Intrebari despre ziua de maine 9738291488

Citation preview

Biblioteca de psihanaliză, 48 Colecţie coordonată de Vasile Dem. Zamfirescu

Această carte a fost editată cu sprijinul MINISTERULUI FRANCEZ DE EXTERNE SI AL AMBASADEI FRANTEI ÎN ROMÂNIA ,

I

Jacques Derrida Elisabeth Roudinesco

lntrebări despre ziua de mâine Psihanaliză si , deconstructie ,

Convorbiri

Traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu

EDITURA TREI

Editori:

MARIUS CHIV U SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Tehnoredactarea computerizată:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN Coperta colecţiei:

DINU DUMBRĂVICIAN Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DERRIDA, JACQUES Întrebări despre ziua de mâine : psihanaliză şi deconstrucţie : convorbiri / Jacques Derrida, Elisabeth Roudinesco ; trad.: Bogdan Ghiu. - Bucureşti : Editura Trei, 2003 (Biblioteca de psihanaliză, 48) Bibliogr. ISBN 973-8291-48-8 I. Roudinesco, Elisabeth II. Ghiu, Bogdan (trad.) 14(44) Derrida, J. Această carte a fost tradusă după: DE QUOI DEMAIN ... DIALOGUE,

Jacques Derrida, Elisabeth Roudinesco, Fayard et Galilee, Paris, 2001

© Librairie Artheme Fayard et Editions Galilee, 2001. © Editura Trei, 2003 C.P. 27-40, Bucureşti Tel./Fax: +4 Ol 224 55 26 e-mail: office@edituratrei. ro www.edituratrei.ro

ISBN: 973-8291-48-8

Cuprins

Cuvânt înainte .....................................................................7 1 A-ţi alege moştenirea .....................................................9 2 Politicile diferenţei .......................................................34 3 Familii dezordonate .....................................................51 4 Imprevizibila libertate .................................................68 5 Violenţe împotriva animalelor ...................................87 6 Spiritul Revoluţiei ......................................................106 7 Despre antisemitismul ce va să vină ......................145 8 Pedepse cu moartea ..................................... ···.:..........185 9 Elogiu psihanalizei .....................................................222

Cuvânt înainte

„Ziua de mâine oare din ce va fi plămădită?", se întreba Victor Hugo într-unul dintre poemele din Cântecele amurgului. Iar în introducere, sublinia: ,,Totul, astăzi, în idei şi în lucruri, în societate şi în individ, se află într-o stare de crepuscul. De ce natură este acest crepuscul? Şi ce anume îi va urma1 ?" Aces­ ta a fost punctul nostru de pornire. Rod al unei îndelungate istorii, al cărei prim moment da­ tează de acum treizeci de ani, dialogul de faţă răspunde defi­ niţiei clasice a genului din filosofie şi din studiile umaniste în general: un schimb de idei a cărui logică se construieşte pe parcursul a două discursuri care se intersectează fără a fuzio­ na vreodată şi care îşi răspund fără a se opune. Se enunţă, în felul acesta, diferenţe, puncte de convergenţă, descoperiri ale fiecăruia de către celălalt, surprize, întrebări; pe scurt, un fel de complicitate lipsită de complezenţă. Rostirea vie a fost mai întâi înregistrată cu.ajutorul unui magnetofon2, după care a fost transcrisă pentru a face posibi­ lă o primă trecere de la stadiul oral la cel scris. Fiecare dintre noi a lucrat apoi asupra transcrierii pentru a o transforma 1 „Spech·e toujours masque qui nous suis cote a cote./ Et qu'on nom­ me demain! / Oh! Demain, c'est la grande chose! / De quoi demain sera-t-il fait?" [Spectru întotdeauna mascat urmându-ne pas cu pas. / Şi căruia îi spunem mereu mâine! / O, mâine, iată marea-ntrebare! / Ziua de mâine oare din ce va fi plămădită?], Victor Hugo, ,,Napoleon II", Les Chants du crepuscule (1835), Paris, Gallimard, Bibliotheque de la Pleiade, t. 1, 1?64, pp. 838 şi 811. 2 Ii mulţumesc lui Colette Ledannois pentru rapiditatea şi calitatea muncii sale. Notele redactate de Jacques Derrida poartă menţiw1ea J.D.

8

Jacques Derrida şi Elisabeth Roudinesco

într-un adevărat text, un text la două mâini în care coabitează două „idiomuri", două moduri singulare de exprimare în aceeaşi limbă. Când i-am propus lui Jacques Derrida realizarea acestui dialog, m-am temut că admiraţia pe care i-o port ar putea fi un obstacol în ducerea la bun sfârşit a acestui proiect. Daruri­ le lui de orator, forţa raţionamentului său, curajul său în faţa anumitor probleme ale timpului nostru - ca şi înţelepciunea acumulată pe parcursul nenumăratelor conferinţe susţinute pe toate meridianele lumii - ameninţau să mă lase fără glas. Foarte repede însă mi-am dat seama că „exerciţiul ar fi profi­ tabil", conform celebrei formule englezeşti, extrase din aşa-zi­ sa literatură de „iniţiere3 ". Am ales nouă teme principale. Fiecare dintre ele îmi pare a reuni una sau mai multe dintre marile întrebări care frămân­ tă epoca noastră. Întrebări la care răspundem printr-o reflec­ ţie în care se întâlnesc mai multe moduri de abordare: filoso­ fie, jstoric, literar, politic, psihanalitic. 1n primul capitol, evocăm problellla moştenirii intelectua­ le a anilor '70, atât de contestată azi. 1n al doilea, ne ocupăm de multiplele utilizări, de o parte şi de cealaltă a Atlanticul4i, ale noţiunii de diferenţă (sexuală, ,,etnică", culturală etc.). 1n al treilea, abordăm problema transformărilor suferite de fami­ lia occidentală. Trecem apoi, în capitolul al patrulea, la o reflecţie asupra libertăţii umane, pentru ca în cel de-al cincilea să ne punem întrebări cu privire la drepturile animale\or şi la datoriile pe care omul le-a contractat faţă de acestea. Intr-o a şasea parte, interpelăm spiritul Revoluţiei după eşecul comunismului. Ul­ timele două capitole sunt consacrate, unul, actualităţii pedep­ sei cu moartea şi necesarei ei aboliri, celălalt formelor moder­ ne ale unui antisemitism prezent şi viitor. Cartea se încheie cu un elogiu închinat psihanalizei, refe­ rinţa noastră comună de-a lungul acestui întreg dialog. E. R. 3 Poate fi întâlnită la Robert Louis Stevenson, de pildă, fiind reluată de un personaj al lui Fritz Lang din filmul său Contrabandiştii din Moon­ fleet (1954).

