Zidul de aer: Tratat despre mentalitati 9789738878051

Citation preview

Ultima remuşcare înainte de trădare

AMINTIRII LUI BERTRAND BOISCOMMUN Aureliei Mocanu, lui Cécile Schenck, lui Eugen Şişu li se cuvin mulţumiri pentru sprijinul permanent. Un gînd recunoscător lui Martin Gustavo Galbiatti, lui Jean Béchameil şi lui Romulus Tănase. Lui Oliver Jonathan de Resende Weissbein, Ancuţei Vrăneanţu şi lui Marcello Piantavigna, deasemeni.

Prefaţă "Noi nu ucidem mai mult decît mîncăm." Un grup de canibali din Papua Noua Guinee, cărora Margaret Mead le-a povestit despre primul război mondial. Rîndurile de mai jos au fost scrise din mai multe motive. Răsturnările politice de după 1989 în România au dus la o schimbare a valorilor societăţii române, ieşirea ţării dintr-un bloc ideologic ce se prăbuşea, blocul comunist, şi atracţia faţă de alt bloc politic, Uniunea Europeană. Deceniul 1990-2000 adusese schimbări ideologice majore în Europa de est, care trebuiau diagnosticate. Ce anume ţinea de ideologia comunistă, ce anume ţinea de adaptarea defensivă a fiecăruia faţă de comunism, ce anume ţinea de mentalitatea perenă a românilor ? Cartea de faţă încearcă să facă bilanţul necesar. Există un motiv important pentru care aceste rînduri au fost scrise. Statul român, ca toate statele din Europa de est şi din Balcani, s-a născut tîrziu. Instituţiile sale au fost împrumutate din Occident. În Occident ele erau funcţionale, fiindcă acolo legile proveneau din cutume, iar instituţiile evoluaseră treptat, din nevoi fireşti, şi nu din imitaţie. Unele dintre ele sînt foarte marcate cultural : O.N.G.-urile, născute din instinctul de asociere anglo-saxon, au servit timp de un deceniu la înmatriculat maşini vechi în România. Chiar dacă statul adoptă legi ale Comunităţii Europene, o mare parte din ele sînt incompatibile cu modul de gîndire al românilor. Mentalitatea are componente care se schimbă foarte repede, şi altele care nu s-au transformat în ultimele trei milenii. A adopta legi şi a adapta mentalităţi sînt două procese diferite, primul rapid, al doilea lent. Legile, modele, instituţiile sînt explicite. Mentalităţile, "acest complex cod secret, scris nicăieri, necunoscut de nimeni, înţeles de toţi" (cum spune Edward Sapir) sînt implicite. Scoaterea la iveală a mentalităţilor lămureşte mai bine interacţiunea membrilor societăţii cu legile statului.

Mentalităţile Definiţia mentalităţii. Genuri proxime şi diferenţe specifice Ar mai fi de spus că R. Wegener era meteorolog. Vom defini cultura, pe urma lui Iuri Lotman, ca suma informaţiei transmisă neereditar. Mentalităţile sînt suma reprezentărilor pe care le au membrii unei societăţi despre ce este, sau ce ar trebui să fie, societatea umană, şi despre raporturile dintre oameni. Studiul mentalităţii presupune cercetarea structurii societăţii, ierarhizată sau egalitară, difuză sau specifică, individualistă sau colectivistă, precum şi raporturile cu timpul (punctualitate, nepunctualitate, mono- şi policronie, tradiţionalism sau cult pentru nou) şi raporturile cu natura (control sau fatalism). Mentalităţile sînt diferite de moravuri, tradiţii şi obiceiuri. Moravurile, tradiţiile şi obiceiurile au în comun cu mentalitatea transmiterea informală, tacită, implicită, de la o generaţie la alta, şi stabilitatea. Mentalitatea însă nu e obiectivabilă ca moravurile, tradiţiile şi obiceiurile, ci este invizibilă : nici o comunitate nu poate vorbi de "mentalitatea noastră" ci doar de "obiceiurile noastre". Tradiţiile şi obiceiurile sînt ritualizabile, pe cînd mentalitatea nu.

Mentalităţile sînt diferite de prejudecăţi. Şi mentalitatea, şi prejudecăţile sînt seturi de aşteptări privitoare la comportamentul şi valorile celorlalţi, dar prejudecăţile sînt un set mai restrîns de aşteptări, privitoare numai la membrii altor comunităţi; mentalitatea este setul de aşteptări privitoare la membrii in-grupului¸ grupul căruia individul îi aparţine. Unii autori definesc prejudecăţile ca "atitudine negativă faţă de un individ bazată doar pe apartenenţa sa la un anumit grup". Există însă şi prejudecăţi pozitive şi prejudecăţi indiferente : unguroaicele sînt focoase, francezii ştiu să facă dragoste. Prejudecăţile indiferente sînt suma cunoştinţelor despre un individ dedusă din apartenenţa sa la un grup ; se poate spune că prejudecăţile, în general, sînt cunoştinţele nesistematizate despre mentalitatea altor grupuri. Mentalităţile sînt diferite de ideologie. Ideologia este reprezentarea pe care un grup o are despre structura societăţii, forţele care guvernează societatea, şi despre organizarea ideală a societăţii. Din acest punct de vedere, ea seamănă mentalităţii, fiindcă şi mentalitatea unei societăţi, în momentele în care imaginea ideală şi cea reală a comunităţii sînt prea divergente, duce la revoluţie. Mentalitatea e în schimb mai vagă, mai stabilă, şi mai generalizată decît ideologia; aceasta, la rîndul ei, e mai precisă, mai explicită, şi mai schimbătoare ca mentalitatea. Totuşi, şi mentalităţile pot provoca revoluţii : independenţa americană e bazată pe idei împărtăşite de toţi englezii, instaurarea dinastiei Ming, pe ideile ancestrale chineze despre legitimarea monarhiei. Şi Statele Unite, şi Japonia au încercat să-şi exporte ideologiile, în timpul conflictului ideologic din al doilea război mondial; mentalităţile în schimb sînt inexportabile, fiind imposibil de explicitat şi de instrumentalizat. Mentalitatea e diferită de psihologia colectivă. Studiul mentalităţii ţine cont de structura şi ierarhia societăţii, de crearea bunurilor simbolice în societate, pe cînd studiul psihologiei colective vede comunitatea ca pe o masă amorfă de indivizi egali, şi nu ţine cont de bunurile simbolice ale acestei societăţi. Psihologia colectivă urmăreşte constantele psihice general umane, pe cînd studiul mentalităţii urmăreşte diferenţele între popoare. Mentalitatea e totalitatea reprezentărilor pe care le au indivizii despre societatea în care trăiesc : nu se poate vorbi deci de mentalitatea unui individ, ci numai de cea a persoanelor ca membri ai societăţii. Există cîteva arii mari ale mentalităţilor : America Latină, Statele Unite ale Americii, Europa occidentală, Balcanii şi Rusia, Orientul Mijlociu, Africa subsahariană, şi Asia. La aceste unităţi se referă Samuel Huntington în cartea sa The Clash of Civilizations, pastişă după Untergang des Abendlandes a lui Spengler. (Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, editura Antet, Bucureşti, 1998) Cartea a avut un mare răsunet printre politologi, dar pentru cercetătorii mentalităţilor, ea este o naivitate americană de rînd, fast-food pentru idei1. În primul rînd, autorul vede, în stil american tipic, unităţi compacte acolo unde există doar plăci tectonice pline de fracturi, şi vede conflict şi competiţie acolo unde nu există decît vecinătate. Descrierea conflictului între lumea occidentală şi Islam este proastă : autorul este maniheist, şi cade pradă ticului american de a căuta competiţie peste tot. Există arii, ca America latină, Africa subsahariană şi Asia, care nu se definesc religios, unde religia e un factor de agregare neglijabil. Alte arii, ca India, sînt intens religioase, dar religia lor e strîns legată de structura socială, şi ale căror religii nu sînt militante. Cît despre Islam, numai de bine : ţările arabe sînt mai profund occidentalizate decît crede autorul, cercetător de birou. Islamismul este doar vehicolul unor revendicări politice pe care Huntington le ignoră, ca şi diversele guvernări americane. Civilizaţiile lui Huntington sînt : occidentală, latino-americană, africană, islamică, chineză, hindusă, ortodoxă, budistă şi japoneză. Autorul foloseşte talmeş-balmeş criteriile lingvistice, geografice, politice şi religioase. Africa e un continent, islamul e o religie, China e un stat, hindi e o limbă, şi mama e bine mersi ! Ce sovietolog ar fi luat în serios, care ar spune : "Uniunea Sovietică e locuită de comunişti, şcolăriţe pistruiate, georgieni, ortodocşi, gemeni, cuscre, leningrădeni, imami, pasagerii Transsiberianului, nimfomane, deţinuţi, gravide, medici, pîrîţi, pacienţi, melomane, radioascultători, soprane de coloratură şi filatelişti". Nici unul dintre criterii nu creează diferenţe sensibile : islamul liniştit din Turcia şi Asia Centrală n-are nimic de-a face cu paranoia wahabbită a saudiţilor. Şintoismul japonez, confucianismul chinez şi hinduismul nu sînt religii militante, în expansiune. Budismul tibetan, cu ritualurile sale baroce, ceremoniile zgomotoase, influenţa sa absorbantă asupra întregii societăţi tibetane n-are nimic în comun cu budismul zen. Ortodocşii consideră că au aceleaşi repere ca şi catolicii. Distanţele geografice sînt uneori irelevante : libanezii, armenii, georgienii sînt la fel de europeni ca europenii. Australienii şi locuitorii celor două Americi, la fel, iar despre Africa de Sud se tot poate discuta. 1

Următoarea lui carte, despre ideea de patriotism la americani, citează elogios din Goebbels : "ura, ce sentiment înălţător".

Alt autor, Francis Fukuyama, îşi imaginează o victorie a democraţiei parlamentare în lume, idee utopică opusă celei a lui Huntington şi la fel de falsă : democraţia parlamentară nu este o idee abstractă, ea a apărut în anumite ţări în anumite momente istorice, şi este susţinută de structuri mentale şi sociale profunde. Cum spunea alt autor, "diferenţa între managementul american şi cel din restul lumii e că restul lumii n-a ajuns încă America din urmă" (Humes,1993 apud Björn Bjerke, Business leadership and Culture… p. 86). Cu alte cuvinte, America este modelul de management de urmat, şi singura cale de succes e de a ţine ritmul cu America. Sigur că Humes e brutal, dar Fukuyama nu spune nici el altceva, decît că modelul politic american e destinat răspîndirii iminente, fiindcă este connatural cu binele şi adevărul. Democraţia parlamentară nu poate fi transplantată pur şi simplu : ea nu e compatibilă nici cu conformismul asiatic, chinez sau japonez, nici cu societăţile heteroclite africane, nici cu umma arabă. Cum remarca foarte tranşant Emmanuel Todd, viaţa politică şi cea familială nu sînt trăite separat de oameni, de parcă ar fi dedublaţi : există o legătură strînsă între cele două. Autorii francezi denumesc mentalitatea "caracter naţional", şi folosesc termenul în alt sens, în sintagma "istoria mentalităţilor", care este istoria moravurilor, histoire des moeurs : "istoria mentalităţilor" franceză studiază, de exemplu, trecerea de la căsătoria aranjată de părinţi la căsătoria din dragoste, proces care are loc în Franţa începînd din 1780, ca rezultat al urbanizării, industrializării, exproprierii averilor aristocratice. Sînt studii de genul "dragostea romantică serveşte de ciment cuplului, într-un moment în care presiunea puternică a familiilor extinse dispare. Apariţia romantismului duce la apariţia modei, care încurajează industria textilă, care iniţiază revoluţia industrială". Aceşti autori văd mentalitatea ca un proces istoric, nu ca pe o constantă geografică. Există populaţii pentru a căror mentalitate denumirea de "caracter naţional" nu se potriveşte. Mentalitatea eschimoşilor, a paranoicului trib Dobu, a triburilor Mundugmor, Arapesh şi Tchambuli există, fără ca aceste populaţii să constituie în vreun fel naţiuni. În general, mentalitatea este insesizabilă. Ea este pentru gîndire ceea ce este aerul pentru respiraţie, ceva indispensabil, dar insesizabil. Nimeni nu-şi dă seama că "are" o mentalitate pînă cînd nu intră în mijlocul altui popor. De aceea, nici nu este posibilă studierea mentalităţii unui popor, ci doar studiul comparat al mentalităţii mai multor popoare. Cea mai cunoscută carte de studiul mentalităţilor, de Ruth Benedict, Crizantema şi spada, din 1946, despre mentalitatea japoneză, s-a bucurat de un mare succes, fiindcă autoarea a pus în contrast mentalitatea americană şi cea japoneză, cele mai tranşant opuse cu putinţă, una reliefînd-o pe cealaltă. Au apărut ulterior cărţi mai bune despre mentalitatea japoneză, şi mai complete : cea a lui Ruth Benedict e însă cea mai limpede, datorită acestui contrast puternic. Sarcina cercetătorilor din domeniul mentalităţii e să scoată în evidenţă asemănările între fenomene separate în timp şi spaţiu. Un fenomen ca vrăjitoria, de exemplu, este apanajul castelor inferioare, excluse : khoisan pentru negrii bantu în deşertul Kalahari2, negri în Franţa şi Statele Unite din secolul XIX, ţigănci în ţările romanice, românce în Transilvania maghiară medievală. Uneori, asemănările ideologice răbufnesc pînă şi în arhitectură : turnurile familiale de la Bologna, de la San Gimignano seamănă celor din Georgia montană, şi au fost construite în cadrul unor conflicte inter-familiale asemănătoare. Tot cercetătorii mentalităţii trebuie să-şi asume sarcina de a studia receptarea internaţională a bunurilor culturale. Astfel, cei mai mari pictori francezi sînt în Japonia Gustave Moreau şi contemporanul Jean Pierre Cassigneul, ilustru necunoscut în patria sa, pictor de dulcegării feminine. Hegel s-a bucurat de o receptare extraordinară în Rusia, în secolul XIX. Adaptarea psihologică la străinătate durează patru luni, adaptarea socioculturală la mentalitatea străină durează şase luni, în medie. Popoarele care se adaptează cel mai prost sînt japonezii şi americanii : primii, fiindcă vin dintr-o societate înalt codificată, şi nu ştiu cum să traducă limbajul non-verbal din ţara de destinaţie, ultimii, fiindcă li se pare că valorile lor sînt universal valabile. Mentalitate şi ideologie Diferenţa se poate vedea foarte uşor dacă o vom ilustra cu un exemplu, conflictul larvar dintre Statele Unite şi restul lumii, început în a doua jumătate a sec. XX şi continuat după aceea : Statele Unite au încercat să-şi exporte ideologia în diverse ţări ale lumii, punînd în faţă obiectivele ei universalizabile. Ea a avut succese foarte inegale, fiindcă obiectivele sale erau, poate, universale, dar premisele erau în schimb particulare : un stat nu poate fi democratic dacă poporul nu are o mentalitate egalitaristă. Statele Unite au făcut confuzia (din naivitate, au afirmat suporterii lor, din cinism, au spus preopinenţii) între mentalitate şi ideologie. Un popor, spun ei, va fi prosper, mulţumit, bine cîrmuit şi în bună înţelegere cu vecinii, dacă este organizat democratic. 2

Ethan Walters, Making Monsters. False Memory and Sexual Hysteria, Scribners, 1994, p. 314.

"Organizarea democratică" este un concept ideologic, (exportabil) dezvoltat din mentalitatea americană, (care nu e exportabilă). Există numeroase state democratice, ca Franţa, Elveţia, Finlanda, India, Turcia şi Anglia, care au democraţii foarte diferite de cea americană, şi care au ajuns la democraţie pe căi diferite : Franţa, printr-o revoluţie, urmată de un hiatus ne-democratic foarte lung; Elveţia, dezvoltînd o formă de democraţie directă sui generis, perfectă, dar de neimitat; India, prin revoluţie şi printr-o (foarte vagă) imitare a regimului parlamentar britanic; Turcia, prin prăbuşirea Imperiului Otoman, stat patologic, prin voinţa unei singure persoane, Kemal Ataturk, şi prin contraponderea armatei faţă de statul civil. Exemplul Angliei e cel mai grăitor – evoluţia istorică a statului a creat un echilibru al puterilor în stat care-i e propriu Angliei şi de neexportat : ideea de habeas corpus, de exemplu, englezii n-au aplicat-o niciodată în colonia lor, Irlanda. Am arătat mai sus că doar studiul comparat al mentalităţilor este relevant. Au existat autori, politologi naivi, care s-au indignat pios asupra exacţiunilor comise de regimurile comuniste, de crimele comise de Stalin, de Revoluţia Culturală a lui Mao şi de Khmerii Roşii. Cu siguranţă asemenea consideraţiuni sînt prostii : cruzimea regimului lui Stalin are rădăcini profunde în istoria rusă, iar cei care o cunosc mai bine regăsesc îndelungi valuri de persecuţii în timpul lui Ivan cel Groaznic. Nici persecuţiile ideologice nu sînt o noutate pentru Rusia : deja în perioada veche, staroverii fuseseră supuşi unor prigoane comparabile cu purificarea ideologică din vremea lui Stalin. Cît despre genocidul comis de Khmerii roşii, el a fost agravat de structura embrionară a societăţii, predominant rurală şi analfabetă, cu o structură familială atomizată, care a favorizat genocidul. Dacă punem pe seama cruzimii intrinseci a comunismului intensitatea exterminatoare a regimului khmer, cum poate fi explicat faptul că statele vecine, Laosul, Vietnamul, China şi Coreea de Nord şi-au tratat popoarele întrucîtva mai blînd ? Rezultă de aici, într-o abordare mai austeră, că nu se poate vorbi de o cruzime intrinsecă a comunismului, şi că intensitatea represiunii dintr-o ţară anume trebuie explicată şi prin mentalitatea poporului sau structura socială. Studierea atentă a mentalităţilor îi poate scuti de multe prostii pe politologi, profesionişti sau improvizaţi. Ideologia politică e greu de separat de studiul mentalităţilor. Comunismul are un rol pozitiv în Italia, Cehoslovacia şi în Iugoslavia, un rol centripet în Italia în 1945, centralizator în Iugoslavia. Pentru ambele ţări, eclipsarea comunismului, începută în 1989, a avut un rol negativ : intrarea pe arena politică italiană a unor partide centrifuge (Lega Nord). Naţionalismele care au învins comunismul în Iugoslavia au distrus acest stat. Cehoslovacia a reuşit să se separe în două fără fricţiuni. Mentalitate şi biologie Există diferenţe biologice obiective între diverse grupuri umane. Nu este o dovadă de rasism faptul de a le trece în revistă : rasismul este doar atitudinea de a considera diferenţele biologice ca semne de superioritate şi inferioritate – intelectuală sau de alte feluri. . Există grupuri în care apare anemia falciformă, boală genetică, ce apare la purtătorii homozigoţi ai genei SS, care modifică forma hematiilor din sînge. Purtătorii heterozigoţi ai acestei gene sînt rezistenţi la malarie, boală purtată de ţînţarul anofel, vectorul protozoarului Plasmodium falciparum care provoacă boala. Anopheles gambiae3, ţînţarul purtător, se înmulţeşte în zonele mlăştinoase. Apariţia acestora e favorizată de extinderea agriculturii primitive ; răspîndirea culturii orezului şi a yam-ului, în anumite zone ale globului, n-ar fi fost cu putinţă fără apariţia şi extinderea acestei modificări genetice. (Yam-ul, Dioscorea sp., sau batata, este o familie de plante a căror rădăcină, un tubercul, e folosit în alimentaţie). Modul de subzistenţă a unui grup modifică presiunea selectivă asupra genelor sale, şi el continuă să evolueze genetic. Răspîndirea grupului bantu, grup de agricultori, de origine vest-africană, s-a datorat şi faptului că practicau agricultura primitivă, şi datorită faptului că s-au adaptat genetic acestui nou mod de trai. Indo-europenii4 sînt, împreună cu cîteva grupuri de africani nilotici, singurele grupuri umane care s-au adaptat la consumul de lapte. Enzima care digeră lactoza laptelui, alfa-aminolactaza, nu mai este produsă la celelalte grupuri umane după vîrsta de trei ani ; la indo-europeni ea e continuă să fie produsă. Acest lucru le-a permis indo-europenilor să nu mai crească vite pentru carne, ci pentru lapte. Creşterea vitelor mari a devenit eficientă, şi indo-europenii s-au răspîndit din Punjab şi Radjasthan pînă în Portugalia. Alte populaţii au scurtcircuitat altfel problema lactozei din lapte. Facerea brînzei elimină lactoza în zer – grecii, de pildă, consumă laptele doar sub formă de brînzeturi, fiindcă sînt intoleranţi la lactoză. Transformarea laptelui în iaurt, kefir şi kumîs

3

William C. Durham, Coevolution, genes, culture and human diversity, Stanford University Press, Stanford, CA, 1991, p. 125.

4

Marvin Harris, The Sacred Cow and the Abominable Pig, Simon & Schuster, New York, 1987, p. 133.

degradează lactoza prin acţiunea lactobacililor ; mongolii şi popoarele turce din Asia Centrală consumă laptele sub această formă, şi probabil creşterea lor demografică din secolele X-XIII, cînd invadează toată Eurasia, din China pînă în Polonia, să se datoreze noii descoperiri. În Africa tropicală n-a fost posibilă domesticirea vitelor, din cauza muştii ţeţe, iar populaţia nu a avut nevoie să se adapteze genetic. În a doua jumătate a secolului XX, diverse agenţii internaţionale au trimis ajutoare alimentare sub formă de lapte praf în Africa tropicală, pe care populaţiile locale l-au folosit la văruit sau ca laxativ. Selecţia populaţiilor care beau lapte depinde şi de alţi factori, ca insolaţia sau altitudinea. Laptele este o sursă de calciu pentru organism, şi astfel el îndeplineşte funcţia vitaminei D, antirahitică. În zonele sudice, insolaţia este suficientă pentru sinteza vitaminei D în organism, dar la latitudini mai nordice, cu ultraviolete puţine, şi unde expunerea la soare este exclusă datorită frigului, doar absorbţia lactozei poate aduce organismului necesarul de calciu. În nordul îndepărtat, la eschimoşi, ficatul de urs polar şi de focă asigură din belşug necesarul de vitamina D, iar necesarul de calciu, din mestecarea oaselor de focă sau peşte. Eschimoşii, obişnuiţi să trăiască îmbrăcaţi, transpiră mai mult pe faţă, mai puţin pe corp 5. Populaţiile tropicale au transpiraţia mai puţin sărată, adaptare care permite păstrarea echilibrului electrolitic în organism. Transpiraţia albilor şi cea a negrilor miroase, cea a amerindienilor şi locuitorilor din Asia de sud-est nu. Bărbaţii negri sînt mai musculoşi decît cei albi. Femeile negre sînt mai susceptibile de obezitate decît cele albe. Negrii au picioare mai lungi şi corp mai scurt decît albii, care au capacitate pulmonară mai mare decît negrii. Australienii au cei mai mari dinţi, negrii dinţi intermediari spre mari, iar europenii au dinţi mici, urmare adaptării la hrana cerealieră şi abandonării vînătorii şi culesului. Negrii şi chinezii au oasele mai rezistente decît europenii, suferă mai puţin de osteoporoză 6. Femeile chineze au sînii mai mici şi sînt mai puţin susceptibile de cancer de sîn. Negrii rezistă mai bine la zgomot şi mai puţini negri suferă de surditatea provocată de zgomote puternice. Strămoşul observaţiilor antropometrice este poate Herodot, care a observat, pe locul unde avusese loc o bătălie între mezi şi perşi, că craniile mezilor sînt mai fragile şi mai delicate decît ale perşilor. Aceste observaţii, din multele care s-au făcut privind la diferenţele de metabolism şi rezistenţă la boli între diverse grupuri umane, privesc îndeaproape studiul mentalităţilor. Cunoaşterea unor asemenea deosebiri ne evită, de pildă, o compasiune exagerată pentru un muncitor negru care foloseşte un ciocan pneumatic, instrument zgomotos, sau ne poate îndemna să părăsim o discotecă unde nivelul sunetului nu pare prea puternic, fiindcă tineri africani dansează fără grijă. Europenii elimină sarea mai intens decît africanii şi asiaticii, care n-au nevoie de sare : bucătăria chineză utilizează adesea în locul sării glutamatul de sodiu. Aparţinătorii culturilor colectiviste, în care fiecare se simte o rotiţă a societăţii, suferă mai puţin de boli de inimă ; la fel şi în ţările înalt ierarhizate. În Statele Unite, statutul social e indicat de fitness : cu cît o persoană e mai slabă, cu atît statutul său social e mai ridicat. În celelalte ţări, lucrurile stau dimpotrivă, cu un vîrf în Samoa, unde situaţia socială este în directă legătură cu greutatea, (regele din Tonga era cel mai gras suveran din lume), şi în Jamaica, unde femeile grase sînt considerate mai frumoase ca cele slabe. În general, în ţările sărace, grăsimea indică statutul social : în ţările ierarhizate, ca România, ţările balcanice şi cele latino-americane, protopopii sînt mai graşi ca preoţii şi şefii de post, mai graşi decît poliţaii de rînd. Un vizitator al Braziliei nota cu umor că poliţiştii cu adevărat puternici, cei din brigăzile antidrog, sînt grăsani, iar Garcea de rînd de la circulaţie sînt slabi. Anorexia nervosa este şi ea o boală cultural determinată, care există doar în ţările occidentale. Cultura modifică şi percepţia bolilor obişnuite (Matsumoto, p. 239) . Astfel, în cazul osteoporozei, japonezele tind să o atribuie soartei (atribuire externă) pe cînd americancele, regimului alimentar necorespunzător (atribuire internă). Pentru japoneze, principalul dezavantaj al bolii e că devin o povară pentru familie (orientare externă) ; pentru americance, pierderea mobilităţii (orientare internă). Culturile dau naştere şi unor patologii psihice deosebite, studiate de etnopsihiatrie : Amok în Malaezia, Tailanda şi Indonezia – bolnavul, de obicei calm şi rezervat, iese în stradă şi începe să ucidă în jurul lui, strigînd "amok". Dacă nu e ucis între timp, după episodul psihotic nu-şi aduce aminte de nimic. Windigo, impuls canibal la indienii algonkini din America de Nord, 7 cu prognostic pesimist. Bolnavul se sinucidea sau era ucis de trib. Latah, în Malaezia – isterie însoţită de ecolalie.

5

Theresa Overfield, Biologic variations in Health and Illness : Age, Race, and Sex Differences, CRC Press, 1995, p. 16.

6

Theresa Overfield, Biologic variations in Health and Illness : Age, Race, and Sex Differences, CRC Press, 1995, p. 74.

7

Se pare că s-a transmis şi la populaţia majoritară WASP – a fost semnalat un caz de canibalism care se încadra în semnele clinice de windigo.

Koro, în Asia de SE – pacientul are senzaţia că penisul îi scade în dimensiune. Cum arată aceste boli psihice specifice, culturile nu au doar trăsături adaptative, ci conţin şi factori de tensiune, care se manifestă ca boli psihice la un individ sau altul. Pentru europeni, negrii sînt negri, iar galbenii sînt galbeni. Cum arată europenii pentru ceilalţi ? Pentru chinezi, europenii au ochii holbaţi şi nasul dizgraţios de mare, ca Cyrano de Bergerac. Aşa ni-i prezintă, deja, două rare statui de ceramică din dinastia Tang. Pentru negri şi oceanieni, europenii şi celelalte popoare sînt de o paloare cadaverică, nesănătoasă, ca albinoşii sau mai rău. Un băştinaş din Trobriand îi spunea lui Malinowski : "voi, sărmanii, arătaţi ca vai de lume. D'aia noi nici nu ne mirăm că vă îmbrăcaţi din cap pînă-n picioare, măcar nu se mai vede cît sînteţi de palizi". Australienii îi numesc pe europeni "nas de tomahawk" iar japonezii "ochi de cîine". Austronezienii ne dau porecla de "furnicar", comparînd nasul european cu trompa acestui simpatic animal mîncător de furnici8. Grupele sangvine sînt răspîndite inegal în lume. Ele asigură, într-o anume măsură, imunitate sau sensibilitate crescută la diverse tipuri de boli. Purtătorii grupei A sînt mai afectaţi de sifilis decît cei cu grupa O. Grupa O e omniprezentă la indienii americani. Ei făceau probabil forme benigne de sifilis înaintea venirii lui Columb, a cărui marinari au dus boala în Europa. Istoricii medicinei s-au contrazis, în secolul XX, cu privire la originea europeană sau americană a bolii : dacă e americană, de ce n-a făcut ravagii în America ? Dacă e europeană, de ce nu e atestată înainte de secolul XVI ? Răspunsul poate fi dat astăzi : boala exista în Americi, dar îi afecta prea puţin pe amerindieni. Grupa O este tipică populaţiilor de vînători-culegători, şi populaţiilor vechi : e frecventă la basci, sarzi, berberi şi amerindieni. Purtătorii grupei O rezistă mai bine bolilor autoimune, dar fac hemoragii mai grave. Grupa A e dominantă la populaţiile care au atins deja nivelul agriculturii, ca locuitorii Europei : ea reprezintă, probabil, o adaptare la bolile infecţioase : domesticirea animalelor a făcut ca numeroşi microbi să treacă la om, iar densitatea mare a locuitorilor a intensificat transmiterea bolilor9. Gestica Nu există încă un studiu complet al gesturilor umane, deşi ultimii ani au cunoscut progrese însemnate, datorate mai ales lui P. Ekman. Banala îngenunchere religioasă, cu mîinile lipite spre rugăciune, nu are nici ea o istorie prea veche. În Antichitate, oamenii se rugau în picioare, cu mîinile ridicate şi depărtate - ca "mîinile sus!" al poliţiei şi războiului. Ultima atestare iconografică a rugăciunii de tip antic apare spre 900, la Bizanţ, o reprezentare a lui Cristos rugîndu-se pe Muntele Măslinilor, cu mîinile desfăcute ; prima atestare a îngenuncherii e atestată în 1045, într-un manuscris de la Echternach, din Luxemburg10. Este foarte probabil că avem de-a face cu adoptarea religioasă a omagiului feudal de tip germanic. "Da" este exprimat în Europa prin clătinarea verticală a capului, "nu" prin clătinarea lui orizontală. În Grecia şi în Orient, sensul acestor gesturi este invers, şi de asemenea, în sudul Italiei, unde o linie orizontală la nord de Napoli şi la sud de Roma, linia Volturno-Garigliano11, separă fosta arie de colonizare greacă de lumea romană. Fluturarea mîinii înseamnă chemare în Anglia, semn de adio în Italia, insultă în Malawi 12. În Grecia, mîna ridicată cu degetele desfăcute, cu palma spre interlocutor, este un gest de insultă. După al doilea război mondial, cînd s-a răspîndit semnul britanic al victoriei (un V format cu arătătorul şi degetul mijlociu, cu palma spre interlocutor), grecii îl făceau cu palma spre ei înşişi. Ceea ce în limbajul gestual britanic dădea o insultă la fel de obscenă. Nici Margaret Tatcher n-a izbutit să facă semnul victoriei cu palma spre interlocutori, ci spre sine, ceea ce pentru englezul de rînd înseamnă "screw you !" În plus, soldaţii americani din forţele de menţinere a păcii au fost instruiţi să nu facă acest semn. Croaţii îl folosesc drept salut neglijent, şi pentru sîrbi e o prezenţă insultătoare. În Grecia, mîna întinsă cu degetele spre interlocutor, moutza, e o jignire majoră (evocă mînjirea cu excremente a feţei celuilalt), şi la fel în Nigeria. De aceea, grecii îşi spun "la revedere" fluturîndu-şi politicos mîna cu palma spre ei înşişi. Japonezii întind palma cu degetele răsfirate în jos, cu degetul gros tras dedesubt, gest care înseamnă "dobitocule !". Degetul gros ridicat spre interlocutor e o insultă în Grecia 13, sudul Italiei, Maghreb, Afghanistan şi Iran, şi cam în tot Orientul 8

Doug Jones, , Physical Attractiveness and the Theory of Sexual Selection, University of Michigan, Ann Arbor, 1996 p. 100-125.

