Practici funerare în mormintele de epocă romană şi romano-bizantină de la Histria (secolele II-VII p. Chr.) 9786060205807

Citation preview

Ciprian Crețu

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

Ciprian Crețu

PRACTICI FUNERARE ÎN MORMINTELE DE EPOCĂ ROMANĂ ȘI ROMANOBIZANTINĂ DE LA HISTRIA (SECOLELE II-VII P. CHR.)

Editura MEGA Cluj‑Napoca 2022

ISBN 978-606-020-580-7 Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României.

DTP şi copertă: Editura Mega Redactor: Robert Cincu

© Editura Mega, 2022

Editura Mega | www.edituramega.ro e‑mail: [email protected]

CUPRINS

INTRODUCERE CAPITOLUL I. DE LA VAGONETE PENTRU EVACUAREA PĂMÂNTULUI LA ANALIZE DE IZOTOPI STABILI. UN ISTORIC AL CERCETĂRII ARHEOLOGICE ÎN CONTEXTE FUNERARE LA HISTRIA CAPITOLUL II. SPAŢIU FUNERAR ŞI SPAŢIU NON-FUNERAR ÎN ANTICHITATEA ROMANĂ. VALENŢE, INTERPRETĂRI ŞI IMPLICAŢII CU PRIVIRE LA TOPOGRAFIA FUNERARĂ A HISTRIEI 2.1. Conceptualizarea şi separarea spaţiului: intra şi extra muros în Antichitatea greco‑romană 2.2. Histria, incintele sale şi evoluţia topografiei funerare a oraşului. O naraţiune istorică 2.3. Fenomenul (creştin) al înmormântărilor ad sanctos. Bazilici şi morminte la Histria CAPITOLUL III. UN ISTORIC AL TIPOLOGIILOR DE MORMINTE ÎN ARHEOLOGIA ROMANĂ DIN SUD-ESTUL EUROPEI CAPITOLUL IV. PRACTICI FUNERARE ÎN MORMINTELE DE EPOCĂ ROMANĂ ŞI ROMANO‑BIZANTINĂ DE LA HISTRIA  4.1. Incineraţie şi inhumaţie la Histria în epoca romană timpurie (secolele I–III p. Chr.) 4.2. Practici funerare în antichitatea târzie la Histria (secolele IV–VII p. Chr)

7

14

35 35 44 97 112 134 134 164

CAPITOLUL V. DESPRE MOARTEA COPIILOR, ATITUDINILE CU PRIVIRE LA ACEASTA ŞI PRACTICILE FUNERARE DIN LUMEA ROMANĂ. STUDIU DE CAZ: MORMINTELE DE COPII DE LA HISTRIA  186 186 5.1. Introducere: mortalitatea infantilă în lumea romană 5.2. Este necesară abordarea separată a mortalităţii în rândul copiilor în epoca romană? Despre apariţia şi evoluţia unui domeniu de cercetare (dificultăţi şi 189 provocări)

5.3. Despre practicile funerare asociate morţii infantile în lumea romană. Abordare bazată pe surse scrise şi dovezi arheologice – un discurs comparat 5.4. Studiu de caz: mormintele de copii de la Histria

197 232

CONCLUZII 

252

CATALOGUL DESCOPERIRILOR FUNERARE 

256

PLANȘE

381

BIBLIOGRAFIE 

393

INTRODUCERE

Încercând să ne dăm seama de atitudinea pe care poporul greco‑roman din Pontul Stâng o luà în faţa morţii, trebuie să ne gândim în general cum priveşte moartea omul obici‑ nuit din toate timpurile. Un lucru e sigur: ca orice idee tristă, moartea proprie, a fiecăruia, e dată violent la o parte din preocupările zilnice ale oamenilor: de ce să‑şi amărască viaţa zadarnic gândind asupra morţii, care, oricât de târziu ar veni, tot vine şi tot tristă e. La moartea altora însă gândim foarte liniştiţi şi putem filosofà asupra ei. Această filosofare, destul de rece şi indiferentă, a celor vii, făcută în numele celor morţi, pe cari cei vii îi pun să vorbească. oarecum ca de dincolo de mormânt, ne‑a rămas. Ce cetim în ea, e tabloul credincios al concepţiei despre viaţă a celor ce‑au scris în numele morţilor. V. Pârvan, Memoriale, 1923 „Condiţiile externe ale săpăturilor au fost dintre cele mai grele […] Pârvan cu restul personalului ştiinţific, compus din entusiaştii lui şcolari, cât şi lucră‑ torii, dormiau în corturi, luptând cu toate lipsurile şi incomodităţile unui asemenea traiu prelungit luni de zile. Dar ceeace erà mai greu de suportat erà lipsa de apă dulce, care trebuià adusă dela distanţe de chilometri. Deasemeni, nu puţine erau greutăţile de aprovizionare cu alimente. Totuş, rezultatele săpăturilor au fost dela îmceput atât de extraordinare, încât au meritat cu prisosinţă toate aceste sacrificii.”

Aşa descria Radu Vulpe începuturile cercetărilor arheologice în situl aşezării antice Histria, într‑un număr din Analele Dobrogei apărut în anul 1928.1 La momentul redactării rândurilor de mai sus trecuseră 14 ani de la începutul săpăturilor de la Histria. Acum, la mai bine de un secol dis‑ tanţă, aşezarea de pe ţărmul vestic al Mării Negre reprezintă unul dintre cele mai importante şi mai cunoscute situri arheologice din România, precum   Vulpe 1928, 133.

1

8

Ciprian Crețu

şi unul dintre cele mai bine documentate. Din dosarul bibliografic dedicat Histriei fac acum parte 15 volume monografice,2 alături de peste 300 de articole de specialitate.3 Cu toate acestea, contribuţiile care discută sistematic şi în ansamblu des‑ coperirile funerare rămân mai degrabă o excepţie. Este de remarcat aici, în primul rând, larga discuţie din volumul Histria II, pricinuită de săpăturile efectuate în necropola tumulară între anii 1955 şi 1961, care rezultă din cer‑ cetarea şi analizarea unui număr de 40 de tumuli (dintre care doar câţiva de epocă romană).4 La aceasta se adaugă cele două contribuţii elaborate de către Nubar Hamparţumian la aproape un deceniu distanţă, în care autorul discută la modul general descoperirile funerare din Sectorul basilica extra muros,5 respectiv unul dintre cele mai spectaculoase morminte identificate aici – mormântul M58, cu un inventar unicat cu piese din aur.6 Cu aceste excepţii, în celelalte materiale publicate chiar până în prezent, mormintele sunt amintite şi descrise fie în rapoartele anuale de săpătură, fie în articole similare care realizează un bilanţ al descoperirilor din mai multe campanii de cercetare arheologică. În niciunul dintre aceste cazuri nu poate fi vorba de o analiză sistematică a „lumii” funerare romane de la Histria, de încer‑ carea de elaborare a unui discurs de sinteză cu privire la practicile funerare de epocă romană şi romano‑bizantină documentate în cimitirele aşezării vest-pontice.7   Seria monografiilor debutează în anul 1954, cu un volum care prezintă rezultatele cercetă‑ rilor arheologice întreprinse în anii anteriori în diverse sectoare din cadrul sitului. Și volu‑ mul al doilea, apărut în 1966, prezintă acelaşi format. Începând cu cel de‑al treilea volum, monografiile se dezvoltă în jurul unui subiect particular (descoperirile monetare, atelierele ceramice, ceramica romană din primele trei secole p. Chr. etc.) Cea mai recentă contribuţie, Histria XV, priveşte amforele de transport de epocă arhaică şi clasică timpurie (vezi Bîrzescu 2012). 3   În baza de date dedicată bibliografiei Histriei, disponibilă online, se regăsesc 310 intrări. Conform informaţiilor disponibile pe pagina web, bibliografia se opreşte la anul 1993, deci cu siguranţă numărul contribuţiilor a crescut substanţial. Baza de date este disponibilă acce‑ sând http://www.cimec.ro/arheologie/ web-histria/6bibliografie/bibliografie.htm. 4   Alexandrescu 1966. 5   Hamparţumian 1971a. 6   Hamparţumian 1971b. 7   Cu siguranţă, această situaţie trebuie să ia în calcul natura şi scopul publicaţiilor în care contribuţiile au apărut. În majoritatea cazurilor, este vorba fie de Cronica Cercetărilor Arhe‑ ologice (CCA), fie de Materiale şi Cercetări Arheologice (MCA), reviste în care, aşa cum sugerează şi numele lor, sunt publicate de regulă rezultatele cercetărilor arheologice, fără a construi discursuri pe probleme specifice, deci fără a fi în mod necesar locul cel mai potri‑ vit pentru elaborarea în scris a unei analize sistematice şi cuprinzătoare asupra practicilor funerare dintr‑un sit la nivelul unei epoci istorice largi. 2

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

9

La această situaţie se poate adăuga şi un alt aspect problematic care îngre‑ unează un demers de cercetare sistematic şi de sinteză: caracterul inegal al informaţiilor oferite în publicaţii cu privire la complexurile funerare, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Uneori, descrierile de morminte sunt extrem de sumare. De pildă, pentru campania din 1956, mormintele descoperite sunt descrise fără detalii ce ar putea fi folositoare.8 Alteori, nu se respectă numărul de morminte descoperite, cum a fost în campania din 1959: autorii săpăturilor menţionează că numărul mormintelor se ridică la 27, prin adăugarea a încă 5 morminte dezvelite în 1956, uitând însă că în campania precedentă au descris doar 21. De asemenea, se constată inexistenţa unui limbaj standardizat (conven‑ ţional) în ceea ce priveşte descrierea situaţiilor documentate pe cale arhe‑ ologică. De pildă, atunci când autorii discută descoperirile funerare din Sectorul Z2, sunt utilizate unele sintagme problematice, cum ar fi: scheletul, orientat VSV-ENE, „privea spre V”, sau era „orientat VNV-ENE, corpul la VSV” (sic!). În alt caz se menţionează că orientarea corpului era ENE-VSV, dar scheletul nu a fost identificat,9 situaţie în care mă întreb cum s-a putut stabili orientarea defunctului în lipsa rămăşiţelor acestuia. Din cauza situaţiei menţionate mai sus, pentru a avea la îndemână un aparat conceptual uniform cu definiţii clar enunţate, toată terminologia utilizată (termeni precum orientare, poziţie, inventar funerar etc.) în lucra‑ rea de faţă se raportează la lucrarea fundamentală a lui R. Sprague, Burial Terminology. A Guide for Researchers.10 Constatarea lipsei unui demers care să adune şi să discute în ansamblu descoperirile funerare de epocă romană şi romano‑bizantină documentate la Histria reprezintă principalul motiv din spatele lucrării. Construirea unei baze de date a fost primul pas absolut necesar pentru a putea colecta şi cen‑ traliza informaţia disparată privitoare la subiect. Informaţiile cu privire la complexurile funerare descoperite la Histria au fost colectate exclusiv din materialele publicate în literatura de specia‑ litate, cu o singură excepţie notabilă. În cazul lotului compus din cele 74 de morminte descoperite în Sectorul basilica extra muros în timpul campa‑ niilor de cercetare arheologică coordonate de Hamparţumian în anii ’60 ai secolului trecut, am avut acces la documentaţia originală de şantier, aflată în arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Fondul Hamparţumian conţine informaţii valoroase cu privire la mormintele în   Vezi Pippidi 1959, 293.   Condurachi 1957, 49. 10   Sprague 2005. 8 9

10

Ciprian Crețu

cauză, cu atât mai mult cu cât în articolele publicate de acesta nu se regă‑ sesc detalii despre toate complexurile. În arhivă există fişe individuale care descriu fiecare complex funerar, marea majoritate având desene şi fotografii. Drept urmare, volumul de informaţii cu privire la acest lot de descoperiri este mult mai mare decât în materialele edite. Este pentru prima dată când informaţii inedite cu privire la grupul de morminte descoperite pe sectorul Basilica extra muros sunt scoase din arhivă şi puse „în circulaţie” în litera‑ tura arheologică prin lucrarea de faţă. În ceea ce priveşte structura lucrării, aceasta este compusă din cinci capi‑ tole principale (cu subcapitole, acolo unde este cazul) şi catalogul descoperi‑ rilor funerare de epocă romană şi romano‑bizantină de la Histria. Acesta din urmă cuprinde detalii individuale cu privire un număr de 245 de complexuri funerare, inclusiv fotografii şi desene ale acestora, precum şi planurile sec‑ toarelor sau secţiunilor, acolo unde au fost disponibile. Acestora li se adaugă Introducerea şi Concluziile, alături de Anexe, parte care cuprinde diverse planşe cu ilustraţii care vin să sprijine sub formă grafică textul lucrării. Ultima parte o constituie, în mod firesc, o bibliografie exhaustivă care este alcătuită exclusiv din lucrările consultate pe parcursul elaborării textului. Bibliografia este împărţită în două secţiuni: prima, în care am inclus sursele primare utilizate (e.g. textele autorilor antici), respectiv cea de‑a doua parte, în care sunt enumerate lucrările de specialitate. În Capitolul I, De la vagonete pentru evacuarea pământului la analize de izotopi stabili: un istoric al cercetării arheologice în contexte funerare la Histria, am sintetizat istoricul descoperirilor funerare pe parcursul campaniilor arhe‑ ologice desfăşurate la Histria. Perioada avută în vedere este extrem de largă, pornind de la primele menţiuni legate de unele inscripţii funerare la care făcea referire V. Pârvan acum un secol, şi ajunge până la cele mai recente proiecte care vizează descoperiri funerare,11 şi care se caracterizează prin abordări şi prin utilizarea unor tehnici şi tehnologii demne de secolul XXI.12 Cele mai ample cercetări arheologice, care conduc şi la cele mai numeroase descoperiri funerare, au loc în a doua parte a secolului trecut, începând chiar cu anii ’50. Atunci sunt deschise secţiunile din Sectorul Z, precum şi cele din Sectorul X. Pe parcursul mai multor campanii, în aceste zone sunt descoperite peste 60 de morminte de epocă romană. Anul 1961 marchează începutul celor mai importante campanii de săpături în Sectorul basilica extra muros, din per‑ spectiva numărului însemnat de descoperiri funerare (74 de morminte).   Vezi Pârvan 1916; 1923; 1925.   Cum este proiectul echipei americane de la University of Texas at Austin, discutat în ultima parte a capitolului în cauză. 11 12

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

11

Cel de‑al doilea capitol, intitulat sugestiv Spaţiu funerar şi spaţiu nonfunerar în Antichitatea romană. Valenţe, interpretări şi implicaţii cu privire la topografia funerară a Histriei, debutează cu un excurs care are scopul de a înţelege mecanismele care se află în spatele motivaţiilor pentru selecta‑ rea unor spaţii cu anumite destinaţii funcţionale, cum ar fi spaţiul cimiti‑ rului, utilizat pentru depunerea morţilor. Aceste mecanisme de decizie sunt bazate pe dualitatea fundamentală dintre sfera funerară şi cea non-funerară în Antichitatea greco‑romană. În cel de‑al doilea subcapitol este construit un discurs cu privire la modificările de ordin topografic prin care trece aşezarea de la Histria. Aceste schimbări au avut efect în mod automat şi asupra topo‑ grafiei funerare a zonei. Din punct de vedere cronologic, istoricul evoluţiei topografice discutat în acest subcapitol porneşte din secolul I p. Chr. Aceasta este perioada marcată de impunerea autorităţii romane asupra Histriei, în care configuraţia spaţială a aşezării se modifică odată cu apariţia unui zid de incintă, pe platoul de la vest de cetate. Cel mai important moment în evolu‑ ţia aşezării este reprezentat de amenajarea unei noi fortificaţii construită în a doua jumătate a secolului III p. Chr., cel mai probabil cândva în perioada de domnie a lui Aurelianus (270–275 p.  Chr.) sau a lui Probus (276–282 p.  Chr.). Cele mai târzii momente discutate se încadrează ultimei părţi a secolului al VI‑lea, fiind marcate de conflictul bizantino‑avar care avea să se traducă, printre altele, şi prin distrugerea a numeroase cetăţi de pe ţărmul vestic al Mării Negre, între care şi Histria. Principalul obiectiv al acestei părţi este acela de a oferi o istorie contextualizată a evoluţiei aşezării de la Histria în epocă romană şi romano‑bizantină, alături de o încercarea de aducere la zi a bibliografiei relevante pentru subiect. Subcapitolul al treilea este dedicat analizei fenomenului aşa‑numitelor înmormântări ad sanctos. O asemenea discuţie a fost pricinuită de existenţa câtorva morminte13 care ocupă poziţii speciale, prin raportare la topografie (la edificiile în vecinătatea cărora se găsesc, fie că este vorba despre Basilica extra muros sau Basilica episcopală din interiorul cetăţii). Prezentarea şi analizarea unor tipologii de morminte elaborate de‑a lun‑ gul timpului reprezintă principalul obiectiv al celui de‑al treilea capitol, Un istoric al tipologiilor de morminte în arheologia romană din sud-estul Europei. În încercarea de a construi o imagine cu privire la consistenţa, coerenţa şi compatibilitatea tipologiilor (sau la lipsa acestor trăsături) în cadrul demer‑ surilor de cercetare ale arheologilor, s-a putut constata faptul că elaborarea şi utilizare unei tipologii nu este un proces automat şi nu are în mod necesar   Mai cu seamă a mormântului M58 descoperit pe Sectorul basilica extra muros.

13

12

Ciprian Crețu

un caracter obiectiv, din moment ce scopul acesteia este să servească nevo‑ ilor cercetătorilor, fapt care influenţează modul în care tipologiile au fost şi sunt construite şi utilizate. Capitolul al IV‑lea, Practici funerare în necropolele Histriei de epocă romană şi romano‑bizantină, reprezintă contribuţia de bază la discuţia pri‑ vind modul în care populaţia din aşezarea de la Histria se raportează la fenomenul morţii şi felul în care credinţele şi ideile acesteia se manifestă în momentul în care trebuie să‑şi înmormânteze defuncţii. Într‑un prim sub‑ capitol este analizat fenomenul trecerii de la incineraţie, ca tratament prefe‑ rat, la practicarea generalizată şi exclusivă a inhumaţiei în secolul al III‑lea p. Chr. Explicaţiile numeroase şi variate pe care acest fenomen le‑a generat de‑a lungul timpului sunt de asemenea analizate, printr‑o constantă extra‑ polare la situaţiile întâlnite în cazul necropolelor altor aşezări romane, din dorinţa recurentă de a oferi un context mai larg discuţiei. În cel de‑al doilea subcapitol, prin adunarea la un loc a tuturor informaţiilor disponibile (atât edite, cât şi inedite), am încercat să ofer o prezentare sistematică, o privire de ansamblu, asupra practicilor de înmormântare de epocă târzie, din secolul al IV‑lea şi până în secolul al VII‑lea p. Chr. analizând şi discutând principalele manifestări ale acestora, aşa cum au fost ele surprinse pe cale arheologică. Aşa cum sugerează şi titlul, Despre moartea copiilor, atitudinile cu privire la aceasta şi practicile funerare din lumea romană. Studiu de caz: mormintele de copii de la Histria, în cel de‑al V‑lea capitol este elaborat un discurs cu pri‑ vire la practicile funerare întâlnite în cazul unei categorii sociale particulare – aceea a subadulţilor. Dată fiind penuria studiilor în această direcţie care se constată în cercetarea arheologică din spaţiul românesc, am considerat necesar să motivez necesitatea unui întreg capitol dedicat acestui subiect. Astfel, cel de‑al doilea subcapitol reprezintă un excurs în care este prezen‑ tată sintetic evoluţia unei abordări care are în centrul său preocuparea pen‑ tru cei mai mici membrii ai societăţii. Un demers de acest fel a reprezentat, până nu demult, o preocupare marginală în rândul arheologilor şi istoricilor preocupaţi de Antichitate. În ultimele trei decenii, arheologii au început să reconsidere acest subiect în cercetările lor, discutând pe marginea statutului foarte puţin cunoscut al copilului în registrul arheologic. Anii 1990 au fost consideraţi „decada familiei antice”, perioadă în care apar numeroase lucrări privitoare la familie în general (femei şi copii în particular), contribuind fundamental la cunoaşterea acestor aspecte din Antichitate. Considerând situaţia de mai sus, înainte de a discuta mormintele de copii de la Histria, am ales să analizez şi modul în care se construieşte discursul romanilor cu privire la moartea infantilă, aşa cum reiese acesta exclusiv din

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

13

sursele scrise. Sursele scrise, care se referă mai degrabă tangenţial şi izolat la comportamente şi atitudini în faţa morţii infantile, constituie un teritoriu destul de dificil şi problematic. Cu toate acestea, un asemenea demers este util într‑o perspectivă comparată (surse scrise – surse arheologice), în ideea obţinerii unei imagini cât mai corecte şi mai complete asupra fenomenului studiat, precum şi cu scopul stabilirii măsurii în care sursele scrise contu‑ rează un discurs complementar, sau mai curând contradictoriu raportat la sursele arheologice (inclusiv la cele epigrafice). În cel de‑al patrulea subcapi‑ tol se regăseşte analiza propriu‑zisă referitoare la practicile funerare întâlnite în cazul mormintelor de copii de la Histria. Studiul din acest capitol prezintă un element de noutate, şi este important, în ideea în care se găseşte în com‑ pania a doar altor două studii din spaţiul românesc care încearcă să discute modul în care romanii se raportau la moartea infantilă.14 Catalogul descoperirilor funerare de epocă romană şi romano‑bizantină de la Histria reprezintă instrumentul de lucru fundamental din lucrare. Acesta cuprinde informaţii despre complexurile funerare. Principalul element de noutate al catalogului, dincolo de faptul că este prima încercare de adunare la un loc a descoperirilor funerare de epocă romană şi romano‑bizantină de la Histria, este dat de punerea în circulaţie pentru prima dată a unor mate‑ riale inedite. Catalogul conţine descrieri detaliate, precum şi fotografii şi desene ale mormintelor descoperite de către N. Hamparţumian în anii ’60 în Sectorul basilica extra muros. Aşa cum am menţionat deja, aceste materiale se găsesc în arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Mi‑a fost permis accesul la documentele originale în forma lor scanată. Am prelucrat fotografiile şi desenele în programul CorelDraw pentru îmbună‑ tăţirea calităţii acestora. Lucrarea conţine un număr de nouă planşe care vin să sprijine textul pro‑ priu‑zis sub o formă grafică. Acestea sunt fie hărţi, planuri, fie grafice cu diverse statistici şi alte ilustraţii relevante pentru augmentarea afirmaţiilor şi ideilor din text. Bibliografia de la final, care numără peste 900 de intrări, reprezintă exclu‑ siv lucrările consultate în elaborarea tezei. Fiind conştient de faptul că o ase‑ menea cantitate nu reprezintă în mod automat şi garantul calităţii lucrării, aceasta stă mărturie, în parte, efortului depus pe parcursul celor patru ani dedicaţi muncii la textul de faţă.15   Unul publicat de I. Achim (2012a), celălalt de A. Rubel şi A. Soficaru (Rubel & Soficaru 2012). 15   Am avut onoarea şi oportunitatea ca în perioada doctoratului să particip la două stagii de cercetare, la Université Lumière Lyon 2 (3 luni) şi la University of Florida, Gainesville (10 14

CAPITOLUL I

De la vagonete pentru evacuarea pământului la analize de izotopi stabili. Un istoric al cercetării arheologice în contexte funerare la Histria

Registrul arheologic al descoperirilor funerare pe ţărmul vestic al Mării Negre este unul consistent şi prezintă un potenţial major de cercetare, după cum se va observa în cele ce urmează. Probabil cele mai timpurii descoperiri funerare sunt cele de la Tomis16, din perioada în care a fost amenajat portul modern (între 1896 şi 1909), când s-a descoperit „un număr mare de morminte.”17 Primele cercetări arheologice preventive documentate în zona centrală a oraşului Constanţa care au scos la iveală descoperiri funerare datează din anul 1956. Este vorba de săpăturile efectuate de A. Rădulescu şi M. Davidescu în zona parcului Teatrului de Stat, care au dus la descoperirea a 42 de morminte.18 Din păcate, în multe rapoarte de săpătură ele sunt menţionate sub titulatura generală de „morminte romane”, ori „de epocă romană”, ca datare fiind încadrate general în seco‑ lele II–IV p. Chr.; altele sunt datate între secolele IV–VI p. Chr. Din păcate, pentru ele nu există o descriere.19 Pe lângă acestea, se cuvine să menţionăm şi descoperirile importante realizate în urma altor cercetări arheologice pe teritoriul aşezării tomitane, din a doua jumătate a secolului trecut. În peri‑ luni, sub coordonarea prof. Florin Curta). Aici am avut în faţă unele dintre cele mai bune infrastructuri academice din lume. Fără participarea la aceste stagii de cercetare, atât biblio‑ grafia, cât şi lucrarea în ansamblul ei ar fi arătat, cu siguranţă, altfel, mai sărace. 16   Pentru detalii privind activitatea de cercetare a lui Grigore Tocilescu în contexte funerare la Tomis, începută în anul 1980 (când sunt descoperite peste 85 de morminte), vezi Oţa 2015. 17   Barbu 1961, 203. 18   Davidescu & Rădulescu 1959, 754. 19   În perioada 1959–1964, au fost săpate la Tomis peste 500 de morminte de către V. Barbu (Barbu 1971, 47), dar în lucrarea privind mormintele elenistice se menţionează peste 400 şi se face o scurtă prezentare a necropolelor oraşului (Bucovală 1967, 7).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

15

oada cuprinsă între anii 1981–1983, V. Lungu şi C. Chera‑Mărgineanu desfă‑ şoară cercetări în mai multe puncte din arealul ocupat de necropolele antice ale oraşului, cu ocazia unor lucrări edilitare de mare anvergură. Cu această ocazie, sunt descoperite 110 morminte datând din epoca romano‑bizanti‑ nă.20 M. Bucovală şi C. Paşca descoperă 106 complexuri funerare databile în secolele II–IV p. Chr. pe parcursul campaniilor arheologice desfăşurate în perioada 1987–1988 (în zona „Strada Traian-Policlinica 2”).21 În perioada 2000–2017, pe teritoriul municipiului Constanţa au fost cercetate peste 175 de morminte de epocă romană, cu datări ce acoperă primele şase secole p. Chr.22 O altă importantă necropolă de epocă romană este cea de la Callatis, cunoscută mai ales prin intermediul monografiei publicate de C-tin Preda în anul 1980.23 Cu ocazia săpăturilor arheologice din perioada 1959–1976 (cu unele întreruperi) sunt descoperite peste 463 de complexuri funera‑ re.24 Necropola de la Callatis se remarcă prin numărul mare de descoperiri funerare – peste 900 de morminte cercetate începând cu anii ’30 ai secolului trecut. Pe lângă cele 367 de morminte publicate în volumul monografic de către Preda, trebuie menţionate şi alte campanii cu descoperiri foarte bogate. Cercetările realizate în perioada 1975–1992, de către colectivul Muzeului de Arheologie Callatis, desfăşurate în aceeaşi zonă ca cele coordonate de Preda, au condus la descoperirea altor 250 de morminte.25 În anul 2000, în urma efectuării unei săpături arheologice cu caracter de salvare, au fost cer‑ cetate 169 de morminte de epocă romano‑bizantină.26 În vederea descărcării de sarcină arheologică a unui perimetru situat în vecinătatea Bisericii cato‑ lice din Mangalia, a avut loc în anul 2004 o campanie arheologică în cadrul căreia au fost descoperite şi cercetate 55 de complexuri funerare.27   În punctul „Strada Ardealului” sunt descoperite 50 de morminte (datate în secolul al IV‑lea p.  Chr.) în anul 1981 (vezi Lungu & Chera‑Mărgineanu 1982); la intersecţia Bulevardului 1 Decembrie 1918 cu Strada Stabilizării sunt cercetate, un an mai târziu, 37 de morminte (datate în secolele IV–VI p. Chr.; vezi Lungu & Chera‑Mărgineanu 1986); în zona „Bd. Repu‑ blicii‑Bd. 1 Decembrie 1918-Incinta poştei noi” sunt descoperite 23 de complexuri funerare (datate tot în secolele IV–VI p. Chr.), în anul 1983 (Lungu & Chera‑Mărgineanu 1983). 21   Bucovală & Paşca 1988–1989. 22   Am ajuns la acest număr în urma inventarierii tuturor descoperirilor funerare menţionate în rapoartele preliminare de cercetare arheologică pe teritoriul municipiului Constanţa, din perioada 2000–2017 (rapoarte disponibile online la http://cronica.cimec.ro/cercetari.asp.). 23   Preda 1980. 24   Preda, Popescu & Diaconu 1962; Diaconu 1964; Preda & Cheluţă‑Georgescu 1975. 25   Georgescu & Ionescu 1995–1996, 197. 26   Ionescu, Alexandru & Constantin 2002–2003. 27   Ungureanu & Radu 2006. 20

16

Ciprian Crețu

Un alt sit important, din perspectiva cantităţii descoperirilor de mor‑ minte, este Beroe (Piatra Frecăţei, comuna Ostrov, judeţul Tulcea). În prin‑ cipala publicaţie privind necropola sunt prezentate 228 de morminte (din‑ tre care 40 datate în secolele II–III p. Chr.)28, chiar dacă în cercetările din anii 1958–1959 şi 1960–1971 au fost identificate 1139 de morminte cu 1113 schelete, datate între secolele II–XIII p. Chr., fără a se menţiona însă datarea pentru fiecare caz în particular.29 O altă problemă care face extrem de difi‑ cilă analiza mormintelor descoperite la Beroe o reprezintă notaţia acestora. La Institutul de Antropologie din Bucureşti, există circa 500 de schelete din prima campanie, dar acestea păstrează notaţia originală de şantier, în timp ce în materialul publicat, mormintele au fost renotate, situaţie care împie‑ dică stabilirea unor corespondenţe sau o analiză antropologică pertinentă.30 Chiar dacă nu se remarcă prin descoperiri la fel de spectaculoase din punct de vedere cantitativ, există numeroase aşezări romane din provincia Moesia cu descoperiri relevante în construirea unui discurs despre practicile funerare din această perioadă la Dunărea de Jos. Cercetările din ultimele două decenii de la Ibida (sat Slava Rusă, comuna Slava Cercheză, judeţul Tulcea) au dus la descoperirea a 134 de morminte ce conţineau 182 de indi‑ vizi.31 În urma cercetărilor din cadrul sitului de la Carsium, castrul roman situat pe teritoriul localităţii Hârşova, în judeţul Constanţa, au fost descope‑ rite 95 de morminte de epocă romano‑bizantină (secolele IV–VI p. Chr.).32 În necropola de la Capidava au fost cercetate 17 morminte.33 De‑a lungul a trei campanii de săpături arheologice (în anii 1968 şi 1973–1974), la Dinogeţia (comuna Jijila, judeţul Tulcea) au fost descoperite 29 de morminte.34 Descoperirile cu caracter funerar de pe ţărmul vestic al Mării Negre con‑ turează un registru arheologic destul de consistent şi prezintă un potenţial major de cercetare. Din păcate, în destul de multe cazuri, astfel de demersuri sunt îngreunate de lipsa constantă de informaţii şi detalii precise şi suficiente cu privire la descoperiri şi de modul în care s-a procedat la înregistrarea informaţiilor atât în teren, cât şi în cercetarea post-săpătură.35   Petre 1987, 7.   Petre 1987, 7–8, Tabelul 1. 30   Soficaru 2011, 75. 31   Incluzând aici şi cavoul romano‑bizantin „Tudorca”, cu 39 de indivizi (Miriţoiu & Soficaru 2003); vezi Soficaru 2011, 107–108. 32   Nicolae 1993, 222, 224. 33   Cheluţă‑Georgescu 1979, 180–181. 34   Vezi Soficaru 2011, 88–90, a cărui numărătoare a mormintelor se bazează pe informaţiile din documentaţia originală de săpătură întocmită de Alexandru Barnea, păstrată în Arhiva Institutului de Arheologie din Bucureşti. 35   De exemplu, notaţiile materialului osteologic făcută în momentul prelucrării primare a 28 29

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

17

Primele descoperiri din sfera funerară de la Histria au fost discutate încă de la începutul secolului al XX‑lea de către V. Pârvan, care începe, în anul 1914, primele săpături arheologice din colonia milesiană de pe malul lacului Sinoe. Este vorba, printre alte inscripţii, şi despre materiale epigrafice fune‑ rare – epitafuri pe diverse monumente, reliefuri şi stele funerare.36 Pentru anii 1928–1940, perioadă în care la conducerea şantierului arheo‑ logic de la Histria se află cuplul Lambrino (Scarlat Lambrino, alături de soţia sa, Marcelle Flot-Lambrino)37 nu deţinem nicio informaţie privind vreo des‑ coperire funerară. Activitatea de cercetare arheologică cunoaşte o adevărată înflorire după sfârşitul celui de‑Al Doilea Război Mondial şi instaurarea regimului comunist. Pentru mai bine de două decenii (1949–1970), conducerea şantierului revine academicianului E. Condurachi.38 În acest interval se inaugurează numeroase săpături arheologice în diverse sectoare din cuprinsul sitului: Zona sacră (sub coordonarea următorilor: D.M. Pippidi, G. Bordenache, V. Eftimie‑Andronescu şi P. Alexandrescu), zona rezidenţială a oraşului roman târziu, denumit con‑ venţional Sector „Domus” (I. Stoian, E. Popescu şi M. Sâmpetru), partea de sud-vest a oraşului, cunoscută şi sub denumirea de „cartierul economic” (I.I. Russu), în incinta romană postgotică (G. Florescu, N. Hamparţumian şi D.  Theodorescu), bazilica extra muros (N.  Hamparţumian), edificiul termal „Terme II” (A. Suceveanu), pe platoul de nord-vest (S. Dimitriu, C. Dumitrescu şi C. Domăneanţu), necropola tumulară (P. Alexandrescu).39 În perioada 1949–1950 se deschid trei secţiuni (Z1, Z2 şi Z3) pe terito‑ riul din afara cetăţii, în zona numită convenţional „sectorul Z”. Principalul fost înlocuită ulterior (în vederea publicării unor sinteze sau monografii) şi nu mai cores‑ punde cu datele originale, făcând practic imposibilă o încercare de analiză a acestuia. În cazul Histriei, de pildă, una dintre principalele probleme în urmărirea numărului exact al mormintelor descoperite o reprezintă sistemul de notaţie, în ambele cazuri, şi atunci când acesta există, dar este problematic, însă şi în situaţiile în care lipseşte cu desăvârşire. De asemenea, denumirea sectoarelor e posibil să fi fost făcută cu un scop precis, dar acest lucru complică identificarea mormintelor. Se poate face referire aici la faptul că în unele campanii ele au fost notate începând cu cifra 1, pentru ca apoi, în cadrul aceluiaşi sector, dar în anul următor, numărătoarea să se reia tot de la 1. 36   Pârvan 1916; 1923; 1925. 37   Pentru câteva detalii privind această perioadă, vezi Avram 2002–2003; 2004. După ce alege calea exilului, în circumstanţele nefaste ale instaurării comunismului în România, cuplul Lambrino se stabileşte în Portugalia, luând cu ei majoritatea documentaţiei privind săpăturile arheologice. 38   Pentru o bibliografie a lucrărilor lui Condurachi, precum şi pentru o scurtă prezentare a activităţii sale de cercetare, vezi Iliescu 1981–1982 şi Petrescu‑Dîmboviţa 1991. 39   Pentru un articol de sinteză privind cercetările arheologice de la Histria din ultimul secol, vezi Angelescu 2014.

18

Ciprian Crețu

obiectiv al celor două campanii a fost reprezentat de încercarea de lămurire a unor aspecte privind zidul de incintă roman timpuriu, situat la aproxi‑ mativ 370 de metri spre vest de zidul de epocă târzie. În acest scop, au fost întreprinse cercetări în cele trei puncte: Z1, care reprezintă zona extremităţii de nord a zidului (care se pierde în nisipul lacului Sinoe), urmărind zidul pe latura sa de est, cu dimensiunile de 21 × 1,60 m; Z3,40 situat la 260 m spre sud de Z1, într‑o zonă în care au fost identificate două bastioane de formă drept‑ unghiulară; Z2 reprezintă zona aflată la jumătatea distanţei dintre celelalte două puncte, secţiunea transversală având dimensiunile de 34,25 × 2,50 m. În nivelul superior al secţiunii Z2 au fost descoperite trei gropi de mor‑ minte de dimensiuni mari,41 dintre care unul (M1/1949) avea un individ cu craniul deformat intenţionat, probabil cu ajutorul bandeletelor,42 şi pre‑ zenta drept inventar funerar o cataramă aurită aflată în regiunea superioară a tibiei stângi.43 Pentru toate cele trei morminte se menţionează existenţa pe lângă schelet a unui parapet de protecţie din teracotă sau din pietre legate cu pământ. Complexurile sunt datate în secolele IV–V p. Chr. La aproximativ 150 m distanţă de capătul dinspre nord-est al zidului exterior roman (timpuriu) Z, a fost deschisă, în acelaşi an 1949, o suprafaţă de formă aproape pătrată cu dimensiunile de 10,90 (latura de nord) × 10,50 m (latura estică). Se pare că în această zonă a mai fost efectuat anterior un sondaj, cel mai probabil în perioada de directorat a lui S. Lambrino (deci înainte de anul 1940), întrucât autorii săpăturii menţionează că se cunoşteau „urmele unor vechi şan‑ ţuri de cercetare”.44 Această zonă a fost denumită convenţional „sectorul locuin‑ ţelor din nord-vestul cetăţii” sau „sectorul X”. În colţul de nord-est al săpăturii sunt identificate două morminte, caracterizate prin acelaşi sistem de protecţie a scheletului ca şi în cazul complexurilor descoperite în secţiunea Z2, realizat prin două şiruri de pietre fixate oblic în pământ în forma unei elipse.45 Pe lângă principala secţiune din această zonă, a mai fost deschisă, trei ani mai târziu (în vara anului 1952), Secţiune X α’’’,46 cu dimensiunile de 40   În punctul Z3, în afară de secţiunea transversală, cu dimensiunile de 32,85 × 2,30 m, a mai fost deschisă şi o suprafaţă (notată Z3 A) de 22 ×13,45 m, în vederea dezvelirii şi cercetării celor două bastioane (Condurachi 1954: 181). 41   Groapa mormântului M1/1949 se desfăşura între 6,68 – 8,40 m, de la capătul de E al sec‑ ţiunii Z2, având deci o lungime de aprox. 1,72 m (Condurachi 1954, 185). 42   Miriţoiu 2005. 43   Condurachi 1954, 187. 44   Condurachi 1954, 205. 45  M1/1949=8 prezintă parapet de protecţie a scheletului pe partea stângă, în timp ce M2/194=9 are aceeaşi amenajare, dar pe partea dreaptă (Condurachi 1954, 209). 46   Alături de alte două secţiuni, X α’ (9,25 × 4,50 m) şi X α’’ (4,50 m; este disponibilă doar această dimensiunile, probabil lăţime) (Condurachi 1954, 206).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

19

9,25  ×  4,50  m, cu scopul identificării şi urmăririi stratului attic, bogat în descoperiri de ceramică arhaică. Aici au fost descoperite două morminte, în punctele X ε (M1/1952 = 21) şi X μ (M2)47. Din punct de vedere stratigrafic, M1 a fost descoperit sub platforma care ţine de nivelul elenistic târziu, ajun‑ gând până la limita superioară a nivelului elenistic mijlociu. Rămăşiţele celui de‑al doilea mormânt au fost identificate în pământul de sub nivelul elenistic târziu, între două gropi de depunere.48 Pentru verificarea stratigrafiei observate în secţiunile Z2 şi Z3, executate în campania anului 1949 şi a sectorului X în campaniile din 1949–1952, s-a săpat o secţiune lungă de 132 m şi lată de 3 m, orientată pe direcţia est-vest, trasată între malul lacului Sinoe şi caseta X/1949, şi denumită „Secţiunea X–Z”.49 Aici au fost descoperite trei morminte. Succesiunea nivelurilor din acest sector, repetă exemplul celei descoperite în cuprinsul sectorului X: pri‑ mului nivel reprezentat de colibe îi succed mormântul M1/1949 = 11, apoi temelia olbiană, iar dedesubtul acestuia, cel de‑al doilea nivel elenistic.50 Secţiunile dintre zidul din valul III (zidul de incintă elenistic) şi zidul Z,51 de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul deceniului următor, au avut ca scop stabilirea stratigrafiei acestei zone. În S4, în extremitatea estică a secţiunii, a fost identificat un zid de piatră cu o lespede de dimensiuni mari deasupra, determinând săparea şi degajarea unui complex funerar (M1/1950 = 20, des‑ coperit sub primul strat vegetal contemporan) de epocă romană târzie (cel mai probabil din secolul al IV‑lea p. Chr.).52 La vest de zidul de incintă din valul al III‑lea se deschide în anul 1955 un nou sector, denumit „sectorul de la vest de zidul de incintă din valul al ΙΠ‑lea”, cu o suprafaţă de formă dreptunghiulară având dimensiunile de 44 × 20 m (aproximativ 880 m2). Descoperirile din acest sector însumează o serie de ziduri fragmentare şi disparate, construite din piatră legată cu pământ, care datează din ultimele faze de locuire ale aşezării. Apariţia unor structuri din secolele VI–VII p. Chr., situate la circa 100 m în afara zidului cel mare de incintă, cu rămăşiţe ce par să sublinieze desfăşurarea istorică 47  Nu apare în catalogul descoperirilor, întrucât complexul a fost deranjat, din el păs‑ trându‑se doar un fragment de placă de teracotă. 48   Condurachi 1954, 216. 49   Condurachi 1954, 198. Dat fiind intervalul cronologic 1949–1952, care este menţionat în materialul publicat, apare întrebarea privitoare la anul exact în care s-a desfăşurat cercetarea arheologică în Secţiunea X–Z, la care nu am putut răspunde pe baza informaţiilor avute la dispoziţie. 50   Condurachi 1954, 202–203. 51   Cinci secţiuni, notate S1-S5 (Condurachi 1954, 173). 52   Condurachi 1954, 176, Fig. 63.

20

Ciprian Crețu

a cetăţii în ultimele sale decenii, constituia din acest punct de vedere un sector cu totul nou, prin raportare la celelalte sectoare contemporane din cetate. La sudul zidurilor, din întreaga săpătură, pe o lăţime de circa 3–4 m şi de‑a lungul laturii de sud, a fost dezvelită o suprafaţă de teren în care nu a apărut nicio urmă de construcţie sau locuinţă. O ipoteză de lucru este aceea conform căreia în această zonă este posibil să fi fost limita perimetru‑ lui locuit al cetăţii,53 cel puţin la nivelul epocilor lui Anastasius (491–518 p. Chr.) şi Iustinian (527–565 p. Chr.), deci la sfârşitul secolului al V‑lea şi pentru prima jumătate a secolului al VI‑lea p. Chr.54 În această suprafaţă au fost descoperite două55 morminte (M2/1955 = 22 şi M3/1955 = 23), aflate în relaţie de posterioritate cu structurile de habitat. Cel mai probabil, această zonă de locuire, abandonată la un moment dat, este folosită ulterior ca loc de înmormântare pentru locuitorii din interiorul zidului de incintă, unde viaţa va mai fi durat câteva decenii în plus.56 Cercetările continuă în sectorul X şi în anul 1955, având drept obiectiv urmărirea diferitelor straturi elenistice, descoperite parţial în campaniile anterioare. În acest sens se deschide o suprafaţă cu dimensiunile de 19,50 m pe latura sa lungă E-V şi de 12,50 m pe latura scurtă nord-sud.57 După înlă‑ turarea stratului vegetal, a fost identificat aşa‑numitul strat negru‑cenuşos (identificat şi în campaniile anterioare), în care erau implantate gropile a 12   Mai mult, spre deosebire de clădirile din interiorul cetăţii, care se caracterizează printr‑o grijă mai mare pentru construcţie, prin utilizarea unor materiale de o calitate superioară, piatră de dimensiuni mai mari, precum şi a unor fragmente sculpturale şi epigrafice, rămăşi‑ ţele structurilor descoperite pe sectorul în cauză au un aspect mai sărăcăcios, dând impresia unui cartier mărginaş. 54   O perioadă în care cetatea nu mai cunoaşte prosperitatea caracteristică epocilor anteri‑ oare (elenistice sau romane timpurii), fiind în plină desfăşurare un proces de „ruralizare a Dobrogei”, aşa cum consideră Emil Condurachi (1954, 61), fenomen istoric de la care Histria nu se poate sustrage. 55   Observând planul sectorului (Condurachi 1957, 18, Pl. IV), se constată că pe acesta apar figurate trei morminte. În text se discută numai despre M2 şi M3. Deşi se menţionează că în interiorul încăperii celei mari, notată cu G, au apărut câteva fragmente de oase umane, care nu sunt trecute drept morminte, din cauza contextului neclar (deranjat). Acest complex este însă notat drept mormânt (M1), pare să fie deranjat, conform reprezentării pe plan, dar nu se aminteşte nimic altceva despre acesta în materialul publicat. 56  De asemenea, există posibilitatea ca mormântul M2/1955=22, să fie chiar mai târziu (după secolul VI), considerând adâncimea mai mică la care a fost identificat (-0,60 m), pre‑ cum şi orientarea scheletului pe direcţia N-S, întâlnită extrem de rar la Histria, doar în alte patru cazuri: M15/1955=55 şi M19/1959=120 descoperite în sectorul Z2, datate în secolele II–IV p. Chr. (Condurachi 1957, 50, 55); M4/1958=103, mormânt secundar din Movila XVI în sectorul necropolei tumulare, datat în secolul al VI‑lea p. Chr. (Condurachi 1960, 258); M12=205 pe sectorul Terme II, datat în secolele IV–V p. Chr. (Suceveanu 1982, 37). 57   Condurachi 1957, 24. 53

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

21

morminte.58 Caracteristicile / descrierea complexurilor nu apar la un loc, fiind împrăştiate de‑a lungul textului. Se oferă detalii despre poziţia strati‑ grafică a tuturor gropilor, sunt amintite orientările, inventarul, după care se reia descrierea mormintelor, de unde lipsesc unele detalii amintite anterior în text.59 Autorii săpăturilor menţionează că grupul de morminte aparţine necropolei plane situate pe platoul din vestul cetăţii, necropolă a cărei limită spre nord pare a fi în zona sectorului X.60 Campaniile anterioare de săpături au urmărit precizarea caracterului nordic şi estic al aşezării civile de pe platou. Situaţia era mai neclară în ceea ce priveşte zona sudică a platoului aşezării. Astfel, pentru a se realiza con‑ trolul stratigrafic al marginii sudice, a fost deschisă o secţiune executată în panta platoului, lungă de 24 m, lată de 2 m şi adâncă de la 0,50 la 3,20 m. În extremitatea sudică a secţiunii, stratul superior elenistic este întrerupt sau deranjat de 13 morminte,61 amenajate la adâncimi ce variază de la -0,80 la -1,60 m faţă de nivelul actual al solului. Autorii menţionează că este vorba despre un cimitir regulat, în care mormintele fuseseră aranjate în rânduri, toate mormintele de epocă romană fiind orientate pe direcţia E-V.  62 În materialul publicat nu există nicio informaţie referitoare la poziţia schele‑ telor. În urma observării planului secţiunii,63 publicat neclar, de o calitate slabă, am considerat toţi indivizii ca fiind depuşi în poziţie decubit dorsal, fără alte detalii suplimentare (privind, de pildă, poziţia membrelor inferi‑ oare şi superioare). Tot în anul 1955 se decide extinderea săpăturilor din sectorul Z2,64 prin trasarea unei noi secţiuni cu lungimea de 50 m ce continuă cercetările spre partea de vest a zonei. Au fost urmărite două obiective majore: cercetarea stratigrafică a urmelor de locuire din aşezare şi cercetarea necropolei plane care pare a se întinde pe o suprafaţă destul de largă a platoului.65 Din punct de vedere stratigrafic, a fost documentată aceeaşi succesiune a straturilor întâlnită şi în campaniile anterioare (de la cel mai recent la cel mai vechi): sub stratul vegetal se află acel strat subţire de pământ cenuşos corespunzând   Dintre care sunt descrise doar 10 în materialul publicat, întrucât primele două, M1 şi M2, nu prezintă interes, ele fiind total deranjate (nu apar nici pe planul general al săpăturii; vezi Condurachi 1957, 26–27, Pl. V). 59   În catalogul descoperirilor funerare, informaţiile au fost centralizate pe complexuri. 60   Condurachi 1957, 27. 61   Dintre acestea, unul (M13) este datat în epocă elenistică, iar altul (M1) cel mai probabil din epoca migraţiilor. 62   Condurachi 1957, 33. 63   Condurachi 1957, 33, Fig. 16. 64   Unde se deschisese o secţiune în anii 1949–1950, peste zidul roman Ζ. 65   Condurachi 1957, 39. 58

22

Ciprian Crețu

necropolei romane, după care se suprapun patru niveluri aferente epocii ele‑ nistice (perioada cuprinsă între jumătatea secolului al IV‑lea a. Chr. şi ulti‑ mele decenii ale secolului I a. Chr.),66 şi în final apar straturile arhaice cores‑ punzătoare secolelor VI–V a. Chr. Urmele de locuire în punctul Z2 se pot urmări din epoca arhaică greacă până la începutul epocii romane. Pe par‑ cursul întregii epoci elenistice, locuirea acestei zone este destul de intensă, fapt susţinut de registrul ceramic descoperit care este destul de bogat. După încetarea locuirii în această zonă (fenomen care antrenează în mod natural dezafectarea), întregul teren capătă o destinaţie funerară. În cursul săpături‑ lor din 1955 au fost cercetate 21 de morminte.67 Deşi momentul abandonului nu poate fi stabilit cu exactitate, luând în considerare datările unora dintre obiectele de inventar descoperite în morminte, se poate avansa ipoteza că, spre sfârşitul secolului al II‑lea p.  Chr., această zonă funcţionează deja ca spaţiu de depunere a defuncţilor. Mai mult, în sprijinul acestei ipoteze tre‑ buie luat în considerare şi faptul că în campania anului 1955, în toate cele trei sectoare aflate pe platou s-au scos la iveală morminte care, după inventar, încep din secolul al II‑lea p. Chr. şi merg până în secolul al IV‑lea p. Chr. În anul 1956, lucrările din sectorul situat la vest de zidul de incintă din valul al III‑lea s-au limitat aproape exclusiv la dezvelirea bazilicii creştine de la extremitatea vestică a săpăturii din anul precedent. Mai jos de nive‑ lul considerat ca fiind cel contemporan cu perioada de funcţionare a bazi‑ licii, succesiunea stratigrafică este dificil de stabilit. Pe suprafaţa în cauză, la o adâncime cuprinsă între -1,00 şi -1,50 m, se constată existenţa a nume‑ roase lentile de pământ de diverse culori,68 la baza cărora a fost identificată, aproape pe toată lungimea secţiunii, o pătură de mortar, a cărui compoziţie e asemănătoare cu a celui găsit în zidul mare de incintă. În acest strat au fost descoperite 12 morminte, dintre care au fost cercetate doar opt.69 Toate mormintele conţin schelete orientate pe aceeaşi direcţie (E-V). În gropile complexurilor funerare a fost descoperită ceramică obişnuită pentru seco‑ lele V–VI p. Chr. care, împreună cu ţiglele folosite la acoperişul scheletelor   Pentru perioada elenistică, succesiunea straturilor în cadrul sitului de la Histria se pre‑ zintă în felul următor (de la cel mai vechi la cel mai recent): nivel elenistic I (cca. 340–300 a. Chr.), nivel elenistic II (300–180/170 a. Chr.), nivel elenistic III (180/170- 100 a. Chr.), nivel elenistic IV (100–30/20 a. Chr.). Pentru întregul ansamblu al cronologiei sitului, vezi Ange‑ lescu & Bâltâc 2002–2003 şi Angelescu & Avram 2014, 38. 67   Condurachi 1957, 48–55. 68   S-a identificat o mare varietate de culori de pământ, care se suprapun în foarte puţine cazuri sub forma unor pături plane şi atunci când se întâmplă acest lucru, straturile sunt foarte subţiri şi ocupă o suprafaţă destul de redusă (Pippidi 1959, 293). 69   Cele patru morminte au rămas necercetate, întrucât săparea lor ar fi atras după sine distru‑ gerea profilului secţiunii, precum şi a pavajului de cărămidă din bazilică (Pippidi 1959, 293). 66

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

23

(ce prezintă caracteristici specifice pentru aceeaşi perioadă), conduc la data‑ rea cimitirului într‑o epocă târzie. În acelaşi an se continuă cercetările şi în sectorul Z2, în zona necropolei romane de pe platoul din vest, ocazie cu care sunt descoperite încă cinci morminte,70 numărul total de descoperiri funerare din acest sector ajungând astfel la 27. Din nefericire, informaţiile oferite în materialul publicat sunt sumare. Se constată acelaşi ritual de înmormântare, adică scheletul protejat de ţigle sau pietre. Niciun mormânt nu prezintă obiecte de inventar, „încât descoperirea lor nu contribuie cu nimic la îmbogăţirea materialului docu‑ mentar. […] Lipsa inventarului face imposibilă, deocamdată, încadrarea cronologică mai strânsă a acestor morminte.”71 În anul 1957, se desfăşoară o campanie de cercetări arheologice în punc‑ tul D al sectorului central al cetăţii (ce avea ca scop explorarea terenului cuprins, spre est, între edificiul cu bazilica creştină şi lacul Sinoe). În cadrul acestei campanii de săpături sunt descoperite patru morminte conţinând şapte indivizi (un mormânt fiind triplu, altul dublu). Cel mai probabil, aceste morminte datează dintr‑o perioadă de după secolul VI p. Chr.72 Săpăturile din anul 1957 din sectorul X scot la iveală o singură desco‑ perire funerară, despre care autorii săpăturilor oferă puţine detalii, căutând însă să explice această situaţie prin faptul că suprafaţa bătătorită cu pietre şi cioburi făcea mai dificilă săparea gropilor de depunere. Este vorba despre un mormânt de copil descoperit în caseta din capătul de nord-est al secţiunii.73 Descoperiri mai numeroase apar în cursul cercetărilor din sectorul Z2, constând în nouă morminte aparţinând necropolei plane de inhumaţie din epoca romană situată platoul din vestul cetăţii.74 În cazul a patru dintre mor‑ minte (M6, M7, M8, M9/1957 = 96–99) se menţionează că scheletele au ace‑ eaşi orientare, fără a se preciza care, iar pe plan nu e figurat nordul (sau orice alt punct cardinal). În această situaţie am apelat la un compas în format electronic, cu punctele cardinale, pe care l-am suprapus peste planul general al săpăturii, stabilind punctele cardinale prin raportare la scheletele ale căror orientare este precizată. Un an mai târziu, în 1958, are loc o descoperire importantă în urma cer‑ cetărilor Movilei XVI, pe sectorul necropolei tumulare.75 Acest tumul, cu   Pippidi 1959, 300.   Pippidi 1959, 300. 72   Condurachi 1959, 278. 73   Condurachi 1959, 281. 74   Condurachi 1959, 288. 75   Condurachi 1960, 256–263. 70 71

24

Ciprian Crețu

diametrul de 40  m şi înălţimea de 5  m, este situat în colţul de sud-est al platoului înalt al necropolei, ocupând o poziţie net dominantă şi constituind unul dintre cele mai frumoase puncte de perspectivă ale zonei.76 Tumulul a fost amenajat suprapunând şase movile de dimensiuni mai mici, aplati‑ zate, datând din secolele VI–IV a. Chr., precum şi patru morminte plane care aparţin aceluiaşi interval cronologic. Sistemul de construcţie al acestei imense movile este interesant. Constând dintr‑o anumită aşezare a stratu‑ rilor de pământ, menită să împiedice dislocarea uriaşei mase a tumulului de‑a lungul vremii, prezintă pe suprafaţa destinată ridicării movilei o serie de grămezi, alcătuite din straturi alternative de pământ brun şi de lut gal‑ ben, dispuse în cerc, la periferia suprafeţei pe care urma să o ocupe tumulul. P. Alexandrescu consideră că destinaţia acestor movile nu era de a adăposti morminte, ci pentru susţinerea masei de pământ a viitoarei movile mari.77 După ce acestea au fost înălţate, craterul creat între ele a fost umplut în con‑ tinuare cu lut alternat cu pământ, unind toate movilele de susţinere într‑o singură structură. În tumul, aproximativ la nivelul vârfurilor movilelor de susţinere, au fost descoperite peste 30 de amfore romane de ofrandă, dispuse către centru. Amforele sunt toate de acelaşi tip şi se datează în primele două secole p. Chr. Acest punct este utilizat târziu, în secolul al VI‑lea p. Chr., pentru o serie de 13 morminte de inhumaţie, care perforau movila de jur împrejur.78 Cinci dintre morminte prezentau groapă de tip catacombă.79 Încadrarea cronolo‑ gică a tuturor mormintelor pe baza obiectelor descoperite este destul de difi‑ cilă întrucât cea mai mare parte dintre complexuri sunt lipsite de orice fel de inventar funerar. Plasarea lor târzie, în secolul al VI‑lea p. Chr., s-a făcut por‑ nind de la inventarele descoperite în trei dintre morminte (M8/1958 = 108, M9/1958 = 109 şi M13/1959 = 113). În mormântul M8 a fost identificată în zona pântecului o cataramă din bronz cu cruce ajurată, piesă care face parte din categoria cataramelor de tip „Sucidava”. Întocmai ca piesa din inventarul funerar al lui M9,80 această categorie de catarame de tip „Sucidava” cu placa ornamentată cu cruce şi semilună ajurate, prezintă întotdeauna şi două ori‑ ficii circulare situate de obicei sub braţele laterale ale crucii.81 Tot în secolul   De unde şi denumirea de „Belvedere”.   Condurachi 1960, 256. 78   Alexandrescu 1966, 204. Zece morminte au fost descoperite în campania din anul 1958, celelalte trei fiind identificate şi cercetate un an mai târziu, în 1959. 79   M3/1958=102, M4=103, M9/1958=109, M10/1958–1959=110 şi M13/1959=113 (Condu‑ rachi 1960, 258; 1962, 417). 80   Condurachi 1960, 260, Fig. 25/b. 81   Cele mai la îndemână analogii pentru catarama descoperită în mormântul M9/1958=109 76 77

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

25

al VI‑lea p. Chr. se datează şi pieptănul bipen din os descoperit în M13,82 precum şi catarama pătrată de bronz din mormântul M9. Obiectivul campaniei de săpături din anul 1959 din regiunea de nord şi vest a platoului a fost acela de a încerca delimitarea aşezării arhaice descope‑ rită în campaniile 1956–1958 în cadrul sectorului X. În acest scop s-au des‑ chis patru secţiuni: Z4, XNV şi XNV „Câmpie” (situată la marginea de nordvest a platoului, unde terenul coboară în câmpie, orientată E-V, cu lungimea de 20 m şi lăţimea de 4 m, la 200 m distanţă de sectorul X), pe marginea de nord a platoului, iar în capătul de vest al platoului s-a deschis secţiunea X V.83 În Secţiunea XNV „Câmpie” s-au descoperit patru morminte, dintre care unul dublu, datat în secolele VI–VII p. Chr. după inventarul funerar alcătuit dintr‑o cataramă dreptunghiulară din bronz şi o aplică.84 În secţiunea Z4, lungă de 20 m, deschisă la vest de zidul Z din epoca romană târzie, la 30 m distanţă de capătul său de nord, a mai fost identificat un singur mormânt, despre care se menţionează doar că nu are inventar şi că a apărut la adânci‑ mea de -1,25 m.85 Săpăturile din sectorul Z2 din anul 1959 au constat în deschiderea unei secţiuni de 25 × 2,50 m pe direcţia nord-sud, paralelă cu cea din 1955, des‑ coperindu‑se un număr de zece morminte, dintre care patru de epocă ele‑ nistică.86 Stratul roman care apare imediat sub pământul vegetal, gros de 20–30 cm şi în cuprinsul căruia nu au apărut urme de locuire corespunde necropolei plane de inhumaţie din această zonă (care se întinde dincolo de limita sudică a platoului, coborând pe pantă spre terenul aluvionar). Anul 1961 marchează începutul celor mai importante campanii de săpă‑ turi în Sectorul bazilica extra muros, prin prisma numărului însemnat de descoperiri funerare. Reluarea cercetărilor87 în această zonă, începând de la Histria sunt întâlnite la Beroe‑Piatra Frecăţei (vezi Petre 1987, 67, Pl. 122/188), la Tro‑ paeum Traiani (Bogdan Cătăniciu & Barnea 1979, 192, Fig. 174/10.7) sau la Sucidava‑Celei (Tudor 1941, 372, Fig. 8/a), toate datate în secolele VI–VII p. Chr. Pentru o privire de ansam‑ blu asupra acestei categorii de artefacte, vezi Teodor 1991. 82   Condurachi 1960, 260, Fig. 25/a. 83   Condurachi 1962, 384, Pl. I. 84   Condurachi 1962, 401–402. 85   Condurachi 1962, 404. 86   Condurachi 1962, 412–413. În MCA 8, la p. 412, M. Coja notează că „mormintele desco‑ perite le prezentăm în ordinea apariţiei lor în continuarea celor treisprezece descoperite în anul 1955”, însă conform raportului pentru campania din 1955, apărut în MCA IV (1957), Con‑ durachi notează, la p. 48, următoarele: „În campania anului 1955 în toate cele trei sectoare săpate pe platou, s-au scos la iveală morminte care, după inventar, încep din secolul al II‑lea e.n., din cele ce se observă până acum, şi merg până în sec. al IV‑lea e.n. În sectorul Z2 s-au descoperit 21 morminte, dintre care 10 cu inventar.” 87  Edificiul de cult fusese identificat încă de la începutul secolului al XX‑lea, de către

26

Ciprian Crețu

cu campania din 1961, sub conducerea lui N.  Hamparţumian, au urmărit două aspecte fundamentale: 1. Stabilirea stratigrafiei aşezării, în afara incin‑ tei romano‑bizantine, în vederea delimitării evoluţiei topografiei Histriei în diferite perioade ale existenţei sale; 2. Stabilirea fazelor de dezvoltare a necropolei plane romano‑bizantine, încadrarea ei cronologică şi raportul faţă de bazilica creştină învecinată.88 În acest sens este deschisă o secţiune, S I, lungă transversală est-vest pe axul bazilicii, unde se desfăşoară cercetări în perioada 1961–1963, urmată în 1964 de o alta cu aceeaşi orientare, paralelă cu latura nordică a edificiului. În urma săpăturilor a fost stabilită următoarea succesiune stratigrafică: 1. Nivel elenistic târziu89; 2. Strat roman din secolele I–III p. Chr.; 3. Strat roman din secolul al IV‑lea p. Chr., care corespunde cu necropola plană; 4. Strat romano‑bizantin din secolele V–VII p. Chr., cu diverse structuri con‑ structive şi morminte.90 Cercetările în straturile de epocă romană, spre deosebire de cazul nivelu‑ lui elenistic târziu, au condus la identificarea unor complexuri arheologice distincte, bine precizate din punct de vedere cronologic, care reflectă în viaţa zonei respective două mari etape constructive: prima etapă este reprezen‑ tată prin urmele unor locuinţe databile în secolele I–II p. Chr., iar celei de‑a doua etape îi pot fi atribuite vestigiile unui impunător edificiu din secolul al III‑lea p. Chr. Un lucru ce apare ca evident pe parcursul cercetărilor este intensitatea locuirii în această zonă a oraşului, fapt susţinut de descoperirea a numeroase rămăşiţe de ziduri (din pietre nefasonate, legate cu pământ), care brăzdează secţiunea S I de la un capăt la celălalt. Se pare că intensitatea locuirii se diminuează treptat începând cu secolul V. Pârvan, care însă reuşeşte să publice doar informaţii sumare despre acesta (Pârvan 1915). În 1917, arhitectul german Johannes Jacobs întreprinde săpături în zona bazilicii de la His‑ tria, în contextul în care Dobrogea se afla sub ocupaţia alianţei Puterilor Centrale. Se pare că unele informaţii referitoare la rezultatele săpăturilor au fost publicate în ziarul de limbă germană Dobrudscha‑Bote, la începutul anului 1918 (în numerele 64–65, conform referinţei oferite în Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2003–2005, 105, nota 3; din păcate, tocmai numerele din această perioadă lipsesc din arhiva digitală a Staatsbibliothek zu Berlin, disponibilă la https://digital.staatsbibliothek-berlin.de/). Noi informaţii referitoare la bazilică au fost aduse prin contribuţiile arhiepiscopului german Raymund Albin Netzhammer, în cartea sa des‑ pre antichităţile creştine din Dobrogea (Netzhammer 1918, 159–161), şi de cercetările relu‑ ate după o perioadă destul de lungă de către E. Popescu în anii 1955–1956 (Popescu 1994, 306–312). 88   Hamparţumian 1970, 193. 89   Cercetat numai pe o porţiune redusă a secţiunii mari, în apropierea zidului de apărare din aceeaşi perioadă. Cercetarea a avut mai degrabă caracterul unui sondaj, din cauza pânzei de apă care a împiedicat desfăşurarea unei săpături extinse. 90   Hamparţumian 1970, 196, Fig. 13.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

27

al III‑lea,91 fenomen care culminează cu abandonul şi dezafectarea edifi‑ ciului (ridicat cândva la sfârşitul secolului al II‑lea şi începutul secolului al III‑lea, probabil în perioada lui Septimius Severus – 193–2011 p. Chr.)92 şi cu momentul schimbării radicale a funcţionalităţii zonei, prin transformarea cartierului într‑o zonă cu destinaţie funerară pe suprafaţa căreia mormintele sunt implantate printre resturile de ziduri, dărâmături şi moloz ale edificiu‑ lui demontat.93 În secţiunea S I, de‑a lungul a două campanii de săpături arheologice în perioada 1961–1962, sunt descoperite 54 de morminte (de la M1/1961 = 124 la M54/1962 = 177, în catalogul descoperirilor funerare). La acestea se adaugă 18 morminte (de la M55/1964 = 178 la M74/1964 = 197) descoperite în cea de‑a doua secţiune, S II, deschisă în anul 1964.94 Toate mormintele sunt de inhumaţie în gropi simple sau protejate prin amenajarea unor diverse sis‑ teme de protecţie: ţigle aşezate orizontal, în dublă pantă, direct peste sche‑   Eveniment punctat de o serie de distrugeri. Trebuie subliniat aici faptul că nivelurile corespunzătoare epocii romane (post secol II) se caracterizează, pe toată întinderea lor, prin intense straturi de arsură. Cel puţin arsura şi dărâmătura nivelului al III‑lea denotă o distru‑ gere radicală a cartierului. Se pare că încetarea locuirii nu a fost un fenomen brusc, ci unul treptat, caracterizat printr‑o restrângere treptată a amenajărilor de structuri constructive mai modeste, în raport cu cele anterioare. (Hamparţumian 1970, 196–200). 92   Hamparţumian 1970, 200–201. 93   Mormintele cele mai timpurii aparţin începutului secolului al IV‑lea p. Chr. Astfel, edi‑ ficiul se încadrează din punct de vedere stratigrafic în limitele secolului al III‑lea, dat fiind că suprapune nivelurile secolului al II‑lea şi este anterior necropolei din secolul al IV‑lea. Ceramica şi monedele descoperite în acest strat susţin această încadrare cronologică (Ham‑ parţumian 1970, 196–200). 94  Descrierile tuturor mormintelor descoperite de N.  Hamparţumian în campaniile din perioada 1961–1964, au fost preluate din documentaţia originală de şantier, aflată în arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti, întrucât în materialele publicate nu se regăsesc informaţii suficiente pentru complexurile funerare considerate individual (pentru o descriere cât mai completă şi corectă, informaţiile sunt adunate din documen‑ taţia de şantier originală, din articolul din revista SCIV, publicat de Hamparţumian în anul 1971 şi de pe planul săpăturilor pe care am aplicat un compas în format electronic pentru verificarea orientărilor; determinările antropologice au fost realizate în totalitate de Andrei Soficaru, cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din Bucureşti, căruia îi sunt profund recunoscător). Doresc, cu această ocazie, să mulţumesc membrilor Consiliului Știinţific al Institutului de Arheologie, pentru că mi‑au permis consultarea documentelor de arhivă din Fondul Nubar Hamparţumian, precum şi domnului Mircea Dabîca, cercetător în cadrul aceluiaşi institut, pentru semnalarea existenţei acestei extrem de valoroase surse. Fondul de arhivă N. H. reprezintă singura sursă inedită pe care se bazează elaborarea lucrării de faţă (în particular a catalogului descoperirilor funerare de epocă romană de la Histria). Descrierile şi discuţiile privind toate celelalte complexuri funerare au la bază exclusiv mate‑ riale publicate. Tot în arhiva Institutului există, în fondul Catrinel Domăneanţu, o bogată documentaţie de şantier în care sunt prezentate numeroase descoperiri funerare inedite, în special din zona necropolei de pe platou. Din păcate, accesul la acestea nu mi‑a fost permis. Aceasta poate constitui o lipsă / limită a lucrării de faţă. 91

28

Ciprian Crețu

let sau dispuse oblic pe o singură parte; pietre sau lespezi aşezate deasupra gropii sau pe o singură latură a ei. Apar destul de frecvent şi mormintele cu pereţii construiţi din pietre şi acoperite cu ţigle sau lespezi.95 Printre rezultatele cercetărilor arheologice din sectorul Z2 din anii 1960, 1961 şi 1963 se numără şi 13 descoperiri funerare. Din nefericire, în raportul publicat în MCA 9, M. Coja nu oferă detalii asupra acestora. Se menţionează doar că au fost descoperite nouă morminte de copii, în gropi simple sau cu paramente de pietre, la care se adaugă patru morminte simple de adulţi. Pentru prima oară au apărut morminte în sarcofage de ţigle tipic romane: trei cu morminte de copii şi două de adulţi. Tot pentru prima oară la Histria s-a descoperit un mormânt de copil înhumat în amforă, probabil din secolul al IV‑lea p. Chr., notează autoarea.96 În anii 1964–1968, 1970 şi 1972–1973, cu prilejul unor lucrări edilitare, se desfăşoară cercetări arheologice într‑o zonă situată la aproximativ 100 m spre est de zidul de incintă roman, şi la 300 m vest de incinta târzie, activitate care a condus la descoperirea unui edificiu termal (cunoscut sub denumirea convenţională de Terme II, care oferă şi numele sectorului). În acest sector au fost descoperite şi 18 morminte (dintre care doar despre 11 dintre ele există informaţii precizate în Histria VI, monografia dedicată celor două edi‑ ficii termale ale oraşului antic).97 La mai mult de două decenii distanţă, în 1994, cu ocazia săpăturilor în zona din estul bazilicii episcopale din interiorul cetăţii, au fost descoperite trei morminte târzii (unul dintre ele având o cataramă databilă 570–600 p. Chr.) aparţinând bazilicii. Autorii săpăturii (A. Suceveanu, C. Muşeţeanu şi O. Bounegru) menţionează că, judecând după situaţiile identificate la est de bazilică, s-ar părea că numărul mormintelor este mult mai mare.98 În anul următor se descoperă alte patru morminte (dintre care un cenotaf şi unul de copil), despre care nu se oferă alte detalii.99 Cercetările arheologice în Sectorul bazilica extra muros sunt reluate în anul 2001 la iniţiativa lui A. Suceveanu. Între 2001 şi 2013 s-au desfăşurat mai multe campanii de săpături în această zonă (sub coordonarea Vioricăi Rusu‑Bolindeţ), campanii care au dus la identificarea a 23 de morminte,100   Hamparţumian 1970, 203.   Coja 1970, 209. 97   Suceveanu 1982, 26, 36–37, 182, Fig. 15. 98   Raport preliminar de cercetare arheologică: Campania 1994, Sector „Basilica Episcopală”. Disponibil la http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=49&d=Istria‑Constanta‑Cuptoare–1994. 99   Raport preliminar de cercetare arheologică: Campania 1995, Sector „Basilica Episcopală”. Disponibil la http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=226&d=Istria‑Constanta‑Cetate–1995. 100   Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2009; Rusu‑Bolindeţ et al. 2010; Rusu‑Bolindeţ et al. 2014. 95 96

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

29

dintre care doar nouă au fost introduse în baza de date, întrucât doar pentru acestea am avut la dispoziţie suficiente informaţii încât să devină relevante pentru studiul de faţă. În campania 2008 s-a urmărit dezvelirea laturii externe a zidului care delimitează cele trei anexe de pe partea sudică a bazilicii, necercetată în săpă‑ turile anterioare. Totodată, s-a început verificarea extinderii spre sud a celor două necropole cunoscute în zonă, pe această latură a bazilicii fiind între‑ prinse cercetări arheologice.101 Au fost descoperite două complexuri fune‑ rare (M1 = 215 şi M2/2008 = 216). Primul a fost surprins în jumătatea vestică a secţiunii S1/2008, situat în careurile 2–3 ale secţiunii, respectiv între 3,88 şi 5,60 m la adâncimea de -1,18 m, groapa având formă dreptunghiulară în suprafaţă, cu marginile clar delimitate prin prezenţa unui strat de mortar cu grosimea de 0,25 – 0,40  m. Mormântul M2 a fost identificat în careul 5 al aceleaşi secţiuni, între metrii 9,18 şi 10, la adâncimea de -1,06  m. În restul suprafeţei S1/08, ca şi al casetei C1/S1/8, au mai fost conturate gropile a altor cinci morminte evidenţiate prin prezenţa aceluiaşi strat de mortar care le delimitează clar şi prin prezenţa unor materiale de construcţie puse pe cant sau a unor pietre. Aceste complexuri au fost cercetate în campaniile ulterioare. În următorul an s-au putut delimita gropile mai multor morminte. Din cele şase gropi de morminte conturate în campania precedentă (2008), s-au dovedit sigure mormintele M1/2008 şi M2/2008, care au şi fost cercetate exhaustiv, precum şi M4/08. Groapa lui s-a conturat foarte clar la adâncirea în suprafaţă în campania acestui an, atât prin urma de mortar specifică, cât şi prin ţigle de acoperiş puse pe cant, care s-au dovedit a fi o nişă laterală amplasată pe latura sudică. Tot în cadrul campaniei din 2009 au fost desco‑ perite şi M10 = 218 (parţial suprapus de M1/2008, cu groapa care s-a con‑ turat la maxim 0,20 m nord de M4/2009, respectiv în careul 3 al secţiunii S1/2008, la 0,90 m spre vest de profilul estic al acesteia), M11 = 219 (groapa acestuia s-a situat la o distanţă de maxim 0,15 m spre sud de M4/2008 şi la 1,50 m spre vest de profilul estic al secţiunii S 1/2008) şi M14 = 220 (identifi‑ cat în extremitatea sudică a secţiunii S1/2008, ca urmare a scoaterii porţiunii de 1,90 × 1,90 m rămase datorită realizării casetei C1/S1/2008).102 În anul 2010, în Sectorul bazilica extra muros au fost cercetate patru morminte: M3 = 221 (descoperit cu doi ani înainte, în 2008!), M4 = 217 (parţial cercetat şi în anul 2009), M6/2010 = 222 şi M20/2010 = 223. A fost identificat încă un mormânt (M15/2010, surprins parţial, continuă spre vest;   Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2009, 128.  Rusu‑Bolindeţ et al. 2010, 88.

101 102

30

Ciprian Crețu

necercetat), într‑o nouă casetă, S1A/2010, deschisă în scopul delimitării limitei sudice a necropolelor din zona bazilicii extra muros, la 1,50 m spre sud de secţiunile S1/2008 şi S2/2009.103 În anul 2010 încep cercetările pe sectorul Histria Sud, sub coordonarea lui Mircea Dabîca. Unul dintre principalele scopuri pentru care s-au dema‑ rat aceste campanii de săpături au vizat o mai bună cunoaştere şi înţelegere a stratigrafiei Histriei romane timpurii în această zonă, fiind vorba despre un palier cronologic nu foarte bine documentat în cazul acestui sit, şi deci stabilirea stratigrafiei generale a zonei în cauză, care se extinde spre nord de la limita sudică a sitului (spre bazilica extra muros). Un alt obiectiv se referă la identificarea în teren a limitelor spre sud şi spre vest a necropolelor din zona edificiului de cult.104 În acest sens au fost deschise mai multe secţiuni. Prima dintre acestea, notată S1, cu o dimensiune totală de 75 × 2 m, a fost cercetată între anii 2008 şi 2010.105 În 2011 au fost deschise alte două secţi‑ uni, S2 şi S3106, urmate, în 2012 şi 2013, de alte patru, notate S4 (10 × 2 m), S5 (6 × 2 m), S6 (6 × 2 m) şi S7 (7 × 4 m). Pe parcursul cercetărilor din acest sector au fost descoperite 26 de com‑ plexuri funerare107, în secţiunile S2 şi S3. În campaniile din anii 2011 şi 2012 au fost identificate şi cercetate două morminte, în partea sudică a secţiu‑ nii S3a.108 Trebuie menţionat faptul că s-a procedat la efectuarea unei mici casete (0,70 × 1,50 m) în cazul M2, în momentul în care s-a observat că în zona membrelor inferioare ale scheletului din acest mormânt a apărut un alt schelet (notat M2’/2012), probabil o reînhumare. În anul 2012, în segmentul de secţiune S3b au fost identificate zece mor‑ minte, dintre care cinci prezentau amenajare de acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă.109 În acelaşi an, în secţiunea S2b, la sud de edificiul de cult, au fost cercetate patru morminte.110 În campania din anul 2013 au fost  Rusu‑Bolindeţ et al. 2011.   Dabîca 2014, 135. 105   Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2009; Rusu‑Bolindeţ et al. 2010; Rusu‑Bolindeţ et al. 2011; Dabîca 2011. 106   S2 cu dimensiunile de 85 × 2 m este orientată pe direcţia N-S, fiind compusă din S2a (20,50 × 2 m); S2b (27,10 × 2 m); S2c (7,10 × 2 m) şi S2d (20,20 × 2 m), separate între ele de câte un martor stratigrafic cu lăţimea de un metru. S3 cu dimensiunile de 116  ×  2  m este compusă din S3a (20 × 2 m), S3b (20 × 2 m), S3c (31 × 2 m), S3d (20 × 2 m) şi S3e (25,60 × 2 m) (Dabîca 2012). 107   Dintre care, până în 2014, anul publicării unui articol de sinteză (Dabîca 2014), au fost cercetate doar 13. 108   M1/2012=224 şi M2/2012=225 (Dabîca 2014, 137, 144, Pl. 4/1–5). 109   Dabîca 2013a. 110   Dabîca 2014, 137, 145, Pl. 5. 103 104

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

31

descoperite un mormânt în S4, unul în S5, şi trei în S6,111 alături de alte patru complexe funerare identificate în S7.112 În anul 2014 a fost cercetat un singur mormânt, M16/2014 = 238, identificat în campania precedentă.113 În fine, în anul 2016, în secţiunea S14114, au fost descoperite două morminte, alături de un al treilea în suprafaţa S15, nou deschisă în acel an.115 Cele mai recente cercetări în contexte funerare de la Histria se leagă de proiectul „Population Dynamics, Health and Diet on the Roman Danube Frontier”, dezvoltat de University of Texas at Austin, sub coordonarea arhe‑ ologului Adam Rabinowitz, profesor la Departamentul de Studii Clasice al aceleiaşi instituţii.116 Proiectul în cauză, început în anul 2017, îşi propune să abordeze aspecte privitoare la mobilitatea umană, la dietă şi starea de sănătate a populaţiei antice, prin aducerea unui program integrat de analiză arheolo‑ gică, bioarheologică şi ecologică a materialului osteologic uman descoperit în cimitirele histriene. Interacţiunile socio‑ecologice vor fi explorate prin inter‑ mediul unui program mai amplu de cercetare paleobotanică şi zooarheologică (ca o primă parte a proiectului, denumită Histria Multiscalar Archaeological Project-HMAP). HMAP se concentrează asupra zonei platoului (situat în ves‑ tul cetăţii), care constituie un punct de interes în ceea ce priveşte descoperi‑ rile funerare de epocă romană, în special pentru perioada timpurie (secolele I–III p.  Chr.). Cercetările magnetometrice, alături de săpătura arheologică propriu‑zisă, sunt completate de o serie de analize de laborator: analize de izotopi, analize ale microuzurii dentare a scheletelor umane (dental microwear analysis), precum şi studii de ADN mitocondrial şi epigenetică. Cercetarea desfăşurată la Histria va fi integrată într‑un ansamblu analitic mai larg, care include un studiu comparativ multiizotopic al mormintelor de epocă romană de la Viminacium, Serbia. În cazul acestui sit, a fost identificat şi cercetat un număr impresionant de morminte (aproximativ 14000), care se datează în acelaşi interval cronologic ca cele descoperite la Histria.117 Cercetarea desfăşurată de echipa de la universitatea americană se bazează pe existenţa unei infrastructuri solide care permite accesul specialiştilor la mijloace tehnice foarte moderne (hi‑tech), facilitând astfel o abordare multi/   Dabîca 2014, 137, 146, Pl. 6/1–4.   Dabîca 2014, 137, 147, Pl. 7. 113   Dabîca 2015. 114   Care, spre capătul său nordic, în careurile 1–2, intersectează latura sudică a şanţului lui N. Hamparţumian de la începutul anilor ’60, paralel cu latura nordică a bazilicii extra muros. 115   Dabîca 2017, 73. 116   Informaţiile privind obiectivele urmărite şi metodologiile utilizate în acest proiect mi‑au fost puse la dispoziţie personal de către Adam Rabinowitz, căruia îi mulţumesc şi pe această cale. 117  Ivanišević et al. 2006; Korać & Mikić 2014; Scott Speal 2016. 111 112

32

Ciprian Crețu

interdisciplinară.118 Printre analizele efectuate în cadrul proiectului se numără şi cele ale calculusului dentar (tartrului),119 pe o serie de dinţi prelevaţi de la scheletele descoperite în vechile săpături pe platoul de vest al cetăţii, desfăşu‑ rate la un laborator specializat (Laboratories of Molecular Anthropology and Microbiome Research-LMAMR, Norman, Oklahoma, SUA). Deşi istoricul cercetării în cadrul sitului de la Histria coboară în trecut mai mult de un secol, demersurile care să‑şi propună analiza descoperirilor funerare, precum şi conturarea unui discurs de ansamblu cu privire la prac‑ ticile mortuare ale societăţii histriene din epocă romană (dar nu numai) au constituit, mai degrabă, o preocupare marginală. La o simplă privire asupra formulării obiectivelor campaniilor de cercetare arheologică, precum şi a

  Ultimele decenii ale secolului al XX‑lea sunt marcate de o reorganizare a cunoaşterii în termenii dezvoltării unor cercetări cu scopuri precise, la care iau parte numeroşi specia‑ lişti din diverse domenii. De asemenea, restructurarea cunoaşterii a condus la apariţia unor domenii de studiu cu caracter hibrid, categorie din care fac parte, de exemplu, bioarheologia şi paleopatologia. Datorită interesului arheologiei pentru trecutul uman total, a devenit o condiţie esenţială aceea ca arheologii să se asigure că descoperirile şi rezultatele lor sunt inte‑ grate în sferele mai largi ale cunoaşterii ştiinţifice. În mod tradiţional s-a considerat că tăria unei discipline ştiinţifice constă în puritatea şi în capacitatea sa de integrare, în caracterul său distinct. Din a doua jumătate a secolului trecut însă, în contextul „turnurii postmoderne” (Hassan 1987; Susen 2015), începe să se discute tot mai mult despre o „permeabilitate a gra‑ niţelor“ disciplinelor. Julie Thompson Klein (1996, 38) identifică şase elementele principale care conduc la această permeabilitate, motive care se suprapun şi se întrepătrund, născând abordările interdisciplinare. Este vorba despre: structura epistemologică şi orientarea cog‑ nitivă a unei discipline; împrumutul de instrumente metode, concepte şi teorii, îndepărta‑ rea chestiunilor intelectuale, sociale şi tehnologice de la o concentrare disciplinară strictă exclusivă; complexitatea actuală a cercetării disciplinare; relaţiile cu disciplinele învecinate; redefinirea a ceea ce este considerat intrinsec şi extrinsec în cadrul unei discipline. Toate demersurile interdisciplinare îşi găsesc rădăcina într‑un sens al unităţii şi sintezei bazat pe o epistemologie comună care converge. Printre principalele obiective care au animat abordă‑ rile interdisciplinare putem enumera încercarea de a răspunde la întrebări complexe, abor‑ darea unor aspecte generale, largi, rezolvarea unor probleme care se situează dincolo de sfera de aplicare a a oricăreia dintre discipline luată singură, şi nu în ultimul rând pentru a explora relaţii disciplinare şi profesionale. 119   Calculul dentar (tartrul) este o placă bacteriană la nivelul dentiţiei, creată de o gamă largă de organisme microscopice care se găsesc în cavitatea bucală. Aceasta găzduieşte o gamă largă de bacterii, inclusiv de tip patogen, dând naştere la ceea ce se numeşte microbiomul oral uman (human oral microbiome). Organismele aderă la suprafaţa dintelui într‑o matrice extracelulară compusă din polimeri gazdă şi derivate microbiene şi ADN extracelular (Hill‑ son 2005, 286–290; Marsh 2004). Pe măsură ce biofilmul plăcilor este mineralizat, acesta încorporează şi conservă conţinutul organic din bacterii, precum şi microresturile umane din interiorul matricei, care constituie obiectul de studiu al specialistului. Pentru aplicaţii în arheologie, vezi, de exemplu: Arensburg 1996; Preus et al. 2011; Adler et al. 2013; Warinner et al. 2015; Radini et al. 2017; Warinner et al. 2017. 118

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

33

modului în care descoperirile funerare erau tratate (atât în publicaţii, cât şi în teren, probabil)120 se poate observa cu destulă uşurinţă acest aspect. Cu toate că arheologia funerară are un excelent potenţial în a aduce contribuţii la conturarea unui discurs cât mai complex şi mai complet cu privire la societăţile din trecut, studiul necropolelor romane ca un demers sistematic şi de profunzime nu are o istorie îndelungată, ocupând o poziţie secundară în cadrul preocupărilor majore din câmpul ştiinţific arheologic, aşa cum observa şi arheologul britanic Richard Reece în 1982.121 Starea de fapt pe care o deplângea Reece şi care poate fi extrapolată să descrie şi câmpul ştiinţific al arheologiei româneşti, îşi găseşte însă o explicaţie dacă judecăm lucrurile dintr‑o perspectivă diacronică122: la nivelul primei jumă‑ tăţi a secolului al XX‑lea arheologia se află sub influenţa abordării culturalistorice, paradigmă care sprijină obiective de ordin istoric, contribuind la reconstrucţia unor evenimente individuale în timp (căuta să creeze crono‑ logii şi să distingă diverse culturi, investigând fenomenele de difuziune şi mişcările de populaţie). Astfel, o abordare de acest tip reprezintă echiva‑ lentul istoriei culturii materiale şi al potenţialului pe care aceasta o are în reconstrucţia trecutului.123 În ceea ce priveşte arheologia din spaţiul românesc, aceasta a fost domi‑ nată încă de la începuturile conturării sale ca o disciplină ştiinţifică, la înce‑ putul secolului al XX‑lea, de gândirea tradiţională cultural-istorică. Prin aceasta înţeleg un prim stadiu în evoluţia arheologiei, o perspectivă sau un trend interpretativ care sprijină obiective de ordin istoric, contribuind la reconstrucţia unor evenimente individuale în timp.124 Până în anii ’60, abordarea principală privind materialul arheologic din context funerar a fost una cu caracter descriptiv, având o interpretare clădită pe scheletul acestei paradigme. O asemenea abordare comportă o limitare majoră în concluziile formulate de arheologi în urma cercetărilor, din cauza modelului inductiv   Rezultatul direct al manierei în care sunt considerate complexurile funerare constă în insuficienţa informaţiilor utilizabile. 121  „The subject of Roman Burial and the study of Roman cemeteries seem always to have been judged peripheral to the mainstream of Roman studies […] Skeletons, gravegoods and funerary monuments have always aroused interest and have always had their devotees, but they have seldom been fully integrated into the archaeological picture” (Reece 1982). 122   În opinia mea, demersurile şi viziunile cercetătorilor din trecut necesită o analiză con‑ textualizată care trebuie să ia în considerare backgroundul cultural şi ideologic particular al acestora şi contextul mai larg, istoric, în care s-au manifestat anumite curente ce au influenţat profund cercetările antropologice şi arheologice, fenomene care devine vizibile atunci când sunt supuse analizei diacronice. 123   Silberman & Bauer 2012, 366. 124   Vezi Trigger 2006; Webster 2009. 120

34

Ciprian Crețu

utilizat, care însemna colectarea şi interpretarea datelor cu privire la un sit arheologic pentru a descrie trăsături culturale şi a construi inferenţe cu pri‑ vire la apariţia acestor trăsături şi în alte situri, fără a încerca explicaţii („de ce“ şi „cum“) ale acestui fenomen. Una dintre principalele probleme care face cercetarea de faţă dificilă este reprezentată de sistemul de notare sau de absenţa acestuia. De asemenea, denumirea sectoarelor e posibil să fi fost făcută cu un scop precis, dar acest lucru complică identificarea mormintelor. Se poate face referire aici la faptul că în unele campanii ele cu fost notate începând cu cifra 1, ca apoi, în acelaşi sector, dar unul următor, numărătoarea să se reia tot de la 1. Se adăugă şi faptul că mormintele ce aveau aceleaşi numere au fost descoperite în acelaşi an, dar în sectoare diferite ale cetăţii. Uneori, din păcate, descrierile de mor‑ minte sunt extrem de sumare. Astfel, pentru campania din 1956, mormin‑ tele descoperite sunt descrise fără detalii ce ar putea fi folositoare.125 Alteori nu se respectă numărul de morminte descoperite, cum a fost în campania din 1959: autorii săpăturilor menţionează că se ridică la 27 numărul mor‑ mintelor descoperite prin adăugarea a încă 5 morminte dezvelite în 1956, uitând însă că în campania precedentă au descris doar 21. Aceste precizări au ca scop indicarea problemelor reale care vin în întâmpinarea încercării de elaborarea a unui discurs de ansamblu cu privire la mormintele de epocă romană de la Histria, subliniind dificultăţile şi provocările pe care le ridică un asemenea studiu.

  Vezi Pippidi 1959, 293.

125

CAPITOLUL II

Spaţiu funerar şi spaţiu non-funerar în Antichitatea romană. Valenţe, interpretări şi implicaţii cu privire la topografia funerară a Histriei

Is landscape the world we are living in, or a scene we are looking at, from afar? John Wylie126 The landscape is constituted in the intersection of the cultural, social and environmental dynamics acting over both the long and the short term. The landscape is both the medium and the outcome of human mind and agency in the environment. From this perspective the placement of a burial area or a grave is the result of choices that were and are made by individuals of a certain society in relation to the landscape they live in. Kim von Hackwitz & Karl-Johan Lindholm127

2.1. Conceptualizarea şi separarea spaţiului: intra şi extra muros în Antichitatea greco‑romană În Antichitatea greco‑romană a existat încă din cele mai vechi timpuri o preocupare pentru elaborarea unor reguli privind acţiunile care trebuie îndeplinite de supravieţuitori în momentul decesului unui individ, nu doar în ceea ce priveşte riturile şi ritualurile care trebuie să facă parte din com‑ portamentul membrilor familiei defunctului, ci şi referitor la spaţiul în care înmormântările aveau loc.   Wylie 2007, 1.   Hackwitz & Lindholm 2015, 146.

126 127

36

Ciprian Crețu

Încă din secolul al VI‑lea a. Chr., în aşa‑numitele Legi ale lui Solon128 (arhonte al Atenei la sfârşitul secolului al VI‑lea a. Chr.)129, există numeroase prevederi care reglează comportamentele funerare. Aceste regulamente funerare, atribuite lui Solon de către Cicero şi Plutarh,130 vizează modul în care ar trebui să se realizeze o ceremonie într‑un context mortuar, inclusiv în ceea ce priveşte costurile pe care aceasta le implică, participarea femeilor la asemenea evenimente, comportamentul în cadrul procesiunii (interziceau, de pildă, cântarea de imnuri funerare, lamentaţiile şi alte expresii ale dure‑ rii familiei îndoliate), îndeplinirea unor sacrificii în cinstea defunctului etc. Aceste reglementări au primit diferite explicaţii: au funcţionat fie ca meca‑ nism în cadrul unei strategii de restricţionare131 îndreptată împotriva pre‑ rogativelor anumitor grupuri (în special ale aristocraţilor)132 a căror putere economică şi influenţă socială se dorea a fi controlată prin limitarea mani‑ festărilor somptuoase ale doliului, fie ca reguli menite să controleze femeile, nu numai în ceea ce priveşte participarea lor la riturile de înmormântare, ci şi în ceea ce priveşte libertatea lor de mişcare. Oricare ar fi explicaţiile, cauzele sau efectele lor,133 aceste dispoziţii se fundamentează pe existenţa   Vezi Leão & Rhodes 2016 pentru texte, traducere şi comentarii.   Mai exact, în 594–593 a. Chr.; vezi Cadoux 1948, 93–99. 130  Cic. Leg. 2. 59; 2. 63–6; Plut. Sol. 21. 5–7. 131   Este vorba despre o categorie specifică de reguli, aşa‑numitele „legi sumptuare”, definite ca legi destinate să limiteze şi să controleze consumul şi cheltuielile cetăţenilor (în scopul de a restrânge luxul şi extravaganţa). Vezi Sauerwein 1970; Wyetzner 1995; Zanda 2013 (pentru discuţii privind astfel de legi în lumea romană); Hunt 1996 (pentru Europa medievală şi premodernă, pentru comparaţie). 132   În cazul legilor soloniene, cel mai probabil că grupul-ţintă era acela al aristocraţilor, urmărindu‑se limitarea unor comportamente exacerbate prin fastul lor. O astfel de iniţiativă putea avea un scop dublu. În timp ce urmăreau promovarea principiului isonomiei care adu‑ cea cu sine ideea egalităţii (în primul rând în faţa legii, dar cu valenţe multiple), prevederile legislative acţionau şi ca mecanism care avea scopul de a reduce şi împiedica fidelizările poli‑ tice izvorâte din manifestările funerare luxoase, ostentative (Eckstein 1958; Garland 2001). 133   Există o întreagă discuţie dacă noile legi duc la schimbări sociale sau reflectă schimbarea care a avut deja loc într‑o manieră informală (Osborne 1997). Unii istorici au interpretat legile conducătorului atenian nu atât prin prisma restricţiilor care vizau anumite grupuri sociale, cât ca urmare a unei schimbări generale în atitudinile faţă de moarte având ca rezul‑ tat şi modificarea comportamentelor funerare (vezi Sourvinou‑Inwood 1983; Seaford 1994; Houby-Nielsen 1995). Ian Morris oferă o explicaţie de ordin socio‑politic în dauna unei rela‑ ţii cauzale între schimbarea mentalităţii şi modificarea comportamentului. Cu alte cuvinte, istoricul britanic susţine că legile funerare nu au avut impact asupra modului în care oamenii îndoliaţi alegeau să se manifeste prin intermediul funeraliilor (Morris 1987; 1989; 1998). Într‑un studiu mai recent, Josine Blok (2006) respinge explicaţiile menţionate până acum, argumentând că legile funerare ale lui Solon nu erau îndreptate nici împotriva aristocra‑ ţiei, nici împotriva femeilor, ci erau menite să reglementeze relaţiile dintre două sfere: vii şi morţii. Separarea celor vii de cei morţi exemplifică tendinţa de a pune ordine în utilizarea spaţiului urban în epocă arhaică. 128 129

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

37

unei relaţii între cei vii şi cei morţi, între cele două sfere particulare pe care le reprezintă fiecare categorie: funerarul şi non-funerarul. Prevederi cu caracter legal referitoare la contextele funerare există şi în lumea romană încă din epoca regalităţii. De la Plutarh aflăm că regele legendar Numa Pompilius stabileşte o serie de practici religioase care reglează şi compor‑ tamente funerare, cum sunt limitarea perioadei de doliu în funcţie de anumite criterii,134 excluderea de la ritualurile funerare obişnuite a anumitor persoane decedate în condiţii speciale (e.g. persoanele lovite de fulger)135 sau întârzie‑ rea / interzicerea înmormântării în contexte specifice.136 O delimitare clară de ordin spaţial între cele două sfere îşi găseşte expresia în legislaţia romană foarte devreme. Hominem mortuum in urbe ne sepelito neve urito.137 Un om mort să nu fie îngropat sau incinerat în oraş. Orice istoric preocupat de perioada antică cunoaşte această prevedere din Legea celor XII Tabule, care impune o distinc‑ ţie între locul ocupat de cei vii şi acela destinat celor morţi, prin excluderea ultimilor din spaţiul rezidenţial rezervat primilor. Cicero menţionează că pre‑ vederile cu privire la reglementarea comportamentelor în contexte funerare stipulate în Legea celor XII Tabule sunt de inspiraţie soloniană.138 Cauzele care determină această separare sunt multiple. Se poate discuta în primul rând despre concepţia din mentalul greco‑roman privind poluarea (gr. miasma / μίασμα; lat. pollutio) la contactul cu moartea. O inscripţie în limba greacă de la Iulis, oraş din insula Keos, datată în intervalul 425–400 a. Chr., ne vorbeşte despre funeralii şi despre contaminarea cu moarte a supra‑ vieţuitorilor. Ori de câte ori moare cineva, nicio altă femeie nu ar trebui să meargă în acea casă, cu excepţia celor contaminate. Acestea sunt mama, soţia, surorile şi fiicele, precum şi copiii fiicelor şi ai verilor primari.139 În ziua care urmează după funeralii, un om liber va stropi locuinţa mai întâi cu apă de mare, apoi cu isop, aceasta fiind astfel purificată. Dacă moartea avea loc pe stradă, deci nu într‑un spaţiu privat, domestic, întreaga zonă era atinsă de poluare, fiind necesară purificarea, aşa cum ilustrează Demostene în dis‑ cursul Sositheus împotriva lui Macartatus.140 Când moare cineva în deme,  Plut. Vit. Num. 10.  Plut. Vit. Num. 14. 136   Spre exemplu, era interzisă înmormântarea unei femei gravide înainte de a fi încercată o operaţie de cezariană pentru scoaterea copilului (Plut. Vit. Num. 12). 137  Cic. Leg. 2. 23. 58. 138  Cic. Leg. 2. 59: Iam cetera in XII minuendi sumptus sunt lamentationisque funebris, trans‑ lata de Solonis fere legibus. 139   IG XII. 5. 593. 23–29. 140   În aceeaşi măsură se poate discuta şi la nivelul lumii romane despre poluarea cauzată de moarte extinsă la nivel public şi instituţional (vezi Cuena Boy 2013). 134 135

38

Ciprian Crețu

şi nu există nimeni care să preia corpul spre a‑l înmormânta cu ritualurile aferente, demarchul va înştiinţa rudele pentru a îndeplini aceste lucruri, pre‑ cum şi pentru a purifica zona în cauză în aceeaşi zi în care a survenit decesul. Și dacă, după ce demarchul va fi anunţat rudele, acestea nu vor prelua trupul, el se va ocupa atât de înmormântare, cât şi de purificarea locului, la cel mai mic cost. În caz contrar, dacă nu se va angaja să procedeze astfel, este obligat să plătească o mie de drahme în trezoreria publică.141 Atât în Antichitatea greacă, cât şi în cea romană, din momentul în care avea loc un deces, locuinţa în care se afla corpul defunct devenea contami‑ nată cu moarte. Aflăm din surse că la intrare în casă se aşază un vas special (lustral) cu apă, pentru purificarea celor care ies dinăuntru. Acest obiect, alături de altele (cum ar fi ramura de chiparos aşezată tot la intrare, prac‑ tică ce se regăseşte şi la romani), utilizate pentru a marca şi distinge o casă / familie îndoliată, serveau şi ca semnale de avertizare pentru cei care nu doreau să intre în contact cu spaţiul contaminat de moarte. Mai mult, faptul că atât apa folosită la lustraţii, cât şi focul (folosit în momentul încheierii formale a perioadei de doliu) erau aduse dintr‑o altă locuinţă, din vecină‑ tate, ne indică cel mai probabil faptul că poluarea se extindea şi la sursele naturale din casa defunctului.142 Evenimentul morţii comportă în lumea romană un element disruptiv legat pe conceptul de pollutio.143 Familia îndoliată era considerată ca fiind contaminată de moarte, interacţiunile sociale cu aceasta fiind reduse din acest motiv.144 Membrii familiei erau susceptibili de a afişa un comporta‑ ment contrar aşteptărilor normate social (e.g. îmbrăcăminte neagră în locul celei deschise la culoare, mizerie în locul curăţeniei, afişare şi manifestări emoţionale exagerate în locul unei atitudini reţinute). Din motivul contami‑ nării cu moarte, familia funesta apare în opoziţie cu familia pura. Pentru a reveni la acest stadiu era necesară îndeplinirea unei serii de ritualuri de puri‑ ficare. Puritatea şi ordinea erau recunoscute drept stări dezirabile în gân‑ direa religioasă romană. Unde exista impuritate exista dezordine, fapt care  Dem. Macart. 57–58.   Vezi Parker 1996, 35 (şi nota 10 de la aceeaşi pagină, pentru indicarea surselor antice). 143   Pentru definiţie şi o discuţie antropologică legată de acest fenomen, vezi Douglas 1966. Pentru atitudinea romanilor cu privire la contaminare la contactul cu moartea, literatura este destul de bogată: André 1980, Lindsay 2000, Retief & Cilliers 2006, Lennon 2014. 144   De pildă, celor contaminaţi de contactul cu persoana defunctă, direct sau indirect, le este interzis să aducă sacrificii, fiind astfel întreruptă temporar relaţia cu divinităţile, pe acest palier. De asemenea, aceştia nu puteau să îndeplinească o serie de îndatoriri legale, dacă ocupau poziţii publice, cum ar fi să participe la inaugurarea unor noi clădiri, un templu, spre exemplu, aşa cum aflăm de la Titus Livius (Tit. Liv. Ab urbe cond. 2. 8. 7: […] mortuum eius filium esse, funestaque familia dedicare eum templum non posse). 141 142

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

39

reprezenta un pericol. Ritualurile, ca expresie a sentimentului public, repre‑ zintă un mediu şi un mecanism ideale cu ajutorul cărora să se interpreteze noţiunile de puritate, respectiv impuritate, precum şi cele de ordine şi haos. Separarea efectivă de ordin spaţial între cele două sfere, cea funerară pe de o parte, cea non-funerară de partea cealaltă, trebuie legată în mod absolut necesar şi de considerente de ordin topografic, fie acestea reale sau imaginare. În acest sens, principalul element care interesează în discuţia de faţă este pomerium­-ul – linia de frontieră a zonei destinate unui oraş, într‑o definiţie extrem de simplă.145 Pomerium-ul constituie un element esenţial în topografia sacră a Romei – oraşul prin excelenţă – consacrat în însăşi mito‑ logia sa cu privire la fondare, în momentul în care Romulus trasează limi‑ tele aşezării146 peste care este conducător. Încălcarea acestei limite repre‑ zintă un fapt grav, din moment ce, conform legendei, Romulus îşi ucide propriul frate (când acesta încearcă să treacă peste zidurile noii aşezări de pe Palatin), zicând: „Aşa să piară de aici înainte oricine va sări peste zidurile ridicate de mine!” Pomerium-ul era considerat o graniţă, cu valenţe sacre,147 trasată mai degrabă la nivelul topografiei mentale a societăţii. Aceasta demarca spaţiul în care niciun conducător roman care deţinea imperium nu putea pătrunde,148 şi în care nu se puteau venera divinităţi străine.149 De asemenea, spaţiul oraşului, demarcat de această graniţă se distingea drept spaţiu civil, care se extrăgea de la activităţile marţiale. De aceea, atunci când veneau amba‑ sade, Senatul roman primea în interiorul pomerium­-ului doar pe acelea care reprezentau puteri prietene sau aliate, în timp ce pe cele care aveau un statut necunoscut sau ostil le întâmpinau în afara oraşului.150 O asemenea strategie de distincţie a spaţiilor defineşte oraşul roman, prin stabilirea unor opoziţii binare: urbs şi ager,151 roman şi străin, militar şi civil,152 şi nu în ultimul rând  Principalele preocupările referitoare la semnificaţiile etimologice şi implicaţiile pomerium­-ului sunt extrem de timpurii (vezi Mommsen 1876; Detlefsen 1886; Hülsen 1887; Kent 1913; Antaya 1980). 146   Folosind un plug tras de taur, cum notează Tacitus (Ann. 12. 24). 147   Pentru natura sacră a pomerium-ului, vezi Richardson 1975, 58–60; Magdelain 1977; Rüpke 1990, 29–41. 148   Drogula 2007. 149   Cu unele excepţii, în care Roma a acceptat zeităţile pentru că acestea erau venerate şi veneau de la latini (i.e. din regiunea Latium), consideraţi drept un popor înrudit (vezi Carter 1906, 19–20; Scheid 2003, 62–63, pentru o discuţie asupra acceptării sau respingerii divini‑ tăţilor în spaţiul marcat de pomerium). 150   Bonnefond-Coudry 1989, 137–151. 151   Vezi Gargola 2017 pentru organizarea spaţiului în lumea romană republicană, în special p. 130–153. 152   Vezi Koortbojian 2010; 2020. 145

40

Ciprian Crețu

viaţă şi moarte. Pe aceste diferenţieri de spaţiu s-au acumulat şi tradiţiile şi legile ulterioare, de pildă prevederea din Legea celor 12 Tabule care inter‑ zice înmormântarea sau incinerarea unui corp defunct în cadrul limitelor oraşului. Pomerium-ul ocupa un loc unic în topografia Romei, şi a tuturor oraşelor care voiau să aspire la arhitectura cetăţii‑etalon,153 o barieră care nu putea opri efectiv niciun agresor, dar care servea drept un prag emoţional şi spiritual semnificativ pentru societatea în cauză. Discuţia de faţă este realizată având la bază o serie de idei privind orga‑ nizarea şi producerea spaţiului, aşa cum au fost ele dezvoltate de filosoful francez Henri Lefebvre (1901–1991).154 Pentru Lefebvre, spaţiul şi timpul nu există ca entităţi universale date (a priori), fiind produse social, prin acţiunile / practicile indivizilor. Din acest motiv, aceste două coordonate pot fi înţelese doar în contextul unei societăţi particulare date, fiind astfel nu doar relaţionale, ci şi cu un caracter pro‑ fund istoric. Pentru Lefebvre, spaţiul (urban) nu este un simplu recipient, un receptacul neutru, ci este produs şi reprodus, fiind un construct social. Filosoful francez menţionează trei elemente care contribuie la producerea spaţiului (acestea fiind în acelaşi timp şi trei cadre posibile de analiză), care se află într‑o strânsă legătură. Primul este practica spaţială (pratique spati‑ alle), care produce un spaţiu identificabil şi perceput / perceptibil (espace perçu) din perspectivă materială. Practica spaţială cuprinde producerea şi reproducerea spaţiului de către societate (prin agenţii săi), asigurând conti‑ nuitate şi un anumit grad de coeziune. Spaţiul perceput include parametrii naturali şi umani ai spaţiului fizic. A doua dimensiune cu care operează Lefebvre este reprezentarea spa‑ ţiului (représentation de l’espace) şi, spre deosebire de prima (care ape‑ lează la dimensiunea fizică, materială), se referă la dimensiunea mentală a spaţiului, la spaţiul conceput, gândit (l’espace conçu), este un spaţiu al cunoaşterii (savoir), al logicii. În cadrul acestei dimensiuni operează diverşi factori ai puterii care conturează imagini particulare asupra spa‑ ţiului, prin intermediul stabilirii, promovării sau impunerii unor idei,   Se poate argumenta, desigur, că acest lucru nu se aplică şi în cazul Histriei sau al cetă‑ ţilor care aveau modelul de organizare provenit de la cetatea‑mamă, metropola Milet, nefiind astfel unul de inspiraţie romană (Pentru relaţia dintre cele două, vezi Graham 1964; Mazzarino 1964; Malkin 1987, care consideră că oraşul mamă şi colonia sunt strâns legate prin practicile rituale). Elementul comun îl constituie însă existenţa unei scheme de topografie mentală asemănătoare care operează o distincţie la nivelul celor două zone – zona oraşului propriu‑zis (πόλις – polis) şi zona de depunere a morţilor (νεκρόπολις – necropolis). 154   Lefebvre 1974/1992; Merrifield 2013. 153

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

41

principii, structuri şi reguli155. Acest tip este unul al cunoaşterii, al spaţiu‑ lui ca şi construct mental, conceptualizat. În cea de‑a treia dimensiune – espace de représentation – spaţiul este văzut ca fiind produs şi modificat în timp şi prin utilizarea acestuia, investit cu sim‑ bolism şi semnificaţii, un spaţiu al realului şi imaginarului (şi imaginatului).156 Pomerium-ul roman era perceptibil în spaţiu la nivel imediat, prin sim‑ ţuri, fiind marcat, cel puţin în epocă imperială, prin blocuri masive din pia‑ tră.157 În acelaşi timp, o demarcare atât pe palierul perceptibil fizic, cât şi la nivel simbolic îşi face simţită prezenţa încă din legendă, prin episodul dis‑ cutat mai sus, în care Romulus îşi ucide propriul frate, în momentul în care acesta încearcă să treacă peste zidurile noii aşezări de pe Palatin. Mai mult, aplicarea pedepsei capitale în cazul celor care nu ţin cont de existenţa zidu‑ rilor oraşului este justificată în dreptul roman prin apelul la acelaşi episod.158 Există, de asemenea, o asociere între extinderea teritoriului pomerium­-ului şi expansiunea romană în noi teritorii. Tacitus se referă la un obicei vechi (more prisco), conform căruia expansiunea imperiului conferea dreptul de a interveni asupra graniţelor oraşului şi a le extinde.159 Deşi Antichităţii greceşti îi lipseşte un concept precum pomerium­­-ul roman, delimitările spaţiale au ocupat un loc esenţial şi în cadrul acestei societăţi, începând de la distincţia fundamentală între aşezarea propriu‑zisă şi teritoriul înconjurător (gr. khôra / χώρα). Caracterul diviziunii dintre „afară” şi „înăuntru” devine evident din momentul scoaterii în afara ziduri‑ lor aşezărilor a spaţiului destinat depunerii defuncţilor. Acest proces a con‑ dus la o separare conceptuală a unui spaţiu „interior” locuit de cei vii, de un spaţiu „exterior” destinat celor care au încetat din viaţă. Se consideră că la nivelul celei de‑a doua jumătăţi a secolului al VII‑lea a. Chr., în Argos, Corint şi Atena, începe acest proces de durată, odată cu creşterea gradului de   De tipul interdicţiilor din Legea celor XII Tabule (hominem mortuum in urbe ne sepelito neve urito). Pentru Lefebvre, care nu scrie despre oraş în Antichitate, dimensiunea reprezentării spaţiului se referă la concepţia oficială şi raţională asupra organizării spaţiului, având în pri‑ mul rând finalităţi analitice, administrative şi de organizare (Lefebvre 1974/1992, 38). 156   Elden 2004, 190. 157   Poe 1984: 68; Boatwright 1987, 64–71. 158   Aşa cum menţionează Sextus Pomponius (Dig. 1. 8. 11), jurist roman de secol II p. Chr. Este vorba despre cei care încearcă să iasă sau să pătrundă în oraş nu pe porţile acestuia, ci escaladând zidurile (violaverit muros), o modalitate considerată de neacceptat (hostile et abo‑ minandum). În finalul pasajului se face trimiterea la fratricidul de la fondarea Romei: nam et Romuli frater Remus occisus traditur ob id, quod murum transcendere voluerit. 159  Tac. Ann. 12. 23: […] et pomerium urbis auxit Caesar, more prisco, quo iis qui protu‑ lere imperium etiam terminos urbis propagare datur. Vezi Lyasse 2005 pentru extinderea pomerium­-ului în epoca Principatului. 155

42

Ciprian Crețu

urbanizare şi cu dezvoltarea polisurilor, alături de producerea unor schim‑ bări referitoare la modul în care societatea percepe lumea înconjurătoare.160 În sistemul de gândire arhaic, zeii şi defuncţii prezentau caracter sacru, fiecare în accepţiunea lor particulară, iar graniţele între lumea celor vii şi oricare dintre cele două sfere erau stabilite şi protejate sub imperiul sancţi‑ unii contaminării, a poluării. Operarea unei distincţii din ce în ce mai clare între spaţiul non-funerar şi spaţiul funerar în lumea greacă trebuie conside‑ rată într‑un context mai larg. Spaţiul destinat vieţii, locuirii, se diferenţiază de cel sacru, al zeilor şi morţilor, prin utilizarea unei duble bariere, fizice şi conceptuale. Putem vorbi de aceleaşi cupluri de binoame la care conduce şi existenţa pomerium­-ului roman: în filosofia greacă întâlnim o lume bazată pe perechi de concepte opozabile – bărbat-femeie, stânga‑dreapta, bine‑rău, viaţă‑moarte, natură‑cultură şi aşa mai departe.161 Este evident faptul că nu toţi membrii societăţii, fie aceasta greacă sau romană, cunoşteau elementele din gândirea filosofică expusă aici. Însă cel mai probabil, în mod indiferent şi independent de acest lucru, comporta‑ mentele funerare ale societăţii în ansamblul său erau influenţate şi determi‑ nate de atitudinea şi prin deciziile claselor din vârful ierarhiei sociale, atât în mod direct, prin prevederi cu caracter legal care reglau şi modelau acţiu‑ nile şi comportamentele în asemenea contexte, cât şi în mod indirect, prin strategiile de imitare/mimare a comportamentului celor care deţin putere şi prestigiu care conduc la crearea unor „mode”.162   Sourvinou‑Inwood (1981; 1983) consideră că au avut loc o serie de schimbări la nivelul mentalităţii elitei intelectuale locuitoare a polisului, care comportă o atitudine de teamă în faţa evenimentului morţii şi mai ales în faţa corpului defunct; pentru un discurs diferit, plecând de la consideraţiile lui Sourvinou‑Inwood, vezi Morris 1989. Seaford (1994, 117) notează că înmormântările intra muros au o pondere din ce în ce mai mică începând cu secolul al VII‑lea a. Chr., pe întregul teritoriu al Greciei (pentru Argos, vezi Hägg 1982, iar pentru Corint, vezi Williams 1982). Pentru o discuţie privind localizarea necropolei publice ateniene (în afara zidurilor aşezării, la o distanţă de circa 200  m) şi implicaţiile acesteia, vezi Arrington 2010. Pentru încetarea practicii înmormântărilor în interiorul aşe‑ zării la Atena, fenomen databil în secolul al VI‑lea a. Chr., vezi Young 1951, 133–134 şi Winter 1982. 161   Ideea conform căreia lumea este caracterizată de perechi de elemente opozabile se regă‑ seşte în întreaga istorie a filosofiei greceşti. Tabelul pitagoreic al elementelor opozite (gr. συστοιχία) este cea mai timpurie mărturie în acest sens. Acesta cuprinde, printre altele, cuplurile limitat-nelimitat, bărbat-femeie, unu/unitate‑pluralitate, lumină‑întuneric (vezi Sandywell 1996, 206–207). Filosoful şi medicul Alcmaeon din Croton (sec. V a. Chr.), are o gândire similară, bazată pe ideea că majoritatea lucrurilor prezintă un caracter dual, sunt organizate în perechi (Arist. Metaph. 1. 5). Pentru discuţii privind binomul stânga‑dreapta în filosofia greacă vezi Lloyd 1962; Lloyd 1964 pentru cald-rece, umed-uscat. 162  „The social superior is imitated by the social inferior; the holders of power are imitated by all the other classes of society; the more successful persons are imitated by the less successful; the 160

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

43

În acest context poate că merită invocată întrebarea lui Atticus, în dialogul pe care acesta îl are cu Marcus. Dacă Legea celor XII Tabule interzice înmor‑ mântarea între zidurile cetăţii, Atticus se întreabă cum rămâne cu oamenii faimoşi (clari viri) îngropaţi în oraş (încălcând astfel prevederile despre care se discută). Marcus îi răspunde, menţionând că este vorba despre oameni cărora li s-a oferit acest privilegiu datorită meritelor lor înainte ca legea să existe (quibus hoc ante hanc legem virtutis causa tributum est […] virtutis causa soluti legibus consecuti sunt), iar moştenitorii acestora au preluat şi perpetuat această stare de excepţie (quod eorum posteri iure tenuerunt).163 Asemenea excepţii, care ignorau distincţia intra/extra muros pentru depu‑ nerea persoanelor defuncte, se puteau întâmpla cel mai probabil doar prin hotărâri ale Senatului în acest sens. Într‑un asemenea context funerar aris‑ tocratic erau ignorate, cel mai probabil, şi legile sumptuare, care prevedeau limitări ale fastului ceremoniei. Într‑adevăr, în perioada de mijloc şi cea târ‑ zie a Republicii romane, anumiţi indivizi „remarcabili” puteau fi înmormân‑ taţi în locuri speciale, pe cheltuiala statului. Unul dintre aceste locuri era Campus Martius, locul de înmormântare al dictatorului Sulla (prin decret al Senatului),164 precum şi al gigantului mausoleu al lui Augustus.165 Cicero solicită ca un asemenea tratament să se aplice în cazul lui Servius Sulpicius Rufus, mort într‑o misiune la Mutina, în timp ce servea Republica (quod is ob rem publicam mortem obierit)166. Tocmai de aceea, Servius Rufus merită un mormânt cu monument în zona Campus Esquilinus, proprietate şi privilegiu care se va transmite şi mai departe, către urmaşii acestuia (quod sepulcrum ipsius, liberorum posterorumque eius esset).167 În aceeaşi măsură, există la fel de bine şi în lumea greacă asemenea situaţii în care indivizii, prin excepţionalitatea faptelor lor, sunt îngropaţi în locuri speciale din interiorul oraşului. Fie că este vorba despre fondatori şi eroi ai oraşului, fie despre binefăcători, există numeroase cazuri documentate şi pentru spaţiul în cauză.168 Excursul de faţă are scopul de a înţelege mecanismele care se află în spatele motivaţiilor pentru selectarea unor spaţii cu anumite destinaţii funcţionale, bazate pe dualitatea fundamentală dintre sfera funerară şi cea non-funerară rich are imitated by the poor”, aşa cum nota sociologul american Fred R. Yoder (1945, 212; fără o referire directă la societăţile antice). 163  Cic. Leg. 2. 23. 58. 164   Vezi Plut. Sulla 38; App. B Civ. 1. 106; Madejski 2013, 109–114. 165   Strab. 5. 3. 8; Davies 2004, 13–19. 166  Cic. Phil. 9. 16 167  Cic. Phil. 9. 17. 168   Vezi Schörner 2007a; 2007b; Berns 2003; 2013; Descat 2013.

44

Ciprian Crețu

în Antichitatea greco‑romană, ca preambul pentru o înţelegere cât mai bună şi mai completă a situaţiei întâlnite la Histria, care face obiectul central al acestei lucrări.

2.2. Histria, incintele sale şi evoluţia topografiei funerare a oraşului. O naraţiune istorică Histria este o aşezare întemeiată de colonişti din metropola ioniană Milet, de pe coasta vestică a Anatoliei, la jumătatea secolului al VII‑lea a. Chr. Se consideră că noua aşezare situată pe ţărmul vestic al Mării Negre preia, în mod natural, de la oraşul-mamă (gr. μητρόπολις), o structură de tip oligarhic169 (în care vechile familii aristocratice se află în vârful ierarhiei sociale), regim care favorizează existenţa unui anumit tip de comportament funerar, bazat pe diferenţierea dintre locuitorii polisului propriu‑zis – pro‑ babil familiile cele mai înstărite dintre cele ale coloniştilor veniţi aici, şi cei care locuiau în teritoriul histrian. Cea mai la îndemână dovadă în acest sens ne este oferită de apariţia unei necropole tumulare,170 situată evident în afara limitelor aşezării (delimitate pentru prima dată cu ziduri în a doua jumătate a secolului al VI‑lea a. Chr.171). Tumulii se prezintă sub forma unor movile de pământ cu o platformă funerară situată aproximativ în centrul complexului, pe care era depus defunctul cu rugul funerar. Unii dintre tumuli prezintă şi un şanţ periferic care, conform autorului săpăturilor, avea o funcţionalitate dublă: pe de o parte, avea un scop pragmatic, în sensul că şanţul era săpat pentru a extrage pământul necesar construcţiei movilei, şi totodată pentru a delimita supra‑ faţa mormântului în raport cu spaţiul înconjurător, iar pe de altă parte, este   Prin oligarhie (gr. ὀλιγαρχία) înţeleg acel regim de conducere de la nivelul Antichităţii greceşti caracterizat prin concentrarea puterii politice în mâinile unei minorităţi, provenind din categoria celor mai bogaţi cetăţeni (cei care deţin proprietăţi, în accepţiunea lui Aristotel, în Pol. 3. 8. 1279b: ὀλιγαρχία δ᾽ ὅταν ὦσι κύριοι τῆς πολιτείας οἱ τὰς οὐσίας ἔχοντες), într‑o definiţie simplistă de lucru (pentru studii privind oligarhia în epocă greacă, vezi Moore 1975, Ostwald 2000, Simonton 2017). Despre sistemul oligarhic de la Histria notează Aris‑ totel (Arist. Pol. 5. 6. 1305b). 170   Vezi Alexandrescu 1966 pentru săpăturile în necropola tumulară, desfăşurate în perioada 1955–1961, pe parcursul cărora au fost cercetaţi 27 de tumuli; Angelescu 2009. 171   Coja 1964, 387–388, Avram et al. 2004, 932–933; pentru cercetări care au scos la iveală rămăşiţele unor structuri defensive de epocă arhaică, vezi Condurachi 1957, 39–47, Condu‑ rachi 1959, 283–289, Pippidi 1959, 283–327, Condurachi 1960, 250–255. În anii ’90 ai seco‑ lului trecut, au fost începute noi cercetări având ca obiectiv incinta arhaică, fiind deschise patru sectoare (SG, Sgext, XV1 şi Sb). Rezultatele au fost publicate recent de către Mircea Angelescu, într‑o lucrare de sinteză privitoare la incintele de la Histria (Angelescu 2018, 86–100). 169

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

45

vorba despre o componentă ritualică, dat fiind faptul că în cazul a trei tumuli (XVII, XIX şi XX), dataţi timpuriu, în a doua jumătate a secolului al VI‑lea a. Chr., în aceste şanţuri periferice au fost descoperite schelete umane şi de cai neincinerate.172 Din punctul de vedere al ritului funerar, dintre cei 27 de tumuli cercetaţi, în 24 dintre cazuri a fost practicată incineraţia, în timp ce în cadrul a trei complexuri au fost descoperite schelete neincinerate.173 Incinerarea avea loc, de obicei (în 21 de cazuri), chiar la faţa locului unde urma să fie amenajat ulterior tumulul, în cadrul complexurilor funerare fiind identificat şi rugul destinat procesului de ardere. Caracterul special al necropolei tumulare histriene poate fi confirmat prin raportarea la practicile funerare întâlnite în perioada contemporană în teritoriul înconjurător. Două cimitire din vecinătatea cetăţii, contemporane cu necropola tumulară, au fost identificate în punctele numite Histria‑Sat (sau Histria‑Bent)174 şi Corbu de Jos.175 Primul este localizat în imediata vecinătate a Histriei, la aproximativ 4 km distanţă faţă de oraş, iar cel de‑al doilea se află în zona presupusei graniţe sudice a teritoriului care aparţine polisului (la o distanţă de aproximativ 16 km faţă de acesta). În cazul de la Histria‑Sat (cimitir aparţinând cel mai probabil unei mici comunităţi care locuia în teritoriul histrian, şi care din punct de vedere cronologic se întinde pe o perioadă cuprinsă între secolul al VI a. Chr. şi secolul I a. Chr.), este vorba despre o necropolă plană de inhumaţie. Avem de‑a face, prin urmare, cu practici funerare total diferite faţă de cele întâlnite în necropola tumulară a Histriei. Mai mult, obiectele de inventar din mormintele Histria‑Sat nu sunt cu nimic diferite faţă de cele întâlnite în necropolele coloniilor situate de‑a lungul litoralului vest-pontic. Situaţia este una similară şi în ceea ce priveşte descoperirile funerare de la Corbu, con‑ stând în şapte morminte de inhumaţie (cu ceramică greacă datând de la sfâr‑ şitul secolului al VI‑lea şi începutul secolului V a. Chr.)176 Situaţia prezentată aici sugerează existenţa unei diferenţieri stricte în practicile de înmormântare a diferitelor grupuri de populaţie locuitoare ale oraşului sau ale teritoriului înconjurător care aparţine acestuia, fenomen care îşi poate găsi explicaţia în particularităţile sociale şi politice care caracterizau Histria în perioada arha‑ ică, în primul rând a existenţei regimului oligarhic care stimula şi favoriza diferenţierile categoriei conducătoare, inclusiv în sfera funerară.   Alexandrescu 1966, 143–155.   Alexandrescu 1966, 247. 174   Zirra 1970; Teleagă & Zirra 2003. 175   Bucovală & Irimia 1970. 176   Teleagă 1999. 172 173

46

Ciprian Crețu

Întreaga dezvoltare ulterioară întemeierii aşezării de la Histria a luat în considerare, printre altele, şi raportarea la spaţiul funerar, acesta men‑ ţinându‑şi însă neschimbat caracterul extra‑urban.177 La fel ca stabilirea traseelor unor reţele stradale, şi zona destinată necropolelor constituia un domeniu fixat de comunitate.178 Într‑un studiu dedicat organizării spaţiale a necropolei tumulare, P.  Alexandrescu observă că o serie de drumuri ce pornesc de la Histria traversează, în drumul lor către aşezările situate la o distanţă mare sau mai mică faţă de oraş, o parte din necropola tumulară (zona de nord-vest).179 Există două sisteme de drumuri: unul care se com‑ pune dintr‑o serie de drumuri aproape rectilinii, care se taie unele pe altele în unghi drept (acest sistem se orientează în general pe direcţia N-S, respec‑ tiv E-V, împărţind zona meridională a necropolei într‑o serie de parcele de formă rectangulară), iar celălalt fiind reprezentat de drumuri cu un traseu mai puţin rectiliniu, dar care în general par să urmeze orientarea NNV-SSE (respectiv ENE-VSV), ultimul fiind probabil rezultatul unei a doua „lotifi‑ cări” funerare, efectuate în terenuri anterior parcelate după sistemul N-S.180 După impunerea autorităţii romane asupra Histriei, în secolul I p. Chr.,181 configuraţia spaţială a aşezării se modifică odată cu apariţia unui zid de   Termenul grec utilizat cel mai frecvent pentru a desemna o zonă din afara oraşului, sau o zonă formală de tranziţie între oraşul propriu‑zis şi teritoriul rural înconjurător este proasteion (προάστειον), sau expresia pro tēs poleōs (προ της πολεως) – înainte de oraş (din punct de vedere spaţial). În limba latină, cuvântul suburbium/a constituie într‑o oarecare măsură echivalentul grecescului proasteion, însă mult mai des apare adjectivul suburbanus (la fel ca şi extra urbem sau extra muros). Pentru cele două concepte, vezi Goodman 2007, 2, 27–28; Mandich 2015; Doroszewska 2017; Tréziny 2012 pentru un studiu privitor la spa‑ ţiile din afara aşezărilor de epocă greacă din spaţiul occidental (din Italia de Sud şi Sicilia – Tarent, Megara Hyblaea, Siracusa, Naxos şi altele; cu hărţi excelente care ilustrează locali‑ zarea necropolelor, punând în evidenţă amplasarea lor raportată la oraşul propriu‑zis); vezi şi Martin 1983 pentru modul de organizare a cetăţilor greceşti din epocă arhaică până în cea elenistică, din perspectiva structurării unităţilor constitutive ale acestora cu trei valenţe: spaţiul civic (ca opus al celui privat), spaţiul profan şi spaţiul religios. 178  „Il ne semble pas douteux que les zones des nécropoles constituent, au même titre que les rues, les places et la zone périmétrale de la ville, un domaine fixé par la communauté” (Vallet 1968, 80). 179   Alexandrescu 1971. 180   Alexandrescu 1971, 31. 181   Armata romană ajunge în zona Dobrogei încă din anii 74–67, în timpul celui de‑al treilea război mithridatic, când proconsulul Macedoniei, M. (Licinius Lucullus) Terentius Varro, ocupă oraşele vest-pontice, aşa cum aflăm de la Eutropius (6. 10: Oppidum Uscudamam, quod Bessi habitabant, eodem die, quo adgressus est, vicit, Cabylen cepit, usque ad Danubium penetravit. Inde multas supra Pontum positas civitates adgressus est. Illic Apolloniam evertit, Callatim, Parthenopolim, Tomos, Histrum, Burziaonem cepit belloque confecto Romam rediit. Ambo triumphaverunt, tamen Lucullus, qui contra Mithridatem pugnaverat, maiore gloria, cum tantorum regnorum victor redisset; vezi Pippidi 1975, 177), asupra cărora va pierde însă 177

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

47

incintă, pe platoul de la vest de cetate.182 În urma studierii tehnicilor con‑ structive ale acestei structuri, Grigore Florescu notează că zidul este executat în opus caementicium,183 caracteristic epocii Flaviilor şi primilor Antonini, deci celei de‑a doua jumătăţi a primului secol p. Chr. şi primei jumătăţi din secolul al II‑lea p.  Chr. Autorii săpăturilor ajung la concluzia că acest zid trebuie să fi fost amenajat cândva în intervalul cuprins între perioada de domnie a lui Domitianus (81–96 p.  Chr) şi cea a lui Hadrianus (117–138 p. Chr.). Din punct de vedere istoric, Histria se găseşte într‑o situaţie critică controlul în scurt timp, pentru aproximativ trei decenii. Campania proconsulului Macedo‑ niei, M. Licinius Crassus, din 29/28 a. Chr., care restabileşte controlul asupra acestui terito‑ riu, reprezintă terminus post quem pentru instaurarea dominaţiei romane asupra litoralului pontic. Ca terminus ante quem am ales să consider anul 9 p. Chr., anul în care poetul Ovi‑ dius ajunge la Tomis (Thibault 1964, 4–19), având în vedere că acesta scrie într‑unul dintre poemele sale: Ov. Tr. 2. 185–200: „solus ad egressus missus septemplicis Histri […] hactenus Euxini pars est Romana sinistri: proxima Basternae Sauromataeque tenent. haec est Ausonio sub iure novissima vixque haeret in imperii margine terra tui.” (tr. „Numai eu am fost trimis la gurile Istrului cu şapte braţe […] aceasta este limita stăpânirii romane în partea neprielnicului Euxin: ţinuturile vecine le stăpânesc bastarnii şi sarmaţii. Regiunea aceasta a intrat foarte de curând sub jurisdicţia ausonică şi cu greu se menţine la marginea imperiului tău”). După anihilarea autonomiei regatului odrys şi anexarea Thraciei în anul 46 p.Chr. (Iliev 2015), teritoriul Dobrogei este anexat Moesiei, la o dată incertă plasată în intervalul cuprins între 46 p. Chr. şi perioada de domnie a lui Commodus (deci în a doua jumătate a secolului al II‑lea p. Chr.; vezi Aricescu 1972a, 581, Mihăescu 1960, 28, Suceveanu 1971, 106; Suceveanu 2009, 77–95, care propune ca moment al integrării campania lui M.  Licinius Crassus; De Laet 1949, 201 pentru plasarea acestui moment târziu, în timpul lui Commodus). Pentru statutul Histriei în epoca romană, vezi Matei‑Popescu 2013, 203–215. Pentru situaţia Histriei, pre‑ cum şi a altor cetăţi de pe litoralul vestic al Mării Negre, în perioada precedentă instaurării dominaţiei romane (e. g. secolul I a. Chr.) în zonă vezi Condurachi 1953, Salomone Gaggero 1978, McGing 1986, Avram & Bounegru 1997, Callataÿ 2003, 227–231. Vezi şi contribuţia Doinei Benea (2015) cu privire la perioada lui Augustus şi organizarea provinciei Moesia. 182   Într‑o fotografie aeriană ce datează de dinainte de anul 1931 se observă faptul că deja avuseseră loc cercetări de‑a lungul zidului, a cărui direcţie era observabilă, la nivelul solu‑ lui, încă înainte de începerea săpăturilor (Angelescu 2013, 297–298, 317/Fig. 7). Între anii 1927–1944, zidul este eliberat de dărâmătură pe faţa exterioară înspre capătul de sud al aces‑ tuia, ca mai apoi, în campaniile din anii 1949–1951, odată cu cercetările în sectorul denumit convenţional „Z”, să fie identificate şi alte elemente ale structurii în cauză (Condurachi 1954, 285–293). Grosimea zidului variază, în general, între 1,80–1,90 m, fiind aşezat pe o fundaţie care ajunge uneori până la o adâncime de -2,10 m. Este prevăzut spre interior cu 8 basti‑ oane dispuse la intervale aproape egale (notate de autorii săpăturilor cu litere de la A la M), precum şi cu două porţi (una în punctul Z3, cealaltă în punctul K; vezi Condurachi 1954, 286–287, Pl. XXXI). Prin amenajarea acestui zid, asistăm la o extindere a spaţiului fortificat, în raport cu perioada elenistică, de la circa 10 ha la aproximativ 30 ha. 183   Cu o coeziune puternică a elementelor constitutive (calcar şi piatră de şist verde) cu mor‑ tar alcătuit din var de foarte bună calitate şi nisip marin bine curăţat (Florescu 1953, 599). Pentru o prezentare detaliată a săpăturilor arheologice din zona zidului de incintă de pe platoul de vest, vezi Condurachi 1954, 285–293. Pentru opus caementicium vezi Lamprecht 1985, Malacrino 2010, 114–138, Brasse & Müth 2016, 75–94.

48

Ciprian Crețu

în epoca lui Domitianus, fiind izolată pentru o perioadă de timp de cele‑ lalte centre militare ale Imperiului. Considerând dovezile arheologice, din perspectiva stratigrafiei observate în urma cercetărilor arheologice, această datare a zidului de incintă este susţinută de faptul că în secţiunile săpate în anii 1949–1950 se constată că deasupra bermei zidului se găseşte un singur strat de dărâmătură, în timp ce sub nivelul bermei au fost identificate exclu‑ siv contexte datate în epocă elenistică.184 Intrarea Histriei sub stăpânire romană aduce cu sine în mod natural o modificare a realităţii politice, care comportă schimbări în sfera administra‑ tivă şi economică, precum şi pe plan religios şi social.185 Această nouă etapă din existenţa cetăţii Histria, considerată o a doua fondare a oraşului (δευτέρα κτίσις των πόλεων)186, aduce cu sine şi schimbări în structura urbană, prin apariţia noului zid de incintă,187 care constituia încă un element care să acţi‑ oneze, printre altele, şi ca expresie materială a binomului spaţiu funerar/ spaţiu non-funerar, aşa cum se va observa în continuare. În zona necropolei tumulare de epocă greacă au fost identificate şi cerce‑ tate şi unele morminte tumulare datate din secolul I a. Chr. până în secolul al II‑lea p. Chr. în cadrul cărora se constată practicarea ritului incineraţiei.188   Florescu 1953, 601.   De pildă, în plan social, în epocă romană, la triburile de origine milesiană atestate la His‑ tria se va adăuga unul nou – acela al romanilor (ϕυλὴ Ῥωμαίων; ISM 1, 142, 415), atestat de asemenea şi la Tomis (ISM 2, 256; Doruţiu‑Boilă 1970, 120–124), Dionysopolis şi Odessos (Buzoianu & Bărbulescu 2012, 61), fiind cel mai probabil format din cetăţenii oraşului care au primit între timp cetăţenia romană. De asemenea, principalele structuri politice deci‑ zionale, cum sunt sfatul (βουλή) şi adunarea poporului (δῆμος), precum şi magistraturile (arhonţi, gymnasiarhi, agonotheţi etc.) continuă să fie denumite în limba greacă, însă trebuie precizat că unii dintre deţinătorii acestora optează să le prezinte în varianta lor latinească (de exemplu L. Pompeius Valens, care ne informează în propriul său epitaf, făcut se vivo, că a îndeplinit la Histria munera arcontium, dar şi aedilicium, adică aceea de agoranom, sau în cazul lui Aurelius Exuperatus, deţinător al funcţiei de decurio civitatis Histriae, situaţie care aduce cu sine posibilitatea ca vechiul sfat – gr. βουλή – să fi primit acum denumirea oficială, în limba latină, de ordo decurionum; vezi Suceveanu 2010, 27; 2007, 150). În ceea ce priveşte impactul sistemului economic roman în cazul Histriei, se constată, începând din timpul domniei lui Marcus Aurelius (161–180 p. Chr.), apariţia pe monedele locale a unor nominaluri, marcate prin litere greceşti, care corespund atât assarion-ului grecesc, cât şi sub‑ diviziunilor sestertium-ului roman, fapt care îşi găseşte explicaţia în necesitatea de a pune la dispoziţia tot mai numeroşilor militari romani un instrument de schimb cât mai cunoscut şi, astfel, mai facil. 186   ISM 1, 191, 193. 187   Care a beneficiat din plin de apariţia mortarului, precum şi a sistemelor constructive permise de utilizarea acestuia (un element care trebuie discutat şi încadrat tot în spectrul impactului civilizaţiei romane asupra aşezării de la Histria, în legătură cu nota de subsol precedentă). 188  Aceste descoperiri vor fi doar menţionate aici întrucât, deşi din punct de vedere 184 185

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

49

Dintre tumulii cercetaţi de P. Alexandrescu în anii ’50, cei de epocă romană189 ocupă zone periferice în cadrul necropolei tumulare din nordul cetăţii, răs‑ pândindu‑se până în colţul de nord-vest al acesteia.190 Tumuli au fost identi‑ ficaţi şi mai aproape de aşezare, în zona de la vest de zidul de incintă roman timpuriu, însă până la cercetarea acestora nu putem şti care era relaţia cro‑ nologică cu incinta în cauză. Al.-S. Ștefan consideră că aceşti tumuli trebuie să fi fost de epocă romană, bazându‑se pe faptul că răspândirea lor către est se opreşte la o limită clară, pe care doar trei movile o depăşesc.191 Autorul notează că măcar pentru o anume fază, existenţa unei asemenea situaţii poate conduce la ipoteza conform căreia a fost stabilită o linie de demarcaţie între necropolă şi o eventuală locuire extra muros, această cerinţă răspun‑ zând în acelaşi timp unei nevoi de a păstra în faţa incintei un spaţiu gol, neocupat, pentru o supraveghere mai bună a teritoriului (prin lăsarea unui spaţiu cu vizibilitate nestânjenită de niciun element).192 Din punctul de vedere al localizării descoperirilor funerare de epocă romană raportate la amplasarea zidului de incintă amenajat cândva la sfâr‑ şitul secolului I şi începutul celui de‑al II‑lea secol p. Chr, se constată urmă‑ toarea situaţie, care susţine în continuare ideea separării spaţiului funerar de cel destinat locuirii, menţionată recurent în capitolul de faţă: mormin‑ tele datate în secolele II şi III p. Chr. se găsesc exclusiv la vest de zid, deci în exteriorul incintei.193 Există câteva morminte datate în secolul al II‑lea p. Chr: trei pe sectorul necropolei romane – sudul platoului,194 două desco‑ cronologic pătrund în „perioada romană” a aşezării de la Histria, reprezintă o categorie sepa‑ rată de structuri funerare care a fost deja discutată pe îndelete de însuşi autorul săpăturilor, P. Alexandrescu, în volumul Histria II (Alexandrescu 1966, 197–215). 189   Dintre care tumulii XXX/1960=7 şi XXXVI, dataţi la în cea de‑a doua jumătate a seco‑ lului I p. Chr. (Alexandrescu 1966, 197–202); tumulii XXIV/1956=5, VIII/1956=3 şi XXVI, dataţi în secolul al II‑lea p.  Chr. (Alexandrescu 1966, 206–209, 210, 211–213); tumulul VII/1965=2, de la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II. p. Chr. (Alexandrescu 1966, 209–210); tumulul VI/1965=1 datat larg în secolele I–II p. Chr. (Alexandrescu 1966, 213); tumulii IX/1956=4 şi XXXV/1961=8, dataţi în „epocă romană”, aşa cum menţionează auto‑ rul săpăturilor (Alexandrescu 1966, 213–215). 190   Pentru aria de răspândire a tumulilor corelată cu datarea acestora, vezi Vespremeanu‑Stroe et al. 2013, 247/Fig. 2. A. 191   Vezi Ștefan 1974, 49, Fig. 7. 192  Ștefan 1974, 44. 193   Există câteva morminte datate în secolul al III‑lea p. Chr. descoperite pe sectorul BEM, care iniţial mi‑au creat nelămuriri prin poziţionarea lor. Asupra acestora voi reveni mai jos, explicând că şi ele sunt amplasate extra muros, dat fiind faptul că datarea lor le plasează după momentul amenajării unui nou zid de incintă. 194   M3/1955=34, M4/1955=35 şi M5/1955=36, care avea în componenţa inventarului fune‑ rar, destul de bogat, şi o monedă din bronz cu numele şi efigia împărătesei Crispina (177– 183 p. Chr.); Condurachi 1957, 34.