1

A-ţi alege moştenirea

Elisabeth Roudinesco: Aş vrea să începem cu o evocare a trecutului, a istoriei noastre comune. A devenit de bon ton as­ tăzi a-i condamna pe gânditorii din anii '70 şi a le impune ce­ lor care se reclamă de la ei „datoria unei inventarieri" şi chiar mai rău decât atât, pe aceea a unei „căinţe". Operelor din acea perioadă, marcate de conjunctura atât de particulară a „struc­ turalismului", li se reproşează azi, la grămadă, excesiva privi­ legiere a spiritului de revoltă, cultul estetismului, ataşamen­ tul faţă de un anumit formalism al limbii, respingerea libertă­ ţilor democratice şi un profund scepticism faţă de umanism. După părerea mea, acest ostracism este profund steril, mult mai potrivită fiind abordarea epocii noastre într-un cu totul alt mod. Un mod constând, după propriile dumneavoastră cu­ vinte, în a ne „alege moştenirea": nici să acceptăm totul, dar nici să facem tabula rasa. Sunteţi moştenitorul unor opere de primă importanţă din cea de-a doua jumătate a secolului XX. Multe dintre ele pro­ vin din nişte sisteme de gândire astăzi respinse. Dumneavoas­ tră aţi „deconstruit 1 " aceste opere, în special pe cele ale lui Claude Levi-Strauss, Michel Foucault, Louis Althusser şi Jac1 Folosit pentru p1ima dată de Jacques Denida în 1967, în De la gram­ matologie (Paris,,Minuit), termenul de „deconstrucţie" este împrumutat

din arhitectură. lnseamnă desfacerea sau des-compunerea unei structuri. Conform definiţiei lui den-idiene, el trimite la activitatea unei gândiri in­ conştiente (,,se deconstruieşte", ,,există deconstrucµe", ceva .,,este în de­ construcµe") care constă în a des-face fără a distruge un sistem de gân­ dire hegemonic sau dominant. A deconstrui înseamnă întrucâtva a opune rezistenţă tiraniei Unului, a logosului, a metafizicii (occidentale) în chiar limba în care ea se enunţă

1O

Jacques Derrida şi Elisabeth Roudinesco

ques Lacan2 • Cu aceşti autori - încă din timpul vieţii lor-, pornind de la cărţile lor, v-aţi „explicat" - vă place mult acest verb -, v-aţi dedicat unui travaliu de comentare a textelor, re­ vendicând totodată importanţa, pentru demersul dumnea­ voastră, a învăţăturii unor Edmund Husserl, Martin Heideg­ ger şi Emmanuel Levinas. Tocmai în această epocă, adică în jurul anului 1967, am început să vă citesc lucrările, în special Despre gramatologie şi Scriitura �i diferenţa 3, asemeni tuturor studenţilor la Litere din generaţia mea care se interesau de literatura de avangar­ dă şi de lingvistica structurală întemeiată de Ferdinand de Saussure şi de Roman Jakobson. Elementul subversiv îl con­ stituia atunci faptul de a afirma că subiectul uman este de­ terminat de limbaj, de nişte funcţii simbolice, de destinul unei „litere" ori al unui semnificant sau de o scriitură ante­ rioară vorbirii şi, în fine, de existenţa unui inconştient în în­ ţeles freudian. Deşi respecta angajamentul politic al lui Jean-Paul Sartre, generaţia noastră critica rezistenţa lui în a aborda frontal problema inconştientului în formarea subiecfolosindu-te tocmai de materialul pe care îl deplasezi, pe care îl pui în mişcare în scopul realizării unor reconstrucţii mobile. Deconstrucţia este „ceea ce se petrece", ,,ceea ce vine", acel ceva despre care nu se poate şti dacă va ajunge la destinaţie etc. Dar Jacques Derrida îi atribuie şi o uti­ lizare gramaticală: atunci, termenul desemnează o deranjare a consh·uc­ ţiei cuvintelor în frază. Vezi „Lettre a un ami ja_ponais", in Psyche. Inven­ tions de l'autre, Paris, Gajilee, 1987, pp. 387-395. In marele dicţionar al lim­ bii franceze realizat de Emile Littre se poate citi: ,,Erudiţia modemă ates­ tă faptul că într-o regiune din imobilul Orient, o limbă ajunsă la perfec­ ţiune s-a deconstruit şi s-a alterat singură doar ca urmare a legii trans­ formării naturale a spiritului uman". 2 Claude Levi-Strauss, Tristes Tropiq11es, Paris, Pion, 1955 [Tropice triste, trad. rom. Eugen Schileru şi Irina Pîslaru-Lukacsik, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968]. Michel Foucault, Histoire de la folie ii l'âge classiq11e (1961), Paris, Gallimard, 1972 [Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. rom. Mircea Vasilescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996]; Les mots et Ies cho­ ses, Paris, Gallimard, 1966 [Cuvintele şi l11crurile, trad. rom. Bogdan Ghiu, Bucureşti, Ed. Univers, 1996]. Louis Althusser, Pour Marx, Paris, Maspero, 1965 [Citindu-l pe Marx, trad. rom. Adina şi Pav_el Apostol, Maria Alexe, Bucureşti, Ed. Politică, 1970]. Jacques Lacan, Ecrits, Paris, Seuil, 1966. 3 Jacques Derrida, De la gra111111atologie, op. cit.; L'ecrit11re et la differen­ ce, Paris, Seuil, 1967 [Scriitura şi dif1'1"enţa, trad. rom. Bogdan Ghiu şi Du­ mitru Ţepeneag, Bucureşti, Ed. Univers, 1998].

A-ţi alege moştenirea

11

tului şi umanismul său bazat pe un subiect „plin", transpa­ rent sieşi4 • Ulterior, în special cu ocazia celui de-al doilea colocviu de la Cluny, organizat în primăvara lui 1970 de La Nouvelle Criti­ que 5, revistă a Partidului Comunist Francez, v-am criticat, con­ sidei:;_ându-vă „infidel" faţă de moştenirea pe care o deconstru­ iaţi. In ceea ce mă priveşte, mă doream fidelă, dar nu şi dog­ matică. Mai târziu însă am început să mă simt mai apropiată de dumneavoastră şi am considerat că avuseserăţi dreptate să faceţi operele să vorbească dinlăuntrul lor însele, prin faliile, lacunele, marginile şi contradicţiile lor, fără a încerca să le dis­ trugeţi. De unde ideea că cel mai bun mod de a fi fidel faţă de o moştenire este acela de a-i fi infidel, adică de a nu o accep­ ta literal, ca pe o totalitate, ci mai curând a o prinde pe picior greşit, surprinzându-i „momentul d )gmatic": ,,Mă simt un moştenitor, fidel atât cât este posibil", spuneţi într-o convor­ bire din 19836 . La fel, referitor la Levinas, afirmaţi că el se „gă­ seşte într-un raport de infidelitate şi de fidelitate faţă de onto­ logie7". Adevăraţii adversari ai gândirii acelei epoci au apărut abia ulterior, în 1986, atunci când Luc Ferry şi Alain Renaut au pu­ blicat o carte care a avut un mare răsunet: Gândirea 688 . În clipa de faţă, sunteţi într-o oarecare măsură ultimul mare moştenitor al acelei gândiri care s-a dovedit atât de fecundă. Şi sunteţi chiar, aş îndrăzni să spun, supravieţuitorul ei, deoa­ rece cu excepţia lui Claude Levi-Strauss, toţi ceilalţi protago4 Referitor la acest subiect, vezi Elisabeth Roudinesco, Genealogies, Pa­ ris, Fayard, 1994, şi Frarn;oise Dosse, Histoire du structuralisme, 2 voi., Pa• ris, La Decouverte, 1992. 5 Acest colocviu a renunit intelectuali aparţinând tuturor tendinţelor, dar mai cu seamă scriitori apropiaţi de trei reviste: Tel Quel, Clumge, Ac­ tion Poetique. Cu această ocazie, am prezentat o comunicare în care ară­ tam că tezele lui Derrida erau inspirate dintr-o viziune heideggeriană asupra arhaicităţii apropiată de cele ale lui Carl Gustav Jung. Am relatat acest episod în Histoire de la psychanalyse en France, t. 2 (1986), Paris, Fa­ yard, 1994, pp. 544-545. Vezi şi L'inconscient et ses lettres, Paris, Mame, 1975. Jacques Derrida mi-a răspuns în Positions, Paris, Minuit, 1972. 6 Jacques Derrida, Points de suspension, Paris, Galilee, 1998, p. 139. Vezi şi „Rencontres de Rabat avec Jacques Derrida. Idiomes, nationalites, deconstructions", Cahiers Intersignes, 13, 1998. 7 Jacques Derrida, ,,Violenţă şi metafizică" (1964) [trad. rom. B. Ghiu], in Scriitura şi diferenţa, ed. cit. 8 Luc Ferry, Alain Renaut, La pensee 68, Paris, Gallimard, 1986.