9

G. A. Harrison, Human Biology, Oxford Science Publishing, 1988, p. 273-333 passim.

10

Beatrix T. Gardner, R. Allen Gardner ed., The Ethological Roots of Culture, Kluwer Academic, Haga, 1994, p. 408 şi urm.

11

Beatrix T. Gardner, R. Allen Gardner ed., The Ethological Roots of Culture, Kluwer Academic, Haga, 1994, p. 408.

12

Beatrix T. Gardner, R. Allen Gardner ed., The Ethological Roots of Culture, Kluwer Academic, Haga, 1994, p. 408.

13

Însoţit de obicei de îndemnul ospitalier katsa pano ! – "ia loc".

Apropiat,dar înseamnă "totul e OK" pentru americani. Forţele de menţinere a păcii din Afghanistan care fac acest împăciuitor semn cînd traversează satele cu jeepul nu iscă decît iritare. Ocheadele sînt glumeţe în Statele Unite, insultătoare în India, dau copiii afară în Nigeria 14. Ochii mari, holbaţi, reprezintă uimirea în culturile europene, mînia în China, "sînt nevinovat" în gestica negrilor americani. Germanii nu sînt capabili să discearnă pe feţe tristeţea, furia sau îngrijorarea, ci doar dispreţul şi dezgustul15. Acest factor cultural poate explica în parte cruzimea gardienilor SS din lagărele de concentrare naziste : fiind robotizaţi cultural, nu puteau citi deznădejdea de pe feţele victimelor lor. Formarea unui O cu degetul mare şi celelalte degete ale mîinii înseamnă "OK" în Statele Unite, este insultător în Brazilia, "nimic, zero" în Franţa şi Canada, "bani" în Japonia. Popoarele romanice şi evreii din Europa centrală dau din mîini, scandinavii nu. Popoarele germanice ca englezii, germanii, belgienii şi olandezii, precum şi ruşii au un repertoriu mai bogat al expresiilor faciale. In Italia, Spania, Brazilia, şi restul Americii latine, gestul "vino" se face cu palma în jos, nu în sus. Semnul "nu" nu se face prin fluturarea stînga-dreapta a arătătorului, ci printr-o mişcare circulară a mîinii, ca deşurubarea unui bec. Tot în Brazilia, mîna scoasă de sub bărbie, cu palma în jos, înseamnă "nu ştiu". În Franţa, arătătorul care trage în jos pleoapa inferioară (ca pentru a lărgi ochiul să vadă mai bine) înseamnă "nu te cred". Americanii îşi privesc interlocutorii în ochi cînd vorbesc, şi îşi retrag privirea cînd dau cuvîntul. Arabii se privesc tot timpul, şi li se pare că "americanii nu ascultă" fiindcă nu-i privesc atunci cînd vorbesc. Distanţa între două persoane care discută, cum arăta Edward Twitchell Hall, variază şi ea de la o cultură la alta : fiindcă această distanţă "personală" e mai mare la japonezi ca la arabi, sau mai mare la americani ca la francezi, atunci cînd un american stă de vorbă cu un francez, primul are senzaţia că celălalt "se împinge" în spaţiul lui personal, iar al doilea, că celălalt "fuge". In toată Asia de SE şi India, tălpile trebuie ascunse (nu se stă cu picioarele întinse, de pildă). Arătătoarele ambelor mîini, arătînd în sus, lipite de tîmple, înseamnă în Japonia "cutare e furios". În Brazilia, acelaşi gest, "sînt excitat". Unul şi acelaşi semnificat e acoperit de alte gesturi de la o cultură la alta. În Japonia, "cutare e homosexual" se însemnează cu arătătorul stîng la baza nării drepte, sau cu palma acoperind gura. Este adaptarea unui vechi gest de mascare a expresiei gurii, folosit de femeile japoneze pe vremuri16, din modestie, şi înseamnă la bază "aşa fac femeile". În Mexic, acelaşi semn se face prin flexiunea corpului şi mîna ridicată spre umăr, cu palma în sus, care evocă mersul legănat şi emfatic al unei femei uşoare. În Columbia, acelaşi lucru "se zice" cu arătătorul şi degetul mare care prind nasul într-un cerc, simbolizînd coitul anal. În Uruguay, acelaşi oprobriu e simbolizat prin aplauze cu mîinile paralele. Tot în Japonia există gestul de a strivi ceva cu pumnul în palma cealaltă, gomasuri "a pisa susan" şi care înseamnă "cutare e linguşitor". "Îmi vine să mă / te omor" era figurat în Japonia veche printr-un deget care trece orizontal peste burtă, la înălţimea buricului, simbolizînd sinuciderea rituală, sepukku. Azi, acelaşi deget trece peste încheietura mîinii, simbolizînd tăierea venelor. În Statele Unite, ţară de pistolari, un deget dus la tîmplă are acelaşi sens. În Italia vor trebui două degete pentru a sugera împuşcarea (un singur deget dus la tîmplă înseamnă "e inteligent"). Portughezii duc arătătorul cu glonţ sub maxilar. În India, ţară paşnică, "mă omor" e însemnat prin mîinile lipite pe piept, care se desfac într-un gest de aruncare în piscină ; pentru indieni, el simbolizează înecul. Cînd etiopienii disperă, ei transmit acelaşi mesaj ridicînd cu mîna o funie imaginară, dînd capul pe o parte şi scoţînd limba ca spînzuraţii. Portughezii au acelaşi gest care arată şparleala ca şi românii, degetele vălurite în cerc la nivelul bazinului. În Peru, gestul folosit de europeni pentru a spune "la revedere" înseamnă "vino-ncoace". Semnul mîinii ridicate înseamnă "stai" pentru americani, şi e un simplu salut în lumea arabă. Un sergent american postat la un punct de control în Irak a descoperit acest lucru după ce ucisese treizeci de civili irakieni în patruzeci şi opt de ore. Hazlia încurcătură s-a datorat faptului că americanii n-au consacrat timp formării personalului militar de ocupaţie în ceea ce priveşte limbajul gestual. La chinezi, mîinile încleştate, ridicate dinspre piept la nivelul feţei, înseamnă "la mulţi ani". Japonezii cheamă ridicînd mîna la nivelul frunţii, cu palma în jos, şi fîlfîind-o, cam ca gestul care în Europa înseamnă "adio" – ceea ce trebuie bine interpretat, fiindcă "hai încoà !" nu e tot una cu "mergi cu bine !".

14

Carley Dodd, Dynamics of Intercultural Communication, Wm. C. Brown, Dubuque, IA, 1992, p. 156 şi urm.

15

Carley Dodd, Dynamics of Intercultural Communication, Wm. C. Brown, Dubuque, IA, 1992, p. 156.

16

Şi de babele noastre de la ţară.

Există şi aşa-numite gesturi de sfidare. În India, arătătorul şi degetul gros formează un cerc prin care se trece cealaltă mînă, aşa cum se pune o brăţară. Gestul sugerează "ar trebui să-ţi pui o brăţară, fătălăule, muiere ce eşti !". În Uruguay, mîinile fac un gest de stoarcere "ţi-aş rupe gîtul ca la o găină". Pentru a sfida, peruvienii agită cele două degete arătătoare, cu palma în jos, distanţate, la nivelul taliei. În cele mai multe ţări americane, arătarea cotului, flexat la 90º, serveşte ca insultă expeditivă între automobilişti, şi nu numai. În Mexic, palma întoarsă în sus spre interlocutor, apoi cu palma spre executant, (gestul se repetă) înseamnă numărul 20, ca în " o ¶§@&#¤ pe mă-ta de douăzeci de ori". În fine, gesturile alea de spoitingiri pe care le fac pe scenă cîntăreţii de hip-hop ca să se dea mari indică apartenenţa la diverse ganguri de cartier. Cecenii şi inguşii se provoacă smulgîndu-şi un fir de păr şi ţinîndu-l în faţa gurii preopinentului. Dacă acesta suflă peste fir, înseamnă că a acceptat provocarea la bătaie. Arabii se privesc intens, americanii plat : arabii simt privirea americanilor ca ştearsă, americanii simt privirea arabă ca stînjenitoare17. Evoluţia mentalităţilor Mentalităţile evoluează foarte lent. Există trăsături de mentalitate comune tuturor popoarelor germanice, de exemplu, despre care se poate postula că existau deja în epoca proto-germană, şi poate chiar în perioada indo-europeană. Mentalitatea monogamă s-a păstrat la toate popoarele indo-europene, dintr-o perioadă foarte îndepărtată, şi poate fi contrapusă poligamiei de tip arab sau celei de tip african : comparînd monogamia din India cu cea din Europa, putem conchide că ea exista deja în mentalitatea indo-europenilor de acum cinci mii de ani. Individualismul germanic exista acum două milenii, deja. Există alte trăsături, legate de viaţa urbană sau de progresul tehnologic, care se transformă repede, necesarmente. Astfel, pietatea filială e o trăsătură tipică asiaticilor, care consideră devotamentul faţă de părinţi ca o valoare esenţială. În China, politica copilului unic a schimbat centrul atenţiei de la părinţi la copii, copilul unic devenind centrul atenţiei părinţilor, răsfăţat, "micul împărat". Fiindcă băieţii sînt preferaţi, aproximativ 6 % din fetiţe sînt fie avortate, fie abandonate la naştere, ca şi în India. Mentalităţi şi cauzalitate Studiul mentalităţilor va trebui să se menţină, încă pentru multă vreme, la nivelul descriptiv. Fiecare caz e unic, istoric, geografic şi demografic : acolo unde avem cazuri unice, găsirea unor cauzalităţi legice este aproape imposibilă. Ca în toate domeniile antropologiei culturale, studiul mentalităţii urmăreşte să găsească rosturi adaptative pentru un comportament sau altul : la un popor, de exemplu, căsătoriile timpurii, organizate de părinţi, pot fi explicate prin obsesia virginităţii şi a fidelităţii : o fată căsătorită imediat după menarhă cade în grija familiei soţului, iar familia ei naturală nu mai trebuie să-i supravegheze virginitatea. Există explicaţii materiale şi ideale, uneori pentru unul şi acelaşi fenomen, iar alegerea e dificilă. Cercetătorii materialişti concep mentalitatea ca adaptare la condiţiile exterioare, la climă, la mediul geografic şi la stadiul tehnologic al culturii respective. Cercetătorii idealişti observă, dimpotrivă, că în unul şi acelaşi mediu coexistă popoare cu obiceiuri diferite. Ciuccii au corturi grele, eschimoşii corturi uşoare; ciuccii au domesticit renii, eschimoşii nu. Coexistă popoare monogame şi poligame, fără ca mediul să explice diferenţa. Aceşti cercetători propun ca explicaţie ideea că mentalitatea e proprie ethosului, spiritului unui popor. Cei mai mulţi cercetători din domeniu amestecă explicaţiile istorice cu cele materiale şi spirituale, fără coerenţă şi fără metodă. Există însă explicaţii care pot fi deja acceptate : astfel, faptul că diferenţele fizice, psihice şi comportamentale sînt mici la popoarele de vînători şi culegători, fie ei eschimoşi, australieni, unii indieni nord-americani, sau khoisan din Africa de sud. La popoarele agricole sau crescătoare de animale – zulu, Ibo din Africa, maori18 – dimorfismul sexual e mai pronunţat. În societăţile în care contribuţia economică a femeilor e peste medie, există de obicei poligamie, bridewealth (bani plătiţi de soţ familiei soţiei) şi exogamie. Sexul premarital este îngăduit şi violurile sînt rare.

17

Anna Wierzbicka, Emotions across Languages and Cultures. Diversity and Universals (Studies in Emotion and Social Interaction) Cambridge University

Press, Cambridge, Massachussets, 1999, p. 258. 18

Robert Heilbroner, Human Behavior in Global Perspective, Pergamon, 1990, p. 243.

Studierea pe arii geografice este cea mai potrivită în studierea mentalităţilor : Statele Unite, America Latină, Europa, Orientul Mijlociu (sau lumea arabă) , Africa subsahariană, China, Japonia, Asia de SE alcătuiesc unităţi coerente din punctul de vedere al mentalităţilor. Aceste mari unităţi, ca plăcile tectonice, au şi falii interne : Brazilia e diferită de ţările hispanofone, iar Europa e împărţită în mai multe arii, ţările germanice, cele romanice, ţările balcanice şi Rusia. Intervin apoi diferenţele şi mai mici : norvegienii se simt jigniţi să fie confundaţi cu suedezii, iar portughezii sînt profund ofensaţi să fie luaţi drept un fel de spanioli. La nivel mai mic apar alte diferenţe : svanii şi mingrelienii din Georgia se simt diferiţi, locuitorii din Transilvania şi cei din Oltenia la fel. America latină În 1493, după luarea Granadei, Fernando de Aragon şi Isabela de Castilia rămîn în fruntea unei armate care nu mai avea ce cuceri şi care nu dorea să fie lăsată la vatră. Cristofor Columb vine atunci cu propunerea de a găsi o cale vestică spre Indii, şi îşi bazează proiectul pe globul lui Martin Behaim, care subestima dimensiunea Pămîntului cu 25 %. "Statele Unite sînt gata să facă orice pentru America latină, în afară de a o înţelege". America latină e mai tropicală, mai izolată şi mai muntoasă ca America de nord. Ţările Americii latine sînt caracterizate de o anomie ridicată : loviturile de stat, dictaturile militare, criminalitatea ridicată, comerţul cu droguri, inegalitatea socială accentuată, luptele de gherilă sau războaiele civile sînt caracteristice Americii Latine. Sînt de asemenea caracteristice ierarhizarea accentuată a societăţii şi birocraţia. Tările Americii latine se află într-o deteriorare perpetuă, lovite ca de o boală autoimună, victimele propriei lor nebunii colective. În 1954, 13 din cele 20 de ţări latino-americane se aflau sub regimuri dictatoriale. Cauza apropiată a acestei stări de fapt patologice este moştenirea epocii coloniale spaniole. Spaniolii au cucerit America centrală, intens populată, şi America de sud, bogată în resurse naturale. Ei au organizat o exploatare sîngeroasă a populaţiei indiene, şi una a resurselor naturale. Statele succesoare ale administraţiei coloniale spaniole au perpetuat relaţia colonist spaniol/indieni în noua relaţie stat/cetăţeni : relaţia brutală dintre stat şi populaţie în America latină este inexplicabilă în state obişnuite (revolta din Chiapas) dar este explicabilă dacă o considerăm ca relaţie între colonişti şi colonizaţi, între spanioli şi indieni. Visul fiecărui locuitor al acestor ţări e să facă parte din administraţie sau din armată, din statul birocratic, Şi nu să lucreze sau să întreprindă : modelul industrial al Americii latine este exploatarea minieră a resurselor naturale, nu inovaţia tehnică ; muncitorul are ca înaintaş sclavul indian sau sclavul negru : munca e hulită în America latină, fiindcă provine din munca sclavului. Reforma agricolă n-a avut loc, şi în toate ţările latino-americane subzistă latifundii. Inegalitatea provocată de acestea a provocat război civil în Columbia, nu şi în Brazilia. Armatele latino-americane, urmaşe ale armatei spaniole de ocupaţie, s-au identificat adesea cu statul, organizînd lovituri de stat, sau au întreţinut conflicte frontaliere. Armata Statelor Unite s-a născut de jos, din miliţiile populare, şi a participat la extinderea Statelor Unite. "Dreptul fiecărui cetăţean de a purta armă", azi depăşit, inutil, atît de specific Statelor Unite, incompatibil cu mentalitatea secolului XX, e derivat din necesitatea unor miliţii populare. Ideea de miliţii, "poporul înarmat" şterge diferenţa între armată şi popor, exclude posibilitatea ca armata să devină o entitate autonomă faţă de popor sau de guvern. În America Latină, dimpotrivă, armata se ţine la distanţă şi de popor, şi de guvern, pe care le terorizează sau le înlocuieşte pe rînd. Raporturile de includere-excludere în Statele Unite şi America latină sînt foarte diferite : catolicismul misionar intolerant latino-american a permis, paradoxal, indienilor convertiţi să devină cetăţeni egali în drepturi celorlalţi. Cel mai adesea, convertirea la catolicism presupunea o aculturare (a deveni sedentar, a purta haine) foarte dificilă pentru indieni, cu rezultate catastrofice pentru structura fragilă a societăţii lor. Dar ea a permis metişilor să capete drepturi civice minimale. Toleranţa religioasă din Statele Unite excludea, din definiţie, misionarismul, şi se reducea, în fapt, la o egalitate între sectele protestante. În numele ei, zeci de triburi indiene au fost masacrate şi exterminate. În 1900, ziarele newyorkeze menţionau, în anunţurile oferind locuri de muncă "irlandezii nu e nevoie să candideze" – irlandezii fiind catolici : evreii trebuiau să urce, în 1945, în alte vagoane de tramvai decît albii, iar negrii s-au putut căsători cu femei albe abia în 1966… În fapt, cele două lumi au fost şi egalitare, şi discriminatoare, dar discriminările s-au făcut după alte planuri de clivaj : religios în America latină, rasial în Statele Unite. Şi una, şi cealaltă diferenţă sînt foarte vechi şi profunde. Cultul Fecioarei Maria şi a diverşi sfinţi a înlocuit aproape creştinismul în America latină. Cultul Fecioarei şi al sfinţilor e unul intimist, care elimină distanţele.

Constituţiile latino-americane se schimbă des. Ele sînt constituţii liberale şi democrate, care ar avea nevoie de o clasă mijlocie să le susţină, clasă mijlocie care nu există într-un continent de latifundii. Legea nu e bazată pe uzanţe şi obiceiuri, ca în ţările de Common Law, ci precedă şi înlocuieşte uzanţele. De aceea, legile nici nu sînt respectate prea mult în America latină. Partidele aflate la putere consideră opoziţia ca pe ceva periculos : opoziţiile sînt fie persecutate, fie se dezintegrează îndată ce pierd alegerile. Opoziţie = duşmănie, în mentalitatea latino-americană, în care contestarea ideilor cuiva înseamnă contestarea persoanei. Regimurile politice sînt caracterizate de preşedinţi puternici, de influenţa Bisericii, a armatei, a latifundiarilor şi a patronatului. Ca toate popoarele agricole, sedentare, latino-americanii se bazează pe relaţiile inter-umane pe termen lung : prietenia este o astfel de relaţie, ca şi clientelismul : ambele creează datorii reciproce şi vagi. Prietenia este simetrică, iar clientelismul, asimetric : natura relaţiilor este însă aceeaşi. Concurenţa nu există în aceste societăţi, fiindcă ea presupune egalitatea de şanse la start a celor care concurează : ierarhizarea societăţii, grupurile de interese, clientelismul, toate acestea fac ca să nu poată exista concurenţă de nici o natură în America latină, ca şi în Balcani sau Rusia. Societatea hispano-americană e ierarhizată, osificată în caste imobile : societatea Statelor Unite e mobilă. În America latină, există un conflict permanent între societate şi individ, pe cînd în Statele Unite ele se află în armonie. Şcoala hispano-americană e scolastică ; cea americană, practică pînă la simplicitate. Economic, vorbind, în statisticile internaţionale, statele latino-americane formează un cluster de inegalitate. Indicele Gini măsoară inegalitatea veniturilor în interiorul unei ţări. Venitul cumulativ al familiilor e proiectat pe numărul familiilor de la cele mai sărace la cele mai bogate. Indicele este raportul dintre aria limitată de curba Lorenz şi linia de 45 de grade, faţă de aria întregului triunghi delimitat de linia de 45 de grade. Cu cît venitul unei ţări e distribuit mai egalitar, cu atît curba Lorenz se apropie mai mult de linia de 45 de grade. Din primele 25 de ţări cele mai inegalitare, jumătate sînt latino-americane. Cum am mai spus, inegalitatea de venituri nu duce la democraţie, fiindcă cei bogaţi nu au interesul, iar cei săraci nu au posibilitatea s-o realizeze. Centralismul Americii latine e marcat şi de o urbanizare permanentă. Marile centre urbane, mai ales capitalele, sînt în permanenţă asaltate de populaţii rurale în căutare de loc de muncă, populaţii care se instalează în locuinţe improvizate, nimite ranchos, favellas sau barrios. Proliferarea acestor structuri e determinată de precaritatea materială a noilor veniţi, clima relativ blîndă şi birocraţia care îngreunează cumpărarea rapidă a unui teren pentru construcţie. Nu există, în schimb, ghettouri rasiale, ca în Statele Unite. "Familismul" în America latină înseamnă să fii cinstit cu familia, că pe ceilalţi poţi să-i înşeli. Din punct de vedere proxemic, distanţa de la care latino-americanii vorbesc e mai mică decît în Statele Unite şi decît în Europa. Salutul cel mai obişnuit este abrazo, îmbrăţişarea largă, pe care o folosesc şi ruşii, şi arabii. Ca şi în Orientul Apropiat, spaţiul privat în America Latină e închis, separat net de spaţiul public. Colonialismul în America latină În America latină, colonialismul a reuşit să realizeze dezrădăcinarea cea mai avansată a locuitorilor, şi să distrugă fără urmă structurile tradiţionale. Antagonismele etnice s-au exacerbat, elitele locale s-au izolat la adăpostul privilegiilor. India, China, ţările Asiei de SE se supun colonizării, dar îşi păstrează structurile vechi : nici nababii şi radjahii indieni, nici regii din Asia de SE nu sînt înlăturaţi, ei sînt doar cooptaţi în noile structuri de putere coloniale. În America latină sursele de putere locale au fost distruse cu timpul, structura societăţii a dispărut. Colonialismul a dus şi la un schimb intens de animale şi plante. Cristofor Columb a adus în America animale domestice : porcii, caii şi vitele mari s-au înmulţit, nu şi caprele şi oile. Olandezii au adus în 1630 trestia de zahăr în Cuba, din coloniile lor asiatice, şi cultura trestiei de zahăr a făcut necesară aducerea de sclavi negri. Negrii erau mai obişnuiţi cu munca agricolă decît indienii americani şi rezistau mai bine bolilor europenilor. Am citat mai jos un text al lui Tocqueville despre cruzimea spaniolilor, care nu izbuteşte să-i extermine pe indieni, şi legalismul americanilor, care îi distruge aproape, sub masca bunei voinţe. Tocqueville nu are întru totul dreptate şi confundă multe lucruri : în America centrală, unde locuitorii se sedentarizaseră datorită culturii porumbului şi densitatea populaţiei e mare, amerindienii supravieţuiesc datorită agriculturii, sedentarităţii şi organizării statale precolumbiene. În America de sud, mare parte din indieni sînt încă în stadiul paleoliticului superior, iar populaţia hispanofonă sau lusofonă continuă să-i extermine şi să-i alunge. Preexistenţa agriculturii şi implicit a statului, densitatea populaţiei, clima şi altitudinea, iată tot atîţi factori care trebuie luaţi în considerare cînd vorbim de raporturile numerice între amerindieni şi sălbaticii lor colonizatori. Populaţia autohtonă a celor două Americi a fost distrusă de bolile aduse de europeni –

variolă, rujeolă, oreion, tifos, paludism şi tuberculoză19 şi redusă la 5 % din nivelul dinainte de Columb. În 1520, variola scade populaţia Mexicului de la 20 la 1,6 milioane, iar civilizaţia pueblo, de pe Missisipi, dispare distrusă de boli înainte chiar de sosirea europenilor. Din 9000 de siucşi mandani, 150 au supravieţuit epidemiei de variolă din 1837, abia 32 de ani după primul contact cu oamenii albi. Drogurile Diversele declaraţii hieratice ale guvernului american şi ale unor instituţii publice internaţionale privitoare la lupta contra drogurilor sînt simple prostioare fără consecinţă. Există cîteva condiţii importante pentru ca o zonă să basculeze în producţia de droguri : existenţa unei zone montane, fără resurse, şi de acces dificil, precum şi existenţa unui război civil sau a unei lupte de gherilă. Plantele din care se obţin droguri (coca, mac, cannabis) sînt cultivate în zone montane : produsele derivate brute au o valoare adăugată mare şi pot fi conservate ; pentru afganul de rînd, e mai simplu să coboare de la 4000 de m cu un kilogram de opiu în buzunar decît cu cîţiva saci de grîu, pe măgar. În Birmania, zonele unde se produc droguri sînt controlate de minoritatea Karen, (sprijinită de Statele Unite) aflată în război cu regimul de dictatură militară aşa-zis socialistă. Toate aceste criterii – altitudinea, izolarea, gherilele etnice sau ideologice – sînt necesare pentru ca o zonă să devină producătoare de droguri. Nu distrugerea culturilor de mac, coca şi cannabis, urmărirea traficanţilor, supravegherea consumatorilor importă, ci stingerea focarelor de război civil şi subvenţionarea economică a agriculturii din zonele montane sărace. Brazilia Numele Braziliei vine de la lemnul de brazil, Caesalpinia sp.20 Mentalitatea braziliană face parte din aria latino-americană, care are numeroase trăsături comune cu mentalitatea balcanică şi cea rusă. Este proprie statelor latino-americane, Balcanilor şi Rusiei o discordanţă cronică între lege şi aplicarea legii, enforcement. În numeroase cazuri, funcţionarii nu aplică legea fiindcă o consideră nerealistă. Asemenea "scurtături", rare în statele occidentale, sînt începutul corupţiei, fiindcă încurajează "înţelegerea" între părţi în defavoarea legii universal valabile. "Bunul simţ" înlocuieşte legea, dar această supleţe conduce, pe termen lung, la neglijarea legii. Mai sînt comune Rusiei şi Americii latine pietatea vizibilă, mistica penitenţei şi omniprezenţa clerului, civilizaţia importată şi artificială. În Brazilia, iezuiţii impun indigenilor nou convertiţi la creştinism o nouă morală domestică, fără ca aceasta să fie sprijinită de baze economice corespunzătoare. Instruirea lor, şcolile misionare au creat un mediu artificial, de seră, rupt de lumea reală. La fel, eforturile civilizatoare ale lui Petru cel Mare, şcolile întemeiate de el au fost un efort livresc, fără legătură cu lumea reală, o transpunere a gimnaziilor clasice occidentale în Rusia. Distanţa socială este mare în Brazilia, precum şi inegalitatea averilor, distanţa între săraci şi bogaţi. Există o separaţie radicală şi autoritară între poziţiile sociale. Funcţia unui individ îi marchează întreaga existenţă, îl însoţeşte în toate momentele vieţii. "Voce sabe con quem esta falando?"21 – dumneata ştii cu cine stai de vorbă ? – e o frază care poate fi auzită în ţările balcanice, Rusia şi America Latină, dar nu şi în ţările occidentale. În Brazilia, ca în toată America latină, Rusia şi Balcani, locul unei persoane într-o ierarhie oarecare îi determină şi locul în societate, fiindcă aici ierarhiile sînt difuze: locul unei persoane într-o ierarhie oarecare îi determină şi locul în societate, în ansamblu. A ajunge cu întîrziere la o întîlnire e semn de statut social superior. Portughezii, ca şi colonişti, se căsătoresc cu popoarele pe care le colonizează, în Capul Verde, Brazilia, India sau Macao. Englezii nu se amestecă cu popoarele din zonele colonizate, nici în India, nici în Africa sau în America de nord. Există destule cazuri de căsătorii între francezi şi indience, suficient de numeroase pentru ca să dea naştere unui pidgin franco-indian, Chinook. Contactul dintre englezi şi indieni n-a fost marcat de nici o fuziune lingvistică sau biologică. Portughezii s-au instalat în Brazilia, a cărei climă caldă seamănă climei portugheze, mai apropiată de cea africană decît de cea din Europa. Spaniolii n-au izbutit să se instaleze la aceleaşi latitudini, ci doar mai la nord sau mai la sud. După părerea lui Gilberto Freyre, structura latifundiară a societăţii a împiedicat formarea unei clase de mijloc, urbanizarea societăţii şi democratizarea ei, în ultimă instanţă, fiindcă marii latifundiari n-au vreun interes în democratizarea societăţii, iar peonii sau sclavii n-au mijloacele de a o face.

19

Jared Diamond, Germs, Guns, and Steel. The Fates of Human Societies, W. W. Norton, New York, 1997, p. 214 şi urm.

20

Anna Lewington, Plants for people, Natural History Museum Publications, 1990, p. 51 et seqq.

21

John J. Crocitti ed., The Brazil Reader. History, Culture, Politics. Duke University Press, Durham,1999, p. 402.