50

Ciprian Crețu

perite în sectorul Z2,195, şi unul în sectorul X.196 Alte opt complexuri desco‑ perite pe aceleaşi sectoare sunt datate în secolele II–III p. Chr., în timp ce un întreg lot important, însumând 31 de descoperiri funerare în sectorul Z2, este încadrat în materialele publicate ca aparţinând secolelor II–IV p. Chr.,197 un interval destul de larg, din nefericire. Oricare ar fi datarea mai exactă a acestor morminte, se remarcă faptul că ele se încadrează, alături de celelalte descoperiri amintite mai sus, în schema ilustrată în capitolul de faţă, fiind descoperite la exteriorul zidului de incintă roman timpuriu, situaţie pe care am ilustrat-o în Planşa 2, plecând de la planul Histriei de secol I–III p. Chr. întocmit de Ștefan.198 Există, într‑adevăr, patru morminte descoperite în sectorul BEM,199 înca‑ drabile din punct de vedere cronologic în categoria mormintelor de secol III p. Chr. (descoperite în afara zidului de incintă roman timpuriu). Datarea acestor complexuri funerare la nivel de secol poate crea falsa impresie că ele au fost implantate într‑o zonă din interiorul cetăţii, constituind astfel o excepţie de la sistemul pe care încerc să‑l ilustrez în textul de faţă. Însă, la o privire mai atentă, şi cele trei morminte, deşi aflate într‑o altă zonă faţă de celelalte datate în acelaşi secol, se găsesc în afara zidurilor de incintă, doar că nu mai este vorba despre aceeaşi structură timpurie, ci de una nou amena‑ jată, întocmai cum se va vedea în continuare. Începând cu a doua jumătate a secolului al II‑lea p.  Chr., perioada de relativă pace la graniţa nordică a Imperiului Roman (ca parte a unei Pax   Autorii săpăturilor desfăşurate în sectorul Z au localizat punctul Z2 prin raportare la celelalte două puncte Z1 şi Z3. Astfel, secţiunea Z1 (cu dimensiunile de 21 × 1,60 m) a fost deschisă la extremitatea nordică a zidului de incintă, Z3 la 260  m spre sud de Z1, Z2 (cu dimensiunile de 34,25  ×  2,50  m) fiind situată la jumătatea distanţei dintre celelalte două puncte (Condurachi 1954, 163). Cele două morminte de secol II p. Chr. sunt M17/1955=57 şi M18=58 (Condurachi 1957, 54). 196   M6/1955=27, având în inventarul funerar un vas ceramic în formă de strachină, din argilă roşie, bine arsă, lucrat la roată, databil în secolul al II‑lea p. Chr. (după Condurachi 1957, 29, Fig. 12). 197   Condurachi 1957, 48–55; Condurachi 1959, 288; Pippidi 1959, 300–303; Condurachi 1962, 412–413. 198  Ștefan 1974, 49, Fig. 7. Am intervenit pe planul original, în primul rând pentru îmbună‑ tăţirea calităţii acestuia. Totodată, autorul nu a considerat să denumească sectoarele unde au fost descoperite complexuri funerare, lucru pe care l-am făcut pentru o mai facilă înţelegere a situaţiei arheologice. Am renunţat la o serie de elemente din legendă pentru a nu aglomera planul, astfel încât punctele de interes în sprijinul discursului conturat în textul de faţă să fie cât mai evidente. Pe planul original apar o serie de structuri, edificii, tronsoane şi „obiective”, aşa cum le denumeşte autorul, notate cu litere de la A la N, la care se face referire în textul articolului şi la care am renunţat în favoarea indicării pe plan a unor puncte‑cheie de reper, cum ar fi sectorul T, termele, sau însuşi zidul de incintă roman timpuriu. 199   M11/1961=134, M14/1961=137, M32/1961=155 şi M68/1964=191. 195

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

51

Romana târzii),200 începe să se erodeze. Declanşarea conflictelor cunoscute sub numele de „războaie marcomanice” (166–180 p. Chr.) împing Imperiul spre o serioasă perioadă de criză. Teatrul principal al războiului cu marco‑ manii (alături de alte triburi germanice şi sarmate aliate), l-a constituit zona Noricum şi Pannonia, de ambele părţi ale Dunării, fluviul-graniţă.201 Conflictul din nord a solicitat relocarea unor armate. Astfel, Legio V Macedonica, proaspăt întoarsă dintr‑o campanie împotriva parţilor (161–166 p. Chr.), îşi mută sediul de la Troesmis (din Moesia Inferior) la Potaissa, în provincia Dacia Porolissensis,202 pentru a o apăra de atacurile amalgamului de triburi pornit împotriva romanilor. De dislocarea acestei armate profită din plin triburile costobocilor din nord care, ispitiţi fiind de slaba apărare a frontierei romane, trec Dunărea, pătrund în provincie şi cauzează distrugeri însemnate aşezărilor de aici, cel mai probabil în perioada 170–171 p. Chr.203 Perioada de domnie a lui Marcus Aurelius (161–180 p. Chr.) este marcată de invaziile barbare în zona limesului roman, chiar şi în cele mai îndepărtate provincii ale Imperiului de pe actualul teritoriu al Europei. Situaţia surselor istorice (scrise, epigrafice, arheologice sau de altă natură) se prezintă sub o formă destul de disproporţionată, cele mai multe făcând referire la eveni‑ mentele marţiale desfăşurate în regiunea sectorului central al Dunării (la războaiele marcomanice). Cunoaşterea evenimentelor care au în prim-plan triburile costobocilor şi incursiunile lor pe teritoriile Imperiului, până în Atica, se bazează în mare măsură pe cercetările lui Anton von Premerstein (1869–1935), cu o vechime de un secol.204 Istoricul şi epigrafistul austriac adună sursele scrise şi epigrafice referitoare la costobocii din Peninsula Balcanică, pe care îi asimilează triburilor tracice. Pe baza acestora, este sta‑ bilită pentru prima dată şi perioada probabilă a invaziilor, în jurul anilor 170–171 p.  Chr.205 În cazul Histriei, o distrugere de la zidul de incintă,206   Perioadă istorică ce începe cu domnia lui Augustus Caesar (27 a. Chr.–14 p. Chr.) şi se sfârşeşte odată cu moartea lui Marcus Aurelius, în anul 180 p. Chr. Pentru Pax Romana vezi Petit 1976, Goldsworthy 2016, Cornwell 2017; 2018. 201   Kovács 2009, 201–264; Fischer 2012. 202   Aricescu 1980, 11, 46; Bărbulescu 1997, 7–8. 203   Pentru discuţii privind datarea invaziei costobocilor, vezi Scheidel 1990 şi Cortés 1995. 204   Premerstein 1912; 1922. 205   Această datare a lui Premerstein este contestată de Scheidel (1990, 493–494), care atrăgea atenţia că niciunul dintre textele utilizate de istoricul austriac nu permite datarea propusă de acesta. În orice caz, conform altor cercetări, se poate presupune că victoria finală asupra costo‑ bocilor nu a avut loc mai devreme de anul 172 p. Chr. (vezi Böhme 1975; Gudea 1994, 71). 206   Este interesant faptul că autorii săpăturilor remarcă, atunci când discută despre zid, că a fost constatată o a doua tehnică de construcţie a acestuia, care este mult mai „neîngrijită” (Condurachi 1954, 288). Este posibil, cel puţin la nivelul unei ipoteze de lucru, ca această amenajare de o calitate mai slabă să corespundă unei a doua faze de construcţie, mai precis 200

52

Ciprian Crețu

abandonarea cartierului extra muros, precum şi distrugerea edificiilor ter‑ male, sunt puse pe seama acestui eveniment.207 Chiar şi refăcut şi consolidat în zona dispozitivului defensiv al porţilor, se va dovedi că zidul de incintă al Histriei nu va rezista presiunilor incompa‑ rabil sporite ale unor noi atacuri, la mai puţin de un secol după ce prin zonă prădaseră costobocii. De la începutul secolului al III‑lea, un număr mare de populaţii de origine germanică din nord au început să migreze constant spre vest şi spre sud, în zona Mării Negre,208 producând presiuni şi tulburări majore în zonele peri‑ ferice ale Imperiului, dar nu numai. Invaziile barbare succesive de la mijlo‑ cul secolului al III‑lea au produs deteriorări serioase ale dominaţiei romane pe un spaţiu larg, atât în Dacia, cât şi în Moesia şi în întreaga Peninsulă Balcanică, în cadrul unui conflict de durată denumit bellum Scythicum. De departe cea mai semnificativă dintre noile sosiri este aceea a goţilor. Această mare confederaţie a popoarelor est-germane este de găsit în sudul Ucrainei nu mai târziu de anii 230 p. Chr.209 Primul raid atestat pe teritoriul Imperiului a avut loc probabil în instabilul an al celor şase împăraţi – 238 unei eventuale reamenajări a zidului de incintă în urm atacurilor triburilor costobocilor. Această situaţie se potriveşte în cadrul unui scenariu, la fel de bun ca oricare altul (cel puţin până la apariţia unor date mai concrete), conform căruia zidul a fost reparat în condiţii precare, caracteristice unei crize generate de conflictul despre care discutăm. Refacerea zidu‑ rilor la Callatis, cetate de asemenea lovită de atacurile costobocilor, este atestată imediat după acest eveniment, printr‑o inscripţie datată în anul 172 p. Chr. din care aflăm că [popul] o Callatia[no]rum curam agente exactionis pecuniae / [et o]peris exstr[uc]tionisq(ue) muro‑ rum praeside provinciae / [co]nsulare(!) M(arco) [Va]lerio Bradua leg(ato) Aug(usti) pr(o) pr(aetore) civitas / Callatianorum muros exstruxit (ISM 3, 97). De la Tropaeum Traiani s-au păstrat două monumente funerare care menţionează pierderea unor vieţi în urma atacuri‑ lor aceloraşi triburi (Daizi Co/mozoi vi/xit an(nos) L inter/fectus a Cas/tabocis şi L(ucius) Fufidi(u)s Luci/anus dec(urio) m(unicipii) d/eceptus a Ca/stabocos (vezi Conrad 2004, 198, Nr. 269; Taf.. 108, 4; Conrad 2004, 200, Nr. 276; Taf.. 125, 5). 207   Suceveanu 1969, 363–364, Alexandrescu & Schuller 1990, 240. 208  Wolfram 1988, 42–49, Christensen 2002, 40. Pentru cronologii ale evenimentelor în cauză, vezi Watson 1999, 215–225; Zahariade 2010, 168–169. 209   Vezi Kokowski 2013, 70. Arheologul ucrainean Boris Magomedov stabileşte trei perioade de răspândire şi dezvoltare a culturii materiale a goţilor. Prima perioadă, încadrată între anii 230–270, când aceştia avansează spre sud, ajungând în zona litoralului nordic al Mării Negre, chiar în sudul Moldovei. Este intervalul în care goţii lansează atacuri asupra Impe‑ riului Roman din Moesia Inferior până în Pont şi în Bithynia. Cea de‑a doua perioadă este una de linişte, între 270–330, în care conflictele sunt destul de rare. În fine, anii 330–378, o perioadă caracterizată de atacuri generale asupra graniţei romane, urmată de stabilirea pe teritoriul Imperiului (Magomedov 2001, 287–289); pentru cronologia, dezvoltarea şi răspân‑ direa grupurilor Cerneahov – Sântana de Mureş, vezi şi Baran 1964; Vinokur 1972; Šarov 2000; Ljubičev 2003; Magomedov et al. 2003; Ščukin et al. 2006, 25–52; pentru teritoriul României în particular vezi Petrescu 2002; 2010.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

53

p. Chr., când goţii atacă şi devastează Histria.210 Din Historia Augusta aflăm că în timpul domniilor lui Maximus şi Balbinus „pugnatum est a Carpis contra Moesos. fuit et Scythici belli principium, fuit et Istriae excidium eo tempore”.211 În schimbul retragerii armatei şi eliberării prizonierilor, auto‑ ritatea imperială oferă goţilor plăţi cu caracter anual, iar aceştia din urmă eliberează captivii şi se întorc în teritoriile lor. Cu privire la acest moment, există însă şi alte opinii care îl amână cu aproape două decenii. Scarlat Lambrino consideră că evenimentul distrugerii Histriei – excidium Histriae, trebuie raportat la un moment particular de precizat, încadrat în intervalul mai larg al întregii crize a frontierei danubiene, şi îl plasează undeva între anii 248–251.212 Contribuţii importante asupra cronologiei conflictului au fost aduse şi în urma analizei descoperirilor numismatice a lui N. Hamparţumian. Acesta remarcă faptul că intervalul de timp cuprins între anii 249–253 p. Chr. se caracterizează printr‑o circulaţie monetară minimă, punând acest fenomen în legătură directă cu perioada de criză marcată de conflictele cu barbarii de la Dunărea de Jos. Există posibilitatea ca Histria să fi fost şi ea ţinta unor atacuri succesive ale goţilor şi carpilor, în perioada de la sfârşitul domniei   O serie de istorici menţionează că este vorba despre oraşul Histria (Wolfram 1988, 44; Heather & Matthews 1991, 2; Kulikowski 2007, 18). Demougeot (1969, 256, 393–395), în schimb, menţionează că vizita lui Gordian al III‑lea la Histria, în anul 240 reprezintă un argument împotriva distrugerii cetăţii de către goţi, considerând că atacul barbarilor a vizat oraşul Olbia, invocând faptul că emisiunile monetare atât de la Olbia, cât şi de la învecina‑ tul Tyras dispar după perioada 235–238. La fel ca istoricul francez, Southern (2001, 222) şi Christol (2006, 96) consideră că oraşul care este atacat de goţi în anul 238 este Olbia. Referitor la împăratul Gordian al III‑lea şi zona Moesiei Inferior este interesant că au fost atestate o serie de intervenţii pentru refaceri şi amenajări la nivelul infrastructurii rutiere din provincia dunăreană, care au venit direct din iniţiativă imperială (spre deosebire de zona Moesiei Superior sau a Thraciei unde, în urma studierii miliaria, s-a stabilit că iniţiativa era eventual una locală, venită din partea guvernatorului şi având oraşele drept executanţi şi dedicanţi; desigur acest scenariu este aplicabil în condiţiile în care ridicarea acestor stâlpi miliari poate fi utilizată ca indiciu pentru existenţa unor intervenţii de amenajare a reţelei rutiere, spre deosebire de varianta în care miliaria reprezintă doar nişte monumente care afirmă loialitatea faţă de împărat; în cazul Moesiei Inferior, primul scenariu pare cel mai valid, având în vedere că persoana imperială este menţionată ca iniţiator care pontes et vilas restituit, aşa cum apare într‑o descoperire de acest fel de la Carsium; Bartels 2014). Pentru a rezuma, trebuie spus că datarea episodului distrugerii Histriei a generat numeroase opinii în literatura de specialitate, fiind propuse diverse momente diferite, din anii 238, 248, până la 250–251 şi 259–267 (Pe lângă literatura deja menţionată în nota de subsol de faţă, vezi şi Doruţiu 1964; Poenaru‑Bordea 1971; Preda & Hamparţumian 1973, 67–69; Doruţiu‑Boilă 1985; Iliescu 1982; Suceveanu & Barnea 1988, 127; Bărbulescu & Rădulescu 1991, 128–129; Avram 2007, 100). 211   Hist. Aug., Maximus et Balbinus, 21. 16. 3. 212   Cel mai probabil în 248 (Lambrino 1933, 462). 210

54

Ciprian Crețu

lui Filip Arabul (244–249 p. Chr.) până la Gallienus (253–268 p. Chr.), fapt care ar explica stagnarea evidentă a circulaţiei monetare în acest interval.213 Perioada despre care vorbim este caracterizată în mod special de instabi‑ litate cauzată de conflictele militare constante (şi mai ales de situaţiile pe care acestea le comportă, incluzând aici nemulţumiri în rândul armatelor sau conspiraţii criminale). După ce Gordian al III‑lea moare în timpul campa‑ niei împotriva sasanizilor lui Shapur I (cel Mare),214 Marcus Julius Philippus (Filip Arabul) este proclamat împărat, în anul 244. Acesta, punând capăt unei campanii fără succes, reuşeşte să încheie pace cu Persia, în condiţii des‑ tul de complicate pentru romani.215 Noul conducător îl numeşte Caesar pe fiul său, Marcus Julius Philippus Severus, în 244.216 În anul următor, 245, conform menţiunilor istoricului grec Zosimus, Filip pleacă de la Roma spre Balcani, ca reacţie la atacurile carpilor care au trecut Dunărea şi au atacat aşezări din provincia Moesia,217 unde împăratul îl numise guvernator pe cumnatul său, Severianus.   Preda & Hamparţumian 1973, 67–69. Vezi şi contribuţia lui Poenaru Bordea 1971 care discută registrul numismatic alături de distrugerile asupra Histriei în secolul al III‑lea. 214   Fie chiar pe câmpul de bătălie de la Misikhe, fie ulterior la scurt timp, fiind asasinat de propriile trupe, în cadrul unei conspiraţii pusă la cale chiar de viitorul împărat Filip Arabul (sursele antice menţionează implicarea lui Filip, în sensul că acesta a uneltit provocarea unei revolte prin deturnarea proviziilor de cereale care trebuiau să hrănească trupele lui Gordian al III‑lea aflate în campanie (vezi MacDonald 1981; Dodgeon & Lieu 1994, 30–38). 215   Imperiul trebuia să renunţe la pretenţiile de control asupra regatului Armeniei, precum şi să plătească perşilor suma de 500.000 de denarii sau chiar aurei. Nu ştim însă dacă este vorba despre o sumă plătită o singură dată, la încheierea păcii, sau despre un tribut anual, ca în cazul înţelegerii lui Gordian al III‑lea cu goţii, plată care va fi oprită de Filip, conducând la noi incursiuni ale barbarilor în interiorul imperiului (pentru o discuţie privind tributul plătit vezi Pekáry 1961; pentru conflictul cu sasanizii, vezi Enßlin 1949, Kettenhofen 1982 şi Dodgeon & Lieu 1994, 30–39, aceasta din urmă pentru sursele scrise). După acest moment, Filip emite monedă cu legenda PAX FUNDATA CUM PERSIS, asumându‑şi încheierea unui tratat de pace cu perşii. Faptul că nu a obţinut nicio victorie propriu‑zisă nu l-a împiedicat pe împărat să‑şi asume cognomina victoriarum-ul Persicus Maximus conferit, desigur, de senatul roman. (Le Bohec 1994, 203; Kienast et al. 2017, 190). Pentru o cronologie a domniei lui Filip Arabul, vezi Loriot 1975. 216   Aur. Vict. Caes. 28; în anul 247 apare şi ca Augustus; Kienast et al. 2017, 192–193. 217   Zos. 1. 20: Κάρπους ἐστράτευεν ἤδη τὰ περὶ τὸν Ἴστρον λῃσαμένους. Cu excepţia lui Zosi‑ mus, singura sursă care menţionează acţiunile împăratului Filip în zona balcanică este Ioan de Antiochia (Iohannes Antiochenus) care scrie târziu, în secolul al VII‑lea. De la acesta aflăm că după ce devine împărat, Filip obţine victorii împotriva sciţilor (Σκύθας) şi în drum spre Byzantium, în timp ce se afla la Perinthus, în Thracia, află despre tulburările de la Roma puse la cale de către Decius – fost consul şi prefect al oraşului etern (Ioann. Antioch. 172). Probabil că Filip a obţinut o serie de victorii împotriva carpilor chiar în Dacia, între anii 245– 248, întrucât la întoarcerea sa la Roma senatul îi acordă titlul victorios Carpicus maximus spre sfârşitul acestui interval (Loriot 1975, 795; Kienast et al. 2017, 191), ocazie cu care acest titlu apare pentru prima dată (pentru istoricul acestui titlu, vezi Gostar 1975; Suski 2013). 213

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

55

În acelaşi pasaj şi în următoarele,218 după ce notează succesul campaniei împotriva carpilor, autorul grec ilustrează situaţia complicată care domina climatul politic în perioada în cauză. În provinciile din est, nemulţumirile sporesc din cauza condiţiilor păcii cu sasanizii, deloc avantajoase pentru partea romană. Cel mai probabil că deţinătorul puterii în zonă, Gaius Julius Priscus, învestit cu titlul de rector Orientis,219 s-a văzut nevoit să impună cu mână de fier un regim fiscal drastic, pentru a putea plăti stipendiile către sasanizi, garanţii ale menţinerii păcii în zonă. În acest context trebuie pla‑ sată revolta lui Marcus Iotapianus, care este aclamat împărat ori în Siria, ori în Capadocia.220 De asemenea, la Dunărea de Jos, în 248 sau 249, Claudius Marinus Pacatianus este aclamat împărat.221 Deşi acesta este destul de rapid răsturnat tot de propriile trupe, situaţia creată a încurajat strategia lui Filip de a‑l trimite în zonă pe Decius avea să se dovedească una înţeleaptă, cel puţin pentru moment. Privind însă în perspectivă, succesele lui Decius în Balcani, împreună cu episoadele trecătoare şi, în final, eşecul general al uzurpatorilor,222 vor conduce la aclamarea ca împărat a comandatului tru‑ pelor de la Dunărea de Jos. Decius se vede nevoit să pornească împotriva lui Filip, care este ucis în luptă, împreună cu fiul acestuia.223 Pe măsură ce instabilitatea creştea la mijlocul secolului al III‑lea în pro‑ vinciile balcanice, Filip îl însărcinează, aşadar, pe Decius ca guvernator cu misiunea de restabilire a ordinii în zona Dunării de Jos. După incursi‑ uni repetate ale goţilor în Moesia şi Dacia, Decius (248–251 p.  Chr.),224 O altă mărturie în acest sens este oferită de faptul că împăratul emite monedă cu legenda Victoria Carpica (Körner 2002, 111–113, 118, 150). 218   Zos. 1. 20–23. 219   Un titlul destul de obscur, de altfel (vezi Vervaet 2007, 134–137). 220   Körner 2002, 277–282. 221   Körner 2002, 282–288. 222   Se pare că atât Iotapianus, cât şi Pacatianus au început actele uzurpatoare spre finalul anului 248, având durate extrem de scurte, sub un an. Ambii lideri sfârşesc prin a fi ucişi de propriile trupe (Aur. Vict. Caes. 29; Zonar. 13. 19 = [584]). 223   Istoriografia modernă plasează episodul morţii lui Filip în timpul luptei de la Verona (respectiv a fiului acestuia la Roma) în a doua jumătate a anului 249 (vezi Pohlsander 1982; în special Körner 2002, 305–322, pentru o discuţie cuprinzătoare). Există şi o altă opinie, a istoricului sârb Slobodan Dušanić, care plasează sfârşitul lui Filip într‑o bătălie care a avut loc la Beroea, deci în Balcani (Dušanić 1976). 224   Născut în apropiere de Sirmium, despre Gaius Messius Quintus Decius Valerinus ştim că a deţinut funcţia de praetor în jurul anului 220 şi că a fost consul suffectus înainte de 231, pre‑ cum şi legatus Augusti pro praetore provinciae Moesiae itemque Germaniae inferiorum între anii 232 şi 235 (vezi Kienast et al. 2017, 195). Iordanes menţionează că acesta este trimis în zona Dunării de Jos pentru a reacţiona la invaziile goţilor, care au trecut fluviul şi au devastat Moesia şi Thracia (Jord. Get. XVI: Transiens tunc Ostrogotha cum suis Danubium, Moesiam, Thraciamque vastavit: ad que repellendum Decius senator a Philippo dirigitur). Una dintre

56

Ciprian Crețu

împreună cu fiul său Herennius Etruscus, conduc campanii militare împo‑ triva barbarilor. Iordanes descrie evenimentele cel mai detaliat, urmărind deplasarea în spaţiu a actorilor, după cum urmează. Goţii, conduşi de doi comandanţi, Argaith şi Guntheric devastează Moesia,225 îndreptându‑se spre Marcianopolis, de unde se retrag după un asediu, datorită faptului că locuitorii le oferă plată. Sub noua conducere a lui Cniva, o parte a arma‑ tei goţilor este trimisă din nou să jefuiască Moesia, ştiind că regiunea este relativ neglijată de către autorităţile imperiale,226 după cum notează acelaşi autor. Respinşi fiind de generalul Gallus, barbarii se îndreaptă spre sud, către Nicopolis. Când însuşi împăratul Decius se apropie de Nicopolis, goţii conduşi de Cniva se retrag înspre munţii Haemus, de unde pornesc spre Philippopolis.227 Avansând spre sud, armatele împăratului ajung la Beroe / Augusta Traiana, unde sunt surprinşi de inamic, fiind învinşi într‑un atac fulgerător228 Împăratul se vede obligat să se retragă înspre nord, trecând din nou munţii, la Novae, pe Dunăre, unde staţionau numeroasele trupe ale lui Gallus, în calitate de protector al zonei de graniţă – dux limitis. Decius relan‑ sează atacurile asupra goţilor în timp ce aceştia se întorceau în teritoriile lor, dar este ucis în bătălia de la Abritus.229 cauzele posibile care a determinat un nou val de incursiuni ale goţilor la sud de Dunăre apare în acelaşi pasaj: împăratul Philippus Arabus (244–249) întrerupe plăţile pe care romanii le făceau către goţi, cauzând evident nemulţumiri în rândul acestora din urmă (Jord. Get. XVI: Gothi, ut assolet, distracta sibi stipendia sua ferentes aegre, de amicis facti sunt inimici). Pen‑ tru o imagine cât mai clară asupra textului lui Iordanes am consultat două ediţii ale lucrării: una cu traducerea în limba engleză, iar cealaltă cu text bilingv în limba latină şi traducerea în italiană (vezi referinţele în secţiunea „Surse primare” din bibliografie, la sfârşitul aces‑ tei lucrări). Pentru relaţiile imperiului cu goţii în timpul lui Decius, vezi Grozdanova 2019, 81–117, singura lucrare, după cunoştinţele mele, care discută în detaliu situaţia de la Dună‑ rea de Jos şi relaţiile cu barbarii în secolul al III‑lea. 225   Pentru a doua oară, aşa cum menţionează Iordanes (Get. XVI: secundo Moesiam populati). 226   Sciens eam negligentibus principibus defensoribus destitutam (Jord. Get. XVIII). 227   Aceste evenimente apar menţionate şi la Georgios Synkellos, cronicar bizantin, care scrie la peste cinci secole distanţă de întâmplările descrise. Sciţii, aşa‑numiţi Gotthoi, îi înconjoară pe mysieni în timp ce aceştia se retrăgeau spre Nicopolis. Decius atacă, reuşeşte să ucidă un număr mare de inamici (30.000, după cum spune Synkellos), deşi pierde Philippopolis, ieşind în cele din urmă pierzător (Synkellos 459). 228   Cniva cum Gothis in modum fulminis ruit (Jord. Get. XVIII). 229  Jord. Get. XVIII; Cassiod. Chron. XXV=956; Zos. 1. 23 (fără menţionarea localităţii); Synkellos 459; pentru sursele – scrise, arheologice şi numismatice – privind lupta de la Abri‑ tus, vezi Radoslavova et al. 2011; vezi şi Bursche 2013, pentru o contribuţie interesantă care discută prezenţa monedelor din aur în Barbaricum (Bursche 2013, 153 şi Pl. 34/Fig. 4, pentru harta de distribuţie) după momentul Abritus; din aceeaşi categorie care discută prezenţa lui Decius şi a fiului său în zona limes-ului de la Dunărea de Jos pornind de la descoperiri numismatice, vezi şi Grozdanova 2015; pentru Abritus şi identificarea acestuia ca atare, vezi Ivanov 1985; Carrié & Moreau 2015; Moreau 2016.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

57

Istoricul Herwig Wolfram notează că, după ce trec limesul, carpii se separă de goţi şi avansează în Dacia, timp în care cei din urmă, conduşi de Cniva, trec Dunărea pe la Oescus, îndreptându‑se în aval în teritoriul Moesiei Inferior. Mai mult, o a treia formaţiune militară, condusă probabil de doi comandanţi, Argaith şi Guntheric, invadează Dobrogea. Acest grup este cel care va ajunge în faţa porţilor Philippopolisului.230 În ceea ce priveşte spaţiul care interesează în mod direct în lucrarea de faţă – acela al Dobrogei – există o categorie de surse care merită amintită, dincolo de textele antice. Dacă acceptăm ipoteza că inscripţiile de pe stâlpii miliari (miliaria) pot servi drept indicator al prezenţei personajelor menţio‑ nate în zonă sau măcar al unei expectative în acest sens, o serie de asemenea descoperiri atestă faptul că o figură imperială se afla în regiune (fie chiar împăratul, fie fiul acestuia – Caesar-ul – în cazul lui Filip).231 O inscripţie onorifică descoperită la Sacidava notează că dedicantul este cohors I Cilicum, pentru Caesari filio Imperatoris Marci Iuli Philippi Invicti Augusti.232 Alte două inscripţii de acest tip au fost descoperite şi mai la nord, la Troesmis: una timpurie, dedicată doar împăratului Filip Arabul,233 cea de‑a doua mai târzie, ridicată pentru cinstirea ambilor – atât a împăratului, cât şi a fiului acestuia.234 O altă inscripţie provenită de la Cius (în apropiere de Carsium, la nord-est) îi menţionează atât pe cei doi conducători, cât şi pe soţia împăratu‑ lui, Marcia Otacilia Severa. Ca dedicanţi apar zece nume care aparţin cel mai probabil unor funcţionari de rang înalt din zonă.235 În final, o altă inscripţie   Wolfram 1988, 44–46. Atacurile goţilor de la mijlocul secolului al III‑lea sunt descrise mai în amănunt şi de unele documente descoperite recent în cadrul Österreichische Natio‑ nalbibliothek din Viena. Fragmentele descoperite par să fie transcrieri ale unor texte apar‑ ţinând lui Publius Herennius Dexippus (contemporan cu evenimentele la care face referire) din lucrarea sa Scythica (vezi Grusková & Martin 2014; Martin & Grusková 2014; Stoev 2017). 231   În aceeaşi măsură trebuie să acceptăm, pentru discuţia de faţă, şi că aceste monumente epigrafice, dincolo de funcţia lor utilitară –aceea de a marca distanţa până la un anumit punct – reprezintă şi medii de propagandă care să ateste şi să promoveze atât puterea impe‑ rială în regiune, cât şi loialitatea dedicantului faţă de împărat. Totodată, unele miliaria atestă şi acţiuni îndeplinite la nivel local, din iniţiativă proprie sau sub auspicii imperiale, în ceea ce priveşte lucrări în domeniul infrastructurii, în principal al celei rutiere (vezi Kolb 2004; Kolb & Zingg 2016, 13–14). 232   Marco [Iul(io)] / Philip[po] / nobilis[simo] / Caesar[i fil(io)] / Imp(eratoris) Mar(ci) [Iul(i)] / Philippi In[vic]/ti Aug(usti) c[oh(ors) I] / Cilicum d[edi]/cante C(aio) Pr[as]/tina Me[ssa]/ lino co(n)[s(ule)] (AE 1981, nr. 743; Scorpan 1981, 101). Datată în intervalul 244–247 p. Chr. după prezenţa numelui guvernatorului provinciei, Prastina Messalinus, precum şi raportat la titulatura imperial menţionată. 233   IScM V, 152. 234   IScM V, 153. 235   IScM V, 124; AE 1960, nr. 356. 230

58

Ciprian Crețu

provine de această dată chiar din teritoriul învecinat oraşului Histria, de la Vicus Secundini.236 Menţionarea a doi consuli, Allius Albinus şi Bruttius Praesens, permite datarea inscripţiei în anul 246 p. Chr.237 În aceeaşi măsură, pentru domnia împăratului Decius sunt atestate o serie de asemenea descoperiri de inscripţii votive pe stâlpi miliari la Novae,238 Oescus,239 Sacidava240 şi în apropiere de Histria (spre nord, la Vicus Quintionis – Mihai Viteazu de astăzi).241 Pe aceasta din urmă se poate citi pe rândul al şaselea (cu propunerea de reconstituire) verbul restituit, care ne poate duce cu gândul la întreprinderea unor acţiuni cu caracter edilitar în regiune la iniţiativa oficiului imperial. Situaţia de criză prin care trece inclusiv aşezarea de la Histria, ca parte a regiunii largi de la Dunărea de Jos expusă incursiunilor repetate ale barba‑ rilor în provinciile romane la mijlocul secolului al III‑lea, a fost documen‑ tată şi prin prisma descoperirilor numismatice. Pentru provinciile Moesia Inferior şi Thracia în particular, se constată lipsa de monedă emisă de centre din regiune la mijlocul secolului III, fapt care a condus la concluzia că bate‑ rea de monedă a fost suspendată complet în această zonă la iniţiativa autori‑ tăţilor romane. La această situaţie s-a ajuns din cauza faptului că fenomenul imediat anterior de depreciere a monedelor din metale preţioase a condus la dificultăţi în menţinerea parităţii cu monedele compuse din metale de bază, acestea din urmă fiind reprezentate în principal de monede de origine provincială care circulau în cantităţi mari.242 O altă urmare a acestui feno‑ men a fost apariţia unor imitaţii turnate. Numismatul Mihai Dima, într‑o contribuţie care studiază prezenţa şi circulaţia aşa‑numitelor „monede de tip histrian” în spaţiul de la nord de Marea Neagră, notează că cel puţin pentru perioada 242–244 (deci în timpul domniei lui Gordian al III‑lea) imitaţiile   Identificat ca atare, aparţinând regio Histriae (vezi Vulpe & Barnea 1968, 225; Poulter 1981, 740; Aparaschivei 2015, 29). 237   AE 1934, nr. 166: I(ovi) O(ptimo) M(aximo) // et Iunoni Regin(a)e / c(ives) R(omani) et Lai consistentes / vico Secundini posuer/u(n)t pro salute Imp(eratoris) Cai Iuli / Marci [[Philippi]] Pii Aug(usti) / [[et Iuli Philippi nob]]/[[ilissimi Caesaris]] / cura agentibus m/agistratis(!) Cla‑ udi/um(!) Antoninum(!) et / Cocceium(!) Iustu/m(!) Pr(a)es/enti et Albino / co(n)s(ulibus). Pentru datarea consulilor, vezi Hächler 2019, 262, 317–318; vezi şi Bărbulescu et al. 2008, 172–173. 238   AE 2004, nr. 1253. 239   AE 1891, nr. 46; Tocilescu 1981, 10–11. 240   Aricescu 1970, Fig. 1; AE 1973, nr. 481. 241   IScM I, 322: Imp(eratori) Caes(ari) [C(aio)] / Messio [Quin]/to Tra[iano] / Deci[o ---] / C[---] / [---] re[stituit] / [p]er P[---] / C[---] Post[umino?] / O[---] / leg(ato) Aug(usti) / [p]r(o) [pr(aetore)]. Menţionarea lui Postuminus sau Postumius în calitate de guvernator permite datarea inscripţiei în intervalul 249–250 p. Chr. (vezi Hächler 2019, 554, 746). 242   Isvoranu 2015, 51–52. 236

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

59

turnate după emisiuni bătute la Histria trebuie considerate un răspuns la cererea de monedă nouă de bronz, într‑un moment în care atelierul monetar al cetăţii nu mai funcţiona.243 Din timpul domniei lui Filip Arabul (244–249) se poate observa o scădere drastică a fluxului de monedă atât la Histria, cât şi în cazul Tomisului, comparativ cu domnia anterioară, fapt datorat tocmai încetării activităţii atelierelor care bat monedă în cele două oraşe, eveniment datat în vremea lui Gordian al III‑lea. În anumite momente, fluxul mone‑ tar pare să înceteze cu totul, astfel explicându‑se lipsa totală a descoperiri‑ lor numismatice cu emisiune în timpul lui Decius.244 Circulaţia monetară, care încetase aproape total în contextul extrem de tulbure din timpul scurtei conduceri a lui Trebonianus Gallus (251–253), începe să intre într‑un regim normal după anul 255, în vremea lui Valerian şi Gallienus, şi să capete chiar o tendinţă ascendentă odată cu domnia lui Claudius Gothicus.245 O altă categorie de descoperiri care pot sta mărturie pentru un climat extrem de nesigur la Dunărea de Jos în această perioadă o reprezintă teza‑ urele monetare. La fel ca în cazul stâlpilor miliari, şi pentru categoria depo‑ zitelor de monede trebuie acceptată ideea conform căreia acestea au fost îngropate în contextul în care asupra populaţiei plana ameninţarea unui con‑ flict cel mai probabil violent, generator de insecuritate.246 În ceea ce priveşte   Dima 2018, 58.   Isvoranu 2015, 57. 245   Isvoranu 2015, 59. Tot în timpul lui Gallienus sunt atestate şi primele iniţiative de repa‑ rare a zidurilor de incintă la Dunărea de Jos, efectuate după atacurile goţilor, la Serdica (IGBulg IV. 1911) şi la Philippopolis (IGBulg III. 1, 883). Historia Augusta menţionează că împăratul Gallienus, aflând despre distrugerile pe care le‑au pricinuit atacurile „sciţilor” veniţi pe Marea Neagră şi pătrunzând mai departe pe Dunăre, îi însărcinează pe Cleodamus şi pe Athenaeus să repare şi să fortifice oraşele (Hist. Aug., Gall. 13. 6: Inter haec Scythae per Euxinum navigantes Histrum ingressi multa gravia in solo Romano fecerunt. quibus compertis Gallienus Cleodamum et Athenaeum Byzantios instaurandis urbibus muniendisque praefecit). 246   Vezi Van Gansbeke 1952, 17–18; 1955, 18; Crawford 1969; Crawford 1983, 200; Turchin & Scheidel 2009. Pentru o opinie diferită, vezi Duncan-Jones (1994, 77–78) care consideră că o asemenea ipoteză nu ia în calcul şi nu explică depozitarea tezaurelor monetare în zone care nu au fost afectate de conflicte într‑o perioadă precizată. Autorul britanic oferă drept exemplu perioada războaielor marcomanice şi existenţa unor tezaure contemporane cu aceste evenimente, dar care au fost descoperite în regiuni ale imperiului care nu au fost în raza de desfăşurare a conflictului. Mai mult, notează Duncan-Jones, dacă aceasta ar fi logica prin care se explică îngroparea monedelor şi interpretarea depunerilor în sensul de barometru al (in) stabilităţii, concluzia ar fi aceea că imperiul a trecut printr‑o perioadă dominată de mai multă nesiguranţă sub Claudius sau sub Hadrian, mai degrabă decât în timpul domniilor lui Nero, Vespasian, Traian sau Antoninus Pius, fapt care este destul de problematic. Cu toate acestea, acelaşi autor menţionează, într‑o contribuţie anterioară, că tezaurele cu monedă de argint sunt mai răspândite în zone nesigure de frontieră, caracterizate printr‑o puternică prezenţă mili‑ tară, cum sunt Britannia sau zona limesului dunărean. În aceeaşi măsură, acest tip de depozite se întâlnesc destul de rar în zone considerate mai sigure, cu o prezenţă militară redusă, cum ar 243 244

60

Ciprian Crețu

depozitele de monede de la Dunărea de Jos care se încheie cu monedă din timpul domniei lui Gordian al III‑lea sau a succesorului său, Filip Arabul, se constată o concentrare a acestora în zona Daciei şi a Moesiei Inferior. În cazul descoperirilor din teritoriul acesteia din urmă, tezaurele provin atât din oraşe importante (Durostorum şi Oescus), cât mai ales din regiunile învecinate ale acestora (cum sunt, de pildă, cele de la Dolec, Oryakhovitsa şi Dabrava, din vecinătatea oraşului Nicopolis ad Istrum) sau din puncte de pe traseele rutiere importante (cele de la Dabrava, Makariopolsko şi Ovčarovo, pe drumul care leagă Nicopolis ad Istrum de Marcianopolis).247 Situaţia pare cu atât mai clară în timpul domniei lui Decius şi până la Aemilianus (deci din 249 până în 253). Pentru perioada de sub Decius, 31 (91%) dintre cele 34 de descoperiri de tezaure din această perioadă au fost identificate pe teri‑ toriul provinciei Moesia Inferior.248 Cronologia incursiunilor barbare la Dunărea de Jos la mijlocul secolului al III‑lea nu este una fără probleme. În mod obişnuit, majoritatea cercetă‑ torilor au urmat în linii mari periodizarea stabilită la sfârşitul secolului al XIX‑lea de istoricul Bruno Rappaport.249 O altă opinie emite Wolfram, care consideră că singura campanie gotică din această perioadă este cea începută în anul 250 sub conducerea lui Cniva.250 În schimb, istoricul austriac menţi‑ onează că în deceniul 238–248 se desfăşoară mai multe atacuri ale carpilor. Într‑o contribuţie de dată recentă, care ia în considerare şi noile informaţii oferite de textul descoperit la Biblioteca din Viena, Stoev vorbeşte despre trei momente distincte. Primul este reprezentat de atacul lui Ostrogotha din anul 248, cel de‑al doilea de campania condusă de cei doi generali, Argaithus şi Guntheric, în timpul căreia este asediat oraşul Marcianopolis, şi în final ulti‑ mul moment în care goţii lui Cniva cuceresc Philippopolisul.251 Oricare ar fi datările mai precise ale invaziilor goţilor în zona dobrogeană, se pare că undeva la mijlocul secolului al III‑lea, aşezarea de la Histria suferă distrugeri majore, aşa cum reiese din identificarea a numeroase urme de incendii, precum şi din raritatea descoperirilor unor structuri constructive (e.g. edificii, monumente) anterioare dezastrului în cauză.252 fi Africa de Nord sau Hispania (1990, 38). Concluzia este una implicită, şi pare să dea dreptate mai degrabă ipotezei enunţate de primii autori menţionaţi în nota de subsol de faţă. 247   Găzdac 2012, 175, 194, Harta 5. Vezi şi Găzdac 2018. 248   Găzdac 2012, 176, 195, Harta 6. 249   Rappaport 1899, 34–47; acelaşi model la Alföldy 1967, 317–320; Schwarcz 1992, 48. 250   Wolfram 1988, 45. 251   Stoev 2017, 84. Vezi şi Boteva 2001. Pentru episodul luării cu asalt şi căderii Philippopo‑ lisului, vezi Demougeot 1969, 410–411. 252   Doruţiu 1964; Poenaru Bordea 1971; Domăneanţu & Sion 1982; Florescu 2000–2001.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

61

Logica istorică pare să argumenteze, de asemenea, în favoarea unei dis‑ trugeri a zidurilor cetăţii Histria în perioada amintită şi discutată până la acest moment în episodul narativ din această parte a lucrării. Se poate observa cu destulă uşurinţă cum populaţiile barbare ştiu să speculeze eve‑ nimentele de la mijlocul secolului al III‑lea, care slăbesc puterea Imperiului Roman, fie că este vorba despre un conflict major la marginea orientală a acestuia (cel cu Imperiul Sasanid), fie despre climatul general caracterizat de instabilitate cauzată de schimbările rapide de la vârful cel mai de sus al ierar‑ hiei romane (alături de uzurpări, trădări şi crime). În primul caz, carpii trec Dunărea profitând de faptul că atenţia romanilor şi a armatelor era orientată către est, unde Filip reuşeşte să încheie, aşa cum am văzut, o pace dificilă cu sasanizii lui Shapur I cel Mare, aşa cum notează Zosimus.253 Mai mult, se pare că situaţia generală era una dominată de nesiguranţă, pornind de la instabilitatea instituţiei imperiale.254 Fenomenul uzurpărilor şi al împăraţi‑ lor aclamaţi prin forţa armatelor contribuie din plin la această atmosferă.255 Acelaşi Zosimus vorbeşte despre dezordinea care s-a creat prin neglijenţa lui Filip, de care au profitat din plin sciţii (goţii), traversând râul Tanais şi jefuind Thracia şi regiunile înconjurătoare.256 Stabilirea cronologiei atacurilor gotice şi a eventualelor distrugeri din Dobrogea şi din zonele învecinate din cadrul Imperiului Roman de după înfrângerea lui Decius este destul de dificilă.257 În orice caz, prezenţa barba‑ rilor şi incursiunile acestora la sud de Dunăre, fie superficial, fie mai adânc   Zosim. 1. 19–20.   Un studiu interesant care adună şi discută informaţiile referitoare la cauzele deceselor împăraţilor romani nu face decât să confirme existenţa unui climat dominat de insecuritate şi nesiguranţă, începând de la cea mai înaltă poziţie din lumea romană – aceea a împă‑ ratului. Pentru perioada pe care autorii o numesc a imperiului timpuriu, un interval care cuprinde 220 de ani (din 27 a. Chr. până înainte de Septimius Severus, în 193 p. Chr.) au domnit 18 împăraţi, în timp ce în perioada imperiului târziu (de la 193 p. Chr. la momentul 476 p. Chr.), numărul lor a fost semnificativ mai mare, însumând 59 de împăraţi. În primul interval o domnie dura în medie peste 12 ani, în timp ce în cea de‑a doua, perioada aceasta scade la jumătate. În ceea ce priveşte cauza morţii împăraţilor, situaţia expusă vorbeşte iarăşi de la sine: în perioada imperiului timpuriu, şase (33,4%) dintre 18 împăraţi au fost ucişi, în timp ce în cazul imperiului târziu, numărul acestora creşte la 33 (55,9%) din 59 (Retief & Cilliers 2005). 255   Vezi Flaig 1992;1997; Omissi 2018. 256   Zosim. 1. 23. 257   Pentru contextul istoric general în intervalul cuprins între înfrângerea lui Decius şi dom‑ nia lui Aurelianus (270–275 p.  Chr.; aceasta fiind perioada propusă în care se consideră că are loc o modificare majoră a înfăţişării urbane a Histriei, odată cu construirea noilor ziduri, aşa cum se va observa în continuare), vezi Watson 1999, 24–38; Potter 2004, 246–268; Drinkwater 2005, 39–50; White 2005, 31–62; vezi Wolfram 1988, 46–56, pentru atacurile goţilor din acelaşi interval. 253 254

62

Ciprian Crețu

în teritoriile romane, aveau să devină o constantă pentru tot restul secolu‑ lui al III‑lea. Un episod similar cu cel din timpul lui Filip Arabul se repetă, avându‑l drept protagonist de această dată pe guvernatorul Moesiei, Marcus Aemilius Aemilianus, care refuză să mai plătească sumele de bani promise goţilor de către Trebonianus Gallus după înfrângerea lui Decius. Urmarea acestei acţiuni este şi ea aceeaşi ca în trecut: barbarii pătrund din nou în Imperiu în 253, fiind înfrânţi într‑o primă fază, dar revin ulterior, în anul 254, când ajung până la Thessalonica. În aceeaşi notă, perioada următori‑ lor doi ani – 255 şi 256 – marchează primele atacuri ale barbarilor dinspre mare, ca urmare a extinderii controlului asupra Peninsulei Crimeea (Regatul Bosporan). Fenomenul prezenţei şi atacurilor barbare dinspre mare avea să evolueze treptat, de la momentul din 257, când piraţi goţi devastează coasta sud-vestică a Mării Negre, până la 267, când goţii veniţi pe mare distrug Heraclea Pontica şi culminând cu 268 când ajung până în Marea Egee. Evenimentele care aveau să pună capăt aşa‑numitului bellum Scythicum sunt reprezentate de o serie de victorii importante în Balcani împotriva populaţiilor barbare. În scurta sa domnie, de numai doi ani, al doilea aşa‑zis împărat ilir, Claudius al II‑lea (268–270),258 obţine o victorie importantă împotriva goţilor lângă Naissus (Niš, în Serbia de astăzi). După această înfrângere, barbarii se refugiază înspre munţii Haemus, între Tracia şi Moesia, unde sunt din nou înconjuraţi şi înfrânţi. Parte dintre goţii care nu se retrag dincolo de graniţele imperiului fie sunt luaţi prizonieri, fie sunt integraţi în armata romană sau se stabilesc în calitate de coloni la sud de Dunăre în Moesia şi Thracia.259 În urma acestei reuşite, împăratul apare cu titulatura de Gothicus Maximus,260 marcând debutul utilizării unei aseme‑ nea titulaturi.261 La victoria lui Claudius al II‑lea de la Naissus trebuie adău‑   Există şi ipoteza conform căreia această victorie ar fi fost obţinută de fapt de către Gallie‑ nus, cu puţin timp înainte de a fi ucis în timpul asediului Mediolanumului în 268 (vezi Vagi 2000, 353, cf. Wolfram 1988, 54–55; Drinkwater 2005, 48–50). 259   Despre împăratul Claudius al II‑lea, vezi Damerau 1934, care rămâne singura lucrare dedicată acestuia. Pentru evenimentele şi contextul istoric, vezi Brauer 1975, 162–187; Odahl 2004, 15–41; Hartmann 2008. Pentru o discuţie privind statutul populaţiilor barbare din imperiu în această perioadă, vezi Mirković 1997, 85–100. 260   Care se adaugă titulaturii din anul anterior (268) de Germanicus Maximus, şi urmată de Parthicus Maximus în 270 p. Chr. (Kienast et al. 2017, 222–223). 261   După Claudius al II‑lea, care inaugurează titulatura de Gothicus Maximus, aceasta revine constant în atributele împăraţilor, regăsindu‑se la nu mai puţin de zece împăraţi, din peri‑ oada imediat următoare: de la Aurelian, la doar câţiva ani distanţă, în 272 (Kienast et al. 2017, 225–227), la Diocletian în 293 (Kienast et al. 2017, 257–260) şi Constantin I (cel Mare) în 315 (Kienast et al. 2017, 286–291), până la un secol după, în cazul celor doi conducători, Valentinian şi Valens, în anul 369 (Kienast et al. 2017, 313–317). Faima reuşitelor împăra‑ tului Claudius al II‑lea va răzbate peste mai bine de trei decenii, la curtea lui Constantin I 258

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

63

gate campaniile purtate cu succes de împăratul Aurelianus, în urma cărora îşi asumă, aşa cum am văzut deja, o serie de titluri printre care şi cele de Germanicus, Gothicus şi Carpicus Maximus. Acest context permite crearea unui echilibru de putere între Imperiul Roman pe de o parte şi barbarii de la nordul Dunării de jos de cealaltă parte. În contextul complicat de după distrugerea Histriei, cel mai important moment în evoluţia aşezării este reprezentat de amenajarea unei noi forti‑ ficaţii, care avea să reducă suprafaţa oraşului la mai puţin de jumătate faţă de cea anterioară.262 Se consideră că noul zid de incintă a fost construit în a doua jumătate a secolului III p. Chr., cel mai probabil cândva în perioada de domnie a lui Aurelianus (270–275 p.  Chr.) sau a lui Probus (276–282 p. Chr.), cu o serie de refaceri ulterioare, tot în urma unor distrugeri. Sunt cunoscute victoriile acestor doi împăraţi împotriva barbarilor, precum şi organizarea programului de fortificare a limes-ului danubian. Atât despre Aurelianus, cât şi despre Probus, cunoaştem că au desfăşu‑ rat activităţi la Dunărea de Jos (şi nu numai) împotriva triburilor din afara Imperiului. Aurelianus ajunge în regiune în anul 271 p. Chr., unde obţine o serie de victorii importante, culminând cu uciderea conducătorului duşma‑ nilor, Cannabas (sau Cannabaudes).263 Despre evenimentele de la Dunărea de Jos aflăm din Historia Augusta că, în drumul său către est, pentru a merge împotriva palmirenilor, împăratul a încheiat (cu succes) numeroase răz‑ boaie („multa in itinere ac magna bellorum genera confecit”.264 Tot acelaşi pasaj vorbeşte şi despre înfrângerea barbarilor din Thracia şi Illyricum, pre‑ cum şi de uciderea căpeteniei goţilor într‑o incursiune pe partea cealaltă a Dunării („nam in Thraciis et in Illyrico occurrente barbaros vicit, Gothorum quin etiam ducem Cannaban sive Cannabaudem cum quinque milibus homi‑ num trans Danuvium interemit”).265 (cel Mare), în genealogia în care acesta din urmă apare drept descendent al primului, qui Romani imperii solutam et perditam disciplinam primus reformavit, immanesque Gothorum copias Ponti faucibus et Histrio re proruptas terra marique delevit, utinam diuturnior recreator hominum quam maturior deorum comes (Pan. Lat. 6(7). 2. 1–2; Odahl 2004, 317, nota 30; Lenski 2006, 66). 262   Sion & Suceveanu 1974, 5. 263   Wolfram 1988, 56; Watson 1999, 54–56; White 2005, 95. 264   His. Aug. Aurelianus 22. 2. 265   În urma acestor succese importante, care au restaurat atât frontiera dunăreană, cât şi moralul distrus al forţelor defensive şi al aşezărilor din regiune, Aurelianus îşi asumă o serie de titluri, aşa cum ilustrează, de pildă, o inscripţie pe un stâlp miliar de pe Via Agrippa (în Gallia) unde putem citi: Imp(erator) Caesar L(ucius) Domit[ius]/ Aurelianu[s] P(ius) F(elix) Inv[i]ct[us]/ [Au]g(ustus) p(ontifex) m(aximus) Ger[manic(us) max(imus)]/ [Go]thic(us) ma[x(imus) Carpic(us) max(imus)]/ [Par]thic(us) ma[x(imus); la finalul inscripţiei apare şi restitutor orbis, restaurator al lumii (CIL 12. 5549; vezi Dodgeon & Lieu 1994, 336–339,

64

Ciprian Crețu

Cât despre Probus, născut la fel ca Aurelianus, la Sirmium, acesta era un „nativ” al provinciilor dunărene care a evoluat treptat spre a deveni un comandant militar important. Probus apare în Historia Augusta ca împăratul care a adus liniştea şi pacea în toate colţurile Imperiului.266 Tot această sursă ne transmite că, după ce încheie pace cu sasanizii, împăratul îşi îndreaptă atenţia către provincia Thracia, pe teritoriul căreia aduce să locuiască o sută de mii de bastarni care rămân supuşi autorităţii imperiului.267 Fenomenul restrângerii spaţiului locuit al cetăţii prin amenajarea unor ziduri la nivelul sfârşitul secolului al III‑lea (şi în următoarele), nu este unul unic caracteristic Histriei. Cazuri similare se întâlnesc, spre exemplu, în cazul Atenei, Miletului sau al Salonicului.268 Istoricul şi arheologul german Wolfgang Müller-Wiener se referă la această schimbare utilizând sintagma „von der Polis zum Kastron”, prin care vrea să surprindă înlocuirea ideilor urbanistice clasice cu un concept nou care avea ca scop principal apărarea şi care stabileşte zidul oraşului ca punct central de referinţă.269 În ceea ce priveşte ultimele decenii ale secolului al III‑lea la Histria, unele descoperiri susţin ideea continuării locuirii în anumite zone care aco‑ peră mai mult sau mai puţin întreaga suprafaţă a oraşului roman timpuriu, pentru titulaturile împăraţilor asumate în urma unor victorii, în secolele III–IV p.  Chr., printre care şi cele deţinute de Aurelian, la p. 336). Mai aproape de teritoriul nostru, pe o inscripţie onorifică dedicată împăratului Aurelianus, descoperită la Callatis (Mangalia) şi datată în anul 274 p.  Chr. găsim Part(h)i/[cus] Gutticu[s](!) / [maximu]s Germanicu[s] / [maxim]us Carpicu[s] / [maximus re]stitutori(!) patri[ae] / [[---]]s / [pra]eses provincia[e] / [dev(otus) numini] maiestatiq(ue) eiu[s] (ISM 3. 96). Și de la Tomis s-a păstrat o inscrip‑ ţie, din perioada 272–275 p.  Chr., în textul căreia apar [i]nvicto Aug(usto) / Germanico max(imo) / [Got]hico max(imo) (ISM 2. 109). Despre prezenţa populaţiilor barbare în con‑ textul triumfurilor împăraţilor Aurelian şi Probus (aşa cum apare în Historia Augusta), vezi Colombo 2010. Pentru titulaturile asumate de Aurelian în urma victoriilor (cognomina vic‑ toriarum), vezi Kienast et al. 2017, 226; White 2005, 95, 119, 138–142; Kettenhofen 1986b, în special. 266  „Probum principem, cuius imperio oriens, occidens, meridies, septentrio omnesque orbis partes in totam securitatem” (His. Aug., Probus 1. 3). De asemenea, Probus este cel care „cum bello Sarmatico iam tribunus transmisso Danuvio multa fortiter fecisse” (His. Aug., Probus 5. 1). Pentru titulaturile lui Probus, vezi Van’t Dack 1973; Kettenhofen 1986a; Kienast et al. 2017, 245. Pentru politica sa militară şi acţiuni legate de sisteme de fortificaţie, vezi Kreucher 2003, 219–227. 267   Hist. Aug., Probus 18. 1: ad Thracias rediit et centum milia Bastarnarum in solo Romano constituit, qui omnes fidem servarunt. Sursa continuă (18. 2–3) cu menţiunea că atunci când împăratul a procedat la fel şi cu populaţii aparţinând altor triburi (Gepedis, Greuthungis et Vandalis), aceştia nu s-au supus împăratului, ci au invadat teritoriile atât pe uscat, cât şi pe apă, provocând pagube însemnate (per totum paene orbem pedibus et navigando vagati sunt nec parum molestiae Romanae gloriae intulerunt). 268   Frantz 1988, 5–6; Dunn 1994; Kirilov 2007. 269   Müller-Wiener 1986.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

65

rămasă acum extra muros. Este vorba, totuşi, despre o locuire cu un caracter mult mai modest, în al cărei scop a fost reamenajată o serie de structuri. Una dintre acestea este edificiul de mari dimensiuni cu un caracter încă necunos‑ cut, cel mai probabil unul public şi oficial, identificat de N. Hamparţumian în 1953, în zona sectorului BEM.270 La nivelul acestei perioade se pare că zona aferentă necropolei romane rămâne cantonată pe platoul occidental, cu linia incintei romane acum dez‑ afectate ca limită între spaţiul funerar şi noua zonă de locuire extra muros. Pentru a încerca să rezum, cronologia modificărilor aşezării de la Histria prin prisma amenajării unor ziduri de incintă se prezintă în felul următor: zidul de incintă roman timpuriu a fost ridicat cândva la sfârşitul primului secol şi începutul secolului al II‑lea p.  Chr., suferind distrugeri în a doua jumătate a secolului II, în jurul anilor 170, cu ocazia atacurilor costobocilor; între 238 şi anii 250 aşezarea va suferi în urma atacurilor confederaţiilor de triburi germanice, zidul fiind distrus iremediabil împreună cu oraşul; în urma unor campanii de succes împotriva barbarilor, purtate în special în timpul domniei lui Aurelian, oraşul ridică un nou zid de incintă (cel mai probabil în timpul împăratului Probus). Perioada de la Gallienus şi până la Aurelianus (260–275 p.  Chr.) este caracterizată şi de existenţa unei situaţii dificile în cazul provinciei Dacia de la nord-dunărene. Indiferent de dezbaterile istoriografice privind momentul şi procesele implicate în abandonarea provinciei, retragerea romană a fost cel mai probabil un proces de durată declanşat în timpul lui Gallienus şi încheiat prin oficializarea unei situaţii create în timp cândva pe parcursul domniei lui Aurelianus.271 Totodată, a doua jumătate a secolului al III‑lea, deşi a fost martoră la domnia şi izbânzile împăratului Aurelianus, restaurator al lumii – restitutor orbis,272 a lăsat în urmă o lume dominată mai curând de haos. Nevoia strin‑ gentă de flux monetar constant către armată a condus în mod natural la înăs‑ prirea regimului de taxare, situaţie care a comportat mai departe o depreci‑ ere a monedei şi creşterea inflaţiei.273 Descoperirea unui număr important de   Hamparţumian 1970, 199–200; Edificiul a fost cercetat ulterior şi în timpul săpăturilor arheologice coordonate de Mircea Dabîca (vezi Dabîca 2013b; 2014). 271   Petolescu (1995, 24–25) şi Benea (1996, 18) consideră că romanii ar fi pierdut Dacia cândva în intervalul cuprins între anii 267–268 p.  Chr. Opreanu (1999–2000) concluzio‑ nează că structurile romane din Dacia încep să se degradeze în vremea lui Gallienus, însă eventuala evacuare se desfăşoară în timpul domniei lui Aurelianus. 272   Titlu asumat în anul 274 (Kienast et al. 2017, 226).; vezi şi Watson 1999, 172–175; Zoulis 2018 pentru utilizarea acestui titlu pe monedele emise sub Aurelianus. 273   Carson 1967; Estiot 1996; Watson 1999, 125–142; Prodromídis 2006. 270

66

Ciprian Crețu

tezaure îngropate de‑a lungul acestei perioade274 ilustrează un climat general de nesiguranţă şi nevoia de a depozita monedele vechi, care prezentau în pri‑ mul rând o cantitate mai mare de aur sau argint în compoziţie – un fenomen care restricţionează aşadar circulaţia unor astfel de monede.275 Contextul istoric dominat de existenţa pericolului invaziilor barbare modifică însăşi mecanismele de acces la vârful cel mai de sus al puterii romane. Dacă în mod tradiţional, până în anul 235 p. Chr., împăratul – lider al armatei era ales din din rândurile aristocraţiei senatoriale indiferent de cunoştinţele şi abilită‑ ţile sale în sfera marţială, începând cu domnia lui Maximinus Thrax (235– 238),276 majoritatea împăraţilor vor fi militari de carieră (atât din ordinul ecvestru, cât şi de origini mult mai umile). După asasinarea lui Gallienus în 268, Claudius al II‑lea este aclamat împărat datorită priceperii sale dovedite în treburile militare. În aceeaşi măsură, armata l-a preferat pe comandan‑ tul de cavalerie experimentat Aurelianus în defavoarea lui Quintillus, care ridicase pretenţii pentru tron în calitatea sa de frate al împăratului defunct Claudius al II‑lea.277 Se poate vorbi aşadar despre trecerea de la domnia unui împărat la conducerea statului de către un lider militar. Aşa cum am obser‑ vat deja, un alt semn sentimentului de insecuritate care domina această peri‑ oadă îl reprezintă fenomenul restrângerii spaţiului destinat locuirii în cadrul cetăţii alături de apariţia şi răspândirea oraşului cu ziduri puternice de apă‑ rare ca model urban. Reîntorcându‑mă la cele patru morminte descoperite pe sectorul Bazilica extra muros,278 datate la nivel de secol III p. Chr., par să fi fost implantate într‑o zonă aflată în interiorul cetăţii, ridicând astfel probleme. La o pri‑ vire mai atentă, se va observa că şi acestea sunt tot în afara zidurilor cetăţii. Dintre cele patru complexuri funerare, trei279 conţin în inventarul funerar   Fenomen atestat pe o zonă largă, incluzând Grecia, Asia Minor, Moesia Superior şi Moe‑ sia Inferior. Vezi Katsari 2011, 104–111, pentru o discuţie de sinteză; pentru Dacia şi Moesia Inferior, vezi Găzdac 2012; Găzdac & Lumezeanu 2014; pentru Moesia şi Thracia, vezi Gerov 1977; 1980; Varbanov 2012. 275   Depeyrot & Hollard 1987; Hollard 1995, 1058–1064. 276   Huttner 2008. 277  Pentru dinamica relaţiei dintre oficiul imperial şi armată în secolul al III‑lea, vezi Hebblewhite 2017. 278   Vezi supra, nota 72. 279   M11=134, M14=137 şi M32=155. Există o situaţie neclară aici. În articolul de sinteză cu privire la descoperirile funerare din sectorul BEM, din anul 1971, Hamparţumian (1971a, 207), notează că s-au descoperit monede datând din timpul domniei lui Diocletian în mor‑ mintele M11, M14 şi M32, aşa cum am consemnat şi eu în baza de date, bazându‑mă şi pe notiţele autorului din Arhiva IAB. Însă în lucrarea referitoare la descoperirile monetare de la Histria, apărută doi ani mai târziu, în 1973 (Nubar 1973, 171–173), apar doar două monede din timpul lui Diocletianus, care au fost descoperite în contexte funerare, una în M11, 274

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

67

cel puţin câte o monedă care poate fi datată în timpul domniei împăratului Diocletianus (284–305). M11, mormânt aparţinând unui nonadult în vâr‑ stă de nouă ani (analiza antropologică efectuată de A.  Soficaru), prezintă ca singure elemente de inventar funerar două monede. În cadrul mormân‑ tului M14/1961 = 137, de adult de sex feminin cu vârsta de 40 de ani, a fost descoperită o monedă, în zona tibiei stângi. În M32/1961 = 155, scheletul – adult tot de sex feminin în vârstă de 38 de ani prezenta o monedă în zona maxilarului, poziţie care îl face pe Hamparţumian să considere că moneda fusese depusă iniţial în gura defunctului.280 Trebuie să mai amintim aici şi mormântul M26/1961 = 149, care prezintă ca inventar o zwiebelknopffibel de tip Keller 1, datată în intervalul cuprins între anii 290 şi 320 p. Chr.281 În perioada de sfârşit de secol III şi în primele două decenii ale secolului al IV‑lea,282 este observabil pe cale arheologică un fenomen ce se poate tra‑ duce prin existenţa unui interes politic crescând în ceea ce priveşte dezvolta‑ rea şi întărirea unor puncte cu o importanţă strategică pe graniţa dunăreană a Imperiului.283 Aşa cum am discutat deja, la jumătatea secolului al III‑lea, aşezarea de la Histria suferă distrugeri importante în urma incursiunilor cealaltă în M8=131. Despre descoperirea din urmă nu am găsit informaţii în alte publicaţii, şi nici în documentaţia de săpătură din arhiva deja menţionată. Există totuşi posibilitatea ca moneda în cauză să fi fost identificată în groapa mormântului M8, complex care, conform autorului săpăturilor, se datează târziu, în secolele VI–VII p. Chr. (Arhiva IAB, Fond NH). De asemenea, mormântul M11 conţine nu una, ci două monede din timpul lui Diocletianus, deşi în catalogul descoperirilor numismatice se regăseşte numai una dintre acestea (Preda & Hamparţumian 1973, 172; nr. cat. 1 249). 280   Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152–153; Pl. 10/b. 281   În cadrul fondului NH, din Arhiva IAB, acest complex nu are fişă, iar în tabelul sintetic, descoperit în acelaşi fond, care adună date despre toate mormintele cercetate în perioada 1961–1964, mormântul figurează ca fiind necercetat. În articolul din 1971, Hamparţumian publică ilustraţia unor fibule care fac parte din inventarul funerar al unor morminte, printre care se regăseşte şi M26 (Hamparţumian 1971a, 206, Fig. 5. 3). 282   Perioada regimului tetrarhic este considerată drept una a desfăşurării unor ample pro‑ grame de restaurare, reconstrucţie şi reparaţie la nivelul aşezărilor de pe graniţa dunăreană, afectate de invazii pe parcursul secolului al III‑lea. (Vezi Zahariade 2007, pentru reorgani‑ zarea limes scythicus în perioada tetrarhiei. Sunt menţionate reparaţii masive identificate arheologic, atât ale construcţiilor din interiorul cetăţilor, cât mai ales ale zidurilor de apărare, la Sacidava, Argamum, Histria, Noviodunum şi Callatis). 283   Cum sunt, de pildă, lucrările în cadrul castrelor auxiliare de la Augustae/Khărlec şi Oes‑ cus/Gigen, de pe teritoriul actual al Bulgariei, care au vizat extinderea acestora pentru a putea primi mai multe trupe, în timp ce la Iatrus/Krivina (de asemenea în Bulgaria) zidurile au fost refăcute, adăugându‑se acum şi turnuri masive în formă de U de‑a lungul acestora (desigur, pentru a obţine o mai bună flancare a zidurilor şi pentru a avea un spaţiu de control şi supraveghere de pe o poziţie superioară dată de platformele care erau probabil construite aici). Vezi Curta 2005, 177–178, respectiv notele 14 şi 15, pentru trimiterile bibliografice referitoare la acest fenomen.

68

Ciprian Crețu

triburilor de origine germanică. Aceste evenimente au condus la restrân‑ gerea drastică a suprafeţei ocupate de aşezarea propriu‑zisă, apărată de un nou zid de incintă, amenajat cel mai probabil cândva în perioada cuprinsă între deceniul al optulea şi al nouălea al secolului al III‑lea p.  Chr., fie în timpul împăratului Aurelianus, fie pe parcursul domniei lui Probus. Aşadar, în momentul în care apar mormintele identificate pe sectorul BEM, datate la sfârşitul secolului, şi pe care le‑am amintit în paragraful anterior, această zonă era deja situată în afara noilor ziduri ale cetăţii, zona funerară fiind localizată, prin urmare, tot extra muros. Această amenajare a unor ziduri care să apere cetatea de la sfârşitul seco‑ lului al III‑lea284 va constitui şi ultima intervenţie majoră în planul urbanistic al cetăţii Histria, cu unele modificări minore cauzate de distrugerile şi refa‑ cerile succesive ulterioare.285 Zidul suferă distrugeri semnificative cu ocazia atacurilor gotice din ultimul deceniu al secolului al III‑lea,286 fiind recon‑ struit în vremea împăraţilor Diocletianus şi Constantin cel Mare.   Aceasta reprezintă prima fază (A) a amenajării noului zid de incintă. Traseul acestuia pe partea de vest taie structurile de locuire de secolele II–III p. Chr. distruse în urma invaziilor goţilor. Observarea caracteristicilor elementelor constructive ale acestui zid a determinat cercetătorii să considere că incinta a fost construită în mare grabă, într‑un moment dificil, pentru a restrânge semnificativ suprafaţa întărită a oraşului roman, apărată până atunci de o altă incintă (Florescu 1953, 602; Hamparţumian & Sion 1980, 30). Hamparţumian & Sion (1980, 30) consideră că „este neîndoielnic că incinta A reprezintă primul zid de apărare al oraşului, construit după distrugerea gotică de la mijlocul secolului al III‑lea.” 285   Pentru incinta târzie a Histriei şi cronologia acesteia, vezi Hamparţumian & Sion 1980; Domăneanţu & Sion 1982; Domăneanţu 1990. 286   Domăneanţu & Sion 1982, 382 (cu trimiterile bibliografice aferente în nota 31) menţi‑ onează că aceste atacuri s-au petrecut „în jurul anului 295” (vezi şi Hamparţumian & Sion 1980, 30). Suceveanu (2007, 90, cu nota 21) menţionează aceeaşi dată, făcând trimitere la o serie de surse antice care justifică, în opinia autorului, plasarea atacurilor la acest moment. Din punctul meu de vedere, pasajele la care face referire Suceveanu sunt ambigue din per‑ spectiva susţinerii argumentului referitor la datarea invaziei şi distrugerii Histriei, întrucât cu greu se poate extrapola o trimitere la aceste evenimente din sursele citate de autor. De pildă, pasajul invocat din Eutropius (9. 25), ne vorbeşte, ca şi cel precedent (9. 24), despre faptele marţiale ale lui Galerius Maximianus din ultimii ani ai secolului al III‑lea îndreptate împotriva lui Narseus (Narseh, căpetenia Imperiului Sasanid, 293–303 p. Chr.), evenimente ce au loc în estul imperiului, în regiunea Armeniei Maior. Într‑adevăr, spre finalul pasajului citat, Eutropius menţionează că Galerius se întoarce triumfător la Diocletian, care era sta‑ ţionat în Mespotamia, ca mai apoi să poarte, împreună sau separat, războaie de supunere ale carpilor, bastarnilor şi sarmaţilor, pe aceştia din urmă stabilindu‑i în număr mare pe teritoriul Imperiului Roman. (Eutr. 9. 25: Varia deinceps et simul et viritim bella gesserunt Carpis et Basternis subactis, Sarmatis victis, quarum nationum ingentes captivorum copias in Romanis finibus locaverunt). Nu consider însă că pasajul de faţă oferă suficiente indicii astfel încât să poată fi pus în legătură cu distrugerea Histriei. În aceeaşi măsură, pasajul din Ammianus Marcellinus (27. 1) vorbeşte despre conflictele dintre alamani şi doi conducători ai armatei romane, Charietto şi Severianus, desfăşurate în Gallia, la începutul anului 365 284

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

69

În ceea ce priveşte evenimentele imediat următoare reconstrucţiei ziduri‑ lor Histriei, pe parcursul perioadei cuprinse între 270 şi 282 p. Chr., Aurelius Victor notează că toţi barbarii pornesc din nou invazii aflând despre moartea împăratului Probus.287 Prefectul praetoriului, Marcus Aurelius Carus, este pro‑ clamat împărat de către legiunile pe care le conducea, din Raetia şi Noricum. Conferind titlurile de Caesar celor doi fii ai săi, Carinus şi Numerianus, îl însărcinează pe primul cu supravegherea părţii occidentale a imperiului, în timp ce cel de‑al doilea porneşte spre est într‑o expediţie împotriva temutului inamic întruchipat de perşii sasanizi. În drumul lor, pe limes-ul danubian, cei doi obţin o serie de victorii împotriva quazilor şi sarmaţilor, împăratul asumându‑şi titlul de Germanicus Maximus cel mai probabil în primăvara anului 283.288 După o campanie de succes împotriva perşilor, desfăşurată pe parcursul aceluiaşi an, Carus, aflat la apogeul carierei sale, moare subit la sfârşitul lunii iulie sau la începutul lunii august.289 Circumstanţele morţii fiu‑ lui împăratului care îl acompaniase în est, Numerianus, la scurt timp după decesul tatălui său, sunt de asemenea destul de neclare. Sursele antice menţi‑ onează un episod destul de macabru, şi anume că Numerianus a fost asasinat la ordinul prefectului pretoriului, Aper. Aurelius Victor scrie că o infecţie la nivelul ochilor de care suferea caesarul a constituit pretextul perfect pentru a ascunde crima. Trupul tânărului conducător era purtat într‑o lectică închisă, pentru a nu fi deranjat de vânt şi soare. Corpul defunct a fost descoperit de soldaţii care au controlat lectica din cauza mirosului puternic emanat de acesta.290 Istoriografia modernă vorbeşte şi despre o posibilă implicare a lui C. Valerius Diocles (viitorul împărat Diocletian) în acest episod,291 fie în sen‑ p.  Chr (Amm. Marc. 27. 1. 1: Statimque post Kalendas Ianuarias; pentru comentarii vezi den Boeft et al. 2009, xiii, 4). Fragmentul din pasajul citat care i‑a atras atenţia arheologului român este, probabil, cel în care se discută despre momentul în care se aşteaptă ca să vină sezonul rece pentru ca armatele să poată trece râul îngheţat pentru ca grupuri de barbari să se năpustească „peste tot” (Amm. Marc. 27. 1. 1: cum per glaciales tractus hiemis rigidum inhorresceret sidus, cuneatim egressa multitudo licentius vagabatur), însă în episodul de faţă este vorba despre fluviul Rin (vezi den Boeft et al. 2009, 3–5). 287   Aur. Vict. Caes. 38: quoniam cognita Probi morte barbarorum quique opportune invase‑ rant. Probus îşi găseşte sfârşitul în aceeaşi manieră ca a altor precursori din tulburele secol al III‑lea, fiind ucis de propriile trupe în zona Sirmiumului, oraşul său natal din Pannonia Inferior, pe fondul acumulării unor tensiuni (Aur. Vict. Caes. 37; Eutr. 9. 17. 3; Hist. Aug., Probus 21). 288  Kienast et al. 2017, 248. 289   His. Aug., Carus 4. 1–5. Pentru domnia lui Carus, alături de cei doi fii ai săi, vezi lucrarea lui Altmayer (2014). Pentru morţile acestora, vezi Jones 1938; Bird 1976; Altmayer 2014, 120–141, 171–179. 290   (Aur. Vict. Caes. 38–39; Hist. Aug., Carus, Carinus, Numerian 13). 291   La acel moment, personajul nostru era comandantul corpului de protectores domestici, care servea drept gardă imperială. Cel mai probabil că această funcţie definită ca atare a

70

Ciprian Crețu

sul elaborării unui complot împreună cu Aper, fie doar ca agent de putere care l-a învinuit pe prefect pentru a justifica eliminarea lui ulterioară.292 În urma acestor evenimente, C. Valerius Diocles este proclamat împă‑ rat lângă Nicomedia, în Bithynia, în luna noiembrie a anului 284, deşi Carinus, care încă era în viaţă, era în continuare succesorul de drept la conducerea imperiului. Noul împărat proclamat în est avea să‑l înfrângă pe Carinus în lupta din valea râului Margus (la vest de Viminacium, în Moesia Superior). Dincolo de reorganizarea sistemului administrativ al provinciilor şi de modificările aduse la vârful ierarhiei conducerii imperiului,293 perioada următoare pe care Diocletian o inaugurează se remarcă prin ample iniţiative de reconstruire a aşezărilor afectate de incursiunile barbarilor, astfel încât se poate discuta despre o adevărată reorganizare a limes Scythicus. Drept mărturie pentru eforturile de reconstrucţie din această peri‑ oadă stau o serie de descoperiri epigrafice care poartă un text ce pare să fie standardizat la nivelul cancelariei imperiale. Inscripţiile provin din câteva aşezări situate pe limes-ul danubian: la Donje Butorke (Kladovo de astăzi, în apropiere de Drobeta, pe malul sârbesc al Dunării), Sexaginta Prista (Ruse, Bulgaria), Transmarisca (Tutrakan, Bulgaria), Durostorum (Silistra, Bulgaria), şi în final la Halmyris (Murighiol, judeţul Tulcea). Inscripţiile se datează în intervalul 294–305 (cea mai timpurie fiind cea de la Donje Butorke, în timp ce descoperirea de la Murighiol este cea mai târzie, datată 301–305).294 La acestea se poate adăuga o altă inscripţie descoperită la apărut în timpul domniilor lui Valerian şi Gallienus (253–260), fiind încredinţată mai întâi câtorva ofiţeri de încredere din rangul ecvestru (vezi Christol 1977; De Blois 1976, 45–47). 292   Vezi Bird 1976, 129–130; Williams 2000, 34; Meijer 2004, 106–107; White 2005, 156; Leadbetter 2009, 39–40. 293   Reorganizarea provinciilor printr‑o fragmentare a teritoriului acestora, reformele din domeniul fiscal şi militar, precum şi modificarea sistemului de guvernare, prin recunoaşte‑ rea lui Maximian în calitate de co‑împărat (augustus) în 286. Literatura privind aceste modi‑ ficări fundamentale este foarte bogată: vezi Barnes 1982, 195–225; Ermatinger 1996; Rees 2004, 24–56; Campbell 2005; Lo Cascio 2005. Pentru un istoric al cercetării moderne privind perioada tetrarhiei, vezi Leppin 2006. 294   Băjenaru 2010, 33. Inscripţia de la Halmyris prezintă următorul text: [Impp(eratoribus) Caess(aribus) Caio Aur(elio) Val(erio) Diocletiano] / [et M(arco) Aur(elio) Val(erio) Maxi‑ miano Piis Fel(icibus) Invictis Augg(ustis)] / [et Fl(avio) Val(erio) Constantio et Gal(erio) Val(erio)] Maximia[no] / [nobb(ilissimis) Caess(aribus) Germanicis max(imis) Got]hicis max(imis) / [Sarmaticis max(imis) Britannicis] max(imis) Persicis / [max(imis) qui post debellatas hosti]um gentes / [profuturum in aeternu]m rei publicae / [praesidium constitue] r[unt] (vezi Zahariade 1997, 637; AE 1997, nr. 1318). Există şi o a doua inscripţie, de data aceasta mai fragmentară, păstrându‑se doar fragmentul [--- qui post debell]atas [hostium gentes] / [profuturum i]n ae[ternum rei publicae] / [praesidium constituerunt] (Zahariade 2009, 107–108, Nr. 1; AE 2010, nr. 1426).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

71

Tomis, care menţionează repararea unei porţi.295 Prin prisma descoperirilor arheologice, se poate discuta despre o reconstrucţie masivă a zidurilor de incintă, prin repararea sau adăugarea unor bastioane, şi în cazul aşezării de la Noviodunum.296 O inscripţie din timpul lui Diocletianus a fost descoperită chiar la Histria. Conform reîntregirii propuse de Chiriac, pe inscripţia histriană se poate citi: [.paci?]s fund[atori] / [liberta]tis res[titu] / [tori te]rrae ma[risque] / [defen]sori pii[ssimo] / [maxi]mo indu[lgenti] / [ssimoq]ue d(omino) n(ostro) i[mp(eratori) C(aio) AUr(elio)] / [Val(erio) Di]ocle[tiano p(io) f(elici)] / [Aug(usto)…] t(?) (e?) [……..?].297 Inscripţia dedicatorie utilizează unele ele‑ mente de limbaj care trimit, dincolo de formulele elogioase la adresa împă‑ ratului, la o atmosferă dominată mai degrabă de calm. Intervenţiile de reparare şi consolidare a aşezărilor de la Dunărea de Jos în timpul domniei lui Diocletianus sunt susţinute şi de documentarea prezenţei imperiale în această regiune, destul de bine cunoscută. Pe par‑ cursul secolului al III‑lea, Roma încetează să mai fie locul normal de reşe‑ dinţă al împăraţilor, astfel că Diocletianus, alături de ceilalţi conducători ai imperiului, vizitează oraşul etern doar cu ocazii speciale.298 Există cel puţin două explicaţii pentru acest fenomen: prima se leagă de activitatea marţială constantă a împăraţilor, iar cea de‑a doua de necesitatea protejării şi acţionării rapide în cazul unor rebeliuni interne în zonele sensibile de la graniţele imperiului. Astfel, în intervalul 285–296, principalele reşedinţe ale lui Diocletianus se află la Sirmium (Sremska Mitrovica, în nord-vestul Serbiei) şi Nicomedia (actualul Izmit, în nord-vestul Anatoliei).299 În vara lui 294, împăratul pleacă de la reşedinţa sa din Sirmium spre est, coborând pe la Singidunum, Viminacium, continuând apoi pe malul drept al Dunării prin Ratiaria şi Transmarisca. Cel mai apropiat punct de zona noastră în care este atestată prezenţa împăratului este aşezarea de la Durostorum (Silistra), în toamna   IGLRom 3 (Popescu 1976).   Pentru campaniile de reconstrucţie şi îmbunătăţire a defensivei aşezărilor în timpul tetr‑ arhiei, vezi Reddé 1993; Zahariade 2006, 22; 2007; Băjenaru 2010, 33–34. 297   Chiriac 1987, 283. 298   Pentru o hartă a reşedinţelor imperiale de‑a lungul secolului al III‑lea, vezi Southern 261, Fig. 43. Pierderea statutului de reşedinţă imperială în cazul Romei avea să devină şi mai clară pe parcursul secolului al IV‑lea, în condiţiile în care, după împăratul-uzurpator Maxentius (306–312), niciun alt conducător nu va mai rezida aici pentru restul secolului, preferând alte centre, cum ar fi Augusta Treverorum (Trier), Mediolanum (Milan), Ravenna sau Arelate (Arles); vezi McEvoy 2010. 299   Barnes 1982, 49; pentru o serie de sigilii imperiale din perioada tetrarhiei, descoperite în cadrul săpăturilor la palatul de la Sirmium şi publicate recent, vezi Popović 2019. 295 296

72

Ciprian Crețu

aceluiaşi an 294, de unde coboară spre sud până la Marcianopolis, şi mai departe spre Adrianopolis şi Heraclea.300 Chiar dacă din sursele pe care le avem la dispoziţie reiese destul de clar faptul că împăratul nu a poposit şi pe teritoriul cetăţilor mai apropiate de Histria, o serie de stâlpi miliari ce poartă inscripţii dedicatorii închinate lui Diocletian au fost descoperiţi şi pe cuprinsul Scythiei. Dacă nu a fost împă‑ ratul, împreună cu însoţitorii săi, cel care a vizitat această regiune, poate fi, în orice caz, enunţată ipoteza conform căreia există probabilitatea ca măcar unii dintre membrii de la vârful structurilor de putere să fi vizitat şi zona mai apropiată de cea care ne interesează.301 Pe teritoriul actual al României au fost documentate 16 miliaria care datează din timpul tetrarhiei.302 Aceste descoperiri demonstrează încă o dată că zona cea mai estică a limes-ului dunărean prezintă un interes crescut din punct de vedere strategic pentru administraţia romană la începutul Antichităţii târzii, fapt tradus prin iniţia‑ tivele de întreţinere a infrastructurii rutiere. Pe parcursul ultimului deceniu al secolului al III‑lea, cu o cronologie pro‑ blematică, când au loc atacuri generale ale barbarilor pe Dunăre (carpi, goţi, bastarni), se consideră că numeroase aşezări suferă distrugeri. Lista ofe‑ rită de Zahariade cuprinde Transmarisca, Tropaeum Traiani, Durostorum şi Halmyris (adică exact acele cetăţi unde au fost descoperite inscripţiile care atestă îndeplinirea unor reparaţii).303 Confruntările dintre populaţi‑ ile barbare şi armatele romane (şi victoriile asupra acestora) sunt ilustrare şi printr‑o prezenţă substanţială a titlurilor imperiale în această perioadă. În intervalul cuprins între anii 285 şi 300, Diocletian îşi asumă titlul de Germanicus maximus de şase ori, pe cel de Sarmaticus maximus de patru ori (285, 289, 294, 299 sau 300), pe cel de Gothicus o singură dată (în 293), la fel şi pe cel de Carpicus (în 297).304 Aceleaşi titluri le găsim şi în cazul lui Maximilian (cu o singură excepţie, a celui de Sarmaticus din anul 285).305 La fel se prezintă situaţia şi cu titlurile lui Galerius, cu menţiunea că între anii 301 şi 304 acesta îşi asumă de nu mai puţin de patru ori (deci în fiecare an) titlul de Carpicus maximus.306   Reconstituirea traseului a fost făcută după Barnes 1982, 53–54.   Folosind acelaşi raţionament ca şi în cazul discutat anterior (vezi supra, nota 110). 302   Trei la Hârşova, două la Corbu, câte una la Medgidia, Valea Dacilor, Rasova, Măcin, Mihai Viteazu, Dorobanţu, Mangalia, Tropaeum Traiani, Crângu, precum şi una de proveni‑ enţă necunoscută din Dobrogea (Panaite & Alexandrescu 2009, 434–442). 303   Zahariade 2006, 22. 304  Kienast et al. 2017, 258–259. 305  Kienast et al. 2017, 264. 306  Kienast et al. 2017, 274. 300 301

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

73

Când Galerius conduce o campanie împotriva sasanizilor lui Narseh în anul 297, are în componenţa armatelor sale trupe de goţi,307 situaţie care i‑a făcut pe istorici să considere că imperiul stabilise o relaţie specială cu barba‑ rii în această perioadă, în sensul că aceştia din urmă apar ca participând în campanii militare de partea romanilor, în calitate de foederati.308 În linii generale, pentru perioada următoarelor două decenii nu se constată evenimente majore care să implice invazii şi conflicte în regiu‑ nea Dunării de Jos, cel puţin până la momentul izbucnirii războiului civil între cei doi conducători romani, Constantin şi Licinius, în 316. Zona de vest a Balcanilor cade în mâinile lui Constantin în acest conflict. Acesta preia reşedinţa lui Licinius de la Sirmium, lăsându‑l între timp pe fiul său, Flavius Iulius Crispus, la Augusta Treverorum, pentru a se ocupa de graniţa occidentală de pe Rin a Imperiului, ameninţată de alamani şi de franci.309 În acelaşi timp, se pare că se desfăşura un program de reconstruire a unor aşezări în zona Dobrogei, aşa cum atestă o inscripţie care men‑ ţionează reconstruirea de la zero (a fundamentis) a zidurilor oraşului Tropaeum Traiani, în intervalul 315–317.310 Formula ad confirmandam limitis tutelam etiam / Tropeensium civitas auspicato a fundamentis, care face referire la fortificarea oraşului cu scopul de a întări zona de graniţă demonstrează importanţa fortificaţiilor din interiorul provinciilor în apă‑ rarea limes-ului dunărean.311 Ambiţiile îndreptate spre est ale lui Constantin erau destul de clare, aşa cum o demonstrează şi alegerea reşedinţei din Balcani. În 322, Constantin pedep‑ seşte o incursiune a iazigilor în Pannonia, printr‑o expediţie dincolo de Dunăre, iar în anul următor trupele împăratului trec din nou Dunărea, în teritoriul   Pe care îi supusese anterior, după cum ne transmite Iordanes (XVI: Galerius Maximinus Caesar de civitate reipublicae Romanae subjecit). 308   Pentru accepţiunea acestui concept şi o discuţie asupra unor aspecte problematice cu privire la utilizarea sa în descrierea relaţiilor dintre imperiu şi goţi în secolul al IV‑lea, vezi Heather 1997. 309   Pohlsander 1984, 87–88; Burgersdijk 2018. 310   IGLRom 170: Romanae securitatis libertatisq(ue) vindicibus, / dd(ominis) nn(ostris) Fl(avio) Val(erio) Constantino [[et Val(erio) Liciniano / Licinio]], piis, felicibus, aeternis Augg(ustis), / quorum virtute et providentia edomitis / ubique barbararum gentium populis, / ad confirmandam limitis tutelam etiam / Tropeensium civitas auspicato a fundamentis / feliciter opere constructa est. / Petr(onius) Annianus, v(ir) c(larissimus), et Iul(ius) Iulianus, v(ir) em(inentissimus), praeff(ecti) praet(orio), numini eorum semper dicatissimi. Interesant este că pe inscripţie se poate observa că numele lui Licinius a fost cioplit, probabil, în urma înfrângerii suferite în 324 în faţa lui Constantin, şi a iminentei pierderi a tronului (Porena 2003, 292). 311   Vezi Whittaker 1994, 183–184. 307

74

Ciprian Crețu

triburilor conduse de Rausimodus, care devastaseră anterior ţinuturile din Moesia şi Thracia.312 Ambele expediţii se încheie cu succes de partea romană.313 Despre aceste evenimente care, aşa cum vom vedea imediat, pot avea însemnătate pentru spaţiul Scythiei Minor, scrie Zosimus în Ἱστορία Νέα. Când Constantin a aflat că sarmaţii (Σαυρομάτας), care locuiesc în apro‑ pierea lacului Maeotis,314 navigaseră peste Dunăre şi jefuiau teritoriile sale, împăratul îşi îndreaptă armatele către aceştia. Barbarii, sub conducerea rege‑ lui lor, Rausimodus (Ῥαυσιμόὸου), atacă mai întâi un oraş puternic fortifi‑ cat, ale cărui ziduri erau construite din piatră, cu excepţia părţii superioare care era din lemn. Aşteptându‑se să captureze destul de uşor oraşul dacă ard partea din lemn, sarmaţii procedează întocmai, dar cei din cetate reu‑ şesc să reziste până când armatele lui Constantin îi atacă pe barbari de la spate, ucigând mulţi, luând la fel de mulţi prizonieri, şi făcându‑i pe cei scă‑ paţi să se retragă. Rausimodus împreună cu trupele rămase fug dincolo de Dunăre, însă armatele împăratului îi urmăresc până când izbutesc în cele din urmă să‑l anihileze pe liderul barbarilor. După ce împarte prizonierii (pro‑ babil şi prada de război) mai multor oraşe, împăratul pleacă la Thessalonica, unde construieşte un port.315 După ce îşi strânge şi îşi organizează armata, Constantin porneşte spre nord, unde îşi stabileşte tabăra, pe malul râului Hebrus. În tot acest timp, cartierul general al lui Licinius era la Adrianopolis, pregătindu‑se de asemenea pentru o confruntare militară.316 Din relatarea autorului grec, care scrie cel mai probabil la începutul seco‑ lului al VI‑lea,317 merită reţinut un aspect important. Zosimus menţionează punctul de origine de unde pleacă invadatorii: τῇ Μαιώτιδι προσοικοῦντας λίμνῃ. Lacul Maeotis a fost identificat drept Marea Azov, de la nord de Marea Neagră, cu care comunică prin strâmtoarea Kerci.318 În această perspectivă,   Despre episodul campaniei împotriva lui Rausimodus, asupra căruia există o serie de dezbateri şi diferenţe de opinie între istoricii moderni, vezi contribuţiile lui Dsigovskiy 2007; Kovács 2013; Vasiliev 2103; Doležal 2018 (acestea sunt articole dedicate strict aspectelor privitoare la episodul în cauză, şi mai ales la identitatea actorilor din partea barbară). 313   Barnes 1976; Wolfram 1988, 59–60. 314   Această referinţă geografică mai apare în textul lui Zonaras (1. 63) şi în contextul în care sciţii traversează lacul Maeotis, pătrunzând în Marea Neagră şi ajungând până în Cilicia (regiunea de coastă din sudul Asiei Minor), în timpul domniei lui Marcus Claudius Tacitus (275–276). De asemenea, acelaşi lac apare şi la Procopius din Caesarea (Procop. De bello 8. 18. 13–15), când îi menţionează pe cutriguri. 315   Zosim. 2. 21–22. 1. 316   Zosim 2. 22. 3. 317   Goffart 1971, 421. 318   Deşi poate că această localizare constituie mai degrabă un topos folosit de istorici, consi‑ der că menţionarea ei furnizează măcar un indiciu cu privire la regiunea (extinsă) de origine a populaţiilor invadatoare, dacă nu un loc clar stabilit şi delimitat. 312

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

75

cel mai „la îndemână” spaţiu care putea fi supus unor incursiuni din par‑ tea barbarilor este Scythia Minor, mai degrabă decât Pannonia sau Moesia I. Ipoteza, astfel formulată, mai este susţinută, din punctul meu de vedere, de încă două elemente, pe care le voi expune în continuare: unul legat de cunoştinţele existente privind deplasările împăratului în Balcani, iar cel de‑al doilea în legătură cu motivul declanşării conflictului dintre Constantin şi Licinius. Pe lângă informaţiile oferite de Zosimus, traseele, staţionările şi depla‑ sările lui Constantin cel Mare au putut fi reconstituite destul de în detaliu de către istoricul şi clasicistul britanic Timothy D. Barnes. Astfel, se poate observa că în intervalul cuprins între anii 317 şi 324, principalele reşedinţe ale împăratului sunt în Balcani, la Sirmium, Serdica, posibil Thessalonica, după care acesta se mută spre est, din 324 la Nicomedia (ipoteză discutabilă), şi în final la Constantinopol, în ultima parte a vieţii, din 330 până în 337.319 În ultima parte a lungii perioade petrecute în zona balcanică se desfăşoară şi ostilităţile care îi implică pe sarmaţi. În anul 322, chiar înainte de începerea celui de‑al doilea război cu Licinius, Constantin emite masiv un tip de monedă cu legenda SARMATIADEVICTA320 (Sarmatia înfrântă, cucerită), celebrând victoria asupra barba‑ rilor probabil şi prin organizarea unor noi întreceri între gladiatori – ludi Sarmatici.321 Evenimentele despre care discutăm au prezentat un interes crescut pentru istorici, conducând la o multitudine de opinii cu privire la cronologia şi la geografia campaniilor lui Constantin din anii 322–323, precum şi la identi‑ ficarea actorilor din tabăra barbară.322 Fără a intra în detaliile complicate ale acestui eveniment, merită să reţinem opinia formulată de Stanislav Doležal, care consideră că provincia care a avut de suferit în urma incursiunilor lui Rausimodus a fost în primul rând Scythia Minor, ipoteză care se susţine, din punctul meu de vedere. Spre deosebire de Zosimus, o altă sursă, Origo Constantini Imperatorisi, denumită şi Anonymus Valesianus I,323 precizează   Barnes 1982, 75.   În mai multe centre importante din Occident, la Londinium, Lugdunum şi Augusta Tre‑ verorum (Bruun 1966 = RIC 6: Londinium 289, 290; Lugdunum 209, 212, 214, 219, 220; Trier 429, 435–438), dar şi într‑un atelier din Sirmium (RIC 6. Sirmium 48). 321   Aceste jocuri sunt atestate epigrafic într‑o inscripţie de la Roma, însă datarea ei este des‑ tul de largă, în intervalul 176–250 (AE 1983, nr. 68). Vezi Stern 1953, 41–48, 78–87. Pentru ludi sarmatici organizate anterior domniei lui Constantin, vezi Mielsch 499–503. 322  Schmidt 1934, 81; Alföldi 1941, 55–56; Soproni 1978, 116–117; Kulikowski 2006, 259–260. 323   După editorul acesteia din secolul al XVII‑lea, filologul şi clasicstul francez Henri Valois (1603–1676). 319 320

76

Ciprian Crețu

clar atât locul, cât şi actorii implicaţi în aceste evenimente: Gothi per neglec‑ tos limites eruperunt et, vastata Thracia et Moesia, praedas agere coeperunt.324 Este vorba, aşadar, despre goţi, care invadează teritoriile Moesiei şi Thraciei. În ceea ce priveşte identificarea grupului condus de Rausimodus, poate şi mai importante de amintit sunt ideile enunţate de Alexandr A. Vasilyev. Pe baza interpretării informaţiilor provenite din sursele scrise, precum şi a descoperirilor numismatice şi arheologice, autorul avansează ipoteza unor ciocniri dintre Constantin şi diverse grupuri de barbari atât înainte, cât şi în timpul celui de‑al doilea război civil împotriva lui Licinius din perioada 322–324. Mai mult, regele Rausimodus este, în accepţiunea lui Vasilyev, regele Bosporului, Radamsados, iar războinicii acestuia sunt barbarii din Crimeea centrală şi de sud-vest, care au atacat în 324 provincia Scythia din componenţa diocezei Thracia.325 Dacă despre desfăşurarea şi localizarea acestor evenimente există dez‑ bateri, istoricii au ajuns la un consens în ceea ce priveşte motivul reluării conflictului dintre cei doi împăraţi romani. În campaniile sale îndreptate împotriva barbarilor, Constantin îi urmăreşte pe aceştia până în teritoriile lui Licinius, or Zosimus ne spune că acesta din urmă, după înţelegerea din anul 317, stăpânea Thracia şi teritoriile din est,326 în timp ce din Anonymus Valesianus aflăm că împăratul domnea peste Asia, Thracia, Moesia şi Scythia Minor.327 Astfel, pătrunderea lui Constantin pe teritoriile stăpânite de Licinius oferă acestuia din urmă un cassus belli. Dacă acceptăm faptul că acesta a constituit unul dintre motivele care au precipitat conflictul dintre cei doi împăraţi, trebuie să acceptăm şi ipoteza avansată de Doležal cu privire la teritoriul Scythiei. În acelaşi timp, se pare că pe fondul situaţiei tensionate Licinius nu permite circulaţia monedelor emise de Constantin (în urma vic‑ toriilor împotriva sarmaţilor) în partea de imperiu peste care stăpânea, ci le topeşte, motivând aceste acţiuni prin dorinţa sa de a evita ingerinţele străine în chestiunile interne.328   Anon. Vales. 5. 21.  Vasiliev 2013, 249–250. Vezi şi Dzigovskiy 2003, 202–203; Yartsev 2010; Yartsev & Krayushkina 2015. 326   Zosim. 2. 20: Λικίννιον δὲ Θρᾴκην ἔχειν καὶ τὴν ἑῴαν καὶ τὰ ταύτης ἐπέκεινα. 327   Anon. Vales. 5. 18: Licinius Orientem, Asiam, Thraciam, Moesiam, minorem Scythiam possideret. 328   Acestă informaţie este menţionată într‑un pasaj din aşa‑numitul Anonymus post Dionem (continuator al scrierilor lui Cassius Dio, identificat în general cu Petrus Patricius, autor de secol VI): Ὅτι Λικίννιος τὰ χρυσᾶ νομίσματα, ἐν οἷς ὁ Κωνσταντῖνος τῆν τῶν Σαρματῶν νίκην ἐτύπωσεν, οὐ προσεδέχετο, ἀλλ ’ ἀναχωνεύων αὐτὰ εἰς ἑτέρας μετέφερε χρήσεις, οὐδὲ ἄλλο τοῖς περὶ τοῦτο μεμφομένοις ἀποκρινόμενος, ἢ ὅτι οὐ βούλεται βάρβαρον ἐργασίαν ἐν τοῖς συναλλάγμασι τῆς ἑαυτοῦ βασιλείας ἀναστρέφεσθαι. (Anon. Cont. F 14. 1= Müller FHG 4). 324 325

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

77

În războiul civil care a urmat, ambele tabere implicate au folosit soldaţi barbari. După ce Licinius obţinuse o victorie împotriva goţilor în anul 314 sau în 315, o parte dintre războinicii acestora trebuiau să servească arma‑ tei romane, probabil ca una dintre condiţiile păcii.329 De partea cealaltă, Constantin foloseşte trupe auxiliare formate din franci, la fel cum procedase şi în campaniile anterioare de până la momentul conflictului cu omologul său din est.330 Succesul lui Constantin este unul total, după victoriile de la Adrianopolis, Hellespont, şi în final Chrysopolis, în septembrie 324.331 Armatele lui Licinius se predau, iar acesta fuge la Nicomedia. Împăratul victorios acceptă supunerea necondiţionată a învinsului care, împreună cu familia sa (soţia sa, Constantia, şi fiul lor, Licinianus), este trimis sub supraveghere să locuiască la Thessalonica, doar pentru ca la un mai târziu, în 325 să fie acuzat că ar fi complotat împotriva lui Constantin şi să fie condamnat la moarte prin spân‑ zurare alături de fiul său.332 Rămas singurul împărat peste întreg cuprinsul imperiului, Constantin îşi îndreaptă eforturile spre consolidarea întregului sistem defensiv de‑a lungul Rinului şi al Dunării, purtând cu succes o serie de campanii împotriva bar‑ barilor.333 În 328 au loc noi conflicte între imperiu şi sarmaţii şi goţii de la Dunărea de Jos, prilej cu care este construit un impresionant pod din piatră peste fluviu, între Oescus-Palatiolum şi Sucidava (aşezare care este recon‑ struită), şi un altul de la Transmarisca la Daphne, pentru a avansa luptele în teritoriile barbare.334 Acesta este şi anul în care împăratul îi supune pe sciţi,   Barnes 1982, 82; Kulikowski 2007, 82. Goţii din armata romană a lui Licinius luptau sub conducerea unui general barbar cunoscut sub numele de Alica (Wolfram 1988, 60). 330   Un personaj important în acest episod de partea francilor este generalul Bonitus (Elton 2006, 330–331; Potter 2013, 251–252) 331   Potter 2013, 207–214. 332   Zos. 2. 28. 333   Pentru o sinteză privind operaţiunile militare ale lui Constantin îndreptate împotriva goţilor şi sarmaţilor, vezi Doležal 2019. 334   Wolfram 1988, 61; Whittaker 1994, 174; Potter 2013, 285. Pentru o discuţie a podului aşa cum a fost el surprins în săpăturile arheologice de pe malul românesc al Dunării, vezi Gherghe & Amon 2007. Vezi şi Torbatov 2015, 24–25. Podul a fost utilizat ca motiv al pro‑ pagandei imperiale, pentru a sublinia acţiunea de restituire a ceea abandonase Aurelian. Au fost emise şi monede comemorative cu ocazia inaugurării podului, care reprezentau un barbar îngenuncheat. Madgearu remarcă faptul că teritoriile recuperate din această regiune în timpul domniei lui Constantin cel Mare reprezintă mai degrabă o parte nesemnificativă şi fără importantă valoare economică pentru imperiu, raportat la ceea ce fusese anterior Dacia Traiană, podul de la Sucidava având o importanţă mai mică decât cea proclamată de propaganda imperială. Pentru importanţa podului dintre Oescus şi Sucidava în propaganda constantiniană, vezi Bleckmann 1995, 45–53. Acest teritoriu apare sub denumirea de ripa Gothica (Anon. Vales. 6. 35; vezi Chrysos 2001; Kulikowski 2007, 76, 83; 2006, 360). 329

78

Ciprian Crețu

conform menţiunii lui Teophanes Mărturisitorul.335 După alte ciocniri între armatele romane pe de o parte şi barbari de partea cealaltă, culminând cu victoria primilor, în anul 332 se încheie un tratat între cele două tabere.336 Termenii tratatului lui Constantin cu goţii thervingi nu s-au păstrat în deta‑ liu, dar cel puţin principalele elemente componente ale acestuia pot fi deduse: romanii au solicitat ostatici de rang înalt, inclusiv pe fiul regelui got;337 acor‑ dul iniţial nu a implicat plăţi către goţi, fapt pe care Eusebius îl va remarca şi lăuda în biografia împăratului Constantin cel Mare.338 Pacea din 332 mar‑ chează o etapă semnificativă atât în istoria romană, cât şi în cea a goţilor, dacă nu în mod neapărat din punct de vedere al inovaţiilor legale legate de statutul de foederati al celor din urmă,339 măcar prin prisma faptului că a reprezentat un moment decisiv. Aceasta a impus mai bine de trei decenii de pace în zonă. În urma păcii, după cum notează Eusebius din Caesarea, goţii afişează o ati‑ tudine diferită în raport cu romanii, învăţând să servească Roma.340 Din Anonymus Valesianus aflăm că după stabilirea păcii cu goţii, Constantin îşi concentrează eforturile asupra sarmaţilor care dădeau semne de nesupunere şi de lipsă de loialitate. Pe fondul unor conflicte interne din teritoriile sarmate, între Sarmatae liberi (Arcaragantes) şi Sarmatae servi (Limigantes), împăratul primeşte între graniţele imperiului peste 300 de mii de refugiaţi şi exilaţi din categoria primilor, aşezându‑i în teritoriile Thraciei, Scythiei, Macedoniei şi Italiei.341   Teoph. Conf. AM 5820 (autor târziu, scrie la începutul secolului al IX‑lea).   Anonymus Valesianus menţionează punctul culminant al acestor lupte, în care o sută de mii de goţi (o cifră exagerată) mor de foame şi de frig hăituiţi fiind de trupele caesar­‑ -ului Constantinus, fiul împăratului Constantin. Iordanes ne spune că goţii au trebuit să ofere romanilor 40.000 de soldaţi (Jord. Get. 21). Despre tratatul de pace şi statutul goţilor conform acestuia, vezi Chrysos 1973; Cesa 1984a; 1984b; Brockmeier 1987; Heather 1997; Wheeler 1998. 337   Anon. Vales. 6. 31: Ita per Constantinum Caesarem centum prope milia fame et frigore extincta sunt. Tunc et obsides accepit, inter quos Ariarici regis filium. 338   Conform lui Eusebius, plata unor subsidii către goţi era, în viziunea lui Constantin, un lucru de neacceptat (Euseb. Vit. Const. 4. 5. 2). 339   Istoriografia de până în anii 1970 considera că împăratul Constantin cel Mare a fost pri‑ mul care a folosit goţii în calitatea oficială de foederati, adică supuşi autonomi ai imperiului care sunt obligaţi în virtutea unor tratate să diferite servicii Romei, ca parte a unui proces în continuă desfăşurare, a cărui finalitate se doreşte a fi transformarea barbarilor în supuşi de facto ai imperiului (Schenk von Stauffenberg 1947, 107–121; Chrysos 1973; pentru o discuţie privind terminologia şi un istoric al conceptului foederati vezi Stickler 2007). În istoriogra‑ fia produsă ulterior, însă, această idee apare mai nuanţată, în sensul că goţii, de pildă, sunt văzuţi ca foederati, din moment ce sunt parte a unui tratat de pace cu imperiul, însă statutul lor nu este unul comparabil cu cel prevăzut în tratatele de pace din secolele V–VI (Barceló 1981, 54–56; Brockmeier 1987; Heather 1991, 107–115; 1997). 340  Euseb. Vit. Const. 4. 5. 2. 341   Anon. Vales. 6. 32. Pentru conflictul intern între sarmaţi Kovács 2013, 204–206. 335 336

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

79

După cum se poate observa, atât în timpul tetrarhiei, cât şi după aceea, au loc unele iniţiative de construire şi refacere a aşezărilor, precum şi a sis‑ temului rutier în regiunea Dunării de Jos. Refacerile şi distrugerile (sau dis‑ trugerile şi refacerile) din perioada în cauză, inclusiv cea ipotetică a aşezării de la Histria, sunt rezultatul unei dinamici complicate a atacurilor barbare şi a intervenţiilor puterii romane în această zonă „fierbinte” a Imperiului. Importanţa limes-ului de la Dunărea de Jos în a doua jumătate a secolului al III‑lea este ilustrată şi de ordinele pe care cei doi împăraţi (Valentinian şi Valens) le transmit, în 364 sau 365, lui Tautomedes, care deţine funcţia de dux Daciae Ripensis. Ordinele prevedeau atât repararea turnurilor din aşe‑ zările de la graniţă, cât şi construirea unora noi, acolo unde este cazul. Dacă Tautomedes nu acţionează conform acestor prevederi în timpul administra‑ ţiei sale, cu ajutorul armatelor şi cu sprijin financiar din partea statului, va fi obligat să se reîntoarcă la graniţă pentru a duce la bun sfârşit eforturile de construcţie şi consolidare a aşezărilor, dar pe cheltuiala proprie.342 În linii generale, raporturile barbarilor cu lumea romană sunt caracte‑ rizate de existenţa unei ambivalenţe: uneori goţii organizează incursiuni în teritoriile romane, iar alteori aceştia oferă sprijin militar romanilor; uneori persecută romanii din teritoriile lor, alteori îi primesc pe aceştia cu braţele deschise, stabilind strânse relaţii comerciale şi de schimb.343 Următorul epi‑ sod conflictual de care cercetătorii au legat distrugerile zidurilor de incintă de la Histria îl reprezintă atacurile din timpul domniei lui Valens (364–378). Ce a perturbat, aşadar, starea de relativ calm de la Dunărea de Jos, conducând la incursiuni ale thervingilor şi la conflictul generalizat din anii 356–378? Războiul purtat de Valens împotriva goţilor în a doua jumătate a secolu‑ lui al IV‑lea344 reprezintă, cel puţin în parte, aşa cum vom vedea, o urmare a evenimentelor legate de implicarea acestora din urmă într‑o acţiune de   Cod. Theod. 15. 1. 13.   Lenski 2002, 117. 344   Perioada de domnie a lui Valens, marcată în special de conflictul cu goţii, a reprezentat un subiect de interes major pentru istorici, drept pentru care literatura de specialitate produsă este substanţială. În lucrarea voi discuta evenimentele doar în sensul unei naraţiuni care să ofere contextualizare sau în măsura în care anumite episoade se pot lega de spaţiul Histriei sau de cel mai extins, al Scythiei. Textul de faţă se bazează pe lecturarea următoarelor lucrări generale: Wanke 1990; Lenski 1995a; Lenski 2002 (carte bazată pe teza de doctorat, susţinută în 1995, dar din care lipsesc unele capitole, motiv pentru care am recurs şi la lecturarea tezei nepublicate); Halsall 2007, 165–185; Van Nort 2007; Madgearu 2011, 57–98; Hughes 2013. La acestea se adaugă textele antice, în primul rând pasaje din cărţile 27 şi 31 din Res Gestae a lui Ammianus Marcellinus (alături de comentariul filologic şi istoric din den Boeft et al. 2017), cartea a patra din Ἱστορία Νέα a lui Zosimus, precum şi fragmente din Eunapius şi Priscus (cu textul original şi traducerea în limba engleză, colectate în Blockley 1981). 342 343

80

Ciprian Crețu

uzurpare a tronului pusă la cale de Procopius.345 După ce acesta îşi asigură loialitatea armatei din provincia Thracia, precum şi a altor trupe trimise de împărat în zonă ca să preîntâmpine avansarea goţilor în teritoriile impe‑ riului, Procopius solicită ajutor barbarilor. Uzurpatorul a acţionat astfel în virtutea tratatului încheiat între goţi şi împăratul Constantin I în anul 332, conform căruia învinşii trebuiau să contribuie cu oameni în trupele auxiliare ale armatei romane. Goţii lui Athanaric346 procedează întocmai, trimiţând un număr însemnat de soldaţi.347 Numai că goţii trimişi vor fi capturaţi de armatele lui Valens, care îl învinseseră pe uzurpator şi care refuză să‑i îna‑ poieze pe prizonieri. Această acţiune va constitui dacă nu motivul, aşa cum consideră Zosimus,348 măcar pretextul pentru conflictul dintre imperiu şi goţi. Lenski ajunge la concluzia că Valens se foloseşte mai degrabă de o pre‑ vedere diplomatică pentru a motiva un război care avea scopul de a‑i întări poziţia de putere destul de şubrezită în urma uzurpării lui Procopius, sati‑ sfăcând în acelaşi timp cerinţele politice ale fratelui său Valentinian, condu‑ cător peste partea de vest a imperiului.349 Împăratul nu‑şi putea permite ca ajutorul acordat uzurpatorului Procopius de către goţi să rămână nepedepsit. Consacrată în mod tradiţio‑ nal, principala metodă prin care un împărat demonstra că deţine capacitatea de a conduce era aceea de a purta (cu succes) un război împotriva barba‑ rilor, oricare ar fi fost aceştia. Astfel, în iarna dintre 366 şi 367, la jumătate de an după înfrângerea lui Procopius, Valens începe pregătirile pentru o expediţie trans-danubiană împotriva goţilor thervingi. Împăratul soseşte în primăvara următoare la Marcianopolis, unde este atestat la data de 10 mai.350 Tot în această perioadă, armatele romane trec Dunărea pe un pod din vase, în teritoriile inamicului, însă goţii se retrag într‑o regiune muntoasă greu  Membru al unei familii nobile, Procopius are legături de rudenie (probabil pe linie maternă) cu împăratul Iulian (361–356), fiind astfel descendent din dinastia constantinieni‑ lor, deci cu pretenţii la tron (Grattarola 1986, 84). 346   Cel care îl identifică pe conducătorul goţilor care oferă sprijin lui Procopius drept Atha‑ naricus, Thervingorum iudex este Ammianus Marcellinus (31. 3. 4). 347   Ammianus Marcellinus (26. 10. 3) vorbeşte despre trei mii, în timp ce Zosimus (4. 7) notează că este vorba despre zece mii. În acelaşi pasaj, primul autor notează şi că barbarii au acţionat ca atare datorită faptului că Procopius a scos în evidenţă, în solicitarea sa, relaţia cu dinastia constantinienilor (Constantinianam praetendenti necessitudinem). Vezi şi Eunap. fr. 37. care invocă la rândul său existenţa tratatului (ὁ μὲν γὰρ ἔφασκε βασιλεῖ δεδωκέναι κατὰ συμμαχίαν καὶ ὅρκους·). 348   Zos. 4. 10. 349   Lenski 2002, 127. Marcellinus notează că expediţia lui Valens de la Dunărea de Jos se desfăşura conform dorinţei şi sub îndrumarea şi ghidajul împăratului din vest (Amm. Marc. 27. 4. 1: Valens enim ut consulto placuerat fratri, cuius regebatur arbitrio). 350   De unde se adresează lui Tatianum, praefectum al Egiptului (Cod. Theod. 12. 18. 1). 345

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

81

accesibilă (arduos et inaccessos) pe care Ammianus Marcellinus o numeşte montes Serrorum.351 Împăratul se retrage, fără a obţine vreo victorie nota‑ bilă, probabil la Durostorum apoi la Marcianopolis, de unde va reveni la Dunăre în anul următor, doar pentru a o găsi extrem de crescută pentru a putea traversa din nou în teritoriile goţilor.352 O tabără este stabilită la Vicus Carporum, probabil Carsium (Hârşova, în judeţul Constanţa) sau în apropi‑ ere.353 Prezenţa lui Valens este atestată la Tomis în anul de graţie 368. Un stâlp miliar de la Valea Seacă, pe ruta dintre Durostorum şi Callatis, marchează traseul pe care împăratul probabil că l-a urmat, în timp ce activitatea sa din zona tomitană este atestată prin amenajarea unui mic fort (burgus) descope‑ rit la Topraichioi‑Babadag (în judeţul Tulcea). 354 O inscripţie dedicatorie de la Cius (Gârliciu, în judeţul Constanţa) datată în anul 369 atestă refondarea acestei fortificaţii pe durata prezenţei împăratului Valens în regiune.355 După o serie de succese împotriva goţilor, aceştia sunt nevoiţi să ceară pace. Textul aşa‑numitei păci de la Noviodunum356 nu s-a păstrat, dar cel puţin unele dintre clauzele sale pot fi reconstituite din informaţiile trans‑ mise de Ammianus Marcellinus, Themistius şi Zosimus.357 Dacă de la primul autor aflăm doar că pacea s-a concluzionat prin acceptarea de către romani 351   Amm. Marc. 27. 5. 3. Această zonă pare să fie în Carpaţii de Curbură (Cazacu 1972 pro‑ pune o localizare mai exactă în Munţii Siriului, care însă este destul de nesigură; vezi şi Wanke 1990, 96–97; Madgearu 2011, 75–77). 352   Amm. Marc. 27. 5. 5. 353   Aşa cum sugerează Wanke 1990, 97–101. Madgearu 2011, 77 consideră că prin Vicus Carporum, care apare în Amm. Marc. 27. 5. 5, autorul antic se referea de fapt la un sat oare‑ care populat de carpi, situat undeva pe Dunăre, format în urma colonizărilor anterioare. Vezi şi den Boeft et al. 2007, 111–113. 354   Lenski 2002, 130 (cu trimiterile din nota 84). Pentru fortificaţia de la Topraichioi‑Baba‑ dag, vezi Opaiţ 1979; Opaiţ & Zahariade 1980; Zahariade & Opaiţ 1986. 355   [D(ominus) n(oster) invictissimus? princeps? Fl(avius) V]alens victor maximus triumfa‑ tor(!) / [semper Aug(ustus) in fidem recepto rege Athan]arico(?) victis superatisque Gothis / [ingruente item in victorias illa]s tempore feliciter quinquennaliorum / [--- hunc burgum] ob defensionem rei publicae extruxit / [labore --- devotissi]morum militum suorum Primanorum / [et --- commissor]um cur(a)e Marciani trib(uni) et Ursicini p(rae)p(ositi) semper vestri / [--- ordinante Fl(avio) Ste]rcorio viro clarissimo duce (CIL 3. 7494 = IGLRom 233). Eforturile constructive se desfăşoară sub coordonarea lui Flavius Stercorius, guvernatorul provinciei, iar scopul acestora este menţionat clar în textul inscripţiei – ob defensionem rei publicae extruxit – pentru a servi la apărarea imperiului. Pentru Cius, vezi Chiriac & Ungureanu 2004; Opriş 2019. 356   Se consideră în mod tradiţional că pacea a fost stabilită prin întâlnirea împăratului Valens cu liderul goţilor, Athanaric, la Noviodunum (Klein 1952; Heather 1986, 290; Lenski 2002, 132; Kulikowski 2007, 117), deşi menţionarea aşezării ca atare în acest context nu apare în nicio sursă antică. Pentru o discuţie privind locul întâlnirii şi stabilirii păcii de către cei doi lideri, vezi den Boeft et al. 2009, 121–125. 357   Amm. Marc. 27. 5. 8–9; Anon. Vales. 5. 21–28; Zosim. 4. 11; Them. Or. 10. 205–206;

82

Ciprian Crețu

a unor prizonieri,358 Themistius oferă mai multe detalii: romanii stabileau doar două oraşe prin care goţilor li se permitea să facă comerţ cu lumea romană de la sudul Dunării;359 Zosimus vorbeşte pe un ton destul de pozi‑ tiv despre pacea încheiată, menţionând că nu prezintă dezavantaje pentru romani, aceştia urmând să păstreze ceea ce posedau anterior, în condiţii de siguranţă, în timp ce barbarilor li se interzicea traversarea fluviului pentru a intra pe teritoriu roman.360 Într‑o discuţie privitoare la dinamica relaţiilor dintre romani şi bar‑ bari la Dunărea de Jos în a doua jumătate a secolului al IV‑lea, se pune problema măsurii în care pacea dintre Valens şi Athanaric nu a fost bazată în primul rând pe unele compromisuri. Deşi a obţinut o serie de victorii împotriva goţilor, cu greu se poate spune că împăratul a neutralizat forţa acestora, drept dovadă dezastrul ulterior, la o distanţă de doar câţiva ani, de la Adrianopole. În aceeaşi măsură, Valens nici nu a câştigat, dar nici nu a pierdut teritorii în faţa inamicului, reuşind însă să impună anumite reglaje ale desfăşurării comerţului dintre cele două părţi. În opinia mea, o viziune asupra perspectivei privind raportul de forţe poate fi obţinută şi dacă privim la condiţiile propriu‑zise în care s-a încheiat tratatul de pace. În ciuda a ceea ce ne transmite Themistius (care să nu uităm că apelează la unele mecanisme retorice pentru a scoate ce este mai bun din campania lui Valens),361 dacă goţii se considerau ca fiind tabăra înfrântă, este destul de greu de crezut că Athanaric, liderul acestora, putea avea vreun impact sau ridica vreo pretenţie cu privire la stabilirea locului unde se va tranşa înţe‑ legerea care să pună capăt conflictului. Faptul că tratativele au culminat cu o întâlnire pe Dunăre ne poate îndemna să credem că cele două tabere au participat la negocieri pe picior de egalitate.   Deşi Lenski 2002, 135 scrie că este vorba despre un „exchange of hostages”, exprimarea lui Marcellinus care utilizează „acceptis obsidibus” denotă destul de clar, în opinia mea, că acesta nu a fost un schimb, ci o chestiune unidirecţională dinspre barbari spre romani. 359  Them. Or. 10. 206 (în Heather & Matthews 1991, 40). Atât Velkov 1980, 184–185, cât şi Barnea 1968, 395 consideră că cele două cetăţi în cauză sunt Noviodunum şi Daphne. Madgearu 2011, 80–81 menţionează că una dintre cetăţi trebuie că era cea de la Suci‑ dava‑Izvoarele, invocând importanţa acestei aşezări ca punct de trecere în secolul al IV‑lea, argumentând nominalizarea pe baza descoperirilor numeroase de sigilii comerciale şi monede din zonă. În opinia aceluiaşi autor, cealaltă cetate prevăzută în tratatul de pace putea fi Noviodunum. 360   Zos. 4. 11. 4. 361   Cu atât mai mult cu cât acest text al lui Themistius a fost rostit în faţa Senatului de la Con‑ stantinopol, în anul 370, chiar în prezenţa împăratului Valens (Heather & Matthews 1991, 12). Vezi şi Daly 1972, pentru viziunea lui Themistius asupra relaţiei cu barbarii, dominată, cel puţin la nivel retoric, de conceptul de philanthropia (aplicat în planul politic al relaţiilor externe romane). 358

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

83

În discursul al zecelea al lui Themistius,362 pe lângă detalii referitoare la încheierea păcii dintre romani şi goţi, acesta menţionează unele infor‑ maţii de interes pentru spaţiul provinciei Scythia Minor. În pasajul 206 oratorul menţionează că Valens, neavând încredere în respectarea păcii de către goţi, ordonă construirea de noi forturi pe linia Dunării, repara‑ ţii în cazul celor care au fost afectate, precum şi consolidări şi întăriri ale zidurilor de apărare şi echiparea corespunzătoare cu soldaţi şi echipamente de război. Themistius vorbeşte, de asemenea, despre construirea de por‑ turi la „marea învecinată” (γειτνιώσης θαλάσσης). Băjenaru interpretează acest pasaj notând că se repară porturile, printre care cele de la Odessos, Callatis, Tomis şi Histria.363 Arheologul face trimitere direct la textul auto‑ rul antic (în nota 105 de la pagina 35: „Themistios, Or. X, 135–136”), alături de contribuţia lui Ion Barnea din articolul Themistius despre Scythia Minor, în care sunt traduse în româneşte unele fragmente. Nici în textul autorului antic, după cum nici în cele două traduceri, a lui Barnea şi a lui Heather şi Matthews, nu este nominalizat vreun port anume.364 Mai mult, ambele traduceri ale textului lui Themistius se pun de acord că împăratul Valens „a adăugat [unor cetăţi] ceea ce le lipsea: […] depozite de alimente pretutin‑ deni şi porturi la marea învecinată.”365 În acest context se pune întrebarea referitoare la măsura în care se poate vorbi despre „reparaţii” ale porturilor. Băjenaru pune aceste eforturi din timpul domniei lui Valens şi în legătură cu descoperirea unei inscripţii la Vojvoda, dar care se pare că provine de la Odessos şi care atestă refacerea unui port. Autorul menţionează că îşi bazează argumentul pe interpretarea oferită inscripţiei de către clasicistul german Johannes Stroux,366 numai că în urma lecturării contribuţiei aces‑ tuia din urmă reiese că descoperirea epigrafică vorbeşte despre evenimente care s-au petrecut mai devreme, fie în jurul lui 347, fie în preajma anului 359.367 Având în vedere cele expuse aici, consider că ipoteza conform căreia cel puţin cele patru porturi menţionate de Băjenaru (printre care şi cel de la Histria) au fost reconstruite în timpul perioadei de pace dintre goţi şi   La traducerea integrală a acestui discurs în limba engleză din Heather & Matthews 1991, 33–46, se adaugă şi pasajele traduse în limba română din Barnea 1967. 363   Băjenaru 2010, 35 (cu nota de subsol 105). 364   Barnea 1967, 567; Heather & Matthews 1991, 40. 365   În traducerea lui Ion Barnea. În traducerea celor doi autori englezi: „furnished others [forts] with what they required – […] hoards of provisions everywhere and ports on the nei‑ ghbouring coastline.” De asemenea, în textul lui Themistius se poate citi „τοῖς δὲ προσέθηκε τὸ ἐνδέον”, ceea ce se traduce, în opinia mea, ca „şi acestora le‑a dat ceea ce le trebuia”. 366   Băjenaru face trimitere la Stroux 1944, care nu este însă de găsit în bibliografia de la fina‑ lul lucrării. Este vorba despre articolul Die zu Vojvoda gefundene Hafeninschrift. 367   Stroux 1944, 206. 362

84

Ciprian Crețu

imperiul roman sub conducerea lui Valens se bazează pe o interpretare pro‑ blematică, atât a sursei scrise, cât şi a descoperirii epigrafice. Valens s-a folosit de încetarea ostilităţilor şi de triumful pus în scenă în scopuri propagandistice, pentru a‑şi concentra atenţia asupra problemelor tot mai mari care se iveau la graniţele orientale ale imperiului. Tocmai în acest sens îşi mută reşedinţa la Antiochia, în Siria, unde este de găsit timp de aproape jumătate de deceniu.368 De partea cealaltă, la nordul Dunării, Athanaric îşi reafirmă autoritatea în rândul thervingilor, din moment ce el este cel care a încheiat pace de pe o poziţie care nu este inferioară celeilalte părţi. Una dintre acţiunile pe care liderul got le ia în acest sens este începerea unei persecuţii asupra creştinilor din teritoriile stăpânite, până în anul 372.369 Atât ca răspuns la persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor de la nord de Dunăre, cât şi ca reacţie la neajunsurile provocate de războiul pur‑ tat de Athanaric împotriva romanilor, una dintre căpeteniile goţilor, pe nume Fritigern, s-a revoltat împotriva conducătorului, reuşind, şi cu ajutor din partea trupelor romane stabilite în Thracia să‑l înfrângă pe acesta.370 Rezultatul acestor conflicte interne a constat în fragmentarea confedera‑ ţiei goţilor thervingi, lucru care îi va lăsa pe aceştia şi mai vulnerabili, în primul rând faţă de pericolul care îi pândea dinspre est – hunii.371 Apariţia 368   Pentru o cronologie a deplasărilor împăratului în zona în cauză, precum şi asupra dina‑ micii schimbării reşedinţelor imperiale în perioada de după conflictul cu goţii, vezi Lenski 2007). 369   Vezi Heather 1986; Lenski 1995b; Kulikowski 2007, 117–122; În viziunea lui Wolfram (1988, 68–70), persecutorii nu s-au mulţumit cu întreprinderea unor acţiuni izolate sau cu simpla exilare a creştinilor din comunităţile de barbari, ci urmăreau, în schimb, eradicarea completă a acestora. O naraţiune cu privire la acţiunile de persecuţie sub Athanaric găsim la Sozomenos (Hist. Eccl. 6. 37). 370  Despre aceste evenimente scrie şi Socrates Scolasticul în cartea a patra din a sa Ἐκκλησιαστική Ἱστορία (elaborată probabil în intervalul 439–443, după cum consideră Urbainczyk 1997, 19–20). Autorul antic vorbeşte despre cele două tabere, una condusă de Athanaric, cealaltă de Fritigern. Despre acesta din urmă ne spune că, în urma răspunsului pozitiv la solicitarea ajutorului trupelor romane din Thracia, se converteşte la creştinism, îndemnându‑şi supuşii să facă la fel (Socrates, Hist. Eccl. 4. 33. 4: Αὕτη πρόφασις γέγονε τοῦ Χριστιανοὺς γενέσθαι τῶν βαρὸάρων πολλούς). 371   Apariţia hunilor i‑a marcat cu siguranţă pe romani, printre care şi pe Ammianus Mar‑ cellinus, care dedică, în partea a doua a cărţii XXXI, un spaţiu generos descrierii înfăţişării şi a diverselor obiceiuri ale acestora în termeni care îi portretizează drept ceva absolut excepţi‑ onal. Pentru autorul antic, hunii sunt o noutate deosebit de sălbatică (omnem modum ferita‑ tis excedit), bestii pe două picioare (bipedes bestias). Există o literatură extrem de interesantă şi de bogată care analizează şi discută modul în care Marcellinus construieşte imaginea ste‑ reotipică a celuilalt (a ne‑romanului, a barbarului) în textele sale; pentru a oferi doar câteva dintre cele mai importante econtribuţii în acest sens, vezi: Richter 1974; Doetsch 1975; Bonanni 1981; Wiedemann 1986; Guzmán Armario 2001; Woods 2002; Cracco Ruggini 2008; Isaac 2011. Relatările din textul lui Ammianus Marcellinus perpetuează o imagine

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

85

acestora în teritoriile învecinate, urmată de pătrunderea efectivă în teritori‑ ile ocupate de goţi, reprezintă principalul motiv al mişcărilor de populaţie la graniţa imperiului de la Dunărea inferioară din ultimele trei decenii ale secolului al IV‑lea. Cel mai probabil, invazia hunilor a început în ultima parte a anului 375, sau la începutul lui 376, având în vedere că în vara sau toamna anului 376 thervingii conduşi de Fritigern şi Alavivus aşteaptă la nordul Dunării,372 trimiţând ambasade care cer azil în teritoriile imperiului roman de la sud de fluviu la reşedinţa împăratului de la Antiochia.373 Trebuie notată aici o opinie interesantă din lucrarea de sinteză a lui Suceveanu şi Barnea pri‑ vind Dobrogea romană. Din textul celor doi autori se desprinde concluzia că aceştia pun cererea de azil a goţilor conduşi de Fritigern şi Alavivus pe seama faptului că se confruntau cu persecuţii din cauză că erau creştini.374 Împăratul decide să‑i primească şi să‑i stabilească pe goţii thervingi în Thracia, unde se pot îndeletnici cu practicarea agriculturii.375 Din păcate, dintre sursele care menţionează acest episod, fie că este vorba despre Ammiansu Marcellinus, Zosimos, fie de Socrates Scolasticul, niciuna nu oferă detalii mai precise care ar fi putut să contribuie la restrângerea sau identificarea mai exactă a zonei unde s-au aşezat goţii. În opinia lui Cesa, regiunea despre care se discută este cea extinsă a diocezei Thracia, nu a pro‑ vinciei de la nord de strâmtori, în sens restrâns.376 Această ipoteză capătă şi mai multă susţinere dacă privim în urmă la episodul pe care l-am amintit mai sus, din vremea domniei lui Constantin cel Mare, care are în prim-plan cele două grupuri rivale de sarmaţi – Arcaragantes şi Limigantes. Pe fondul bazată pe imaginarul roman consacrat, precum şi pe zvonuri şi întâmplări petrecute dincolo de graniţele imperiului. Absenţa unei cunoaşteri certe a aspectelor discutate este ilustrată, printre altele, şi de lipsa oricăror precizări de ordin cronologic în naraţiunea autorului antic cu privire la venirea hunilor. 372   Ripas occupavere Danubii, după cum este menţionat în Amm. Marc. 31. 4. 1. 373   Sozomenos (care scrie în prima jumătate a secolului al V‑lea) notează că această delegaţie a goţilor trimisă la Antiochia era condusă chiar de episcopul Ulfilla (Soz. Hist. Eccl. 6. 37. 5–6). 374   Suceveanu & Barnea 1991, 165. Pentru creştinarea goţilor, vezi Thompson 1956; Rubin 1981; Heather 1986; Wolfram 1988, 75–84; Lenski 1995b; Schwarcz 1999; Rawls 2002, 71–121. 375   Faptul că sursele nu menţionează existenţa vreunui tratat formal între cele două tabere, alături de interpretarea relatărilor lui Eunapius şi Zosimus l-a făcut pe Cesa (Cesa 1984b; Cesa, 1994, 19) să considere că goţii au fost acceptaţi nu în urma unui foedus, care presupune încheierea unui tratat de pe poziţii de egalitate, ci ca un act de deditio – supunere necondi‑ ţionată. Heather (1991, 124–127), pe de altă parte, susţine ipoteza unei înţelegeri pe picior de egalitate. 376   Cesa, 1984, 70–71.