12

Jacques Derrida şi Elisabeth Roudinesco

nişti sunt morţi. Şi este ca şi cum, prin intermediul deconstruc­ ţiei, aţi reuşi să-i faceţi să trăiască şi să se pronunţe, dar nu ca nişţe idoli, ci ca purtătorii unui cuvânt viu. 1n plus, fără îndoială pentru că sunteţi un moştenitor deo­ potrivă fidel şi infidel, vă asumaţi în lumea contemporană po­ ziţia intelectualului universal care a fost odată aceea a lui Zola şi, mai recent, a lui Sartre. Incarnaţi, din acest punct de vede­ re, o nouă formă de disidenţă, pe care cuvântul şi operele dumneavoastră (traduse în peste patruzeci de limbi) o poartă de la un capăt la altul al lumii. Pe scurt, îmi vine să spun că triumfaţi9. Aşa privind lucrurile, am uneori impresia că lumea con­ temporană vi se aseamănă şi seamănă cu conceptele dumnea­ voastră, că lumea noastră este una deconstruită şi că a deve­ nit atât de derridiană, încât reflectă, ca imaginea dintr-o oglin­ dă, procesul de descentrare a gândirii, a psihismului şi a isto­ ricităţii pe care a-ţi reuşit să-l puneţi în operă. Jacques Derrida: Fidel şi în acelaşi timp infidel - câtă dreptate aveţi! Mă văd deseori trecând în mare viteză prin faţa oglinzii vieţii, ca silueta unui nebun (în acelaşi timp comic şi tragic) care se omoară să fie infidel din spirit de fidelitate. Sunt, prin urmare, gata să fiu de acord cu dumneavoastră, mai puţin în ceea ce priveşte aluzia la triumf. N-am deloc acest sentiment - şi nu spun asta din politeţe ori modestie. Nu în­ cape îndoială că peisajul s-a schimbat. Fără îndoială că vedem pierzându-şi oarecum din avânt, dar nu trebuie să exagerăm, eforturile compulsive, de multe ori patetice, înfricoşate sau disperate, de a discredita cu orice preţ - nu doar munca mea, fireşte, ci o întreagă configuraţie din care ea face parte (chiar dacă, din acest punct de vedere, mă văd nevoit să-mi reven­ dic un trist privilegiu: atrag o agresivitate mai tenace şi mai încrâncenată). Fără îndoială că pot surprinde semnele, uneori la fel de neliniştitoare, ale unei anumite legitimări. Dar cum aş putea să vorbesc de un „triumf"? Nici vorbă de aşa ceva, şi poate că nici n-ar fi de dorit. Pentru a reveni însă la punctul de pornire, şi pentru a vă însoţi în acest dialog, aş îndrăzni câ­ teva generalităţi cu privire la noţiunea de moştenire. 9 Jacques Derrida este autorul a peste cincizeci de cărţi, cărora li se adaugă nenumărate prefeţe_ şi intervenţii în cadrul unor lucrări colecti­ ve. A participat la circa o sută de convorbiri.

A-ţi alege moştenirea

13

Este adevărat, întotdeauna m-am recunoscut, fie că este vorba de viaţă sau de travaliul gândirii, în figura moştenito­ rului - şi încă din ce în ce mai mult, într-un mod din ce în ce mai clar asumat şi de multe ori fericit. Tot explicându-mă, cu insistenţă, cu acest concept sau cu această figură a legataru­ lui, am ajuns să consider că, departe de confortul asigurat care este asociat într-un mod oarecum pripit acestui cuvânt, moş­ tenitorul trebuie să răspundă întotdeauna unei duble injonc­ ţiuni, unei „citaţii" contradictorii: trebuie mai întâi să cunoaş­ tem şi să ştim să reafirmăm ceea ce vine „înaintea noastră" şi pe care noi îl primim, aşadar, mai înainte chiar de a-l alege, şi să ne purtăm totodată, în această privinţă, ca nişte subiecţi li­ beri. Da, trebuie (şi acest trebuie se află înscris în chiar moşte­ nirea primită), trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne apropria un trecut despre care ştim foarte bine că rămâ­ ne, în fond, inapropriabil, indiferent că e vorba de memoria filosofică, de întâietatea unei limbi, a unei culturi şi de filiaţie în general. Ce înseamnă „a reafirma" ? Nu doar a accepta această moştenire, ci a o relansa în alt mod şi a o menţine, ast­ fel, în viaţă. Nu a o alege (căci ceea ce caracterizează moşteni­ rea este în primul rând tocmai faptul că nu noi o alegem, ci ea ne alege, cu violenţă, pe noi), ci a alege s-o ţinem în viaţă. Via­ ţa, în fond, faptul de a fi în viaţă se defineşte poate tocmai prin această tensiune internă a moştenirii, prin această reinterpre­ tare a donaţiunii şi a datelor darului, şi chiar a filiaţiei. Aceas­ tă reafirmare care deopotrivă continuă şi întrerupe aduce, mă­ car, cu o elecţie, cu o selecţie, cu o decizie. A ta ca �i a celuilalt: semnătură contra semnătură. Dar nu m-aş servi de nici unul dintre �ceste cuvinte fără a le înconjura cu ghilimele şi cu pre­ cauţii. Incepând chiar cu cel de „viaţă". Ar trebui să gândim viaţa plecând de la moştenire, nu invers. Ar trebui, prin ur­ mare, să plecăm de la această contradicţie formală şi aparen­ tă între pasivitatea primirii şi decizia de a spune „da", apoi să selectăm, să filtrăm, să interpretăm, deci să transformăm, să nu lăsăm intact, neatins, să nu lăsăm teafăr tocmai ceea ce afir­ măm că respectăm înainte de toate. Şi după toate. Să nu lăsăm teafăr: să mai salvăm, poate, pentru ceva timp, dar fără iluzia vreunei salvări finale. Dar vedeţi foarte bine de ce sunt sensibil la ceea ce aţiA spus despre absenţa sau despre abţinerea de la orice ucidere. Intot­ deauna mi-am interzis- atât cât este, fireşte, posibil, şi oricât de „radicală" sau de inflexibilă trebuie să fie o deconstrucţie -