Dominaţia spaniolă în Portugalia (1578-1640) a atras asupra Braziliei, colonie aparţinînd de acum coroanei spaniole, atacurile olandeze, pornite din colonia olandeză Surinam. Luptele cu olandezii, în special alungarea lor din Bahia, în 1654, le-au creat brazilienilor un sentiment de identitate colectivă. Secolele următoare, marcate de descoperirea aurului şi a diamantelor din Minas Gerais au făcut ca Brazilia să exporte aur şi diamante, fără a-şi dezvolta o industrie proprie. În 1808, sub ameninţarea armatelor napoleoniene, regele Portugaliei şi curtea sa s-au refugiat în Brazilia, la Rio de Janeiro. În jurul curţii el înfiinţează o bibliotecă naţională, o tipografie (predecesorii săi interziseseră tipărirea de cărţi în Brazilia) şi o monetărie. Dom João fu singurul suveran european care şi-a vizitat coloniile transoceanice. De nevoie, fu un rege bun. Intors în Europa în 1821, îl lăsă în loc ca vicerege pe dom Pedro, fiul său, care declară independenţa coloniei în 1822. Şi coloniile spaniole şi-au declarat independenţa în acelaşi timp : Brazilia a avut norocul de a fi monarhie în această epocă, şi în cazul său regele a fost un factor de coeziune important în această ţară vastă, diversă şi slab populată. Coloniile spaniole, care n-au avut un simbol central puternic, s-au separat şi au intrat în spirala unor războaie de frontieră păgubitoare şi cronice, care au dus la creşterea rolului armatei, şi mai apoi la amestecul armatei în politică. I-a urmat dom Pedro II, care a domnit mult, între 1840-1891. Era un intelectual remarcabil, prieten cu Victor Hugo, Pasteur, Bell şi Longfellow. Ştia destulă ebraică şi avea barba destul de stufoasă ca să intre în sinagogi şi să citească Tora. Negrii Negrii, foarte numeroşi în Brazilia, au adus aici capoeira, luptă cu picioarele din Angola, transformată în dans, şi candomblé, cult african păgîn, înrudit cu vuduismul din Haiti. În Brazilia, ei alcătuiesc 40 % din populaţie, fiindcă au fost aduşi aici în mare număr (3,5 milioane, de şase ori mai mulţi ca în Statele Unite). Relaţiile lor cu stăpînii au fost extrem de complicate : sclavii din casa grande, servitorii direcţi ai stăpînului, erau mai bine trataţi. Sclavele negre satisfăceau apetitul sexual al bărbaţilor albi, fiindcă pentru femeile portugheze, climatul brazilian era greu de îndurat. O bună parte dintre sclavi şi-au putut răscumpăra libertatea, ceea ce n-a fost cazul în Statele Unite. În ansamblu, sclavii negri din Brazilia au dus-o puţin mai bine decît cei din America de Nord ; au suferit de pe urma discriminării – Brazilia e ultima ţară care a suprimat sclavia, în 1891 – dar brazilienilor le place să creadă că sclavii lor au fost mai bine trataţi decît cei din nord. Munca sclavilor a avut un efect nefast asupra societăţii în general : pe de o parte, munca era dispreţuită, fiindcă o făceau sclavii ; pe de alta, economia n-a putut progresa, fiindcă sclavii nu pot fi folosiţi decît la munci brute, nu la munci care necesită calificare. Condiţia de sclav face ca sclavului să nu-i pese de munca pe care o prestează, de uneltele pe care le are, şi de aceea nici nu poate fi pus la munci calificate. În afară de metişi, mai există cafuzos sau cabores, cu părinţi indieni şi negri, care provin din negrii fugiţi de pe latifundii, numiţi mucambos ori quilombos ; cabocles sau manchucos, cu părinţi indieni şi albi. Negrii brazilieni n-au format partide şi asociaţii care să revendice drepturi pentru populaţia de culoare aici, ca în Statele Unite, fiindcă aici populaţia de culoare e mult mai numeroasă şi mai metisată decît în SUA. Există numeroase nuanţe de metisare şi combinaţii de cele mai inedite (sambos, indieni din India metisaţi cu negri) care au nume ; în America de nord nu există decît categoriile de negri şi albi. În Brazilia e mai frecventă atitudinea paternalistă faţă de negri, însă în Statele Unite albii proiectează asupra negrilor relaţiile de competiţie pe care le au între ei. Mexic Clima caldă a Mexicului, deşertic pe alocuri, i-a împiedicat pe coloniştii englezi să se instaleze aici (Texas şi Arizona sînt cuceriri tîrzii) şi pe spanioli să se răspîndească prin exterminarea populaţiei locale. Această situaţie a îngăduit supravieţuirea indigenilor, favorizată şi de existenţa agriculturii, care permite unei suprafeţe date să hrănească populaţii mai mari. "Bietul Mexic, atît de departe de Dumnezeu, atît de aproape de SUA" zicea Porfirio Diaz. Raportul dintre stat şi societate este acelaşi ca cel dintre coloniştii spanioli şi indieni : statul este crud, arbitrar şi represiv. Ca în cele mai multe din statele latino-americane, nu a avut loc nici o reformă agrară, şi marile latifundii subzistă, împreună cu instituţia peonajului ; peonii sînt ţărani-zilieri care îşi vînd munca pe datorie (trei milioane de ţărani fără pămînt). Statul n-a făcut nimic pentru reforma agrară, fiindcă în general pămîntul este confiscat cu forţa de la indieni, şi orice reformă ar însemna, în fapt, o justă restituire. Partidul aflat la putere, "Partidul revoluţionar instituţional", cu nume ridicol, este la putere din 194622. Partidele de opoziţie sînt plătite şi tolerate de PRI fiindcă sînt benigne, pentru a menţine iluzia multi-partidismului. Mexicul e o ţară puternic ierarhizată, în care o oligarhie urbană controlează puterea şi resursele economice. Economia e orientată spre exportul de materii prime, ale căror preţuri pe piaţa internaţională sînt instabile. Investiţiile străine stimulează 22

Christina Jacqueline Johns, The Origins of Violence in Mexican Societies, Praeger, New York, 1995, p. 200-205.

consumul atunci cînd se instalează, apoi dispar, declanşînd criza : aşa s-a produs criza din 1994, de exemplu, care s-a reverberat apoi în Argentina şi Brazilia. Statul e caracterizat de autoritarism, cenzură, centralism al puterii şi personalism. Inegalitatea socială e profundă. Societatea civilă nu există, şi nu există mijloace şi instituţii care să permită dialogul social. Tensiunea e perpetuă şi criminalitatea mare. Porumbul, hrana principală a mexicanilor, e lipsit de aminoacizi indispensabili omului, lizină, triptofan, precum şi niacină. Carenţa acestora produce pelagra, boală a sărăciei. Fasolea compensează aceste lipsuri23. De aici provine specificul inconfundabil al bucătăriei mexicane. Ardeii roşii, cu gust arzător, sînt consumaţi datorită substanţei numită capsaicină, care augmentează transpiraţia ; ceea ce explică de ce acest condiment este frecvent în regiunile calde, ca America centrală şi India. Pînă în 1918, graniţa dintre Statele Unite şi Mexic nu e păzită. Doar restrîngerea politicii de imigrare de după 1918 închide această graniţă, iar statutul mexicanilor din Statele Unite scade. Afluenţa permanentă de imigranţi latino-americani scade salariile pentru munca necalificată în Statele Unite. Marea criză din 1994-95 din Mexic are loc din cauza unor investiţii americane masive, stimulate de dobînzile mici ale dolarului. După redresarea dobînzilor la dolar în SUA, fondurile de investiţii au repatriat dolarii investiţi în Mexic, declanşînd recesiunea.

Argentina Argentina are o climă temperată, care a permis instalarea spaniolilor, urmată de exterminarea indienilor. Argentina este un stat centralizat, marcat de diferenţa interior-coastă, între porteños, locuitorii din Buenos Aires, şi gauchos, locuitorii din pampa. Pampa este echivalentul infinit al stepei ruse şi al pustei maghiare. Sentimentul major al sufletului argentinian este, dacă-l credem pe Ezequiel Martinez Estrada, solitudinea şi tristeţea. Există o opoziţie şi un dezechilibru între Buenos Aires şi interiorul : Buenos Aires era mai bine legat de Europa decît de interior în secolul XIX 24. Totul separă, în America de sud : la frontiere, Argentina e separată de Chile prin deşertul Atacama şi cordiliera Anzilor, în interior, de distanţele mari. Depărtarea de centru a sporit sentimentul insecurităţii şi a făcut ca în momentele de frămîntări să apară grupuri paramilitare, a căror noimă e slab înţeleasă în Europa. În primele secole după colonizare, misiunile iezuite erau avanposturile cele mai înaintate ale civilizaţiei, iar călugării, ca odinioară cavalerii ioaniţi sau teutoni în Lituania şi Livonia, împărţeau dreptate, înlocuind statul. Paraguay este un stat de origine iezuită, aşa cum Croaţia e un stat franciscan, şi statele baltice sînt succesoare ale statelor întemeiate de cavalerii teutoni. Societatea este centralizată şi ierarhizată, ca în Rusia. Buenos Aires cuprinde un sfert din populaţie, jumătate din firmele comerciale şi aproape jumătate din cele industriale. În rest, densitatea populaţiei e de 3,5 persoane/kmp, ca în deşert. Legile sînt considerate ca instrumente de corupţie, bazate pe precepte rupte de realitate. Argentina e situată în sud, o zonă fără agricultură, care n-a cunoscut statele centralizate şi culturile avansate ale incaşilor, mayaşilor şi aztecilor. Indienii locali erau vînători şi culegători, de nivel mezolitic, cu rezistenţă culturală şi socială foarte slabă. Spaţiul e vast şi puţin populat. Latifundiile, cum spune acelaşi autor, "ţin mai mult de geografie decît de agricultură"25. Dacă trenul a colonizat şi populat Far West-ul, el a depopulat Argentina, şi a centralizat-o. Argentinienii sînt punctuali. Ca şi spaniolii, argentinienii dispreţuiesc munca, lăsată pe seama sclavilor şi indienilor odinioară 26. Chiar cei care lucrau, îmbogăţindu-se, îşi cumpărau titluri nobiliare şi încetau să lucreze ulterior, ca să fie în acord cu noua lor condiţie. Principala ocupaţie a argentinienilor e creşterea vitelor, care nu necesită nici mînă de lucru, nici calificare. Latifundiarii trăiesc din rentă şi evită riscul de a-şi investi cîştigul în industrie. Acest lucru a făcut ca în 1880, 91 % din investiţiile industriale să aparţină străinilor. Latifundiarii – sau mai bine zis, fiii lor – îşi risipeau veniturile la Paris, unde pe la 1900 circula expresia "bogat ca un argentinian". Aceşti tineri spilcuiţi au introdus la Paris tangoul. Estrada27 spune despre el că e "un dans fără expresivitate,

23

Theresa Overfield, Biologic variations in Health and Illness : Age, Race, and Sex Differences, CRC Press, 1995, p. 148.

24

Ezequiel Martinez Estrada, Radiografía de la pampa, Archivos, Buenos Aires, 1991, p. 38.

25

Ezequiel Martinez Estrada, Radiografía de la pampa, Archivos, Buenos Aires, 1991, p. 25-38.

26

José Ignacio Garcia Hamilton, Origenes de nuestra cultura autoritaria e improductiva, Albino y asociados, Buenos Aires, 1991.

27

Ezequiel Martinez Estrada, Radiografía de la pampa, Archivos, Buenos Aires, 1991, p. 162 et seqq.

monoton. De la brîu la cap, corpul nu dansează, e ţeapăn. Tangoul e actul sexual însuşi, fără transfigurare" 28 iar Enrique Santos Discépolo29 îl numeşte "un gînd trist care dansează"30. Argentina a încetat a fi o ţară nedezvoltată la sfîrşitul secolului XIX, cînd s-au introdus căile ferate. Un mare număr de imigranţi, (6 300 000 între 1857-1930)31 care vor reprezenta 25 % din populaţie la sfîrşitul secolului. Piemontezii se adună în Santa Fé, evreii în Entre Rios, galezii în Chubut, italienii în Mendoza, libanezii în Noroeste şi germanii în Chaco. Deşi scopul principal era popularea acestei ţări pustii, ulterior cei din zonele rurale revin spre oraşe. Imigranţii dezvoltă comerţul şi manufactura, şi vor alcătui o masivă clasă mijlocie. În 1976 are loc lovitura de stat militară, care instalează în fruntea statului o juntă. E una din cele mai funeste dictaturi din America latină : dictatura lui Videla e simultană cu cea a lui Pinochet în Chile şi a lui Stroessner în Paraguay. Începe ceea ce se cheamă Proceso de Reorganizacion Nacional, sau, pe scurt, Proceso, în timpul căruia între cinci şi zece mii de argentinieni dispar, torturaţi şi ucişi de forţele de ordine. Regimul nu se prăbuşeşte decît în 1982, cînd încearcă să recupereze insulele Malvine. La fel a murit dictatura coloneilor în Grecia şi regimul Khmerilor Roşii în Cambodgea. Coloneilor le-a fost fatală agresiunea asupra Ciprului, iar khmerilor, atacarea Vietnamului. Regimul democrat s-a reinstalat în 1983. Cei şapte ani de dictatură au dus la exilul a numeroşi argentinieni. Economia, aşa-zis liberală, ghidată de principiile lui Milton Friedman, a lăsat ţara cu 45 miliarde de dolari datorii. Chile Chile este un stat prelung, ca Norvegia, Vietnamul şi Thailanda. Chile are 4270 km lungime pe 177 km lăţime, izolat de restul Americii Latine de lanţul muntos al Anzilor. Anzii înşişi s-au născut din împingerea plăcii Nazca asupra continentului american, împingere care provoacă activitate vulcanică şi cutremure. Relativa sa inaccesibilitate a îngăduit supravieţuirea precară a indienilor mapuche şi aymara, 9 % şi respectiv 0,5 % din populaţie. Ca şi restul continentului american, nivelul anomiei religioase e mare – 7 % din populaţie n-are religie, 13 % în creştere, mai ales printre săraci, sînt protestanţi, mai ales penticostali, iar restul de 75 % sînt nominal catolici. America de Nord Statele Unite Partidele politice americane nu au preşedinţi, ci aleg candidaţi atunci cînd e nevoie, în mod într-adevăr democratic. Cele două partide, republican şi democrat, nu sînt la fel de marcate ideologic ca socialismul şi liberalismul : ele s-au născut de fapt din antipatia personală dintre Hamilton şi Jefferson. Constituţia americană e scurtă şi cuprinzătoare, nu schimbată, ci amendată la răstimpuri : ea e născută din Common law, în care datina nescrisă precedă contractul scris.

Ipocrizia "Terorism e ceea ce ne fac alţii nouă." Dict. Webster, 2005 Mentalitatea americană moşteneşte, în ceea ce are mai rău, mentalitatea britanică. Dreptul cutumiar britanic se mîndreşte cu noţiunea de habeas corpus, adică dreptul oricui de a nu fi arestat fără dovezi concrete – habeas corpus pe care justiţia britanică nu l-a aplicat niciodată în Irlanda ocupată sîngeros; la fel, Constituţia americană, care garanta drepturi egale tuturor oamenilor, nu li s-a aplicat niciodată negrilor; a fost nevoie de un război civil, dus pentru cu totul alte motive, ca negrilor din statele sudice să le fie recunoscută condiţia umană– "cum se face că auzim cele mai puternice chelălăieli după libertate din gura stăpînilor de sclavi? "32 zice englezul dr. Johnson. Tocqueville : "Spaniolii asmut cîinii pe indieni ca pe nişte sălbăticiuni, jefuiesc Lumea Nouă ca un oraş invadat, fără discernămînt şi fără milă. Dar nu se poate distruge totul, turbarea are un capăt. Restul populaţiei indigene scăpate din masacru sfîrşi prin a se

28

"… un baile sin expresión, monótono : de la cintura a la cabeza, el cuerpo no baila, es rigido. El tango es el acto sexual mismo, sin ficción"

29

Marcos Aguinis, Un pais de novela, Viaje hacia la la mentalidad de los argentinos, Editorial Sudamericana, Buenos Aires, 1998, p. 156.

30

"tango – un pensamiento triste que se baila".

31 32

Marcos Aguinis, Un pais de novela, Viaje hacia la la mentalidad de los argentinos, Editorial Sudamericana, Buenos Aires, 1998, p. 134. . "How is this that we hear the loudest yelps for liberty among the drivers of negroes ?".

amesteca cu învingătorii, adoptîndu-i religia şi moravurile. Purtarea Statelor Unite faţă de indieni e însufleţită de cea mai mare dragoste a formelor şi a legalităţii. Dacă indienii vor să rămînă în stare sălbatică, americanii nu se amestecă nicidecum în treburile lor şi îi tratează ca popoare independente. Nu-şi permit să le ocupe pămînturile fără a le fi cumpărat cu contract, şi dacă cumva întîmplător un neam indian nu mai poate locui pe pămînturile sale, ei îl iau frăţeşte de mînă şi îi duc ei înşişi să moară departe de ţara părinţilor lor. Spaniolii, cu bestialitate nemaiauzită, acoperindu-se de o ruşine de neşters, n-au izbutit să extermine indienii, nici să-i împiedice să aibe aceleaşi drepturi cu ei. Americanii au izbutit asta cu cea mai mare uşurinţă, liniştit, legal, filantropic, fără să verse prea mult sînge, fără a viola vreunul din marile principii ale moralei în ochii lumii. Nimeni nu poate extermina oamenii mai bine, respectînd legile umanităţii". Pentru români, una din cele mai cunoscute nedreptăţi pusă pe seama guvernului comunist este deportarea în Bărăgan a ţăranilor din Banat suspecţi politic : faptul a fost pus pe seama răutăţii diabolice a comunismului, intrinsecă mentalităţii lui sîngeroase. Cu toate astea, Statele Unite au tot deportat triburile indiene, începînd de la jumătatea secolului XIX, pînă azi : ultima deportare a avut loc în Arizona, în 1986 33, cînd triburile Hopi şi Navajo au mai fost deportate odată. Tribul Shoshone locuieşte astăzi în deşert, în California, într-un loc ce poartă mîngîiosul nume de Death Valley, Valea morţii – şi au fost deportaţi acolo fiindcă valea nu era locuită de nimeni, fiindcă era de nelocuit. În afară de deportare, americanii au mai folosit distribuirea de pături infestate cu germeni de variolă, şi exterminarea bizonilor, principala sursă de subzistenţă a indienilor. Indienii şi francezii din Louisiana îi împiedicau pe coloni să ocupe un spaţiu imens34 pe care coroana britanică nu l-ar fi putut controla. Exterminarea indienilor începe abia în 1776, odată cu Declaraţia de Independenţă, şi continuă după ce Jefferson cumpără Louisiana de la Franţa, în 1803. Benjamin Franklin a preconizat lichidarea indienilor în scrierea The Plain Truth în 1747 35. Existenţa indienilor a fost reglată de tratate între triburi şi statul american, mereu încălcate de acesta, pînă în 1927, cînd indienii au primit cetăţenie americană. Numeroase triburi au refuzat cetăţenia, fiindcă ea nu le fusese propusă ca pînă atunci, printr-un tratat între trib şi stat. Chiar ca cetăţeni, ei nu a aveau drepturi, şi erau judecaţi de supraintendentul american al rezervaţiei unde locuiau, care îndeplinea simultan funcţia de judecător, procuror, poliţist şi director de închisoare36. Ei au fost recrutaţi cu forţa în al doilea război mondial, în 1940, cu toate că cetăţenia lor americană era pur formală şi nu aveau drept de vot. Preşedintele Roosevelt le şi scria : "indienii sînt supuşi concentrării, dar problema votului e reglementată de legile fiecărui stat"37. Numeroase triburi s-au opus, printre care şi Seminole, care de iure erau încă în război cu Statele Unite. În unele state, ei au fost concentraţi în unităţi segregate, împreună cu negrii. Şi evreii au avut partea lor de discriminare : în anii '20 numeroase hoteluri americane le interziceau accesul, ca şi Universitatea Harvard. Privacy americană, dreptul la viaţa privată, este în primul rînd dreptul la izolarea fizică – americanii bîrfesc ca baba la uluci în timpul liber. Discretion franceză este simbolică – a nu vorbi în public despre viaţa privată a cuiva. Astfel, pentru francezi (şi ceilalţi europeni continentali) sînt ridicole eforturile făcute de justiţia americană pentru a elucida relaţiile adultere dintre preşedintele Bill Clinton şi o stagiară de la Casa Albă ; presa franceză a ignorat foarte mulţi ani existenţa Mazarinei, fiica naturală a preşedintelui François Mitterand, din respect pentru viaţa sa privată. Americanii se mîndresc inutil cu democraţia lor, ale cărei principii şi texte le ignoră. În 1951, ziarul New York Post şia trimis cîţiva angajaţi pe stradă să strîngă semnături pe o petiţie care cuprindea fraze din Bill of Rights. 15 din 161 persoane abordate au semnat-o, abia trei au recunoscut sursa, iar restul au refuzat, cu diverse grade de violenţă, să semneze o petiţie "comunistă"38. Băieţoşenia. Copilul american Băieţoşenia39 e caracteristica cea mai însemnată a americanilor : băieţoşenia înseamnă inocenţă şi cruzime, iubirea distracţiilor şi dispreţul faţă de femei. Orice copil de pe faţa pămîntului se joacă de-a hoţii şi vardiştii pînă la paisprezece ani ; americanul îşi păstrează pistolul şi ca adult. Americanii au nevoie de arme fiindcă sînt fricoşi, şi cu siguranţă n-ar fi atacat 33

David Kirby, Boyishness in American Culture. The Charms and Dangers of Social Immaturity, Lewiston, 1991, p. 118.

34

Alain Joxe, L'Amérique mercenaire, Stock, Paris,1992, p. 54.

35

Alain Joxe, L'Amérique mercenaire, Stock, Paris,1992, p. 40.

36

Alison R. Bernstein, American Indians and World War II, University of Oklahoma Press, Norman, 1988, p. 9.

37

Alison R. Bernstein, American Indians and World War II, University of Oklahoma Press, Norman, 1988, p. 24.

38

Michael Novak, The Rise of the Unmeltable Ethics, Macmillan, New York, 1971, p. 260.

39

David Kirby, Boyishness in American Culture. The Charms and Dangers of Social Immaturity, Lewiston, 1991

Vietnamul dacă Vietnamul ar fi fost vecin cu Statele Unite. Truman n-a stat o clipă la îndoială cînd a decis lansarea bombei atomice în Japonia, fiindcă era o ţară îndepărtată şi exotică. Lipsa de respect pentru autoritate, anti-elitismul şi populismul duc la rate înalte ale criminalităţii, indisciplină şcolară. Accentul asupra "realizărilor", achievement, este legat de nivele înalte ale comportamentului deviant. Întrebaţi fiind pe care din colegii lor îi consideră mai inteligenţi decît ei, elevii americani au indicat 30 % din colegii lor, pe cînd japonezii, 50 %. La japonezi (dar şi la popoarele scandinave) dorinţa de a se integra în grup, de a fi mediu, e mai mare decît cea de a fi remarcabil. Fiindcă cezura între generaţii e puternică, situaţia mamelor adolescente e mai proastă în Statele Unite, fiindcă în ţări mai colectiviste, bunicile reduc din sarcina îngrijirii nou-născutului. Numărul de mame adolescente este de 1,7 la mie, dublu faţă de media celorlalte ţări, şi corelat satisfăcător cu nivelul de individualism (Japonia are cel mai mic număr de mame adolescente la mia de locuitori). Învăţătorii americani îi consideră pe copii ca indivizi cu nevoi diverse, şi consideră că talentul înnăscut e mai important decît munca : cei asiatici, dimpotrivă, îi tratează pe elevi ca pe un colectiv, şi cred munca mai importantă ca talentul. Americanii mai cred îndeobşte că succesul este datorat eforturilor, dar nu şi că eşecul e datorat lipsei de strădanie. Americanii mai cred că îşi controlează pe deplin rezultatele şcolare, dar gradul de control pe care îl percep nu se corelează cu rezultatele reale pe care le obţin. Profesorii americani laudă răspunsurile bune – răsplătind astfel excelenţa – cei asiatici vînează greşelile, evitînd non-conformitatea. Familia americană40 nucleară încurajează copiii la autonomie şi-i abandonează după vîrsta de 18 ani : asiaticii şi evreii, a căror structură familială are o coeziune mai mare, reuşesc mai bine în studiile universitare, fiind sprijiniţi de familie şi după 18 ani, cînd încep studiile superioare. Coeziunea grupului, la evrei şi asiatici, frînează integrarea la prima generaţie, dar acordă generaţiei a doua, cu studii superioare, şansa de a urca socioprofesional. Prejudecata americană că iniţiativa copiilor trebuie încurajată a dus la aspecte patologice rarisime în alte părţi, ca sindromul hiperactivităţii infantile. Băieţii americani sînt adesea agresivi, iar uneori, ca Dylan Klebold şi Eric Harris din Columbine, îşi împuşcă colegii, profesorii şi rudele. Nu faptul în sine e grav (atîta vreme cît americanii se omoară între ei, cu atît mai bine pentru restul lumii) ; grav e că americanii nu-şi dau seama că asemenea gesturi nu sînt acte deviante, ci exacerbări ale ideologiei americane. Americanii sînt de obicei îngrijoraţi că guvernul federal impietează asupra drepturilor lor fundamentale : autorul atentatului din Oklahoma City era doar ceva mai serios îngrijorat decît ceilalţi, şi s-a străduit să distrugă un birou federal. Gîndirea americană Americanii sînt mîndri de libertatea de gîndire de la ei din ţară, sau, mai bine zis, de libertatea de a nu avea idei. Pentru ei, totul e dihotomic şi maniheist, e lupta dintre bine şi rău. Americanii au politică externă, dar n-au diplomaţie, fiindcă diplomaţia presupune implicarea mai multor parteneri în dialog. În primii ani ai secolului XXI Coreea de Nord s-a dotat cu arme nucleare; Statele Unite au încercat să facă presiuni în direcţia opusă, ignorînd că armele Coreei de Nord, ţară mică, sînt doar pisica pe care o arată China Statelor Unite pentru a le reproşa sprijinul dat Taiwanului. Statele Unite au sprijinit pe rînd talibanii, pe Osama Ben Laden şi pe Saddam Hussein, pentru ca apoi să lupte contra lor. Iranul a fost declarat şi el ţară duşmană, şi cu toate acestea Reagan le-a vîndut arme; Khmerii roşii au măcelărit Cambodgea în anii '70, un măcel de proporţii imense, şi totuşi, acelaşi Reagan a impus ca reprezentanţii lor să facă parte din guvernul Cambodgei după instalarea păcii : conducătorii Khmerilor roşii trăiesc astăzi în cea mai deplină tihnă în mijlocul celor pe care i-au ucis, cu binecuvîntarea Statelor Unite, aşa cum Goebbels, Bormann şi Josef Mengele ar ieşi să-şi cumpere ziarul de dimineaţă în Mea Shearim. Americanii cred în DREPTUL la libertatea ideilor şi ŞANSA de a trăi mai bine; concepţia guvernelor europene a oferit ŞANSA de avea libertate şi DREPTUL de a trăi mai bine (prin măsuri sociale). Nu ştim care din cele două concepţii e mai bună, dar cu siguranţă dreptul de a trăi mai bine înseamnă ceva concret. Americanii nu se înşală decît în faptul că cred că toţi oamenii gîndesc ca ei ; majoritatea covîrşitoare a preşedinţilor americani au fost oameni care n-au ieşit din Statele Unite înainte de a deveni preşedinţi şi care nu vorbesc nici o limbă străină. Misionarii mormoni sînt o privelişte familiară şi stranie pentru europeni : cîte doi adolescenţi îmbrăcaţi în costum, bărbieriţi impecabil, umblînd prin oraş cu ecusoane pe care scrie "elder" adică "bătrîn". E cu totul opusă mentalităţii europene ideea că un puşti are vîrsta trebuitoare pentru a explica adevărurile de credinţă ale creştinismului ori a da sfaturi sufleteşti ; în Europa de est, priveliştea e cu atît mai stînjenitoare, cu cît acolo chipul preotului e indisociabil de barba albă a bătrîneţii.

40

Emmanuel Todd, Le destin des immigrés, Seuil, Paris, 1994, p. 69.

Marele geniu al americanilor a fost că au izbutit să se dispenseze de inteligenţă : " democraţia americană consistă cel mai adesea în alegerea persoanelor care vor deţine puterea ; influenţa guvernului, pe termen lung, e benefică, deşi persoanele care îl conduc sînt adesea necalificate, şi uneori vrednice de dispreţ". (Tocqueville). Oricare din preşedinţii americani ai secolului XX i-ar fi putut ilustra spusele : Kennedy, cu eşecul din Cuba, atac arbitrar al unei ţări suverane ; Lyndon Johnson, cu măcelul din Vietnam ; Nixon, cu Watergate, şi Reagan, cu susţinerea Khmerilor roşii împotriva Vietnamului, ori a Irakului contra Iranului teocratic. Desigur, America e ţara democraţiei şi a libertăţii, dar politica externă şi intervenţiile militare ale Statelor Unite sugerează o situaţie tocmai opusă : Atena lui Pericle e un exemplu asemănător : o democraţie funcţională în interior, o putere hegemonică în exterior : sub pretextul ameninţării persane (ameninţarea comunistă şi sovietică) Atena formează liga de la Delos (NATO) şi brutalizează comunităţi mici, nesupuse, ca Melos (Guatemala, Chile, Panama, Nicaragua, Salvador, Vietnam…)41. Americanii sînt învăţaţi de mici să fie combativi, nu mediatori ; sînt atît de antrenaţi în această direcţie, încît au nevoie de manuale (Dale Carnegie) ca să-şi facă prieteni, fiindcă singuri nu ştiu. În general, negocierea îi depăşeşte, şi de aceea şefii diplomaţiei americane mai remarcabili sînt născuţi în Europa : şi Kissinger, şi Margaret Albright erau născuţi în Europa. Naţionalismul american e unul paradoxal, fiindcă e bazat pe valori universaliste. Americanii însă cunosc foarte prost restul lumii : 20 % din americani au călătorit în străinătate în ultimii 5 ani (73 % dintre englezi, 77 % din germani, 60 % din francezi). Cei care însă au învăţat o limbă străină vor insista totdeauna să o vorbească cu un interlocutor străin, chiar dacă acesta vorbeşte bine engleza. Spre deosebire de englezi, care sînt reţinuţi, americanii exagerează, şi verbal, şi gestual : ei simt nevoia de a-şi asigura interlocutorii că "I have fun / I enjoy /I am happy/ Everything is fine42". Repertoriul lor de complimente este sărac, şi conţine abia vreo cinci adjective43. Japonezii fac complimente într-o gamă mai largă de circumstanţe, străinilor, pe cînd americanii fac complimente prietenilor şi celor apropiaţi. În ambele cazuri, avem de-a face cu societăţi egalitare, în care complimentele au rolul de a şterge diferenţele. Americanii simt nevoia să-şi exprime în permanenţă entuziasmul, şi de aceea sînt destul de enervanţi pentru europeni, mai ales pentru britanici. Societatea americană impune o presiune importantă asupra fiecăruia de a fi "happy and popular". "Having fun" e obligatoriu. Acolo unde europenii îşi arată emoţiile, americanii le spun, fiindcă repertoriul lor gestual e foarte restrîns, iar capacitatea lor de a recunoaşte emoţii pe faţa umană (şi orice alte semne nonverbale) e foarte rudimentară, comparabilă cu cea a germanilor. Fiindcă creşterea lor pune accentul pe concurenţă, americanii sînt lăudăroşi şi foarte încrezători în sine. Pentru americani, exprimarea sentimentului de happiness e permanentă şi obligatorie, fiindcă el exprimă omul însuşi, sinele ; asiaticii sînt rezervaţi în public şi îşi revarsă sentimentele în familie, rîsul servind la cimentarea grupului. A traduce happy cu "fericit", "heureux" sau alt echivalent romanic e o greşeală : fiindcă fericirea e o obligaţie zilnică pentru americani (care zîmbesc tot timpul) şi un eveniment rar pentru europeni, distribuţia celor două cuvinte (happy/heureux – de exemplu) e foarte diferită. Americanii nu-şi exprimă sentimentele, ci şi le spun : "I feel…" – "mă simt…" fiindcă limbajul e mai limpede, şi nu e codat cultural ca expresiile feţei şi gesturile. Fiindcă n-au avut o aristocraţie, ca britanicii sau francezii, care să dea tonul gustului în societate, fie în muzică, arte plastice sau modă, americanii au preluat diverse elemente culturale ale claselor inferioare : muzica rap, hip-hop, stilul grunge sau punk provin din subculturi ale elementelor marginale şi declasate. Ideea de self-made man "om care a reuşit prin forţe proprii" sugerează că americanii sînt independenţi. Există o mare diferenţă între individualism şi independenţă : în fapt, americanii sînt conformişti faţă de grupul căruia îi aparţin, şi îşi susţin şefii chiar în pofida adevărului. Această trăsătură vine din nevoia lor, cultural indusă, de a fi populari ; nevoia de aprobare îi face şi mai conformişti. Războiul din Vietnam a fost purtat pentru o cauză greşită cu metode greşite, pe o perioadă lungă, tocmai graţie sprijinului popular al conformismului. Americanii pun grupul mai presus de idei : de aceea, la ei nu există dezbateri ideologice sau măcar filozofice ; de aceea partidele lor nu cunosc secesiuni. 41

Expansiunea Atenei trece prin agresiunea persană. După prima înfrîngere, Sparta terestră se retrage, iar Atena maritimă formează liga din Delos, oraşele puternice

furnizînd navele, iar cele mai slabe, banii. Nici Statele Unite n-au fost un stat prea imperialist înainte de Pearl Harbour. Uniunea Sovietică a jucat rolul Persiei ameninţătoare, coagulînd statele occidentale în jurul SUA. 42

Anna Wierzbicka, Emotions across Languages and Cultures. Diversity and Universals (Studies in Emotion and Social Interaction) Cambridge University

Press, Cambridge, Massachussets, 1999, p. 284. 43

Robert Heilbroner, Human Behavior in Global Perspective, Pergamon Press, New York, 1990, p. 227.