86

Ciprian Crețu

unui conflict, cei din urmă caută refugiu în teritoriile de la sudul Dunării, iar împăratul dă curs cererii acestora, permiţându‑le să se stabilească în diferite zone din Thracia, Scythia, Macedonia, până în Italia, după cum este menţio‑ nat în Anonymus Valesianus.377 Cât despre zonele prin care aceştia au pătruns, dacă acceptăm că thervin‑ gii locuiau în regiunea de la vest de Nistrul mijlociu şi Prutul inferior şi până în regiunea Olteniei în vest,378 atunci trebuie să admitem că aceştia au ajuns mai întâi în provinciile Moesia Secunda şi Scythia, dat fiind poziţia lor geo‑ grafică. Cel mai probabil, barbarii au trecut la sud de Dunăre prin regiunea aşezării de la Durostorum (Silistra), aşa cum argumentează Wanke.379 La scurt timp după intrarea goţilor lui Fritigern şi Alavivus pe teritoriile imperiului, cel puţin două grupuri, de greuthungi de această dată, ajung pe malul stâng al Dunării, solicitând acelaşi lucru ca predecesorii lor. În con‑ diţiile date de lipsa resurselor umane şi a logisticii necesare pentru a supra‑ veghea eficient mişcările populaţiilor deja admise în imperiu, Valens res‑ pinge cererile greuthungilor. Aceştia vor traversa oricum Dunărea, profitând de faptul că cel puţin o parte dintre trupele romane staţionate la graniţă au fost mutate pentru a urmări deplasările goţilor primiţi oficial în imperiu, spre Marcianopolis, precum şi de lipsa flotei care patrulează pe fluviu, după cum ne transmite Ammianus Marcellinus.380 Situaţia critică în care tribu‑ rile de goţi se află constituie premisa naturală a unei rebeliuni generalizate a barbarilor împotriva romanilor, fenomen care atinge apogeul în lupta de la Adrianopole, consacrând o înfrângere importantă a armatelor imperiului. Cu majoritatea goţilor cantonaţi în regiunea munţilor Haemus, romanii îşi îndreaptă atenţia către un grup de barbari care se aşază în zona oppidum Salices381, de unde întreprind raiduri în teritoriile romane. Acest eveniment poate constitui un argument în plus, alături de cele pe care le vom dezvolta   Anon. Vales. 6. 32: per Thraciam, Scythiam, Macedoniam, Italiamque divisit.   Aşa cum este demonstrat în numeroase studii: Wolfram 1988, 57; Lenski 2002, 129; Magomedov et al. 2003; Ščukin et al. 2006, 37–51 (în special cu bibliografia menţionată la p. 38 pentru regiuni specifice ocupate de goţi). Pentru atestarea pe cale arheologică a goţilor (cultura Sântana de Mureş-Cerneahov) la Dunărea de Jos în zona Munteniei, vezi Lăzărescu 2011, în special p. 464 (Fig. 1) şi p. 469–473 (Fig. 4, 6 şi 8). 379   Wanke 1990, 116–128 discută amănunţit aceste aspecte, menţionând alte trei aşezări (Novae, Troesmis şi Noviodunum) drept potenţiale puncte de trecere. Autorul demon‑ strează, în acelaşi timp, de ce zona Durostorum pare însă cel mai favorit candidat în acest sens. 380   Amm. Marc. 31. 5. 5: Id tempus opportunum nancti Greuthungi, cum alibi militibus occu‑ patis navigia ultro citroque discurrere solita transgressum eorum prohibentia quiescere perspexissent. Vezi Lenski 2002, 327–328; Hughes 2013, 154. 381   Amm. Marc. 31. 7. 5. 377 378

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

87

imediat, în sprijinul ipotezei care susţine, aşa cum am notat deja, o nouă distrugere a Histriei în această perioadă. Localizarea oraşului a reprezentat un subiect dezbătut în literatura de specialitate. Wanke îl identifică drept aşezarea de la Ad Salices, plasată de el în satul Sălcioara (jud. Constanţa) de astăzi.382 Aşezarea de la Ad Salices se regăseşte în Itinerarium Antonini Augusti pe drumul care urcă de la Dionysopolis la Noviodunum, prin Callatis, Tomis, Histria, Ad Salices, Valle Domitiana, Salmorude, Salsovia şi în final Aegysus. Propunerea lui Wanke are însă un neajuns: este destul de greu de crezut că grupurile goţilor s-au deplasat, aşa cum atestă sursele scrise, de la Marcianopolis la Adrianopole, ca de aici să meargă spre nord la Ad Salices (care nu este menţionat ca atare de sursele în cauză) – aşezare aflată la o distanţă de peste 500 de km, doar pentru a se întoarce ulterior în vecinătatea Marcianopolisului. Desigur că acest contraargument nu mai este valabil în condiţiile în care goţii despre care se presupune că s-au deplasat către Scythia nu sunt dintre cei deja admişi pe teritoriul imperiului, ci poate un grup nou‑venit de la nord de Dunăre. Acest grup putea fi reprezentat de o parte a ceea ce Várady şi alţii numesc „Dreivölkergruppe”.383 Alţi specialişti au localizat oppidum Salices lângă Marcianopolis, conside‑ rând că luptele dintre goţi şi romani s-au desfăşurat în apropierea munţilor Haemus,384 un loc pentru care se pretează mai bine descrierea lui Ammianus Marcellinus care vorbeşte despre tumulosos locos.385 Indiferent de unde se plasează lupta de lângă aşezarea menţionată de autorul antic, se pare că politica romanilor este orientată spre menţinerea, izolarea goţilor într‑o zonă limitată spre sud-vest de munţii Haemus, iar spre nord-est de fluviul Dunărea, deci în cele două provincii: Moesia Secunda şi Scythia. Arheologii români au legat existenţa unor niveluri de distrugere identifi‑ cate în aşezarea de la Dinogetia de atacuri ale barbarilor din perioada dece‑ niului al optulea din secolul IV. Aici, sub coordonarea lui Alexandru Barnea, au fost descoperite ruinele unui edificiu despre care autorul săpăturilor con‑ sideră că a suferit distrugeri în ultima parte a domniei lui Valens. Este vorba despre aşa‑numita „fază I”, din cadrul stratigrafiei sitului de la Dinogetia,   Wanke 1990, 157–160; Mai mulţi autori au adoptat localizarea lui Wanke: Lenski 2002, xvii, 330; Kulikowski 2007, 137; 383   Várady 1969, 22 şi Wanke 1990, 162–164 se referă la un grup alcătuit din greuthungi, alături de alani şi huni, în timp ce Wolfram 1990, 119 vorbeşte despre trei grupuri: confede‑ raţia de greuthungi condusă de Alatheus şi Safrax, greuthungii lui Farnobius şi taifalii din Muntenia. 384   Vezi Heather 1991, 144; Szidat 1998, 25–30. 385   Amm. Marc. 31. 7. 10. 382

88

Ciprian Crețu

cuprinsă în intervalul dintre domnia lui Diocletianus şi sfârşitul domniei lui Valens. Arheologul notează că edificiul cercetat arheologic a suferit daune în a doua jumătate a secolului al IV‑lea. Pe lângă nivelul de dărâmătură, a fost de asemenea surprins un strat subţire şi tasat de cenuşă care acoperă o mare parte din podeaua de lut a edificiului în cauză. După distrugerea aces‑ tuia, o zonă este lăsată în paragină pentru o perioadă, iar ulterior desfiinţată şi nivelată cu materiale provenind de la dărâmătură şi cu lut. În acest strat a fost descoperită o monedă de la Honorius, databilă între anii 395–402. De asemenea, în molozul acoperit cu lut, au apărut alte două monede din bronz, databile tot la sfârşitul secolului al IV‑lea şi începutul celui următor. Se menţionează şi faptul că această intervenţie de amenajare este contempo‑ rană cu altele reparaţii documentate în cazul altor clădiri din aşezarea de la Dinogetia, atestând o activitate constructivă sporită după Valens, în timpul domniilor lui Theodosius I şi Theodosius al II‑lea.386 La Argamum s-a observat că locuirea în zona extra muros încetează în aceeaşi perioadă despre care vorbim aici. Nivelul IV din stratul roman se caracterizează prin prezenţa unor resturi de construcţii din piatră de cal‑ car legată cu pământ, şi a ceramicii, încadrabilă tipologic în ultima parte a secolului III şi prima jumătate a secolului următor.387 Aşa cum s-a întâm‑ plat anterior în cazul Histriei, şi în cazul Argamumului, odată cu retragerea locuirii în interiorul cetăţii, zona extramurană îşi schimbă funcţionalita‑ tea, căpătând o destinaţie funerară.388 Tot la Argamum a fost descoperit un tezaur care se încheie cu monede de la Valentinian şi Valens. Pentru peri‑ oada tulbure cuprinsă între anii 364–378 a fost identificat un număr de 139 de monede, reprezentând 65% din volumul total de descoperiri numisma‑ tice.389 Îngroparea acestui tezaur, alături de observarea circulaţiei monetare în aşezare, care scade drastic în perioada de după 378,390 au fost utilizate ca indicii care să susţină ipoteza existenţei unor atacuri ale barbarilor asupra cetăţii din Podişul Babadagului. Săpăturile desfăşurate la Ibida în campania din anul 2008 pe sectorul „Turnul 10” au documentat existenţa, în zona extra muros, a două niveluri reprezentate prin podele din lut galben-cărămiziu, primul datat în secolul al IV‑lea, celălalt în secolul al VI‑lea. În cazul ambelor niveluri, s-a observat că acestea au suferit distrugeri serioase, fiind identificate două straturi masive   Barnea 1979; 1984, 341; 1992, 221.   Iacob 1999, 175. 388   Iacob 1999, 185. 389   Iacob 2003, 116. 390   Iacob & Poenaru Bordea 2000, 782, 786, Tabel 1; Iacob 2003. 386 387

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

89

de arsură, cu o grosime de circa 0, 50 m. Pe sectorul „Curtina G – Turnul 8”, într‑un sondaj perpendicular pe zidul de incintă au fost documentate şase niveluri. Dintre acestea, nivelul 5 este reprezentat de un strat de pământ galben cu tegule şi pietre de mici dimensiuni, despre care autorii săpăturilor consideră că reprezintă o nivelare realizată după o distrugere produsă în a doua jumătate a secolului al IV‑lea.391 La Halmyris a fost surprins un nivel incendiat datat cu monede de la Arcadius şi Honorius, emise în intervalul 395–408. Oberländer-Târnoveanu menţionează că acest nivel suprapune, de fapt, o serie de gropi care conţin resturi provenite de la structuri distruse de foc, alături de care s-au descope‑ rit monede de la Constantius al II‑lea şi Valens. Acest fapt este iarăşi pus în legătură cu existenţa unor atacuri barbare în anii 361–378.392 În ceea ce priveşte situaţia Histriei din această perioadă, Suceveanu notează că faza II B a edificiului termal II este încadrabilă în intervalul cuprins între începutul secolului al III‑lea şi al treilea sfert al aceluiaşi veac (deci în timpul domniei lui Valens), când are loc o nouă distrugere a zonei.393 Atât observaţiile arheologice, cât şi interpretarea descoperirilor numisma‑ tice394 au contribuit la concluzia conform căreia anii 376–378, după ce goţii sunt primiţi la sud de Dunăre reprezintă sfârşitul unei perioade de relativă prosperitate nu doar pentru Histria, ci pentru întreaga Peninsulă Balcanică. Rămâne supus discuţiei în ce măsură nivelurile cu arsură, cenuşă sau dis‑ trugeri surprinse pe o zonă limitată în aşezările amintite mai sus reprezintă un argument suficient de sigur pentru a avansa şi susţine mai degrabă ipoteza unei distrugeri cauzate de incursiuni ale barbarilor, în defavoarea altor evenimente prin care să se explice, spre exemplu incendii locale cauzate fie intenţionat, fie prin puterea hazardului. De asemenea, în cazurile în care datarea unor straturi nu se sprijină pe o serie de „ancore” cronologice cu un grad ridicat de certitu‑ dine, există un scenariu care trebuie luat în considerare, anume acela că crono‑ logia şi natura evenimentelor a fost stabilită astfel încât fie să se potrivească cu o serie de evenimente despre care s-au păstrat informaţii din sursele scrise, fie prin analogie cu existenţa unor fenomene similare identificate în alte aşezări (cu posibilitatea ca aceste observaţii să fi plecat de la aceleaşi premise). Este vorba, cu alte cuvinte, despre impactul pe care l-a avut cunoaşterea informa‑ ţiilor din sursele scrise (referitoare la pericolul iminent pe care îl reprezentau goţii) asupra interpretării situaţiilor arheologice identificate în teren.  Iacob et al. 2009.   Oberländer-Târnoveanu 1980, 250. 393   Suceveanu 1982, 35. 394   Vezi Preda & Hamparţumian 1973, 188–189. 391 392

90

Ciprian Crețu

Reîntorcându‑mă la conflictul dintre romani şi goţi din a doua jumă‑ tate a secolului al IV‑lea, lupta de la Adrianopole, care s-a desfăşurat în data de 9 august 378, încheindu‑se cu victoria goţilor asupra romanilor şi cu moartea împăratului Valens, a avut un impact major asupra istoricilor din Antichitatea târzie,395 constituind un subiect intens dezbătut până în zilele noastre. Înfrângerea romanilor a însemnat o lovitură serioasă dată capacităţii militare a acestora, prin faptul că nucleul armatei părţii estice a imperiului a fost decimată. La aceasta se adaugă pierderea unor lideri romani importanţi, împreună cu decimarea aşezărilor din zonele de la Dunărea de Jos care asi‑ gurau aprovizionarea armatelor din regiune. O altă urmare a acestui episod este aceea că, din cauza nevoii crescânde de trupe între anul 378 şi domnia lui Iustinian, împăraţii au fost nevoiţi să recruteze mai multe trupe din rân‑ dul barbarilor. Creşterea nevoii de mobilitate în rândul armatei contribuie la sporirea importanţei şi prestigiului cavaleriei. În plus, goţii lui Fritigern au constituit un precedent semnificativ în ceea ce priveşte populaţiile barbare, stabiliţi ca foederati în imperiu, dar conduşi de propriii lideri. În orice caz, în ciuda pierderilor, bătălia de la Adrianopol nu a marcat sfârşitul Imperiului Roman, deoarece puterea militară imperială a fost doar temporar afectată.396 Între anii 379 şi 382, noii împăraţi, Gratianus şi Theodosius I, întreprind acţiuni militare în încercarea de a stăvili pericolul goţilor învingători la Adrianopole. În această perioadă, eşecul romanilor are drept urmare apa‑ riţia unei configuraţii noi şi speciale în ceea ce priveşte aşezarea goţilor în teritoriile imperiului, ca regnum in regno, deci în frunte cu propriii lideri. Singura sursă scrisă referitoare la campaniile lui Theodosius împotriva goţi‑ lor o reprezintă rezumatul lui Eunapius, respectiv textul lui Zosimus care se bazează pe relatarea primului.397 Theodosius îşi îndreaptă eforturile înspre înlăturarea pericolului imi‑ nent al goţilor asupra capitalei de la Constantinopol, prin organizarea unei campanii împotriva barbarilor în regiunea Thraciei. Generalul Modares (Modaharius), el însuşi de descendenţă gotică nobilă, ajuns Magister Militum în armata împăratului, obţine unele victorii în 379–380, astfel încât o parte dintre barbarii din Thracia sunt împinşi înspre vest, către Illyricum.398  Pentru impactul înfrângerii romanilor la Adrianopole asupra contemporanilor, vezi Straub 1943; Lenski 1997. 396   Literatura de specialitate privitoare la lupta de la Adrianopole şi la urmările acesteia este substanţială. Dintre contribuţiile cele mai importante amintim: Austin 1972; Burns 1973; Wanke 1990, 198–219; Lenski 2002, 320–368; Tannenbaum 2016. 397  Eunap. fr. 47–48; 55; 59 (în Blockley 1981); Zosim. 4. 32–38. 398   Wolfram 1988, Burns 1994, 54–55; Williams & Friell 1994, 16–17; Cedilnik 2009, 59–60. 395

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

91

În aceeaşi perioadă, o altă parte a goţilor, posibil conduşi chiar de Fritigern, atacă în zona Macedoniei provocând daune serioase armatei împăratului, care este cât pe ce să fie capturat. Zosimus notează că goţii nu merg pe urmele lui Theodosius, care se retrage către Constantinopol, ci, conştienţi de victoria obţinută, preiau controlul asupra regiunilor Macedoniei şi Thessaliei, fără a ataca însă oraşele, în speranţa obţinerii unor tributuri de la acestea.399 În anul 381, dinspre vest, cei doi generali ai lui Gratian – Bauto şi Arbogast – îi alungă pe goţi din Illyricum înapoi în Thracia. În iarna dintre 380 şi 381, pe când se afla la Salonica, Theodosius cade grav bolnav, însă îşi revine în timpul următoarei primăveri. Văzând că nu are rost să arunce şi mai multe resurse într‑o luptă care părea că nu va avea un deznodământ favorabil romanilor, împăratul din Est începe negocierile cu goţii, care se vor concretiza prin pacea din 3 octombrie 382. Prin aceasta, goţii sunt rea‑ şezaţi în teritoriile diocezei Thracia şi îşi păstrează propria structură mili‑ tară, urmându‑şi propriii lideri în luptă de partea romanilor, atunci când circumstanţele o vor cere.400 Zosimus vorbeşte despre aceştia în contextul campaniei lui Theodosius împotriva uzurpatorului Magnus Maximus,401 la fel cum Orosius îi aminteşte ca reprezentând garda avansată a împăratului care a pierit în luptele împotriva generalului Arbogast.402 Ascensiunea generalului Arbogast în vest, împreună cu sporirea puteri‑ lor acestuia alături de împăratul-marionetă Eugenius, îi oferă lui Theodosius ocazia de a acţiona în scopul preluării întregii conduceri a imperiului. Șansa de a‑i promova pe cei doi moştenitori ai săi în fruntea celor două jumătăţi ale imperiului însemna nu doar concentrarea puterii, ci şi crearea unei noi dinastii conducătoare. Astfel, Honorius este proclamat Augustus în 393, şi îşi însoţeşte tatăl în drumul său spre vest, în timp ce Arcadius, încă minor, este pus sub tutela prefectului estului (Praefectus Praetorio Orientis). În 395, la moartea lui Theodosius, cei doi fii ai săi au preluat controlul teoretic al celor două jumătăţi ale Imperiului Roman, Honorius (393–423) în vest, Arcadius (395–408)403 în partea de est. Arheologii au legat o nouă refacere a zidului de incintă de la Histria (faza C) de perioada de domnie a lui Theodosius, respectiv a lui Arcadius.   Zosim. 4. 31.   Cedilnik 2011; Székely 2017, 84–85. 401   Uzurpator în partea vestică a imperiului, care domneşte în Britannia, Gallia şi Spania între anii 383–388 (Jean-Remy 1965; Curran 1998, 104–108). 402   Zosim. 4. 45; Oros. 7. 35. 19. Generalul Arbogast, magister militum cu puteri sporite, îl proclamă împărat pe Flavius Eugenius în 392, la câteva luni după moartea lui Valentinian al II‑lea (vezi Croke 1976; Szidat 1979). 403   Asociat la tron tatălui său, împăratul Theodosius, între 383 şi 395. 399 400

92

Ciprian Crețu

Fortificaţia din zona porţii mari a cetăţii este întărită prin adăugarea a două turnuri în partea de vest, de o parte şi de cealaltă a intrării. Datarea acestor intervenţii în ultima parte a secolului al IV‑lea este indicată de descoperirea a două monede din bronz în mortarul paramentului turnului de sud al por‑ ţii. Una din vremea lui Theodosius I, emisă în anul 383, iar cea de‑a doua de la Arcadius, emisă în acelaşi an.404 Eforturile de reconstruire şi consolidare a infrastructurii în timpul dinas‑ tiei theodosienilor sunt atestate mai ales în zona de la sud de provincia Scythia. O inscripţie datată în 395 atestă ridicarea unor ziduri de apărare în oraşul Panion (denumit ulterior Theodosiopolis).405 O inscripţie dedicatorie descoperită, de această dată, mai aproape de zona noastră de interes – la Plachidol, în nord-estul Bulgariei – atestă existenţa unor intervenţii asupra zidurilor şi asupra uneia dintre porţile unei aşezări.406 O ultimă etapă care interesează în ceea ce priveşte incinta romană târzie a Histriei este de găsit la un secol distanţă. Refacerea zidului a fost docu‑ mentată în timpul domniei împăratului Anastasius I (491–518) (faza D).407 O perioadă de relativă linişte, marcată de iniţiative de dezvoltare urbană şi de refaceri masive, este atestată de izvoare epigrafice, fiind descoperite cără‑ mizi ştampilate cu numele împăratului (D. N. IMPERATOR / ANASTASIUS P. F. AC / TRIUMFATOR SEM / PER AUGUSTUS).408 Acesta pare să fie un adevărat fenomen pe o zonă extinsă, căci există numeroase descoperiri de acest fel. Cărămizi care se leagă de acţiuni similare de reconstruire sau reno‑ vare a unor clădiri au mai fost descoperite şi în diferite zone din cetatea de la Dinogetia, cele mai multe în ruinele şi în pavajul unei bazilici,409 la Sacidava, într‑un strat de arsură de lângă zidul cetăţii,410 precum şi la zidul de incintă de la Dyrrachium.411 Două asemenea descoperiri din vremea lui Anastasius I au fost identi‑ ficate şi la Histria. Pe o cărămidă descoperită aici se poate citi următorul   Hamparţumian & Sion 1980, 19; Domăneanţu & Sion 1982, 385–387.   Külzer 2008, 562. 406   Băjenaru 2010, 37 consideră că aşezarea la care face referire inscripţia este oraşul Marci‑ anopolis. În opinia mea, această ipoteză trebuie tratată cu reţinere. Pe inscripţie se pot citi următoarele: mo]enia muros [---?] / [---? se]d d(omi)n(u)s mundi custo/[dia]t hostia portaE(?) [------? (Beševliev 1964, 54–55, Nr. 81). În plus, între Plachidol (locul descoperirii inscrip‑ ţiei) şi Marcianopolis este o distanţă de peste 70 de kilometri. 407   Domăneanţu & Sion 1982, 387. 408   Barnea 1960, 365–366; Zahariade 2006, 83, Fig. 44. 409   Cincisprezece fragmente de cărămizi, toate purtând o ştampilă în relief cu numele lui Anastasius (Barnea 1960, 366). Vezi IGLRom 246, a‑f. 410   Scorpan 1980, 50. 411   Hill 1992, 49. 404 405

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

93

grafitto: [D(ominus) n(oster) Imperator] / [A]nasta[sius P(ius) F(elix) ac] / [tri]umfator sem/[per Aug]ustus, în timp pe cealaltă apare doar Imp(erator) Anastasius.412 Cercetările desfăşurate în anii ’70 în zona curtinei „b” a zidului de incintă roman târziu au confirmat, în opinia arheologilor, exis‑ tenţa unor refaceri la începutul secolului al VI‑lea, eveniment care se încadrează, astfel, din punct de vedere cronologic, în timpul domniei lui Anastasius. Această refacere constă în îngroşarea spre vest a acestei porţi‑ uni de incintă, alături de amenajarea unei camere la turnul B. Aceste inter‑ venţii coincid cu construcţiile similare databile tot în această perioadă în cazurile turnurilor F şi H, precum şi a unui drum de acces spre acesta, în partea superioară a curtinei.413 Despre eforturile îndreptate spre construcţii şi refaceri în ultima parte a perioadei de domnie a lui Anastasius notează foarte pe scurt Ioannes Malalas în a sa Χρονογραφία (Chronographia). Conform autorului antic, în fiecare oraş al statului roman împăratul a desfăşurat un amplu program de proiecte de construcţie, inclusiv ziduri şi apeducte, au fost dragate porturile, s-au construit băi publice în numeroase oraşe.414 La nivelul secolului al VI‑lea, în aşezările de pe coasta Mării Negre din Scythia se constată existenţa unei perioade de relativă prosperitate şi de schimburi comerciale. Acest fenomen este ilustrat la Histria prin descoperi‑ rea unor structuri de locuire care denotă existenţa unei oarecare prosperităţi, în sud-estul aşezării, în zona rezidenţială (aşa‑numitul cartier „Domus”). Este vorba despre cele patru villae urbanae de mari dimensiuni descoperite pe acest sector în cursul cercetărilor arheologice dintre anii 1990 şi 2003.415 La acestea se pot alătura alte două descoperiri: insula de locuire cercetată recent în partea de sud a acropolei histriene (pe sectorul denumit Acropolă Centru‑Sud),416 precum şi locuinţele care îndeplineau, pe lângă funcţia lor primară de locuire, şi un rol economic, descoperite în cartierul „Cetate”.417   IGLRom 112; Barnea 1977, 87, Nr. 56.   Domăneanţu & Sion 1982, 388. 414  Malal. Chron. 16. 21. 415   Pentru contribuţii de sinteză care prezintă, printre altele, şi aceste descoperiri, vezi Bou‑ negru & Lungu 2003–2005; Munteanu 2011. 416   Identificată în zona de la sud de intersecţia dintre strada C şi strada care duce la nord, către bazilica episcopală. Autorii săpăturilor notează că insula de locuire are două faze: faza I, datată de la începutul secolului al VI‑lea până în 559, al cărei sfârşit este legat de atacul cutrigurilor, şi faza a II, datată în intervalul cuprins între domnia lui Iustin al II‑lea până la începutul secolului al VII‑lea p.Chr. (Bottez et al. 2018; 2019). 417   Adăpostind diverse ateliere şi puncte de desfacere a produselor, după cum notează Flo‑ rescu (în Condurachi 1954, 85–87). Pentru o perspectivă arheologică de ansamblu privind regiunea în cauză în secolul al VI‑lea, vezi Curta 2001, 124–142. 412 413

94

Ciprian Crețu

Trebuie menţionat faptul că, deşi în vremea domniei împăratului Iustinian are loc o masivă reorganizare şi reîntărire a limes-ului de la Dunărea de Jos,418 Histria nu pare să fie printre cetăţile care beneficiază de pe urma acestei poli‑ tici. Sursa care menţionează informaţii referitoare la refacerile şi construcţi‑ ile din cadrul aşezărilor din zona Scythiei şi Thraciei în vremea lui Iustinian este istoricul Procopius din Caesarea, în lucrarea sa Περὶ Κτισμάτων / De Aedificiis. Autorul alcătuieşte o listă cu cetăţile în care s-au desfăşurat ast‑ fel de lucrări, iar printre cele din Moesia şi Scythia se numără Odessos, Marcianopolis, Nicopolis, Troesmis, Callatis, Tomis, Abrittus, Argamum, pentru a menţiona numai câteva.419 Cu toate că Histria nu apare menţionată ca atare, Aricescu consideră că o aşezare din lista lui Procopius – Πούλχρα Θεοδώρα / Pulchra Theodora, plasată între Argamum şi Tomis, desemnează de fapt Histria, sub un nou nume.420 La momentul morţii împăratului Iustinian, în data de 14 noiembrie 565, Imperiul Roman de Răsărit se găseşte într‑o poziţie destul de dificilă din multiple puncte de vedere (economic şi financiar, social, militar), în con‑ diţiile în care trebuie să facă faţă presiunii exercitate de numeroşi inamici, printre care avarii, slavii, cutrigurii, perşii şi alţii.421 Se cuvine să închei excursul istoric de faţă prin a prezenta pe scurt episo‑ dul legat de ultimele momente de locuire ale cetăţii. Până la debutul conflic‑ telor avaro‑bizantine, stricăciunile cauzate de incursiunile barbare în pro‑ vinciile de la sudul Dunării nu au pus serios în discuţie o distrugere masivă a sistemului defensiv roman, la fel cum nu au condus nici la pierderea unor puncte importante din punct de vedere strategico‑militar sau economic. În aceste condiţii, fortificaţiile şi aşezările distruse erau refăcute, în timp ce invadatorii se retrăgeau rapid dincolo de limes după expediţiile de jaf. La sfârşitul secolului al VI‑lea şi începutul celui următor, regiunea de la Dunărea de Jos este zguduită de conflictul romano‑avar, în special în timpul domniilor lui Mauricius Tiberius (582/583–602) şi Phocas (602–610).422 Chiar   Vezi Whitby 1988, 69–80; Zanini 1988; Holum 2005, 89–97; Crow 2005, 412–421.  Procop. Aed. 4. 7–11. Sursa menţionează alte trei cetăţi reparate şi reconstruite – Ibida, Aegissus şi Halmyris – dar în corpul textului (4. 7. 18–20) şi nu în listele de la finalul cărţii a patra. 420   Aricescu 1972b, 343. 421   Vezi Curta 2016; Kardaras 2018, 20–102; Pohl 2018, 69–197. Pentru relaţiile şi conflictele cu perşii, vezi Dignas & Winter 2007, 37–44, 100–115. 422   Vezi Whitby 1988, 92–183; Teodor 2003, 7–31, pentru cronologia atacurilor, aşa cum apar în principal documentate în sursele scrise; Pohl 2018, 163–197. Pentru atacurile care au avut loc în Scythia şi în zonele învecinate în a doua jumătate a secolului al VI‑lea, dar înaintea urcării pe tron a lui Mauricius, vezi Madgearu 1996, 36–42; Teodor 2002, 22–30; 2003, 3–7. 418 419

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

95

puţin mai devreme de momentul urcării pe tron a împăratului Mauricius, distrugerile provocate în provincia Scythia de către invaziile barbarilor sunt documentate arheologic în cazul mai multor aşezări, printre care Axiopolis (distrus probabil în cursul atacurilor slavilor dintre 576–584), Capidava (distrusă după 572/573), Beroe (unde descoperirile monetare identificate în nivelul de arsură se opresc la 575/576), Troesmis (datare tot cu monedă din strat de arsură, încadrabilă între 571–573) şi Halmyris (unde s-au descoperit două tezaure care se încheie cu monede din perioada 574–577).423 Situaţia expusă în cele două paragrafe anterioare avea să culmineze cu evenimentul căderii Sirmiumului sub atacurile avarilor, în anul 582.424 Importanţa acestui centru consta în faptul că ocuparea oraşului deschi‑ dea posibilitatea înaintării avarilor pe rutele care porneau din oraş către Constantinopol, Thessalonica, precum şi spre oraşele situate în zona de coastă a provinciilor Scythia şi Moesia Secunda. Madgearu notează că în această perioadă se declanşează un proces îndelungat de destrămare a limesului dunărean. În opinia sa, pot fi identificate patru etape principale ale aces‑ tui proces. Prima etapă se datează între 576/577 şi 586/587 şi este marcată de atacuri succesive ale avarilor şi slavilor, care conduc la distrugerea mai multor fortificaţii de‑a lungul graniţei. Printre cetăţile care sunt distruse în această etapă se numără Ratiaria, Oescus, Axiopolis, Capidava, Troesmis şi Halmyris.425 Cea de‑a doua etapă a destrămării limes-ului debutează cu o nouă ofensivă a avarilor şi slavilor din anul 593, când sunt distruse o serie de cetăţi din zona Porţilor de Fier. În partea de est este posibil ca sectorul Troesmis-Dinogetia să fi fost distrus tot în această perioadă, ipoteză bazată pe faptul că circulaţia monetară se opreşte la anul 592 în cazul ambelor aşezări menţionate. Etapa se încheie în 598, odată cu încheierea unui tra‑ tat bizantino‑avar prin care Dunărea este recunoscută ca frontieră a impe‑ riului.426 Anul 602 marchează începutul celei de‑a treia etape a destrămării limesului, când sunt distruse fortificaţiile de la Iatrus, Novae şi Sacidava. În final, a patra etapă, se caracterizează prin distrugeri masive produse de atacurile avarilor şi slavilor în intervalul cuprins între anii 614 şi 626. În această perioadă, fortificaţiile de la Ibida şi Ulmetum îşi încetează existenţa. În preajma anului 614 este distrus şi oraşul Tomis, capitala provinciei.427   Vezi Madgearu 1996, 38–39, cu bibliografia.   Szádeczky-Kardoss 1986, 71; 1989, 45–54. 425   Madgearu 1997, 139–140, cu bibliografia; Madgearu 2006, 152, 165, Fig. 2. 426   Madgearu 1997, 142; 2005, 152–153, 165, Fig. 3. 427   Madgearu 1997, 142–143; 2005, 157–158, 167, Fig. 5. Pentru situaţia privitoare la Scythia Minor în a doua jumătate a secolului al VI‑lea, vezi articolul de sinteză recent Lascu 2018. 423 424

96

Ciprian Crețu

Histria, alături de aşezarea de la Tropaeum Traiani, avea să sufere dis‑ trugeri ulterior, la distanţă de două decenii. Sîmpetru consideră că Histria a fost distrusă în anul 586.428 Pe de altă parte, cadrul cronologic stabilit de Suceveanu respinge această ipoteză, considerând că aşa‑numitul nivel IVB nu a fost distrus la 586, ci mai târziu, la 592/593.429 Un tezaur monetar desco‑ perit în sectorul „Terme I” se încheie cu monede de la 592/594.430 Madgearu consideră că funcţia militară a Histriei încetează odată cu anul 614. La Histria, precum şi la Halmyris sau la Sacidava, odată cu acest fenomen se declanşează şi procesul de ruralizare a aşezării. Rezultatul final al acestei tranziţii s-a tradus în rarefierea structurilor de locuire, datorită faptului că locuitorii au părăsit aşezările urbane, stabilindu‑se în cele din mediul rural din apropiere.431 În subcapitolul de faţă am încercat să ofer o sinteză a evoluţiei topografiei cetăţii Histria de‑a lungul perioadei sale de existenţă prin raportare, în pri‑ mul rând, la spaţiul funerar aşa cum a fost el gândit, conceptualizat, struc‑ turat şi organizat de locuitorii acesteia. Prin acest demers, am dorit punerea în evidenţă a unor caracteristici pe care le consider esenţiale în încercarea de înţelegere a organizării spaţiilor de depunere a morţilor, cum este, de pildă, dihotomia existentă între cele două spaţii – funerar şi non-funerar, spaţiu intra, respectiv extra muros. Totodată, a fost binevenită şi o scurtă incursi‑ une, inevitabilă de altfel, în modificările prin care trece aşezarea antică de la Histria, cu accent pe modificarea spaţiului locuibil ca urmare a distrugerilor şi refacerilor zidurilor de apărare. Altfel spus, modificările pe care aşezarea histriană le‑a suferit de‑a lungul timpului au reprezentat deopotrivă punctul de plecare al discuţiei referitoare la evoluţia spaţiului funerar şi, în acelaşi timp, şi pretextul pentru elaborarea unei naraţiuni cu privire la evenimentele care au determinat aceste schimbări, mai ales având în vedere faptul că în bibliografia Histriei aceste momente sunt discutate destul de succint, fără a urmări să ofere o privire de ansamblu asupra contextului istoric mai larg în care se petrec. Astfel, unul dintre principalele scopuri ale acestui subcapitol este şi acela de a suplini lipsa din bibliografia histriană a unei naraţiuni, a unui discurs de natură istorică. Atât spaţiul, cât şi lumea materială înconjurătoare constituie părţi esenţi‑ ale ale vieţilor oamenilor şi ale structurii sociale. Prin mecanisme de inclu‑ dere şi de excludere ale elementelor organizate spaţial şi prin îndeplinirea   Sîmpetru 1971, 218–224.   Suceveanu & Scorpan 1971, 159, 164; Suceveanu 1982, 91–92. 430   Poenaru‑Bordea 1976, 207–208; Suceveanu 1982, 158. 431   Madgearu 2001, 211. 428 429

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

97

unor practici în mod recurent (cum ar fi îngroparea morţilor într‑un anume loc, gândirea şi organizarea tramelor stradale, construirea zidurilor de incintă, circulaţia de zi cu zi pe străzi în interiorul şi în afara cetăţii etc.) se creează ontologii. Altfel spus, structurile şi structurarea spaţială (cu spaţiul perceput în cele trei dimensiuni ale lui Lefebvre, despre care am discutat mai sus) nu reprezintă doar o reflectare sau un rezultat al materializării unei ideologii a actorilor sociali, ci sunt părţi integrate ale proceselor sociale şi ale unor comportamente prin care se creează, se reproduc şi se consolidează ontologiile şi ordine socială.432 Peisajul obţinut este astfel un document isto‑ ric, un colector de date, care conţine dovezi ale unui proces îndelungat de interacţiune între societate (cu viziunile sale despre viaţă şi lume – ideologii) şi mediul înconjurător. Altfel spus, oamenii produc şi reproduc lumea încon‑ jurătoare – din care spaţiul este doar una dintre dimensiunile sale – conform unor idei şi concepţii despre aceasta, trăiesc în ea, şi acest fapt are, în schimb, efecte de ordin istoric, inclusiv asupra celor care au produs-o. Organizarea şi semnificaţia spaţiului sunt produse ale unor interpretări, transformări şi experienţe sociale.433

2.3. Fenomenul (creştin) al înmormântărilor ad sanctos. Bazilici şi morminte la Histria Atitudinile cu privire la spaţiul destinat înmormântărilor defuncţilor aveau să se schimbe fundamental, în sensul acceptării şi practicării înmor‑ mântărilor în interiorul aşezărilor, odată cu sedimentarea în mentalul colec‑ tiv a unor idei apărute, promovate şi asumate în contextul răspândirii doc‑ trinei creştine. Istoricii preocupaţi de Antichitate au propus şi discutat posibile cauze care ar putea constitui explicaţii pentru modificarea acestui comportament. Una dintre teoriile clasice, de altfel cea mai timpurie, enunţată de arhitectul şi arheologul danez Ejnar Aksel Petersen Dyggve (1887–1961), consideră că începuturile înmormântărilor între zidurile oraşelor trebuie legate de adu‑ cerea şi implantarea osemintelor de martiri în cadrul unor edificii de cult urbane, fenomen urmat de dorinţa indivizilor de a‑şi depune morţii în pro‑ ximitatea acestora – aşa‑numitele morminte ad sanctos.434 Cu alte cuvinte,   Bourdieu 1989.   Soja 1980, 209–201; 1989, 80. 434   Pentru o poziţie diferită, vezi Costambeys 2001. Acesta discută topografia funerară a Romei la nivelul secolelor V–VI p. Chr. şi observă că, cel puţin în cazul particular al aşezării din peninsulă, procesul este mai degrabă unul invers. Analiza comparativă a cronologiei 432 433

98

Ciprian Crețu

înmormântările au urmat calea relicvelor care au fost aduse în aşezări, întru‑ cât la nivelul mentalităţii creştinilor din epocă, apropierea faţă de rămăşiţele pământeşti ale martirilor avea valenţe soteriologice.435 Cel mai timpuriu caz de înmormântare ad sanctos despre care cunoaştem detalii este plasat în Africa, la sfârşitul secolului al III‑lea. Maximilianus, care refuză să îşi îndeplinească obligaţiile militare conform legii din conside‑ rente de credinţă (creştină), este condamnat la moarte de către proconsulul provinciei Africa Proconsularis, la 15 martie 295 p. Chr, la Theveste (Tébessa, în nord-estul Algeriei de astăzi).436 Pompeiana, o matrona, reuşeşte să obţină cadavrul tânărului pe care îl îngroapă la Carthagina, în apropierea locului unde se aflau rămăşiţele martirului Cyprianus (ad Carthaginem et sub mon‑ ticulo justa Cyprianum martyrem secus palatium condidit),437 mort în anul 258, în vremea persecuţiilor lui Valerian.438 În acelaşi loc, 13 zile mai târziu, va fi înmormântată şi Pompeiana. Acest episod, fie el real sau imaginat, înregistrat în scris de timpuriu sau mult mai târziu,439 ridică, indiferent de aceste considerente, unele aspecte înmormântărilor urbane alături de aceea a transportării relicvelor în cetate, pare să susţină ipoteza conform căreia rămăşiţele sfinţilor au fost aduse ulterior, fiind mai întâi stabilite şi utilizate ca atare anumite zone de depunere a morţilor în contexte urbane (Costambeys 2001, 172). O altă teorie, avansată de John Osborne, susţine că factorul declanşator al feno‑ menului înmormântărilor în interiorul oraşelor a fost conflictul cu barbarii, invocând impo‑ sibilitatea accesului la cimitirele suburbane în timpul asediilor. Acesta fixează anul 535 ca moment în care încetează practica depunerii în catacombe în cazul Romei (Osborne 1984, 292). Această ipoteză se susţine însă cu greu, şi a fost criticată atât plecând de la conside‑ rente cronologice (vezi Meneghini & Santangeli Valenzani 1993, 92–93), cât şi pentru faptul că autorul foloseşte cazul particular al Romei pentru a generaliza şi extrapola ideea sa ast‑ fel încât să reprezinte un fenomen general, paradigmatic pentru lumea occidentală antică (vezi Cantino Wataghin 1999, 148–149). Cu siguranţă că atacurile barbarilor şi distrugerile pe care aceştia le‑au cauzat au avut un impact în termenii modificării locurilor ocupate de cimitire. Prin această situaţie se poate argumenta, de pildă, de ce numeroase cimitire de secolele IV şi V nu mai ocupă în mod necesar aceleaşi spaţii ca cele din secolele anterioare, permiţându‑le să pătrundă într‑o măsură mai mică sau mai mare în ţesătura (sub-)urbană. Acest fenomen trebuie legat şi de existenţa unui cult creştin al martirilor şi de amenajarea unor edificii de cult asociate acestuia în zonele suburbane, mai apoi în oraşe (vezi Cantino Wataghin 1992, 18–20). Când relicvele sunt mutate intra­ muros, atât pentru a fi protejate, cât şi pentru a proteja la rândul lor oraşele, înmormântările pătrund şi ele pe acest fir logic. Rămăşiţele martirilor – aceşti defuncţi excepţionali – sunt cele care produc o primă breşă în zidurile oraşelor şi într‑un vechi sistem de gândire referitor la imaginea morţii în spaţiul locuit (Dagron 1977, 11–19). 435   Dyggve 1940; 1943; 1952. 436   Pentru relatarea şi discuţii privind acest episod, vezi Musurillo 1972, 244–249; Lancel & Mattei 2003, 22–25. 437   Duval 1988, 52. 438   Vezi Brent 2010, 18–22. 439   Despre existenţa unui topos literar al femeii credincioase care se îngrijeşte de trupul unui

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

99

interesante din punctul de vedere al scopului acţiunilor descrise, în perspec‑ tiva decelării unei mentalităţi sau a unor idei care au condus la întreprin‑ derea acestora. În primul rând, trebuie remarcate cele două puncte geogra‑ fice – punctul de plecare şi destinaţia, în virtutea distanţei apreciabile dintre acestea. De la Theveste către nord-est, până la Carthagina distanţa era de aproximativ 260 km,440 luând în considerare drumul cel mai scurt, care urca probabil prin Ammaedara şi mai departe spre Musti în drum spre destinaţia finală. O asemenea călătorie nu putea fi făcută în mai puţin de câteva zile, cu atât mai mult în condiţiile în care este implicată transportarea unui cada‑ vru, situaţie care îngreuna cu siguranţă călătoria şi care trebuia dusă la bun sfârşit, bănuiesc, cât mai discret.441 Legat de această situaţie, se poate observa importanţa dorinţei ca rămăşiţele lui Maximilianus să fie îngropate într‑un loc anume, important, despre care se ştia la o distanţă în timp de aproape patru decenii (de la moartea lui Cyprianus la aceea a tânărului din Theveste) – ideea unei înmormântări ad sanctos exista aşadar şi se punea destul de mare preţ, dată fiind complicata călătorie până la locul cu pricina. Mai mult decât atât, faptul că Pompeiana moare la scurt timp după ce‑şi duce la bun sfârşit misiunea şi este înmormântată la rândul ei în proximitatea unui martir, nu poate veni decât ca o recompensă binemeritată a faptelor femeii. Considerată în lumina obiceiurilor funerare romane, înmormântarea lui Maximilianus ilustrează existenţa unei anume sensibilităţi faţă de locul de depunere. Un punct central al acestui episod este acela că tânărul nu a fost înhumat alături de alţi membri ai familiei sale. În schimb, sursa noastră sub‑ liniază că trupul neînsufleţit al acestuia este îngrijit de către o femeie creştină cu care aparent nu are nicio legătură de rudenie. Important este şi că această femeie – Pompeiana, este înmormântată ulterior lângă Maximilianus, şi nu martir, care este destul de frecvent în textele cu caracter hagiografic din Antichitatea târzie, vezi Cooper 1999, 314–315. Pentru Robert Wiśniewski, menţionarea vârstei exacte la care a fost ucis Maximilianus – 21 de ani, 3 luni şi 18 zile – extrem de neobişnuită în naraţiunile hagiografice, dar o procedură standard de redactare a textelor de pe epitafuri, reprezintă un indiciu al faptului că autorul Acta Maximiliani ar fi văzut „pe viu” mormintele celor trei personaje: episcopul-martir Cyprianus, Maximilianus şi Pompeiana (Wiśniewski 2019, 86). 440   Distanţă calculată folosind platforma „ORBIS: The Stanford Geospatial Network Model of the Roman World”, accesibilă la http://orbis.stanford.edu. 441   În traducerea textului care face referire la acest episod din lucrarea lui Yvette Duval (1988, 52), autoarea menţionează că trupul lui Maximilianus este depus într‑un sicriu traducând „imposito in dormitorio suo”, interpretativ, ca „après l’avoir placé dans son cercueil”. În acest caz, existenţa unui sicriu pune în discuţie mijloacele logistice necesare transportării acestuia până la Carthagina. Numai că în traducerea lui Herbert Murillo (1972, 248–249) lucrurile stau destul de diferit, acesta traducând aceeaşi secvenţă a textului latinesc prin „after placing it in her own chamber”, ceea ce modifică scenariul prin dispariţia sicriului, înlocuit de aşeza‑ rea trupului martirului în casa matroanei romane până la începerea călătoriei.

100

Ciprian Crețu

tatăl acestuia, cum se întâmpla firesc în lumea romană. Se observă o ruptură în întreg procesul funerar tradiţional roman: atât responsabilitatea organiză‑ rii funeraliilor, cât şi stabilirea locului de înmormântare, s-au sustras dintre obligaţiile care reveneau în mod obişnuit rudelor rămase în viaţă. În cazul de faţă, locul înmormântării nu mai afirmă o legătură existentă între defunct şi locul de înmormântare al înaintaşilor săi de sânge, ci una cu fratele şi pre‑ decesorul său întru martiriu, Cyprianus. Povestea lui Maximilianus exem‑ plifică modul în care înmormântarea ar putea exprima legăturile existente în cadrul unei comunităţi creştine, legături care depăşesc graniţele familiale sau geografice. Sursele ne spun că trupul defunct al episcopului Cyprianus a fost trans‑ portat în taină de către credincioşii care îl urmau, fiind depus în cimitirul păgân de pe Via Mappaliensis, situat în apropierea băilor şi cisternelor car‑ tagineze, în zona suburbană (în afara oraşului).442 La peste un secol distanţă, în jurul anului 400, când Augustin din Hipona predică în oraşul Carthagina, ajunge in Mappalibus, id est in Basilica beati martyris Cypriani,443 de unde reiese destul de facil faptul că la acel moment pe locul în care se ştia sau se credea că se află rămăşiţele martirului Cyprianus exista un edificiu de cult. Continuarea utilizării unui cimitir păgân de către creştini trebuie că se leagă de prezenţa în acest spaţiu a mormântului martirului. Cu cât este mai mare apropierea morţilor de aceste moaşte, cu atât este mai puternică mijlocirea pe care o va realiza sfântul în numele lor când va veni vremea. Interpretarea surselor scrise conduce spre validarea ipotezei conform căreia locurile în care erau depuşi martirii au atras noi înmormântări în apropierea acestora (chiar dacă aceste spaţii nu se găseau în interiorul ora‑ şelor, intra­urbem), un proces despre care vorbesc atât Dyggve, cât şi Duval, mai degrabă decât ordinea inversă propusă de Costambeys. Desigur că se poate invoca mutarea rămăşiţelor martirilor într‑un loc nou în cadrul unei strategii al cărei scop era crearea unei proximităţi între martiri şi credincioşii (sau păgânii) îngropaţi deja acolo, tot din considerente care ţin de credinţa în viaţa de apoi, într‑o perspectivă soteriologică (fenomen ce se supune de această dată schemei lui Costambeys). Episodul Maximilianus nu este singurul care vorbeşte despre acest feno‑ men. Ambrosius (340–397), episcop al Milanului în a doua jumătate a secolului al IV‑lea, urmează îndeaproape o adevărată strategie pentru a se asigura că atât el, cât şi familia sa, îşi vor găsi locul de odihnă lângă mor‑ mintele martirilor. După moartea fratelui său Satyrus, Ambrosius compune   Dunbabin 1978, 188–195.   Saxer 1980, 184–185.

442 443

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

101

un epitaf în care este menţionat că decedatul a fost depus lângă un martir, purificând astfel şi mormântul fratelui episcopului.444 Ambrosius însuşi se ocupă de căutarea şi mutarea relicvelor a doi martiri – Gervasius şi Protasius – în noua sa bazilică, unde plănuia să fie înmormântat,445 lucru care se va şi întâmpla, folosindu‑se astfel de rămăşiţele acestora pentru a atinge un scop dublu: dedicarea bisericii unde acesta va fi îngropat şi sacralizarea spaţiu‑ lui de sub altar unde au fost depuse trupurile martirilor. De la tranzacţii în Roma secolului al IV‑lea, care implică cumpărarea unui loc de veci situat ad martyres,446 până în îndepărtatul deşert Negev, din provincia estică Palaestina Tertia, două secole mai târziu, unde un anume Zacharias este înmormântat în martyrion­-ul sfântului Theodor,447 este destul de limpede că fenomenul înmormântărilor ad sanctos cunoaşte o răspândire extrem de largă. Episodul care atestă mutarea relicvelor martirilor la iniţiativa lui Ambrosius ridică un aspect important în ceea ce priveşte percepţia asupra mormintelor. Mormintele, la fel ca alte elemente ale topografiei sacre erau definite în raport cu spaţiile şi instituţiile civice. Poziţia specială a morminte‑ lor romane este clar ilustrată de textele care s-au păstrat de la juriştii romani. Ideologia funerară romană a oferit legii un vocabular de bază, concepte, pre‑ cepte sau reguli care se regăsesc în articularea dreptului funerar roman.448 Un mormânt este, pentru jurişti, un lucru religios (res religiosa) sau un loc religios (locus religiosus), acesta din urmă făcând parte dintr‑o nouă catego‑ rie juridică – aceea a lucrurilor de drept divin (res divini iuris), în opoziţie cu lucrurile care ţin de dreptul „profan”, uman (ius humanum). Dat fiind statutul special al mormintelor romane, profanare acestora în orice mod (considerată ca fiind îndreptată împotriva religio) era tratată cu extremă seriozitate. De la Ulpian, care aminteşte o prevedere din vremea lui Septimius Severus (193–211 p. Chr.) aflăm că guvernatorii provinciali trebuiau să pedepsească cu severitate crimele îndreptate împotriva locu‑ rilor de depunere funerară, pedepsele menţionate fiind condamnarea la moarte sau trimiterea la muncă în mină.449 Ulterior, la peste două secole   ILCV 2165: Uranio Satyro supremum frater honorem / martyris ad laevam detulit Ambro‑ sius / haec meriti merces ut sacri sanguinis humor / finitimas penetrans abluat exuvias. 445  Ambrosius, Epist. 21. 16: Hunc ego locum praedestinaveram mihi. De altfel, episcopul denumeşte bazilica după numele său – Basilica Ambrosiana. Interesant este că acţiunile lui Ambrosius, împreună cu discipolii clerici ai acestuia puteau trece foarte lesne drept profa‑ nare de morminte. Astfel, nu e de mirare că, aşa cum mărturiseşte însuşi episcopul într‑o scrisoare, cei care îl însoţeau erau speriaţi (Ambrosius, Epist. 22. 2). 446   ICUR 4: 9786. 447   I. Negev 17. 448   Vezi Visscher 1963; Robinson 1975; Ducos 1995; Paturet 2015. 449   Dig. 47. 12. 3. 7: Adversus eos, qui cadavera spoliant, praesides severius intervenire, maxime 444

102

Ciprian Crețu

distanţă, un edict din anul 447, în timpul domniilor lui Theodosius al II‑lea şi Valentinian al III‑lea, stipulează pedepse aspre pentru cei care distrug morminte, perturbând astfel „pacea profundă a morţilor”. Interesant este faptul că un fragment din acelaşi edict îi menţionează în special pe membrii clerului, care, aşa cum reiese din text, se dedau frecvent la asemenea fap‑ te.450 Cel mai probabil că aceste acţiuni se petrec în contextul căutării unor morminte de martiri. Definiţia legală romană a unui locus religiosus rămâne o constantă până în Antichitatea târzie. Există însă un moment în care lucrurile se vor schimba radical. Apariţia şi răspândirea unui cult al martirilor va crea o ruptură între definiţia legală şi cea conceptuală a caracterului religios al unui mormânt. Rămăşiţele martirilor pe care le transportă Ambrosius nu mai sunt de nea‑ tins, chiar din contră, caracterul lor sacru este revelat în mod explicit prin tangibilitatea acestora. Reiese destul de clar din acest episod faptul că mor‑ mântul văzut ca un loc particular nu mai avea o valoare religioasă, ci cele care poartă această caracteristică sunt trupurile în sine. Comportamentul episcopului de Milano trebuia văzut ca un act îndeplinit cu pietate, nu ca o profanare de morminte, ci în termenii dorinţei comunităţii de a avea rămă‑ şiţele unor sfinţi‑patroni în noul edificiu de cult, precum şi ca o aducere a martirilor demni de a fi veneraţi la un loc de cinste. Distanţarea faţă de cadrul legislativ care protejează mormintele este destul de vizibilă: mormân‑ tul în sine nu mai este, în acest caz, un loc care să necesite protecţie; misiu‑ nea lui era, mai degrabă, să adăpostească şi să glorifice adevăratul depozitar al sfinţeniei – trupul martirului. Or, dacă mormântul nu îndeplinea această funcţie cu succes, profanarea sa, prin mutarea rămăşiţelor, reprezenta un act justificat.451 Martirul reprezintă un personaj special, atât din pricina circum‑ stanţelor morţii sale, datorită faptului că şi‑a sacrificat viaţa pentru credinţa creştină, cât şi în virtutea conexiunii puternice, mijlocitoare, pe care acesta o are cu lumea de dincolo, cu Raiul.452 Procesul de inventio sau de descope‑ rire a doi martiri necunoscuţi anterior şi mutarea trupurilor acestora devine si manu armata adgrediantur, ut, si armati more latronum id egerint, etiam capite plectantur, ut divus Severus rescripsit, si sine armis, usque ad poenam metalli procedunt. 450   Nov. Theod. Val. 23. 1.: Huius nefandi sceleris inter ceteos reos vehementior clericos querella persequitur, quos portentis talibus imorantes frequenter aspexit dies tristior. 451   Evident că această idee a sanctităţii corpului şi a relativei lipse de importanţă a locului de depunere nu se aplica în cazul tuturor morţilor. Trupurile martirilor erau depozitare ale unui caracter religios tocmai datorită calităţilor lor non-umane, altfel spus care nu se supuneau regulilor naturale care intră în joc după momentul morţii (de exemplu starea de conservare a trupurilor, mirosul plăcut etc.) 452   Brown 1981, 1–3; Février 1991; Potthoff 2017.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

103

o practică întâlnită deseori în contextul cultului martirilor în occidentul Antichităţii târzii şi al Evului Mediu. Discuţia de faţă îşi găseşte sensul în faptul că aduce în discurs o dimensi‑ une importantă care trebuie luată în calcul atunci când este analizată evolu‑ ţia urbană a oraşelor antice – aceea a edificiilor de cult creştine. Cel mai important moment pentru Histria din acest punct de vedere îl reprezintă construirea aşa‑numitei bazilici extra muros (sau bazilica din faţa zidului de incintă).453 Edificiul a fost descoperit acum mai bine de un secol de V. Pârvan (în anul 1914), care cercetează zona în perioada de dina‑ intea izbucnirii Primului Război Mondial, publicând sumar rezultatele.454 Publicarea unui prim-plan al bazilicii se datorează activităţii publicistice a arhiepiscopului romano‑catolic Raymund Netzhammer. Acesta obţine un plan al clădirii de la arhitectul german J. Iacobs, care efectuase săpături în anul 1917, şi îl publică un an mai târziu în lucrarea sa, Die christlichen Altertümer der Dobrudscha.455 Reducerea drastică a zonei urbane de la sfârşitul secolului al III‑lea, des‑ pre care am discutat mai sus, a făcut posibilă existenţa unui spaţiu în care a fost amenajat acest edificiu de cult creştin, la o distanţă de aproximativ 200 de metri spre vest de zidul de incintă. Zona dintre acest zid şi incinta romană timpurie (dezafectată şi abandonată în urma distrugerilor prici‑ nuite de atacurile confederaţiilor de triburi germanice între 238 şi 250) îşi modifică gradual caracterul, mai întâi prin apariţia unor structuri de locu‑ ire relativ modeste, extra­­­ muros, pentru ca mai apoi, cândva la începutul ultimului sfert al secolului al IV‑lea p.  Chr., să devină un spaţiu destinat depunerilor funerare.456 Voi prezenta pe scurt cronologia bazilicii, pentru a fixa cadrul temporal necesar în economia discursului despre utilizarea spaţiului în cauză ca zonă de depunere funerară şi legătura acestuia cu edificiul de cult.  Bazilica coemeterialis descoperită în sectorul de la V de zidul de incintă din valul III, aşa cum apare în prezentarea săpăturilor din anii 1950 (Pippidi 1959, 291); „Die Kirche vor der Mauer”, numită astfel în lucrarea lui Robert Born (2012, 79) despre fenomenul creştinării în provincia Scythia Minor. 454   Pârvan 1915a, 118–119; 1915b, 268–269. 455   Netzhammer 1918, 159–161, Fig. 59. 456   Se consideră, aşadar, că într‑o primă fază, zona necropola nu ar fi avansat chiar până în imediata apropiere a incintei târzii, ci s-ar fi oprit la cele două şanţuri, respectiv la valul de apărare al acesteia, elemente construite în a doua jumătate a secolului al IV‑lea p. Chr., când locuirea de la vest de ele a fost complet abandonată. Aceste structuri defensive ar fi putut constitui şi limita de est a noii zone cu destinaţie funerară. După secolul al IV‑lea, mormin‑ tele depăşesc şi această limită, transformând întreaga zonă în necropola oraşului (Ștefan 1976, 45, 48, 50–51; Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2003–2005, 118; Achim 2015, 295). 453

104

Ciprian Crețu

Deşi descoperită acum mai bine de un secol, bazilica a fost cercetată amplu în cadrul unor campanii arheologice începând cu anul 2001,457 pe baza acestor cercetări bazându‑se şi cronologia edificiului, care presupune existenţa a trei faze.458 Prima fază care marchează apariţia propriu‑zisă a bazilicii este de datat, cel mai probabil, în intervalul cuprins între sfârşitul secolului al V‑lea şi prima parte a secolului al VI‑lea, încadrare făcută pe baza descoperirilor numismatice.459 Bazilica are trei abside, cu cele laterale cu diametrul de 2 m. Au fost identificate şi rămăşiţele unui synthronon,460 construit din pietre legate cu pământ.461 În cea de‑a doua fază a bazilicii, care a fost datată la mijlocul şi din a doua jumătate a secolului al VI‑lea, forma acesteia este cea vizibilă astăzi vizita‑ torului. Are o absidă centrală semicirculară, absidele laterale de la est fiind înlocuite cu ziduri drepte. Naosul este trinavat, fiecare dintre cele trei nave fiind divizată de câte patru rânduri de coloane pe fiecare latură. A treia şi ultima fază a edificiului datează cel mai probabil din ultimii ani ai secolului al VI‑lea şi din primii ai secolului VII, interval în care corpului central al bazilicii i se adaugă cinci anexe: trei pe latura de sud, una spre nord-est şi alta la vest. 462 În ceea ce priveşte mormintele din această zonă, aşa cum am văzut deja, cele mai timpurii morminte descoperite în zona de la vest de zidul de incintă târziu se datează în intervalul cuprins între sfârşitul secolului al III‑lea (post–284, primul an al domniei lui Diocletianus) şi în primii ani ai seco‑ lului următor.463 La acestea se mai putea adăuga, conform autorului săpă‑ turilor, un al patrulea mormânt M12/1961 = 135. Inventarul acestui com‑ plex este format din trei monede (fără alte informaţii referitoare la tipul sau datarea acestora), un ulcior pe partea stângă a femurului stâng, şi o fibulă.464   Colectivul de cercetare fiind alcătuit din A. Suceveanu (coordonatorul săpăturilor), K. von der Lohe (Ludwig-Maximilians-Universität München), V. Rusu‑Bolindeţ (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca), A. Bădescu (Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti). Din anul 2004 responsabilitatea sectorului a fost preluată de V. Rusu‑Bolindeţ. 458   Vezi Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2003–2005 şi Achim 2012b, 145–150. 459   Cele mai timpurii monede descoperite pe nivelul de călcare al bazilicii datează din tim‑ pul domniei împăratului Anastasius (491–518 p. Chr.) (Pippidi 1959, 294; Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2003–2005, 111). 460   Synthronon-ul (gr. σύνθρονον) este reprezentat de una sau mai mute bănci rezervate pen‑ tru clerici, dispuse semicircular în zona absidei unei bazilici (Kazhdan 1991, 1996). 461   Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2003–2005, 107. 462   Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2003–2005, 107–108, 111. 463   Descoperite de Hamparţumian în campaniile de săpături arheologice din prima jumă‑ tate a anilor ’60 ai secolului trecut (Hamparţumian 1971a, 207). M11=134, M14=137 şi M32/1961=155). 464   Hamparţumian 1971a, 205–206; Fig. 4. 1; Fig. 25. 9; Creţu et al. 2020, 152; Pl. 9/c. 457

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

105

Hamparţumian datează vasul ceramic în secolul al IV‑lea, numai că fibula din bronz se încadrează în tipul Keller 6, având deci o datare cuprinsă în intervalul 400–450 p. Chr.465 Dacă M12 trebuie scos din calculul pentru cele mai timpurii morminte din această zonă, în aceeaşi măsură un altul poate fi adăugat. Mormântul M26/1961 = 149 are ca inventar o fibulă de tip Keller 1,466 care se datează timpuriu, între anii 290 şi 320 p.  Chr., încadrându‑se astfel în intervalul cronologic care interesează pentru discuţia de faţă referi‑ toare la primele morminte care apar în zona extra muros la sfârşitul secolului al III‑lea şi începutul celui următor. În 1956, în zona bazilicii, se efectuează o secţiune transversală nord-sud, descoperindu‑se 13 morminte de inhumaţie; mormintele au fost datate de către autorul descoperirii în a doua jumătate a secolului al IV‑lea, iar unele au fost considerate contemporane sau mai târzii decât edificiul de cult.467 Atunci când sunt discutate detaliile privind stratigrafia complexurilor, autorii săpă‑ turilor remarcă faptul că mormintele M9 = 70, M10 = 71 şi M11/1956 = 72, prezintă deasupra gropii o fâşie de pământ de culoare brun închis, strat care este suprapus de pavajul bazilicii. Mormintele M3 = 64 şi M11 = 72 sunt deranjate de zidurile bazilicii: primul de zidul de nord al acesteia, iar cel de‑al doilea de un zid care a fost pus în legătură cu o substrucţie a navei laterale sudice.468 De asemenea, mormântul M5/1956 = 66 intră sub blocul de piatră ce forma baza unei coloane a navei laterale nordice. Niciunul dintre cele cinci morminte asupra cărora s-au putut face aceste observaţii strati‑ grafice nu prezintă inventar funerar, care să poată contribui la o datare mai exactă a complexurilor. E. Popescu făcea o observaţie interesantă în 1959, legată de bazilică: „pavajul de cărămidă al bazilicii, pe care l-am constatat suprapunând unele gropi de morminte, ca şi fâşia neîntreruptă de pământ de sub el nu ne dă dreptul să afirmăm exclusiv, aşa cum am fi înclinaţi, exis‑ tenţa anterioară a cimitirului, fiindcă, potrivit unui obicei bine cunoscut în   Vezi Pröttel 1991. Piese similare au fost descoperite, cel mai aproape de aşezarea de la Histria, la: Beroe‑Piatra Frecăţei (în mormântul nr. 121; Petre 1987, 61), la Sucidava‑Celei (Keller 1971, nr. cat. 16, 17), la Odessus, pe teritoriul actual al Bulgariei (Haralambieva 1990, nr. cat. 42), sau în Serbia, la Viminacium (Redžić 2007, 72, nr. cat. 419, 420, 421; Pl. XLVII) şi Singidunum (Bojović 1983, nr. cat. 453). 466   Hamparţumian 1971a, 206, Fig. 5. 3; Keller 1971, 35; Pröttel 1991, 372. Asemenea piese s-au mai descoperit în contexte funerare la Sucidava‑Celei (Pompilian & Bondoc 2012, 42; 144, Pl. LXI), la Viminacium (Redžić 2007, 66, nr. cat. 351–358, Pl. XXXIII–XXXIV), pre‑ cum şi în alte numeroase situri de pe teritoriul actual al Serbiei (de exemplu la Mošorin şi Pančevo; vezi Petković 2010, 227–228), sau pe teritoriul Ungariei, la Aquincum (Topál 1993, 73; 2003, 41, 45, 50, 52) ori la Szentendre (Maróti & Topál 1980, 114). 467   Pippidi 1959, 294–295. 468   Pippidi 1959, 294. 465

106

Ciprian Crețu

vechime, credincioşii ţineau să se îngroape în bazilică pentru a fi cât mai aproape de mormântul martirului, iar pavajul nu constituia un impediment, fiindcă el putea fi luat şi repus după aceea în forma de mai înainte.”469 În privinţa cronologiei acestei zone de depunere funerară, autorii săpă‑ turilor din sectorul „de la V de zidul de incintă din valul III” de la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut menţionează că există unele indicii care să sus‑ ţină că aceasta ar fi mai veche decât bazilica, avându‑şi probabil începutul în a doua jumătate a secolului al IV‑lea.470 La fel va considera şi N. Hamparţumian, că odată cu sfârşitul secolului al III‑lea şi în secolul al IV‑lea, întreaga zonă îşi schimbă funcţionalitatea, după construirea noului zid de incintă, devenind un loc în care se dezvoltă o necropolă plană. Din totalul de 74 de morminte descoperite în timpul cam‑ paniilor desfăşurate între 1961 şi 1964, Hamparţumian datează cel puţin 37 dintre ele în secolul al IV‑lea, alte 17 sunt datate larg în secolele IV–V,471 iar şase dintre morminte se datează în secolul al VI‑lea. Se conturează astfel ipoteza existenţei a două orizonturi de funcţionare pentru acelaşi spaţiu de depunere funerară. Primul, de la sfârşitul secolului al III‑lea şi în următoa‑ rele două secole, iar cel de‑al doilea, de la sfârşitul secolului al V‑lea, când edificiul de cult este ridicat în zona extramurană, îndeplinind cel mai proba‑ bil funcţia unei bazilici funerare. Când discută despre relaţiile dintre bazilicile creştine şi mormintele din proximitatea acestora, Irina Achim încadrează bazilica extra muros în categoria bazilicilor care au „atras” morminte contemporane în jurul lor (bazilici în jurul cărora s-au constituit cimitire).472 Alături de edificiul de la Histria, în această categorie se mai regăsesc alte două: bazilica cimiterială de la Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi cea de la Novae (Švištov, în Bulgaria).473 La fel ca în cazul Histriei, bazilica extra muros de la Tropaeum Traiani a fost construită într‑o zonă utilizată anterior ca necropolă. Bazilica de la Histria este însă diferită în raport cu celelalte două, în sensul că nu prezintă   Pippidi 1959, 295.   Într‑o notă de subsol autorii notează: „Cu ocazia săpăturilor de la zidul din valul III au apărut mai multe morminte, dintre care unul cu monede de la Valentinian.” (Pippidi 1959, 295, nota 2). Din păcate, cu privire la aceste morminte, nu am putut identifica nicio altă informaţie, cu excepţia menţionării descoperirii lor în nota amintită aici. 471   Datarea acestora va fi pusă în discuţie mai jos. 472   Achim 2015, 291. Pentru o analiză a relaţiei dintre necropole şi structurarea spaţiului funerar în relaţie cu spaţiul urban în Antichitatea târzie pentru spaţiul bulgar, vezi Doseva 2015. 473   Achim 2015, 291–300. Pentru bazilica cimiterială de la Tropaeum Traiani, vezi Achim 2015, 292 (cu trimiterile bibliografice la rapoartele de săpături ale lui Zugravu şi Barnea din anii ’90). Pentru Novae, vezi Atanasov 2011, 28–29; 2016. 469 470

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

107

o criptă pentru depunere de relicve. În cazul edificiului de la Tropaeum Traiani nu au putut fi identificate informaţii din publicaţiile consultate, cu privire la detalii asupra criptei. Singura observaţie în acest sens provine din succintul raport privind săpăturile din anul 1997 unde se menţionează, la secţiunea IV privind sectorul bazilica, faptul că „s-a constatat integritatea bolţii martirium-ului de sub altar”.474 Pentru Robert Born, prezenţa anexei de nord, dar mai ales înmormân‑ tările „privilegiate” din imediata apropiere a bazilicii pe partea de est (în particular mormântul M58/1964 = 181, în axa bazilicii, imediat în exteriorul absidei), constituie un indiciu al existenţei relicvelor în acest edificiu.475 În afara de interpretarea oferită de Born pe baza celor două observaţii menţio‑ nate, nu există niciun alt element care să conducă spre o asemenea ipoteză. Fără a nega statutul privilegiat al mormintelor de la est de bazilică, consider că acestea au fost implantate în zona cu pricina pentru a se afla în proximita‑ tea bazilicii – un loc special, purtător de semnificaţii în sine, liant între două lumi – calităţi care nu trebuie văzute ca fiind dependente şi determinate în mod necesar şi absolut de adăpostirea relicvelor unor martiri în interiorul său. Dacă relicvele martirului din biserică facilitează legătura acestei lumi cu paradisul ceresc, făcând din lăcaş un spaţiu în care cele două lumi se întâl‑ nesc, aşa cum consideră Peter Brown,476 nu trebuie să uităm însă că bise‑ rica este şi un loc în care se întâlnesc (în primul rând) oamenii. Fenomenul înmormântărilor în proximitatea bazilicilor creştine poate fi înţeles cel mai lesne luând în considerare dorinţa unui individ de a fi depus după moarte într‑un asemenea loc, îndeplinirea acesteia fiind bineînţeles condiţionată de unele variabile interdependente, cum ar fi statutul şi rolul social al persoanei în cauză sau puterea acestuia.477 Astfel, luând în calcul existenţa mai multor participanţi, se pot des‑ chide noi perspective cu privire la relaţiile care se conturează în spaţiul funerar oferit de bazilicile cimiteriale despre care discutăm. Aceste relaţii 474   Raport disponibil online la http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=473&d=Adamclisi‑Con‑ stanta‑Cetate–1997 (consultat la 11 dec. 2019). 475   Born 2012, 83. Anexa alipită la exteriorul absidei bazilicii, în partea de nord-vest (având 2,40 m lăţime şi 6,50 lungime), este denumită „capelă” de către E. Popescu, acesta conside‑ rând la rândul său că a fost construită probabil pentru a adăposti rămăşiţele unui martir sau ale unui ctitor. Conform descoperitorului, această cameră comunica cu exteriorul (dar nu cu bazilica propriu‑zisă) printr‑o ieşire situată pe partea de sud, în apropierea arcului absidal al bazilicii (Popescu 1994, 309). 476  „Privileged places, where the contrasted poles of heaven and earth met” (Brown 1981, 3). 477   Înţeleasă aici în primul rând ca fiind legată de producerea efectelor dorite, ca măsură în care un actor social are capacitatea de a influenţa comportamentul celorlalţi în conformitate cu intenţiile urmărite (Goldhammer & Shils 1939, 171; Russell 1938/2004).

108

Ciprian Crețu

nu funcţionează numai pe baza binomului format din persoana defunctă îngropată în cimitirul edificiului, pe de o parte, şi sfera divină de partea cea‑ laltă, ci iau în calcul şi legăturile cu ceilalţi indivizi îngropaţi într‑o manieră similară (în proximitatea relicvelor martirilor sau a bisericii), precum şi cele între membrii societăţii rămaşi în viaţă care frecventează spaţiul în cauză. Ținând cont de o asemenea cheie de interpretare, se poate sugera faptul că mormintelor „atrase” în jurul unei bazilici nu sunt doar monumente fune‑ rare în sine, ci sunt în schimb integrate în ţesătura, în structura edificiului, prin prezenţa lor constantă în câmpul vizual al membrilor comunităţii care frecventează acest loc. În consecinţă, este la fel de validă ipoteza conform căreia oamenii au ales să‑şi îngroape morţii în locuri considerate speciale, privilegiate, pentru a compune şi transmite un mesaj pe „scena” funerară văzută ca un mediu propice pentru practicarea de negocieri sociale, pentru reprezentări şi pentru construirea de naraţiuni. Este important să recunoaş‑ tem, în astfel de situaţii, puterea pe care obiectele materiale (material agency) cum sunt bisericile în sine, sau rămăşiţele sfinte adăpostite în interior, o au asupra deciziilor şi comportamentelor umane. Revenind la mormintele care se concentrează în proximitatea bazilicii extra muros de la Histria, care începe să funcţioneze cel mai probabil târziu în ultima parte a secolului al V‑lea sau la începutul secolului următor, situ‑ aţia arheologică conform stadiului actual al cercetării se prezintă după cum urmează: în săpăturile lui Hamparţumian s-a putut identifica un număr de doar 8 complexuri funerare datate astfel încât să fi fost contemporane cu edi‑ ficiul creştin (vezi Pl. 5). Patru dintre acestea au fost descoperite în incinta / curtea situată la est de bazilică,478 alte patru la nord de bazilică (şi în afara curţii menţionate anterior)479. Alte două au fost identificate ulterior, la sud de aceasta, în timpul săpăturilor conduse de Rusu‑Bolindeţ.480 În contextul existenţei unei zone de depuneri funerare de secol IV p. Chr. în zona în care avea să fie amenajată ulterior bazilica extra muros la distanţă de cel puţin un secol şi jumătate, şi a prezenţei unor morminte contempo‑ rane aflate în proximitatea acesteia, se pune în discuţie relaţia dintre cele două spaţii funerare. Este interesant faptul că, din datele disponibile până la momentul redactării acestui text, există un singur mormânt pe care coor‑ donatorul săpăturilor din anii ’60 ai secolului trecut, N. Hamparţumian, îl datează destul de nesigur în secolului al V‑lea, pe baza „un fragment ceramic   M55=178, M58=181, M60=183 şi M61/1964=184.   M33=156, M38/1961=161, M46=169 şi M49/1962=172. 480   M1=215 şi M2/2008=216. Asupra celor zece complexuri voi reveni în detaliu în capitolul dedicat analizei acestora. 478 479

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

109

cenuşiu, cu decor lustruit, din burta unui vas.” 481 Arhitectura mormântului se prezintă sub forma unei gropi simple, cu schelet acoperit cu lespezi de piatră de diverse dimensiuni, depus în poziţie decubit dorsal. În inventarul funerar, alături de fragmentul ceramic deja amintit, se mai găseşte şi o monedă, des‑ pre care însă nu există nicio informaţie. Situaţia de faţă este, în mod natural, tributară stadiului actual al cercetării. Ar fi fost util şi extrem de interesant în perspectiva încercării de lămurire a situaţiei arheologice din zonă, dacă s-ar fi efectuat cercetări arheologice în sensul extinderii săpăturilor din interiorul incintei / curţii bazilicii, unde a fost descoperit impresionantul M58, alături de alte trei complexuri funerare contemporane cu edificiul. În ceea ce priveşte documentarea relaţiei dintre bazilici şi mormintele contemporane acestora aflate în apropiere, trebuie discutat şi cazul bazi‑ licii cu transept de la Histria (cunoscută şi sub denumirea de Bazilica Episcopală). Edificiul, aflat de această dată în interiorul cetăţii, amenajat în intervalul cuprins între ultimii ani ai secolului al V‑lea şi prima jumătate a secolului VI (în spaţiul ocupat anterior de o altă bazilică, cu dimensiuni mult mai reduse), funcţionează pe parcursul celei mai mari părţi a dom‑ niei lui Iustinian I (527–565 p. Chr.). Acest interval se încadrează în ceea ce A. Suceveanu numeşte Nivelul IV A (491–559 p. Chr.).482 Monumentul suferă distrugeri la un moment datat la jumătatea secolului VI p. Chr., probabil în contextul atacurilor (hunilor?) cutriguri conduşi de Zabergan.483 Acesta este însă reparat relativ rapid, continuând să funcţioneze ca atare până în vremea domniei împăratului Mauricius Tiberius (582–602 p. Chr).484   Informaţii din Arhiva IAB, Fond N.H.   Suceveanu 2007, 17, 19–30. 483   Singurele menţiuni despre cutriguri amintiţi ca atare provin de la Procopius din Cae‑ sareea, în lucrarea sa Ὑπὲρ τῶν Πολέμων Λόγοι (lat. De Bellis), în contextual unei discuţii privind o alianţă dintre aceştia şi gepizi. Autorul notează: „gepizii (gr. Γήπαιδες / Gípaides), temându‑se de puterea romană (căci era de aşteptat ca romanii să se alieze cu longobarzii), se gândesc să invite o parte dintre huni (gr. Οὔννων / Oúnnon) într‑o alianţă ofensivă şi defen‑ sivă. Astfel, au trimis propunerea conducătorilor cutrigurilor (gr. Κουτριγούρων... ἄρχοντας / gr. Koutrigoúron… árchontas) care locuiesc pe partea vestică a lacului Maeotic, pe care i‑au implorat să‑i ajute să poarte mai departe războiul împotriva longobarzilor” (Procop. De bello 8. 18. 13–15). În iarna lui 558–559, cutrigurii, care se stabiliseră în stepele nord-pontice, trec Dunărea îngheţată şi lansează atacuri în Balcani, ajungând până departe, la zidurile Con‑ stantinopolului (vezi Kim 2013, 137–138; Pohl 2018, 25). Acest moment marchează debutul celei de‑a doua faze a edificiului, ceea ce Suceveanu numeşte Nivelul IV B, datat convenţio‑ nal în intervalul cuprins între anii 559 (anul distrugerii) şi 602 (sfârşitul domniei lui Mau‑ ricius Tiberius) (Suceveanu 2007, 17, 30–38). Pentru cronologia atacurilor transdanubiene din această perioadă, vezi Teodor 2002. Pentru o discuţie privind denumirea de cutriguri, vezi Curta 2019. 484   Suceveanu 2007, 38, 98. 481 482

110

Ciprian Crețu

Situaţia mormintelor descoperite în această zonă este problematică. În raportul din Cronica Cercetărilor Arheologice – Campania 1994 se menţi‑ onează că au fost descoperite trei morminte (în unul dintre ele găsindu‑se o cataramă databilă 570–600).485 În campania din anul următor la acestea se adaugă alte patru descoperiri funerare.486 În monografia dedicată aces‑ tei bazilici, apărută în anul 2007, Suceveanu aminteşte în total cinci mor‑ minte: trei descoperite în timpul săpăturilor din anii 1994–1995, o desco‑ perire veche din anii ’70, alături de un alt mormânt ulterior bazilicii (faza V B).487 Coordonatorul monografiei menţionează că nu a insistat pe deta‑ lii privind mormintele, întrucât acestea vor face „într‑o zi” obiectul unei publicaţii elaborate de arheologul care le‑a cercetat, Karl von der Lohe, care la acel moment îşi pregătea teza de doctorat despre mormintele din proximitatea bazilicilor la Ludwig-Maximilians-Universität München.488 Din nefericire, acest lucru a rămas încă un deziderat la mai bine de 25 de ani de la descoperirea mormintelor. În cea mai recentă contribuţie rele‑ vantă în contextul de faţă, Irina Achim menţionează existenţa a cinci mor‑ minte, dintre care patru contemporane cu bazilica şi unul datat ulterior, după abandonarea acesteia. Dintre cele patru morminte contemporane cu bazilica, unul este de fapt anterior bazilicii episcopale, fiind descoperit la exteriorul absidei bazilicii care se afla în aceeaşi zonă şi peste care a fost amenajat noul edificiu.489 Aceste morminte au fost interpretate, pornind de la poziţia lor în relaţie cu edificiul de cult, ca aparţinând prelaţilor care şi‑au îndeplinit serviciul religios aici.490 Achim include descoperirile funerare de la Bazilica Episcopală în categoria „grupuri mici de morminte din apropierea bazilicilor”, alături de Bazilica C de la Tropaeum Traiani, de bazilica principală a complexului de la Švištov şi de bazilica extra muros de la Axiopolis (Cernavodă).491 Interesant este faptul că, deşi este singura construcţie care avea amenajată criptă, în cazul bazilicii de pe latura estică a pieţei mari a cetăţii (Bazilica 485  Raport disponibil online la http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=49&d=Istria‑Con‑ stanta‑Cuptoare–1994 (consultat la 16 dec. 2019). 486  „Dintre care un cenotaf şi unul de copil, toate aparţinând unei necropole bazilicale al cărui specific va trebui elucidat de cercetările viitoare” (http://cronica.cimec.ro/detaliu. asp?k=226&d=Istria‑Constanta‑Cetate–1995). 487   Pentru cele trei morminte descoperite în campaniile 1994–1995 şi pentru mormântul descoperit în anii ’70, vezi Suceveanu 2007, 37–38; pentru mormântul din faza târzie V B (ipotetic 641–681 p. Chr.), vezi Suceveanu 2007, 43. 488   Suceveanu 2007, 8, 37. 489   Achim 2015, 302, Tab. 10. 2. 490   Suceveanu 2007, 38. 491   Achim 2015, 300–306.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

111

Florescu)492 nu au fost descoperite înmormântări. O posibilă explicaţie a acestui fenomen poate fi legată de poziţia bazilicii în planul urban al Histriei. În capitolul de faţă am încercat să ofer o sinteză a evoluţiei topogra‑ fiei cetăţii Histria de‑a lungul perioadei sale de existenţă, prin raportare, în primul rând, la spaţiul funerar aşa cum a fost el gândit, conceptualizat, structurat şi organizat de locuitorii acesteia, având la bază distincţia dintre spaţiul destinat locuirii şi spaţiul pentru depunerea morţilor (binom căruia aveau să i se aducă, aşa cum am observat, unele modificări, în epocă târzie). Topografia funerară a aşezării a fost influenţată şi condiţionată în mod natu‑ ral de transformarea planului urban al cetăţii în timp şi spaţiu. Prin îmbina‑ rea observaţiilor şi interpretărilor de ordin istoric, referitoare la perspectiva evenimenţială (distrugerea zidurilor şi construirea unei noi incinte sau apa‑ riţia unor edificii de cult, spre exemplu) cu analiza şi încercările de explicare a unor fenomene care ţin de sfera ideilor şi conceptelor (relaţia dintre spaţi‑ ile pentru locuire şi spaţiul destinat cimitirului în lumea greco‑romană, pre‑ cum şi modificarea acesteia odată cu apariţia şi răspândirea creştinismului, relaţia dintre spaţiile sacre reprezentate de biserici şi mormintele implantate în proximitatea acestora), am dorit să conturez un tablou cât mai complex posibil în ceea ce priveşte topografia funerară a aşezării de la Histria.

  Bazilică ce a funcţionat în secolele V–VI (Barnea 1981, 499–500, Fig.  14–15; Popescu 1994, 314–316; Achim 2005). 492

CAPITOLUL III

Un istoric al tipologiilor de morminte în arheologia romană din sud-estul Europei

There is no right or wrong way to classify anything, but there are better and worse ways of achieving specific pur‑ poses, once we have decided what those purposes are.493

Clasificarea reprezintă un element central în toate sectoarele existenţei umane. Aceasta este fundamentală şi o condiţie sine qua non pentru pro‑ cese de bază cum ar fi conceptualizarea, limbajul şi vorbirea, dar şi pentru matematică, statistică şi analiză de date în general. Atât în ştiinţele naturale, cât şi în ştiinţele sociale, tipologiile au o istorie îndelungată în calitate de mecanisme cu care specialiştii operează în vederea desfăşurării analizelor necesare cercetării lor, a scopurilor pe care aceştia le urmăresc. De la tipo‑ logia fibulelor din bronz a lui Oscar Montelius din a doua jumătate a seco‑ lului al XIX‑lea la tipologia mormintelor descoperite în provincia romană Dalmatia realizată în anul 2018 de arheologii sârbi (care apare discutată spre finalul acestui capitol), aceste demersuri apar drept inevitabile în cercetarea arheologică, îndeplinind diverse scopuri, fie că este vorba despre enumerări, comparaţii, elaborarea unor cronologii şi naraţiuni istorice sau despre mani‑ pulări de natură statistică ale informaţiilor avute la dispoziţie. Registrul arheologic494 care cuprinde descoperirile funerare de epocă romană din Dobrogea realizate în ultimul secol reprezintă un corp consis‑ tent prin analiza şi interpretarea căruia se pot contura discursuri cu privire la practicile funerare ale populaţiilor din trecut. Probabil cele mai timpurii descoperiri funerare sunt cele de la Tomis, din perioada în care a fost ame‑ najat portul modern (între 1896 şi 1909, fiind inaugurat de Regele Carol I)   Adams & Adams 1991, 4–5.   Prin „registru arheologic” înţeleg în textul de faţă totalitatea descoperirilor arheologice – complexuri arheologice şi artefacte – dintr‑un anumit spaţiu (sit, zonă, sector etc.) şi dintr‑o epocă dată. 493 494

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

113

şi când s-a descoperit „un număr mare de morminte.”495 Primele cercetări arheologice preventive documentate în zona centrală a oraşului Constanţa care au scos la iveală descoperiri funerare datează din anul 1956. Este vorba de săpăturile efectuate de Adrian Rădulescu şi Mişu Davidescu în zona par‑ cului Teatrului de Stat, care au dus la descoperirea a 42 de morminte.496 Pe lângă acestea, se cuvine să menţionăm şi descoperirile importante rea‑ lizate în urma altor cercetări arheologice pe teritoriul aşezării tomitane, din a doua jumătate a secolului trecut. În perioada cuprinsă între anii 1981– 1983, V. Lungu şi C. Chera‑Mărgineanu desfăşoară cercetări în mai multe puncte din arealul ocupat de necropolele antice ale oraşului, cu ocazia unor lucrări edilitare de mare anvergură. Cu această ocazie sunt descoperite 110 morminte datând din epoca romano‑bizantină.497 M. Bucovală şi C. Paşca descoperă 106 complexuri funerare databile în secolele II–IV p.  Chr.) pe parcursul campaniilor arheologice desfăşurate în perioada 1987–1988 (în zona „Strada Traian-Policlinica 2”).498 În perioada 2000–2017, pe teritoriul municipiului Constanţa au fost cercetate peste 175 de morminte de epocă romană, cu datări ce acoperă primele şase secole p. Chr.499 Cu ocazia săpăturilor arheologice din perioada 1959–1976 (cu unele întreruperi) sunt descoperite peste 463 de complexuri inaugurând seria descoperirilor funerare într‑o altă necropolă foarte importantă – cea de la Callatis (Mangalia).500 În total se estimează că în această necropolă ar fi fost cercetate peste 900 de morminte.501   Barbu 1961, 203.   Davidescu & Rădulescu 1959, 754. 497   În punctul „Strada Ardealului” sunt descoperite 50 de morminte (datate în secolul al IV‑lea p. Chr.) în anul 1981 (vezi Lungu & Chera‑Mărgineanu 1982); la intersecţia Bulevar‑ dului 1 Decembrie 1918 cu Strada Stabilizării sunt cercetate, un an mai târziu, 37 de mor‑ minte (datate în secolele IV–VI p. Chr.; vezi Lungu & Chera‑Mărgineanu 1986); în zona „Bd. Republicii‑Bd. 1 Decembrie 1918-Incinta poştei noi” sunt descoperite 23 de complexuri fune‑ rare (datate tot în secolele IV–VI p. Chr.), în anul 1983 (Lungu & Chera‑Mărgineanu 1983). 498   Bucovală & Paşca 1988–1989. 499   Am ajuns la acest număr în urma inventarierii tuturor descoperirilor funerare menţio‑ nate în rapoartele preliminare de cercetare arheologică de pe teritoriul municipiului Con‑ stanţa, din perioada 2000–2017 (rapoarte disponibile online la http://cronica.cimec.ro/cer‑ cetari.asp. 500   Preda, Popescu & Diaconu 1962; Diaconu 1964; Preda & Cheluţă‑Georgescu 1975. 501   Pe lângă cele 367 de morminte publicate în volumul monografic de către C. Preda, tre‑ buie menţionate şi alte campanii cu descoperiri foarte bogate. Cercetările realizate în peri‑ oada 1975–1992 au condus la descoperirea altor 250 de morminte (Georgescu & Ionescu 1995–1996, 197). În anul 2000, în urma efectuării unei săpături arheologice cu caracter de salvare, au fost cercetate 169 de morminte de epocă romano‑bizantină (Ionescu, Alexandru & Constantin 2002–2003), iar în anul 2004 a avut loc o campanie arheologică în cadrul căreia au fost descoperite şi cercetate 55 de complexuri funerare (Ungureanu & Radu 2006). 495 496

114

Ciprian Crețu

Un alt sit important, în perspectiva cantităţii descoperirilor de mor‑ minte, este Beroe (Piatra Frecăţei, comuna Ostrov, judeţul Tulcea). În principala publicaţie privind necropola sunt prezentate 228 de morminte (dintre care 40 datate în secolele II–III p. Chr.), chiar dacă în cercetările din anii 1958–1959 şi 1960–1971 au fost identificate 1139 de morminte cu 1113 schelete.502 Puşi în faţa unui registru arheologic de descoperiri funerare bogat şi cu potenţial, specialiştii s-au văzut nevoiţi să apeleze, în mod natural, la una dintre cele mai vechi şi mai de bază metode utilizate în arheologie – elabora‑ rea de tipologii – cu scopul de a încerca să pună ordine şi sens în descoperi‑ rile pe care le fac. Astfel, începând cu anii ’70 ai secolului trecut, descoperi‑ torii mormintelor din cele trei mari situri de epocă romană menţionate mai sus (Tomis, Callatis şi Beroe) au construit fiecare câte o tipologie. În cele ce urmează, voi realiza o scurtă analiză a acestora. Elaborarea şi utilizarea unei tipologii nu este un proces automat şi nu are în mod necesar un caracter obiectiv, din moment ce scopul lor este să ser‑ vească nevoilor cercetătorilor, fapt care influenţează modul în care tipologi‑ ile sunt construite şi utilizate.503 Tipurile de morminte nu sunt descoperite, ci create ca atare de arheologi, la fel cum mormintele nu aparţin unor tipuri, ci sunt plasate în schemele clasificatorii gândite de specialişti.504 Am adău‑ gat discuţiei, alături de cele patru tipologii elaborate în spaţiul românesc, alte câteva tipologii mai noi sau mai vechi din diferite spaţii, mai apropiate sau mai îndepărtate,505 pentru a ilustra şi observa multitudinea de viziuni şi abordări ale unui registru arheologic care nu este, în ultimă instanţă, extrem de diferit în manifestările sale de bază. Cele patru tipologii elaborate de arheologii din România, în ordine cro‑ nologică, sunt: 1. tipologia mormintelor de la Tomis, elaborată de Barbu;506 2. cea a mormintelor de la Callatis aparţinând lui Preda;507 3. cea a mormintelor

  Petre 1987, 7.   Adams & Adams 1991, xvi, 258–259. 504   Vezi Brew 1946 / 1971, 76–77; Ford 1954 (cf. Spaulding 1954). 505   O tipologie timpurie a mormintelor de la Viminacium (Vasić 1907); tipologia mormin‑ telor de la Timacum Minus (Ravna, în Serbia; Petković et al. 2005, 129–133); o tipologie a mormintelor romane târzii din provincia Dalmatia (Kurilić & Serventi 2018, 452–453); cea a mormintelor din necropolele romane ale aşezărilor de la Berytus şi Botrus (pe teritoriul actual al Libanului; Elias 2016, 51–55, 254, 293–295); o tipologie de sinteză a mormintelor de epocă romană descoperite pe teritoriul fostei Republici Iugoslave (Jovanović 1984). 506   Barbu 1971. 507   Preda 1980, 15–22. 502 503

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

115

de la Beroe, a lui Petre;508 4. încercarea de uniformizare a celor precedente, concretizată în tipologia elaborată de Soficaru.509 În ceea ce priveşte definiţia termenului „tipologie”, pentru scopul lucră‑ rii de faţă, prin tipologie înţeleg un tip particular de clasificare, utilizată cu scopul de a sorta entităţi în categorii care se exclud reciproc.510 În afară de tipologiile formulate de arheologii din spaţiul românesc, pentru selectarea celorlalte, astfel încât să fie relevante pentru discuţia de faţă, m-am ghidat după principiile enunţate de William Y. Adams şi Ernest W. Adams în lucra‑ rea Archaeological typology and practical reality. A Dialectical Approach to Artifact Classification and Sorting.511 Astfel, tipurile propuse de arheologi au fost supuse unor condiţii. Un tip trebuie să aibă identitate, adică să fie iden‑ tificabil în mod constant şi să aibă un caracter distinct în momentul în care este observat cu ajutorul simţului vizual. În acelaşi timp, trebuie să aibă sens, care se referă aici la asocierea dintre elementele culturii materiale în cauză, ce constituie obiectul tipologiei şi ideile noastre despre ele. Nu în ultimul rând, tipurile trebuie să aibă semnificaţie.512 În aceeaşi măsură, tipurile pro‑ puse în tipologiile în cauză trebuie să fie explicite, aceasta însemnând să aibă o definiţie individuală, un nume şi un cod.513   Petre 1987.   Soficaru 2007. 510   Adams 1988, 91–94 pentru o definiţie complexă. În literatura de specialitate există nume‑ roase contribuţii cu privire la tipologii ca instrument implicat în cunoaşterea ştiinţifică în domeniul arheologiei. Dintre acestea, pentru o imagine de ansamblu, vezi: Krieger 1944; Dunnell 1971/2002, 43–86 (în special); Klejn 1982; Adams & Adams 1991; Read 2009). 511   Adams & Adams 1991, 30–38. 512   Cei doi autori vorbesc despre trei feluri de semnificaţie: intuitivă, empirică şi statis‑ tică. Prima se referă la producerea unei impresii suficient de puternice la nivel senzorial, astfel încât, mai degrabă instinctiv, decidem că un anume tip trebuie să aibă o semnifica‑ ţie aparte (spre exemplu complexurile funerare care au o arhitectură monumentală, cum sunt mausoleele). Un tip are o semnificaţie empirică dacă am descoperit prin experienţă că are sens şi care este acesta; în final, putem spune despre un tip că are semnificaţie sta‑ tistică dacă are două sau mai multe atribute care apar împreună în mod constant, astfel încât să putem emite ipoteza că apariţia acestora împreună nu se poate datora întâm‑ plării. Dacă se observă, de pildă, că există o relaţie între mormintele care au amenajat acoperiş în dublă pantă şi bogăţia inventarului funerar din acestea, sau între orientarea pe direcţia est-vest a defuncţilor şi lipsa bunurilor funerare din aceste morminte, pentru a oferi două exemple ipotetice. Putem deduce astfel, în cazul semnificaţiei statistice, că a fost implicat un factor cauzal, chiar dacă natura exactă a acestuia ne scapă. (vezi Adams & Adams 1991, 35). 513   Nu în mod absolut, dar ca un atribut necesar, din moment ce una dintre funcţiile unei tipologii ar trebui să fie aceea de a evita sau minimiza utilizarea frecventă a unei descrieri lungi în detrimentul unei convenţii stabilite ca atare: de pildă, scriem mormânt „tip Ia”, în loc să scriem de fiecare dată „mormânt cu groapă de formă rectangulară, fără amenajări, în care defunctul era învelit într‑un giulgiu şi apoi depus.” 508 509

116

Ciprian Crețu

Aşa cum se poate observa din analiza tipurilor care compun tipologiile,514 crearea acestora nu reprezintă un demers uniform, fie că aceasta ia în calcul descoperirile funerare dintr‑un singur sit arheologic, fie operează la scară mai mare, cum ar fi cele care sunt construite pe baza descoperirilor dintr‑un teritoriu mai larg, cum ar fi o provincie romană, sau o regiune istorică cir‑ cumscrisă ca atare. De la tipologia cu patru tipuri şi cu numeroase subtipuri a lui Aurelian Petre sau tipologia de sinteză a lui Andrei Soficaru, la tipolo‑ gia elaborată de Vasile Barbu care însumează 18 tipuri,515 se constată vari‑ aţii semnificative ale rezultatelor în ceea ce priveşte acest demers. Se poate spune că diversitatea tipologiilor stă mărturie pentru varietatea practicilor funerare din respectiva unitate studiată (fie acesta un singur sit arheologic, adică un singur cimitir, fie o zonă mai largă). Acest lucru poate fi adevărat numai într‑o oarecare măsură, în condiţiile în care scopul principal al unei tipologii este acela de a sorta şi încadra entităţi. Trebuie însă conştientizat un fapt, şi anume că acest proces nu se desfăşoară în mod gratuit, deci nu are o semnificaţie intrinsecă. Cel puţin la nivel teoretic, elaborarea de tipo‑ logii nu constituie o concluzie, ci un mecanism care serveşte atingerii unor scopuri, caută să contribuie la oferirea de răspunsuri la anumite întrebări stabilite de arheolog. Dincolo de existenţa unui grad mai mic sau mai mare de diversitate în practicile funerare (aşa cum sunt ilustrate ele în registrul arheologic) alegerea variabilelor şi atributelor care sunt luate în calcul în momentul elaborării unei tipologii sunt sau ar trebui să fie dictate în primul rând de scopurile urmărite de cel care face clasificarea. Prin urmare, opţiu‑ nile arheologului de a proceda într‑o manieră sau alta determină natura şi alcătuirea tipologiei, într‑o măsură mai mare decât „realităţile” identificate în teren. Pentru a ilustra ideea centrală menţionată în paragraful anterior, este util să aducem în discuţie tipologia mormintelor de la Tomis a lui Barbu516, în   Tipologia mormintelor de la Tomis are 18 tipuri (cu 14 subtipuri în total); cea de la Callatis 7 tipuri (fără subtipuri); în cazul descoperirilor funerare de la Beroe, tipologia con‑ ţine 4 tipuri (cu 12 subtipuri); în final, cea de sinteză, pentru spaţiul Dobrogei, în epocă romano‑bizantină (secolele IV–VI p. Chr.) are 5 tipuri (cu 10 subtipuri în total). 515   Din literatura de specialitate am putut identifica un singur caz în care se face referire la existenţa unei tipologii la fel de „întinse” precum cea construită de Barbu pentru descoperi‑ rile funerare din necropolele romane de la Callatis. Este vorba despre o contribuţie cu privire la necropola orientală din Antichitatea târzie (secolele V–VII p. Chr.) de la Carthagina, unde se menţionează că se pot identifica „cel puţin 17 tipuri”, cu variate subtipuri. Tipologia în cauză nu apare formulată nicăieri în text ca atare, şi nu poate fi reconstituită, întrucât în restul articolului se menţionează doar câteva tipuri (vezi Madrid Balanza & Vizcaíno Sán‑ chez 2006, 201). 516   Barbu 1971. 514

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

117

comparaţie cu tipologia pentru mormintele de epocă romano‑bizantină din Dobrogea construită de Soficaru.517 Clasificarea făcută de Barbu se bazează pe studiul unui eşantion de peste 500 de descoperiri funerare de la Tomis, cercetate în intervalul 1959–1964, alături de alte morminte descoperite ca urmare a activităţii lui Grigore Tocilescu din ultimul deceniu al secolului al XIX‑lea.518 Tipologia este con‑ struită luând în considerare, în primul rând, ritul funerar, fiind enumerate tipurile de morminte întâlnite în cadrul fiecăruia dintre cele două moduri de tratare a corpului defunct – incineraţia şi inhumaţia. S-a avut în vedere expunerea unei scheme evolutive a diverselor tipuri şi variante, de la simplu la complex (ceea ce Barbu numeşte „criteriu tipologic”), prezentată ca solu‑ ţie preferată unei prezentări dintr‑o perspectivă cronologică.519 Pentru mor‑ mintele de incineraţie există două criterii în funcţie de care au fost construite cele patru tipuri. Primul criteriu se referă la forma gropii, iar cel de‑al doilea se referă la existenţa sau absenţa unei structuri care să „protejeze” ofrandele. Se pare că Barbu utilizează termenul de „ofrande” pentru a se referi la obiecte care formează inventarul funerar.520 Aceeaşi accepţiune a termenului o folo‑ sesc ulterior, la peste un deceniu distanţă, şi Chera‑Mărgineanu şi Lungu într‑un articol despre noi descoperiri funerare de la Tomis, cu menţiunea că cei doi autori notează în secţiunea dedicată inventarului funerar că „se impune totuşi sublinierea unei deosebiri între ofrandele funerare cu destinaţie utilitară pentru defunct în viaţa de dincolo şi obiectele pe care defunctul le avea în momentul înhumării. Din această ultimă categorie fac parte obiectele din metal.”521 La nivelul aceleiaşi perioade a anilor ’70 ai secolului trecut,   Soficaru 2007.   Barbu 1971, 47. Pentru activitatea lui Tocilescu, vezi Achim 2007; Oţa 2015. 519   Barbu 1971, 48. Pentru repartiţia pe secole a tipurilor de morminte, vezi Barbu 1971, 65. 520   În acest sens, vezi Barbu 1971, 50, unde autorul menţionează că „s-au întâlnit câteva morminte din secolul I e.n. cu inventar bogat, uneori din zeci de obiecte, provenite din ambele ofrande”. Este destul de ambiguă ultima parte a propoziţiei în care se discută despre ambele ofrande. Singura explicaţie pe care o putem găsi, aceasta fiind nu mai puţin problematică la rândul ei, este aceea că sub umbrela termenului de „ofrandă” se găseşte orice obiect depus în mormânt. 521   Chera‑Mărgineanu & Lungu 1984, 113. Pe aceeaşi pagină, puţin mai jos, aflăm că cel mai des apar ca ofrandă funerară obiecte precum căniţele, opaiţele şi oalele de uz casnic. Din explicaţia oferită de cei doi autori reiese că inventarul funerar este constituit exclusiv din obiecte ce constituiau proprietatea defunctului, spre deosebire de ofrandele (ceramice) care erau depuse „cu destinaţie utilitară pentru lumea de dincolo.” Din punctul meu de vedere, o asemenea abordare, care implică o distincţie la nivelul obiectelor descoperite în cadrul unui complex funerar în funcţie de două criterii ambigue (obiectele având deci o destinaţie utilitară pentru lumea de dincolo sau reprezentând posesiuni ale defunctu‑ lui) poate fi generatoare de confuzii. Discuţia privind semnificaţiile obiectelor descope‑ rite în morminte a produs în ultimele şase decenii un volum substanţial de literatură de 517 518

118

Ciprian Crețu

N. Hamparţumian utilizează acelaşi cuvânt pentru a se referi însă exclusiv la oase de animale descoperite în morminte.522 Despre obiectele depuse ca ofrandă, categorie distinctă care poate fi identificată arheologic în comple‑ xurile funerare, scria şi folcloristul englez Sidney Hartland, acum mai bine de un secol. Pentru acesta, asemenea obiecte nu reprezentau posesiuni ale defunctului, ci elemente care fuseseră utilizate în cadrul desfăşurării ritu‑ alurilor funerare. Prin contactul lor cu sfera morţii acestea se contaminau, pierzându‑şi astfel utilitatea pentru lumea supravieţuitorilor şi ajungând să fie depuse în sau pe mormânt.523 Revenind la tipologia mormintelor de la Tomis, dacă pentru primele două tipuri de morminte de incineraţie (tip I – cu groapă ovală şi uşor albiată, respectiv tipul II – cu groapă dreptunghiulară mult adâncită) autorul menţi‑ onează existenţa a două tipuri, în funcţie de prezenţa sau absenţa unei ame‑ najări puse în legătură cu ofrandele524, pentru cel de‑al III‑lea tip (mormânt în [sic!] trepte)525 nu se aminteşte nimic despre acest criteriu. Totodată, pen‑ tru tipul IV (cu groapă adâncă şi pereţii mult curbaţi),526 nu există nicio vari‑ antă, acesta fiind caracterizat prin existenţa în mijlocul gropii a unei casete din ţigle pentru protecţia obiectelor de inventar funerar.527 Spre deosebire de cazul mormintelor de incineraţie, pentru mormintele de inhumaţie de la Tomis autorul nu mai oferă explicit criteriile în func‑ ţie de care s-a realizat clasificarea. În articolul lui Soficaru privind tipolo‑ giile se regăsesc doar aceste tipuri, 14 la număr,528 întrucât mormintele de specialitate, motiv pentru care o argumentaţie în această direcţie nu îşi găseşte locul în economia textului de faţă. Pentru dimensiunea metaforică şi cea metonimică a semnifica‑ ţiilor bunurilor funerare, dincolo de a fi simple posesiuni ale persoanei defuncte, precum şi pentru relaţia dintre realităţile sociale şi cultura materială întâlnită arheologic în contexte funerare, vezi Pader 1982; Härke 1994, 32; 2014; Tilley 1999, 36–75). Pentru o sinteză privind istoricul definiţiilor şi abordărilor bunurilor funerare în arheologie, vezi Sprague 2005, 118–124; Ekengren 2013. 522   Hamparţumian 1971a, 203; Bolomey 1969. 523   Hartland 1912: 430–431. Diferenţa pe care o face Hartland se bazează pe exemple etno‑ grafice, unde propunerea sa pare să fie validată de practicile observate în teren; este dificil de operat cu aceasta în contexte arheologice. 524   Pentru ambele tipuri principale în cauză există două variante: 1. cu casetă din ţigle pentru protejarea ofrandelor (Barbu 1971, 49–50, Fig. 1/1 şi 1/3) şi 2. cu ofrande depuse fără protec‑ ţie din ţigle (Barbu 1971, 49–50, Fig. 1/2 şi 1/4). 525   Barbu 1971, 50, Fig. 1/5. 526   Barbu 1971, 50–51, Fig. 1/6. 527   Interesant de notat faptul că de această dată autorul menţionează că rolul casetei este să protejeze inventarul funerar şi nu ofrandele, ca în cazul variantelor asemănătoare celorlalte tipuri din acest punct de vedere. 528   Barbu denumeşte tipurile de morminte de inhumaţie în continuarea celor de incineraţie, de la tipul V la tipul XVIII (Barbu 1971, 51–65).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

119

incineraţie nu constituie o realitate a epocii romane târzii care reprezintă cadrul cronologic al acestei clasificări. Cel din urmă defineşte „tipul 4” astfel: „(mormânt în) cistă cu pereţii construiţi din blocuri de piatră sau din cărămizi, legate cu pământ sau mor‑ tar şi acoperită cu două sau mai multe blocuri de calcar”.529 Pe baza definiţiei tipului 4 aşa cum a fost oferită de Soficaru, se poate stabili corespondenţa cu tipurile din tipologia lui Barbu. Interesant este faptul că acestui tip 4 nu îi corespunde un altul din tipologia de la Tomis, ci în categoria cuprinsă de Soficaru în tipul său intră nu mai puţin de şase tipuri,530 aşa cum au fost ele stabilite de Barbu. Acestea sunt: tipul IX (mormânt construit din cără‑ midă), tipul X (mormânt din lespezi de calcar cu o singură încăpere), tipul XI (mormânt din lespezi de calcar cu două încăperi), tipul XII (mormânt cioplit dintr‑un bloc de calcar), tipul XIII (înmormântare în sarcofag, format din cutie şi capac din calcar) şi tipul XIV (mormânt din cărămidă cu capac de sarcofag).531 În situaţia ilustrată în paragraful anterior suntem martori, aşadar, la următoarea situaţie: puşi în faţa aceluiaşi registru arheologic de descope‑ riri funerare, cei doi specialişti aleg să manipuleze şi să sorteze diferit datele avute la dispoziţie. Unul creează, pe baza materialului avut la dispoziţie, şase tipuri de morminte, celălalt face exact acelaşi lucru, dar rezultatul este de această dată un singur tip, în contrast cu cele şase definite anterior. La acest moment al discuţiei, se cuvine să aducem în prim-plan mottoul acestui subcapitol, care se referă la scopurile pe care le are formularea unei tipologii. Acestea sunt, în primul rând, mecanisme care servesc anumite   Soficaru 2007, 305.   Aceeaşi situaţie se constată şi în cazul altei comparaţii între două tipologii: în tipologia din lucrarea de sinteză a Lianei Oţa, Lumea funerară în Moesia Inferior (secolele I–III p. Chr.), tipul I (complexuri cu groapa arsă) din cadrul mormintelor de incineraţie înglobează primele patru tipuri din tipologia lui Barbu (vezi Oţa 2013, 13). De asemenea, tipul III (morminte cu resturile arderii la rug depuse în cutie; Oţa 2013, 14) din aceeaşi lucrare are drept echi‑ valente trei tipuri distincte din tipologia elaborată de Ludmili Getov pentru descoperirile funerare din spaţiul bulgar din primele patru secole p. Chr.; vezi Getov 1970. O altă dovadă care ilustrează diversitatea abordărilor şi importanţa opţiunilor arheologului în momentul elaborării unei tipologii este oferită şi în cazul comparaţiei celor două menţionate aici (Oţa şi Getov). Oţa include în acelaşi tip III şi tipul V, varianta B a lui Getov, menţionând între paranteze că aceasta din urmă face referire la urnele din piatră (Oţa 2013, 14). În tipul IV, Oţa (morminte cu resturile arderii la rug depuse în urnă; emfaza îmi aparţine), include din nou tipul V, varianta B a lui Getov, de data aceasta menţionând însă că tipul se referă la urne ceramice, situaţie care poate crea nelămuriri. În urma lecturării articolului lui Getov, reiese faptul că tipul V, varianta B se referă la urne (care nu sunt depuse într‑o cistă, spre deosebire de varianta A a aceluiaşi tip) şi că, în funcţie de materialul din care sunt făcute aceste urne, se pot distinge două subgrupuri (подгрупи / podgrupi) ale acestei variante B (Getov 1970, 5). 531   Barbu 1971, 55–60. 529 530

120

Ciprian Crețu

obiective de cercetare. Dincolo de variabilitatea fenomenelor funerare iden‑ tificate în teren, diversitatea şi diferenţele existente între tipologii ar trebui să se explice, cel puţin la nivel teoretic, prin faptul că fiecare tipologie este alcătuită având la bază o serie de obiective şi întrebări diferite la care se doresc răspunsuri. Barbu nu elaborează un discurs cu privire la practicile funerare de epocă romană în continuarea şi pe baza tipologiei pe care o creează în 1971, dar va reveni cu o contribuţie ulterioară în care menţionează că „este important de urmărit fiecare tip de mormânt, de văzut evoluţia şi variantele care (sic!) le înre‑ gistrează, frecvenţa în fiecare necropolă, şi secolele în care este datat.”532 În lucra‑ rea lui Aurelian Petre, care tratează descoperirile funerare de la Beroe, autorul nu menţionează câte morminte aparţin fiecărui tip. De asemenea, tipologia nu este utilizată pentru a discuta aspecte privind cronologia complexurilor din marea necropolă. Referitor la contribuţia lui Petre, Soficaru remarcă faptul că tipurile de morminte sunt descrise pe scurt, însă, aşa cum am notat deja, aces‑ tea nu au o cronologie clară, astfel că pentru identificarea lor, cititorul este obligat să parcurgă întregul catalog cu cele 228 de morminte descrise.533 Cea mai recentă contribuţie din spaţiul românesc pentru discuţia de faţă aparţine lui Andrei Soficaru. Principalul scop al articolului publicat în anul 2007, aşa cum este anunţat încă din titlul acestuia, este acela de a propune o sistematizare a descoperirilor funerare de pe teritoriul Dobrogei secole‑ lor IV–VI p. Chr., pornind de la elaborarea unei noi tipologii (de sinteză). Pornind de la un lot constituit din 903 morminte534 înregistrate într‑o bază de date, Soficaru stabileşte o tipologie care ia în considerare criterii care vizează atât amenajarea externă a structurii funerare (adică amenajări din exteriorul mormântului, obiectele sau construcţiile făcute deasupra depu‑ nerii propriu‑zise), cât şi elemente interne ale complexului funerar (care se referă la structuri amenajate din ţigle, cărămizi, pietre în interiorul mor‑ mântului, precum şi la tipul de container care se defineşte drept elementul care este folosit la transportul sau depozitarea corpului şi care poate fi, de pildă, un giulgiu sau un sicriu). La nivelul terminologiei utilizate, definiţiile din articolului lui Soficaru au la bază lucrarea fundamentală, cel puţin din punctul meu de vedere, a antropologului şi arheologului american Roderick Sprague, care are la rândul ei scopul de a discuta terminologia întâlnită în   Barbu 1977, 210–211.   Soficaru 2011, 148. 534   Număr care reprezintă doar 31% din totalul descoperirilor funerare menţionate în litera‑ tura de specialitate care însumează nu mai puţin de 2887 (la nivelul stadiului cercetării din anul redactării articolului; Soficaru 2007, 297). 532 533

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

121

arheologia funerară, istoricul utilizării anumitor concepte, în aceeaşi măsură în care reprezintă o încercare de aducere la laolaltă a unui limbaj şi de a pro‑ pune un standard în acest sens.535 Relevanţa unora dintre tipurile stabilite de Soficaru (în particular tipurile la care este menţionată existenţa unui sicriu sau a unui giulgiu (e.g. Tipul 1 cu subtipurile A şi B, tipurile 2 şi 3, fiecare cu cele două subtipuri ale lor)536 rezidă în faptul că acestea se bazează pe o serie de observaţii care ţin de domeniul arheotanatologiei, deschizând astfel un cadru de analiză şi inter‑ pretare diferit, aşa cum se va observa în continuare. Arheotanatologia (archéothanatologie, archéologie de la mort), a cărei paternitate îi este atribuită antropologului şi arheologului francez Henri Duday,537 propune o abordare în cadrul căreia accentul cade pe reconstruirea contextului ritual iniţial în care a fost integrat defunctul laolaltă cu elemente ale culturii materiale. Conceptul de arheotanatologie se referă atât la o stra‑ tegie particulară de săpătură, cât şi la un cadru de analiză şi interpretare, al căror principal scop constă în reconstrucţia acţiunilor şi comportamente‑ lor indivizilor în contexte funerare acordând o atenţie sporită arhitecturii538 complexului funerar, precum şi factorilor culturali (comportamentul uman intenţionat) şi naturali (deplasări naturale ale corpului conforme cu princi‑ piile anatomiei, procese postdepoziţionale naturale)539 care determină pozi‑ ţia trupului individului decedat în mormânt. Aceste elemente sunt puse în legătură cu analize tafonomice prin care sunt aplicate cunoştinţe cu privire la procesele de formare a complexului arheologic, dar mai ales referitoare la descompunerea trupului defunctului după depunere.540   Sprague 2005.   Vezi Soficaru 2007, 304–305. 537   Deşi începuturile acestei noi abordări şi metode pot fi identificate mult mai devreme, în demersurile de cercetare şi analiză aplicate în cazul săpăturilor arheologice de la Mourno‑ uards, desfăşurate în anii ’50 ai secolului trecut, sub conducerea lui André Leroi‑Gourhan (Leroi‑Gourhan et al. 1962). Pentru o discuţie privind modificarea perspectivei arheologiei funerare asupra importanţei corpului uman şi trecerea de la perceperea acestuia ca simplu purtător de cultură materială la considerarea sa drept element central al complexului fune‑ rar, vezi Creţu 2016. 538   Definită simplu, pentru discuţia de faţă, ca orice amenajare a spaţiului. 539   Prin procese postdepoziţionale naturale înţeleg, în cazul mormintelor, orice procese care au avut loc după depunerea individului, şi care au transformat complexul arheologic până la momentul descoperirii şi cercetării acestuia de către arheolog. Printre procesele postde‑ poziţionale naturale se numără: activităţile plantelor (rădăcinilor acestora) şi animalelor (în particular a rozătoarelor care fac galerii în pământ), aspecte privind condiţiile climatice şi compoziţia solului, aspecte geologice (eroziune şi sedimentare); vezi Schiffer 1983; Gifford 1978; Butzer 1982, 104–114; Schiffer 2010. 540   Vezi Duday 1981; Duday & Masset 1987; Duday et al. 1990; Duday 1995; 2009. 535 536

122

Ciprian Crețu

În viziunea şcolii de arheotanatologie de la Bordeaux, prin reprezen‑ tantul său cel mai de seamă – Henri Duday, arheologia funerară trebuie să pornească analizele situând în centru individul, plecând de la premisa că nimeni nu a îngropat într‑un context funerar doar o fibulă sau un vas, ci este vorba despre o persoană care este purtătoarea acestor elemente ale cul‑ turii materiale. Întregul set de practici funerare este organizat şi îndeplinit de către cei rămaşi în viaţă în jurul persoanei decedate care reprezintă însăşi elementul principal care furnizează raţiunea de a exista a mormântului.541 Duday notează că din cauza faptului că rămăşiţele defunctului sunt excluse sau ocupă un loc secundar în analiza globală a complexului funerar, antro‑ pologul nu are o percepţie reală asupra aspectelor care ţin de domeniul arhe‑ ologiei. Această situaţie conduce la tratarea separată (ca element aparte) a materialului osteologic descoperit în morminte. Astfel, scheletele se sustrag, în bună măsură, unei perspective de ansamblu, demersurile de cercetare ale antropologilor concretizându‑se deseori sub forma unor apendice, disociate de reflecţia arheologică propriu‑zisă. Scopul principal al arheologiei fune‑ rare este acela de a reconstitui modul în care se prezenta depozitul funerar iniţial, prin analiza rămăşiţelor identificate în timpul săpăturilor arheolo‑ gice. Trebuie aplicat un demers de reconstituire în sens invers a procesului de descompunere a cadavrului, pentru a distinge între procesele naturale şi cele care au survenit ca urmare a dorinţei exprese a indivizilor care au con‑ struit ansamblul funerar. Tipologia mormintelor din necropolele romane ale aşezărilor de la Berytus şi Botrus (pe teritoriul actual al Libanului) elaborată de antropolo‑ gul Nada Elias în lucrarea sa de doctorat, Pratiques funéraires et identités bio‑ logiques à Berytus et à Botrys à l’époque romaine (Liban, Ier siècle av. J.-C. – IVème siècle apr. J.-C.), susţinută în anul 2016 la Universitatea din Bordeaux, este bazată pe o serie de considerente ca cele amintite mai sus. Pentru Elias, stabilirea naturii a ceea ce autoarea numeşte „dispositifs sépulcraux” pe care indivizii din cele două oraşe le‑au folosit pentru a‑şi îngropa morţii reprezintă un element central în economia discuţiei arhe‑ oantropologice. Analiza arheotanatologică a fost aplicată în cazul fiecărui complex funerar în parte cu scopul de a reconstitui „microcosmosul” mor‑ mintelor, de la depunerea indivizilor în Antichitate până la descoperirea acestora de către arheologi. Astfel, pentru fiecare mormânt există o descriere detaliată a tafonomiei mormântului, adică a proceselor care au avut loc în primul rând în contextul şi ca urmare a descompunerii corpului defunct,   Duday 1995.

541

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

123

proces care se desfăşoară diferit în funcţie de condiţiile de depunere (e.g. într‑un spaţiu vid, cum ar fi un sicriu, în spaţiu cu o colmatare progresivă de sediment, sau „en pleine terre”, adică înmormântare în groapă simplă fără vreo altă amenajare internă, cu pământ pus direct peste cadavru).542 Câmpurile standard utilizate la descrierile complexurilor funerare din lucrarea de doctorat amintită mai sus sunt: numărul mormântului şi codul acestuia; localizare (inclusiv în raport cu alte morminte) şi datare; groapa (orientare, formă, dimensiuni, descrierea umpluturii); architecture conservée, dacă este cazul (tipul şi descrierea containerului / dispozitivului în care este depus defunctul: sicriu, acoperiş amenajar din tegulae în dublă pantă etc.); individ (vârstă şi sex în urma determinării antropologice; orientarea corpu‑ lui; poziţia unor elemente anatomice în relaţie cu altele); inventar funerar; analiză arheoantropologică şi interpretare (descriere detaliată a poziţiei ele‑ mentelor anatomice susceptibile de a se fi deplasat în urma unor procese tafonomice);543 tipologie (formulată pe baza tipului de container şi a celui de descompunere identificate în urma analizei). Tipologia elaborată de Elias pentru necropolele de epocă romană a celor două aşezări de pe teritoriul actual al Libanului se confundă cu tipurile de dis‑ pozitive sepulcrale identificate în urma analizei arheoantropologice. Acestea   Vezi Duday 2009, 32–57.   Pentru că o asemenea abordare nu este de găsit, cel puţin până în momentul de faţă, în cercetarea din spaţiul românesc, am ales să redau integral o asemenea descriere: La mise à plat des volumes est réalisée: affaissement normal des côtes, toutefois, l’ouverture des côtes est plus accentuée du côté droit que du côté gauche. Parce que du côté gauche, les côtes sont rete‑ nues par la contrainte de l’humérus gauche qui se situe en avant des côtes en les empêchant de s’ouvrir complètement. Concernant le bassin, il est difficile de préciser du côté droit, puisque les mains gauches sont posées dessus. Lors du nettoyage il était quasi‑impossible de les disjoindre à cause du ciment biologique purement taphonomique. Toutefois, l’os coxal droit est quasi‑ ment plus ouvert que l’os coxal gauche qui est redressé, suite à une contrainte au niveau de l’os coxal et du coude homolatéraux. Des déplacements se sont produits à l’intérieur du volume du corps, on note une disjonction de la partie distale de l’avant-bras gauche. Des pièces se sont déplacées en dehors de l’espace initial du cadavre; les extrémités latérales des deux clavicules se sont verticalisées en amont des deux épaules, on note une disjonction entre la clavicule/sca‑ pula et scapula/humérus homolatéraux. Cette verticalisation est due à une forte contrainte au niveau des épaules et des avant-bras. Le bloc crânio‑facial est en vue supérieure, on observe une dolichocéphalie. On note que l’humérus gauche est fortement contraint, il est en vue latérale en équilibre instable sur les côtes gauches et en avant de la scapula homolatérale, la contrainte de l’humérus suit une ligne droite pour englober l’os coxal gauche. Du côté droit, l’humérus s’est éversé légèrement. On reconnaît plusieurs effets de délimitations linéaires. Du côté gau‑ che, il englobe le bloc crânio‑facial, l’humérus gauche, et l’os coxal homolatéral. Du côté droit, l’humérus droit, l’avant-bras droit, la main gauche et droite ainsi que le genou droit forment un deuxième effet de délimitation linéaire. En conclusion, toutes ces observations dénotent une décomposition dans un espace vide, avec la présence d’un contenant au bord linéaire (Elias 2016 (vol. 2), 38). 542 543

124

Ciprian Crețu

sunt următoarele: container din lemn prins cu ajutorul cuielor / sicriu (con‑ tenant en bois cloué);544 container din lemn fără cuie (contenant en bois non cloué);545 container din lemn prins cu ajutorul cuielor, supraînălţat (cu ajutorul unui sistem de traverse; contenant en bois cloué et surélevé);546 container supra‑ înălţat din lemn fără cuie (contenant en bois non cloué et surélevé); container semirigid (din ramuri, împletituri de nuiele etc.; contenant semi‑rigide);547 container semirigid antropomorf;548 container flexibil (giulgiu, piele; conte‑ nant souple);549 mormânt cu tratament dublu: container flexibil şi semirigid;550 cu tratament dublu: container suplu (giulgiu) + container din lemn (sicriu);551 container din terra cota;552 container din terra cota cu platformă;553 container din gresie;554 morminte în amforă (à enchytrismos)555. Abordarea lui Elias este una neobişnuită şi cu un caracter distinct, întru‑ cât tipurile sunt stabilite prin intermediul descrierii, aceasta având o impor‑ tanţă majoră. În volumul al doilea al lucrării de doctorat, dedicat catalogului descoperirilor funerare, este descris, analizat şi interpretat fiecare mormânt în parte. Ultima rubrică a descrierii individuale a fiecărui complex este des‑ tinată tipologiei. În acest câmp se foloseşte, însă, un limbaj standardizat care creează tipuri, dar doar până la un anumit punct. Pentru a ilustra cu un exemplu, să luăm cazul mormântului SP 427.556 La rubrica „tipologie”, auto‑ rul notează: container din material perisabil, ceea ce constituie într‑adevăr unul dintre tipurile care apar recurent, numai că acestuia se alătură în con‑ tinuare şi o descriere referitoare la pereţii gropii (cu pereţii drepţi, cu o deli‑ mitare rotunjită la nivelul capului). Această adăugire oferă o particularitate tipului stabilit în prima parte a descrierii. La fel se întâmplă şi cu descrie‑ rea „tipului” complexului SP 28 care se prezintă ca un mormânt cu amfore care acopereau individul în interiorul unei structuri funerare cu plăci din gresie dispuse orizontal.557 Prin manipularea şi combinarea tipurilor fixe cu   Elias 2016 (vol. 1), 124; Elias 2016 (vol. 2), 28–29, 114–115, 142–143, 248–249.   Elias 2016 (vol. 1), 126–127, 129, Fig. 25; Elias 2016 (vol. 2), 26–27, 54–55. 546   Elias 2016 (vol. 1), 125, 128, Fig. 24/A; Elias 2016 (vol. 2), 24–25, 296–297. 547   Elias 2016 (vol. 1), 130–131; Elias 2016 (vol. 2), 22–23. 548   Elias 2016 (vol. 2), 16–17. 549   Elias 2016 (vol. 1), 135–136; Elias 2016 (vol. 2), 14–15, 116–117. 550   Elias 2016 (vol. 2), 52–53. 551   Elias 2016 (vol. 2), 40–41, 56–57, 82–83. 552   Elias 2016 (vol. 1), 132–133; Elias 2016 (vol. 2), 92–93 553   Elias 2016 (vol. 1), 133, Fig. 27/B, 90–91. 554   Elias 2016 (vol. 1), 134, Elias 2016 (vol. 2), 333, 340–342. 555   Elias 2016 (vol. 1), 123, Fig. 23/F, 321, 322, Fig. 101/C; Elias 2016 (vol. 2), 556   Elias 2016 (vol. 2), 22–23. 557   Elias 2016 (vol. 2), 320–321. 544 545

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

125

alte elemente de descriere cu un caracter flexibil, variabil, Elias, reuşeşte să construiască o crono‑tipologie a mormintelor observând tendinţe, modifi‑ cări şi persistenţe în timp ale practicilor funerare, precum şi un discurs cu privire la identitatea locuitorilor din cele două oraşe – Berytus şi Botrus – plecând de la interpretarea datelor din registru funerar.558 Venind mai aproape de teritoriul României, pentru spaţiul sârb, cea mai timpurie enumerare a unor tipuri de morminte de epocă romană îi apar‑ ţine arheologului Miloje Vasić559 care, pe baza unui lot de cel puţin 30 de descoperiri funerare,560 stabileşte existenţa a trei tipuri principale cu diverse subtipuri, clasificate în ordinea complexităţii acestora.561 Aceasta este urmată, la o distanţă de mai bine de şapte decenii, de o nouă tipologie a descoperirilor funerare, de data acesta una de sinteză, la o scară mai largă, care ia în considerare mormintele de epocă romană (începutul secolului I până la mijlocul secolului al III‑lea p. Chr.) cercetate pe teritoriul Iugoslaviei. Jovanović face o distincţie primară, în funcţie de originea formelor în care se materializează practicile funerare în această zonă, între forme autohtone,562 forme romane şi forme străine non-romane. Mai departe, arheologul sârb menţionează cinci tipuri de forme de înmormântări romane: în dolia,563 în   Elias 2016 (vol. 1), 163–170, 411, Tabel 222B.   Miloje Vasić (1869–1956) este considerat primul arheolog educat la nivel academic, pre‑ cum şi părintele fondator al arheologiei din Serbia (Srejović 2001; Palavestra 2013, 681). De numele său se leagă şi una dintre primele săpături arheologice de la Viminacium, desfăşurată la începutul primului deceniu al secolului XX (Korać & Golubović 2009, 18). 560   Vasić 1907, 68. 561   Vasić 1907, 73–83. 562   A se citi forme autohtone „non-romane”, întrucât formele de înmormântare caracteri‑ zate ca fiind romane reprezintă o intruziune ca urmare a procesului de romanizare (Jovano‑ vić 1984, 25, 36–39, 54). În această categorie a formelor autohtone se găsesc morminte din aşa‑numitul „orizont post-Mokronog” – concept care se referă la o populaţie „autohtonă”, aproape neatinsă de influenţele romane, care continuă practicile funerare ale grupului cel‑ tic Mokronog (ramură a taursicilor) de epocă La Tène (vezi Gabrovec 1966; Guštin 1977). Elementele specifice de rit şi ritual funerar ale acestui grup sunt practicarea incineraţiei pe ustrinum, urmate de depunerea direct în pământ (i.e. fără urnă) atât a rămăşiţelor corpului incinerat, cât şi a celor de la rugul funerar (Jovanović 1984, 14–22). O altă formă de practici funerare autohtone o reprezintă înmormântările în tumuli din zona Noricumului şi Panno‑ niei (Hügelgräbern). Aceste structuri funerare sunt caracterizate printr‑o cameră centrală de piatră şi un tunel de acces căptuşit tot cu piatră, acoperite de o movilă din pământ (Knez 1968; Jovanović 1984, 31–32; Nagy 2002; Pahić 1972). La cele două se adaugă practicile „non-romane străine”, cum sunt înmormântările în „urne în formă de casă” (Hausurnen; Jovanović 1984, 26; Petru 1971), sau aşa‑numitul „orizont Latobici”, manifestare a influenţei şi prezenţei grupurilor celtice cu acelaşi nume în regiunea Pannoniei Superior, precum şi mormintele în puţ, considerate ca având originea în perioada La Tène din occidentul Euro‑ pei (Jovanović 1984, 124–126; Golubović 2008). 563   Prin această categorie autorul desemnează orice înmormântare într‑un vas ceramic sau 558 559

126

Ciprian Crețu

urne din piatră şi din metal (o altă categorie), în ciste construite din piatră, în mausolee. Prin elaborarea şi utilizarea acestei tipologii, autorul reuşeşte să formuleze un discurs cu privire la dinamica regională existentă între practicile funerare locale, preromane, şi cele de origine romană – un efect al fenomenu‑ lui romanizării. Pentru a rămâne tot în regiunea Moesiei Superior, considerentele care au fost avute în vederea construirii unei tipologii ridică alte aspecte problematice care merită discutate. În lucrarea dedicată necropolei romane şi medievale de la Ravna (Timacum Minus în Antichitate, în estul Serbiei, aproape de gra‑ niţa cu Bulgaria de azi), autorii clasifică structurile funerare în şase tipuri, cu variante, după cum urmează: Tipul I, cu groapa de înmormântare dreptun‑ ghiulară sau ovală (cu două subtipuri / variante, prima în care defunctul a fost depus în groapă într‑un sicriu din lemn, iar cea de‑a doua în care groapa a fost săpată în rocă, iar individul depus direct în aceasta); Tipul II, cu structură de moloz şi pietricele, în care individul era depus fără sicriu (cu trei variante: 1. în care defunctul era depus în sicriu (sic!); 2. groapă săpată în rocă, cu indi‑ vidul depus în această amenajare cu pietre, fără sicriu; 3. cu două camere de înmormântare, separate printr‑un perete, fără sicriu); Tipul III, cu amena‑ jare de moloz, pietricele şi cărămizi, imbrices şi tegulae în care decedatul era depus fără sicriu din lemn (cu două variante: 1. individul era depus în sicriu (sic!); 2. cu groapa săpată în rocă, amenajată cu moloz, pietricele şi cărămizi, în care individul era aşezat fără sicriu); Tipul IV, cu groapă cu o structură în plan dreptunghiular, sub forma unei ciste din cărămizi sau fragmente de cără‑ midă aşezate pe margine (fără variante); Tipul V este reprezentat de groapă cu structură în plan dreptunghiular din pietricele aşezate în mortar. Laturile scurte sunt curbate, partea inferioară pavată cu cărămidă, iar interiorul este tencuit cu mortar; în final, tipul VI, cu morminte construite din pietre şi cărămizi legate cu mortar, în tehnica opus mixtum, cu interiorul separat în două camere cu ajutorul unui perete din acelaşi materiale; partea superioară a structurii lipseşte, dar era vorba cel mai probabil de o boltă.564 Autorii monografiei menţionează că tipologia rezultată din analiza mor‑ mintelor din necropola de epocă romană de la Timacum Minus are neajun‑ sul de a fi rezultatul situaţiei identificate în teren care este caracterizată de lipsa segmentelor superioare ale structurilor funerare, fie ca urmare a jefuirii ulterioare a mormintelor, fie din cauza faptului că acestea au fost distruse de implantarea mormintelor medievale. într‑o parte dintr‑un asemenea vas (de cele mai multe ori este vorba despre amfore); Jovano‑ vić 1984, 20–41. 564  Petković et al. 2005, 129–131.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

127

Dincolo de precizarea de mai sus, eroarea de logică este evidentă în această tipologie. Dacă tipul II, de pildă, are drept una dintre caracteristicile definitorii lipsa sicriului din lemn (deci este vorba cel puţin despre o depu‑ nere fără container din material rigid),565 prezenţa unei variante / subtip care prezintă un complex funerar cu sicriu se sustrage definiţiei tipului principal, neavându‑şi astfel locul în cadrul acestuia. Mai mult, consistenţa internă a tipologiei566 lipseşte, întrucât criteriile de definire a tipurilor şi subtipurilor aparţin unor categorii diferite de descriptori sau variabile: în cazul aceluiaşi tip II, primul subtip este definit prin referire la containerul funerar (i.e. mor‑ mânt cu defunct depus în sicriu), în timp ce al doilea subtip se raportează la formaţiunea geologică în care a fost săpat mormântul (mormânt cu groapa săpată în rocă). Tipologiile, înţelese ca sisteme organizate de tipuri, o structură parti‑ culară de clasificare, necesită existenţa unor categorii sau tipuri care să se excludă reciproc.567 Astfel, un tip de mormânt definit ca atare prin prezenţa sicriului nu poate conţine o entitate care este caracterizată prin prezenţa acestuia. Un membru al unui tip principal (i.e. un subtip sau o variantă) trebuie să se plieze pe definiţia acestuia din urmă. O tipologie bazată pe descoperirile funerare din intervalul cronologic la care se raportează contribuţia lui Soficaru, anume secolele IV–VI p.  Chr., există şi pentru spaţiul provinciei Moesia Secunda (care cuprinde mai mult sau mai puţin teritoriul actual al Bulgariei). Rusev stabileşte existenţa a opt tipuri, menţionând că unul dintre cele mai importante elemente ale ritua‑ lului de înmormântare este reprezentat de tipul şi forma instalaţiei funera‑ re.568 Cele opt tipuri sunt: I. gropi de înmormântare obişnuite, săpate fie în pământul propriu‑zis, fie în movile deja existente;569 II. morminte conturate cu ajutorul ţiglelor semisuprapuse, acoperind astfel corpul defunctului; în unele cazuri se constată prezenţa unor imbrices pe creasta structurii, imi‑ tând astfel acoperişul unei clădiri;570 III. mormintele în cistă;571 IV. sarcofage   Vezi mai sus, pentru tipurile de container din tipologia lui Elias.   Vezi Adams & Adams 1991, 78, 189–193. 567   Adams 1988, 43–44; Adams & Adams 1991, 47, 78. 568   Rusev 2012, 386. 569   Rusev, 2012, 386, 388, Tabel II/1. Autorii menţionează că acest tip prezintă la rândul său mai multe subtipuri, criteriul luat în considerare fiind acela al prezenţei sau absenţei unor structuri interne care au rolul de a marca sau căptuşi groapa cu ajutorul cărămizilor sau tegulelor, precum şi diversitatea ultimelor (Rusev 2012, 386). 570   Este vorba despre morminte cu acoperiş în dublă pantă (Rusev 2012, 387, 388, Tabel II/2). 571   Rusev 2012, 388–389, Tabel II/3. 565 566

128

Ciprian Crețu

din piatră;572 V. morminte cu zidărie;573 VI. morminte în puţ cu o nişă sau catacombe;574 VII. morminte săpate în rocă calcaroasă;575 VIII. morminte cu camera zidită.576 Pentru fiecare dintre tipurile menţionate în paragraful anterior, Rusev discută cronologia acestora (momentul apariţiei; punctul culminant de recurenţă; cele mai târzii manifestări), prezenţa lor în spaţiile învecinate, de‑a lungul limes-ului danubian şi în Dobrogea, precum şi alte aspecte, cum ar fi anumite modalităţi particulare de amenajare577 sau considerente care ţin de construirea unei naraţiuni cu valenţe istorice.578 În final, o ultimă tipologie care merită amintită este una de dată recentă, cu caracter de sinteză, bazându‑se pe descoperirile funerare de epocă romană târzie din provincia Dalmatia şi prin apelul la studii de caz privind trei regiuni ale acestei provincii,579 fiecare cu un caracter distinct: metropola Salona (capitala provinciei şi o zonă cu un grad înalt de urbanizare), hinter‑ landul central (o regiune rurală) şi teritoriul Liburniei (regiune de coastă, în nord-estul Mării Adriatice, unde locuiesc Liburni / Λιβυρνοὶ, de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului)580. Tipurile de înmormântări, fără a fi numerotate sau fără a li se oferi un cod, aşa cum am văzut până acum, sunt următoarele: morminte cu boltă, cu cameră (adică în cistă construită din dale de piatră), sarcofage, mor‑ minte construite cu (capac din) tegulae şi imbrices, înmormântări în amfore, înmormântări în gropi simple, memoriae sau mausolee, un tip de morminte nesigure, şi în final o categorie care cuprinde tipuri particulare. Dacă primele nouă tipuri se regăsesc mai mult sau mai puţin şi în cele‑ lalte tipologii discutate până acum, ultimele două categorii – mormintele   Rusev 2012, 389, Tabel II/4.   Rusev 2012, 389–390, Tabel II/5. 574   Rusev 2012, 390, Tabel II/6. 575   Constau într‑o anticameră şi o cameră propriu‑zisă de înmormântare. 576  În terminologia original sunt denumite „masonry sepulchres” (Rusev 2012, 391–392, Tabel II/8); a nu se confunda cu tipul V („masonry tombs”). 577   Modalităţi de amenajare care, deşi fac un complex funerar să aparţină unui tip dat, prezintă unele particularităţi. Este menţionat, de pildă, cazul mormântului 4 de la Brashlyanitza (Село Бръшляница, în nordul Bulgariei), aparţinând tipului III – mormânt în cistă – numai că, spre deosebire de cazurile tipice în care capacul era amenajat cu plăci din piatră, în situaţia com‑ plexului funerar în cauză au fost utilizate cu acest scop două stele funerare (Rusev 2012, 388). 578   Ca în cazul discuţiei privind tipul VI – cel al mormintelor cu nişă, unde autorul menţi‑ onează că răspândirea acestui tip de complexuri funerare din mediu scito‑sarmatic pe teri‑ toriul actual al Bulgariei poate servi drept indiciu care să suţină ideea stabilirii triburilor barbare în această zonă (Rusev 2012, 390). 579   Kurilić & Serventi 2018, 451. 580   Vezi Batović 2005; Kukoč 2011. 572 573

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

129

nesigure şi o categorie care cuprinde tipuri particulare – reprezintă un ele‑ ment de noutate. Mormintele nesigure reprezintă o clasă de descoperiri fune‑ rare a căror apartenenţă la una dintre categoriile deja enumerate nu poate fi susţinută din cauza faptului că mormintele fie au fost distruse şi jefuite sau pentru că documentaţia complexurilor arheologice este insuficientă pentru a permite o încadrare sigură şi corectă. Prin ultima categorie de morminte la care se referă autorii articolului (cea a mormintelor cu caracteristici parti‑ culare), aceştia înţeleg înmormântările care nu au un caracter comun pentru niciuna dintre cele trei regiuni studiate.581 În cadrul acestui tip au fost incluse morminte / înmormântări (de epocă romană) în tumuli preistorici, cele cu groapă săpată în stâncă, morminte amplasate în nartexul bazilicilor, sau un mormânt cu sicriu din trunchi de copac.582 În cadrul discuţiei privind tipurile de morminte din provincia romană Dalmatia din articolul lui Kurilić şi Serventi, fiecare tip de mormânt aparţine mai departe uneia dintre următoarele două categorii, stabilite având drept criteriu cantitatea şi calitatea informaţiei arheologice avute la dispoziţie: morminte care aparţin în mod cert unui tip anume (aşa‑numita unambigu‑ ous evidence), pe de o parte şi morminte care sunt susceptibile să aparţină unei categorii dintre cele stabilite (the dubious evidence). Astfel, pe hărţile de distribuţie ale diferitelor tipuri de amenajări funerare se poate observa ilustrarea distinctă a mormintelor care prezintă în mod clar amenajare cu acoperiş din tegule şi a celor în cazul cărora o asemenea amenajare este pro‑ babilă, în urma observaţiilor arheologice din teren. La fel se întâmplă şi în cazul celorlalte tipuri de morminte, diferenţa dintre structurile sigure şi cele probabile făcându‑se cu ajutorul unui cod de culori: culoarea albastră este utilizată pentru mormintele care aparţin în mod cert unui tip, în timp ce pentru descoperirile problematice este folosită culoarea galben. În ceea ce priveşte demersurile tipologice bazate pe descoperirile funerare de epocă romană de la Histria, singura excepţie notabilă care cuprinde com‑ plexuri funerare de epocă romană (timpurie) este reprezentată de tipologia construită de P. Alexandrescu pentru mormintele tumulare cercetate în peri‑ oada 1955–1961. Tipologia stabilită de acesta se dezvolta arborescent plecând de la o distincţie primară bazată pe modul de tratare a corpului defunct, între morminte de incineraţie (pentru care se foloseşte litera „J”) şi morminte de inhumaţie (notate cu litera „i”). În cazul mormintelor de inhumaţie se disting două variante date de existenţa sau absenţa unui container în care este depus defunctul: morminte de inhumaţie cu sicriu sau fără sicriu.   Kurilić & Serventi 2018, 453.   Kurilić & Serventi 2018, 460.

581 582

130

Ciprian Crețu

Pentru mormintele de incineraţie, descoperiri semnificativ mai nume‑ roase pe parcursul săpăturilor arheologice desfăşurate în necropola tumu‑ lară, tipologia acestora se ramifică în mod natural, prezentând o varietate mai mare faţă de mormintele de inhumaţie. Astfel, mormintele de incine‑ raţie (J) se împart în două categorii: morminte de incineraţie cu arderea pe locul ridicării tumulului (JA) şi morminte de incineraţie cu arderea în afara tumulului (JB). Prima categorie (JA) prezintă la rândul ei două forme: ruguri‑morminte (JAa) şi morminte în afară de rug (JAb), fiecare cu şase, respectiv şapte subvariante, în funcţie de configuraţia gropii.583 Complexurile de incineraţie cu arderea în afara tumulului propriu‑zis (JB) prezintă trei variante: morminte pe sol (tip JB1), morminte în groapă (JB2) şi morminte în urnă (JB3).584 Dintre tipurile construite de Alexandrescu pe baza descoperirilor din sectorul necropolei tumulare, de interes pentru textul de faţă sunt numai câteva – JAaIV, JAaV, JAaVI, JB1, JB3 şi i – în sensul în care o parte dintre complexurile funerare aparţinând acestor tipuri au fost datate în primele două secole p. Chr., fiind deci considerate de epocă romană.585 În articolul de sinteză al lui Hamparţumian, publicat în SCIV în anul 1971, autorul menţionează, în descrierea ilustraţiei mormintelor, tipurile existente: cu pietre, cu ţigle, cu pietre şi ţigle.586 La acestea se adaugă un sin‑ gur mormânt de nonadult în amforă.587 Deşi este utilizată sintagma „cate‑ 583   Vezi Alexandrescu 1966, 248 pentru reprezentarea schematic a tipologiei. Pentru catego‑ ria JAa există următoarele variante: de suprafaţă, fără groapă de ardere (JAaI); de suprafaţă, cu groapă de ardere rotundă (JAaII); de suprafaţă, cu groapă de ardere rectangulară sau ovală (JAaIII); de suprafaţă, cu groapă de ardere în cruce (JAaIV); în groapă de ardere oval alungită (JAaV); în groapă de ardere în trepte (JAaVI). Pentru categoria de descoperiri de tipul Jab, au fost elaborate următoarele tipuri: cu rug de suprafaţă şi fără groapă de ardere (JAbI); cu rug în groapă de ardere de formă ovală (JAbV); cu rug în groapă adâncă circulară (JAbVII) (Alexandrescu 1966, 248–256). Se observă că deşi numerotarea variantelor tipului JAb ajunge până la cifra şapte, există descriere doar pentru trei dintre acestea (JAbI, JAbV şi JAbVII). Autorul săpăturilor notează că realizarea tipologiei în cauză a plecat de la ideea conştientizării existenţei unui paralelism între tipurile JAa şi JAb, prin prisma faptului că singura deosebire dintre acestea este reprezentată de localizarea mormântului, care se află fie înăuntrul zonei de ardere, în cazul primului tip, fie în afara zonei de ardere, pentru cel de‑al doilea tip. Luând în considerare existenţa unor corespondenţe între variantele celor două tipuri, Alexandrescu lasă nedenumite o serie de indicative pentru subtipurile categoriei JAb, „urmând ca ele să fie completate prin descoperirile viitoare” (Alexandrescu 1966, 258). 584   Alexandrescu 1966, 256–257. 585   Pentru mai multe informaţii referitoare la aceste descoperiri, vezi prima parte a capito‑ lului dedicat practicilor funerare în necropolele histriene de epocă romană (Capitolul V). 586   Hamparţumian 1971a, 201–202, Fig. 2. 587  În articol, Hamparţumian notează că mormântul de copil în amforă este M68/1964 (Hamparţumian 1971a, 203). Pe planul general, însă, se poate observa destul de clar că este vorba de fapt despre mormântul M69, autorul făcând o confuzie între cele două. În urma

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

131

gorie tipologică de morminte”, în contextul unei discuţii privind lipsa unei corelaţii între prezenţa sau absenţa inventarului funerar şi tipurile de mor‑ minte, Hamparţumian nu construieşte o tipologie propriu‑zisă. În aceeaşi măsură, arheologul nu formulează un discurs complet cu privire la diver‑ sitatea tipurilor, mulţumindu‑se să ilustreze fiecare tip de mormânt cu câte un exemplar tipic.588 Rezultatele săpăturilor din sectorul Bazilica extra muros au dus, totuşi, la formularea unei tipologii de dată mai recentă. Într‑o contribuţie care pre‑ zintă sumar rezultatele a cinci campanii arheologice desfăşurate în intervalul cuprins între anii 2001 şi 2013, Rusu‑Bolindeţ et al. menţionează existenţa a patru tipuri, notate cu litere, după cum urmează: a) morminte în groapă simplă, cu corpul depus direct pe pământ sau în sicriu din lemn; b) înmor‑ mântări în sarcofag, cu acoperiş din ţigle în dublă pantă; c) morminte cu nişă laterală astupată cu ţigle sau pietre; d) înmormântări de nou‑născuţi în vase ceramice.589 Autorii realizează şi corespondenţa între tipologia utilizată de ei şi alte câteva tipologii, discutate şi în acest capitol, printre care tipologia lui Petre pentru mormintele de la Beroe, cea a lui Barbu pentru necropolele de la Tomis şi tipologia de sinteză a lui Soficaru. Tipul „a” (cu groapă simplă, corpul depus direct pe pământ sau în sicriu din lemn) din tipologia menţi‑ onată de Rusu‑Bolindeţ et al. are drept corespondent, în viziunea autorilor, următoarele tipuri: Petre tip IV, subtip e;590 Barbu tip VI, subtip 1;591 Soficaru tip 2, subtip B.592 Aşa cum se poate observa, cele trei corespondenţe indicate se referă exclusiv la morminte care sunt caracterizate prin prezenţa unui con‑ tainer (sicriu din lemn) în care este depus corpul defunctului. Două dintre cele trei tipologii invocate în acest context au un alt tip care se referă la mor‑ mintele cu groapă simplă, cu individul depus direct pe pământ (în contrast consultării documentaţiei originale de arhivă (Arhiva IAB, Fond NH), s-a putut stabili că M68 reprezintă un mormânt cu groapă simplă cu amenajare cu pietre pe partea dreaptă (de fapt cu nişă), aparţinând unui adult (probabil de sex feminin), în vârstă de 18 ani (analiză antropologică realizată de Andrei Soficaru de la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rai‑ ner” al Academiei Române). Individul din M68 are ca inventar funerar o fibulă din bronz cu portagrafă laterală, descoperită în zona gâtului (Hamparţumian 1971a, 206, Fig.  5/1). M69/1964 este un mormânt în amforă (conform fişei complexului din Arhiva IAB, Fond NH: „mormânt de copil acoperit cu fragmente mari de amforă striată”), în care defunctul este un nonadult cu vârsta de aproximativ două luni (Creţu et al. 2020, 146). 588   Hamparţumian 1971a, 201–202, Fig. 2. 589  Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 203. 590   Mormânt în care decedatul era depus într‑un sicriu cu capac (Petre 1987, 8, Pl. 6, Fig. 9d). 591   Mormânt simplu, cu sicriu cu capacul plan (Barbu 1971, 52). 592   În care decedatul era mai întâi depus într‑un sicriu şi apoi în groapă (Soficaru 2007, 305; 2011, 154–155).

132

Ciprian Crețu

cu mormintele cu sicriu). Acestea sunt: Petre tip I,593 respectiv Barbu tip V.594 Lipsa de consistenţă în tipologiile mormintelor considerate comparativ se remarcă încă o dată în următoarea situaţie: în tipologia descoperirilor de la Bazilica extra muros tipul „c” reprezintă mormintele cu nişă laterală astu‑ pată cu ţigle sau pietre; pentru acest tip, autorii oferă drept corespondent din tipologia mormintelor de la Beroe tipul II (mormânt cu ţigle), cu subtipul c (cu corpul depus pe sol cu ţigle pe una dintre laturi);595 în acelaşi timp, tipul „c” trebuie asimilat unor descoperiri făcute de Hamparţumian, care le defi‑ neşte drept morminte ce prezintă amenajare cu un rând de pietre sau ţigle pe o latură lungă.596 Prin prezentarea şi analizarea unor tipologii de morminte de epocă romană elaborate de‑a lungul timpului, am încercat, aici, construirea unei imagini cu privire la consistenţa, coerenţa şi compatibilitatea sau la lipsa acestora în cadrul demersurilor de cercetare ale arheologilor. Consistenţa în elaborarea tipologiilor trebuie legată în mod necesar de existenţa unui acord, a unei concordanţe intersubiective.597 Aceasta face referire la o situaţie care există în momentul în care indivizii sunt de acord asupra unui lucru, asupra unei situaţii sau idei şi se referă la partea socială a realităţii umane,598 precum şi la împărtăşirea unui conţinut experienţial (fie că este vorba despre emoţii şi sentimente, percepţii, gânduri, înţelesuri la nivelul limbajului) la nivelul mai multor indivizi.599 Aşa cum s-a putut observa de‑a lungul acestui capitol,   Mormânt în groapă simplă, cu decedatul depus direct pe sol (Petre 1987, 8, Pl. 5, Fig. 8a/1 şi 8b). 594   Mormânt simplu, fără sicriu şi fără alte metode de protecţie a corpului (Barbu 1971, 51). Este de notat faptul că în tipologia lui Soficaru, acestui tip de mormânt îi corespunde tipul I, subtipul A, cu decedatul învelit într‑un giulgiu şi depus în groapă. Din această situaţie, putem deduce faptul că Soficaru consideră că nu există un tip de înmormântare în care persoana defunctă să fie depusă direct pe sol, fără vreun alt material care să protejeze corpul. 595  Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 204; Petre 1987, 8, Pl. 5, Fig. 8d. 596  Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 204; Hamparţumian 1971a, 201–2013, Fig. 2a‑c. În lucrarea de faţă, am optat pentru interpretarea unor asemenea morminte (descoperite de N. Hamparţu‑ mian în campaniile din anii 1961–1964) drept morminte cu nişă, la fel cum au considerat şi membrii colectivului de cercetare coordonat de Rusu‑Bolindeţ. Pentru aspectele care moti‑ vează o asemenea interpretare, vezi capitolul principal dedicat practicilor funerare. 597   Ceea ce Adams & Adams (1991, 56, 187, 347) numesc „intersubjective agreement”, defi‑ nind acest concept drept „the consistency with which two or more sorters will make the same type attributions; that is, they will identify the same or closely similar entities as members of the same types” (Adams & Adams 1991, 347). 598   Cu siguranţă că definiţia de faţă este una cu un caracter simplist, dar a pătrunde în tere‑ nul unei definiţii complexe a ideii de intersubiectivitate, aşa cum apare ea originar la unul dintre întemeietorii fenomenologiei, filosoful german Edmund Husserl (vezi Römpp 1992; Duranti 2010), reprezintă o acţiune care nu îşi găseşte nici locul şi nici sensul în mod necesar în acest text. 599  Zlatev et al. 2008, 1. 593

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

133

arheologii preocupaţi de studiul descoperirilor funerare au gândit şi produs diverse modele de organizare a informaţiei disponibile, astfel încât analiza acesteia să permită conturarea unui discurs cu privire la practicile funerare. Încercările de organizare a informaţiilor din registrul arheologic, ilustrate cel mai la îndemână prin elaborarea unor tipologii, au, mai degrabă, aşa cum am putut constata, un caracter divers şi neuniform, atât în ceea ce priveşte elementele de bază utilizate, cum ar fi limbajul (e.g. existenţa accepţiunilor diferite în cazul unor termeni / concepte care denotă realităţi relativ simi‑ lare), cât şi în privinţa modurilor de utilizare şi a utilităţii acestor tipologii în construirea unui discurs de natură istorică.

CAPITOLUL IV

Practici funerare în mormintele de epocă romană şi romano‑bizantină de la Histria

Nos proinde solliciti, quod utrimque omni negotio disseratur et ex altera parte plerumque obscura sit veritas, ex altero latere mira subtilitas quae nonnu‑ mquam ubertate dicendi fidem confessae probationis imitetur, diligenter quantum potest singula pondere‑ mus, ut argutias quidem laudare, ea vero quae recta sunt, eligere, probare, suscipere possimus.600 Minucius Felix, Octavius, 14. 7.