14

Jacques Derrida

şi Elisabeth Roudinesco

să rănesc sau să ucid. Şi doar reafirmând de fiecare dată moş­ tenirea se poate evita această ucidere. Chiar şi atunci când şi acesta este cel de-al doilea versant al dublei injoncţiuni această moştenire ne ordonă, pentru a salva viaţa (în timpul ei finit), să reinterpretăm, să criticăm, să deplasăm, adică să intervenim activ pentru ca o transformare demnă de acest nume să aibă loc: pentru ca să se întâmple ceva, un eveniment, istorie, un viitor imprevizibil. Dorinţa mea seamănă cu aceea a unui îndrăgostit de tradi­ ţie care vrea să scape de conservatorism. Imaginaţi-vă un ne­ bun după trecut, nebun după un trecut absolut, după un tre­ cut care n-ar mai fi, deci, un prezent trecut, după un trecut pe măsura şi după lipsa de măsură a unei memorii fără fund dar un nebun care se teme de paseism, de nostalgie, de cultul amintirii. Dublă injoncţiune, contradictorie şi inconfortabilă deci, pentru acest moştenitor ca,re, tocmai, nu este deloc ceea ce se cheamă un „moştenitor" . Insă nimic nu-i posibil, nimic nu prezintă interes şi nimic nu mi se pare de dorit fără ea. Ea ne impune două gesturi în acelaşi timp: să laşi viaţa în viaţă, s-o faci să retrăiască, să saluţi viaţa, să „laşi să trăiască", în în­ ţelesul cel mai poetic a ceea ce s-a transformat, vai, într-un slo­ gan. A şti să „laşi" şi ce înseamnă „a lăsa" este unul dintre cele mai frumoase, mai riscante şi mai necesare lucruri din câte cu­ nosc. Foarte aproape de abandon, de dăruire şi dar, de ierta­ re. Experienţa unei „deconstrucţii" nu merge niciodată fără aşa ceva, fără iubire, dacă preferaţi acest cuvânt. Ea începe prin a aduce omagiu lucrurilor sau oamenilor de care „se ia". „A te lua de" este o foarte atrăgătoare şi foarte intraductibilă manieră a limbii franceze, nu credeţi? Această „manieră" de a proceda îi merge bine unei decon­ strucţii care se ia, care se face luată şi care se lasă prinsă în ceea ce cuprinde şi ia în considerare, şi după care totodată se aprin­ ?e. Este vorba aici tocmai despre limitele conceptului ca atare. 1n latină şi în franceză, ca şi în germană, conceptul (Begriff) nu­ meşte gestul unei prinderi, e o surprindere. Deconstrucţia tre­ ce drept ceva hiperconceptual, şi, desigur, chiar este, consumă multe concepte, pe care le produce în aceeaşi măsură pe cât le moşteneşte - dar numai până în punctul în care o anumită scriitură gânditoare excede priza sau stăpânirea conceptuală. Ea încearcă atunci să gândească limitele conceptului, îndură chiar experienţa acestui exces, se lasă, cu dragoste, excedată. Este ca o extază a conceptului: bucurie ce dă peste margini.

A-ţi alege moştenirea

15

În textele „deconstructive" aparent încrâncenate p e care le-am scris despre autorii pe care i-aţi amintit, există un mo­ ment în care îmi declar, în modul cel mai sincer cu putinţă, ad­ miraţia, datoria, recunoştinţa - şi necesitatea de a rămâne fi­ del moştenirii pentru a o putea reinterpreta şi reafirma la ne­ sfârşit. Adică, pe riscul meu, într-un mod selectiv. Despre ceea ce nu admir nu vorbesc niciodată, sau doar atunci când vreo polemică (a cărei iniţiativă n-o iau eu niciodată) mă obligă s-o fac, iar în astfel de cazuri încerc să replic limitându-mă la mize impersonale sau de interes comun. Dacă moştenirea ne impu­ ne sarcini contradictorii (să primeşti şi, totuşi, să alegi, să în­ tâmpini ceea ce vine dinaintea noastră, şi totuşi să-l reinter­ pretezi etc.) este pentru că ea ţine de însăşi finitudinea noas­ tră. Numai o fiinţă finită moşteneşte, iar finitudinea sa o obli­ gă. O obligă să primească ceea ce este mc);i mare, şi mai vechi, şi mai puternic, şi mai durabil decât ea. Insă aceeaşi finitudi­ ne o obligă şi să aleagă, să prefere, să sacrifice, să excludă, să renunţe. Şi aceasta tocmai pentru a răspunde apelului care a precedat-o, pentru a răspunde la el şi de el - în numele său şi în numele celuilalt. Conceptul de responsabilitate nu are nici cel mai mic sens în afara unei experienţe a moştenirii. Chiar înainte de a spune că eşti răspunzător de o moştenire, trebuie să ştii că responsabilitatea în general (,,a răspunde de", ,,a răs­ punde la", ,,a răspunde în nume propriu") ne este din capul locului impusă, în întregul ei, ca o moştenire. Eşti răspunză­ tor înaintea a ceea ce vine dinainte de tine, dar şi în faţa a ceea ce va veni, şi deci tot faţă de tine însuţi. Dator de două ori, da­ tor faţă de ceea ce datorează o dată pentru totdeauna, moşteni­ torul este dublu îndatorat*. Este vorba de fiecare dată de un fel de anacronie: a devansa în numele a ceea ce ne devansea• Frază intens idiomatică, specifică „ermetismului" derridian (pentru care acesta este în acelaşi timp adulat şi denigrat), intraductibilă în tota­ litatea straturilor şi „armonicelor" ei de sens. În original: ,,Devant deux fois, devant ce qu'il doit une fois pour toutes, l'heritier est doublement en­ dette". Totul pivotează în această frază în jurul omofoniei (ca în celebrul, fondatorul caz differEnce/differAnce): devant - ,,în faţa" / devant - ,,a da­ tora", ,, a fi.dator să" (devoir) la gerunziu / devant - ,,a trebui" (devoir) la gerunziu. In toate aceste cazuri (deloc puţine în „scriitura gânditoare" practicată de Derrida), filosoful-scriitor reuşeşte performanţa unică de a practica exact ceea ce enunţă, şi anume neutralizarea vorbirii „vii", orale, a urechii, în beneficiul scriiturii, singura decisiv discriminantă şi diferen­ ţiatoare (N. t.).