Incapacitatea de a acţiona colectiv, superstiţia individualistă, a făcut ca în Statele Unite cheltuielile de sănătate să fie cu 20 % mai mari decît în Franţa, pentru aceeaşi speranţă de viaţă, şi de două ori mai mari decît în Singapore, Japonia sau Marea Britanie pentru aceeaşi speranţă de viaţă şi acelaşi PIB pe cap de locuitor. Între 1980-200044 speranţa de viaţă a crescut cu doar 4 %, iar cheltuielile de sănătate cu 500 %. Justiţia şi crima organizată Fiindcă gîndesc în termeni dihotomici, bun-rău, prieten-duşman, americanii au relaţii foarte conflictuale unii cu alţii, şi cel mai mare număr de avocaţi45 pe cap de locuitor ( aproximativ un avocat la 386 locuitori). Această ultimă trăsătură a mentalităţii americane face ca relaţiile între oameni să fie permanent tensionate. Avocaţii sînt destul de urîţi de către americani, ca dovadă bancurile crude cu avocaţi : -

De ce toate deşeurile toxice sînt în New Jersey şi toţi avocaţii în California ?

-

Cei din New Jersey au ales primii.

-

Ce diferenţă e între un cîine strivit pe şosea şi un avocat strivit pe şosea ?

-

În faţa cîinelui sînt urme de frînă.

Procesele, duse după common law, se bazează pe confruntarea orală a părţilor, şi sînt spectaculoase : după procesele americane se pot face filme, după procesele europene, nu. Justiţia, condusă de principii generale, are atribuţii mai largi în societate, şi sentinţele date în diverse procese pot schimba anumite politici. Sînt cunoscute în Europa procesele tipic americane, bizare pentru mentalitatea europeană, de fumători care au dat în judecată (şi au cîştigat) procese contra producătorilor de ţigări, procesele pentru sexual harassment, procesele contra medicilor şi cele contra producătorilor de medicamente. Ideea că orice eveniment negativ are în spate o persoană responsabilă este tipic americană. Altfel, justiţia americană este eficientă, mai eficientă decît cea europeană, şi cetăţenii americani au în general încredere în ea. Ceea ce nu înseamnă că e imună la corupţie. Puterea politică a susţinut adesea lumea interlopă. La înmormîntarea lui Big John Colosimo, căpetenie mafiotă, au participat 25 de judecători, doi senatori ai statului, doi deputaţi ai statului şi doi membri ai Congresului. Murray Choitner, managerul campaniei electorale a lui Nixon, a zădărnicit diverse anchete contra crimei organizate. Corifei ai acesteia, ca Leonard Bursten46, Morris Shoncker, au fost sprijiniţi de Nixon şi i-au plătit campaniile. Joe Kennedy, (tatăl lui J. Fitzgerald Kennedy, preşedintele Statelor Unite) a făcut avere ca şi contrabandist de alcool, în anii Prohibiţiei. J. F. K. însuşi a fost ucis după ce l-a numit procuror general pe fratele său, Robert Kennedy, iar acesta a început să-i ancheteze pe chiar mafioţii care contribuiseră financiar la campania lor electorală. Crima organizată americană e poliformă. Cum am arătat mai sus, există o fascinaţie maladivă a americanilor faţă de infractori : fraţii Bronfman ţineau bordeluri la sfîrşitul secolului XIX, s-au reprofilat pe contrabanda de alcool în timpul prohibiţiei, au cumpărat ulterior imensa firmă de alcooluri Seagram, iar apoi au devenit coproprietari ai studiourilor MCA, Time Warner, Universal. Din punctul de vedere americanilor, etica lor este exemplară47. La New York, cei mai însemnaţi membri ai mafiei alcoolului erau Mannie Kessler şi Arnold Rothstein, mentorul lui Meyer Lansky şi Benjamin Siegel. Importanţi contrabandişti erau şi Louis Buchalter, Jack "Legs" Diamond, Max Greenberg, Waxey Gordon48, Hymie Weiss şi Yasha Katzenberg. În acelaşi timp, mafia a început să se diversifice, şi a continuat, după Prohibiţie, să distribuie heroină japoneză : primii care s-au ocupat de aceasta au fost Lepke Buchalter, Saul Gelb şi Mandy Weiss. O altă activitate rentabilă o reprezenta cămătăria controlată de Nig Rutkin, Longie Zwillman şi Moe Dalitz. Mafia s-a ocupat şi de controlul sindicatelor şi a preluat uneori industrii întregi, ca industria îmbrăcămintei din New York (Jacob Shapiro) sau construcţiile (Paul Dorfman, Morris Shenker, Alvin Malnik). Mafia a fost cea care a investit cel mai mult în jocurile de noroc, mai ales la Las Vegas, cu banii fondurilor de pensii ale sindicatelor (Benjamin Siegel, Hyman Abrams, Meyer Lansky, Allen Glick). Si sectorul pornografiei a atras atenţia crimei organizate: John Krasner, împuşcat de concurenţi în 1979, a întemeiat un adevărat

44

Lester Thurow, La pyramide de la prosperité, Village mondial, Paris, 2000, p. 48.

45

Edward Twitchell Hall, Mildred Reed Hall, Understanding Cultural Differences Germans, French, and Americans, Intercultural Press, 1990, p. 149.

46

Donald Liddick, Empirical, Theoretical and Historical Overview of Organized Crime, Edwin Mellen Press, 1999, p. 166.

47

Donald Liddick, Empirical, Theoretical and Historical Overview of Organized Crime, Edwin Mellen Press, 1999, passim.

48

Donald Liddick, Empirical, Theoretical and Historical Overview of Organized Crime, Edwin Mellen Press, 1999, p. 114.

imperiu al pornografiei. Nici sectoarele clasice, ca furtul simplu, nu au fost omise : nenumăratele convoaie intrate pe aeroportul Kennedy erau taxate de Izzy Hubshman, care coordona furtul a camioane întregi cu marfă. Americanii sînt poporul cu cea mai mare încredere în eficacitatea poliţiei, deşi, paradoxal, Statele Unite sînt ţara cu cel mai mare număr de puşcăriaşi pe cap de locuitor, 689-715 la 100 000 loc., - faţă de Japonia, de exemplu, care are 54, sau Franţa, care are 93 în 2005. (Vezi date detaliate www.nationmaster.com.. De aici provin şi datele statistice citate mai jos, dacă nu e indicat altfel). Criminalitatea americană e mult mai mare, şi acest lucru ar trebui să-i îngrijoreze pe americani – nu eficacitatea poliţiei lor. Societatea americană e anomică, în sensul lui Merton. Justiţia americană nu e interesantă pentru rezolvarea proceselor individuale, unde cîştigă cel care-şi permite să plătească un avocat mai bun, ci prin sentinţele Curţii Supreme, care transformă pe nesimţite legile. Dreptul la autoapărare al fiecărui cetăţean, şi dreptul de a purta arme, fac ca Statele Unite să aibe cel mai ridicat nivel al populaţiei carcerale pe cap de locuitor : 668 la 100 000 de locuitori, mai mult chiar decît Africa de Sud (Germania are 97, Franţa 89, Olanda 75). Nivelul ridicat al criminalităţii şi al populaţiei carcerale e dat de absenţa protecţiei sociale ; în America, închisoarea ţine loc de asistenţă socială, cum spune premiul Nobel pentru economie, Robert Solow. (15 % din americanii adulţi sînt la puşcărie). Ghetourile negrilor sînt terenul de predilecţie al criminalităţii : majoritatea persoanelor ucise cu o armă de foc sînt negri de 15-25 de ani, ucişi de alţi negri de aceeaşi vîrstă. Negrii au exportat în Statele Unite o structură socială anomică, disfuncţională, şi la nivele de sărăcie comparabile, n-au fost capabili să organizeze măcar structuri de întrajutorare comparabile cu Mafia siciliană. Coloniile engleze din America sînt fondate în 1620 de puritani plecaţi din Nottinghamshire, aflaţi în conflict cu regele. Deşi puritanii iau puterea în 1640, odată cu Cromwell, şi în 1649 are loc decapitarea regelui, există un conflict latent permanent între monarhia engleză şi colonişti. Aceştia alcătuiesc o democraţie hoplitică, de stăpîni de sclavi înarmaţi. Toate războaiele duse de americani au fost duse contra unor popoare mai slabe care nu ameninţau Statele Unite. Americanii suprimă regalitatea fără revoluţie, sînt scutiţi de traumatismul prin care trece Franţa. Religiozitatea americană Johan Huizinga observă primul, deşi nu în aceşti termeni, că fenomenul asocierii fiecărui individ la o sectă sau alta permite "scurtcircuitarea" ideologiei competiţiei şi a concurenţei. Dacă toţi indivizii s-ar afla mereu în concurenţă, societatea ar exploda ; comunitatea religioasă e în primul rînd un instrument de întrajutorare, în care concurenţa este exclusă ; acest lucru explică şi de ce neo-protestanţii îşi spun, emfatic şi copilăros, între ei "frate" sau "soră". Aceste apelative nu evocă cine ştie ce fraternitate originară a creştinismului primitiv, ci contribuie la scurtcircuitarea competiţiei49. Asociaţiile studenţeşti se numesc şi ele "fraternity", sau frăţii, nume care subliniază relaţiile de ne-competiţie dintre membrii lor. Structura religioasă e supapa de siguranţă a societăţii americane. Max Weber observă că protestantismul nu contribuie la organizarea industriei sau a capitalului, ci în reformarea comerţului şi în susţinerea ideii de preţ fix (deşi aici se înşeală, şi problema e mai complicată decît o prezintă el, ideea sa are o anume valoare euristică). Ideea lui fină, totuşi, e că breslele medievale asigură fiecărui membru o pîine, dar succesul individual e suspect şi dezaprobat, fiindcă subminează spiritul de breaslă, pe cînd succesul economic al unui membru de cult neo-protestant e aprobat în comunitatea din care face parte. Cultele protestante nu propovăduiesc dogme, ci etici. Religia e mai importantă în SUA fiindcă acolo statutul religios al persoanei e mai important. În protestantismul american, admiterea într-o comunitate (de exemplu baptistă) e precedată de o cercetare a moralităţii postulantului, care este importantă pentru creditul şi cunoştinţele acestuia. Sectele îşi ajută membrii cu bani. Situaţia aceasta contrastează cu bisericile apostolice : te naşti catolic sau ortodox, iar biserica nu poate avea pretenţii morale de la membri. Sectele sînt asociaţii voluntare, bisericile sînt asociaţii involuntare. Expulzarea din sectă pentru purtare imorală e posibilă. Sectele sînt născute din spiritul de asociere germanic – prezent şi în Anglia şi în Scandinavia). Ateismul trece drept comunism, şi e privit ca o atitudine politică50. Americanii sînt un popor religios, şi au considerat întotdeauna ocuparea Americii ca un act religios, ca ieşirea din Egipt a lui Moise. Strămoşii lor, primii puritani, erau evreii persecutaţi şi alungaţi, iar America era în termeni literali Ţara făgăduinţei.

49

Max Weber, Social psychology of world religions, în Max Weber, Essay in Sociology, Oxford University Press, New York, 1946, p. 57.

50

Dominique Urban, Guide Urban du savoir-vivre professionnel en Europe et aux Etats Unis, Maxima, Paris, p. 260.

Exterminarea indienilor s-a petrecut în aceiaşi termeni ca nimicirea filistenilor. Instalarea lor acolo era un act misionar, şi alungarea păgînilor din ţara făgăduinţei era un act religios. Americanii au luat asupra lor toată mitologia Vechiului Testament. Există în SUA un muzeu al Holocaustului, al cărui cult nevrotic coagulează voinţa politică a diverse lobby-uri, aşa cum exagerarea primejdiei terorismului islamic a permis ocuparea Afghanistanului şi a Irakului. Incapacitatea militară reală a Statelor Unite duce la isterizarea unor conflicte secundare : deşi e comunist, ca şi Coreea de nord şi Cuba, Vietnamul nu figurează pe lista de rogue states, state-golan, publicată annual de SUA : o înfrîngere militară sănătoasă i-a învăţat minte. De aceea s-a instalat o solidaritate freatică între americani şi statul Israel : primele kibutzuri erau asemănătoare fermelor celor coborîţi de pe Mayflower : arabii palestinieni erau ca nişte indieni care ocupă lenevos un teren fertil, pe care nu-l muncesc. Mitul persecutatului exilat, al pionierului, al poporului ales, toate aceste idei se regăsesc în subsolul discursului politic din ambele ţări. Bigotismul american, manifestat cu ipocrizie chiar şi pe bancnote, arată faptul că americanii se consideră poporul lui Dumnezeu, făcînd lucrurile lui Dumnezeu : or, pentru cei care fac lucrul lui Dumnezeu, nu există nici o stavilă, nici acorduri internaţionale, nici cutume ale războiului, fiindcă americanii luptă contra axei răului, fie că se numeşte comunism, fie terorism islamic. Iar împotriva răului orice arme sînt permise. Că americanii se consideră poporul ales, se poate vedea şi din faptul că practică circumcizia, asemenea evreilor (23 % din populaţia SUA, 82 % în Midwest)51. Imperialismul american provine din mesianismul religios protestant : nu există nici o diferenţă între dorinţa cruciaţilor de a răspîndi creştinismul în Orientul Mijlociu şi dorinţa americanilor de a răspîndi valorile democraţiei în Irak, Afghanistan şi Vietnam. Influenţa disproporţionată a diverse lobby-uri asupra Casei Albe provine din faptul că în viaţa politică americană, numărul de voturi a devenit mai puţin important decît obţinerea de fonduri pentru campaniile electorale. Identificarea protestanţilor cu poporul Israel a făcut ca numele din Vechiul Testament (Abraham Lincoln, Isaac Newton) să fie preferate celorlalte. Ideea că americanii provin din sectele persecutate ale Europei, "lumea veche" şi coruptă, a dus la înrădăcinarea ideii de persecuţie permanentă, la nevoia de a avea pururea aproape o puşcă, singura unealtă de apărare palpabilă, concretă, mai concretă decît poliţia şi legile statului. Toate teoriile conspiraţioniste s-au hrănit din teama paranoică a americanilor faţă de guvern ; la urma urmei, Unabomber, teroristul din Oklahoma, nu era arab musulman, ci un american obişnuit, terifiat de gîndul că guvernul federal a căzut pe mîna comuniştilor. Vînătoarea de vrăjitoare a maccarthismului (1947-1954) s-a alimentat şi ea din teama paranoică a americanilor, şi au existat în epocă multe denunţuri false şi suspiciuni reciproce. Puritanismul nu e altceva decît fundamentalism creştin, la fel de posac şi destructiv ca wahabbismul din Arabia saudită. Modelul american ultim este Rambo sau Conan barbarul, sau cow-boy-ul, omul cu arma, în mijlocul unui teren ostil, care îşi face singur dreptate. Atunci cînd un popor întreg se închipuie Rambo, nu e de mirare că negocierile internaţionale sînt prea complicate, deciziile ONU ridicole, şi singură acţiunea militară unilaterală e bărbătească. Dintre toţi preşedinţii americani, Carter52, singurul negociator, a părut cel mai slab – deşi e mult mai complicat să obţii o strîngere de mînă între duşmani decît să lansezi bombe în Libia. Politica internaţională a SUA e maniheistă (băieţii buni- băieţii răi)53 în pofida complexităţilor din realitate. Limbajul diplomatic e plicticos şi ne-bărbătesc, nu poate fi transmis pe CNN la ore de vîrf. Discuţiile politice americane nu sînt ideologice, ci dezbateri extrem de generale şi superficiale despre banalităţi democratice : disputele ideologice sînt prea complicate pentru americani, care spun despre sine că sînt pragmatici, ca să nu spună că sînt simplişti. Cum arătam mai sus, americanii suferă de sindromul băieţoşeniei : atenţia puberilor nu poate fi reţinută de probleme pe termen lung : problemele mediului, ale poluării, încălzirea climei sînt probleme pe care americanii nu le pot înţelege : în Ohio, rîul Cuyahuga era atît de poluat încît a luat foc… Nu întîmplător congresul care a dezbătut problema efectului de seră s-a ţinut la Kyoto, în Japonia, ţara a cărei mentalitate e cea mai opusă celei americane : japonezii nu gîndesc în sarcini secvenţiale, individuale, imediate, ci în sarcini pe termen lung, colective, globale. Europenii şi japonezii, popoare agricole de milenii, înţeleg mai bine problemele mediului şi ale solului, cu care coexistă de mult : americanii au făcut agricultură sălbatic, epuizînd terenul, apoi mutîndu-se mai spre vest. Această politică de secătuire a solului a provocat marile furtuni de nisip din anii '30. Politica

51

Judith MacKay, Atlas de la sexualité dans le monde, Autrement, Paris, 2000.

52

"Politic vorbind, e mult mai greu să faci pace decît să duci război". (Carter despre Reagan). David Kirby, Boyishness in American Culture. The Charms and

Dangers of Social Immaturity, Lewiston, 1991, p. 137. 53

Cultura americană e o cultură cu context slab, care ţine seama mai mult de reguli decît de realitate. MacCarthy şi comitetul senatorial de cercetare al activităţilor

antiamericane sînt dovezile cele mai certe că nu există în America o garantare reală a drepturilor constituţionale.

externă americană e un izolaţionism blazat : terorismul islamic a fost declarat inamicul public nr. 1 imediat după prăbuşirea imperiului sovietic, pentru a nu se observa că, odată cu dispariţia ameninţării comuniste, NATO şi militarismul american îşi pierd raţiunea de a fi. Scopul SUA e de a menţine pe planetă o stere de conflict endemică, care le permite exportul de arme (mai bine de jumătate din armele exportate în lume sînt exportate de SUA, şi 80 % din armele exportate în lume sînt exportate de ţările membre ale Consiliului de Securitate al ONU). Astfel se poate înţelege mai bine de ce SUA nu au semnat tratatul de interzicere a minelor antipersonal, de la Ottawa, în 1997. Menţinerea unor state totalitare şi a diverse dictaturi în lumea a treia este, practic, încurajată de SUA, întrucît, după legea lui Doyle54, statele democratice nu duc războaie între ele : statele totalitare duc războaie, sau cunosc războaie civile, dezordini care justifică intervenţia Statelor Unite. Protestantismul american îi învaţă să fie agresivi şi independenţi pentru ca să reuşească în viaţă, şi să nu le pese de cei săraci; sărăcia este datorată, în concepţia protestantă, lenei şi imoralităţii 55. Această mentalitate contribuie la scăderea solidarităţii în societate, scade coeziunea familiei. Succesul, în concepţia americană, este individual."Self-made man" omul care a reuşit prin forţe proprii, e modelul uman american. Faţa ascunsă a acestuia e mai puţin strălucitoare : reuşita scuză mijloacele ("nu mă întrebaţi cum am făcut primul milion de dolari") şi deci hoţii neprinşi devin membri respectabili ai societăţii; cei care nu au reuşit – şi sînt cei mai mulţi, fiindcă locuri pe podium sînt puţine – trebuie să se mulţumească cu o viaţă măruntă şi să se simtă vinovaţi, ori să se prefacă a fi reuşit. Nimeni nu i-a reproşat familiei Kennedy faptul că s-a îmbogăţit din contrabanda cu alcool, în timpul Prohibiţiei, şi nici, mai tîrziu, legăturile cu mafia, deşi faptul că mai toţi membrii familiei au sfîrşit împuşcaţi putea da de bănuit. Americanii nu sînt generoşi ; contribuţia Statelor Unite la diverse programe de ajutor internaţional nu depăşeşte 0,3 din PIB, pe cînd la alte ţări, ca cele din Benelux şi Scandinavia, ea reprezintă aproape un procent. Singura ţară în care se poate vorbi de fundamentalism creştin e SUA. Protestantismul american este echivalentul exact al islamului arab : în Islam nu există o ierarhie centrală, ca în creştinismul european, nu există un papă sau un patriarh, care să fie garanţii ultimi ai adevărului dogmatic, nu există ierarhie. Orice musulman poate înfiinţa o şcoală de imami. Desigur, există şcoli teologice prestigioase, dar ele nu au autoritate generală şi necontestată. Islamul e controlat de comunităţile adunate în jurul moscheei, nu de vreo ierarhie – deşi şiismul are o ierarhie embrionară. La fel se petrec lucrurile în SUA – oricine poate iniţia o nouă sectă şi se poate proclama pastor. Deja în 1836, o englezoaică, Fanny Trollope, nota : "Cred, zău, că dacă un adorator al focului sau un brahman indian ar veni în SUA, ştiind să predice şi să se roage englezeşte, în scurtă vreme ar aduna o congregaţie bunicică"56. Acest lucru, din cauza lipsei de centralism şi de ierarhizare religioasă. De aceea, pe termen lung, comunitatea ajunge să decidă ideologia pastorului57. Există o presiune colectivă asupra fiecărui membru al societăţii să facă parte dintr-o asociaţie religioasă, analizată destul de bine de Johan Huizinga, şi această presiune este principalul imbold care permite naşterea permanentă a diverse secte, pitoreşti sau primejdioase : sinuciderea colectivă a membrilor Templului lui Jim Jones, în Guiana, în 1978 şi masacrul sectei lui David Koresh58 de către trupele FBI, la Waco59, în 1993, sînt doar cîteva exemple mai ieşite din comun ale derivelor religiozităţii americane. Doar în America a izbutit un autor de romane ştiinţifico-fantastice, Ron Hubbard, să-şi recicleze cărţile în religie şi să dea naştere unui nou cult, scientologia, fără ca lumea să rîdă pe stradă de caraghioslîcul farsei. Dar nici măcar o femeie cu intuiţia genială a lui Fanny Trollope n-ar fi fost în stare să prevadă asta ; poate a prevăzut-o, însă burlescul absurd al situaţiei a împiedicat-o să o scrie, fiindcă n-ar fi fost luată în serios. Perioada Prohibiţiei, scurtul deceniu interbelic cînd în SUA a fost interzisă producerea şi consumarea băuturilor alcoolice, e un alt exemplu care arată cum americanii suportă foarte bine diferenţa dintre proiect şi realitate. Nimeni n-a susţinut băuturile alcoolice, deşi era evident că legea nu avea să fie respectată. Chiar şi textul sacru al Bibliei a fost modificat, scriindu-se

54

Emmanuel Todd, Après l'empire: essai sur la décomposition du système américain, Gallimard, Paris, 2002p. 72.

55

David Kirby, Boyishness in American Culture. The Charms and Dangers of Social Immaturity, Lewiston, 1991, p. 6.

56

Fanny Trollope, Domestic Manners of the Americans, Penguin 1997 (1832), p. 100.

57

Se numeşte sociomorfism fenomenul prin care prejudecăţile şi ideologia unei societăţi influenţează sau înlocuiesc morala unei religii.

58

Singurul stat unde creativitatea religioasă a rămas intensă în secolele XIX-XX sînt Statele Unite şi Papua-Noua Guinee. Specialiştii în sociologia religiilor au arătat

că naşterea de numeroase cargo-culturi în Papua şi de secte, creştinoide, hindoide sau de altfel în Statele Unite provin din una şi aceeaşi fervoare religioasă difuză care aşteaptă să se concentreze asupra unui obiect, oricare ar fi el. Maharishi Mahesh Yoga, pastorul Moon şi John Smith au găsit o largă audienţă în Statele Unite. 59

J. Marie Abgrall, La dynamique des sectes, Payot, Paris, 1996, passim.

"must" sau "zeama strugurilor" acolo unde toate traducerile vechi aveau "vin". Mormonii resping şi ei consumul de alcool, dar permit poligamia drept compensaţie. America e singura ţară în care a putut avea loc, în 1925, un proces, procesul maimuţelor, în Tennessee, intentat unui profesor care predase la şcoală teoria darwinistă despre evoluţia speciilor. Şi astăzi, în unele state, cum e Kansas, creaţionismul e predat la şcoală, ca alternativă la darwinism. Un fenomen propriu Americii sînt tele-evangheliştii, pastori care întemeiază posturi de televiziune. Numai în Statele Unite a reuşit alianţa între media şi religie să dea naştere acestui fenomen nou şi rentabil. Ulterior, activitatea tele-evangheliştilor s-a diversificat, pînă la manuale de slăbit ca How to remain thin with God's aid "Cum să rămîi zveltă cu ajutorul lui Dumnezeu" şi parcuri de distracţii cu semne de circulaţie ca "Limita de viteză supravegheată de Dumnezeu". Aceeaşi Frances Trollope constantă că influenţa pastorilor e la fel de puternică precum cea a preoţilor în Spania, iar istericalele penticostalilor le evocă pe cele ale hlîştilor ruşi. Ea mai spune că "tirania religioasă se exercită eficace fără ajutorul guvernului"60. Asta, fiindcă există un puritanism înnăscut în americani, care creează un contrast între libertatea de expresie declarată şi mentalitatea bigotă reală. Mencken spune, dealtfel,

61

"cuvinte şi imagini care n-au mai mult efect asupra unui

franţuz sau neamţ decît tabla înmulţirii sînt uşor lascive pentru un american". Atitudinea americană faţă de sexualitate este una conservatoare, puritană : numai în Statele Unite putea apărea o "Asociaţie a cetăţenilor contra alăptatului la sîn", denunţat ca perversitate morală. În anul 2005 a avut loc o importantă generalizare a grupurilor creştine fundamentaliste în cazul Terry Schiavo. După un atac cerebral Terry Schiavo a intrat într-o stare vegetativă, în care a rămas mai mulţi ani. Congresul s-a întrunit, iar preşedintele Statelor Unite şi-a întrerupt special concediul pentru a semna o lege afirmînd dreptul la viaţă al nefericitei vegetative – în condiţiile în care despăgubirile plătite de armata americană pentru civilii irakieni ucişi arbitrar nu exced o mie de dolari. Negrii Pe cînd era tînăr bursier din Ghana la o universitate americană, Kofi Annan, ulterior preşedinte al Organizaţiei Naţiunilor Unite, a cerut să fie tuns într-o frizerie din sudul SUA. - Nu servim negri, i-a răspuns frizerul. - Eu nu sînt negru, sînt african din Ghana, i-a răspuns dîrz tînărul student. - A, mă scuzaţi – i-a spus frizerul. Poftiţi pe scaun. A existat un consens între statele sclavagiste din sud şi statele ne-sclavagiste din nordul SUA pînă la marea extindere spre vest. Statele din nord se opuneau extinderii sclavagismului la noile teritorii, nu din bunătate, ci pentru ca ele să nu fie populate cu negri62. Războiul de Secesiune nu le-a adus negrilor drepturi civice, ei au fost împiedicaţi să voteze pînă după al doilea război mondial. Americanii sînt un popor mai tolerant decît altele, în ceea ce-i priveşte pe străini : e suficient să amintim statutul străinilor în Germania sau în Japonia, ţări prin excelenţă xenofobe. Raporturile lor cu negrii au fost în schimb proaste : imediat după războiul de Secesiune, o parte din negrii din sud s-au mutat în nord, pentru a lucra în industrie. Atunci au apărut, treptat, ghetourile negre, paradoxal, în condiţii de egalitate şi de libertate. Segregarea a doua a fost mai puternică decît prima : dacă în sud, sclavii trăiau în preajma stăpînilor, în nord, ei s-au izolat atît de puternic, încît şi limba pe care o vorbeau s-a transformat într-un dialect propriu lor, Ebonics. Americanii din sud îi detestă pe negri ca grup, dar interacţionează firesc cu un negru sau altul, luaţi în parte ; americanii din nord nu au prejudecăţi colective în privinţa negrilor, dar sînt stînjeniţi în preajma unui negru. Pînă în anii '60 ai secolului XX era interzisă transfuzia de sînge de negru unui alb, şi invers. Din 1932 pînă în 1972 a durat oribilul experiment Tuskegee, care a constat în urmărirea, pe termen lung, a 400 de negri săraci bolnavi de sifilis, pentru a se vedea efectele sifilisului cronic : bolnavii erau "trataţi" gratis de medici de stat, fiindcă nu-şi puteau permite să plătească medici

60

Fanny Trollope, Domestic Manners of the Americans, Penguin 1997 (1832), p. 84.

61

H. L. Mencken, Mencken's America, Ohio University Press, Athens, Ohio, 2004, p. 28.

62

Emmanuel Todd, Le destin des immigrés, Seuil, Paris, 1994 , p. 83.

privaţi, şi primeau medicamente care nu conţineau nimic. Diferenţa dintre acest experiment şi experienţele germane şi japoneze pe prizonieri de război e una de intensitate, nu de natură. Americanii îi consideră pe negri leneşi, şi într-adevăr, sclavilor negri nu le plăcea să muncească. La urma urmei, sclavii nu riscă să-şi piardă locul de muncă63. Cel care vrea să demonstreze că Statele Unite nu sînt un melting pot64, un creuzet, şi că popoarele nu se amestecă, poate arăta că există cartiere segregate rasial, Little Italy, Little Odessa, Soho, Bronx. Ghettourile nu există înainte de 1900, cînd terenul era ieftin, şi zonele rezidenţiale nu erau diferenţiate pe criteriul costului terenului. Ulterior, comunităţile se segregă, şi Chicago are indicele de ghettoizare cel mai mare, de 70,4 % în 1930, şi el rămîne mare şi după război. După 1970, ghettoizarea înseamnă suburbii albe, prospere, şi oraşe locuite de negri, în implozie. Ghettourile americane se găsesc în centrele oraşelor, downtown, pe cînd cartierele bogate, formate din vile, sînt în suburbs, departe de centrele urbane. Primul război mondial întrerupe fluxul de imigranţi europeni, şi creşte nevoia de produse industriale. Negrii din sud sînt angajaţi în industria nordului pînă la Marea Criză. Acesta este momentul în care apare criza rasială şi începutul ghettoizării. (Ghettoizarea e favorizată şi de uşurinţa cu care americanii îşi schimbă domiciliul, de care vom vorbi în altă parte).Revoltele negrilor din anii '60, de la Los Angeles, Cleveland şi Chicago, sînt favorizate de existenţa ghettourilor, adevărate butoaie cu pulbere. Trebuie să facem aici distincţia între discriminare şi segregare. Discriminarea e simbolică, se realizează prin izolare morală, segregarea e concretă, se realizează prin izolare spaţială. Americanii din sud au prejudecăţi contra negrilor ca grup, dar interacţionează normal cu negrii luaţi individual. Americanii din nord nu au prejudecăţi contra negrilor ca gup, dar sînt stînjeniţi cînd se află faţă în faţă cu ei. Tinerii negri sînt socializaţi agresivi, sînt învăţaţi să fie duri şi să-şi manifeste furia. 95 % dintre negrii între 14-34 ani sînt ucişi de alţi negri de aceeaşi vîrstă65. Deşi se numesc între ei "brother" negrii nu au solidaritatea diasporelor etnice sau religioase : ei nu alcătuiesc un popor, nu-i leagă o limbă proprie, o istorie comună sau o religie. În plus, alcătuiesc un procent prea mare din populaţie pentru ca să alcătuiască reţele coerente. În alte ţări, ca Franţa, deşi negrii şi musulmanii din Maghreb locuiesc aceleaşi ghettouri, au acelaşi nivel de şomaj şi sînt supuşi aceloraşi discriminări, coerenţa comunităţii musulmane şi structurile sale familiale formează un contrast puternic cu lipsa de structură a negrilor. Violenţa negrilor americani este proprie generaţiei a doua, care a fost tăiată de rădăcinile sale, dar care încă n-a intrat în clasa de mijloc. Nu racismul este cauza sărăciei negrilor, fiindcă discriminarea nu i-a împiedicat pe evrei să progreseze economic, ci structura familială patologică şi dispreţul pentru studii : pentru negri, reuşita socială înseamnă o carieră în sport sau în show-business, domenii agitate, în care întemeierea sau menţinerea unei familii e dificilă. Există şi o violenţă verbală, care s-a canalizat ulterior, devenind o artă a insultelor spirituale : -Mă-ta e atît de grasă, încît cînd se urcă pe cîntar, îşi vede numărul de telefon ! -Mă-ta e atît de grasă, că pînă traversează prin faţa televizorului, trec vreo două reclame ! -Mă-ta e atît de grasă, încît are propriul ei cod poştal ! Tinerii negri se organizează în urban gangs, bande de cartier, care ajung uneori mari şi periculoase, şi cîteodată se implică în diverse crime şi infracţiuni, dar nu mafii. Există o tensiune permanentă în ghetto, cauzată, după unii autori, de gelozia bărbaţilor de culoare, care se tem mereu ca soţiile sau iubitele să nu le fie seduse. În condiţiile în care femeia neagră are o mentalitate voluntaristă şi este autonomă, această temere e întrucîtva întemeiată. Autoritatea soţilor negri asupra nevestelor lor e redusă, dat fiind statutul lor social inferior şi a şomajului endemic. Albii îi tratează umilitor pe negri, care la rîndul lor se defulează asupra nevestelor şi copiilor. Negrii imigraţi în Statele Unite din Jamaica, Barbados, Trinidad şi Bahamas se integrează mai bine în societate, au o criminalitate mai mică şi o ascensiune socială mai bună decît negrii băştinaşi.