4.1. Incineraţie şi inhumaţie la Histria în epoca romană timpurie (secolele I–III p. Chr.) Despre cei mai vechi locuitori ai aşezării de la Histria – coloniştii veniţi din cetatea‑mamă Milet în secolul al VII‑lea a. Chr., se cunoaşte că practi‑ cau ritul incinerării. Dovadă în acest sens stau numeroasele descoperiri de morminte tumulare cu resturi umane incinerate. Necropola tumulară este utilizată de la mijlocul secolului al VI‑lea a. Chr. şi până în secolul al II‑lea p. Chr.601 Dintre cei 27 de tumuli cercetaţi care acopereau morminte, în 24 de cazuri este vorba despre incineraţie, numai în trei cazuri fiind întâlnită practica inhumaţiei în tumul.602   Prin urmare, trebuie să luăm toate măsurile de precauţie. Pentru fiecare întrebare există argumente de ambele părţi; pe de o parte, adevărul este în general obscur, pe de altă parte, subtil, printr‑un simplu flux de cuvinte, este uzurpată uneori credibilitatea dovezilor admise de noi. Trebuie să cântărim fiecare punct cât mai atent, astfel încât, în timp ce admirăm ingeniozi‑ tatea, să putem fi capabili să alegem, să aprobăm şi să acceptăm ceea ce este corect. (traducerea pasajului îmi aparţine). Aşa cum vom vedea, situaţia descrisă aici este ilustrativă pentru modul în care fenomenul trecerii de la incineraţie la inhumaţie a fost discutat în literatura de specialitate. 601   Alexandrescu 1966, 216. 602   Alexandrescu 1966, 247. 600

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

135

Cel mai adesea, arderea corpului defunct se desfăşura chiar la locul înmormântării, peste care urma să fie amenajată ulterior movila funerară. Cazurile în care incineraţia a avut loc în afara tumulului au fost documen‑ tate doar în două cazuri. Dacă primul tumul din această categorie (XXIII) se datează în secolul al V‑lea a. Chr., cel de‑al doilea (XXXV) este din prima jumătate a secolului I p. Chr.603 Pe parcursul cercetărilor desfăşurate de P.  Alexandrescu în necropola tumulară au fost documentate doar două movile care adăposteau morminte de inhumaţie care pot fi cert interpretate ca atare (I şi XVIII). Un al treilea caz este mai degrabă incert (VIII), întrucât este vorba despre un mormânt de inhumaţie deranjat a cărui legătură cu tumulul nu a putut fi stabilită cu pre‑ cizie. Tumulul I, datat în secolul al V‑lea a. Chr. adăpostea rămăşiţele unui individ depus direct pe pământ, înconjurat pe trei laturi de pietre dispuse vertical. La capul scheletului se găsea o piatră de marmură fasonată pe faţa dinspre mormânt.604 Cea de‑a doua descoperire constă într‑un mormânt de inhumaţie cu individul depus în sicriu din lemn într‑o groapă de formă ovală. Dimensiunile mici ale gropii îl fac pe autorul săpăturilor să considere că acest mormânt aparţine unui nonadult. Și acest complex este datat timpu‑ riu, către anul 400 sau la începutul secolului al IV‑lea a. Chr.605 Interesant este faptul că în aşezările rurale din teritoriul histrian situaţia privitoare la practicile funerare se prezintă total diferit. Cercetările arheolo‑ gice desfăşurate în două puncte – Histria‑Sat (punct „Bent”) şi Corbu – au dus la descoperirea unor complexuri funerare în cadrul cărora s-a constatat exclusiv practicarea ritului inhumaţiei. În primul punct cercetat, Histria‑Sat, au fost descoperite peste 100 de morminte, exclusiv de inhumaţie. Pornind de la observaţii pe baza inventa‑ rului funerar, dar şi pe observarea relaţiilor stratigrafice dintre complexuri, precum şi a precizării unor niveluri de locuire care pot fi datate în intervalul cuprins între secolul al VI‑lea şi secolul II a. Chr., s-a constatat că înmor‑ mântările identificate aici se desfăşoară pe mai multe secole. A fost posibilă şi stabilirea unei relaţii de contemporaneitate între aşezare şi o primă fază a unui orizont de morminte datând din secolele VI–IV a. Chr. În faza urmă‑ toare, aşezarea a fost abandonată în partea care se învecina cu necropola, extinzându‑se în zona unde anterior fuseseră implantate mormintele din prima fază. Astfel, necropola se extinde la rândul ei în teritoriul devenit dis‑ ponibil după părăsirea regiunii în cauză. Cele mai vechi morminte aparţin,   Alexandrescu 1966, 256.   Alexandrescu 1966, 171–173. 605   Alexandrescu 1966, 176. 603 604

136

Ciprian Crețu

aşadar, secolului al VI‑lea a. Chr., în timp ce descoperirea care se datează cel mai târziu este din secolul I a. Chr., fiind ilustrată printr‑un singur mormânt de inhumaţie.606 Un caz special îl reprezintă descoperirea unui grup de şapte morminte de copii depuşi în amfore sparte în prealabil în zona mediană a corpului. Aceste înmormântări se aflau grupate una lângă cealaltă. În cazul a patru dintre complexuri, amforele utilizate au putut fi datate la sfârşitul secolului al VI‑lea a. Chr. şi începutul secolului următor.607 În ceea ce priveşte descoperirile funerare de la Corbu de Jos, acestea con‑ stau în şapte morminte. Din punct de vedere cronologic, ele pot fi datate, pe baza materialului arheologic descoperit, în secolul al V‑lea, cu posibilitatea ca începuturile existenţei zonei funerare să poată fi coborâte până la sfârşitul secolului VI a. Chr.608 Explicaţiile oferite pentru existenţa acestor diferenţe cad în două cate‑ gorii care propun interpretări diferite ale situaţiei. Concluzia implicită la care ajunge M.  Damyanov, plecând de la construcţia teoretică propusă de I. Morris în cunoscuta sa lucrare Death-Ritual and Social Structure in Classical Antiquity, este că sursa diferenţierii clare dintre cele două trata‑ mente funerare este de căutat în structura socială a comunităţilor în cauză. Aşezarea de la Histria preia de la cetatea‑mamă Milet un sistem oligarhic în care vechile familii aristocratice deţin poziţii extrem de importante în societate. Un astfel de regim favorizează existenţa unui anumit tip de com‑ portament funerar, bazat pe diferenţierea dintre locuitorii polisului pro‑ priu‑zis – probabil familiile cele mai înstărite dintre cele ale coloniştilor veniţi aici – şi cei care locuiau în teritoriul histrian. Altfel spus, practicarea ritului incineraţiei, urmate de ridicarea unui tumul peste mormânt repre‑ zintă un obicei rezervat locuitorilor oraşului, în special membrilor elitei sau celor din familiile fondatorilor, ale primilor colonişti.609 Această prac‑ tică a incinerării defuncţilor locuitori ai polisului trebuie privită în contrast cu ritul inhumaţiei documentat în cazul locuitorilor aşezărilor din terito‑ riul histrian. Observaţiile lui P. Alexandrescu privind parcelarea teritoriului ocupat de necropola tumulară şi raportul acesteia cu axele de circulaţie reprezintă pen‑ tru M. Damyanov un indiciu care susţine existenţa unui grup care îşi înmor‑ mânta membrii exclusiv în acest loc şi care avea control asupra resurselor   Zirra 1970, 213, 219; Teleagă & Zirra 2003.   Zirra 1970, 215. 608   Bucovală & Irimia 1970, 51. 609   Damyanov 2005; vezi şi Morris 1992, 21–30. 606 607

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

137

funciare ale polisului.610 Un alt element invocat de M. Damyanov pentru a‑şi susţine discursul este legat de inventarul funerar descoperit în mormintele de inhumaţie din necropola de la Histria‑Sat care, în accepţiunea sa, nu con‑ trazic cu absolut nimic etnicitatea defuncţilor. Nothing contradicts the Greek ethnicity of the buried – the grave goods are the standard types known from the necropoleis of all the colonies along the western Pontic littoral, consideră arheologul bulgar. Aici există însă două aspecte problematice care pun în balanţă ideile lui M.  Damyanov. În primul rând, prin susţinerea existenţei unei legături directe şi determinante între obiectele de inventar funerar (reprezentate în mare parte de ceramică) şi etnia indivizilor înmormântaţi, arheologul pătrunde pe terenul fragil al construcţiei teoretice a paradigmei culturalistorice. Cu alte cuvinte, acesta pune un semn de egalitate între o expresie a culturii materiale şi o populaţie definită pe criteriu etnic, contribuind astfel la perpetuarea ideii intens dezbătute în ultimele decenii la care se face refe‑ rire prin sintagma „people equals pots”. În ciuda faptului că, cel mai pro‑ babil, sunt conştienţi de complexitatea şi semnificaţiile multistratificate ale elementelor culturii materiale (artefactelor), arheologii le folosesc constant pentru a identifica grupuri, mişcări ale grupurilor, invazii, expansiuni, feno‑ mene de contact şi de continuitate. O asemenea premisă care pune semn de egalitate între o anumită formă ceramică, de pildă, şi un grup etnic par‑ ticular, este considerată o eroare în conformitate cu multiplele semnificaţii istorice şi contextuale ale etniei, identităţii şi culturii materiale, aşa cum o demonstrează numeroase studii.611 Cel de‑al doilea aspect problematic la care face referire M.  Damyanov se referă la obiectele care se regăsesc în inventarele funerare ale acestor mormintelor, respectiv la caracterul lor indubitabil „grecesc”. Din contri‑ buţia autorului săpăturilor aflăm însă că situaţia este una destul de diferită. Astfel, mormântul 3, de pildă, conţinea ca obiecte de inventar funerar o cupă rhodo‑ioniană în zona capului, alături de o strachină indigenă (!) cu toarte orizontale sub buză, imitând (!) prototipul unei forme ceramice greceşti. Mormântul 18 conţine, de asemenea, o cană bitronconică, lucrată la roată, considerată ca fiind de factură locală şi nu grecească.612 Avem de‑a face,   Damyanov 2005, 91–92; Alexandrescu 1978, 340–342 vorbeşte despre existenţa unui lot‑ tisement funéraire. 611   Pentru o sinteză privind criticile aduse acestei paradigme, vezi Graves-Brown et al. 1996 (în special p 62–75); vezi şi Jones 1997 (în special p. 106–127); Webster 2008; Dores Cruz 2011; Szamalek 2014. 612   Zirra 1970, 214–215. 610

138

Ciprian Crețu

aşadar, pe lângă elemente ale culturii materiale considerate ca fiind tipice pentru inventarele funerare din mormintele greceşti arhaice, şi cu două ele‑ mente distincte: pe de o parte, este vorba despre forme negreceşti, „autoh‑ tone”, iar pe de cealaltă parte, de vase care imită forme ceramice consacrate din spaţiul grecesc. Plecând de la aceste observaţii, V. Zirra notează ipoteza existenţei unei populaţii de mixhellenes, autohtoni şi greci care locuiau în târgurile şi satele din apropierea cetăţii greceşti.613 Reîntorcându‑mă la necropola tumulară de la Histria, unde P. Alexandrescu a desfăşurat ample cercetări arheologice între anii 1955 şi 1961, este de remarcat faptul că descoperirile care se datează cel mai târziu urcă până în primele secole p. Chr., plasându‑se astfel cronologic în epocă romană timpurie. Tumulul XXX/1960 = 7 prezintă un mormânt de incineraţie cu ardere pe loc plasat în centru. În jurul mormântului principal au fost identificate o serie de obiecte reprezentate prin fragmente de vase de mici dimensiuni şi de amfore, alături de un opaiţ şi un disc de oglindă din bronz. Lângă acestea, se găsea şi o porţiune arsă de formă circulară, reprezentând cel mai probabil o vatră. În tumul au fost implantate ulterior două morminte: XXX1, datat la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II‑lea p. Chr. şi XXX2, datat în a doua jumătate a secolului I p. Chr. Tipul de opaiţ din inventarul funerar serveşte drept ancoră cronologică, fiind întâlnit destul de rar în epoca lui Augustus, mai frecvent după Tiberius (14–37 p. Chr.) şi mai cu seamă în a doua parte a primului secol p. Chr.614 Tumulul XXXVI adăpostea două morminte de incineraţie şi unul de inhumaţie, aparţinând unui copil.615 Groapa celui de‑al treilea mormânt era săpată în platforma pe care se aflau cele două ruguri pentru primele două incineraţii. Era acoperit cu trei rânduri de ţigle (şase la număr) formând un acoperiş în dublă pantă. Nonadultul era orientat pe direcţia E-V, fiind depus în poziţie decubit dorsal, cu braţele întinse pe lângă corp, într‑un sicriu din   Zirra 1970, 220.   Alexandrescu 1966, 197–200. 615   În acest context merită amintite două surse antice care ne vorbesc despre preferinţa inhu‑ maţiei în cazul copiilor, ca tratament al corpului defunct opus incinerării, datorită vârstei fragede a acestora. Iuvenal notează că oamenii se întristează în momentul în care un copil mic este coborât în groapă, fiind prea tânăr pentru flăcările rugului (Iuv. Sat. 15. 138–139: „Cum funus adultae uirginis occurrit uel terra clauditur infans et minor igne rogi”). Spre deo‑ sebire de Iuvenal, care nu menţionează vârsta sau intervalul la care face trimitere când se referă la copii, Plinius cel Bătrân oferă un indiciu mai clar în acest sens. Din Historia Natu‑ ralis aflăm că este un obicei natural al oamenilor (mos gentium) să nu incinereze o persoană căreia încă nu i‑au ieşit dinţii, deci în jurul vârstei de şase luni (Plin. HN 7. 72: „Hominem prius quam genito dente cremari mos gentium non est”). 613 614

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

139

lemn prins cu ajutorul cuielor. În inventarul funerar al acestui mormânt se găsesc un inel din bronz, un cuţit mic din fier (la picioare), trei unguentarii din sticlă, alături de un tip de opaiţ care apare în vremea lui Claudius şi Nero şi a cărui existenţă se întinde cel mai târziu până în secolul al II‑lea p. Chr.616 În cazul Tumulului XVI (denumit şi „Belvedere”), nu a fost descoperit niciun mormânt central asociat cu acesta, concluzionându‑se că acesta este un cenotaf. În centrul suprafeţei acoperite de movila funerară a fost descope‑ rită o depunere de 24 de amfore întregi aparţinând aceluiaşi tip care se datează în primele două secole p.  Chr. În acest tumul au fost implantate târziu, în secolul al VI‑lea, 13 morminte secundare de inhumaţie (nr. cat. 100–113).617 Alte trei morminte de incineraţie acoperite de movile funerare (XIV, VII şi VIII) se datează în secolul al II‑lea p. Chr., după formele şi tipurile ceramice depuse ca inventare funerare. La acestea se adaugă alte cinci descoperiri care sunt lipsite însă de orice artefact care să poată face posibilă datarea. Probabil în urma observaţiilor topografice, acest grup a fost încadrat de autorul săpătu‑ rilor, cu rezervele de rigoare, în categoria tumulilor de epocă romană.618 Aşa cum putem observa până la acest moment, practicarea incineraţiei acoperite de tumul nu depăşeşte palierul cronologic al secolului al II‑lea p. Chr. Mormintele tumulare amenajate în epoca romană timpurie ocupă o poziţie periferică în cadrul întinsei necropole tumulare, la limita de nord a acesteia. În ceea ce priveşte practicile funerare din mormintele de incineraţie datate în epoca romană din cuprinsul necropolei tumulare, în această peri‑ oadă se remarcă apariţia a două forme noi. Acestea apar exclusiv la nive‑ lul epocii romane. Primul tip (JAaIV, în tipologia lui P.  Alexandrescu) se caracterizează printr‑un complex de incineraţie cu ardere pe locul ridicării tumulului, cu groapă de ardere în cruce, în timp ce al doilea (JAaVI) păs‑ trează aceleaşi trăsături definitorii, cu excepţia ultimei, care este înlocuită de groapa de ardere în trepte. Un alt element de noutate care caracterizează depunerile funerare din pri‑ mele două secole p. Chr. din cuprinsul necropolei tumulare este acela al depune‑ rii seminţelor de pin pe rugurile de incineraţie. Practica depunerii sau utilizării unor materii vegetale, majoritatea seminţe sau conuri, este răspândită pe întreg teritoriul Imperiului Roman, chiar şi în teritoriile unde nu exista un mediu pro‑ pice pentru unele specii, acestea fiind procurate prin comerţ la distanţă.619   Alexandrescu 1966, 201–204.   Alexandrescu 1966, 204–206, 226–229. 618   Alexandrescu 1966, 213–215. 619   Cum este cazul cu seminţele sau conurile de Pinus pinea (coconar sau pin mediteraneean) 616 617

140

Ciprian Crețu

Istoricul şi arheologul belgian F. Cumont pune această practică, precum şi simbolismul pinului, pe seama influenţelor pe care le‑au avut cultele ori‑ entale şi miturile asociate acestora, în lumea greco‑romană, în special cel de origine frigiană al zeiţei Cybele şi al lui Attis.620 Cultul zeiţei Cybele, căreia se alătură Attis, are în acelaşi timp puternice valenţe escatologice şi soteriologice. Cel puţin în epocă imperială, aceasta apare invocată şi în calitate de garantor al inviolabilităţii locurilor de odihnă ale celor decedaţi. Pe teritoriul Asiei Mici există numeroase descoperiri de inscripţii funerare cu texte în care cele două personaje sunt asociate diverse‑ lor formule de imprecaţii împotriva eventualilor profanatori de morminte. Dacă sfera de acţiune protectoare a Cybelei este pământul, Attis acţionează păzind sufletele defuncţilor în călătoria lor din lumea subpământean.621 Observaţiile privind existenţa unei legături între practica depunerii seminţelor de pin pe rugurile de incineraţie şi cultul Cybelei şi al lui Attis devine şi mai pertinentă dacă remarcăm popularitatea acestuia în cazul Histriei. Cultul este atestat în cetăţile şi coloniile greceşti de pe ţărmul vestic al Mării Negre prin statuete şi inscripţii. Deşi cea mai veche reprezentare a zeiţei Cybele de la Histria datează din secolul al V‑lea a. Chr.,622 numărul acestora începe să crească mai târziu, în secolul III a. Chr.623 Reprezentările lui Attis sunt mai rare, dar ilustrează faptul că acesta era adorat împreună cu Cybele. O statuetă înfăţişându‑l pe Attis în costum frigian, databilă în seco‑ lul al II‑lea a. Chr. a fost identificată împreună cu o reprezentare a zeiţei, în timpul cercetărilor desfăşurate în cartierul de locuinţe extra muros.624 Practica depunerii de conuri sau seminţe de pin la momentul incinerării trupului defunct poate fi legată în bună măsură şi de cultul unei alte divi‑ nităţi orientale, răspândit inclusiv la Histria în primele secole p. Chr., după includerea regiunii în Imperiul Roman – cel al lui Mithras.625 Mai multe reliefuri fie ilustrează naşterea lui Mithras dintr‑o stâncă reprezentată ast‑ descoperite în Egipt (Bartlett 1933; Täckholm & Täckholm 1941, 70–71), în Britannia (Gri‑ mes 1968, 114; Godwin 1975, 480; Willcox 1977, 273; Lodwick 2015) sau, mai aproape de noi, pe teritoriul Bulgariei de astăzi (Hristova 2015; Popova & Hristova 2018) şi care nu reprezenta o specie nativă în aceste locuri; vezi şi Reed et al. 2019. 620   Cumont 1949, 261–264. 621   Gasparro 1996, 84–106; vezi şi Nikoloska 2013 pentru caracterul funerar al cultului ana‑ lizat prin prisma monumentelor; Lancellotti 2002, în special p. 153–164, pentru Attis şi legă‑ turile cu sfera funerară. 622   Alexandrescu‑Vianu 1990, 221. 623   Vezi Vermaseren 1989, 113–140, pentru corpusul descoperirilor referitoare la acest cult de pe teritoriul Moesiei. 624   Coja 1961, 221, Fig. 9. 625   Vezi Bottez 2006; 2018; Clauss 2001, 21–30.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

141

fel încât seamănă cu un con de pin, fie aceste fructe apar sculptate în alte ipostaze pe reliefuri. Aşadar, seminţele sau fructul copacului puteau repre‑ zenta un simbol al naşterii zeului precum şi alte asocieri cu acesta (împreună cu figura cocoşului, de pildă).626 Conurile de pin jucau de asemenea un rol important ca materiale utilizate pentru fumigaţii în cadrul ritualurilor aso‑ ciate cu Mithras.627 Dincolo de potenţialele implicaţii religioase ale utilizării seminţelor şi conurilor de pin în procesul incinerării defuncţilor, trebuie avut în vedere şi un aspect mai pragmatic. Istoricul grec Herodian, care scrie către mijlocul secolului al III‑lea p.  Chr., menţionează folosirea unei cantităţi impresio‑ nante de mirodenii şi alte materiale aromate puse pe rugul care urmează să fie aprins.628 Utilitatea acestei surse în discuţia de faţă poate fi, într‑ade‑ văr, dezbătută având în vedere că autorul relatează un episod cu un caracter mai degrabă excepţional, fiind vorba despre funeraliile deificatului împărat Septimius Severus, mort în anul 211 p. Chr. Folosirea unor substanţe ce emană un miros puternic în timpul actu‑ lui incinerării este însă menţionată şi în alte cazuri. În consolatio adresată lui Claudius Etruscus la moartea tatălui acestuia, care a avut loc în ultimul deceniu al secolului I p.  Chr.,629 poetul Statius îl îndeamnă pe fiul îndo‑ liat să arunce cantităţi mari din cea mai bună răşină adusă din est în focul rugului.630 În mod similar, acelaşi autor descrie abundenţa de flori, uleiuri şi alte esenţe aduse din Arabia, Cilicia, Palestina, sau chiar din India, şi care erau folosite pentru fumigaţii în timpul funeraliilor Priscillei, soţia lui Abascantus (care deţinea oficiul ab epistulis, fiind responsabil de corespon‑ denţa împăratului).631 Tot Statius scrie despre un episod curios: un papagal, deci un animal de companie de această dată, care după ce moare este inci‑ nerat împreună cu condimente asiriene, cu tămâie din Arabia şi cu şofran.632 Într‑o epigramă, Martial îl somează pe Zoilus să înapoieze unguentele, flo‑ rile, scorţişoara şi tămâia arsă pe jumătate pe care acesta le‑a furat direct de pe un rug.633   Clauss 2001, 79, 126; 2014, 256. Pentru astfel de reprezentări, vezi Vermaseren 1956, 158 (nr. 344), 160 (nr. 353). 627   Bird 2004. Pentru un altar dedicat lui Mithras cu loc special pentru arderea unor răşini sau a altor substanţe descoperit la Troesmis şi datat în prima jumătate a secolului al II‑lea p. Chr., vezi Iaţcu 2019, 50–53. 628   Herodian 4. 2. 8–10. 629   Cel mai probabil în anul 92 p. Chr. (vezi Weaver 1965, 145). 630  Stat. Silv. 3. 3. 34. 631  Stat. Silv. 5. 1. 210–216. 632  Stat. Silv. 2. 4. 34–37. 633   Martial 11. 54. 626

142

Ciprian Crețu

Fie că este vorba despre seminţe sau conuri de pin, fie despre flori, ule‑ iuri sau diverse răşini, arderea acestora împreună cu rugul funerar înde‑ plinea un scop dublu. Pe de o parte, mirosurile plăcute specifice emanate mascau miasma produsă de corpul defunct aflat în proces de descompu‑ nere, precum şi pe aceea a cărnii arzând după momentul aprinderii rugu‑ lui. În cazul procesiunii funerare organizate pentru împăratul Septimius Severus, de pildă, nu se aplică această situaţie. Herodian ne transmite că trupul împăratului a fost înmormântat cu funeralii extrem de bogate, dar cea care a beneficiat de procesiunea elaborată care a culminat cu arderea rugului plin de mirodenii a fost de fapt o efigie din ceară a împăratului,634 astfel că mirosul neplăcut emanat de corpul defunct nu putea constitui un element care trebuia mascat. Aici intervine cea de‑a doua funcţie, comple‑ mentară, a practicii depunerii de diverse materiale pe rugurile care urmează a fi incendiate. Emanarea unor mirosuri specifice în contextul funeraliilor declanşează un răspuns olfactiv mnemonic în rândul participanţilor la cere‑ monie, făcându‑i pe aceştia mai conştienţi, mai implicaţi şi mai prezenţi în relaţie cu evenimentul la care sunt martori. Acest fenomen se datorează faptului că percepţiile senzoriale sunt întot‑ deauna modelate de memorie şi rememorare sau, după cum remarca filo‑ soful francez Henri Bergson, „la perception n’est jamais un simple contact de l’esprit avec l’objet présent; elle est tout imprégnée des souvenirs-images quila complètent en l’interprétant.”635 Altfel spus, mirosurile sunt o parte integrantă a peisajului (funerar), întrucât acesta nu reprezintă altceva decât o unitate din mediul înconjurător care are un caracter multisenzorial, fiind perceput de către individ prin intermediul tuturor simţurilor pe care acesta le posedă, deci prin apelul la memorie.636 În acest context, funeraliile, ca procese sociale de durată, devin un vector pentru reprezentarea, afişarea statutului social şi al puterii în câmpul social definit, în accepţiunea lui Bourdieu, ca un spaţiu al relaţiilor între poziţii definite prin rangul pe care acestea îl ocupă în distribuirea unor puteri con‑ curente şi a diverselor specii de capital.637 Aşadar, cel puţin din textele rămase de la Statius şi Herodian, reiese destul de clar faptul că întreaga procesiune funerară, incluzând aici şi practica arderii de diverse materiale pentru a pro‑ duce mirosuri puternice, reprezintă o strategie de etalare ale unor statute sociale înalte şi o expresie a puterii.   Herodian 4. 2. 1–2.   Bergson 1965. Vezi şi Hamilakis 2013; 2014. 636   Bunkše 2007, 222. 637   Bourdieu & Wacquant 1992, 113. 634 635

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

143

Păstrând proporţiile, şi la Histria puteau fi vorba despre punerea în miş‑ care a aceloraşi mecanisme, cu atât mai mult cu cât îndeplinirea cu rigoare a unor asemenea practici rituale era foarte importantă în rândul romanilor pentru a se asigura că atât tranziţia defunctului către lumea de dincolo, cât şi reintegrarea supravieţuitorilor îndoliaţi în lumea celor vii s-au realizat cu succes. Ori aceste lucruri erau realizabile cu condiţia ca toate ritualurile să fie îndeplinite corect. Dacă se întâmpla opusul, ritualurile fiind neglijate sau îndeplinite cu stângăcie, persoana defunctă risca să aibă o soartă nefastă în lumea de dincolo, fără a reuşi să‑şi găsească liniştea. Acest fenomen devine mai inteligibil dacă luăm în considerare natura religiei romane care este, după cum notează J. Scheid, o orthopraxie, referindu‑se la condiţia funda‑ mentală de îndeplinire corectă a ritualurilor. Credinţa romană era mai pre‑ sus de toate legată de acţiuni, presupunea mai degrabă savoir faire, şi mai puţin savoir penser.638 Poate că mirosul emanat în urma fumigaţiilor sau a arderii unor mate‑ riale odată cu rugul funerar reprezenta semnul unor funeralii conforme, de succes. Într‑o elegie Tibullus (55 a. Chr.–10 p. Chr.) se lamentează că, bolnav fiind, poetul va muri departe de casă, fără mama care să‑i strângă îndurerată la piept rămăşiţele incinerate şi fără o soră care să toarne parfumuri asiriene peste cenuşa acestuia (Assyrios cineri quae dedat odores).639 Într‑o altă elegie, aparţinând de această dată lui Propertius (50/45 a. Chr.–15 a. Chr.), recent decedata Cythia îşi face apariţia în faţa soţului aces‑ teia, de dincolo de mormânt, ca o umbră palidă ce a evadat de pe rug, după cum se exprimă poetul. Condiţia indezirabilă în care se găseşte femeia este cauzată de nemulţumirea acesteia cu privire la modul în care funeraliile au fost organizate. Se evidenţiază lipsa unor elemente: nimeni nu s-a lamentat la moartea sa, rugul funerar nu a fost parfumat cu mirodenii sau cu flori (cur nardo flammae non oluere meae? / hoc etiam grave erat, nulla mercede hyacinthos inicere). Pentru toate acestea, Cynthia îl sancţionează pe soţul său, considerându‑l un om dezagreabil (ingrate).640 Pentru a concluziona, practica depunerii seminţelor de pin pe rugurile funerare despre care P. Alexandrescu nota că reprezintă un element de nou‑ tate la Histria în epocă romană, poate avea multiple explicaţii, de la conside‑ rente utilitare imediate, cum ar fi mascarea mirosului neplăcut al corpului în descompunere, la semnificaţii religioase sau mitologice şi la aspecte care ţin de desfăşurarea unor ritualuri sancţionate social.   Linder & Scheid 1993, 49–50; Scheid 2003, 18, 217; vezi şi Ando 2008, x-xvii, 13–18.   Tib. 1. 3. 1–8. 640   Prop. 4. 7. 1–34. 638 639

144

Ciprian Crețu

Un alt element care i‑a atras atenţia arheologului ce a desfăşurat cercetări arheologice în necropola tumulară în anii ’50 se leagă de prezenţa a ceea ce acesta numeşte „elemente de caracter sarmatic” în cazul a două descoperiri funerare. Prima este reprezentată de mormântul din tumulul VIII/1956 = 3, datat în secolul al II‑lea p.  Chr.641 Despre acesta, P.  Alexandrescu notează că prezintă în componenţa inventarului funerare, pe lângă elemente „tipic romane”, un vas-borcan de mici dimensiuni, lucrat cu mâna, identificat ca fiind sarmatic.642 În partea contribuţiei în care este prezentat fiecare tumul în parte, se menţionează că mormântul din tumulul VIII are doar două obiecte de inventar: un bol cu buza verticală şi o cană fragmentară cu profil incomplet, astfel că descrierea acestuia ca fiind un inventar tipic roman este discutabilă. Cea de‑a doua descoperire menţionată este mormântul secundat XXX2 = 245 din tumulul cu acelaşi număr, mormânt de inhumaţie aparţi‑ nând unui copil, datat în a doua jumătate a secolului I p. Chr. De această dată, autorul remarcă prezenţa unui inventar funerar roman alcătuit din mai multe obiecte, spre deosebire de precedenta descoperire: două ungu‑ entarii din sticlă, ulcior, căniţă, o fibulă din bronz şi o brăţară din fier, ambele complet degradate.643 Elementul care îl determină de această dată pe P. Alexandrescu să considere mormântul ca prezentând un caracter sar‑ matic nu mai este legat de inventarul funerar, ci de forma gropii. Aceasta prezintă un puţ de acces şi nişă a cărei intrare a fost acoperită cu pietre de mari dimensiuni. Defunctul a fost depus într‑un sicriu din lemn, din care s-au păstrat numai cuiele, identificate în colţurile gropii.644 Ca urmare a cercetărilor întreprinse în necropola tumulară, autorul săpă‑ turilor concluzionează că acest spaţiu este utilizat ca atare până la sfârşitul secolului al II‑lea p. Chr. Există o singură excepţie remarcabilă. În tumulul XVI, care a fost datat în secolele I–II p. Chr., după cele 24 de amfore depuse, au fost implantate mult mai târziu, în secolul al VI‑lea, 13 morminte.645   Alexandrescu 1966, 210.   Alexandrescu 1966, 281. 643   Alexandrescu 1966, 197–200, 221. 644   „În fundul gropii, pe toată latura scurtă, se găsea o prispă, cruţată în lutul viu, de 0,25 m înălţime, iar pe toată cealaltă latură o nişă de 0,45 m adâncime şi 0,45 m înălţime. Groapa era umplută cu pământ; la adâncimea la care se deschidea nişa se găseau pietre mari culcate, aşezate îngrijit. Mormântul se afla înăuntrul nişei şi se compunea dintr‑un sicriu de lemn, din care se păstrau urme clare, având cuie de fier la colţuri. Peste sicriu fuseseră aşezate 3 pietre mari şi plate care în momentul descoperirii se găseau direct peste sicriu. Resturile scheletului, probabil al unui copil, fiind distrus, nu i s-a putut stabili poziţia şi orientarea.” (Alexandrescu 1966, 221). 645   Zece dintre ele au fost descoperite în campania din anul 1958, iar restul de trei un an mai târziu (Condurachi 1960, 258–260; 1962, 416–417; Alexandrescu 1966, 204–206, 226–229). 641 642

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

145

Tumulul XVI ocupa o poziţie dominantă în topografia zonei funerare, fiind izolat în raport cu celelalte movile ale necropolei. Dimensiunile sale, aşa cum au fost documentate în timpul cercetării sunt impresionante, având un diametru de 40 m şi o înălţime de 4 m. Nu au fost descoperite rămăşiţe umane care să fi aparţinut unui mormânt central, astfel că tumulul a fost considerat cenotaf. În schimb, în centrul suprafeţei acestuia a fost identifi‑ cată o groapă de formă ovală ce conţinea numeroşi bulgări de pământ ars de la o vatră funerară şi 24 de amfore întregi aşezate culcat, cu gura orientată către centrul tumulului. Dintre cele 13 morminte implantate în tumul, cinci aveau groapă de tip catacombă,646 în timp ce pentru restul complexurilor se menţionează că aceasta nu a putut fi surprinsă (este „neprecizată”). În şapte cazuri, indivizii au fost depuşi în mormânt în sicrie din lemn de la care s-au păstrat fie urme, fie piroanele din fier care ajutau la prinderea scândurilor. În ceea ce priveşte amenajările externe, autorul săpăturilor notează că cinci dintre morminte aveau semne care le marcau poziţia la suprafaţă: M4/1958 = 103 avea amena‑ jat la picioare un semn de mormânt din ţigle; M6 = 105 prezenta o dală din teracotă tot către extremitatea inferioară; deasupra scheletului din M8 = 108, în lungul gropii, au fost identificate patru pietre mari şi o ţiglă aşezate pe cant, în picioare; M9 = 109 prezintă în interiorul puţului de acces, la un nivel mai înalt decât scheletul, un semn de mormânt din dale de teracotă aşezate în picioare, pe cant; în fine, M11/1959 = 111 prezintă deasupra mormântului două grupe de semne de mormânt: către picioare câteva pietre mari plate aşezate vertical, uşor înclinate spre mormânt, iar pe latura de sud-vest a mormântului au fost dispuse ţigle, olane şi pietre plate de mari dimensiuni. Orientările indivizilor sunt diverse. Trei sunt orientaţi pe axa V-E, în timp ce alţi doi au fost aliniaţi de direcţia VNV-ESE şi unul VSV-ENE. Trei sunt orientaţi NV-SE, unul SV-NE, şi în final doar unul este orientat N-S. În cazul a trei complexuri nu s-a putut stabili orientarea, din cauza unor situaţii speciale sau mai puţin clare, după cum urmează: în M2/1958 = 101 au fost identificate resturile unui schelet adunate grămadă, probabil reînhumat;647 lângă groapa lui M11 spre nord-vest de acesta, la o distanţă de 0, 20 m, a fost identificat complexul denumit M12/1959 = 112 care prezintă resturile unui schelet (craniul, fragment de bazin, vertebre şi coaste), adunate la un loc împreună cu resturi de lemn, un piron din fier şi o mărgică;648   M3/1958=102, M4/1958=103, M9/1958=109, M10/1958–1959=110 şi M13/1959=113.   Condurachi 1960, 258. 648   Nu s-a putut preciza poziţia stratigrafică clară a acestui mormânt, autorii săpăturii bănu‑ ind că el ţinea de mormântul M11, eventual de aceeaşi groapă (Condurachi 1962, 416–417). 646 647

146

Ciprian Crețu

În cazul lui M3 au fost descoperite la extremitatea inferioară a mormân‑ tului, în zona picioarelor, două tibii şi două femururi, precum şi un fragment de mandibulă umane, în poziţie neanatomică.649 Având în vedere poziţiona‑ rea rămăşiţelor, la picioarele defunctului din mormântul M3, se poate emite ipoteza că este vorba despre o reînhumare a unui individ care fusese even‑ tual dezgropat pentru a face loc noii înmormântări. Toţi indivizii pentru care s-a putut stabili poziţia corpului (11 din 13) au fost depuşi în decubit dorsal. Cinci au membrele superioare întinse pe lângă corp şi picioarele întinse, paralele.650 Indivizii din M9 şi M13 au ambele braţe îndoite, cu palmele aşezate pe bazin, în timp ce M4 are doar mâna dreaptă pe bazin, iar M11 mâna stângă. Inventarul funerar este extrem de sărac, reprezentat de obiecte singulare, în doar câteva cazuri. Individul din mormântul M8 avea o cataramă din bronz în zona bazinului.651 În pământul din groapa lui M9 a fost descoperită o cataramă de bronz pătrată, având pe ac lăcaşul pentru o piatră ornamenta‑ lă.652 Mormintele M7 şi M13 prezentau câte un pieptăn bilateral din os depus în stânga, respectiv în dreapta craniului.653 Prezenţa acestui artefact în inventarele funerare este destul de ridicată. La nivelul secolului al VI‑lea p. Chr., practica depunerii de piepteni bilaterali din os în morminte, mai ales în zona craniului, dar nu numai, este extrem de răspândită în mediul gepid.654 Morminte cu asemenea depuneri au fost identificate cel mai aproape de zona noastră de interes în trei morminte datate tot în secolul al VI‑lea, la Piatra Frecăţei. 655 Un pieptăn bilateral din os poziţionat în interiorul sicri‑ ului, în stânga capului defunctului, a fost descoperit şi într‑un complex din necropola tomitană târzie.656   Condurachi 1960, 258.   Deşi autorul săpăturilor oferă în descriere detalii doar cu privire la poziţia membrelor superioare, poziţia picioarelor se poate observa din fotografii. 651   Condurachi 1960, 259–260, Fig. 25/b. 652   Condurachi 1960, 258. 653   Condurachi 1960, 260, Fig. 25/a; 1962, 417. 654   Descoperirile sunt foarte numeroase şi pe un spaţiu destul de larg. Pentru a menţiona numai câteva: la Moreşti, în judeţul Mureş (Horedt 1979, Fig. 72/2–4, Fig. 72/7, Fig. 74/14, Fig.  89/1; Fig.  91/9); la Bratei, în judeţul Sibiu (Blăjan & Togan 1981, Fig.  1/2, Fig.  2/4); la Socodor, în judeţul Arad (Popescu 1956, 78–79, Fig.  36/5, Fig.  36/13–16); la Jaksor, în Ungaria (Csallány 1961, Pl. III/12, Pl. IV/9, Pl. V/6, Pl. V/12, Pl. IX/2); la Kiszombor, tot în Ungaria (Csallány 1961, Pl. CXIX/2, Pl. CXX/8, Pl. CXXIX/9). 655   Petre 1987, Pl. 182/d, Pl. 210/b, Pl. 214/b). 656   În campania desfăşurată în anul 1973 au fost descoperite, printre altele, două complexuri funerare, notate A şi B. Primul are cinci încăperi dispuse în formă de cruce, însă numai în camera 1 a fost descoperit un schelet. În complexul B a fost posibilă cercetarea a două camere 649 650

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

147

Pe lângă mormintele din tumuli care atestă practicarea ritului incine‑ raţiei la Histria în epocă romană timpurie, mai există documentate două morminte în cazul cărora s-a apelat la acest tratament funerar pentru indi‑ vizii decedaţi. Un mormânt de incineraţie a fost identificat în timpul campaniei de cer‑ cetări arheologice din anul 1972, desfăşurată în zona de sud a platoului cetă‑ ţii. După cum ştim, în această zonă se dezvoltă o necropolă ale cărei înce‑ puturi datează cel mai probabil din ultimele decenii ale secolului al II‑lea p. Chr.,657 luând în considerare faptul că ultimul nivel de locuire identificat aici este reprezentat printr‑un cartier de locuinţe extra muros care este aban‑ donat, pierzându‑şi funcţionalitatea ca atare în al treilea sfert al secolului al II‑lea p. Chr.658 Mormântul în cauză (nr. 9 în catalogul descoperirilor funerare), publi‑ cat de M. Coja la doi ani după descoperirea acestuia, aparţine unui adult care a fost incinerat pe loc în groapă de formă rectangulară cu colţurile rotunjite şi pereţii verticali, conturul său fiind evidenţiat prin urme de foc.659 Observaţiile surprinse în teren au permis reconstruirea lanţului de funerare, întrucât extinderea cercetărilor în alte eventuale camere a fost blocată de prezenţa fundaţiilor unor clădiri moderne. Pe podeaua primei dintre cele două camere ale comple‑ xului funerar B au fost identificate şase morminte de inhumaţie în sicrie. Individul din mor‑ mântul 3 este cel care a avut depus lângă craniu, pe partea stângă, un pieptăn bilateral din os (Cheluţă‑Georgescu 1974, 363–365, 373, Pl. V/6). 657   Vezi Condurachi 1957, 29–30, 34–35, 50. 658   Înspre partea de vest a secţiunii Z2, la circa 50 de metri spre vest faţă de zidul de incintă roman timpuriu, a fost documentată existenţa unui nivel de locuire datat în secolele I–II p. Chr. după materialul ceramic descoperit în locuinţa numărul 2 (Condurachi 1959, 287, Fig. 9/2–5). Acest strat a fost perforat de mormintele implantate în zonă odată cu schimbarea funcţionalităţii acesteia şi transformarea în spaţiu de depunere a morţilor (Condurachi 1959, 288). 659   Pentru acest tip de mormânt, descris de M. Coja drept mormânt de incineraţie pe loc, în groapă, s-a încetăţenit în literatura arheologică denumirea de bustum, care înseamnă în limba latină chiar rug funerar (Vaan 2008, 77). Acestea se referă la mormintele în care locul arderii individului decedat şi cel al înmormântării sunt identice. De la Festus (care compune un dicţionar în secolul al II‑lea p. Chr.) aflăm că locul în care cineva a fost doar incinerat, dar apoi a fost îngropat în altă parte şi nu acolo, se numeşte ustrinum, în timp ce, dacă locul incinerării este acelaşi cu cel al înmormântării, atunci se cheamă bustum (Festus 32. 7–11: Bustum proprie dicitur locus, in quo mortuus est combustus et sepultus, diciturque bustum, quasi bene ustum; ubi vero combustus quis tantummodo, alibi vero est sepultus, is locus ab urendo ustrina vocatur; sed modo busta sepulcra appellamus). O definiţie similară ne este ofe‑ rită şi de către Servius, autor târziu, de secolele IV–V p. Chr. (Serv. In Aen. 11. 201: Bustum dicitur in quo mortuus conbustus est, ossaque eius ibi iuxta sunt sepulta. alii dicunt, ubi homo combustus est, nisi ibidem humatus fuerit, non esse ibi bustum, sed ustrinum). Mormintele de tip busta apar în literatura arheologică sub diverse denumiri, toate referindu‑se însă la acelaşi fenomen. De pildă, L. Oţa le numeşte busta şi „complexe cu groapă arsă” (Oţa 2007a; 2013, 14–16); pentru P.  Alexandrescu acestea sunt „ruguri‑morminte de suprafaţă”, cu gropi de

148

Ciprian Crețu

practici funerare îndeplinite. Astfel, pe fundul gropii cu adâncimea de -0,90 m a fost amenajat rugul de tip podium, din care s-au păstrat pe loc o mare cantitate de cărbuni şi cenuşă, precum şi resturile unei bârne car‑ bonizate dispusă longitudinal pe centrul gropii. Mai apoi, defunctul a fost depus pe rugul funerar într‑un sicriu din lemn, a cărui existenţă poate fi dedusă din descoperirea celor 12 cuie din fier identificate pe marginile gropii, în stratul de cenuşă. Faptul că în groapă nu au putut fi surprinse niciun fel de instalaţii de tiraj, de întreţinere puternică a focului, iar restu‑ rile osteologice umane prezentau urme puternice de calcinare, a făcut-o pe autoarea săpăturilor să considere că întregul proces de combustie a fost ajutat şi de anumite substanţe inflamabile, pe lângă lemnul depus ca atare în acest scop. În acelaşi timp, s-a constatat că rămăşiţele calcinate ale scheletului în fragmente extrem de mici au rămas în loc, tasându‑se peste resturile rugului, fără a se deplasa prea mult din poziţia lor anatomică. Acesta este un indiciu al faptului că scheletul a ars pe acelaşi loc unde a fost înmormântat.660 O altă observaţie legată de ritualul funerar merită discutată. O parte din obiectele depuse ca inventar funerar, printre care o brăţară, un strigil şi o linguriţă, toate din bronz, erau puternic arse, fiind descoperite în stratul de cenuşă şi cărbune. Pe piept, lângă linguriţa din bronz au mai fost descoperite şi un stylus şi o cochilie secţionată transversal, calcinată, care se poate să fi îndeplinit rolul unui pandantiv de la un colier care nu a supravieţuit flăcări‑ lor. Interesant este că deasupra acestora a fost identificat un strat de pământ mai galben ce prezintă doar intruziuni de cărbuni şi cenuşă. Se poate emite ipoteza că formarea acestui strat deasupra complexului de incineraţie este rezultatul aruncării de pământ nears probabil cu scopul potolirii focului. După efectuarea acestui procedeu, alte două obiecte au fost depuse deasupra mormântului: o căniţă (cu toarta lipsă) şi un opaiţ. Acestea nu prezintă urme de ardere secundară. În final, un alt strat de pământ a fost adăugat, după care au fost depuse două ulcioare, deasupra zonei picioarelor.661 Există, aşadar, două momente distincte în care au fost depuse obiecte, separate între ele prin adăugarea câte unui strat de pământ. Ceramica descoperită în complexul funerar, adică cele două ulcioare şi căniţa, oferă indicii cu privire la datarea acestuia, încadrându‑se cronolo‑ diverse forme (JAa IV, JAa V şi JAa VI, în tipologia sa; Alexandrescu 1966, 248–255); Getov le numeşte „morminte de incineraţie în groapă” (tipul IV – Гробни ями с трупоизгаряне, din tipologia acestuia; Getov 1970, 4). 660   Coja 1974, 36–37. 661   Coja 1974, 37–39, Fig. 2–3.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

149

gic în tipurile databile către sfârşitul secolului al II‑lea şi eventual în primii ani ai secolului următor.662 Cel de‑al doilea mormânt de incineraţie descoperit pe sectorul de la mar‑ ginea de sud a platoului se aseamănă cu precedentul prin prisma practicilor funerare. La fel ca mormântul descoperit în 1972, şi acesta, notat mormântul nr. 7/1973 = 10 (din Secţiunea G 1973), aparţine unui adult incinerat pe loc în groapă simplă de formă rectangulară cu colţurile rotunjite, cu fundul plat şi fără şanţuri de tiraj. Se remarcă existenţa sicriului şi în acest caz, precum şi a practicii depunerii de obiecte în două etape distincte, separate prin depu‑ nerea unui strat de pământ. Inventarul funerar este de această dată alcătuit din mai multe piese: trei căniţe din ceramică, un lacrimarium din sticlă, o căldare mică din bronz, cuţit şi strigil, ambele din fier şi o monedă din bronz.663 Cele trei vase de ceramică alături de cel din bronz se aflau depuse către extremitatea infe‑ rioară a mormântului, în zona picioarelor, într‑un strat de pământ galben, care fusese probabil aruncat pentru potolirea focului. Niciunul dintre aceste obiecte nu prezintă urme de ardere. În ceea ce priveşte datarea complexului funerar, bazată de asemenea pe obiectele din inventar, acesta aparţine, ca şi celălalt mormânt de incineraţie, ultimei părţi a secolului al II‑lea, eventual începutului de secol III p. Chr. Este interesant de remarcat un aspect referitor la căldarea mică din bronz. Aceasta este întru totul similară unui exemplar din grupul de vase de acest fel descoperit în zona Dervent-Păcuiul lui Soare.664 M.  Bucovală remarcă faptul că asemenea vase apar mai cu seamă în regiunile din preajma marilor fluvii de graniţă şi în aşezările cu un accentuat caracter militar care sunt dis‑ puse de‑a lungul limes-ului danubian şi renan. Vasul se datează în secolul al II‑lea, şi este considerat un import italic ajuns în zonă odată cu trupele care contribuiau la organizarea liniei de apărare pe Dunăre în vremea împăratu‑ lui Traian şi ulterior.665   Coja 1974, 43.   M. Coja mai adaugă pe lista obiectelor de inventar şi o nucă arsă, distrusă imediat după descoperire (Coja 1975, 552–553, Fig. 2–3). 664   Vezi Bucovală 1972, 118, Fig. 1. Autorul menţionează că din cauza faptului că săpătura a fost executată cu ajutorul utilajelor mecanizate acesteia, nu s-a putut descoperi niciun indi‑ ciu cert asupra contextului descoperirii, în aceeaşi măsură în care nu a putut fi verificată afirmaţia descoperitorilor, conform căreia odată cu vasele ar fi ieşit la lumină şi oseminte umane (Bucovală 1972, 117). 665   Bucovală 1972, 128–129. Pentru atestarea unor militari la Histria în perioada primelor trei secole p. Chr., vezi Matei‑Popescu 2010, 27, nota 70, cu trimiterile la descoperirile epi‑ grafice care menţionează veterani sau alţi membri din rândul personalului militar la Histria. 662 663

150

Ciprian Crețu

Descoperirea celor două morminte de incineraţie în groapă simplă în zona afectată necropolei plane romane timpurii conduce la formularea ipotezei conform căreia, cel puţin în perioada sa timpurie, aceasta avea un caracter biritual, fiind practicat îndeosebi ritul inhumaţiei, dar şi incineraţia. Pentru epoca romană timpurie la Histria, cuprinsă în intervalul dintre secolul I şi secolul al III‑lea p. Chr., L. Oţa, care s-a ocupat îndeaproape de acest subiect, documentează existenţa a 126 de complexuri funerare, inclu‑ zându‑le aici şi pe cele descoperite în cadrul necropolei tumulare care se datează în perioada amintită.666 Pentru 16 dintre acestea, fie din cauza fap‑ tului că au fost distruse, fie pentru că informaţiile arheologice nu au fost înregistrare corespunzător, se cunoaşte doar existenţa lor ca atare, fără să fie posibilă nici măcar precizarea modului de tratare a corpului defunct (inhumaţie sau incineraţie). Prin urmare, dintre cele 110 complexuri rămase despre care există suficiente informaţii, marea majoritate (91 =  82,7%) sunt morminte de inhumaţie, 14 (12,7%) sunt complexuri de incineraţie, în timp ce în cinci cazuri (4,5%) în morminte nu au fost descoperite rămăşiţe umane, acestea fiind considerate cenotafuri.667 Se remarcă existenţa unei oarecare diversităţi în ceea ce priveşte soluţiile funerare practicate. Astfel, 76 de morminte sunt inhumaţii în groapă, şapte sunt busta, câte şase indivizi au fost depuşi în sarcofage, respectiv în ciste, cinci morminte în care rămăşiţele umane incinerate în groapă, două mor‑ minte cu resturile depuse în urne şi cinci cenotafuri.668   Întrucât aceste descoperiri au fost aduse în discuţie în mai multe rânduri (Oţa 2007a; 2007b; Oţa & Domăneanţu 2010; Oţa 2012; 2013), mă voi opri la a face o serie de observaţii care să rezume situaţia şi voi analiza, după caz, loturile considerate în baza de date, acolo unde este posibilă aducerea unei contribuţii la discursul cu privire la practicile funerare în epocă romană la Histria. La numărul de 126 de descoperiri funerare de secolele I–III de la Histria, despre care discută L. Oţa, autoarea a ajuns luând în considerare în analiza sa şi 53 de morminte rămase inedite, descoperite de C. Domăneanţu (vezi Oţa & Domăneanţu 2010, 393). Documentaţia originală a săpăturilor se află la arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti, însă accesul la aceasta nu mi‑a fost permis. Până la publicarea sistematică a mormintelor în cauză, care va permite o analiză mult mai pertinentă a situa‑ ţiei în ceea ce priveşte descoperirile aparţinând epocii romane timpurii, în lucrarea de faţă m-am bazat exclusiv pe informaţiile publicate. Aşadar, construirea unui discurs cu privire la practicile funerare în epocă romană timpurie în această lucrare, care este bazat doar pe informaţiile publicate, nu are cum să fie mai coerent decât cel din contribuţiile deja menţio‑ nate care au beneficiat şi de acces la material nepublicat. Pornind de la aceleaşi observaţii, am inclus în catalogul descoperirilor doar mormintele publicate, cu o singură excepţie remarca‑ bilă – mormintele din sectorul BEM. În acest caz, am avut acces la documentaţia originală de săpătură aflată în fondul de arhivă Nubar Hamparţumian de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. 667   Oţa & Domăneanţu 2010, 394. 668   Oţa & Domăneanţu 2010, 394. 666

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

151

În ceea ce priveşte orientarea corpurilor defuncţilor se constată existenţa unei preferinţe pentru axa E-V (56%), urmată de orientarea pe direcţia V-E (16%), N-S (8%) şi NV-SE, cu o reprezentare de 7%. Referitor la poziţia cor‑ pului, pentru foarte multe cazuri nu există informaţii care să menţioneze alte detalii în afară de faptul că indivizii fuseseră depuşi în poziţie decubit dorsal. Acolo unde se cunoaşte şi poziţia membrelor superioare, în majo‑ ritatea cazurilor, acestea erau dispuse fie întinse pe lângă corp, fie cu unul dintre braţe flexate, cu palma ajungând în zona bazinului sau pieptului. Doar într‑un singur caz (M3/1957 = 93) defunctul a fost depus cu membrele supe‑ rioare întinse de‑a lungul corpului şi cu membrele inferioare încrucişate (în zona tibiilor sau a gleznelor).669 Mai mult de jumătate din totalul complexurilor funerare nu prezintă inventar funerar. Atunci când acesta a fost documentat, este vorba în general de o singură piesă, de obicei din categoria accesoriilor, cum sunt cataramele din bronz sau fier sau piepteni din os. A doua cea mai răspândită categorie de obiecte care însoţeau defunctul este reprezentată de podoabe precum coli‑ erele cu perle sau cerceii din bronz. Această categorie este prezentă, în mod natural, în mormintele aparţinând indivizilor de sex feminin. Se remarcă prezenţa obiectelor de podoabă în mormintele de subadulţi. M16/1955 = 56, descoperit pe sectorul Z2, aparţine unui nonadult de sex feminin în vârstă de trei ani.670 Acesta prezenta un colier de perle de diferite culori şi confec‑ ţionate din diverse materiale: un inel, două brăţări (una din sârmă de bronz, cealaltă alcătuită din perle de sticlă) şi un cercel din bronz.671 M5/1955 = 26, un alt mormânt de nonadult descoperit de această dată pe sectorul X, conţine patru mărgele.672 Mormântul M5/1955 = 36, descoperit pe sectorul necro‑ polei romane – sudul platoului, aparţinând tot unui nonadult, se remarcă prin diversitatea bunurilor descoperite, reprezentând cel mai bogat inven‑ tar la nivelul mormintelor de epocă romană timpurie de la Histria. Acesta cuprinde: un lacrimariu din sticlă spart, înalt de 15 cm, cu bazin piriform şi gât cilindric; două ace de bronz lucrate şi legate cu verigi din sârmă de bronz; un flacon de sticlă înalt de 6 cm cu bazin sferic şi gât cilindric; două brăţări din sârmă de bronz răsucită, având diametrul de 5 cm; o mărgea plată din cornalină, lungă de 11  mm; o cheiţă‑inel din bronz; o mărgea sferică din pastă sticloasă; un pandantiv din bronz cu o dublă ansă; un cercel din aur înalt de 31 mm cu granulaţii pe ban; un inel din aur cu o piatră albă şi sferică   Condurachi 1959, 288.   Analiză antropologică efectuată de A. Soficaru. 671   Condurachi 1957, 52–53, Fig. 37. 672   Condurachi 1957, 24–32, Fig. 11. 669 670

152

Ciprian Crețu

pe ban; două inele de fier cu pietre gravate, o monedă din bronz, histriană, cu numele şi efigia împărătesei Crispina (177–183 p. Chr.). Ceramica are o prezenţă destul de modestă în morminte, fiind reprezen‑ tată de doar câteva obiecte: opaiţe din lut în două morminte (M8/1955 = 39 şi M17/1955 = 57)673 şi vase ceramice de diverse forme (strachină, ulcior şi căniţă) în alte trei morminte (M6/1955 = 27, M8/1955 = 29, respectiv în M19/1959 = 120).674 În cazuri foarte rare apar în componenţa inventarelor funerare şi alte obiecte precum: un vârf de săgeată, găsit între capetele inferioare ale tibi‑ ilor individului din M3/1955 = 14, un fragment de lamă de cuţit la capul scheletului de adult din mormântul triplu M5/1955 = 36, o lingură din bronz descoperită în zona pieptului nonadultului în vârstă de trei ani din M16/1955 = 47.675 Considerând cele de mai sus, se poate aduce în discuţie fenomenul prac‑ ticării incineraţiei şi inhumaţiei la Histria, care dă şi titlul acestui subcapitol. Unul dintre principalele aspecte care merită discutate este cel referitor la tre‑ cerea de la practicarea incineraţiei la preferinţa exclusivă pentru inhumaţie. Din punctul de vedere metodologic, am optat pentru discutarea, într‑o primă fază, a registrului arheologic relevant pentru subiectul abordat, pen‑ tru ca ulterior să discut şi explicaţiile şi implicaţiile care au fost dezbătute de specialişti de‑a lungul timpului referitoare la fenomenul de tranziţie de la incineraţie la practicarea inhumaţiei. Am considerat această abordare ca fiind cea mai utilă din două motive. Este vorba în primul rând despre faptul că în spaţiul românesc (dar nu numai), discuţiile referitoare la fenomenul studiat în acest subcapitol, bazate pe descoperirile arheologice, sunt mai degrabă rare. Pe de altă parte, discursul cu privire la acest fenomen, în liniile sale generale şi la o scară largă, a fost prezent constant în preocupările unor specialişti din ultimul secol, producând o serie de teorii şi ipoteze, fără a exista însă un consens cu privire la cauzele apariţiei şi generalizării ritului inhumaţiei în dauna practicării incineraţiei. Mormintele de incineraţie de la Histria, fie acestea în tumuli sau în cadrul cimitirului plan, nu reprezintă descoperiri unice la scara provinciei Moesia Inferior în perioada romană a primelor trei secole p. Chr. Mormintele de tip busta, adică acelea în cazul cărora locul în care s-a petrecut arderea trupului şi acela unde rămăşiţele au fost îngropate coin‑ cid, reprezintă cele mai numeroase descoperiri care atestă practicarea ritului   Condurachi 1957, 36, Fig. 20/1; 54, Fig. 38.   Condurachi 1957, 29, Fig. 12; 30, Fig. 13; Condurachi 1962, 412, Fig. 7/1. 675   Condurachi 1957, 28, 48, 53, Fig. 37/2. 673 674

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

153

incineraţiei la nivelul secolelor I–III p. Chr., acestea fiind în număr total de peste 170.676 Cele mai multe dintre acestea au fost descoperite în cimitirele aşezării de la Noviodunum (Isaccea, judeţul Tulcea), cu un număr de 83 de descoperiri, urmată de 62 de descoperiri de acest tip în cimitirul din apropi‑ erea castrului de la Tirighina‑Bărboşi (Galaţi). La o distanţă apreciabilă din punct de vedere numeric se situează Tomis, cu 28 de complexuri de tip busta, Carsium şi Histria cu câte şapte descoperiri fiecare, Callatis şi Capidava cu câte cinci, iar Tropaeum Traiani cu doar patru morminte. Mormintele descoperite la Noviodunum se datează în intervalul cuprins între finalul secolului I şi prima parte a secolului al III‑lea p. Chr.677 Pe lângă mormintele tumulare în care s-a practicat ritul incineraţiei pe loc, direct în groapă, au fost descoperite şi morminte de inhumaţie care îmbracă diverse forme, de la cele cu un caracter monumental în care defunctul (sau defunc‑ ţii) au fost depuşi în sarcofag cioplit într‑un bloc masiv de calcar, cu capac dispus în dublă pantă,678 la morminte cu gropi zidite cu cărămizi sau la cele cu gropi simple, fără niciun fel de amenajare.679 Trebuie remarcat fenomenul existenţei laolaltă a mormintelor de inhu‑ maţie împreună cu cele de incineraţie, adăpostite de acelaşi tumul. În movila M6 din cimitirul de la Noviodunum au fost descoperite două morminte. Mormântul 5, de inhumaţie, avea pereţii gropii zidiţi cu cărămizi, fiind aco‑ perit cu o lespede din piatră de mari dimensiuni. Individul a fost depus pe o platformă din ţigle, orientat pe direcţia N-S, în poziţie decubit dorsal cu membrele superioare pe lângă corp. Spre partea inferioară a gropii, în zona 676   Informaţiile generale sunt preluate ca atare din singurele studii care tratează într‑o mani‑ eră sintetică descoperirile de morminte de tip busta din provincia Moesia Inferior (Oţa 2007a; 2013, 14–37). 677   Mai multe morminte dintre cele descoperite şi cercetate la sfârşitul anilor ’50 aveau în com‑ ponenţa inventarului funerar cel puţin câte o monedă din bronz. În mormântul numărul 8 a fost identificată monedă cea mai timpurie, emisă în timpul împăratului Nero (54–68), mor‑ mântul 10 avea una din timpul domniei lui Vespasian, emisă în anul 71, iar mormintele 5 şi 6 aveau monede mai târzii, de la Antoninus Pius (din două emisiuni diferite, din anii 140–143, respectiv 156–157; Bujor & Simion 1961, 395; Simion 1984, 82; 1994, 92; Simion 2007, 179). 678   Cum este de pildă mormântul 4 descoperit în movila V. Acesta a fost cioplit într‑un bloc din calcar şi prezintă capac dispus în dublă pantă cu acrotere la colţuri, fiind prins cu mortar pe margine şi cu sigilii din plumb pe laturile scurte. Are o lungime de 2,33 m, lăţimea de 1,18 m şi înălţimea de 1,30 m. În interiorul acestui mormânt au fost documentate trei sche‑ lete: unul aparţinând unui adult de sex masculin, aşezat pe o platformă de scânduri în partea vestică; cel de‑al doilea schelet, aparţinând unei femei (determinare făcută probabil prin raportare la inventarul funerar descoperit în a cărui componenţă se regăsesc, printre altele, doi cercei de aur şi două ace pentru păr), este poziţionat pe partea estică a complexului; în final, un schelet de nonadult, cu oasele deranjate a fost identificat la mijloc, între cei doi adulţi (Bujor & Simion 1961, 393–395, Fig. 2/3). 679   Simion 1994, 100, Pl. 5.

154

Ciprian Crețu

picioarelor, au fost depuse două vase ceramice: un ulcior şi o cană, despre care autorii săpăturii consideră că a fost utilizată ca afumătoare după frag‑ mentele de cărbune descoperite în interior.680 În cadrul aceluiaşi tumul (M6) a fost descoperit şi mormântul 6, de incineraţie de această dată. Informaţiile cu privire la acesta sunt destul de sumare. Era acoperit cu un capac din ţigle peste care a fost aşezată şi o coamă din olane lungi.681 Ambele morminte, atât cel de inhumaţie – M5, cât şi M6 unde s-a prac‑ ticat incineraţia, aveau în componenţa inventarului funerar monede care fuseseră emise în aceeaşi perioadă a anilor 156–157, deci în timpul domniei împăratului Antoninus Pius (138–161),682 confirmându‑se astfel caracterul biritual al cimitirului tumular de epocă romană de la Noviodunum. Cu privire la această situaţie, autorii săpăturilor remarcă faptul că tumu‑ lii erau amenajaţi peste morminte, indiferent de modul de tratare a corpu‑ lui ales, fie acesta inhumaţia sau incineraţia. Principalul criteriu care pare să influenţeze acest fenomen este legat de statutul social al defunctului şi al familiei acestuia. S-a putut documenta de asemenea existenţa unor dife‑ renţe în ceea ce priveşte ceramica depusă în mormintele de inhumaţie şi cea depusă în complexurile de incineraţie. Dacă în primele ceramica este de o calitate mai bună, cu o pastă mai fină, în al doilea caz, vasele sunt manu‑ facturate neglijent, dintr‑o pastă mai grosieră cu nisip folosit ca degresant. Toate formele ceramice, indiferent de calitatea acestora, sunt însă de factură romană. Acestea erau depuse invariabil la extremitatea inferioară a mor‑ mântului, în zona picioarelor.683 Apariţia şi răspândirea practicii incinerării pe loc (a mormintelor de tip busta) la Noviodunum în secolul al II‑lea p. Chr. sunt explicate de G. Simion prin venirea unor populaţii care practicau acest rit, odată cu organizarea flotei danubiene classis Flavia Moesica şi mai ales după stabilirea în regiune a vexilaţiilor legiunii V Macedonica care preiau rolul de supraveghere şi apă‑ rare a graniţelor imperiului.684 Odată ce legio V Macedonica îşi mută sediul la Troesmis cel mai probabil cândva în perioada cuprinsă între anii 103–105 p. Chr. (deci în timpul domniei împăratului Traian), Noviodunum devine baza principală a flotei classis Flavia Moesica.685   Bujor & Simion 1961, 393.   Bujor & Simion 1961, 394, Fig. 2/2. 682   Bujor & Simion 1961, 395. 683   Bujor & Simion 1961, 395. 684   Simion 1994, 93–94; 2007, 183. 685   Vezi Matei‑Popescu 2010, 245–249. F. Matei‑Popescu discută despre dezvoltarea a două 680 681

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

155

E. Bujor şi G. Simion adaugă explicaţiei oferite şi o componentă etnică, menţionând că există posibilitatea ca preferinţa pentru practicarea ritului inhumaţiei să constituie apanajul cetăţenilor romani şi a celor de origine greacă, în timp ce acela al incinerării să fie caracteristic membrilor populaţiei autohtone.686 Originea practicii incineraţiei pe loc, în groapă, ar putea veni fie din tradiţia greacă, fie ca rezultat al evoluţiei mormintelor din Thracia meridională. Acest rit funerar este adus din est de către soldaţii însărcinaţi cu supravegherea frontierei de la Dunărea de Jos, mai notează G. Simion.687 O altă aşezare în a cărei necropole de epocă romană timpurie au fost documentate ambele moduri de tratare a corpului defunct este Tomis.688 Pe lângă mormintele de inhumaţie care îmbracă diverse forme, în necropolele tomitane este atestată doar practica incinerării pe loc, sub forma de mor‑ minte de tip busta.689 Din punctul de vedere cronologic, majoritatea mor‑ mintelor de incineraţie sunt datate în secolul I p.  Chr. În secolul al II‑lea acestea devin o prezenţă din ce în ce mai rară pentru ca mai apoi, în prima jumătate a următorului secol să apară doar accidental.690 V. Barbu este singurul autor care dedică special un articol discutării pro‑ blematicii relaţiei dintre incineraţie şi inhumaţie în cadrul necropolelor de epocă romană ale unei aşezări din teritoriul provinciei Moesia Inferior. Aşa cum am notat în paragraful anterior, practicarea ritului inhumaţiei se gene‑ ralizează la Tomis în prima jumătate a secolului al III‑lea p. Chr. Apariţia şi răspândirea acestei practici, consideră V. Barbu, nu trebuie puse în legătură cu procesul de romanizare a provinciei de la Dunărea de Jos, observând fap‑ tul că la Roma, precum şi în provinciile occidentale ale imperiului, incine‑ raţia este destul de răspândită la nivelul secolului al II‑lea. Cauzele acestui fenomen sunt însă legate de religiile orientale, în special de mithraism, iuda‑ ism, precum şi de concepţiile escatologice mazdeene, care se răspândesc în comunităţi distincte în zona cu pricina: un vicus militar şi o aşezare cu caracter civil în apro‑ pierea primului (Matei‑Popescu 2016). 686   Bujor & Simion 1961, 395. 687   Simion 2007, 183. 688   Situaţie documentată prin numeroase descoperiri, mai vechi sau mai noi (vezi Bucovală 1968, 303; Barbu 1971, 65; Lungu & Chera 1986; Băjenaru & Dobrinescu 2008, 197; Mitroi & Petcu 2018). 689   Barbu (1971) identifică patru tipuri principale de morminte de incineraţie (unele dintre ele cu subtipuri) şi 14 tipuri de morminte de inhumaţie (mergând până în epoca bizantină, în secolul al VI‑lea p. Chr), luând în considerare diverse criterii de clasificare (vezi capitolul al treilea referitor la tipologii). 690   Din prima jumătate a secolului al III‑lea, V. Barbu aminteşte doar trei morminte în care au fost descoperite monede din timpul domniilor împăraţilor Caracalla, Geta şi Gordian (Barbu 1971, 48).

156

Ciprian Crețu

lumea romană după ce teritoriile din Est devin parte a imperiului. Încă de la debutul dominaţiei romane în regiunea Dobrogei, cultele egiptene, siriene şi cele din Asia Minor îşi fac simţită prezenţa prin intermediul comercianţilor, al soldaţilor şi al veteranilor care se stabilesc aici.691 Deşi în scurta sa contribuţie V. Barbu nu utilizează nicio referinţă bibli‑ ografică, explicaţia oferită de autor, care consideră cultele şi doctrinele ori‑ entale drept principala forţă motrice din spatele răspândirii practicii inhu‑ maţiei în lumea romană începând cu secolul al II‑lea, reprezintă unul dintre cele mai răspândite discursuri referitoare la acest fenomen.692 Argumentele care construiesc tipul de discurs bazat pe importanţa con‑ siderentelor religioase în schimbarea comportamentelor funerare ale roma‑ nilor, respectiv abandonarea treptată a incineraţiei şi creşterea popularităţii inhumaţiei, au fost dezbătute încă de acum aproape un secol, în articolul devenit clasic al lui A. Nock. Acesta considera că schimbarea nu este deter‑ minată de elemente religioase sau de credinţă în viaţa de apoi.693 Autorul pune această modificare pe seama schimbării modei. „It was a change of fashion”, menţionează Nock. Prin „modă” înţelege seturi de obiceiuri şi prac‑ tici care reprezintă apanajul elitelor, al celor bogaţi, care pătrund treptat şi în rândul claselor inferioare, referindu‑se în particular la apariţia sarcofagelor cu decor bogat, ostentativ, a căror producţie a devenit tot mai răspândită începând cu secolul al II‑lea p. Chr.694 A. Toynbee subliniază însă că este puţin probabil ca apariţia modei aces‑ tor containere funerare scumpe să fi produs o schimbare de asemenea anver‑ gură şi de durată în ceea ce priveşte practicile de înmormântare.695   Barbu 1968.   Vezi Cumont 1949, 309 (care notează impactul iudaismului, mithraismului şi al creştinis‑ mului, în special al ideilor referitoare la credinţele în viaţa de apoi şi în reînviere); Richmond 1950, 19; Visscher 1963, 40–42 (pentru importanţa creştinismului şi a neopitagorismului în acest proces în primele două secole p. Chr.); van Doorselaer 1967, 29–50 (care sublini‑ ază prezenţa în număr tot mai mare a orientalilor la Roma şi în provincie, în timpul dom‑ niei împăratului Claudius, care revigorează tradiţia practicării inhumaţiei şi introduc moda utilizării sarcofagelor); Macdonald 1977, 37 (pentru care unul dintre factorii schimbării e reprezentat de o nouă viziune escatologică de sorginte orientală); Vaquerizo 2007, 287 (care menţionează de asemenea posibila influenţă a creştinismului în fenomenul adoptării prac‑ ticii inhumaţiei, însă se referă la momentul în care religia creştină devine Staatsreligion, fără a preciza mai clar la ce moment se referă. Conceptul utilizat produce confuzie, întrucât cu greu se poate referi la perioada de după domnia împăratului Constantin, de pildă, şi chiar dacă ar fi fost acesta cazul, ar fi vorba oricum despre o realitate târzie, de secol IV p. Chr.). 693   Vezi Nock 1932, 331–357, pentru argumentaţie. 694   Nock 1932, 358. 695   Autorul notează: „the view that mere fashion or a purely ostentatious taste for elaborate and expensively decorated coffins could have brought about a change in burial rite so wides‑ pread and lasting is not convincing” (Toynbee 1971, 40). În schimb, propune că „it is in the 691 692

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

157

Chiar dacă linia argumentaţiei lui Nock este pertinentă, nu soluţionează dilema fenomenului de tranziţie. Punerea acestuia pe seama schimbării modei nu constituie o explicaţie mulţumitoare, întrucât modele nu sunt nici lipsite de sensuri şi nici nu au un caracter arbitrar. Aşa cum bine observa Borg, în cazul lui Nock întrebarea fundamentală rămâne, fiind reformulată în alţi termeni: de ce a devenit inhumaţia o modă?696 În ceea ce priveşte o potenţială influenţă a ideilor creştine în schimbarea la nivelul practicilor funerare, aceasta cu greu poate fi susţinută, cel puţin la nivelul epocii în care aceste schimbări au loc. Atât din punct de vedere arheologic, cât şi din perspectiva surselor scrise din primele secole p. Chr., existenţa unei asemenea influenţe este extrem de dificil (dacă nu imposibil) de demonstrat. În scrierile creştine din primele secole se constată o atitu‑ dine de neinterferenţă din partea Bisericii în ceea ce priveşte desfăşurarea înmormântărilor cu caracter privat. Există numai câteva referiri ocazionale la practicile funerare contemporane şi nu există directive clare şi universale care să interzică, de pildă, înmormântările alături de păgâni. Din textul lui Minucius Felix, care scrie la sfârşitul secolului al II‑lea şi începutul secolului III p. Chr., merită amintit un dialog interesant între păgânul Caecilius Natalis şi creştinul Octavius Ianuarius. Primul ia în derâ‑ dere credinţa creştină în viaţa de apoi, considerând că acesta este motivul principal pentru care creştinii nu practică ritul incinerării care se traduce printr‑o distrugere rapidă a corpului defunct.697 Răspunsul lui Octavius este edificator: indiferent de modul în care este tratat corpul defunct, fie că se transformă în cenuşă şi fum, fie că se descompune treptat, acesta se află în mâinile lui Dumnezeu. Aşadar, creştinilor nu le este teamă de stricăciunile provocate de incineraţie, însă preferă să adere la „bunul şi vechiul obicei al îngropării în pământ”.698 Tertulian, autor creştin din prima jumătate a secolului al III‑lea, când discută despre război şi credinţa creştină, se întreabă dacă se cuvine ca un development of this “other-worldly” thought that we have to seek the reason for the striking and enduring change in the method of disposing of the dead.” (Toynbee 1971, 33). 696   Borg 2019, 82–83; vezi şi Davies 2011, 22–25. 697   Min. Fel. Oct. 11. 4: Inde videlicet et execrantur rogos et damnant ignium sepulturas, quasi non omne corpus, etsi flammis subtrahatur, annis tamen et aetatibus in terram resolvatur, nec intersit, utrum ferae diripiant an maria consumant an humus contegat an flamma subducat, cum cadave‑ ribus omnis sepultura, si sentiunt, poena sit, si non sentiunt, ipsa conficiendi celeritate medicina. 698   Min. Fel. Oct. 34. 10: Tu perire et deo credis, si quid oculis nostris hebetibus subtrahatur? Corpus omne sive arescit in pulverem sive in umorem solvitur vel in cinerem comprimitur vel in nidorem tenuatur, subducitur nobis, sed deo elementorum custodia reservatur. Nec, ut cre‑ ditis, ullum damnum sepulturae timemus, sed veterem et meliorem consuetudinem humandi frequentamus.

158

Ciprian Crețu

creştin să fie incinerat conform regulilor de pe câmpul de luptă, când aces‑ tuia nu îi este permis să ardă tămâie către un (alt) idol. Dincolo de interdic‑ ţia menţionată, autorul antic remarcă faptul că incineraţia era tratamentul aplicat soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă, chiar dacă în vremea la care scrie acesta inhumaţia constituia de obicei ritul obişnuit în aşezările civile.699 Cu peste un secol mai devreme decât Tertulian, istoricul Tacitus notează că legatus-ul Orfidius, mort în luptă, este incinerat cu „obişnuitele onoruri”, unele victime sunt înmormântate de către rude, însă cei mai mulţi căzuţi sunt lăsaţi întinşi pe pământ.700 O posibilă explicaţie a acestui fenomen este că era probabil mult mai pragmatic şi mai la îndemână ca cineva să transporte, de pildă, o urnă sau alt recipient de mici dimensiuni cu rămăşiţele incinerate ale defunctului, decât să care un cadavru până la familia acestuia.701 Practica ritului incineraţiei a fost abandonată treptat şi de către păgâni. La sfârşitul secolului al V‑lea p. Chr., Macrobius se referă la aceasta ca la un obicei din trecut, care nu mai era practicat, şi despre care aflase din cărţi – licet urendi corpora defunctorum usus nostro saeculo nullus sit, lectio tamen docet eo tempore quo igni dari honor mortuis habebatur.702 Argumentele care aduc în discuţie considerente de ordin religios venite dinspre creştinismul timpuriu sau dinspre iudaism pentru a explica trecerea de la incineraţie la inhumaţie au fost respinse pe motiv că nici unul dintre cele două sisteme de credinţe nu prezenta la momentul respectiv o capabi‑ litate suficient de puternică astfel încât să determine o modificare la nivelul practicilor funerare la scară largă.703 O altă explicaţie, de dată mai recentă, pentru abandonarea incineraţiei în favoarea inhumaţiei este discutată de E.-J. Graham. Abordarea autoarei în explicarea fenomenului pleacă de la considerente care privesc modifica‑ rea percepţiei asupra corpului uman defunct la nivelul mentalului roman, remarcând faptul că, în esenţă, diferenţa dintre cele două practici constă în opţiunea de a transforma corpul prin foc sau nu.704 În viziunea lui Graham, schimbarea este determinată şi de existenţa unei preocupări crescânde pentru integritatea şi siguranţa cadavrului depus în 699  Tert. De corona militis 11. 3: Et cremabitur ex disciplina castrensi christianus, cui cremari non licuit (în Habinek 2016, 11). 700  Tac. Hist. 2. 45: Requisitum Orfidii legati corpus honore solito crematur; paucos necessarii ipsorum sepelivere, ceterum vulgus super humum relictum. 701   Vezi Carroll 2009. 702  Macrob. Sat. 7. 7. 5. 703   Vezi Nock 1932, 321; Toynbee 1971, 40; Morris 1992, 32–34. 704   Graham 2015, 41.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

159

mormânt. Giulgiurile în care erau înfăşuraţi indivizii sau sicriele în care aceş‑ tia erau depuşi îndeplinea o funcţie dublă: pe de o parte, ascundeau mate‑ rialitatea corpului defunct, iar pe de altă parte, şi în acelaşi timp, atrăgeau atenţia asupra prezenţei accentuând caracterul său special. Prin ascunderea corpului, natura acestuia era, de fapt, adusă în prim-plan, prin semnalarea faptului că există ceva de ascuns. Cele două tratamente funerare distincte prin natura lor comportă exis‑ tenţa unor experienţe diferite în rândul participanţilor la evenimentele fune‑ rare.705 Expunerea şi vizibilitatea corpului în momentele care precedă inci‑ nerarea acestuia evocă amintiri, experienţe şi emoţii particulare atât pentru membrii familiei îndoliate, cât şi în rândul celorlalţi participanţi simpli. Dacă trupul era depus într‑un sicriu sau înfăşurat într‑un giulgiu, fiind astfel mai puţin vizibil, impactul asupra privitorilor trebuie că era unul diferit, materi‑ alele utilizate creând o distanţare între defunct şi supravieţuitori. Deşi pro‑ cesul natural şi neplăcut al descompunerii era astfel mascat, cel puţin parţial, giulgiul sau sicriul atrăgeau în mod invariabil atenţia asupra caracterului în schimbare al cadavrului prin evidenţierea nevoii de a ascunde privitorului desfăşurarea fenomenului. Prin reducerea vizibilităţii cu ajutorul elementelor interpuse între obser‑ vator şi elementul observat, rudelor îndoliate le era mai facil să îndeplinească ritualurile necesare, conform acelui savoir-faire de care vorbea Scheid, făcând posibilă, în acelaşi timp, menţinerea unei distanţe oarecare faţă de corpul defunct. Această ascundere a persoanei decedate se continuă şi în cadrul procesiunii funerare, de la locuinţă către cimitir, traseu pe care aceasta este purtată în sicriu, fiind probabil şi acoperită sau înfăşurată cu un giulgiu. La această atitudine de relativă distanţare faţă de trupul defunct şi, prin urmare, reconsiderarea relaţiei dintre membrii supravieţuitori din familiei şi decedat, se poate să fi contribuit şi apariţia şi răspândirea lucrătorilor din domeniul funerar, care se ocupau de pregătirea corpului pentru înmor‑ mântare (polinctores), de manipularea acestuia în cadrul ceremoniei fune‑ rare de la locuinţă până la cimitir (vespillones), sau de amenajarea locului de veci (fossores).706   Autoarea foloseşte în articol conceptul embodied experiences, care are în spate un întreg aparat teoretic de extracţie postmodernă şi fenomenologică. Întrucât utilizarea acestuia ar necesita explicaţii suplimentare largi care nu îşi au locul în textul de faţă, nu îl voi folosi ca atare aici, rezumându‑mă la a indica unele contribuţii de bază atât pentru înţelegerea sa, cât şi a abordării în cauză: Merleau‑Ponty 1945/2002; Csordas 1990; Lock 1993; Brück 2005; Joyce 2005; Nesbitt & Tolia‑Kelly 2009; Butler 2015. 706   Măsura în care aceşti specialişti în domeniul morţii şi natura exactă a activităţii lor este destul de slab documentată. Cele mai substanţiale informaţii provin din două inscripţii 705

160

Ciprian Crețu

Aşa cum se poate observa din excursul de faţă, fenomenul trecerii de la practicarea incineraţiei la ritul inhumaţiei în lumea romană a reprezentat un fenomen complex cu numeroase faţete şi unghiuri din care a fost analizat. Oricare ar fi fost cauzele care ar fi condus către această schimbare, este destul de clar faptul că explicaţia trebuie să ia în considerare un spectru larg de ele‑ mente, în acest proces fiind implicate grupuri de indivizi (în principal trupe militare)707 care se deplasează sau sunt mutaţi dintr‑o zonă a imperiului în alta, şi care circulă cu noi credinţe şi idei care se manifestă, printre altele, inclusiv în planul comportamentelor funerare. În ceea ce priveşte relaţia dintre schimbarea în cauză şi venirea unor gru‑ puri de indivizi în aşezarea de la Histria, dar mai ales în teritoriile învecinate care constituiau regio Histriae, trebuie adusă în discuţie situaţia categorii‑ lor veteranilor şi a cives Romani (consistentes). Aceasta din urmă se referă la deţinătorii de cetăţenie romană care se aşază sau sunt stabiliţi de către autoritatea centrală în diferite provincii ale imperiului, şi care se organizează într‑un conventus pentru a reprezenta interesele de grup.708 Aceste comuni‑ tăţi de cetăţeni romani locuiau fie în marile oraşe (civitates peregrinae), fie în aşezări sau districte de dimensiuni mai mici (vici şi pagi). găsite la Puteoli şi Cumae (în Italia) care stabilesc reglementări pentru înmormântările ce în mod normal erau contractate de asemenea „asociaţii de profesionişti”. În aceeaşi notă, con‑ tribuţiile ştiinţifice care tratează aceste categorii sunt extrem de puţine. Cele mai importante lucrări rămân cartea Elenei Conde Guerri din anul 1979 despre fossores din Roma primelor secole p. Chr., alături de contribuţiile lui J. Bodel (1994, 72–80; 2000; 2004) şi lucrarea ceva mai recentă a lui S. Schrumpf (2006, 239–281) despre dimensiunile socială şi economică a îngrijirii morţilor în Occidentul roman; vezi şi Hope (2007, 90–93; 2009, 69–74). Intere‑ sant este faptul că aceleaşi personaje care lucrau în domeniul funerar erau implicate şi în pedepsirea sclavilor, precum şi în aplicarea pedepselor capitale în cazul criminalilor. Cei care aveau o asemenea profesie reprezentau elemente marginale prin excelenţă ale societăţii şi erau de obicei sclavi, fiind dispreţuiţi şi marginalizaţi din cauza asocierii lor sordide con‑ stante cu moartea. Această percepţie avea însă să se schimbe odată cu răspândirea creştinis‑ mului timpuriu. În urma epidemiilor de ciumă din secolul al III‑lea p. Chr. din Cartagina şi Alexandria, Biserica reprezintă un actor important care se implică în îngrijirea bolnavilor şi muribunzilor. Astfel, dat fiind noul rol al lucrătorilor din domeniul funerar, acestora nu le mai este ataşată în mod automat stigma tradiţională a asocierii nefaste cu moartea, ei contribuind decisiv la îndeplinirea un act de pietas (vezi Bond 2016, 91–95; pentru o contri‑ buţie interesantă care discută relaţiile dintre epidemiile de ciumă din primele secole p. Chr., reţelele sociale stabilite în cadrul comunităţilor creştine şi răspândirea acestora, vezi Everton & Schroeder 2019). 707   Aşa cum am văzut deja că discută Simion (1994, 93–94; 2007, 183; vezi şi Bujor & Simion 1961, 395) şi Baumann (2008, 192) cu privire la existenţa unei legături între stabilirea trupe‑ lor romane la Noviodunum şi o creştere a numărului de morminte de tip busta. 708   Vezi Van Andringa 1998; 2003; Gagliardi 2006; Bourigault 2011; Verboven (2009, 161) defineşte explicit cives Romani consistentes drept o asociaţie a cetăţenilor romani în cadrul unei aşezări non-romane.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

161

În primele trei secole p. Chr., principalele aşezări întemeiate de coloniştii greci pe coasta vestică a Mării Negre erau civitates peregrinae – comunităţi fără statut roman care se autoguvernau.709 Din perspectiva registrului epigra‑ fic în cazul celor mai importante aşezări din zonă, majoritatea covârşitoare a inscripţiilor dedicate în chip individual de locuitori sunt în limba greacă, cele în latină fiind excepţii. La Callatis, de pildă, o inscripţie onorifică care făcea probabil parte din baza unei statui este dedicată împăratului Traian de un anume Titus Turpilius Hermes. Cu această ocazie apare menţionat şi civibus Romanis consistentibus Callatis.710 La Tomis şi la Histria, majoritatea locuitorilor vorbeau în continu‑ are limba greacă, dar în ambele aşezări exista un conventus al romanilor, aşa cum apare în inscripţii. În cazul Tomisului, pe lângă cele şase triburi milesiene „tradiţionale”, este atestat un al şaptelea – ϕυλὴ Ῥωυμαίων, într‑o inscripţie dedicată de un grec pe nume Teimokrátis Alexándrou (Τειμοκράτης Ἀλεξάνδρου), provenit din Nicomedia, care devine şi cetă‑ ţean al Tomisului. Interesant este că în aceeaşi inscripţie apar şi ceilalţi doi membri ai familiei dedicantului, care poartă nume romane: soţia acestuia, Olpia Casta (Ὀλπίᾳ Κάστᾳ) şi Ulpius Martinus (Οὐλπίῳ Μαρτίνῳ), fiul lor 711. Pentru Histria, la cele patru triburi milesiene atestate până la acest moment se adaugă de asemenea cel denumit ϕυλὴ Ῥωμαίων, atestat în două inscripţii.712 L. Buzoianu şi M. Bărbulescu consideră că această denumire nu are un sens juridic şi nici etnic, ci numai unul onorific, asemănător tri‑ burilor nou create în alte oraşe greceşti. Apariţia acestui trib este determi‑ nată de instaurarea puterii şi a autorităţilor romane în zonă, fiind o creaţie recentă care poartă acest nume cu intenţia de a‑i onora pe stăpânii lumii.713 A. Suceveanu consideră că grupul era format din cetăţeni ai oraşului care primiseră între timp cetăţenia romană.714 Este cunoscută la Histria, dar mai ales în regiunile învecinate cu oraşul, în regio Histriae, prezenţa unui număr important de veterani şi cives romani care se stabilesc aici, creându‑şi propriile organisme de guvernare. În lipsa unor comunităţi care nu sunt capabile de autoguvernare, regiunea se afla cel   Poate cu excepţia Callatisului, în virtutea existenţei unui vechi tratat încheiat între Roma şi cetatea vest-pontică din care s-a păstrat un fragment important (IscM III, 1); pentru acest tratat, vezi Pippidi 1973; Avram 1996; Cojocaru 2000–2001. 710   IScM III, 83; vezi şi Højte 2005, 378. Pentru inscripţiile de limbă latină care menţionează categoria de cetăţeni romani (cives Romani consistentes), vezi Bounegru 2006, 137–139. 711   IScM II, 256. 712   IscM I, 142 şi IscM I, 415. 713   Buzoianu & Bărbulescu 2008, 33. 714   Suceveanu 2010, 27. 709

162

Ciprian Crețu

mai probabil sub controlul armatei romane. Din cauza lipsei resursei umane în cadrul aparatului administrativ provincial, autorităţile romane apelează la soluţia numirii unor personaje militare din armată, furnizând astfel oameni pentru posturile respective fără cheltuieli suplimentare semnificative.715 Armata romană continuă să controleze regio Histriae, în mod special infra‑ structura rutieră din această zonă şi în a doua jumătate a secolului al II‑lea p. Chr., precum şi în secolul următor.716 În ceea ce priveşte limba utilizată în registrul epigrafic histrian, merită menţionate observaţiile lui A. Suceveanu. Dacă la nivelul secolului I p. Chr. inscripţiile descoperite la Histria sunt redactate exclusiv în limba greacă, din perioada antoniniană (deci către mijlocul secolului al II‑lea p.  Chr.), acestea sunt fie bilingve, fie doar în limba latină. Din epoca Dominatului se cunosc doar două inscripţii de expresie greacă, restul fiind redactate în limba latină.717 Inscripţiile de la Tomis şi de la Histria menţionate mai sus, care atestă existenţa unui trib al romanilor, precum şi cele asemănătoare descoperite la Dionysopolis şi Odessos datează din secolul al III‑lea p. Chr.,718 adică din perioada largă în care sunt documentate ultimele incineraţii şi în care se generalizează practica inhumaţiei în rândul populaţiilor din zonă. Fenomenul modificării în sfera practicilor funerare a fost cu siguranţă unul complex, aşa cum se poate observa din discuţia de faţă, a cărui înfăp‑ tuire nu a fost una rapidă. Dincolo de diversele şi complexele potenţiale explicaţii ale sale, se poate considera, în linia dovezilor prezentate, că această schimbare a fost determinată, cel puţin în parte, de venirea şi stabilirea în zonă a unor militari.719 Cultura romană este reprezentată în provincia Moesia Inferior în primul rând de soldaţii ajunşi în regiune, care aduc cu sine o vari‑ etate de fenomene culturale, economice şi sociale care modifică mediul în care se stabilesc. Deşi aceşti soldaţi vin din mai multe zone ale imperiului, ei sunt deja puternic romanizaţi. Întrucât o înlocuire locuitorilor greci ai aşezării de la Histria cu locuitori romani(zaţi) veniţi şi stabiliţi aici din alte părţi ale imperiului este imposi‑ bil de acceptat, o altă explicaţie trebuie căutată pentru schimbarea la nive‑ lul practicilor funerare. Un posibil cadru interpretativ care poate fi aplicat   Vezi Zwicky 1944.   Vezi Matei‑Popescu 2013, 216. 717   Suceveanu 2010, 29. 718   Buzoianu & Bărbulescu 2008, 33. 719   Pentru rolul important al armatei în procesul de romanizare, vezi Blásquez 1964; Tsirkin 1988; Branga 1999, 143–153; Petculescu 2006; Mihailescu‑Bîrliba & Dumitrache 2013. 715 716

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

163

fenomenului trecerii de la practicarea incineraţiei la ritul inhumaţiei este legat de procesul de emulaţie, definit ca un proces de negociere al identităţii sociale în care un grup încearcă să îşi consolideze sau să îşi îmbunătăţească propriul statut adoptând (imitând) atributele comportamentale, materiale sau ideologice ale unui alt grup cu un statut egal sau superior.720 În ceea ce priveşte structura socială existentă la Histria, cel puţin din vre‑ mea dinastiei Severilor, avem de‑a face pe de o parte cu locuitorii grecofoni din cetate, care ocupau poziţii importante, şi cu categoria nou‑veniţilor, a „străinilor”, din care făceau parte printre alţii şi veteranii romani, ambele grupuri fiind incluse în aşa‑numita clasă a honestiores. De cealaltă parte şi în opoziţie cu prima clasă, se situează plebeii sau aşa‑numita categorie a humi‑ liores, vorbitori probabili de limbă greacă.721 Astfel, practicile care sunt apanajul categoriei superioare sunt imitate de membrii categoriei inferioare cu scopul de a minimaliza diferenţele prin ase‑ mănarea cu aceştia. Deşi în prima categorie, aceea a honestiores, intrau atât membrii „tradiţionali” şi locali ai elitei histriene, vorbitori de greacă, cât şi veteranii sau militarii activi veniţi din alte zone ale imperiului şi stabiliţi aici, primii aveau un dezavantaj: acela de a nu fi reprezentanţii şi cetăţenii (în sens oficial) puterii dominatoare romane. Un model similar de emulaţie a practicilor funerare se află şi în spa‑ tele explicaţiei adoptării şi a creşterii popularităţii osuarelor pentru înmor‑ mântările secundare în rândul comunităţilor de israeliţi începând cu pri‑ mul secol p. Chr. Tehnica construirii osuarelor romane, precum şi designul acestora permite elitelor locale din Iudeea, de pildă, să imite un aspect al comportamentului funerar al romanilor şi anume containerul în care sunt depuse oasele umane. Chiar dacă tratamentul aplicat corpului defunct diferă radical, căci romanii practicau în acea perioadă incineraţia, în timp   Vezi Stein 1999, 13.   Distincţia dintre cele două categorii nu apare oficial în nicio sursă legală până la Pauli Sententiae, în jurul anului 300 p. Chr., dar variante ale acestora cu înţelesuri similare erau utilizate pentru a marca diverse diferenţe în cadrul populaţiei libere a imperiului încă de la sfârşitul secolului al II‑lea. Rădăcina lui honestiores este cel mai probabil honor, care se referă la calitatea de a deţine o funcţie publică în aparatul administrativ şi de conducere roman (Lendon 1997, 176–194). În buna tradiţie a limbajului roman al privilegiilor sociale, concep‑ tul implică atât o superioritate de ordin social, cât şi o superioritate morală care îşi are sursele într‑o combinaţie de mai multe elemente la un loc: naşterea, educaţia, caracterul, funcţiile politice şi averea. La polul opus se afla categoria humiliores – restul populaţiei libere, definită în opoziţie cu cea a honestiores, prin prisma faptului că primii, spre deosebire de ultimii, nu puteau pretinde şi revendica un statut înalt special care deriva din naşterea într‑o familie ilustră, din funcţie sau din acumularea de avere. Această distincţie avea o însemnătate juri‑ dică având repercusiuni atât în judecarea cauzelor, cât şi în ceea ce priveşte aplicarea unui tratament diferenţiat fiecărei categorii (vezi Cardascia 1950; Garnsey 1968; Rilinger 1988). 720 721

164

Ciprian Crețu

ce evreii depuneau în osuare oasele exhumate ale înaintaşilor, este vorba despre o adoptare selectivă a practicilor funerare ale elitei romane deţină‑ toare a puterii.722 Dincolo de spectrul larg al explicaţiilor şi interpretărilor oferite fenome‑ nului trecerii de la incineraţie la practicarea inhumaţiei pe care am încercat să îl surprind şi să îl discut, este destul de clar că treptata predominanţă pe care o capătă tratamentul din urmă pe parcursul secolelor II–III p. Chr. în provincia Moesia Inferior trebuie pusă pe seama influenţei elementului roman în zonă. Această concluzie este sprijinită şi de faptul că informaţiile despre practicarea inhumaţiei sunt puţine şi extrem de sumare pentru peri‑ oada anterioară cuceririi romane.

4.2. Practici funerare în antichitatea târzie la Histria (secolele IV–VII p. Chr) Aşa cum am notat în detaliu în cel de‑al doilea capitol, cândva la mijlocul secolului al III‑lea, aşezarea de la Histria suferă distrugeri majore, după cum reiese din identificarea a numeroase urme de incendii, precum şi din rari‑ tatea descoperirilor unor structuri constructive (e.g. edificii, monumente) anterioare dezastrului în cauză.723 Cel mai important moment ulterior aces‑ tui episod în evoluţia aşezării este reprezentat de amenajarea unei noi forti‑ ficaţii, care avea să reducă suprafaţa oraşului la mai puţin de jumătate fată de cea anterioară.724 În ceea ce priveşte ultimele decenii ale secolului al III‑lea la Histria, unele descoperiri susţin ideea continuării locuirii în anumite zone care aco‑ peră mai mult sau mai puţin întreaga suprafaţă a oraşului roman timpuriu, rămasă acum extra muros. Este vorba, totuşi, despre o locuire cu un caracter mult mai modest, în al cărei scop au fost reamenajate o serie de structuri. Una dintre acestea este reprezentată de edificiul de mari dimensiuni cu un caracter încă necunoscut, cel mai probabil unul public şi oficial, identificat de N. Hamparţumian în 1953, în zona sectorului BEM.725 La nivelul acestei perioade se pare că zona aferentă necropolei romane rămâne cantonată pe platoul occidental, cu linia incintei romane acum dezafectate ca limită între spaţiul funerar şi noua zonă de locuire extra muros. Aşadar, către sfârşitul   Vezi Levine 2002, 261–265.   Doruţiu 1964; Poenaru Bordea 1971; Domăneanţu & Sion 1982; Florescu 2000–2001. 724   Sion & Suceveanu 1974, 5. 725   Hamparţumian 1970, 199–200; Edificiul a fost cercetat ulterior şi în timpul săpăturilor arheologice coordonate de Mircea Dabîca (vezi Dabîca 2013b; 2014). 722 723

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

165

secolului al III‑lea şi începutul celui următor se conturează o nouă zonă pen‑ tru depunerea morţilor, în afara noilor ziduri ridicate. Anul 1961 marchează începutul uneia dintre cele mai importante săpături arheologice în cadrul sitului arheologic de la Histria, din perspectiva desco‑ peririlor referitoare la practicile de înmormântare din perioada romană târ‑ zie. Între anii 1961 şi 1964 se desfăşoară cercetări arheologice în aşa numitul sector BEM (bazilica extra muros), sub coordonarea lui N. Hamparţumian.726 Această zonă este situată la aproximativ 200 m sud-vest de poarta principală a incintei romane târzii (vezi Pl. 1). Săpăturile arheologice au scos la iveală 74 de morminte care din punct de vedere cronologic acoperă perioada cuprinsă între secolul al IV‑lea şi înce‑ putul secolului VII p. Chr. Din numărul total de descoperiri, doar despre 69 dintre ele există informaţii suficiente identificate în fondul de arhivă Nubar Hamparţumian păstrat în Arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Din numărul total de morminte de epocă romană descope‑ rite la Histria (n = 212) pe care le‑am inclus în baza de date, lotul luat în considerare aici, descoperit în campaniile coordonate de N. Hamparţumian din anii ’60 reprezintă un important 32,5% din totalul descoperirilor fune‑ rare. Numărul mormintelor descoperite în această zonă creşte semnificativ, ajungând la 129, dacă adăugăm şi complexurile funerare identificate ante‑ rior sau ulterior: 13 morminte descoperite de E. Popescu în 1956, alături de alte 42 documentate în timpul săpăturilor arheologice coordonate de către M. Dabîca şi V. Rusu‑Bolindeţ începând cu anul 2010.727 Cercetarea întreprinsă de N.  Hamparţumian avea două obiective prin‑ cipale: 1. stabilirea stratigrafiei generale în zona aflata la exteriorul zidului de apărare roman târziu, pentru a determina evoluţia topografică şi schim‑ bările pe care le‑a suferit aşezarea în diferitele sale perioade de existenţă;   Acest edificiu a fost identificat încă de la începutul secolului al XX‑lea de către V. Pârvan, care reuşeşte să publice doar informaţii sumare despre acesta, având în vedere contextul istoric marcat de izbucnirea Primului Război Mondial (Pârvan 1915a, 118–119; 1915b, 258– 269). Cercetarea în zonă avea să se reia la începutul celei de‑a doua jumătăţi a secolului XX (în anii 1955–1956), sub conducerea lui E. Popescu (vezi Condurachi 1957, 16–24; Pippidi 1959, 291–296; Popescu 1994, 308–313). 727  Pippidi 1959, 293–295; Dabîca 2009; 2010; 2011; 2012; 2013a; 2013b;; Dabîca 2017; Rusu‑Bolindeţ et al. 2014. La acestea se pot adăuga cel puţin 30 de morminte descoperite în anii ’50, menţionate de C. Preda şi A. Doicescu în volumul Histria II. Stratul în care au fost implantate mormintele a fost puternic perturbat încă din vechime, posibil din cauza nivelării solului. Astfel, cele mai multe dintre morminte au fost distruse. Cu excepţia informaţiei con‑ form căreia, pe baza obiectelor din inventarul funerar descoperit în unele morminte, cimiti‑ rul datează din secolul al IV‑lea, nu există informaţii suplimentare despre aceste descoperiri (Vezi Preda & Doicescu 1966, 331–332). 726

166

Ciprian Crețu

2. identificarea fazelor de dezvoltare a cimitirului roman plan, precum şi stabilirea cadrului cronologic şi a relaţiei complexurilor funerare cu bazilica creştină cu care acestea se învecinează.728 Referitor la primul obiectiv, în urma analizei registrului stratigrafic, s-a stabilit existenţa a patru niveluri: 1. Elenistic târziu; 2. Roman (secolele I–III p. Chr.); 3. Roman târziu (secolul al IV‑lea; acestui strat îi corespund majo‑ ritatea mormintelor descoperite în zonă); 4. Roman târziu (din secolul al V‑lea până la începutul secolului VII p. Chr., nivel care corespunde comple‑ xurilor funerare contemporane cu edificiul de cult). Analizele şi interpretările descoperirilor funerare din sectorul BEM au devenit posibile numai în urma construirii bazei de date, şi a completării acesteia cu informaţiile inedite din fondul de arhivă Nubar Hamparţumian de care am amintit mai sus. În cele două contribuţii publicate de autorul săpăturilor în anul 1971, sunt oferite numai o prezentare generală bazată pe registrul arheologic, respectiv o analiză de detaliu consacrată unei descope‑ riri singulare deosebite reprezentată de mormântul M58.729 Aşa cum am menţionat deja, la sfârşitul secolului al III‑lea şi începutul celui următor, o nouă zonă destinată depunerii morţilor se conturează în afara zidurilor noi ale oraşului roman târziu. Un număr de 42 de descoperiri fune‑ rare, documentate în timpul săpăturilor coordonate de N. Hamparţumian, aparţin secolului al IV‑lea p.  Chr. Alte 19 au fost datate destul de larg în secolele IV–V p. Chr. Arheologii consideră că acest grup, care numără 61 de morminte în total, aparţine „primului orizont de înmormântări”, reprezen‑ tând aşa‑numita „necropolă I”.730 Un alt grup, care este reprezentat prin doar 10 morminte sunt datate în secolul al VI‑lea şi până la începutul secolului VII p.  Chr. Acest grup restrâns, denumit „necropola II”, aparţine cel mai probabil zonei funerare dezvoltate în imediata proximitate a bazilicii creş‑ tine după construirea acesteia. Din punct de vedere metodologic, am optat pentru o prezentare separată a lotului de morminte descoperit în timpul săpăturilor din anii 1961–1964 pe sectorul BEM. Motivul pentru care a fost aleasă această opţiune, consi‑ derând-o cea mai optimă soluţie, este legat în primul rând de informaţiile avute la dispoziţie în analiză. Accesul la documentaţia originală de şantier care conţine fişe de descriere individuală a complexurilor funerare (cu dese‑ nele acestora, precum şi desene de piese din inventarul funerar), alături de informaţiile şi planurile din articolele publicate au făcut ca importantul lotul   Condurachi 1970, 193.   Hamparţumian 1971a; 1971b. 730  Rusu‑Bolindeţ et al. 2010, 88; Achim 2015, 293–295. 728 729

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

167

în cauză să fie cel mai bine documentat din arheologia funerară histriană, atât din punct de vedere al cantităţii informaţiei, cât şi calitativ. La acestea se adaugă un alt element foarte important care a avut la rândul său o pondere majoră în decizia de a analiza de o manieră separată mormintele din acest sector: materialul osteologic descoperit aici a beneficiat în totalitate de ana‑ liză antropologică (estimarea vârstei şi sexului, unde a fost posibil).731 Prin urmare, bogăţia informaţiilor de ordin arheologic alături de datele obţinute în urma analizei antropologice a scheletelor umane descoperite fac ca grupul de morminte descoperite pe sectorul BEM să fie cel mai bine documentat din registrul arheologic funerar de la Histria. În aceeaşi notă, pornind de la considerentele cronologice menţionate mai sus şi având în vedere discutarea în literatura de specialitate a două orizon‑ turi funerare sau a două cimitire diferite, am ales să fac şi o distincţie, mate‑ rializată în discutarea separată a primului cimitir – acela din secolul IV şi din prima jumătate a secolului V, respectiv a celui de‑al doilea, care apare în secolul al VI‑lea.732 Primul grup analizat cuprinde 61 de morminte cercetate în fosta zonă rezidenţială de epocă romană timpurie abandonată după construirea noului zid de incintă la sfârşitul secolului al III‑lea. Este posibil ca cele mai timpurii morminte implantate în această zonă să dateze chiar de la sfârşitul secolului al III‑lea. Trei complexuri conţin în inventarul funerar cel puţin câte o monedă din timpul domniei împăratului Diocletianus (284–305). M11/1961 = 134, mormânt aparţinând unui nonadult în vârstă de nouă ani, prezintă, ca sin‑ gure elemente de inventar funerar, două monede. În cadrul mormântului M14/1961 = 137, de adult de sex feminin cu vârsta de 40 de ani, a fost desco‑ perită o monedă, în zona tibiei stângi. În M32/1961 = 155, scheletul – adult tot de sex feminin în vârstă de 38 de ani, prezenta o monedă în zona maxi‑ larului. Trebuie să mai amintim aici şi mormântul M26/1961 = 149, care prezintă ca inventar o zwiebelknopffibel de tip Keller 1 datată în intervalul cuprins între anii 290 şi 320 p. Chr.733   Aşa cum am mai menţionat pe parcursul lucrării, analizele antropologice au fost efectu‑ ate de A. Soficaru, ce mi‑a pus la dispoziţie rezultatele obţinute. 732   Numărul total (de referinţă în statistici) al mormintelor discutate aici este de 71. Chiar dacă au fost identificate 74 de morminte în total, în cazul unora dintre ele fie nu au fost cerce‑ tate arheologic, fie nu dispunem de nicio informaţie referitoare la acestea, nici în materialul publicat şi nici în documentaţia din arhivă. 733   În cadrul fondului NH, din Arhiva IAB, acest complex nu are fişă, iar în tabelul sintetic, descoperit în acelaşi fond, care adună date despre toate mormintele cercetate în perioada 1961–1964, mormântul figurează ca fiind necercetat. În articolul din 1971, Hamparţu‑ mian publică ilustraţia unor fibule care fac parte din inventarul funerar al unor morminte, printre care se regăseşte şi M26 (Hamparţumian 1971a, 206, Fig. 5. 3). În ceea ce priveşte 731

168

Ciprian Crețu

Grupul de morminte despre care avem informaţii şi care este luat în cal‑ cul aici este reprezentat de 55 de inhumaţii individuale şi patru morminte duble. În mormântul M23/1961 = 146, a fost identificat scheletul unui indi‑ vid de sex feminin în vârstă de 17 ani, orientat S-N, în poziţie decubit dorsal, cu membrele superioare îndoite de la cot, pe bazin. Sub acesta se afla un al doilea schelet, tot un individ de sex feminin în vârstă de 20 de ani, orientat şi depus în manieră similară cu scheletul de deasupra. Avea membrul superior drept flexat pe piept, cu palma în zona humerusului stâng. Poziţia membre‑ lor inferioare, apropiate în zona genunchilor, împreună cu poziţia braţelor sugerează posibilitatea ca trupurile să fi fost înfăşurate în giulgiu.734 Cea de‑a doua înmormântare dublă, în cazul M29/1961 = 152, conţine un individ de sex feminin în vârstă de 14 ani, deasupra căruia a fost identificat craniului unui nonadult cu vârsta de patru ani (probabil tot de sex feminin). Scheletul era orientat pe direcţia S-N, depus în poziţie decubit dorsal. Scheletul unei femei în vârstă de 28 de ani, orientat NV-SE, a fost des‑ coperit în mormântul M57/1964 = 180. N.  Hamparţumian remarcă exis‑ tenţa unui al doilea schelet, în partea inferioară a gropii, în zona picioru‑ lui stâng al femeii. Analiza antropologică a dovedit că acesta aparţine unui nonadult în vârstă de nouă ani. Cel de‑al patrulea şi ultimul mormânt dublu, M73/1964 = 196, conţine un schelet de adult de sex feminin în vârstă de 15 ani şi un schelet de nonadult cu vârsta de cinci ani. Scheletul de adult este orientat NV-SE, fiind depus în poziţie decubit dorsal. După cum se poate observa, toate mormintele duble conţin scheletele unor indivizi de sex feminin, alături de care se găsesc schelete de nonadulţi, cu singura excepţie a mormântului M23 unde au fost depuse două femei adulte tinere. În cimitirele aşezărilor de la Ibida, Sucidava‑Celei sau Viminacium 1 – „Više grobalja” se întâlneşte o situaţie similară. La Ibida există cel puţin patru înmormântări duble în care au fost identificare schele‑ tul unei femei alături de acela al unui nonadult.735 În cadrul necropolei de la Viminacium 1 – „Više grobalja” (începând de timpuriu, cu secolul al II‑lea descoperirile numismatice, sunt conştient de faptul că, fiind cunoscut fenomenul circulaţiei ulterioare a monedelor, acestea furnizează un terminus post quem pentru datarea începutu‑ rilor cimitirului. 734   Consideraţiile de acest fel au fost făcute plecând de la principiile arheotanatologiei teo‑ retizate de Duday (1995; 2005; 2009), a căror aplicare a fost observată şi în alte lucrări de specialitate (Brkojewitsch 2012; Elias 2016). 735   În două morminte (notate M25 şi M29) au fost identificate câte o femeie adultă alături de un nou‑născut. În mod similar, în alte trei complexuri au fost descoperite rămăşiţe apar‑ ţinând unor adulţi de sex feminin şi unor subadulţi. Aceste contexte au fost deranjate, astfel că o asociere clară a indivizilor a fost imposibil de stabilit (vezi Soficaru et al. 2004, 329).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

169

p. Chr.), există cel puţin opt cazuri de înmormântări duble ale unor femei alături de nou‑născuţi.736 Chiar dacă pentru materialul osteologic descoperit la Sucidava‑Celei nu s-au efectuat analize antropologice, se pare că singurele morminte duble atestate aparţin femeilor. Sexul scheletelor a fost atribuit prin raportare la obiecte specifice din componenţa inventarului funerar, cum sunt brăţările purtate pe braţe sau cerceii.737 Situaţia specială întâlnită în mormântul M18/1961 = 141 trebuie menţio‑ nată. N. Hamparţumian a documentat existenţa unui schelet adult şi a unui craniu considerat a fi o reînhumare. Cu toate acestea, în urma analizelor antropologice s-a constatat că în acest mormânt au fost depuşi doi indivizi (unul de sex masculin cu vârsta de 50 de ani şi un nonadult de cinci ani). Chiar sub ţiglele care acoperă intrarea în mormânt (de tip nişă) a fost identi‑ ficat şi craniul menţionat anterior aparţinând unui nonadult decedat la vâr‑ sta de patru ani. Astfel, acest mormânt este unul triplu. Cele două schelete (notate 18a şi 18b) sunt orientate pe direcţia V-E.  18a, scheletul de copil a fost depus în poziţie decubit dorsal, cu capul spre dreapta (spre schele‑ tul adultului); 18b, adultul, în poziţie decubit dorsal, cu craniul pe partea stângă, lipit de cel al copilului. Membrele superioare şi cele inferioare sunt întinse, paralele. Alături de o brăţară din fier (descoperită în groapă), un fragment de inel din bronz şi o mărgică, a fost descoperită şi o monedă din bronz emisă în timpul domniei împăratului Theodosius (379–395). În ceea ce priveşte analizele antropologice, estimarea vârstei (age‑atdeath) a fost posibilă pentru toţi cei 64 de indivizi. 70,3% dintre ei sunt adulţi (nr = 45), în timp ce 29,6% sunt nonadulţi (nr = 19). Stabilirea sexului a fost posibilă pentru 61 dintre schelete.738 Este de remarcat numărul mare de indi‑ vizi de sex feminin, reprezentând 55,7% (nr = 34) din totalul scheletelor ana‑ lizate. Indivizii de sex masculin reprezintă 26,2% (nr = 16), în timp ce 18% (nr = 11) sunt schelete pentru care nu s-a putut determina sexul. În lucrarea de faţă am considerat de cuviinţă ca informaţiile antropologice obţinute în urma analizelor care au stabilit vârsta indivizilor să fie traduse în termenii vârstei sociale. Această abordare a necesitat elaborarea unei discuţii   Zotović & Jordović 1990, 61, 67, 101–103.   Popilian & Bondoc 2012, 27, 39. Neajunsurile şi aspectele problematice ale unei astfel de abordări – stabilirea sexului sau genului unui individ pe baza obiectelor descoperite în morminte – sunt cunoscute în literatura de specialitate (vezi Effros 2000; Crass 2001; Sofaer & Stig Sørensen 2013). 738   Nu am putut identifica în documentaţia de săpătură păstrată în arhive o fişă de complex pentru mormântul M47. Sunt vizibile pe un desen doar partea inferioară a coloanei verte‑ brale, iliacul stâng, femurul, tibia şi peroneul stângi, fără alte detalii şi fără o fişă de complex. În cazul scheletelor de nonadulţi, doar vârsta a fost estimată, fără stabilirea sexului acestora. 736 737

170

Ciprian Crețu

asupra modului în care romanii conceptualizau trecerea de la copilărie la vârsta adultă, discuţie care se regăseşte pe larg în capitolul dedicat atitudinii romanilor cu privire la moartea infantilă. Prin copilărie (care reprezintă tră‑ sătura pe baza căreia am atribuit calitatea de nonadult scheletelor în cauză) înţeleg perioada cuprinsă între naştere şi pubertate, etapa din urmă fiind sta‑ bilită din punct de vedere juridic de către romani la 12 ani pentru o persoană de sex feminin, respectiv 14 ani pentru un individ de sex masculin.739 Lotul de morminte se caracterizează printr‑o varietate de soluţii de ame‑ najare a spaţiului funerar. Cu toate acestea, trebuie menţionat că descoperi‑ rile funerare din sectorul BEM prezintă un grad mai mic de diversitate faţă de mormintele de la Callatis sau Beroe‑Piatra Frecăţei.740 Cea mai simplă formă de amenajare o reprezintă groapa simplă de formă rectangulară, cu dimensiuni variabile, şi care nu prezintă niciun fel de ame‑ najări externe. Acest tip are două variante determinate de containerul în care era depus defunctul. În cele mai multe dintre cazuri cadavrul era cel mai probabil înfăşurat într‑un giulgiu din material textil şi depus în groapă. Cea de‑a doua formă implică depunerea defunctului într‑un sicriu din lemn. Utilizarea giulgiurilor este sugerată de poziţia în care au fost descoperite unele schelete. Înfăşurarea într‑un asemenea material limitează deplasarea ulterioară a diferitelor părţi ale corpului pe măsură ce cadavrul se descom‑ pune. Procesul de descompunere în alte condiţii afectează poziţia iniţială în care cadavrul a fost depus. Existenţa sicrielor poate fi demonstrată fie prin prisma descoperirilor de cuie şi piroane din cadrul mormintelor, fie prin observarea unor nuanţe diferite în pământul din groapă, care pot reprezenta urme de la lemnul descompus în vechime. Cu toate acestea, se pare că pentru înmormântările în gropi simple, fără niciun fel de amenajări externe, s-au folosit numai giulgiuri, deoarece nu au fost identificate indicii referitoare la prezenţa sicrielor. Cu un număr total de 23 de descoperiri, mormintele cu groapă simplă formează a doua cea mai mare categorie. Pentru cel de‑al doilea grup este definitorie existenţa unei structuri externe, adică a unui capac (acoperiş) din ţigle sau pietre situat deasu‑ pra gropii propriu‑zise. Există două forme pe care le poate lua structura externă. Este vorba fie de un acoperiş din ţigle cu o dispunere în dublă pantă (aşa‑numitul tip alla cappucina), fie de un acoperiş din ţigle sau cărămizi dispuse la orizontală. Acest tip cuprinde opt descoperiri.   Laes & Strubbe 2014, 23–40; Kosior 2016a; 2016b.   Numărul de înmormântări descoperite la Histria este de asemenea mult mai mic faţă de cel al descoperirilor de la Callatis sau Beroe, unde au fost documentate peste 500 de morminte. 739 740

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

171

Într‑o fază iniţială, cel de‑al treilea tip îngloba mormintele în groapă de formă rectangulară, cu pietre, ţigle sau fragmente de vase de tip dolia dispuse pe una dintre laturile lungi ale gropii. În articolul său din 1971, N. Hamparţumian definea acest tip pe baza existenţei unui rând de pietre sau ţigle dispuse oblic pe o parte a gropii. După ce am analizat mai multe tipologii ale mormintelor romane de epocă târzie, am ajuns însă la concluzia că un tip conceptualizat şi definit ca atare nu apare în literatura arheologică consultată. În schimb, am considerat că aceste morminte prezintă un puţ vertical la baza căruia a fost săpată o nişă laterală. După depunerea cadavru‑ lui nişa era astupată cu ţigle sau pietre. Mormântul numărul 5 din cimitirul de epocă romană de la Kavarna (în nord-estul Bulgariei), datat în secolul al IV‑lea p. Chr. aparţine acestui tip, în cadrul tipologiei construite de I. Gatev pe baza descoperirilor din această necropolă. Nişa a fost săpată la un nivel mai jos decât podeaua puţului de acces, iar intrarea sa a fost blocată de şase tegulae dispuse de‑a lungul sche‑ letului.741 Mormântul M20/1961 = 143 descoperit de N.  Hamparţumian prezintă un caz similar cu cel de la Kavarna, numai că arheologul român numeşte acest tip nu mormânt cu nişă laterală, aşa cum procedează I. Gatev, ci cu un rând de ţigle amplasate pe o parte a corpului (vezi Pl. 7).742 Două descoperiri similare de la Histria sunt de dată mai recentă. În 2008, respectiv în 2009 au fost documentate două morminte cu nişă late‑ rală (M4/2008 = 217 şi M14/2009 = 220) pe sectorul BEM. În cazul primu‑ lui nişa laterală a fost acoperită cu şapte ţigle de dimensiuni mari puse pe cant, la extremitatea estică fiind amplasate şi două pietre din bazalt. Mormântul M14 are groapă de formă rectangulară, cu colţurile rotunjite. Cu 0,40-0,45  m mai jos, pe latura sudică a acestuia, au apărut trei plăci mari din calcar aşezate oblic pe cant, reprezentând materialele care au fost folosite pentru a astupa nişa laterală de pe latura sudică în care a fost depus defunctul.743 Cuprinzând 24 de complexuri cu nişă laterală, aceasta este cea mai nume‑ roasă categorie de morminte din cimitirul de secol IV. Practicarea acestui tip de înmormântarea ar putea fi explicată pe seama unor influenţe exer‑ citate de grupuri din afara graniţelor imperiului, de la nord de Dunăre, fie acestea de origine sarmatică, scitică sau gotică. În perioada sarmatică târzie (cuprinsă în intervalul dintre a doua jumătate a secolului II şi secolul IV   Gatev 2010, 231, Fig. 3.   Hamparţumian 1971a, 201, Fig. 2c. 743  Rusu‑Bolindeţ et al. 2010, 87–90; 2014, 204, 216–17, Pl. VIII–IX. 741 742

172

Ciprian Crețu

p.  Chr.) se constată o creştere exponenţială a numărului de morminte cu nişă în întreaga regiune dintre gurile Donului şi Dunăre.744 În legătură cu o plauzibilă influenţă sarmatică sau gotică în ceea ce pri‑ veşte practicile funerare există şi o altă legătură care merită explorată. Un număr de 24 de morminte din cadrul cimitirului prezintă ofrandă animală depusă fie în zona capului, fie către extremitatea inferioară a gropii, în regi‑ unea picioarelor. 13 descoperiri (56%) dintre cele 23 de morminte cu nişă laterală au asemenea ofrande. Cel mai adesea materialul faunistic depus este reprezentat de oase de bovine (Bos taurus), urmate de oase de cal domestic (Equus caballus), de porcine (Sus domesticus), ovine (Ovies aries) şi caprine (Capra hircus).745 Depunerea unor părţi din corpul animalelor în morminte era o prac‑ tică răspândită, documentată în mai multe cimitire aparţinând grupuri‑ lor Sântana de Mureş-Cerneahov din regiunile istorice ale Moldovei şi Munteniei (de exemplu la Independenţa, Spanţov, Târgşor, Lunca şi altele).746 În aceeaşi notă, ofrande animale au fost documentate mai frecvent decât orice alte rămăşiţe ale practicilor funerare în mormintele sarmatice încă din secolul al IV‑lea a. Chr. şi până în secolul IV p. Chr. Cel mai des sunt prezente oasele de la vite, oi şi cai. Cu toate acestea, practica depunerii ofrandelor animale este destul de rară în zona din nordul şi nord-vestul Mării Negre în mormintele sarmatice târzii (din intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului II şi secolul al IV‑lea p.  Chr.). Numai în zona Volgăi numărul de morminte cu ofrande de animale este încă semnificativ în această perioadă.747 Prezenţa per se a unei populaţii de origine alană a fost discutată anterior. Cu toate acestea, concluzia la care ajunge D.  Nicolaescu‑Plopşor după ce analizează materialul osteologic din sectorul BEM este discutabilă din pri‑ cina abordării şi a procedurilor defectuoase de analiză care erau disponibile la momentul respectiv. Pentru a evalua şi stabili caracterul etnic al indivi‑ zilor studiaţi, antropologul a utilizat analizele craniologice ale grupurilor structurale fenotipice – o metodă care se bazează în foarte mare măsură pe trăsăturile de la nivelul scheletului facial. Pe baza rezultatului analizelor sale s-au găsit analogii în două cimitire de pe teritoriul Uniunii Sovietice, con‑ siderate ca aparţinând alanilor (dar care sunt datate între secolele XI şi XIII   Bârcă 2012, 144. Pentru practici de înmormântare la sciţi, vezi Rolle 1979, în special p. 6–13 pentru tipologia mormintelor cu nişă şi de tip catacombă. 745   Vezi Bolomey 1969; Stanc 2006, 217–218. 746   Vezi Haimovici 2005; Stanc & Bejenaru 2004; Stanc 2006, 209–220. 747   Bârcă & Symonenko 2009, 46–47, 108, 218. 744

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

173

p. Chr.!).748 Atribuirea identităţii etnice unui grup din trecut identificat pe baze arheologice este destul de problematică. Cel puţin din punct de vedere arheologic, apariţia mormintelor cu nişă, alături de practicarea depunerii de ofrande animale, trebuie explicată prin referire la practicile de înmormân‑ tare din afara imperiului roman, uitându‑ne spre nord, dincolo de graniţa de la Dunărea de Jos. Amenajarea funerară cu o structură de tip cistă, construită din pietre şi cărămizi reprezintă o altă categorie întâlnită în cimitirul din sectorul BEM. Un singur astfel de mormânt aparţine primului orizont de înmormân‑ tări. M30/1962 = 153 prezintă casetă de piatră din lespezi neregulate, aşezate în picioare (pe cant) pe latura lungă, câte două în părţi şi câte una în zona craniului şi a membrelor inferioare. Caseta este închisă (acoperită) cu trei ţigle aşezate transversal. În acest mormânt a fost depus un individ nonadult de sex feminin, în vârstă de 11 ani. Aşa cum vom observa puţin mai târziu, practica amenajării unor morminte de tip cistă este mai des întâlnită în cimi‑ tirul dezvoltat mai târziu în proximitatea edificiului de cult. Ultimul tip de înmormântare poartă denumirea de enchytrismos şi se referă la practica depunerii corpurilor defuncte ale subadulţilor (de obicei nou‑născuţi) în vase ceramice cum sunt amforele sau vasele de tip dolia. Acest tip este reprezentat doar printr‑o descoperire în săpăturile vechi din sectorul BEM. Conform fişei complexului, mormântul M69/1964 = 174 este „mormânt de copil acoperit cu fragmente mari de amforă striată”. Scheletul nonadultului decedat la vârsta de două luni nu s-a păstrat, cu excepţia unor oase lungi. Un alt mormânt de acest fel a fost descoperit în aceeaşi zonă în campania de cercetări arheologice din anul 2010. Mormântul M20/2010 = 223 prezintă groapă simplă de formă dreptunghiulară cu marginile rotunjite, pe fundul căreia a fost depusă o tegulă de mari dimensiuni pe care a fost aşezat schele‑ tul. Acesta a fost acoperit de trei sferturi ale unui corp de amforă, pentru ca mai apoi pe marginile acesteia să fie puse fragmente de ţigle pe cant.749 Puţin mai spre sud, în sectorul Terme II au fost descoperite trei mor‑ minte de nou‑născuţi depuşi în amfore. Mormântul M8/1966 = 203 conţine o amforă spartă de dimensiuni mari, acoperind cu fragmentele sale schele‑ tul unui nou‑născut. Acesta a fost aşezat pe un pat de şist, la o adâncime de -0,55 m. M11/1966 = 204 prezintă în mod similar scheletul unui nou‑născut acoperit cu o amforă spartă. Al treilea mormânt de acest tip este M17 = 207.  Nicolaescu‑Plopşor 1969. Vezi Soficaru 2006–2007, 11–12, pentru o critică la Nicolaescu‑Plopşor. 749  Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 218, Pl. X/1. 748

174

Ciprian Crețu

Amfora din ultimul mormânt se datează în secolul al V‑lea p. Chr., fapt care îl determină pe A.  Suceveanu să‑l încadreze pe acesta, alături de celelalte două, în primul orizont funerar din zonă. 750 Având în vedere trăsăturile unice, dar şi din cauza lipsei de informaţii detaliate cu privire la mormântul M50/1962 = 173, acesta rămâne în afara tipurilor definite anterior. N. Hamparţumian notează că craniul este dispus aproape în poziţie verticală, uşor înclinat spre stânga, în timp ce restul oase‑ lor sunt adunate la un loc, făcute pachet. Aceste caracteristici par să indice o posibilă reînhumare. Mormântul prezintă şi ofrandă constând în două oase de la un animal de talie mare. Pentru a rezuma, cel mai frecvent au fost documentate mormintele cu nişă laterală acoperită cu pietre sau ţigle, urmate de mormintele cu gropi simple, fără amenajări externe. Doar câteva complexuri funerare prezintă amenajări externe, cum ar fi acoperişul dispus în dublă pantă, sau capac din ţigle aşezate orizontal deasupra gropii. Înmormântările de subadulţi în amfore, precum şi mormintele cu amenajări de tip cistă sunt foarte rare (vezi Pl. 6b) În ceea ce priveşte orientarea corpului, se observă că majoritatea (84%) sunt orientate pe axa V-E (cu variante NV-SE şi SV-NE).751 Cinci morminte sunt aliniate pe direcţia S-N.  În două morminte ori‑ entate astfel, indivizii au fost depuşi în poziţie chircită. În mormântul M28/1961 = 151 a fost identificat un nonadult, probabil de sex feminin, în vârstă de 10 ani, aşezat în poziţie chircită, pe partea stângă, cu faţa spre vest. Ambele antebraţe erau puternic îndoite, cu palma dreaptă sub cap şi cea stângă ajungând în zona nasului. Genunchii sunt strânşi la bazin, iar tibiile şi peroneele sunt paralele cu toracele. Mormântul M54/1962 = 177 aparţine unui individ de sex feminin, în vârstă de 18 ani, în poziţie chircită pe partea stângă. Craniul este culcat pe partea stângă, ridicat la 45o faţă de planul ori‑ zontal. Membrul superior drept are capătul superior al humerusului lângă mastoid. Membrele inferioare sunt puternic flexate (piciorul stâng formează un unghi ascuţit, de 35–40o, iar cel drept de 80o). Numai trei morminte au fost orientate pe direcţia E-V, în timp ce nonadultul în vârstă de două luni este singurul caz documentat în care ori‑ entarea pare să fie N-S. Majoritatea defuncţilor, cu foarte puţine excepţii au fost depuşi în poziţie decubit dorsal (50 din 58, sau 86%). În două cazuri corpurile au fost depuse în poziţie decubit lateral stânga (M19/1961 = 142 şi M48/1962 = 171), în   Suceveanu 1982, 36–37.   Vezi Pl. 6c.

750 751

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

175

timp ce aşa cum am observat în paragraful anterior, în alte două morminte au fost aşezaţi în poziţie chircită. Obiecte de inventar funerar au fost descoperite în mai mult de jumătate dintre morminte (în 33 din 58, sau 56%). Cea mai des întâlnită categorie de artefacte este reprezentată de podoabe (56%) cum sunt brăţările, mărgelele şi cerceii din bronz. Chiar dacă majoritatea obiectelor din această categorie au fost descoperite în morminte de femei (dat fiind şi numărul mai mare al acestora), se pare că utilizarea podoabelor nu este restricţionată exclusiv, în funcţie de sexul persoanelor decedate. Mărgele au fost descoperite în patru morminte aparţinând unor indivizi de sex masculin. În mormântul triplu M18/161 = 141, unde au fost depuşi un adult de sex masculin şi doi sub‑ adulţi, au fost identificate un fragment de inel din bronz, sub o ţiglă din zona abdomenului scheletului de adult, o brăţară din fier, în groapa mormântului, şi o mărgică. Cerceii sunt singurele obiecte de podoabă care au fost descope‑ rite exclusiv în morminte de femei. O altă situaţie interesantă merită amintită. Singurele artefacte care ar putea fi considerate drept părţi componente ale unor arme au fost identificate în două morminte de femei. În mormântul M13/1961 = 136 a fost depus un adult de sex feminin cu vârsta de 20 de ani. Din inventarul funerar făcea parte un vârf de lance, descoperit în apropierea extremităţii superioare a humerusului stâng (alături de o brăţară din bronz pe antebraţul stâng). Un alt vârf de lance a fost identificat în zona umărului drept al femeii decedate la vârsta de 40 de ani din mormântul M22/1961 = 145. Din inventarul funerar mai făceau parte doi cercei de bronz. Interesant este şi faptul că în ambele cazuri mormintele sunt cu nişă laterală şi prezintă ofrandă animală depusă pe pietre. Fragmente de lame (cel mai probabil de la cuţite) au fost descoperite doar în două morminte. Mormântul M10/1961 = 133 prezintă o lamă în stânga bazinului, sub o ţiglă, iar în M20/1961 = 143 un asemenea obiect a fost iden‑ tificat în groapa mormântului (fără a se indica o poziţie concretă). Ambele morminte aparţin unor indivizi de sex feminin în vârstă de 11, respectiv 20 de ani. Doar alte două morminte descoperite la Histria mai au lame de cuţite în componenţa inventarului funerar. În mormântul M5/1955 = 45, descoperit în timpul săpăturilor arheologice desfăşurate pe sectorul Z2, au fost desco‑ perite scheletele a doi nonadulţi în vârstă de doi, respectiv şase ani, alături de rămăşiţele unui individ de sex feminin decedat la 21 de ani.752 Scheletul   Analizele antropologice au fost efectuate şi în acest caz de către A. Soficaru. Conform materialului publicat de autorii săpăturii, complexul prezintă „un grup de doi adulţi şi un copil într‑o groapă comună” (Condurachi 1957, 48). 752

176

Ciprian Crețu

de adult este orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; capul puţin întors spre partea dreaptă; mâna dreaptă pe stern, iar cea stângă pe bazin. Unul dintre cei doi nonadulţi a fost depus în poziţie chircită, culcat pe partea stângă, cu capul întors spre dreapta, braţul drept de‑a lungul trupului, iar cel stâng îndoit pe umărul stâng; membrele inferioare puternic îndoite spre stânga. Cel de‑al doilea nonadult a fost depus tot în poziţie chircită; capul zăcea pe bazinul femeii, culcat pe dreapta, picioarele destul de bine îndoite. Scheletul s-a păstrat foarte prost, au rămas numai craniul, un humerus, un fragment din oasele iliace, două femururi şi o tibie, suficient însă pentru a putea fi determinată poziţia. Din inventarul funerar al acestui complex fac parte cinci perle poliedrice din sticlă de culoare albastră închisă şi trei perle sferoidale din acelaşi material şi aceeaşi culoare. La capul scheletului de adult chircit s-a găsit un fragment de lamă de cuţit.753 Groapa mormântului M3/1955 = 34 se prelungea şi dincolo de tălpile picioarelor scheletului, cu încă aproximativ 50 cm. În această zonă au fost descoperite o cataramă dreptunghiulară din bronz (3 × 5 cm) şi un cuţit din fier, lung de 16 cm, care avea teacă şi plăsele de lemn prinse cu cuie de bronz.754 Fără a lua în considerare ultima înmor‑ mântare, caz în care scheletul nu a fost analizat antropologic, se pare că de obicei cuţitele au fost depuse în mormintele de femei. Alte categorii de obiecte din inventarul funerar sunt reprezentate de monede, descoperite în 12 complexuri, fibulele, identificate majoritatea în morminte aparţinând indivizilor de sex masculin. Un fragment dintr‑un instrument de scris (stylus) a fost descoperit în M25/1961 = 148, mormânt de femeie decedată la vârstă de 22 de ani. În perspectivă cantitativă, cele mai multe morminte prezintă fie o sin‑ gură categorie, fie două categorii de obiecte de inventar755 (câte 15 comple‑ xuri pentru fiecare grup sau 45%). Numai trei morminte au câte trei cate‑ gorii de obiecte. Asocierea este diferită în fiecare dintre cele trei cazuri. M12/1961 = 135 prezintă o zwiebelknopffibel, un ulcior şi trei monede (acce‑ soriu + monede + ceramică); M27/1961 = 150 are mărgele la gât, cercel de bronz în zona sternului, plăcuţă de bronz în zona capului, o monedă şi un fragment de opaiţ în zona picioarelor (podoabe + monedă + ceramică); M66/1964 = 189 prezintă o fibulă din fier pe piept, o mărgea de tip „scara‑   Condurachi 1957, 49–50, Fig. 33/1, Fig. 34.   Condurachi 1957, 34. 755   Categoriile de obiecte sunt: podoabe, accesorii (prin care înţeleg accesorii cu o funcţie vestimentară, cum sunt fibulele, chiar dacă acestea au şi funcţie estetică), monede, ceramica, altele (categorie în care intră diversele obiecte precum cele două vârfuri de lance sau instru‑ mentul de scris). 753 754

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

177

beu” şi o monedă la picioare (accesoriu + podoabă + monedă). De aseme‑ nea, nici pentru celelalte cazuri nu se poate observa existenţa vreunui model de recurenţe în asocierea categoriilor de obiecte în inventarul funerar. Spre sfârşitul secolului al V‑lea p. Chr., topografia zonei se modifică odată cu construirea unei noi clădiri bazilici. Acest edificiu, deşi descoperit în urmă cu mai bine de un secol, a fost cercetată sistematic prin mijloace arhe‑ ologice începând cu anul 2001. S-a stabilit existenţa a trei faze: prima fază marchează construcţia propriu‑zisă a bazilicii, cândva în intervalul cuprins între sfârşitul secolului V şi prima jumătate a secolului al VI‑lea p. Chr.; a doua fază se întinde de la mijlocul până la sfârşitul secolului al VI‑lea; faza finală a clădirii se încheie în prima jumătate a secolului al VII‑lea p. Chr.756 În timpul cele de‑a doua faze, în imediata apropiere a bazilicii s-a dezvol‑ tat şi a funcţionat ca atare un cimitir, până la începutul secolului al VII‑lea. Un grup de zece morminte au fost datate în perioada cuprinsă între secolul VI şi secolul VII, fiind contemporane cu edificiul de cult. Două morminte sunt duble. M38/1961 = 161 prezintă amenajată cistă de piatră, de mici dimensiuni. Deşi în documentaţia originală a săpăturii acest mormânt nu este definit ca fiind dublu, analiza antropologică a materialu‑ lui osteologic a stabilit existenţa a doi indivizi: un adult de sex masculin, în vârstă de 50 de ani, respectiv un nonadult cu vârsta de doar două luni.757 Mormântul M55/1964 = 178, cu groapă simplă, fără alte amenajări, conţine scheletul unui adult de sex masculin în vârstă de 50 de ani şi un nonadult tot de sex masculin în vârstă de 9 ani.758 Din totalul de 12 indivizi descoperiţi, analiza antropologică a fost posi‑ bilă pentru 11 dintre aceştia. Unica excepţie o reprezintă scheletul descope‑ rit în mormântul M58/1964 = 181 care se pare că a fost distrus în momentul în care a început dezvelirea mormântului şi o parte din capac s-a prăbu‑ şit peste schelet din cauza greutăţii şi instabilităţii. Dintre cei 11, şapte sunt indivizi adulţi de sex masculin, doar un mormânt aparţine unei femei adulte (M49/1962 = 172), în timp ce trei schelete sunt de nonadulţi (două dintre ele din mormintele duble, şi un al treilea, decedat la vârsta de şase ani, în mor‑ mântul M33/1961 = 156).759 756   Cronologia primei faze a fost stabilită pe baza descoperirilor numismatice: cele mai tim‑ purii monede care au fost descoperite pe podeaua bazilicii datează din timpul domniei împă‑ ratului Anastasius I (491–518); vezi Pippidi 1959, 294; Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2003–2005, 107–108, 111. 757   N. Hamparţumian notează că mormântul aparţine unui copil. 758   La fel ca în cazul mormântului M38, N. Hamparţumian notează că acesta este un schelet de adolescent. 759   Vezi Pl. 6a.

178

Ciprian Crețu

În ceea ce priveşte amenajările funerare, cele mai multe morminte pre‑ zintă structuri de tip cistă (6 din 10). Trei complexuri au groapă simplă, fără alte amenajări, şi într‑un singur caz defunctul a fost depus într‑un mormânt cu nişă laterală acoperită cu pietre (M43/1962 = 166). Corpurile au fost depuse în poziţie decubit dorsal, fie cu ambele braţe întinse de‑a lungul corpului, fie cu braţele îndoite având palmele aşezate în zona pelvisului. Individul din mormântul M8/1961 = 131 are o poziţie ciu‑ dată, fiind depus în decubit lateral pe partea stângă. Membrul superior stâng este întins, iar cel drept este flexat de la cot cu zona distală a radiusului şi cubitusului în dreptul claviculei stângi. Scheletul se odihneşte mai mult pe iliacul stâng, iliacul drept fiind uşor ridicat dată fiind poziţia individului. Membrul inferior drept este îndoit de la genunchi în unghi drept, la fel şi membrul inferior stâng, al cărui femur intră pe sub femurul drept; umerii sunt pronunţat ridicaţi mai sus decât restul corpului, ca şi cum defunctul ar fi fost depus cu capul îndesat între umeri. Mormintele sunt orientate pe axa V-E, cu două cazuri care au o orien‑ tare secundară, SV-NE (M33 = 156 şi M38/1961 = 161), şi cu mormântul M8/1961 = 131 care este orientat pe direcţia NE-SV. Numai trei complexuri din cele zece au inventar funerar. Mormântul M33 cu cistă construită din lespezi de şist neprelucrate, aşezate pe cant, aparţine unui nonadult în vârstă de şase ani. Acesta prezintă mărgele la gât, un piep‑ tene în zona capului, două scoici şi o greutate monetară (exagium) de formă pătrată, inscripţionată cu litera N760. În mormântul M43/1962 = 166, cel mai probabil cu nişă laterală,761 a fost depus un adult de sex masculin în vârstă de 55 de ani care avea o cataramă din fier de tip Siracuza (Schulze‑Dörrlamm tip 12D) în zona lombară, pe partea dreaptă.762 Producţia acestui tip particular de catarame debutează aproape de perioada în care imperiul pierde controlul frontierei pe Dunăre, şi reprezintă poate cea mai tipică piesă întâlnită în mormintele din zona mediteraneeană şi a Mării Negre din prima jumătate a secolului al VII‑lea p. Chr.763   În articolul publicat în 2020 în Materiale şi Cercetări Arheologice, am menţionat acest obiect ca fiind o amuletă (Creţu et al. 2020, 148, Pl. 18/b). Mulţumesc pe această cale lui Uwe Fiedler care mi‑a indicat ulterior că acest obiect este de fapt un exagium. 761  N.  Hamparţumian notează în fişa complexului că de la genunchii individului în jos groapa este protejată de o amenajare cu pietre de mari dimensiuni (cu înălţimea de aproxi‑ mativ 50 cm). 762   Hamparţumian 1971a, 208, Fig. 7/1. 763   Pentru distribuţia cataramelor de tip Siracuza în regiunea Dunării de Jos, vezi Gândilă 2018, 95, Fig. 14. Pentru cronologia acestora, vezi Garam 2001, 95; Schulze‑Dörrlamm 2002, 179. 760

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

179

Densitatea cea mai mare a pieselor de tip Siracuza se întâlneşte în regi‑ unea Crimeea. Din acest motiv, A. Gândilă observă că este posibil ca ori‑ ginea acestora să nu fie de căutat în regiunile de la Dunărea de Jos, ci cel mai probabil în Crimeea, unde influenţa culturală şi politică a avarilor este clar vizibilă în registrul arheologic.764 În afară de teritoriul din nordul Mării Negre, acest tip de artefact are o distribuţie largă, ajungând până în Serbia, Ungaria şi Grecia.765 Cel de‑al treilea şi ultimul mormânt care prezintă inventar funerar este M58/1964. Din nefericire, aşa cum am notat deja, analiza antropologică nu a fost posibilă pentru individul din acest mormânt din cauza lipsei mate‑ rialului osteologic suficient.766 Pe fundul gropii a fost amenajat un pat din cărămizi pătrate, iar pereţii mormântului, de jur împrejur, au fost construiţi din blocuri de piatră de formă neregulată, legate cu lut. Capacul este din cărămizi dispuse orizontal. Poziţia mormântului M58 iese în evidenţă în cadrul topografiei fune‑ rare a locului prin faptul că se găseşte în incinta/curtea care se desfăşoară spre est de absida bazilicii, fiind amplasat la o distanţă de aproximativ 1,2 m spre este de absidă, în prelungirea axei longitudinale a acesteia. O asemenea poziţionare a fost legată de obicei de practica înmormântării unor persoane importante în apropierea mormintelor unor personalităţi religioase (e.g. sfinţi). Justificarea acestui obicei rezidă în credinţa că sufletele defuncţilor vor obţine beneficii de ordin spiritual în viaţa de apoi, sau la cea de‑a doua venire a lui Christos, prin amplasarea rămăşiţelor lor fizice în proximitatea unor persoane atinse de sfinţenie.767 Mormântul M58 nu se distinge doar prin poziţia sa în raport cu edificiul de cult, ci şi prin inventarul funerar cu totul deosebit. Acesta cuprinde: un set de garnituri din aur pentru încălţăminte768, cu două capete de curea; două   Gândilă 2018, 99.   Vezi Nadð 1959, Pl.  I/5 pentru Aradac, în Serbia; Török 1980–1981, Pl.  IV/13 pentru Csengele, în Ungaria; Travlos & Frantz 1965, Pl.  43/a pentru Atena; Pallas 1981, Fig.  5/b pentru Corint. 766   În depozitul Institutului de Antropologie „Francisc I.  Rainer” din Bucureşti, unde se găseşte materialul osteologic descoperit în timpul săpăturilor din sectorul BEM, doar câteva fragmente de oase au fost identificate. I. Achim notează că, aşa cum menţionează autorul săpăturilor, analizele antropologice au stabilit că defunctul este o femeie (Achim 2015, 293). În articolul său din 1971 despre acest mormânt, N. Hamparţumian (1971b) nu menţionează nimic despre sexul individului. 767   Pentru o discuţie mai largă vezi subcapitolul 2. 3 despre înmormântările ad sanctos. 768   Este foarte probabil ca aceste piese să nu provină de la o goldenen schuhgarnitur, cum o numeşte Hamparţumian, ci mai degrabă de la wadenbindegarnitur, fiind destinate pentru prinderea în zona inferioară a gambelor. 764 765

180

Ciprian Crețu

catarame şi două aplici dreptunghiulare decorate cu cruci incizate, tot din aur. Au fost descoperite, de asemenea, resturi din fire de aur în jurul gâtului şi al încheieturilor, care aparţineau cel mai probabil broderiei costumului cu care fusese îmbrăcat defunctul.769 Referitor la această colecţie de obiecte din inventarul funerar s-a afirmat că ar aparţine unui grup de descoperiri similare din regiunea Dunării de Jos şi din Thracia. M. Kazanski notează că asemenea obiecte sunt comune goţilor stabiliţi ca foederati în această zonă.770 Cu toate acestea, consider că inven‑ tarul funerar descoperit în mormântul M58 are un caracter unic. Afirmaţia mea se sprijină pe trei argumente. Primul argument implică materialul pre‑ ţios utilizat – aurul. În al doilea rând, şi procesul tehnologic de producţie a pieselor este diferit datorită naturii materialului reprezentat de tablă de aur. Obiectele nu s-au obţinut prin turnare, ci sunt bătute din tablă masivă de aur. Majoritatea pieselor cu o funcţie similară din garniturile pentru încălţă‑ minte sunt turnate în bronz. O a treia trăsătură ce asigură caracterul unicat al cataramelor este legată de motivele stilistice utilizate. N. Hamparţumian notează că, deşi artefactele au fost găsite într‑un mor‑ mânt dintr‑un oraş roman (sau romano‑bizantin), stilul cataramei provine dintr‑o cultură care trebuie căutată în afara lumii romano‑bizantine. După cum deja am sugerat mai sus, nu există nicăieri analogii directe sau formale pentru catarame, fie în Crimeea sau în Balcani. Dintr‑o perspectivă stilistică cele mai apropiate asemănări pe care le‑am putut identifica sunt cu o montură de piesă de harnaşament din tezaurul descoperit la Martinovka, în Ucraina. Chiar dacă piesa aparţine unui set cu o funcţionalitate diferită, consider că motivele decorative sunt comparabile (vezi ilustraţia M58/1964 = 181).771 Capete de curea realizate din bronz care prezintă un anumit grad de similitudine cu piesele din mormântul M58 de la Histria au fost descope‑ rite în două morminte (nr. 17 şi nr. 102) din cimitirul de la Noşlac (judeţul Alba). Acestea se datează în secolele VI–VII p. Chr.772 O altă piesă similară, datată la mijlocul secolului al VI‑lea, a fost identificată în N-E Bulgariei în timpul săpăturilor arheologice pe autostrada Varna, şi a fost publicată de L. Traykova în cartea sa despre curelele descoperite la sud de Dunăre, din secolele III–VII p. Ch.773 O ultimă descoperire care merită amintită provine   Hamparţumian 1971b, 339, Fig. 7–8, 340–341, Fig. 10–11.   Kazanski 1991, 193; urmat de Achim 2015, 297. 771   Vezi Kidd & Pekarskaya 1995, 360, Pl. 5/d. Autorii notează greşit despre catarama de la Histria că este din aliaj de cupru (Kidd & Pekarskaya 1995, 354–355; se pare că aceştia nu ştiau de existenţa articolului lui N. Hamparţumian, publicat încă din anul 1971). 772   Rusu 1962, 272, Pl. 2/39; 1965, 37, Pl. I/23. 773   Traykova 2017, 349, 512, Pl. 149/1882. 769 770

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

181

de la Kecel, în sudul Ungariei. Capătul de curea în cauză face parte dintr‑un grup de artefacte descoperite într‑o zonă de la marginea oraşului, fără a avea un context clar (în circumstanţe necunoscute).774 Pentru firele de aur găsite în jurul gâtului şi la încheieturi, singura paralelă se găseşte în foarte bogatul mormânt 2 de la Keszthely, din vestul Ungariei. În mormânt a fost descoperit scheletul unui individ decedat la vârsta de 16–18 ani, aşezat într‑un sicriu din scânduri de lemn cu scoabe de fier; dea‑ supra sicriului, sprijinite pe trepte, erau scânduri de lemn acoperite cu bârne de lemn semicirculare, iar deasupra bârnelor era amenajată o manta din pie‑ tre. Printre multe alte obiecte din aur (două pandantive cu decor cloisonné, 11 plăci de curea, două mărgele cu decor filigranat, inel cu gemă, placă de curea în formă de scut cu decor poansonat), au fost identificate fire de aur în interiorul mormântului, probabil de la un acoperământ de cap (voal?).775 Un potenţial cadru cronologic pentru mormântul M58 ar putea fi furni‑ zat prin raportare la bazilică, având în vedere poziţionarea complexului la mică distanţă spre est faţă de absida edificiului care datează din faza a doua, adică către a doua jumătate a secolului VI p. Chr. În aceeaşi zonă, spre est, cel puţin trei morminte au fost orientate exact în acelaşi mod ca şi M58, în prelungirea axului bazilicii. Având în vedere că zidul de nord al curţii coboară sub absida micii anexe este plauzibil să presupunem că incinta a fost construită cu ceva timp înainte de a treia (şi ultima) fază a bazilicii.776 Având în vedere poziţia mormintelor în raport cu bazilica, orientarea absi‑ dei şi nu cea a incintei (care nu urmează exact axa longitudinală a clădirii) a fost cea pe care oamenii au luat-o drept punct de referinţă atunci când au îngropat morţii. Nu există nicio îndoială că individul înhumat în mormântul M58 a fost o persoană importantă. Din păcate, cu cele mai multe părţi din schelet lipsă, analize suplimentare şi încercări de a obţine mai multe detalii, dincolo de informaţiile furnizate de analiza elementelor culturii materiale, nu sunt posibile. În ceea ce priveşte obiectele discutate mai sus şi luând în consi‑ derare relaţiile dintre Byzantium şi Barbaricum, consider că meşterii din imperiu se adaptează la o nouă realitate. Ei iau în considerare din cel în ce mai mult cererea crescândă a unei clientele cu gusturi noi, modificate. Această clientelă este formată din lideri ai triburilor barbare aflate atât în interiorul, cât şi în afara imperiului. Din cauza imposibilităţii efectuării de analize suplimentare pe schelet, precum şi având în vedere unicitatea   Balogh 2004, 275, Fig. 1/12, 276, Fig. 2/12.   Müller 2002. 776   Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2003–2005, 111. 774 775

182

Ciprian Crețu

obiectelor care compun inventarul funerar, orice discuţie referitoare la identitatea individului din M58 este problematică. Adunând şi discutând toate informaţiile disponibile din fondul de arhivă N. Hamparţumian, obiectivul principal urmărit a fost acela de a oferi o per‑ spectivă cât mai detaliată asupra practicilor funerare a locuitorilor Histriei în perioada târzie, din secolul al IV‑lea, până în secolul VII. Redescoperind şi reevaluând sistematic registrul arheologic, pe baza materialului de arhivă, am putut spori ceea ce cunoaştem cu privire la mormintele romane târzii, dincolo de informaţiile limitate oferite de N. Hamparţumian în cele două articole publicate cu aproape jumătate de secol în urmă. Analiza sistematică şi catalogul complet oferit în ultima parte a lucrării de faţă permit integrarea şi discutarea consistentului lot de morminte descoperite în anii ’60 pe secto‑ rul BEM împreună cu descoperirile de dată mai recentă, precum şi cu cele care vor apărea în cercetările viitoare. Cercetările arheologice sunt reluate în zona bazilicii extra muros la patru decenii distanţă de la săpăturile realizate sub coordonarea lui N.  Hamparţumian. Între anii 2001 şi 2013 s-au desfăşurat cinci campanii de cercetare care au condus la o mai bună cunoaştere a edificiului de cult, precum şi la descoperirea de noi morminte. Campania desfăşurată în anul 2013 urmărea trei obiective: 1. dezvelirea laturii exterioare a peretelui sudic al bazilicii (zonă necercetată până la acel moment) şi stabilirea unei cronologii mai rafinate a etapelor constructive a celor trei încăperi anexe din partea de sud a edificiului; 2. identificarea întin‑ derii celor două orizonturi de înmormântare (unul anterior bazilicii, celălalt contemporan cu aceasta) în zona de la sud de clădire; 3. stabilirea existenţei unei posibile graniţe între zona bazilicii, a spaţiilor destinate înmormântă‑ rilor şi a unei zone de locuire în afara zidurilor cetăţii în perioada cuprinsă între secolele VI–VII p. Chr. şi zona presupusului port al Histriei777. Un număr de 23 de complexuri funerare a fost identificat pe parcursul noilor săpături pe sectorul BEM. În catalogul din lucrarea de faţă am inclus doar nouă dintre acestea, despre care există informaţii suficiente în materia‑ lele publicate de către autorii săpăturilor. Șapte dintre mormintele descoperite aparţin, din punct de vedere cro‑ nologic, primei necropole (de secol IV şi prima jumătate a secolului al V‑lea). Din punctul de vedere al soluţiilor de amenajare, acestea prezintă un caracter variat şi se înscriu în tipurile deja discutate anterior. Mormântul M3/2008 = 221 (identificat în 2008, dar cercetat în 2010), aparţinând unui  Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 201.

777

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

183

adult de sex masculin cu vârsta între 33 şi 45 de ani,778 are groapă simplă delimitată pe margini cu pietre şi fragmente de cărămizi. Forma mormântu‑ lui este dreptunghiulară, cu marginile rotunjite. În interiorul mormântului au fost identificate patru cleme din fier, situate în partea stângă a defunctu‑ lui, fapt care indică prezenţa unui sicriu din lemn. Trei morminte prezintă amenajare externă sub forma capacului din ţigle dispus în dublă pantă. Două dintre acestea aparţin unor indivizi adulţi (M6/2010 = 222 şi M10/2009 = 218), iar în cel de‑al treilea (M11/2009 = 219) a fost identificat scheletul unui nonadult decedat până la vârsta de şase luni. În partea dreaptă a scheletului, în afara amenajărilor interioare ale mor‑ mântului, au fost descoperite oase de animale depuse ca ofrande alimentare. Două complexuri (M4/2008 = 217 şi M14/2009 = 220) prezintă nişă laterală care a fost astupată cu ţigle şi pietre. În urma analizei antropologice a materi‑ alului osteologic din mormântul M4 s-a constatat existenţa a doi indivizi: un adult de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 24 şi 35 de ani şi un nonadult decedat la aproximativ trei luni după naştere.779 A fost identificat un singur caz de înmormântare în amforă, ducând numărul acestora la cinci în total (cu cele trei descoperite pe sectorul Terme II inclusiv). Mormântul M20/2010 = 223 are depusă pe fundul gropii o tegulă de mari dimensiuni pe care a fost aşezat scheletul. Acesta a fost acoperit de trei sferturi ale unui corp de amforă, pentru ca mai apoi pe marginile aces‑ teia să fie puse fragmente de ţigle pe cant.780 Doar două morminte identificate în noile săpături din sectorul BEM au fost încadrate ca aparţinând celui de‑al doilea orizont de înmormântări, contemporan cu edificiul de cult. Mormântul M1/2008 = 215 este simplu, fără alte amenajări şi aparţine unui individ de sex feminin cu vârsta cuprinsă între 33 şi 46 de ani. Complexul nu avea niciun obiect de inventar, însă data‑ rea s-a făcut pornind de la considerente de ordin stratigrafic, prin punerea în legătură a nivelului de la care a fost săpat cu ultima fază de funcţionare a bazilicii (care include blocarea camerei de acces numărul 1 a anexei sudice a clădirii).781 În de‑al doilea mormânt, M2/2008 = 216, a fost identificat sche‑ letul unui adult de sex masculin, cu vârsta de 33–45 de ani. Complexul pre‑ zenta o amenajare cu olane de acoperiş la cele două extremităţi, respectiv   Analizele antropologice ale unor indivizi din lotul descoperit au fost publicate în Radu et al. 2014. 779   Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2009, 128–129; Radu et al. 2014, 287. 780  http://cronica.cimec.ro/detail.asp?k=4548&d=Istria‑Constanta Cetate–2010 (raportul nu apare în CCA, Campania 2010); Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 218, Pl. X/1. 781  Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 205, 218, Pl. X/2–3. 778

184

Ciprian Crețu

cu trei olane puse pe cant la vest, în zona capului, şi cu alte două olane, de asemenea pe cant, la picioare. Dat fiind faptul că inventarul funerar este unul sărac, alcătuit din două obiecte din fier, o scoabă şi vârful unei săgeţi, proba‑ bil că datarea s-a făcut tot pe baze stratigrafice.782 Puţin mai spre vest de sectorul BEM încep, în anul 2010, cercetările pe sectorul Histria Sud, sub coordonarea lui Mircea Dabîca. Unul dintre princi‑ palele scopuri pentru care s-au demarat aceste campanii de săpături au vizat o mai bună cunoaştere şi înţelegere a stratigrafiei Histriei romane timpurii în această zonă, fiind vorba despre un palier cronologic nu foarte bine docu‑ mentat în cazul acestui sit, şi deci stabilirea stratigrafiei generale a zonei în cauză, care se extinde spre nord de la limita sudică a sitului, spre bazilica extra muros. Un alt obiectiv se referă la identificarea în teren a limitelor spre sud şi spre vest a necropolelor din zona edificiului de cult.783 Din punctul de vedere cronologic, dintre cele 20 de morminte incluse în studiu, 14 (70%) aparţin primului cimitir, în timp ce doar 6 complexuri fac parte din cimitirul de secolele VI–VII p. Chr. În cazul mormintelor care aparţin primului orizont de depuneri se evi‑ denţiază ponderea structurilor cu acoperiş din ţigle dispuse în dublă pantă. 11 dintre cele 14 descoperiri (78%) prezintă o asemenea amenajarea deasu‑ pra înmormântării propriu‑zise.784 Cele trei morminte rămase prezintă şi ele amenajări externe realizate cu ajutorul pietrelor (şist verde sau blocuri de cal‑ car). Mormântul M15/2013 = 237 prezintă amenajare cu cistă din şist verde, scheletul fiind acoperit de asemenea cu şisturi.785 Mormintele M17/2016 = 239 şi M19/2016 = 241 au gropile delimitate cu pietre de mari dimensiuni.786 Toate mormintele sunt orientate pe axa V-E, cu doar trei cazuri care pre‑ zintă deviaţii cu orientarea secundară pe direcţia SV-NE. Referitor la poziţia defuncţilor, toţi au fost depuşi în decubit dorsal. În majoritatea cazurilor membrele superioare sunt întinse pe lângă corp, iar membrele inferioare sunt paralele. Există doar două situaţii care prezintă abateri de la această regulă, în acelaşi mod. Indivizii din M17 şi M19 (ambele morminte cu amenajare   Deşi acest lucru nu mai este menţionat ca atare, aşa cum s-a procedat în cazul mormân‑ tului M1 (Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 205, 219, Pl. XI/1–2). 783   Dabîca 2014, 135. 784   Mormintele cu o asemenea amenajare externă au o pondere mult mai mică în lotul apar‑ ţinând primei necropole descoperit de N. Hamparţumian (8 din 61 sau 13%). Deşi numărul de referinţă al descoperirilor funerare din sectorul BEM este semnificativ mai mare, indicele ridicat de 78% al mormintelor cu acoperiş în dublă pantă identificate pe sectorul Histria Sud poate conduce către ipoteza existenţei unei concentrări a înmormântărilor într‑o asemenea manieră pe sectorul din urmă. 785   Dabîca 2014, 137. 786   Dabîca 2017, 73. 782

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

185

de piatră pe marginile gropii) au fost surprinşi cu membrul superior stâng întins pe lângă corp, în timp ce membrul superior drept era flexat, cu palma ajungând pe bazin. Doar trei morminte prezintă inventar funerar, iar acesta are un carac‑ ter modest. În mormântul M10/2013 = 233 au fost descoperite o fibulă din bronz şi o mărgea din sticlă; mormântul M18/2016 = 240 avea o brăţară din şi un inel din acelaşi material, iar M20/2017 = 242 avea o mică monedă din bronz. Cele şase complexuri funerare care aparţin celui de‑al doilea orizont de înmormântări, de secolele VI–VII p. Chr., se remarcă prin simplitatea confe‑ rită de lipsa oricăror amenajări externe, precum şi de absenţa totală a obiec‑ telor de inventar. Trei dintre morminte sunt orientate pe direcţia V-E, iar celelalte trei au orientare secundară SV-NE. Toţi indivizii, posibil cu o singură excepţie, au fost depuşi în decubit dorsal, cu mâinile întinse pe lângă corp şi picioarele paralele. Poziţia individului din mormântul M7/2012 = 230 este cea care pare să abdice de la regulă. Depus în decubit dorsal, acesta are membrul superior drept pe lângă corp, flexat de la cot spre exterior, astfel încât cubitusul şi radiusul sunt paralele cu femurul drept care are aceeaşi poziţie întoarsă spre exterior. Această poziţie se datorează cel mai probabil altor cauze decât celor tafonomice, căci este destul de greu de explicat o deplasare a corpului de o asemenea manieră care să fie determinată de procesul de descompunere sau de mediul în care a fost depus cadavrul. În capitolul de faţă am încercat să surprind manifestarea practicilor funerare la nivelul epocii romane în cimitirele aşezării de la Histria în toată complexitatea lor. Pornind de la analiza descoperirilor de epocă timpurie, am elaborat un discurs în care se discută un fenomen extrem de important şi care transpare în mod clar şi în registrul arheologic – cel al abandonării treptate a practicii incineraţiei în favoare adoptării inhumaţiei, în secolul al III‑lea p. Chr. Am încercat să ofer potenţiale explicaţii, cuprinzând şi discu‑ tând largul spectru în care acestea se înscriu aşa cum au fost ele elaborate şi dezbătute în literatura de specialitate.