16

Jacques Derrida şi Elisabeth Roudinesco

ză, şi a devansa însuşi numele! A-ţi inventa numele, a te sem­ na altfel, într-un mod de fiecare dată unic, dar numai în nu­ mele numelui moştenit, dacă este posibil! Fiind vorba despre anii '70 la care faceţi referinţă, această dublă lege se verifică. Am putea, desigur, găsi şi alte exemple, în gândirile filosofice anterioare, la Platon, Descartes, Kant, Hegel sau Heidegger, bunăoară. Dar pentru că aţi ales să pri­ vilegiaţi ceea ce ne este comun, sunt fericit că această convor­ bire începe aşa. Vom urma, pe nişte linii punctate, câteva mo­ mente ale itinerarelor noastre, acolo unde ele s-au intersectat în timp. La sfârşitul anilor '60, pentru mine se punea, într-adevăr, problema de a moşteni, vreau să spun de a răspunde de o moştenire, într-un moment al istoriei în care mari opere fuse­ seră deja elaborate şi erau prezente în câmpul filosofiei. Nu mă refer doar la Husserl sau la Heidegger, ci şi, mai aproape de noi, şi în Franţa, la Levinas, Lacan, Levi-Strauss, şi încă şi mai aproape, la Foucault, Althusser, Deleuze fireşte, la Lyo­ tard. Chiar dacă această înşiruire de nume poate aduce a eclec­ tism (dar nu există, tocmai, nici măcar umbră de eclectism în asta, este vorba de un alt loc al afinităţii, al „apartenenţei" co­ mune care rămâne de definit şi care poate fi simţită mai bine - şi chiar prea bine - în străinătate decât în Franţa), mă simţeam într-un acord extrem de profund cu gestul fiecăruia dintre ei, oricât de diferiţi ar fi fost. Iată de ce, pentru cineva care mi-ar urmări textele încă de la început, întotdeauna exis­ tă un moment unde eu marchez alianţa. Am făcut-o pentru toţi cei pe care i-am amintit. Dar acesta a fost şi momentul a ceea ce dumnevoastră nu­ meaţi „sistem". Am început să scriu, între 1962 şi 1966, într-un moment când structuralismul era nu numai o gândire sistema­ tică, ci şi un nou mod de a gândi sistemul, forma sistemică, cu o prevalenţă a modelului lingvistic la Levi-Strauss şi Lacan, in­ diferent de complicaţia cu care fiecare în felul său afecta acest model. Simţeam, evident, fecunditatea şi legitimitatea acestui gest, în acel moment, ca răspuns la tot felul de empirisme şi de pozitivisme sau alte „obstacole" epistemologice, cum se spu­ nea deseori. Dar percepeam totodată şi preţul care trebuia plă­ tit, adică o anumită naivitate, repetarea într-o oarecare măsu­ ră jubilatoare a unor vechi gesturi filosofice, supunerea oare­ cum somnambulică faţă de o istorie a metafizicii în care mă an­ trenasem să-i descifrez programul, combinaţiile, toate posibi-

A-ţi alege moştenirea

17

lităţile în viziunea mea, arunci, epuizate, obosite. Mi s-a părut că pot să identific ceea ce acest progr,am conţinea ca element sterilizant şi chiar pripit şi dogmatic. 1n ciuda sau tocmai gra­ ţie „subversiunii" despre care vorbeaţi. Mă gândesc în special la ignorarea sau la denegarea practică a unui anumit număr de motive, cum ar fi de pildă ruptura în i�torie, întreruperea, tre­ cerea de la o forţă sistemică la alta etc. 1n acel moment, cu toa­ tă prudenţa, insistam asupra motivului forţei pe care structu­ ralismul risca să-l neutralizeze. Iar de această legătură dintre forţă şi istorie mi se părea că trebuie să ţinem seama. De fiecare dată, răspunsul deconstructiv la nişte opere pre­ cum cele ale lui Foucault, Levi-Strauss sau Lacan era diferit. Şi diferit chiar de la un text la altul. N-am scris aproape nici­ odată despre un autor sau altul în general şi nici n-am tratat to­ talitatea unui corpus ca şi cum acesta ar fi omogen. Ceea ce mă interesează este mai curând repartizarea forţelor şi a motive­ lor într-o operă sau alta, şi recunoaşterea a ceea ce, în aceste opere, este hegemonic sau, dimpotrivă, secundarizat şi chiar denegat. Şi aici mă străduiam - ceea ce mă străduiesc să fac ori de câte ori scriu - să respect idiomul 1 0 sau singularitatea unei semnături. Comună tuturor acestor autori, axiomatica structuralistă era de fiecare dată aplicată într-un stil diferit, într-un loc şi asupra unor corpusuri eterogene. Pentru fieca­ re, voiam să reperez ceea ce aţi numit „momentul dogma­ tic" - reziduul de credulitate -, pentru a-l „deconstrui" res­ pectând însă exigenţa structuralistă. N-am spus niciodată ni­ mic contra structuralismului. E.R.: Din contră, aţi scris chiar o superbă frază, în 1963, în ,,Forţă şi semnificaţie": ,,Dacă într-o bună zi şi-ar retrage ape­ le, abandonându-şi operele şi semnele pe plajele civilizaţiei noastre, invazia structuralistă s-ar transforma într-o întrebare pentru istoricul ideilor11 ". E un omagiu: în ziua când structu1 0 Idiomul este o limbă particulară, iar te1menul face, prin extensie, h·imitere la modul de exprimare al unei epoci, al unui gmp social sau al unei persoane. După Jacques Derrida, idiomaticul este „o proprietate pe care nu ne-o putem apropria. Care ne semnează fără a ne aparţine. Nu apare decât la altul şi nu ne revine decât în clipe de nebunie în care via­ ţa şi moartea se înh·epătrund", in Points de suspension, op. cit., p. 127. 11 Vezi Jacques Derrida, ,,Forţă şi semnificaţie" (h·ad. rom. B. Ghiu), in Scriitura şi diferenţa, ed. cit., p. 15.

18

Jacques Derrida şi Elisabeth Roudinesco

ralismul va dispărea ca forţă creatoare, va trebui să trecem printr-un travaliu de doliu, dar şi să-i evaluăm locul în istoria civilizaţiei ... J.D.: Am slăbiciunea să ţin la acest gest. Tocmai de aceea şi revin la problema uciderii: n-aş vrea în nici un caz- şi chiar dacă trebuie, din când în când, din motive polemice, regret di­ nainte- ca deconstrucţia să servească la a denigra, a răni sau a slăbi forţa sau necesitatea unei mişcări. De unde situaţia pe care aţi descris-o ceva mai înainte: într-un moment sau altul al unui proces, alianţele se deplasează, şi mă regăsesc, atunci, aliatul lui Lacan şi al lui Foucault, am spus explicit acest lu­ cru, în anumite contexte. Sinistra grimasă a cărţii groteşti care a fost, într-adevăr, Gândirea 68 (mai trebuie oare să vorbim de­ spre ea? chiar ţineţi?) a deosebit foarte clar taberele. Prin ur­ mare, mi se poate întâmpla să-mi marchez reticenţa faţă de un moment sau altul ill gândirii lui Lacan sau Foucault, ştiind însă cât se poate de clar că, în ciuda tuturor diferenţelor, în faţa unor ofensive atât de obscurantiste, rămân de partea lor în ca­ drul mişcării generale a ceea ce numim experienţa sau exigen­ ţa gândirii. Iată de ce ideea de moştenire presupune nu doar reafirma­ rea şi dubla injoncţiune, dar şi, în fiece clipă, într-un context diferit, o filtrare, o alegere, o strategie. Moştenitorul nu este doar cineva care primeşte, este cineva care alege şi care încear­ că să decidă. Lucrul acesta apare cât se poate de explicit în Spectrele lui Marx1 2, de exemplu. Fiecare text este eterogen. Şi moştenirea, în sensul larg dar precis pe care îl dau acestui cu­ vânt, este un „text". Afirmaţia, modul de a afirma al moşteni­ torului constă, fireşte, în interpretarea sa, în faptul şi în felul său de a alege. El discerne în mod criJic, diferenţiază, şi toc­ mai asta explică mobilitatea alianţelor. 1n anumite situaţii, sunt aliatul lui Lacan împotriva unora, în alte situaţii, îi aduc obiec­ ţii lui Lacan. Nu văd nici un fel de oportunism sau de relati­ vism în asta. E.R.: Această temă a duşmanului, a prietenului şi a adver­ sarului o trataţi anume în cadrul unui seminar în care decon12 Jacques Derrida, Sprctres de Marx, Paris, Galilee, 1993 [Spectrele lui Marx, trad. rom. Bogdan Ghi u şi Mihaela Cosma, Iaşi, Ed. Polirom, 1999]. Vezi şi capitolul 7 al lucrării de faţă, ,,Spiritul Revoluţiei".