1941

1980 şi după

judecători de culoare

10

841

negri care votează

35 %

55 %

congresmeni de culoare

1

23

aleşi locali de culoare

33

6000

63

Emmanuel Todd, La chute finale. Essai sur la décomposition de la sphère sovietique, Robert Laffont, Paris, 1976, p. 108.

64

Expresie creată în 1908 de Israel Zangwill, într-o piesă de teatru.

65

Robert Heilbroner, Human Behavior in Global Perspective, Pergamon, 1990, p. 252 et seqq.

La sfîrşitul secolului XX, negrii comiteau 72 % din omucideri, 81 % din furturi, 85 % din tîlhării, 74 % din actele de violenţă (aggravated assault). Ceea ce se desprinde clar de aici e extrema marginalizare a negrilor. Soarta lor s-a ameliorat puţin după al doilea război mondial : fostele colonii africane deveneau state independente, iar statul american tocmai inventa că participase la al doilea război mondial împotriva rasismului. În America latină, negrii sînt mai săraci, dar nu locuiesc în ghettouri şi nu au o criminalitate mai ridicată decît media. În Statele Unite, negrii au fost atraşi mai mult de cultul baptist, care îngăduie exprimarea emoţiilor, şi nu de cel anglican (numit episcopalian în SUA) care este mai rece emoţional. În bisericile negrilor, păstorii îşi dau frîu liber emoţiilor, intră în dialog cu credincioşii, iar manifestările expresive ale credincioaselor, care pot ajunge pînă la isterie, sînt codificate cultural. În imaginarul WASP, al albilor anglo-saxoni protestanţi, negrii reprezintă străinul radical. Desegregarea negrilor în SUA, începînd din anii '60, a însemnat încercarea de a stăvili influenţa politică a comunismului în Africa 66. Armata Statelor Unite a fost segregată pînă în 1948. La debarcarea din 1944, trupele de negri n-au fost nici filmate, nici fotografiate67. Metişii au o soartă precară în Statele Unite. Ei sînt clasificaţi ca negri, fiindcă exclusivismul american nu poate concepe situaţii intermediare. Nici nu există în engleză un cuvînt pentru métis, mestizo, ca în franceză şi spaniolă. Ştiinţa americană Americanii au importat o mare parte din oamenii de ştiinţă de care au avut nevoie, pe care au izbutit să-i folosească eficient şi să-i plătească bine. Străinii erau, în cercetarea americană, 26 % pînă în 1923, dar numărul lor nu s-a redus mult în cursul secolului : în 1994 cercetătorii străini reprezentau încă 19% din cercetătorii americani. Din 37 americani care au obţinut premiul Nobel, 24, aproape 66 %, sînt născuţi în afara Statelor Unite ; în 1991, 27 % din membrii Academiei naţionale de fizică erau născuţi în alte ţări. Bomba atomică a fost realizată, de altfel, de o echipă de cercetători europeni, mai ales refugiaţi din Germania şi Italia. Invăţămîntul american e destul de prost, fiindcă profesorii sînt prost plătiţi şi au un statut social jos (Hall). În plus, ei pot fi oricînd importaţi ieftin din străinătate (brain-drain). Ideea de self-made man, om realizat prin puterile proprii, este incompatibilă cu cultura şi cu educaţia68. Nimeni nu poate deveni astrofizician prin eforturi proprii. De aceea, cercetarea ştiinţifică americană face parte din alt univers mental şi din alt set de valori decît cele ale Americii majoritare. Ameninţarea sovietică a dus la centralizarea cercetării în SUA, unde tendinţa generală ar fi mai degrabă spre risipire 69. Astfel, americanii au întemeiat ARPA, agenţie naţională de cercetări militare, care a creat Arpanet, dezvoltat ulterior ca Internet. Sistemul de orientare GPS a fost şi el dezvoltat mai întîi în scop militar, apoi folosit în scop civil. Mobilitatea Americanii sînt de o mobilitate remarcabilă, aproape nomazi. Competiţia permanentă îi face să se mute dintr-un oraş în altul şi de la un loc de muncă la altul(17,5 % din americani se mută annual). În America se circulă mult, prea mult : chiar în ceea ce priveşte mărfurile, groaza de stocuri şi superstiţia alimentării în flux continuu face ca circulaţia mărfurilor să fie extrem de intensă. Mobilitatea americanilor face ca firmele lor să nu poată realiza proiecte colective pe termen lung, ci să distribuie doar sarcini individuale, pe termen scurt ; astfel, plecarea unui membru nu perturbă echipa din care a făcut parte. Pe plan psihic, acest lucru duce la superficialitate în relaţiile umane : nestînd mult într-un loc, americanii înjghebează doar relaţii de complezenţă : o familie americană se mută din oraş odată la cinci ani, în medie. Prieteniile sînt utilitare, şi nevoia de prietenie face ca ei să evite discutarea subiectelor conflictuale, ca cele politice : astfel, relaţiile interumane sînt aseptizate, "pasteurizate". Fiindcă relaţiile de prietenie nu duc la sinceritate şi la confidenţe, pentru problemele de viaţă americanii recurg la psihanalişti. În America, prietenii nu-şi fac confesiuni ; intimitatea pune capăt prieteniei70. Fiindcă nu ajung să se cunoască bine (Thorsten Veblen, The Theory of

66

Emmanuel Todd, Après l'empire: essai sur la décomposition du système américain, Gallimard, Paris, 2002, p. 122 şi urm.

67

Emmanuel Todd, Le destin des immigrés, Seuil, Paris, 1994, p. 85.

68

Lester Thurow, La pyramide de la prosperité, Village mondial, Paris, 2000, p. 131.

69

Lester Thurow, La pyramide de la prosperité, Village mondial, Paris, 2000, p. 118.

70

Raymonde Caroll, Evidences invisibles (Américains et français au quotidien) , Seuil, Paris,1987, p. 125.

the Leisure Class, 1899) americanii se judecă unii pe alţii doar în funcţie de bunurile de consum pe care le exhibă. Identitatea colectivă se cristalizează în cluburi, asociaţii, la serviciu sau în cadrul bisericii. Un alt efect secundar al acestei volatilităţi este lipsa de control social. Megalopolis este, paradoxal, echivalentul pustiului : dat fiind că vecinii se mută des şi se cunosc superficial, coeziunea socială e foarte redusă. Acest lucru explică de ce criminalii în serie sînt specifici Americii. Un efect secundar bun este faptul că a-şi pierde locul de muncă nu e resimţit la fel de dureros ca în Europa. Eroul american. Militarismul Eroul american, fie el Conan Barbarul, Rambo un şerif sau un cow-boy, ori poliţistul-dat-afară din filmele recente, e un om singur (necăsătorit) cu o armă, care trebuie să-şi facă dreptate de unul singur. Există o atracţie stranie a americanilor faţă de gangsterii din timpul Prohibiţiei71, fiindcă ei sînt self-made men aşa cum le place americanilor. Marea epocă a westernurilor72, filme de propagandă, a fost epoca conflictelor cu Vietnamul, Cuba, Salvador şi Nicaragua, epoca loviturii de stat din Chile. Westernurile propagau în această perioadă imaginea aseptizată a americanului pionier-civilizator. Este destul de îngrijorător că micii americani, destinaţi să devină contabili, politicieni şi avocaţi, sînt hrăniţi doar cu modelul masculin al cow-boy-ului, pe care îl vor aplica şi în profesiile lor respective. Americanii preţuiesc mult popularitatea : copiii urmăresc, încă de la liceu "să fie populari73". De aici familiaritatea americanilor şi tutuirea, la toate nivelele. Popularitatea este singura formă de auto-distingere într-o societate egalitaristă. Cum societatea lor nu e ierarhizată, ca cea germană, ideea de respect – pentru funcţie sau vîrstă – nu există. Prieteniile americanilor sînt superficiale, şi sînt alimentate de dorinţa de popularitate, nu de nevoia de intimitate şi de sinceritate, ca la ruşi. Iubirea nu este pentru ei mult mai mult decît ceva bun pentru self-esteem, care face bine la ego. Mai mult decît alte popoare, americanii au nevoie să fie apreciaţi, şi se laudă mult unii pe ceilalţi : "you look great"74 – arăţi extraordinar – a devenit aproape o formulă de salut. Patriotismul europenilor, cum se vede şi din imnurile diverselor ţări europene, exprimă aspiraţia spre un ideal ( remarcă Mencken) ; cel american se întoarce întotdeauna în auto-admiraţie. Alt erou american este comis-voiajorul. Arta vînzării, marketing, este retorică şi persuasiune, o meserie tipic americană : America a rămas tot în modelul pre-modern al mercantilismului, e un fel de Amsterdam hipertrofiat, o Veneţie de proporţii uriaşe, o ţară de vînzători. Pentru a rezista, vînzarea trebuie să fie continuă, iar americanii cumpără, consumă, aruncă. Thorsten Veblen, şi după el, Tibor Scitovsky, au descris societatea de consum, nevroza pe care aceasta o presupune, manipularea cumpărătorilor prin preţ. Americanii sînt un popor războinic, dar statul american a reuşit să evite greşelile fostelor imperii coloniale europene ; Statele Unite nu ocupă, ci instalează guverne clientelare. Preşedinţilor americani le place să se ocupe mai mult de politica externă decît de economie, fiindcă în politica externă atribuţiile lor sînt mai clare şi pot da impresia de activitate. Cum spunea un dicton, folosirea forţei brute e o metodă atît de proastă de rezolvare a diferendelor, încît n-o folosesc decît copiii mici şi supraputerile. Americanii n-au intrat în război ca să-i salveze pe francezi. Franţa a fost ocupată de germani75 în 1940, iar americanii n-au debarcat decît în 1944, cînd războiul era pe isprăvite. Războiul mondial a fost pentru americani un război americano-japonez pentru dominaţia colonială asupra Pacificului : Pearl Harbor nu e teritoriu american, ci se găseşte în arhipelagul Hawaii, anexat în 1898. Banii Am observat deja mai sus că lipsa unei ierarhii simbolice în societate, fie elite, caste, clase sociale, meritocraţie, creează o ierarhie în funcţie de avere : "my money choose my friends" – banii mei îmi aleg prietenii – spun americanii, adică fiecare persoană îşi alege prietenii în clasa de venituri din care face parte. Economia americană e ireală, ca şi cinematograful holywoodian, adică nu descrie bunuri reale : firme care aveau profit, după regulile de contabilitate americană, erau în deficit, după regulile de contabilitate europeană. A fost nevoie de scandalul Enron, în care s-au "volatilizat" o sută de miliarde de dolari, pentru 71

David Kirby, Boyishness in American Culture. The Charms and Dangers of Social Immaturity, Lewiston, 1991, p. 72.

72

David Kirby, Boyishness in American Culture. The Charms and Dangers of Social Immaturity, Lewiston, 1991, p. 81.

73

Edward Twitchell Hall, Mildred Reed Hall, Understanding Cultural Differences Germans, French, and Americans, Intercultural Press, 1990, p. 149.

74

Anna Wierzbicka, Emotions across Languages and Cultures. Diversity and Universals (Studies in Emotion and Social Interaction) Cambridge University

Press, Cambridge, Massachussets, 1999, p. 249. 75

Daniel Bell, Is America Different ? Clarendon Press, Oxford, 1999, passim.

ca acest lucru să devină evident76 : dacă buba nu s-ar fi spart, acei 100 de miliarde de dolari ar fi fost înregistraţi în PIB-ul SUA, ar fi fost luaţi drept reali ; dar probabil există destule firme în care exagerarea atinge un nivel suportabil. O mare parte din economia americană se bazează pe sectorul terţiar, al serviciilor, care nu pot fi comercializate pe piaţa internaţională, deci nu pot fi cuantificate în mod riguros. Desigur, ni se pare firesc ca un tuns la New York să coste mult mai mult ca în China, dar îndreptăţeşte acest lucru înregistrarea sa în PIB la o valoare imensă ? Adăugînd la aceste imponderabile şi fraudele întreprinderilor private (Tyco, etc), statisticile economice americane încep să-şi arate limitele, şi fiabilitatea lor nu e mai mare decît cea a răposatelor statistici sovietice. Nu e mare diferenţă între întreprinderea bielorusă care produce pantofi proşti, pe stoc, raportaţi ca valoare nou creată, şi întreprinderea americană care creează o filială unde-şi va înregistra pierderile, pentru ca în bilanţul final al firmei-mamă să nu apară decît profituri. Aşa cum Statele Unite au deficite comerciale imense cu toate ţările cu care fac comerţ, la fel, cetăţenii americani trăiesc pe datorie : fiecare gospodărie deţine una sau mai multe cărţi de credit, trăind pe credit. Americanii acceptă destul de bine insecuritatea economică (riscul de a-ţi pierde slujba şi a nu putea achita creditele) mult mai bine decît insecuritatea fizică 77. Europenii, chinezii şi japonezii, dimpotrivă, preferă să economisească "bani albi pentru zile negre", şi nu li se pare indispensabil să aibe pistoale acasă. Marxismul n-a avut succes, ca doctrină, în Statele Unite, şi aici n-a existat un conflict de clase, fiindcă mentalitatea americanilor nu e în stare să conecteze nemulţumirile fiecăruia de problema generală a distribuţiei venitului în societate. Americanii nu înţeleg că valoarea cunoştinţelor unui individ depinde de modul în care sistemul le utilizează, şi că sistemul e drept sau nu : pentru ei, sistemul e ceva imuabil. Americanii cred, mult mai profund decît europenii, că fiecare este plătit la justa sa valoare. De obicei se enervează cînd europenii le obiectează că 1 % din populaţia americană obţine 40 % din venituri, şi ar fi bizar ca un procent din populaţie să facă 40 % din muncă sau să deţină 40 % din inteligenţă. Oricum, două treimi din americani cred că au salarii peste medie. Ei mai cred că banii aduc fericirea, fiindcă munca nu e o fericire. Americanii economisesc numai pentru studiile copiilor – foarte scumpe în SUA, şi îşi petrec viaţa rambursînd ratele pe casă (mortgage). Plătirea acesteia e considerată economisire. Sînt generoşi cu organizaţiile de binefacere, pe plan individual ; ca stat, SUA sînt mult mai puţin generoase decît Olanda şi ţările scandinave, campionii generozităţii umanitare. Americanii confundă avantajele aduse de avere cu însuşirile demne de admiraţie 78, şi admiră banii şi pe cei care-i au. Unele mentalităţi consideră că viaţa omului e controlată de el însuşi, altele – că ea e controlată de forţe exterioare lui, natură, societate, soartă. Americanii consideră că ei înşişi îşi controlează viaţa şi activitatea. De aceea, în întreprinderile americane, angajaţii pot fi retribuiţi după rezultatele (să zicem vînzări) individuale. Pentru alte culturi, factorii exteriori, ca prosperitatea economiei mondiale, a ţării, sau doar a unei ramuri economice date sînt factori determinanţi. Problema succesului de tip american (de fapt, a succesului într-o societate industrială şi mediatică) e că talentele cresc linear , pe cînd veniturile cresc exponenţial : un cîntăreţ sau un baschetbalist de rînd nu cîştigă nimic, un baschetbalist 79

profesionist cîştigă 150 000 de dolari pe an. La veniturile obişnuite ale unui cîntăreţ sau ale unui sportiv se adaugă cele obţinute din publicitate. Ascensiunea rapidă a vedetelor creează impresia falsă a unei valori extraordinare, cînd, de fapt, e vorba doar de o distribuţie gaussiană a talentului. Cultura Părinţii nu ştiu prea multe despre copiii lor, fiind mai tot timpul plecaţi la serviciu. Cei săraci au şi cîte două servicii, fiindcă salariul minim orar este minim, încurajat să scadă de marele număr de imigranţi mexicani necalificaţi. Acest lucru face ca familiile să nu mînînce împreună. Hrana înseamnă energie, nu gastronomie, şi americanii sînt cei care au inventat hrana "sănătoasă" : pîinea integrală, promovată de pastorul presbiterian Sylvester Graham, corn-flakes, fulgii de porumb inventaţi de adventistul Kellog, sînt descoperirile unor pastori protestanţi, pentru care hrana trebuie să fie sănătoasă, nu sofisticată. La Macdonald, cartofii sînt prăjiţi în seu80 de vacă, o grăsime care altfel s-ar arunca ; mirosul său oarecum rînced e semnătura

76

Emmanuel Todd, Après l'empire: essai sur la décomposition du système américain, Gallimard, Paris, 2002, p. 82.

77

Chalmers Johnson, Blowback : Costs and Consequences of American Empire, Henry Holt & Comp., New York, 2000.

78

Hillaire Belloc, The Contrast, passim.

79

Lester Thurow, Les fractures du capitalisme, Village mondial, Paris, 1996, p. 271.

80

George Ritzer, Explorations in the Sociology of Consumption, Sage, 2001, p. 33.

olfactivă a oricărui Macdonald din lume. În rest, americanii sînt în majoritate obezi, mulţi chiar din adolescenţă. Incidenţa obezităţii e mai mare în America decît în Europa, deşi americanii au un cult pentru sport, fitness. În marile centre turistice, în faţa domului din Pisa, în Capela Sixtină, la Ermitaj, în faţa Sfinxului şi în Palatul Interzis, turiştii grăsani sînt aproape sigur americani ; iar dacă sînt graşi şi tineri, cu siguranţă sînt americani. Un american din 50 suferea de obezitate patologică în 2000, faţă de unul din 200 în 1986, ceea ce arată că nu e vorba de o boală (nici o boală nu îşi măreşte incidenţa de patru ori în 15 ani) ci de hrănire proastă. Americanii se îmbracă rău, în haine de tăvăleală. Un francez n-ar fi fost în stare să inventeze nici blugii, nici hamburgerii. Individualismul american are drept corolar neîncrederea în stat şi în instituţiile publice : clădirile publice americane nu sînt monumente de arhitectură. Despre zgîrîie-nori nu se poate spune decît că sînt mari, şi atît : Partenonul impresionează prin armonie, simetrie şi proporţii, nu dimensiuni. Statuia Libertăţii din New York şi busturile preşedinţilor americani sculptate în muntele Rushmore sînt mari, dar atît. Spaţiile publice americane sînt urîte, şiruri de supermagazine, fast-foods şi staţii de benzină. Distanţele sînt mari : nu există piaţeta italiană înghesuită, cu trattoria, cafeneaua cu funcţie socială. Americanii se socializează altfel decît europenii, spaţiile lor publice sînt altfel structurate. Există o reticenţă subconştientă faţă de artele plastice, care le vine americanilor din inconştientul lor protestant, iconoclast. În schimb, americanii au dezvoltat o artă americană specifică, cinematograful de Hollywood. Hollywood se găseşte în California, pe coasta de vest, cea mai americană şi cea mai depărtată de Europa. Producătorii de film îşi explică instalarea aici prin climatul blînd al Californiei : de fapt, primii producători s-au instalat aici în timpul aşa-numitului război al patentelor, dus împotriva companiei Edison, instalată pe coasta de est, care deţinea copyright asupra aparatelor de filmat. California era foarte departe, greu de controlat, şi aparatele confecţionate fără drept puteau fi oricînd adăpostite în Mexicul vecin în caz de control. Hollywood creează mituri, şi de aceea criteriile estetice curente sînt irelevante în discutarea filmului american. Subiectele sînt hagiografice, de obicei : mitul cow-boy-ului, erou american prin excelenţă, exploratorul care nu se bazează decît pe propriul lui pistol, mafiotul, poliţistul cel bun, salvarea planetei de un asteroid sau de marţieni. Star Wars este poate cel mai tipic film american : războiul, văzut ca joacă indoloră, între buni şi răi (americanii nu-şi pot imagina subtilităţile conflictelor de interese), coexistenţa a mai multe specii (rasismul subconştient american) şi eroul-care-se-descurcă-singur. Statele Unite sînt o lume, istoria lor, o cosmogonie, iar evenimentele ei sînt mitificate de către maşina de vise de la Hollywood. Puritanismul este posac, şi a prohibit tot ceea ce pare inutil din viaţă : pictura, sculptura, muzica şi literatura sînt prost văzute : singura formă a succesului literar pe care americanii şi-o pot închipui este best-seller-ul, "cartea care s-a vîndut cel mai bine", reducînd profunzimea textului la popularitatea superficială şi gregară. Mencken observă că nici Poe, nici Walt Withman 81 nu s-au bucurat de vreun renume. Cîntăreţii de operă americani, pictorii şi scriitorii s-au exilat pentru perioade diverse în Europa. Celebritatea se obţine în America prin show-biz, show-business, "afacerile cu spectacole" muzică sau cinema, în care cuvîntul business este accentuat şi arată că box-office, succesul de casă, e hotărîtor. Textele muzicii country, muzica populară americană, sînt cîntece de dragoste, dar n-au sensibilitate pentru arbori şi cîntecul păsărilor. Pentru americani, pădurile sînt destinate să devină cherestea, munţii – minereuri, iar bizonii – conserve. Atenţia japoneză faţă de cireşul înflorit, de broasca ascunsă în rouă, de greierul cocoţat pe un fir de iarbă nu le spune nimic. Clarul de lună, norii, dezlănţuirea mării şi izvoraşele dragi ochilor europeni le sînt totuna. Americanii, spune tot Mencken, au tarafuri şi fanfare în orice orăşel, dar orchestre mai de soi nici în metropole. Cînd americanii sculptează, atunci fac grupuri statuare ca cel de pe Mount Rushmore, al lui John Gutzon Borglum. Cel mai însemnat compliment adus acestei opere e că e "foarte mare". Muzica fiind prohibită de către puritani, ea s-a dezvoltat în grupurile marginale : negrii au adus jazz-ul, generaţia hippy muzica rock şi celelalte. Muzica americană a apărut underground fiindcă societatea n-a încurajat-o în vreun fel. Oamenii nu cîntă din senin, ca-n Italia sau în alte părţi. De aceea, nu trebuie ridiculizată absorbţia muzicii underground de către show-biz, şi transformarea revoltei în afacere rentabilă : America nu a avut nici un fel de cultură pînă în 1945. După acest moment două procese s-au încurajat reciproc, pe de o parte, hegemonia geopolitică a SUA şi triumful ideologiei americane în lumea ne-comunistă, şi pe de alta, baby-boom-ul, creşterea natalităţii. Apariţia noii generaţii rebele a creat terenul pentru răspîndirea culturii underground, iar iradierea ideologică a Statelor Unite a permis răspîndirea acestei culturi în lume. Această cultură e una pur urbană, departe de America rurală.

81

H. L. Mencken, Mencken's America, Ohio University Press, Athens, Ohio, 2004, p. 41.

Industria. Firmele Succesul industriei americane este dat de marii uniformizatori : Singer, Ford, Ray Kroc. În 1880, firma Singer a obţinut uniformitatea perfectă a pieselor componente pentru maşinile sale de cusut, piese care pînă atunci trebuiau ajustate individual. Ford a perfecţionat banda rulantă, reducînd numărul de minute necesar asamblării unui motor. Ray Kroc a uniformizat cantităţile, materiile prime şi timpul necesar fabricării unui hamburger, pentru a obţine o calitate uniformă şi repetabilă. Nevoia de apreciere duce în firmele americane la redactarea de raporturi de activitate săptămînale. Firmele au documente de procedură amănunţite, importante într-o cultură cu context sărac. Cultura de întreprindere este şi ea un antidot contra contextului sărac. E greu de spus că Statele Unite sînt o ţară dezvoltată, atîta vreme cît importă din Japonia produse electronice şi le exportă soia, porumb şi cărbuni. Munca la negru nu există în Statele Unite, unde serviciile creează numeroase locuri de muncă precare şi prost plătite 82, şi unde impozitele sînt mici. Firmele americane sînt organizate în task forces, echipe care lucrează pe un anume proiect. Sarcina este cea care determină echipa, nu o activitate continuă. Acesta este celebrul management by objectives, pe care tinerii studenţi de la economie îl învaţă ca pe o dogmă, dar care este prea legat de structura mentală americană ca să se potrivească şi altundeva. Americanii se concentrează pe finanţe83 şi pe marketing, pe cînd japonezii pe producţie şi calitate. Decolajul american (18501900) e datorat familiilor-trunchi ale imigranţilor (irlandezi şi evrei galiţieni ; 4 milioane de germani) purtătoare de disciplină şi de educaţie. Persoanele provenite din familii-trunchi păstrează disciplina şi efortul, adăugîndu-le spiritul de libertate al societăţii gazdă, care le permite să se elibereze din jugul conformismului. În anii ’90 ai sec. XX, imigraţia americană e alcătuită mai ales din mexicani necalificaţi şi asiatici cu numeroase diplome ştiinţifice. Educaţia americană e proastă. Ea nu reprezintă criteriu de selecţie în găsirea unui loc de muncă ; noii veniţi sînt puşi în posturi inferioare, "de intrare" şi avansează cu timpul. De aici şi falsa impresie a existenţei unei evoluţii ascendente în carierele americanilor. În Europa (Franţa, de pildă) există Grandes Écoles, şcoli ai căror absolvenţi vor fi încadraţi imediat în posturi de răspundere : stratificarea socială e mai pronunţată. Sindicatele, serviciile de stat (telefoane, poştă, învăţămînt, transporturi, sănătate…) sînt private în America, aparţin statului în Europa. De aceea, în Europa cei care lucrează la poştă, de exemplu, sînt funcţionari ai statului, avînd o funcţie sigură, şi nu angajaţi precari. Siguranţa locului de muncă, sindicatele, contractele colective de muncă alcătuiesc o plasă de siguranţă în Europa – siguranţă care e mai apreciată de europeni decît mobilitatea americană. Mobilitatea orizontală (între firme, sectoare industriale) a americanilor este mai pronunţată decît în Europa, datorită specializării mai restrînse, educaţiei mai generaliste, limitelor difuze între sectorul public şi cel privat. A lucra pe cont propriu este uşor în SUA ; în Germania trebuie să treci prin învăţămîntul de ucenici. Activii din SUA au o mobilitate generală comparabilă cu cea din Europa, o mobilitate structurală mai mică, o mobilitate de circulaţie sensibil mai mare şi o mobilitate descendentă dublă faţă de cea din Europa, (13 % faţă de 6 % sau 7 % în Europa) şi o mobilitate ascendentă puţin mai mică decît în Europa (40 %, faţă de 43 –44 % în Europa). Doar psihologia de cîştigători cu orice preţ a americanilor ignoră mobilitatea descendentă, şi o vede numai pe cea ascendentă. Mobilitatea europeană urmează culoare bine definite, cea americană e aleatorie. Gesturi şi emoţii americane Americanii trăiesc într-o cultură cu context sărac, spre deosebire de China şi Japonia, ţări cu context bogat. Americanii au tendinţa de a dicotomiza relaţiile în prieteni/duşmani, bine/rău, complexitatea relaţiilor internaţionale le scapă. Sînt legalişti, sînt poporul care recurg cel mai mult la avocaţi (două treimi din avocaţii lumii lucrează în SUA). Japonezii sînt cei care recurg cel mai puţin). Evită contactul ocular cînd vorbesc, îl instalează atunci cînd ascultă. Gestica mîinilor este redusă, cea a feţei, intensă. Spre deosebire de englezi, adepţii litotei şi al understatement, americanii exagerează : acolo unde alţii spun "bine" americanii vor zice "extraordinar" ; acolo unde alţii spun "rău" americanii spun "OK". Există expresii americane intraductibile, cum ar fi "to have fun" "to enjoy"84 ( a se bucura făcînd ceva, nu o bucurie pasivă, simţind ceva plăcut). Americanii neagă suferinţa, răul, le ascund şi

82

Lester Thurow, La pyramide de la prosperité, Village mondial, Paris, 2000, p. 95.

83

Björn Bjerke, Business leadership and Culture. National Management Styles and the Global Economy, Edward Elgar, Cheltenham, 1999, pp. 89-95.