CAPITOLUL V

Despre moartea copiilor, atitudinile cu privire la aceasta şi practicile funerare din lumea romană. Studiu de caz: mormintele de copii de la Histria

Je n’ai jamais vu un enfant sans penser qu’il deviendrait vieillard, ni un berceau sans songer à une tombe.787 Gustave Flaubert

5.1. Introducere: mortalitatea infantilă în lumea romană Dincolo de viziunea de un pesimism sumbru care transpare din pasajul din scrisoarea autorului francez de secol XIX, probabil că expectativa pier‑ derii unui copil în primii ani de viaţă era un sentiment destul de prezent în aşa manieră încât să îşi lase puternic amprenta în mentalul colectiv al epocii. Acest afirmaţie este susţinută de faptul că rata mortalităţii infantile în Franţa secolului al XIX‑lea (şi nu numai) era una destul de ridicată, aşa cum arată numeroase studii.788 În perioada scrisorii lui Flaubert rata mortalităţii infantile atingea 17%.789 Mai mult, dacă e să dăm crezare datelor lui LouisAdolphe Bertillon (1821–1883), statistician şi medic, unul dintre fondatorii École d’Anthropologie de Paris, rata mortalităţii infantile în Franţa anilor 1860 este de aproximativ 22%,790 o cifră probabil uşor exagerată. În orice caz, acest fenomen era suficient de prezent încât să constituie o adevărată pro‑ blemă socială, aşa cum este privită chiar şi la începutul secolului al XX‑lea de medicul britanic George Newman.791 787   Fragment dintr‑o scrisoare adresată de către Flaubert iubitei sale, Louise Colet, 21 octom‑ brie 1846 (Flaubert 1926, 221). 788   Vezi Cole 1996; Preston & Van De Walle 1978; Van de Walle & Preston 1974. 789   Conform unei statistici după un grafic din lucrarea istoricului B.R. Mitchell, European Historical Statistics, 1750–1970 (Mitchell 1975, 127–129). 790   Bertillon 1870. 791   Newman 1906.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

187

Situaţia nu era cu mult diferită nici în cazul societăţilor antice în general şi a celei romane în particular. Depăşind discuţiile care problematizează carac‑ terul valid al unui demers ştiinţific de studiu demografic aplicat societăţilor antice, cel mai probabil, moartea constituia un pericol normal în momentul naşterii şi în copilărie, luând în considerare elementele care favorizează şi perpetuează un asemenea climat: boli, infecţii, malnutriţia, mamele cu vâr‑ ste foarte fragede ş.a. Principalul element invocat în disputa privind gradul de încredere pe care îl putem acorda datelor istorice statistice privitoare la societăţile din trecutul îndepărtat este reprezentat de dimensiunea cantita‑ tivă a datelor pe care se bazează şi cu care operează demografia.792 Pentru istoric, obstacolul care se pune în calea studiului demografic este lipsa unor statistici fiabile din Antichitate sau lipsa aproape completă de eşantioane de date din care pot fi construite astfel de statistici. În orice caz, studiile privind creşterea şi dezvoltarea în copilărie la nivelul populaţiilor din trecut au reve‑ lat existenţa unor tipare de creştere încetinită, morbiditate şi mortalitate ca rezultat al interacţiunii dintre (mal)nutriţie şi apariţia şi răspândirea infec‑ ţiilor. Este vorba despre efectele combinate şi interactive – sinergetice – ale (mal)nutriţiei şi infecţiilor, aşa cum considera cercetătorul american Nevin S. Scrimshaw într‑un studiu de pionierat din 1968.793 În ceea ce priveşte rata mortalităţii infantile în epocă romană, chiar dacă cifrele diferă, cercetătorii au aderat la opinia comună conform căreia aceasta era destul de ridicată, păstrând însă în minte faptul că există, din păcate, un grad destul de redus de certitudine cu privire la aspectele biologice cele mai de bază ale populaţiei umane din trecut, precum şi ale ratelor de reproducere şi de mortalitate ale acesteia.794 Istoricul şi sociologul britanic K.  Hopkins identifică, într‑un articol destul de pesimist, o serie de factori care contri‑ buie la caracterul discutabil al cercetării acestor aspecte privind demografia antică, printre care: vârsta (copiii tind să fie destul de slab reprezentaţi în registrul epigrafic funerar, în comparaţie cu alte categorii de vârstă), locul de reşedinţă (favorizarea populaţiei urbane şi mai puţin a celei din mediul rural, evident majoritară), statutul sau clasa socială (indivizii de condiţie modestă fiind de asemenea slab reprezentaţi) şi practicile comemorative (în sensul că monumentele funerare comemorau anumite relaţii familiale, în timp ce ale‑   Vezi Saller 1994, 9–11; Rives 2009, 98–112.   Scrimshaw 1968; pentru studii pe acest palier de analiză privind populaţiile din trecut, vezi şi Hummert & Van Gerven 1983; Goodman 1984; Pentru boli, infecţii şi atitudini în faţa morţii în legătură cu acestea, vezi excelenta lucrare editată de Valerie Hope şi Eireann Marshall, Death and Disease in the Ancient City (Hope & Marshall 2000). 794   Pentru o discuţie mai amplă a acestor aspecte, vezi Boswell 1998, 45–48; Langner 1998; Chamberlain 2006, 1–14, 81–132; Woods 2007; Chamberlain 2009; Holleran & Pudsey 2011. 792 793

188

Ciprian Crețu

geau să ignore alte legături de rudenie).795 Mai mult, o serie de alte elemente care ţin de istoria şi de natura disciplinelor implicate într‑un astfel de studiu, şi la care voi reveni ulterior, îngreunează un asemenea demers. Chiar dacă patternurile care s-au putut observa în diverse regiuni ale vastului Imperiu Roman nu sunt suficient de consistente pentru a furniza un grad mulţumitor de încredere în acestea796, majoritatea cifrelor care au fost propuse de cercetători referitor la rata mortalităţii infantile se situ‑ ează peste pragul de 20%. M. Golden, în articolul „Did the Ancients Care When their Children Died?” estimează o rată a mortalităţii în primul an de viaţă cuprinsă între 30 şi 40%797, făcând trimitere la studiul lui Frier pri‑ vind speranţa de viaţă a romanilor.798 Tim Parkin propune 30% în lucrarea sa Demography and Roman Society,799 considerând că romanii probabil că trăiau sub un regim demografic „de presiune” cu o rată a naşterilor destul de ridicată combinată cu o rată a mortalităţii la cote înalte.800 Aşa cum reiese şi din cercetările arheologice, mortalitatea infantilă putea să atingă cote mult mai ridicate (raportat la o valoare între 20 şi 30%) în anumite zone. De pildă, în urma cercetărilor din necropola de epocă impe‑ rială de la Piano di Castiglione‑Quarto Cappelle del Prete, în suburbium-ul estic al Romei, s-a constatat că aproape 60% dintre cei înmormântaţi aici erau copii sub vârsta de şase ani, şi că 38% din totalul mormintelor cercetate aparţineau copiilor decedaţi în primul al de viaţă.801 În urma analizelor efectuate asupra unui lot de schelete de nonadulţi ce provin din necropolele anticului Sirmium,802 datând din primele patru secole p. Chr., s-a constatat existenţa unei mortalităţi infantile (0–7 ani) la cote extrem de ridicate: 43,2% pentru secolele I–IV p. Chr., respectiv 48,5% pentru secolele IV–V p. Chr.803   Hopkins 1987. Pentru problemele de epistemologie pe care le ridică cercetarea demogra‑ fiei antice, vezi şi Scheidel 2001a; 2001b. 796   Aşa cum observă Frier 1982, 230–231. 797   Golden 1988, 155. 798   Frier 1982. 799   Parkin 1992. 800  „A population in which mortality and fertility levels are consistently high is referred to as a “high pressure” regime” (Parkin 1992, 92). 801   Musco & Catalano 2010, 389. 802   Oraş întemeiat în ultima parte a secolului I a. Chr., la o distanţă de aproximativ 70 km de Singidunum – Belgrad, în Serbia. 803   Miladinović-Radmilović, Vulović & Dukić 2016; Miladinović-Radmilović 2018. Pentru o discuţie privind condiţiile patologice la populaţia de nonadulţi din Sirmiumul roman, vezi Brown 2013. Trebuie avut însă în vedere un principiu general esenţial, conform căruia con‑ diţiile patologice identificate la nivelul materialului osteologic uman nu reprezintă în mod necesar sau automat şi cauzele decesului. Moartea este mai degrabă finalitatea acumulării 795

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

189

Pentru a avea o viziune suplimentară comparată asupra acestor procente, consider util să menţionez câteva date referitoare la rata mortalităţii sub cinci ani804 pentru anul 2000. De exemplu, cele mai mari rate ale mortali‑ tăţii sub cinci ani aparţin unor ţări de pe continentul african: Sierra Leone cu 23,4%, Niger cu 22,7%, Mali cu 22%. Pentru aceeaşi perioadă, România are 2,2% (unul dintre cele mai ridicate procente din Europa, depăşit doar de cel al Moldovei, cu 3,1%, şi al Albaniei, cu 2,6%), în timp ce pentru ţările din vestul Europei (Germania, Marea Britanie, Franţa, Spania) s-a estimat o valoare sub 0,7%.805

5.2. Este necesară abordarea separată a mortalităţii în rândul copiilor în epoca romană? Despre apariţia şi evoluţia unui domeniu de cercetare (dificultăţi şi provocări) Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, are loc un fenomen de revizuire radicală a modului în care este înţeles conceptul de copilărie. Curent iniţiat într‑o primă fază dinspre cercetarea istorică, a devenit acum larg recunoscut faptul că percepţiile asupra copilăriei nu se raportează la o normă universală (eventual occidentală), fiind în schimb dependente de contextul istoric şi cultural. Un prim merit în acest sens îl are istoricul francez Philippe Ariès, cu lucrarea sa apărută în 1960, L’Enfant et la vie familiale sous l’Ancien Régime,806 de o importanţă majoră pentru istoria copilăriei şi a copilului. Ariès con‑ sideră copilăria drept un construct social, declarându‑se în favoarea unui studiu serios asupra acestui subiect din partea istoricilor, fapt care a avut ca rezultat apariţia unui număr crescând de voci care se vor ocupa şi vor dez‑ volta cercetările privind istoria copilăriei. Lucrări din cadrul antropologiei şi sociologiei au început să conceptuali‑ zeze cei mai tineri membri ai societăţii şi copilăria acestora ca un domeniu unor procese patologice succesive care au apărut şi s-au dezvoltat din cauza unor condiţii preexistente. 804  „Under-five mortality rate”, aşa cum apare în raportul United Nations Inter-agency Group for Child Mortality Estimation (UN IGME) 2017 (disponibil la adresa https://data.unicef. org/resources/levels-trends-child-mortality–2017/). 805   Datele statistice în cauză sunt exprimate raportat la 1000 de naşteri vii (‰; vezi Stockwell 1993), însă pentru a păstra aceeaşi formă a datelor ca în studiile de demografie privind popu‑ laţia romană, am optat pentru convertirea la o sută (%). 806   Ariès 1962 (ediţia la care se face referire este cea în limba engleză, la care am avut acces, apărută la doi ani după lucrarea originală şi tradusă cu titlul Centuries of Childhood: A Social History of Family Life).

190

Ciprian Crețu

valabil şi important de studiu, iar copiii nu mai sunt consideraţi pur şi sim‑ plu fiinţe pasive, acţionând doar sub influenţa socializării adulţilor.807 Construirea unui discurs de natură arheologică şi antropologică privi‑ tor la cei mai tineri membri ai societăţii a reprezentat, până nu demult, o preocupare marginală. Cu siguranţă că la această situaţie a contribuit şi fap‑ tul că mormintele de copii sunt mai degrabă slab reprezentate în economia registrului arheologic, cel mai probabil din considerente de ordin tafonomic, dar şi pentru că există posibilitatea ca nonadulţii să fi fost înmormântaţi în alte zone decât necropolele propriu‑zise. Situaţiile de acest tip prezintă o oarecare varietate. De pildă, există în întreg cuprinsul imperiului cazuri în care cei mai mici membri ai societăţii sunt înmormântaţi în cimitire folosite exclusiv pentru defuncţii aparţinând acestei categorii de vârstă. Excluderea nou‑născuţilor şi a copiilor dintr‑un context funerar formal şi depunerea acestora în contexte domestice este întâlnită în registrul arheologic din spa‑ ţiul britanic.808 Majoritatea complexurilor funerare în cauză erau asociate unor structuri (pereţii locuinţelor, vetre, curţi, şanţuri).809 Aşa cum aminteam anterior, o explicaţie poate fi găsită şi dacă privim evoluţia preocupărilor arheologiei în această sferă. Nu mai departe de anul 1982, arheologul şi numismatul britanic R. Reece remarca faptul că arheolo‑ gia funerară şi studierea necropolelor şi a practicilor funerare au reprezentat o preocupare mai degrabă marginală în economia studiilor romane.810   Hardman 1973.   Alison Moore a alcătuit o bază de date în care adună informaţii despre 261 de înmor‑ mântări de copii în contexte domestice din spaţiul britanic, datând din intervalul cuprins între secolul I p.  Chr şi secolul V p.  Chr., demers pe care s-a construit articolul său din 2009, „Hearth and Home: The Burial of Infants within Romano‑British Domestic Contexts” (Moore 2009). 809   Pentru astfel de descoperiri, vezi Cocks 1921, 150 (săpături în cadrul unei villa, în Ham‑ bleden, Buckinghamshire, unde au fost descoperite rămăşiţele a peste 90 de copii depuse în zona curţii; mai mult, autorul săpăturii notează: „As nothing marked the position of these tiny graves, a second little corpse was sometimes deposited on one already in occupation of a spot, apparently showing that these interments took place secretly, after dark”, p. 150); Frere et al. 1984, 322 (cercetări arheologice la Littlecote Park villa, Ramsbury, Wiltshire, unde au fost descoperite cinci înmormântări de nou‑născuţi în contexte domestice, dintre care trei sub podeaua unei camere unde erau cuptoare pentru prelucrarea bronzului); Stead 1980 (săpă‑ turi la Rudstone Dale, East Riding, unde s-au descoperit 56 de morminte de nou‑născuţi). De asemenea, un alt context similar îl reprezintă cazurile de suggrundaria (definit succint ca mormântul unui copil mai mic de patruzeci de zile, reprezentat cel mai adesea de o nişă asociată unui zid al locuinţei), întâlnite inclusiv pe teritoriul României, la Ibida (vezi Rubel & Soficaru 2012). Pentru o situaţie exemplară referitoare la morminte de tip suggrundaria, vezi Alapont Martin & Bouneau 2010 şi Gaio 2005. 810  „The subject of Roman Burial and the study of Roman cemeteries seem always to have been judged peripheral to the mainstream of Roman studies in the north-west provinces of the Empire. Skeletons, grave goods and funerary monuments have always aroused interest and 807 808

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

191

De asemenea, s-a observat că inscripţiile de pe pietrele funerare privile‑ giază anumite segmente ale societăţii, în timp ce tind să neglijeze altele. În general, copiii foarte mici sunt foarte puţin comemoraţi pe epitafuri faţă de cum ne‑am aştepta, considerând ponderea acestora la totalul ratei moralită‑ ţii, în timp ce adolescenţii şi tinerii domină registrul epigrafic.811 Acest lucru a condus în mod automat la un interes redus în a lua în con‑ siderare copiii în analiza arheologică. În ultimele decenii, însă, se poate observa că arheologii au început să reconsidere acest subiect în cercetările lor, discutând pe marginea statutului foarte puţin cunoscut al copilului în registrul arheologic. Acest efort, care se materializează într‑o schimbare de paradigmă aproape în sens kuhnian, se traduce prin apariţia unor noi studii privind arheologia copilului, definiţii, sensuri şi locul ocupat de acesta în matricea socială, începând din anii 1990. Rădăcinile acestor preocupări sunt de găsit chiar mai devreme, odată cu începuturile regândirii unor moduri şi perspective noi asupra demersurilor unui istoric. Istoria socială apare ca o preocupare marginală la sfârşitul seco‑ lului al XIX‑lea812, cunoscând o adevărată dezvoltare între anii 1950 şi 1980, când fenomenul capătă un caracter transnaţional. A trebuit să treacă mai bine de o jumătate de secol de când istoricul fran‑ cez N.D. Fustel de Coulanges considera că „l’histoire est la science des sociétés humaines. Son objet est de savoir comment ces sociétés ont été constituées”,813 pentru ca diverse subdomenii ale istoriei sociale să se dezvolte, fiecare cu specialiştii săi, cu publicaţii şi congrese specializate, în al căror repertoriu de interese se înscriu istoria familiei, istoria femeii şi a copiilor şi studiile de gen (gender studies), în general istoria unor categorii marginale în economia discursului istoriografic de până atunci. Pătrunderea istoriei sociale şi a istoriei femeilor în sfera istoriei antice în anii 1970 a încurajat studiul familiei în Antichitatea greacă şi romană, trecând dincolo de definiţiile şi implicaţiile de ordin juridic (în special cele referitoare la puterea lui pater familias). Cercetarea s-a concentrat, astfel, în primul rând, asupra relaţiilor de putere dintre părinte şi copil, subliniind în mod tradiţional caracterul ierarhic şi profund patriarhal al acestora. Un have always had their devotees, but they have seldom been fully integrated into the archaeolo‑ gical picture” (Reece 1982, 347). 811   Vezi Hopkins 1966, Claus 1973, Van der Horst 1991, 73–84, Parkin 1992, 5–19. 812   În anul 1893, apare în Germania Vierteljahrschrift für Sozial- und Wirtschaftsgeschichte, o publicaţie de specialitate preocupată de istorie socială şi economică, ce va servi mai târziu ca model pentru Lucien Febvre şi Marc Bloch la fondarea Annales în 1929. (Pentru o prezentare a istoriei sociale şi economice în spaţiul german, vezi Buchheim et al. 2005). 813   Fustel de Coulanges 1889, iv-v.

192

Ciprian Crețu

alt punct de interes l-a constituit sistemul de obligaţii creat între părinţi şi copii şi invers. Pe acest palier de analiză, cercetătorii au evidenţiat obligaţiile părinţilor de a le asigura celor mai tineri membri ai societăţii satisfacerea nevoile de bază, de a servi ca repere morale pentru aceştia, precum şi de a le asigura o moştenire. În schimb, copiii îşi puteau aduce contribuţia ca forţă de muncă, aveau datoria de a‑şi sprijini părinţii la o vârstă înaintată şi, mai ales, de a se îngriji că aceştia au parte de o înmormântare conformă cu tradiţiile şi obiceiurile epocii. La fel de important este faptul că părinţii şi copiii trebuiau să se sprijine reciproc în relaţia domus-ului cu exteriorul, în cadrul unor reţele sociale, să‑şi demonstreze respectul şi să îşi apere onoarea şi interesele familiei în relaţiile cu comunitatea din care fac parte. Pe tot parcursul celei de‑a doua jumătăţi a secolului al XX‑lea, socio‑ logii, psihologii, antropologii şi demografii au devenit fascinaţi de o mare varietate de subiecte precum căsătoria, dragostea, relaţiile de gen, statutul copilului, relaţia părinte‑copil. Anii 1990 au fost consideraţi „decada familiei antice”814, perioada în care apar numeroase lucrări privitoare la familie în general815 (femei şi copii în particular), contribuind fundamental la cunoaşterea acestor aspecte în Antichitate. În acest context, nu putem să nu amintim activitatea profesoarei şi cercetătoarei australiene Beryl Rawson (1933–2010), care a revoluţionat studiul familiei în Antichitate, cu un accent particular asupra copiilor, odată cu lucrarea de căpătâi a acesteia, Children and Childhood in Roman Italy, publicată în anul 2003.816 Discursul din lucrarea lui Rawson se construieşte având la bază mai multe categorii de surse privitoare la copii în Antichitatea romană (perioada cuprinsă aproximativ între 200 a. Chr. şi 200 p. Chr.): lite‑ rare, legale, epigrafice, iconografice. Autoarea reuşeşte astfel să se concen‑ treze pe modul de reprezentare a copiilor în aceste surse de diverse tipuri, precum şi pe educaţia acestora, pe relaţiile sociale şi de familie, şi pe rolul acestora în societatea romană. Lăsând deoparte ultimele trei decenii, se poate observa o lipsă generală în ceea ce priveşte literatura arheologică de bună calitate cu privire la cei mai  „The decade of the ancient family”, aşa cum notează Judith Evans Grubbs şi Tim Parkin în introducerea lucrării The Oxford handbook of childhood and education in the classical world (Evans Grubbs & Parkin 2013, 3). 815   Vezi Bradley 1991; Dixon 1987; 1992; Demand 1994; Saller 1994; Nathan 2000; Satlow 2001; Laes 2006. 816   Rawson 2003. Preocupările lui Rawson legată de studierea familiei în Antichitatea romană sunt mult mai vechi, acestea concretizându‑se în organizarea unor conferinţe care au condus la apariţia a două volume sub coordonarea sa, The Family in Ancient Rome: New Perspectives (Rawson 1986) şi Marriage, Divorce, and Children in Ancient Rome (Rawson 1991). 814

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

193

mici membri ai societăţii. Situaţia este explicabilă, într‑o anumită măsură, dacă luăm în considerare câteva aspecte. Acestea reprezintă tot atâtea cauze pentru care studiul acestei categorii a fost mai degrabă o preocupare margi‑ nală până nu demult. Un prim aspect este legat de măsura în care sursele sunt adecvate, în sen‑ sul în care acestea să se plieze pe o serie de cerinţe minime care să facă posi‑ bilă o analiză şi o interpretare cât mai corecte. Majoritatea surselor scrise sunt literare sau venite dinspre arta retoricii şi descriu mai curând situaţii ideale decât realităţile. O problemă suplimentară cu acest tip de surse este faptul că majoritatea provin de la eşaloanele superioare ale societăţii (din rândul elitelor sau de la vârful ierarhiei bisericeşti). În plus, aproape toate aceste documente sunt opera unor bărbaţi, iar un număr disproporţionat de surse provine din zone restrânse, ca de exemplu de la Roma sau din Egipt. O a doua problemă o reprezintă statutul marginal al copilului în ceea ce priveşte apariţia acestuia în sursele istorice. Copilăria şi copilul nu se regă‑ sesc printre subiectele‑standard care se pretează la discuţii în Antichitate, acestea fiind de cele mai multe ori tratate fragmentar şi tangenţial. Din per‑ spectiva cercetătorului, această stare de fapt poate constitui întrucâtva şi un avantaj, din moment ce categoria copiilor este tratată mai mult cu dezinteres, conducând astfel la o trecere redusă printr‑un filtru ideologic şi retoric din partea autorilor antici. Totuşi, aşa cum se va observa în subcapitolul urmă‑ tor, când vor fi discutate diverse atitudini şi comportamente în faţa eveni‑ mentului morţii infantile, aşa cum reies ele din majoritatea surselor scrise avute la dispoziţie, acestea fie fac parte în mod direct, fie fac trimitere la comportamente izvorâte din preceptele filosofiei stoice, care constituie apa‑ najul elitei aristocratice masculine. Nu în ultimul rând, perspectivele asupra copiilor ne sunt oferite aproape exclusiv de către adulţi, sursele ilustrând astfel opinii exterioare şi nu viziuni „din interior” asupra copiilor şi a vieţilor acestora. Dincolo de acest fapt, este imposibil pentru cercetătorul contemporan să obţină acces la o înţele‑ gere deplină privind sentimentele şi emoţiile (reale) ale autorilor antici, din moment ce aceştia din urmă utilizează, atunci când scriu, o întreagă serie de mecanisme retorice. Astfel, emoţiile şi comportamentele sunt învăluite şi obturate de exprimarea convenţională şi de un limbaj stilizat prin apel la retorică. Este destul de probabil ca o serie de concepte moderne precum sin‑ ceritatea sau spontaneitatea să fi fost destul de străine pentru autorii antici.817 În fapt, această situaţie reprezintă (încă) o faţetă a problemei emic – etic, ce   Vezi Brinton 1988; Harris 2001, 20–24; Cairns & Faulkerson 2015.

817

194

Ciprian Crețu

devine extrem de presantă din cauza distanţei de timp a celui care cercetează fenomenul faţă de perioada studiată (e.g. epoca romană).818 Un alt aspect problematic este cel al definirii conceptului de copil (lat. infans; engl. infant, aşa cum apare în literatura de specialitate) în Antichitatea (greco‑) romană.819 Orice demers de acest fel este îngreunat de dificultăţi de ordin terminologic. De cele mai multe ori, cercetătorii au remarcat faptul că infans se referă pur şi simplu la lipsa abilităţii de a vorbi şi că acest termen poate fi folosit pentru a descrie copiii de până la şapte ani.820 Se pare că des‑ pre un copil mic care era capabil să vorbească, dar căruia îi lipsea clar un vocabular dezvoltat precum şi discernământul în luarea unor decizii impor‑ tante, se spunea că era infantiae proximus (adică aproape de etapa copilăriei – infantia). În acelaşi timp, un copil care poseda ambele trăsături cognitive menţionate anterior, dar care nu ajunsese încă la vârsta pubertăţii era consi‑ derat ca fiind „aproape de vârsta pubertăţii” (pubertate proximus).821 Pentru copiii mai în vârstă se utilizează o varietate de termeni, iar sensul precis poate fi stabilit numai din context. Pentru copiii mici, spre deosebire de tineri (adolescenţi), termenul pueri era utilizat în mod obişnuit, refe‑ rindu‑se la ambele sexe.822 Implicaţiile acestuia sunt însă destul de ambigue   De la fonemic şi fonetic, pereche de concepte utilizate iniţial în lingvistică. Primul se referă la situaţia în care o diferenţă de sunet între două cuvinte conduce la o diferenţă de sens – diferenţă fonemică, în timp ce diferenţa fonetică apare atunci când o diferenţă de sunet între două cuvinte nu produce o diferenţă de sens. În lucrarea sa, Language in Relation to a Unified Theory of the Structure of Human Behavior, lingvistul şi antropologul american Kenneth Lee Pike aduce conceptele de emic şi etic pe tărâmul antropologiei, considerând că punctul de vedere etic presupune studierea comportamentului din afara unui sistem particular, ca o abordare iniţială esenţială a unui sistem străin (relativ la observator; este vorba despre un set de concepte utilizat de o cultură pentru a înţelege o alta), în timp ce abordarea emică este rezultatul studiului din interiorul sistemului (vezi Pike 1967; Lett 1996; Harris 1999, 31–48). Clifford Geertz va introduce mai târziu cuplul experience‑near – experience‑distant, ca o alternativă rafinată la conceptele elaborate de Pike (Geertz 1983, 57). 819   Pentru o discuţie amplă privind împărţirea vieţii în etape în gândirea romană, vezi exce‑ lenta lucrare a lui Christian Laes, Children in the Roman Empire: Outsiders Within, în special capitolul al treilea, referitor la diversele moduri în care autorii antici au compartimentat etapele vieţii copiilor (Laes 2011, 50–106). 820  Vezi Harlow & Laurence 2002, 37; 2011, 292; Parkin 2010, 97–101. Quintilian (cca. 35–100 p. Chr.) indică vârsta de şapte ani pentru sfârşitul acestei perioade, vârsta la care, cel puţin din punct de vedere teoretic, începea educaţia formală (Inst. 1. 1. 18–19); în orice caz, vârsta de şapte ani apare ca punct de la care începe educaţia formală în Antichitatea târzie, conform Cod. Theod. 8. 18. 8. 821   Grey-Fow 1985. 822   Puera, teoretic varianta feminină a lui puer, a fost înlocuită cu diminutivul puella încă din primul secol a. Chr. Acesta se pare că era folosit pentru a face referire atât la fetele între şapte şi doisprezece ani (prepubertate), cât şi la tinerele între doisprezece ani şi maternitate (vezi Néraudau 1984, 52). 818

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

195

în încercarea de a stabili atitudinile faţă de copii. Puer capătă sensul de pre‑ pubertal, adică defineşte băieţii care nu sunt încă capabili de reproducere sau să participe la războaie ca o datorie faţă de stat.823 O discuţie mai lungă cu privire la vocabularul utilizat de romani pentru a face referire la copii nu îşi găseşte locul în economia textului de faţă. Cu toate acestea, câteva aspecte merită amintite. Sursele legale (i.e. textele juridice) au o componentă negativă sau con‑ trastantă implicită atunci când menţionează copiii asimilaţi categoriei „nonadulţilor”. Astfel, într‑o oarecare măsură, conceptele juridice utilizate – impuberes (deci cei care nu au ajuns încă la vârsta pubertăţii), minores (cei sub 25 de ani) – se bazează pe existenţa unor contraste, punând în evidenţă mai degrabă ceea ce nu este o persoană, decât ceea ce reprezintă aceasta. Absenţa unei terminologii precise referitoare la cei mai tineri membri ai societăţii poate servi drept un indiciu care să susţină ideea unei relative indiferenţe a romanilor faţă de primele etape ale vieţii, iar lipsa unui carac‑ ter specific pare mai degrabă rezultatul unei grupări laolaltă a copiilor şi tinerilor. În discuţia de faţă, pentru termenul de „copil” (lat. infans; engl. infant), am optat în favoarea unei definiţii care să ia în considerare dimensiunea cro‑ nologică. Mai precis, copilăria reprezintă perioada dintre naştere şi puber‑ tate, definită din punct de vedere legal ca doisprezece ani pentru o fată şi pai‑ sprezece pentru un băiat.824 Opiniile juriştilor romani variază uşor în ceea ce   O asemenea precizare legată de datoria militară este menţionată în lucrarea Noctes Atti‑ cae a lui Aulus Gellius (autor de secol II p. Chr.), ca aparţinând regelui Servius Tullius (578– 534 a. Chr.): „pueros […] qui minores essent annis septem decem, atque inde ab anno septimo decimo, quo idoneos iam esse reipublicae arbitraretur, milites scripsisse [...].” (Aul. Gell. NA 10, 28). 824   Aşa cum apare în Institutele lui Gaius (jurist de secol II p. Chr.): „sed diversae scholae auctores annis putant pubertatem aestimandam, id est eum puberem esse existimant, qui XIIII annos explevit.” (Gai. Inst. 1, 196). Diversele şcoli la care se referă Gaius în pasajul de faţă reprezintă de fapt cealaltă tabără de jurişti din perioada de început a imperiului (proculi‑ enii), care au stabilit vârsta pubertăţii (care comporta capacitatea de a procrea) la 14 ani. În timp ce sabinienii, şcoala de care aparţinea Gaius, considerau că o persoană trebuia să aibă capacităţile fizice necesare pentru a procrea, indiferent de vârstă, lucru care implica o inspecţie fizică. Această dispută a fost lămurită mult mai târziu, în anul 529 p. Chr., când împăratul Iustinian susţine varianta promovată de proculieni: „Indecoram observationem in examinanda marum pubertate resecantes iubemus: quemadmodum feminae post impletos duodecim annos omnimodo pubescere iudicantur, ita et mares post excessum quattuordecim annorum puberes existimentur, indagnatione corporis inhonesta cessante” (Cod. Iust. 5. 60. 3). Trebuie să avem însă în vedere faptul că acest lucru vizează vârsta minimă pentru căsătorie şi responsabilitatea financiară, mai degrabă decât statutul biologic. Există o literatură destul de bogată privind concepţia romană asupra vârstelor şi etapelor de dezvoltare pe parcursul vieţii unui individ (pentru copilărie şi trecerea de la aceasta la adolescenţă / maturitate, vezi 823

196

Ciprian Crețu

priveşte selectarea şi măsurarea criteriilor care trebuie întrunite pentru ca să se considere despre un individ că a atins etapa pubertăţii. Aceste diferenţe de opinie ies la iveală în momentul în care sunt aduse în discuţie regulile privind vârsta minimă legală la care romanii se pot căsători. În gândirea juristului roman de epocă augustană, Marcus Antistius Labeo (cca. 54 a. Chr. – 10/11 p. Chr), importantă este împlinirea unei maturităţi fizice, despre care consi‑ der că era cel mai probabil evaluată în urma unei inspectări a condiţiei fizice – habitus corporis. Labeo foloseşte adjectivele viripotens sau potens pentru a descrie o fată care este eligibilă pentru căsătorie.825 Sextus Pomponius, jurist de secol II p. Chr (deci de epocă antoniniană), hotărăşte că vârsta de doispre‑ zece ani ar trebui să fie criteriul de bază în stabilirea pragului legal pentru căsătorie.826 Acest aspect are o însemnătate aparte, din moment ce, aşa cum am menţionat şi anterior, naşterea unui moştenitor era scopul principal al unei căsătorii în lumea greacă şi romană.827 Mai mult, capul familiei trebuia să se asigure de continuitatea acesteia, fapt care era necesar nu doar pentru păstrarea sau acumularea de prestigiu şi bunuri, ci şi pentru alte interese fun‑ ciare sau care ţin de credinţe şi obiceiuri.828 Romanii erau conştienţi de faptul că vârsta copilăriei reprezenta o fază separată a cursului vieţii care putea fi măsurată printr‑o serie de etape bine definite, marcate de diverse ritualuri.829 Studiile privind atitudinile în faţa evenimentului decesului unui copil, al credinţelor, practicilor şi comportamentelor pe care acesta le comportă, s-au bucurat în ultimele decenii de un interes în creştere constantă din partea cercetătorilor. De la un subiect marginal, abordat într‑o manieră stereoti‑ pică, acesta a cunoscut o dezvoltare organică, fiind infuzat cu abordări şi perspective noi, datorate (şi) evoluţiei din cadrul altor discipline cum sunt sociologia, antropologia, arheologia sau studiile de gen. Tocmai din cauza statutului său special pe care l-a ocupat şi îl ocupă în economia disciplinelor interesate de acesta, consider necesar şi constructiv un studiu particular asu‑ pra practicilor funerare asociate morţii copiilor. Kosior 2016a; 2016b; Harlow & Laurence 2002, 34–53; Laes & Strubbe 2014, 23–40; Parkin 2011; Rawson 2003, 134–145). 825   Dig. 5. 1. 2. Vezi Tafaro 1991 pentru o discuţie privind pubertatea înţeleasă în context juridic. 826   Dig. 23. 2. 4. 827   Rawson 2003, 95. 828   Pentru strategii de succesiune în cadrul familiilor romane, vezi Saller 1994, 161–180. 829   Încă de la scurt timp după naştere, de exemplu, atunci când, după ce i‑au fost decla‑ rate şansele de supravieţuire, probabil de către moaşă, nou‑născutul este aşezat pe pământ, urmând ca pater familias să‑l ridice, într‑un gest ritual de acceptare a paternităţii (Pentru dis‑ cuţii privind implicaţiile lui tollere liberum, acest act ritual al ridicării copilului de pe pământ de către tată şi chiar validitatea acestuia, vezi Capogrossi Colognesi 1990; Shaw 2001).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

197

Înainte de a discuta situaţia propriu‑zisă a mormintelor de copii de la Histria, am optat, din considerente metodologice, să analizez şi modul în care se construieşte discursul romanilor cu privire la moartea infantilă, aşa cum reiese acesta exclusiv din sursele scrise (texte legale, medicale830 şi lite‑ rare, în mare parte), care pot fi folosite ca indicator indirect asupra atitudi‑ nilor acestora. Sursele scrise, care se referă mai degrabă tangenţial şi izolat la compor‑ tamente şi atitudini în faţa morţii infantile, constituie un teritoriu destul de dificil şi problematic din motive care vor deveni evidente în subcapitolul următor. Cu toate acestea, un asemenea demers este util într‑o perspectivă comparată (surse scrise – surse arheologice), în ideea obţinerii unei ima‑ gini cât mai corecte şi mai complete asupra fenomenului studiat, precum şi cu scopul stabilirii măsurii în care sursele scrise conturează un discurs complementar sau mai curând contradictoriu raportat la sursele arheologice (inclusiv epigrafice).

5.3. Despre practicile funerare asociate morţii infantile în lumea romană. Abordare bazată pe surse scrise şi dovezi arheologice – un discurs comparat Astăzi, moartea unui copil este de obicei văzută ca o pierdere profundă, nu doar din perspectiva părinţilor, ci şi din aceea a comunităţii ca întreg. Un astfel de eveniment produce un stres mai mare comparat, de exemplu, cu decesul unui părinte sau al unui soţ.831 Caracterul traumatic profund al aces‑ teia provine din faptul că este, de cele mai multe ori, un eveniment neaştep‑ tat, care încalcă ordinea naturală, firească a lucrurilor (prin inversarea cro‑ nologiei evenimentelor). Prin intervenţia morţii imature, părinţii fac pentru copii ceea ce aceştia din urmă ar fi trebuit să facă pentru cei dintâi, într‑o logică naturală a desfăşurării lucrurilor.832 Lamentaţia părinţilor (uneori 830   Textele legale privesc copiii ca un grup social şi subliniază trăsăturile comune ale experi‑ enţelor membrilor acestei categorii. Într‑un mod similar procedează şi sursele medicale, care se raportează la copii tot ca la un grup, în perspectiva unor caracteristici fizice şi biologice comune. 831   Pentru cercetări de psihologie clinică privitoare la impactul decesului unui copil şi efec‑ tele asupra celor îndoliaţi, vezi Black 1993; Christiansen 2017; Christiansen, Elklit & Olff 2013; Murphy, Shevlin & Elklit 2012. 832  „Quod facere nati parentibus debuerant suis mors immatura fecit ut fili(i)s facerent paren‑ tes”, aşa cum apare într‑o inscripţie funerară (CIL VI, 16059) de secol I p. Chr din capitala Imperiului. O exprimare asemănătoare apare şi pe inscripţia unui altar funerar (probabil de epocă flaviană) care atestă decesul lui Successus la vârsta de nouă ani (CIL VI, 26901: quod fas parenti facere debuit filius mors immatura fecit ut faceret parens pater).

198

Ciprian Crețu

chiar prin „vocea” defunctului, în cazul textelor funerare la persoana întâi) care se găsesc în situaţia de a‑şi înmormânta copiii (amintind că moartea copiilor înaintea părinţilor nu este doar vrednică de jale, ci şi o dislocare a ordinii naturale şi adecvate a vieţii) reprezintă un motiv destul de răspândit atât în gândirea greacă, cât şi în cea romană.833 În Antichitatea romană, unul dintre principalele scopuri ale căsătoriei era acela de a face copii (legitimi) care, în calitate de moştenitori, să ducă mai departe numele familiei. Alături de acest element simbolic intangibil, gene‑ raţia următoare moştenea şi componenta pecuniară constând în case, pro‑ prietăţi (i.e. pământ), sclavi, afaceri şi alte obiecte. Astfel, copiii erau văzuţi ca o investiţie în / pentru viitor. Urmaşii erau de asemenea importanţi pen‑ tru că era de aşteptat din partea acestora să aibă grijă de nevoile părinţilor lor când vor ajunge la o vârstă înaintată. De asemenea, era de datoria fiilor şi fiicelor să se ocupe de organizarea unei înmormântări conforme cu regu‑ lile şi obiceiurile existente, precum şi să se îngrijească de păstrarea memo‑ riei înaintaşilor defuncţi. Un pasaj din tragedia Medeea a lui Euripides (cca. 484–406 a. Chr.) menţionează toate aceste lucruri: dezamăgirea personajului feminin şi năruirea tuturor speranţelor în momentul morţii celor doi copii ai săi, pe care a suferit să‑i nască, s-a străduit să‑i crească, şi în care şi‑a pus speranţa că vor avea grijă de ea la anii bătrâneţii, pregătindu‑i în cele din urmă corpul pentru înmormântare atunci când va fi sosit vremea.834 În ace‑ eaşi notă, Aristarete şi soţul acesteia, Sosagoras, deplâng moartea fiului lor Diotimos (ucis), în vârstă de 16 ani. Epitaful menţionează că tatăl a fost lovit de durere în locul speranţei pe care o nutrea cu privire la sprijinul pe care fiul său îl constituia în sfera treburile domestice.835 Potenţialitatea destul de ridicată a unei morţi infantile a influenţat cu siguranţă percepţia asupra categoriei copiilor.836 De la Hippocrates din Kos (secolul al V‑lea a. Chr.) şi până în Antichitatea târzie, bebeluşii şi copiii mici sunt definiţi ca o categorie de fiinţe cu o morfologie, fiziologie şi psiholo‑ gie speciale (caracteristici care comportă, de multe ori, conotaţii negative).   Vezi, printre altele, EG 327; EG 115, 130; CE 976; CE 2125, 5–6.  Eur. Med. 1032. 835   Epigramă funerară din oraşul Arkesine, de pe insula grecească Amorgos, datată în seco‑ lele II–I a. Chr. (IG 12, 7, 115; Peek 1955, nr. 1155). 836   Pericolul unei morţi infantile era considerat la cotele cele mai ridicate în primele zile de viaţă. Acest fapt este ilustrat şi de numărul mare de zeităţi invocate şi implicate în protecţia copilului cu diverse ocazii: Diespater pentru naştere; Mena şi Lucina pentru femei aflate la menstruaţie şi pentru naşteri, Opis, în momentul depunerii copilului pe pământ, Vaticanus pentru primul plâns, Cunina pentru a păzi leagănul şi lista poate continua (Aceste obiceiuri sunt preluate de la Varro, în discuţia lui Augustin privind multitudinea de zeităţi ale roma‑ nilor, în De civitate dei 4. 11). 833 834

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

199

Autorii antici au remarcat diferenţele care plasau copiii într‑o categorie dis‑ tinctă: dimensiunea acestora, imaturitatea, fragilitatea şi starea de neajuto‑ rare. Caracteristicile acestora îi făceau în mod special susceptibili la anumite răni şi boli.837 Existau, de asemenea, şi o serie de considerente de ordin psihologic, care aveau ca rezultat considerarea separată a copiilor. Filosoful stoic Seneca sus‑ ţinea că, în timp ce copiii erau susceptibili la izbucniri cauzate de sentimente de mânie, aceştia erau diferiţi de animale, în sensul că cele din urmă ar putea fi feroce, dar nu posedă capacitatea de a simţi furie.838 Despre statutul de ordin aproape biologic şi implicit social al copiilor, Plutarh pretinde, în Quaestiones Romanae, că un nou‑născut este, până în ziua a opta, atunci când cordonul ombilical cade, mai mult ca o plantă, decât ca un animal.839 Unul dintre cele mai dezbătute subiecte din istoriografia ultimului secol referitoare la condiţia copilului în Antichitatea greco‑romană se referă la practicile de infanticid şi de expunere ca cea mai concludentă dovadă a unei lipse de îngrijorare faţă de cei mai mici membri ai societăţii.840 Deşi fina‑ litatea putea fi aceeaşi în ambele cazuri – moartea copilului –, este vorba despre două practici diferite. În timp ce expositio nu era lipsită de riscuri, scopul principal nu era acela de a pune copilul în pericol, ci de a oferi copi‑ lului bunătatea străinilor, mila zeilor, bunăstarea publică, o soartă mai bună (decât cea pe care i‑o pot oferi părinţii naturali). Scopul expositio era acela de a sustrage copilul din sfera de responsabilitate a familiei; dacă copilul înce‑ tează din viaţă ca urmare a acestui act, nu se consideră că acesta a fost ucis de familie (prin contrast cu infanticidul, care presupune în mod explicit acest lucru).841 Anumite locuri au devenit cunoscute pentru faptul că acolo erau   Vezi Sor. Gyn. 2. 8 (pentru îngrijirea pielii delicate a nou‑născutului, predispusă la iritaţii).  Sen. De ira 1. 3. 3–7. 839  „ἕως δ᾽ ἀπολυθῇ, φυτῷ μᾶλλον ἢ ζῴῳ προσέοικε τὸ νήπιον.” (Plut. Quaest. Rom. 102). 840   În consecinţă, literatura de specialitate cu privire la acest subiect este extraordinar de bogată. Pentru a menţiona câteva dintre cele mai importante contribuţii, vezi Biezu‑ nska‑Malowist 1971; Germain 1975; Pomeroy 1983; Oldenziel 1987; Brulé 1992; Smith & Kahila 1992; Mays 1993; Shaw 2001; Gowland & Chamberlain 2002; Redfern & Gowland 2012; Bonsall 2013; Gowland et al. 2014; Millett & Gowland 2015. 841   Boswell 1984, 13 defineşte „abandonul”, termenul pe care îl preferă expunerii, ca „the voluntary and permanent relinquishing of control over children by natal parents or guardi‑ ans, whether by leaving them somewhere, selling them, or legally consigning care and control to some other person”. Această diferenţă trebuie subliniată, deoarece autorii antici discută adesea infanticidul şi expunerea în acelaşi context; şi, ca urmare, istoricii şi demografii con‑ fundă frecvent aceste două practici (vezi Bennett 1923, 341; Langer 1973–1974, 353; Pome‑ roy 1983, 207 enumeră trei forme de planificare parentală disponibile în Grecia elenistică: contracepţia, avortul şi infanticidul, nefăcând o menţiune separată cu privire la expunere). 837 838

200

Ciprian Crețu

abandonaţi / expuşi copiii, tocmai în ideea de a plasa copiii într‑o zonă unde exista o şansă ridicată ca aceştia să fie găsiţi şi astfel să supravieţuiască. Un asemenea loc este spurci lacus, menţionat de Iuvenal.842 Un astfel de spaţiu ca cel menţionat de poetul satiric roman era probabil ales în mod special, dat fiind faptul că, din cauza lipsei acute de mijloace sanitare domestice, romanii se vedeau nevoiţi să frecventeze aceste locuri. Astfel, prin plasarea într‑un loc public,843 creşteau şansele ca fătul abandonat să fie luat de către cineva, în comparaţie cu abandonarea acestuia într‑un loc retras, izolat.844 Acest lucru nu exclude posibilitatea ca rezultatul aşteptat al expunerii să fie decesul copi‑ lului. Suetonius845 menţionează că împăratul Claudius a insistat ca fiica soţiei sale Urgulanilla (şi a unui sclav eliberat) să fie „aruncată goală” (nudam iussit abici), reducându‑i astfel şansele de supravieţuire, arătând astfel destul de clar intenţia abandonului, în contrast cu situaţia menţionată de Iuvenal. Consider că, mai degrabă, infanticidul şi expunerea nu ar trebui privite ca un exemplu şocant al cruzimii extreme a părinţilor în societatea romană, ci ca cel mai sigur mijloc de planificare familială într‑o comunitate „preşti‑ inţifică”, unde contracepţia, chiar dacă nu era necunoscută, era în mare parte ineficientă, iar avortul punea de cele mai multe ori în pericol viaţa femeii însărcinate.846 Sursele literare pot fi folosite ca indicator privind atitudinile romanilor faţă de moartea infantilă din perspectiva infanticidului / expunerii. Conform surselor antice, copiii care sunt cei mai predispuşi la a fi ucişi ar fi cei care prezintă o deformare fizică sau o dizabilitate.847   Iuv. 6. 603.   Un fragment din Iulius Paulus Prudentissimus, jurist roman de secol III p. Chr., menţi‑ onează explicit legătura dintre expunerea copiilor în spaţii publice (publicis locis) şi expec‑ tativa milei din partea celorlalţi: […] et is qui publicis locis misericordiae causa exponit (Dig. 25. 3. 4). 844   W.H. Harris propune o diferenţiere între „Exposure A”, care se bazează pe speranţa că copilul abandonat va fi găsit, luat şi crescut de către cineva (deci va supravieţui) şi „Exposure B”, în care rezultatul aşteptat era moartea pruncului. Autorul propune ca criteriu de diferen‑ ţiere spaţiul în care este abandonat copilul, acesta fiind la rândul lui ales în funcţie de scopul urmărit (Harris 1994, 9). 845  Suet., Claud. 27 846   Pentru discuţii privind contracepţia, Hopkins 1965–1966; Eyben 1981, 8 ş.u.; McLaren 1990, 54 ş.u.; Riddle 1991. 847   Dizabilitatea se mai degrabă la aspectul social al afecţiunii, în timp ce handicapul se referă la o comparaţie biologică şi fizică între persoanele cu aceeaşi stare. Se consideră că romanii nu făceau o distincţie clară între diformitate şi handicap, neputând fi identificate echivalente greceşti sau latine precise pentru aceste concepte în accepţiunea lor modernă (Trentin 2011, 195). Pentru o discuţie largă asupra fenomenului dizabilităţii, vezi recenta lucrare a lui Christian Laes, Disabilities and the disabled in the Roman world: a social and cultural history (Laes 2018). 842 843

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

201

Pentru sursele de limbă greacă, se întâlnesc două seturi de termeni care denumesc practica expunerii copiilor: ἔκθεσις (ἑκτίθημι, ἐκτίθεμαι, ἔκθετος) şi ἀπόθεσις (ἀποτὶθημι, ἀποτίθεμαι).848 Aristotel nota în Politica sa că o lege trebuie să prevadă că niciun copil diform nu trebuie crescut.849 O prevedere în acest sens găsim şi în cea mai veche legislaţie romană scrisă, Legea celor Douăsprezece Tabule (Lex XII Tabularum). Aceasta se referea la copiii defor‑ maţi (insignis ad deformitatem puer) care trebuie să fie ucişi (necatus sau delatus) cât mai repede.850 Pentru perioada republicană, cea mai importantă sursă referitoare la infanticid este Dionysius din Halicarnassus (circa 60 a. Chr-după 7 p. Chr). Autorul citează următorul decret care a devenit cunoscut sub numele de „Legea lui Romulus”: „În primul rând, el [Romulus] a obligat locuitorii să aducă toţi copiii de sex masculin şi primul născut de sex feminin, şi le‑a interzis să distrugă copiii sub vârsta de trei ani, cu excepţia cazului în care aceştia au fost mutilaţi sau monstruoşi (nenaturali) încă de la naştere. Nu interzicea părinţilor să‑şi expună copiii, cu condiţia ca mai întâi să‑i arate la cinci vecini apropiaţi şi aceştia să fie şi ei de acord.”851 Seneca, pentru a‑şi confirma propria teorie că „nu este furia, ci raţiunea cea care separă pe cei inutili de cei sănătoşi”, afirmă că „distrugem urma‑ şii nenaturali; de asemenea, înecăm copiii care s-au născut infirmi şi anor‑ mali.852 Faptul că înecul era metoda obişnuită de a scăpa de asemenea cazuri   Marie Delcourt 1938, 36–46 face distincţia între cei doi termeni astfel: ἔκθεσις se referă la expunerea copiilor de către părinţi motivată social sau economic, neintenţionându‑se în mod necesar decesul acestora, ci se recurge la un asemenea gest sub presiunea unor factori externi. Pe de altă parte, ἀπόθεσις desemnează actul expunerii cu intenţia specifică de elimi‑ nare a copiilor deformaţi sau handicapaţi, impusă de cutume sociale şi religioase, dacă nu chiar de către regulamentele puterii conducătoare. Mark Huys 1989 a demonstrat mai târziu, destul de convingător, consider, faptul că aceşti doi termeni erau folosiţi fără discriminare, operarea unei distincţii nefiind validă. 849  „περὶ δὲ ἀποθέσεως καὶ τροφῆς τῶν γιγνομένων ἔστω νόμος μηδὲν πεπηρωμένον τρέφειν, διὰ δὲ πλῆθος τέκνων ἡ τάξις τῶν ἐθῶν κωλύῃ μηθὲν ἀποτίθεσθαι τῶν γιγνομένων: ὁρισθῆναι δὲ δεῖ τῆς τεκνοποιίας τὸ πλῆθος, ἐὰν δέ τισι γίγνηται παρὰ ταῦτα συνδυασθέντων, πρὶν αἴσθησιν ἐγγενέσθαι καὶ ζωὴν ἐμποιεῖσθαι δεῖ τὴν ἄμβλωσιν: τὸ γὰρ ὅσιον καὶ τὸ μὴ διωρισμένον τῇ αἰσθήσει καὶ τῷ ζῆν ἔσται.” (Arist. Pol. 7. 1335b) (Pentru o discuţie privind viziunea lui Platon şi Aristotel asupra expunerii copiilor la Atena, vezi Van N. Viljoen 1959). 850  „Cito necatus tamquam ex XII tabulis insignis ad deformitatem puer” (Cic. Leg. 3, 8, 19). 851  „πρῶτον μὲν εἰς ἀνάγκην κατέστησε τοὺς οἰκήτορας αὐτῆς ἅπασαν ἄρρενα γενεὰν ἐκτρέφειν καὶ θυγατέρων τὰς πρωτογόνους, ἀποκτιννύναι δὲ μηδὲν τῶν γεννωμένων νεώτερον τριετοῦς, πλὴν εἴ τι γένοιτο παιδίον ἀνάπηρον ἢ τέρας εὐθὺς ἀπὸ γονῆς. ταῦτα δ᾽ οὐκ ἐκώλυσεν ἐκτιθέναι τοὺς γειναμένους ἐπιδείξαντας πρότερον πέντε ἀνδράσι τοῖς ἔγγιστα οἰκοῦσιν, ἐὰν κἀκείνοις συνδοκῇ.” (Dion. Hal. Ant. Rom. 2. 15). 852  „Quid enim est, cur oderim eum, cui tum maxime prosum, cum illum sibi eripio? Num quis membra sua tunc odit, cum abscidit? Non est illa ira, sed misera curatio. Rabidos effligi‑ mus canes et trucem atque immansuetum bovem occidimus et morbidis pecoribus, ne gregem 848

202

Ciprian Crețu

este sugerat şi de câteva referiri la eliminarea naşterilor monstruoase; în Antichitate, acestea au fost considerate a fi un avertisment al dezastrelor. Titus Livius descrie alarmarea cauzată de naşterea hermafrodiţilor în diverse oraşe italiene.853 La instrucţiunile prezicătorilor etrusci, aceste „ciudăţenii” erau închise de vii în cufere, care erau apoi aruncate în mare. Se pare că expunerea / abandonul copiilor a rămas un fenomen în Imperiul Roman pentru o lungă perioadă de timp, din moment ce Lactantius, autor creştin de la sfârşitul secolului al III‑lea şi începutul secolului IV p. Chr., con‑ damnă infanticidul şi expunerea copiilor, îndemnând cuplurile să nu facă un copil dacă nu‑şi pot permite să îl crească (din cauza sărăciei, de exemplu). Autorul menţionează că expositi, odată lăsaţi în stradă, dacă nu vor muri, căzând pradă câinilor, vor ajunge, cel mai probabil, fie sclavi, fie în case de toleranţă pentru restul vieţii lor.854 Mai mult, în lucrarea sa, De infantibus prae‑ mature abreptis (orig. în gr. Περί νηπίων προ ώρας άφαρπαζομένων), scrisă cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al IV‑lea, teologul Grigore de Nyssa considera încă expunerea nou‑născuţilor ca fiind una dintre principa‑ lele cauze ale decesului acestora înainte de vreme în Asia Minor.855 Dincolo de numeroasele surse care menţionează expunerea copiilor şi infanticidul, acest fenomen a condus la manifestarea unui interes din partea puterii, la nivel instituţional. Deşi la 5 martie 374, Valentinian împreună cu coregenţii săi, Valens şi Gratian, emit un edict prin care se stabileşte că expo‑ sitio este împotriva legii. Istoricii care consideră că romanii erau mult mai interesaţi de bunăsta‑ rea copiilor născuţi sănătoşi şi fără malformaţii fizice îşi bazează în general polluant, ferrum demittimus; portentosos fetus exstinguimus, liberos quoque, si debiles mon‑ strosique editi sunt, mergimus; nec ira, sed ratio est a sanis inutilia secernere.” (Sen. Ira 1. 15. 2) 853  „Priusquam consules proficiscerentur nouendiale sacrum fuit quia Ueiis de caelo lapidau‑ erat. sub unius prodigii, ut fit, mentionem alia quoque nuntiata: Minturnis aedem Iouis et lucum Maricae, item Atellae murum et portam de caelo tactam; Minturnenses, terribilius quod esset, adiciebant sanguinis riuum in porta fluxisse; et Capuae lupus nocte portam ingressus uigilem laniauerat. haec procurata hostiis maioribus prodigia et supplicatio diem unum fuit ex decreto pontificum. inde iterum nouendiale instauratum quod in Armilustro lapidibus uisum pluere. […] id uero haruspices ex Etruria acciti foedum ac turpe prodigium dicere: extorrem agro Romano, procul terrae contactu, alto mergendum. uiuum in arcam condidere prouec‑ tumque in mare proiecerunt.” (Tit. Liv. Ab urbe cond. 27. 37). 854  Lactant. Div. ins. 6. 20. Vezi şi Tert. Apol. 9. 6., care menţionează de asemenea pericolul ca nou‑născuţii abandonaţi să fie ucişi de câini, alături de infanticidul prin înecare sau expu‑ nerea la frig şi moarte din cauza lipsei de hrană (utique crudelius in aqua spiritum extorquetis aut frigori et fami et canibus exponitis). 855   Grigore de Nyssa, De infantibus 46: 161–168. Un alt teolog de secol IV care condamnă tratamentul inechitabil al copiilor în general (menţionând expunerea şi avortul) este Ambro‑ sius (cca. 340–397 p. Chr.), în lucrarea sa Hexaemeron (5. 18. 58–61= PL 14. 245–246).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

203

argumentaţia pornind de la sfaturile acordate de Soranus moaşelor în sec‑ ţiunea din lucrarea sa Gynaecia, „cum să recunoaştem nou‑născutul care merită crescut” – o listă lungă de criterii, care include „plâns viguros la naş‑ tere” sau „sănătos în toate părţile”.856 Este totuşi discutabil cât de des se efec‑ tuează astfel de examinări amănunţite de către moaşe şi este foarte puţin probabil ca părinţii să refuze să‑şi crească copilul numai pe baza judecăţii de valoare a unui străin. În cele din urmă, decizia de a refuza un copil stă mai degrabă în alegerea individuală (a tatălui – pater familias – în particular), şi nu neapărat în mâinile societăţii sau ale statului, deşi acestea din urmă ar putea influenţa pe cel dintâi. Studiile privind culturile în care infanticidul / expunerea sunt practicate frecvent şi fără nici o dezaprobare socială au arătat că lipsa sentimentului parental nu reprezintă factorul principal care determină o asemenea prac‑ tică. Cercetările au arătat că societăţile care tolerează expunerea şi / sau infanticidul ca mijloc de control al fertilităţii sunt mai ataşate şi acordă mai multă grijă copiilor pe care decid să‑i crească.857 Cele mai frecvente motive pentru abandonul copiilor trebuie că erau legate de circumstanţele socioeconomice. Atât elitele, cât şi cei mai puţin înstăriţi căutau să‑şi menţină sau să‑şi întărească poziţiile şi să se asigure de faptul că moştenitorii lor vor trăi în siguranţă. Aşadar, punerea infanticidu‑ lui şi a expunerii exclusiv pe seama lipsei sentimentului parental, sau a unei indiferenţe faţă de copii, consider că sunt mai degrabă indicii ale faptului că analizele complete asupra circumstanţelor şi contextului în care a avut loc o astfel de practică sunt încă la început. Desigur că statutul copiilor era unul special (diferit de acela al altor categorii din societatea romană) motivat prin punerea în evidenţă a unor trăsături distinctive, nu de puţine ori valorizate negativ (e.g. inferiori‑ tate fiziologică, psihologică şi cognitivă). Aceste consideraţii au avut ca urmare şi construirea unui discurs şi a unui set de practici funerare consi‑ derate separat pentru cei mai mici membri din societatea romană (modul în care romanii au găsit să răspundă la moartea infantilă, la reacţia colec‑ tivă exprimată în ritualurile funerare, prin comparaţie cu emoţiile expe‑ rimentate individual de persoane puse în faţa evenimentului unei morţi infantile). Tratamentul diferenţiat al copiilor, faţă de celelalte categorii de vârstă, nu este nejustificat, având în vedere rata foarte mare a mortalităţii infantile.  Sor. Gyn. 2. 10.   Scrimshaw 1978; 1984, 61; Scott 1992.

856 857

204

Ciprian Crețu

Sursele scrise antice vorbesc despre o serie de obiceiuri care evidenţiază tră‑ săturile caracteristice ale practicilor de înmormântare a copiilor. Una dintre cele mai detaliate mărturii în acest sens o aflăm la Plutarh, într‑un text epistolar858 adresat soţiei sale, Timoxena, cu ocazia morţii fii‑ cei lor de doar doi ani. Din textul autorului grec reiese existenţa unui com‑ portament diferenţiat între practicile care trebuie îndeplinite (constituie o datorie a supravieţuitorilor) la moartea unui adult, şi acelea cu ocazia morţii unui nonadult. Lipsa oricăror ritualuri asociate morţii unui adult (membru deplin al societăţii) în cadrul înmormântării unui copil e motivată prin fap‑ tul că acesta din urmă nu‑şi găseşte încă loc printre „lucrurile pământeşti”.859 Pentru lumea greacă, relatarea lui Plutarh este singura care ne vorbeşte despre faptul că copiii nu au parte de acelaşi tratament ca adulţii (lipsesc, de exemplu, două etape importante: aşezarea corpului pe patul funerar – prothesis-ul – πρόθεση şi procesiunea cu corpul defunct până la înmormân‑ tare – ekphorá – εκφορά).860 În aceeaşi notă, din Tusculanae Disputationes a lui Cicero aflăm că, dacă un copil moare, supravieţuitorii trebuie să suporte pierderea cu echilibru, iar dacă un copil moare în faşă, adică la o vârstă foarte fragedă, nici măcar să nu se plângă la pierderea acestuia.861 Această practică este amintită şi de Plutarh, a cărei legiferare o atribuie lui Numa Pompilius. Însuşi regele legen‑ dar al Romei a stabilit durata acestuia în funcţie de vârsta copilului: pentru un copil mai mic de un an nu va exista nicio perioadă de doliu, iar pentru cei mai mari de un an să nu se depăşească mai multe luni de câţi ani a trăit copilul, până la zece.862 Cea mai târzie referire la o legislaţie care reglează şi limitează perioadele de doliu apare în secolul al III‑lea p.  Chr. În lucrarea Sententiae atribuită juristului roman Iulius Paulus se precizează că, în timp ce după copiii mai   Din categoria epistula consolatoria.  „Τοῖς δὲ πατρίοις καὶ παλαιοῖς ἔθεσι καὶ νόμοις ἐμφαίνεται μᾶλλον ἡ περὶ τούτων ἀλήθεια. τοῖς γὰρ αὑτῶν νηπίοις ἀποθανοῦσιν οὔτε χοὰς ἐπιφέρουσιν οὔτ’ ἄλλα δρῶσι περὶ αὐτὰ οἷ’ εἰκὸς ὑπὲρ θανόντων ποιεῖν [τοὺς ἄλλους]· οὐ γὰρ μέτεστι γῆς οὐδὲν οὐδὲ τῶν περὶ γῆν αὐτοῖς· οὐδ’ αὐτοῦ περὶ ταφὰς καὶ μνήματα καὶ προθέσεις νεκρῶν φιλοχωροῦσι καὶ παρακάθηνται τοῖς σώμασιν· οὐ γὰρ ἐῶσιν οἱ νόμοι ‹περὶ› τοὺς τηλικούτους, ὡς οὐχ ὅσιον εἰς βελτίονα καὶ θειοτέραν μοῖραν ἅμα καὶ χώραν μεθεστηκότας.” (Plut. Cons ad uxor. 612 a‑b). 860   Retief & Cilliers 2006a; Diogo de Souza & Kesser Barcellos Dias 2018. 861  „Idem, si puer parvus occidit, aequo animo ferendum putant, si vero in cunis, ne queren‑ dum quidem” (Cic. Tusc. 1. 93). 862  „αὐτὸς δὲ καὶ τὰ πένθη καθ᾽ ἡλικίας καὶ χρόνους ἔταξεν οἷον παῖδα μὴ πενθεῖν νεώτερον τριετοῦς, μηδὲ πρεσβύτερον πλείονας μῆνας ὧν ἐβίωσεν ἐνιαυτῶν μέχρι τῶν δέκα, καὶ περαιτέρω μηδεμίαν ἡλικίαν, ἀλλὰ τοῦ μακροτάτου πένθους χρόνον εἶναι δεκαμηνιαῖον.” (Plut. Vit. Num. 12. 2) 858 859

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

205

mari de şase ani şi după părinţi se putea ţine doliu un an, pentru un copil mai mic de un an, această perioadă nu trebuia să depăşească un an.863 Asupra celor care încălcau prevederile plana ameninţarea de a fi plasat în categoria persoanelor infame (infamium numero habetur).864 Aşa cum se observă, în termeni formali, era de aşteptat ca perioada de doliu pentru un copil să fie mai scurtă în comparaţie cu aceea în urma pier‑ derii unei persoane adulte. Există, aşadar, două tipuri de doliu: unul „nor‑ mal”, formal (lugetur) şi un doliu marginal (sublugetur), rezervat la încetarea din viaţă a unui copil. Această distincţie în funcţie de durată între cele două practici apare menţionată la Ulpian, jurist roman de secol III p.  Chr. Mai mult, pentru un copil cu vârsta de până la un an, nu se va ţine niciun fel de doliu, nici formal, dar nici marginal.865 Cicero îndeamnă şi el la întâmpinarea morţii unui copil cu reţinere, fără emoţii puternice, menţionând, de asemenea, că pentru un copil care nu a încă nu a împlinit un an nu trebuie să se ţină doliu (si vero in cunis, ne que‑ rendum quidem).866 Într‑o societate cu o mortalitate infantilă extrem de ridicată, o posibilă explicaţie a limitărilor de tot felul în ceea ce priveşte practicile asociate acestui eveniment nefericit poate fi legată de dorinţa organică a societăţii romane de a‑şi păstra sensul unei structuri, o reacţie naturală pentru păstrarea ordinii în faţa unui crize. Mai mulţi autori au considerat că ritualurile funerare au rolul de a menţine şi restabili coeziunea socială, precum şi integrarea struc‑ turală a grupului în cauză.867 Deşi poate părea în contradicţie cu afirmaţia anterioară, în aceste condiţii, un comportament care să presupună o oare‑ care detaşare emoţională faţă de cei mai mici membri ai societăţii romane, şi implicit, o distanţare emoţională faţă de moartea acestora, are potenţialul de a scuti indivizii implicaţi de acest proces. Doliul reprezintă, cel puţin din punct de vedere conceptual, adaptarea la pierderea cuiva şi modul în care  „Parentes et filii maiores sex annis anno lugeri possunt, minores mense: maritus decem mensibus et cognati proximioris gradus octo.” (Paulus, Sent. 1. 21. 13) 864   Reputaţia negativă, calitatea de a fi infam (infamis) nu era doar o categorisire lipsită de consecinţe. Acestea puteau include interzicerea exercitării unor drepturi cetăţeneşti, precum apariţia în faţa unei curţi de judecată pentru a pleda sau dreptul de a fi reprezentat de un avo‑ cat, excluderea de la tutelaj sau de la posibilitatea accesului la o funcţie publică (Knapp 2016). 865  „Lugendi autem sunt parentes anno, liberi maiores X annorum aeque anno. Quem annum decem mensuum esse Pomponius ait; nec leve argumentum est annum X mensuum esse, cum minores liberi tot mensibus elugeantur, quot annorum decesserint usque ad trimatum; minor trimo non lugetur, sed sublugetur; minor anniculo neque lugetur neque sublugetur.” 866  Cic. Tusc. 1. 93. 867   Bendann 1930; Durkheim 1915/1965; Evans-Pritchard 1965; Hertz 1960; Mandelbaum 1959; Radcliffe‑Brown 1922. 863

206

Ciprian Crețu

acesta îşi găseşte expresia, reprezintă emoţia socială care are rădăcinile în conştientizarea existenţei unor relaţii, sentimente de ataşament, aşteptări şi obligaţii.868 Doliul este un proces care se desfăşoară pe măsură ce supravieţu‑ itorii trăiesc cu pierderea şi fără copilul decedat, într‑o realitate nouă şi dife‑ rită. Este aşadar un fenomen complex, transformativ şi multidimensional. În aceeaşi măsură, factorii culturali reprezintă o parte esenţială care cre‑ ează contextul în care doliul se desfăşoară. Astfel, doliul reprezintă o practică condiţionată cultural, fapt pentru care este destul de dificil de separat doliul individual (sau la nivelul unei familii care a suferit pierderea unui copil) de doliul ca expresie socială a unor aşteptări determinate cultural. Reacţiile la întâlnirea cu evenimentul morţii pot fi experimentate numai în cadrul unui context cultural dat, iar durerea este resimţită şi exprimată într‑un cadru furnizat de directive şi aşteptări culturale.869 Dacă doliul este expresia exter‑ nalizată a durerii cauzate de moartea unei persoane apropiate – deci expresie a unei emoţii, modul în care persoana în cauză integrează şi gestionează pierderea în viaţa de zi cu zi – trebuie conştientizat şi faptul că emoţiile sunt, printre altele, şi fenomene sociologice, în sensul că modul în care acestea sunt conceptualizate şi experimentate, alături de modul în care indivizii răs‑ pund la ele, este dependent de structuri şi procese sociale.870 Perioada de doliu se înscrie destul de bine în schema tripartită a riturilor de trecere, elaborată acum mai bine de un secol de Arnold Van Gennep.871 Teoretizarea celor trei etape – separare, tranziţie, încorporare – introduce într‑adevăr o perspectivă structurală, însă funcţia sa primară constă în cre‑ area unor limite/graniţe marcare în mod clar, precum şi în stabilirea unor roluri şi identităţi sociale. Ritualurile funerare, ca parte a acestui fenomen al tranziţiei contribuie la oferirea unei chei ontologice cu privire înspre viitor, un viitor care presupune stabilirea de relaţii noi între cei rămaşi în viaţă şi membrii defuncţi ai familiei. Din momentul conştientizării existenţei unei persoane decedate în fami‑ lie, aceasta din urmă devenea familia funesta – o etichetare la nivel social extinsă, fireşte, şi în sfera spaţiului atins de moarte – Ovidiu scrie despre casa decedatului, domus funesta,872 a cărei intrare era împodobită cu ramuri de chiparos.873 Familia care se confruntă cu decesul unuia dintre membri   Jakoby 2012, 680.   Rosebblatt 1993; 2001. 870   Rosenblatt 2001; Neimeyer et al. 2002; Jakoby 2012; Thompson et al. 2016. 871   Van Gennep 1909/1981. 872  Ov. Met. 5. 575. 873   Luc. 3. 342; Hor. Carm. 2. 14. 23; Plin. HN 16. 60. 139. Acest tip de arbore mai apare şi cu alte ocazii legate de asemenea de sfera funerară. De pildă, se aprinde în momentul incinerării 868 869

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

207

este, aşadar, marcată şi evidenţiată în primul rând prin impunerea unei con‑ diţii distincte la nivelul limbajului, idee susţinută de existenţa conceptului de „familie îndoliată”, familia funesta. În al doilea rând, marcarea acestui eveniment devine şi mai clară prin afişarea vizibilă a unui obiect cu încărcă‑ tură simbolică (ramura de chiparos), care are menirea de a indica membrilor societăţii faptul că în familia / casa respectivă există o persoană decedată. Acesta reprezintă primul stadiu în schema propusă de Van Gennep – acela al separării. Mai mult, familia îndoliată este separată de restul societăţii şi prin afişarea unui comportament şi a unei ţinute particulare în concordanţă cu natura mortuară a evenimentului, la care se adaugă impunerea unor restric‑ ţii sociale. În ceea ce priveşte evidenţierea prin comportament, aceasta este pusă în legătură cu emoţiile puternice provocate de moartea unei persoane apropi‑ ate. Dintr‑un pasaj al poemului epic Aeneis, aflăm de la Vergilius (sec. I a. Chr.) că, după aflarea veştii că mama sa s-a sinucis, Lavinia îşi smulge părul şi se lamentează, atrăgând în durerea sa şi pe cei aflaţi în preajmă, în timp ce Latinus, tatăl acesteia şi soţul celei decedate, îşi smulge hainele şi îşi toarnă pământ în cap.874 Cu privire la distingerea prin ţinută, Plutarh notează că fiii folosesc un acoperământ pentru cap pe parcursul procesiunii funerare, în timp ce fiicele nu poartă nimic pe cap şi au părul despletit şi răvăşit.875 Se pare că exista şi un obiect vestimentar special care se purta într‑un asemenea context, numit toga pulla, sordida sau atra (unde adj. atra = negru, întune‑ datorită mirosului plăcut, pentru a estompa miasma cărnii arse, aşa cum mărturiseşte Varro citat de Servius (Serv. Aen. 6. 216: Varro tamen dicit pyras ideo cupresso circumdari propter gravem ustrinae odorem) la peste trei secole distanţă, ce‑i drept. Despre acest obicei al roma‑ nilor aminteşte şi Isidor din Sevilla (Etym. 17. 7. 34: Antiqui cypressi ramos prope rogum con‑ stituere solebant, ut odorem cadaverum, dum urerentur, opprimerent iucunditate odoris sui), o sursă de secolele VI–VII, deci mult mai târzie chiar şi decât Servius. Conotaţia funerară a chiparosului se pierde în negurile mitologiei: în Metamorfozele lui Ovidius aflăm povestea chipeşului tânăr Cyparissus, iubit de zeul Apollo. De prea multă durere şi suferinţă pentru că şi‑a ucis din greşeală propriul cerb, tânărul se metamorfozează într‑un chiparos. Ovidius (Met. 10. 141–142) încheie scurta istorisire prin cuvintele zeului Apollo adresate cu tristeţe (ingemuit tristisque deus) lui Cyparissus: lugebere nobis lugebisque alios aderisque dolentibus (tr. „Vei fi plâns de noi, vei plânge pe alţii şi vei fi alături de cei in durere”) (Pentru mai multe referiri privind sursele antice care menţionează utilizarea şi semnificaţiile ramurilor de chi‑ paros, vezi Connors 1992). 874  Verg. Aen. 12. 604–611: Lavinia crinis et roseas laniata genas, tum cetera circum turba furit […] it scissa veste Latinus, coniugis attonitus fatis urbisque ruina, canitiem immundo perfusam pulvere turpans. Un obicei similar este menţionat şi în alt pasaj din opera aceluiaşi poet (Verg. Aen. 10. 844: canitiem multo deformat pulvere et ambas), precum şi la alţi autori, printre care Catull. 64. 351 (canitiem terra atque infuso pulvere foedans), Apul. Met. 4, 25, 8. 8 şi 8. 26. 875  Plut. Quaest. Rom. 14.

208

Ciprian Crețu

cat; sordidus, -a = murdar, neîngrijit). Seneca notează că, după uciderea tată‑ lui său, tânărul fiu al acestuia este Adulescens sordidatus876 (purtând haine de doliu, o togă neîngrijită / murdară?). Un alt pasaj interesant ne vorbeşte de această dată despre un băiat (puer) care umblă pe străzi înveşmântat în toga specifică vârstei copilăriei (toga praetexta), dar care devine în acelaşi timp simbol din cauza aspectului neîngrijit al acesteia (lugubri sordidaque praetexta)877. Iuvenal asociază doliul cu îmbrăcămintea de culoare neagră.878 Titus Livius ne spune că, după încarcerarea lui Manlius, unii oameni „şi‑au abandonat togile” (vestem mutasse – în favoarea altor veşminte potrivite în contextul dat?) şi şi‑au lăsat părul şi barba să crească.879 Cea de‑a doua etapă conceptualizată de Van Gennep este aceea a limi‑ nalităţii, perioadă pe parcursul căreia membrii familiei îndoliate se adap‑ tează la noua realitate din care lipseşte individul decedat. Această perioadă îi lasă pe supravieţuitori expuşi din cauza faptului că sunt vulnerabili din punct de vedere emoţional, este un prilej de rememorare şi de restructurare a amintirilor care reaşază relaţiile sociale şi mută indivizii în noi celule ale ordinii sociale (e.g. văduve, orfani ş.a.). Tocmai de aceea se poate constata existenţa unei preocupări din partea legiuitorului legate de perioade minime sau maxime de doliu, mai scurte sau mai lungi în funcţie de diverse consi‑ derente. Din partea membrilor elitei conducătoare, de pildă, era de aşteptat ca aceştia să întâmpine pierderea suferită cu o atitudine moderată, calculată, astfel încât impactul morţii unui membru apropiat al familiei să fie unul cât mai redus, astfel încât să permită, la modul ideal, întoarcerea la lucrurile cu mize importante – acelea legate de treburile publice, de politică – într‑un timp cât mai scurt. După această etapă, care aşa cum am văzut, poate avea o durată mai lungă sau mai scurtă, membrii îndoliaţi ai familiei se reîntorc în societate, după ce şi‑au reorganizat palierele interne ale vieţii, din care au fost nevoiţi să scoată prezenţa persoanei recent decedate.  Sen. Controv. 10. 1. 1.  Sen. Controv. 9. 5. 1. Cel mai probabil că o togă sau o tunică (îmbrăcămintea uzuală pentru orice cetăţean roman) din lână albă curată erau de aşteptat să fie îngrijită ca atare, din moment ce există această conotaţie negativă a togii murdare, purtate fie de persoanele îndoliate, ca expresie a durerii acesteia sau de persoane care fie au fost condamnate fie îşi aşteaptă judecata pentru crimele comise (Sen. Controv. 10. 1. 1; vezi Olson 2017, 97–102). 878   Juv. 10. 245: perpetuo maerore et nigra veste. 879   Tit. Liv. Ab urb. cond. 6. 16. 4. Într‑un mod asemănător, cel puţin ca exprimare, se referă Horatius (Epod. 9. 27–28) în cazul duşmanului cartaginez care, învins fiind de către romani, îşi pune o mantie de doliu (în locul uneia stacojii): victus hostis punico lugubre mutavit sagum. Pentru un comportament asemănător referitor la barbă şi la păr, vezi şi Suet. Iul. 67; Aug. 23; Cal. 24. 876 877

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

209

În lucrarea sa, L’enfant et la vie familiale, Ariès consideră că în perioada pre‑ modernă, ca reacţie la ratele ridicate ale mortalităţii infantile, părinţii dezvoltă o reacţie de indiferenţă la moartea unui copil. O investiţie emoţională majoră nu se justifica, având în vedere probabilitatea decesului timpuriu al copiilor.880 Ideea lui Ariès este continuată de istoricul britanic Lawrence Stone.881 Pentru acesta, prezenţa constantă a morţii în societăţile premoderne afectează relaţi‑ ile emoţionale prin reducerea capitalului emoţional investit în alţi membri ai societăţii, cu atât mai mult în cazul copiilor, care prezintă un risc mai mare de deces.882 Sub influenţa statisticilor privind rata foarte ridicată a mortalităţii în rândul copiilor, istoricii au postulat existenţa unui determinism demografic ca explicaţie la indiferenţa aparentă pe care o afişează părinţii faţă de copiii lor.883 După cum am observat până la acest moment, majoritatea surselor care aduc în discuţie evenimentul morţii unui copil şi practicile pe care acesta le comportă fac parte din categoria textelor filosofice şi literare. Considerând această situaţia, un aspect care merită discutat este acela al măsurii în care textele în cauză servesc drept exemple sau ghid de comportament în rândul societăţii romane, reflectând, astfel, sub o oarecare formă, realităţile epocii cu privire la moartea infantilă. Cele mai timpurii încercări de recunoaştere a existenţei durerii pricinuite de moartea unui membru al familiei şi a perioadei de doliu884 ca o problemă umană, precum şi încercarea de a le aborda în mod sistematic se pare că au avut originea în retorica greacă din secolul al V‑lea a. Chr. În tragediile lui Sofocle (Οἰδίπους ἐπὶ Κολωνῷ / Oedipus Coloneus) şi Euripides (Ὑψιπύλη / Hypsipyle; Ἀνδρομάχη / Andromache; Ἡρακλῆς / Heracles) apar scene care ilustrează durerea în faţa unor asemenea evenimente nefericite. Soluţia propusă de vechii greci, un adevărat tratament pentru această situaţie, este reprezentată de sfaturile unui om înţelept (e.g. un filosof) sau de cele ale unui prieten bun.885 De aici şi dezvoltarea unei retorici consolato‑ rii, care îşi găsesc expresia, de cele mai multe ori, sub forma unor scrisori (cu destinatar real sau imaginar / ipotetic) – epistula consolatoria.   Ariès 1962.   Stone 1977. 882   Stone 1977, 651–652. Poziţia lui Stone a generat reacţii din partea unor autori care con‑ sideră exagerată ipoteza conform căreia societăţile premoderne îşi tratau copiii în mod uni‑ form cu indiferenţă (cf. Macfarlane 1979; Pollock 1983). 883   Golden 1990, 82. 884   Înţeleasă ca schemă a afişării publice sau expresie socială a durerii, conturate sau influen‑ ţate de credinţele (religioase de multe ori, dar nu în mod necesar) şi practicile unei anumite societăţi sau a unui grup cultural (pentru o definiţie şi discuţii, vezi Stroebe et al. 2008, 5–6). 885   Eur. fragm. 962 şi 1079. 880 881

210

Ciprian Crețu

Pentru a ilustra cu un exemplu clasic de literatură consolatorie886, voi dis‑ cuta pe scurt modul în care Plutarh răspunde soţiei sale în Consolatio ad Uxorem la aflarea veştii morţii fiicei lor în vârstă de doar doi ani, precum şi implicaţiile pe care acest text le are asupra conturării discursului cu privire la moartea infantilă. Autorul grec expune în epistolă mai multe gânduri despre modul în care soţia lui ar putea aborda tragicul eveniment. Principala coordonată a comportamentului feminin la care acesta se aşteaptă pare să fie modera‑ ţia, înţeleasă ca excludere a lamentării excesive. De altfel, Plutarh apreciază la soţia sa faptul că s-a abţinut de la asemenea manifestări, organizând o ceremonie fără mare fast, în linişte, alături de rudele cele mai apropiate.887 Comportamentul femeii este valorizat pozitiv, fiind pus în contrast cu acela al altor persoane aflate într‑o situaţie similară, dar care găsesc de cuviinţă să se complacă în toată suita obiceiurilor de înmormântare.888 De pildă, aceste ritualuri presupuneau o exteriorizare exagerată a durerii, prin gesturi dispe‑ rate şi adoptarea unor posturi nefireşti, prin desfigurare, tunderea sau smul‑ gerea părului, murdărirea cu pământ etc.889 Textele lui Plutarh ne pun în faţa unui cod al onoarei şi al ruşinii, aşa cum e gândit acesta în conformitate cu ideologia elitelor masculine şi la care feme‑ ile precum Timoxena (soţia sa) aderă. Implicit, însă, ne este oferit şi opusul acestei ideologii, adică perspectiva asupra modului în care se comportau în mod curent majoritatea femeilor. Scrisoarea lui Plutarh îndeplineşte simul‑ tan trei funcţii: este un document personal cu caracter consolatoriu adresat soţiei sale, o declaraţie publică cu privire la modul corect de comportament într‑o asemenea situaţi, dar şi un discurs filosofic. Ambele şcoli de gândire, atât cea epicuriană, cât şi cea stoică, promovau ideea manifestării unei pasiuni moderate (metriopatheia / μετριοπάθεια) indiferent de situaţie. Moderaţia în exprimarea durerii este un semn distinc‑ tiv al omului înţelept (σώϕρων), al nobilului (γενναῖος), în timp ce suferinţa excesivă este deseori calificată de către Plutarh ca fiind nenobilă (ἀγεννής).890   Pentru studii fundamentale privind literatura consolatorie în ansamblul său, vezi Kassel 1958 şi Baltussen 2013. 887  Plut. Cons. ad uxor. 608f–609a, 610c. 888  Plut. Cons. ad uxor. 609ac, 610bc, 611ab. 889   Derderian 2001 (în special primul capitol); Pentru autodesfigurare, ca semn identifica‑ tor al îndoliatului, vezi Ferrari 1984. Desfigurarea ca şi comportament al persoanei îndoli‑ ate apare în numeroase surse literare printre care la (în ordine cronologică): Homer (Il. 18. 22–27), Vergilius (Aen. 12. 869–871), Petronius (Sat. 111. 2), Plutarh (Cons. ad. uxor. 608f), Apuleius (Met. 1. 6), Lucian din Samosata (Luct. 12), Quintus din Smyrna (Post. 5. 525–530). 890  Plut. Cons. ad. Apollo. 22; 24. 886

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

211

Mai mult, aceasta este mai degrabă apanajul nefast al femeilor, al oameni‑ lor slabi şi al barbarilor.891 Exprimarea durerii în faţa evenimentului morţii este văzută şi ca o boală, în special la Cicero. În schimbul de scrisori care a urmat morţii Tulliei, fiica sa, Cicero vorbeşte despre „rana” sa (vulnus meum), în căutare de remedii, 892 despre ceva împotriva căruia luptă constant, printre lacrimi.893 Asemenea comparaţii sugerează că durerea este un lucru rău, o boală la care trebuie căutată vindecare sau un duşman care trebuie înfrânt. Eşecul în faţa acesteia reprezintă o slăbiciune a caracterului. Filosofia stoică promova o formare de ordin moral sub semnul controlu‑ lui unei dispoziţii pozitive orientate către sine, cu scopul de autoconservare şi de trăire în prezent. Emoţiile puternice perturbă raţiunea şi îndepărtează individul de dezideratul său de a trăi în prezent.894 Pasiunea exagerată şi emoţiile puternice perturbă raţiunea prin îndepărtarea individului de tim‑ pul prezent. Filosoful grec Chrysippus (secolul al III‑lea a. Chr.), unul dintre principalii exponenţi ai filosofiei stoice, afirmă că doar prezentul există sau aparţine (i.e. unui individ) – υπάρχειν, în contrast cu trecutul şi cu viitorul care subzistă (υφεστάναι) şi care nu aparţin nimănui, fiind în afara sferei de control a omului.895 Textele autorilor antici în care se discută despre durere cauzată de moar‑ tea cuiva, nu se referă, în general, la sentimentele şi emoţiile autorului, ci la cele ale altcuiva, pe care autorul le descrie şi uneori le judecă.896 Există deci două faţete ale exprimării durerii şi doliului. Este o reacţie naturală şi aşteptată, însă, în acelaşi timp, expresia unei astfel de emoţii era considerată incompatibilă cu viaţa publică şi virtutea bărbătească, iar deseori putea trece drept slăbiciune feminină. Deşi poate părea forţată comparaţia, este interesant şi demn de adus în discuţie în acest context un studiu de psihologie care propune o analiză a doliului în societăţile contemporane văzut prin lentila teoriei critice (ple‑ când deci de la premisa existenţei unui conflict între cel puţin două „forţe”).  „θῆλυ γὰρ ὄντως καὶ ἀσθενὲς καὶ ἀγεννὲς τὸ πενθεῖν· γυναῖκες γὰρ ἀνδρῶν εἰσι φιλοπενθέστεραι καὶ οἱ βάρβαροι τῶν Ἑλλήνων καὶ οἱ χείρους ἄνδρες τῶν ἀμεινόνων.” (Plut. Cons. ad. Apollo. 113. 22). 892  Cic. Att. 12. 18; 12. 21. 5. 893  Cic. Att. 12. 15. 894   Pentru stoici, prezentul este singurul care contează, din moment ce trecutul s-a întâmplat deja şi nu mai poate fi schimbat, iar viitorul nu ne este sub control (Tzamalikos 1991). 895   Hadot 1969; Gould 1970; Goldschmidt 1972. 896   Pentru o analiză dintr‑o perspectivă foarte interesantă, aceea a practicii schimbului de scrisori consolatorii ca formă de competiţie retorică pentru prestigiu în rândul elitelor din societatea romană, vezi Wilcox 2005. 891

212

Ciprian Crețu

În contextul perioadei de doliu şi al suferinţei cauzate de pierderea unei per‑ soane apropiate, se pot decela unele aşteptări culturale şi sociale cu privire la modul în care agenţii implicaţi ar trebui să se comporte, în contrast cu expe‑ rienţa reală a pierderii suferite (cum se comportă de fapt). Interesant este faptul că studiul merge în direcţia identificării unui individ din societatea contemporană care, pentru a fi un îndoliat acceptabil (din punct de vedere social şi cultural), ar trebui să continue să funcţioneze în parametri normali, să mascheze emoţiile puternice, oferind astfel impresia că face faţă la situ‑ aţie şi că utilizează cu succes mecanismele de coping897 care îi sunt la înde‑ mână.898 Se evidenţiază, aşadar, promovarea unui model de comportament social care este apropiat într‑o oarecare măsură de cel stoic, prin stabilirea reducerii afişării puternice a durerii şi suferinţei ca principiu director, chiar dacă contextul larg şi retorica folosită sunt total diferite.899 În studiile moderne de psihologie, strategiile de coping se referă atât la efortul intern (cognitiv), cât şi la cel extern (comportamental) pe care indi‑ vizii îl depun urmărind schimbarea unei situaţii date sau gestionarea mai eficientă a acesteia. Asemenea eforturi acţionează pe două paliere: unul care ia în considerare relaţia individului cu mediul extern (care presupune implicarea unor mecanisme orientate în direcţia controlului şi rezolvării aspectelor cauzatoare de stres), în timp ce al doilea se concentrează asupra reglării emoţiilor rezultate în urma evenimentului stresant (e.g. moartea unui apropiat).900 Aceste mecanisme sau strategii de a face faţă durerii au fost conceptualizate sub forma unui model care propune două dimensiuni ale aceluiaşi fenomen: o abordare activă, care presupune angajarea intenţio‑ nată în comportamente adaptative care au scopul de a gestiona durerea şi o abordare pasivă, în care individul se sustrage pe sine de la responsabilitatea gestionării emoţiilor externalizând controlul şi gestionarea acestora către surse externe.901 897   În lipsa unui corespondent în limba română pentru acest concept, am ales să utilizez ter‑ menul în limba engleză, în original. Prin „mecanisme de coping” înţeleg un set de strategii comportamentale şi psihologice pentru a tolera, reduce şi controla efectele unui eveniment producător de stres major (Kirch 2008, 167). Acest concept poate avea drept sinonim „meca‑ nisme / strategii de adaptare”, adaptarea fiind definită pentru discuţia de faţă drept capacita‑ tea unui individ de a face faţă şi de a se adapta la o realitate schimbată în condiţiile încetării din viaţă a unei persoane apropiate (vezi Parkes 1988; Corr & Doka 2001). 898   Harris 2010. 899   Vezi şi McConnell et al. 2012; Jalland 2013; Neimeyer et al. 2014 pentru relaţia dintre context / aşteptările societăţii şi comportamentul în timpul perioadei de doliu / construcţia socială a acestuia. 900   George 1974; Pearlin & Schooler 1978; Baker & Berenbaum 2007. 901   Brown & Nicassio 1987.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

213

Privind din acest unghi, textul consolator al lui Plutarh adresat soţiei sale după moartea fiicei acestora face referire la o serie de coordonate compor‑ tamentale care pot fi interpretate drept mecanisme de adaptare la noua stare de fapt de după decesul copilului. Una dintre strategiile despre care vorbeşte autorul grec implică rememorarea unor momente plăcute petrecute alături de fiica lor cât timp aceasta era încă în viaţă. Însăşi venirea pe lume şi exis‑ tenţa (chiar şi de scurtă durată) a acesteia ar trebui să fie un prilej de bucurie pentru părinţi. Plutarh îşi aminteşte bucuria ca, după patru fii, să se nască o fată, având astfel ocazia să îi pună acesteia acelaşi nume pe care îl poartă soţia sa,902 precum rememorează şi alte trăsături plăcute ale copilei. Acesta este un exerciţiu voluntar al memoriei, care pentru Plutarh îndeplineşte o funcţie clară şi anume înlocuirea durerii provocate de dispariţia fiicei cu amintirile frumoase despre aceasta, astfel încât emoţia puternică a pierderii să nu se ataşeze permanent imaginii fiicei lor. Efortul lui Plutarh are menirea de a merge în direcţia diametral opusă faţă de situaţia Clymenei din tragedia lui Euripide, în care personajului feminin se temea să nu fie rănită de lucruri903 care îi aduceau aminte de activităţile specifice tinerilor pe care le practica fiul său cât timp era în viţă. Luând în considerare folosirea unor construcţii care denotă acţiune, nevoia de control asupra situaţiei, de a rezista „destră‑ bălării”, se poate spune că autorul grec descrie comportamente care fac mai degrabă parte din strategiile active de coping, conform modelului discutat în paragraful precedent. În pasajele 609f–610d Plutarh ne pune în faţa unei patologii a durerii şi a doliului (πένθος). În viziunea autorului, durerea este autoimpusă, iar manifestarea externă excesivă a acesteia, sub forma doliului, corupe mintea. Durerea poate fi înlăturată sau uşurată prin apel la raţiune / raţionalizare (611a) şi la memorie (608e‑f, 610e). În aceeaşi măsură, o asemenea perspectivă, venită dinspre studiile moderne de psihologie, poate deschide o discuţie privind sferele în care acţionează asemenea mecanisme cognitive şi comportamentale în lume romană. Plecând de la episodul îndoliatului Cicero, după moartea fiicei sale, Tullia, Valerie Hope identifică şase zone interconectate în care se manifestă strategiile de coping, dintre care una a fost deja identificată în paragraful anterior şi în cazul scrisorii lui Plutarh (memoria), în cadrul unui efort de raţionalizare a pierderii suferite.  Plut. Consol. ad uxor. 608d.   În acest caz particular este vorba despre un arc şi de şcoala de antrenament a tinerilor (Plut. Consol. ad uxor. 608e). 902 903

214

Ciprian Crețu

Ritualul reprezintă un alt domeniu care poate furniza strategii de coping, în măsura în care ritualurile funerare romane au atât un caracter practic, dar mai ales şi unul simbolic, creând contextul pentru recunoaşterea şi afi‑ şarea publică a durerii, dar într‑o manieră organizată, controlată şi limitată în timp.904 Filosofia şi religia cuprind propriile mecanisme, prin prisma faptului că poziţia filosofică adoptată atât de Cicero, cât şi de Plutarh, în scrisorile lor de consolare, este una a moderaţiei în exprimarea durerii, oferind în acelaşi timp învăţături pentru raţionalizarea şi gestionarea acesteia. Mai mult, în scrisoarea autorului grec acesta menţionează credinţa sa în caracterul nemu‑ ritor al sufletului, captiv în trup precum o pasăre în colivie.905 Aşa cum Plutarh rememorează evenimentele şi emoţiile plăcute legate de viaţa fiicei sale, factorul memorie mai intervine în cel puţin două cazuri, ca mecanism de coping, în lumea romană în general. Primul dintre acestea se referă la revizitarea mormântului de către cei rămaşi în viaţă. Una din‑ tre ocaziile care ofereau prilejul pentru astfel de vizite era festivalul religios Parentalia sau dies Parentales, celebrat între 13 şi 21 februarie, timp în care activităţile îndeplinite de supravieţuitori se îndreptau către cinstirea memo‑ riei rudelor decedate.906 În aceeaşi măsură, aducând în discuţie mecanismele cognitive implicate în procesul de gestionare a durerii şi doliului din perspectiva psihologiei moderne, poate fi formulată întrebarea dacă nu cumva şi intervenţia din partea puterii centrale prin stabilirea unor reguli care priveau limitarea peri‑ oadei de doliu, în cazul particular al copiilor, precum şi impunerea unor sancţiuni pentru cei care nu respectau aceste reguli, nu face parte dintr‑o strategie menită să minimizeze impactul pe care evenimentul morţii îl avea asupra indivizilor afectaţi în mod direct, indivizi văzuţi ca parte componentă a societăţii romane în ansamblul ei.   Hope 2017, 46–49.  Plut. Consol. ad uxor. 611e: ὡς οὖν ἄφθαρτον οὖσαν τὴν ψυχὴν διανοοῦ ταὐτὸ ταῖςἁλισκομέναις ὄρνισι πάσχειν. Despre suflet la Plutarh, vezi Brenk 1998; Bos 2012; Muñoz Gallarte 2015. 906  Pentru o discuţie largă privind acest festival, vezi excelenta contribuţie a lui Fanny Dolansky (2011). Deşi Potthoff (2017, 53) menţionează că Parentalia reprezenta ocazia cea mai importantă pentru comemorarea nu a tuturor morţilor, ci a părinţilor defuncţi în par‑ ticular, o inscripţie funerară (CIL 5. 5907) discutată de Rawson (2003, 339) demonstrează opusul. Din epitaful descoperit la Mediolanum, pus pentru Ursilia Ingenua care a decedat la vârsta de şapte ani, aflăm că părinţii acesteia încredinţează unei asociaţii de tineri din oraş responsabilitatea de a face libaţii şi a pune ghirlande de trandafiri la mormânt în fiecare an, tempore parentaliorum (în timpul Parentalia). 904 905

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

215

Din perspectiva textelor discutate până acum, rămâne de văzut în ce măsură reflectă acestea un tablou cât mai apropiat de practicile curente, de „realităţile” din societatea romană. Aşa cum reiese din sursele avute la dis‑ poziţie cu privire la evenimentul decesului unui copil şi la practicile asociate acestui eveniment, ipoteza care pare cea mai la îndemână şi care se susţine cel mai bine ar fi aceea conform căreia literatura ne vorbeşte mai degrabă despre coduri de conduită la modul ideal. Trebuie să avem în vedere că lite‑ ratura consolatorie de sorginte filosofică poate constituia într‑adevăr un mecanism la care se apela pentru diminuarea durerii sufleteşti cauzate de o asemenea experienţă tragică. O putem considera, fără a exagera, o practică cu adevărate valenţe terapeutice. Însă acest tip de literatură constituia, în fapt, apanajul unei mici părţi din populaţie, în economia societăţii romane. Este vorba, înainte de toate, de categoria elitei aristocratice masculine care deţine mijloacele necesare pentru a putea recepţiona mesajul conţinut în astfel de texte (începând cu capacitatea de a citi). Mai importantă decât simpla lectură, consider că este deţinerea cheii de interpretare a unui asemenea text, pentru a fi capabil de a acţiona în cosecinţă. Or, deţinerea grilei de lectură ţine de aspecte care sunt direct legate de un anume tip de socializare,907 şi implicit de contextul socio‑ economic larg. Nu este vorba despre o socializare de gen în mod necesar, deşi autorii care au elaborat textele sunt în exclusivitate bărbaţi, cât de una care are la bază considerente de categorie socială. Elitele masculine (aparţi‑ nând clasei conducătoare) gândesc aceste texte, aplicând propriile precepte, adresându‑se în primul rând celor ca ei. Este greu de crezut că cei care alcătuiesc majoritatea societăţii romane îşi analizau sau reflectau asupra pierderii suferite dintr‑o perspectivă filosofică. Asupra acestor categorii sociale era exercitată mai puţină presiune externă pentru a le face să se conformeze unui set de norme comportamentale date, în comparaţie cu membrii elitei care trebuiau să adopte o atitudine care reprezenta o coordonată importantă în apartenenţa la grupul în cauză. De pildă, prin păstrarea unei atitudini moderate, „stoice”, a calmului de sine în faţa morţii unui membru apropiat al familiei, indivizii acţionează în confor‑ mitate cu normele comportamentale considerate ca fiind definitorii pentru o anumită categorie de la vârful societăţii.   Ca definiţie de lucru, prin „socializare” înţeleg procesul prin care indivizii dobândesc anumite deprinderi şi cunoştinţe, şi prin care le sunt inoculate modele comportamentale, emoţii, valori şi atitudini particulare, cu scopul de a îndeplini unele roluri sociale date în cadrul unei culturi, a unei societăţi sau a unui grup mai restrâns (Mayer 1970, i‑xix; Maccoby 2014; pentru socializare în lumea romană, vezi McWilliam 2013). 907

216

Ciprian Crețu

Adoptarea unui asemenea set de comportamente trebuie pusă în legătură cu modul în care membrii elitei se (re)prezintă pe sine atât în faţa altor indi‑ vizi din aceeaşi categorie, cât mai ales în raportul cu celelalte categorii, adesea în opoziţie, sau accentuând caracterul lor diferit în relaţie cu cea din urmă. Pentru a înţelege mai bine acest fenomen, consider utilă aducerea în discuţie a conceptului sociologic de „faţă socială”, 908 aşa cum apare în accepţiunea soci‑ ologului canadiano‑american Erving Goffman: o imagine a sinelui, livrată către exterior, care depinde atât de regulile şi valorile unei societăţi parti‑ culare, cât şi de situaţia în care este integrată interacţiunea socială. Aşadar, aceasta oglindeşte modul în care o persoană doreşte să fie percepută de către ceilalţi actori sociali. Dependenţa faţă de valorile sociale se reflectă, de exem‑ plu, în felul în care o persoană se comportă atunci când reprezintă o anu‑ mită categorie (care aşteaptă ca persoana în cauză, să se comporte ca atare, ca mecanism al apartenenţei).909 În acest univers formal(izat) în care moderaţia este coordonata fundamentală a comportamentului, şi în care este apreciat comportamentul indivizilor aparţinând elitei care consideră prioritară buna funcţionare a sistemului,910 afişarea unor emoţii puternice, mai ales pentru o perioadă îndelungată, era susceptibilă la critică din partea semenilor. Limita analizei atitudinilor faţă de moartea infantilă şi de comportamen‑ tul şi practicile asociate acesteia din perspectiva surselor scrise o constituie, aşadar, faptul că textele aparţin în exclusivitate unor autori care aparţin unei lumi masculine aristocratice. Mai mult, majoritatea surselor existente folo‑ site în capitolul de faţă, care vorbesc despre comportamentul afişat în con‑ texte funerare, au un puternic caracter prescriptiv, şi mai puţin unul descrip‑ tiv. Atunci când autorii antici apelează la descrieri, o fac tot cu scopul de a trasa coordonatele unui comportament dezirabil. În aceste condiţii, aceste izvoare scrise sunt susceptibile, în cel mai bun caz, să ofere indicii cu privire la comportamentul care era aşteptat din partea unui procent foarte mic al populaţiei din societatea romană considerată în ansamblul său. În ceea ce priveşte textele de natură juridică, relevanţa acestora în contu‑ rarea unui discurs cu privire la anumite atitudini trebuie moderată printr‑o   Termenul original, în limba engleză, utilizat de Goffman este „face”. Am optat pentru traducerea acestuia prin „faţă socială” pentru a evita eventuale confuzii de sens şi a prezenta mai clar valenţele sale. 909   Goffman 1955; 1967. 910   Cum aflăm, de pildă, despre Marcus Aurelius, în Scriptores Historiae Augustae: după ce şi‑a pierdut copilul în vârstă de doar şapte ani, în urma unei intervenţii chirurgicale, Marcus Aurelius a ţinut doliu nu mai mult de cinci zile, şi chiar şi în această perioadă şi‑a făcut timp pentru a răspunde treburilor publice (SHA Marc. Aur. 21. 1: non plus quinque diebus luxit consultusque etiam medios actibus publicis reddidit). 908

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

217

reflecţie asupra măsurii în care acest tip particular de sursă reuşeşte, sau nu, să cuprindă şi să ofere indicii asupra comportamentelor întregului spectru al societăţii romane. Pentru a contura un tablou cât mai complet şi mai corect asupra feno‑ menului discutat, considerarea surselor arheologice privitoare la problema‑ tica morţii infantile se impune ca o necesitate sine qua non. Din cele expuse până în acest moment, se poate considera că avem de‑a face cu o anumită depreciere socială a copiilor. Situaţia expusă până la acest moment, aşa cum transpare ea din analiza surselor scrise antice, poate explica, într‑o oarecare măsură numărul relativ mic de descoperiri de înmormântări de copii (rapor‑ tat la un număr estimat, ţinând cont de rata ridicată a mortalităţii infan‑ tile). Aceştia, ca „elemente marginale” ale societăţii, este de aşteptat ca să nu beneficieze de un tratament funerar complet, incluzând aici actul final al depunerii, să fie depuşi în gropi fără o destinaţie funerară în mod necesar911, cum ar fi în aşa‑numitele „gropi menajere” sau, atunci când sunt descoperite înmormântări, acestea să fie extrem de simple, cu o investiţie minimă de efort pe toate palierele (amenajare funerară, inventar etc.). Alte cazuri particulare au documentat depunerea separată a corpurilor defuncte ale copiilor extrem de mici în locuri care se exclud din categoria unui spaţiu funerar „convenţional”, un cimitir. Poate cel mai ilustrativ exem‑ plu în acest sens îl constituie descoperirea din cadrul sitului de la Aşkelon (Israel, pe litoralul Mării Mediterane). Aici s-a descoperit, într‑o canalizare de sub o baie publică romană, un depozit ce conţinea scheletele a aproape 100 de indivizi nou‑născuţi amestecate cu oase de animale, fragmente cera‑ mice şi monede, fără a se observa depunerea intenţionată a vreunui bun funerar.912 Prezenţa unui număr mare de nou‑născuţi în acest complex arhe‑ ologic a determinat autorii să concluzioneze că aceştia au fost victime ale infanticidului sau că acumularea rapidă a corpurilor defuncte este urmarea 911   Cum ar fi într‑o groapă în cadrul unui cimitir, cu toate elementele de rit şi ritual asoci‑ ate, ceea ce comportă o atitudine pozitivă faţă de persoana defunctă, manifestare a reţelei de dependenţe şi obligaţii dintre defunct şi cei rămaşi în viaţă, o coordonată importantă a lumii romane în ceea ce priveşte atitudinile în faţa morţii: decedatul depinde de cei rămaşi în viaţă, în particular de familie, pentru a i se asigura o înmormântare conformă, iar familia are obligaţia morală de a duce la bun sfârşit acest lucru. Pietatea (pietas) reprezintă o valoare supremă a etosului roman. Pietas acţionează ca un mijloc prin care un individ sau un grup declanşează o serie de acţiuni în virtutea îndeplinirii unor datorii şi obligaţii. Pentru discuţia de faţă, cel mai important aspect care demonstrează o atitudine de pietate, dincolo de rugă‑ ciuni şi invocarea zeilor sau de oferirea de sacrificii, este datoria de a asigura înmormântarea unei rude (e.g. a unui fiu) după toate regulile (Wagenvoort 1980; Evans Grubbs 2011). 912   Clădirea care a fost cercetată arheologic cuprindea şi această baie, care a funcţionat timp de aproximativ 200 de ani, între secolele IV–VI p. Chr. (Smith & Kahila 1992).

218

Ciprian Crețu

unei morţi în masă (cauzată de o epidemie?)913 care a condus la defalcarea îndeplinirii unor ritualuri funerare obişnuite.914 Cu siguranţă această practică nu este nouă, o situaţie similară fiind întâl‑ nită mult mai devreme, într‑un spaţiu geografic diferit.915 În timpul săpături‑ lor din anii 1937 şi 1938 în Agora ateniană, coordonate de Școala Americană de la Atena, a fost identificată şi cercetată o fântână ce conţinea rămăşiţele a cel puţin 449 de nou‑născuţi.916 Este de menţionat şi faptul că fântâna se afla destul de aproape de centrul vieţii economice, politice şi sociale a oraşului, fiind în acelaşi timp situată într‑o zonă retrasă, pe o alee care putea fi acce‑ sată doar dintr‑o singură direcţie.917 Punctul-cheie al acestei discuţii este încercarea de a stabili măsura în care copiii aveau parte de un tratament funerar (ritualuri în perioada peri‑mor‑ tem, post-mortem, o înmormântare şi ceremonii funerare) diferit faţă de cel rezervat adulţilor, ţinând cont de ideea larg răspândită a manifestării indife‑ renţei părinţilor faţă de cei foarte tineri. În mod tradiţional, se consideră că funeraliile romane erau îndeplinite pe timpul nopţii. Afirmaţia se sprijină pe menţiunile acestei practici într‑o serie de surse scrise. Într‑un pasaj din comentariul său asupra Aeneidei lui Vergilius, Servius menţionează că în rândul romanilor exista obiceiul ca funeraliile să se desfăşoare pe timpul nopţii („sed apud Romanos moris fuit ut noctis tempore efferrentur ad funalia”).918 Motivul indicat era acela că, în timpul nopţii, existau şanse mai mici ca un cortegiu funerar să se întâl‑ nească în procesiunea sa cu magistraţi sau cu preoţi,919 care ar fi afectaţi şi   Ipoteză care a fost infirmată, căci într‑un articol publicat ulterior, autorii constată că niciunul dintre indivizi nu prezenta vreo condiţie patologică, precum o boală sau o malfor‑ maţie la nivelul scheletului (Faerman & Kahila Bar-Gal 1998, 862). 914   Smith & Kahila 1992, 669. 915   Pentru o discuţie privind depunerea defuncţilor în fântâni, o practică ce nu era rezervată doar în cazul copiilor, ci şi pentru alte categorii considerate ca fiind excluse şi marginale la nivel social, vezi sinteza pe care o realizează Papadoupulos 2000. 916   Liston & Rotroff 2013, 69. 917   Liston & Rotroff 2013, 63. 918  Serv. ad Aen. 11. 143. 919   Mă refer la conceptul de pollution, care în definiţia antropologului Mary Douglas (1966) se referă la aspecte ale lumii neexplicate de categoriile de înţelegere de bază ale societăţii, şi care din această cauză pune în pericol ordinea socială (în contrast cu puritatea). Cei care erau contaminaţi nu puteau, de exemplu, să ofere sacrificii, sau să îşi îndeplinească în mod legal anumite atribuţii publice, cum ar fi inaugurarea de noi clădiri (Tit. Liv. Ab urbe cond. 2.). De aceea, evitarea contactului cu moartea era un aspect foarte important în rândul preoţilor sau pentru alţi lideri spirituali, precum şi pentru cei care deţineau o funcţie publică. Contamina‑ rea se putea realiza nu doar prin atingere ci, în cazul preoţilor, şi prin contact indirect, la sim‑ pla vedere a persoanei defuncte. Pentru conceptul de poluare în lumea greco‑romană, vezi Parker 1983; Bodel 2000; Lindsay 2000; Retief & Cilliers 2006b; Lennon 2014; Bond 2016. 913

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

219

contaminaţi de contactul cu moartea („ne aut magistratibus occurrerent aut sacerdotibus, quorum oculos nolebant alieno funere violari”),920 precum şi cu membrii familiei îndoliate (familia funesta).921 Un alt pasaj din textul lui Servius se referă în mod particular la funeraliile unor nonadulţi. Autorul roman notează că era un obicei important al roma‑ nilor (magis moris Romani) de a înmormânta pe cei imaturi (impuberes, deci cei care se află într‑un stadiu prepubertal) pe timpul nopţii, tocmai pentru a evita plasarea casei şi implicit a familiei sub semnul doliului din cauza dece‑ sului unui copil („impuberes noctu efferentur ad faces, ne funere immaturae subolis domus funestaretur”).922 De o procesiune funerară extrem de rapidă şi foarte discretă are parte şi Brittanicus, fiul împăratului Claudius, decedat, ne spun sursele,923 la vâr‑ sta de 13 ani, chiar cu o zi înainte să îmbrace toga virilis.924 Nero hotărăşte, printr‑un edict, ca funeraliile să se desfăşoare cu repeziciune, făcând trimi‑ tere la o veche cutumă a romanilor în acest sens („ita maioribus institutum referens”) şi interzicând elogiile şi o procesiune elaborată.925 Consider, totuşi, că acest exemplu nu poate constitui un punct de refe‑ rinţă în argumentarea ideii practicării înmormântărilor nocturne în cazul  Serv. ad Aen. 11. 143.   Familia îndoliată era considerată ca fiind contaminată de moarte, interacţiunile sociale cu aceasta fiind reduse din acest motiv. Membrii familiei îndoliate erau susceptibili de a afişa un comportament contrar aşeptărilor normate social (e.g. îmbrăcăminte neagră în locul celei deschise la culoare, mizerie în locul curăţeniei, afişare şi manifestări emoţionale exagerate în locul unei atitudini reţinute). Din motivul contaminării cu moarte, familia funesta apare în opoziţie clară cu familia pura. Pentru a reveni la acest stadiu, era necesară îndeplinirea unei serii de ritualuri de purificare. Puritatea şi ordinea erau recunoscute drept stări dezirabile în gândirea religioasă romană. Unde exista impuritate exista dezordine, fapt care reprezenta un pericol. Ritualurile, ca expresie a sentimentului public, reprezintă un mediu şi un mecanism ideale cu ajutorul cărora să se interpreteze noţiunile de puritate, respectiv impuritate, pre‑ cum şi cele de ordine şi haos. 922  Serv. ad Aen. 11. 143. 923  Tac. Ann. 13. 15. Moartea are loc în condiţii suspecte, Tacitus considerând că a fost vorba despre o crimă prin otrăvire (Tac. Ann. 13. 15). 924  Asumarea togii virilis constă într‑o serie de ritualuri care marchează trecerea copilului de sex masculin într‑o nouă etapă de dezvoltare – accea a maturităţii sau a „pubertăţii soci‑ ale” în cadrul familiei şi societăţii romane, aşa cum o numeşte Albert Harrill (2002, 255). Toga virilis aduce cu sine o nouă identitate a individului (aceea de adult) creată şi comu‑ nicată prin purtarea acesteia. Momentul desfăşurării acestui ritual de trecere era stabilit de pater familias, având loc oricând între 13 şi 17 ani de la naşterea copilului. După cunoştin‑ ţele mele, cel mai detaliat studiu despre acest fenomen rămâne lucrarea de masterat a lui Dolansky din 1999, „Coming of Age in Rome: The History and Social Significance of Assuming the Toga Virillis”, susţinută la University of Victoria, Canada (vezi, de asemenea, Neraudau 1979, 147–163). 925  Tac. Ann. 13. 17. 1‐4. 920 921

220

Ciprian Crețu

copiilor. Principalul motiv este acela că o asemenea iniţiativă, în contextul special dat, pare să fie mai degrabă motivată politic. Grăbirea înmormântă‑ rii, ridicarea rugului funerar pe timpul nopţii, la scurt timp după decesul lui Britannicus sunt elemente ale unei strategii menite să evite atragerea simpa‑ tiilor populare inoportune la acel moment. Un argument suplimentar pen‑ tru susţinerea punctului meu de vedere asupra lipsei de relevanţă a acestui pasaj în analiza de faţă, este şi acela că şi Agrippina, mama lui Nero, are parte de un tratament funerar similar, tot la ordinele împăratului.926 Aşa cum se poate observa, moartea unui membru al familiei perturbă desfăşurarea normală a lucrurilor la nivelul acesteia, conducând-o într‑o zonă excepţională: existenţa celor îndoliaţi în afara graniţelor vieţii de zi cu zi, prin contaminarea cu moartea, le conferă acestora un potenţial de peri‑ culozitate. Proximitatea faţă de persoana defunctă, precum şi poziţia socială a acestuia, pot determina nivelul de contaminare. Poate tocmai de aceea tre‑ buie să considerăm că gradul de contaminare la momentul morţii unui copil era destul de redus, dat fiind faptul că aceştia joacă un rol social mai puţin important. Copiii nu sunt intraţi integral în comunitate, permiţând deci mai uşor o tranziţie de asemenea natură radicală. În pasajul menţionat mai sus, Servius se referă la înmormântarea unui copil cu termenul de funus acerbum, menţionând că, aşa cum este obiceiu‑ lui roman, aceasta se desfăşura noaptea, pentru a evita contaminarea cau‑ zată de corpul defunct. Jean-Pierre Néraudau consideră însă interpretarea lui Servius incorectă, menţionând că toţi copiii care nu au atins încă pragul pubertăţii erau văzuţi ca fiind puri şi apropiaţi de divinităţi.927 Din moment ce corpul defunct al copiilor nu producea contaminare, perioada ce urmează înmormântării – feriae denicales, în care familia se găseşte într‑un stadiu liminal (nu mai e nici angajată efectiv în pregătirea înmormântării, funera‑ liile fiind deja îndeplinite, dar nu îşi pot relua, încă, nici treburile cotidiene), îşi pierde semnificaţia şi scopul de purificare. Se consideră că o înmormân‑ tare nocturnă era suficientă în cazul copiilor. Conform unei logici naturale, copilul este acela care ar trebui să‑şi îngroape părinţii. O inversare a acestei cronologii este văzută ca nefirească. Or, ideea unei înmormântări nocturne furnizează un context optim pentru ascunderea acestui eveniment nenatural, reprezintă o afişare care are şanse mai reduse să genereze neplăceri în rândul societăţii.   Agrippina este incinerată chiar în noaptea morţii sale, cu practicarea celor mai modeste ritualuri şi fără o înmormântare conformă a rămăşiţelor sale („neque, dum Nero rerum poti‑ ebatur, congesta est aut clausa humus”; Tac. Ann. 14. 9). 927   Néraudau 1987, 200; Wiedemann 1989. 926

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

221

O explicaţie pertinentă pentru funeraliile nocturne trebuie să aibă în vedere statutul marginal al copiilor din lumea romană. Atât timp cât indi‑ vizii care nu au ajuns la pubertate nu au adus nicio contribuţie pozitivă în societate, decesele lor nu constituiau o preocupare pentru comunitate ca întreg. Aşadar, pentru că numai familiile în cauză sunt afectate de aceste eve‑ nimente nefericite, nu exista niciun motiv pentru a provoca orice întreru‑ pere a rutinei cotidiene prin organizarea ceremoniei funerare în timpul zilei. Acerba funera sau funus acerbum este mai degrabă un concept care se referă la o moarte prematură, fără alte implicaţii de ordin ritual (cum ar fi, de exemplu, funeraliile îndeplinite pe timpul nopţii), aşa cum apare în epistola consolatorie trimisă de Seneca Marciei, la moartea fiului adult (!) al acesteia.928 Vergilius foloseşte acelaşi termen, în Eneida, pentru a transmite tot ideea unei morţi timpurii.929 În concluzie, consider că sursele existente nu susţin într‑o manieră con‑ vingătoare ideea funeraliilor nocturne în cazul copiilor. Cu toate acestea, prin asocierea dovezilor privitoare la practicile funerare caracteristice pen‑ tru alte categorii marginale, cum sunt, de pildă, sclavii, nu putem exclude total ipoteza desfăşurării ceremoniilor funerare pe timpul nopţii şi în cazul copiilor. Cele două categorii se aseamănă, prin prisma faptului că atât dece‑ sul membrilor din una, cât şi a celor din cealaltă, se consideră că nu avea un impact major asupra comunităţii în ansamblu. Înmormântările nocturne ar fi putut juca rolul de a ascunde parţial adevărata frecvenţă a morţii în rândul acestor categorii, dacă indivizii din asemenea grupuri marginale ar fi fost înmormântaţi după lăsarea întunericului. Din păcate, din analiza surselor arheologice putem obţine indicii privi‑ toare doar o mică parte din întregul ansamblu de comportamente asociate evenimentului unei morţi infantile. Chiar dacă este imposibil să aflăm pe cale arheologică momentul zilei în care ritualurile funerare au fost îndepli‑ nite, putem descoperi alte informaţii extrem de utile în conturarea discur‑ sului privind practicile mortuare din lumea romană. De pildă, arheologia ne poate furniza date cu privire la existenţa unor practici particulare rezervate înmormântării copiilor.930  „Tot acerba funera: nos togam nostrorum infantium, nos militiam et paternae hereditatis successionem agitamus animo” (Sen. Cons. ad Marciam 9. 2). 929  „Infantumque animae flentes, in limine primo, Quos dulcis vitae exsortes, et ab ubere rap‑ tos, Abstulit atra dies, et funere mersit acerbo” (Verg. Aen. 6. 427–429). 930   Care poate implica, printre altele, diferenţe în ritul funerar pentru care s-a optat (înţeles aici ca mod de tratare a corpului defunctului; e.g. inhumaţie sau incineraţie), o selectare preferenţială a spaţiului destinat depunerii defunctului (care e condiţionată de o geografie şi o topografie mentale), diferenţe în gradul de efort investit în elaborarea mormântului, etc. 928

222

Ciprian Crețu

În ceea ce priveşte modul de tratare a corpului defunct, principala dezba‑ tere s-a axat pe opţiunea manifestată pentru înhumare, în locul incinerării, în cazul copiilor. Două surse antice ne amintesc despre acest tratament apli‑ cat copiilor. Iuvenal notează că ne întristăm în momentul în care un copil mic este coborât în groapă, fiind prea tânăr pentru flăcările rugului.931 Spre deosebire de Iuvenal, care nu menţionează vârsta sau intervalul la care face referire când se referă la copii, Plinius cel Bătrân oferă un indiciu mai clar în acest sens. Din Historia Naturalis aflăm că este un obicei natural al oameni‑ lor (mos gentium) să nu incinereze o persoană căreia încă nu i‑au ieşit dinţii (deci în jurul vârstei de şase luni).932 Informaţia oferită de Plinius este valabilă, în cel mai bun caz, numai ca referinţă pentru obiceiul predominant în perioada în care acesta a trăit (şi eventual înainte). O situaţie exemplară în acest sens este atestată în cadrul necropolei de la Sainte‑Barbe (Marsilia / lat. Massalia) unde, chiar dacă inci‑ nerarea este ritualul funerar cel mai răspândit, toţi copiii cu vârsta mai mică de zece ani au fost înhumaţi. Copiii trecuţi de această vârstă, adolescenţii şi adulţii erau înhumaţi (în 27 dintre cazuri) sau incineraţi (21 de cazuri).933 O altă descoperire arheologică ce se pliază pe situaţia expusă de către Plinius a fost făcută chiar la Roma, fiind datată în îndepărtata perioadă arhaică a regalităţii. Cercetările arheologice desfăşurate în primul dece‑ niu al secolului al XX‑lea, în zona forului roman, au dus la descoperirea Sepulcretumului, o necropolă cu morminte datate din secolul al VIII‑lea a. Chr. până în secolul VI‑lea a. Chr.934 Poate cel mai bun exemplu de diferenţiere a modului de tratare a cor‑ pului defunct bazată pe vârstă vine din una dintre necropolele anticului Viminacium. În cimitirul de epocă romană de la Više Grobalja, utilizat în intervalul cuprins între mijlocul secolului I şi secolul al III‑lea p.  Chr.,935 există o diferenţiere clară între practicarea ritului incineraţiei şi cel al inhu‑ maţiei, când defuncţii sunt copii cu vârsta mai mică de un an. Din analiza celor 116 morminte de copii (cu vârsta sub 13 ani)936 s-a constatat existenţa  „Cum funus adultae uirginis occurrit uel terra clauditur infans et minor igne rogi” (Iuv. Sat. 15. 138–139). 932  „Hominem prius quam genito dente cremari mos gentium non est” (Plin. HN 7. 72). 933   Dedet & Schwaller 2010, 273. Cercetările în necropola de la Sainte‑Barbe au scos la iveală morminte aparţinând intervalului cuprins între secolul V a. Chr şi secolul II a. Chr., deci cu destul de mult timp înainte ca Plinius să scrie Historia Naturalis. 934   Baddeley 1904, 70–74; Richardson 1992, 351. 935   Zotović 1986, 42–45. 936   Din numărul total de morminte de inhumaţie cu schelete care au beneficiat de analiză antropologică (253), 116 sunt morminte de copii (o valoare importantă, însemnând 46%) (Zotović & Jordović 1990, 111). 931

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

223

unei reguli conform căreia nou‑născuţii şi copiii decedaţi în primul an de viaţă erau obligatoriu înhumaţi. Situaţia este ilustrată exemplar printr‑o serie de descoperiri, cum este de pildă cazul mormântului dublu G1–249,937 care conţinea rămăşiţele incinerate ale unui nonadult în vârstă de doi ani, alături de cele înhumate ale unui copil decedat în primul an de viaţă. Un alt caz în care se întâlneşte o situaţie asemănătoare, de data această însă fiind vorba despre un mormânt triplu, este G1–191,938 în care au fost descoperite materi‑ ale osteologice incinerat aparţinând unui adult de sex masculin şi unui copil mai în vârstă (până în 15 ani), alături de scheletul înhumat al unui nou‑năs‑ cut. Există, într‑adevăr, (doar) două excepţii de la această regulă: în cazul mormântului G1–189939 care aparţine unui adult de sex feminin şi unui copil în primul al de viaţă – ambii incineraţi, şi G1–176940 ce conţine un adult de sex masculin şi un copil decedat în primele săptămâni. Autorii monografiei necropolei propun şi o posibilă explicaţie pentru aceste excepţii, avansând ideea că doar în cazul morţii simultane a unuia dintre părinţi şi a unui copil, supravieţuitorii treceau peste practica obişnuită a înhumării unui copil cu vârsta de până într‑un an.941 Pentru discuţia de faţă privind tratamentul funerar aplicat copiilor, inte‑ resează în special mormintele datate aproximativ în perioada 725–625 a. Chr.942 Este interesant faptul că, pentru această perioadă, s-au putut identi‑ fica existenţa unei distincţii din punct de vedere topografic, bazată pe ritul funerar asociat, existând aşadar o zonă anume pentru depunerea înhumaţi‑ lor, şi o alta pentru depunerea resturilor incinerate. Mormintele de incine‑ raţie aparţineau exclusiv adulţilor, şi se aflau la marginea aşezării de epocă   Mormânt datat în secolele I–II p. Chr. (Zotović & Jordović 1990, 105–106; planşele CLX, 1–6 şi CLXI, 7). 938   Mormânt datat în intervalul cuprins între ultima parte a secolului I şi prima jumătate a secolului al II‑lea p. Chr. (Zotović & Jordović 1990, 99; planşa CLXI, 1–3). Înmormântările care conţin un nou‑născut (sau, în orice caz, un nonadult sub un an) înhumat alături de cel puţin un alt individ incinerat se mai întâlnesc şi în alte şapte cazuri. (G1–16, G1- 213, G1- 214, G1–228, G1–248, G1–249 şi G1–482; vezi Zotović & Jordović 1990, 78–109). 939   Zotović & Jordović 1990, 99, planşa CLIX, 1–4. 940   Zotović & Jordović 1990, 97, planşele CXLIV, 4–6 şi CXLV, 7–9. 941   Aceasta este o explicaţie la fel de bună ca oricare alta, din moment ce este extrem de greu de verificat. Din punctul meu de vedere, singura posibilitate prin care se poate verifica validitatea sau, din contră, lipsa acesteia în cazul explicaţiei oferite de autori, ar trebui să ia în calcul o analiză de tipul celei propuse de arheotanatologie, care să combine o analiză în detaliu a dispunerii scheletelor în relaţie cu spaţiul mormântului cu observaţii privind tafonomia şi observaţii stratigrafice precise – un deziderat imposibil de atins în etapa de analiză post-săpătură. (Pentru arheotanatologie vezi Duday & Masset 1987; Duday et al. 1990; Duday 2005). 942   Gjerstad 1956. 937

224

Ciprian Crețu

arhaică. Pe fundul gropii unui mormânt de acest tip era aşezat un vas din categoria dolium, în care era amplasată urna funerară cu resturile calcinate ale defunctului, vasul fiind apoi acoperit cu un castron. De cealaltă parte, cele opt morminte de inhumaţie, contemporane cu cele de incineraţie, erau situate în zona locuită,943 de‑a lungul Via Sacra, şi aparţineau exclusiv copi‑ ilor. În trei dintre cazuri, corpul copilului defunct a fost introdus într‑un dolium care avea gura astupată apoi cu fragmente de tuf. Sursele literare nu menţionează nicio credinţă superstiţioasă sau reli‑ gioasă care să favorizeze practica înhumării copiilor în dauna incinerării. Există posibilitatea ca romanii să considere că incinerarea este un tratament prea brutal pentru indivizii atât de mici, în timp ce inhumaţia, fiind mai blândă, era mai potrivită pentru aceştia. În mod normal, după o incineraţie, familia aduna rămăşiţele defunctului pentru a le îngropa conform obiceiu‑ lui, însă în cazul unui copil focul ar fi distrus corpul în întregime. Conform analizei surselor arheologice, se pare că nu întotdeauna cei mai mari copii erau incineraţi, aşa cum ne‑am aştepta, dacă e să considerăm sursele scrise, ci putem asista chiar la o adevărată inversare a obiceiurilor amintite de cei doi autori antici.944 Afirmaţia lui Pliniu privind universalita‑ tea ritului înhumării în cazul copiilor este contrazisă şi de unele descoperiri din teritoriul mai multor provincii romane.945 În ceea ce priveşte tratamentul diferenţiat al corpului defunct al copilului pentru descoperirile de epocă romană de pe teritoriul României (din pro‑ vincia Dacia sau Moesia Inferior / Scythia Minor), orice fel de consideraţie de acest tip este îngreunată din cauza numărului relativ mic de determinări antropologice, precum şi a lipsei unui interes particular pentru un demers care să încurajeze asemenea observaţii. De pildă, din analiza catalogului mormintelor de la Sucidava‑Celei, se constată faptul că, pentru intervalul cronologic în care este datată necropola (secolul al II‑lea p. Chr. – secolul IV   Holloway 1994, 52–54.   Cum e cazul din necropola romană de la Porta Nocera (una din necropolele oraşului Pompeii), unde un copil cu vârsta mai mică de şase luni a fost incinerat (mormântul 10), în timp ce un altul, cu vârsta de peste şase luni a fost înmormântat într‑o amforă (mormântul 24) (vezi Van Andringa et al. 2013, 357–367, 322–330). 945  În necropola oraşului Argentomagus (Saint-Marcel, Franţa; datată în secolul al II‑lea p. Chr.) întâlnim o situaţie interesantă: 92% dintre copiii cu vârsta cuprinsă între doi şi doispre‑ zece ani au fost incineraţi, alături de 15% dintre nou‑născuţi care au avut parte de acelaşi tra‑ tament funerar (Allain et al. 1992). Pentru alte cazuri care atestă incinerarea copiilor mai mici de şase luni, în opoziţie cu textul lui Pliniu, a se vedea: Bel et al. 2002 (necropola de la Valladas à Saint-Paul-Trois-Châteaux, Franţa); Fernandes et al. 2012 (necropola municipiumului Ebora Liberalitas Julia, în Portugalia); Pluton et al. 2008 (necropola oraşului Mediolanum Aulerco‑ rum / Évreux, Franţa); Duday 2013 (Pompeii); Silva 2015 (Augusta Emerita / Mérida, Spania). 943 944

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

225

p. Chr.) nu există nicio menţionare a vreunui mormânt de incineraţie care să fi aparţinut unui copil, aceştia fiind exclusiv înhumaţi.946 Pe întreg cuprin‑ sul monografiei nu se menţionează însă nicăieri existenţa acestei situaţii ca atare. Trebuie însă avut în vedere faptul că, dintre cele aproximativ 600 de morminte, 88% sunt de inhumaţie, iar în cazul a 12% a fost practicat ritul incineraţiei,947 deci probabilitatea de a întâlni un mormânt de incineraţie aparţinând unui copil este cu atât mai redusă. Palierele cronologice sunt, de asemenea, factori importanţi care trebuia luaţi în considerare într‑o discuţie privind cele două moduri de tratare a corpurilor defuncte. Spre sfârşitul secolului al III‑lea şi începutul secolului al IV‑lea p. Chr., ritul incineraţiei este mai puţin predominant, raportat la seco‑ lele anterioare; inhumaţia reprezintă cea mai des întâlnită opţiune începând cu această perioadă. Un studiu al practicilor funerare din Imperiul Roman până în secolul al III‑lea p.  Chr., întreprins de Richard Jones la începutul anilor 1980, demonstrează într‑adevăr că, începând din Italia secolului al II‑lea, dar răspândindu‑se în toate colţurile imperiului în secolul ulterior, inhumaţia ajunge ritul funerar predominant.948 În plus faţă de presupusele distincţii discutate până acum (privind cere‑ monia funerară, momentul zilei care se preta acesteia, tratamentul aplicat corpului defunct), se consideră, de asemenea, că atitudinea faţă de moartea infantilă şi‑a găsit expresia şi în termeni de selectare preferenţială a spaţiului destinat înmormântărilor de copii. Cel mai dezbătut aspect din această perspectivă a fost acela al depunerilor de copii în interiorul aşezărilor, în proximitatea locuinţelor. Această practică este cunoscută în rândul mai multor societăţi premoderne, atât mult mai vechi decât cea romană, cât şi în unele cazuri posterioare acesteia.949  Această concluzie îmi aparţine, ea fiind rezultatul analizei catalogului descoperirilor (Popilian & Bondoc 2012, 14–82). În prima lucrare cu caracter monografic dedicată sitului de la Sucidava‑Celei este menţionat un caz interesant: un mormânt dublu, biritual, datat în secolul al IV‑lea p. Chr. Acesta conţinea scheletul unui copil orientat vest-est şi resturile de la incineraţia unui „adolescent” (Toropu & Tătulea 1987, 94). Informaţia referitoare la acest complex funerar nu se regăseşte şi în monografia ulterioară, din 2012 (Popilian & Bondoc 2012). Asupra acestei descoperiri planează însă incertitudinea, considerând atribuirea cali‑ tăţii de adolescent în lipsa unei determinări exacte a vârstei defunctului. Dintr‑un articol semnat de N. Hamparţumian, descoperitorul acestui mormânt, aflăm că individul incinerat era un adult tânăr, în timp ce copilul înhumat în acelaşi complex avea o vârstă cuprinsă între unu şi doi ani, conform analizelor antropologice realizate de către Dardu Nicolaescu‑Plop‑ şor (Hamparţumian 1978, 473–474). 947   Toropu & Tătulea 1987, 91. 948   Jones 1982 (Acesta se axează în studiul din teza sa de doctorat doar pe partea occidentală a Imperiului, însă concluziile sale pot fi extinse şi aplicate şi pentru alte spaţii). 949   Vezi, de exemplu, Borić & Stefanović 2004 pentru înmormântările de copii sub locuinţe 946

226

Ciprian Crețu

Nu trebuie să uităm faptul că legislaţia şi cutumele romane interziceau depunerea defuncţilor, fie ei înhumaţi sau incineraţi, între limitele oraşu‑ lui. Legea celor XII Tabule este destul de clară în acest sens: un om mort nu trebuie îngropat sau incinerat în oraş (Hominen mortuum in urbe ne sepelito neve urito).950 Prevederile care decurg din Legea celor XII Tabule bazându‑se parţial pe convingeri culturale, dar şi pe considerente de igienă, interziceau înmormântările în interiorul oraşului (pomerium), conducând de‑a lungul timpului la stabilirea unor spaţii destinate pentru cimitire for‑ male (loca religiosa).951 În ceea ce priveşte sursele literare, singurul autor antic care menţionează existenţa unei practici a înmormântării copiilor într‑un spaţiu distinct, intra muros, în proximitatea locuinţelor, este Fulgentius (autor târziu, de la sfârşi‑ tul secolului al V‑lea şi începutul secolului al VI‑lea p. Chr.). În lucrarea sa, Expositio sermonum antiquorum, în care autorul explică o serie de cuvinte latine arhaice şi obscure, întâlnim şi o discuţie privind suggrundaria. Fulgentius menţionează că acest cuvând era folosit de antici pentru a desemna mormântul unui copil (sepulchra infantium) care nu a împlinit încă 40 de zile. Acesta nu se putea numi propriu‑zis mormânt (busta – de incineraţie), din moment ce nu existau rămăşiţele incinerate care să fie îngropate, iar corpul copilului nu era nici suficient de mare cât să umple spaţiul unui mormânt normal.952 Din păcate, nu ştim cât de vechi este obiceiul la care Fulgentius face refe‑ rire şi nici cât de credibile sunt dovezile pe care autorul latin le avea în acest sens. Nu pot decât să mă întreb dacă a auzit oare de această practică în rân‑ dul contemporanilor săi, sau vorbea despre un obicei cu adevărat străvechi din care nu mai rămăsese nicio dovadă, cu excepţia unei referinţe literare destul de obscure la un pasaj din tragedia unui autor uitat, Rutilius Geminus. din perioada mezoliticului şi neoliticului timpuriu (cca. 10000–5500 cal. BC) de la Vlasac şi Lepenski Vir, în Serbia; Mcgeorge 2013 pentru epoca bronzului în spaţiul egeean (3200–1500 a. Chr.; cu bogatele referinţe la diverse situri cu astfel de cazuri de înmormântări, inclusiv din zona anatoliană, din Orientul Apropiat şi Egipt); Sofield 2015, pentru acest obicei întâlnit în comunităţile anglo‑saxone din perioada secolelor V–IX p. Chr. 950   Leg. XII. Tab. 10. 951  Cic. Leg. 2. 58; Cicero aminteşte, de asemenea, de faptul că au existat oameni înmormân‑ taţi între limitele oraşului, chiar şi după apariţia Legii celor XII Tabule. Autorul consideră că este vorba despre excepţii, constând în persoane cunoscute (clari viri), cărora le‑a fost acordat acest drept înainte de lege sau pe baza virtuţii lor (virtutis causa tributum est). Putem înţelege de aici că şi mormintele de copii se supuneau aceluiaşi regim, aceştia neaparţinând categoriei notabililor, ci chiar din contră. 952  „Priori tempore suggrundaria antiqui dicebant sepulchra infantium qui necdum quadra‑ ginta dies implessent, quia nec busta dici poterant, quia ossa quae conburerentur non erant, nec tanta inmanitas cadaueris quae locum tumisceret; unde et Rutilius Geminus in Astianactis tragoedia ait: Melius suggrundarium miser quereris quam sepulchrum” (Fulg. Serm. 7).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

227

Interpretarea cuvântului folosit de Fulgentius este problematică. Cel mai probabil acesta provine din sub-grunda (unde grunda se referă la strea‑ şină, jgheab, chiar acoperiş). Atunci când devine substantiv, subgrundarium implică spaţialitate, extindere, spatium; aşadar, acesta poate desemna spaţiul acoperit existent între extremitatea exterioară a acoperişului şi perete. În analiza sa asupra surselor arheologice din fazele arhaice ale Romei, Gjerstad consideră că termenul suggrundarium se referă la depunerea cada‑ vrului unui copil sub streaşina acoperişului locuinţei.953 Acest cuvânt a ajuns să fie utilizat în literatura arheologică pentru a desemna înmormân‑ tarea unui copil într‑un recipient ceramic care este localizat într‑un con‑ text domestic. Arheologul suedez identifică patru cazuri de suggrundaria arhaice, analizând rezultatele cercetărilor de pe Via Sacra, desfăşurate în ultima parte a secolului al XIX‑lea de către Giacomo Boni.954 Este vorba des‑ pre depuneri sub podele sau de‑a lungul zidurilor locuinţelor, în vase de tip dolia, acoperite cu ţigle. La Ficana au fost descoperite alte trei suggrundaria, tot de epocă arhaică (mormintele VII, X şi XI, datate în secolele VII–VI a. Chr.).955 Fenomenul excluderii nou‑născuţilor şi copiilor de la o înmormân‑ tare într‑un cimitir formal şi depunerea acestora în contexte domestice este atestat prin numeroase cazuri şi în spaţiul britanic.956 Pentru spaţiul dobrogean există, cel puţin după cunoştinţele mele, ase‑ menea cazuri identificate doar la Ibida, Slava Rusă, unde în campania din anul 2008 a fost descoperit un copil cu vârsta de aproximativ 38 de săptă‑ mâni, înhumat în interiorul turnului 10.957 Dincolo de sursele scrise şi cele arheologice, există o categorie de surse care transcende graniţele prin natura sa. Sursele epigrafice funerare se pot   Gjerstad 1953, 152.   Gjerstad 1953, 152‐154; 1956, 146‐149. 955   Jarva 1981, 269 (Secvenţa stratigrafică a unuia dintre complexurile funerare sugerează ideea unei depuneri după ce locuinţa şi‑a pierdut funcţionalitatea, a fost abandonată). 956   Alison Moore consemnează existenţa a 261 de complexuri funerare aparţinând unor copii, amplasate în contexte domestice. Sunt diferenţiate două categorii: prima este cea a mormintelor care se găsesc într‑o asociere directă cu o structură domestică propriu‑zisă, precum clădirile cu o funcţie agricolă evidentă (hambare, spaţii de stocare), băi publice, camere de locuit, bucătării, ateliere şi altare; cea de‑a doua categorie cuprinde înmormântări de copii din imediata vecinătate a clădirilor domestice, descoperite sub structuri precum porticurile, în asociere cu fântâni, în curţi interioare etc. (Moore 2009). 957   Rubel & Soficaru 2012, 164. Corpul a fost îngropat direct la baza zidului sudic al turnului, care face parte din structura zidului de fortificaţie al cetăţii. Autorii menţionează că turnul ar fi putut să fi servit la un moment dat şi drept spaţiu de locuit, cel puţin la nivelul secolului al VI‑lea, aşa cum indică descoperirea unor elemente de cultură materială din sfera nonmi‑ litară (ceramică de uz casnic şi fragmente de la unele podoabe feminine; Rubel & Soficaru 2012, 164). 953 954

228

Ciprian Crețu

dovedi utile în înţelegerea modurilor în care diverse categorii ale societăţii romane erau prezentate sau doreau să se reprezinte pe sine, utilizând diverse mecanisme care presupun elaborarea, codarea şi livrarea unor mesaje cul‑ turale. Mai mult, această categorie de surse poate oferi şi o cheie de lectură asupra atitudinilor şi emoţiilor romanilor în faţa morţii infantile.958 Din studiul lui Margaret King asupra comemorării copiilor în inscripţiile funerare, se poate observa că dintre cele 29.250 de epitafuri analizate, numai 1357 (4,6%) au fost dedicate copiilor din categoria de vârstă 0–4 ani. Acest procent este unul destul de mic, din moment ce, conform estimărilor, în Roma antică rata anuală a mortalităţii infantile a fost de 200–300 la 1000 de născuţi vii, iar aproximativ 50% dintre aceştia din urmă nu vor trăi până la vârsta de cinci ani.959 În acelaşi timp, categoria 10–14 ani este reprezentată prin 703 inscripţii (2,4%).960 Analiza inscripţiilor funerare raportată la cea a textelor autorilor antici discutate anterior problematizează încă o dată validitatea discursului con‑ struit pornind de la sursele scrise. Epitafurile remediază dezechilibrul aparent din sursele literare, în sensul că ele conţin o gamă destul de largă de formule şi expresii ale durerii şi suferinţei cauzate de pierderea unui copil. În timp ce literatura este extrem de deficitară în creionarea comportamentelor şi emoţi‑ ilor în cadrul unui asemenea eveniment nefericit961, multe epitafuri amintesc de durerea pricinuită la moartea unui copil de sex feminin, sau oferă exemple de părinţi care suferă din cauza acestor pierderi. De pildă, dintre cei 1164 dedicanţi care apar în inscripţiile funerare ridicate pentru copii, părinţii apar cel mai des în această ipostază, în 840 (72,2%) dintre cazuri.962 958   Trebuie să avem, desigur, în vedere opinia clasicistului canadian Brent Shaw, care con‑ sidera că o comemorare prin intermediul epitafurilor nu vine din niciun considerent natu‑ ral, biologic, nu reprezintă un răspuns automat declanşat de evenimentul morţii, ci este în întregime un act cultural artificial (Shaw 1987, 34). Un argument similar invocă şi Giancarlo Susini, susţinând că inscripţiile ne ajută să reconstruim nu istoria individului aşa cum a fost de fapt, ci individul, exclusiv în dimensiunea în care acesta voia să fie perceput, atât de contemporani, cât şi de viitoarele generaţii (Susini 1973, 61). Există, aşadar, aspecte proble‑ matice privind interpretarea epitafurilor, prin prisma faptului că amintirea decedatului, prin intermediul unui monument funerar, reprezintă într‑o oarecare măsură un produs al presiu‑ nilor şi aşteptărilor la nivel familial şi social de a‑şi onora rudele care nu mai sunt în viaţă. Se poate discuta despre aceeaşi codare şi livrare a unui mesaj cultural. Chiar dacă aceasta este singura cheie în care epitafurile pot fi interpretate în mod corect, acest lucru nu înseamnă, din punctul meu de vedere, că informaţiile obţinute sunt mai puţin valoroase. 959   Frier 1982, 247; Golden 1988, 155; Parkin 1992. 960   King 2000, 125. 961   În sursele literare, reacţiile materne la moartea unui copil sunt povestite sau doar comen‑ tate indirect exclusiv de către autori de sex masculin. 962   Bărbaţii sunt mai bine reprezentaţi în interiorul acestui procent, cu o pondere de 24,1%,

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

229

Pentru spaţiul românesc există în literatura de specialitate, până în momentul de faţă, doar două contribuţii succinte care aduc în discuţie regis‑ trul epigrafic, încercând să contureze un discurs cu privire la atitudinea romanilor faţă de moartea infantilă. În lucrarea sa de doctorat, nepublicată, Monumente funerare greco‑romane din Dobrogea. Semnificaţii sociale (secolele IV a. Chr. – IV p. Chr.),963 Raluca Iuliana Popescu remarcă, într‑un capitol legat de epitafurile dedicate copii‑ lor, faptul că pentru categoria de vârstă cuprinsă între 0 şi 1 an unde, teore‑ tic, ar trebui să fie consemnate cele mai multe monumente funerare, având în vedere că aceasta reprezenta o perioadă critică, nu există nicio inscripţie. Inscripţiile funerare ridicate pentru categoria de vârstă situată între 1 şi 4 ani ocupă 31,5% din numărul total de epitafuri în limba greacă şi aproape 40% din cele în latină.964 Cele mai multe monumente funerare aparţin cate‑ goriei 5–9 ani (42% dintre cele în limba greacă, respectiv 46% dintre cele în limba latină). În articolul „Early Roman and Late Roman child graves in Dobrudja (Romania). Preliminary considerations”, apărut în anul 2012, Irina Achim discută despre ataşamentul faţă de copii, pornind de la epitafurile dedicate acestora din provincia Moesia Inferior (Scythia Minor).965 Autoarea iden‑ tifică un număr de 40 de inscripţii funerare referitoare la copii (cu vârsta cuprinsă între 1 şi 14 ani), pe întreg teritoriul dobrogean, majoritatea fiind datate în secolul al doilea şi al treilea p. Chr. La acestea se adaugă opt inscrip‑ ţii târzii, de secolele IV–VI p. Chr.966 în timp ce mamele apar în 12,5% din inscripţii. Ambii părinţi sunt menţionaţi ca dedicanţi în cele mai multe cazuri, 35,6% (King 2000, 148–149). 963   Popescu 2013. 964   Eşantionul pe care se bazează analiza Ralucăi Popescu constă în 15 inscripţii funerare în limba greacă şi 21 în limba latină din Dobrogea, datate din secolul al IV a. Chr. până în secolul IV p. Chr (Popescu 2013, 26). 965   Achim 2012a. 966   Achim 2012a, 184. Într‑un studiu anterior, publicat într‑o lucrare care abordează struc‑ turile etno‑demografice la Dunărea de Jos în primele şapte secole ale erei noastre (Mihai‑ lescu‑Bîrliba 2009), Valentin Piftor identifică (pentru secolele I–III p. Chr.) 41 de inscripţii ce atestă 51 de indivizi sub vârsta de 15 ani în momentul morţii (Piftor 2009, 62–97). În ace‑ eaşi lucrare, din tabelul alcătuit de Mihailescu‑Bârliba, cu inscripţii funerare pentru inter‑ valul cuprins între sfârşitul secolului al III‑lea şi secolul al VI‑lea (Mihailescu‑Bîrliba 2009, 119–120), putem adăuga cinci inscripţii atestând 10 copii. Într‑o contribuţie ulterioară de această dată, din anul 2016, Dan Aparaschivei identifică 48 de inscripţii funerare care atestă decesul a 61 de copii – 21 de sex feminin, respectiv 40 de sex masculin (Aparaschivei 2016, 80–81). Trebuie menţionat faptul că autorul a luat în calcul epitafurile care menţionează indivizi cu vârsta cuprinsă între 0 şi 18 ani (Aparaschivei 2016, 79, nota 52). În orice caz, în contextul referitor la diferitele vârste pe care cercetătorii le au în vedere, este important de făcut o distincţie între „tipurile” de vârste. Există, în primul rând, o vârstă cronologică,

230

Ciprian Crețu

Merită amintite, în acest context, patru inscripţii funerare care se evi‑ denţiază prin faptul că menţionează decese infantile multiple. O inscripţie descoperită în zidul de incintă al cetăţii Ulmetum (Comuna Pantelimonul de Sus, judeţul Constanţa)967, datată la sfârşitul secolului al III‑lea p. Chr., comemorează încetarea din viaţă a trei copii: a lui Decius, la 14 ani, a lui Saturninus la nouă ani, şi a lui Varro la vârsta de cinci ani. Mai mult, este menţionat faptul că toţi trei au decedat în decursul a şapte zile.968 Cea de‑a doua inscripţie funerară a fost descoperită la Halmyris (Cetatea Zaporojenilor, Comuna Dunavăţul de Jos, judeţul Tulcea), în colţul de sud-vest al cetăţii bizantine de la Cetatea Zaporojeni, fiind întrebuinţată ca mate­rial de construcţie. Aceasta este datată în secolul al IV‑lea p.  Chr. Monumentul a fost ridicat pentru Nepotianus (37 de ani), de către soţia, fiul şi fiica acestuia, însă pe el apar menţionaţi doi dintre fiii defunctului, Victor şi Iuliana, care au trăit doi, respectiv trei ani. Alături de aceştia mai sunt amintiţi şi doi fraţi, Heraclius, care a încetat din viaţă la vârsta de trei ani, şi Vitalis, care a trăit cinci ani.969 A treia inscripţie funerară, descoperită la Tomis, ne informează despre decesul a cinci copii: Iulis, Dionysodoros, Leontianos, Dionysis şi Agrippina (însă fără a fi precizate vârstele acestora).970 care se referă la vârsta unei persoane măsurată de la naştere până la un moment precizat. În al doilea rând, există o vârstă fiziologică (sau biologică), este o expresie a condiţiei fizice pe parcursul vieţii. Aceasta variază considerabil, deoarece se bazează pe indicatori de creştere biologică pentru indivizii imaturi (e.g. copii şi adolescenţi), şi poate fi puternic influenţată de condiţiile de viaţă ale indivizilor. În fine, există şi o vârstă socială, care reflectă poziţia pe care o ocupă un individ în matricea socială, într‑un anumit moment. Fiind un construct social care face referire la comportamentul şi statutul adecvat atribuit unui individ dintr‑o categorie de vârstă particulară, această coordonată este variabilă, întrucât îşi are originile în percepţiile sociale a etapelor care alcătuiesc un ciclul de viaţă (vezi Ginn & Arber 1995; Gowland 2006; Uttley & Crawford 2006, 85–87; Lewis 2007, 2; Sofaer 2011). 967   Tocilescu 1896, 91–92. 968   Valerius Vale[n]s / e(t) Saturnina Satur/nini Decio Valenti / qui vixit annis XIIII / e(t) Saturnino Valen/tis qui vixit ann/os VIIII e(t) Va[r]ron/ni Valentis qui vi[xi]t / a[n]nos V na[ti]s car[issi]/mis e(t) sibi mem[o]ri[a]m / [--- p]osuerunt qui / def[unc]ti sunt na[ti] / s(upra) s(cripti) intra me(n)ses VII / [h]ave [vi]at[or] (Pârvan 1912, 541–543; Popescu 1976, 216–218; AÉ 1976, 0632). 969   Artemidora / coniu(n)x cum fili/o suo et filia sua / Viventia patri eo/rum titulum posu/ erunt // D(is) M(anibus) / memoria Ne / potiani prin/cipalis vixit / annis XXX|(VI)I Vic / tor fil(ius) vix(it) ann(is) II / Iuli(a)na filia v(ixit) an(nis) III / Heraclius fra(ter) / vixit an(nis) III Vita/lis frat(er) vix(it) an/nis V / valete lecto/res. (CIL III, 13739; Popescu 1976, 180–182; Suceveanu et al. 2003, 123–124). 970   θρέψε Διονυσόδωρος ποντάρχης παῖδας, ἵνα πάτρῃ καταλείψῃ / ἐκ γαμετῆς Ἰουλίας ἀρχιερείης μεγακύδου / διαδόχους ἀνθ’ αὑτοῦ ὡς θέμις ἦν βιότῳ, / ἀλλὰ νεμεσσήθη· κατῆλ-θαν γῆς ὑπένερθε / Ἰοῦλις, Διονυσόδωρος, Λεοντιανὸς καὶ Διονύσις / καὶ θυγάτηρ Ἀγριπ{ν}εῖνα τά-χος λείψασα τὸν ἄνδρα, / ὦ μ̣ο̣ί̣ρας ἀπαθοῦς· τό[κ]ους (IScM II, 369).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

231

În fine, cel de‑al patrulea epitaf, de data aceasta de expresie greacă, a fost descoperit la Histria şi datează din secolul al III‑lea p. Chr. Dedicantul (tatăl) îi aminteşte în cuprinsul inscripţiei funerare pe cei patru copii decedaţi îna‑ inte de vreme: Aristofan, la patru ani, Zouthis, decedat la un an, Sideros la 10 şi Artemideros la 18.971 Aşa cum sugerează şi inscripţiile funerare menţionate mai sus, apariţia numelor unor copii pe monumente dedicate adulţilor poate indica existenţa unui mormânt de familie colectiv, folosit pentru a depune rămăşiţele mem‑ brilor unei familii pe mai multe generaţii. Pe lângă epitaful amintit mai sus, în cazul Histriei mai există, din păcate, doar o singură altă inscripţie funerară care stă drept mărturie pentru decesul unui copil, datată tot în secolul al III‑lea p. Chr. Aceasta îl menţionează pe Zoilon, care a trăit şase ani.972 În ceea ce priveşte decesul copiilor foarte mici din teritoriul dobrogean, Achim ajunge la o concluzie similară cu cea a lui Margaret King pentru Roma. Se constată aproape o lipsă totală a atestărilor copiilor cu vârsta de până la un an.973 Din cele discutate până în acest moment în capitolul de faţă, se poate for‑ mula ideea că statutul marginal al copilului, deprecierea socială a acestuia, se manifestă pe mai multe dimensiuni. Axa fundamentală de distincţie între moartea unui copil şi moartea unui adult (precum şi întreg ansamblu de ele‑ mente pe care acestea le implică) este trasată, în mod absolut firesc, de com‑ portamentul celor rămaşi în viaţă în faţa unor asemenea evenimente. Aşa cum s-a putut observa, autorii antici care s-au aplecat în lucrările lor asupra unor cazuri de morţi infantile îndemnau la control de sine, în perspectiva unei viziuni stoice asupra vieţii şi morţii, şi a unui comportament conform cu preceptele promovate de această şcoală de gândire. Evenimentul morţii unui copil se distingea şi printr‑o coordonată tem‑ porală, care face referire atât la durata funeraliilor, care trebuiau să fie cât mai scurte, cât şi la perioada de doliu de după ele, care era de asemenea   Θ(εοῖς) [Κ(αταχθονίοις)] / Χρύσιππος Σιδη̣[ροῦ] / ζῶν κατεσκεύασα ἑ/αυτῷ τε καὶ τῇ συμβίῳ Πώ/μῃ Ἀρίστωνος καὶ τέ/κνοις ∙ Ἀρίστωνι, ζήσαντι /ὡς ἔτη ∙ δ ∙ Ζούθει, ὡς ἔ/τη ∙ α ∙ Σιδηρῷ, ὡς ἔτη ∙ ι ∙ / Ἀρτεμιδώρῳ, ὡς ἔτη / ∙ ι∙η μνήμης χάριν / χαίροιτε / χαῖρε καὶ σὺ παροδῖτα (IScM I, 303; Alexandrescu‑Vianu 2000, 152, nr. catalog 220). 972   Διογένης Ζωΐλου / ἀνέθηκα τέκνῳ εἰ/δίῳ ὀνόματι Ζωί/λωνι. τὸν ἥρωα εἰς θε/ούς· τύνβονς(!) ἔχω τὴν / κόνην. ἐτῶν ἕξ. Ζωΐ/λον χαῖρε. χαῖρε καὶ σὺ / παρωδῖτα (IScM I, 309). Mai există două inscripţii funerare histriene de secol II p. Chr. ce atestă decesul unor indivizi tineri, dar pe care nu le‑am inclus aici, datorită vârstei care depăşeşte pragul impus în studiul de faţă. Este vorba despre Victor, decedat la 16 ani (IScM I, 282) şi Crispus care a încetat din viaţă la vârsta de 18 ani (IScM I, 284). 973   Achim 2012a, 185. 971

232

Ciprian Crețu

una redusă, raportat la o situaţie care implică decesul unui adult (al unui soţ sau părinte, de exemplu). Nu în ultimul rând, o a treia dimensiune este cea spaţială, care presupune selectarea preferenţială a unui anume loc în vederea depunerii cadavrului unui copil, în opoziţie cu spaţiul formal (necropola) rezervat înmormântă‑ rilor de adulţi. La lista palierelor de analiză enumerate mai sus, se mai poate adăuga şi cel al surselor epigrafice, care se află la graniţa dintre cele două categorii, cea a surselor scrise pe de o parte, şi cea a surselor arheologice, de partea cea‑ laltă. Studiul epitafurilor s-a dovedit util ca mecanism de contrabalansare a discursului furnizat de sursele scrise, în ceea ce priveşte comportamen‑ tul celor îndoliaţi, expresiile durerii şi suferinţei acestora, în urma pierderii unui copil. În acest subcapitol am încercat, având la dispoziţie o gamă destul de variată de surse, atât scrise, cât şi arheologice (ambele ridicând însă nume‑ roase probleme), să conturez un discurs cu privire la modul în care soci‑ etatea romană în ansamblul ei a considerat să se comporte în momentul morţii copiilor. Justificarea pentru un asemenea demers vine din faptul că am observat că literatura istorică şi arheologică preocupată de antichitatea (greco‑) romană din spaţiul românesc se caracterizează prin lipsa aproape totală a unei asemenea întreprinderi.974 Tocmai din cauza acestei lipse am considerat nevoia unei discuţii ample, venită din dorinţa plasării într‑un context mai larg a practicilor funerare de la Histria, care reprezintă substanţa lucrării de faţă.