A-ţi alege moştenirea

19

struiţi opera lui Carl Schmitt1 3 • Subliniaţi acolo faptul că, după Schmitt, diferenţa politică derivă dintr-o distincţie între prie­ ten şi duşman. Fără această discriminare nu există politic. Acestei idei, îi opuneţi o concepţie mai freudiană asupra po­ liticii, care „ar înscrie ura în chiar doliul după prietenii noştri 14 ". Şi citaţi celebra poveste a aricilor preluată de Freud de la Schopenhauer. Nişte porci-spinoşi renunţă să se mai strângă unii în alţii pentru a lupta contra frigului: se rănesc unii în ţepii altora. Siliţi să se apropie din nou pe vreme de în­ gheţ, sfârşesc prin a afla, între atracţie şi respingere, între prie­ tenie şi ostilitate, distanţa convenabilă. Mi se pare însă că se impune să facem o anumită distinc­ ţie. Cei cu care „vă explicaţi" prin intermediul deconstrucţiei vă sunt apropiaţi, ,,ceilalţi" nu. Aceştia încearcă să distrugă, nu să aleagă o moştenire. Admir deopotrivă marile sisteme de gândire şi valoarea subversivă - deci deconstructivă - pe care ele o etalează. Iată de ce, pe vremea când îmi făceam studiile în Litere la Sorbo­ na, înainte de 1968, citeam textele dumneavoastră în acelaşi timp cu ale „celorlalţi". Ulterior m-am regăsit total în fraza rostită de Lacan în 1969, ca răspuns dat lui Lucien Goldmann, care atrăgea atenţia că oamenii, nu structurile fac istoria. Gold­ mann comenta astfel sloganul din Mai '68, scris pe o tablă din interiorul Sorbonei: ,,Structurile nu coboară în stradă" . Lacan i-a răspuns: ,,Dacă evenimentele din Mai '68 demonstrează ceva este tocmai coborârea în stradă a structurilor 1 5 ". 13 Jacques Derrida, Politiques d e I'amitie, Paris, Galilee, 1994, pp. 93-129. Carl Schmitt, La notion du politique, theoril du partisan (1932), Paris, Flammarion, 1992. Carl Schmitt (1888-1985) a fost un jurist german. Elev al lui Max We­ ber, a participat la viaţa politică a ţării sale în perioada sfârşitului Repu­ blicii de la Weimar şi a începutului regimului hitlerist. Ameninţat de SS, se retrage din activitate în 1 936. Arestat de Aliaţi în 1945, va fi judecat ca urmare a legăturilor pe care le-a avut cu nazismul, dar va beneficia de o sentinţă de neurmărire penală. 1 4 Jacques Derrida, Politiques de /'amitie, op. cit., p. 145. Vezi Sigmund Freud, ,,Consideraţii actuale despre război şi moarte" (1915), trad. rom. R. Melnicu, in S. Freud, Opere, voi. IV: Scrieri despre societate şi religie, Bu­ cureşti, Ed. Trei, 2000, pp. 27-48; Psihologia maselor şi analiza eului (1921), trad. rom. G. Purdea şi V.O. Zamfirescu, ibid., pp. 49-106. 1 5 Jacques Lacan, ,,Intervention sur l'expose de Michel Foucault" (1969), Littoral, 9, juin 1983. Conferinţa rostită de Foucault în cadrul So­ cietăţii Franceze de Filosofie se intitulează „Qu'est-ce qu'un auteur?" [Ce

2O

Jacques Derrida şi Elisabeth Roudinesco

Textele dumneavoastră şi cele ale „structuraliştilor" (La­ can, Foucault, Barthes, Althusser, Levi-Strauss) au servit atunci criticării „duşmanilor politici", stăpânitorii vechii Sorbone, care nici nu voiau să audă de literatur� modernă, de lingvis­ tică şi cu atât mai puţin de psihanaliză. Imi amintesc de exem­ plu, fapt pe care l-am povestit în cartea mea, Genealogii, că ti­ tularul catedrei de lingvistică, Andre Martinet, refuza să pro­ nunţe numele lui Roman Jakobson, ,,duşmanul" său, iar asis­ tenţii lui, ,,stăpânii" noştri, nu-i ieşeau din cuvânt. Dumnea­ voastră şi ceilalţi reprezentaţi incarnarea ltevoluţiei, a unei re­ voluţii care deşi se reclama de la structuri (şi de la o decon­ strucţie a lor), reprezenta un întreg angajament politic: liber­ tatea de a rosti, în faţa unor mandarini şi a servanţilor lor, o seamă de nume interzise. Acestea sunt nişte lucruri pe care conservatorii noştri le uită azi, când visează să restaureze ve­ chea şcoală republicană. Fără îndoială că spiritul acestei şcoli trebuie menţinut în ce are progresist. Dar nu trebuie nici să ui­ tăm cât de deschis reacţionară a putut fi ea în anumite mo­ mente. Abia ulterior am început să înţeleg felul în care deconstru­ iaţi sistemele de gândire, în interiorul unui spaţiu critic care nu le distrugea, ci le făcea să trăiască altfel. Şi mă gândesc în special la două intervenţii de primă importanţă. Una se referă la un capitol din partea a şaptea a Tropicelor triste, intitulat „Lecţie de scriere". Descriind viaţa şi obiceiu­ rile indienilor Nambikwara, populaţie seminomadă din Bra­ zilia de vest în mijlocul căreia trăise1 6, Levi-Strauss arată cum pătrunde, brusc, scrierea într-un grup de indieni care totuşi nu-i cunosc regulile în momentul când şeful lor se foloseşte de urmele desenate pe o hârtie ca de un mijloc pentru a-i face pe membrii tribului să creadă că deţine puterea de a comuni­ ca cu oamenii albi. Levi-Strauss conchide atunci că scrierea re­ prezintă instrumentul unei colonizări, al unei violenţe, al unei exploatări care pune capăt unei stări naturale întemeiate pe primatul cuvântului plin, care nu este suspect de inautenticieste un autor?], text reluat în Dits et ecrits, vol. I, 1954-1969, Paris, Galli­ mard pp. 789-821 . 16 Jacques Derrida, ,,La violence de la lettre. De Levi-Sh·auss a Rous­ seau", in De la grammatologie, op. cit. Vezi şi Claude Levi-Sh·auss, La vie familiale et sociale des Indiens Nambikwara, Paris, Societe des Americanis­ tes, 1949; Les structures elementaires de la parente, Haga, Mouton, 1967.