84

Anna Wierzbicka, Emotions across Languages and Cultures. Diversity and Universals (Studies in Emotion and Social Interaction) Cambridge University

Press, Cambridge, Massachussets, 1999, ibid.

le maschează neurotic. Europenii îşi arată emoţiile, americanii vorbesc despre ele85, fiindcă repertoriul lor mimic este foarte redus. Americanii evită privirea atentă, care are pentru ei conotaţii negative ; ea este conotată pozitiv de europeni şi de către arabi. De aceea, arabii resimt privirea americană ca neatentă, ştearsă, iar americanii resimt privirea arabă ca indiscretă şi băgăreaţă. Fiind dezrădăcinaţi, americanii se împrietenesc uşor şi superficial. Pot fi prieteni cu persoane de convingeri foarte diferite, fiindcă discuţiile cu prietenii nu trec niciodată de conversaţia superficială. Lucrurile cu adevărat importante, americanii le discută cu psihanaliştii – psihanaliştii americani sînt şi ei numeroşi, o instituţie specific americană, ca şi coaches, "mentorii". În Europa continentală, duhovnicii şi prietenii au făcut ca psihanaliştii să nu fie socialmente indispensabili. Identitatea este dată de profesiune sau de participarea la o asociaţie. Sensibilitatea gestuală a americanilor fiind proastă, ei exagerează întotdeauna gesturile. Sînt egalitari pînă la bătaia pe burtă, şi pragmatici pînă la simplism. Americanii sînt conformişti faţă de grupul din care fac parte86. Cînd conducătorul grupului se înşeală sau fraudează (fie preşedintele unei firme sau şeful statului) americanii preferă să-şi sprijine conducătorul cu riscul de a ignora adevărul. Nevoia de a fi popular, de a fi aprobat în grup încurajează conformismul. Americanii resimt o mare nevoie de a fi acceptaţi şi de a se face plăcuţi : pentru asta, citesc numeroase cărţi despre cum să-ţi faci prieteni, sau cum să fii convingător. Proprie Americii este o entitate numită MPD, multiple personality disorder, sindromul personalităţii multiple87. Acest sindrom a fost descris ca asumarea mai multor personalităţi de către una şi aceeaşi persoană, mecanism de apărare disociativă împotriva amintirilor traumatice suprimate privind abuzurile sexuale suferite în copilărie. Pentru psihiatrii europeni, sindromul personalităţii multiple este o prostie născută din complicitatea pacienţilor (de obicei paciente, histrionice, isterice, hipnotizabile) cu psihiatrii americani. Desigur că această entitate nosologică e fantezistă, dar ea ne spune mult despre mentalitatea americanilor : "falsele amintiri" sugerate de psihiatri se referă la violuri în grup suferite de paciente în copilărie, participarea silită la crime şi la ritualuri sataniste. Asemenea fantasme provin din conflictul între generaţii (în America şi în ţările germanice, legătura între părinţi şi fii este extrem de slabă) şi din sentimentul ratării personale – fiindcă eşecul în viaţă e puternic sancţionat în Statele Unite şi dă naştere unor complexe de inferioritate majore, MPD rezolvă două probleme simultan : îi învinovăţeşte şi demonizează pe părinţi, şi dă o explicaţie clinică, acceptabilă social, pentru eşecul în viaţă. Americancele şi nemţoaicele (şi în general femeile din popoarele germanice) se îmbracă prost, din punctul de vedere al franţuzoaicelor. Statele Unite au o ierarhie politică, dar nu au şi ierarhie administrativă, nu au centralism administrativ. Americanii sînt extrovertiţi. Sensibilitatea americanilor la gestică şi la mimică e foarte scăzută : ei percep foarte prost semnele corporale, şi preferă să-şi exprime sentimentele oral : "mă simt foarte bine" etc. acolo unde europenii sau asiaticii recurg la atitudini corporale. Atunci cînd americanii recurg la gesturi, acestea sînt exagerate : surîsul "Colgate" cu toţi dinţii de pe maxilar vizibili, pom-pom girls, etc. Americanii au nevoie să-şi exprime tot timpul buna dispoziţie, sînt extrovertiţi cultural. Chinezii, japonezii şi celelalte popoare asiatice evită expresivitatea. De aceea, americanii sînt mai înclinaţi să diagnosticheze depresia88, care îi alarmează, iar asiaticii, episoadele maniacale. Sindromul copiilor hiperactivi, plagă a grădiniţelor americane, este necunoscut în Asia, unde copiii sînt învăţaţi să aibe un comportament rezervat. În Statele Unite, dimpotrivă, combativitatea, self-assertiveness, auto-afirmarea, este încurajată, ceea ce duce la excese disfuncţionale. Americanii sînt învăţaţi de mici să se afirme, ceea ce în ţările scandinave, Olanda şi Germania trece drept lăudăroşenie enervantă. Specific Statelor Unite este şi fenomenul de baby-sitting. În statele Europei continentale, bunicii sînt cei care poartă de grijă copiilor. În Statele Unite şi Marea Britanie, şi într-o anumită măsură în statele germanice, individualismul face ca tinerii să părăsească foarte devreme casa părintească şi să-şi întemeieze un cămin propriu : la 18 ani, tinerii nu mai locuiesc cu părinţii lor, şi îşi întîlnesc bunicii foarte rar şi puţin. Datorită presiunii de a-şi forma devreme un cămin propriu, fetele îşi găsesc devreme un prieten. Numărul de minore însărcinate este mult mai mare în Statele Unite şi în Marea Britanie decît în alte ţări. Generaţiile se separă repede unele de altele, deci femeile care au un copil mic şi lucrează simultan vor avea nevoie de cineva care să aibe grijă 85

Anna Wierzbicka, Emotions across Languages and Cultures. Diversity and Universals (Studies in Emotion and Social Interaction) Cambridge University

Press, Cambridge, Massachussets, 1999, p. 258. 86

Edward Twitchell Hall, Mildred Reed Hall, Understanding Cultural Differences Germans, French, and Americans, Intercultural Press, 1990, p. 149. H. L.

Mencken, Mencken's America, Ohio University Press, Athens, Ohio, 2004, p. 56. 87 88

Charles Lindholm, Culture and Identity, McGraw Hill, New York, 2001, p. 305-307. Charles Lindholm, Culture and Identity, McGraw Hill, New York, 2001, p. 305 et infra.

de copii – cineva din afara familiei. The baby-sitter e de obicei o tînără, spre deosebire de nanny, doica secolului XIX, care făcea parte din familie şi creştea uneori două generaţii. Primii emigranţi în America au fost rupţi de legăturile lor familiale mai largi, iar fenomenul imigraţiei a continuat în secolul XIX, secol de expansiune pentru Statele Unite. Imigraţia continuă şi colonizarea Vestului au făcut ca această rupere de familie să devină un fenomen permanent, să treacă în mentalitatea americană. Separarea devreme a copiilor de părinţi e un fenomen germanic. Ţările germanice, în primul rînd cele scandinave, sint şi cele cu cel mai mic număr de membri ai unei aceleiaşi gospodării (Suedia, Danemarca, Islanda, Norvegia, Olanda, Germania – 2,3). Gospodăriile din ţările musulmane (Iordania, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite- 6 ), ţările africane şi cele balcanice au un număr mare de membri. Mentalitatea care favorizează plecarea rapidă a tinerilor de la părinţi, individualismul, autonomia, favorizează dezvoltarea iniţiativei individuale, gustul pentru risc, dar încurajează totodată şi o anume superficialitate a relaţiilor. Din ea s-a născut cultul tinereţii dezvoltat în mass-media (grupuri de tineri care cîntă, răspîndirea modei sport…) care a atins o intensitate nevrotică la sfîrşitul secolului XX. Adoptarea contestaţiei, a rebeliunii fără cauză în mass-media, mai ales în muzică, s-a datorat în parte şi ideologiei americane de promovare a vîrstei tinere ca valoare în sine. În Japonia şi China, ţări în care vîrsta era o valoare cultural acceptată, importul de muzică americană a creat un conflict ideologic important. Numărul sarcinilor la adolescentele sub 18 ani e de peste 400 000 în Statele Unite, o prevalenţă nemaiîntîlnită în alte ţări. Americanii utilizează lucrurile, nu le posedă. Ei împrumută cu uşurinţă lucruri care le aparţin, chiar maşini, nu sînt ataşaţi lucrurilor pe care le folosesc : în Europa, lucrurile vechi sînt păstrate, cu nostalgie, sau revîndute de anticari : această sensibilitate la vechime nu există în America. Acolo, societatea de consum e întreţinută de ideologia poporului american, mobil, care foloseşte şi aruncă. Paharul de plastic este un simbol potrivit civilizaţiei americane. Uneori, cultul iniţiativei tinereşti ca valoare în sine îşi muşcă coada : Nicholas Leeson, brokerul care a pierdut 1,4 miliard de dolari pe seama băncii Baring, la Singapore, avea 32 de ani. O parte din pierderile masive ale firmei Enron, înaintea falimentului ei răsunător, au fost provocate de politica firmei de a încuraja proiectele unor angajaţi tineri şi de a le acorda bugete importante. Hollywood-ul şi maşina sa de creat mituri, vise, ideologii şi idoli, vehiculează prin filmele sale de conflict valorile adolescenţilor de 14-18 ani. Diversele sale filme (Mars Attacks…) în care Statele Unite apără lumea de un pericol extern, marţieni sau asteroizi, furnizează o imagine mesianică a Statelor Unite, ţara providenţială a poporului salvator. Canada

"Cine altcineva decît un canadian englez i-ar da şcolii de cadeţi navali din Quebec numele lui d'Iberville şi după aceea, o va inaugura de ziua victoriei de la Trafalgar ?'' Canada este ţara fără istorie prin excelenţă. Definiţia Canadei e o definiţie pur negativă – sînt coloniile care au rămas în continuare ale Coroanei Britanice atunci cînd s-au constituit Statele Unite. Canada s-a constituit paşnic în 1867, fără auto-afirmare, fără revoltă, fără violenţă catartică. Ea nu are mituri fondatoare, nu are părinţi întemeietori, e o construcţie artificială care urmărea să împiedice anexiunea acestor teritorii la Statele Unite, aflate pe atunci în plină expansiune spre Vest. Canada e, cum spunea un observator, "un triumf al politicii asupra economiei şi geografiei". În pofida vastităţii sale teoretice, Canada e locuită doar pe o îngustă bandă de 150 de km de-a lungul frontierei sale cu Statele Unite. Canada e o ţară eminamente urbană. Din momentul independenţei Statelor Unite, relaţia cu indienii s-a polarizat : francezii şi britanicii din Canada au întreţinut relaţii destul de bune cu ei, pe cînd cei din coloniile independente i-au exterminat fără milă. Ca toţi catolicii, francezii au întreţinut relaţiile cele mai fireşti cu indienii : au existat metişi franco-indieni şi o lingua franca, Chinook, alcătuită din elemente Chinook şi franceze. Frigul şi natura ostilă i-au împiedicat pe noii colonişti să se extindă, să se răspîndească : n-a existat în Canada o epopee a colonizării Far West-ului, ci o răspîndire lentă. Indiferenţa americană pentru natură şi peisajul natural se transformă la canadieni într-o luptă perpetuă cu climatul vitreg. Astfel, n-au existat condiţiile pentru apariţia unui individualism

american. Canadienii pun accentul mai mult pe răspunderea personală decît pe libertatea individuală. Spre deosebire de aceiaşi americani, canadienii n-au încredere în legea oarbă, impersonală, ci în autoritatea umană, personală. Ca la americani, relaţiile bărbaţilor cu femeilor sînt stînjenite, fără spontaneitate, marcate de moştenirea puritană. Québecul a fost cucerit de britanici în 1760 de la francezi. Canada nu are nici măcar un mit unificator : comunitatea franceză şi cea anglofonă se scrutează bănuitor de atunci încoace. Anglofonii pun accentul pe universalismul cultural, pe cînd francofonii pun accentul pe păstrarea identităţii lor culturale, pe care o percep ca primejduită într-o mare anglofonă89. Uneori, apar conflicte ca cel citat de noi în motto (Miriam Chavin, cap. 13) în care unei şcoli de cadeţi navali i s-a dat numele unui amiral francez, Pierre le Moyne d'Iberville, care a luptat cu flota britanică, dar şcoala a fost inaugurată de ziua victoriei (engleze !) la Trafalgar. Separarea francezilor canadieni de francezii continentali i-a izolat de Revoluţia franceză şi de persecuţiile anti-clericale şi ateismul militant francez din ultimele două secole : canadienii sînt mai practicanţi decît francezii, iar înjurăturile lor (tabernacle, ciboire, ostie, chivot, potir, grijanie) sînt ale unor oameni familiari cu tainele bisericii. Separaţi sînt francofonii canadieni şi legal de Europa : dacă Europa continentală are sisteme legale bazate pe Codul Napoleonian, Quebecul este ocîrmuit de vechea Coutume de Paris, dreptul cutumiar francez pre-revoluţionar, asemănător dreptului cutumiar britanic. Biserica a ocupat un loc predominant în Canada franceză. Spre deosebire de alte puteri colonizatoare, Franţa n-a permis decît catolicilor practicanţi plecarea în colonii, nu şi pe cea a heterodocşilor. Canada dinainte de cucerirea britanică era aproape o teocraţie catolică. Preotul era adesea singurul "intelectual" în aşezările de tăietori de lemne şi vînători, în jurul lui se organiza aşezarea. Cucerirea britanică, prin şoc anafilactic, a făcut ca localnicii francofoni să se identifice încă şi mai mult cu Biserica, instituţie de care noii stăpîni n-au vrut sau n-au putut să se atingă. Henri Bourassa spune chiar că identitatea canadienilor francofoni nu e dată nici de britanici, nici de Franţa, ci de Biserică. Biserica, fiind catolică, descuraja căsătoriile cu anglofonii protestanţi, ceea ce a dus la menţinerea unei identităţi francofone distincte. În plus, francofonii se autodenumesc "canadieni", numindu-i pe ceilalţi englezi, scoţieni, irlandezi, după locul de origine. Uneori, preoţii au jucat chiar rolul de colonişti : era construită mai întîi o capelă într-un loc nelocuit, iar în jurul ei se aduna o aşezare, cu încetul. În secolul XIX, Biserica a intervenit, uneori tranşant şi explicit, în viaţa politică. Această diferenţă faţă de Franţa, declarat laică, uneori de-a dreptul ostilă Vaticanului, a făcut ca relaţiile dintre canadienii francofoni şi Franţa să fie mai slabe decît ne-am fi aşteptat. Biserica a descurajat, printre altele, în secolul XIX, studenţii care voiau să studieze în Franţa, de teama coruperii la ideologia laică, iar în Primul Război Mondial, ataşamentul pentru cauza Franţei a fost neglijabil. Catolicismul canadian e moralist, ursuz ca şi calvinismul anglofonilor, şi, ca protestantismul, descurajează artele plastice. Catolicismul canadian, ca cel irlandez, avînd o influenţă copleşitoare asupra conştiinţelor, a izbutit să întîrzie şi să reducă nivelul divorţurilor. Şi al avorturilor, fiindcă aici lupta dintre anglofoni şi francofoni e şi o luptă demografică : femeia model este femeia cu mulţi, mulţi copii. În 1955, M. Chapin putea scrie, încă (Chapin, cap. 8) : ''Fetele se pot căsători la 12 ani, ca în patru state americane, inclusiv Maine. Un tată îşi poate da consimţămîntul faţă de căsătoria unui copil minor, chiar dacă mama nu e de acord ; invers nu. Întrucît copiii în Quebec nu pot merge la cinematograf pînă la vîrsta de 16 ani, o fată poate avea, teoretic, înainte de a-l vedea pe Gregory Peck.." Paradoxal, influenţa puternică a Bisericii catolice şi a diverselor culte protestante asupra vieţii publice canadiene le-au responsabilizat, într-o anumită măsură. Catolicismului şi protestantismului din Canada le sînt străine fundamentalismul din Statele Unite, mai vizibil în Bible belt, statele fundamentaliste (SE Statelor Unite, Texas, Alabama, Missouri, Kentucky, Carolinas, Arkansas, Louisiana, Georgia, Florida) : cînd o instituţie influenţează întreaga societate, mesajul ei este necesarmente moderat. Unii exegeţi au pus fundamentalismul american şi conservatorismul religios canadian pe seama modului în care s-au format aceste două ţări : şi una, şi cealaltă, locuite de pionieri, vînători şi agricultori, oameni nededaţi cu speculaţiile teologice, ci înţelegînd mai degrabă imperative morale aplicabile. Englezii protestanţi erau, în secolul XIX, modernişti, practici, devotaţi democraţiei. Francofonii catolici înclinau spre paternalism nostalgic. Organizarea energică a englezilor şi credinţa lor că prosperitatea e o formă concretă a sfinţeniei n-avea nici un echivalent la francofoni, liniştiţi şi casnici. Industrializarea recentă şi lentă a împiedicat, sau măcar întîrziat, polarizarea societăţii în săraci şi bogaţi. Anglofonii seamănă însă mai mult americanilor decît englezilor, fiind anti-ierarhici, fără aristocraţi englezi în mijlocul lor, deşi Canada este, nominal, provincie britanică. 89

Dominique Clift, Le pays insoupçonné, Libre expression, Montréal, 1987, p. 23.

După primul război mondial, jumătate din francezi nu ştiau engleză şi 95 % din englezi nu vorbeau franceza. Linia de diviziune fiind una religioasă, irlandezii catolici au fost atraşi în masa francofonă. Printre francofoni, învăţarea englezei e apanajul celor cu statut social ridicat. Canadienii francofoni se consideră canadieni autentici. Sînt mai vechi decît anglofonii aici, locuiesc în Canada de trei secole, (Frank R. Scott, p. 72-77) şi n-au legături vii cu restul lumii. Se simt ataşaţi doar de Canada, fiindcă Anglia înseamnă pentru ei invadatorii. Franţa i-a abandonat, apoi a urmat o cale politică şi spirituală anti-catolică. Pentru canadienii francofoni, Canada înseamnă Quebecul, nu ţara de la Atlantic la Pacific.

Europa Numele Europei nu este european, ci fenician. În feniciană şi ebraică, ereb înseamnă "seară, apus". Văihi erev văihi boker iom rişi, scrie în cartea Genezei : a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întîi. Grecii au preluat cuvîntul pocindu-l prin etimologie populară : Euryope înseamnă "cea cu ochi mari". Grecii preţuiau ochii mari, şi a-i spune unei femei că are ochi de vacă era foarte romantic : apare adesea la Homer expresia Boopis Athena, "Atena cea cu ochi de vacă". De la asocierea pur fonetică a lui ereb cu euryope şi a ochilor mari cu vacile s-a născut şi mitul Europei cea răpită de un taur. Grecii îşi aminteau totuşi vag originea feniciană a cuvîntului, şi au hotărît că Europa este fiica lui Agenor, regele Tyrului. Grecii şi romanii : năvodul şi scara Depărtarea în timp şi tradiţiile şcolare au creat impresia falsă a unei civilizaţii antice greco-romane. Există însă o diferenţă însemnată între mentalitatea greacă şi cea romană. Grecii se răspîndesc întemeind colonii, mînaţi de stenohoria, "înghesuială, lipsă de spaţiu". Grecia clasică e o ţară de insule şi de oraşe-state independente, în care se vorbesc dialecte diferite. E alcătuită mai ales din centre urbane, nici unul aflat la mai mult de 50 de km de mare. Ea e o simplă expresie geografică, nu o ţară : unitatea ei e religioasă (asigurată de jocurile panelenice de la Olympia, o dată la patru ani) şi culturală – dată de epopeile homerice. Grecia clasică nu are centru sau capitală : Atena devine importantă tîrziu, ca sediu al unei alianţe anti-persane. Roma este centrul unui imperiu terestru, cucerit pas cu pas. "Toate drumurile duc la Roma" semnifică primatul politic al Romei în imperiu. Locuitorii Romei, cetăţeni romani, au privilegii pe care nu le împart cu locuitorii provinciilor cucerite. Imperiul are un centru şi o periferie. În epoca imperială, Roma se extinde ca o metropolă modernă, cu luxul şi mizeria aferente. Nimic asemănător nu are loc în lumea greacă : fiecare grec e mîndru de oraşul din care vine. Filozofii greci, şi nu numai, călătoresc dintr-un oraş în altul, fără a fi atraşi de magnetismul vreunui centru cultural. Grecii se dedau plăcerilor muzicii, teatrului şi picturii, şi artelor minore. După cucerirea grecilor de către Alexandru, apoi de către Roma, civilizaţia greacă se răspîndeşte în Orient şi spre Roma, dar nu în forma sprinţară şi senină pe care o avusese în epoca democraţiei clasice, ci într-o formă greoaie, barocă : Mausoleul, colosul din Rhodos sînt manifestări ale gigantismului, opuse echilibrului şi proporţiei umane din Grecia clasică. Romanii importă obiecte greceşti, dar ca obiecte de lux. Ele exprimă statutul social şi averea posesorului, nu gusturile şi sensibilitatea estetică. Romanii imită sculptura, pictura, literatura şi teatrul grec, dar modificîndu-le. La greci, literatura se dezvoltă în continuarea muzicii : la romani, poezia, muzica, dansul şi teatrul sînt lăsate pe seama liberţilor, nefiind destul de demne şi serioase pentru cetăţenii liberi. Romanii preiau din teatru numai comedia, ignorînd tragedia ; comediile romane sînt simple prelucrări ale celor greceşti. Singura inovaţie romană e bolta, preluată de la etrusci, pe care grecii n-o cunoşteau : arhitectura greacă e de sorginte egipteană. Nici egiptenii nu cunoşteau bolta. Iluzia existenţei unei civilizaţii greco-romane coerente e creată de faptul că romanii au importat, apoi imitat, cultura greacă : arhitectura, pictura, sculptura romană, dansul, muzica, teatrul, literatura, retorica Romei sînt de origine greacă. Înrudirea între cele două limbi a favorizat transferul cultural. Cu toate acestea, la nivel profund, diferenţele mentale sînt mari. Zeii greci se înrudesc între ei, alcătuiesc familii şi genealogii coerente. Ei au "vieţi" aventuroase, legături conflictuale ori amoroase cu oamenii. Lumea greacă e populată de animale fabuloase : rîurile, munţii, copacii sînt locuiţi de nimfe, oreade şi dryade. Pădurile sînt locuite de satiri. Sirenele, sfincşii şi centaurii sînt fiinţe intermediare între regnul uman şi cel animal. Zeii au legături cu femeile oamenilor, şi copiii lor sînt divini şi umani – ca Heracle. Nu există mitologie romană : zeii romani nu au chip, nu intră în contact cu oamenii ; cele cîteva legende romane sînt de origine orientală, feniciană sau greacă. Lipsa romană de imaginaţie a golit pădurile şi apele de grifoni, harpii, hidre şi animale fantastice. Societatea greacă este alcătuită în reţea cu noduri egale, pe cînd cea romană este ierarhizată, piramidală.

Relaţiile între generaţii sînt tensionate, după cum stau mărturie tragediile greceşti. În schimb, relaţiile între fraţi, fraţi şi surori, sînt afectuoase. Europa e o noţiune tîrzie. Imperiul Roman este o centură în jurul Mediteranei, Mare Nostrum, iar pentru romani există o opoziţie între lumea mediteraneană, civilizată, sub control roman, şi lumea barbară din interior. Pentru ei, Europa nu există. Ulterior, în Evul Mediu, după ce barbarii franci au distrus Constantinopolul, într-a patra cruciadă, în 120490, lumea apropiată s-a împărţit în Orient şi Occident. Europa devine o noţiune relevantă ideologic în perioada lui Petru I, cînd Rusia se apropie de statele civilizate. Europa este un continent divers, marcat de momente de uniformitate : creştinismul, feudalismul, stilul gotic, cruciadele, şi de momente de centralism : Imperiul Roman, imperiul carolingian, Sfîntul Imperiu Roman de naţiune germană. Creştinismul şi cruciadele au creat un sentiment de unitate şi convergenţă, pe care nici măcar apariţia protestantismului n-a izbutit să-l distrugă. Moştenirea culturală şi filozofică greacă, limba latină care a servit drept limbă de cultură pînă în secolul XVIII – Newton scria încă în latină – au contribuit la păstrarea coerenţei şi a contactului între ţări şi popoare. Persecuţiile romane, apoi cruciadele, au creat sentimentul de creştinătate. După căderea Imperiului Roman, prima oară cînd apare sentimentul de solidaritate creştină este bătălia de la Chalons91, cînd francii, goţii şi romanii au luptat la Chalons contra lui Attila, în 451. Introducerea creştinismului a schimbat atitudinea europenilor faţă de corp : grecii îl cultivau prin gimnastică şi îl expuneau cu plăcere ; după generalizarea creştinismului, trupul uman devine sediul ispitelor şi poftelor, trebuie mortificat prin castitate şi prin post. Atitudinea de respingere faţă de corp provine din Orientul Mijlociu : şi arabii îl ascund cu pudoare. În afara Orientului Mijlociu şi a Europei, corpul nu există : pentru chinezi, japonezi şi amerindieni corpul nu e nici sexuat, nici sediul unor instincte culpabile, care să trebuiască să fie strunite. Europa este un continent în care tranziţia demografică a avut loc demult, cu natalitate şi fertilitate redusă, (între 1,15 copii/femeie în Spania, cea mai mică, şi 1,41, cea mai mare, în Austria). Toate ţările europene, bogate sau sărace, avansate sau înapoiate, se află în această situaţie, ceea ce le şi distinge de restul lumii. Rezultă de aici o mare autonomie a femeii, care îşi poate consacra timpul educaţiei şi vieţii profesionale. Europa este un continent divers, marcat de cîteva ideologii uniformizatoare (creştinismul, feudalismul, arhitectura gotică, cruciadele) şi de cîteva momente de centralizare politică (Imperiul Roman, Carol cel Mare, Sfîntul Imperiu Roman de naţiune germană, Napoleon). Europa modernă s-a format în timpul marilor invazii barbare, cînd migratorii creştinaţi au fost încadraţi în lumea creştină, europeană, iar migratorii păgîni au fost respinşi. Această luptă continuă începe odată cu respingerea lui Attila "biciul lui Dumnezeu" nomad şi păgîn, şi continuă pînă în sec XVIII, cu ultimele războaie contra Imperiului Otoman. Sedentarizarea Europei este simultană cu creştinarea ei. Semnificativ este faptul că în secolele IV-VI, textele greceşti creştine din Egipt folosesc termenul "greci" nu ca limbă sau etnie, ci cu sensul de "păgîni". Pentru grecii creştinaţi din Egipt, "grecii" erau străini şi păgîni ; ei se autodefineau ca şi "creştini" fără diferenţă etnică. Georgia creştină şi Armenia creştină sînt şi ele ţări europene. Specifică ţărilor europene e apariţia democraţiei. Democraţia este echilibrul între puterea politică, (predominanţa voii majorităţii asupra minorităţii, identificate prin alegeri) şi puterea legii, care păstrează drepturile minorităţii faţă de voia majorităţii. Vecinătatea ţărilor europene este întreruptă de bariere invizibile. Cehii şi polonezii au limbi înrudite, în schimb cehii sînt în majoritate agnostici, pe cînd polonezii sînt foarte religioşi. Spaniolii sînt religioşi, pe cînd francezii sînt indiferenţi la religie, sau suspicioşi. Popoarele germanice privilegiază expresivitatea facială, popoarele romanice şi evreii din Europa centrală gesticulează cu mîinile. În funcţie de raporturile faţă de agricultură, popoarele se pot împărţi în două mari grupuri, iconice şi aniconice : raportul faţă de

imagine

aniconice

imagine structura societăţii

90

Ierarhizare

Atunci au furat veneţienii cei patru cai de bronz care se găsesc pe catedrala San Marco. Despre nivelul de sălbăticie al francezilor şi germanilor, în epocă, se poate

citi în Alexiada Annei Comnena. 91

egalitarism

Halford Mackinder, The Geographical Pivot of History, Geographical Journal,nr. 23, 1904.

percepţie

imagine : pictură, sculptură

sunet : muzică

religiozitate

moaşte, idoli

zeu invizibil

scriere

hieroglife, ideograme

alfabet

organizare

monarhii sacre

democraţie

exemple

Egipt, China antică

arabi, popoare germanice

Germanicii sînt înalţi şi dolicocefali, cu cu faţa lungă şi îngustă92. Părul blond a apărut acum 10 000 de ani într-un grup scandinav care avea deja ochii albaştri, cu iris nepigmentat, mutaţii permise de lumina slabă 93. Miopia e mai frecventă în întreaga Europă, urmare a trecerii la agricultură, a cărei practică necesită o vedere mai puţin bună decît vînătoarea. Taţii europeni sînt ne-autoritari, iar mamele – iubitoare, ceea ce favorizează dezvoltarea personală a copiilor. Ideea de vocaţie (opusă ideii de moştenire a muncii paterne) este o idee europeană. Lumea romanică gravitează în jurul Romei, centru religios. Tot Evul Mediu este marcat de stîrpirea ereziilor şi de cruciade. Lumea romanică e pestriţă etnic, e o lume de celţi şi de diverse popoare romanizate lingvistic. Lumea germanică este una fără centru, o lume de emigraţie : Scandinavia şi Danemarca sînt locuri sărace, de unde triburile germanice pleacă spre lumea romanică, şi, ca toate zonele de emigraţie, pură etnic : germanii chiar constituie o rasă de oameni înalţi, blonzi, cu ochi albaştri. Tipul lor rasial a apărut acum 10 000 de ani în Scandinavia. Popoarele germanice au fost creştinate tîrziu şi de mîntuială. Saxonii au fost creştinaţi cu forţa de Carol cel Mare. Norvegienii au fost creştinaţi cu forţa de către regele Olaf, care a folosit mai des toporul pentru a-i ucide pe recalcitranţi decît cuvîntul pentru a-i convinge pe eventualii interesaţi. Zonele creştinate tîrziu şi superficial au devenit ulterior protestante. Ideologia nazistă e profund ne-creştină: ea s-a instalat în Germania doar datorită unei indiferenţe covîrşitoare faţă de creştinism. Halloween, sabatul vrăjitoarelor, procesele pentru vrăjitorie, vampirii, filmele de groază, toate acestea provin dintr-un subconştient care n-a putut fi creştinat niciodată. Heinrich Institoris şi Jakob Sprenger, autorii cărţii Malleus Maleficarum sau "Ciocanul vrăjitoarelor" au dărîmat în această carte toate dogmele catolice pentru a le înlocui cu superstiţii germanice. Bram Stocker, la rîndu-i, a folosit doar haina unei legende transilvane pentru a ambala panici britanice. Există multe perversiuni sexuale94, dar numai în Germania s-a semnalat un caz de canibalism. Canibalul a dat un inocent anunţ pe internet, în care căuta o persoană care doreşte să fie ucisă şi mîncată. Victima (consensuală) a avut noroc, fiindcă anunţătorul a primit sute de răspunsuri. Popoarele romanice erau sedentarizate şi agricole de multă vreme. Popoarele germanice erau nomade şi crescătoare de animale. Popoarele sedentare şi agricole sînt în general idolatre, în sensul că au nevoie să-şi aplice religiozitatea pe un simbol vizibil : faraon, rege sacru ca în China sau Japonia, statui sau icoane. Cultul sfinţilor, al moaştelor, cultul Mariei s-au dezvoltat în zona agricolă a Europei. Popoarele nomade şi cele crescătoare de animale se închină unor zei invizibili : prima inovaţie introdusă de Luther şi Calvin a fost, ca în mozaism, islam, creştinismul iconoclast din Bizanţ, distrugerea imaginilor sacre. Lumea romanică agricolă e tolerantă rasial şi intolerantă religios. Lumea germanică crescătoare de animale e intolerantă rasial şi tolerantă religios. Dacă împărţim stigmatele în stigmate vizibile – handicap fizic, răni, arsuri, obezitate, culoarea pielii – şi invizibile – boli psihice, cazier penal, preferinţe sexuale – vedem că ele sînt tratate diferit în cele două Europe. Cel mai vechi european, ca mentalitate, este Herodot. Historiile lui ("Anchete şi reportaje", acesta e sensul originar al numelui cărţii) sînt cărţi de călătorie în Orientul Apropiat. Herodot observă, de pildă, că egiptenii frămîntă cu picioarele şi cară gunoiul cu mîinile, că preoţii egipteni se rad în cap, pe cînd la celelalte popoare îşi lasă barbă şi plete – dar nu face niciodată consideraţii morale. Pentru el, egiptenii sînt doar diferiţi. Interesul atent pentru străini pe care-l are Herodot îi va caracteriza pe europenii de după el. Şi cruciadele, şi cucerirea Americilor, şi colonizarea Africii au fost momente istorice negre. Ele dovedesc totuşi un gust tipic european pentru aventură şi explorare. Nici chinezii, nici japonezii, nici o altă civilizaţie n-a creat asemenea flote ca Europa. Ţări mici, ca Olanda şi Portugalia, au întemeiat colonii şi contoare la capătul lumii. Europa de Est e caracterizată în a doua jumătate a secolului XX de căsătorii relativ timpurii şi numeroase avorturi, Europa occidentală, de căsătorii tîrzii şi avorturi puţine : fiecare îşi găseşte propria sa metodă de reducere a natalităţii.

92

John Geipel, Anthropologie de l'Europe, Laffont, Paris, 1971, p. 100-164.

93

John Geipel, Anthropologie de l'Europe, Laffont, Paris, 1971, p. 171.

94

Majoritatea perversiunilor sexuale apar la bărbaţi, din cauza organizării congenitale fragile a psihismului sexual masculin.