5.4. Studiu de caz: mormintele de copii de la Histria Prin prisma descoperirilor funerare, unul dintre cele mai importante sec‑ toare arheologice este cel numit convenţional Bazilica extra muros (cu sigla sectorului BEM), unul dintre primele monumente de la Histria a cărui cer‑ cetare a început odată cu descoperirea sitului de către V. Pârvan în anul 1914. În perioada 1955–1956, E. Popescu deschide o secţiune transversală nordsud pe lăţimea edificiului, prilej cu care apar 12 morminte de inhumaţie.975   Cu doar două excepţii, după cunoştinţele mele, care nu fac decât să susţină punctul de vedere exprimat. Este vorba despre articolul lui Alexander Rubel şi Andrei Soficaru (Rubel & Soficaru 2012), o scurtă trecere în revistă a câtorva cazuri de înmormântări de copii, plecând de la descoperirile din cadrul sitului de la Ibida (Slava Rusă), şi despre articolul Irinei Achim care cuprinde, aşa cum menţionează şi titlul, o serie de consideraţii preliminare cu privire la mormintele de copii din Dobrogea în epocă romană (Achim 2012a). 975   Din care numai opt au fost cercetate arheologic (vezi Pippidi 1959). 974

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

233

N.  Hamparţumian976 reia cercetările în anul 1961 (până în 1964), efectu‑ ând o secţiune transversală pe direcţia est-vest, care să intersecteze partea centrală şi curtea bazilicii. Atunci sunt descoperite 74 de schelete pe baza cărora se stabileşte existenţa a două zone de depunere: prima care a funcţio‑ nat în intervalul cuprins între secolul al IV‑lea şi prima jumătate a secolului al V‑lea p. Chr, şi cea de‑a doua, contemporană cu bazilica, pentru sfârşitul secolului al V‑lea şi până în prima parte a secolului al VII‑lea. Începând cu anul 2001 o echipă aflată sub coordonarea Vioricăi Rusu‑Bolindeţ a continuat săpăturile în sectorul BEM, conducând la iden‑ tificarea altor 23 de morminte de inhumaţie.977 Din anul 2009, cercetările în zonă (Sectorul Histria‑Sud)978 au fost începute de Mircea Dabîca, aducând 19 noi descoperiri funerare.979 În cazul Histriei romane, sunt cunoscute două zone funerare.980 O primă zonă este cea de pe platoul de Vest, din afara zidului roman timpuriu de secol II p. Chr. (unde au fost deschise sectoarele denumite convenţional X şi Z, cercetate în perioada 1949–1959, cu 62 de descoperiri funerare).981 Cea de‑a doua zonă de depunere este tot extra muros, în afara zidurilor cetăţii, care îşi restrânge din nou suprafaţa. Este construit un nou zid de incintă, cel mai probabil către sfârşitul secolului al III‑lea p. Chr. În această zonă s-au descoperit majoritatea mormintelor de epocă romană, 110 la număr. Aşa cum am menţionat deja, cel mai important sector este cel denumit conven‑ ţional Sectorul BEM.  Există, aşadar, o zonă funerară pentru secolele I–II p. Chr., şi o alta cu depuneri de secolele IV–VII p. Chr. Statisticile au fost realizate luând în calcul numai cazurile despre care aveam suficiente informaţii specifice. Una dintre principalele probleme care face cercetarea de faţă dificilă este reprezentată de sistemul de notare sau de absenţa acestuia. De asemenea, denumirea sectoarelor e posibil să fi fost făcută cu un scop precis, dar acest lucru complică identificarea mormintelor.   Hamparţumian a fost şi primul arheolog (şi poate singurul din toată istoria cercetării în cadrul sitului Histria, cu excepţia lui P. Alexandrescu, care a desfăşurat săpături în necropola tumulară) care menţionează printre obiectivele săpăturii şi un element legat de mediul fune‑ rar: stabilirea fazelor de evoluţie ale necropolei romane târzii, a cronologiei şi a relaţiei aces‑ teia cu edificiul de cult (bazilica creştină din apropiere); vezi Hamparţumian 1971a; 1971b. 977   Rusu‑Bolindeţ 2010; 2014. 978   Denumit în continuare sectorul HS (Histria‑Sud). 979   Dabîca 2009; 2010; 2011; 2012; 2013a; 2013b; 2014. 980   Prefer termenul de zonă funerară sau zonă de depunere celui de cimitir, întrucât consi‑ der că identificarea exactă a unui asemenea spaţiu, definit ca un anumit sector delimitat de anumite rezoluţii formulate a priori, este destul de dificilă în cazul Histriei, cel puţin pentru moment. 981   Condurachi 1954; 1957. 976

234

Ciprian Crețu

Se poate face referire aici la faptul că în unele campanii ele cu fost notate începând cu cifra 1, ca apoi, în acelaşi sector numărătoarea să se reia tot de la 1. Se adăugă şi faptul că mormintele ce aveau aceleaşi numere au fost des‑ coperite în acelaşi an, dar în sectoare diferite ale cetăţii. Uneori, din păcate, descrierile de morminte sunt extrem de sumare. Au fost identificate 51 de morminte de copii, de diferite vârste.982 Acestea sunt distribuite, aproape în mod egal, după cum urmează: 24 se află în zona funerară I (în zona aferentă perioadei romane timpurii a cetăţii), iar celelalte 27 au fost descoperite în cea de‑a doua zonă funerară, utilizată în secolele IV–VII p.  Chr. (vezi Pl.  8/a). La acestea se adaugă cinci morminte duble (M29/1961 = 152, M38/1961 = 161, M55 = 178, M57 = 180 şi M73/1964 = 196 descoperite în sectorul BEM)983 şi două morminte triple (M5/1955 = 45 des‑ coperit în sectorul Z2984 şi M18/1961 = 141 în sectorul BEM)985, care conţin şi schelete de nonadulţi în asociere cu cele ale adulţilor. În ceea ce priveşte poziţia defunctului, în aproape toate cazurile mormin‑ telor de copii, aceasta este decubit dorsal (35 din 38 de morminte; 92%), cea „clasică” în cazul inhumaţiilor de epocă romană.986 Există doar două cazuri de depunere în poziţie chircită (M28/1962 = 151 – în poziţie chircită, pe par‑ tea stângă, orientat S-N, depus într‑o groapă simplă, cu pat din pietre şi frag‑ mente de cărămizi – din săpăturile vechi ale lui N. Hamparţumian şi pro‑ babil recentul M21/2017 = 243987) şi unul în poziţie decubit lateral dreapta (M19/1961 = 142, orientat pe direcţia SV-NE, depus în groapă simplă).988   Materialul osteologic uman descoperit în cercetările din sectoarele BEM şi Histria Sud au beneficiat de analiză antropologică efectuată de Dr. Andrei Soficaru. 983   Hamparţumian 1971a, 200–209. 984   Condurachi 1957, 48. 985   Mormânt descoperit în anul 1961, în timpul săpăturilor conduse de N. Hamparţumian. Acesta remarcă faptul că mormântul conţine două schelete, notate 18a (copil, în poziţie decubit dorsal, cu capul spre dreapta, spre scheletul adultului) şi 18b (adult, cu craniul aple‑ cat spre stânga, lipit de cel al copilului). În urma analizei antropologice, realizate de Andrei Soficaru, s-a constatat existenţa a trei indivizi. Hamparţumian notează că în umplutura gro‑ pii mormântului în cauză s-a descoperit şi un craniu care provine de la un mormânt anterior deranjat (notat M18c). Craniul aparţine unui copil şi se află sub ţiglele mormântului (pro‑ babil o reînhumare, remarcă autorul săpăturilor). Cel mai probabil, materialul osteologic descoperit în acest complex a fost depozitat cu totul într‑o singură cutie care, ajunsă în depo‑ zitele Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer”, a fost considerată ca atare. 986   Pentru 9 morminte de copii nu există nicio informaţie referitoare la poziţia corpului. Nu includem în statistică cele patru cazuri de înmormântări în amforă (T8, T11 şi T17, desco‑ perite în cadrul săpăturilor din sectorul Terme II, în perioada 1964–1973; Suceveanu 1982, 36–37; M69/1964; Hamparţumian 1971a, 200–209), unde am consemnat poziţia corpului ca atare, în interiorul recipientului ceramic. 987   Informaţii obţinute de la autorul săpăturii, Mircea Dabîca. 988  Creţu et al. 2020, 152. 982

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

235

Situaţia este una similară şi în cazul mormintelor de adulţi,989 cu un număr de 101 (96%) indivizi depuşi în poziţie decubit dorsal, şi cu doar 4 (3%) cazuri de depuneri în diverse poziţii. Se observă, aşadar, faptul că nu există nicio diferenţă semnificativă pe acest palier de analiză, între tratamentele funerare aplicate adulţilor şi cele destinate copiilor. Diferenţa de procentaje vine din existenţa unui număr mai mare de poziţii variate în cazul mormin‑ telor de adulţi, însă caracterul predominant al poziţiei decubit dorsal este evident şi în rândul acestora. Din cele 51 de complexuri funerare aparţinând copiilor, pentru 12 (23%) dintre ele nu avem nicio informaţie privind orientarea. Pentru restul, este evidentă preferinţa pentru orientarea V-E (cu deviaţia VSV-ENE şi VNVESE), aceasta fiind identificată în 18 cazuri (46%). Orientarea pe direcţia SV-NE apare la 9 morminte (23%), fiind urmată de orientările E-V şi NV-SE, aşa cum se poate observa în graficul din Planşa 8/b. Orientarea mormintelor de copii pare că urmează acelaşi tipar ca şi în cazul mormintelor de adulţi, aşa cum sugerează şi graficul din Planşa 9/a. Astfel, orientarea predominantă a mormintelor de adulţi este, de aseme‑ nea, cea pe direcţia V-E, cu 52 de complexuri funerare care ilustrează acest lucru (56%). Exact ca în cazul mormintelor de copii, cea de‑a doua orientare preferată pentru mormintele de adulţi este SV-NE, identificată în 19 cazuri (21%). Urmează orientările E-V şi NV-SE, cu o pondere asemănătoare. Situaţia de faţă, aceea a similitudinii observate în cazul orientărilor mor‑ mintelor de copii şi a celor de adulţi este, într‑o oarecare măsură, rezultatul ponderii unei orientări într‑o zonă funerară cu mai multe descoperiri, cum este de exemplu sectorul necropolei romane târzii, BEM. Mormintele cu ori‑ entarea cea mai des întâlnită, V-E, indiferent că aparţin copiilor sau adulţi‑ lor, sunt răspândite în ambele zone funerare: 15 dintre acestea au fost iden‑ tificate în cadrul necropolei romane timpurii, de pe platou (sectorul Z2, cu morminte datate în intervalul cuprins între secolele II–IV p. Chr.); 36 aparţin zonei funerare târzii, aferente sectoarelor BEM şi Histria Sud. În cazul celei 989   Există 107 morminte incluse în această categorie, dintre care pentru două nu avem infor‑ maţii privind poziţia scheletului (M32/1961=155 şi M47/1962=170, descoperite în sectorul BEM; despre M32 ştim că avea scheletul deranjat de groapa şi cista din piatră a lui M33, întrucât atât fragmente din bazin, cât şi oasele lungi s-au găsit deasupra acestuia din urmă. Singurele menţiuni notate de autorul săpăturii sunt acelea că mandibula era deplasată, cra‑ niul fiind puternic căzut pe partea dreaptă, iar membrul superior drept este întins de‑a lun‑ gul corpului; M47 a fost descoperit într‑un profilul unui şanţ, neexistând detalii ulterioare despre acesta; Creţu et al. 2020, 154. Statistica referitoare la orientarea corpului se raportează la cele 105 morminte de adulţi despre care există informaţii suficiente cu privire la acest aspect.

236

Ciprian Crețu

de‑a doua orientări pentru care s-a observat o preferinţă, SV-NE, toate mor‑ mintele (28) la care a fost observată aceasta provin din zona necropolei târzii (secolele IV–VI p. Chr; sectorul BEM şi Histria Sud), cu o singură excepţie – M9/1958 = 109, din zona necropolei tumulare.990 Dintre aceste morminte, 19 sunt de adulţi şi 9 de copii.991 Mormintele de copii sunt împărţite în mod egal între cele două zone funerare, existând câte 24 de complexuri funerare în fiecare zonă de depunere. Arhitectura spaţiului funerar992 în cazul mormintelor de epocă romană de la Histria se caracterizează prin existenţa unei varietăţi de soluţii de ame‑ najare, iar mormintele de copii nu fac excepţie. Cu excepţia înmormântărilor care au ca recipient pentru corpul defunct amfore (4 cazuri), pentru restul a fost săpată o groapă simplă, individul fiind depus în majoritatea cazurilor direct pe fundul acesteia sau. Ipoteza existenţei unui sicriu în care defunctul era depus apare în doar trei situaţii. În cazul M4/1955 = 35, au fost descope‑ rite 10 piroane de fier, lungi de 10 centimetri, care cel mai probabil provin de la o structură de tip sicriu. Mai mult, în acest mormânt a fost descoperită o foaie din bronz ce se putea aplica pe lemn, cu ajutorul a patru cuişoare rămase in situ pe colţurile ei. Placa are în centru o perforaţie pentru intro‑ dus o cheie. Autorul săpăturilor consideră că această piesă face parte dintr‑o încuietoare a sicriului din lemn, sau a unei casete care fusese depusă lângă defunct.993 Tot în cadrul sectorului necropolei romane din zona de sud a platoului a fost descoperit şi următorul mormânt, M5/1955 = 36, aparţinând unui nonadult de sex feminin.994 Și în cazul acestui complex, au fost desco‑   Un mormânt din cadrul movilei XVI, cu groapă de tip catacombă (Condurachi 1960, 258). 991   Am eliminat din acest calcul complexul M18/1961. În articolul său din 1971, N. Hampar‑ ţumian notează mormântul în cauză ca fiind unul dublu, ce conţinea un schelet de adult şi unul de copil (notate M18a şi M18b/1961 în fişa complexului; Hamparţumian 1971a, 203). Autorul săpăturilor menţionează în fişa mormântului faptul că în umplutura gropii a fost descoperit un craniu care provine de la un mormânt anterior deranjat (notat M18c; Arhiva IAB, Fond N. H). Acesta este descris ca fiind un craniu de copil sub ţigle, şi se emite ipo‑ teza existenţei unei reînhumări, trecută sub semnul întrebării. Andrei Soficaru, în momentul efectuării analizelor antropologice, constată că materialul osteologic din acest complex este reprezentat de scheletele a doi copii, de 4, respectiv 5 ani, şi de acela al unui adult în vârstă de 50 de ani. Deşi în carnetul de săpătură este notat că acesta este orientat SV-NE, conform aşezării pe plan, mormântul este perfect orientat V-E.  992   Prin arhitectura spaţiului funerar mă refer la orice mod de amenajare al spaţiului, de la groapa propriu‑zisă în care este depus corpul defunct, până la structuri externe ale mormân‑ tului, construite după depunere, cum sunt, de pildă, acoperişurile din tegule, sau amenajările unor rânduri de pietre în proximitatea mormântului. 993   Condurachi 1957, 34. 994   Atribuirea sexului a fost făcută de autorul săpăturilor, probabil având la bază existenţa unor obiecte de inventar care împing spre această concluzie, printre care ace din bronz, 990

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

237

perite şapte piroane din fier, având aceeaşi dimensiune de 10 centimetri. În cazul M5/1955 = 26, din Sectorul X, posibilitatea existenţei unui sicriu este avansată considerând descoperirea unui piron din fier.995 În orice caz, apari‑ ţia unui singur piron poate fi cu greu acceptată ca indiciu al prezenţei unui sicriu, în cazul de faţă. Dintre mormintele de copii, 21 (41%) nu prezintă niciun fel de amenajare funerară, în afara unei gropi simple996 în care a fost depus corpul defunct. Pentru celelalte 30 de complexuri, supravieţuitorii au optat să investească în diverse soluţii de amenajare a spaţiului funerar. Cea mai răspândită formă este aceea a amenajării unui parapet sau rând de pietre, pe o latură a mor‑ mântului, sau pe centrul acestuia, întâlnită în 14 cazuri (46%).997 Acestea sunt fie calcare, fie şisturi verzi de dimensiuni relativ mari. O altă amenajare o reprezintă acoperirea mormintelor cu tegulae. Această practică îmbracă două forme: realizarea unui acoperiş în dublă pantă – aşa‑numitele mor‑ minte alla cappuccina998 (vezi Planşa 9/b), sau realizarea unui acoperământ, fie cu materialele depuse efectiv peste corpul defunct, fie sub forma unui capac din ţigle aşezate, de această dată, în poziţie orizontală. Amenajarea unui acoperiş în dublă pantă este întâlnită în şapte cazuri.999 M30/1962 = 153 şi M38/1961 = 161 sunt morminte în casetă din piatră care au fost acoperite cu ţigle, respectiv cu pietre.1000 Soluţiile diferenţiate de amenajare a spaţiului funerar (alături de alte ele‑ mente‑cheie, precum inventarul funerar sau gradul de elaborare al practicilor rituale asociate), gândite în termenii elaborării şi a gradului de efort investit (înţeles ca efort material), au fost invocate în repetate rânduri în literatura antropologică şi arheologică, ca mecanism de diferenţiere în cadrul unei societăţi.1001 Profesorul american de antropologie Nan. A. Rothschild nota, brăţări din sârmă de bronz răsucită, mărgele, un pandantiv din bronz cu o dublă ansă, un cercel din aur înalt de 31 mm, un inel din aur cu o piatră albă şi sferică pe ban, 2 inele de fier cu pietre gravate (vezi Condurachi 1957, 34; Fig. 19). 995   Condurachi 1957, 29. 996   Sau a unui recipient ceramic, în cazul înmormântărilor în amfore, patru la număr. 997   Din numărul total al mormintelor care prezintă amenajări. 998   Vezi Heinzelmann 2001; Toynbee 1971, 101–102; Small et al. 2007 (pentru catalogul des‑ coperirilor funerare de la Vagnari, dintre care numeroase morminte de acest tip). 999   Dintre cele şapte morminte de copii cu acoperiş în dublă pantă, doar două aveau dispuse pe coamă şi un rând de olane (M10/1961=133 şi M52/1962=175; v. Hamparţumian 1971, 202, Fig. 2/f; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 8/c; 154; Pl. 16/d.). 1000  Creţu et al. 2020, 153; Pl. 15/a; 156; Pl. 18/c. 1001   Vezi Alekshin 1983 (şi comentariile); Anghelinu 2012 (pentru un studiu privind inega‑ litatea în epoca paleolitică pornind de la registrul funerar); Chapman 2003 (un articol de sinteză despre dimensiunile sociale ale practicilor funerare); Liu 2005, 117–158 (pentru o discuţie privind diferenţierea socială în cazul neoliticului din China); Parker Pearson 1982;

238

Ciprian Crețu

în 1979, că porneşte de la ipoteza că distincţiile vizibile în practicile mor‑ tuare reflectă distincţiile de statut vizibile în timpul vieţii. Dacă se remarcă existenţa unor modele (patterns) în practicile mortuare, se presupune că acestea se referă la diviziuni structurale în societate.1002 În plus faţă de diversele aspecte sociale şi politice, vârsta individului defunct poate fi luată în considerare ca vector al mecanismului de diferen‑ ţiere în ceea ce priveşte practicile funerare. Numeroase cercetări antropolo‑ gice şi etnologice sugerează faptul că vârsta este un factor cu o semnificaţie socială semnificativă.1003 Pe lângă sex, vârsta este un atribut uman fundamental. Aceasta este în acelaşi timp şi un factor dinamic. Procesul înaintării în vârstă nu este numai unul pur biologic, ci reprezintă o transformare construită şi sancţionată la nivel social, comunitar. Există două faţete ale acestui fenomen, care trebuie luate în considerare: pe de o parte, procesul înaintării în vârstă este experi‑ mentat de fiecare membru al societăţii la nivel individual; de cealaltă parte însă, natura şi derularea acestuia este determinată de aşteptările şi condiţio‑ nările mediului social. Tocmai de aceea, aşteptările individului şi noţiunile aferente despre rolurile şi normele sociale care trebuie îndeplinite variază în funcţie de vârstă. Astfel, anumite evenimente, precum diversele ritualuri de iniţiere, pubertatea, logodna, căsătoria sau moartea, nu sunt doar o serie de evenimente importante pentru persoana în cauză, ci constituie repere bio‑ grafice şi metafore culturale ale evoluţiei biologice, psihologice şi sociale ale individului în cadrul comunităţii. Studierea cauzelor şi mecanismelor care diferenţiază tratamentul fune‑ rar aplicat unor grupuri sau categorii sociale a prezentat un interes con‑ stant, deopotrivă pentru antropologi şi arheologi, în special începând cu deceniul al optulea al secolului trecut, odată cu dezvoltarea arheologiei procesualiste. În ultima jumătate de secol au avut loc numeroase discuţii şi evoluţii în ceea ce priveşte încercările de reconstrucţie a sistemelor sociale din trecut pornind, în primul rând, de la rămăşiţele materiale asociate unor evenimente cu caracter funerar. În această perioadă s-au evidenţiat o serie de demersuri care căutau să stabilească principii de legătură între cultura materială asociată practicilor funerare şi forma organizării sociale, evidenţi‑ erea existenţei unor statute, diferenţieri de gen, sau pe criteriul categoriei de Pearce 2016 (pentru o analiză asupra relaţiei dintre statut şi practicile funerare în Britannia romană); Calliauw 2017 (pentru vârstă ca o categorie socială reflectată în practicile funerare în Creta pre‑ şi protopalaţială). 1002   Rothschild 1979, 660. 1003   Bernardi 1955; Kertzer & Madison 1980; 1981; La Fontaine 1978.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

239

vârstă.1004 Ca punct de reper istoriografic se poate stabili anul 1971, moment în care apare articolul lui Lewis Binford, „Mortuary Practices: Their Study and Their Potential”,1005 în care, prin utilizarea unor analogii etnografice, demonstrează că diferenţierea şi complexitatea ritului funerar şi a inventa‑ rului aferent reflectă compartimentarea unor persoane sociale (social per‑ sona) distincte în cadrul structurii societăţii. Prin persoana socială a unui individ înţeleg un compozit alcătuit din identităţile sociale deţinute de‑a lungul vieţii – vârstă, sex, poziţie socială şi apartenenţă socială – sau atribu‑ ite la moarte – cauzele sau locul morţii.1006 Cu privire la informaţiile disponibile despre mormintele de epocă romană de la Histria, trebuie menţionat faptul că acestea au un caracter absolut ine‑ gal, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Nu există informaţii suficiente despre toate mormintele. De exemplu, pentru unele cazuri nu este specificată nici măcar orientarea defunctului, sau dacă există o amenajare externă cum ar fi un acoperiş din ţigle sau o casetă din piatră, o cistă ş.a.m.d. Se remarcă, aşadar, lipsa generală a unora dintre cele mai importante date pe care Binford le ia în considerare, făcând astfel imposibil un demers de acest tip pentru mormintele de la Histria. Considerând cele de mai sus, trebuie căutată o altă soluţie pentru a încerca conturarea unui discurs cu privire la mormintele de copii din punctul de vedere al diferenţierii sociale exprimate în registru funerar. Având la dispozi‑ ţie suficiente detalii privind amenajările funerare, merită analizat în ce măsură acestea ne pot oferi un cadru de analiză pe acest palier. O construcţie teoretică similară cu cea dezvoltată de Binford se poate dovedi utilă în acest sens.   Trebuie menţionat în acest context faptul că majoritatea noilor abordări inovative la care mă refer au venit dinspre arheologia preistorică (vezi Saxe 1970; Binford 1971; Brown 1971; Shennan 1975; Peebles & Cus 1977). Chiar dacă arheologia clasică (preocupată de Antichi‑ tate) nu a participat activ la astfel de dezbateri, aşa cum este ilustrat şi sugerat cu umorul spe‑ cific britanic într‑un desen al lui Simon James, publicat în lucrarea lui Paul Bahn, Archaeo‑ logy: A very short introduction (Bahn 1996, 73), apariţia noilor curente de gândire s-a resimţit destul de bine şi în acest domeniu. Istoricii interesaţi de perioada Antichităţii greco‑romane încep să formuleze întrebări şi să caute răspunsuri cu privire la aspecte precum statutele sociale, ritualurile (nu neapărat din sfera funerară), ideologia şi relaţiile de putere şi altele. În contextul dezvoltării arheologiei postprocesualiste, arheologilor care studiază Antichitatea li se oferă posibilitatea de a se alătura dezbaterilor. Unul dintre cele mai practice exemple este apariţia şi succesul ulterior al Theoretical Roman Archaeology Conference (TRAC), începând cu anul 1991. La o scurtă analiză a conţinutului celor 26 de volume publicate în urma con‑ ferinţelor TRAC, se observă regularitatea studiilor privind structurile sociale, identităţile, studiile de gen, relaţiile de putere etc. Important este faptul că numeroase studii din aceste volume sunt bazate pe discuţii privind contexte funerare (vezi Struck 1995; Pearce 1998; Petts 1998; Williams 1999; Pearce 2001; Gowland 2001; White 2007; Botturi 2016). 1005   Binford 1971. 1006   Binford 1971: Tabelele 1 şi 2). 1004

240

Ciprian Crețu

Antropologul american Joseph Tainter, dezvoltă, pornind de la ide‑ ile enunţate de Binford, un demers care încearcă să surprindă şi să explice diversitatea şi diferenţierea practicilor funerare, plecând de la consumul de energie1007 investită într‑un eveniment funerar.1008 Tainter notează că: “[…] a higher social rank of a deceased individual will correspond to greater amounts of corporate involvement and activity disruption, and this should result in the expenditure of greater amounts of energy in the interment ritual. Energy expenditure should in turn be reflected in such features of burial as size and elaborateness of the interment facility, method of handling and dis‑ posal of the corpse, and the nature of grave associations.”1009

Binford considera că, din moment ce moartea unei persoane marchează întreruperea activităţilor cotidiene normale ale unei comunităţi, cu cât statutul persoanei decedate este mai important (măsurabil prin numărul de persoane care au obligaţii legate de statut faţă de individul în cauză), cu atât investiţia comunitară va fi mai mare în termeni de complexitate a ritualului funerar sau a amenajării locului de depunere (investiţie cuan‑ tificabilă prin consumul de timp şi de resurse materiale). Această idee se sprijină pe premisa conform căreia dimensiunile verticale de diferenţiere sunt sau pot deveni măsurabile prin determinarea cantităţii de energie exprimată în registrul funerar. În aceste condiţii, ca „elemente marginale” ale societăţii,1010 este de aşteptat ca cei mai mici membri ai acesteia să nu beneficieze de un tratament funerar complet, incluzând aici actul final al depunerii, sau, atunci când sunt descoperite înmormântări, acestea să fie extrem de simple cu o investiţie minimă de efort pe toate palierele (amena‑ jare funerară, inventar, etc). Într‑un studiu, arheologul american Christopher Carr,1011 demonstrează că există doi factori sociali dominanţi care determină practicile de înmor‑ mântare: primul este vârsta, fiind vorba în primul rând despre diviziunea între copil şi adult, iar cel de‑al doilea este clasa socială. Analiza lui Carr a arătat că vârsta a fost un factor semnificativ în momentul în care au fost luate în considerare următoarele elemente variabile: amplasarea mormântului,   Este vorba despre aşa‑numitul effort-expenditure principle, propus de Binford (1971) şi dezvoltat de Tainter (1973, 1975, 1978). 1008   Tainter 1973. 1009   Tainter 1978. 1010   Cel puţin aşa cum reiese din analiza surselor scrise (vezi prima parte a capitolului de faţă). 1011   Carr 1995. 1007

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

241

modul de tratare a corpului defunct, cantitatea de energie învestită în eve‑ nimentul funerar, numărul tipurilor de înmormântări, concluzionând că practicile mortuare sunt determinate printr‑o combinaţie de factori filoso‑ fico‑religioşi şi sociali, precum şi de factori fizici şi circumstanţiali.1012 În încercarea construirii unei faţete a discursului privind practicile fune‑ rare întâlnite în cazul mormintelor de copii, păstrând în minte cele discu‑ tate anterior, referitor la abordarea lui Tainter, cea mai la îndemână analiză este aceea a comparării soluţiilor de amenajare a spaţiului funerar la mor‑ mintele de copii cu situaţia întâlnită la cele aparţinând adulţilor. 1013 Astfel, se pot formula o serie de constatări. Dintre cele 48 de morminte de copii, 21 (41%) nu prezintă niciun fel de amenajare în afară de groapa simplă (sau recipientul ceramic, în cazul celor patru înmormântări în amfore) în care a fost depus corpul defunct, în timp ce pentru cele 105 complexuri funerare care au putut fi identificate ca aparţinând unor adulţi, 49 (46%) se înca‑ drează în această categorie. În urma analizei comparative a amenajărilor funerare pentru cele două categorii avute în vedere, copii şi adulţi, s-a putut constata existenţa unui model, a unei simetrii,1014 aşa cum se poate observa şi în graficul din Planşa 10/a.1015 Ca şi în cazul mormintelor de copii, şi pentru acelea de adulţi, forma de organizare a spaţiului de înmormântare cel mai des întâlnită o constituie realizarea unui rând de pietre sau ţigle pe o latură a gropii. Aşa cum am notat   Carr 1995.   Tabloul general în ceea ce priveşte amenajările funerare se prezintă în felul următor: Din totalul de 211 morminte introduse în baza de date, 95 (45%) nu prezintă niciun fel de amenajare. În cazul a 47 de morminte (22%), a fost amenajat un rând de pietre sau ţigle pe o latură a gropii; 23 (11%) au fost acoperite cu ţigle sau pietre, fără o structură bine defi‑ nită (e.g. un acoperiş sau un capac); 19 (9%) prezintă amenajare de acoperiş din ţigle în dublă pantă, în timp ce doar 4 (2%) au acoperiş orizontal din acelaşi material; 8 (4%) au fost amenajate cu casetă din piatră. Printre celelalte soluţii de amenajare a spaţiului funerare se regăsesc depunerea unui rând de pietre sau ţigle în centrul mormântului sau cazurile în care a fost documentată existenţa unui semn funerar la suprafaţă, care să marcheze existenţa şi localizarea mormântului (Cum apar, de pildă, deasupra lui M11/1959, descoperit în sectorul necropolei tumulare, două grupe de semne de mormânt: către picioare câteva pietre mari plate aşezate vertical, cu faţa spre sud-est uşor înclinate spre mormânt, iar pe latura de sudvest a mormântului, ţigle, olane şi pietre plate mari, înălţându‑se într‑un fel de construcţie; Condurachi 1962, 416). 1014   A unui pattern, definit ca un anumit număr de elemente (sau categorii, cel puţin două; vezi Wade 2006, 2) conectate împreună de un anumit număr de relaţii (Papentin 1980) sau ca un aranjament caracterizat de ordinea elementelor din care este compus, mai degrabă decât de natura intrinsecă a acestora (Wiener 1950, 3). 1015   Datorită faptului că există un număr mai mare de morminte aparţinând adulţilor, dife‑ renţa valorică între acestea şi mormintele de copii este naturală, însă se observă în mod sufi‑ cient de clar simetria preferinţelor pentru anumite amenajări funerare în ambele categorii în cauză. 1012 1013

242

Ciprian Crețu

mai sus, aceasta apare în cazul a 14 morminte de copii (45%). Pentru mor‑ mintele de adulţi s-a optat pentru această soluţie în 31 de situaţii (55%).1016 Cel de‑al doilea mod de amenajare funerară pentru care s-a optat cel mai des este construirea unui acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. Acesta a fost utilizat pentru şapte morminte de copii, în timp ce mormintele de adulţi cu o asemenea structură externă însumează 10 cazuri. Dacă privim, din nou, în cheie comparativă modul în care romanii au înţeles să amenajeze structurile funerare atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, putem observa încă o dată faptul că nu se evidenţiază diferenţe semni‑ ficative între tratamentele aplicate acestora, care să denote existenţa unui sta‑ tut depreciat sau inferior al copilului în raport cu adultul, cel puţin pe acest palier de analiză. Aşa cum am încercat să surprind în graficul privind ame‑ najările mormintelor pe criteriul categoriei de vârstă (cu două categorii de referinţă, copii şi adulţi), sunt întâlnite diverse tipuri de amenajări în cazul ambelor categorii. Ceea ce trebuie subliniat aici este preferinţa pentru unele tipuri de structuri funerare, indiferent de categoria căruia aparţine individul defunct. Cele patru tipuri de amenajări (rând de pietre sau ţigle pe o latură a mormântului, acoperiş în dublă pantă, mormânt acoperit cu pietre sau ţigle, casetă din piatră) identificate atât în cazul mormintelor de copii, cât şi în cele de copii, prezintă o pantă descendentă similară, de la tipul întâlnit cel mai frecvent la cel mai puţin răspândit. Continuând în sfera amenajărilor funerare, merită adus în discuţie un alt aspect interesant: acela al existenţei unor forme funerare simbolice, a unor construcţii memoriale, fără o înmormântare propriu‑zisă – cenotafurile.1017 Se poate afirma că există cenotafuri amenajate pentru copii,1018 luând în cal‑ cul dimensiunile acestora; există unele care au dimensiuni similare cu acelea ale mormintelor propriu‑zise de adulţi, în acelaşi mod în care cenotafurile pentru copii, de dimensiuni reduse, sunt comparabile cu structurile funerare în care au fost identificaţi indivizi aparţinând aceleiaşi categorii de vârstă.   Din numărul total de morminte (56) care prezintă amenajare funerară.   Cenotaful (lat. cenotaphium) din gr. κενὸς (gol) şi τάφος (mormânt), reprezintă un mor‑ mânt care nu conţine rămăşiţele celui pentru care a fost amenajat. Despre funcţia primară a cenotafurilor şi cum se diferenţiază acestea de alte structuri funerare, aflăm de la Floren‑ tinus (Dig. 11.7.42, Florentinus, 7 inst: „Monumentum generaliter res est memoriae causa in posterum prodita: in qua si corpus vel reliquiae inferantur, fiet sepulchrum, si vero nihil eorum inferatur, erit monumentum memoriae causa factum, quod Graeci kenotafion appellant”). 1018   Păstrând totodată deschisă posibilitatea dispariţiei totale a materialului osteologic din mormânt din unele considerente tafonomice, lucru improbabil totuşi, prin comparaţie cu alte descoperiri unde scheletele de copii s-au păstrat, chiar dacă într‑o stare precară de conservare. 1016 1017

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

243

Dincolo de ideea organizării unui cenotaf pentru un nonadult defunct, nu avem cum să nu remarcăm grija manifestată şi investiţia de efort pentru un mormânt simbolic, fie el chiar şi de copil, ca în cazul M16/2014 = 238 – cu groapă de formă dreptunghiulară cu treaptă, şi cu amenajare de ţigle de acoperiş, dispuse în dublă pantă.1019 O altă dimensiune în care se poate manifesta principiul consumului de energie ca indicator al existenţei unor diferenţieri sociale este legată de ansamblul obiectelor care au fost identificate în cadrul unui complex fune‑ rar, şi care formează aşa‑numitul inventar (funerar). De‑a lungul istoriei arheologiei, bunurile funerare au fost utilizate cu scopul de a aduce în dis‑ cuţie numeroase şi diverse aspecte ale existenţei umane, de la economie, identitate etnică, roluri de gen, la religie şi ritualuri.1020 Profesorul american J. O’Shea, ale cărui cercetări în domeniu s-au concentrat asupra modului în care studiul arheologic al practicilor funerare ar putea fi utilizat pentru a obţine informaţii despre organizarea unor societăţi din trecut sau existenţa şi manifestarea unor statute sociale, propune un sistem de analiză a obiecte‑ lor de inventar pornind de la criteriul tipologic,1021 pe frecvenţa sau absenţa din morminte a unor categorii de obiecte, raportate la grupele de sex şi cate‑ goriile de vârstă. O abordare care să ia în calcul analiza relaţiei dintre obiectele de inven‑ tar funerar şi diversele manifestări ale organizării sociale (fie ele categorii de vârstă, sex, sau categorii distincte ca urmare a existenţei unor diferenţe de statul social) şi‑a dovedit din plin utilitatea nu numai în cazul arheo‑ logiei preistorice, ci şi în studiul epocii romane.1022 De pildă, cercetătorii necropolei romane târzii de la Lankhills, Winchester, din Marea Britanie,   Dabîca 2015, 76.   Vezi, de exemplu, Ekengren 2013 (un articol care discută contextualizarea bunurilor funerare, şi implicaţiile teoretice şi metodologice), Härke 2014 (pentru multiplele semni‑ ficaţii şi chei de interpretare ale inventarului funerar), Sofaer & Sørensen 2013, Scopacasa 2014, Jonsson 2016 (câteva exemple pentru studiile de gen bazate şi pe analiza inventarelor funerare). 1021   Cu toate că autorul recunoaşte că tipologiile sunt construcţii arbitrare, întrucât sublini‑ ază numai o subcategorie din totalul atributelor unui artefact sau a unei categorii de arte‑ facte, în dauna altor caracteristici la fel de valide. Pentru O’Shea, validitatea unei tipologii rezidă nu în posibilitatea de a crea o clasificare „reală”, ci în capacitatea de a permite măsura‑ rea adecvată a acelor variabile care se doresc a fi studiate (O’Shea 1984, 61). 1022   Fie chiar şi prin infirmarea ipotezei existenţei unei diferenţe de gen observabilă în prefe‑ rinţa pentru anumite obiecte de inventar (este vorba, de exemplu, de aşa‑numitele „gendered grave goods” sau „gendered artefacts”, elemente ale culturii materiale care apar preponderent, dacă nu exclusiv, în mormintele unei anumite categorii de gen), aşa cum este cazul în lucra‑ rea Rebeckăi Jonsson, Separated by gender? A contribution to the debate on Roman Imperial Period burial grounds in northern Germany (Jonsson 2016). 1019 1020

244

Ciprian Crețu

au putut stabili în urma unui astfel de demers că există o serie de obiecte care apar în mod repetat în mormintele unei anumite categorii de gen (băr‑ baţi / femei) sau de vârstă (copii / adulţi). Astfel, s-a putut observat că: şiragurile de mărgele apar în majoritatea cazurilor în morminte de copii şi adolescenţi; fetele sunt înmormântate purtând mai multe brăţări, în timp ce femeile mature au doar una sau două;1023 bijuteriile erau cel adesea asoci‑ ate cu adolescentele şi femeile tinere;1024 fibulele în formă de arbaletă, cure‑ lele şi accesoriile pentru acestea, precum şi cuţitele reprezintă atributele unui inventar funerar masculin.1025 În privinţa mormintelor de epocă romană de la Histria, doar 36% pre‑ zintă inventar funerar. În privinţa împărţirii mormintelor care conţin inven‑ tar pe categorii de vârstă, situaţia se prezintă după cum urmează. Din totalul descoperirilor funerare, doar 14 (18%)1026 aparţin unor copii. La acestea se pot adăuga mormintele duble şi triple care conţin şi rămăşiţele unor copii: M18/1961 = 141, în cadrul căruia au fost identificaţi trei defuncţi – un adult cu vârsta de 50 de ani, şi doi copii de patru, respectiv cinci ani, are ca obiecte de inventar o brăţară din fier, un fragment de inel din bronz, o monedă tot din bronz şi o mărgică;1027 M29/1961 = 152, ce conţine rămăşiţele a doi indi‑ vizi, unul de sex feminin în vârstă de 14 ani, celălalt fiind un copil de 4 ani, prezintă un vas ceramic în zona membrelor inferioare;1028 M57/1964, mor‑ mânt dublu, aparţinând unei femei în vârstă de 28 de ani, ce avea depus în zona membrelor inferioare corpul unui copil cu vârsta de nouă ani, prezintă o fibulă din fier;1029 M73/1964, mormânt dublu (ce conţine corpul unui indi‑ vid de sex feminin cu vârsta de 15 ani şi pe cel al unui copil cu vârsta de cinci ani), în care au fost descoperite o brăţară din os şi cercei;1030 M5/1955 = 180, mormânt triplu, cu doi copii, cu vârsta de doi, respectiv şase ani şi un individ de sex feminin în vârstă de 21 de ani, prezintă inventar format din cinci perle poliedrice din sticlă de culoare albastră închisă şi trei perle sferoidale.1031 Din cele 107 morminte de adulţi, 50 (46%) prezintă inventar funerar.  Booth et al. 2010, 307.  Booth et al. 2010, xv. 1025  Booth et al. 2010, 307. 1026   Din totalul mormintelor de copii (51), doar 27% (14) prezintă inventar funerar. 1027  Creţu et al. 2020, 152; Pl. 11/b-c. 1028   Un ulcior de masă, cu gura trilobată şi cu o singură toartă; Hamparţumian 1971, 203; Creţu et al. 2020, 153; Pl. 14/c. 1029  Creţu et al. 2020, 154. 1030   Descoperit în sectorul BEM; Hamparţumian 1971, 205. Brăţările (fig. 6/1–4, 8, 9, 11) fac parte din tipurile des întâlnite în necropolele din secolul al IV‑lea. Sunt fie din os, simple sau decorate cu cercuri concentrice incizate. 1031   Identificat în sectorul Z2; La capul scheletului de adult chircit s-a găsit un fragment de 1023 1024

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

245

Dintre artefactele care apar cel mai frecvent în mormintele de copii se remarcă în primul rând bijuteriile (podoabele) şi monedele. Obiecte de podoabă au fost identificate în şapte cazuri1032, în timp ce monedele apar în cinci morminte.1033 Cele mai multe obiecte de podoabă apar în asociere cu încă o categorie de artefacte, cum ar fi monede, accesorii sau ceramică. Mormântul M6/1955 = 27 identificat pe Sectorul X prezintă trei mărgele din sticlă albă, lăptoasă, cu irizaţii aurii în interior, o perlă rotundă din sticlă neagră şi un fragment de cercel de bronz. Pe lângă acestea s-a descoperit un vas ceramic – o strachină din argilă roşie, bine arsă, lucrat la roată.1034 În cazul M3/1961 = 126 din Sectorul BEM, categoria bijuteriilor, reprezentată prin mărgele identificate în zona gâtului, apare în asociere cu un pieptăn din os în zona capului, şi cu 25 de scoici.1035 Podoabele apar ca singurele obiecte de inventar în doar două morminte: în M13/1955 = 53 descoperit pe Sectorul Z2 care avea o pereche de cercei din bronz cu perle,1036 şi în M5/1955 = 26 din Sectorul X, în cadrul căruia au fost descoperite patru mărgele.1037 Dintre mormintele de copii care prezintă inventar funerar, aproape toate prezintă una sau două categorii de artefacte.1038 Astfel, şase morminte pre‑ zintă doar o categorie de obiecte, iar alte şapte au în componenţa inventaru‑ lui câte două categorii de obiecte. Există o singură excepţie notabilă în acest sens, care merită discutată amintindu‑ne încă o dată de abordările propuse de Binford şi Tainter cu privire la relaţia dintre investiţia materială şi de efort exprimată în registrul funerar şi decelarea existenţei unor statute sociale. Este vorba despre mor‑ mântul M5 = 36, descoperit în Sectorul NSP în anul 1955, care aparţine unui lamă de cuţit, probabil din fier, foarte prost păstrată. Perlele ca mărime şi formă se plasează în sec. III–IV p. Chr. (Condurachi 1957, 48; fig. 33/1 şi fig. 34). 1032   M13=53 si M16/1955=56 descoperite în sectorul Z2 (Condurachi 1957, 50–53, Fig. 33/3 şi Pl. VIII, Fig. 37), M5=26 şi M6/1955=27 din sectorul X (Condurachi 1957, 28–29, Fig. 11 şi 12), M5/1955=36 din SNP (Condurachi 1957: 34), M1/1956=62 identificat în sectorul V III (Pippidi 1959, 294), şi M33/1961 din sectorul BEM (Creţu et al. 2020, 155, Pl. 18/b.). 1033   M10=133 şi M11/1961=134 din sectorul BEM (Creţu et al. 2020, 151; Pl. 8/c; Pl. 9/b.), M5/1955=36 din SNP (Condurachi 1957: 34), M1/1956=62 din sectorul V III (Pippidi 1959, 294), şi recentul M20/2017=242 descoperit în sectorul HS (Mircea Dabîca, comunicare personală). 1034   Condurachi 1957, 29, Fig. 11. 1035  Creţu et al. 2020, 151; Pl. 7/d. 1036   Doi cercei de bronz în formă de belciug neînchis, cu capetele subţiate. La mijloc prezen‑ tau câte o perlă albă de mici dimensiuni (Condurachi 1957, 49–50, Fig. 33/3). 1037   Una din lut cu „coaste”, a doua de os lustruit şi colorat roz şi două din sticlă, cu o peliculă neagră la suprafaţă (Condurachi 1957, 28–29, Fig. 11). 1038   Am identificat 6 categorii principale de obiecte de inventar: podoabe, monede, accesorii, ceramică, obiecte din sticlă, cuţite. Există şi o categorie de varia / altele unde am încadrat descoperirile de obiecte precum o lingură, scoici, sau un obiect neidentificat din os.

246

Ciprian Crețu

copil de sex feminin, conform autorului săpăturilor.1039 Complexul, databil în secolul al II‑lea p. Chr., prezintă ca amenajare internă un sicriu din lemn, ale cărui scânduri au fost prinse cu piroane de fier lungi de 10 cm, dintre care au fost descoperite şapte bucăţi. De remarcat este faptul că acest mormânt de copil conţine cel mai bogat inventar funerar descoperit la Histria,1040 alcătuit din 14 obiecte încadrabile în trei categorii principale: podoabe, obiecte din sticlă şi o monedă. Mai precis, inventarul este compus dintr‑un lacrimariu de sticlă, înalt de 15 cm cu bazin piriform şi gât cilindric; două ace de bronz lucrate şi legate cu verigi din sârmă de bronz; un flacon de sticlă înalt de 6 cm cu bazin sferic şi gât cilindric,1041 două brăţări din sârmă de bronz răsucită, având diametrul de 5 cm; o mărgea plată din cornalină, lungă de 11 mm; o cheiţă‑inel din bronz; o mărgea sferică din pastă sticloasă; un pandantiv din bronz cu o dublă ansă; un cercel din aur înalt de 31 mm cu granulaţii pe ban; un inel din aur cu o piatră albă şi sferică pe ban; 2 inele de fier cu pietre gra‑ vate, o monedă din bronz, histriană, cu nume şi efigia împărătesei Crispina (177–183 p. Chr.).1042 Prezenţa cuţitului în cadrul inventarului funerar din morminte merită amintită, întrucât deschide o perspectivă interesantă. Dacă pentru spa‑ ţiul britanic existenţa cuţitului în inventarul funerar aduce cu sine ideea că defunctul ar trebui să fie mai degrabă un adult de sex masculin,1043 în timp   Scheletul nu a beneficiat de o determinare antropologică propriu‑zisă, sexul fiind atri‑ buit, cel mai probabil, pe baza obiectelor de inventar descoperite în mormânt (vezi Condu‑ rachi 1957, 34). 1040   Dintre mormintele descoperite pe acest sector, toate datate în intervalul secolelor II– III p.  Chr., jumătate dintre ele prezintă inventar, două aparţinând unor adulţi, respectiv două fiind de copii. Pe lângă mormântul în cauză, având cel mai bogat inventar, celălalt – M4/1955=35 – are ca inventar doar un lacrimariu din sticlă şi o foaie din bronz ce se aplica pe lemn (vezi Condurachi 1957, 34). Cele două morminte de adulţi aveau un inventar la fel de sărac: M3/1955=34 prezenta o cataramă dreptunghiulară din bronz (3 × 5 cm) şi un cuţit din fier, lung de 16  cm, care avea teacă şi plăsele de lemn prinse cu cuie de bronz. Acestea s-au descoperit într‑o prelungire a gropii, cu încă 50 de cm, dincolo de tălpile picioa‑ relor scheletului şi a liniei ţiglelor care formau amenajarea funerară (Condurachi 1957, 34, Fig. 17); în cazul lui M8/1955=39 lângă capul scheletului a fost identificat un opaiţ roman de lut, lung de 8 cm, de o formă circulară, cu mănuşa inelată şi capacul spart. Ca formă, lampa este caracteristică sfârşitului secolului al II‑lea şi începutului de secol III p. Chr. (Condurachi 1957, 35, Fig. 20/1). Trebuie menţionat aici faptul că recipientele din sticlă de tipul lacrimari‑ ilor / unguentariilor apar doar în mormintele timpurii, datate în primele două secole p. Chr. (vezi Oţa 2013, 199, 205–206). 1041   Condurachi 1957, 35, Fig. 18/2–3. 1042   Condurachi 1957, 36, Fig. 19. 1043   Vezi Booth et al. 2010, 276–277; Brødholt 2012, 74; Cooke 1998, 23, 199; Clarke 1979, 151, 178, 249–251. Deşi extrem de rare, există şi cazuri de morminte aparţinând copiilor care au cuţite în componenţa inventarului funerar. La Brougham s-a descoperit un cuţit într‑o urnă funerară care conţinea rămăşiţele incinerate ale unui nonadult (Cool 2004, 114–115, 1039

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

247

ce un studiu al bunurilor funerare din regiunea Aquitania stabileşte că cuţi‑ tele apar la fel de bine atât în mormintele masculine, cât şi în cele feminine şi în cele aparţinând copiilor (din epocă augustană şi până în secolul al IV‑lea p. Chr.),1044 acest tip de artefact a fost descoperit la Histria în (doar) cinci morminte, dintre care două aparţin unor femei tinere (cu vârsta de 20, respectiv 21 de ani), unul apare într‑un mormânt de copil, iar altul într‑un mormânt triplu (femeie tânără, alături de doi copii).1045 În cazul mormân‑ tului M10/1961 = 133 din Sectorul BEM (datat în secolul al IV‑lea p. Chr.), defunctul este un individ nonadult în vârstă de 11 ani, de sex feminin şi are ca inventar patru monede (dintre care una de epocă constantiniană) şi un cuţit în stânga bazinului, sub o ţiglă.1046 M20/1961 = 143 (datat tot în secolul IV p. Chr.), descoperit pe acelaşi sector, aparţine unei femei tinere cu vârsta de 20 de ani. Acesta are ca inventar funerar 25 de mărgele de sticlă la gât (colier?), o lamă din bronz (descoperită în groapa mormântului), o tijă din bronz (sub patul de amenajare al locului de depunere), o plăcuţă dreptun‑ ghiulară din bronz, un obiect neidentificat tot din bronz, îndoit, cu un capăt în spirală (sub ţigle).1047 Și M25/1961 = 148 care aparţine tot unei femei, în vârstă de 22 de ani, prezintă un stilet din bronz, descoperit sub craniu, alături de o brăţară de os nituită cu bronz şi alte trei obiecte nedeterminabile din fier. Un caz aparte îl reprezintă mormântul triplu, M5/1955 = 45 identificat în Sectorul Z2 (datat în secolele III–IV p. Chr.). Acesta conţine scheletul unui individ de sex feminin, cu vârsta de 21 de ani şi două schelete de copii în vârstă de doi, respectiv şase ani. Ca inventar prezenta cinci perle poliedrice din sticlă de culoare albastră închisă şi trei perle sferoidale, unite, din acelaşi material şi aceeaşi culoare, descoperite în jurul gâtului unuia dintre copii. 1048 De asemenea, în zona capului scheletului de adult, aflat în poziţie chircită, s-a găsit un fragment de lamă de cuţit, probabil din fier, foarte prost păstrată.1049 Fig. 4. 88/8), în timp ce la Colchester a fost identificat un cuţit într‑un mormânt de inhuma‑ ţie aparţinând unei persoane de sex feminin cu vârsta cuprinsă între 12 şi 15 ani (Crummy et al. 1993, 128, 155, Fig. 2. 21, Fig. 2. 73). 1044   Vezi Brives 2008, 186. 1045   Există un singur mormânt, M3/1955=34, descoperit în sectorul NSP, care nu a beneficiat de o determinare antropologică a materialului osteologic. Acesta avea ca inventar un cuţit de fier, lung de 16 cm, care avea teacă şi plăsele de lemn prinse cu cuie de bronz, precum şi o cataramă dreptunghiulară din bronz cu dimensiunile de 3 × 5 cm (Condurachi 1957, 34). 1046   Autorul săpăturii menţionează în notiţele sale referitoare la acest mormânt: „Să se veri‑ fice frecvenţa cuţitelor sau obiectelor de formă alungită în mormintele de femei şi copii” (Arhiva IAB, Fond N.H.). 1047  Creţu et al. 2020, 152; Pl. 12/a. 1048   Condurachi 1957, 49–50, Fig. 33/1 şi Fig. 34. 1049   Condurachi 1957, 48.

248

Ciprian Crețu

În necropolele de la Dioclea (în apropiere de Podgorica de astăzi, în Muntenegru) şi Viminacium (Serbia) cuţitele apar ca obiecte de inventar funerar distribuite în mod egal atât în mormintele de bărbaţi, cât şi în cele de femei, observaţie făcută pe complexurile funerare datate în interva‑ lul cuprins între secolul al II‑lea şi secolul IV p. Chr.1050 În cimitirul de la Viminacium – Više grobalja a fost documentat un singur caz în care un mormânt timpuriu aparţinând unui nou‑născut avea în inventarul fune‑ rar un cuţit.1051 Mormântul G–82 mai are în componenţa inventarului, pe lângă cuţitul din fier, trei vase din ceramică şi unul din sticlă albă (de tip askos?) alături de o monedă din bronz datată în timpul domniei împăratu‑ lui Domitianus (81–96 p. Chr.).1052 Spre deosebire de situaţia constatată în cazul celor două necropole de la Dioclea şi Viminacium, în cercetările din cimitirul de la Sviloš (în nordul Serbiei)1053, utilizat în secolele III–IV p. Chr., s-a descoperit că majoritatea cuţitelor provin din morminte de copii.1054 La o analiză a relaţiei dintre bogăţia inventarului şi complexitatea amena‑ jării funerare în cazul mormintelor de copii, concluzia este aceea că nu pare să există nicio legătură între cele două dimensiuni, din moment ce dintre cele 14 complexuri, jumătate nu prezintă niciun fel de amenajare, în afară de groapa simplă în care a fost depus corpul defunct. Mai mult, cazul notabil îl reprezintă chiar bogatul mormânt M5/1955 discutat mai sus, care, fără să prezinte vreo amenajare externă (e.g. rând de pietre sau acoperiş în dublă pantă), este caracterizat doar prin prezenţa sicriului (din lemn). În privinţa relaţiei dintre repartiţia mormintelor cu inventar funerar şi datarea complexurilor, situaţia se prezintă după cum urmează. Există şase morminte de copii ce prezintă inventar funerar care sunt datate în inter‑ valul cuprins între secolele II–III p. Chr.1055 şi şapte datate post secol III.1056  Cermanović-Kuzmanović et al. 1975, 141; Zotović & Jordović 1990, 84, 85, 88, 93, 96, 100, 102, 108. 1051   Zotović & Jordović 1990, 61, Pl. XIX/2. 1052   Zotović & Jordović 1990, Pl. XIX/1, 3–6. 1053   Dautova‑Ruševljan 2003, 7. 1054   Dautova‑Ruševljan 2003, 19–20, Pl. XVII/6, 22–23, Pl. XXIV/6, 25–26, Pl. XXXII.7. 1055   Două morminte din sectorul NSP, M4=35 şi M5/1955=36, datate în secolul al II‑lea p. Chr; două morminte descoperite în sectorul X, M5=26 şi M6/1955=27, datate în secolele II–III, respectiv în secolul al II‑lea p. Chr.; M16/1955=56 descoperit în sectorul Z2, datat în secolele II–III, alături de M13/1955=53 care are o datare largă, undeva în intervalul cuprins între secolele II–IV p. Chr., dar pe care tind să‑l încadrez, mai degrabă, în categoria mormin‑ telor datate ante secol III, luând în considerare contextul în care a fost descoperit. 1056   M6, M10, şi M35/1961 (nr.  cat. 129, 133 şi 158) din sectorul BEM, datate în secolul al IV‑lea p.  Chr, alături de M33/1961=156, datat în secolele V–VI p.  Chr.; M11/1955=32 1050

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

249

Numai că, pentru a pune la dispoziţie o analiză corectă, este absolut nece‑ sar ca situaţia să fie abordată din perspectiva prezenţei şi absenţei inven‑ tarului în cazul mormintelor de copii. Astfel, cele mai multe morminte de copii care au inventare funerare (4) sunt datate în secolul al IV‑lea p. Chr.: M6, M10, M11/1961 (nr. cat. 129, 133 şi 134) din sectorul BEM, alături de M11/1955 = 51 descoperit pe Sectorul Z2. Însă, din totalul descoperirilor, 11 la număr, mormintele cu inventar datate în acest secol reprezintă doar 36%, în timp ce mormintele de copii care conţin inventar funerar şi sunt datate în secolul al II‑lea p.  Chr. ocupă o valoare mult mai ridicată, de 75% din totalul mormintelor datate în această perioadă.1057 Desigur, aceste cifre se bazează pe şi reflectă în mod natural stadiul actual al cercetării arheologice din mediu funerar de la Histria, cu unele zone despre care avem informaţii mai bogate, în timp ce pentru altele încă lipsesc numeroase piese care să contribuie la conturarea unei imagini mai clare. La fel ca în cazul mormintelor de copii, şi în mormintele care aparţin adulţilor se remarcă apariţia frecventă a podoabelor. Acestea au fost identi‑ ficate în inventarul funerar a 25 de morminte (50%). Dacă a doua cea mai întâlnită categorie în mormintele de copii este cea a monedelor, pentru mor‑ mintele de adulţi, se constată preferinţa pentru accesorii (catarame, fibule, piepteni) care apar în 21 de cazuri (42%, comparativ cu 21% în cele de copii), în timp ce monedele apar în doar 11 cazuri (22%, comparativ cu un procent de 35% în mormintele aparţinând copiilor).1058 Cele mai multe morminte de adulţi (28 sau 56%) prezintă o singură categorie de obiecte, cel mai adesea podoabe sau accesorii (în timp ce în mormintele de copii, această categorie e reprezentată procentual prin 42% dintre cazuri). Diferenţele dintre cifrele şi procentele referitoare la analiza comparativă a inventarelor funerare din mormintele de copii şi din cele de adulţi reprezintă în mod firesc rezultatul unei situaţii inegale în ceea ce priveşte numărul descoperirilor sau insufici‑ enta cercetare arheologică dintr‑o anumită zonă convenţională din cuprin‑ sul cetăţii Histria. La fel ca în cazul mormintelor de copii, nici la mormintele care apar‑ ţin adulţilor nu pare să existe o legătură clară între existenţa unei amenajări identificat în sectorul Z2 şi datat în secolul al IV‑lea; M1/1956=62 din sectorul V III, datat în secolele IV–V, şi M20/2017=242 descoperit în sectorul HS, datat în secolul al V‑lea p. Chr. 1057   Din totalul de patru morminte de copii datate în secolul al II‑lea p. Chr., trei dintre ele (adică 75%) prezintă inventar funerar. Singurul complex care nu are bunuri funerare este M2/1955=22, descoperit în sectorul NSP (despre care autorul săpăturilor menţionează că se găseşte la „acelaşi nivel cu celelalte morminte din epoca romană”; Condurachi 1957, 34). 1058   Trebuie, totuşi, luat în considerare numărul total relativ mic de morminte de copii care prezintă inventar funerar.

250

Ciprian Crețu

funerare şi prezenţa inventarului, deşi din punct de vedere strict statistic, apariţia simultană a inventarului şi a unei structuri funerare în cadrul unui complex este cel mai des întâlnită. Astfel, numărul mormintelor de adulţi care prezintă inventar şi amenajări funerare este de 30 (28%), iar numărul complexurilor care prezintă bunuri funerare fără a avea şi amenajări este de 20 (18%). Totodată, cifrele care vine să relativizeze ipoteza existenţei unei relaţii între cele două variabile în cauză (prezenţa / absenţa inventarului şi a amenajărilor funerare) sunt oferite de complexurile funerare care nu pre‑ zintă nici inventar şi nici amenajări (nr. = 29; 27%) şi a celor care prezintă amenajări fără a avea inventar funerar (nr = 28; 26%). În analiza de faţă am apelat la o serie de caracteristici cuantificabile ale complexurilor funerare: poziţia şi orientarea defunctului, amenajarea unor structuri externe sau lipsa unor asemenea amenajări, prezenţa sau absenţa inventarului, precum şi modul în care anumite categorii de artefacte apar în registrul funerar. La acest moment, consider că, din cele rezultate, se poate stabili că, în societatea histriană de epocă romană, nu există niciun fel de mecanism care să aibă funcţie de excludere în ceea ce priveşte tratamentul funerar, precum nu există nicio segregare/separare de ordin spaţial între mormintele celor mai tineri membri ai societăţii şi adulţi. Atât sursele scrise, cu care am început studiul de faţă, cât şi sursele arhe‑ ologice, nu ne transmit în mod explicit dacă părinţii sau membrii familiei sufereau sau nu pentru pierderea unui copil. Sursele literare care vorbesc despre atitudini în faţa unor asemenea evenimente provin îşi au originile însă într‑o viziune filosofică a unei lumi dominate de aristocraţia mascu‑ lină, al cărei comportament ar trebui să fie călăuzit, în teorie, de controlul de sine, distanţându‑se astfel de realitatea „din teren”. Sursele arheologice vin să contureze un discurs diferit. Cercetarea arheologică din România, deşi cu potenţial însemnat în acest sens, nu a manifestat, cel puţin până în prezent, un interes particular pentru o arheologie (funerară) a copilului, spre deosebire de trendurile din gândirea arheologică occidentală din ulti‑ mele decenii, preocupată într‑o manieră constant ascendentă de studiile de gen, de diferenţierile la nivelul structurilor sociale care pot fi decelate prin studiul arheologic şi antropologic al rămăşiţelor din trecut. În aceste cazuri, analiza contextelor funerare ocupă un loc important în economia studiilor de acest tip. Pentru spaţiul românesc, cel mai la îndemână indiciu care să susţină inexistenţa sau o foarte slabă preocupare pentru asemenea abordări rămâne observarea penuriei de publicaţii care să abordeze aseme‑ nea subiecte.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

251

Chiar dacă moartea este un fenomen universal prin excelenţă, de‑a lun‑ gul timpului au existat diferite moduri de a percepe, a înţelege şi a acţiona ca atare în diverse situaţii impuse de acest fenomen cum ar fi exprimarea emoţi‑ ilor, comportamentele funerare, sau perioada de doliu. Ca o regulă generală, valabilă atât pentru Antichitate, cât şi pentru alte epoci istorice (inclusiv cea contemporană), consider că pierderea unui copil sau a mai multor copii1059 trebuie că avea un impact major şi de lungă durată asupra părinţilor, din moment ce acesta se bazează pe conştientizarea unei discrepanţe evidente între lumea reală, actuală (cea care este) şi cea ideală (care ar trebui să fie) – moartea unui copil sfidează ordinea aşteptată a evenimentelor din viaţă. Nu consider că frecvenţa mortalităţii infantile, deci expectativa de a pierde pe cineva, obişnuieşte în mod necesar părinţii şi pe ceilalţi din familie cu ideea unei posibilităţi destul de ridicate ca un asemenea eveniment să se întâmple. Mai mult decât demografia, trebuie că este reacţia în faţa pierderii cea care guvernează, la nivelul populaţiilor cu o mortalitate ridicată.1060

  Aşa cum există numeroase cazuri documentate epigrafic (vezi mai sus, de pildă, scurta prezentare din acest capitol a câtorva cazuri din Dobrogea – inscripţiile funerare descoperite la Ulmetum, Halmyris, Tomis şi Histria, care menţionează moartea a cel puţin trei copii). 1060   Vezi Hope 2007, 172–210; 2017, 40–44; Kelley 2010, 31–50; Gross 2018, 1–46. 1059

CONCLUZII

Iată ce scria V. Pârvan, iniţiatorul cercetărilor arheologice de la Histria, în anul 1923: „Încercând să ne dăm seama de atitudinea pe care poporul greco‑roman din Pontul Stîng o luà în faţa morţii, trebuie să ne gândim în general cum pri‑ veşte moartea omul obicinuit din toate timpurile. Un lucru e sigur: ca orice idee tristă, moartea proprie, a fiecăruia, e dată violent la o parte din preo‑ cupările zilnice ale oamenilor: de ce să‑şi amărască viaţa zadarnic gândind asupra morţii, care, oricât de târziu ar veni, tot vine şi tot tristă e. La moartea altora însă gândim foarte liniştiţi şi putem filosofà asupra ei. Această filoso‑ fare, destul de rece şi indiferentă, a celor vii, făcută în numele celor morţi, pe cari cei vii îi pun să vorbească, oarecum ca de dincolo de mormânt, ne‑a rămas. Ce cetim în ea, e tabloul credincios al concepţiei despre viaţă a celor ce‑au scris în numele morţilor.”1061

Într‑adevăr, probabil cea mai îndeaproape întâlnire posibilă între omul contemporan şi oamenii din trecutul îndepărtat se realizează prin interme‑ diul arheologiei funerare. Descoperirea pe cale arheologică a unui mormânt reprezintă unul dintre puţinele momente în care noi, arheologii, suntem puşi faţă în faţă cu o persoană din trecut. Studierea mormintelor aduce informaţii cu totul specifice referitoare la societăţile din trecut, având în vedere că resturile umane sunt singurele vestigii care se află într‑o relaţie directă cu biologia. Ultima parte a fragmentul citat mai sus din textul lui V. Pârvan seamănă, într‑o oarecare măsură, cu întrebarea pe care şi‑o va pune arheologul brita‑ nic M. Parker Pearson aproape şapte decenii mai târziu, atunci când discută despre arheologia funerară: este aceasta o arheologie a morţii sau o arheolo‑ gie a vieţii? Pentru că, dacă filosofarea făcută de către cei vii în numele celor morţi reprezintă tabloul concepţiei despre viaţă a celor ce‑au scris în numele   Pârvan 1923b, 24.

1061

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

253

morţilor, atunci studiul arheologic al mormintelor nu reprezintă o analiză a morţii per se, ci un demers care investighează practicile funerare pe care cei vii le îndeplinesc pentru cei morţi. Astfel că arheologia funerară este, în mod paradoxal, mai puţin preocupată de cei morţi, şi în mai mare măsură intere‑ sată de cei vii care i‑au înmormântat pe cei din prima categorie. J.  Robb întoarce ideile enunţate de M.  Parker Pearson într‑o altă per‑ spectivă, considerând că nu am avut niciodată o „arheologie a morţii”.1062 Arheologul american consideră că în domeniul arheologiei funerare, deşi s-au dezvoltat pe larg teorii – cum sunt cele elaborate de şcoala de gândire procesualistă referitoare la decelarea structurilor, a ierarhiilor şi a statutelor sociale ale defuncţilor – este surprinzător faptul că aproape în niciuna dintre acestea nu apare teoretizată moartea în sine, ca eveniment sau ca proces. Aceasta este în schimb tratată ca un eveniment biologic de la sine înţeles, care prezintă un interes minor, şi a cărui principală semnificaţie din punctul de vedere al disciplinei este aceea că se materializează într‑un complex arhe‑ ologic care poate fi cercetat arheologic şi analizat.1063 În accepţiunea lui J. Robb, moartea este în mod fundamental un moment de tranziţie. Dacă în timpul vieţii corpul acţionează ca subiect în cadrul rela‑ ţiilor sociale, după moarte, statutul acestuia este redus la obiect la care se raportează relaţiile sociale. Chiar şi în cazul în care trupul defunct devine (doar) un obiect manipulat de supravieţuitori, negarea totală a existenţei unei capacităţi de acţiune1064 a acestuia constituie o eroare care trebuie cel puţin nuanţată. Acest lucru este susţinut de studiile de dată mai recentă care discută atribuirea unor capacităţi de acţiune inclusiv obiectelor (artefacte‑ lor arheologice)1065 sau corpurilor umane defuncte, conferindu‑le acestora caracterul de factori activi. De pildă, în discuţia lui H. Williams despre practica incineraţiei în peri‑ oada anglo‑saxonă timpurie, acesta consideră că rămăşiţele umane nu tre‑ buie privite ca o simplă formă a culturii materiale care este manipulată de către supravieţuitori. Acest lucru se datorează faptului că prezenţa corporală a decedaţilor, fie ea chiar şi sub forma rămăşiţelor calcinate, reprezintă un  „We have not had an ‘archaeology of dying’ or even an ‘archaeology of death’; we have had an archaeology of already dead persons” (Robb 2013, 442). 1063   Robb 2013, 441. 1064   Mă refer aici la conceptul de „agency”, venit din domeniul sociologiei, pentru care nu am găsit un corespondent mai bun în limba română. Un agent (social) reprezintă o fiinţă care are capacitatea de a acţiona, este un factor activ în reţeaua relaţiilor sociale, iar termenul de „agency” denotă exercitarea sau manifestarea acestei capacităţi (pentru definiţie, vezi Fuchs 2009). 1065   Pentru asemenea abordări, vezi Gosden 2005; Olsen 2010, 1–21. 1062

254

Ciprian Crețu

factor activ care are capacitatea (agency) de a influenţa experienţele, emoţiile şi acţiunile celor vii, precum şi să evoce amintiri din trecut. Trupul nu serveşte doar într‑o calitate statică şi pasivă, fiind manipulat de cei îndoliaţi cu scopul ca aceştia din urmă să îşi atingă unele scopuri de ordin socio‑politic.1066 Am utilizat acest excurs pentru a ilustra ideea că arheologia funerară reprezintă un domeniu în care se aduc constant idei, având un caracter dinamic, prin noi abordări şi teorii avansate de cercetători. Arheologia din România nu se află, din păcate, în poziţia de a contribui la avansarea cunoaş‑ terii ştiinţifice în acest sens, în ciuda unor evoluţii demne de luat în seamă în ultimele două decenii, în special în ceea ce priveşte abordările transdisci‑ plinare. Chiar şi în aceste condiţii, am încercat să propun câteva cadre inter‑ pretative care să ţină cont de evoluţiile din domeniu, cum sunt, de pildă, raportarea la peisaj şi la topografie din Capitolul III sau ipoteza lui J. Tainter referitoare la consumul de energie pe care am luat-o în calcul în Capitolul V referitor la mormintele de copii. Limitele lucrării de faţă au mai fost amintite de‑a lungul textului. Le reiau aici, pe scurt. Este vorba, în primul rând, despre caracterul inegal al infor‑ maţiei disponibile cu privire la complexurile funerare descoperite, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi în ceea ce priveşte calitatea acesteia. Atunci când o cercetare de acest tip se bazează aproape exclusiv pe materiale publi‑ cate anterior, ea este în mod clar tributară modului în care informaţiile sunt organizate şi prezentate în publicaţiile cu pricina. O altă limitare în studiul practicilor funerare la Histria în epocă romană este dată de faptul că nu mi‑a fost permis accesul la toate materialele rele‑ vante pentru acest subiect care există în arhiva Institutului de Arheologie din Bucureşti. De pildă, deşi mi‑a fost permisă consultarea fondului de arhivă Nubar Hamparţumian şi utilizarea informaţiei din fişele celor 74 de morminte descoperite pe sectorul Bazilica extra muros, lucru pentru care sunt profund recunoscător tuturor persoanelor implicate, accesul la fon‑ dul Catrinel Domăneanţu, care conţine informaţii cu privire la un număr important de morminte inedite descoperite în timpul săpăturilor coordo‑ nate de aceasta pe platoul de vest, mi‑a fost refuzat. Prin urmare, deşi aceste informaţii s-au păstrat, nu au putut fi folosite în lucrare. Dincolo de cele menţionate mai sus, meritul acestei lucrări constă în faptul că adună şi sistematizează pentru prima dată informaţia dispa‑ rată referitoare la practicile funerare întâlnite în mormintele aşezării de la Histria în epocă romană. Nutresc speranţa că lucrarea va constitui un   Williams 2004, 256.

1066

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

255

punct de reper pentru arheologii şi istoricii preocupaţi de studiul practi‑ cilor funerare din Antichitate în zona Dunării de Jos, precum şi ca lucrare de referinţă în cazul viitoarelor cercetări de la Histria. Situl arheologic care a oferit materialul studiat aici, descoperit în decursul a şapte decenii, mai păstrează cu siguranţă lucruri interesante care vor fi scoase la iveală în anii care urmează. Per aspera ad astra.

CATALOGUL DESCOPERIRILOR FUNERARE

MORMINTE DE INCINERAȚIE 1. Tumulul VI/1965 Localizare: Sector necropola tumulară Dimensiuni complex: diam. 14–20 m; h 0,8 m Arhitectura mormântului: Mantaua compusă din două straturi, primul de pământ brun gălbui, al doilea din pânze de pietriş calcaros alternând cu şist verde, acope‑ rind numai jumătatea nordică. Mormântul era situat în jumătatea de vest a supra‑ feţei pe care se ridica tumulul, constituit dintr‑o amforă‑urnă, culcată cu gura spre sud-est, umplută aproape integral cu oase calcinate. Inventar funerar: Datare: „Din lipsa unor indicaţii mai precise, tumulul nu poate fi datat decât cu aproximaţie in sec. I–II e.n.” Bibliografie: Alexandrescu 1966, 213. 2. Tumulul VII/1965 Localizare: Sector necropola tumulară Dimensiuni complex: diam.7,5–9 m; h 0,4 m Arhitectura mormântului: „Mantaua era construită dintr‑un pământ roşu nisi‑ pos, amestecat cu lut, conţinând fragmente ceramice elenistice. […] Tumulul era un cenotaf. [...] Către marginea de S a suprafeţei pe care a fost construit tumulul se găsea o groapă puţin adâncă, având 0,18 m adâncime în raport cu nivelul antic de călcare, în care se aflau trei vase, culcate în evantai, cu gurile spre S.” Inventar funerar: Cană din ceramică, păstrată fragmentar, ce prezintă firnis cără‑ miziu (a); unguentarium cu corpul în formă de clopot (b) („cele mai vechi exem‑ plare apar la sfârşitul secolului I, iar cele mai numeroase din sec. II, unele se găsesc în sec.  III, şi chiar în contexte din vremea Constantius Chlorus”); vas lucrat cu mâna, cu pereţii arcuiţi şi buza răsfrântă (c). Datare: „După unguentariu tumulul datează la sfârşitul sec. I, mai probabil în sec. II e.n.” Bibliografie: Alexandrescu 1966, 209–210, Pl. 80 (VII, 3), Pl. 100 (VII, 1; VII, 2).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

257

3. Tumulul VIII/1956 Localizare: Sector necropola tumulară Dimensiuni complex: diam. 9,5–10 m; h 0,7 m Arhitectura mormântului: „Mantaua era constituită din lut galben nisipos, bogat în scoici. […] Mormântul, situat către marginea de S a suprafeţei pe care s-a con‑ struit tumulul, era aşezat într‑o groapă puţin adâncă. Schelet în stare proastă de păstrare, orientat V-E, a cărui poziţie nu a putut fi determinată. […] Groapa era acoperită cu un capac dreptunghiular de pietre, fragmente de cărămizi, olane şi cioburi de vase, aşezate oarecum dezordonat. În centrul suprafeţei funerare se găsea o groapă ovală neregulată, având diametrul de 1,50–1,20 m, adâncită cu 0,40 m în nivelul de călcare antic.” Inventar funerar: Pe una dintre marginile gropii s-au descoperit un bol ceramic cu buza verticală şi o cană din sticlă, păstrată fragmentar. Datare: „După bolul cu buza verticală (VIII 1), tumulul datează din secolul II e.n.” Bibliografie: Alexandrescu 1966, 210, Pl. 100 (VIII, 1).

4. Tumulul IX/1956 Localizare: Sector necropola tumulară Dimensiuni complex: diam. 13,2 m; h 1,2 m Arhitectura mormântului: De la nivelul antic de călcare „s-a ridicat o platformă de 1 m înălţime, întărită pe taluz cu un zid de bolovani mari, uşor înclinat către interior. Zidul era construit mai îngrijit pe faţa exterioară decât pe cea interioară. În partea lui superioară el era terminat cu un fel de bordură.” „De la nivelul platformei

258

Ciprian Crețu

s-au practicat gropile cuprinzând resturile funerare. […] „În centrul platformei funerare se găsea o groapă rotundă, cu diametrul maxim de 1,85 m, cu pereţii arşi, în care se găsea o cantitate mare de cărbune şi cenuşă, dar puţine resturi de oase calcinate, care fuseseră strânse şi depuse în mormântul de alături. […] Mormântul, situat la 1,20 m V de rug, se găsea într‑o groapă cu diametrul maxim de 1,60 m, cuprinzând numeroase fragmente de oase arse şi puţină cenuşă.” Inventar funerar: – Datare: „În lipsa obiectelor de inventar funerar singurul indiciu cronologic îl con‑ stituie fragmentele unui unguentariu de sticlă care aparţine grosso modo epocii romane, găsit în cuprinsul zidului de taluz.” Bibliografie: Alexandrescu 1966, 213–215, Fig. 9.

5. Tumulul XXIV/1956 Localizare: Sector necropola tumulară Dimensiuni complex: diam. 20 m; h 4 m Arhitectura mormântului: Mantaua era aşezată pe o platformă funerară şi se com‑ punea din două straturi. Primul strat „forma un mic monticul de formă rotundă, cu diametrul de 6 m şi înălţimea de 1 m, care se ridica în partea de N a suprafeţei funerare, acoperind mormântul tumulului. Al doilea strat era aşezat peste primul şi peste restul suprafeţei şi era format din grămezi compuse din straturi alternative de lut galben şi pământ negru, aşezate unele peste altele. „În partea de N a suprafeţei funerare, direct pe nivelul de călcare antic, au fost descoperite resturile rugului, caracterizat prin următoarele elemente: o zonă de ardere de formă. neregulată, cu marginile arse la roşu şi centrul ars la negru, având forma unui patrulater cu diametrul între 2,40–3,60  m. În mijlocul ei se găseau două gropi alveolare dispuse în cruce de 3,10 m şi 2,70 m lungime cu o adâncime medie de 0,20  m; două din capetele acestor gropi depăşeau zona de ardere. Resturile incinerate fuseseră strânse de pe zona de ardere şi depuse în

Practici funerare în mormintele din epoca romană și din epoca romano-bizantină

Planul general şi profilul C-A al tumulului XXIV; complexul de incineraţie. (după Alexandrescu 1966, p. 207–208, Fig. 46–47)

259

260

Ciprian Crețu

mormântul de la marginea ei. Au apărut şi numeroase cuie de fier, cele mai multe pe marginea alveolelor, aşezate perpendicular pe direcţia acestora, şi cu vârful îndreptat spre interior.” Mormântul era situat la est de rug, fiind „format din resturile incinerate strânse la un loc. În mormânt erau numeroase fragmente de oase calcinate, cenuşă de oase, cărbune abundent, bucăţi de pământ ars, precum şi fragmente de unguentarii de sti‑ clă, o lamă de cuţit de fier, două obiecte de fier în stare proastă de conservare, toate trecute prin foc. Resturile incinerate fuseseră acoperite de monticulul de pământ negru reprezentând stratul 1 al mantalei. În jurul mormântului şi rugului, dispuse în cerc, s-au descoperit câteva vetre funerare (probabil patru), constând din mici suprafeţe arse, acoperite cu bucăţi de cărbune. Pe vetre, sau în preajma lor, fuseseră sparte vase de ofrandă, cele mai multe ceramice.” Inventar funerar: În zona de ardere au fost descoperite un obiect nedeterminat din fier şi unguentarii din sticlă arse secundar; în mormânt au fost descoperite un obiect din fier (posibil o fibulă), un obiect nedeterminat din fier şi lamă de cuţitaş de fier; la SV de mormânt s-au descoperit o cană mare, păstrată fragmentar (a), o căniţă din ceramică cu firnis cenuşiu (b), două căniţe cu firnis roşu aprins (c) două castroane de bucătărie (d), urcior şi kantharos (e), strachină cu buza întoarsă spre interior (f), un bol (g), două funduri de pahare din sticlă (toate în stare fragmen‑ tară), un vas din bronz (h) şi un strigil din fier. Datare: „Prin ceramica de uz curent, tumulul se datează în secolul II e.n.” Bibliografie: Alexandrescu 1966, 206–209, Pl. 80 (XXIV 16), Pl. 99 (XXIV 6, 7, 10, 11), Pl. 100 (XXIV 13, 14, 15, 18).

6. Tumulul XVII/1956 Localizare: Sector necropola tumulară Dimensiuni complex: diam. 17–18 m; h 1,25 m Arhitectura mormântului: „Pe nivelul antic s-a înălţat o platformă de pământ pe întreaga suprafaţă pe care s-a ridicat tumulul, cu o grosime de 0,35-0,50 m. Pe

Practici funerare în mormintele din epoca romană și din epoca romano-bizantină

Planul general şi profilul C-D al tumulului XXVII; obiecte de inventar. (după Alexandrescu 1966, 211, Fig. 48; Pl. 80, 100, XXVII 7–10; Pl. 100, XXVII 12–18, 19, 20, 21)

261

262

Ciprian Crețu

platformă se găseau rugul şi ofrandele. Mantaua, acoperind integral platforma şi depăşind-o, era compusă. din mai multe straturi.” „În centrul suprafeţei pe care s-a ridicat tumulul se găseau resturile unui mormânt cu ardere pe loc, caracterizate prin următoarele elemente: o groapă de ardere cu sec‑ ţiunea triunghiulară, cu lungimea 3 m, lăţimea 1,15 m, adâncimea 0,50 m, având pe fund un şanţ longitudinal. Pereţii şi fundul gropii erau puternic şi egal arşi; arsura nu depăşea marginile gropii, decât cu 0,20-0,25 m. Resturile răvăşite ale arderii se aflau exclusiv în groapă, purtând urmele unei intervenţii rituale efectuate după stingerea rugului şi în vederea constituirii mormântului. S-au descoperit numeroase frag‑ mente de oase calcinate, cenuşă de oase (indicând o combustie intensă), cărbuni, precum şi fragmente de unguentarii de sticlă arse, un ac de bronz (de la o fibulă?), o bucată mică de bronz aurit, cuie de fier, seminţe de pin carbonizate. Mormântul a fost acoperit cu un capac de lut.” „Resturi din ofrande erau distribuite în cerc, de jur împrejurul mormântului. Astfel la sud de suprafaţa funerară era o vatră pe care s-au spart 7 strachini şi peste care s-a aşezat o construcţie formată din două ţigle mari puse vertical pe cant, având ca acoperiş o a treia culcată orizontal. În restul suprafeţei tumulare, aşezate atât pe platformă cât şi la diverse nivele în manta, au fost descoperite vase ceramice şi de sticlă, sparte pe loc, întregibile.” Tumulul a fost perforat de nouă morminte secundare, dintre care opt datate în seco‑ lele II–IV, iar unul a fost datat în „epoca prefeudală”. Acesta din urmă nu a fost inclus în catalogul de faţă. Alexandrescu menţionează că mormântul are groapă simplă, scheletul este orientat V-E, şi că s-a găsit un pandantiv din bronz în două valve (fără alte detalii sau ilustraţii; Alexandrescu 1966, 229). Inventar funerar: În groapa de ardere s-au descoperit: fragmente de unguentarii din sticlă, arse şi nearse; un ac din bronz, posibil de la o fibulă, o bucată mică de lemn placată cu aur; la nord-este şi la nord de mormânt s-au descoperit: două ungu‑ entarii ceramice cu picior inelar, fragmentare (a), un unguentariu ceramic mare, fragmentar (b), amforă cu picior inelar, fragmentară (c), amforetă cu picior inelar (d), trei unguentarii cu corpul în formă de candelă (e), şapte farfurii cu marginea uşor adusă spre interior (f). Datare: „Prin ceramica de uz curent şi prin vasele de sticlă, se datează în sec. II e.n.” Bibliografie: Alexandrescu 1966, 210–213, Pl.  80, 100 (XXVII 7–10), Pl.  100 (XXVII 12–18, 19, 20, 21) 7. Tumulul XXX/1960 Localizare: Sector necropola tumulară Dimensiuni complex: diam. 21–25 m; h 0,8 m Arhitectura mormântului: „Pe nivelul antic […] s-a ridicat platforma funerară […] cu grosimea de 0,40-0,60 m. Deasupra platformei a fost aşezată mantaua [...] Tumulul era perforat de două morminte secundare: XXX1 în partea de N, datat la sfârşitul sec. I-sec. II e.n., şi XXX2 în partea de NE, datat în a doua jumătate a sec. I e.n.”

Practici funerare în mormintele din epoca romană și din epoca romano-bizantină

263

Planul general şi profilul C-D al tumulului XXX şi planul complexului de incineraţie (literele de pe plan marchează locul diferitelor fragmente ale scheletului calcinat: a – craniu; b – mandibulă; c – dinte; d – coaste; e – falange, f – bazin; g – oase lungi). (După Alexandrescu 1966, 198–199, Fig. 39–40)

264

Ciprian Crețu

„Mormântul de incineraţie cu ardere pe loc se găsea în centrul platformei. El se caracteriza printr‑o zonă arsă, de formă neregulată […] Intensitatea arderii a fost destul de mare, deoarece pământul era puternic întărit şi înroşit atât pe suprafaţa zonei de ardere cât şi în gropi. Pe zona de ardere se găseau numai câteva pete de cenuşă albicioasă. Toate resturile incineraţiei fuseseră strânse în interiorul gropilor de ardere lungi, în special în braţele vestic, sudic şi nordic al lor. Aceste resturi se compuneau din oase puternic calcinate destul de numeroase; cărbune in situ în deo‑ sebi la capetele gropii E -V; cenuşă abundentă în strat, care atingea în unele locuri (în braţul vestic) 10–15 cm grosime; bulgări de pământ ars; numeroase mărgele de sticlă şi cristal de stâncă arse secundar; lacrimarii de sticlă fragmentare, unele arse şi altele nearse secundar; cuie de fier, precum şi câteva seminţe de pin carbonizate.” „De jur împrejurul mormântului, la o oarecare distanţă însă de el, se găseau ofran‑ dele, aşezate în cerc. Ele se compuneau din fragmente de vase mici şi amfore, dintr‑un opaiţ şi dintr‑un disc de oglindă de bronz, nearse secundar (cu excepţia discului de oglindă). În regiunea ofrandelor se găsea şi o mică porţiune circulară arsă pe loc, fără cioburi sau cărbuni, reprezentând o vatră funerară.” Tumulul era perforat de două morminte secundare: XXX1 în partea de nord, datat în secolele I–II p. Chr, şi XXX2 în partea de nord-est, datat în a doua jumătate a secolului I p. Chr. Inventar funerar: În groapa de ardere s-au descoperit: un fragment de unguentariu din sticlă, nears, precum şi două fragmente arse, mărgele din sticlă; de jur împre‑ jurul mormântului au fost descoperite: fragmente provenind de la trei amfore cu gâtul cilindric îngust (a), o cană cu gâtul cilindric canelat (b), două boluri (c), doi kantharoi (d), o farfurie cu marginea verticală (e), un opaiţ din ceramică (f) şi un disc de oglindă din bronz. Datare: A doua jumătate a secolului II p. Chr. Bibliografie: Alexandrescu 1966, 197–200, Pl. 79 (XXX 10, 15), Pl. 99 (XXX 6–13).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

265

8. Tumulul XXXV/1961 Localizare: Sector necropola tumulară Dimensiuni complex: 12 m; h 1,5 m Arhitectura mormântului: „În centrul suprafeţei ocupate de turnul, pe nivelul antic, se găseau o grămadă de cărbuni de lemn cu rare fragmente de oase calcinate, bulgări mărunţi de pământ ars, câteva seminţe de pin carbonizate, precum şi un fragment de căniţă”. Inventar funerar: căniţă din ceramică, în stare fragmentară. Datare: „Lipsa aproape totală a inventarului funerar nu permite decât situarea tumulului în epoca romană.” Bibliografie: Alexandrescu 1966, 215. 9. Mormânt de incineraţie/1972 Localizare: Secţiunea F, Zona de sud a platoului. Dimensiuni complex: 1,70 m L, 0,45-0,55 m l Arhitectura mormântului: Incineraţie pe loc în groapă de formă rectangulară cu colţurile rotunjite şi pereţii verticali. Orientată V-E, conturul gropii a putut fi iden‑ tificat spre partea inferioară a acesteia datorită prezenţei urmelor de ardere. Pe fundul gropii, cu adâncimea de 0,90 m, a fost amenajat rugul de tip podium, din care s-au păstrat pe loc o mare cantitate de cărbuni şi cenuşă, precum şi resturile unei bârne carbonizate dispusă longitudinal pe centrul gropii. Mai apoi defunctul a fost depus pe rugul funerar într‑un sicriu din lemn. Faptul că în groapă nu au putut fi surprinse niciun fel de instalaţii de tiraj, de întreţinere puternică a focului, iar restu‑ rile osteologice umane prezentau urme puternice de calcinare, a făcut-o pe autoarea săpăturilor să considere că întregul proces de combustie a fost ajutat şi de anumite substanţe inflamabile, pe lângă lemnul depus ca atare în acest scop. Rămăşiţele cal‑ cinate ale scheletului în fragmente extrem de mici, au rămas în loc, tasându‑se peste resturile rugului, fără a se deplasa prea mult din poziţia lor anatomică. Acesta este un indiciu al faptului că scheletul a ars pe acelaşi loc unde a fost înmormântat. Inventar funerar: O parte din obiectele depuse ca inventar funerar, printre care o brăţară, un strigil şi o linguriţă, toate din bronz erau puternic arse, fiind descope‑ rite în stratul de cenuşă şi cărbune. Pe piept, lângă linguriţa din bronz au mai fost descoperite şi un stylus şi o cochilie secţionată transversal, calcinată, care se poate să fi îndeplinit rolul unui pandantiv de la un colier care nu a supravieţuit flăcări‑ lor. Deasupra acestora a fost identificat un strat de pământ mai galben ce prezintă doar intruziuni de cărbuni şi cenuşă. Se poate emite ipoteza că formarea acestui strat deasupra complexului de incineraţie este rezultatul aruncării de pământ nears probabil cu scopul potolirii focului. După efectuarea acestui procedeu, alte două obiecte au fost depuse deasupra mormântului: o căniţă (cu toarta lipsă) şi un opaiţ. Acestea nu prezintă urme de ardere secundară. În final, un alt strat de pământ a fost adăugat, după care au fost depuse două ulcioare, deasupra zonei picioarelor. Există aşadar două momente distincte în care au fost depuse obiecte, separate între ele prin adăugarea câte unui strat de pământ.

266

Ciprian Crețu

Mormântul de incineraţie din secţiunea F din zona de sud a platoului şi obiectele de inventar. (după Coja 1974, 37–41, Fig. 1–2, Pl. 1; modificate)

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

267

Datare: sfârşitul secolului al II‑lea p. Chr. Bibliografie: Coja 1974. 10. Mormânt de incineraţie 7/1973 Localizare: Secţiunea G 1973, Zona de sud a platoului Arhitectura mormântului: Incineraţie pe loc în groapă simplă de formă rectangu‑ lară cu colţurile rotunjite, cu fundul plat, şi fără şanţuri de tiraj. La fel ca în cazul mormântului precedent, se remarcă existenţa sicriului şi în acest caz, precum şi a practicii depunerii de obiecte în două etape distincte, separate prin depunerea unui strat de pământ.

Inventar funerar: o căniţă (a) şi două urcioare din ceramică (b), o căldare mică din bronz (c), un unguentariu din sticlă (d), cuţit şi strigil (e), ambele din fier şi o monedă din bronz (f). Cele trei vase de ceramică alături de cel din bronz se aflau

268

Ciprian Crețu

depuse către extremitatea inferioară a mormântului, în zona picioarelor, într‑un strat de pământ galben, care fusese probabil aruncat pentru potolirea focului. Niciunul dintre aceste obiecte nu prezintă urme de ardere. Datare: sfârşitul secolului al II‑lea p. Chr. Bibliografie: Coja 1975; Fig. 3–4 (pentru obiecte).

MORMINTE DE INHUMAȚIE 11. M1/1949 Localizare: Sector Z; Secţiune Z2 Dimensiuni complex: ad. -2,09 m;1,72 m L Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet de protecţie pe partea stângă (nordică) a mormântului, format din plăci de teracotă cu dimensiunile de 60 × 40 cm, uşor concave, aşezate vertical. Individ: Adult (probabil de sex masculin); orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrul superior stâng pe lângă corp; membrul superior drept cu palma pe bazin; membrele inferioare întinse, paralele. Prezintă craniu deformat, probabil cu aju‑ torul bandeletelor fixate la o epocă în care craniul individului nu era încă sudat (deformaţie fronto‑occipitală); deformarea artificială de tip circular oblic, produsă prin bandaje fronto‑occipitale. Inventar funerar: Cataramă aurită aflată în regiunea superioară a tibiei stângi Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1954, 185–187; Miriţoiu 2005. 12. M2/1949 Localizare: Sector Z; Secţiune Z2 Dimensiuni complex: ad. -2,03 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet de protecţie pe partea dreaptă (sudică), format din pietre legate cu pământ. Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 55 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1954, 185–188. 13. M3/1949 Localizare: Sector Z; Secţiune Z2a Dimensiuni complex: -1,29 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet de protecţie pe partea dreaptă (sudică) a mormântului, format din plăci de teracotă de 60 × 40 cm, uşor concave, aşezate vertical. Individ: Adult de sex masculin, în vârstă de 30 de ani; orientat V-E, în poziţie

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

269

decubit dorsal; membrele superioare paralele cu corpul; membrele inferioare întinse şi paralele. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1954, 185–188. 14. M4/1949 Localizare: Sector Z; Secţiune Z2a Dimensiuni complex: ad. -1,29 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare paralele cu corpul; membrele inferioare întinse şi paralele. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1954, 185–188. 15. M1/1949 Localizare: Secţiunea X–Z; careurile 19–20 Arhitectura mormântului: Groapă simplă, săpată în stratul „temeliei olbiene”; mormânt acoperit cu ţigle; prezintă o placă de teracotă pe care este aşezat corpul defunctului. Individ: Orientat E-V, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Alte observaţii: Autorii ne spun că este orientat spre E (Condurachi 1954: 202). Succesiunea nivelelor din acest sector, repetând exemplul celui descoperit în cuprinsul sectorului X, apare categorică: primului nivel, reprezentat de colibe, îi succed mormântul, apoi temelia olbiană, iar dedesubtul acestuia, cel de‑al doilea nivel elenistic. Bibliografie: Condurachi 1954, 198–205. 16. M2/1949 Localizare: Secţiune X–Z, careul 20 Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu plăci de teracotă pe partea dreaptă (latura sudică). Individ: Depus în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Alte observaţii: A fost descoperit chiar sub grupul de pietre aparţinând unei colibe din nivelul superior, care îl acoperea aproape în întregime. Nu sunt oferite alte informaţii. Bibliografie: Condurachi 1954, 202.

270

Ciprian Crețu

17. M3/1949 Localizare: Secţiune X–Z, careurile 19–25 Dimensiuni complex: ad. -0,37 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă acoperiş din plăci de teracotă aşezate în dublă pantă. Individ: Orientat E-V, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1954, 198–205. 18. M1/1949 Localizare: Sectorul X Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet de protecţie a schele‑ tului, realizat prin două şiruri de pietre fixate oblic în pământ în forma unei elipse, aşezate în stânga, aplecate deasupra scheletului. Individ: Orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; membrul superior drept de‑a lun‑ gul corpului, cel stâng pe bazin; membrele inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1954, 209. 19. M2/1949 Localizare: Sectorul X Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet de protecţie a schele‑ tului, realizat prin două şiruri de pietre fixate oblic în pământ în forma unei elipse, aşezate în dreapta scheletului, în forma unei elipse, aplecate deasupra scheletului. Individ: Orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; membrul superior stâng de‑a lun‑ gul corpului, cel drept pe bazin; membrele inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Alte observaţii: Aceste mormânt se leagă, prin felul înhumării, de mormintele des‑ coperite în secţiunile Z2 şi Z2a în campania anului 1949. Se observă acelaşi sistem de protecţie a scheletului, realizat prin două şiruri de pietre fixate oblic în pământ în forma unei elipse. Materialul osteologic destul de bine conservat. Bibliografie: Condurachi 1954, 209. 20. M1/1950 Localizare: S4, dintre zidul din valul III şi zidul Z Arhitectura mormântului: Groapă simplă; mormânt acoperit cu pietre; prezintă o lespede din piatră de mari dimensiuni. Individ: Adult, orientat VNV-ESE, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secol IV p. Chr.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

271

Bibliografie: Condurachi 1954, 173–180. 21. M1/1952 Localizare: Sector X, Secţiune X α’’’, Punct X ε Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu un rând de pie‑ tre neregulate pe latura dreaptă (de sud). Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1954, 216. 22. M2/1955 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Dimensiuni complex: ad. -0,60 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Orientat N-S, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare întinse, de‑a lungul corpului. Inventar funerar: Doi nasturi de bronz pe piept, un fel de bumbi de atârnat cu câte două valve ovoidale, turnaţi în jumătăţi care s-au sudat ulterior. Datare: Secolele V–VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 23. 23. M3/1955 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Dimensiuni complex: ad. -0,80 m (la care atinge stratul de mortar care aparţine nivelului anterior). Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrul superior stâng flexat pe piept, cel drept întins pe lângă corp. Inventar funerar: Datare: Secolele V–VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 23. 24. M3/1955 Localizare: Sectorul X Dimensiuni complex: ad. -1,34 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult, orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal. Lipseşte craniul şi un fragment de claviculă, găsit aruncat peste groapa mormântului, spre vest, la circa 0,60 m. Lipseşte antebraţul drept, precum şi unele din falangele de la mâini şi de la picioare. După poziţia braţului şi a antebraţului stâng, se pare că acestea coborau de‑a lungul corpului. Inventar funerar: Vârf de săgeată, găsit între capetele inferioare ale tibiilor.

272

Ciprian Crețu

Datare: Secolele II–III p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 24–32. 25. M4/1955 Localizare: Sectorul X Dimensiuni complex: ad. -1,35 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult, orientat ENE-VSV, în poziţie decubit dorsal. Lipsesc partea inferi‑ oară a calotei, clavicula, humerusul, cubitusul şi radiusul stângi, precum şi falan‑ gele; membrul superior stâng flexat, pe bazin. Lungime schelet: 1,52 m. Inventar funerar: Datare: Alte observaţii: A fost identificat un piron de fier, aparţinând probabil unui sicriu din lemn.* Bibliografie: Condurachi 1957, 24–32. 26. M5/1955 Localizare: Sectorul X Dimensiuni complex: ad. -1,10 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet din pietre nefasonate pe partea dreaptă (de sud) a gropii (amenajat din cinci bucăţi mari de piatră). Individ: Nonadult, orientat VSV-ENE, în poziţie decubit dorsal. Lipsesc humerii, ulnae şi radii ambelor antebraţe, vertebre, falangele de la mâini şi de la picioare, iar coastele apar deranjate. Inventar funerar: Patru mărgele; trei dintre ele sunt rotunde: prima din lut cu „coaste”, a doua de os lustruit şi colorat roz, a treia de sticlă cu pojghiţă neagră. A patra mărgea, tot de sticlă, cu pojghiţă neagră, prezintă patru fete. Datare: Secolele II–III p. Chr. Alte observaţii: Groapa mormântului deranjează pavajul de locuinţă al penultimu‑ lui nivel. Bibliografie: Condurachi 1957, 24–32. 27. M6/1955 Localizare: Sectorul X Dimensiuni complex: ad. -1,14 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări Individ: Nonadult, orientat VSV-ENE, în poziţie decubit dorsal. S-au păstrat doar calota, câteva coaste, oasele bazinului şi un femurul drept. Inventar funerar: Vas în formă de strachină, din argilă roşie, bine arsă, lucrat la roată. Partea exterioară şi interioară lustruite, cu excepţia fundului care e poros; buza este lată de 17 cm, verticală, uşor înclinată spre interior; diametrul de 13 cm, înălţimea 5,3 cm; fără decor; databil în secolul al II p. Chr. Trei mărgele de sticlă albă, lăptoasă, cu irizaţii aurii în interior. Toate trei mărgelele sunt unite între ele. O

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

273

perlă rotundă de sticlă neagră, lucioasă. O mărgea prismatică de sticlă neagră, mată. Fragment de cercel de bronz, cu plăcuţă rotundă. Datare: Secolul II p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 29.

M5/1955 din sectorul X cu inventarul său. (după Condurachi 1957, 28, Fig. 11)

M6/1955 din sectorul X cu inventarul său. (după Condurachi 1957, 29, Fig. 12)

274

Ciprian Crețu

28. M7/1955 Localizare: Sectorul X Dimensiuni complex: ad. -1,35 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă patru bucăţi mare de piatră de şist pe latura dreaptă (sudică). Individ: Nonadult, orientat VSV-ENE, în poziţie decubit dorsal. Craniul aplecat spre partea stângă. Lipsesc humerii, ulnae şi radii de la ambele membre, vertebre, coaste şi falange. Inventar funerar: Datare: Secolele II–III p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 30. 29. M8/1955 Localizare: Sectorul X  Dimensiuni complex: ad. -1,20 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult, orientat NNV-SSE, în poziţie decubit dorsal; craniul aplecat spre partea stângă; antebraţul drept este aşezat pe piept. Lipsesc humerusul, cubitusul şi radiusul stângi, precum şi femurul stâng. Lungimea scheletului: 1,55 m.

Inventar funerar:: În partea de vest, la circa 8 cm de la picioare, vas în formă de urcior dintr‑o pastă roşie, bine arsă. Buza lată de 1 cm, uşor evazată. Fără gât, buza e despărţită de ansă printr‑o linie circulară în relief. Ansa bombată se îngustează în partea inferioară. Toarta, elipsoidală în secţiune, uneşte partea superioară a buzei

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

275

cu partea inferioară a ansei. Picior scund, inelar. Ca decor: culoare neagră‑cenuşie, mată acoperă vasul de la buză până pe partea inferioară a pansei. Spre picior apare culoarea roşie a fondului. Bobiţe albe, dispuse circular în partea inferioară. Pe ansă, cu culoare albă, circular, inscripţia TYXH (Tyche). Datare: Secolul II p. Chr. Alte observaţii: Lângă vas, un piron din fier (indicativ al existenţei unui sicriu?). Bibliografie: Condurachi 1957, 30; Fig. 13 (pentru ilustraţie). 30. M9/1955 Localizare: Sectorul X Dimensiuni complex: ad. -1,30 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult, orientat VSV-ENE, în poziţie decubit dorsal; ambele mâini aşezate pe bazin. Lipsesc vertebrele şi falangele de la mâini şi de la picioare. Inventar funerar: Perlă de sticlă cu ochi indigo. Datare: Secolul II p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 30–31; Fig. 14 (pentru ilustraţie).

276

Ciprian Crețu

31. M10/1955 Localizare: Sectorul X Dimensiuni complex: ad. -1,50 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de ţigle dispus pe par‑ tea dreaptă (sudică) a gropii. Individ: Adult, orientat VNV-ESE, în poziţie decubit dorsal. Craniul aplecat spre stânga. Parţial deranjat; humerusul drept deplasat; iar cel stâng lipseşte; lipsesc de asemenea vertebre, coaste şi din oasele bazinului. Inventar funerar: Datare: Secol II p.  Chr. (sau ante‑secol II p.  Chr, aşa cum consideră autorul săpăturii). Alte observaţii: Pe deasupra acestui mormânt trece o parte din pavajul nivelului al III‑lea. Bibliografie: Condurachi 1957, 31. 32. M11/1955 Localizare: Sectorul X Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet de pietre nefasonate pe partea dreaptă (sudică) a gropii (cinci bucăţi mari de piatră nefasonată). Individ: Nonadult (?) Inventar funerar: Datare: Secolele II–III p. Chr. Alte observaţii: Taie pavajul de locuinţă al nivelului penultim, precum şi groapa mormântului M10. S-a păstrat doar groapa (nu s-au găsit nici oseminte, nici obiecte). Bibliografie: Condurachi 1957, 27–31. 33. M12/1955 Localizare: Sectorul X Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet de pietre nefasonate pe partea dreaptă (de sud) a gropii. Individ: Nonadult (?) Inventar funerar: Datare: Secolele II–III p. Chr. Alte observaţii: S-a păstrat doar groapa. Aceasta taie un conglomerat de pietre aparţinând ultimului nivel de locuire. Nu s-au găsit nici oseminte, nici obiecte. Bibliografie: Condurachi 1957, 27. 34. M3/1955 Localizare: Sectorul necropolei romane – sudul platoului Dimensiuni complex: ad. -1,10 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă o amenajare din cinci ţigle romane, pe partea dreaptă (nordică), şi în lungul scheletului. Țigle cu dimensiunile

Planul sectorului X (după Condurachi 1957: Planşa V)

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

277

278

Ciprian Crețu

de 35 × 45 × 5 cm şi 36 × 50 × 5 cm. Cele cinci ţigle formau o pantă ce se sprijinea înspre partea sudică pe o scândură, putrezită acum, realizându‑se astfel, deasupra scheletului, un acoperiş. Individ: Adult, orientat E-V, în poziţie decubit dorsal.1067* Inventar funerar: Groapa mormântului se prelungea şi dincolo de tălpile picioare‑ lor scheletului şi a liniei ţiglelor, cu încă 0,50 m, porţiune în care s-au descoperit o cataramă dreptunghiulară din bronz (3 × 5 cm) şi un cuţit din fier, lung de 16 cm, care avea teacă şi plăsele de lemn prinse cu cuie de bronz. Datare: Secol II p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 34; Fig. 17.

35. M4/1955 Localizare: Sectorul necropolei romane – sudul platoului Dimensiuni complex: ad. -1,20 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; este probabil să fi existat o structură internă de tipul unui sicriu, construită din materiale perisabile, având în vedere că au fost descoperite 10 piroane de fier, lungi de 10 cm. Individ: Nonadult, orientat E-V, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Un lacrimariu din sticlă, înalt de 14 cm, cu bazin tronconic şi gât cilindric, precum şi o foaie de bronz ce se aplica pe lemn, cu ajutorul a patru cui‑ şoare rămase in situ pe colţurile ei. Placa are în centru o perforaţie pentru introdus o cheie. Ea face parte de la o încuietoare a sarcofagului de lemn, sau a unei casete ce se depusese lângă corpul defunct. Datare: Secol II p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 34. 36. M5/1955 Localizare: Sectorul necropolei romane – sudul platoului 1067 *   În publicaţie, autorii consideră acest obiect ca făcând parte din inventarul funerar; lucru incorect, dacă admitem ipoteza că provine de la un sicriu.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

279

Dimensiuni complex: ad. -1,20 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; este probabil să fi existat o structură internă de tipul unui sicriu; ca şi în cazul lui M4, au fost descoperite şapte piroane având aceeaşi lungime (10 cm). Individ: Nonadult (potenţial de sex feminin, pe baza obiectelor de inventar fune‑ rar). Orientat E-V, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Prezintă cel mai bogat inventar funerar întâlnit în mormintele de epocă romană de la Histria. Este alcătuit din: un lacrimariu de sticlă spart, înalt de 15 cm, cu bazin piriform şi gât cilindric; două ace de bronz lucrate şi legate cu verigi din sârmă de bronz; un flacon de sticlă înalt de 6 cm cu bazin sferic şi gât cilindric; două brăţări din sârmă de bronz răsucită, având diametrul de 5 cm; o mărgea plată din cornalină, lungă de 11 mm; o cheiţă‑inel din bronz; o mărgea sferică din pastă sticloasă; un pandantiv din bronz cu o dublă ansă; un cercel din aur înalt de 31 mm cu granulaţii pe ban; un inel din aur cu o piatră albă şi sferică pe ban; două inele de fier cu pietre gravate, o monedă din bronz, histriană, cu nume şi efigia împărătesei Crispina (177–183 p. Chr.). Datare: Secol II p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 34; 36, Fig. 19.

37–38. M6 şi M7/1955 Localizare: Sectorul necropolei romane – sudul platoului Dimensiuni complex: ad. -0,80 m. Arhitectura mormintelor: Groapă simplă; şi în cazul acestor morminte s-au desco‑ perit piroane din fier, care pot proveni de la sicrie.

280

Ciprian Crețu

Indivizi: Adulţi, orientaţi E-V, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele II–III p. Chr. Alte observaţii: Au scheletele depuse pe podina tasată din fragmente de amfore elenistice, de aceea se găsesc numai la -0,80 m adâncime faţă de nivelul actual al solului. Bibliografie: Condurachi 1957, 35. 39. M8/1955 Localizare: Sectorul necropolei romane – sudul platoului Dimensiuni complex: ad. -1,35 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult, orientat E-V, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Lângă capul scheletului a fost descoperit un opaiţ roman din lut; lung de 8 cm, de o formă circulară, cu mănuşa inelată şi capacul spart. Ca formă, lampa este caracteristică sfârşitului secolului al II‑lea p.  Chr. şi începutului celui următor. Datare: Secolele II–III p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 35. 40. M9/1955 Localizare: Sectorul necropolei romane – sudul platoului Dimensiuni complex: ad. -1,45 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; peste schelet sunt aşezate lespezi de piatră, toate de culoare roşiatică. Individ: Orientat E-V, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele II–III p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 35. 41. M1/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -0,60 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre pe partea stângă a scheletului. Individ: Nonadult, în vârstă de 9 ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Membrele superioare deranjate. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 48. 42–43. M2 şi M3/1955 Localizare: Sector Z2

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

281

Dimensiuni complex: Arhitectura mormintelor: Gropi simple; un rând de pietre de calcar pe mijloc. Indivizi: Nonadulţi; nu s-au păstrat scheletele. Inventar funerar: – Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 48. 44. M4/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult în vârstă de 40 de ani; orientat VNV-ESE, în poziţie decubit dorsal; mâna dreaptă pe bazin, iar cea stângă îndoită pe stern. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 48. 45. M5/1955 (triplu) Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,07 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Indivizi: Conform informaţiilor publicate: grup de doi adulţi şi un copil într‑o groapă comună. În urma analizelor antropologice însă, s-a stabilit că materialul osteologic provine de la doi indivizi nonadulţi în vârstă de 2, respectiv 6 ani, şi de la un adult de sex feminin, cu vârsta de 21 de ani. Scheletul de adult este orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; capul puţin întors spre partea dreaptă; mâna dreaptă pe stern, iar cea stângă pe bazin. Unul dintre cei doi nonadulţi a fost depus în pozi‑ ţie chircită, culcat pe partea stângă, cu capul întors spre dreapta, braţul drept de‑a lungul trupului, iar cel stâng îndoit pe umărul stâng; membrele inferioare puternic îndoite spre stânga. Cel de‑al doilea nonadult a fost depus tot în poziţie chircită; capul zăcea pe bazinul femeii, culcat pe dreapta, picioarele destul de bine îndoite. Scheletul s-a păstrat foarte prost, au rămas numai craniul, un humerus, un frag‑ ment din oasele iliace, două femururi şi o tibie, suficient însă pentru a se determina poziţia. Inventar funerar: Cinci perle poliedrice din sticlă de culoare albastră închisă şi trei perle sferoidale, unite, din acelaşi material şi aceeaşi culoare. La capul scheletului de adult chircit s-a găsit un fragment de lamă de cuţit, probabil din fier, foarte prost păstrată. Perlele ca mărime şi formă se plasează în secolele III–IV p. Chr. Datare: Secolul IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 49–50; Fig. 33/1 şi Fig. 34.

282

Ciprian Crețu

46. M6/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,07 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre pe mijlocul gropii. Individ: Nonadult în vârstă de 3 ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV Bibliografie: Condurachi 1957, 48. 47. M7/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1, 47 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de ţigle fragmentate, înfipte în pământ, pe partea dreaptă. Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 15 ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; mâna dreaptă pe piept. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 48. 48. M8/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -0, 93 m.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

283

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; rând de pietre de calcar pe mijloc. Individ: Scheletul nu a fost descoperit (probabil nonadult, după dimensiunile gropii) Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957: 49. 49. M9/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1, 55 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre de calcar pe partea dreaptă. Individ: Nonadult, în vârstă de un an; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 49. 50. M10/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,50 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă acoperiş de şase ţigle mari concave, dispuse în dublă pantă. Fiecare ţiglă are lungimea de 64 cm, lăţimea de 41 cm şi grosimea de 3 cm. Ca ornament au pe partea boltită, pe colţuri, câte un grup de trei semicercuri paralele. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 20 de ani; orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; mâna dreaptă pe piept, iar cea stângă pe bazin. Inventar funerar: O brăţară de bronz la mâna stingă, formată dintr‑o bară simplă, ovală în secţiune, cu capetele uşor aplatizate, fără nici un ornament. Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 49; 51, Fig. 35.

284

Ciprian Crețu

51. M11/1951 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,45 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Nonadult în vârstă de 6 ani; orientat V-E,1068* în poziţie decubit dorsal; braţul stâng întins pe lângă corp, cel drept pe bazin. Inventar funerar: Un pieptene de os format din trei bucăţi. Pieptănul propriu‑zis, dinţat pe două părţi, pe o parte dinţi deşi, iar pe cealaltă rari, şi două plăcuţe pe mij‑ loc dispuse pe ambele părţi, prinse cu trei nituri, unul de fier şi două din os. Acest tip de pieptene apare în spaţiul în cauză în secolul al IV‑lea p. Chr. Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 49; Fig. 33/4.

52. M12/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,52 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre de calcar aşezate pe partea dreaptă a scheletului, tăiate neregulat; aceea din dreptul craniului era înaltă de aproximativ 60 cm şi aşezată în picioare (pe cant). Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 25 de ani; orientat V-E,1069* în poziţie decubit dorsal; braţele puternic îndoite în sus de la coate, cu mâinile pe bazin. Inventar funerar: Un colier de perle de trei tipuri: a) 14 perle de sticlă albastră închisă, poliedrice, de dimensiuni mici cu feţe neregulate; b) 9 mărgele, probabil de coral, de formă cilindrică, foarte subţiri; c) o mărgea de culoare neagră foarte lucioasă, cu dimensiunea de 1,5  cm. Se adaugă o închizătoare de bronz formată din două bucăţi, fiecare dintr‑o sârmă cu două bucle la capete şi răsucite în arc la mijloc. Un inel din bronz la mâna stângă, format din trei verigi plate separate. Una are o dungă în relief pe mijloc, cercul inelului fiind închis prin ciocănire, un capăt trecut peste celălalt. Celelalte două verigi sunt simple, încheiate la fel. O brăţară de bronz formată din două verigi găsite la mâna dreaptă, la jumătatea antebraţului. Una e o bară rotundă în secţiune, cu capetele uşor distanţate, cealaltă e tot o bară,   În materialul publicat apare orientat VSV-ENE, însă la verificarea pe planul general al săpăturii, complexul pare perfect orientat V-E. 1069 *   În materialul publicat apare orientat VSV-ENE, însă la verificarea pe planul general al săpăturii, complexul pare perfect orientat V-E. 1068 *

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

285

ovală în secţiune, capetele puţin depărtate şi aplatizate, având o mică perforaţie la ambele capete. Un lacrimariu din sticlă, găsit la picioare, de formă cilindrică, lung de 38,5 cm, cu buza inelară, puţin ieşită în afară. Fundul e uşor rotunjit, iar la mijloc puţin bombat, având o canelură pe o parte. Datare: Secolele II–IV p. Chr. Alte observaţii: Este posibil ca piatra din dreptul craniului, înaltă de aproximativ 60 cm şi aşezată în picioare (pe cant), să fi îndeplinit funcţia de semn funerar. Bibliografie: Condurachi 1957, 49–52; Fig. 36.

286

Ciprian Crețu

53. M13/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,60 m Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre de şist verde pe partea dreaptă. Individ: Nonadult în vârstă de 10 ani; orientat NV-SE,1070* în poziţie decubit dorsal; braţele întinse, de‑a lungul corpului. Inventar funerar: Doi cercei din bronz în formă de belciug neînchis, cu capetele subţiate. La mijloc au avut câte o mică perlă albă, rotundă, dintr‑un material ce nu s-a putut determina, din cauza stării precare de conservare. Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 50. 54. M14/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,40 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre din calcar pe partea dreaptă. Individ: Nonadult în vârstă de 10 ani; în poziţie decubit dorsal; braţele de‑a lungul corpului, cu mâinile pe bazin; membrul inferior stâng îndoit de la genunchi, iar cel drept întins. Inventar funerar: – Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 50. 55. M15/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,26 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Nonadult; orientat N-S, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 50. 56. M16/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,52 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre de calcar pe partea stângă.

  În materialul publicat este specificat că scheletul privea spre SV, fiind orientat pe direc‑ ţia SV-NE, evident o eroare din partea autorilor. 1070 *

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

287

Individ: Nonadult în vârstă de 3 ani; orientat NE-SV, în poziţie decubit dorsal; mâi‑ nile pe bazin. Inventar funerar: Un colier de perle de diferite tipuri: a) şapte perle cilindrice de dimensiuni mici din pastă de sticlă de culoare galben-verzuie şi una de formă bitronconică; b) 14 perle de sticlă de culoare bleu, care mai păstrează irizaţii, având forma de lacrimă (picătură); c) patru mărgele cilindrice lungi de 2 cm, subţiate la capete, de culoare neagră foarte lucioase; d) trei mărgele de os, lungi de 1 cm, şle‑ fuite în faţete, hexagonale în secţiune; e) o mărgea din pastă de sticlă de culoare neagră spre brun, cu urme de culoare roşie, rotundă, jumătate de cerc în secţiune; f) o mărgea din pastă de sticlă de culoare galben-verzui, forma „melon”, cu gaura largă şi cu câteva striuri în diagonală, pe lungime; g) o mărgea de sticlă rotundă de culoare verzuie, transparentă, cu gaura largă; jumătate de cerc în secţiune. Pe mijloc are două cercuri paralele transversale, de culoare roşie. Intervalul lor e brăzdat de o linie frântă, tot în culoare roşie, formând triunghiuri umplute cu galben-auriu. La capăt colierul a avut o mărgea de sticlă imitând arcul. Un inel dintr‑un metal foarte oxidat, de culoare violacee, ceea ce poate indica un aliaj din argint cu mult plumb. Inelul are incrustată o piatră de culoare galben deschis. Pe piatră e săpat un leu mergând, cu botul uşor deschis, coamă bogată şi coadă adusă pe spate. Ε lucrat în tehnica „intaille”. O brăţară de bronz din sârmă împletită în bucle, frumos îmbinate, dând impresia unui şnur. A doua brăţară e formată din şapte mărgele din pastă de sticlă, derivaţie de forma „melon”, de culoare albastru închis. Toate au două găuri paralele pentru şnur. Una e ca o pastilă pe un postament, iar pe o parte are o

288

Ciprian Crețu

margine marcată prin striere. Cinci din ele au opt-nouă striuri în lungul găurilor, două având şi uşoare creste transversale. Ultima e o pastilă cu o singură gaură, din aceeaşi pastă. În zona pieptului defunctului a fost descoperită o lingură din bronz, puţin plată şi frumos alungită, codiţa puţin curbată în sus, pornind apoi în unghi drept pe o distanţă de circa 2 cm, parte care probabil a fost înfiptă într‑o coadă de lemn care nu s-a păstrat. Un cercel de bronz, o placă sferică cu diametrul 1, 4 cm lucrată în tehnica „en repoussé”, cu o proeminenţă în centru, înconjurată de două cercuri concentrice obţinute din puncte. Se păstrează un mic fragment din toartă, o sârmă subţire. Întregul inventar, după analogiile care s-au putut găsi, ar merge datat în linii mari în secolele II–III p. Chr. Tehnica brăţării din sârmă de bronz se mai întâlneşte în cimitirele sarmate din Ungaria, datate în secolul al II‑lea p. Chr. O lingură de bronz similară a fost găsită într‑un mormânt datat cu monedă de la Severus Alexander, deci în secolul al III‑lea (vezi Párducz 1944: 75). Datare: Secolele II–III p. Chr. Alte observaţii: La -1,07 m, exact deasupra lui M16, a fost descoperit mormântul M5, care după perle se datează în secolul al IV‑lea p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 52–53; Fig. 37. 57. M17/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -2,10 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări.

Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 30 de ani; orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; mâna dreaptă pe bazin, iar cea stângă pe piept. Inventar funerar: Un colier format din 72 de perle din sticlă de culoare bleu, de formă prismatică cu colţurile şlefuite, de dimensiuni mici (a). O căniţă romană, de secol II–III p. Chr., cu pasta de culoare roşu cărămiziu, bine arsă (b). Un opaiţ cu pastă de culoare cenuşiu închis (c). Rotund ca formă, cu două cercuri paralele

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

289

striate marcând umărul; toarta inelară înălţată taie cele două cercuri. Ciocul scurt cu orificiul feştilei pe jumătate în corpul opaiţului, jumătate în afară. În interiorul discului a avut reprezentată o amforă, din care s-a mai păstrat doar gâtul şi torţile, restul fiind spart. Pentru datare, tipul de opaiţ păstrează caracterele specifice pentru secolul I p. Chr., însă perlele din sticlă, prismatice, cu colţurile şlefuite, apar la sfâr‑ şitul secolului al II‑lea p. Chr. Datare: Secol II p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 54; Fig. 38. 58. M18/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,60 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 45 de ani; orientat VNV-ENE, în poziţie decubit dorsal; braţul drept îndoit pe bazin. Inventar funerar: O plăcută de bronz, uşor ovoidală găsită în jurul taliei. Nu se păstrează nici o urmă de ornament sau închizătoare; metalul prezintă porozităţi ca un burete. Un colier de perle de tipuri variate: a) 11 perle din sticlă de culoare bleu, prismatice, cu colţurile şlefuite, de dimensiuni mici; b) Șase mărgele din sticlă albă, cilindrice, uşor bombate la mijloc; sub crusta de irizaţie se observă o foiţă aurită; c) la mijloc colierul a avut un pandantiv din pastă de sticlă de culoare vânătă închis, din care nu se mai păstrează decât partea de atârnat, restul fiind distrus. Datare: Secol II p. Chr. Alte observaţii: Au fost descoperite şi două piroane din fier (trecute în publicaţie ca inventar funerar). Bibliografie: Condurachi 1957, 54. 59. M19/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1, 33 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre de dimensi‑ uni mari pe partea dreaptă.1071* Individ: Nonadult în vârstă de 6 ani; orientat VSV-ENE, în poziţie decubit dorsal. Scheletul foarte prost conservat. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 55. 60. M20/1955 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,50 m.   Nu este menţionat în publicaţie, dar se observă clar pe planul general al sectorului.

1071 *

290

Ciprian Crețu

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă pietre de calcar pe partea dreaptă.1072** Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 20 de ani; orientat VSV-ENE, în poziţie decubit dorsal; braţul drept îndoit, cu mâna pe bazin; cel stâng îndoit de la cot, cu mâna peste braţul drept. Inventar funerar: O cataramă din fier, formată dintr‑o bară circulară, cu acul de închidere simplu, de aceeaşi grosime Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1957, 55. 61. M21/1955 Localizare: Sector Z2 Datare: Secolele II–IV p. Chr. Alte observaţii: S-au păstrat numai câteva fragmente din oseminte. Groapa a stră‑ puns podeaua din funduri de amfore în caseta dinspre sud. Bibliografie: Condurachi 1957, 55. 62. M1/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Au fost descope‑ rite câteva piroane din fier, fapt care a determinat autorii săpăturii să considere că defunctul a fost depus într‑un sicriu. Individ: Nonadult în vârstă de 5 ani; orientat V-E (ca şi în celelalte 11 morminte descoperite pe acest sector în campania din anul 1956). Inventar funerar: Câteva mărgele de sticlă, şi o monedă de bronz neidentificată. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Pippidi 1959, 294. 63–64. M2 şi M3/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormintelor: Gropi simple, fără alte amenajări. Indivizi: Orientaţi V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Alte informaţii: M3 este deranjat de zidul de nord al basilicii. Bibliografie: Pippidi 1959, 294–295. 65. M4/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Nonadult în vârstă de 9 ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar:   Pe planul general nu se observă acest detaliu.

1072 **

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

291

Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Pippidi 1959, 294. 66. M5/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Nonadult în vârstă de 5 ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Pippidi 1959, 294. 67. M6/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Au fost descope‑ rite câteva piroane din fier, fapt care a determinat autorii săpăturii să considere că defunctul a fost depus într‑un sicriu. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Pippidi 1959, 294. 68. M7/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Un ac din os rupt. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Pippidi 1959, 294. 69. M8/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Pippidi 1959, 294. 70. M9/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă ţigle mari puse oblic şi com‑ pletate în spaţiile goale cu piatră, fragmente de cărămidă sau cioburi. Au fost desco‑ perite câteva piroane din fier, fapt care a determinat autorii săpăturii să considere că defunctul a fost depus într‑un sicriu.

292

Ciprian Crețu

Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Alte informaţii: Deasupra gropii este o fâşie de pământ brun, negricios, iar peste ea se aşeza pavajul de cărămidă al bazilicii paleocreştine (cum este şi în cazul lui M10). Bibliografie: Pippidi 1959, 294. 71. M10/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Alte informaţii: Deasupra gropii este o fâşie de pământ brun, negricios, iar peste ea se aşeza pavajul de cărămidă al bazilicii paleocreştine. Bibliografie: Pippidi 1959, 294. 72. M11/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă ţigle mari puse oblic şi com‑ pletate în spaţiile goale cu piatră, fragmente de cărămidă sau cioburi. Au fost desco‑ perite câteva piroane din fier, fapt care a determinat autorii săpăturii să considere că defunctul a fost depus într‑un sicriu. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Alte informaţii: Deasupra gropii este o fâşie de pământ brun, negricios. În cazul M11, spre deosebire de M9 şi M10, pavajul de deasupra lipseşte. Bibliografie: Pippidi 1959, 294. 73. M12/1956 Localizare: Sectorul de la V de zidul de incintă din valul III Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă ţigle mari puse oblic şi com‑ pletate în spaţiile goale cu piatră, fragmente de cărămidă sau cioburi. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Pippidi 1959, 294.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

293

Planul bazilicii din sectorul de la vest de zidul de incintă din valul III. (după Pippidi 1959, 292, Fig. 4)

74–78. M1, M2, M3, M4, M5/1956 Localizare: Sector Z2 Arhitectura mormintelor: Gropi simple, cu scheletul protejat de ţigle sau pietre. Indivizi: – (nu există informaţii disponibile) Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Alte informaţii: În materialul publicat se menţionează: „Se constată acelaşi ritual de înmormântare, adică scheletul protejat de ţigle sau pietre, toate fără obiecte de inventar, încât descoperirea lor nu contribuie cu nimic la îmbogăţirea materialului documentar […] Lipsa inventarului face imposibilă, deocamdată, încadrarea cro‑ nologică mai strânsă a acestor morminte” (Pippidi 1959, 300–301). Bibliografie: Pippidi 1959, 300–303. 79. Mormântul XXVII3/1956 Localizare: Sector necropolă tumulară Dimensiuni complex: 2,60 m L; 1,30 m l; -2,90 m adâncime (raportată la vârful tumulului). Arhitectura mormântului: Groapă simplă, orientată ESE-VNV; urme de sicriu din lemn; pe fundul gropii au fost descoperite cuie din fier dispuse pe două rânduri.

294

Ciprian Crețu

Individ: Scheletul complet distrus. Inventar funerar: Urcior cu buza trilobată (a) şi căniţă din ceramică (b), două unguentarii (c), unul cu corpul în formă de sac, celălalt cu corpul în formă de clo‑ pot; un cercel din aur (d). Datare: Secolele II–III p. Chr. Bibliografie: Alexandrescu 1966, 222; Pl.  82 (XXVII3, 1 şi XXVII3, 5); Pl.  101 (XXVII3, 2–4).

80. Mormântul XXVII4/1956 Localizare: Sector necropolă tumulară Dimensiuni complex: 1,05 m L; 0,70 m l; -2,25 m adâncime (raportată la vârful tumulului). Arhitectura mormântului: La nivelul mormântului prezintă un acoperiş din ţigle întregi şi fragmentare aşezate într‑o pantă; resturi de sicriu din lemn pe fundul gro‑ pii şi cuie aşezate pe două rânduri, cu vârfurile orientate spre interiorul gropii (fapt care indică prezenţa unui container). Individ: Schelet complet distrus. Inventar funerar: Datare: „Lipsind obiectele de inventar, mormântul trebuie datat, după similitudi‑ nile de ritual cu mormintele XXVII3, 6, 7, 8, 9, în sec. II–III e.n.” Bibliografie: Alexandrescu 1966, 223. 81. Mormântul XXVII5/1956 Localizare: Sector necropolă tumulară Dimensiuni complex: 2,90  m L; 1,05–1,35  m l; -2,75 adâncime (raportată de la vârful tumulului). Arhitectura mormântului: Groapă simplă, orientată ESE-VNV, cu resturi de lemn

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

295

de la sicriu identificate pe fundul gropii, precum şi cuie dispuse perpendicular pe laturile lungi ale gropii eu vârfurile către interior. Individ: Schelet complet distrus. Inventar funerar: Unguentariu în formă de carafă Datare: Secolele III–IV p. Chr. Bibliografie: Alexandrescu 1966, 223; Pl. 101 (XXVII5, 1). 82. Mormântul XXVII6/1956 Localizare: Sector necropolă tumulară Dimensiuni complex: -1,70 m adâncime (raportată de la vârful tumulului). Arhitectura mormântului: groapă simplă cu contur neregular; au fost descope‑ rite cuie din fier împrăştiate, fapt care ar putea indica utilizarea unui container din material perisabil. Individ: Schelet complet distrus. Inventar funerar: Două unguentarii din sticlă, cu corpul în formă de carafă; căniţă cu caneluri pe corp; opaiţ fragmentar din ceramică. Datare: Secolele II–III p. Chr. Bibliografie: Alexandrescu 1966, 224; Pl. 82 (XXVII6, 3–4); Pl. 102 (XXVII6, 1–2).

83. Mormântul XXVII7/1956 Localizare: Sector necropolă tumulară Dimensiuni complex: 1,45 m L; 0,55 m l; -2,10 m adâncime (raportată de la vârful tumulului). Arhitectura mormântului: Groapă simplă, orientată SV-NE; urme de sicriu din lemn pe fundul gropii şi un rând de cuie pe laturile lungi ale gropii. Individ: Scheletul complet distrus. Inventar funerar: un vârf de săgeată descoperit în colţul de sud al gropii. Datare: „Lipsind obiectele de inventar caracteristice, mormântul trebuie datat, după similitudinile de ritual cu mormintele XXVII3, 6, 7, 8, 9, în sec. II–III e.n.”

296

Ciprian Crețu

Bibliografie: Alexandrescu 1966, 224. 84. Mormântul XXVII8/1956 Localizare: Sector necropolă tumulară Dimensiuni complex: 1,72–2,25 m L; 1,10–1,62 m l; -2,75 m adâncime (raportată de la vârful tumulului). Arhitectura mormântului: Groapă simplă de formă trapezoidală (de unde şi dimensiunile menţionate mai sus), orientată SE-NV.  „În partea de SV a gropii, adâncit cu 0,05 m faţă de restul fundului, se găsea sicriul, a cărui contur a putut fi stabilit după urmele de lemn şi după dispoziţia cuielor.” Individ: – (cenotaf) Inventar funerar: opaiţ din ceramică, două unguentarii din sticlă cu corpul în formă de sac, ţinte din bronz (pentru încălţăminte). Datare: Secolele II–III p. Chr. Bibliografie: Alexandrescu 1966, 224. 85. Mormântul XXVII9/1956 Localizare: Sector necropolă tumulară Dimensiuni complex: 1,17 m L; 0,85 m l; 1,90 m adâncime (raportată de la vârful tumulului). Arhitectura mormântului: Groapă simplă de formă dreptunghiulară, orientată SE-NV; în umplutura gropii, între -1,70 m şi -1,90 m au fost descoperite pietre plate mari culcate; resturi de la sicriu din lemn şi cuie pe fundul gropii. Individ: Scheletul complet distrus. Inventar funerar: Datare: „În lipsa obiectelor de inventar funerar, mormântul se datează ipotetic, pe baza similitudinilor de ritual cu mormintele XXVII3, 4, 6, 8 în sec. II–III e.n.” Bibliografie: Alexandrescu 1966, 224. În anul 1957 se desfăşoară o campanie de cercetări arheologice în punctul D al sectorului central al cetăţii. În cadrul acestei campanii de săpături sunt descoperite patru morminte conţinând şapte indivizi (un mormânt fiind triplu, altul dublu). Cel mai probabil, aceste morminte datează dintr‑o perioadă post-secol VI p. Chr. Acestea vor fi enumerate şi descrise mai jos, însă din cauza situaţiei neclare, am optat să nu le includ în discuţiile din acest volum. 86. M1/1957 (triplu) Localizare: Sectorul central al cetăţii – punctul D Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă cistă de şist verde; scheletele sunt aşezate pe un pat de pietre late de şist verde şi având deasupra şi pe laturi alte pietre de protecţie (ultimele dispuse pe cant). Indivizi: Trei indivizi, orientaţi V-E, în poziţie decubit dorsal. De remarcat că unul dintre schelete este aşezat ceva mai jos decât celelalte două, precum şi faptul că la

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

297

celelalte două de deasupra mâinile sunt aduse pe abdomen, în timp ce la cel de jos mâinile au fost răvăşite. Inventar funerar: Datare: Începutul secolului al VII‑lea p. Chr. (?) Bibliografie: Condurachi 1959, 278. 87. M2/1957 Localizare: Sectorul central al cetăţii – punctul D Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă o amenajare externă similară cu cea a mormântului M1, dar mai simplă. Individ: Orientat NNV-SSE, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Pe oasele bazinului acestui schelet a fost găsită o cataramă de bronz care, după formă şi oxidarea ei redusă, pare a fi de dată destul de recentă, în orice caz de după părăsirea cetăţii. Datare: Începutul secolului al VII‑lea p. Chr. (?) Bibliografie: Condurachi 1959, 278. 88. M3/1957 (dublu) Localizare: Sectorul central al cetăţii – punctul D Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă o protecţie formată din pietre aşezate pe cant pe partea dreaptă. Individ: Un individ este orientat E-V, celălalt V-E, ambii în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Degetar din bronz, la mâna unuia dintre schelete. Datare: Secolul VII p. Chr. Alte informaţii: Deşi cel dintâi se află cu circa 0,15 m mai jos decât celălalt, este sigur că înmormântarea a avut loc în acelaşi timp, deoarece pe latura de nord ambele schelete au aceeaşi protecţie formată din pietre aşezate pe cant. De remarcat că, de data aceasta, protecţia de deasupra lipseşte, peste ele nedescoperindu‑se alt‑ ceva decât pământ şi pietre mărunte. După forma şi gradul de oxidare al degetarului din bronz, acest mormânt pare să fie mult mai nou decât M2. Bibliografie: Condurachi 1959, 278. 89. M4/1957 Localizare: Sectorul central al cetăţii – punctul D Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Orientat NNV-SSE, în poziţie decubit dorsal; mâna dreaptă pe piept, cea stângă pe abdomen. Inventar funerar: Datare: Începutul secolului al VII‑lea p. Chr (?) Alte informaţii: Autorii notează că un fragment de undiţă din bronz, găsit la capul defunctului nu pare să fi făcut parte din inventarul său, ci a ajuns aici cu pământul de umplutură a gropii. Bibliografie: Pippidi 1959, 300–303.

298

Ciprian Crețu

90. M1/1957 Localizare: Sector X Individ: Nonadult Datare: Secolele II–III p. Chr. Alte informaţii: Informaţiile sunt insuficiente. Autorii săpăturilor (Suzana Dimitriu şi Carmen Radu) notează că întreg stratul elenistic, cu excepţia gropilor şi a „teme‑ liei olbiene”, apare destul de subţire în acest punct al sectorului. Cimitirul roman care deranjează acest strat este foarte slab reprezentat aici, deoarece suprafaţa bătă‑ torită cu pietre şi cioburi făcea mai dificilă săparea gropilor mormintelor. Un singur mormânt de copil a fost descoperit în caseta din capătul de nord-est al secţiunii. Bibliografie: Condurachi 1959, 281. 91. M1/1957 Localizare: Sector Z2 Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de ţigle pe mijlocul gropii, aşezate pe cant. Individ: Nonadult (probabil pe baza dimensiunii complexului, întrucât scheletul nu s-a păstrat). Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1959, 288. 92. M2/1957 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,23 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Nonadult; orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; braţele de‑a lungul corpului. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1959, 288. 93. M3/1957 Localizare: Sector Z2 Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de ţigle (deranjate de M4). Individ: Adult, orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; braţele de‑a lungul trupului; picioarele încrucişate Inventar funerar: Cercel din bronz, inelar, format dintr‑o bară rotundă în secţiune, ascuţită la un capăt, celălalt fiind prevăzut cu o proeminenţă ca o gămălie. Un piep‑ tăn de os format din trei plăci, una mare rectangulară, având pe o parte dinţi deşi, iar pe cealaltă dinţi rari; partea din mijloc este întărită cu două plăci late cât spaţiul dintre dinţi, semiovale în secţiune; marginile sunt incizate cu linii scurte în dreptul

Practici funerare în mormintele din epoca romană și din epoca romano-bizantină

Sectorul central al cetăţii, punctul D. Planul săpăturilor efectuate în anul 1957. (după Condurachi 1959, 275, Planşa IV)

299

300

Ciprian Crețu

dinţilor, legate cu nituri de os şi fier. Acelaşi tip de pieptăn a mai fost descoperit în campania din 1955, la mormântul M11 din acelaşi sector. Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1959, 288; Fig. 10/1 şi 10/3.

94. M4/1957 Localizare: Sector Z2 Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. A fost descoperit un cui din fier, fapt care a determinat autorii săpăturii să considere că defunctul a fost depus într‑un sicriu. Individ: Adult, orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; braţele de‑a lungul corpului. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Alte informaţii: Acest mormânt este posterior mormântului M3, pe care l-a deran‑ jat, groapa nimerind pe craniul acestuia din urmă, pe care l-a dislocat. Bibliografie: Condurachi 1959, 288. 95. M5/1957 Localizare: Sector Z2 Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. A fost descoperit un cui din fier, fapt care a determinat autorii săpăturii să considere că defunctul a fost depus într‑un sicriu. Individ: Adult, orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; braţele de‑a lungul corpului, mâinile pe bazin. Inventar funerar: O cataramă de fier rotundă, la care s-a păstrat şi acul de închidere. Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1959, 288; Fig. 10/2. 96–99. M6, M7, M8, M9/1957 Localizare: Sector Z2 Arhitectura mormintelor: Gropi simple, fără alte amenajări

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

301

Individ: Adulţi; orientaţi V-E,1073* în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1959, 288. 100. M1/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI)1074* Arhitectura mormântului: Groapă neprecizată (nu a fost surprinsă?); urme de sicriu din lemn. Dimensiuni complex: ad. -2,45 m. Individ: Orientat VNV-ESE, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare de‑a lungul corpului. Inventar funerar: – Datare: Secol VI p. Chr. Alte informaţii: Bibliografie: Condurachi 1960, 258. 101. M2/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Arhitectura mormântului: Groapa neprecizată. Dimensiuni complex: ad. -2,85 m. Individ: au fost identificate resturile unui schelet adunate grămadă, probabil exhumat. Inventar funerar: Datare: Secol VI p. Chr. Alte informaţii: Semn de mormânt din ţigle cu faţa spre sud-est. Bibliografie: Condurachi 1961, 258. 102. M3/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: ad. -4,00 m. Arhitectura mormântului: Groapă probabil tip catacombă; urme de sicriu; la extremitatea podalică prezintă câteva ţigle. Individ: Orientat VSV-ENE, în poziţie decubit dorsal; stare de conservare slabă, s-au păstrat numai cutia craniană şi humerii; la extremitatea podalică a mormântului, 1073 *   În textul publicat se menţionează că au toţi aceeaşi orientare, fără a se preciza care, iar pe plan nu e figurat niciun punct cardinal. În această situaţie, am apelat la un compas în format electronic cu punctele cardinale pe care l-am suprapus planului general al săpăturii, stabilind punctele cardinale prin raportare la scheletele ale căror orientare este precizată. 1074 *   În cursul săpăturilor din anul 1958 din cadrul movilei XVI de pe Sectorul necropolei tumulare a fost descoperită o serie de morminte secundare de inhumaţie. Mormintele perforau movila de jur împrejur, fiind situate la diverse adâncimi. S-au descoperit zece morminte secun‑ dare, prezentând între ele caractere comune şi alcătuind astfel un mic cimitir de sine stătător.