A-ţi alege moştenirea

21

tate. În ceea ce mă priveşte, consider Tropice triste drept una dintre cele mai frumoase cărţi ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, în acelaşi timp pentru stilul ei, pentru melanco­ lia care o străbate şi pentru felul în care amestecă autobiogra­ fia, reflecţia teoretică şi naraţiunea de aventuri. Am descope­ rit-o şi am îndrăgit-o încă de pe când eram foarte tânără, şi a jucat pentru mine un rol de trezire politică faţă de problema colonizării în general. Este evident că această carte v-a emoţionat şi v-a fascinat, deoarece îi consacraţi nişte pagini superbe. Dar legat de „lec­ ţia de scriere", apropiaţi poziţia anticolonialistă a lui Levi-Stra­ uss, care asimilează apariţia scrierii cu o violenţă asupra su­ biectului, de aceea a lui Rousseau. 1n al său Eseu despre origi­ nea limbilor, acesta condamnă, într-adevăr, scrierea pe motivul că ar reprezenta o distrugere a „plenitudinii prezenţei" şi o adevărată maladie a cuvântului: un „supliment periculos". Lui Levi-Strauss, continuator al lui Rousseau, îi opuneţi ideea că această revoltă împotriva scrierii n-ar fi decât amăgirea unui etnocentrism răsturnat, căzut pradă iluziei unei posibile ori­ gini a cuvântului plin ca sursă a unei etici naturaliste şi liber­ tare. Pe nedrept, deci, ar fi civilizaţia scrisului suspectată de către etnologie că a contribuit la dispariţia popoarelor aşa-nu­ mite „fără scriere". După dumneavoastră, această atitudine ar fi marca unei refulări a urmei şi a literei - în sensul freudian al termenului -, al cărei mecanism ar trebui deconstruit pen­ tru a putea să-i înţelegem semnificaţia. Cea de-a doua intervenţie a dumneavoastră 1 7 se referă la felul în care Foucault comentează celebrul pAasaj din Meditaţi­ ile lui Descartes 18 despre originea nebuniei. ln Istoria nebuniei, 1 7 Jacques Derrida, ,,Cogito şi istoria nebuniei" (1963), trad. rom. B. Ghiu in Scriitura şi diferenţa, ed. cit. 1 8 „Şi cum aş putea să neg, scrie Descartes, că aceste mâini şi corpul acesta sunt ale mele? Decât dacă nu cumva mă aşez în rândul celor smin­ tiţi, al căror creier este atât de deranjat şi de întw1ecat de aburii negri ai bilei, încât dau fără întrerupere asigurări fie că ei sunt regi, pe când ei sunt de fapt foarte sărmani; fie că sunt înveşmântaţi în aur şi purpură, pe când ei sunt complet goi; sau îşi imaginează că sunt ulcioare, sau că au un corp din sticlă. Dar aceştia sunt nebuni, şi cum aş fi eu mai puţin exh·avagant, dacă m-aş conduce după exemplul lor?" (Descartes, Med__i­ taţii metafizice, h·ad. rom. Ion Papuc, Bucureşti, pd. Crater, f.a., p. 28). In ,,Propos sur la causalite psychique" (1946), in Ecrits, op. cit., Lacan lăsa­ se deja să se înţeleagă, aşa cum va face mai târziu Derrida, că întemeie-

22

Jacques Derrida şi Elisabeth Roudinesco

Foucault qesparte, la Descartes, activitatea nebuniei de aceea a visului. In prima, nebunia este exclusă, iar acest decret de excludere filosofică anunţă decretul politic al „marii închideri" din 1675. 1n cea de-a doua, ea face parte dintre virtualităţile subiectului, ale cărui imagini sensibile devin înşelătoare sub influenţa „Geniului Rău". Acolo unde Foucault îl face pe Descartes să spună că ,,omul poate fi nebun chiar dacă cogito-ul nu este", dumnea­ voastră subliniaţi, dimpotrivă, că prin actul cogito-ului, gândi­ rea nu mai trebuie să se teamă de neb w_:i.ie deoarece „cogito-ul este valabil chiar dacă eu sunt nebun" . Ii reproşaţi, aşadar, lui Foucault faptul de a constitui un eveniment ca structură, deoa­ rece, în viziunea dumneavoastră, separaţia dintre nebunie şi raţiune, altfel spus ostracizarea nebuniei nu începe cu Des­ cartes, ci cu victoria lui Socrate asupra presocraticilor. Toate aceste dezbateri pot părea astăzi extrem de sofistica­ te, dar ele au avut o puternică incidenţă asupra angajamentu­ lui social şi politic al unei întregi generaţii de studenţi. Ele per­ miteau, aşa cum fusese cazul şi cu gândirea heideggerienă în anii '30, apoi cu reflecţiile lui Sartre despre fiinţă, Celălalt şi neant, intrarea într-o modernitate care încerca să împace este­ ticul şi politicul, inconştientul şi libertatea, umanismul şi an­ tiumanismul, progresismul şi critica iluziilor progresismului, pe scurt, o înţelegere a fenomenelor de excludere, de construc­ ţie a subiectului şi a identităţii, a statutului nebuniei, a proble­ melor rasismului şi a luptelor din perioada colonială. J.D.: Într-adevăr, nu există nimic serios în politică fără această aparentă „sofisticare" care ascute analizele fără a se lăsa intimidată, fie şi doar de nerăbdarea mediilor de informa­ re. În interiorul acestui câmp complex şi greu de decupat, exis­ tă loc pentru diferenţe apa1ent microscopice. Toţi aceşti autori par a vorbi acelaşi limbaj. In străinătate sunt citaţi, foarte des, în serie. Fapt iritant, căci imediat ce priveşti textele cu preci­ zie, observi că demarcaţiile cele mai radicale ţin uneori de un fir de păr. Evident însă, şansă şi necesitate, a fost o epocă fe­ ricită în care se intersectau toţi cei care se interesau de diferen-

rea de cătr� Descartes a gândirii moderne nu exclude fenomenul :nebu­ niei. Vezi Elisabeth Roudinesco, ,,Lectures de Histoire de la Jolie (19611986)", in Penser la Jolie. Essais sur Mic/zel Foucault (în colaborare), Paris, Galilee, 1992.

A-ţi alege moştenirea

23

ţe micrologice, de analiza unor texte foarte rafinate. Enormă nostalgie! Rămân, după cum vedeţi, inconsolabil... Pe atunci, ne puteam opune şi putem tranşa pe nişte mize extrem de importante pentru gândire, pornind de la nişte ar­ gumente care astăzi ar fi considerate mult prea sofisticate şi inutil de subtile. Relaţia mea cu fiecare autor în parte era di­ ferită. Pentru a ne întoarce la termenul „deconstrucţie", de pil­ dă, Foucault mi se pare mai „deconstructiv" decât Levi-Stra­ uss, în măsura în care era mai nerăbdător şi mai rebel, mai pu­ ţin conservator în politică şi mai angajat în acţiuni „subversi­ ve" şi în lupte „ideologice". Ceea ce nu era cazul pentru Levi-Strauss sau Lacan. Din alt punct de vedere însă, Lacan mi se pare un „deconstructor" mai îndrăzneţ decât Foucault. De altfel, m-am şi simţit - şi mă mai simt şi azi - mai apro­ piat de Lacan decât de Foucault. Levi-Strauss este, la rândul lui, altceva. Critica mea a ţintit mai întâi asupra unui punct foarte particular, un pasaj din Tropice triste (din capitolul „Lec­ ţie de scriere"), carte care, după părerea mea, dovedea o filo­ sofie şi o „ideologie" cărora am încercat să le enunţ limitele şi care mai pot fi identificate şi după alte semne. Dar după De la grammatologie, într-un al doilea text despre Levi-Strauss pe care l-am scris la puţină vreme după aceea (,,Structura, semnul şi jocul în discursul ştiinţelor umane19 "), încerc, din contră, analizând prefaţa sa la opera lui Marcel Mauss20, să însoţesc, în felul meu, subscriind la ea până la un anumit punct, demonstraţia şi preocuparea lui Levi-Strauss. Dublu raport, prin urmare, şi, o dată în plus, divizat. Ceea ce întotdeauna m-a lăsat oarecum perplex în cazul lui Foucault, dincolo de controversa legată de cogito, este că dacă înţeleg foarte bine necesitatea de a marca separaţii, rupturi, treceri de la o epistemă la alta, am avut totodată, dintotdeau­ na, impresia că aceasta risca să-l facă mai puţin atent la sec­ venţele lungi, în care am putea să găsim diferenţe active chiar şi dincolo de momentul cartezian. Se pot găsi şi alte exemple, chiar şi în texte precum A supraveghea �i a pedepsi 21 sau în alTrad. rom. B. Ghiu, in Jacques Derrida, Scriitura �i diferenţa, ed. cit. Claude Levi-Strauss, ,,lntroduction a l'reuvre de Marcel Mauss", in Marcel Mauss, Sociologie et anthropologie, Paris, PUF, 1950. 2l Michel Foucault, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Pruis, Gal­ limard, 1975. [A s upraveghea �i a pedepsi. Na�terea închisorii, h·ad. rom. B. Ghiu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997.] 19 20