Economia Europei occidentale îşi revine după 1945 datorită efectului material şi psihologic al planului Marshall,derulat între 1948-1951, în care au fost cheltuiţi 13,2 miliarde de dolari, una din puţinele intervenţii economice internaţionale reuşite. Planul trebuia să se numească Truman, dar preşedintele a preferat să rămînă în fundal : planul presupunea cheltuieli foarte importante, iar Truman se afla în an electoral 95. Planul a fost declanşat trei ani după terminarea războiului, cînd responsabilii politici occidentali îşi dau seama că economia de piaţă nu se re-porneşte spontan. Irlanda Irlandezii sînt ultima rămăşiţă a unui popor indo-european mare şi însemnat, celţii. A doua vîrstă a fierului, La Tène, este reprezentată de artefactele celtice răspîndite în mai toată Europa. Celţii au fost un popor nomad în antichitate, şi s-au răspîndit pe teritorii vaste : Galicia spaniolă, Wales sau Ţara Galilor în Marea Britanie, Halici sau Galiţia ucraineană, portul Galaţi în România, Galatasaray în Istambul, Galatia Capadociei, din Asia Mică, toate aceste zone păstrează numele unui popor numeros odinioară. Viaţa lor materială ne este cunoscută din urmele arheologice lăsate. Arhitectura va fi fost de lemn, perisabilă, în schimb au rămas de pe urma lor arme, scuturi, fibule şi vase de un rafinament plastic fără egal. Ne este cunoscută destul de bine şi mitologia lor, alcătuită din mai multe cicluri care se întrepătrund : Lebor Gabala Erenn, ciclul mitologic, apoi ciclul eroic al Ulsterului, Táin Bó Cualnge sau Razia vitelor de la Cooley, Ciclul regilor şi Ciclul fenian sau ossianic. Există în mentalitatea celtică o impregnare profundă cu magic şi misterios. În Franţa, ciclul breton al regelui Artur, în Marea Britanie, toţi povestitorii, de la Lewis Caroll la J. R. Tolkien etc., au în substratul apropiat sau depărtat poveştile magice celtice. In Irlanda, creştinismul a fost adoptat imediat, cu sinceritate şi cu entuziasm. Ciclul regelui Artur, cu întrepătrunderea sa de miraculos creştin şi păgîn, ilustrează modul în care formele noi şi vechi s-au contopit şi ce anume din creştinism i-a fascinat pe irlandezi : miracolul. Irlanda s-a creştinat între secolele VI şi VIII, într-o epocă în care Europa era pradă năvălirilor barbare. Irlandezii construiesc mănăstiri, care sînt primele lor clădiri de piatră. Irlanda epocii n-are oraşe, şi este foarte fărîmiţată politic : episcopii nu şi-ar găsit rostul în Irlanda rurală şi condusă de zeci de regi mărunţi. În mănăstiri se copiază manuscrise, cu miniaturi magnifice şi cu o scriere uncială specifică, scrierea insulară. Pelagius este primul intelectual teolog irlandez, prezent la Roma şi la Ierusalim, ereziarh, combătut de Ieronim între 415-416. Columban întemeiază mănăstirea Luxeuil în Franţa şi Bobbio, în 612, în Italia. Ulterior, Alcuin e invitat la curtea lui Carol cel Mare, şi cu el începe renaşterea culturală carolingiană. Scotus Eriugena scrie De divisone naturae, carte de filozofie, în 866, perioadă în care cultura europeană era latentă, şi traduce din greacă opera grea a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul. Pelagius, Columban, Patrick, Alcuin sînt doar cîteva nume dintr-o înflorire culturală şi teologică fără precedent, şi în perioada carolingiană, irlandezii vor fi profesorii de greacă ai continentului. Societatea irlandeză veche este, grosso modo, asemănătoare celei din Iliada, cu mici regi locali, a căror avere se măsoară în vite, fără o monarhie centralizată, fără oraşe, fără clădiri de piatră. Formele vechi de viaţă se perpetuează îndelung, pînă în secolul XIX. Şi politic, şi religios, Irlanda e organizată în reţea, nu ierarhic. In 800 vikingii invadează Irlanda, a cărei ţesătură socială nu rezistă. Vikingii întemeiază porturi, drumuri şi oraşe, care împing mereu mai înapoi cultura tradiţională irlandeză. În 1014 irlandezii izbutesc să se unească, sub regele Brian Boru, şi îi înving pe vikingi la Clontarf, dar în 1169 Irlanda e din nou cucerită, de astă dată de normanzi, aduşi aici de o căpetenie locală, Dermot MacMurrough. După venirea la putere a dinastiei Tudor, în 1521, dar mai ales după 1534, introducerea Reformei în Anglia, relaţiile dintre irlandezi, catolici, şi englezi, protestanţi, se deteriorează intens. În 1603, zona din nord, Ulster, e colonizată de-a dreptul cu englezi, după înfrîngerea revoltei lui O'Neill. Războiul civil din Anglia reprezintă o uşurare temporară, fiindcă în 1649 Cromwell debarcă în Irlanda şi reia puterea, măcelărindu-i pe irlandezi. Nobilimea străveche irlandeză este nimicită, iar moşiile lor sînt date unor nobili englezi.Aceste conflicte permanente au împiedicat Irlanda să aibe o fizionomie proprie. Clasa conducătoare engleză a fost întotdeauna adventice, o grefă respinsă, iar irlandezii de rînd au fost împiedicaţi să-şi exprime ethosul propriu. Al doilea mare eveniment al istoriei Irlandei, după colonizarea anglo-saxonă, a fost Marea Foamete din 1846-850, cînd primăvara caldă şi umedă a favorizat dezvoltarea ciupercii Phytophora infestans. Aceasta a distrus recolta de cartofi, şi foametea 95

Rüdiger Dornbusch ed., Postwar Economic reconstruction and lessons for the East Today, MIT Press, Cambridge, Mass., 1993, p. 183-195.

care a urmat a făcut un milion de morţi. Un alt milion au emigrat. Phytophora n-a afectat decît recolta de cartofi, dar cum aceasta era singura hrană a celor săraci, efectele au fost catastrofale. 45 % din cei 700 000 de fermieri irlandezi n-aveau mai mult de 1,2 ha, iar singura cultură care le putea permite supravieţuirea pe asemenea suprafeţe mici era cartoful 96. În pofida foametei, moşierii englezi din Irlanda exportau 500 000 de porci anual în Marea Britanie97. Foametea a survenit într-un context social foarte fragil : stăpînii de moşii britanici izgoneau ţăranii irlandezi de pe moşii pentru a le transforma în păşuni, ceea ce a creat o întreagă populaţie dezrădăcinată şi vagabondă. Depopularea Irlandei prin foamete e unul din cele mai grăitoare exemple ale filantropiei britanice. Popoarele germanice Intre toate popoarele europene, doar popoarele germanice se definesc rasial. Rasismul este inerent popoarelor germanice, şi el se manifestă în cele mai diverse forme : exemplul cel mai cunoscut şi cel mai dramatic este exterminarea evreilor de către germani în cursul celui de-al doilea război mondial – dar nu e singurul. Elveţienii refuză încetăţenirea străinilor, chiar a celor de generaţia a doua, şi au cerut Germaniei naziste să identifice paşapoartele evreilor încă din 1937. Olandezii instalaţi în Africa de sud au creat politica de apartheid, segregarea rasială a negrilor98, cu efectele cunoscute. Americanii au dus şi ei o politică de apartheid, în care doar numele lipsea, din 1896 cînd a fost legiferată segregarea rasială 99 pînă în 1964 (cînd a fost abrogată ultima lege care interzicea căsătoria între negri şi albi), iar masacrarea indienilor ori închiderea lor în ghettouri-rezervaţii ar merita şi ea un muzeu, ca cel ridicat de către americani în memoria Holocaustului comis în Europa. În timpul războiului din Vietnam a avut loc şi masacrul de la My Lai, în care toată populaţia unui sat a fost ucisă : el a scăpat de la uitare, fiindcă a fost filmat şi fotografiat în întregime. Publicarea fotografiilor a permis ulterior inculparea membrilor companiei care au participat la măcel : şeful companiei a fost condamnat la doi ani de închisoare. Norvegienii şi-au trimis cu conştiinciozitate evreii în lagărele germane ale morţii, considerîndu-i străini de fiinţa lor naţională. Cît despre englezi, toată istoria prezenţei lor în Irlanda e un lung şir de orori şi silnicii, pe care Swift le-a comparat într-un pamflet cu canibalismul ; masacrul manifestanţilor sikh de la Amritsar, în India, în 1931, e la fel de grăitor. Skinheads în Germania, Ku Klux Klan-ul şi linşajul în Statele Unite, hooligans în Marea Britanie sînt tot atîtea organizaţii apărute spontan, care demonstrează că rasismul este connatural popoarelor germanice. În Australia, imigrarea era permisă, pînă în 1966, numai celor de rasă albă. În afară de engleză, limbile germanice acceptă cu greu neologisme, care îşi păstrează permanent ortografia şi pronunţia străină, fără să se integreze în limbă, rămînînd permanent corpuri străine. Popoarele romanice, agricole, se definesc prin puritatea credinţei şi toleranţă rasială, cele germanice, prin toleranţă religioasă şi puritate rasială. Cele două feluri de toleranţă sînt reciproc incompatibile : faptul că într-o ţară romanică apar devianţe religioase, repede înăbuşite de stat, sau că minorităţile etnice sînt supuse persecuţiilor de către skinheads într-o ţară germanică permit ocazional unora să-i arate cu degetul pe ceilalţi. Individualismul şi conformismul germanilor formează o combinaţie nocivă ţesăturii sociale. După dispariţia Republicii Democrate Germane, comisia de lustraţie Gauck a constatat numeroase cazuri în care soţii îşi denunţau soţiile, şi invers. Bucătăria popoarelor germanice constă din pîine de secară, cartofi, cîrnaţi şi bere. Britanicii, altfel mîndri, îngaimă scuze cînd vine vorba despre bucătăria engleză. Vecinii lor de peste Canal observă maliţios că meniurile restaurantelor engleze sînt la fel de sofisticate ca cele din puşcăriile franceze. O diferenţă majoră se vede în tratarea sclavilor în coloniile engleze şi cele spaniole sau portugheze. Biserica spaniolă, intolerantă acasă, era destul de tolerantă în America Latină. Unul din primele sale succese, deşi mărunt, a fost să interzică importul de negri musulmani în America. Ulterior a încurajat eliberarea sclavilor, manumission, şi răscumpărarea lor de către ei înşişi, coartacion. Biserica catolică, ierarhizată, era puternică, şi îşi putea impune vocea faţă de latifundiari. Sclavii erau uneori eliberaţi, alteori se răscumpărau : aceste lucruri erau dificile, dar posibile. În coloniile britanice situaţia religioasă era cu totul alta. În Virginia, colonie anglicană, adunarea locală, The Local Assembly, ia locul şi atribuţiile episcopului : astfel, latifundiarii controlează alegerea pastorilor, al căror loc era precar şi permanent dependent de bunăvoinţa adunării locale. Ei nu aveau astfel nici un interes în eliberarea sclavilor, iar stăpînii refuzau să-i convertească la creştinism. Cultele protestante sînt mai permeabile la

96

Hubert Lamb, Weather, Crops and Human Affairs Routledge, Londra şi New York, 1988`, passim.

97

Marvin Harris, The Sacred Cow and the Abominable Pig, Simon & Schuster, New York, 1987, p. 103.

98

Fapte diverse : un lucrător negru a fost ucis de un fermier alb şi aruncat de mîncare leilor dintr-o rezervaţie apropiată, în februarie 2005.

99

Emmanuel Todd, Le destin des immigrés, Seuil, Paris, 1994, p. 81. Doi soţi au fost condamnaţi la un an de închisoare pentru căsătorie interrasială în 1959.

rasism, fiindcă pastorii sînt controlaţi de jos, de către comunitate, căreia îi preiau prejudecăţile şi preferinţele politice : în Africa de Sud, albii afrikaneri şi englezi sînt protestanţi, iar negrii, catolici : nu poate fi concepută contribuţia episcopului Desmond Tutu la lichidarea regimului de apartheid fără a lua în seamă şi totala incapacitate a pastorilor afrikaneri şi englezi de a critica apartheid-ul. Anglo-saxonii, instalaţi în sud-vestul Marii Britanii, au împins tot mai departe populaţiile celte, velşii şi scoţienii, fără să se amestece cu ei100.

Ţara

1

2

3

4

Belgia

7

41

28

75

Danemarca

46

15

19

74

Germania

10

41

21

67

Grecia

2

74

69

35

Spania

10

67

61

51

Franţa

30

59

35

71

Irlanda

17

41

33

70

Italia

6

54

65

76

Olanda

17

26

18

80

Portugalia

15

76

58

27

Marea Britanie

30

41

28

89

Prima coloană cuprinde procentul de copii născuţi în afara căsătoriei, al doilea, numărul de persoane care nu fac parte din asociaţii, a treia, procentul de tineri care îşi găsesc de lucru prin relaţiile familiale. Cel mai mare număr de copii născuţi în afara căsătoriei îl au ţările scandinave, ca Danemarca, urmată de departe de Franţa şi Marea Britanie, apoi de Olanda şi Irlanda, iar numărul cel mai mic e în Portugalia, Germania, Italia şi Grecia. Populaţia înscrisă în asociaţii e cea mai mare în Danemarca, urmată de Olanda, apoi, la distanţă, de Irlanda, Marea Britanie, Germania şi Belgia, apoi vin Franţa, Italia, urmate de departe de Spania, Grecia şi Portugalia. Numărul tinerilor care-şi găsesc un loc de muncă prin familie e mic în Danemarca, Germania, Olanda, intermediar în Belgia şi Marea Britanie, Irlanda, Franţa, mare în Portugalia, Spania, Italia şi Grecia. Ultima coloană arată gradul de individualism-colectivism al unei ţări (Hofstede, apud Matsumoto, p. 44), măsurat pe o scară de la 100 – cele mai individualiste – la 1 – cele mai colectiviste. Cu o singură excepţie, destul de surprinzătoare, Italia, şi acest indice se corelează cu celelalte. In nord, tînăra nu are nevoie de o familie ca să facă un copil. Uneori, ea face un copil ca să aibe un statut social, ca să declanşeze separarea sa de părinţi. Copilul, nu foarte iubit, nici băgat în seamă, se ataşează adesea de alţii de vîrsta lui, şi se socializează făcînd parte din diverse asociaţii. El se separă devreme de părinţii lui şi-şi găseşte un loc de muncă, cel mai adesea, ca să scape de ei şi să locuiască singur. În sud, individul e subordonat familiei : copilul e de neconceput să se nască în afara unei familii, care îi oferă căldură sufletească în adolescenţă (nu are nevoie de a face parte din asociaţii) şi care îi găseşte un loc de muncă atunci cînd e adult. Strîngerea de mînă, shake-hands, are loc doar atunci cînd se face cunoştinţă cu o persoană, nu la fiecare reîntîlnire. Diferenţele, în lumea germanică, mai ales în Marea Britanie şi în Statele Unite, sînt trăsături esenţiale ale persoanelor şi ale grupurilor. Femeile, homosexualii s-au emancipat în lumea anglo-saxonă alcătuind asociaţii, întocmind manifeste, făcînd demonstraţii. Pentru anglo-saxoni, femeile, homosexualii, handicapaţii, inferiori sau egali, discriminaţi sau nu, trebuie să se organizeze în grupuri ca să existe, şi să aibe o ideologie. Feminismul, gender studies sînt ideologii anglo-saxone bazate pe ideea că femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi. Aceste grupuri continuă mental breslele medievale, în sensul cel mai larg al breslei, grup exclusivist şi închis, avînd o chartă de privilegii. Sexual harassment, "hărţuirea sexuală" este un concept născut din relaţia patologică, paranoică, între cele două sexe, în lumea anglo-saxonă. Ceea ce în lumea romanică se numeşte seducţie sau flirt este

100

Emmanuel Todd, Le destin des immigrés, Seuil, Paris, 1994, p. 44.

infracţiune pedepsită cu puşcăria în Statele Unite. Preluarea hărţuirii sexuale ca infracţiune în ţările Europei continentale e o modă şi o eroare gravă, o imixtiune inadmisibilă a Common law în Codul napoleonian. Creştinismul în Europa Există o continuitate între ordinele călugăreşti (de neconceput în Orient, multitudinea de ordine monastice), ordinele militaro-călugăreşti, ca cel ioanit, sau templier, şi bresle. Sectele au apărut în Occident, acolo unde exista o tradiţie a asocierii puternică, unde existaseră bresle. Italia medievală şi Franţa au fost străbătute de tulburări religioase. Valdenzii, catharii şi bogomilii n-au avut succes, reformaţii luterani şi calvini au avut. Şi în cazul primilor, şi în cazul celor din urmă a fost necesară alierea cu prinţii şi nobilii locali contra puterii centrale, mai tare în Franţa şi Italia, mai slabă sau mai complezentă în Germania. În Orient, unde ţesătura socială era slabă, sectele au apărut din exces de conformism. În ortodoxie apar stiliştii, pentru care o problemă administrativă de calendar s-a transformat în diferend dogmatic, în ortodoxie au apărut rascolnicii, din pricina reformei liturgice şi tipiconale. Sciziunile apar în catolicism pentru a restaura creştinismul originar, în ortodoxie, pentru păstrarea elementelor formale. Iată motivul pentru care n-au apărut sectele în ortodoxie : lipsa tradiţiei breslelor, centralismul puterii, care n-a permis unor nobili locali să protejeze eventualii agitatori. În Occident, puterea papală a folosit alternativ, sau simultan, morcovul sau toiagul : Francisc de Assisi, a cărui regulă a fost respinsă de cîteva ori, şi care era aproape să fie declarat eretic, a fost canonizat În extremis ; el este, mutatis mutandis, un Luther primit în sînul bisericii. Spiritul de asociere occidental (şi mai ales germanic) duce uşor la sciziune. Conformismul oriental e centralizant. Catolicismul serveşte mai ales ca ideologie cuceritoare, de la cruciade la cucerirea Americii şi la întemeierea coloniilor din secolul XIX. Ortodoxia defineşte identităţi. La elveţieni, germani şi olandezi, mentalitatea bazată pe reguli transformă creştinismul în lege, îl liofilizează. Creştinismul spiritual ajunge lege clericală, fariseul ia locul vameşului, "iubeşte şi fă ce vrei" e înlocuit de un set de reguli explicite. Corectitudinea devine idealul vieţii, luînd locul fericirii. Creştinismul101 modifică structura familiei în Europa, schimbînd tendinţa spre endogamie în tendinţă exogamă. Interzicerea divorţului reduce posibilitatea ca soţul să-şi repudieze soţia, ca în lumea arabă sau cea romană. Şi invaziile barbare transformă sistemul familial patrilineal în bilateral. Naşii înlocuiesc instituţia adopţiei. În Evul Mediu, familia greco-romană dispare definitiv.

Marea Britanie Englezii sînt conservatori : The only one who likes change is a wet baby, "singurii care se bucură de schimbare sînt bebeluşii care au făcut pe ei" spun ei. Marea Britanie e ţara cu cei mai mulţi stăpîni străini : Plantageneţii erau francezi, Tudorii – velşi, Stuart – scoţieini, iar dinastia care domneşte acum provine din dinastiile de Orania (olandeză) şi de Hanovra. Fiind o ţară aristocratică, iar aristocraţia occidentală fiind cosmopolită, diferenţele etnice n-au fost importante. În Marea Britanie, difuzia valorilor se face (încă, parţial) prin aristocraţie. În Statele Unite, ea are loc graţie publicităţii. În Marea Britanie, o firmă îşi laudă valoarea prin inscripţii ca "Established 1784"; "By appointment of His Royal Highness the Prince of Wales". În Statele Unite, valoarea e dată de vînzare : cărţile sînt "best seller", alte produse sînt "cele mai vîndute" din genul lor, muzica are "topuri" de popularitate. Ideea de valoare este situată în domenii diferite în cele două ţări, şi deci şi retorica lor se va baza pe argumentări diferite. Pentru britanici, vechimea şi stabilitatea sînt un argument de calitate, pentru americani, popularitatea o garantează. Individualismul anglo-saxon e mizer, fiindcă individualismul intră în conflict cu dimensiunile actuale ale întreprinderilor de mii de salariaţi, unde e imposibil de calculat contribuţia fiecăruia la valoarea ei exactă. Diviziunea muncii creează, paradoxal, indiviziunea valorii create de fiecare şi de toţi. Am spus în altă parte că ţările romanice sînt centraliste şi au capitale supradimensionate, pe cînd ţările germanice nu au un centru anume. Londra, prin mărimea ei, poate sugera că Marea Britanie e o ţară centralistă. Londra nu este însă un oraş, ci o conurbaţie, seamănă conurbaţiilor industriale din Germania, Köln-Essen-Duisburg. Ea se dezvoltă ca un neoplasm ; creşterea ei e favorizată şi de densitatea mare a populaţiei din sudul insulei. Există indicii ale unei distribuţii mai germanice a spaţiului : Cambridge şi Oxford nu se află la Londra ; numeroasele castele ale aristocraţiei au continuat să fie locuite şi azi, pe cînd nobilii de 101

Jack Goody, The European Family, Blackwell, New York, 2000, p. 31.

pe continent s-au adunat spre capitalele ţărilor respective. Londra însăşi nu are centru. Deşi marcată oarecum de Gothic Revival şi eclectismul greoi al secolului XIX, Londra nu are unitate stilistică : ovoidul futurist, din oţel şi sticlă, al clădirii Swiss Re se apleacă strivitor asupra bisericii gotice Saint Helen. Parcurile engleze sînt perfecte. Coerenţa urbanistică e nulă, fiindcă individualismul britanic e alergic la planificare şi la efort colectiv. Comunităţile etnice nu se amestecă. În Soho, străzile poartă denumiri în engleză şi chineză, în Whitechapel, în bengali şi engleză. Evreii religioşi poartă perciuni, femeile musulmane feregea din care nu li se văd nici ochii. Bancherii din City poartă costume şi se deosebesc vizibil de restul populaţiei. Englezii vorbesc mai încet decît americanii. Reputaţia de "englezi flegmatici" vine din faptul că repertoriul mimic şi expresiv al feţelor britanice este foarte restrîns, aproape nul. Familia engleză este de tip nuclear absolut. Nucleară, adică redusă la părinţi şi copii, cu excluderea generaţiilor mai vîrstnice sau a coabitării între fraţi căsătoriţi, absolută, adică marcată de dreptul de primogenitură, ignorînd egalitatea moştenitorilor. Familia engleză a fost nucleară încă din Evul Mediu. Această structură familială structurează o ideologie a libertăţii, anti-autoritară, (familia nucleară) dar inegalitară. Comunismul nu s-a instalat niciodată durabil în Marea Britanie, imună la sirenele egalităţii, şi nici fascismul, ideologie autoritară. Marea Britanie e o insulă care se urbanizează devreme, în totalitate şi durabil, spre deosebire de Irlanda, Sicilia, Corsica şi Sardinia, insule de dimensiuni comparabile, dar care rămîn profund rurale multă vreme. Marea Britanie modernă se naşte în 1422, cînd Henri VI al Marii Britanii, moştenitor al tronului Franţei prin tratatul de la Troyes, e învins la Patay de Carol VII, pretendentul dezmoştenit al Franţei, susţinut de Jeanne d'Arc. Pînă la el, toată aristocraţia britanică e franceză, simte francez, e legată de Franţa continentală prin legături familiale şi prin posesiuni teritoriale. Ulterior, Marea Britanie şi Franţa încep să devină state de sine-stătătoare, distanţa geografică precumpăneşte asupra drepturilor feudale. A doua extindere decisivă a Marii Britanii are loc prin colonizarea Americii de către diversele secte protestante dizidente : coloniile britanice din America sînt de zece ori mai populate decît cele franceze. Franţa nu susţine material instalarea de coloni, şi în plus le interzice protestanţilor francezi accesul în Louisiana şi Canada102. O.N.G.-urile, asociaţiile neguvernamentale cu scopuri caritabile, sînt o proiecţie a mentalităţii anglo-saxone, în primul rînd britanice. O.N.G.-urile provin din societăţile filantropice apărute în Marea Britanie începînd din Renaştere, care aveau ca obiect educaţia orfanilor şi controlul vagabonzilor, tot mai numeroşi după gonirea ţăranilor de pe latifundiile devenite păşuni. Asociaţiile caritabile, apărute din iniţiativă individuală, ilustrează faptul că englezii sînt fundamental incapabili să identifice cauzele sociale profunde ale sărăciei, de pildă. Şi Statele Unite, şi Marea Britanie acordă ajutoare ţărilor africane, dar continuă să subvenţioneze producţia agricolă din propriile lor ţări (ceea ce împiedică agriculturile africane să fie competitive pe plan internaţional). Pentru englezi, acţiunea colectivă, efectele secundare ale acţiunii colective, intervenţia statului sînt de neînţeles. Educaţia, ştiinţa şi industria Deşi licee ca Eton sau universităţi ca cele din Oxford sau Cambridge sînt celebre, statutul social al profesorilor e unul umil. Diferenţa dintre industrializarea timpurie britanică şi industrializarea germană e că britanicii, deşi aveau un învăţămînt bun, n-au reuşit să integreze industria şi cercetarea ştiinţifică103. Invenţiile britanice economisesc resursele materiale rare, cele americane – mîna de lucru104. Educaţia britanică, şi pe urma ei cea americană, acordă un loc important activităţilor extracurriculare, ca sportul, atît de important încît regulile fotbalului, rugby-ului şi altor sporturi au fost codificate în mediul şcolilor britanice. Din perspectiva englezilor, sporturile de echipă creează solidaritate în grup ; adevărul este însă că ele numai exaltă o solidaritate deja preexistentă în mentalitate, fiindcă fotbalul nu creează solidaritate în ţările romanice, de pildă, unde e la fel de popular105. Industria britanică începe odată cu Abraham Darby, în 1709, care are primul ideea de a folosi cărbune de pămînt în locul mangalului, şi face cox în 1730. Ideea lui s-a răspîndit atît de mult, încît azi, instinctiv, "cărbune" ni se pare că se referă la cărbunii de pămînt, deşi timp de mii de ani cuvîntul s-a referit doar la mangal. Despădurirea Angliei, datorată creşterii oilor, face necesară

102

Alfred Sauvy, De la rumeur à l'Histoire, Dunod, Paris 1985, p. 80-84.

103

Lester Thurow, La pyramide de la prosperité, Village mondial, Paris, 2000, p. 17-32.

104

Richard Herr, Harold Parker, eds., Ideas in History, Duke University Press, 1965, p. 99.

105

Richard Herr, Harold Parker, eds., Ideas in History, Duke University Press, 1965, p. 115.

această soluţie după 1830. Convertizorul inventat de Bessemer în 1856 face posibilă producţia masivă de oţel, necesar şinelor, şi astfel căile ferate se pot răspîndi. Industria britanică îşi pierde suflul după 1870, cînd e înlocuită de cea germană, bazată pe ştiinţă şi tehnologie. Industria britanică e extensivă, cea germană – intensivă. Primogenitura Ideea de bastard este specifică mentalităţii britanice : în fapt, în aristocraţia acestei ţări, primul născut era cel care moştenea titlul şi domeniul, iar următorii născuţi nu moşteneau nimic. Atenţia la legitimitatea naşterii era cu atît mai mare. "you bastard" – bastardule – este şi azi o expresie injurioasă în limba engleză. În alte limbi, termenul "bastard" nu are conotaţii negative. În limba română, "copil" însemna în Evul Mediu "fiu natural" şi folosirea lui era extrem de injurioasă, pedepsită de lege ca o insultă. Cu timpul, termenul a înlocuit alte sinonime (prunc, făt) iar în secolul XX sensul lui originar a fost uitat pe deplin.Chiar şi în prezent, scandalurile sexuale, în Marea Britanie (divorţul principesei Diana) şi Statele Unite (legătura preşedintelui Bill Clinton cu Monica Lewinski) duc la campanii de presă şi procese răsunătoare, atrag atenţia opiniei publice. Pentru britanici, păcatul adulterului106 e al doilea ca gravitate după ucidere, înaintea furtului. Interesul ("maladiv", în mentalitatea popoarelor romanice) pentru adulter, manifestat de englezi şi de americani, provine din această foarte depărtată instituţie a primogeniturii. Ea exista şi la vechii evrei. Esau, care îşi vinde dreptul de întîi-născut pentru un blid de linte este o idee foarte concretă pentru englezi, dar nu înseamnă nimic pentru popoarele din Europa continentală, unde, în general, copiii moşteneau părţi egale. Ideea de primogenitură, aplicată statului, duce firesc la ideea de monarhie ereditară (statul este indivizibil) şi, în Evul Mediu, monarhia ereditară a avut un rol stabilizator. Tările care n-au cunoscut monarhia ereditară, ci monarhia electivă, ca Polonia, Moldova, Valahia şi Rusia au trecut prin încercări istorice foarte dificile : Polonia a dispărut cu totul în 1793, Moldova şi Valahia au fost cucerite de turci şi au cunoscut domnitori străini, iar Rusia a suferit foarte mult pînă la instalarea dinastiei Romanovilor. Fiii mezini ai aristocraţiei engleze serveau statul, armata, sau făceau afaceri. Diferenţa dintre marea burghezie şi dintre aristocraţie este oarecum ştearsă în Anglia, iar aristocraţia nu va fi niciodată urîtă, prigonită şi contestată ca în Franţa. Valorile estetice şi morale ale aristocraţiei s-au răspîndit spre mase. În Franţa, şi în alte ţări aristocratice, un asemenea lucru nu ar fi fost posibil. Pe plan istoric, fii mezini ai familiilor aristocrate europene erau dedicaţi armatei şi Bisericii : şi armata, şi Biserica, "roşu şi negru" aparţineau statului, fără ca să ia totuşi parte la procesul de decizie. Războaiele din Evul Mediu sînt duse de armate aristocrate de mezini107, a căror moarte nu afecta familia, şi a căror izbîndă le dădea un merit suplimentar pe care naşterea îl refuzase. Apariţia prafului de puşcă şi a tunurilor au transformat radical natura războiului : bravura individuală nu mai poate fi remarcată. În această perioadă apar armatele de mercenari, soldaţi necalificaţi, iar ulterior recrutarea obligatorie. Corpul ofiţerilor se separă de trupă, treptat, şi ulterior dispare lent. Regula celibatului, la preoţii şi episcopii catolici, a fost impusă de necesitatea ca mezinii familiilor nobile să nu lase descendenţi. Uneori, familiile numeroase trimiteau un copil la învăţătură, care devenea preot : el îşi asigura un trai decent, dar nu participa la împărţirea, şi implicit diminuarea, moştenirii familale. În Europa orientală, structurile familiale egalitare, aristocraţia de curte, nu feudală, absenţa regulii de primogenitură, fac inutil celibatul clerului. Cavalerii care au participat la majoritatea cruciadelor erau fii mezini de nobili, lipsiţi de fief, care aveau nevoie de război pentru a dobîndi unul. Practic, cauza ascunsă a cruciadelor este pacea internă a Europei occidentale după oprirea ultimelor migraţii, şi creşterea populaţiei care a urmat. Ordinele militaro-călugăreşti, ioaniţii şi teutonii, au apărut tot din această cauză, fiind alcătuite tot din fiii mezini ai nobililor : condiţia monastică asigura lipsa descendenţei, care ar fi complicat împărţirea moştenirii. Dreptul de a face parte din Camera Lorzilor e şi el ereditar. De obicei englezii arată cu degetul nepotismul ţărilor romanice, uitînd cu totul de Camera Lorzilor, nepotismul instituţionalizat 108. Nu s-ar ridica italienii ca un singur om dacă un senator sau deputat oarecare ar declara pe nepusă masă că-i lasă fiului său mandatul, fiindcă e un copil de familie bună ? Britanicii, ca toate popoarele germanice, preferă controlul emoţiilor, şi nu exprimarea lor. Astfel, ei opun hot, "cald, expresiv, pasional" şi cool "rece, calm". Hot e peiorativ, şi se referă fie la lacrimile şi îmbrăţişările ruseşti, fie la efuziunile

106

Philippe Dandy, Les anglais, Plon, Paris, 1959, p. 157-163.