302

Ciprian Crețu

două tibii şi două femururi, precum şi un fragment de mandibulă, toate umane, în poziţii neanatomice. Inventar funerar: Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1961, 258. 103. M4/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: -2,65 m. Arhitectura mormântului: Groapă neprecizată, probabil de tip catacombă. La extremitatea podalică a gropii, a fost amenajat un semn de mormânt din ţigle. Individ: Orientat Ν-S, în poziţie decubit dorsal; mâna stângă de‑a lungul corpului iar dreapta pe bazin; craniul nu a fost găsit. Inventar funerar: Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1961, 258. 104. M5/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: ad. -3,35 m. Arhitectura mormântului: Groapă neprecizată; sicriu (?) Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare întinse pe lângă corp; craniul nu s-a păstrat. Inventar funerar: – Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1961, 258. 105. M6/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: -3,35 m. Arhitectura mormântului: Groapă neprecizată; urme de sicriu şi două piroane de fier; la picioare ca semn de mormânt, o dală de teracotă. Individ: Orientat VNV-ESE, în poziţie decubit dorsal, cu membrele superioare întinse pe lângă corp. Inventar funerar: Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1961, 258. 106. M6/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: -3,35 m. Arhitectura mormântului: Groapă neprecizată; urme de sicriu şi două piroane de fier; la picioare ca semn de mormânt, o dală de teracotă.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

303

Individ: Orientat VNV-ESE, în poziţie decubit dorsal, cu membrele superioare întinse pe lângă corp. Inventar funerar: Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1961, 258. 107. M7/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: ad. -3,35 m. Arhitectura mormântului: Groapă neprecizată; urme de sicriu. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal, cu membrele superioare întinse pe lângă corp; partea inferioară a corpului, începând cu bazinul, nu se păstrează, de asemenea nici oasele antebraţelor. Inventar funerar: În stânga craniului, un pieptăn de os bipen. Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1961, 258; 260, Fig. 25/a.

108. M8/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: ad. -4,20 m.

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; deasupra scheletului, în lungul gropii, prezintă patru pietre mari şi o ţiglă aşezate pe cant, în picioare, ca semn de mormânt. Individ: Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal, uşor chircit; membrele superioare de‑a lungul corpului. Inventar funerar: Pe pântec a fost descoperită o cataramă din bronz.

304

Ciprian Crețu

Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1961, 258; 261, Fig. 25/b. 109. M9/1958 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: ad. -4,70 m. Arhitectura mormântului: Groapă de tip catacombă. În interiorul dromosului, la un nivel mai înalt decât scheletul, prezenta un semn de mormânt din dale de tera‑ cotă aşezate în picioare, pe cant. Individ: Orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; mâinile pe pântec iar coatele puternic ridicate în sus. Inventar funerar: În pământul din mormânt a fost descoperită o cataramă de bronz pătrată, având pe ac lăcaşul pentru o piatră ornamentală. Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1961, 258.

110. M10/1958–1959 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: ad. -3,00 m. Arhitectura mormântului: Groapă tip catacombă. Individ: Orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal.1075* Inventar funerar: Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1961, 258; 1962, 416. 111. M11/19591076** Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: ad. -4,10 m. Arhitectura mormântului: Groapă neprecizată; urme de sicriu din lemn. Către   În campania din anul 1958, mormântul M10 nu este desfăcut (fusese descoperit doar semnul de mormânt). Informaţiile privind orientarea defunctului şi faptul că acest complex nu prezintă inventar sunt completări ulterioare, din campania din anul următor (1959). 1076 **   Deşi catalogul mormintelor este ordonat în funcţie de anul descoperirii acestora, întrucât Movila XVI prezintă un caz aparte, am ales să alătur descoperirilor din 1958 şi cele trei morminte descoperite în acest sector un an mai târziu, pentru a apărea grupate. 1075 *

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

305

picioare prezintă câteva pietre mari plate aşezate vertical, cu faţa spre sud-est uşor înclinate spre mormânt, iar pe latura de sud-vest a acestuia, se află o amenajare cu ţigle, olane şi pietre plate de dimensiuni mari, înălţându‑se într‑un fel de construcţie. Individ: Orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal; mâna stângă pe bazin. Inventar funerar: Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1962, 416. 112. M12/1959 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: ad. -4,10 m. Lângă groapa lui M11, spre nord-vest de acesta, la 0,20 m, la aceeaşi adâncime, au fost descoperite resturile unui schelet exhumat (craniu, fragment de bazin, vertebre, coaste), adunate la un loc împreună cu resturi de lemn, un piron de fier şi o mărgică. Nu s-a putut preciza poziţia stratigrafică clară a acestui mormânt; autorii săpăturii bănuiesc că el ţinea de mormântul M11, eventual de aceeaşi groapă ca acesta. Bibliografie: Condurachi 1962, 416–417. 113. M13/1959 Localizare: Sector necropolă tumulară (Movila XVI) Dimensiuni complex: ad. -4,20 m.

Mormintele descoperite în mantaua movilei XVI. (după Condurachi 1962, 416, Fig. 10)

306

Ciprian Crețu

Arhitectura mormântului: Groapă de tip catacombă (mormântul se găsea sub rugul movilei XX); urme de sicriu din lemn. Individ: Orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal, cu mâinile pe bazin. Inventar funerar: În dreapta craniului un pieptene bipen din os. Datare: Secol VI p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1962, 417.

Mormintele secundare descoperite în tumulul XVI: XVI2 (a‑b), XVI3 (c), XVI4 (d), XVI6 (e), XVI8 (f), XVI9 (g-h). (după Condurachi 1961, 259, Fig. 24)

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

307

114. M1/1959 Localizare: Secţiunea XNV „Câmpie”1077* Dimensiuni complex: ad. -0,50 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă trei pietre mari la cap. Individ: Nonadult, orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: – Datare: Secolele II–III p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1962, 401. 115. M2/1959 Localizare: Secţiunea XNV „Câmpie” „Puţin deasupra podelei nr.  1 din epoca elenistică, la 11  m distanţă de colţul de sud-est, chiar lângă malul de sud, s-a găsit un craniu deformat cu calota alungită, de tipul celor sarmatice care prezintă această caracteristică. Deşi după poziţia craniului restul oaselor ar fi trebuit să se găsească în secţiune, nu s-a mai găsit nimic şi nici pe profil nu s-a putut vedea urma unei gropi în acest punct.” Bibliografie: Condurachi 1962, 401. 116. M3/1959 Localizare: Secţiunea XNV „Câmpie” „La 10 m distanţă de colţul de sud-est, cu nivelul de zacere la 1 m; probabil un mor‑ mânt de epocă elenistică; Groapa mormântului taie locuinţa nr. 4 din sec. V a. Chr. iar podeaua locuinţei nr. 1 de la sfârşitul elenisticului acoperea jumătatea inferioară a scheletului orientat nord-sud.” Bibliografie: Condurachi 1962, 401. 117. M4/1959 (dublu) Localizare: Secţiunea XNV „Câmpie” Dimensiuni complex: ad. -1,75 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; deasupra scheletelor se găseau trei pie‑ tre mari plate, două la cap şi una la picioare. Individ: Scheletele aşezate unul lângă altul, orientate V-E, aparţin unui adult şi unui nonadult. Inventar funerar: Lângă tibia stângă a nonadultului s-au găsit o cataramă dreptun‑ ghiulară din bronz şi o aplică, specifice pentru secolele VI–VII p. Chr. Datare: Secolele VI–VII p. Chr. Alte informaţii: Groapa pătrunde în stratul arhaic şi sparge podeaua locuinţelor arhaice nr. 3 şi nr. 7. Bibliografie: Condurachi 1962, 401–402; Fig. 5/1   În anul 1959, la marginea de nord-vest a platoului, unde terenul coboară în câmpie, s-a deschis o secţiune orientată E-V, cu lungimea de 20 m şi lăţimea de 4 m, la 200 m distanţă de sectorul X. 1077 *

308

Ciprian Crețu

118. M14/19591078* 1079** Localizare: Sector Z2 Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un şir de pietre de şist verde, aşezate în linie şi pe cant. Individ: Groapa, de proporţii mici, indică existenţa unui mormânt de copil al cărui schelet nu s-a păstrat. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1962, 412–413. 119. M18/1959 Localizare: Sector Z2 Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un parament din ţigle pe par‑ tea dreaptă. Individ: Adult, orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; s-a conservat partea superi‑ oară a trunchiului cu braţul drept până la cot. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Alte informaţii: A apărut în profilul peretelui de vest. Bibliografie: Condurachi 1962, 413. 120. M19/1959 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,10 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. 1078 *   În MCA VIII, la p.  412 M.  Coja notează că „mormintele descoperite le prezentăm în ordinea apariţiei lor în continuarea celor treisprezece descoperite în anul 1955”, însă conform raportului pentru campania 1955, apărut în MCA IV (1957), Condurachi notează, la p. 48, următoarele: „În campania anului 1955 în toate cele trei sectoare săpate pe platou, s-au scos la iveală morminte care, după inventar, încep din secolul al II‑lea e.n., din cele ce se observă până acum, şi merg până în sec. al IV‑lea e.n. În sectorul Z2 s-au descoperit 21 morminte, dintre care 10 cu inventar.” 1079 **   În campania din anul 1959 au fost descoperite 10 morminte, dintre care patru sunt datate înainte de secolul al II‑lea a. Chr. În catalogul de faţă am inclus doar cele şase desco‑ periri de epocă romană.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

309

Individ: Adult, orientat N-S, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare de‑a lungul corpului. Inventar funerar: O căniţă romană din ceramică, databilă în secolele II–III p. Chr. Datare: Secolele II–IV p. Chr. Alte informaţii: Plasat pe pantă, în terenul nisipos. Bibliografie: Condurachi 1962, 413. 121. M21/1959 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,00 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult, orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare de‑a lungul corpului. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1962, 413. 122. M22/1959 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,00 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult, orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; ambele braţe îndoite spre umeri; membrele inferioare chircite pe partea stângă. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1962, 413. 123. M23/1959 Localizare: Sector Z2 Dimensiuni complex: ad. -1,10 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult, orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare de‑a lungul corpului. Inventar funerar: Datare: Secolele II–IV p. Chr. Bibliografie: Condurachi 1962, 413. 124. M1/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,90 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări Individ: Adult de sex feminin, cu vârsta de 22 de ani; orientat SV-NE; în pozi‑ ţie decubit dorsal; membrul superior drept lipseşte; membrele inferioare întinse,

310

Ciprian Crețu

paralele, fără deviere de la poziţia iniţială, cu extremităţile – falangele – lipsă / distruse. Inventar funerar: nu prezintă (fără urme de oxidare, notează Hamparţumian) Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 7/a.

125. M2/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,15 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre plate de şist pe partea dreaptă a gropii; patul gropii este oblic. Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 19 ani; orientat SV-NE; în poziţie decu‑ bit dorsal; membrul superior drept reprezentat prin humerus, celelalte fragmente fiind lipsă, probabil că metacarpienele se odihneau pe bazin; membrele inferioare întinse, paralele, fără deviere de la poziţia iniţială. Inventar funerar: nu prezintă Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Craniul îşi sprijină occipitalul pe o piatră plată de şist; la picioare, ofrandă de animal reprezentată printr‑un cap de ovină (?) şi alt os de animal. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 7/b.

126. M3/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,20 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă pe partea dreaptă două pietre de şist de dimensiuni mari. Individ: Adult de sex masculin cu vârsta de 40 de ani; orientat SV-NE, în pozi‑ ţie decubit dorsal; membrul superior drept flexat de la cot cu metacarpienele

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

311

sprijinindu‑se pe prima treime a humerusului stâng; scheletul de la bazin în sus uşor întors spre stânga, craniul fiind culcat pe partea stângă; membrul superior stâng flexat de la cot în unghi drept, cu metacarpienele în dreptul humerusului stâng; femururile în poziţie întinsă, picioarele se încrucişează în zona inferioară, metatarsienele absente. Inventar funerar: la adâncimea de -1,10 m, până să se ajungă la nivelul de depu‑ nere a individului (deci în umplutura gropii), o monedă din bronz, datată sec. IV–V p. Chr.; o cataramă din fier, la nivelul ultimelor vertebre lombare. Datare: Alte observaţii: La extremitatea inferioară a scheletului, respectiv în partea lui stângă ofrandă de animal (mandibulă sau maxilar de animal de talie mare) Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 7/d.

127. M4/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,30 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre de şist pe partea stângă a gropii. Individ: Adult de sex masculin, în vârstă de 26 de ani; orientat SV-NE, în pozi‑ ţie decubit dorsal; craniul culcat pe partea dreaptă; zona superioară (până la bazin, decubit dorsal, întors uşor spre dreapta), membrele inferioare îndoite de la genunchi, cu genunchiul drept aşezat peste cel stâng; extremităţile membrelor infe‑ rioare apropiate, cu metatarsienele absente. Inventar funerar: nu prezintă Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: În zona craniului (?) prezintă ofrandă de animal de talie mare (maxilar drept). Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 7/c.

312

Ciprian Crețu

128. M5/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,35 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un rând de pietre de şist pe partea stângă a gropii. Individ: Nonadult în vârstă de 9 ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; după depunerea în groapă a fost întors în partea superioară spre stânga (astfel vedem devierea coloanei vertebrale spre această poziţie); craniul culcat pe stânga; man‑ dibula pe stânga în dreptul claviculei stângi; extremitatea superioară a humerusu‑ lui drept vine în contact cu mandibula (în zona unghiului mandibulei); bazinul în poziţie normală; femururile îndoite spre stânga, în poziţie paralelă, tibiile şi pero‑ neele paralele. Inventar funerar: nu prezintă Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 7/e.

129. M6/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,20 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă pietre de şist pe partea stângă a gropii.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

313

Individ: Individ de sex feminin, în vârstă de 15 ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul priveşte cu bărbia uşor adusă forţat spre stânga, înclinat uşor spre stânga; membrul superior drept, păstrat în întregime, adus pe lângă corp, metacarpienele prezente; membrul superior stâng flexat pe bazin, ajungând în zona proximală a femurului drept; bazinul deviat spre dreapta de la poziţia iniţială, în unghi ascuţit, cu femururile în aceeaşi direcţie, paralele. Inventar funerar: În fişa mormântului din documentaţia săpăturii sunt menţionate numai un obiect din os şi un piron din fier. În schimb, într‑un tabel al autorului care centralizează informaţiile despre toate mormintele săpate, ca inventar funerar sunt menţionate următoarele artefacte: o fibulă din bronz cu capete de ceapă de tip Keller 4 C – descoperită după o operaţiune în zona profilului, un obiect din os, un piron din fier, plus alte două elemente, indescifrabile în document); fibula se datează în intervalul 350–380 p. Chr. Datare: A doua jumătate a secolului al IV‑lea p. Chr. Alte observaţii: Prezintă ofrandă de animal pe partea stângă a gropii, în dreptul tibiei şi peroneului stângi. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 8/a.

130. M7/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,10 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă pietre de şist pe partea stângă a gropii. Individ: Adult de sex feminin, cu vârsta de 30 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul culcat pe partea dreaptă; membrul superior drept întins pe lângă corp, iar membrul superior stâng este uşor îndoit de la cot astfel încât ajunge cu palma în zona bazinului; membrele inferioare paralele, nedeviate de la poziţia originală; metacarpienele distruse. Inventar funerar: nu prezintă Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Ofrandă de animal – maxilar – în stânga gropii (ca la M3 şi M6), în zona craniului. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 8/b.

314

Ciprian Crețu

131. M8/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. în zona craniului -0,54  m; în zona bazinului -0,78  m; zona membrelor inf. -0,68 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 22 de ani; orientat NE-SV, în poziţie decubit lateral pe partea stângă; membrul superior stâng întins, fără metacarpiene; membrul superior drept este flexat de la cot cu zona distală a radiusului şi ulnei în dreptul claviculei stângi, cu metacarpienele absente; scheletul se odihneşte mai mult pe iliacul stâng, iliacul drept fiind uşor ridicat dată fiind poziţia individului; membrul inferior drept, păstrat complet, este îndoit de la genunchi în unghi drept, la fel şi membrul inferior stâng, al cărui femur intră pe sub femurul drept; umerii sunt pronunţat ridicaţi mai sus decât restul corpului, ca şi cum defunctul ar fi fost depus cu capul îndesat între umeri. Inventar funerar: nu prezintă Datare: Secolele VI–VII p. Chr. Alte observaţii: Prezintă ofrandă de animal în zona din stânga craniului, în afara gropii, la circa 40 cm, ceea ce conduce la ipoteza că aceasta nu aparţine inventaru‑ lui mormântului. Scheletul era aşezat pe un strat de mortar, de aproximativ 15 cm grosime. Suprapune M9. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 18/a.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

315

132. M9/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,9 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, cu pietre pe dreapta. Individ: Individ nonadult de sex feminin în vârstă de 12 ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; scheletul în întregime uşor înclinat spre partea dreaptă, în special de la bazin în sus; membrul superior stâng întins, cu metacarpienele în zona iliacului de pe aceeaşi parte; membrul superior drept, păstrat numai fragmentar, se află într‑o poziţie similară; membrul inferior stâng uşor îndoit din genunchi, la fel ca în cazul membrului inferior drept, cu o uşoară rotire spre dreapta a metatarsienelor; poziţia scheletului conduce la ipoteza conform căreia fundul gropii era uşor înclinat. Inventar funerar: trei monede, sub nivelul de inhumaţie, la nivelul picioarelor, dintre care una este datată în perioada lui Constantius Chlorus – secolul al IV‑lea (293–306). Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: În stânga craniului, un grup de pietre de dimensiuni variate; peste iliacul stâng o piatră de dimensiuni mai mari, iar alături una de dimensiune medie; peste extremitatea inferioară a picioarelor, o piatră mică. Când s-a făcut demonta‑ rea lui M8, s-a descoperit un amestec de pământ galben şi cenuşiu care provine în

316

Ciprian Crețu

urma săpării lui M9 (observaţie de teren). Craniu şi oase de animal mic, sub schelet, în stânga zonei umerilor. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 9/a.

133. M10/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,30 m (pe ţigle / amenajarea externă); -1,50 m (schelet). Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă acoperiş cu ţigle în dublă pantă, format din patru ţigle mari de aceeaşi dimensiune (64 × 40 cm); la întretăie‑ rea ţiglelor se află câte două olane formând o cruce.

Individ: Individ de sex feminin cu vârsta de 11 ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul este foarte gracil, culcat pe dreapta, fără faţă şi jumătate din mandibulă; membrul superior stâng, flexat de la cot, ajunge în zona iliacului stâng; membrul superior drept, flexat de la cot, ajunge în zona ultimelor vertebre lombare; s-ar putea ca mâna stângă să fi avut iniţial aceeaşi poziţie ca cea dreaptă, dar să fi alunecat ulterior; membrele inferioare sunt paralele, în poziţie normală, cu tarsie‑ nele în rotaţie externă.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

317

Inventar funerar: 4 monede (sub omoplatul stâng – monedă de epocă constantiniană – secolul la IV‑lea p. Chr.; în zona piciorului drept; sub ţigle, în zona labelor picioare‑ lor; în afara ţiglelor, la circa 10 cm spre SV); un cuţit în stânga bazinului, sub o ţiglă. Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: A suferit o colapsare a structurii exterioare. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 8/c. 134. M11/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,15 m (craniu), -1,38 m (bazin), -1,30 m (picioare) Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Nonadult în vârstă de 9 ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul aplecat pe partea stângă; mâna stângă îndoită până în dreptul mandibulei ca şi cum ar avea metacarpienele sub obraz; mâna dreaptă întinsă pe lângă corp, fără metacarpiene; poziţia membrelor inferioare a fost deranjată: piciorul drept este întins, cel stâng fiind îndoit uşor spre interior (rotaţie internă). Inventar funerar: două monede (ambele din timpul lui Diocletian). Datare: Secol III p. Chr. Alte observaţii: Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 151; Pl. 9/b.

135. M12/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,32 m (craniu), -1,50 m (bazin), -1,42 m (picioare) Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă acoperiş orizontal din ţigle de acelaşi fel (cu dimensiunile de 64/66 × 62 cm), asemănătoare prin dimensiune şi decor cu cele ale lui M10.

318

Ciprian Crețu

M11/1961 din sectorul Bazilica extra muros. (după Hamparţumian 1971a, 205, fig. 4.1; Creţu et al. 2020, Pl. 9/c)

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

319

Individ: Adult de sex masculin în vârstă de 38 de ani; orientat SV-NE, în pozi‑ ţie decubit dorsal; craniul mult aplecat cu bărbia spre stern, cu o uşoară deviaţie spre partea dreaptă; coloana vertebrală uşor deformată din cauza prăbuşirii ţiglelor sub greutatea pietrelor prăbuşite iniţial; membrul superior drept cu metacarpienele flexate pe pubis; mâna stângă îndoită de la cot, iese uşor în afara liniei normale a scheletului, astfel încât metacarpienele ajung lângă cele ale mâinii drepte, pe iliac; membrele inferioare întinse, fără deviaţie de la poziţia iniţială. Inventar funerar: O fibulă din bronz de tip Keller 6 (400–450 p. Chr.), şi un frag‑ ment ceramic, între rotule; pe partea stângă a femurului stâng a fost descoperit un ulcior „de sec. IV p. Chr.” (?); 3 monede. Datare: Prima jumătate a secolului V p. Chr. Alte observaţii: Ofrandă de animal (maxilar / mandibulă?) în groapă + alte frag‑ mente de oase animale. Bibliografie: Hamparţumian 1971a, 205, fig. 4.1; Creţu et al. 2020, 152; Pl. 9/c. 136. M13/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros

320

Ciprian Crețu

Dimensiuni complex: ad. -1,54 m (craniu), -1,63 m (bazin), -1,70 m (picioare) Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare de pietre pe partea dreaptă Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 20 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal, cu o uşoară întoarcere spre stânga de la bazin în jos; braţul drept îndoit pe abdomen; braţul stâng flexat, cu metacarpienele în zona sternului; mem‑ brele inferioare uşor îndoite. Inventar funerar: O brăţară din bronz pe antebraţul stâng; mărgele; vârf de lance în apropierea extremităţii superioare a humerusului stâng; cataramă de curea şi fibulă. Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Prezintă ofrandă de animal, depusă pe pietre. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152; Pl. 10/a. 137. M14/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,32 m (craniu), -1,40 m (bazin), -1,40 m (picioare) Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin cu vârsta de 40 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul întors spre stânga cu mandibula în zona claviculei stângi; membrul superior stâng flexat pe piept cu metacarpienele sub zona mandibulei; membrul superior drept flexat, cu metacarpienele în zona claviculei drepte; bazinul uşor răsucit spre stânga; membrul inferior drept întins, în poziţie normală; mem‑ brul inferior stâng îndoit din genunchi, spre exterior. Inventar funerar: un ac de păr din os, în groapa mormântului; o monedă în zona tibiei stângi (din timpul lui Diocletian). Datare: Secolele III–IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152; Pl. 10/b.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

321

138. M15/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,50 m (craniu), -1,60 m (bazin), -1,70 m (picioare) Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult de sex masculin, în vârstă de 45 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; scheletul înclinat uşor pe stânga; craniul înclinat uşor spre partea dreaptă; ambele braţe flexate, cu palmele în zona bazinului; membrul inferior stâng îndoit din genunchi, către axul central al corpului; membrul inferior drept flexat spre stânga, femurul drept atingându‑l pe cel stâng; tibia şi peroneul stângi intră sub cele de la membrul inferior drept. Inventar funerar: fibulă din fier, la 20–25  cm de vârful picioarelor (identificată după operaţiunea de demontare a scheletului şi curăţare a gropii); un obiect din fier în zona humerusului; o mărgică. Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152; Pl. 10/c.

139. M16/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,56  m (craniu), -1,67  m (bazin), -1,73  m (picioare), -1,35 m (ţigle la SV), -1,45 m (ţigle la mijloc). Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă acoperiş din ţigle în dublă pantă; spre deosebire de M10, prezintă olane numai pe linia mediană; ţiglele de dimensiuni mari (64 × 40 cm). Individ: Adult de sex masculin în vârstă de 50 de ani; orientat SV-NE, în poziţie

322

Ciprian Crețu

decubit dorsal; membrele inferioare întinse, paralele cu axul de înhumare; mem‑ brele superioare îndoite din cot, pe bazin, cu palmele probabil împreunate; craniul uşor înclinat spre dreapta, cu mandibula căzută. Inventar funerar: nu prezintă Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Sub humerusul drept a fost identificată o piatră plată (cu dimensi‑ unile de 15 × 25 cm). Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152.

140. M17/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,50  m (pietre), -1,82  m (craniu), -1,84  m (bazin), -1,92 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă; schelet acoperit cu lespezi de piatră de diverse dimensiuni. Individ: Adult de sex masculin în vârstă de 38 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul culcat pe partea dreaptă; membrele superioare îndoite din cot, ajung în zona bazinului; membrele inferioare sunt paralele cu axul normal de inhumaţie; metatarsienele căzute înspre exterior, probabil ca urmare a aruncării pământului în groapă. Inventar funerar: monedă, sub pietre, în dreptul bazinului; un fragment ceramic cenuşiu, cu decor lustruit, din burta unui vas de secol V p. Chr. Datare: Secol V p. Chr. Alte observaţii: Urme de ofrande pe pietre. Groapa este precis delimitată în mor‑ tarul pe care‑l perforează. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152; Pl. 11/a.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

323

141. M18ab/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,05 m (ţigle), -1,55 m (craniu), -1,60 m (bazin), -1,65 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă ţigle dispuse oblic pe partea stângă; primul rând de ţigle dinspre schelet este dispus cu partea concavă spre exte‑ riorul mormântului; există indicii pentru un al doilea rând de ţigle, cu concavita‑ tea spre interiorul mormântului, susţinând ipoteza existenţei unui parapet dublu; dimensiuni: 56 × 63 cm, diferite de ţiglele utilizate în amenajarea acoperişurilor în dublă pantă. Indivizi: În umplutura gropii s-a descoperit un craniu care provine de la un mor‑ mânt anterior deranjat (notat M18c) – craniu de copil sub ţigle; autorul săpăturii notează cu semnul întrebării că poate fi vorba despre o reînhumare. Scheletele sunt notate 18a (copil) şi 18b (adult). În urma analizei antropologice s-a stabilit că în acest complex funerar există trei schelete: unu aparţinând unui adult de sex mascu‑ lin cu vârsta de 50 de ani, două schelete de copii, în vârstă de patru, respectiv cinci ani. Cele două schelete (18a şi 18b) sunt orientate pe direcţia V-E.1080* 18a, scheletul de copil, depus în poziţie decubit dorsal, cu capul spre dreapta (spre scheletul adul‑ tului). 18b, adultul, în poziţie decubit dorsal, cu craniul pe partea stângă, lipit de cel al copilului; membrele superioare şi inferioare paralele. Inventar funerar: O brăţară din fier (în groapă); fragment de inel din bronz găsit sub ţigla orizontală (din zona abdomenului); monedă de bronz datată în timpul împăratului Theodosius (379–395); o mărgică. Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Prezintă ofrandă: un maxilar de animal în pământul din zona ţiglelor. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152; Pl. 11/b-c.   În fişa mormântului orientarea menţionată este SV-NE, însă conform aşezării pe plan, acesta este perfect orientat pe direcţia V-E. 1080 *

324

Ciprian Crețu

142. M19/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,30 m (craniu), -1,40 m (bazin), -1,25 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Nonadult în vârstă de 10 ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit lateral pe partea dreaptă; craniul priveşte spre S, cu faţa în sus; membrul superior drept îndoit, cu falangele pe clavicula dreaptă, iar cel stâng e îndoit în unghi drept peste coloana vertebrală, mai sus de bazin; membrele inferioare uşor îndoite şi alăturate. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152. 143. M20/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,62 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă o amenajare cu ţigle pe partea dreaptă (dimensiuni: 56 × 33 cm). Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 20 de ani; orientat SV-NE; în poziţie

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

325

decubit dorsal; craniul uşor înclinat spre dreapta; braţul stâng îndoit din cot, pe stern; braţul drept flexat, pe bazin; membrele inferioare întinse, se apropie uşor unul de celălalt în partea inferioară. Inventar funerar: 25 de mărgele de sticlă la gât (de la un colier); o lamă din bronz (în groapa mormântului?); o tijă din bronz (sub patul de amenajare a mormântu‑ lui); o plăcuţă dreptunghiulară din bronz; un obiect neidentificat din bronz, îndoit, cu un capăt în spirală (sub ţigle). Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Ofrandă de animal (maxilar + un alt os în zona labelor picioarelor). Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152; Pl. 12/a.

144. M21/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,44 m (craniu), -1,62 m (bazin), -1,64 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parament din piatră cu blocuri neregulate din şist verde. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 25 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul întors spre stânga; picioarele întinse, bazinul cu o uşoară înclinare spre stânga; membrul superior drept este îndoit de la cot în unghi drept şi ajunge în zona mediană a radiusului şi ulnei mâinii stângi. Inventar funerar: Două brăţări din bronz pe antebraţul stâng; un inel de bronz (fragmentar) la mâna stângă (urme puternice de oxidare la nivelul metacarpiene‑ lor); o monedă, pe patul mormântului, între picioare. Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152; Pl. 12/b.

326

Ciprian Crețu

145. M22/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,50 m (craniu), -1,62 m (bazin), -1,48 m (picioare).

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet din pietre pe partea dreaptă. Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 40 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul uşor aplecat pe dreapta; Braţele şi picioarele întinse, paralele.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

327

Inventar funerar: doi cercei de bronz (distruşi); un vârf de lance (sau de săgeată?) în zona umărului drept. Datare: Secol IV Alte observaţii: Ofrandă de animal (corn) la capătul picioarelor, pe o piatră de mari dimensiuni, aşezată perpendicular. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 152. 146. M23ab/1961 (mormânt dublu) Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,70 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet din pietre pe partea dreaptă. Individ: M23a: adult de sex feminin cu vârsta de 17 ani; orientat S-N, în poziţie decubit dorsal; craniul spre stânga, privind oblic în jos; membrele superioare îndo‑ ite de la cot, pe bazin; membrele inferioare întinse, apropiate în zona genunchilor. M23b: adult de sex feminin în vârstă de 20 de ani; cu orientare şi în poziţie similare cu 23a; se află sub scheletul 23a; membrul superior drept flexat pe piept, cu palma în zona humerusului stâng; din membrul superior stâng s-a păstrat numai humerusul, care e drept, pe lângă corp; craniul culcat privind în sus. Inventar funerar: M23a: cercel la urechea stângă; M23b: brăţară din bronz şi bră‑ ţară din os (în 3 fragmente) la mâna dreaptă, mărgele. Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153; Pl. 13/a

328

Ciprian Crețu

147. M24/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,70 m (craniu), -1,90 m (bazin), -1,95 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet din pietre pe partea stângă (mai sus decât nivelul scheletului, la -1,60 m) Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 40 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul aplecat uşor spre dreapta; mandibula căzută în zona sternu‑ lui; membrele superioare flexate de la cot, în zona bazinului. Inventar funerar: Mărgele; bumb din fier pe femurul drept; fragmente de cercei din bronz; (urme de oxidare pe ambele mâini). Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Ofrande de animale: la cap, pusă pe o piatră şi la picioare, în groapă. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153; Pl. 13/b.

148. M25/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,95 m (craniu), -2,00 m (bazin). Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet din piatră pe partea dreaptă (pentru amenajarea acestei structuri au fost utilizate resturile unui zid anterior). Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 22 de ani; orientat V-E1081*, în poziţie decubit dorsal; corpul uşor înclinat spre stânga, cu craniul aplecat spre aceeaşi parte; mâinile pe bazin. Inventar funerar: Un stylus (3 fragmente de tijă din bronz), sub craniu; brăţară de os nituită cu bronz; 3 obiecte din fier (nedefinite). Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153; Pl. 13/c.

  În fişa mormântului apare, ca şi în cazurile de mai sus, orientarea SV-NE, însă în tabelul centralizator autorul a modificat orientarea la V-E, aşa cum este evident de pe dispunerea în planul general. 1081 *

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

329

149. M26/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Arhitectura mormântului: Amenajare cu pietre pe partea dreaptă Inventar funerar: Fibulă de tip Keller 1 (datare 290–320 p. Chr). Datare: Sfârşitul secolului III-începutul secolului IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a, 206; Creţu et al. 2020, 153.

150. M27/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,25 m (craniu), -1,40 m (bazin), -1,40 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă, bine delimitată în stratul de mortar, fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 22 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; scheletul înclinat spre partea dreaptă; craniul uşor întors spre stânga, privind înainte; de la bazin în jos, scheletul e întors puternic spre dreapta; membrele inferi‑ oare sunt uşor flexate şi apropiate; membrul superior drept pe lângă corp, cu palma în zona iliacului drept; membrul superior stâng îndoit, pe bazin. Inventar funerar: Mărgele (12 întregi şi altele fragmentare), la gât; două tije din bronz în lungimea picioarelor; cercel de bronz în zona sternului; plăcuţă de bronz, în zona capului; obiecte nedefinite din fier şi bronz; o monedă, în groapă; un frag‑ ment de opaiţ din lut, în zona femururilor. Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153; Pl. 14/a.

330

Ciprian Crețu

151. M28/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,90 m (craniu), -0,85 m (bazin), -0,85 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Nonadult, probabil de sex feminin, în vârstă de 10 ani; orientat S-N, în poziţie chircit pe partea stângă; cu faţa spre V; membrele superioare îndoite din cot – palma stângă sub craniu; palma dreaptă în zona nasului; genunchii strânşi la bazin; tibiile şi peroneele paralele cu toracele. Inventar funerar: În jurul urechii, oasele craniului sunt oxidate, fapt care poate indica prezenţa unor cercei distruşi; prezintă şi trei scoici perforate. Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Prezintă ofrandă de animal Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153; Pl. 14/b.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

331

152. M29ab/1961 (mormânt dublu) Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,00 m (craniu), -1,10 m (bazin), -1,05 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă (perforează puternic stratul de mortar, fiind foarte bine conturată); acoperit cu ţigle (asemănătoare cu cele din M10, 12 şi 16; acelaşi decor de semicercuri concentrice). Individ: 29a: individ de sex feminin cu vârsta de 14 ani; orientat S-N, în poziţie decubit dorsal; întors spre dreapta; membrele inferioare întinse, paralele. 29b: nonadult de sex feminin cu vârsta de 4 ani (a fost identificat doar craniul, deasupra lui 29a). Inventar funerar: Un vas ceramic la picioare (ulcior de masă cu gura trilobată şi o singură toartă). Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153; Pl. 14/c.

153. M30/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,70 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă casetă de piatră din lespezi

332

Ciprian Crețu

neregulate, aşezate în picioare (pe cant) pe latura lungă, câte două în părţi şi câte una în zona craniului şi a membrelor inferioare; caseta închisă (acoperită) cu trei ţigle, aşezate transversal; (h pietrelor 0,30 m); patul mormântului e adâncit în stratul gros de mortar. Individ: Nonadult de sex feminin, în vârstă de 11 ani; orientat SV-NE, în pozi‑ ţie decubit dorsal; craniul ridicat aproape vertical, oblic spre dreapta; membrele superioare pe lângă corp, uşor flexate înspre interior; membrele inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153; Pl. 15/a.

154. M31/1961 (Nesăpat) Localizare: Sector Bazilica extra muros Bibliografie: Creţu et al. 2020, 153. 155. M32/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,92 m (craniu). Arhitectura mormântului: Groapă simplă (deranjat de groapa şi cista din piatră a lui M33) fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 38 de ani; orientat NV-SE; în poziţie decubit dorsal; scheletul deranjat – tăiat de la bazin în jos până la metatarsiene de amenajarea lui M33. Fragmente din bazin, cât şi oasele lungi s-au găsit deasupra M33. Probabil că acestea au fost scoase în momentul în care a fost săpată groapa pentru M33, după care pământul cu material osteologic a fost pus la loc (în umplu‑ tura gropii). Craniul pe partea dreaptă, căzut mult pe spate; cutia toracică întoarsă tot spre dreapta; mandibula deplasată; membrul superior drept întins de‑a lungul corpului. Degetele mâinii stângi puternic oxidate. Inventar funerar: Mărgele poliedrice albastre, împrăştiate în zona gâtului (circa 45 la număr); monedă în apropierea maxilarului (probabil în gură?; datată în vremea împăratului Diocletianus).

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

333

Datare: Secolele III–IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153. 156. M33/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă cistă din piatră, dreptunghiu‑ lară, construită din lespezi de şist neprelucrate (pentru această amenajare au fost alese piese plate, aşezate pe cant). Individ: Nonadult în vârstă de 6 ani; orientat SV‑NE, în poziţie decubit dorsal; cra‑niul uşor aplecat spre dreapta, la fel şi restul scheletului; membrele superioare de‑a lungul trupului; membrele inferioare uşor îndoite spre dreapta, dar paralele. Inventar funerar: Mărgele la gât, exagium inscripţionat cu litera N, pieptene la cap, două scoici. Datare: Secolele V–VI p. Chr. Alte observaţii: Taie M32. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 155, Pl. 18/b.

157. M34/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,00 m (craniu), -1,10 m (bazin) Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parament de piatră pe partea dreaptă. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 25 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit

334

Ciprian Crețu

dorsal; capul uşor ridicat, bărbia în piept, privind înainte; membrele superioare întinse pe lângă corp. Inventar funerar: nu prezintă Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Zona de vest a mormântului fost deranjată la săparea gropii pentru M28. Prezintă oase de animal în groapă, deasupra femurului stâng şi lângă craniu. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153. 158. M35/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -0,85 m (craniu), -0,95 m (bazin). Arhitectura mormântului: Groapă simplă, delimitată în mod precis în stratul de mortar; fără alte amenajări funerare. Individ: Nonadult de sex feminin în vârstă de 6 ani; orientat NV-SE1082*, în poziţie decubit dorsal; craniul bine păstrat priveşte spre dreapta; membrul superior drept foarte puţin îndoit, ajunge în zona bazinului; membrul superior stâng este îndoit de la cot aproape în unghi drept; membrele inferioare deranjate, tăiate de la genunchi în jos de groapa lui M36. Inventar funerar: O scoică de dimensiuni mari, aşezată pe umărul stâng. Datare: Secolul IV p. Chr. Alte observaţii: O piatră mare de şist aşezată la nord de craniu. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153. 159. M36/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,10 m (craniu), -1,20 m (bazin), -1,20 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă (cu limitele reliefate destul de clar: în zona craniului de pietrele din dărâmătură, la nord de groapa lui M35 pe care o deranjează). Individ: Nonadult (probabil de sex masculin), în vârstă de 10 ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; craniul oblic faţă de restul scheletului priveşte spre dreapta şi puţin în jos; are ca suport un fragment de ţiglă; membrele superioare sunt întinse pe lângă corp; membrele inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Taie M35 Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153. 160. M37/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,20 m (craniu), -1,30 m (bazin), -1,10 m (picioare).   În fişa mormântului este trecut, incorect, E-V.

1082 *

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

335

Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 40 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; braţele îndoite, pe bazin; membrele inferioare întinse. Inventar funerar: Pieptăn din os cu nituri din bronz (şi o fibulă găsită lângă groapă?) Datare: prima jumătate a secolului al IV‑lea p. Chr. Alte observaţii: Ofrandă de animal în partea dreaptă a scheletului: coloana verte‑ brală şi o coastă de la animal de talie mare (alături de alte oase, dintre care unele par să intre sub schelet). Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153.

161. M38/1961 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,90 m.

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajată cistă de piatră, de mici dimensiuni; caseta construită din pietre de şist: laturile de N şi E din lespezi neregulat cioplite, plate şi de dimensiuni mai mari, laturile de sud şi vest, din pietre mai mici; caseta e acoperită cu două lespezi neregulate plate (cu dimensiunile de 60 × 80 cm). Aşezat pe un pat de bulgări de moloz, pietre mici şi mortar mărunţit.

336

Ciprian Crețu

Individ: În urma analizei antropologice a materialului osteologic corespunzător acestui complex funerar, a rezultat că există doi indivizi: un adult de sex masculin, în vârstă de 50 de ani, respectiv un nonadult cu vârsta de doar două luni (autorul săpăturilor notează în fişa complexului că mormântul aparţine unui copil); schele‑ tul de adult este orientat pe direcţia SV-NE.  Inventar funerar: Nu prezintă Datare: Secol VI p. Chr. Alte observaţii: Plasat între M29, pe care îl suprapune parţial, M35 şi M36. Prezintă ofrandă, la capătul de vest, un os lung de animal şi o mandibulă. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 156; Pl. 18/c. 162. M39/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,90 m (la craniu şi la picioare) Arhitectura mormântului: Groapă simplă; protejată cu pietre pe partea stângă şi pe latura craniului; pietrele sunt dispuse neregulat, cam până la zona bazinului (înăl‑ ţime pietre între 0,20-0,25 m). Există posibilitatea existenţei unei amenajări interne de tipul unui sicriu, întrucât s-au descoperit piroane din fier şi urme de lemn. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 50 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; braţele întinse, uşor flexate din cot, ajung pe bazin; membrul inferior drept în rotaţie internă, uşor flexat, cel stâng întins, cu labele apropiate una de cealaltă. Inventar funerar: O monedă pe bazin. Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 153; Pl. 15/b.

163. M40/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,30 m (la craniu şi la picioare) Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 40 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; craniul ridicat aproape vertical; membrul superior drept întins pe lângă corp, cel stâng flexat pe bazin; membrele inferioare întinse, paralele, cu labele apropiate.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

337

Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Prezintă ofrandă: oase de animal de talie mare – o mandibulă depusă în zona umărului stâng, deasupra defunctului, la 10 cm mai sus; un os lung de animal în zona femurului drept. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 154; Pl. 15/c.

164. M41/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,07 m (bază craniu), -1,10 m (picioare).

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; delimitată clar în mortarul şi dărâmă‑ tura pe care le‑a perforat. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 22 de ani; orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal; craniul ridicat cam la 300 pe un suport din pietre din dărâmătura

338

Ciprian Crețu

deranjată de groapă; mandibula căzută; mâinile pe bazin; membrele inferioare întinse, paralele, au o deviaţie spre stânga. Inventar funerar: Brăţară fragmentară din bronz; inel din bronz (oasele mâinii oxidate). Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 154; Pl. 15/d. 165. M42/1962 (nesăpat) Surprins în timpul săpăturilor pentru M40 pe care‑l suprapune. Vizibile două femu‑ ruri şi o tibie (restul intră într‑unul dintre profilele secţiunii). Localizare: Sector Bazilica extra muros Individ: Orientat N-S Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154. 166. M43/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: 1,70 m L.

Arhitectura mormântului: Groapă simplă (limitele acesteia surprinse foarte bine în mortarul şi stratul de dărâmătură pe care le perforează); de la genunchi în jos groapa este protejată de o amenajare cu pietre de mari dimensiuni (cu înălţimea de circa 0,50 m), în special pe partea stângă. Individ: Adult de sex masculin, în vârstă de 55 de ani; orientat V-E, în poziţie decu‑ bit dorsal; craniul foarte puţin ridicat, uşor întors spre stânga; peste mandibulă o

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

339

piatră, probabil din umplutura gropii; membrul superior drept flexat, ajunge în stânga bazinului; membrul superior stâng pe lângă corp, ajunge în zona femurului; picioarele întinse paralele. Inventar funerar: O cataramă din fier de tip Siracuza în zona lombară, pe partea dreaptă. Datare: Secol VII p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a; Creţu et al. 2020, 156; Pl. 19/a. 167. M44/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,65 m (craniu), -1,60 m (picioare); groapa: 1,80 × 0,45 m) Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 50 de ani; orientat V-E, în poziţie decu‑ bit dorsal; craniul oblic faţă de linia umerilor, privind spre stânga; braţele paralele, pe lângă corp; picioarele întinse, încrucişate puţin deasupra articulaţiei gleznelor (piciorul stâng peste cel drept). Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: secolele IV–V p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154; Pl. 16/a.

168. M45/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,75 m (craniu), -1,70 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 65 de ani; orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal; craniul priveşte în sus; mandibula căzută; braţele întinse pe lângă corp; membrele inferioare întinse, paralele, cu laba piciorului drept întoarsă spre interior. Inventar funerar: Nu prezintă.

340

Ciprian Crețu

Datare: secolele IV–V p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154; Pl. 16/b.

169. M46/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,92 m (craniu), -1,95 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă (vizibilă în profilul sudic şi în grund, delimitată precis în mortarul pe care îl străpunge, mai ales pe latura sudică a gropii) fără alte amenajări. Individ: Adult de sex masculin în vârstă de 60 de ani; orientat V-E, în poziţie decu‑ bit dorsal; craniul puţin ridicat, înclinat spre dreapta; braţele întinse pe lângă corp; membrele inferioare paralele; fractură la tibia şi peroneul stângi. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secol VI p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 156; Pl. 19/b.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

341

170. M47/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Sunt vizibile pe un desen doar partea inferioară a coloanei vertebrale, iliacul stâng, femurul, tibia şi peroneul stângi, fără alte detalii şi fără o fişă de complex. Individ: Adult (?) Alte observaţii: A fost identificat în profilul sudic al secţiunii, în continuarea lui M46. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154. 171. M48/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Nu are fişă, iar în tabelul centralizator sunt trecute doar orientarea, adâncimile şi tipul amenajării (groapă simplă). Dimensiuni complex: ad. -1,15 m (craniu), -1,20 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă Individ: Adult în vârstă de 20 ani; orientat SV-NE.  Descriere făcută după desen şi după planul general: depus în poziţie decubit lateral stânga; mandibula căzută la nivelul unui omoplat; membrele superioare par să fi fost dispuse pe lângă corp, aduse uşor în faţă; membrele inferioare întinse, se încrucişează în zona mediană a tibiilor (piciorul drept peste cel stâng, lucru natural, având în vedere poziţia scheletului). Inventar funerar: Vizibil tot pe desen: un colţ de animal în faţa scheletului, în zona lombară Datare: Secol IV p. Chr.? Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154; Pl. 16/c.

342

Ciprian Crețu

172. M49/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,90  m (la craniu şi la picioare); Lcasetă =  2,25  m; l =  0,45 m; h = 0,45-0,50 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; mormânt în casetă din piatră, cu aco‑ periş din ţigle în dublă pantă şi cu un rând de olane pe muchie. Presiunea pămân‑ tului a prăbuşit ţiglele în int. casetei din piatră, distrugându‑le; Șirul de olane a căzut în mijlocul casetei. Foarte îngrijit construită şi remarcabilă ca dimensiuni; construită din lespezi mari (unele de 40 × 40 cm) de piatră neprelucrate, cum sunt toate lespezile întrebuinţate în cimitir, aşezate în picioare pe tot perimetrul casetei. Spaţiul rămas gol între pietrele de dimensiuni mari a fost umplut cu pietre mai mici, aranjate cu grijă, ca într‑un zid; peste rândul de pietre mari, care nu au toate aceeaşi înălţime, sunt câteva rânduri de pietre mici, aşezate culcat, pentru a aduce la ace‑ laşi nivel marginea casetei pentru a putea aşeza ţiglele. În interiorul casetei au fost identificate piroane (două în zona craniului şi unul lângă membrul inferior stâng) şi urme puternice de lemn, care fac dovada existenţei unui sicriu, sau a unei structuri din lemn, în interiorul destul de încăpător al acesteia.

Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 40 de ani; orientat V-E. Descriere făcută după desen: depus în poziţie decubit dorsal; membrul superior stâng îndoit de la cot într‑un unghi drept, ajunge cu mâna (ale cărei oase nu par să se fi păstrat) în zona mediană a antebraţului drept; membrul superior drept, flexat într‑un unghi mai deschis, ajunge cu mâna (de la care s-au păstrat oasele) în zona iliacului stâng; membrele inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: Nu prezintă.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

343

Datare: Secol VI p. Chr.? Bibliografie: Creţu et al. 2020, 156; Pl. 19/c. 173. M50/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,65 m (craniu), -1,50 m (picioare). Arhitectura mormântului: Groapă simplă acoperită cu pietre. Groapa s-a oprit (ca în cazul M52) pe un strat ferm de dărâmătură cu piatră şi moloz. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 55 de ani; orientat V-E; craniul aproape vertical, uşor înclinat spre stânga. Oasele par să fie făcute pachet. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: secolele IV–V p. Chr. (?) Alte observaţii: Prezintă ofrandă: două oase de la un animal de talie mare. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154; Pl. 16/d.

174. M51/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,60 m (la craniu şi la picioare) Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă un parament din ţigle şi pietre înclinate spre corpul defunctului, pe partea stângă (la nord). Individ: Nonadult în vârstă de 2 ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal (spre decubit lateral drept; mai degrabă scheletul este înclinat spre partea dreaptă); cra‑ niul culcat pe dreapta, cu mandibula căzută; membrul superior drept are humeru‑ sul perpendicular pe coloana vertebrală, iar cubitusul şi radiusul paralele cu aceasta; membrul superior stâng traversează cutia toracică şi se împreunează cu cel drept; membrele inferioare îndreptate cu genunchii spre dreapta, uşor flexate; tot corpul descrie un arc de cerc în interiorul căruia este patrulaterul format de braţe. Inventar funerar: Un obiect din fier în zona umărului stâng. Datare: secolele IV–V p. Chr. (?)

344

Ciprian Crețu

Alte observaţii: Prezintă ofrandă: un omoplat de animal mare, la 30 cm de picioare, spre sud; groapa se opreşte la dărâmătura de pietre. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154; Pl. 16/e. 175. M52/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,20 m (craniu), -1,18 m (picioare)

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă acoperiş din patru ţigle în dublă pantă; trei olane protejează coama; o ţiglă este dispusă în perpendicular, pe cant, la capătul de SV unde este craniul; acoperişul de ţigle e completat cu adaos de piatră simplă, neprelucrată, pentru a asigura o protecţie cât mai bună a scheletului. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 30 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; craniul foarte prost conservat, spre stânga; mâna stângă pe bazin, cea dreaptă pe lângă corp; piciorul drept peste cel stâng, intersectându‑se puţin deasupra gleznelor; torace prost conservat. Inventar funerar: nu prezintă Datare: secolele IV–V p. Chr. (?)

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

345

Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154; Pl. 17/a. 176. M53/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,58 m (craniu), -1,40 m (picioare) Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă acoperiş din ţigle în dublă pantă; foarte bine asamblate; cele două ţigle din zona craniului au o deschidere mai mare decât celelalte două; lipsesc olanele; la capătul de NE, culcată pe acoperiş, este o ţiglă spartă. Individ: Adult de sex masculin în vârstă de 40 de ani; orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; baza craniului în sus; mandibula lipseşte; humerusul stâng paralel cu axul corpului, precum şi cu membrul superior stâng; membrele inferioare întinse. Inventar funerar: O mărgea plată, de dimensiuni mari, pe piept; scoici. Datare: secolele IV–V p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154; Pl. 17/b.

177. M54/1962 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,20 m (craniu) Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 18 ani; orientat S-N, în poziţie chircită, pe partea stângă; craniul culcat pe partea stângă, ridicat la 45o faţă de planul ori‑ zontal; membrul superior drept cu capătul superior al humerusului lângă mastoid; picioarele puternic flexate (piciorul stâng formează un unghi ascuţit, de 35–40o, iar cel drept de 80o).

346

Ciprian Crețu

Inventar funerar: nu prezintă Datare: secolele IV–V p. Chr. (?) Alte observaţii: Groapa lui M54 a căzut în capătul sud-vestic al lui M53, şi groapa mormântului din colţul sud-estic al S III, într‑un spaţiu restrâns care explică forma şi dimensiunile reduse ale gropii. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154; Pl. 17/c.

178. M55/1964 (dublu) Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,55 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Scheletul depus pe stratul gros de mortar. Individ: Hamparţumian notează că acest mormânt aparţine unui adolescent. La verificările materialului osteologic corespunzător complexului, Soficaru identifică existenţa unor oase care aparţin unor indivizi diferiţi, un adult şi un nonadult. Un adult de sex masculin în vârstă de 50 de ani şi un nonadult, tot de sex masculin, în vârstă de 9 ani; adultul este orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; craniul întors spre stânga; mandibula căzută; mâinile împreunate lângă partea stângă a bazinului; membrele inferioare paralele. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secol VI p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 156. 179. M56/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,70 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet din pietre de mari

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

347

dimensiuni pe partea dreaptă (la sud), între care şi o cărămidă mare cu desen – două triunghiuri unul în altul; acoperă parţial scheletul. Individ: Adult de sex masculin în vârstă de 65 de ani; orientat V-E, în poziţie decu‑ bit dorsal; craniul aplecat pe partea stângă; mandibula căzută; membrele superioare întinse de‑a lungul corpului, cu palmele întinse pe lângă femururi; membrele infe‑ rioare întinse, paralele. Inventar funerar: nu prezintă Datare: Secol IV p. Chr. (?) Alte observaţii: Cărămizi dreptunghiulare răscolite din stratul de moloz pe care ajunge fundul gropii, amestecate înapoi în groapă, una peste faţă, alta peste ofranda de animal, la circa 30 cm la nord de torace. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154. 180. M57/1964 (dublu) Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,50 m (de la nivelul bazilicii, de la dala mare de calcar din pronaos). Arhitectura mormântului: Groapă simplă (care pătrunde în stratul de moloz) fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin, în vârstă de 28 de ani, şi nonadult în vârstă de 9 ani; Adultul orientat NV-SE (în fişă apare V-E, în tabel NV-SE), în poziţie decu‑ bit dorsal; craniul distrus, culcat spre partea stângă, privind spre nord; membrul superior drept flexat, cu palma pe sacrum; membrul inferior drept întors în afară, puternic flexat la 90o. Hamparţumian notează existenţa unui schelet de copil lângă piciorul stâng, considerând mormântul dublu (se pare, o completare ulterioară în fişa mormântului). Inventar funerar: Fibulă din fier în zona umărului drept. Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154. 181. M58/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros (în exteriorul bazilicii chiar pe direcţia axu‑ lui central al acesteia, la distanta de 1,20 m de vârful absidei). Informaţii despre acest mormânt nu se găsesc în Fondul Nubar Hamparţumian din Arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Dimensiuni complex: L = 2,00 m; l = 0,80 m; ad. -1,30 m (capac), -2,15 m (fundul gropii) Arhitectura mormântului: Groapă simplă; pe fundul gropii a fost amenajat un pat din cărămizi pătrate (17 ×17 cm); pereţii mormântului, de jur împrejur, au fost ame‑ najaţi din blocuri de piatră de formă neregulată, legate cu lut; capac din cărămizi dispuse orizontal. Individ: Adult; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare para‑ lele cu corpul; membrele inferioare întinse şi paralele; în momentul în care a început

348

Ciprian Crețu

Mormântul M58/1964: a. Fotografii; b. Obiecte din inventarul funerar (după Hamparţumian 1971b; Creţu et al. 2020, 180, Pl. 20); c. Motiv stilistic de pe o montură de piesă de harnaşament din tezaurul de la Martinovka (după Kidd & Pekarskaya 1995, pl. 5/d); d. Reconstituirea unui set pentru încălţăminte cu catarame şi capete de curea (după Komar 2010, Fig. 2/IV); e. Capete de curea din mormintele 17 şi 102 de la Noşlac (după Rusu 1962, Fig. 2/39 şi Rusu 1965, Pl. I/23); f. Capăt de curea de la din Kecel, Ungaria (după Balogh 2004, Fig. 2/12); g. Capete de curea din sud-estul Bulgariei (după Traykova 2017, pl. 149/1882)

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

349

dezvelirea mormântului o parte din capac s-a prăbuşit peste schelet, din cauza greu‑ tăţii pământului, conducând la distrugerea craniului. Inventar funerar: catarame, limbi de curea şi aplici din aur găsite la picioare; motive ornamentale din fir de aur ale veşmântului. Datare: Secol VI p. Chr. (530–560) Alte observaţii: Taie M59 şi M64. Bibliografie: Hamparţumian 1971b; Creţu et al. 2020, 148–150; Pl. 20. 182. M59/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,10 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă (destul de adâncă, străpungând câteva zeci de cm în stratul de moloz); prezintă parapet sau capac din ţigle dreptunghiulare mari, cu ornament cu trei cercuri concentrice, sparte şi deranjate. Individ: Adult de sex masculin, în vârstă de 40 de ani. Au fost identificate in situ doar craniul, omoplatul şi humerusul stângi, şi câteva vertebre cervicale. Orientat NV-SE, probabil în poziţie decubit dorsal; humerusul drept este aşezat pe cărămida din colţul de nord-vest al capătului mormântului M58. Inventar funerar: (Deasupra craniului un fragment mare din burta unei amfore cu striuri largi.) Datare: secolele IV–V p. Chr. (?) Alte observaţii: Tăiat şi deranjat de M58 Bibliografie: Creţu et al. 2020, 154. 183. M60/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,23 m.

350

Ciprian Crețu

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; mormânt în cutie de cărămizi plate (cu latura de circa 30 cm); dimensiuni amenajare: L = 2,00 m; lzonă umeri =  0,45 m, şi lzonă  = 0,30 m; laturile lungi amenajate din şase cărămizi dispuse vertical, latura de picioare la craniu din una pătrată şi una dreptunghiulară, verticale, iar latura de la picioare dintr‑o singură cărămidă pătrată (30 × 30 cm). Individ: Adult în vârstă de 38 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; cra‑ niul uşor ridicat spre înainte; membrele superioare pe lângă corp, cu stângul întors aproape lângă bazin, şi dreptul uşor flexat cu palma în zona capului femurului; membrele inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: secolul VI p. Chr. (?) Bibliografie: Hamparţumian 1971a, 204, Fig. 3.1; Creţu et al. 2020, 156. 184. M61/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,80 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; mormânt în cutie din piatră; pereţi din blocuri de piatră şi bucăţi de piatră neregulate (dimensiuni amenajare: L = 1,85 m, l = 0,78); o lespede din piatră închidea mormântul pe latura inferioară, la picioare; pe latura de sud, pe margine, câteva cărămizi. Individ: Scheletul foarte prost conservat; adult în vârstă de 60 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare de‑a lungul trupului, cu palmele în zona femururilor; membrele inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: Nu prezintă Datare: secolele V–VI p. Chr. (?) Alte observaţii: În umplutura gropii au fost descoperite fragmente ceramice bizantine. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 156. 185. M62/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,70 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet de piatră pe partea dreaptă (cu pietre de dimensiuni mari, în general; spre cap este făcut din cărămizi) Individ: Adult în vârstă de 50 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; capul stă pe partea stângă; membrul superior stâng, îndoit, ajunge în zona bazinului; membrul superior drept este flexat astfel încât degetele ajung la cotul mâinii stângi; membrele inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: O brăţară din bronz la câteva zeci de cm, spre nord; fragment de fibulă din bronz. Datare: secol IV p. Chr. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 155.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

351

186. M63/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,15 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă (fundul gropii puternic implantat în stratul de moloz; capacul de ţigle la nivelul superior al molozului); prezintă capac din ţigle aşezate orizontal deasupra scheletului. Individ: Adult de sex masculin, în vârstă de 15 ani; orientat NV-SE, în poziţie decu‑ bit dorsal; craniul ridicat înainte, aproape vertical, cu mandibula în poziţie normală; humerii paraleli pe lângă torace; palmele împreunate pe bazin; membrele inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: secol IV p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 155. 187. M64/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,60 m (în partea superioară a parapetului de pietre). Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet din pietre pe partea stângă (precizările autorului: parapetul este tăiat în jumătatea de vest de M58, la a cărui săpare a fost scos scheletul M64. Poate că oasele lungi găsite în groapa lui M58 aparţin lui M64, poate lui M59). Individ: Nu a fost identificat scheletul (mormântul este tăiat şi foarte deranjat de complexul M58). Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: secolele IV–V p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 155. 188. M65/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros (casetă pronaos) Dimensiuni complex: ad. -0,90 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă (săpată în stratul de mortar); prezintă parapet din piatră pe partea stângă (se ridică în medie cu 0,40  m de la nivelul scheletului). Individ: Adult de sex masculin în vârstă de 50 de ani; orientat V-E, în poziţie decu‑ bit dorsal; craniul uşor ridicat, întors spre stânga, cu mandibula în poziţie normală;

352

Ciprian Crețu

braţele flexate, cu palmele pe bazin; membrul inferior drept flexat spre exterior; membrul inferior stâng întins. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: secolele IV–V p. Chr. Alte observaţii: La capătul de vest al şirului de pietre, la nivelul superior al acestuia, la 0,50 m de craniu, a fost descoperită o amforă spartă. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 155. 189. M66/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,90 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă parapet din cărămizi dreptun‑ ghiulare şi pietre de şist verde în partea stângă. Individ: Adult de sex masculin în vârstă de 35 de ani (în fişa mormântului Hamparţumian notează că scheletul aparţine unei femei, bazându‑se cel mai proba‑ bil pe obiectele de inventar funerar asociate acestuia); orientat S-N, în poziţie decu‑ bit dorsal; craniul culcat spre partea dreaptă, cu masivul facial zdrobit şi mandibula căzută; membrele superioare întinse, paralele; membrele inferioare întoarse spre exterior, întinse, cu genunchii depărtaţi. Inventar funerar: O fibulă din fier pe piept; mărgea de tip „scarabeu”; monedă la picioare. Datare: secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a, 206, Fig. 5/6.

190. M67/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,50 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Nonadult în vârstă de 6 ani; orientat E-V, în poziţie decubit dorsal, uşor întors spre dreapta; craniul vertical, privind oblic spre dreapta; membrul supe‑ rior drept flexat înspre interior pe piept, către gât; membrul superior stâng flexat puternic, ajungând cu mâna în zona capului superior al humerusului; membrele inferioare uşor flexate spre dreapta, cu articulaţiile gleznelor lipite; oasele mici ale picioarelor (tarsiene, metatarsiene, falange) deranjate şi deplasate până în zona genunchilor.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

353

Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secol IV p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 155. 191. M68/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: -1,55 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă (intră aproximativ 0,50 m în stratul de moloz); prezintă amenajare cu pietre pe partea dreaptă. Individ: Adult (probabil de sex feminin) în vârstă de 18 ani; orientat E-V, în poziţie decubit dorsal; craniul uşor ridicat înainte; membrele superioare întinse, paralele, pe lângă bazin; membrele inferioare întoarse spre dreapta şi uşor flexate din articu‑ laţiile genunchilor. Inventar funerar: Fibulă din bronz cu portagrafă laterală în zona gâtului. Datare: Secolele III–IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a, 206, Fig. 5/1.

192. M69/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -0,25 m. Arhitectura mormântului: Mormânt în amforă (conform fişei complexului: mor‑ mânt de copil acoperit cu fragmente mari de amforă striată). Individ: Nonadult în vârstă de două luni; scheletul nu s-a păstrat, cu excepţia câtorva oase lungi. Conform planului general pare să fie orientat pe direcţia N-S. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secol IV p. Chr. Bibliografie: Hamparţumian 1971a, 203; Creţu et al. 2020, 146. 193. M70/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,05 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare (rând) de pietre pe partea stângă. Individ: Adult (de sex feminin?) în vârstă de 15 ani; orientat E-V, în poziţie decubit

354

Ciprian Crețu

dorsal; craniul distrus; membrul superior stâng flexat cu palma pe bazin; membrul superior drept întins pe lângă bazin; membrele inferioare nu s-au descoperit fiind distruse de zidul de fundaţie al basilicii. Inventar funerar: O mărgea sferică, cu diametrul de 6–7 mm. Datare: secolele IV–V p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 155. 194. M71/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. -1,75 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare (rând) de pietre pe partea stângă. Individ: Adult în vârstă de 50 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; sche‑ let foarte prost conservat; craniul ridicat înainte, aproape vertical, cu mandibula în poziţie normală; membrele superioare pe lângă corp, cu coatele uşor în exte‑ rior; membrele inferioare flexate uşor spre dreapta, cel stâng mai accentuat, apropi‑ indu‑se cu genunchiul de cel al membrului inferior drept. Inventar funerar: nu prezintă Datare: secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Creţu et al. 2020, 155. 195. M72/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Acest mormânt nu are fişă de complex; informaţii sumare se regăsesc în tabelul de sinteză întocmite de Hamparţumian (aflat în arhivă). Arhitectura mormântului: Groapă simplă cu amenajare de pietre pe partea stângă. Individ: Adult de sex feminin în vârstă de 22 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare şi inferioare întinse, paralele. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. (?) Bibliografie: Creţu et al. 2020, 155. 196. M73/1964 (dublu) Localizare: Sector Bazilica extra muros Nu are fişă de complex (se indică „v. tabel”). Dimensiuni complex: ad. -1,55 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Mormânt dublu: schelet de adult de sex feminin, în vârstă de 15 ani, şi schelet de nonadult cu vârsta de 5 ani; scheletul de adult este orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Brăţară din os şi cercei. Datare: secolul IV p. Chr. (?) Bibliografie: Hamparţumian 1971a, 207, Fig. 6/5, 7, 9.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

355

197. M74/1964 Localizare: Sector Bazilica extra muros Arhitectura mormântului: Groapă simplă; este vorba despre o reînhumare (?) Nu există alte informaţii cu privire la acest mormânt. 198. M1/1965 (informaţii insuficiente) Localizare: Sector Terme II Mormânt aparţinând unui nonadult reînhumat, la o adâncime de 0,5 m. Scheletul se afla pe un pat de pietre. În apropierea scheletului au fost descoperite o cană mică şi o vază din sticlă databilă la sfârşitul secolului al IV‑lea sau începutul secolului al V‑lea p. Chr. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Suceveanu 1982, 27. 199. M2/1965 Localizare: Sector Terme II Dimensiuni complex: Groapă: 2,00 × 1,25 m; ad. -1,30 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult (?), orientat VNV-ESE, în poziţie decubit dorsal; membrele superi‑ oare întinse pe lângă corp. Cel mai bine păstrat schelet dintre cele descoperite. Inventar funerar: O cataramă din fier pentru centură; o amforă întreagă depusă în stânga craniului. Datare: Secol V p. Chr. Alte informaţii: Prezintă ofrande formate din patru copite de cal, dispuse în perechi de câte două pe o parte şi pe alta a corpului, precum şi un craniu de cal deasupra craniului defunctului (la o adâncime de -0, 85 m). Bibliografie: Suceveanu 1982, 27, 36. 200. M3/1966 Localizare: Sector Terme II Dimensiuni complex: Groapă: 1,80 × 0,80 m; ad. -1,80 m.

356

Ciprian Crețu

Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult (?) orientat VNV-ESE, în poziţie decubit dorsal; braţul stâng întins de‑a lungul corpului, braţul drept îndoit peste pelvis. Schelet bine conservat. Inventar funerar: O monedă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Alte informaţii: Groapa mormântului a fost săpată de la -0,80 m, în timp ce nivelul secolului al VI‑lea a fost deasupra acesteia la -0,50 m. Bibliografie: Suceveanu 1982, 36. 201. M4/1966 Localizare: Sector Terme II O reînhumare într‑o groapă circulară cu diametrul de 0,85  m, pe axa VSVENE. Dintre oasele scheletului s-au recuperat craniul şi unele oase ale membrelor. Nivelul secolului al VI‑lea părea să acopere aici şi groapa, astfel încât mormântul să fie atribuit primei necropole. Datare: Secol V p. Chr. Bibliografie: Suceveanu 1982, 36. 202. M5/ 1966 Localizare: Sector Terme II Dimensiuni complex: ad. -0,95 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult (?), orientat NNV-SSE, în poziţie decubit dorsal; membrele superi‑ oare întinse pe lângă corp; membrele inferioare lipseau, probabil ca urmare a unui eveniment postdepoziţional. Inventar funerar: La baza craniului au fost descoperite şapte sfere poliedrice şi două rotunde, databile în secolul al IV‑lea p. Chr. Datare: Secol IV p. Chr. Alte observaţii: Acest mormânt este probabil unul dintre cele mai vechi morminte ale primei necropole. Bibliografie: Suceveanu 1982, 36. 203. M8/1966 Localizare: Sector Terme II Arhitectura mormântului: Înmormântare în amforă; conţine o amforă spartă de dimensiuni mari, acoperind cu fragmentele sale scheletul unui nou‑născut; Scheletul a fost aşezat pe un pat de şist, la o adâncime de -0,55 m. Inventar funerar: Nu prezintă Datare: Secolele IV–V p. Chr. (?) Bibliografie: Suceveanu 1982, 36. 204. M11/1966 Localizare: Sector Terme II

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

357

Arhitectura mormântului: Tot o înmormântare în / cu urnă (enterrement à urne), mai exact un schelet al unui nou‑născut acoperit cu o amforă spartă. Inventar funerar: Nu prezintă Datare: Secolele IV–V p. Chr. (?) Bibliografie: Suceveanu 1982, 36. 205. M12/1966 Localizare: Sector Terme II Dimensiuni complex: ad. -1,17 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult (?), orientat N-S, în poziţie decubit dorsal; braţele îndoite ajungând în zona craniului; membrele inferioare întinse, paralele; trunchiul şi craniul răsucite spre stânga. Inventar funerar: Nu prezintă Datare: Secolele IV–V p. Chr. (?) Alte informaţii: În stânga scheletului, în zona bazinului, au fost depuse ofrande animale. Bibliografie: Suceveanu 1982, 37. 206. M16/1966 Localizare: Sector Terme II Dimensiuni complex: ad. -0,86 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult (?), orientat V-E, în poziţie decubit dorsal, cu braţele întinse pe lângă corp. Inventar funerar: nu prezintă Datare: Secolele IV–V p. Chr. (?) Bibliografie: Suceveanu 1982, 37. 207. M17/1966 Localizare: Sector Terme II Arhitectura mormântului: Al treilea mormânt de nou‑născut acoperit cu o amforă fragmentară. Adâncimea la care a fost surprins mormântul (–1,10 m), precum şi amfora care se datează în secolul al V‑lea p. Chr., ne îndeamnă să‑l atribuim primei necropole. Să adăugăm că simpla similitudine a ritualului şi ritualului cu M8 şi M11 pledează pentru atribuirea acestui mormânt primei necropole. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Suceveanu 1982, 37. 208. M18/1966 Localizare: Sector Terme II Dimensiuni complex: ad. -1,40 m.

358

Ciprian Crețu

Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult (?), orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; braţele întinse pe lângă corp; membrele inferioare uşor îndoite. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Suceveanu 1982, 37. 209–214. M6, M7, M10, M13, M14, M15 Localizare: Sector Terme II Sunt reprezentate de cranii simple, uneori parţial păstrate, îngropate la adâncimi cuprinse între -0,50 şi -0,70 m.

Sectorul Terme II (fazele III şi V) – descoperiri funerare. (după Suceveanu 1982, 182, Fig. 15)

215. M1/20081083* Localizare: Sector Bazilica extra muros   În campaniile de cercetare arheologică din intervalul cuprins între anii 2008–2010,

1083 *

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

359

Dimensiuni complex: ad. -1,28 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 33–46 de ani. Lungimea scheletului in situ este de 1,45  m. Schelet orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare pe lângă corp, cu palmele întinse; membrul inferior stâng era întins, în timp ce dreptul era flexat din genunchi; labele erau de asemenea întinse. Inventar funerar: Nu prezintă Datare: Secolele VI–VII p. Chr. (?) Alte informaţii: Din punct de vedere stratigrafic, mormântul poate fi legat de una dintre fazele de funcţionare ale basilicii extra‑muros, probabil ultimei faze de func‑ ţionare a acesteia ( =  faza IV B), atunci când comunicarea camerei 1 a anexei de sud a basilicii a fost obturată. Bibliografie: Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2009, 128–129; Radu et al. 2014, 285–286; Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 218, Pl. X/2–3.

216. M2/2008 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. la care s-a conturat groapa -1,06 m; ad. maximă -1,22 m. sub coordonarea Vioricăi Rusu‑Bolindeţ (cercetător în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca) au fost descoperite pe Sectorul Bazilica extra muros 23 de complexuri funerare, dintre care am inclus în baza de date doar nouă, reprezentând mor‑ mintele pentru care am avut la dispoziţie suficiente informaţii (descrierile, precum şi ilus‑ traţia, se bazează exclusiv pe materialele publicate). Ilustraţia folosită de autori în articolul „Recent Research at the Basilica Extra Muros in Histria at 100 Years Since the Initiation of Archaeological Research on the Site”, publicat în MCA 10 (S.N.) se remarcă prin dimensi‑ unile extrem de reduse. Din această cauză prelucrarea imaginilor, în scopul îmbunătăţirii calităţii acestora, nu s-a făcut cu succes, în lipsa accesului la ilustraţia din documentaţia originală care, cu siguranţă, este de o calitate net superioară celei oferite spre publicare.

360

Ciprian Crețu

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă o amenajare cu olane de aco‑ periş la cele două extremităţi, respectiv cu trei olane puse pe cant la vest, în zona capului, şi cu alte două olane, de asemenea pe cant, la picioare. Individ: Adult de sex masculin, cu vârsta cuprinsă între 33–45 de ani; orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrul superior drept pe lângă corp, cu palma întinsă, în timp ce stângul avea antebraţul uşor întors din cot, cu palma îndreptată spre femurul stâng, posibil să fi avut pumnul închis. membrele inferioare întinse, ambele labe fiind încadrate în cele două olane puse pe cant la extremitatea de est a mor‑ mântului. În urma analizei antropologice s-a constatat prezenţa artrozei la nivelul a 31(91%) dintre cele 34 de zone de articulaţie analizate. Inventar funerar: Două obiecte din fier, o scoabă şi vârful unei săgeţi. Datare: Secolele VI–VII p. Chr. Bibliografie: Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2009, 128–129; Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 219, Pl. XI/1–2.

217. M4/2008 (dublu?) Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: dimensiuni groapă: 2,00 × 1,10 m.; ad. max. -1,73 m. Arhitectura mormântului: Mormânt cu nişă laterală; Groapa mormântului a avut în suprafaţă formă rectangulară, cu colţurile uşor rotunjite, având dimensiunile de 2,00 × 1,10 m. Umplutura ei a fost constituită dintr‑un strat de pământ afânat, de culoare gri închisă, fiind amestecat cu mortar. Nişa laterală este constituită din şapte ţigle de mari dimensiuni puse pe cant, la extremitatea estică fiind amplasate şi două pietre din bazalt. Individ: La analiza antropologică a fost identificat material osteologic aparţinând a doi indivizi: un schelet adult de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 24–35 de ani,

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

361

şi două tibii provenind de la un individ nonadult, care a decedat la aproximativ 3 luni post-partum.

Inventar funerar: În zona vestică a gropii mormântului, din umplutura acestuia, a fost descoperit un ac de păr fragmentar din os. Pe degetele mâinii drepte s-au constatat urme de bronz, probabil de la un inel, iar pe antebraţul mâinii stângi au apărut urme de oxizi de bronz, probabil de la o brăţară. Niciunul din aceste obiecte nu a mai putut fi recuperat. În zona gâtului au fost descoperite mărgele din pastă de sticlă, iar în zona claviculei drepte a fost descoperit un pandantiv format dintr‑o monedă de bronz refolosită. Datare: Secolele VI–VII p. Chr.

362

Ciprian Crețu

Bibliografie: Rusu‑Bolindeţ & Bădescu 2009, 128–129; Radu et al. 2014, 287; Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 216, Pl. VIII. 218. M10/2009 Localizare: Sector Bazilica extra muros

Arhitectura mormântului: Groapă simplă, de formă dreptunghiulară, cu colţurile uşor rotunjite şi cu fundul albiat; prezintă amenajare de acoperiş din ţigle dispuse în dublă pantă, respectiv două perechi de ţigle dispuse pe lungimea mormântului, pe direcţia V-E. Extremitatea estică a mormântului a fost sigilată cu pietre. Pe mar‑ ginea gropii, de asemenea, au fost aşezate pietre care delimitau limita exterioară a gropii mormântului. După scoaterea ţiglelor, a fost surprinsă şi o amenajare de tip

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

363

cistă, constituită din pietre. La adâncire, în interiorul cutiei, au fost descoperite şase cuie provenind de la un sicriu din lemn. Individ: cenotaf Inventar funerar: În pământul de umplutură al mormântului au fost descoperite fragmente de sticlă şi o mărgea tubulară din pastă de sticlă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Rusu‑Bolindeţ et al. 2010, 87–90; Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 215, Pl. VII/3–5. 219. M11/2009 Localizare: Sector Bazilica extra muros Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare de acoperiş din ţigle dispuse în dublă pantă; Spre latura estică, amenajarea respectivă a fost închisă cu ajutorul unor ţigle fragmentare şi apoi cu pietre. Fragmente de ţigle şi pietre apar şi pe laturile lungi ale mormântului. În zona capului nu au fost observate astfel de amenajări. Groapa mormântului a fost rectangulară, cu colţurile rotunjite, în secţi‑ une având o formă uşor albiată. Individ: Nonadult, cu vârsta de până la 6 luni (L schelet: 0,57  m); orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Membrele superioare îndoite din cot şi aşezate pe piept; membrele inferioare întinse. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: (?) Alte informaţii: În partea dreaptă a scheletului, în afara amenajărilor interioare ale mormântului, au fost descoperite oase de animale depuse ca ofrande alimentare. Bibliografie: Rusu‑Bolindeţ et al. 2010, 87–90. 220. M14/2009 Localizare: Sector Bazilica extra muros Arhitectura mormântului: Mormântul are forma rectangulară, cu colţurile rotun‑ jite. Cu 0,40-0,45 m mai jos, pe latura sudică a acestuia, au apărut trei plăci mari din calcar aşezate oblic pe cant, reprezentând nişa laterală de pe latura sudică în care a fost depus defunctul. Individ: Adult cu vârsta peste 45 de ani (după dentiţie?); orientat V-E, în poziţie decubit dorsal, cu mâinile îndoite pe piept şi cu picioarele întinse. Capul este întors spre sud, fapt datorat probabil spaţiului îngust şi a presiunii exercitate de pământul de umplutură. Individul a suferit o deformare fronto‑parietală a craniului, însă nu se observă urmele bandajelor care au dus la deformarea acestuia. Inventar funerar: În zona umerilor au fost descoperite două obiecte din fier (posi‑ bil fibule). De asemenea, a mai fost identificat şi un obiect de fier de mari dimensi‑ uni, deocamdată greu de definit. Datare: Secol IV p. Chr. Alte informaţii: Pe fundul gropii de săpare a nişei, în apropierea picioarelor, au fost depuse oase de bovine ca ofrande alimentare.

364

Ciprian Crețu

Bibliografie: Rusu‑Bolindeţ et al. 2010, 87–90; Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 217, Pl. IX.

221. M3/2008 (cercetat în 2010) Localizare: Sector Bazilica extra muros Arhitectura mormântului: Groapă simplă, delimitată pe margini cu pietre şi frag‑ mente de cărămizi. Forma mormântului este dreptunghiulară, cu marginile rotun‑ jite. Umplutura lui constă dintr‑un pământ afânat, de culoare cenuşie, amestecat cu pigmenţi de arsură şi mortar. În interiorul mormântului au fost identificate patru cleme din fier, situate în partea stângă a defunctului, fapt care indică prezenţa unui sicriu din lemn.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

365

Individ: Individ de sex masculin, cu vârsta cuprinsă între 33 şi 45 de ani. Orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Mâna dreaptă a fost întinsă pe lângă corp, cu palma întinsă. Mâna stângă, întinsă pe lângă corp, pare să fi fost sub bazin (?) (posibil să fi fost deranjată). Piciorul stâng este întins şi în poziţie anatomică. Piciorul drept este şi el întins, însă tibia şi peroneul sunt uşor deplasate faţă de femur, probabil din cauza galeriei unui rozător. Inventar funerar: Datare: Bibliografie: http://cronica.cimec.ro/detail.asp?k = 4548&d = Istria‑Constanta Cetate–2010 (raportul nu apare în CCA, Campania 2010); Rusu‑Bolindeţ el al. 2014, 203, 215, Pl. VII. 222. M6/2010 Localizare: Sector Bazilica extra muros Dimensiuni complex: ad. max. -2,39 m. Arhitectura mormântului: Groapa mormântului a fost de formă rectangulară, cu colţurile rotunjite. Umplutura ei a fost constituită dintr‑un pământ negru‑cenuşiu, relativ friabil. La acest mormânt este de remarcat adâncimea mare la care a fost săpat mormântul (până la -2,39 m). Prezintă amenajare din patru ţigle aşezate sub forma unui acoperiş în dublă pantă. Aceasta însă nu acoperea în întregime corpul defunctului, ci numai partea superioară a acestuia, picioarele, de la genunchi în jos, rămânând în afară. În extremitatea vestică, amenajarea menţionată a fost închisă cu ajutorul unei a cincea cărămizi aşezate pe cant. Pe laturile de N şi S, ca şi la îmbina‑ rea dintre ţigle, au fost aşezate pietre de dimensiuni medii. Individ: Adult de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 43 şi 55 de ani; depus în poziţie decubit dorsal; mâna stângă uşor îndoită din cot pe bazin; mâna dreaptă nu a fost identificată. Membrele inferioare au fost găsite întinse în poziţie anatomică. Starea de conservare a scheletului nu este prea bună, oasele fiind foarte friabile. Inventar funerar: Datare: Bibliografie: http://cronica.cimec.ro/detail.asp?k = 4548&d = Istria‑Constanta Cetate-2010 (raportul nu apare în CCA, Campania 2010).

366

Ciprian Crețu

223. M20/2010 Localizare: Sector Bazilica extra muros Arhitectura mormântului: Groapă simplă, de formă dreptunghiulară, cu margi‑ nile rotunjite, pe fundul ei fiind depusă o tegulă mare pe care a fost aşezat scheletul. Acesta a fost acoperit de trei sferturi ale unui corp de amforă, pentru ca mai apoi pe marginile acesteia să fie puse fragmente de ţigle pe cant. Individ: Nonadult (nou‑născut?); orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; nu au putut fi observate alte detalii legate de poziţia scheletului din cauza, pe de o parte, a fragilităţii oaselor, iar pe de altă parte, deoarece acesta a fost afectat de două galerii de rozătoare. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. http://cronica.cimec.ro/detail.asp?k = 4548&d = Istria‑Constanta Bibliografie: Cetate–2010 (raportul nu apare în CCA, Campania 2010). 224. M1/20121084* Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult (?); orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal. Stare de conservare foarte proastă a materialului osteologic. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele VI–VII p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

1084 *   Atât fotografiile, cât şi desenele mormintelor (asupra cărora am intervenit) descoperite în cadrul cercetărilor pe Sectorul Histria Sud mi‑au fost puse la dispoziţie de către domnul Mircea Dabîca, cercetător în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti, căruia doresc să îi mulţumesc pentru bunăvoinţa de care a dat dovadă şi pentru ajutorul acordat.

Planul mormintelor cercetate în campaniile arheologice din anii 2008-2010 în Sectorul Bazilica extra muros (după Rusu‑Bolindeţ et al. 2014, 214, Pl. VI)

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

367

368

Ciprian Crețu

225. M2/2012 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult (?); orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal; Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele VI–VII p. Chr. Alte informaţii: În zona membrelor inferioare a fost reînhumat (?) un alt individ (denumit M2’/2012). Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

226. M3/2012 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă fără alte amenajări. Individ: Adult (?); orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal; membrul superior drept întins, de‑a lungul corpului; membrul superior stâng cu mâna în zona pelvi‑ sului. Schelet în stare bună de conservare. Inventar funerar: Nu prezintă Datare: Secolele VI–VII p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

227–228. M4 şi M5/2012 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormintelor: Gropi simple, fără alte amenajări.

369

370

Ciprian Crețu

Indivizi: Adulţi (?), orientaţi V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare întinse, paralele cu corpul. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele VI–VII p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137. 229. M6/2012 Localizare: Sector Histria Sud

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

371

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare de acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. Individ: Adolescent (?), orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superi‑ oare întinse, paralele cu corpul. Schelet în stare bună de conservare. Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137. 230. M7/2012 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă, fără alte amenajări. Individ: Adult (?), orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrul superior drept, pe lângă corp, flexat de la cot spre exterior, astfel încât cubitusul şi radiusul sunt paralele cu femurul drept (vezi desen), care are aceeaşi poziţie întoarsă spre exterior. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele VI–VII p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

231. M8/2012 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. Individ: Nonadult (nou‑născut?); orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare întinse, paralele cu corpul. Schelet în stare bună de conservare. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele IV–V p. Chr.

372

Ciprian Crețu

Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

232. M9/2012 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. Individ: Nonadult (nou‑născut?); orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal; mem‑ brele superioare întinse pe lângă corp; membrele inferioare întinse, paralele. Schelet cu un grad relativ bun de conservare. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

373

233. M10/2013 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. Individ: Adult (?), orientat SE-NV, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: O fibulă fragmentară databilă în secolul al IV‑lea p. Chr.; mărgele colorate din sticlă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

234. M11/2013 Localizare: Sector Histria Sud

Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. Autorul săpăturii menţionează că prezintă, de

374

Ciprian Crețu

asemenea, şi sicriu (cel mai probabil ipoteza a fost formulată pe baza descoperirii unor piroane din fier). Individ: Adult (?); orientat NE-SV, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137. 235. M12/2013 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. Individ: Nonadult (?), orientat V-E, în poziţie decubit dorsal. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

236. M13/2013 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. Individ: Adult (?), orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; membrele superioare întinse pe lângă corp Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

375

237. M15/2013 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu cistă din şist verde; scheletul este acoperit tot cu şist. Individ: Adult (?), orientat V-E, în poziţie decubit dorsal (după poziţia membrelor inferioare, singurele oase care s-au păstrat in situ). Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2014, 137.

238. M16/2014 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă de formă dreptunghiulară şi cu treaptă,

376

Ciprian Crețu

identificată foarte uşor în grund încă de sus de la nivelul coamei ţiglelor dispuse în două ape peste mort; prezintă amenajare cu acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. Individ: Mormântul este un cenotaf, probabil pentru un nonadult (după dimensiune). Inventar funerar: Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2015, 78.

239. M17/2016 Localizare: Sector Histria Sud

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

377

Dimensiuni complex: ad. -1,39 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă (nu a putut fi identificată în grund, ci doar în profilul estic al secţiunii.); prezintă amenajare de piatră pe marginile gropii. Individ: Adult (?), orientat V-E,1085* în poziţie decubit dorsal; membrul superior stâng pe lângă corp; antebraţul drept flexat pe bazin (care se afla la adâncimea de -1,47 m. Inventar funerar: Nu prezintă. Alte informaţii: Groapa mormântului a atins nivelul de dărâmătură din piatră al edificiului cercetat în această zonă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2017, 73. 240. M18/2016 Localizare: Sector Histria Sud Dimensiuni complex: ad. -1,26 m. Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă. După începerea cercetării acestui mormânt pentru care s-a făcut o casetă în profilul estic de 0,50 × 1,30 m, s-a constatat faptul că avea groapă cu treaptă şi cu amenajare de cărămizi pe laturile de sud şi de nord ale acesteia, identificată la adâncimea de -1,26 m. Individ: Adult (?), orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal. Oasele relativ prost conservate, mai ales în partea superioară a scheletului. Inventar funerar: În zona mâinii stângi au fost descoperite o brăţară fragmentară din bronz şi un inel intact din bronz. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Bibliografie: Dabîca 2017, 73.

  În materialul publicat, orientarea acestui schelet este invers, pe direcţia E-V. La fel şi pentru M18 (SE-NV, în loc de NV-SE). 1085 *

378

Ciprian Crețu

241. M19/2016 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare de piatră pe laturile gropii. Individ: Adult (?), orientat NV-SE, în poziţie decubit dorsal; membrul superior stâng pe lângă corp şi mâna uşor căzută pe bazin; antebraţul drept flexat pe bazin. Oasele scheletului aflate la o adâncime de – 0,81 m, în zona bazinului şi a picioarelor, sunt foarte bine păstrate, cu excepţia craniului care a fost distrus aproape integral. Inventar funerar: Nu prezintă. Bibliografie: Dabîca 2017, 73.

242. M20/2017 Localizare: Sector Histria Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă; prezintă amenajare cu acoperiş din ţigle dispus în dublă pantă (două ţigle dispuse pe lungime). Doar la unul din capete amenajarea este închisă cu o altă ţiglă de mari dimensiuni. Laturile sunt la rândul lor consolidate la bază cu câte 4–5 fragmente de cărămizi sau piatră de şist. Fundul gropii fost acoperit cu ceramică şi plăci de şist. Urme de sicriu nu au fost identifi‑ cate, iar absenţa oricărui cui presupune folosirea exclusivă a giulgiului. Deasupra corpului s-a creat apoi o movilă de pământ peste care s-au potrivit cele două ţigle.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

379

Individ: Nonadult (1–2 ani?); orientat SV-NE, în poziţie decubit dorsal, cu coatele depărtate de corp. Inventar funerar: monedă de bronz (1,1  cm în diametru), databilă în secolul al V‑lea p. Chr. Datare: Secol V p. Chr. (?) Alte observaţii: Faptul că acoperişul miniatural al mormântului trebuie să fi fost acoperit imediat cu pământ este sugerat de 1. Integritatea structurală remarcabilă a ţiglelor. 2. Cantitatea de incrustaţii calcaroase. 3. se observă prezenţa unui os animal chiar deasupra fragmentelor de şist care consolidează la bază ţiglele mari, os pentru care nu se poate justifica o poziţie primară; acest os ar fi ajuns mai greu în această poziţie printr‑un proces de acumulare lentă în necropolă după abandon. 243. M21/2017 Localizare: Sectorul Sud Arhitectura mormântului: Groapă simplă. Peste corp, cu excepţia posibilă a cra‑ niului, s-a instalat orizontal (la – 0,98, -1,03 m) un rând de ţigle, iar deasupra s-a constituit un acoperiş în dublă pantă din ţigle, parţial lăsat (şarpanta acum la -0,79, -0, 87 m) din care parte din ţiglele dinspre NV au dispărut, rămânând totuşi in situ pietrele de şist care le consolidaseră pe margine şi câteva fragmente de ţiglă căzute în interior. La ambele capete amenajarea este închisă de doua pietre de şist, poziţio‑ nate vertical, şi la capătul dinspre vest, în mod suplimentar, şi de o ţiglă cu o curbură mai mare, pe care se sprijină calota craniană. Individ: Nonadult (1–2 ani?); orientat V-E, în poziţie decubit dorsal; aparent întors spre stânga. Clavicula stângă este păstrată, alături de câteva coaste, şi de femurul, tibia şi peroneul unuia din picioare; aparent chircit în aşa fel încât rotula (care nu a fost găsită) s-ar fi aflat la capătul mormântului. Peste coaste s-a găsit un fragment de maxilar, dovadă suplimentară că mormântul este foarte deranjat de bioturbaţie. Inventar funerar: Nu prezintă. Datare: Secolele IV–V p. Chr. Alte observaţii: Faptul că s-a găsit un singur picior, cu oasele bine păstrate într‑o zonă de lut omogen şi fără galerii de animale este remarcabil şi ar putea fi legat de aşezarea unui olan peste laba piciorului (sau în orice caz peste degete). Sub acest olan s-au mai găsit două falange de la picioare. La capătul dinspre vest, mormântul pare a fi întâlnit interfaţa de distrugere a unui zid al clădirii din epoca Severilor. 244. Mormântul XXX1 Localizare: Sector necropola tumulară Arhitectura mormântului: În partea de nord a mantalei, cu fundul la -1,25  m adâncime (în raport cu vârful tumulului), groapă rotundă cu diametrul 0,65 m. Pe fundul ei se găsea o amforă – urnă, conţinând oase umane calcinate. Inventar funerar: amforă cu picior inelar şi un bol din ceramică. Datare: sfârşitul secolului I – secolul II p. Chr. Bibliografie: Alexandrescu 1966, 221–222.

380

Ciprian Crețu

245. Mormântul XXX2 Localizare: Sector necropola tumulară Dimensiuni complex: 1,45  m L; 0,70  m l; -2,40  m ad. (raportată de la vârful tumulului). Arhitectura mormântului: Groapă de formă dreptunghiulară cu colţurile rotunjite; „pe fundul gropii, pe toată latura lungă, se găsea o prispă cruţată în lutul viu […] iar pe toată cealaltă latură o nişă de 0,45 m adâncime şi 0,45 m adâncime. Groapa era umplută cu pământ; la adâncimea la care se deschidea nişa se găseau pietre mari culcate, aşezate îngrijit. Mormântul se afla înăuntrul nişei şi se compunea dintr‑un sicriu de lemn, din care se păstrau urme clare, având cuie de fier la colţuri; peste sicriu fuseseră aşezate 3 pietre mari şi plate care, în momentul descoperirii se găseau direct peste sicriu.” Individ: „Resturile scheletului, probabil al unui copil, fiind distrus, nu i s-a putut stabili poziţia şi orientarea.” Inventar: Urcior din ceramică, trei unguentarii şi o căniţă din sticlă, fibulă din bronz şi brăţară din fier, ambele complet degradate. Datare: a doua jumătate a secolului I p. Chr. Bibliografie: Alexandrescu 1966, 221.

PLANȘE

Planșa 1. Repartiția pe sectoare a descoperirilor funerare de la Histria. Planşa 1. Repartiţia pe sectoare a descoperirilor funerare de la Histria / Distribution of the funerary discoveries from Histria.

Practici funerare în mormintele din epoca romană și din epoca romano-bizantină

383

384

Ciprian Crețu

Planșa 2. Histria în epocă romană (sec. I-III p. Chr.) (după Ștefan 1974, 49, Fig. 7; modificat).

Planşa 2. Histria în epocă romană (sec. I–III p. Chr.) / Histria in the 1st – 3rd c. AD).

Practici funerare în mormintele din epoca romană și din epoca romano-bizantină

385

Planşa 3. Histria după amenajarea zidului de incintă roman târziu / Histria after the construction of the Late Roman enclosure wall.

Planşa 4. Mormintele din prima necropolă descoperite în sectorul Bazilica extra muros (secolele IV–V p. Chr.) / Burials from the first cemetery (4th–5th c. AD) discovered on the extra muros basilica sector.

386 Ciprian Crețu

Planșa 5. Bazilica extra muros și mormintele contemporane cu aceasta (plan basilică după Rusu-Bolindeț & Bădescu 2003-2205, 110, Fig. 4; modificat).

Planşa 5. Bazilica extra muros şi mormintele contemporane cu aceasta / The extra muros basilica with burials that are contemporary with the cult building.

Practici funerare în mormintele din epoca romană și din epoca romano-bizantină

387

388

Ciprian Crețu

Planșa 6. 6. Mormintele din din primaprima necropolă de secoleledeIV-V p. Chr.IV–V din sectorul Bazilica murosBazilica Planşa Mormintele necropolă secolele p. Chr. din extra sectorul a. Analiza antropologică b. Tipuri de morminte; c. Orientarea mormintelor; d. Poziția corpului; extra muros; a. Analiza antropologică; b. Tipuri de morminte; c. Orientarea mormintelor; d. e. Reprezentare grafică a poziției corpului cu numărul de indivizi. Poziţia corpului; e. Reprezentare grafică a poziţiei corpului cu numărul de indivizi. / Burials from the first cemetery (4th – 5th c. AD) on the extra muros basilica sector; a. Anthropological data; b. Grave types; c. Grave orientation; d. Position of the body; e. Graphic representation of the position of the body with the number of individuals indicated.

Practici funerare în mormintele din epoca romană și din epoca romano-bizantină

389

Planşa 7. a. Mormânt cu nişă din cimitirul de epocă romană de la Kavarna (după Getov Planșa 7. a. Mormânt cu nișă din cimitirul de aepocă de la Kavarna (după 2010,acoperită Fig. 3). b. cu 2010, Fig. 3); b. Reprezentare grafică unuiromană mormânt cu nişă cu Getov intrarea Reprezentare a unui mormânt cu nișă cu intrarea acoperită cu țigle (vedere din profil);Bazilica c. Mormântul ţigle (vederegrafică din profil); c. Mormântul M20/1961 descoperit pe sectorul extra M20/1961 descoperit pe Sectorul Bazilica extra muros (Crețu et al. 2020, 152; Pl. 12/a) muros / a. Niche grave from the Roman cemetery at Kavarna (after Getov 2010, Fig. 3); b. Graphic representation of a niche grave with the entrance covered by tegulae (profile view); c. Grave 20/1961 discovered on the extra muros basilica sector.

390

Ciprian Crețu

a. Datarea mormintelor de copii 16 14 Număr morminte

12 10 8 6 4 2 0 4

II-III 6

II-IV 13

IV 10

IV-V 15

Așa cum a fost specificată în publicații (la secol sau într-un interval de două secole) sau dedusă prins asocierea cu complexuri învecinate. Mormintele din cea de-a doua categorie, a căror datare nu a putut fi mai precisă decât încadrarea în intervalul cuprins între secolele II-IV p. Chr., au fost descoperite în cadrul sectorului Z2 pe parcursul cercetărilor desfășurate în anii ’50 ai secolului trecut. b. Orientarea mormintelor de copii

Altele 8% NV-SE 10% V-E (cu deviația VSV-ENE și VNVESE) 46%

E-V 13%

SV-NE 23%

Planșa 8. a. Datarea mormintelor de copii; b. Orientarea mormintelor de copii.

Planşa 8. a. Datarea mormintelor de copii; b. Orientarea mormintelor de copii / a. Chronology of the child burials; b. Body orientation in child graves.

Practici funerare în mormintele din epoca romană și din epoca romano-bizantină

391

a. Orientarea mormintelor pe categorii de vârstă 60 50 40 30

Morminte de adulți Morminte de copii

20 10 0

V-E (cu deviația VSV-ENE și VNVESE)

SV-NE

E-V

NV-SE

b. Amenajare funerară cu acoperiș din tegulae în dublă pantă

1) Acoperiș din tegulae în dublă pantă; 2) Acoperiș din tegulae în dublă pantă cu olane pe creastă și o țiglă poziționată perpendicular pe structură, la extremitatea unde se găsește capul defunctului; 3) Reprezentare schematică a acestui tip de amenajare.

Planșa 9. a. Orientarea mormintelor pe categorii de vârstă; b. Amenajare funerară cu acoperiș din tegulae în dublă pantă.

Planşa 9. a. Orientarea mormintelor pe categorii de vârstă; b. Amenajare funerară cu acoperiş din tegulae în dublă pantă / a. Orientation of the body based on age categories; b. Grave with alla cappuccina funerary structure.

392

Ciprian Crețu

a. Amenajări funerare pe categorii de vârstă (copii și adulți). Analiză comparativă* 60 50 40 30 Copii Adulți

20 10 0

Fără amenajare Rând de pietre sau țigle pe o latură

Acoperiș în dublă pantă

Acoperit cu pietre sau țigle

Casetă din piatră

Acoperiș orizontal din țigle

* a se remarca ordinea preferințelor pentru o anumită categorie de amenajare funerară, dincolo de diferențele valorice care sunt rezultatul existenței mai multor morminte de adulți, comparativ cu cele de copii.

b. Cronologia mormintelor de copii fără / cu inventar funerar 14

Număr morminte

12 10 8 6 4 2 0 Fără inventar Cu inventar

II

II-III

III

II-IV

IV

IV-V

1 3

4 2

0 1

12 1

7 4

12 1

Planșa 10. a. Amenajări funerare pe categorii de vârstă (analiză comparativă);

post secol IV 1 2

b. Cronologia mormintelor de copii fărăde / cu inventar Planşa 10. a. Amenajări funerare pe categorii vârstă funerar. (analiză comparativă); b. Cronologia mormintelor de copii fără / cu inventar funerar / a. Comparative analysis of funerary constructions and age categories; b. Chronology of child burials with / without grave goods.

Bibliografie

Surse primare AMBROSIUS. Patrologia Latina, vol. 14, ed. Jacques-Paul Migne, Vrayet, 1845. AMBROSIUS.  Sancti Ambrosii opera. Pars 10, Epistulae et acta. t.3, Epistularum liber decimus; Epistulae extra collectionem; Gesta concili Aquileiensis, ed. M. Zel‑ zer, Hoelder-Pickler-Tempsky, 1982. AMMIANUS MARCELLINUS. History, Volume III: Books 27–31. Excerpta Valesi‑ ana, trad. J.C. Rolfe, Loeb Classical Library 331, Harvard University Press, 1939. ANONYMUS POST DIONEM / ANON. CONT. Fragmenta historicorum graeco‑ rum, vol. IV, ed. K. Müller, Cambridge University Press, 2010. ANONYMUS VALESIANUS. Origo Constantini: Anonymus Valesianus, Teil I: Text und Kommentar, ed. I.  König, Trier: Verlag Trierer Historische Forschungen, 1987. APPIAN. Roman History, Volume III: The Civil Wars, Books 1–3.26, trad. H. White, Loeb Classical Library 4, Harvard University Press, 1913. APULEIUS.  Metamorphoses (The Golden Ass), Volume I: Books 1–6, ed. şi trad. J.A. Hanson, Loeb Classical Library 44, Harvard University Press, 1996. ARISTOTEL. Metaphysics, Volume I: Books 1–9, trad. H. Tredennick, Loeb Classical Library 271, Harvard University Press, 1933. ARISTOTEL. Politics, trad. H. Rackham, Loeb Classical Library 264, Harvard Uni‑ versity Press, 1932. AUGUSTIN. City of God, Volume II: Books 4–7, trad. W.M. Green, Loeb Classical Library 412, Harvard University Press, 1963. AURELIUS VICTOR. Liber de Caesaribus of Sextus Aurelius Victor, trad. şi comen‑ tarii H.W. Bird, Liverpool: Liverpool University Press, 1994. AURELIUS VICTOR.  Sexti Aurelii Victoris Liber de Caesaribus praecedunt Origo gentis Romanae et Liber de viris illustribus urbis Romae, subsequitur Epitome de Caesaribus, ed. F. Pichlmayr şi R. Gruendel, Leipzig: B.G. Teubner, 1970. Carmina Latina Epigraphica. 2 vol., ed. F.  Buecheler, Leipzig: B.G.  Teubner, 1895–1897. Carmina Latina Epigraphica. Vol. 3, ed. E. Lommatzsch, Leipzig, 1926. CICERO. Letters to Atticus, Letters to Atticus, Volume III., ed. şi trad. E.O. Winstedt, Loeb Classical Library 97, Harvard University Press, 1999.

394

Ciprian Crețu

CICERO. On the Republic. On the Laws, trad. C. W. Keyes, Loeb Classical Library 213, Harvard University Press, 1928. CICERO.  Philippics 7–14, ed. şi trad. D.R.  Shackleton Bailey, text revăzut de J.T.  Ramsey şi G.  Manuwald, Loeb Classical Library 507, Harvard University Press, 2010. CICERO. Tusculan Disputations, trad. J.E. King, Loeb Classical Library 141, Har‑ vard University Press, 1927. CODEX THEODOSIANUS.  The Theodosian code and novels, and the Sirmondian constitutions, trad., coment. şi ed. C. Pharr, Union: Lawbook Exchange, 1952. DEMOSTHENES.  Orations, Volume V: Orations 41–49: Private Cases, trad. A.T. Murray, Loeb Classical Library 346, Harvard University Press, 1939. DIGESTA JUSTINIANI AUGUSTI, ed. T. Mommsen şi P. Krueger, Berolini: Apud Weidmannos, 1962–1963 (1870). DIONYSIUS DIN HALICARNASSUS.  Roman Antiquities, Volume I: Books 1–2, trad. E. Cary, Loeb Classical Library 319, Harvard University Press, 1937. EURIPIDES. Cyclops. Alcestis. Medea, ed. şi trad. D. Kovacs, Loeb Classical Library 12, Harvard University Press, 1994. EURIPIDES.  Fragments: Oedipus-Chrysippus. Other Fragments, ed. şi trad. C.  Collard, M.  Cropp, Loeb Classical Library 506, Harvard University Press, 2009. EUSEBIUS DIN CAESAREA. Life of Constantine, ed., trad. şi coment. A. Cameron şi S.G. Hall, Clarendon Press, 1999. EUTROPIUS.  Breviar de la întemeierea Romei (ediţie critică, bilingvă), trad. Gh. I. Șerban, Editura Istros, Muzeul Brăilei, 1997. FESTUS.  De verborum significatu quae supersunt cum Pauli epitome, Stuttgart: B.G. Teubneri, 1997. FULGENTIUS. Fabii Planciadis Fulgentii V.C. Opera, ed. şi trad. R. Helm, Leipzig, 1989, Stuttgart 1970. GELLIUS.  Attic Nights, Volume II: Books 6–13, trad. J.C.  Rolfe, Loeb Classical Library 200, Harvard University Press, 1927. HERODIAN. History of the Empire, Volume I: Books 1–4, trad. C.R. Whittaker, Loeb Classical Library 454, Harvard University Press, 1969. HISTORIA AUGUSTA.  Historia Augusta, Volume II: Caracalla. Geta. Opellius Macrinus. Diadumenianus. Elagabalus. Severus Alexander. The Two Maximini. The Three Gordians. Maximus and Balbinus, trad. D.  Magie, Loeb Classical Library 140, Harvard University Press, 1924. HISTORIA AUGUSTA. Historia Augusta, Volume III: The Two Valerians. The Two Gallieni. The Thirty Pretenders. The Deified Claudius. The Deified Aurelian. Tacitus. Probus. Firmus, Saturninus, Proculus and Bonosus. Carus, Carinus and Numerian, trad. D. Magie, Loeb Classical Library 263, Harvard University Press, 1932. HOMER. Iliad, Volume II: Books 13–24, trad. A.T. Murray, Loeb Classical Library 171, Harvard University Press, 1925.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

395

HORATIUS. Odes and Epodes, ed. şi trad. N. Rudd, Loeb Classical Library 33, Har‑ vard University Press, 2004. I. NEGEV. The Greek inscriptions from the Negev, ed. şi trad. A. Negev, Ierusalim: Franciscan Printing Press, 1981. ICUR.  Inscriptiones Christianae Urbis Romae Septimo Saeculo Antiquiores, n.s., vol.  4: Coemeteria inter Vias Appiam et Ardeatinam, ed. G.  Battista De Rossi, A.  Silvagni, A.  Ferrua, Vatican: Pont. Institutum Archaeologiae Christianae, 1964. IG XII, vol 7. Inscriptiones Graecae XII, 7. Inscriptiones Amorgi et insularum vicina‑ rum, ed. J. Delamarre, Berlin, 1908. IG XII. Hiller von Gaertringen, F. Inscriptiones Graecae XII. Inscriptiones insularum maris Aegaei praeter Delum, Fasc. 5, Inscriptiones Cycladum, Partea 1, Inscriptio‑ nes Cycladum praeter Tenum, Berlin, 1903. ILCV. Inscriptiones latinae christianae veteres, 3 vol., ed. E. Diehl, Weidmann, 2000. IOANNES MALALAS. The Chronicle of John Malalas, trad. E. Jeffreys, M. Jeffreys, R.  Scott, Byzantina Australiensia 4, Melbourne: Australian Association for Byzantine Studies, University of Sydney, 1986. IOHANNES ANTIOCHENUS. Ioannis Antiocheni fragmenta quae supersunt omnia, ed. S. Mariev, Corpus fontium historiae Byzantinae 47, Walter de Gruyter, 2009. IORDANES. Storia dei Goti (ed. bilingvă latină‑italiană), trad. E. Bartolini, Milano: TEA. IORDANES. The Gothic History of Jordanes in English Version, with an Introduction and Commentary, trad. C.C.  Mierow, Princeton: Princeton University Press, Londra: Humphrey Milford – Oxford University Press, 1915. ISIDORUS DIN SEVILLA.  Oxford Classical Texts: Isidori Hispalensis Episcopi: Etymologiarum Sive Originum, Vol. 2: Libros XI–XX, trad. şi ed. W. M. Lindsay, Oxford University Press – Oxford Classical Texts, 1911. IUSTINIAN. Codex Iustinianus. The Codex of Justinian 3 Volume Hardback Set: A New Annotated Translation, with Parallel Latin and Greek Text, ed. B.W. Frier, trad. J.F.H. Blume, Cambridge University Press, 2016. IUVENAL.  Juvenal and Persius, ed. şi trad. S.  Morton Braund, Loeb Classical Library 91, Harvard University Press, 2004. LEGEA CELOR XII TABULE. Remains of Old Latin, Volume III: Lucilius. The Twelve Tables, trad. E.H. Warmington, Loeb Classical Library 329, Harvard University Press, 1938. LUCANUS. The Civil War (Pharsalia), trad. J.D. Duff, Loeb Classical Library 220, Harvard University Press, 1928. LUCIAN DIN SAMOSATA. Anacharsis or Athletics. Menippus or The Descent into Hades. On Funerals. A Professor of Public Speaking. Alexander the False Prophet. Essays in Portraiture. Essays in Portraiture Defended. The Goddesse of Surrye, trad. A.M. Harmon, Loeb Classical Library 162, Harvard University Press, 1925. MACROBIUS. Saturnalia, Volume III: Books 6–7, ed. şi trad. Robert A. Kaster, Loeb Classical Library 512, Harvard University Press, 2011.

396

Ciprian Crețu

MARTIAL. Epigrams, Volume III: Books 11–14, ed. şi trad. D.R. Shackleton Bailey, Loeb Classical Library 480, Harvard University Press, 1993. MINUCIUS FELIX. Tertullian, Minucius Felix, Apology. De Spectaculis. Minucius Felix: Octavius, trad. T.R. Glover şi Gerald H. Rendall, Loeb Classical Library 250, Harvard University Press, 1931. OROSIUS. Seven Books of History Against the Pagans, trad., introd. şi note A.T. Fear, Liverpool University Press, 2010. OVIDIUS.  Metamorfoze, trad. lb. rom. D.  Popescu, ed. a 3-a revăzută, Editura Știinţifică, 1972. OVIDIUS.  Metamorphoses, Volume I: Books 1–8, trad. F.J.  Miller, revizuit de G.P. Goold, Loeb Classical Library 42, Harvard University Press, 1916. OVIDIUS.  Metamorphoses, Volume II: Books 9–15, trad. F.J.  Miller, revizuit de G.P. Goold, Loeb Classical Library 43, Harvard University Press, 1916. OVIDIUS. Tristia. Ex Ponto, trad. A.L. Wheeler, Loeb Classical Library 151, Har‑ vard University Press, 1924. PETRONIUS.  Petronius, Seneca. Satyricon. Apocolocyntosis, trad. M.  Heseltine, W.H.D. Rouse, revăzută de E.H. Warmington, Loeb Classical Library 15, Har‑ vard University Press, 1913. PLINIU CEL BĂTRÂN. Natural History, Volume II: Books 3–7, trad. H. Rackham, Loeb Classical Library 352, Harvard University Press, 1942. PLUTARH. Lives, Volume I: Theseus and Romulus. Lycurgus and Numa. Solon and Publicola, trad. B. Perrin, Loeb Classical Library 46, Harvard University Press, 1914. PLUTARH. Lives, Volume IV: Alcibiades and Coriolanus. Lysander and Sulla, trad. B. Perrin, Loeb Classical Library 80, Harvard University Press, 1916. PLUTARH.  Moralia, Volume IV: Roman Questions. Greek Questions. Greek and Roman Parallel Stories. On the Fortune of the Romans. On the Fortune or the Virtue of Alexander. Were the Athenians More Famous in War or in Wisdom?, trad. F.C. Babbitt, Loeb Classical Library 305, Harvard University Press, 1936. PLUTARH. Moralia, Volume VII: On Love of Wealth. On Compliancy. On Envy and Hate. On Praising Oneself Inoffensively. On the Delays of the Divine Vengeance. On Fate. On the Sign of Socrates. On Exile. Consolation to His Wife, trad. P.H. De Lacy, B. Einarson, Loeb Classical Library 405, Harvard University Press, 1959. PROCOPIUS.  History of the Wars, Volume V: Books 7.36–8. (Gothic War), trad. H.B. Dewing, Loeb Classical Library 217, Harvard University Press, 1928. PROCOPIUS. On Buildings. General Index, trad. H.B. Dewing şi G. Downey, Loeb Classical Library 343, Harvard University Press, 1940. PROPERTIUS. Elegies, ed. şi trad. G.P. Goold, Loeb Classical Library 18, Harvard University Press, 1990. QUINTILIANUS.  The Orator’s Education, Volume I: Books 1–2, ed. şi trad. D.A. Russell, Loeb Classical Library 124, Harvard University Press, 2002. QUINTUS SMYRNAEUS. Posthomerica, ed. şi trad. N. Hopkinson, Loeb Classical Library 19, Harvard University Press, 2018.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

397

SENECA. Moral Essays, Volume I: De Providentia. De Constantia. De Ira. De Cle‑ mentia, trad. J.W. Basore, Loeb Classical Library 214, Cambridge MA: Harvard University Press, 1928. SERVIUS.  Servii Grammatici Qui Feruntur in Vergilii Carmina Commentarii. Volume 2: Aeneidos Librorum VI–XII Commentarii, ed. G.  Thilo şi H.  Hagen, Cambridge University Press, 2011. SOCRATES SCOLASTICUL.  Socrate de Constantinople. Histoire ecclésiastique. Livres IV–VI, (Sources Chrétiennes 505), trad. P. Périchon şi P. Maraval, Paris: Les Éditions du Cerf, 2006. SOFOCLE. Antigone. The Women of Trachis. Philoctetes. Oedipus at Colonus, ed. şi trad. H. Lloyd-Jones. Loeb Classical Library 21, Harvard University Press, 1994. SORANUS. Soranus’ Gynecology, trad. O. Temkin, Johns Hopkins University Press, 1956. SOZOMENOS.  Sozomène: Histoire ecclésiastique, Livres V–VI, (Sources Chréti‑ ennes 495) trad. A.-J. Festugière şi B. Grillet, introd. şi note G. Sabbah, Paris: Les Éditions du Cerf, 2005. STATIUS.  Silvae, trad. şi ed. D.R.  Shackleton Bailey, revizuită de Christopher A. Parrott, Loeb Classical Library 206, Harvard University Press, 2015. STRABON.  Geography, Volume II: Books 3–5, trad. H.L.  Jones, Loeb Classical Library 50, Harvard University Press, 1923. SUETONIUS. Lives of the Caesars, Volume I: Julius. Augustus. Tiberius. Gaius. Cali‑ gula, trad. J.C. Rolfe, Loeb Classical Library 31, Harvard University Press, 1914. SUETONIUS.  Lives of the Caesars, Volume II: Claudius. Nero. Galba, Otho, and Vitellius. Vespasian. Titus, Domitian. Lives of Illustrious Men: Grammarians and Rhetoricians. Poets (Terence. Virgil. Horace. Tibullus. Persius. Lucan). Lives of Pliny the Elder and Passienus Crispus, trad. J. C. Rolfe, Loeb Classical Library 38, Harvard University Press, 1914. SYNKELLOS. The chronography of George Synkellos: A Byzantine chronicle of uni‑ versal history from the creation, trad.W. Adler şi P.  Tuffin, Oxford University Press, 2002. TACITUS. Annals: Books 13–16, trad. J. Jackson, Loeb Classical Library 322, Har‑ vard University Press, 1937. TACITUS. Annals: Books 4–6, 11–12, trad. J. Jackson, Loeb Classical Library 312, Harvard University Press, 1937. TACITUS. Histories: Books 1–3, trad. Clifford H. Moore, Loeb Classical Library 111, Harvard University Press, 1925. TEOPHANES MĂRTURISITORUL. The chronicle of Theophanes Confessor: Byzan‑ tine and Near Eastern history, AD 284–813, trad., introd. şi coment. C.A. Mango şi R. Scott, Clarendon Press, 1997. THEODOSIANI LIBRI XVI CVM CONSTITVTIONIBVS SIRMONDIANIS ET LEGES NOVELLAE AD THEODOSIANVM PERTINENTES (vol.  2), ed. T. Mommsen şi P.M. Meyer, Berolini: Apud Weidmannos, 1905. TIBULLUS. Catullus. Tibullus. Pervigilium Veneris, trad. F. W. Cornish, J.P. Postgate,

398

Ciprian Crețu

J.W. Mackail, revizuită de G.P. Goold, Loeb Classical Library 6, Harvard Univer‑ sity Press, 1913. TITUS LIVIUS. History of Rome, Volume I: Books 1–2, trad. B.O. Foster, Loeb Clas‑ sical Library 114, Harvard University Press, 1919. TITUS LIVIUS. History of Rome, Volume II: Books 3–4, trad. B.O. Foster, Loeb Clas‑ sical Library 133, Harvard University Press, 1922. TITUS LIVIUS. History of Rome, Volume VII: Books 26–27, trad. F. Gardner Moore, Loeb Classical Library 367, Harvard University Press, 1943. VERGILIUS.  Aeneid: Books 7–12. Appendix Vergiliana, trad. H.  Rushton Fair‑ clough, revizuită de G.P. Goold, Loeb Classical Library 64, Harvard University Press, 1918. VERGILIUS. Eclogues. Georgics. Aeneid: Books 1–6, trad. H. Rushton Fairclough, revizuită de G.P.  Goold, Loeb Classical Library 63, Harvard University Press, 1916. ZONARAS. The History of Zonaras: From Alexander Severus to the death of Theodo‑ sius the Great, trad. T. Banchich şi E. Lane, Routledge. ZOSIMUS.  New History, trad. şi coment. R.T.  Ridley, Australian Association for Byzantine Studies, 1981. Literatură de specialitate ACHIM, I. (2005) Étude d’archéologie chrétienne en Scythie Mineure: la basilique à crypte d’Histria, în Baratte, F., Déroche, V., Jolivet-Lévy, C., Pitarakis, B. (ed.) Mélanges Jean-Pierre Sodini, Association des amis du centre d’histoire et civili‑ sation de Byzance, p. 85–97. ACHIM, I. (2007) Grigore Tocilescu şi antichităţile creştine de la Tropaeum Trai‑ ani. Remarci asupra cercetărilor savantului după documente de arhivă. SCIVA 58(3–4), 195–210. ACHIM, I.  (2012a) Early Roman and Late Roman Child Graves in Dobrudja (Romania). Preliminary Considerations, în Kogălniceanu, R., Curcă, R.-G., Gligor, M., Stratton, S. (ed.) Homines, Funera, Astra: Proceedings of the Interna‑ tional Symposium on Funerary Anthropology: 5–8 June 2011 “1 Decembrie 1918” University (Alba Iulia, Romania), BAR International Series 2410, Archaeopress, p. 183–196. ACHIM, I. (2012b) Paysage urbain tardo‑antique à Histria: les églises paléochréti‑ ennes entre le cadre architectural et la liturgie. Dacia 56, 125–167. ACHIM, I. (2015) Churches and Graves of the Early Byzantine Period in Scythia Minor and Moesia Secunda: The Development of a Christian Topography at the Periphery of the Roman Empire, în Rasmus Brand, J., Ingvaldsen, H., Prusac, M. (ed.) Death and Changing Rituals: Function and Meaning in Ancient Funerary Practices, Oxbow Books, p. 287–342. ADAMS, W.Y. (1988) Archaeological Classification: Theory versus Practice. Anti‑ quity 62, 40–56.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

399

ADAMS, W.Y., ADAMS, E.W. (1991) Archaeological Typology and Practical Reality. A Dialectical Approach to Artifact Classification and Sorting, Cambridge Univer‑ sity Press. ALAPONT MARTIN, L., BOUNEAU, C. (2010) Les sépultures de sujets périnatals du Vicus de Falacrinae (Cittareale, Italie). Évidences anthropologiques du rituel des suggrundaria. Bulletins et mémoires de la Société d’anthropologie de Paris 22(3–4), 117–144. ALEKSHIN, V. A. (1983) Burial Customs as an Archaeological Source [and Com‑ ments]. Current Anthropology 24(2), 137–149. ALEXANDRESCU, P. (1966) Necropola tumulară: săpături 1955–1961, în Condu‑ rachi, E. (ed.) Histria II. Monografie arheologică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 133–294. ALEXANDRESCU, P.  (1971) Observaţii asupra organizării spaţiale in necropola Histriei. Peuce 2, 27–36. ALEXANDRESCU, P.  SCHULLER, W. (1990) Histria: eine Griechenstadt an der rumänischen Schwarzmeerküste, Universitätsverlag Konstanz. ALEXANDRESCU-VIANU, M. (1990) Nouveaux documents concernant le culte de Cybèle à Istros. Dacia 34, 219–222. ALEXANDRESCU-VIANU, M. (2000) Histria IX. Les statues et les reliefs en pierre, Editura Enciclopedică. ALFÖLDI, A. (1941) Epigraphica IV. Archaeologiai Értesítő 3(2), 30–59. ALFÖLDY, A. (1967) Studien zur Geschichte der Weltkrise des 3. Jahrhunderts nach Christus, Wissenschaftliche Buchgesellschaft. ALLAIN, J., FAUDUET, I., TUFFREAU-LIBRE, M.  (1992) La nécropole gallo‑romaine du Champ de l’Image à Argentomagus (Saint-Marcel, Indre), Mémoire 1 du Musée d’Argentomagus, Fédération pour l’édition de la Revue archéologique du Centre de la France. ALTMAYER, K.  (2014) Die Herrschaft des Carus, Carinus und Numerianus als Vorläufer der Tetrarchie, Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte. Einzelschrif‑ ten 220, F. Steiner. ANDO, C. (2008) The matter of the gods: religion and the Roman Empire, Transfor‑ mation of the Classical Heritage 44, University of California Press. ANDRÉ, J-M.  (1980) La notion de Pestilentia à Rome: du tabu religieux à I‘interprétation préscientifique. Latomus 39(1), 3–16. ANGELESCU, M.  (2009) Inventarierea tumulilor din zona Histria – un demers GIS. Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice 20(1–2), 49–65. ANGELESCU, M. (2013) Documente inedite din primele perioade ale cercetărilor arheologice de la Histria (1914–1942). SCIVA 64(3–4), 293–330. ANGELESCU, M. (2014) Histria. Le passé et l’avenir des recherches. Pontica 47(3), 21–42. ANGELESCU, M. (2018) Incintele de la Histria în lumina fortificaţiilor din lumea greacă, Editura Universităţii din Bucureşti.

400

Ciprian Crețu

ANGELESCU, M., AVRAM, A. (2014) Histria – un siècle de recherches. MCA 10, 35–49. ANGELESCU, M., BÂLTÂC, A. (2002–2003) Sondajul „α” din basilica episcopală de la Histria. Pontica 35–36, 85–122. ANGHELINU, M. (2012) On Paleolithic Social Inequality. The Funerary Evidence, în Kogălniceanu, R., Curcă, R.-G., Gligor, M., Stratton, S. (ed.) Homines, Funera, Astra Proceedings of the International Symposium on Funerary Anthropology 5–8 June 2011 ‘1 Decembrie 1918’ University (Alba Iulia, Romania), BAR Internatio‑ nal Series 2410, Archaeopress, p. 31–43. ANTAYA, R.A. (1980) The Etymology of Pomerium. The American Journal of Phi‑ lology 101(2), 184–189. APARASCHIVEI, D. (2015) Some Remarks Concerning the Rural Vici and Their Administration in Moesia Inferior Province, în Cociş, S., Lăzărescu, V.-A., Gui, M., Deac, D.-A. (ed.) Ad Finem Imperii Romani. Studies in Honour of Coriolan H. Opreanu, MEGA Publishing House, p. 27–43. APARASCHIVEI, D. (2016) Considerations Concerning Child’s Place in the Roman Society between the Danube and the Black Sea, în Panaite, A., Cîrjan, R. Căpiţă, C. (ed.) Moesica et Christiana: Studies in Honour of Professor Alexandru Barnea, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, p. 75–83. ARENSBURG, B.  (1996) Ancient Dental Calculus and Diet. Human Evolution 11(2), 139–145. ARICESCU, A. (1970) Quelques précisions sur la carte de la Scythia minor. Dacia 14, 297–309. ARICESCU, A. (1972a) Unităţile militare în procesul de romanizare a teritoriului dobrogean. SCIVA 23(4), 581–592. ARICESCU, A. (1972b) Încercare nouă de înţelegere a ştirilor date de Procopius din Caesareea despre teritoriul Dobrogei în vremea împăratului Iustinian. Peuce 5, 329–347. ARICESCU, A. (1980) The Army in Roman Dobrudja, BAR International Series 86, Archaeopress. ARIÈS, P. (1962) Centuries of Childhood: A Social History of Family Life, Jonathan Cape. ARRINGTON, N. T. (2010) Topographic Semantics: The Location of the Athenian Public Cemetery and Its Significance for the Nascent Democracy. Hesperia: The Journal of the American School of Classical Studies at Athens 79(4), 499–539. ATANASOV, G.  (2011) 345 раннохристиянски светци-мъченици от българските земи (І–ІV в.) (345 rannokhristiyanski svettsi‑mŭchenitsi ot bŭlgarskite zemi, Í–ÍV v.), Unicart. ATANASOV, G. (2016) À propos de martyrium de St. Loupus de Novae (Svichtov), în Panaite, A., Cîrjan, R. Căpiţă, C. (ed.) Moesica et Christiana: studies in honour of professor Alexandru Barnea, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol  I”, p. 413–419.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

401

AUSTIN, N. J. E. (1972) Ammianus’ Account of the Adrianople Campaign: Some Strategic Observations. Acta Classica 15, 77–83. AVRAM, A.  (1996) Der Vertrag zwischen Rom und Kallatis: ein Beitrag zum römischen Völkerrecht, în Funck, B. (ed.) Hellenismus. Beiträge zur Erforschung von Akkulturation und politischer Ordnung in den Staaten des hellenistischen Zei‑ talters. Akten des Internationalen Hellenismus-Kolloquiums, 9.–14. März 1994 in Berlin, Mohr J.C.B., p. 491–511. AVRAM, A. (2002–2003) Scarlat et Marcelle Lambrino: notes inédites sur les fouil‑ les d’Histria (1928–1940) récemment retrouvées. Dacia 46–47, 185–188. AVRAM, A.  (2004) Scarlat et Marcelle Lambrino: notes inédites sur les fouilles d’Istros (1928–1940) récemment retrouvée. Comptes rendus des séances de l’Académie des Inscriptions et Belles-Lettres 148(2), 705–709. AVRAM, A. (2007) Le corpus des inscriptions d’Istros revisité. Dacia 51, 79–132. AVRAM, A., BOUNEGRU, O. (1997) Mithridates al VI‑lea Eupator şi coasta de vest a Pontului Euxin. În jurul unui decret inedit de la Histria. Pontica 30, 155–165. AVRAM, A., HIND, J., TSETSKLADZE, G. (2004) The Black Sea Area, în Hansen, M. H., Nielsen, T. H. (ed.) An Inventory of Archaic and Classical Poleis, Oxford University Press, p. 924–973. BADDELEY, W.S.C. (1904) Recent Discoveries in the Forum, 1898–1904, The Mac‑ millan Company. BĂJENARU, C. (2010) Minor Fortifications in the Balkan-Danubian Area from Dio‑ cletian to Justinian, Editura Mega. BĂJENARU, C., DOBRINESCU, C. (2008) Săpături de salvare în necropola romană a Tomisului. Pontica 41, 189–208. BAKER, J.P., BERENBAUM, H. (2007) Emotional Approach and Problem-Focused Coping: A Comparison of Potentially Adaptive Strategies. Cognition and Emo‑ tion 21(1), 95–118. BAKER, M. (1997) Invisibility as a Symptom of Gender Categories in Archaeology, în Moore, J. & Scott, E. (ed.) Invisible People and Processes: Writing Gender and Childhood into European Prehistory, Leicester University Press, p. 183–191. BALOGH, C. (2004) Martinovka‑típusú övgarnitúra Kecelről. A Kárpát-medencei maszkos veretek tipokronológiája. Mora Ferenc Múzeum Évkönyve – Studia Archaeologica 10: 241–303. BALTUSSEN, H.  (ed.) (2013) Greek and Roman Consolations: Eight Studies of a Tradition and its Afterlife, Classical Press of Wales. BARAN, V. D. (1964) Памятники черняховской культуры бассейна Западного Буга (раскопки 1957–1960 гг.) / Pamyatniki chernyakhovskoy kul’tury basseyna Zapadnogo Buga (raskopki 1957–1960 gg.), în Древности эпохи сложения восточного славянства / Drevnosti epokhi slozheniya vostochnogo slavyanstva (Материалы и исследования по археологии СССР 116 / Materialy i issledova‑ niya po arkheologii SSSR 116), Izd-vo Akademii nauk SSSR, p. 213–252.

402

Ciprian Crețu

BARBU, V.  (1961) Considérations chronologiques basées sur les données four‑ nies par les inventaires funéraires des nécropoles tomitaines. Studii Clasice 3, 203–225. BARBU, V.  (1968) L’incinération et l’inhumation à l’époque romaine à Tomis, în Harmatta, J. (ed.) Studien zur Geschichte und Philosophie des Altertums. Vorträge gehalten in den Sektionen III–IV auf dem Kongress für klassische Philologie der Ungarischen Akademie der Wissenschaften, Budapest, 1.–6. Nov. 1965, Amster‑ dam: Hakkert, p. 372–376. BARBU, V.  (1971) Din necropolele Tomisului I.  Tipuri de morminte din epoca romană. SCIV 22(1), 47–68. BARBU, V. (1977) Necropole de epocă romană în oraşele Pontului stâng; caracteris‑ tici tipologice. Pontica 10, 203–214. BĂRBULESCU, M. (1997) Das Legionslager von Potaissa (Turda) / Castrul legionar de la Potaissa (Turda), Zalău. BĂRBULESCU, M., BUZOIANU, L., COVACEF, Z. (2008) Milestones from Dobruja in the Collections of the Museum for National History and Archaeology Con‑ stanţa. Pontica 41, 169–187. BĂRBULESCU, M., RĂDULESCU, A. (1991) Contribuţii privind seria guvernatori‑ lor Moesiei inferioare în secolul III p. Chr. Pontica 24, 132–141. BÂRCĂ, V. (2012) Funerary Rite and Rituals of the Early Sarmatians (Second and First Centuries BC) In the Area between the Mouths of the Don and the Danube, în Kogălniceanu, R., Curcă, R.-G., Gligor, M. Stratton, S. (ed.) Homines, Funera, Astra: Proceedings of the International Symposium on Funerary Anthropology: 5–8 June 2011 “1 Decembrie 1918” University (Alba Iulia, Romania), BAR Inter‑ national Series 2410, Archaeopress, p. 141–155. BÂRCĂ, V., SYMONENKO, O. (2009) Călăreţii stepelor. Sarmaţii în spaţiul nordpontic, Editura Mega. BARCELÓ, P. A. (1981) Roms auswärtige Beziehungen unter der Constantinischen Dynastie (306–363), Pustet. BARNEA, A.  (1979) Dinogetia, 1978. Raport privind săpăturile arheologice din sectorul D, Via Principalis (II). MCA 13, 205–206. BARNEA, A. (1984) Dinogetia III. Precizări cronologice. Peuce 9, 339–346. BARNEA, A. (1992) Dinogetia IV, jud. Tulcea. MCA 17, 217–222. BARNEA, I. (1960) Contributions to Dobrudja History under Anastasius I. Dacia 4, 363–374. BARNEA, I. (1967) Themistios despre Scythia Minor. SCIV 18(4), 563–574. BARNEA, I. (1977) Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Vatican, Pontificio istituto di archeologia cristiana. BARNEA, I.  (1981) Le cripte delle basiliche paleocristiane della Scizia Minore. Revue des études sud-est européennes 19, 489–506. BARNES, T. D. (1976) The Victories of Constantine. Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik 7, 149–155.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

403

BARNES, T. D. (1982) The New Empire of Diocletian and Constantine, Harvard Uni‑ versity Press. BARTELS, J.  (2014) Meilensteine und Barbaren. Die Straßenbaupolitik auf dem Balkan unter Maximinus Thrax und Gordian III, în Kolb, A. (ed.) Infrastruktur und Herrschaftsorganisation im Imperium Romanum: Herrschaftsstrukturen und Herrschaftspraxis III: Akteb der Tagung in Zürich 19.–20.10.2012, De Gruyter, p. 222–245. BARTLETT, H.H.  (1933) Fruits and other plants, în Boak, A.E.R.  (ed.) Karanis, the Temples, Coin Hoards, Botanical and Zooological Reports, Seasons 1924–31, University of Michigan Press, p. 88. BATOVIĆ, Š. (2005) Liburnska kultura, Narodnu Muzejmatica Hrvatska. BENDANN, E. (1930) Death Customs: An Analytical Study of Burial Rites, Alfred A. Knopf. BENEA, D. (1996) Dacia sud-vestică în secolele III–IV, Editura de Vest. BENEA, D. (2015) Augustus şi organizarea provinciei Moesia. Unele observaţii pri‑ vind teritoriile nord-dunărene. Classica et christiana 10, 425–442. BENNET, H. (1923) The Exposure of Infants in Ancient Rome. Classical Journal 18, 341–351. BERGSON, H.-L. (1965) Matière et mémoire. Essai sur la relation du corps à l’esprit, Les Presses Universitaires de France. BERNARDI, B. (1955) The Age System of the Masai. Annali Lateranensi 18, 257–318. BERNS, C.  (2003) Untersuchungen zu den Grabbauten der frühen Kaiserzeit in Kleinasien, R. Habel. BERNS, C. (2013) The Tomb as a Node of Public Representation. Intramural Burials in Roman Imperial Asia Minor, în Henry, O.  (ed.) Le mort dans la ville: pra‑ tiques, contextes et impacts des inhumations intra‑muros en Anatolie, du début de l’âge du bronze à l’époque romaine, Institut Français d’Etudes Anatoliennes Georges Dumézil, p. 231–242. BERTILLON, L-A.  (1870) Difficulté de déterminer la mortalité dans la première année de la vie, et surtout de comparer cette mortalité chez les différentes nati‑ ons, notamment en Angleterre. L’Union médicale: journal des intérêts scienti‑ fiques et pratiques, moraux et professionels du corps médical 3(9), 335–337. BEŠEVLIEV, V. (1964) Spätgriechische und spätlateinische Inschriften aus Bulgarien, Akademie‑Verlag. BINFORD, L.  R.  (1971) Mortuary Practices: Their Study and Their Potential. Memoirs of the Society for American Archaeology 25, 6–29. BIRD, H. W. (1976) Diocletian and the Deaths of Carus, Numerian and Carinus. Latomus 35(1), 123–132. BIRD, J. (2004) Incense in Mithraic Ritual: The Evidence of the Finds, în Martens, M., De Boe, G. (ed.) Roman Mithraism: The Evidence of the Small Finds, Arche‑ ologie in Vlaanderen 4, Museum Het Toreke, p. 191–199. BÎRZESCU, F. (2012) Histria XV. Die archaischen und frühklassischen Transportam‑ phoren, Editura Enciclopedică.

404

Ciprian Crețu

BLACK P. A. (1993) Neonatal Death and the Effect on the Family. Professional Care of Mother and Child 1, 19–21. BLĂJAN, M., TOGAN, G.  (1981) Descoperiri arheologice fortuite la Bratei (jud. Sibiu). Studii şi Comunicări (Sibiu) 21, 87–92. BLÁSQUEZ, J. M. (1964) Causas de la romanización de Hispania. Hispania: Revista Española de Historia 93, 5–26. BLECKMANN, B. (1995) Constantin und die Donaubarbaren. Ideologische Ause‑ inandersetzungen um die Sieghaftigkeit Constantins. Jahrbuch für Antike und Christentum 38, 38–66. BLOCKLEY, R.C.  (1981) The Fragmentary Classicising Historians of the Later Roman Empire: Eunapius, Olympiodorus, Priscus and Malchus, Arca: Classical and Medieval Texts, Papers and Monographs 6, Francis Cairns. BLOK, J.H. (2006) Solon’s Funerary Laws: Questions of Authenticity and Function, în Blok, J. H., Lardinois, A.P.M.H. (ed.) Solon of Athens: New Historical and Phi‑ lological Approaches, Brill, p. 197–247. BOATWRIGHT, M. T. (1987) Hadrian and the City of Rome, Princeton University Press. BODEL, J. (1994) Graveyards and Groves. A Study of the Lex Lucerina, American Journal of Ancient History 11, Harvard University. BODEL, J. (2000) Dealing with the Dead: Undertakers, Executioners and Potter’s Fields in Ancient Rome, în Hope, V., Marshall, E. (ed.) Death and Disease in the Ancient City, Routledge, p. 104–127. BODEL, J. (2004) The Organization of the Funerary Trade at Puteoli and Cumae, în Libitina 3. Libitina e dintorni. Libitina e i luci sepolcrali: le leges libitinariae campane; lura sepulcrorum. Vecchie e nuove iscrizioni; Atti dell’XI Rencontre franco‑italienne sur l’épigraphie, Quasar. BOGDAN-CĂTĂNICIU, I., BARNEA, A. (1979) Ceramica şi descoperiri mărunte, în Barnea, I.  (coord.) Tropaeum Traiani I.  Cetatea, Biblioteca de Arheologie XXXV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 177–226. BOJOVIĆ, D. (1983) Rimske fibule Singidunuma, Muzej grada Beograda. BOLOMEY, A. (1969) Ofrande animale din necropola romano‑bizantină de la His‑ tria. Studii şi Cercetări de Antropologie 6(1), 31–36. BONANNI, S. (1981) Ammiano Marcellino e i barbari. Rivista di cultura classica et medioevale 23, 125–142. BOND, S. (2016) Touch, Pollution, and the Mortuary Trades in the Roman Medi‑ terranean, în Bond, S., Trade and Taboo: Disreputable Professions in the Roman Mediterranean, University of Michigan Press, p. 59–96. BONNEFOND-COUDRY, M.  (1989) Le Sénat de la République romaine: de la guerre d’Hannibal à Auguste: pratiques délibératives et prise de décision, Ecole française de Rome. BONSALL, R. (2013) Infanticide in Roman Britain: A Critical Review of the Osteo‑ logical Evidence. Childhood in the Past 6(2), 73–88. BOOTH, P., SIMMONDS, A., BOYLE, A., CLOUGH, S., COOL, H.E.M., POORE,

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

405

D. (2010) The Late Roman Cemetery at Lankhills, Winchester Excavations 2000– 2005, Oxford Archaeology Monograph No. 10. BORG, B. (2019) Roman Tombs and the Art of Commemoration: Contextual Approa‑ ches to Funerary Customs in the Second Century CE, Cambridge University Press. BORIĆ, D., STEFANOVIĆ, S. (2004) Birth and Death: Infant Burials from Vlasac and Lepenski Vir. Antiquity 78(301), 526–546. BORN, R. (2012) Die Christianisierung der Städte der Provinz Scythia Minor: ein Beitrag zum spätantiken Urbanismus auf dem Balkan, Reichert. BOS, A.P.  (2012) Plutarch on the Sleeping Soul and the Waking Intellect and Aristotle’s Double Entelechy Concept, în Roig Lanzillotta, L., Muñoz Gallarte, I. (ed.) Plutarch in the Religious and Philosophical Discourse of Late Antiquity, Brill, p. 23–42. BOSWELL, J. (1984) Expositio and Oblatio: The Abandonment of Children and the Ancient and Medieval Family. American Historical Review 89(1), 10–33. BOSWELL, J.  (1998) The Kindness of Strangers: The Abandonment of Children in Western Europe from Late Antiquity to the Renaissance, University of Chicago Press. BOTTEZ, V.  (2006) Quelques aspects du culte mithriaque en Mésie Inférieure. Dacia 50, 285–296. BOTTEZ, V. (2018) Mithras in Moesia Inferior. New Data and New Perspectives. Acta Antiqua Academiae Scientiarum Hungaricae 58, 243–262. BOTTEZ, V., ȚÂRLEA, A., LIȚU, A., ILIESCU, I. (2018) Preliminary Report of the Excavations at Histria, the Acropolis Centre‑South Sector (2015–2016). Peuce 16, 281–324. BOTTEZ, V., ȚÂRLEA, A., LIȚU, A., ILIESCU, I. (2019) Late Urban Planning in Istros. A Previously Unknown 6th C. AD Insula on the City’s Acropolis. Roma‑ nian Archaeological Institute in Athens 1, 125–137. BOTTURI, C. (2016) ‘Landscapes of Life’ and ‘Landscapes of Death’: The Contribu‑ tion of Funerary Evidence to the Understanding of the Perception and Organi‑ sation of Roman Rural Landscapes in Northern Italy, în Mandich, M. J., Derrick, T. J., Sanchez, S. G., Savani, G., Zampieri, E. (ed.) TRAC 2015: Proceedings of the Twenty-Fifth Annual Theoretical Roman Archaeology Conference, Leicester 2015, Oxbow Books, p. 43–56. BOUNEGRU, O. (2006) Trafiquants et navigateurs sur le Bas Danube et dans le Pont Gauche à l’époque romaine, Philippika: Marburger altertumskundliche Abhan‑ dlungen 9, Harrassowitz. BOUNEGRU, O., LUNGU, V.  (2003–2005) Histria. Cercetări recente în cartierul Domus. SCIVA 54–56, 167–178. BOURDIEU, P., WACQUANT, L.J.D.  (1992) An Invitation to Reflexive Sociology, Polity Press. BOURIGAULT, M.  (2011) Le droit des autres: les cives Romani consistentes, în Maffi, A., Gagliardi, L. (ed.) I Diritti degli altri in Grecia e a Roma, Academia Verlag, p. 78–87.

406

Ciprian Crețu

BRADLEY, K.R.  (1986) Wet-Nursing at Rome: A Study in Social Relations, în Rawson, B. (ed.) The Family in Ancient Rome: New Perspectives, Croom Helm, p. 201–229. BRADLEY, K.R. (1991) Discovering the Roman Family: Studies in Roman Social His‑ tory, Oxford University Press. BRANGA, N.  (1999) Veteranii romani de la gurile Dunării, Editura Universităţii „Lucian Blaga”. BRASSE, C., MÜTH, S. (2016) Mauerwerksformen und Mauerwerkstechniken, în Müth, S., Schneider, P. I., Schnelle, M., De Staebler, P.D. (ed.) Ancient Fortificati‑ ons: A Compendium of Theory and Practice, Fokus Fortifikation Studies: Volume 1, Oxbow Books, p. 75–100. BRAUER, G.C. (1975) The Age of the Soldier Emperors: Imperial Rome, A.D. 244– 284, Noyes Press. BRENK, F.E. (1998) The Origin and the Return of the Soul in Plutarch, în Brenk, F.E. (ed.) Relighting the Souls: Studies in Plutarch, in Greek Literature, Religion, and Philosophy, and in the New Testament Background, Franz Steiner Verlag, p. 28–49. BRENT, A. (2010) Cyprian and Roman Carthage, Cambridge University Press. BREW, J.  (1946/1971) The Use and Abuse of Taxonomy, în Deetz, J.  (ed.) Man’s Imprint from the Past: Readings in the Methods of Archaeology, Little, Brown and Co., p. 73–107. BRINTON, A. (1988) Pathos and the “Appeal to Emotion”: An Aristotelian Analysis. History of Philosophy Quarterly 5(3), 207–219. BRIVES, A.-L. (2008) Sépultures et société en Aquitaine romaine: étude de la fonction du mobilier métallique et du petit mobilier à partir des ensembles funéraires. (Ie r siècle avant J.-C. / début du IVè m e siècle après J.-C.), teză de doctorat nepubli‑ cată, Université Michel de Montaigne Bordeaux III. BRKOJEWITSCH, G.  (2012) Les pratiques funéraires dans les cités des Champs Phlégréens à l’époque romaine (IIIe siècle avant JC – VIe siècle après JC), teză de doctorat nepublicată, Université Charles-de‑Gaulle Lille 3. BROCKMEIER, B. (1987) Der Große Friede 332 n. Chr. Zur Außenpolitik Kon‑ stantins d. Großen. Bonner Jahrbücher 187, 79–100. BRØDHOLT, I. (2012) Socialization of Infants and Children in Roman Britain an Analysis of Burial Customs with Special Focus on the Lankhills Cemetery, teză de masterat, Universitetet i Oslo. BROWN, G.K., NICASSIO, P.M. (1987) Development of a Questionnaire for the Assessment of Active and Passive Coping Strategies in Chronic Pain Patients. Pain 31(1), 53–64. BROWN, J.A. (1971) (ed.) Approaches to the Social Dimensions of Mortuary Practi‑ ces, Memoirs of the Society for American Archaeology 25, Society for American Archaeology, Washington. BROWN, M.A. (2013) Identification of Paleopathological Conditions in a Non-Adult

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

407

Population from Roman Age Sirmium Serbia: A Bioarchaeological and Life His‑ tory Approach, teză de doctorat nepublicată, City University of New York. BROWN, P. (1981) The Cult of the Saints: Its Rise and Function in Latin Christianity, University of Chicago Press. BRÜCK, J. (2005) Experiencing the Past? The Development of a Phenomenological Archaeology in British Prehistory. Archaeological Dialogues 12(1), 45–72. BRULÉ, P. (1992) Infanticide et abandon d’enfants. Pratiques grecques et comparai‑ sons anthropologiques. Dialogues d’histoire ancienne 18, 53–90. BUCHHEIM, C., SCHULZ, G., FOUQUET, G., GOMMEL, R., HENNING, F-W. (2005) Sozial- und Wirtschaftsgeschichte: Arbeitsgebiete – Probleme – Perspekti‑ ven, Franz Steiner Verlag. BUCOVALĂ, M. (1968) Noi morminte de epocă romană timpurie la Tomis. Pontice 1, 269–306. BUCOVALĂ, M. (1972) Vase romane de bronz descoperite la Dervent, jud. Con‑ stanţa. Pontica 5, 117–136. BUCOVALĂ, M., IRIMIA, M. (1970) Cimitirul din sec. VI–V î.e.n. de la Corbu, jud. Constanţa. Pontica 4, 41–56. BUCOVALĂ, M., PAȘCA, C.  (1988–1989) Descoperiri recente in necropolele de epocă romană şi romano‑bizantină la Tomis. Pontica 21–22, 123–161. BUJOR, E., SIMION, G. (1961) Săpăturile de salvare din cimitirul roman de la Isa‑ ccea (r. Tulcea, reg. Constanţa). MCA 7, 391–399. BUNKŠE, E. V. (2007) Feeling Is Believing, or Landscape as a Way of Being in the World. Geografiska Annaler. Series B, Human Geography 89(3), 219–231. BURGERSDIJK, D.  P.  W. (2018) Constantine’s Son Crispus and His Image in Contemporary Panegyrical Accounts, în Burgersdijk, D. P. W., Ross, A. J. (ed.) Imagining Emperors in the Later Roman Empire, Cultural Interactions in the Mediterranean 1, Brill, p. 137–157. BURNS, T.S.  (1973) The Battle of Adrianople: A Reconsideration. Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte 22(2), 336–345. BURNS, T.S. (1994) Barbarians Within the Gates of Rome: A Study of Roman Mili‑ tary Policy and the Barbarians, CA. 375–425 A.D., Indiana University Press. BURSCHE, A.  (2013) The Battle of Abritus, the Imperial Treasury and Aurei in Barbaricum. The Numismatic Chronicle. The Journal of the Royal Numismatic Society 173, 151–170. BUTLER, J. (2015) Senses of the Subject, Fordham University Press. BUTZER, K.W. (1982) Archaeology as Human Ecology: Method and Theory for a Contextual Approach, Cambridge University Press. BUZOIANU, L., BĂRBULESCU, M.  (2008) Tomis în epoca romană timpurie (sec. I‐III p. Chr.). Revista Română de Studii Eurasiatice Anul IV, 1–2, 7–48. BUZOIANU, L., BĂRBULESCU, M. (2012) Tomis. Comentariu istoric şi arheologic / Tomis. Historical and Archaeological Commentary, Bibliotheca Tomitana IX, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Ex Ponto.