24

Jacques Derrida şi Elisabeth Roudinesco

tele mai recente. Gestul tipic al lui Foucault este de a îngheţa sub formă de opoziţie un joc al diferenţelor mai complicat şi care se desfăşoară pe o durată mai lungă. Schematizând la ma­ ximum, aş spune că Foucault instituie sub formă de rupturi sau de opoziţii binare un evantai de diferenţe care este mult mai complicat. De exemplu, perechea vizibilitate/invizibilita­ te din A supraveghea �i a pedepsi. Contrar convingerii lui Fou­ cault, nu cred că din secolul al XVIII-lea până azi am trecut de la vizibil la invizibil în administrarea pedepselor. Chiar şi ad­ miţând legitimitatea relativă a unei astfel de analize, conform unor criterii limitate, aş fi mai degrabă înclinat să afirm că în evoluţia pedepselor nu se trece de la vizibil la invizibil, ci 11)-ai curând de la o vizibilitate la altă vizibilitate, mai virtuală. In­ cerc să demonstrez (în cadrul unui seminar despre pedeapsa cu moartea) că acelaşi proces se orientează spre altă modali­ tate, spre altă repartizare a vizibilului (şi deci a invizibilului) care poate chiar, dimpotrivă, să extindă, cu urmări decisive, câmpul virtual al spectacularului şi al teatra!ului. La fel se întâmplă şi în cazul cogito-ului. Inţeleg justeţea a ceea ce spune Foucault despre Descartes, cu singura diferen­ ţă că la un moment dat evenimentul cogito-ului, din demon­ straţia pe care o face DescarAtes, poate fi citit ca o includere (nu ca o excludere) a nebuniei. 1n felul acesta, gestul lui Descartes poate fi înţeles în mod diferit. Şi, fireşte, consecinţele acestui fapt sunt infinite, şi nu doar pentru interpretarea lui Descar­ tes, deşi desigur contează, dar în primul rând în ceea ce pri­ veşte protocoalele de lectură şi dispozitivele metodologice şi epistemologice ale Istoriei nebun iei ... Ceea ce m-a interesat n-a fost, aşadar, doar o opoziţie po­ litică (conservator/nonconservator), ci preţul plătit, în fiece caz în parte, pentru realizarea unui progres. De fiecare dată, o presupoziţie făcea posibilă o cucerire teoretică şi un progres al cunoaşterii. Căutam această presupoziţie care transforma frâna, dacă pot spune aşa, într-un amortizor obligatoriu al ac­ celeraţiei... E.R.: yom reveni. Toţi aceşti gânditori din anii '70 sunt �i scriitori. 1n aceasta constă forţa lor. Am, ca şi dumneavoastră, nostalgia acelei epoci, dar trebuie să mergem înainte. Există potriviri care nu coincid cu cele ale generaţiei noastre. Levi-Strauss are o scriitură clasică. Gânditor naturalist, a vrut să demonstreze existenţa unui con tinuum între biologic şi eul-

A-ţi alege moştenirea

25

tural. Foucault este mai mult, după părerea mea, un moşteni­ tor al romantismului german. Cât despre Lacan, într-adevăr, chiar dacă face parte din aceeaşi generaţie cu Levi-Strauss, ca stil Aeste mai aproape de dumneavoastră. In Gândirea 68, Ferry şi Renaut propovăduiesc o reîntoar­ cere la filosofia franceză via Kant, adică la o filosofie „neokan­ tiană" de profesori, reproşând epocii despre care vorbim printr-un amalgam incredibil - că este nietzscheano-heideg­ geriană. De ce ar fi o ruşine să fii nietzscheano-heideggerian? 1n toate aceste pretinse teoretizări există ceva extrem de poli­ tic. Dacă Franţa nu s-ar fi hrănit din filosofia germană şi, in­ vers, dacă Germania nu s-ar fi inspirat din filosofia Lumini­ lor, ar fi fost un dezastru pentru ambele ţări şi pentru Europa. O caracteristică a gânditorilor despre care vorbim o constituie tocmai faptul de a fi reintrodus în Franţa filosofia germană. Până şi Levi-Strauss îşi declară datoriile faţă de Freud şi de Marx. Lacan a reintrodus filosofia hegeliană în gândirea freudia­ nă pornind de la învăţătura lui Kojeve, şi aceasta într-o epocă în care psihanaliştii france�i voiau să elimine întreaga moşte­ nire germană a lui Freud. 1n cazul dumneavoastră, moşteni­ rea lui Husserl, Heidegger, Nietzsche şi Levinas e centrală. Vorbiţi despre acest lucru în „Violenţă şi metafizică22" . J.D.: Scriitura ş i Franţa! Pentru a încerca s ă v ă răspund, voi lega motivul „scriiturii" (al idiomului în scriere, în maniera de a scrie) de cel al „naţionalităţii" . Prima remarcă laterală: chiar şi autorii pe care i-aţi desemnat ca fiind cei pe care-i moşte­ nesc în mod vizibil - Heidegger, Levinas, Husserl - sunt niş­ te gânditori în privinţa cărora n-am înlat comunismului cu Gula­ gul este cea mai mare catastrofă. 1n nazism, totul era deja spus, răul era deja prezent, încă din proiect. J.D.: Cartea mea merge aici contra curentului. Mizează, desigur, tot timpul pe contratimp, dar şi pe moştenire şi, deci, pe memorie. Se bizuie pe memorie şi pe istorie. Cât priveş­ te crimele despre care vorbiţi, memoria şi istoria (istoria is­ toricilor) nu trebuie să se separe niciodată, chiar dacă nu se reduc una la alta. Trebuie să răspundem şi să dăm, dacă este posibil, seama, deci să încercăm să cunoa�tem, să analizăm şi să nu uităm. E.R.: Nici nu se pune problema de a le uita, ci de a analiza în mod coerent şi fără confuzii. Compararea comunismului cu nazismul despre care am vorbit ceva mai înaiţlte conduce la a afirma insidios că fascismul şi antifascismul s-ar afla şi ele în simetrie, apoi că rasismul şi antirasismul (sau neo-antirasis­ mul, conform formulei consacrate) s-ar afla şi ele în simetrie, la fel de fanatice şi unul, şi celălalt, şi hrănindu-se unul din al­ tul. O astfel de teză poate fi întâlnită în Trecutul unei iluzii de Fran