107

Bobbi S. Low, Why sex matters, Princeton University Press, 2000, p. 230 şi urm.

108

Julian Pitt-Rivers, Anthropologie de l'honneur, Le Sycomore, Paris, 1983 (1977), p. 102-122.

italienilor. Una din primele atestări a lui cool pare a fi într-o lucrare a lui Joseph Priestley, cunoscut mai mult drept chimist, în care face critica, sau mai degrabă autopsia, lucrării lui Edmund Burke despre Revoluţia franceză. El spune aşa : "You appear to me not to be sufficiently cool to enter into this serious discussion" 109. Lucrarea lui Priestley n-a avut marele răsunet al lui Edmund Burke, unul din principalii teoreticieni ai ideologiei conservatoare, dar Priestley însuşi a fost un model de gîndire politică dreaptă. Cartea lui Burke despre Revoluţia Franceză e prolixă şi proastă, fiindcă autorul nu-şi poate depăşi mentalitatea britanică. Nu e singura lui operă. A mai încurajat şi comerţul cu sclavi 110, şi comerţul cu opiu în India111, şi este şi antisemit, pe alocuri : "Nu mă poate îndupleca nimeni a crede că a încredinţa cele mai nalte puteri ale statului pe mîna unor ţîrcovnici şi pîndari, (călăuziţi de chibzuinţa unor avocaţi cîrciobari şi de samsari jidani, îndemnaţi de tîrfe de maalà şi peştii lor, de birtaşi, geambaşi, calfe, bărbieri şi umblători pe sîrmă) nu e un lucru hidos şi anarhic" 112. Această frază cuprinde în sine toată gîndirea politică a elitismului aristocrat britanic. Burke este un conservator tipic, "prea laş ca să se bată şi prea gras ca să fugă". Faţă de ditirambii săi monarhişti, Priestley găseşte o formulă memorabilă : "Prea mult te osteneşti ca să-ţi aureşti lanţurile"113. Dominaţia britanică este blîndă în Irlanda înainte de reformă, feroce după aceea 114. Habeas corpus n-a fost niciodată aplicat în Irlanda. Catolicii n-aveau drept de vot, excluşi din magistratură, nu puteau purta arme şi nici fi jandarmi. Chiar puţinilor irlandezi care nu fuseseră expropriaţi le era interzis să lase moştenire pămîntul prin testament. 1688, "Glorioasa Revoluţie" a fost începutul libertăţilor engleze şi subjugarea finală a Irlandei. Regimul politic britanic n-a fost întotdeauna blînd aşa cum pare azi. Începînd cu dinastia Tudor, ţăranii au fost goniţi de pe moşii, pentru a face loc păşunilor pentru oi. Oile puteau fi crescute cu mînă de lucru mai puţină şi cu profit mai mult. Izgonirea ţăranilor de pe moşii durează pînă în 1820, cînd ducesa de Sutherland mai alungă 15 000 de ţărani de pe moşiile sale. Imaginarul britanic Există două nivele imaginare în imaginaţia şi inconştientul britanic : cel celtic, reprezentat de miturile celte, şi cel britanic propriu-zis. Acesta din urmă nu e altceva decît cultul păgîn al morţii : vampirii lui Bram Stocker, Halloween, satanismul, moda vestimentară gothic, fantomele care le populează castelele, sado-masochismul, toate provin din subconştientul britanic refulat. Expresia the skeleton in the closet, "scheletul din dulap" li se potriveşte destul de bine tuturor englezilor. În anii postbelici, motivele plastice celtice au fost adaptate simbolicii sataniste sau doar gothic, şi astfel, englezii i-au exterminat încă odată, simbolic, pe irlandezi. Perversiunile sexuale sînt destul de frecvente : 5 % din englezi au suferit abuzuri sexuale în copilărie, 3 % din partea unor adulţi. E de neînchipuit ca vreun regizor spaniol, italian ori francez să fi inventat filmele de groază. N-a existat, şi nici n-o să existe vreodată un Hitchcock în ţările romanice. Britanicii, ca şi germanii, sînt indiferenţi cu vecinii lor, spre deosebire de americani, care sînt prietenoşi şi îndatoritori ; nici în Germania, nici în Marea Britanie vecinii nu organizează sărbători în cinstea instalării unui nou vecin, şi nu-şi împrumută lucruri. Mentalitatea britanică şi cea germană sînt tipice unor popoare demult sedentarizate ; solicitudinea americană, neighbourliness, provine din mentalitatea de pionieri şi coloni instalaţi precar într-un mediu străin. Simbolurile Marea Britanie se află într-o situaţie intermediară între ţările romanice, catolice, şi ţările germanice şi scandinave, protestante. E proprie ţărilor catolice (şi ortodoxe) un sistem simbolic complex. Sistemul simbolic religios iradiază spre celelalte sisteme de semne. Nu e întîmplător că semiotica a apărut în Uniunea Sovietică, şi că doi semioticieni bulgari (Julia Kristeva, Tzvetan Todorov) au făcut-o cunoscută în Franţa, unde s-a împămîntenit şi a dat naştere structuralismului. Şi Franţa catolică, şi Rusia ortodoxă sînt ţări cu sisteme simbolice ample. Germania şi restul ţărilor protestante sînt nu doar iconoclaste, ci şi antisimbolice : atunci cînd pictorii olandezi trec de la temele sacre şi mitologice la scene din viaţa cotidiană şi naturi moarte, ei trec de 109

Priestley, p. 2.

110

Burke, Opere, vol. VI, p. 263.

111

Opere, vol VIII, p. 116 şi urm., Contracts for Opium, Opere, vol. IX, p. 63-70. Alt mare conservator, Mises, susţine şi el legalizarea drogurilor.

112 113 114

Burke, Opere, vol. IV, p. 4. Priestley, p. 30. Tom Bethell, The Noblest Triumph: Property and Prosperity through the Ages, St Martin's Press, New York, 1998, p. 243.

la reprezentarea simbolică la fotografie, care n-are plan secund, dincolo de care nu e nimica. Rondul de noapte al lui Rembrandt, Boul jupuit nu au nici un plan simbolic în spate, nu au nevoie de nici o legendă. Marea Britanie are o poziţie intermediară, ingrată. Deşi s-a prăbuşit ierarhia eclesiastică, ierarhia aristocratică a rezistat. Crisparea englezilor în tradiţii nu reprezintă altceva decît încercarea disperată de a recupera sistemul simbolic : risipa de ritualuri, ceremonii şi blazoane este încercarea englezilor de a nu-şi pierde sistemul semiotic. Gothic Revival şi prerafaelitismul din secolul XIX au reprezentat doar o bătălie în lupta englezilor "simbolici" cu cei "asimbolici". Nu e întîmplător nici faptul că secolul XIX a fost marcat şi de o resurecţie a catolicismului în Marea Britanie. Ţările de Jos În cîteva dintre ţările germanice, tehnica a a avansat datorită autonomiei individului. Excentricul englez este un fenomen psihologic interesant de urmărit, care însoţeşte epoca Revoluţiei industriale din Marea Britanie. Şi excentricitatea, şi progresul tehnic se explică prin principiul autonomiei individului : non-conformismul este mult mai uşor de suportat în societăţile individualiste, ca Marea Britanie şi Olanda, fiindcă peer-pressure, presiunea exercitată de grup, care încurajează conformismul, e mică. În Marea Britanie, fenomenul s-a agregat sub forma excentricilor (studiaţi de Edith Wharton) : în Tările de Jos, sub forma acceptării refugiaţilor religioşi (evrei spanioli şi portughezi, hughenoţi francezi) sau legalizării drogurilor şi a prostituţiei. Toleranţa faţă de droguri este legată de istoria Olandei : olandezii au început să fabrice cocaină în 1850, iar în 1911, deţineau 25 % din piaţa mondială a cocainei. Din păcate, comerţul înfloritor s-a prăbuşit la începutul Marii Crize, în 1929. Olandezii, ca scandinavii şi britanicii, au o mentalitate bazată pe asociere (grup care se asociază pentru a realiza un scop anumit, sau a face o activitate anume) şi nu pe prietenie. Prietenia este un sentiment difuz, care uneşte două persoane şi pe plan profesional, şi pe plan personal. Ea e specifică societăţilor difuze, care nu fac diferenţă tranşantă între planul profesional şi cel personal : America Latină, Italia, Rusia sînt ţări cu mafii sau clanuri. Mafiile şi clanurile sînt posibile doar în ţările unde planul personal şi cel profesional se întrepătrund, nu sînt net delimitate. Olandezii sînt ultimii dintre germani care mai păstrează francheţea, acea virtute a tribului ostrogot al francilor. Olandezii spun ceea ce cred, nu fac aluzii, şi se aşteaptă ca interlocutorii lor să le spună exact ceea ce vor. Olandezii sînt politicoşi, dar direcţi, nu băgăreţi, dar fermi. Francheţea lor e surprinzătoare pentru balcanici : ei însă critică idei, nu persoane. Am arătat mai sus că popoarele romanice şi catolice sînt misionare şi asimilatoare cînd colonizează, iar popoarele germanice nu. Cazul Japoniei este relevant : atunci cînd au intrat în contact cu Japonia, portughezii au trimis misionari creştini ; olandezii au făcut totul ca misionarii portughezi să fie expulzaţi, şi convertiţii să fie exterminaţi. Incepînd din 1602, cînd sosesc în Japonia, olandezii ajută la represiunea sîngeroasă anti-creştină. În Africa de sud, coloniştii olandezi au creat instituţia apartheid-ului. Puţinilor metişi le-au dat numele de basters, bastarzi, care arată destul ce anume cred despre ei. Tările de Jos sînt mai mult decît o ţară mică, fără resurse naturale : în trecut, au avut un imperiu colonial, în care figurau Africa de Sud, Surinamul, Indonezia, Noul Amsterdam, devenit ulterior New York. Însuşi dolarul american şi-a primit numele de la talerii olandezi care circulau acolo115. Imperiul colonial furniza Olandei cauciuc, ceai, cositor, mirodenii şi petrol. Englezii, şi apoi procesul general de decolonizare, au luat Olandei aceste colonii. În schimb, Ţările de Jos au dat Marii Britanii o dinastie regală, şi monarhii britanici au sărit întotdeauna în ajutorul Olandei cînd această ţară a fost atacată, din fidelitate personală ori solidaritate protestantă. Această mică ţară, ca Portugalia, a creat nu doar un imperiu colonial prosper, ci şi firme importante, uneori anglo-olandeze : Philips, Royal Dutch Shell, Unilever sînt firme internaţionale mari. Olanda n-a realizat tranziţia de la capitalismul mercantil la cel industrial116 fiindcă îi lipsea cărbunele. Tot deficitul energetic a dus la folosirea extensivă a morilor cu vînt, care ritmează pitoresc lipsa de relief a Olandei. Şi azi, comerţul e o resursă importantă a Olandei, iar Rotterdamul a fost o perioadă cel mai mare port al lumii, detronat apoi de Şanhai şi Singapore. El rămîne totuşi cel mai mare port european, mai mare decît orice port din America de Nord, de Sud, şi din Africa. Olanda este doar una din provinciile (unite) ale Ţărilor de Jos : oraşele Dordrecht, Rotterdam, Delft, Haga, Harlem, Leiden şi Utrecht117 s-au confederat, oarecum precum cantoanele elveţiene. Nu există un centru anume : Rotterdam, cel mai mare

115

Richard Herr, Harold Parker, eds., Ideas in History, Duke University Press, 1965, p. 35.

116

Richard Herr, Harold Parker, eds., Ideas in History, Duke University Press, 1965, p. 95.

117

Philippe d'Iribarne, La logique de l'honneur, Seuil, Paris, 1989, p. 224.

port european, Haga, capitala "cel mai mare sat din lume", Amsterdamul, mai turistic decît primele, cu marele aeroport internaţional Schiphol, nici unul nu primează asupra altora. Populaţia este densă, dar nu aglomerată în mari metropole anonime. Nimeni nu scapă controlului social, iar locuinţele au ferestre mari fără perdele – impuse de ocupanţii spanioli, după unii, de lipsa de soare, după alţii. Această lipsă de perdele luminează şi tablourile marilor maeştri olandezi, mai ales cele ale lui Vermeer şi ale contemporanilor săi, pictori de interioare confortabile şi austere. Fiind o ţară mică şi extrem de dens populată, are trenuri bune şi drumuri bune : în trecut se foloseau bărci cu pînze pe roţi, care circulau pe drumuri, dar împinse de vînt. Casele sînt înghesuite, fiindcă spaţiul e preţios, fiind cucerit contra mării. Amsterdam merită numele de Veneţia Nordului nu doar pentru canalele sale, ci şi pentru frumuseţea senină a caselor sale din secolul XVII, cînd au fost impuse şi primele planuri de urbanizare. Ele sînt făcute din cărămidă ; piatră nu se găseşte pe malurile de nisip ale Olandei. Casele au aceeaşi înălţime, impusă de fragilitatea solului care nu permite clădirea pe verticală, dar uniformitatea lor e potrivită egalitarismului de patricieni al olandezilor. Distincţiile sociale sînt şterse, şi se pot vedea oameni de afaceri în costume scumpe şi impecabile mergînd la serviciu pe bicicletă. Impozitele mari (56 %) reduc şi mai mult distincţiile de avere. Olanda a fost o ţară de negustori pe mare, cu economie mercantilistă, nu doar în perioada ei de hegemonie mondială, între 1590-1609118, ci a rămas aşa pînă în secolul XIX. Industria s-a dezvoltat tîrziu, iar proletariatul a apărut DUPĂ burghezie. Această fericită absenţă a minereurilor de fier şi a cărbunilor a scutit Olanda de funingine, pe care ar fi detestat-o, şi de mişcări sociale ale muncitorilor împotriva patronatului. Olanda a trecut direct la industriile de înaltă tehnicitate ale secolului XX, chimie, petrochimie şi electronică. Olandezii au întemeiat VOC, Verenigde Oostindische Compaignie care a emis primele acţiuni din istorie, semnată de Arent ten Grotenhuys and Dirck van Os în 1606. Acţiunile, la origine, sînt părţi de drepturi asupra activităţii comerciale a companiei, nu asupra capitalului unei întreprinderi ce produce. Celebritatea picturii olandeze, de la Rembrandt la Van Gogh, ascunde faptul că trecerea la protestantism a reprezentat o imensă catastrofă plastică : statuile sfinţilor au fost distruse, frescele din biserici au fost văruite, şi în general toată pictura religioasă a pierit. Pictura olandeză, cu grupuri de gărzi civile, de sindici ai postăvarilor, de grupuri de administratoare de ospicii, cu naturi moarte şi buchete de flori, e o pictură laică şi mic-burgheză. Fiind depărtată de marile teme patetice ale iconografiei creştine, pictura s-a îndreptat spre scene de banchet, concerte de muzică de cameră, beţivi, fumători, celebrînd toate plăcerile licite ale corpului. Renaşterea n-a pătruns în Olanda, n-a existat aici o reluare plastică a nudului antic, şocant pentru nişte calvini, Antichitatea nu i-a impresionat prea mult. Olandezii sînt extrem de curaţi, de o curăţenie legendară, şi aşa au fost întotdeauna. Ţările de Jos s-au constituit prin secesiunea dintre provinciile din nord, protestante, şi provinciile din sud, catolice. Astfel, în pofida unităţii de limbă, Belgia şi Olanda s-au separat, identitatea religioasă fiind mai puternică decît cea lingvistică – la fel ca în cazul croaţilor şi sîrbilor. Separarea a început după revolta din 1566, cînd Filip II al Spaniei interzice calvinismul, iar contele Egmont şi Wilhelm de Orania Nassau i se opun. În 1567, Filip îl trimite în Ţările de Jos pe sîngerosul duce de Alba, ale cărui masacre au fost imortalizate, între altele, în Uciderea pruncilor a lui Bruegel. Separarea Belgiei de Olanda are loc între 1579, cînd sudul catolic întemeiază uniunea de la Arras, iar nordul – uniunea de la Utrecht, care declară independenţa în 1581. În 1688, ei dau un nou rege Angliei, pe Wilhelm de Orania, care îl înlocuieşte pe Iacob II, filo-catolic într-o ţară profund anti-catolică. Această cezură ideologică explică şi de ce barocul nu pătrunde în Olanda. Rubens, marele pictor baroc, este un flamand catolic. Caravaggio introduce clar-obscurul în pictura italiană, dar Rembrandt, care-i e oarecum discipol, nu poate fi încadrat în curentul baroc. În secolul XVIII, olandezii calvinişti le-au acordat libertatea de cult catolicilor, cu condiţia să-şi practice cultul cu discreţie, în particular. Ca ricoşeu, populaţia calvină majoritară renunţă la perdele, "nu avem nimic de ascuns". Olandezii exportă flori. Olanda e prima ţară care a cunoscut un krach speculativ, odată cu nebunia lalelelor din secolul XVII. Ei şi-au revenit ulterior. Pitorescul turistic al cîmpurilor de lalele e indiferent celui care cercetează mentalităţile ; e interesantă în schimb logistica pe care olandezii au dezvoltat-o pentru a exporta în toată lumea această marfă eminamente perisabilă. Germania Germanii sînt un popor sălbatic şi sîngeros, căruia îi place să ucidă şi să moară.

118

Richard Herr, Harold Parker, eds., Ideas in History, Duke University Press, 1965, p. 35.

Deja Luther notează că "noi germanii va să fim pururea fiare şi dobitoace, aşa cum ne socot neamurile vecine, şi cum şi merităm cu vîrf şi îndesat" 119. Gallia era o ţară agricolă, şi de aceea a şi fost cucerită de Caesar. În schimb, Germania n-a fost cucerită, fiindcă germanii erau crescători de vite, mobili. Armatele romane nu se puteau hrăni urmărind animalele în veşnică mişcare. Felul de trai al germanilor a evitat romanizarea Germaniei. Germania apare ca stat foarte tîrziu, în 1830, ca uniune a numeroase principate autonome mici în jurul Prusiei. Abia înfiripat, în 1860, statul german (prusac) provoacă Franţa şi o înfrînge în 1870, apoi provoacă şi pierde cele două războaie mondiale. Într-un secol şi ceva de existenţă, Germania a provocat trei războaie majore120. Aristocraţia germană, o aristocraţie militară, s-a stins după ce a provocat şi pierdut primul război mondial, şi a dispărut aproape cu totul după al doilea război, la care a participat şi pe care l-a cauţionat. Germania de la sfîrşitul secolului XX este o ţară fără aristocraţie şi fără gust, care are o relaţie foarte proastă cu trecutul ei : o istorie de mici principate pînă în 1830, sumă de istorii locale, urmate de două înfrîngeri majore în două războaie provocate chiar de Germania. În Marea Britanie, Camera Lorzilor, alcătuită din membri de drept, nealeşi, şi aristocraţia sînt tot atîtea legături permanente şi vii cu trecutul. Dispariţia aristocraţiei a creat o egalitate socială sensibilă, spre deosebire de Austria sau Marea Britanie, ţări rămase în continuare aristocrate121. Ca în cazul Bizanţului, în care ideea de imperiu creştin cu vocaţie universală a estompat puternic sentimentul naţional grec, dacă nu-l va fi ignorat cu totul, Sfîntul Imperiu a zădărnicit şi întîrziat formarea sentimentului naţional german. Spaţiul germanic e fragmentat. Încă din Antichitate, triburile germanice se remarcă doar prin sciziparitate : cantoanele elveţiene, principatele Sfîntului Imperiu, statele Germaniei federale, oraşele hanseatice, Ţările de Jos sau Statele Unite sînt federaţii sau confederaţii. Centralismul este străin popoarelor germanice : Berna, Haga, Bonnul sînt oraşe mici, Berlinul nu e cel mai mare oraş german (şi probabil a fost întemeiat de slavi 122), Washington-ul nu e un centru economic. Germania e un stat recent, iar patriotismul se realizează ca patriotism local, Heimatverbundenheit, patriotismul german fiind considerat idee de dreapta şi asociat cu cele două înfrîngeri din războaiele mondiale123. Doar o cincime din germani sînt mîndri de naţionalitatea lor, faţă de trei sferturi din americani. Cînd emigrează, nu se asimilează : germanii din Ungaria, Iugoslavia, Transilvania şi cei de pe Volga rămîn izolaţi faţă de populaţiile în mijlocul cărora locuiesc124. Amish din Statele Unite, sectă mennonită care respinge progresul tehnic, este un exemplu extrem de izolaţionism german. Şi în America latină au existat colonii germane pure. Atunci cînd străinii reuşesc în mijlocul lor, are loc o "asimilare amnezică" în care originea etnică diferită e ştearsă cu totul : generalii Guderian şi Canaris erau de origine armeană şi greacă, nicidecum germani. Construcţia logică simetrică de mai sus, în popoare germanice şi romanice, este eclipsată de diferenţele ideologice majore între englezi şi germani. Englezii n-au fost susceptibili de extremism politic şi de naţionalism, ca germanii, fiindcă societatea lor nu e cu desăvîrşire egalitară şi democratică, ci e o democraţie şchioapă, aristocratică. Plebea este naţionalistă, aristocraţia nu : Hitler a fost adus la putere prin vot democratic; ideologia naţional-socialistă a prins foarte puţin teren în Anglia, a cărei aristocraţie este, cum grano salis, cosmopolită ca mai toate aristocraţiile. După al doilea război mondial, societatea germană, prin Selbst-gleichschaltung, auto-controlare125, se uniformizează, nu prin egalizare, ci prin nivelare. În schimb, trebuie reţinut că germanii acordă un statut social înalt profesorilor (Herr Doktor…) pe cînd Marea Britanie nu. Mentalitatea germană este mai puţin egalitaristă decît la celelalte popoare germanice. Femeia germană tipică era, în secolul XIX, casnică, iar bărbatul era cel salariat. Această structură este una foarte stabilă, fiindcă descurajează divorţul. Geniul american e marcat de fordism, varianta americană a taylorismului : simplificarea maximă a sarcinilor muncitorului, pentru a putea folosi muncitori necalificaţi (recent imigraţi, care nici măcar nu înţeleg limba, care să poată fi folosiţi

119

"wir Deutschen müssen immer Bestien und tolle Tiere sein und bleiben, wie uns den die umliegenden Länder nennen und wir wohl auch verdienen". în Bettina

Mrosowski, Savoir vivre avec les allemands. Petit guide interculturel, L'Harmattan, Paris, 2003, p. 17. 120

John Ardagh, Les Allemands, Belfond, Paris, 1987, p. 16.

121

John Ardagh, Les Allemands, Belfond, Paris, 1987, p. 51.

122

Primul său nume, ~ Brulini, e slav, şi nu e înrudit cu Berna, cum sugerează ursul de pe blazon.

123

Bettina Mrosowski, Savoir vivre avec les allemands. Petit guide interculturel, L'Harmattan, Paris, 2003, p. 17.

124

Emmanuel Todd, Le destin des immigrés, Seuil, Paris, 1994, p. 18.

125

Henri de Bresson, La nouvelle Allemagne, Stock, Paris, 2001, p. 93.

la sarcini diverse şi modificabile). Marele geniu al lui Ray Kroc, întemeietorul MacDonald, a fost nu să califice bucătari geniali ca cei francezi, ci să normeze precis toate etapele pregătirii unui hamburger, pentru ca el să fie pregătit de către un angajat necalificat. Mentalitatea germană presupune, dimpotrivă, calificarea avansată a muncitorului industrial. Salariile muncitorilor din industria germană sînt cele mai mari din Europa – şi cu toate acestea, ei nu sînt mai costisitori ca ceilalţi, sau mai bine plătiţi – fiindcă formează, de fapt, o castă de specialişti care nu sînt comparabili cu muncitorii din alte ţări. Industria chimică germană, apărută în secolul XIX, este prima industrie din lume bazată pe ştiinţă. Germania nu şi-a creat colonii, ca Olanda, Portugalia, Spania, Franţa şi Marea Britanie, ci a dat naştere chimiei ştiinţifice şi industriei chimice. Toţi chimiştii importanţi din secolul XIX sînt germani, iar Germania devine un centru de învăţămînt frecventat de străini, americani şi francezi, în epocă. Titlurile ştiinţifice sînt folosite în adresarea curentă, aşa cum fuseseră titlurile nobiliare sau funcţiile ierarhice pînă în secolul XX. Germanii preţuiesc mai mult cunoştinţele decît vîrsta (ca japonezii) sau decît realizările (ca americanii). După 1945, Germania şi-a revenit repede, fiindcă i s-a interzis să se reînarmeze. Germanii au un simţ ascuţit al proprietăţii, posedă lucruri, americanii doar le folosesc : germanii nu risipesc, obiectele lor au o durată de viaţă lungă. În adresare, ei folosesc numele de familie, precedat de titluri onorifice, administrative sau ştiinţifice, după caz : americanii, dimpotrivă, se tutuiesc cu familiaritate. Germanii iubesc mai mult respectul, americanii popularitatea, fiindcă societatea germană este structurată, ierarhizată, pe cînd societatea americană e amorfă. Germanii sînt conformişti (unii autori explică acest conformism prin densitatea populaţiei în Germania, prin omogenitatea societăţii sau prin egalitarism). Conformismul este pentru germani o valoare ultimă, şi această însuşire, nici bună, nici proastă, a fost cea care le-a permis să basculeze în ororile celui de-al doilea război mondial : marea majoritate a arestărilor operate de Gestapo s-au datorat denunţurilor anonime sau nu ale populaţiei vigilente. Conformismul îi face să urască greşelile, ale lor şi ale altora, şi te corectează cu voce tare. Nu rîd, în general. Sînt cinstiţi şi iubesc adevărul. Regulile de coabitare, în acelaşi imobil, pe aceeaşi stradă, sînt amănunţite şi drastice, fiindcă nu există obligaţia relaţiilor sociale între vecini ; în Statele Unite, vecinii se întrajutorează, la instalarea unui nou vecin pe o stradă se dă o petrecere pentru a face cunoştinţă. Ca restul popoarelor germanice, nemţii sînt tăioşi şi clari126 : Lieber ein Ende mit Schrecken als ein Schrecken ohne Ende, mai bine un sfîrşit (despărţire) cu suferinţă, decît o suferinţă fără sfîrşit, spun ei, cu alt frumos chiasm. Stilul direct le vine din credinţa că sinceritatea creează legături trainice : Vertrauen aufbauen ist Missverständisse aufrähmen, "construirea încrederii înseamnă eliminarea neclarităţilor" spun germanii. Femeile germane se îmbracă tern, utilitar, în contrast cu franţuzoaicele din ţara vecină, Eleganţa cu siguranţă nu e un concept german : ea se numeşte Schickeria, nume de origine franceză, care subliniază întrucîtva faptul că eleganţa germană este percepută în continuare ca ceva străin. Femeile germane pot purta pentru confort pantofi ortopedici ; franţuzoaicele niciodată. Ordine şi disciplină Ordinea e trăsătura de caracter cel mai ades asociată germanilor : Ordnung ist das halbe Leben, ordinea e jumătate din viaţă. In Ordnung bringen e intraductibil în engleză, care traduce expresia germană cu sintagme care lasă impresia de cîrpoceală şi improvizaţie. Ordentlicher Mensch se poate traduce cu "om cumsecade" , "honnête homme" "straight, neat, fair person", echivalente care nu cuprind niciunul ideea de ordine. Ordnung e cu totul altceva decît ordine, e ordinea interiorizată 127, care evită neprevăzutul. Neprevăzutul este marele duşman al germanilor, care produce Angst, nelinişte, îngrijorarea difuză fără obiect, sentiment atît de german128. Germania e o ţară cu indice al anxietăţii ridicat, ca Franţa şi Italia, pe cînd Olanda, Anglia şi ţările scandinave sînt ţări cu indice al anxietăţii redus. Neliniştea poate fi îndepărtată atunci cînd ştii ce ai de făcut, şi ca să ştii ce să ai de făcut, cineva trebuie să-ţi spună ce să faci. Un Führer este persoana cea mai potrivită. El este o Überlegene persönlichkeit, in des andere die Verkörperung ihres Willes finden. – o personalitate superioară, în care ceilalţi îşi găsesc întruchiparea propriei lor voinţe.

126

Gilles Unterreiner, Differences culturelles et management, Maxima, Paris, 2004, p. 238.

127

Bettina Mrosowski, Savoir vivre avec les allemands. Petit guide interculturel, L'Harmattan, Paris, 2003, p. 26.

128

Anna Wierzbicka, Emotions across Languages and Cultures. Diversity and Universals (Studies in Emotion and Social Interaction) Cambridge University

Press, Cambridge, Massachussets, 1999, p.

Alt sentiment specific german e Pflicht, datoria, şi Treue, fidelitatea, înrudită cu un radical ce înseamnă "adevăr". Treue nu este fidelitatea faţă de o persoană, ci faţă de principii şi de societate. Limba germană preferă să traducă neologismele (televisor > Fern-seher) şi nu să le preia ca atare. Atunci cînd neologismele intră totuşi în limbă, ele îşi păstrează permanent forma străină. Insultele cele mai colorate ale germanilor se referă tocmai la conformismul naţional : Ampel-Grüngänger, "om care traversează pe verde" Tempolimitbeachter, şi "om care respectă limita de viteză" sînt înjurături folosite de marginalii iresponsabili ca să se delimiteze de germanii care respectă regulile. Industria germană Industria germană se naşte după 1870, după victoria lui Bismarck asupra lui Napoleon III, datorită imenselor despăgubiri de război plătite de Franţa. Germania nu are colonii, parte fiindcă a apărut tîrziu ca ţară independentă, parte fiindcă toţi străinii le sînt prea antipatici germanilor. Prin urmare, economia germană nu s-a putut dezvolta pe linia mercantilistă a altor ţări europene, ci a trebuit să pună industria pe primul plan al dezvoltării sale. Germania are, spre 1850, un nivel de alfabetizare mai înalt decît Marea Britanie, care totuşi era mai industrializată la acea epocă : nu există corelaţie între dezvoltarea economică şi cea culturală. Germania îşi va lua revanşa mai tîrziu, la sfîrşitul secolului, cînd industria britanică îşi pierde suflul, iar cea germană îşi ia zborul, bazată pe ştiinţă şi tehnologie, pe care Marea Britanie le neglijase. Întreprinderile germane sînt mari. În Franţa şi Italia predomină întreprinderile mici. Creativitatea înseamnă pentru germani ameliorarea proceselor în curs, pentru francezi, idei noi, realizabile sau nu. Germanii planifică totul amănunţit înainte, fiindcă, aşa cum spune un frumos chiasm englez, failing to plan is planning to fail. Germanii vorbesc literal. La şedinţe, ei rămîn în cadrul ordinii de zi, Tagesordnungspunkte. Germanii promovează în cadrul întreprinderii din care fac parte, lent, trecînd prin toate treptele ierarhice, ca în Japonia. În Franţa, de exemplu, e greu de conceput ca cineva să fie avansat în propria secţie : a fi condus de un fost coleg e umilitor. De aceea, în Franţa promovarea e însoţită de mutarea la altă secţie. Germanii au o promovare lineară : şeful Mercedes, Jürgen Schremp, a intrat în întreprindere ca ucenic mecanic. Treptele obişnuite ale promovării sînt integrarea (noului venit) urmată de funcţii de execuţie, apoi de execuţie însoţită de propuneri de ameliorare – participare – şi apoi de funcţii de conducere. Ucenicii germani, Azubis129 (