408

Ciprian Crețu

CADOUX, T. J. (1948) The Athenian Archons from Kreon to Hypsichides. The Jour‑ nal of Hellenic Studies 68: 70–123. CAIRNS, D.L., FULKERSON, L. (2015) (ed.) Emotions Between Greece and Rome, Institute of Classical Studies, School of Advanced Study, University of London. CALLATAŸ, F.  DE (2003) Les Mithridate du Pont: un exemple périphérique de rapport entre cités et rois hellénistiques, în Picard, O., Callataÿ, F. DE, Duyrat, F., Gorre, G., Prévot, D. (ed.) Royaumes et cités hellénistiques de 323 à 55 av. J.-C., SEDES, p. 218–234. CALLIAUW, N. (2017) Juvenile Burial and Ages as a Social Category in Funerary Contexts of Pre‑ and Protopalatial Crete, în Murphy, E., Le Roy, M. (ed.) Chil‑ dren, Death and Burial: Archaeological Discourses, Oxbow Books, p. 147–162. CAMPBELL, B. (2005) The Army, în Bowman, A. K., Garnsey, P., Cameron, A. (ed.) The Cambridge Ancient History: Volume 12, The Crisis of Empire, AD 193–337, Cambridge University Press, p. 110–130. CANTINO WATAGHIN, G.  (1992) Urbs e civitas nella tarda antichità: linee di ricerca, în Demeglio, P., Lambert, C.M. (ed.) La civitas christiana: urbanistica delle città italiane tra tarda antichità e alto medioevo. Aspetti di archeologia urbana, I Seminario di Studi, Università degli Studi di Cagliari Torino Trieste Udine, p. 7–42. CANTINO WATAGHIN, G.  (1999) The Ideology of Urban Burials, în Brogiolo, G. P., Ward-Perkins, B. (ed.) The idea and ideal of the town between late Antiquity and the early Middle Ages, Brill, p. 147–180. CAPOGROSSI COLOGNESI, L. (1990) Tollere liberos. Mélanges de l’école française de Rome 102(1), 107–127. CARDASCIA, G.  (1950) L’apparition dans le droit des classes d’ Honestiores et d’Humiliores. Revue historique de droit français et étranger 4(28), 305–337. CARR, C.  (1995) Mortuary Practices: Their Social, Philosophical-Religious, Cir‑ cumstantial, and Physical Determinants. Journal of Archaeological Method and Theory 2(2), 105–200. CARRIÉ, J.-P., MOREAU, D. (2015) The Archaeology of the Roman Town of Abri‑ tus: The Status Quaestionis in 2012, în Vagalinski, L.  F., Sharankov, N.  (ed.) Limes XXII: proceedings of the 22nd International Congress of Roman Frontier Studies, Ruse, Bulgaria, September 2012, Limes XXII: Proceedings of the 22nd International Congress of Roman Frontier Studies, Ruse, Bulgaria, September 2012, Natsionalen Arheologicheski Institut s Muzei (Balgarska Akademiya na Naukite), p. 601–610. CARROLL, M.  (2009) Dead Soldiers on the Move. Transporting Bodies and Commemorating Men at Home and Abroad, în Morillo, A., Hanel, N., Martín, E. (ed.) Limes XX. Actas del XX Congreso Internacional de Estudios sobre la Fron‑ tera Romana (Anejos de Gladius 13), Ediciones Polifemo, p. 823–832. CARSON, R.A.G.  (1967) The Inflation of the Third Century and its Monetary Influence in the Near East, în Kindler, A. (ed.) Proceedings of the International

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

409

Numismatic Convention, Jerusalem 1963: The Patterns of Monetary Development on Phoenicia and Palestine in Antiquity, Schocken Publishing House, p. 231–250. CARTER, J.B.  (1906) The Religion of Numa, and Other Essays on the Religion of Ancient Rome, Macmillan and Co. CAZACU, M.  (1972) „Montes Serrorum” (Ammianus Marcellinus, XXVII, 5, 3). Zur Siedlungsgeschichte der Westgoten in Rumänien. Dacia 16, 299–301. CEDILNIK, A.  (2009) Der Krieg des Theodosius gegen die Goten (379–382). Göttinger Forum für Altertumswissenschaft 12, 45–97. CESA, M. (1984a) Überlegungen zur Föderatenfrage. Mitteilungen des Instituts für Österreichische Geschichtsforschung 92(3–4), 307–316. CESA, M. (1984b) 376–382: Romani e barbari sul Danubio. Studi urbinati. B3, Lin‑ guistica, letteratura, arte 57, 63–99. CESA, M.  (1994) Impero tardoantico e barbari: la crisi militare da Adrianopoli al 418, Biblioteca di Athenaeum 43, Edizioni New Press. CHAMBERLAIN, A. (2006) Demography in Archaeology, Cambridge University Press. CHAMBERLAIN, A.  (2009) Archaeological Demography. Human Biology 81(3), 275–286. CHAPMAN, R. (2003) Death, Society and Archaeology: The Social Dimensions of Mortuary Practices. Mortality 8(3), 305–312. CHELUȚĂ-GEORGESCU, N.  (1974) Complexe funerare din secolul VI e.n. la Tomis. Pontica 7, 363–376. CHERA-MĂRGINEANU, C., LUNGU, V. (1983) Contribuţii la cunoaşterea unor necropole creştine a Tomisului (II). Pontica 16, 217–230. CHERA-MĂRGINEANU, C., LUNGU, V. (1984) Noi descoperiri din necropolele tomitane. Pontica 17, 109–130. CHIRIAC, C.  (1987) O inscripţie de la Diocletian descoperită la Histria. SCIVA 38(3), 281–284. CHIRIAC, C., UNGUREANU, C. (2004) Cius – New Roman Finds on the Danu‑ bian Limes in Scythia (Dobrodja). Arheologia Moldovei 27, 233–239. CHRISTENSEN, A. S. (2002) Cassiodorus, Jordanes and the History of the Goths: Studies in a Migration Myth, Museum Tusculanum Press. CHRISTIANSEN, D.M. (2017) Posttraumatic Stress Disorder in Parents Following Infant Death: A Systematic Review. Clinical Psychology Review 51, 60–74. CHRISTOL, M. (1977) La carrière de Traianus Mucianus et l’origine des protectores. Chiron 7, 393–408. CHRISTOL, M. (2006) L’empire romain du IIIe siècle: histoire politique: (de 192, mort de Commode, à 325, concile de Nicée), Errance. CHRYSOS, E.  (1973) Gothia Romana. Zur Rechtslage des Föderatenlandes der Westgoten im 4. Jh. Dacorοmania 1, 52–64. CHRYSOS, E.  (2001) “Ripa Gothica” and “litus Saxonicum”, în Pohl, W., Wood, I.N., Reimitz, H. (ed.) The Transformation of Frontiers from Late Antiquity to the Carolingians, Brill, p. 69–72.

410

Ciprian Crețu

CLARKE, G. (1979) The Roman Cemetery at Lankhills, Clarendon Press. CLAUSS, M.  (2001) The Roman Cult of Mithras: The God and His Mysteries, Routledge. CLAUSS, M. (2014) The Cult of Mithras, în Bredholt Christensen, L., Hammer, O., Warburton, D.A. (ed.) The Handbook of Religions in Ancient Europe, Routledge, p. 242–262. CLEMENTE, G. (1981) Le leggi sul lusso e la società romana tra il III e II secolo a.C., în Giardina, A., Schiavone, A. (ed.) Società romana e produzione schiavis‑ tica 3 Modelli etici, diritto e trasformazioni sociali, Laterza, p. 1–14. COCHET, J.B.D.  (1866) La Seine‑Inférieure historique et archéologique: Époques gauloise, romaine et franque (ediţia a doua), Librairie Historique et Archéolo‑ gique de Derache. COCKS, A.H. (1921) VII. A Romano‑British Homestead, in the Hambleden Valley, Bucks. Archaeologia 71, 141–198. COJA, M.  (1961) Alcuni aspetti della coroplastica ellenistica di Histria. Dacia 5, 213–232. COJA, M. (1964) Zidul de apărare al cetăţii Histria şi împrejurimile istorice ale dis‑ trugerii lui în secolul al IV‑lea î. e. n. SCIV 15(3), 383–400. COJA, M. (1970) Sectorul Z2 (1960, 1961, 1963). MCA 9, 202–209. COJA, M. (1974) Un mormânt de incineraţie din epoca romană de la Histria. SCIVA 25(1), 35–45. COJA, M. (1975) Importuri italice la Histria. În legătură cu un nou mormânt de incineraţie din epoca romană. SCIVA 26(4), 551–560. COJOCARU, V. (2000–2001) Unele consideraţii privind data tratatului dintre Roma şi Callatis (CIL I2, 2, 2676). Arheologia Moldovei 23–24, 309–312. COLE, J. (1996) “A Sudden and Terrible Revelation”: Motherhood and Infant Mor‑ tality in France, 1858–1874. Journal of Family History 21(4), 419–445. COLOMBO, M. (2010) La presenza dei Sarmati e di altri popoli nei trionfi di Galli‑ eno, Aureliano e Probo: contributo alla storia dei Sarmati e all’esegesi della His‑ toria Augusta. Hermes 138(4), 470–486. CONDE GUERRI, E. (1979) Los Fossores de Roma paleocristiana. Estudio iconogra‑ fico, epigrafico y social, Studi di antichità cristiana33, Roma: Pontificio Istituto di Archeologica cristiana. CONDURACHI, E. (1953) Burebista şi oraşele pontice. SCIV 4(3–4), 515–523. CONDURACHI, E. (1954) (ed.) Histria I. Monografie Arheologică, Editura Acade‑ miei Republicii Populare Române. CONDURACHI, E. (1957) Șantierul arheologic Histria. MCA 4, 9–102. CONDURACHI, E. (1959) Șantierul Histria (Săpături 1957). MCA 6, 265–306. CONDURACHI, E. (1961) Șantierul arheologic Histria. MCA 7, 227–272. CONDURACHI, E. (1962) Șantierul Histria. MCA 8, 382–437. CONNORS, C. (1992) Seeing Cypresses in Virgil. The Classical Journal 88(1), 1–17. CONRAD, S. (2004) Die Grabstelen aus Moesia inferior. Untersuchungen zu Chrono‑ logie, Typologie und Ikonographie, Casa Libri.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

411

COOKE, N.  (1998) The Definition and Interpretation of Late Roman Burial Rites in the Western Empire, teză de doctorat nepublicată, Institute of Archaeology, University College London. COOL, H.E.M. (2004) The Roman Cemetery at Brougham, Cumbria: Excavations 1966–67, Society for the Promotion of Roman Studies. COOPER, K. (1999) The Martyr, the Matrona and the Bishop: The Matron Lucina and the Politics of Martyr Cult in Fifth‐ and Sixth‐Century Rome. Early Medie‑ val Europe 8(3), 297–317. CORNWELL, H. (2017) Pax and the Politics of Peace: Republic to Principate, Oxford University Press. CORNWELL, H.  (2018) Die Pax Romana und die Idee von einem Imperium – Frieden in der Römischen Antike. Antike Welt. Zeitschrift für Archäologie und Kultergeschichte 3(18), 17–21. CORR, C. A., DOKA, K. J. (2001) Master Concepts in the Field of Death, Dying, and Bereavement: Coping Versus Adaptive Strategies. OMEGA – Journal of Death and Dying 43(3), 183–199. CORTÉS, J. M. (1995) La datación de la expedición de los Costobocos: la subscrip‑ ción de XXII K de Elio Arístides. Habis 25, 187–193. COSTAMBEYS, M. (2001) Burial Topography and the Power of the Church in FifthAnd Sixth- Century Rome. Papers of the British School at Rome 69, 169–189. CRACCO RUGGINI, L.  (2008) L’idea di barbarie nel IVe‑Vsecolo: Ammiano Marcellino e i suoi contemporanei. Annali della Facoltà di Lettere e Filosofia, Università di Siena 29, 19–34. CRASS, B.A. (2001) Gender and Mortuary Analysis: What Can Grave Goods Really Tell Us? în Arnold, B., Wicker, N.L. (ed.) Gender and the Archaeology of Death, Rowman AltaMira Press, 2001, p. 105–118. CRAWFORD, M. (1969) Coin Hoards and the Pattern of Violence in the Late Repu‑ blic. Papers of the British School at Rome 37, 76–81. CRAWFORD, M.  (1983) Numismatics, în Crawford, M.  (ed.) Sources for Ancient History, Cambridge University Press, p. 185–233. CRAWFORD, S. (2000) Children, Grave Goods, and Status in Early Anglo‑Saxon England, în Sofaer Derevenski, J. (ed.) Children and Material Culture, Routledge, p. 169–179. CREȚU, C. (2016) The Human Body within Funerary Archaeology Research: from the Bearer of Material Culture to la Raison d’Être of the Funerary Complex. Revista CICSA, S. N. 2, 6–18. CREȚU, C. DABÎCA, M., SOFICARU, A. (2020) Digging up the Archives: A Reassessment of Burial Practices in the Cemeteries from the Extra Muros Basi‑ lica Sector at Histria, MCA S.N. 16, p. 139–180. CROKE, B. (1976) Arbogast and the Death of Valentinian II. Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte 25(2), 235–244. CROW, J.  (2005) Fortifications and the Late Roman East: From Urban Walls to

412

Ciprian Crețu

Long Walls, în Maas, M. (ed.) The Cambridge Companion to the Age of Justinian, Cambridge University Press, p. 397–432. CRUMMY, N., CRUMMY, P., CROSSAN, C.  (1993) Excavations of Roman and Later Cemeteries, Churches and Monastic Sites in Colchester, 1971–88, Colchester Archaeological Trust. CSALLÁNY, D.  (1961) Archäologische Denkmäler der Gepiden im Mitteldo‑ naubecken (454–568 u.Z.), Archaeologia Hungarica, Series nova 38, Verlag der Ungarischen Akademie der Wissenschaften. CSORDAS, T. (1990) Embodiment as a Paradigm for Anthropology. Ethos 18(1), 5–47. CUENA BOY, F. (2013) Ne funestentur sacra civitatis, ne sanctum municipiorum ius polluatur. Una reflexión sobre el posible alcance público de la contaminación causada por el contacto con la muerte. Diritto@Storia. Rivista internazionale di scienze giuridiche e tradizione romana 11, 5–20. CUMONT, F. (1949) Lux Perpetua, Librairie Orientaliste Paul Geuthner. CURRAN, J. (1998) From Jovian to Theodosius, în Cameron, A., Garnsey, P. (ed.) The Cambridge Ancient History, Volume 13: The Late Empire, A.D.  337–425, Cambridge University Press, p. 78–110. CURTA, F. (2001) The Making of the Slavs: History and Archaeology of the Lower Danube Region, c.500–700, Cambridge University Press. CURTA, F. (2005) Frontier Ethnogenesis in Late Antiquity: The Danube, the Ter‑ vingi, and the Slavs, în Curta, F. (ed.) Borders, Barriers, and Ethnogenesis: Fronti‑ ers in Late Antiquity and the Middle Ages, Turnhout Brepols, p. 173–204. CURTA, F. (2016) Avar Blitzkrieg, Slavic and Bulgar Raiders, and Roman Special Ops: Mobile Warriors in the Sixth-Century Balkans, în Zimonyi, I., Karatay, O. (ed.) Central Eurasia in the Middle Ages: studies in honour of Peter B. Golden, Harrassowitz Verlag, p. 69–90. CURTA, F. (2019) Ethnicity in the Steppe Lands of the Northern Black Sea Region During the Early Byzantine Times. Archaeologia Bulgarica 23(1), 33–70. DABÎCA, M. (2009) Histria, Sector Sud. CCA. Campania 2008, 132–133. DABÎCA, M. (2010) Histria, Sector Sud. CCA. Campania 2009, 82–84. DABÎCA, M. (2011) Histria, Sector Sud. CCA. Campania 2010, 56–57. DABÎCA, M. (2012) Histria, Sector Sud. CCA. Campania 2011, 74–75. DABÎCA, M. (2013a) Histria, Sector Sud. CCA. Campania 2012, 78–80. DABÎCA, M. (2013b) Noi cercetări arheologice în Sudul cetăţii Histria. Campaniile 2003–2010. MCA 9, 157–187. DABÎCA, M. (2014) The Histria Sud Sector. Recent Archaeological Research on an ‘Imposing’ Early Roman Public Building. MCA 10, 133–156. DABÎCA, M. (2015) Histria B – Sector Sud. CCA. Campania 2014, 78–80. DABÎCA, M. (2017) Histria Sector Sud. CCA. Campania 2016, 72–74. DAGRON, G.  (1977) Le christianisme dans la ville byzantine. Dumbarton Oaks Papers 31, 1–25.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

413

DALY, L.J. (1972) The Mandarin and the Barbarian: The Response of Themistius to the Gothic Challenge. Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte 21(2), 351–379. DAMERAU, P. (1934) Kaiser Claudius II. Goticus (268–270 n. Chr.), Dieterich. DAMYANOV, M.  (2005) Necropoleis and Ionian Colonisation in the Black Sea. Ancient East and West 4, 77–97. DASEN, V. (2011) Childbirth and Infancy in Roman and Greek Antiquity, în Raw‑ son, B. (ed.) A Companion to Families in the Greek and Roman Worlds, Blackwell, p. 291–314. DAVIDESCU, M., RĂDULESCU, A. (1959) Informaţii asupra unor materiale ine‑ dite din Muzeul Regional Constanţa. MCA 5, 753–760. DAVIES, G. (2011) Before Sarcophagi, în Elsner, J., Huskinson, J. (ed.) Life, Death and Representation. Some New Work on Roman Sarcophagi, Millennium-Studien zu Kultur und Geschichte des ersten Jahrtausends n. Chr., Vol. 29, De Gruyter, p. 21–53. DAVIES, P.J.E.  (2004) Death and the Emperor: Roman Imperial Funerary Monu‑ ments from Augustus to Marcus Aurelius, University of Texas Press. DE BLOIS, L.  (1976) The Policy of the Emperor Gallienus, Studies of the Dutch Archaeological and Historical Society 7, Brill. DE LAET, S. J. (1949) Portorium; étude sur l’organisation douanière chez les romains, surtout à l’époque du Haut-Empire, De Tempel. DEDET, B., SCHWALLER, M.  (2010) Les pratiques funéraires en Languedoc et en Provence du Ve au milieu du IIe siècle av. J.-C, în Barral, P., Dedet, B., Delrieu, F., Giraud, P., Le Goff, I., Marion, S., Villard-Le Tec, A. (ed.) L’Âge du fer en Basse‑Normandie. Gestes funéraires en Gaule au Second Âge du fer. Actes du XXXIIIe colloque international de l’AFEAF (Caen, 20–24 mai 2009), Presses universitaires de Franche‑Comté, p. 269–290. DELCOURT, M.  (1986) Stérilités mystérieuses et naissances maléfiques dans l’antiquité classique (ediţia a doua), Bibliothèque de la Faculté de philosophie et lettres de l’université de Liège, Presses universitaires de Liège, Les Belles Lettres. DEMAND, N.  (1994) Birth, Death and Motherhood in Classical Greece, Johns Hopkins University Press. DEMAUSE, L. (1974) The History of Childhood, Psychohistory Press. DEMOUGEOT, E.  (1969) La formation de l’Europe et les invasions barbares: Des origines germaniques à l’avènement de Dioclétien, Aubier. DEN BOEFT, J., DRIJVERS, J.W., DEN HENGST, D., TEITLER, H.C. (2009) Philo‑ logical and Historical Commentary on Ammianus Marcellinus XXVII, Brill. DEN BOEFT, J., DRIJVERS, J.W., DEN HENGST, D., TEITLER, H.C. (2017) Philo‑ logical and Historical Commentary on Ammianus Marcellinus XXXI, Brill. DEPEYROT, G., HOLLARD, D. (1987) Pénurie d’argent-métal et crise monétaire au IIIe siècle après J.-C. Histoire & Mesure 2(1), 57–85. DERDERIAN, K.  (2001) Leaving Words to Remember. Greek Mourning and the Advent of Literacy (Mnemosyne, Supplements, vol. 209), Brill. DESCAT, R.  (2013) Tombes de fondateurs dans les villes de Carie. Les exemples

414

Ciprian Crețu

de Telmessos et de Syangela, în Henry, O. (ed.) Le mort dans la ville: pratiques, contextes et impacts des inhumations intra‑muros en Anatolie, du début de l’âge du bronze à l’époque romaine, Institut Français d’Etudes Anatoliennes Georges Dumézil, p. 135–141. DETLEFSEN, D.  (1886) Das Pomerium Roms und die Grenzen Italiens. Hermes 21(4), 497–562. DIACONU, P. (1962) Un cimitir creştin din sec. IV, descoperit la Mangalia. Glasul Bisericii 23(7–8), 712–723. DIGNAS, B, WINTER, E. (2007) Rome and Persia in Late Antiquity: Neighbours and Rivals, Cambridge University Press. DIMA, M. (2018) Monede de bronz histriene şi de tip histrian descoperite în nordvestul Mării Negre (sec. IV a.Chr – III p.Chr.), în Munteanu, L., Nicola, C.-D., Talmaţchi, G. M. (ed.) Studia numismatica et archaeologica: in honorem magistri Virgilii Mihailescu‑Bîrliba oblata, Editura Academiei Române / Editura “Con‑ stantin Matasă”, p. 51–85. DIOGO DE SOUZA, C., KESSER BARCELLOS DIAS, C. (2018) The Iconography of Death: Continuity and Change in Prothesis Ritual Through Iconographical Techniques, Motifs, and Gestures Depicted in Greek Pottery. Classica – Revista Brasileira de Estudos Clássicos 31, 61–87. DIXON, S. (1987) The Roman Mother, University of Oklahoma Press. DIXON, S. (1992) The Roman Family, Johns Hopkins University Press. DIXON, S. (2005) Childhood, Class and Kin in the Roman World, Routledge. DODGEON, M.H., LIEU, S.N.C. (1991) The Roman Eastern Frontier and the Per‑ sian Wars (AD 226–363): A Documentary History, Routledge. DOETSCH, M. (1975) Ammianus Marcellinus’ Use of Animal Imagery to Describe Barbarians, teză de masterat, Carleton University. DOLANSKY, F. (2011) Honouring the Family Dead on the Parentalia: Ceremony, Spectacle, and Memory. Phoenix 65(1–2), 125–157. DOLANSKY, P. (1999) Coming of Age in Rome: The History and Social Significance of Assuming the Toga Virillis, teză de masterat, University of Victoria, Canada. DOLEŽAL, S. (2018) Where Did Rausimod Come From? Eirene: studia Graeca et Latina 54, 155–167. DOLEŽAL, S. (2019) Constantine’s Military Operations Against the Goths and the Sarmatians in 332 and 334. Eirene: studia Graeca et Latina 55, 231–257. DOMĂNEANȚU, C. (1990) Die spätrömische Festungsmauer von Histria, în Ale‑ xandrescu, P., Schuller, W. (ed.) Histria: eine Griechenstadt an der rumänischen Schwarzmeerküste, Universitätsverlag Konstanz, p. 265–283. DOMĂNEANȚU, C., SION, A. (1982) Incinta romană târzie de la Histria. Încer‑ care de cronologie. SCIVA 33(4), 377–394. DORES CRUZ, M. (2011) “Pots Are Pots, Not People”: Material Culture and Ethnic Identity in the Banda Area (Ghana), Nineteenth and Twentieth Centuries. Aza‑ nia: Archaeological Research in Africa 46(3), 336–357. DOROSZEWSKA, J. (2017) The Liminal Space: Suburbs as a Demonic Domain in

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

415

Classical Literature. Preternature: Critical and Historical Studies on the Preterna‑ tural 6(1), 1–30. DORUȚIU, E. (1964) Zur Frage der Zerstörung Histrias im 3. Jh. u. Z. Studii Clasice 6, 247–259. DORUȚIU-BOILĂ, E.  (1970) Triburile la Tomis în epoca romană. Studii Clasice 12, 117–126. DORUȚIU-BOILĂ, E. (1985) Histriae excidium. Zu ISM I 168. Dacia 29, 133–134. DOSEVA, I.  (2015) Паметта за мъртвите: структуриране на сакралните пространства в ранновизантийските некрополи и градове (според паметниците от територията на съвременна България) / Pametta za mǎrtvite: strukturirane na sakralnite prostranstva v rannovizantijskite nekropoli i gradove (spored pametnicite ot teritorijata na sǎvremenna Bǎlgarija), în Ger‑ gova, I., Mutafov, E. (ed.) Герои, култове, светци; Heroes, Cults, Saints, Institut za izsledvane na izkustvata, p. 27–43. DOUGLAS, M. (1966) Purity and Danger: An Analysis of Concepts of Pollution and Taboo, Routledge. DRINKWATER, J.  (2005) Maximinus to Diocletian and the ‘Crisis’, în Bowman, A. K., Garnsey, P., Cameron, A. (ed.) The Cambridge Ancient History: Volume 12, The Crisis of Empire, AD 193–337, Cambridge University Press, p. 28–66. DROGULA, F.K. (2007) Potestas, and the Pomerium in the Roman Republic. Histo‑ ria: Zeitschrift für Alte Geschichte 56(4), 419–452. DSIGOVSKIY, O. (2007) Constantine the Great and Rausimodus, Sarmatarum Rex. Analele Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi. Seria Istorie 6, 27–31. DUCOS, M.  (1995) Le tombeau: locus religiosus, în Hinard, F.  (ed.) La mort au quotidien dans le monde romain: actes du colloque organisé par l’Université de Paris IV, (Paris – Sorbonne, 7–9 octobre 1993), De Boccard, p. 135–144. DUDAY, H.  (1981) La place de l’anthropologie dans l’étude des sépultures anci‑ ennes. Cahiers d’Anthropologie Paris 1, 27–42. DUDAY, H. (1995) Anthropologie „de terrain”, archéologie de la mort, în La mort: passé, présent, conditionnel: actes du colloque de La Roche sur Yon, 18–19 juin 1994, p. 33–58. DUDAY, H. (2005) Lezioni di archeotanatologia: archeologia funeraria e antropolo‑ gia di campo, Soprintendenza Archeologica di Roma, École française de Rome et École pratique des hautes études. DUDAY, H. (2009) The Archaeology of the Dead: Lectures in Archaeothanatology, Oxbow Books. DUDAY, H.  (2013) Des défunts, des bûchers et des tombes: les enseignements de l’Anthropologie, le renouveau des méthodes, în Van Andringa, W., Duday, Lepetz, S. (ed.) Mourir à Pompéi: fouille d’un quartier funéraire de la nécropole romaine de Porta Nocera (2003–2007), Collection de l’École française de Rome 468, École française de Rome, p. 861–907. DUDAY, H., COURTAUD, P., CRUBEZY, E., SELLIER, P., TILLIER, A.-M. (1990) L’Anthropologie „de terrain”: reconnaissance et interprétation des gestes

416

Ciprian Crețu

funéraires. Bulletins et Mémoires de la Société d’anthropologie de Paris 2(2–3–4), 29–49. DUDAY, H., MASSET, C. (1987) Anthropologie Physique et Archéologie: Méthodes d’Étude des Sépultures, Paris – Centre national de la recherche scientifique. DUNBABIN, K. (1978) The Mosaics of Roman North Africa: Studies in Iconography and Patronage, Clarendon Press. DUNCAN-JONES, R.  (1990) Structure and Scale in the Roman Economy, Cam‑ bridge University Press. DUNCAN-JONES, R. (1994) Money and government in the Roman Empire, Cam‑ bridge University Press. DUNN, A. (1994) The Transition from Polis to Kastron in the Balkan (III–VII CC.): General and Regional Perspectives. Byzantine and Modern Greek Studies 18(1), 60–81. DUNNELL, R.C. (1971/2002) Systematics in Prehistory, Blackburn Press. DURANTI, A. (2010) Husserl, Intersubjectivity and Anthropology. Anthropological Theory 10(1–2), 16–35. DURKHEIM, E. (1915/1965) The Elementary Forms of the Religious Life, The Free Press. DUŠANIĆ, S. (1976) The End of the Philippi. Chiron. Mitteilungen der Kommission für Alte Geschichte und Epigraphik des Deutschen Archäologischen Instituts 6, 427–439. DUVAL, Y. (1988) Auprès des saints corps et âme. L’inhumation « ad sanctos » dans la chrétienté d’Orient et d’Occident du IIIe siècle au VIIe siècle, Études augustiniennes. DYGGVE, E.A.P.  (1940) Probleme des altchristlichen Kultbaus. Einige archäolo‑ gisch begründete Gesichtspunkte zu Grabkult und Kirchenbau. Zeitschrift für Kirchengeschichte 59(1–2), 103–113. DYGGVE, E.A.P.  (1943) Dødekult, Kejserkult og Basilika. Bidrag til Spørgsmålet om den oldkristne Kultbygnings Genesis. (Studier fra Sprog- og Oldtidsforskning udgivne af Det Filologisk-Historiske Samfund 192), Anmeldelse vedlagt. DYGGVE, E.A.P. (1952) The Origin of the Urban Churchyard. Classica et Mediae‑ valia, Revue danoise de philologie et d’histoire 13(2), 147–158. DZIGOVSKIY, A.H. (2003) Очерки истории сарматов Карпато-Днестровских земель / Ocherki istorii sarmatov Karpato‑Dnestrovskikh zemel’, Hermes. ECKSTEIN, F.  (1958) Die attischen Grabmälergesetze (Cicero, De legg. 2, 59ff). Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts 73, 18–29. EFFROS, B. (2000) Skeletal Sex and Gender in Merovingian Mortuary Archaeology, Antiquity 74(285), 632–639. EKENGREN, F. (2013) Contextualizing Grave Goods. Theoretical Perspectives and Methodological Implications, în Nilsson Stutz, L., Tarlow, S.  (ed.) The Oxford Handbook of the Archaeology of Death and Burial, Oxford University Press, p. 173–192. ELDEN, S. (2004) Understanding Henri Lefebvre, A&C Black.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

417

ELIAS, N. (2016) Pratiques funéraires et identités biologiques à Berytus (Beyrouth) et à Botrys (Batroun) à l’époque romaine (Liban, Ier siècle av. J.-C. – IVème siècle apr. J.-C.), 2 vol., Université de Bordeaux, teză de doctorat nepublicată. ELTON, H.  (2006) Warfare and the Military, în Lenski, N.  (ed.) The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge University Press, p. 325–346. ENßLIN, W. (1949) Zu den Kriegen des Sassaniden Schapur I, Sitzungsberichte der Bayerischen Akademie der Wissenschaften 5, München: Verlag der Bayerischen Akademie der Wissenschaften. ERMATINGER, J. W. (1996) The Economic Reforms of Diocletian, Scripta Mercaturae. ESTIOT, S. (1996) Le troisième siècle et la monnaie: crises et mutations, în Fiches, J.-L. (ed.) Le IIIe siècle en Gaule Narbonnaise. Données régionales sur la crise de l’Empire (Actes de la table ronde du GDR 954 «Archéologie de l’espace rural médi‑ terranéen dans l’antiquité et le haut Moyen Âge», Aix-en-Provence, La Baume, 15–16 septembre 1995), Sophia Antipolis – Éditions APDCA, p. 33–70. ETIENNE, R. (1976) Ancient Medical Conscience and the Life of Children. Journal of Psychohistory 4, 131–161. EVANS GRUBBS, J.  (2011) Promoting Pietas Through Roman Law, în Rawson, B.  (ed.) A Companion to Families in the Greek and Roman Worlds, Oxford, Blackwell, p. 377–392. EVANS GRUBBS, J., PARKIN, T. G. (ed.) (2013) The Oxford Handbook of Childhood and Education in the Classical World, Oxford University Press. EVANS-PRITCHARD, E.E. (1965) Theories of Primitive Religion, Clarendon Press. EVERTON, S.F., SCHROEDER, R. (2019) Plagues, Pagans, and Christians: Diffe‑ rential Survival, Social Networks, and the Rise of Christianity. Journal for the Scientific Study of Religion 58(4), 775–789. EYBEN, E.  (1981) Family Planning in Graeco‑Roman Antiquity. Ancient Society 11–12, 5–82. FAERMAN, M., KAHILA BAR-GAL, G. (1998) Determining the Sex of Infanticide Victims from the Late Roman Era through Ancient DNA Analysis. Journal of Archaeological Science 25, 861–865. FERNANDES, T.M., PAREDES, J., REBOCHO, L., LOPES, M.L., JANEIRINHO, V.  (2012) Área funerária romana em Évora: dos restos ósseos aos rituais funerários. Antropologia Portuguesa 29, 183–201. FERRARI, F. (1984) Dizione epica e pianto rituale (“Iliade” 22, 405–36). Rivista di Filologia e di Istruzione Classica 112, 257–265. FÉVRIER, P.-A. (1991) Martyre et sainteté, în Tilliette, J.-Y. (ed.) Les fonctions des saints dans le monde occidental: IIIe–XIIIe siècle: actes du colloque, Rome, 27–29 octobre 1988, École française de Rome, p. 51–80. FISCHER, T. (2012) Archaeological Evidence of the Marcomannic Wars of Marcus Aurelius (AD 166–80), în Van Ackeren, M. (ed.) A Companion to Marcus Aure‑ lius, Willey-Blackwell, John Wiley & Sons, p. 29–44. FLAIG, E.  (1992) Den Kaiser herausfordern: die Usurpation im Romischen Reich, Campus Verlag.

418

Ciprian Crețu

FLAIG, E. (1997) Für eine Konzeptualisierung der Usurpation im spätrömischen Reich, în Padschoud, F., Szidat, J. (ed.) Usurpationen in der Spätantike. Akten des Kolloquiums „Staatstreich und Staatlichkeit”. 6–10. März 1996. Solothurn/Berlin, Steiner. FLAUBERT, G. (1926) Correspondance, Nouvelle Édition Augmentée, Première Série (1830-I846), Louis Conard. FLORESCU, G.  (1953) Sisteme constructive romane la Histria. SCIV 4(3–4), 597–609. FLORESCU, R. (2000–2001) Des tremblements de terre et des invasions en Scythie Mineure pendant l’antiquité et l’antiquité tardive. Pontica 33–34, 451–457. FORD, J. (1954) The Type Concept Revisited. American Anthropologist 56(1), 42–54. FRANTZ, A. (1988) The Athenian Agora. 24, Late Antiquity, A.D. 267–700, Ameri‑ can School of Classical Studies at Athens. FRERE, S.S., HASSALL, M.W.C., TOMLIN, R.S.O. (1984) Roman Britain in 1983. Britannia 15, 265–356. FRIER, B.  (1982) Roman Life Expectancy: Ulpian’s Evidence. Harvard Studies in Classical Philology 86, 213–251. FUCHS, S. (2009) Agency (And Intention), în Ritzer, G. (ed.) The Blackwell Encyclo‑ pedia of Sociology. Vol. 1, A-B, Blackwell Publishing, p. 60–62. FUSTEL DE COULANGES, N. (1899) Histoire des institutions politiques de l’ancienne France. L’Alleu et le domaine rural pendant l’époque mérovingienne, Hachette. GABROVEC, S. (1966) Srednjelatensko obdobje v Sloveniji. Arheološki vestnik 17, 169–243. GAGLIARDI, L.  (2006) Mobilità e integrazione delle persone nei centri cittadini romani: aspetti giuridici, Pubblicazioni dell’Istituto di diritto romano (Università di Milano. Istituto di diritto romano) 40, A. Giuffrè. GAIO, S. (2005) “Quid sint suggrundaria”. La sepoltura infantile a enchytrismos di Loppio – S. Andrea. Annuario del Museo Civico do Rovereto 20, 53–90. GÂNDILĂ, A. (2018) Cultural Encounters on Byzantium’s Northern Frontier, c. AD 500–700. Coins, Artifacts and History, Cambridge University Press. GARGOLA, D. J. (2017) The Shape of the Roman Order: The Republic and Its Spaces, University of North Carolina Press. GARLAND, R. (2001) The Greek Way of Death, ed. a II-a, Cornell University Press. GARNSEY, P. (1968) Legal Privilege in the Roman Empire. Past & Present 41, 3–24. GARNSEY, P. (1991) Child Rearing in Ancient Italy, în Kertzer, D.I., Saller, R.P. (ed.) The Family in Italy from Antiquity to the Present, Yale University Press. GASPARRO, G.S. (1997) Soteriology and Mystic Aspects in the Cult of Cybele and Attis, Études préliminaires aux religions orientales dans l’Empire romain 103, E.J. Brill. GATEV, I. (2010) Rescue Excavations of Roman and Early Christian Cemetery in Kavarna (Ancient Bizone), în Rakocija, M. (ed.) Niš & Byzantium IX / Ниш и Византија. Симпозиум, Ниш 3–5, Јун 2010. Зборник Радова, p. 227–236. GĂZDAC, C. (2012) ‘War and Peace’! Patterns of Violence Through Coin Hoards

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

419

Distribution. The Middle and Lower Danube from Trajan to Aurelianus. Istros 18(1): 165–198. GĂZDAC, C. (2018) Living by the Coins on the Roman Frontier. The Hoards and Single Finds Evidence at the Auxiliary Forts in Roman Dacia. Journal of Ancient History and Archeology 5(1), 115–124. GĂZDAC, C., LUMEZEANU, A. (2014) RoTez – the Romanian Database of Anci‑ ent Hoards. Moments of Violence in Roman Times. Journal of Ancient History and Archeology 1, 52–58. GEERTZ, C. (1983) Local Knowledge: Further Essays in Interpretive Anthropology, Basic Books. GEORGE, A.L. (1974) Adaptation to Stress in Political Decision Making: The Indi‑ vidual, Small Group and Organizational Contexts, în Coelho, G.V., Hamberg, D.A., Adams, J.E. (ed.) Coping and Adaptation, Basic Books, p. 176–245. GEORGESCU, V., IONESCU, M. (1995–1996) Mărturii creştine la Callatis. Pontica 28–29, 187–200. GERMAIN, L. (1975) L’exposition des enfants nouveau‑nés dans la Grèce ancienne. Aspects sociologiques, în L’Enfant. Première Partie: Antiquité-Afrique‑Asie, Recueils de la Societé Jean Bodin pour l’histoire comparative des Institutions, p. 211–245. GEROV, B. (1977) Die Einfälle der Nordvölker in den Ostbalkanraum im Lichte der Münzschatzfunde, 1. Das 2. und 3. Jahrhundert (101–284). Aufstieg und Nieder‑ gang der römischen Welt 2(6), 110–181. GEROV, B. (1980) Die gotische Invasion in Möesien und Thrakien unter Decius im Lichte der Hortfunde, în Gerov, B. (ed.) Beiträge zur Geschichte der römischen Provinzen Moesien und Thrakien: gesammelte Aufsätze, Hakkert, p. 93–112. GETOV, L. (1970) Погребални обичаи и гробни съоръжения у траките през римската епоха (І-ІV в.) / Pogrebalni obichai i grobni sŭorŭzheniya u trakite prez rimskata epokha (I–IV v.). Archeologija (organ na Archeologičeskija Institut i Muzej pri Bulgarskata Akademija na Naukite) 12(1), 1–12. GIFFORD, D.P.  (1978) Ethnoarchaeological Observations of Natural Processes Affecting Cultural Materials, în Gould, R.A. (ed.) Explorations in Ethnoarchaeo‑ logy, University of New Mexico Press, p. 77–102. GINN, J., ARBER, S. (1995) ‘Only Connect’: Gender Relations and Ageing, în Arber, S., Ginn, J. (ed.) Connecting Gender and Ageing: A Sociological Approach, Open University Press, p. 1–14. GJERSTAD, E.  (1953) Early Rome I: Stratigraphical Researches in the Forum Romanum and along the Via Sacra, Gleerup. GJERSTAD, E.  (1956) Early Rome, Volume II, The Tombs, Acta Instituti Romani Sueciae XVII(2), Gleerup. GODWIN, H. (1975) History of the British Flora. A Factual Basis for Phytogeogra‑ phy, Cambridge University Press. GOFFART, W. (1971) Zosimus, The First Historian of Rome’s Fall. The American Historical Review 76(2), 412–441.

420

Ciprian Crețu

GOFFMAN, E.  (1955) On Face‑Work. An Analysis of Ritual Elements in Social Interaction. Psychiatry. Journal for the Study of Interpersonal Processes 18(3), 213–231. GOFFMAN, E.  (1967) Interaction Ritual: Essays in Face‑to‑face Behavior, Aldine Publishing Company. GOLDEN, M. (1988). Did the Ancients Care When Their Children Died? Greece & Rome 35(2), 152–163. GOLDEN, M. (1990) Children and Childhood in Classical Athens, Johns Hopkins University Press. GOLDHAMMER, H., SHILS, E. (1939) Types of Power and Status. American Jour‑ nal of Sociology 45(2), 171–182. GOLDSCHMIDT, V. (1972) Υπάρχειν et ὑφιστάναι dans la philosophie stoïcienne. Revue des Études Grecques 85(406–408), 331–344. GOLDSWORTHY, A. (2016) Pax Romana: War, Peace and Conquest in the Roman World, Yale University Press. GOLUBOVIĆ, S. (2008) Grobovi u obliku bunara sa nekropola Viminacijuma / Well Graves in the Roman Cemeteries at Viminacium, Arheološki Institut Beograd. GOODMAN, A.H., Armelagos, G. J., Rose, J. C. (1984) The Chronological Distri‑ bution of Enamel Hypoplasia from Prehistoric Dickson Mounds Populations. American Journal of Physical Anthropology 65, 259–266. GOODMAN, P. J. (2007) The Roman City and Its Periphery: From Rome to Gaul, Routledge. GOSDEN, C. (2005) What Do Objects Want? Journal of Archaeological Method and Theory 12, 193–211. GOSTAR, N. (1975) Les titres impériaux Dacicus maximus et Carpicus maximus, în Actes de la XIIe Conférence internationale d’études classiques “Eirene”: ClujNapoca, 2–7 octobre 1972, Editura Academiei Republicii Socialiste România / Adolf M. Hakkert, p. 643–649. GOULD, J.B.  (1970) The Philosophy of Chrysippus, Philosophia Antiqua, vol.  17, Brill. GOWLAND, R.L. (2001) Playing Dead: Implications of Mortuary Evidence for the Social Construction of Childhood in Roman Britain, în Davies, G., Gardner, A., Lockyear, K. (ed.) TRAC 2000: Proceedings of the Tenth Annual Theoretical Roman Archaeology Conference, London 2000, Oxbow Books, p. 152–168. GOWLAND, R.L. (2006) Ageing the Past: Examining Age Identity from Funerary Evidence, în Gowland, R.L., Knüsel, C.  (ed.) Social Archaeology of Funerary Remains, Oxbow Books, p. 143–154 GOWLAND, R.L., CHAMBERLAIN, A.T.  (2002) A Bayesian Approach to Age‑ ing Perinatal Skeletal Material from Archaeological Sites: Implications for the Evidence for Infanticide in Roman Britain. Journal of Archaeological Science 29, 677–685. GOWLAND, R.L., CHAMBERLAIN, A., REDFERN, R.C. (2014) On the Brink of Being: Re‑Evaluating Infanticide and Infant Burial in Roman Britain, în Carroll,

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

421

M., Graham, E. (ed.) Infant Health and Death in Roman Italy and Beyond, Jour‑ nal of Roman Archaeology Supplementary Series 96, p. 69–88. GRAHAM, A.J. (1964) Colony and Mother City in Ancient Greece, Manchester Uni‑ versity Press. GRAHAM, E.-J. (2015). Corporeal concerns: the role of the body in the transfor‑ mation of Roman mortuary practices, în Devlin, Z.L. and Graham, E.-J. (eds.). Death Embodied: Archaeological Approaches to the Treatment of the Corpse. Stu‑ dies in Funerary Archaeology (9). Oxford: Oxbow, pp. 41–62. GRATTAROLA, P.  (1986) L’usurpazione di Procopio e la fine dei costantinidi. Aevum 60(1), 82–105. GRAVES-BROWN, P., JONES, S., GAMBLE, C.  (1996) Cultural Identity and Archaeology: The Construction of European Communities, Routledge. GRIMES, W.F. (1968) The Excavation of Roman and Medieval London, Routledge / Kegan Paul. GROSS, R. (2018) The Psychology of Grief, Routledge. GROZDANOVA, L.  (2015) Emperor Trajan Decius and His Sons on the LowerDanubian Limes (AD 249–251), în Vagalinski, L.F., Sharankov, N. (ed.) Limes XXII: Proceedings of the 22nd International Congress of Roman Frontier Studies, Ruse, Bulgaria, September 2012, Natsionalen Arheologicheski Institut s Muzei (Balgarska Akademiya na Naukite), p. 145–149. GROZDANOVA, L.  (2019) Римските императори срещу готите на Книва: политическа митология, исторически документи и възстановима събитийност / Rimskite imperatori sreshtu gotite na Kniva: politicheska mitolo‑ giya, istoricheski dokumenti i vŭzstanovima sŭbitiĭnost, Pro Vias. GRUSKOVÁ, J., MARTIN, H.  (2014) Ein neues Textstück aus den „Scythica Vindobonensia“ zu den Ereignissen nach der Eroberung von Philippopolis. TYCHE. Beiträge zur Alten Geschichte, Papyrologie und Epigraphik 29, 29–43. GUŠTIN, M. (1977) Relativna kronologija grobov “Mokronoške skupine”, în Guštin, M. (ed.) Keltske študije, Posavski Muzej Brežice, p. 67–103. GUY, H., MASSET, C., BAUD, C.-A. (1998) Infant Taphonomy. International Jour‑ nal of Osteoarchaeology 7, 221–229. GUZMÁN ARMARIO, F.J. (2001) Los Hunos: La gran invención de Amiano Mar‑ cellino. Rivista storica dell’antichità 31, 115–145. HABINEK, T. (2016) At the Threshold of Representation: Cremation and Cremated Remains in Classical Latin Literature. Classical Antiquity 35(1), 1–44. HÄCHLER, N. (2019) Kontinuität und Wandel des Senatorenstandes Im Zeitalter der Soldatenkaiser: Prosopographische Untersuchungen Zu Zusammensetzung, Funk‑ tion und Bedeutung des Amplissimus Ordo Zwischen 235–284 N. Chr., Impact of Empire 33, Brill. HADOT, P. (1969) Zur Vorgeschichte Des Begriffs ‘Existenz’. Hyparchein Bei Den Stoikern. Archiv für Bregiffsgeschichte 13, 115–127. HÄGG, R. (1982) Zur Stadtwerdung des dorischen Argos, în Papenfuss, D., Strocka, V.M. (ed.) Palast und Hütte: Beiträge zum Bauen und Wohnen im Altertum von

422

Ciprian Crețu

Archäologen, Vor-und Frühgeschichtlern; Tagungsbeiträge eines Symposiums der Alexander-von-Humboldt-Stiftung Bonn-Bad Godesberg, veranstaltet vom 25–30. November 1979 in Berlin, Zabern, p. 297–303. HAIMOVICI, S. (2005) O problemă incomplet rezolvată – studiul resturilor ani‑ maliere depuse ca ofrandă în necropole aparţinând culturii Sântana de MureşCerneahov. Arheologia Moldovei 28, 327–334. HALSALL, G. (2007) Barbarian Migrations and the Roman West, 376–568, Cam‑ bridge University Press. HAMILAKIS, Y. (2013) Afterword: Eleven Theses on the Archaeology of the Senses, în Day, J. (ed.) Making Senses of the Past: Toward a Sensory Archaeology, Occasi‑ onal Paper (Southern Illinois University Carbondale, Center for Archaeological Investigations) 40, Southern Illinois University Carbondale and Southern Illi‑ nois University Press, p. 409–419. HAMILAKIS, Y. (2014) Archaeology and the Senses: Human Experience, Memory, and Affect, Cambridge University Press. HAMPARȚUMIAN, N. (1970) Şantierul arheologic Histria. Sectorul Bazilica extra muros (1961–1964), MCA 9, 193–201. HAMPARȚUMIAN, N.  (1971a) Contribuţii la topografia cetăţii Histria în epoca romano‑bizantină. Consideraţii generale asupra necropolei din sectorul Bazili‑ cii „extra muros”, SCIV 22(2), 199–215. HAMPARȚUMIAN, N.  (1971b) Ein gotish-alanisches Grab in Histria, Dacia NS 15, 335–347. HAMPARȚUMIAN, N. (1978) Child Burials and Superstition in the Roman Ceme‑ tery of Sucidava (Dacia), în De Boer, M., Edridge, T.A. (ed.) Hommages à Maar‑ ten J. Vermaseren, Volume 1, Brill, p. 473–477. HAMPARȚUMIAN, N., SION, A.  (1980) Incinta romano‑bizantină de la Histria în lumina ultimelor cercetări. Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă 49, 19–31. HARALAMBIEVA, A.  (1990) Lukovični fibuli văv Varnenskija Muzej / Zwie‑ belknopffibeln im Varner Museum. Izvestija na narodnija muzej – Varna 26(41), 79–98. HARDMAN, C. (1973) Can There Be an Anthropology of Children? Journal of the Anthropological Society of Oxford 4(1), 85–99. HÄRKE, H. (1994) Data Types in Burial Analysis, în Stjernquist, B. (ed.) Prehistoric Graves as a Source of Information: Symposium at Kastlösa, Öland, May 21–23, 1992, Kungl. Vitterhets Historie och Antikvitets Akademien, p. 31–39. HÄRKE, H.  (2014) Grave Goods in Early Medieval Burials: Messages and Mea‑ nings. Mortality 19(1), 41–60. HARLOW, M., LAURENCE, R.  (2002) Growing up and Growing Old in Ancient Rome: A Life Course Approach, Routlege. HARRILL, J.A. (2002) Coming of Age and Putting on Christ: The Toga Virilis Cere‑ mony, Its Paraenesis, and Paul’s Interpretation of Baptism in Galatians. Novum Testamentum 44(3), 252–277.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

423

HARRIS, D. (2010) Oppression of the Bereaved: A Critical Analysis of Grief in Wes‑ tern Society. OMEGA-Journal of Death and Dying 60(3), 241–253. HARRIS, M.  (1999) Theories of Culture in Postmodern Times, Rowman Altamira Press. HARRIS, W.V. (1994) Child-Exposure in the Roman Empire. The Journal of Roman Studies 84, 1–22. HARRIS, W.V. (2001) Restraining Rage: The Ideology of Anger Control in Classical Antiquity, Harvard University Press. HARTLAND, E.S. (1912) Death and Disposal of the Dead (Introductory), în Has‑ tings, J.  (ed.) Encyclopaedia of Religion and Ethics, Vol. 4, Charles Scribner’s Sons, p. 411–444. HARTMANN, U. (2008) Claudius Gothicus und Aurelianus, în Johne, K.-P. (ed.) Die Zeit der Soldatenkaiser. Krise und Transformation des Römischen Reiches im 3. Jahrhundert n. Chr. (235–284), Akademie Verlag, p. 297–324. HASSAN, I.H. (1987) The Postmodern Turn: Essays in Postmodern Theory and Cul‑ ture, Ohio State University Press. HEATHER, P.  (1986) The Crossing of the Danube and the Gothic Conversion. Greek, Roman, and Byzantine Studies 27(3), 289–318. HEATHER, P. (1991) Goths and Romans AD 332–489, Clarendon Press. HEATHER, P.  (1997) Foedera and Foederati of the Fourth Century, în Pohl, W. (ed.) Kingdoms of the Empire: The Integration of Barbarians in Late Antiquity, Transformation of the Roman World 1, Brill, p. 57–74. HEATHER, P., MATTHEWS, J. (1991) The Goths in the Fourth Century, Liverpool University Press. HEBBLEWHITE, M. (2017) The Emperor and the Army in the Later Roman Empire, AD 235–395, Routledge. HEINZELMANN, M. (2001) Le necropoli di Roma. Il contributo dell’antropologia – Die Nekropolen Roms. Der Beitrag der Anthropologie 108, 353–381. HERTZ, R. (1960) A Contribution to the Study of the Collective Representation of Death, în Needham R., Needham, C. (ed.) Death and the Right Hand, Aberdeen University Press, p. 25–86. HILL, S. (1992) Byzantium and the Emergence of Albania, în Winnifrith, T. (ed.) Perspectives on Albania, Palgrave Macmillan, p. 40–57. HILLSON, S. (2005) Teeth (ed. a II-a), Cambridge University Press. HØJTE, J. M. (2005) Roman Imperial Statue Bases: from Augustus to Commodus, Aarhus University Press. HOLLARD, D. (1995) La crise de la monnaie dans l’Empire romain: Au 3e siècle après J.-C. Synthèse des recherches et résultats nouveaux. Annales. Histoire, Sci‑ ences Sociales 50(5), 1045–1078. HOLLERAN, C., PUDSEY, A. (2011) Introduction: Studies in Ancient Historical Demography, în Holleran C., Pudsey, A. (ed.) Demography and the Graeco‑Roman World: New Insights and Approaches, Cambridge University Press, p 1–13. HOLLOWAY, R.R. (1994) The Archaeology of Early Rome and Latium, Routledge.

424

Ciprian Crețu

HOLUM, K.G. (2005) The Classical City in the Sixth Century: Survival and Trans‑ formation, în Maas, M. (ed.) The Cambridge Companion to the Age of Justinian, Cambridge University Press, p. 87–112. HOPE, V. (2007) Death in Ancient Rome: A Sourcebook, Routledge. HOPE, V. (2009) Roman Death: The Dying and the Dead in Ancient Rome, Blooms‑ bury Publishing. HOPE, V.  (2017) Living without the Dead: Finding Solace in Ancient Rome, în Tappenden, F.S., Daniel-Hughes, C., Rice, B.N. (ed.) Coming Back to Life: The Permeability of Past and Present, Mortality and Immortality, Death and Life in the Ancient Mediterranean, McGill University Library and Archives, p. 39–70. HOPE, V., MARSHALL, E. (2000) Death and Disease in the Ancient City, Routledge. HOPKINS, K. (1965–1966) Contraception in the Roman Empire. Comparative Stu‑ dies in Society and History 8, 124–151. HOPKINS, K. (1983) Death and Renewal: Volume 2: Sociological Studies in Roman History, Cambridge University Press. HOPKINS, K.  (1987) Graveyards for Historians, în Hinard, F.  (ed.) La Mort, les morts et l’au‑delà dans le monde romain, Presses universitaires de Caen, 113–124. HOREDT, K.  (1979) Moreşti. Grabungen in einer vor- und frühgeschichtlichen Siedlung in Siebenbürgen, Kriterion. HOUBY-NIELSEN, S. (1995) Burial Language in Archaic and Classical Kerameikos. Proceedings of the Danish Institute 1, 129–191. HOYLES, M.  (1979) Childhood in Historical Perspective, în Hoyles, M.  (ed.), Changing Childhood, Writers and Readers Publishing Cooperative, p. 16–29. HRISTOVA, I. (2015) The Use of Plants in Ritual Context During Antiquity in Bul‑ garia: Overview of the Archaeobotanical Evidence. Българско е-Списание за Археология / Bulgarian e‑Journal of Archeology 5(2), 117–135. HUGHES, I. (2013) Imperial Brothers: Valentinian, Valens and the Disaster at Adri‑ anople, Pen & Sword Military Books. HÜLSEN, C. (1887) Das Pomerium Roms in der Kaiserzeit. Hermes 22(4), 615–626. HUMM, M.  (2014) Numa and Pythagoras: The Life and Death of a Myth, în Richardson, J.H., Santangelo, F. (ed.) The Roman Historical Tradition: Regal and Republican Rome, Oxford University Press, p. 35–52. HUMMERT, J.R., VAN GERVEN, D.P. (1983) Skeletal Growth in a Medieval Popu‑ lation From Sudanese Nubia. American journal of Physical Anthropology 60, 471–478. HUNT, A. (1996) Governance of the Consuming Passions: A History of Sumptuary Law, Macmillan. HUTTNER, U. (2008) Von Maximinus Thrax bis Aemilianus, în Johne, K.-P. (ed.) Die Zeit der Soldatenkaiser. Krise und Transformation des Römischen Reiches im 3. Jahrhundert n. Chr. (235–284), Akademie Verlag, p. 161–222. HUYS, M. (1989) Εκθεσις and Αποθεσις: the Terminology of Infant Exposure in Greek Antiquity. L’antiquité classique 58, 190–197.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

425

IACOB, M. (1999) Argamum. Sector extra muros, 1977–1980, 1994–1995. MCA 1 (S.N.), 175–189. IACOB, M. (2003) Tezaurul de monede romane târzii de la Argamum (Cap Doloj‑ man, jud. Tulcea), în Nicolae, E. (ed.) Simpozion de numismatică dedicat împli‑ nirii a 125 de ani de la proclamarea independenţei României; Chişinău, 24–26 septembrie 2002: Comunicări. Studii şi note, Editura Enciclopedică, p. 113–136. IACOB, M., PARASCHIV, D., MOCANU, M., NUŢU, G., MARCU, L., CHIRIAC, C., APARASCHIVEI, D., RUBEL, A., MUNTEANU, L., MIHĂILESCU-BÎR‑ LIBA, L., NEAGU, A., DOBOŞ, A., SOFICARU, A., STANC, S., PÎRNĂU, R., CZARNOCKA, M., MAZUREK, A., PIFTOR, V., BOŢAN, S., MIDVICHI, N., HONCU, Ş, PĂRPĂUŢĂ, A., PRICOP, L., MÂRZAN, L. (2009) Slava Rusă, com. Slava Cercheză, jud. Tulcea. [(L)Ibida] Punct: Cetatea Fetei. CCA.  Campania 2008, p. 196–201. IACOB, M., POENARU BORDEA, G. (2000) Les monnaies des IVe– VIIe siècles découvertes à Argamum (Scythie Mineure), în Kluge, B., Weisser, B.  (ed.) XII. Internationaler Numismatischer Kongreß. Akten – Proceedings – Actes, Staat‑ liche Museen zu Berlin, p. 780–792. IAŢCU, I (2019) “Myrrha et Aromatibus Pretiosissimis”. The Use of Aromatics in Roman Dobrudja (2nd- 6th centuries AD). Cercetări Istorice (s. n.) 38, 49–70. ILIESCU, O. (1981–1982) Acad. Em. Condurachi – opera numismatică. Buletinul Societăţii Numismatice Române 75–76, 13–17. ILIESCU, V. (1982) Histriae excidium? Zu HA, Max.Balb., 16, 3, în Wirth, G. (ed.) Romanitas, christianitas: Untersuchungen zur Geschichte und Literatur der römischen Kaiserzeit: Johannes Straub zum 70. Geburtstag am 18. Oktober 1982 gewidmet, Walter de Gruyter, p. 335–348. ILIEV, J. (2015) The Roman Conquest of Thrace (188 B.C.–45 A.D.), în Schirripa, P. (ed.) I Traci tra geografia e storia, Tangram Edizioni Scientifiche, p. 129–142. IONESCU, M., ALEXANDRU, N., CONSTANTIN, R. (2002–2003) Noi cercetări în necropola paleocreştină callatiană. Pontica 35–36, 225–277. ISAAC, B.  (2011) Ammianus on Foreigners, în Kahlos, M.  (ed.) The Faces of the Other. Religious Rivalry and Ethnic Encounters in the Later Roman World, Bre‑ pols, p. 237–258. ISVORANU, T.  (2015) Istros and Tomis during the Scythian War: Numismatic Evidence, în Boroneanţ, A., Popescu, A. D. (ed.) What If: Administration and Politics on the Lands of Romania, Academia Română. Centrul de Studii Transil‑ vane, p. 51–69. IVANIŠEVIĆ, V., KAZANSKI, M., MASTYKOVA, A.  (2006) Les nécropoles de Viminacium à l’époque des grandes migrations, Monographies du Centre de Recherche d’Histoire et Civilisation de Byzance – Collège de France 22, Associ‑ ation des amis du Centre d’histoire et civilisation de Byzance. IVANOV, T. (1985) Abritus. Geschichte und Archäologie, Kulturhistorische Erbschaft. JAKOBY, N.R.  (2012) Grief as a Social Emotion: Theoretical Perspectives. Death Studies 36(8), 679–711.

426

Ciprian Crețu

JALLAND, P. (2013) A Culture of Silent Grief? The Transformation of Bereavement Care in 20th Century England. Bereavement Care 32, 16–22. JARVA, E. (1981) Area di tombe infantili a Ficana. Archeologia Laziale 4, 269–273. JEAN-REMY, P. (1965) L’Empereur Maxime, în Piganiol, A., Terrasse, H. (ed.) Les empereurs romains d’Espagne, Éditions du Centre national de la recherche sci‑ entifique, p. 255–267. JONES, R.F.J. (1982) Cemeteries and Burial Practice in the Western Provinces of the Roman Empire to C. AD 300, teză de doctorat nepublicată, Institute of Archaeo‑ logy, University of London. JONES, S. (1997) The Archaeology of Ethnicity: Constructing Identities in the Past and Present, Psychology Press. JONES, T.B. (1938) A Chronological Problem: The Date of the Death of Carus. The American Journal of Philology 59(3), 338–342. JONSSON, R.  (2016) Separated by Gender? A Contribution to the Debate on Roman Imperial Period Burial Grounds in Northern Germany, teză de masterat, Stockholms Universitet. JOYCE, R.A. (2005) Archaeology of the Body. Annual Review of Anthropology 34, 139–158. KAMP, C. (2001) Where Have All the Children Gone? The Archaeology of Child‑ hood. Journal of Archaeological Method and Theory 8(1), 1–34. KAMP, C. (2002) Children in the Prehistoric Puebloan Southwest, University of Utah Press. KARDARAS, G.  (2018) Byzantium and the Avars, 6th–9th Century AD.  Political, Diplomatic and Cultural Relations, Brill. KASSEL, R. (1958) Untersuchungen zur griechischen und römischen Konsolations‑ literatur, Zetemata: Monographien zur klassischen Altertums-wissenschaft 18, Beck. KAZHDAN, A.P. (ed.) (1991) The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 3, Oxford University Press. KELLER, E. (1971) Die spätrömischen Grabfunde in Südbayern, Bayerische Akade‑ mie der Wissenschaften, Beck. KELLEY, M.M.  (2010) Grief: Contemporary Theory and the Practice of Ministry, Fortress Press. KENT, R.G. (1913) The Etymological Meaning of Pomerium. Transactions and Pro‑ ceedings of the American Philological Association 44, 19–24. KERTZER, D.I., MADISON, O.B.B. (1980) African Age Set Systems and Political Organisation: The Latuka of Southern Sudan. L’Uomo 4, 85–109. KERTZER, D.I., MADISON, O.B.B. (1981) Women’s Age Set Systems in Africa: The Latuka of Southern Sudan, în Fry, C.L.  (ed.) Dimensions: Aging, Culture, and Health, Praeger, p. 109–113. KETTENHOFEN, E.  (1982) Die römisch-persischen Kriege des 3. Jahrhunderts n. Chr. nach der Inschrift Šāhpuhrs I. an der Kaʻbe‑ye Zartošt (ŠKZ), Beihefte zum Tübinger Atlas des Vorderen Orients. Reihe B, Geisteswissenschafte 55, Reichert.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

427

KETTENHOFEN, E. (1986a) Zur Siegestitulatur des Kaisers Probus. Živa antika 6, 39–43. KETTENHOFEN, E.  (1986b) Zur Siegestitulatur Kaiser Aurelians. TYCHE.  Bei‑ träge zur Alten Geschichte, Papyrologie und Epigraphik 1, 138–146. KIDD, D., PEKARSKAYA, L. (1995) New insight into hoard of 6th-7th century silver from Martynovka (Ukraine), în Vallet, F., Kazanski, M. (ed.) La noblesse romaine et les chefs barbares du IIIe au VIIe siècle, Saint-Germain-en-Laye: Association Française d’Archéologie Mérovingienne and Musée des Antiquités Nationales, p. 351–360. KIENAST, D., ECK, W., HEIL, M. (2017) Römische Kaisertabelle: Grundzüge einer römischen Kaiserchronologie, WBG, Wissen verbindet. KIM, H.J. (2013) The Huns, Rome and the Birth of Europe, Cambridge University Press. KING, M. (2000) Commemoration of Infants on Roman Funerary Inscriptions, în Oliver, G. J. (ed.) The Epigraphy of Death: Studies in the History and Society of Greece and Rome, Liverpool University Press, p. 117–154. KIRCH, W. (ed.) (2008) Encyclopedia of Public Health: Volume 1: A-H, Springer Science & Business Media. KIRILOV, C.  (2007) The Reduction of the Fortified City Area in Late Antiquity: Some reflections on the End of the “Antique City” in the Lands of the Eastern Roman Empire, în Henning, J. (ed.) Post-Roman Towns, Trade and Settlement in Europeand Byzantium. Vol. 2: Byzantium, Pliska, and the Balkans, Walter de Gruyter, p. 3–24. KLEJN, L.S. (1982) Archaeological Typology, BAR International Series 153, Oxford. KNAPP, R.  (2016) Legally Marginalised Groups – The Empire, în Ando, C., Du Plessis, J. P., Tuori, K. (ed.) The Oxford Handbook of Roman Law and Society, Oxford University Press, p. 362–373. KNEZ, T.  (1968) Oblike antićnih grobov na Dolenjskem. Arheološki vestnik 19, 221–238. KOKOWSKI, A. (2013) The Goths in ca. 311 AD, în Kaliff, A., Munkhammar, L., Ceterwall, U.  (ed.) Wulfila 311–2011: International Symposium, Uppsala Uni‑ versity, June 15–18, 2011 (Acta Bibliothecae R.  Universitatis Upsaliensis 48), Uppsala Universitet, p. 71–96. KOLB, A. (2004) Romische Meilensteine: Stand der Forschung und Probleme, în Frei‑Stolba R. (ed.) Siedlung und Verkehr im römischen Reich: Römerstraßen zwis‑ chen Herrschaftssicherung und Landschaftsprägung. Akten des Kolloquiums zu Ehren von Prof. H.E. Herzig vom 28. und 29. Juni in Bern, Peter Lang, p. 135–155. KOLB, A., ZINGG, L.  (2016) The Importance of Internal Borders in the Roman Empire: Written Sources and Model Cases, în Della Casa, P., Deschler-Erb, E. (ed.) Rome’s Internal Frontiers. Proceedings of the 2016 RAC Session in Rome, Chronos, p. 11–16. KOORTBOJIAN, M. (2010) Crossing the Pomerium: The Armed Ruler at Rome,

428

Ciprian Crețu

în Ewald, B.C., Noreña, C.F. (ed.) The Emperor and Rome: Space, Representation, and Ritual, Cambridge University Press, p. 247–274. KOORTBOJIAN, M.  (2020) Crossing the Pomerium: The Boundaries of Political, Religious, and Military Institutions from Caesar to Constantine, Princeton Uni‑ versity Press. KORAĆ, M., GOLUBOVIĆ, S. (2009) Viminacium. Tom 2, “Više grobalja”: 281–530 (kremacija), 268–550 (inhumacija), Arheološki Institut Beograd. KORAĆ, M., MIKIĆ, Ž. (2014) Antropološka kolekcija Viminacium: nekropola Pećine (Anthropological collection Viminacium I: the Pećine necropolis), Centar za nove tehnologije Viminacium, Arheološki Institut Beograd. KÖRNER, C. (2002) Philippus Arabs: Ein Soldatenkaiser in der Tradition des antoni‑ nisch-severischen Prinzipats (Untersuchungen zur antiken Literatur und Geschi‑ chte 61), De Gruyter. KOSIOR, W. (2016a) Age and Notions Related to It in Greek Non-legal Sources – The Contribution to the Research of Roman Law. Roczniki Administracji i Prawa 16(1), 85–96. KOSIOR, W. (2016b) The Stages of Human Life Distinguished in Non-legal Roman Sources. Krytyka Prawa 8(2), 27–46. KOVÁCS, P.  (2009) Marcus Aurelius’ Rain Miracle and the Marcomannic Wars (Mnemosyne, Supplements, vol. 308), Brill. KOVÁCS, P. (2013) Constantine, the Sarmatians, the Goths and Pannonia, în Fodor, P., Mayer, G., Monostori, M., Szovák, K., Takács, L.  (ed.) More Modoque: Die Wurzeln Der Europäischen Kultur und Deren Rezeption Im Orient und Okzident: Festschrift Für Miklós Maróth Zum Siebzigsten Geburtstag, Forschungszentrum für Humanwissenschaften der Ungarischen Akademie der Wissenschaften, p. 193–211. KREUCHER, G. (2003) Der Kaiser Marcus Aurelius Probus und seine Zeit, Steiner. KRIEGER, A.D. (1944) The Typological Concept. American Antiquity 9(3), 271–288. KUKOČ, Liburnska nelropola u prirodnom i kulturnom okolišu. Histria Antiqua 20, 189–221. KULIKOWSKI, M.  (2006) Constantine and the Northern Barbarians în Lenski, N. (ed.) The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge Uni‑ versity Press, p. 347–376. KULIKOWSKI, M. (2007) Rome’s Gothic Wars: From the Third Century to Alaric, Cambridge University Press. KÜLZER, A.  (2008) Tabula imperii Byzantini 12. Ostthrakien (Eurōpē), Österreichische Akademie der Wissenschaften. KURILIĆ, A., SERVENTI, Z. (2018) Late Roman Tombs and Burial Places in the Pro‑ vince of Dalmatia, în Бaзиликата „Св. София“ На Прехода Междуезичество И Християнство софия, 11–13 март 2014 г. / The Basilica of St. Sophia During the Transition From Paganism to Christianity, Sofia, March 11–13, 2014, Sofia, p. 450–468.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

429

LA FONTAINE, J.S. (ed.) (1978) Sex and Age as Principles of Social Differentiation, Academic Press. LAES, C. (2006) Kinderen bij de Romeinen. Zes eeuwen dagelijks leven, Davidsfonds. LAES, C. (2011) Children in the Roman Empire: Outsiders Within, Cambridge Uni‑ versity Press. LAES, C.  (2018) Disabilities and the Disabled in the Roman World: A Social and Cultural History, Cambridge University Press. LAES, C., STRUBBE, J. (2014) Youth in the Roman Empire: The Young and the Rest‑ less Years?, Cambridge University Press. LAMBRINO, S. (1933) La destruction d’Histria et sa reconstruction du III-e siecle ap. J-C. Revue des études latines 11, 457–463. LAMPRECHT, H.-O.  (1985) Opus caementitium. Bautechnik der Römer, Beton-Verlag. LANCEL, S., MATTEI, P. (2003) Pax et Concordia: Chrétiens des premiers siècles en Algérie (IIIe–VIIe siècles). Marsa LANCELLOTTI, M.G.  (2002) Attis, Between Myth and History: King, Priest, and God, Religions in the Graeco‑Roman World 149, Brill. LANGER, W.L. (1973–1974) Infanticide: A Historical Survey, History of Childhood Quarterly 1, 353–374. LANGNER, G. (1998) Schätzung von Säuglingssterblichkeit und Lebenserwartung im Zeitalter des Imperium Romanum: methodenkritische Untersuchung. Histo‑ rical Social Research, 23(1/2), 299–326 LASCU, M.-F. (2018) Evolution of Scythia Minor in the Period 565–602. Histori‑ cal Social and Military Aspects. Revista Română de Studii Eurasiatice 15(1–2), 29–42. LEADBETTER, B. (2009) Galerius and the Will of Diocletian, Routledge. LEÃO, D.F., RHODES, P.J. (2016) The Laws of Solon: A New Edition with Introduc‑ tion, Translation and Commentary, Library of Classical Studies Series, I.B. Tauris. LEFEBVRE, H. (1974/1992) The Production of Space, Blackwell. LENDON, J.E.  (1997) Empire of Honour. The Art of Government in the Roman World, Clarendon Press. LENNON, J.J.  (2014) Pollution and Religion in Ancient Rome, Oxford Univesity Press. LENSKI, N. (1995a) Valens and the Fourth Century Empire, teză de doctorat, Prin‑ ceton University. LENSKI, N. (1995b) The Gothic Civil War and the Date of the Gothic Conversion. Greek, Roman, and Byzantine Studies 36(1), 51–87. LENSKI, N.  (1997) Initium mali Romano imperio: Contemporary Reactions to the Battle of Adrianople. Transactions of the American Philological Association (1974–2014) 127, 129–168. LENSKI, N.  (2002) Failure of Empire: Valens and the Roman State in the Fourth Century A.D., University of California Press.

430

Ciprian Crețu

LENSKI, N. (2006) The Reign of Constantine, în Lenski, N. (ed.) The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge University Press. LENSKI, N. (2007) The Chronology of Valens’ Dealings With Persia and Armenia, 364–378 CE, în Den Boeft, J., Drijvers, J.W., den Hengst, D., Teitler, H.C. (ed.) Ammianus After Julian: The Reign of Valentinian and Valens in Books 26–31 of the Res Gestae, Brill, p. 95–128. LEPPIN, H. (2006) Zur Geschichte der Erforschung der Tetrarchie, în Boschung, D., Eck, W. (ed.) Die Tetrarchie: ein neues Regierungssystem und seine mediale Präsentation, Reichert, p. 13–30. LEROI-GOURHAN, A., BAILLOUD, G., BREZILLON, M., MONMIGNAUT, C.  (1962) L’hypogée II des Mournouards (Mesnil-sur-Oger, Marne). Gallia préhistoire 5(1), 23–133. LETT, J. (1996) Emic/Etic Distinctions, în Levinson, M., Ember, D. (ed.) Encyclope‑ dia of Cultural Anthropology, Henry Holt and Company, p. 382–383. LEVINE, L.I. (2002) Jerusalem: Portrait of the City in the Second Temple Period (538 B.C.E.–70 C.E.), The Jewish Publication Society. LEWIS, M.E.  (2007) The Bioarchaeology of Children: Perspectives From Biological and Forensic Anthropology, Cambridge University Press. LINDER, M., SCHEID, J. (1993) Quand croire c’est faire. Le problème de la croyance dans la Rome ancienne. Archives de sciences sociales des religions 81, 47–61. LINDSAY, H. (2000) Death, Pollution and Funerals in the City of Rome, în Hope, V., Marshall, E. (ed.) Death and Disease in the Ancient City, Routledge, p. 152–173. LISTON, M.A., ROTROFF, S.I. (2013) Babies in the Well: Archeological Evidence for Newborn Disposal in Hellenistic Greece, în Evans Grubbs, J., Parkin, T. (ed.) The Oxford Handbook of Childhood and Education in the Classical World, Oxford University Press, p. 62–82. LIU, L. (2005) Community Burial Patterns, în Liu, L., The Chinese Neolithic. Trajec‑ tories to Early States, Cambridge University Press, p. 117–158. LJUBIČEV, M.V.  (2003) К вопросу о времени появления памятников черняховской культуры на днепро-донецком водоразделе / K voprosu o vremeni pojavlenija pamjatnikov černjachovskoj kultury na dneprodoneckom vodorazdele. Российская археология / Rossijskaja Archeologija 3, 71–81. LLOYD, G.E.R. (1962) Right and Left in Greek Philosophy. The Journal of Hellenic Studies 82, 56–66. LLOYD, G.E.R. (1964) The Hot and the Cold, the Dry and the Wet in Greek Philo‑ sophy. The Journal of Hellenic Studies 84, 92–106. LO CASCIO, E. (2005) The New State of Diocletian and Constantine: From Tetrar‑ chy to the Reunification of the Empire, în Bowman, A. K., Garnsey, P., Cameron, A. (ed.) The Cambridge Ancient History: Volume 12, The Crisis of Empire, AD 193–337, Cambridge University Press, 170–183. LOCK, M.  (1993) Cultivating the Body: Anthropology and Epistemologies of Bodily Practice and Knowledge. Annual Review of Anthropology 22, 133–155. LODWICK, L. (2015) Identifying Ritual Deposition of Plant Remains: A Case Study

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

431

of Stone Pine Cones in Roman Britain, în Brindle, T., Allen, M., Durham, E., Smith, A. (ed.) TRAC 2014: Proceedings of the Twenty-Fourth Annual Theoretical Roman Archaeology Conference, Oxbow, p. 54–69. LORIOT, X. (1975) Chronologie du règne de Philippe l’Arabe (244–249 après J.C.), în Temporini, H., HAASE, W. (ed.) Aufstieg und Niedergang der romischen Welt: Geschichte und Kultur Roms im Spiegel der neueren Forschung. Teil II, Bd. 2, Prin‑ cipat. Politische Geschichte: Kaisergeschichte, De Gruyter, p. 788–797. LUNGU, V., CHERA, C. (1986) Contribuţii la cunoaşterea complexelor funerare de incineraţie cu „rug-busta” de epocă elenistică şi romană din Tomis. Pontica 19, 89–114. LUNGU, V., CHERA-MĂRGINEANU, C. (1982) Contribuţii la cunoaşterea unei necropole creştine a Tomisului (I). Pontica 15, 175–199. LUNGU, V., CHERA-MĂRGINEANU, C.  (1986) Noi monumente de epocă romano‑bizantină Ia Tomis. MCA 16, 145–154. LYASSE, E.  (2005) Auctis finibus populi Romani? Les raisons de l’extension du pomerium sous le principat. Gerión. Revista De Historia Antigua 23(1), 169–187. MACCOBY, E.M. (2014) Historical Overview of Socialization Research and Theory, în Grusec, J.E., Hastings, P.D. (ed.) Handbook of Socialization, Second Edition: Theory and Research, Guilford Publications. MACDONALD, D. (1981) The Death of Gordian III: Another Tradition. Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte 30(4), 502–508. MACDONALD, J. (1977) Pagan Religions and Burial Practices in Roman Britain, în Reece, R. (ed.) Burial in the Roman World, The Council for British Archaeology. Research Report No 22, Tomes of Leamington, p. 35–38. MACFARLANE, A. (1979) Review of “The Family, Sex, and Marriage in England” by Oliver Stone. History and Theory 18, 103–126. MADEJSKI, P.  (2013) Death, Funeral and the Tomb of Sulla, în Słapek, D.  Łuć, I.  A.  (ed.) Lucius Cornelius Sulla: History and Tradition, Maria Curie‑Skło‑ dowska University Press, p. 103–115. MADGEARU, A. (1996) The Province of Scythia and the Avaro‑SIavic Invasions (576–626). Balkan Studies 37, 35–61. MADGEARU, A. (1997) Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII–VIII, Editura Universităţii din Bucureşti. MADGEARU, A.  (2006) The End of the Lower Danubian Limes: A Violent or a Peaceful Process? Studia Antiqua et Archaeologica 12, 151–168. MADGEARU, A.  (2011) Istoria militară a Daciei post-romane: 275–614, Editura Cetatea de Scaun. MADRID BALANZA, M. J., VIZCAÍNO SÁNCHEZ, J. (2006) La necrópolis tar‑ doantigua del sector oriental de Cartagen. Anales de Arqueología Cordobesa 17(2), 195–224. MAGDELAIN, A. (1977) Le Pomerium Archaique et le Mundus. Revue des Études Latines 54, 71–109. MAGOMEDOV, B.  (2001) Черняховская культура. Проблема этноса

432

Ciprian Crețu

/ Chernyakhovskaya Kultura. Problema etnosa, Uniwersytetu Marii Curie‑Sklodowskiej. MAGOMEDOV, B., ABAŠINA, N.S., SOLTIS, O.B. (2003) Пам”ятки черняхівської культури в Київській області. Археологічна карта / Pam’iatky cherniakhiv‑ skoi kultury v Kyivskii oblasti. Arkheolohichna karta, Vydavnychyi dim “Akadem‑ periodyka NAN Ukrainy”. MALACRINO, C.G.  (2010) Construction Techniques in the Roman World, în Malacrino, C.G., Constructing the Ancient World: Architectural Techniques of the Greeks and Romans, Getty Publications, p. 111–138. MALKIN, I. (1987) Religion and Colonization in Ancient Greece, E.J. Brill. MANDELBAUM, D.  (1959) Social Uses of Funeral Rites, în Feifel, H.  (ed.) The Meaning of Death, McGraw-Hill, p. 189–217. MANDICH, M.J.  (2015) Re‑defining the Roman ‘suburbium’ from Republic to Empire: A Theoretical Approach. TRAC 2014: Proceedings of the Twenty Fourth Theoretical Roman Archaeology Conference, Reading, Oxbow Books, p. 81–99. MARÓTI, E.T., TOPÁL, J. (1980) Szentendre római kori temetője, în Ikvai, N. (ed.) Régészeti tanulmányok Pest megyéből (Studia Comitatensia 9), p. 95–177. MARSH, P.  D.  (2004) Dental Plaque as a Microbial Biofilm. Caries Research 38, 204–211. MARTIN, H., GRUSKOVÁ, J.  (2014) “Scythica Vindobonensia” by Dexippus(?): New Fragments on Decius’ Gothic Wars. Greek, Roman, and Byzantine Studies 54(4), 728–754. MARTIN, R.  (1983) L’espace civique, religieux et profane dans les cités grecques de l’archaïsme à l’époque hellénistique, în Architecture et société. De l’archaïsme grec à la fin de la République.Actes du Colloque international organisé par le Cen‑ tre national de la recherche scientifique et l’École française de Rome (Rome 2–4 décembre 1980), Collection de l’École française de Rome 66, Ecole française de Rome, p. 9–41. MATEI-POPESCU, F.  (2010) The Roman Army in Moesia Inferior, Centre for Roman Military Studies 7, Conphys Publishing House. MATEI-POPESCU, F. (2013) Statutul juridic şi teritoriul Histriei în epoca romană, în Panait Bîrzescu, F., Bîrzescu, I., Matei‑Popescu F., Robu A.  (ed.) Poleis in Marea Neagră: relaţii interpontice şi producţii locale (Actele colocviului organi‑ zat de Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ şi de Filiala din Iaşi a Academiei Române, Bucureşti, 27–28 septembrie 2012), Humanitas, p. 203–233. MATEI-POPESCU, F. (2016) Vicus Nov(iodunum) and Vicus Classicorum: on the origins of the Municipium Noviodunum. Ancient West and East 15, 213–222. MAYER, P.  (ed.) (1970) Socialization. The Approach From Social Anthropology, Association of Social Anthropologists of the Commonwealth, Tavistock Publi‑ cations Limited. MAYS, S. (1993) Infanticide in Roman Britain. Antiquity 67, 883–888. MAZZARINO, S.  (1964) Metropoli e colonie, în Metropoli e colonie di Magna

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

433

Grecia. Atti del terzo Convegno di Studi sulla Magna Grecia, tenuto a Taranto dal 13 al 17 ottobre 1963, L’Arte Tipografica, p. 51–85. MCCONNELL, S., MOULES, N.J., MCCAFFREY, G., RAFFIN BOUCHAL, S. (2012). The Hidden Nature of Death and Grief. Journal of Applied Hermene‑ utics 32, 1–7. MCEVOY, M. (2010) Rome and the Transformation of the Imperial Office in the Late Fourth–Mid-Fifth Centuries AD. Papers of the British School at Rome 78, 151–192. MCGEORGE, P.J.P.  (2013) Intramural Infant Burials in the Aegean Bronze Age: Reflections on Symbolism and Eschatology With Particular Reference to Crete, în Henry, O.  (ed.) Le Mort dans la Ville. Pratiques, Contextes et Impacts des Inhumations Intra‑Muros en Anatolie, du Début de l’Age du Bronze à l’Époque Romaine, Actes des 2e Rencontres d’Archéologie, Istanbul 14–15 Novembre 2011, Rencontres d’Archéologie de l’IFEA 2, Institut français d’études anatoliennes. MCGING, B.C. (1986) Eupator on the Coast of the Black Sea, în MCGING, B.C., The Foreign Policy of Mithridates VI Eupator, King of Pontus (Mnemosyne, Supplements, vol. 89), Brill, p. 43–65. MCLAREN, A.  (1990) A History of Contraception: From Antiquity to the Present Day, Basil Blackwell. MCWILLIAM, J. (2014) The Socialization of Roman Children, în Evans Grubbs, J., Parkin, T. G. (ed.) The Oxford Handbook of Childhood and Education in the Classical World, Oxford University Press, p. 264–285. MEIJER, F. (2004) Emperors Don’t Die in Bed, Routledge. MENEGHINI, R., SANTANGELI VALEZIANI, R. (1993) Sepolture intramuranee e paesaggio urbano a Roma tra V e VII secolo, în Paroli, L., Delogu, P. (ed.) La storia economica di Roma nell’alto Medioevo alla luce dei recenti scavi archeolo‑ gici: atti del seminario, Roma 2–3 aprile 1992, All’insegna del giglio, p. 89–111. MERLEAU-PONTY, M. (1945/2002) Phenomenology of Perception, Routledge. MERRIFIELD, A. (2013) Henri Lefebvre: A Critical Introduction, Routledge. MESKELL, L.  (1994) Dying Young: The Experience of Death at Deir El Medina. Archaeological Reviews from Cambridge 13(2), 35–45. MIELSCH, H.  (1976) Il Calendario dipinto sotto Santa Maria Maggiore. Con appendice sui graffiti del Vano XVI by Filippo Magi (Review). Gnomon 48(5), 499–504. MIHĂESCU, H. (1960) Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Editura Academiei Republicii Populare Române. MIHAILESCU-BÎRLIBA, L. (2009) (ed.) Structuri etno‑demografice la Dunărea de Jos (Sec. I–VII p. Chr.), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. MIHAILESCU-BÎRLIBA, L., DUMITRACHE, I. (2013) Acculturation – Romani‑ zation – Colonisation: The Role of the Army in the Roman Province of Moesia Inferior. Mankind Quarterly 54(1), 75–92. MILADINOVIĆ-RADMILOVIĆ, N.  (2018) Population of Ancient Sirmium, în Golubović, S., Mrđić, N.  (ed.) Vivere Militare Est. From Populus to Emperors

434

Ciprian Crețu

– Living on the Frontier, Volume II, Institute of Archaeology Monographies 68(2), Arheološki Institut Beograd, p. 7–39. MILADINOVIĆ-RADMILOVIĆ, N. VULOVIĆ, D., DUKIĆ, K. (2016) Health Sta‑ tus of Children in Ancient Sirmium. Старинар / Starinar 66, 65–80. MILLETT, M., GOWLAND, R.L. (2014) Infant and Child Burial Rites in Roman Britain: a Study from East Yorkshire. Britannia 46, 171–189. MIRIȚOIU, N. (2005) Arhitectura craniană şi deformarea artificială intenţionată a craniului, teză de doctorat nepublicată, Academia Română, Centrul de Cercetări Antropologice „Francisc I. Rainer”. MIRIȚOIU, N., SOFICARU, A.D. (2003) Studiul antropologic al osemintelor din cavoul romano‑bizantin „Tudorca” de la Slava Rusa (antica Ibida). Peuce 1(14), 511–530. MIRKOVIĆ, M. (1997) The Later Roman Colonate and Freedom, American Philo‑ sophical Society. MITROI, O., PETCU, R. (2018) Noi descoperiri din necropolele Tomisului (2014– 2016). Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica 15, 37–51. MOMMSEN, T. (1876) Der Begriff des Pomerium. Hermes 10(1), 40–50. MOORE, A. (2009) Hearth and Home: The Burial of Infants within Romano‑Bri‑ tish Domestic Contexts. Childhood in the Past 2(1), 33–54. MOORE, J.M. (1975) Aristotle and Xenophon on Democracy and Oligarchy, Univer‑ sity of California Press. MOREAU, D. (2016) L’agglomération romaine d’Abritus (Mésie inférieure / Mésie seconde): sources textuelles et bilan archéologique, în Freu, C., Janniard, S., Ripoll, A. (ed.) Libera curiositas: mélanges d’histoire romaine et d’antiquité tardive offerts à Jean-Michel Carrié, Brepols. MORRIS, I. (1989) Attitudes Toward Death in Archaic Greece. Classical Antiquity 8(2), 296–320. MORRIS, I. (1992) Death-Ritual and Social Structure in Classical Antiquity, Cam‑ bridge University Press. MÜLLER R.  (2002) Das Familiengräberfeld Keszthely, Fenéki‑Straße, în Müller, R. (ed.) Germanen am Plattensee. Ausstellung des Balatoni Muzeums Keszthely im Museum für Frühgeschichte des Landes Niederösterreich, Schloss Traismauer, vom 6. Apil bis 1. November 2002, Amt der Niederösterreichischen Landesregi‑ erung, p. 33–35. MÜLLER-WIENER, W. (1986) Von der Polis zum Kastron. Wandlungen der Stadt im Ägäischen Raum von der Antike zum Mittelalter. Gymnasium. Zeitschrift für Kultur der Antike und humanistische Bildung 93, 435–475. MUÑOZ GALLARTE, I. (2015) Chasing Butterflies: The Conception of the Soul in Plutarch’s Works, în Meeusen, M., Van der Stockt, L. (ed.) Natural Spectaculars: Aspects of Plutarch’s Philosophy of Nature, Leuven University Press, p. 167–178. MUNTEANU, F. (2011) Contribuţii la topografia Histriei romane târzii (I). SCIVA 62(1–2), 23–44. MURPHY, S., SHEVLIN, M., ELKLIT, A.  (2012) Psychological Consequences of

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

435

Pregnancy Loss and Infant Death in a Sample of Bereaved Parents. Journal of Loss and Trauma. International Perspectives on Stress & Coping 19(1), 56–69. MUSURILLO, H. (1972) The Acts of the Christian Martyrs, Clarendon Press. NADO, S. (1959) Некрополя код Арадца із раног среднйег века (Die Nekropole bei Aradac aus dem frühen Mittelalter). Рад војвођанских музеја 8, 45–102. NAGY, L.  (2002) Beiträge zur Herkunftsfrage der norischen und pannonischen Hügelgräber. Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae 53(4), 299–318. NATHAN, G. (2000) The Family in Late Antiquity. The Rise of Christianity and the Endurance of Tradition, Routledge. NEIMEYER, R.A., KLASS, D., DENNIS, M.R.  (2014) A Social Constructionist Account of Grief: Loss and the Narration of Meaning. Death Studies 38, 485–498. NEIMEYER, R. A., PRIGERSON, H. G., DAVIES, B. (2002) Mourning and Mea‑ ning. American Behavioral Scientist 46(2), 235–251. NÉRAUDAU, J.-P. (1979) La jeunesse dans la littérature et les institutions de la Rome républicaine, Les Belles Lettres. NÉRAUDAU, J.-P. (1987) La loi, la coutume et la chagrin – reflexions sur la mort des enfants, în Hinard, F.  (ed.) La mort, les morts et l’au‑delà dans le monde romain, Actes du colloque de Caen 20–22 Novembre 1985, Université de Caen, p. 195–208. NÉRAUDAU, J-P. (1984) Etre Enfant à Rome, Les Belles Lettres. NESBITT, C., TOLIA-KELLY, D. (2009) Hadrian’s Wall: Embodied Archaeologies of the Linear Monument. Journal of Social Archaeology 9(3), 368–390. NETZHAMMER, R.A.  (1918) Die christlichen Altertümer der Dobrudscha, Gra‑ phische Anstalten Socec & Co. NEWMAN, G. (1906) Infant Mortality: A Social Problem, Methuen. NICOLAE, C. (1993) Despre topografia anticului Carsium. Pontica 26, 215–229. NICOLAESCU-PLOPȘOR, D. (1969) Contribuţii paleoantropologice la rezolvarea problemei originii etnice a populaţiei de sec. IV din necropola plană de la His‑ tria, sectorul bazilica extra muros. Studii şi Cercetări de Antropologie 6(1), 17–24. NIKOLOSKA, A. (2013) The Sepulchral Character of the Cult of Cybele and Attis on the Monuments from the Republic of Croatia, în Cambi, N., Koch, G. (ed.) Sepulkralna skulptura zapadnog Ilirika i susjednih oblasti u doba Rimskog Carstva: zbornik radova s međunarodnog simpozija održanog od 27. do 30. rujna 2009. Split / Funerary Sculpture of the Western Illyricum and Neighbouring Regions of the Roman Empire: Proceedings of the International Scholarly Conference Held in Split From 27th to the 30th of September, Književni krug, p. 507–527. NOCK, A.D. (1932) Cremation and Burial in the Roman Empire. Harvard Theolo‑ gical Review 25, 321–359. OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, E. (1980) Monede antice şi bizantine descoperite la Troesmis. Peuce 8, 248–280. ODAHL, C.M. (2004) Constantine and the Christian Empire, Routledge. OLDENZIEL, R. (1987) The Historiography of Infanticide in Antiquity: A Literature

436

Ciprian Crețu

Stillborn, în Blok, J., Mason, P. (ed.) Sexual Asymmetry: Studies in Ancient Soci‑ ety, J.C. Gieben, p. 87–107. OLSEN, B. (2010) In Defense of Things: Archaeology and the Ontology of Objects, Rowman Altamira Press. OLSON, K.  (2017) Poverty Mourning and Sordes, în Olson, K., Masculinity and Dress in Roman Antiquity, Routledge. OMISSI, A. (2018) Emperors and Usurpers in the Later Roman Empire: Civil War, Panegyric, and the Construction of Legitimacy, Oxford University Press. OPAIȚ, A.  (1979) O nouă fortificaţie romano‑bizantină în nordul Dobrogei – Topraichioi. Raport preliminar. MCA 13, 325–331. OPAIȚ, A., ZAHARIADE, M.  (1980) Cercetările arheologice de la fortificaţia romano‑bizantină de la Topraichioi‑Babadag. MCA 14, 335–341. OPREANU, C.  (1999–2000) Raetia, Pannonia şi Dacia în vremea lui Gallienus. Analele Banatului 7–8, 393–406. OPRIȘ, I.C.  (2019) Cetatea romană de la Cius (Gârliciu, jud. Constanţa). De la Valens la Theodor Mommsen. Limes. Frontierele Imperiului Roman 6, 4–9. OSBORNE, J.  (1984) Death and Burial in Sixth-Century Rome. Echos du monde classique: Classical views 28(3.2), 291–299. OSBORNE, R. (1997) Law and the Democratic Citizen and the Representation of Women in Classical Athens. Past & Present 155, 3–33. OSTWALD, M.  (2000) Oligarchia: The Development of a Constitutional Form in Ancient Greece, Steiner. OȚA, L. (2007a) Busta in Moesia Inferior, în Sîrbu, V., Luca, S. A. (ed.) Funerary Practices in Europe, Before and After the Roman Conquest (3rd Century BC– 3rd Century AD): Proceedings of the 8th International Colloquium of Funerary Archaeology (Sibiu, 4–7 October 2007), Acta Terrae Septemcastrensis 6(1), Edi‑ tura Altip, p. 75–99. OȚA, L. (2007b) Mormintele din Moesia Inferior cu resturile incineraţiei la ustrina depuse în groapă. Apulum 44, 223–241. OȚA, L.  (2012) Morminte de inhumaţie în sarcofag din Moesia Inferior, SCIVA 63(3–4), 225–268. OȚA, L. (2013) Lumea funerară în Moesia Inferior (Secolele I–III p. Chr.), Editura Istros a Muzeului Brăilei. OȚA, L. (2015) Cercetările lui Grigore Tocilescu în necropola de la Tomis. SCIVA 66(1–2), 123–128. OȚA, L., DOMĂNEANȚU, C. (2010) Remarques sur les tombes du Haut Empire d’Histria, în Angelescu, M.V., Achim, I., Bâltâc, A., Rusu‑Bolindeţ, V., Bottez, V.  (ed.) Antiquitas Istro‑Pontica: mélanges d’archéologie et d’histoire ancienne offerts à Alexandru Suceveanu, Mega Éditions, p. 393–400. PADER, E.-J. (1982) Symbolism, Social Relations and the Interpretation of Mortuary Remains, BAR International Series 130, Oxford. PAHIČ, S. (1972) Nov seznam noriško‑panonskih gomil, Slovenska akademija zna‑ nosti in umetnosti

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

437

PALAVESTRA, A.  (2003) Čitanja Miloja M.  Vasića u srpskoj arheologiji. Етноантрополошки проблеми / Etnoantropološki problemi 8(3), 681–715. PALLAS, D.I. (1981) Donnees nouvelles sur quelques boucles et fibules considerees comme avares et slaves et sur Corinthe entre le VIe et le IXe s. Byzantinobulga‑ rica 7, 295–318. PANAITE, A., ALEXANDRESCU, C.-G. (2009) A “Rediscovered” Inscription From Dobrudja. Roads and Milestones in Scythia (3rd–4th Centuries AD). Pontica 42, 429–455. PAPADOUPULOS, J.  K.  (2000) Skeletons in Wells: Towards an Archaeology of Social Exclusion in the Ancient Greek World, în Hubert, J. (ed.) Madness, Disa‑ bility and Social Exclusion: The Archaeology and Anthropology of ‘Difference’, Routledge, p. 96–118. PAPENTIN, F. (1980) On Order and Complexity. I. General Considerations. Jour‑ nal of Theoretical Biology 87, 421–456. PÁRDUCZ, M. (1944) A szarmatakor emlékei Magyarországon = Denkmäler der Sar‑ matenzeit Ungarns II, Archaeologia Hungarica 28, Országos Magyar Történeti Múzeum. PARKER PEARSON, M. (1982) Mortuary Practices, Society and Ideology: An Eth‑ noarchaeological Study, în Hodder, I. (ed.) Symbolic and Structural Archaeology, Cambridge University Press, p. 99–114. PARKER PEARSON, M. (1999) The Archaeology of Death and Burial, Texas A&M University Press. PARKER, R.  (1983) Miasma: Pollution and Purification in Early Greek Religion, Clarnedon Press. PARKES, C.M.  (1988) Bereavement as a Psychosocial Transition: Processes of Adaptation to Change. Journal of Social Issues 44(3), 53–65. PARKIN, T.G. (1992) Demography and Roman Society, Johns Hopkins University Press. PARKIN, T.G. (2010) The Life Cycle, în Harlow, M., Laurence, R. (ed.) The Cultural History of Childhood and the Family in Antiquity, Oxford, p. 97–114. PARKIN, T.G. (2011) The Roman Life Course and the Family, în Rawson, B. (ed.) A Companion to Families in the Greek and Roman Worlds, Wiley Blackwell / John Wiley & Sons, p. 276–290. PARKIN, T.G.  (2013) The Demography of Infancy and Early Childhood in the Ancient World, în Evans Grubs, J., Parkin, T.G.  (eds.) The Oxford Handbook of Childhood and Education in the Classical World, Oxford University Press, p. 40–61. PÂRVAN, V. (1912) Cetatea Ulmetum I. Descoperirile primei campanii de săpături din vara anului 1911, Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice 34 (8). PÂRVAN, V. (1915a) Raport provizoriu asupra primei campanii de săpături la His‑ tria. Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice (1914) 7(25–28), 117–121.

438

Ciprian Crețu

PÂRVAN, V. (1915b) Archäologische Funde im Jahre 1914: Rumanien. Jahrbuch des Kaiserlich Deutschen Archäologischen Instituts 30, 235–270. PÂRVAN, V. (1916) Histria IV. Inscripţii găsite în 1914 şi 1915, Memoriile Secţiunii Istorice 38, Academia Română. PÂRVAN, V. (1923a) Histria VII. Inscripţii găsite în 1916, 1921 şi 1922. Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tomul II, 23, Academia Română. PÂRVAN, V. (1923b) Memoriale, Cultura Naţională. PÂRVAN, V.  (1925) Fouilles d’Histria. Inscriptions: troisième série: 1923–1925. Dacia 2, 198–248. PATURET, A.  (2015) Eschatologie et rupture spatiale: quelques remarques sur l’identification du « locus religiosus » chez les juristes de l’Empire romain, în Voisin, P., Béchillon, M. de (ed.) L’espace dans l’Antiquité, Association Kubaba, L’Harmattan, p. 115–126. PEARCE, J. (1998) From Death to Deposition: The Sequence of Ritual in Crema‑ tion Burials of the Roman Period, în Forcey, C., Hawthorne, J., Witcher, R. (ed.) TRAC 97: Proceedings of the Seventh Annual Theoretical Roman Archaeology Conference, Nottingham 1997, Oxbow Books, p. 99–111. PEARCE, J. (2001) Infants, Cemeteries and Communities in the Roman Provinces, în Davies, G., Gardner, A., Lockyear, K.  (ed.) TRAC 2000: Proceedings of the Tenth Annual Theoretical Roman Archaeology Conference, London 2000, Oxbow Books, p. 125–142. PEARLIN, L.I., SCHOOLER, C. (1978) The Structure of Coping. Journal of Health and Social Behavior 19(1), 2–21. PEEBLES, C.S., KUS, S.M. (1977) Some Archaeological Correlates of Ranked Soci‑ eties. American Antiquity 42(3), 421–448. PEEK, W. (1955) Griechische Vers-Inschriften. I. Grab-Epigramme, Akademie‑Verlag. PEKÁRY, T. (1961) Le « tribut » aux Perses et les finances de Philippe l’Arabe. Syria (Revue d’art oriental et d’archéologie) 38(3–4), 275–283. PETCULESCU, L.  (2006) The Roman Army as a Factor of Romanisation in the North-Eastern Part of Moesia Inferior, în Bekker-Nielsen, T.  (ed.) Rome and the Black Sea Region: Domination,Romanisation, Resistance, Aarhus University Press, p. 31–41. PETIT, P. (1976) Pax Romana, University of California Press. PETKOVIĆ, S. (2010) Rimske fibule u Srbiji od I do V veka n.e., Arheološki Institut Beograd. PETKOVIĆ, S., RUŽIĆ, M., JOVANOVIĆ, S., VUKSAN, M., ZOFFMANN, Z.K.  (2005) Roman and Medieval Necropolis in Ravna Near Knjaževac, Arheološki Institut Beograd. PETOLESCU, C.C.  (1995) Scurtă istorie a Daciei romane, Editura Didactică și Pedagogică. PETRE, A. (1987) La romanité en Scythie Mineure: IIe‑VIIe siècles de notre ère: recher‑ ches archéologiques, Association Internationale d’Etudes du Sud-Est Européen.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

439

PETRESCU, F.  (2002) Repertoriul monumentelor arheologice de tip Sântana de Mureş-Cerneahov de pe teritoriul României, Ars Docendi. PETRESCU, F. (2010) Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov: Arheologie şi istorie, în Măgureanu, A., Gáll, E. (eds.) Între stepă şi imperiu: Studii în onoarea lui Radu Harhoiu, Editura Renaissance p. 41–78. PETRESCU-DÂMBOVIȚA, M.  (1991) Acad. Emil Condurachi (1912–1987). Necrolog. Peuce 10, 589–592. PETRU, P. (1971) Hišaste žare Latobikov, Narodni Muzej Slovenije. PETTS, D. (1998) Burial and Gender in Late‑ and Sub-Roman Britain, în Forcey, C., Hawthorne, J., Witcher, R. (ed.) TRAC 97: Proceedings of the Seventh Annual Theoretical Roman Archaeology Conference, Nottingham 1997, Oxbow Books, p. 112–124. PIFTOR, V. (2009) Speranţa de viaţă, structura de vârstă şi mortalitatea populaţiei din Moesia Inferior în secolele I–III p. Chr., în Mihailescu‑Bîrliba, L. (ed.) Struc‑ turi etno‑demografice la Dunărea de Jos (Sec. I–VII p. Chr.), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, p. 21–100. PIKE, K.L. (1967) Language in Relation to a Unified Theory of the Structure of Human Behavior (ed. a II-a), Mouton. PIPPIDI, D.M.  (1959) Raport asupra activităţii şantierului Histria în campania 1956. MCA 5, 283–328. PIPPIDI, D.M.  (1973) În jurul datei tratatului Roma‑Callatis. Studii Clasice 15, 57–68. PIPPIDI, D.M. (1975) Scythica Minora: Recherches sur les colonies grecques du litto‑ ral roumain de la Mer Noire, Editura Academiei Republicii Socialiste România. PLUTON, S., ADRIAN, Y.-M., KLIESCH, F., COTTARD, A. (2008) La nécropole gallo‑romaine du “Clos au Duc” à Évreux (Eure): des sépultures du Ier siècle apr. J.-C. Revue archéologique de l’Ouest 28, 209–260. POE, J.P. (1984) The Secular Games, the Aventine, and the Pomerium in the Cam‑ pus Martius. Classical Antiquity 3, 57–81. POENARU-BORDEA, G. (1971) Numismatica şi distrugerea Histriei în secolul al III‑lea. Studii şi Cercetări Numismatice 5, 91–113. POENARU-BORDEA, G.  (1976) Monnaies byzantines des Vie‑Vile siècles en Dobrudja, în Berza, M., Stănescu, E. (ed.) Actes du XIVe congrès international des études byzantines: Bucarest, 6–12 septembre 1971, vol. 3, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 203–213. POHL, W. (2018) The Avars: A Steppe Empire in Central Europe, 567–822, Cornell University Press. POHLSANDER, H.A. (1982) Did Decius Kill the Philippi? Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte 31(2), 214–222. POHLSANDER, H.A.  (1984) Crispus: Brilliant Career and Tragic End. Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte 33(1), 79–106. POLLOCK, L.A.  (1983) Forgotten Children: Parent-Child Relations From 1500 to 1900, Cambridge University Press, Cambridge.

440

Ciprian Crețu

POMEROY, S.B.  (1983) Infanticide in Hellenistic Greece, în Cameron, A., Kurt, A. (ed.) Images of Women in Antiquity, Croom Helm, p. 207–222. POPESCU, D. (1956) Cercetări arheologice în Transilvania. MCA 2, 41–250. POPESCU, E. (1976) Inscripţiile greceşti si latine din secolele IV–XIII descoperite în România, Editura Academiei Republicii Socialiste România. POPESCU, E. (1994) Les antiquités paléochrétiennes d’Histria, în Popescu, E. (ed.) Christianitas daco‑romana – Florilegium studiorum, Editura Academiei Române, p. 306–396. POPILIAN, G., BONDOC, D. (2012) The Roman and Late Roman Cemetery of Suci‑ dava‑Celei: The Excavations from 1969–1983, Museum of Oltenia, Craiova. POPOVA, T., HRISTOVA, I. (2018) Trees of Eternity – Pinus Pinea L. in Daily Life, Rituals, Religion and Symbolism. Archaeobotanical Evidence from the Territory of Bulgaria. Journal of Archaeological Science: Reports 19, 987–991. POPOVIĆ, I. (2019) Lead Seals With Tetrarchic Busts From the Imperial Palace in Sirmium. Старинар / Starinar 69, 273–285. PORENA, P. (2013) Le origini della prefettura del pretorio tardoantica, Saggi di storia antica 20, „L’Erma” di Bretschneider. POTTER, D.S. (2004) The Roman Empire at Bay, AD 180–395, Routledge. POTTER, D.S. (2013) Constantine the Emperor, Oxford University Press. POTTHOFF, S.E. (2017) Christian Burial Ad Sanctos at Carthage: Pressing on to Heaven in the Paradisal Realm of the Cemetery, în Potthoff, S.  E., The After‑ life in Early Christian Carthage: Near-Death Experiences, Ancestor Cult, and the Archaeology of Paradise, Routledge, 160–182. POULTER, A. (1980) Rural Communities (Vici and Komai) and Their Role in the Organisation of the Limes of Moesia Inferior, în Hanson, W.S., Keppie, L.J.F. (ed.) Roman Frontier Studies: Papers Presented to the 12th International Congress of Roman Frontier Studies, 1979, BAR International Series 71, Oxford, p. 729–744. PREDA, C. (1980) Callatis – necropola romano‑bizantină, Editura Republicii Soci‑ aliste România. PREDA, C. DOICESCU, A. (1966) Zidul de apărare din epoca elenistică, în Condu‑ rachi, E. (ed.) Histria II. Monografie arheologică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 295–334. PREDA, C., CHELUȚĂ GEORGESCU, N. (1975) Săpăturile de salvare de la Manga‑ lia din 1972 – necropola callatiană din zona stadionului. Pontica 8, 55–75. PREDA, C., HAMPARȚUMIAN, N.  (1973) Histria III.  Descoperirile monetare 1914–1970, Editura Academiei Republicii Socialiste România. PREDA, C., POPESCU, E., DIACONU, P. (1962) Săpăturile arheologice de la Man‑ galia (Callatis). MCA 8, 451–452. PREMERSTEIN, A. von (1913) Untersuchungen zur Geschichte des Kaisers Mar‑ cus. Klio 13, 70–104. PRESTON, S.H., VAN DE WALLE, E. (1978) Urban French Mortality in the Nine‑ teenth Century. Population Studies 32(2), 275–97. PREUS, R.H., MARVIK, O.J., SELVIG, K.A., BENNIKE, P. (2011) Ancient Bacterial

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

441

DNA (aDNA) in Dental Calculus from Archaeological Human Remains. Jour‑ nal of Archaeological Science 38(8):1827–1831. PRODROMÍDIS, P.I.  (2006) Another View on an Old Inflation: Environment and Policies in the Roman Empire up to Diocletian’s Price Edict (Report of the Cen‑ tre of Planning and Economic Research 85), Centre of Planning and Economic Research – Athens. PRÖTTEL, P.-M.  (1991) Zur Chronologie der Zwiebelknopffibeln. Jahrbuch des Römisch-germanischen Zentralmuseums Mainz 35, 347–372. PROUT, A., JAMES, A. (1990) A New Paradigm for the Sociology of Childhood? Provenance, Promise and Problems, în James, A., Prout, A. (ed.) Constructing and Reconstructing Childhood: Contemporary Issues in the Sociological Study of Childhood, The Flamer Press, p. 7–31. RADCLIFFE-BROWN, E.R.  (1922) The Andaman Islanders: A Study in Social Anthropology, Cambridge University Press. RADINI, A., NIKITA, E., BUCKLEY, S., COPELAND, L., HARDY, K.  (2017) Beyond Food: The Multiple Pathways for Inclusion of Materials Into Ancient Dental Calculus. American Journal of Physical Anthropology 162, 71–83. RADOSLAVOVA, G., DZANEV, G., NIKOLOV, N. (2011) The Battle at Abritus in AD 251: Written Sources, Archaeological and Numismatic Data. Archaeologia Bulgarica 15(3), 23–49. RADU, C., SZEREDAI, N., KELEMEN, B.  (2014) Bioanthropological Data for a Skeletal Sample Retrieved From the Extra Muros Necropolises of Histria. Pon‑ tica 47, 283–297. RAWLS, R.S. (2002) Political Factionalism and the Conversions of the Visigoths, teză de doctorat nepublicată, Emory University. RAWSON, B.  (2003) Children and Childhood in Roman Italy, Oxford University Press. READ, D.W. (2009) Artifact Classification: A Conceptual and Methodological Approach, Left Coast Press. REDDÉ, M. (1995) Dioclétien et les fortifications militaires de l’Antiquité tardive. Quelques considérations de méthode. Antiquité Tardive 3, 91–124. REDFERN, R.C., GOWLAND, R.L.  (2012) A Bioarchaeological Perspective on the Pre‑adult Stages of the Life Course: Implications for the Care and Health of Children in the Roman Empire, în Harlow, M., Larson Loven, L. (ed.) Families in the Roman and Late Antique World, Continuum, p. 111–140. REDŽIĆ, S. (2007) Nalazi rimskih fibule na nekropolama Viminacijuma, Centar za nove tehnologije, Arheološki institut Beograd. REECE, R.  (1982) Bones, Bodies, and Dis-Ease (Criteria for Cemetery Studies). Oxford Journal of Archaeology 1(1), 347–358. REED, K., LODWICK, L., LELEKOVIĆ, T., VULIĆ, H. (2019) Exploring Roman Ritual Behaviours Through Plant Remains from Pannonia Inferior. Environmen‑ tal Archaeology 24(1), 28–37. REES, R. (2004) Diocletian and the Tetrarchy, Edinburgh University Press.

442

Ciprian Crețu

RETIEF, F.P., CILLIERS, R. (2005) Causes of Death Among the Caesars (27 BC-AD 476). Acta Theologica 26(2):89–106 RETIEF, F.P., CILLIERS, R. (2006a) Burial Customs and the Pollution of Death in Ancient Rome: Procedures and Paradoxes. Acta Theologica 26(2), 128–146. RETIEF, F.P., CILLIERS, R. (2006b) Burial Customs, the Afterlife and the Pollution of Death in Ancient Greece. Acta Theologica 26(2), 44–61. RICHARDSON, J.S. (1975) The Triumph, the Praetors and the Senate in the Early Second Century B.C. The Journal of Roman Studies 65, 50–63. RICHARDSON, L. (1992) A New Topographical Dictionary of Ancient Rome, Johns Hopkins University Press. RICHMOND, I.A.  (1950) Archaeology and the After-Life in Pagan and Christian Imagery, Oxford University Press. RICHTER, W. (1974) Die Darstellung der Hunnen bei Ammianus Marcellinus (31,2,1–11). Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte 23(3), 343–377. RIDDLE, J.M. (1991) Oral Contraceptives and Early-Term Abortifacients During Classical Antiquity and the Middle Ages. Past and Present 132, 3–32. RILINGER, R.  (1988) Humiliores – Honestiores: zu einer sozialen Dichotomie im Strafrecht der römischen Kaiserzeit, R. Oldenbourg. RIVES, J.B. (2009) Interdisciplinary Approaches, în Potter, D. S. (ed.) A Companion to the Roman Empire, Blackwell Publishing, p. 98–112. ROBB, J. (2013) Creating Death. An Archaeology of Dying, în în Tarlow, S., Nils‑ son Stutz, L.(ed.) The Oxford Handbook of the Archaeology of Death and Burial, Oxford University Press, p. 441–457. ROBINSON, O. (1975) The Roman Law on Burials and Burial Ground. Irish Jurist 10(1), 175–186. ROLLE, R. (1979) Totenkult der Skythen, Walter de Gruyter. ROLLER, L.E. (1999) In Search of God the Mother: The Cult of Anatolian Cybele, University of California Press. RÖMPP, G. (1992) Husserls Phänomenologie der Intersubjektivität. Und ihre Bede‑ utung für eine Theorie intersubjektiver Objektivität und die Konzeption einer phänomenologischen Philosophie, Kluwer Academic Publishers. ROSENBLATT, P.C. (1993) Grief: The Social Context of Private Feelings, în Stroebe, M.S., Stroebe, W., Hansson, R.O.  (ed.) Handbook of Bereavement: Theory, Research, and Intervention, Cambridge University Press, p. 102–111. ROSENBLATT, P.C. (2001) A Social Constructionist Perspective on Cultural Diffe‑ rences in Grief, în Stroebe, M.S., Hanson, R.O., Stroebe, W., Schut, H.  (ed.) Handbook of Bereavement Research: Consequences, Coping, and Care, American Psychological Association, 285–300. ROTHSCHILD, N.A.  (1979) Mortuary Behaviour and Social Organization at Indian Knoll and Dickson Mounds. American Antiquity 44(4), 658–675. RUBEL, A., SOFICARU, A.D. (2012) Infant Burials in Roman Dobrudja. A Report of Work in Progress:the Case of Ibida (Slava Rusă), în Kogălniceanu, R. (ed.) Homines, Funera, Astra Proceedings of the International Symposium on Funerary

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

443

Anthropology, 5–8 June 2011, 1 Decembrie 1918 University (Alba Iulia, Romania), Archaeopress, p. 163–168. RUBIN, Z. (1981) The Conversion of the Visigoths to Christianity. Museum Helve‑ ticum 38(1), 34–54. RÜPKE, J. (1990) Domi militiae: die religiöse Konstruktion des Krieges in Rom, Franz Steiner Verlag. RUSEV, N. (2012) Burial Rituals in the Period of Late Antiquity on the Territory of the Province of Second Moesia, în Vagalinski, L.F., Sharankov, N., Torbatov, S. (ed.) The Lower Danube Roman Limes (1st–6th c. AD), Natsionalen Arheolo‑ gicheski Institut s Muzei (Balgarska Akademiya na Naukite), p. 381–403. RUSSELL, B. (1938/2004) (re‑ed.) Power: A New Social Analysis, Routledge. RUSU, M. (1962) The Prefeudal Cemetery of Noşlac (VI–VIIth Centuries). Dacia 6, 269–292. RUSU, M.  (1965) Cimitirul prefeudal de la Noşlac, în Probleme de Muzeografie, Cluj, p. 32–45. RUSU-BOLINDEȚ, V., BĂDESCU A. (2003–2005) Histria. Sectorul basilica extra muros. SCIVA 54–56, 103–130. RUSU-BOLINDEȚ, V., BĂDESCU, A.  (2009) Istria. Sector Bazilica extra muros, CCA, Campania 2008, p. 128–129. RUSU-BOLINDEŢ, V., BĂDESCU, A. LAZĂRESCU, V.A., DIMA, M., RADU, C., SZEREDAI, N. (2014) Recent Research at the Basilica Extra Muros in Histria at 100 Years Since the Initiation of Archaeological Research on the Site, MCA 10, 199–219. RUSU-BOLINDEŢ, V., BĂDESCU, A., LĂZĂRESCU, V.A.  (2010) Istria. Sector Basilica extra muros, CCA, Campania 2009, p. 87–90. RUSU-BOLINDEŢ, V., BĂDESCU, A., LĂZĂRESCU, V.A.  (2011) Istria. Sector Basilica extra muros, CCA, Campania 2010, p. 69–71. SALLER, R.P. (1994) Patriarchy, Property and Death in the Roman Family, Cam‑ bridge University Press. SALOMONE GAGGERO, E.  (1978) Relations politiques et militaires de Mithri‑ date VI Eupator avec les populations et les cités de la Thrace et avec les colonies grecques de la Mer Noire occidentale. Pulpudeva 2, 294–305. SANDYWELL, B. (1996) Presocratic Reflexivity: The Construction of Philosophical Discourse c. 600–450 B.C., Logological Investigations, Vol. 3, Routledge. ŠAROV, O. (2000) Die frühe Phase der Černjachov-Kultur, în Mączyńska, M. (ed.) Die spätrömische Kaiserzeit und die frühe Völkerwanderungszeit in Mittel- und Osteuropa, Wydawnictwo Universytetu Lódźkiego, p. 364–391. SATLOW, M. (2001) Jewish Marriage in Antiquity, Princeton University Press. SAUERWEIN, I. (1970) Die leges sumptuariae als römische Maßnahme gegen den Sittenverfall, Kurt Urlaub, Universität Hamburg. SAXE, A. (1970) Social Dimensions of Mortuary Practices, teză de doctorat nepubli‑ cată, University of Michigan. SAXER, V. (1980) Morts, Martyrs, Reliques en Afrique chretienne aux premiers siècles:

444

Ciprian Crețu

Les témoignages de Tertullien, Cyprien et Augustin a la lumiere de l’archeologie africaine, Beauchesne. SCHEID, J. (2003) An Introduction to Roman Religion, Indiana University Pres. SCHEIDEL, W. (1990) Probleme der Datierung des Costoboceneinfalls im Balkan‑ raum unter Marcus Aurelius. Historia 39, 493–498. SCHEIDEL, W. (1991a) Roman Age Structure: Evidence and Models. The Journal of Roman Studies 91, 1–26. SCHEIDEL, W. (1991b) Progress and Problems in Roman Demography, în Schei‑ del, W. (ed.) Debating Roman Demography, Mnemosyne Supplements 21, p. 1–81. SCHENK VON STAUFFENBERG, A.  G.  (1947) Das Imperium und die Völkerwanderung, H. Rinn. SCHIFFER, M. B. (1983) Toward the Identification of Formation Processes. Ameri‑ can Antiquity, 48(4), 675–706. SCHIFFER, M.  B.  (2010) Noncultural (Environmental) Formation Processes, în Schiffer, M.B.  (ed.) Behavioral Archaeology: Principles and Practice, Equinox Publishing, 42–52. SCHMIDT, L. (1934) Die Ostgermanen, Geschichte der deutschen Stämme bis zum Ausgang der Völkerwanderung, Beck. SCHÖRNER, H.  (2007a) Sepulturae graecae intra urbem: Untersuchungen zum Phänomen der intraurbanen Bestattungen bei den Griechen, Bibliopolis. SCHÖRNER, H. (2007b) Die griechische intraurbane Bestattung: eine identitätsstif‑ ten-de Ausnahme von der Regel?, în Sörries, R.  (ed.) Creating Identities: Die Funktion von Grabmalen und öffentlichen Denkmalen in Gruppenbildungspro‑ zessen (Kasseler Studien zur Sepulkralkultur 11), Arbeitsgemeinsch, Friedhof und Denkmal, p. 134–144. SCHRUMPF, S.  (2006) Bestattung und Bestattungswesen im Römischen Reich: Ablauf, soziale Dimension und ökonomische Bedeutung der Totenfürsorge im late‑ inischen Westen, V&R Unipress. SCHULZE-DÖRRLAMM, M.  (2002) Byzantinische Gürtelschnallen und Gürtel‑ beschläge im Römisch-Germanischen Zentralmuseums. Teil I: Die Schnallen ohne Beschläg, mit Laschenbeschläg und mit festem Beschläg des 6. bis 7. Jahrhunderts, Verlag des Römisch-Germanischen Zentralmuseums / Rudolf Habelt. SCHWARCZ, A.  (1992) Die gotischen Seezüge des 3. Jahrhunderts, în Pillinger, R., Pülz, A., Vetters, H.  (ed.) Die Schwarzmeerküste in der Spätantike und im frühen Mittelalter: Referate des dritten, vom 16. bis 19. Oktober 1990 durch die Antiquarische Abteilung der Balkan-Kommission der Österreichischen Akademie der Wissenschaften und das Bulgarische Forschungsinsitut in Österreich veran‑ stalteten Symposions, Österreichische Akademie der Wissenschaften, p. 47–57. SCHWARCZ, A. (1999) Cult and Religion among the Tervingi and the Visigoths and their Conversion to Christianity, în Heather, P. (ed.) The Visigoths. From the Migration Period to the seventh century. An Ethnografic Perspective, The Boydell Press. p. 447–472. SCOPACASA, R.  (2014) Gender and Ritual in Ancient Italy: A Quantitative

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

445

Approach to Grave Goods and Skeletal Data in Pre‑Roman Samnium. American Journal of Archaeology 118(2), 241–266. SCORPAN, C. (1980) Limes Scythiae: Topographical and Stratigraphical Research on the Late Roman Fortifications on the Lower Danube, BAR International Series 88, Oxford. SCORPAN, C. (1981) Cohors I Cilicum at Sacidava and Scythia Minor. The Journal of Roman Studies 71, 98–102. SCOTT SPEAL, C. (2016) A Paleodemographic / Mortuary Study of Graves from the Eastern Necropolis at Roman Viminacium. Archaeology and Science (Arheo‑ logija i prirodne nauke) 11, 167–186. SCOTT, E. (1992) Images and Contexts of Infants and Infant Burials: Some Thou‑ ghts on Some Cross-Cultural Evidence. Archaeological Review from Cambridge 11(1), 76–92. SCOTT, E. (1999) The Archaeology of Infancy and Infant Death, Archaeopress. SCRIMSHAW, N.S., TAYLOR, C.E., EVERETT GORDON, J.  (1968) Interactions of Nutrition and Infection, World Health Organization Monograph Series 57, Geneva. SCRIMSHAW, S.C.M. (1978) Infant Mortality and Behaviour in the Regulation of Family Size. Population Development Review 4(3), 383–403. SCRIMSHAW, S.C.M. (1984) Infanticide in Human Populations: Societal and Indi‑ vidual Concerns, în Hausfater, G., Blaffer Hrdy, S. (ed.) Infanticide: Comparative and Evolutionary Perspectives, Aldine. ŠČUKIN, M., KAZANSKI, M., SHAROV, O. (2006) Des les goths aux huns: le nord de la mer Noire au Bas-Empire et a l’époque des grandes migrations, BAR Interna‑ tional Series 1535, Oxford. SEAFORD, R. (1994) Reciprocity and Ritual: Homer and Tragedy in the Developing City State, Clarendon Press. SHAW, B.D. (1990) Raising and Killing Children: Two Roman Myths. Mnemosyne 54(1), 31–77. SHENNAN, S. (1975) The Social Organization at Branč. Antiquity 49(196), 279–288. SHEVLIN, M., ELKLIT, A.  (2012) The Latent Structure of Posttraumatic Stress Disorder: Different Models or Different Populations? Joumal of Abnormal Psychology 121(3), 610–615. SHORTER, E. (1976) The Making of the Modern Family. William Collins. SILBERMAN, N.A., BAUER, A.A.  (2012) The Oxford Companion to Archaeology (vol. 1, ed. a II-a), Oxford University Press. SILVA, F.C. (2015) The Funerary Practice of Cremation at Augusta Emerita (Mérida, Spain) During High Empire: Contributions from the Anthropological Analysis of Burned Human Bone, în Thompson, T. (ed.) The Archaeology of Cremation: Burned Human Remains in Funerary Studies, Oxbow Books, p. 123–150. SIMION, G. (1984) Descoperiri noi in necropola de la Noviodunum. Raport preli‑ minar. Peuce 9, 75–88.

446

Ciprian Crețu

SIMION, G. (1994) Rituri şi ritualuri funerare practicate în necropola romană de la Noviodunum. Pontica 27, 91–105. SIMION, G. (2007) Le rapport entre les tombes de la nécropole tumulaire romaine et la société de Noviodunum au IIème ap. J.-C. Istros 1, 177–194. SIMONTON, M.  (2017) Classical Greek Oligarchy: A Political History, Princeton University Press. SÎMPETRU, M.  (1971) Situaţia imperiului romano‑bizantin la Dunărea de Jos la sfârşitul secolului al VI‑lea şi începutul celui de‑al VII‑lea. SCIV 22(2), 217–242. SION, A., SUCEVEANU, A. (1974) Contribuţii stratigrafice la urbanistica Histriei romane (secolele II–VI e.n.). Revista Muzeelor şi Monumentelor. Seria Monu‑ mente Istorice şi de Artă 43(1), 5–15. SMALL, A., SMALL, C., ABDY, R., DE STEFANO, A., GIULIANI, R., HENIG, M., JOHNSON, K., KENRICK, P., PROWSE, T., VANDERLEEST, H. (2007) Exca‑ vation in the Roman Cemetery at Vagnari, in the Territory of Gravina in Puglia, 2002. Papers of the British School at Rome 75, 123–229. SMITH, P., KAHILA, G. (1992) Identification of Infanticide in Archaeological Sites: A Case Study from the Late Roman-Early Byzantine Periods at Ashkelon, Israel. Journal of Archaeological Science 19, 667–675. SOFAER DEREVENSKI, J. (1994) Where are the Children? Accessing Children in the Past. Archaeological review of Cambridge 13, 7–20. SOFAER, J. (2011) Towards a Social Bioarchaeology of Age, în Agarwal, S. C., Glen‑ cross, B. A. (ed.) Social Bioarchaeology, John Wiley & Sons, p. 283–311. SOFAER, J., SØRENSEN, M.L.S. (2013) Death and Gender, în Tarlow, S., Nilsson Stutz, L.(ed.) The Oxford Handbook of the Archaeology of Death and Burial, Oxford University Press, p. 527–542. SOFICARU, A.  (2006–2007) Anthropological Researches Regarding the RomanByzantine Province Scythia. Annuaire Roumain d’Anthropologie 43–44, 9–14. SOFICARU, A.D.  (2007) Propunere pentru o tipologie uniformă a mormintelor romano‑bizantine din Dobrogea. PEUCE (S.N.) 5, 297–312. SOFICARU, A.D. (2011) Populaţia provinciei Scythia în perioada romano‑bizantină, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. SOFICARU, A.D., MIRIȚOIU, N., SULTANA, N.M., GĂTEJ, M.M., CONSTANTI‑ NESCU, M.D. (2004) Analiza antropologică a osemintelor descoperite în cam‑ pania din 2002, în necropola romano‑bizantină de la Slava Rusă (jud. Tulcea), Peuce S.N. 2(15), 329–386. SOFIELD, C.  M.  (2015) Living with the Dead: Human Burials in Anglo‑Saxon Settlement Contexts. Archaeological Journal 172(2), 351–388. SOJA, E. W. (1980) The Socio‑Spatial Dialectic. Annals of the Association of Ameri‑ can Geographers 70(2), 207–225. SOJA, E.  W. (1989) Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory, Verso. SOPRONI, S. (1978) Der spätrömische Limes zwischen Esztergom und Szentendre: das Verteidigungssystem der Provinz Valeria im 4. Jahrhundert, Akádemiai Kiadó.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

447

SOURVINOU-INWOOD, C.  (1981) To Die and to Enter the House of Hades: Homer, Before and After, în Whaley, J. (ed.) Mirrors of Mortality: Studies in the Social History of Death, Taylor & Francis Group, p. 15–39. SOURVINOU-INWOOD, C. (1983) A Trauma in Flux: Death in the Eight Century and After, în Hägg, R. (ed.) The Greek Renaissance of the Eighth Century B.C.: Tradition and Innovation: Proceedings of the Second International Symposium at the Swedish Institute in Athens, 1–5 June, 1981, Svenska Institutet in Athen, p. 33–48. SOUTHERN, P. (2001) The Roman Empire from Severus to Constantine, Routledge. SPAULDING, A.C. (1954) Reply to Ford. American Antiquity 19(4), 391–393. SPRAGUE, R. (2005) Burial Terminology: A Guide for Researches, AltaMira Press. SREJOVIĆ, D.  (2001) Miloje M.  Vasić, tvorac srpske arheološke nauke, în Jović, V. (ed.) Iskustva prošlosti. Искуства прошлости Изабрани чланци и студије / Izabrani članci i studije, Ars libri – Kremen, p. 213–218. STANC, S. (2006) Relaţiile omului cu lumea animală. Arheozoologia secolelor IV–X pentru zonele extracarpatice de est şi de sud ale României, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. STANC, S., BEJENARU, L. (2004) Animal Offerings Found in Necropoleis Belon‑ ging to Sântana of Mureş Cerniahov Culture From the East and the South Extra‑Carpatian Zones of Romania, în O’Day, S.  J., Van Neer, W., Ervynck, A. (ed.) Behaviour Behind Bones: The Zooarchaeology of Ritual, Religion, Status and Identity, Oxbow, p. 14–19. STEAD, I.M. (1980) Rudston Roman Villa, Yorkshire Archaeological Society. ȘTEFAN, A.S. (1971) Cercetari aerofotografice privind topografia urbana a Histriei I. Epoca romana (sec. I–III e.n.). Revista Muzeelor şi Monumentelor. Seria Monu‑ mente Istorice şi de Artă 43(1), 39–51. ȘTEFAN, A.S. (1975) Cercetări aerofotografice privind topografia urbană a Histriei. II.  Epoca romană târzie (sec.  III–IV e.n.). Revista Muzeelor şi Monumentelor. Seria Monumente Istorice şi de Artă 44(2), 51–62. ȘTEFAN, A.S. (1976) Cercetări aerofotografice privind topografia urbană a Histriei. III. Epoca romană târzie (sec. IV–VII e.n.). Revista Muzeelor şi Monumentelor. Seria Monumente Istorice şi de Artă 45(1), 43–51. STEIN, G.J. (1999) Material Culture and Social Identity: the Evidence for a 4th Mil‑ lennium BC Mesopotamian Uruk Colony at Hacinebi, Turkey. Paléorient 25(1), 11–22. STERN, H. (1953) Le Calendrier de 354. Étude sur son texte et sur ses illustrations, Librairie Orientaliste Paul Geuthner. STICKLER, T.  (2007) The Foederati, în Erdkamp, P.  (ed.) A Companion to the Roman Army, Blackwell Publishing. STOCKWELL, E. (1993) Infant Mortality, în Kiple, K. (ed.) The Cambridge World History of Human Disease, Cambridge University Press, p. 224–229. STOEV, K. (2017) Notes on Decius’ Gothic War in the Light of the New Fragments

448

Ciprian Crețu

by Dexippus of Athens. ORPHEUS. Journal of Indo‑European and Thracian Stu‑ dies 23–24, 80–92. STONE, L. (1977) The Family, Sex and Marriage in England 1500–1800. Weidenfeld and Nicholson. STRAUB, J. (1943) Die Wirkung der Niederlage bei Adrianopel auf die Diskussion über das Germanenproblem in der spätrömischen Literatur. Philologus 95(1–4), 255–286. STROEBE, M., HANSSON, R., SCHUT, H., STROEBE, W. (ed.) (2008) Handbook of Bereavement Research and Practice: Advances in Theory and Intervention, American Psychological Association. STROUX, J.  (1944) Die zu Vojvoda gefundene Hafeninschrift. Hermes 79(3–4), 192–206. STRUCK, M.  (1995) Analysis of Social and Cultural Diversity on Rural Burial Sites in North-Eastern Raetia, în Rush, P. (ed.) Theoretical Roman Archaeology: Second Conference Proceedings, Avebury, p. 70–80. SUCEVEANU, A. (1969) Observations sur la stratigraphie des cités de la Dobrogea aux IIe – IVe siècles à la lumière des fouilles d’Histria. Dacia 13, 329–366. SUCEVEANU, A. (1971) În legătură cu data de anexare a Dobrogei de către romani. Pontica 4, 106–123. SUCEVEANU, A.  (1982) Histria VI: Les Thermes romains, Editura Academiei Republicii Socialiste România. SUCEVEANU, A. (2007) Histria XIII. La Basilique Épiscopale, Editura Academiei Române. SUCEVEANU, A. (2009) Opuscula Scythica, Editura Academiei Române. SUCEVEANU, A. (2010) Contribuţie la cunoaşterea romanităţii vest-pontice. Stu‑ diu de caz: Histria. Pontica 43, 25–33. SUCEVEANU, A., BARNEA, A. (1988) La Dobroudja romaine et romano‑byzan‑ tine. Histoire, économie et romanisation. Dialogues d’histoire ancienne 14, 119–152. SUCEVEANU, A., BARNEA, A.  (1991) La Dobroudja romaine, Editura Enciclopedică. SUCEVEANU, A., SCORPAN, C.  (1971) Stratigrafia Histriei romane târzii în lumina săpăturilor din 1969 şi 1970 în sectorul central. Pontica 4, 155–172. SUCEVEANU, A., ZAHARIADE, M., TOPOLEANU, F., POENARU-BORDEA, G. (2003) Halmyris I. Monografie arheologică, Editura Neremia Napocae. SUSEN, S. (2015) The ‘Postmodern Turn’ in the Social Sciences, Palgrave Macmillan. SUSKI, R. (2013) The Titles “Dacicus Maximus” and “Carpicus Maximus” in the Imperial Propaganda of the Third and the First Half of the Fourth Century. EOS: commentarii Societatis Philologae Polonorum 1, 139–159. SZÁDECZKY-KARDOSS, S.  (1986) Avarica: über die Awarengeschichte und ihre Quellen, Opuscula Byzantina 8, Szegedi Tudományegyetem. SZÁDECZKY-KARDOSS, S.  (1998) Az avar történelem forrásai 557-től 806-ig. Quellen der awarischen Geschichte von 557 bis 806, Balassi Kiadó.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

449

SZAMALEK, J. K. (2014) Greeks and the Peoples of the Black Sea Region. Beyond Ethnicity and Identity: An Archaeology of Commonalities. Dialogues d’histoire ancienne. Supplément 10, 53–80. SZIDAT, J. (1979) Die Usurpation des Eugenius. Historia: Zeitschrift für Alte Geschi‑ chte 28(4), 487–508. SZIDAT, J. (1998) Die Dobrudscha in den Res Gestae des Ammianus Marcellinus. Zu den Ortsbezeichnungen Oppidum Salices (31,7,5) und Vicus Carporum (27,5,5), în Baumann, V.  H.  (ed.) La politique édilitaire dans les provinces de l’Empire romain: IIème – IVème siècles après J.-C.: actes du IIIe Colloque Rou‑ mano‑Suisse La Vie Rurale dans les Provinces Romaines: Vici et Villae (Tulcea, 8–15 octobre 1995), Institutul de Cercetări Eco‑Muzeale, p. 25–34. TÄCKHOLM, V., TÄCKHOLM, G. (1941) Flora of Egypt. Vol. 1 Pteridophyta, Gym‑ nospermae and Angiospermae, part Monocotyledones: Typhaceae – Gramineae, Université Fouad 1er. TAFARO, S. (1991) La pubertà a Roma: Profili giuridici, Cacucci. TAINTER, J. (1973) The Social Correlates of Mortuary Patterning at Kaloko, North Kona, Hawaii. Archaeology & Physical Anthropology in Oceania 8(1), 1–11. TAINTER, J. (1978) Mortuary Practices and the Study of Prehistoric Social Systems, în Schiffer, M. (ed.) Advances in Archaeological Method and Theory, vol. 1, Aca‑ demic Press, p. 105–141. TANNENBAUM, R. (2016) How the Goths Won: The Battle of Adrianople, its Cau‑ ses, Courses, and Consequences, în Lieu, S. N.C., McKechnie, P. (ed.) Aspects of the Roman East: papers in honour of Professor Fergus Millar, vol. 2., Brepols, p. 222–251. TELEAGĂ, E.  (1999) Despre cronologia descoperirilor funerare de la Corbu si Nuntasi. SCIVA 50(1–2), 33–44. TELEAGĂ, E., ZIRRA, V. (2003) Die Nekropole des 6.–1. Jhs. V.Chr. Von Istria Bent bei Histria: Archäologische Untersuchungen zur Bevölkerung in der westlichen Schwarzmeerregion, Verlag Marie Leidorf. TEODOR, D.G. (1991) Piese vestimentare bizantine din secolele VI–VIII în spaţiul carpato‑dunăreano‑pontic, A. Catarame cu placa fixă. Arheologia Moldovei 14, 117–138. TEODOR, E.S. (2002) Epoca romană târzie şi cronologia atacurilor transdanubi‑ ene. Analiza componentelor etnice şi geografice (partea întâi, de la 469 la 565). Muzeul Naţional 14, 3–35. TEODOR, E.S.  (2003) Epoca romană târzie şi cronologia atacurilor transdanibi‑ ene. Analiza componentelor etnice şi geografice (partea a doua, de 565 la 626). Muzeul Naţional 15(1), 3–36. THIBAULT, J.C. (1964) The Mystery of Ovid’s Exile, University of California Press. THOMPSON KLEIN, J.  (1996) Crossing Boundaries: Knowledge, Disciplinarities, and Interdisciplinarities, University of Virginia Press. THOMPSON, E.A. (1956) The Date of the Conversion of the Visigoths. The Journal of Ecclesiastical History 7(1), 1–11.

450

Ciprian Crețu

THOMPSON, N. ALLAN, J. CARVERHILL, P.A., COX, G.R., DAVIES, B., DOKA, K., GRANEK, L., HARRIS, D., HO, D., KLASS, D., SMALL, N., WITTKOWSKI, J.  (2016) The Case for a Sociology of Dying, Death, and Bereavement. Death Studies 40(3), 172–181. TILLEY, C. (1999) Metaphor and Material Culture, Blackwell. TOCILESCU, G.G.  (1891) Neue Inschriften aus der Dobrudscha. Archäologischepigraphische Mitteilungen aus Österreich-Ungarn 14, 10–37. TOPÁL, J. (1993) Roman Cemeteries of Aquincum, Pannonia: the Western Cemetery (Becsi Road) 1, Aquincum Nostrum. TOPÁL, J. (2003) Roman Cemeteries of Aquincum, Pannonia: the Western Cemetery (Bécsi Road) II, Budapest Historical Museum. TORBATOV, S. (2015) Palatium/Palatiolum (античното селище при с. Байкал, Плевенско) / Palatium/Palatiolum (antichnoto selishte pri s. Baĭkal, Plevensko). Bulgarian e‑Journal of Archaeology 5(1), 15–36. TÖRÖK, G. (1980–1981) Avar kori temetö Csengelén (Szeged-Csengele, Feketeha‑ lom). Móra Ferenc Múzeum Évkönyve 1, 43–62. TOROPU, O., TĂTULEA, C. (1987) Sucidava‑Celei, Editura Sport-Turism. TOYNBEE, J.M.C.  (1971) Death and Burial in the Roman World, Johns Hopkins University Press. TRAVLOS, J., FRANTZ, A. (1965) The Church of St. Dinoysius the Areopagite and the Palace of the Archbishop of Athens in the 16th Century. Hesperia 34(3), 157–202. TRAYKOVA, L. (2017) Коланът южно от Долен Дунав – края на ІІІ – началото на VІІ в. / Kolanat yuzhno ot Dolen Dunav – kraya na ІІІ – nachaloto na VІІ v., Natsionalen Arheologicheski Institut s Muzei (Balgarska Akademiya na Naukite). TRENTIN, L.  (2011) Deformity in the Roman Imperial Court. Greece & Rome 58(2), 195–208. TRÉZINY, H. (2012) Les espaces périurbains dans les villes grecques d’Occident, în Ménard, H., Plana‑Mallart, R.  (ed.) Le paysage périurbain en Méditerranée occidentale pendant la Protohistoire et l’Antiquité, Actes du Colloque international Institut Catalan d’Archéologie Classique Tarragone, 6–8 mai 2009, Presses univer‑ sitaires de la Méditerranée, p. 33–45. TRIGGER, B.G. (2006) Culture‑Historical Archaeology, în Trigger, B. G., A History of Archaeological Thought (ed. a II-a), Cambridge University Press, p. 211–313. TSIRKIN, J.B. (1988) Two Ways of Romanization of Spain. Klio 70(2), 477–485. TUDOR, D. (1941) Sucidava II. Dacia 7–8, 359–400. TURCHIN, P., SCHEIDEL, J.  (2009) Coin Hoards Speak of Population Declines in Ancient Rome. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America 106(41), 17276–17279. TZAMALIKOS, P. (1991) Origen and the Stoic View of Time. Journal of the History of Ideas 52(4), 535–561.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

451

UNGUREANU, M., RADU, L.  (2006) Cercetări arheologice în necropola romano‑bizantină de la Callatis. Pontica 39, 259–278. URBAINCZYK, T. (1997) Socrates of Constantinople: Historian of Church and State, University of Michigan Press. UTTLEY, M., CRAWFORD, M.H. (2006) Biological Indicators of Fuctional Age, în Sauvain-Dugerdil, C., Léridon, H., Mascie‑Taylor, C.G.N. (ed.) Human Clocks: The Bio‑cultural Meanings of Age, Peter Lang, p. 85–100. VAAN, M.A.C. DE (2008) Etymological Dictionary of Latin and the Other Italic Lan‑ guages, Leiden Indo‑European etymological dictionary series 7, Brill. VAGI, D.L. (2000) Coinage and History of the Roman Empire. Volume One: History, Fitzroy Dearborn Publishers. VALLET, J. (1968) La cité et son territoire dans les colonies grecques d’occident, în La città e il suo territorio: atti del settimo Convegno di studi sulla Magna Grecia, Taranto 8–12 ottobre 1967, L’Arte tipografica Napoli, p. 67–142. VAN ANDRINGA, W. (1998) Observations sur les associations de citoyens romains dans les trois Gaules. Cahiers du Centre Gustave Glotz 9, 165–175. VAN ANDRINGA, W. (2003) Cités et communautés d’expatriés installées dans l’empire romain: le cas des cives Romani consistentes, în Belayche, N., Mimouni, S.  (ed.) Les communautés religieuses dans le monde gréco‑romain. Essais de définition, Bibliothèque de l’Ecole des Hautes Etudes, Sciences Religieuses 117, Brepols, p. 49–60. VAN ANDRINGA, W., DUDAY, H., LEPETZ, S., JOLY, D., LIND, T. (2013) Mourir à Pompéi: fouille d’un quartier funéraire de la nécropole romaine de Porta Nocera (2003–2007), Collection de l’École française de Rome 468, École française de Rome. VAN DE WALLE, E., PRESTON, S.H. (1974) Mortalité de l’enfance au XIXe siècle à Paris et dans le département de la Seine. Population 1, 89–107. VAN DOORSELAER, A. (1967) Les nécropoles d’époque romaine en Gaule septentri‑ onale, Dissertationes archaeologicae Gandenses 10, De Tempel. VAN GANSBEKE, P. (1952) Les invasions germaniques en Gaule sous le règne de Postume (259–268) et le témoignage des monnaies. Revue Belge de Numisma‑ tique 98, 5–30. VAN GANSBEKE, P. (1955) Les trésors monétaires d’époque romaine en Belgique. Revue Belge de Numismatique 101, 5–54. VAN GENNEP, A. (1909/1981) Les Rites de Passage, Picard. VAN N.  VILJOEN, G.  (1959) Plato and Aristotle on the Exposure of Infants at Athens. Acta Classica 2, 58–69. VAN NORT, R.M. (2007) The Battle of Adrianople and the Military Doctrine of Vege‑ tius, teză de doctorat, City University of New York. VAN’T DACK, E. (1973) De zegecognomina van Keizer Probus, în Zetesis. Album amicorum door vrienden en collega’s aangeboden aan Prof. Dr. E.  de Strycker. Gewoon Hoogleraar aan de Universitaire Faculteiten Sint-Ignatius te Antwerpen

452

Ciprian Crețu

ter gelegenheid van zijn vijfenzestigste verjaardag, De Nederlandsche Boekhan‑ del, p. 566–579. VAQUERIZO, D. (2015) Crematio et humatio in Hispania: Cordubensium mos (2. Jahrhundert v. Chr. bis zum 2. Jahrhundert n.Chr.), în Faber, A., Fasold, P., Struck, M., Witteyer, M. (ed.) Körpergräber des 1.–3. Jahrhunderts in der römischen Welt: Internationales Kolloquium Frankfurt am Main, 19.–20.11.2004, Schriften des Archäologischen Museums Frankfurt 21, Archäologisches Museum Frankfurt, p. 271–290. VÁRADY, L. (1969) Das letzte Jahrhundert Pannoniens (376–476), A.M. Hakkert. VARBANOV, V. (2012) Barbarian Invasions in the Roman Provinces of Lower Moe‑ sia and Thrace in the Mid-Third Century and the Coin Hoards from That Period, în Vagalinski, L.F., Sharankov, N., Torbatov, S. (ed.) The Lower Danube Roman Limes (1st–6th c. AD), Natsionalen Arheologicheski Institut s Muzei (Balgarska Akademiya na Naukite), p. 289–309. VASIĆ, M. (1907) Неколике гробне конструкције из Виминацијума / Nekolike grobne konstrukcije iz Viminacijuma. Старинар / Starinar 2(1), 66–98. VASILIEV, A.A. (2013) Константин Великий vs. «меотийские савроматы»: три вопроса к Зосиму / Konstantin Velikiy vs. «meotiyskiye savromaty»: tri voprosa k Zosimu. Stratum plus. Археология и культурная антропология 4, 245–260. VERBOVEN, K. (2009) Magistrates, Patrons and Benefactors of Voluntary Asso‑ ciations: Status Building and Romanisation in the Spanish, Gallic and German Provinces of the Roman Empire, în Antela Bernárdez, B., Ñaco del Hoyo, T. (ed.) Transforming Historical Landscapes in the Ancient Empires: Proceedings of the First Workshop, December 16–19th 2007, Area of Research in Studies from Antiquity, Universitat Autonoma de Barcelona, BAR International Series 1986, Archaeopress, p. 159–167. VERMASEREN, M.J.  (1956) Corpus Inscriptionum et Monumentorum Religionis Mithriacae 1, Martinus Nijhoff. VERMASEREN, M.J. (1989) Corpus cultus Cybelae Attidisque VI. Germania, Rae‑ tia, Noricum, Pannonia, Dalmatia, Macedonia, Thracia, Moesia, Dacia, Regnum Bospori, Colchis, Scythia et Sarmatia, Etudes préliminaires aux religions orienta‑ les dans l’Empire Romain 50, Brill. VERVAET, F.J. (2007) The reappearance of the supra‑provincial commands in the late second and early third centuries C.E.: constitutional and historical consi‑ derations, în Hekster, O., Klejn, de G., Slootjes, D. (ed.) Crises and the Roman Empire: Proceedings of the Seventh Workshop of the International Network Impact of Empire (Nijmegen, June 20–24, 2006), Impact of Empire 7, Brill, p. 125–139. VESPREMEANU-STROE, A., PREOTEASA, L., HANGANU, D., BROWN, A.G., BÎRZESCU, I., TOMS, P., TIMAR-GABOR, A. (2013) The Impact of the Late Holocene Coastal Changes on the Rise and Decay of the Ancient City of Histria (Southern Danube Delta). Quaternary International 293:245–256. VINOKUR, I.S.  (1972) Історія та культура черняхівських племен

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

453

Дністро-Дніпровського межиріччя ІІ–Vст. н.е. / Istorija ta kul’tura černjachivs’skych plemen Dnistro‑Dniprovs’kogo mežyriččja 2–5 st. n. e., Naukova Dumka. VISSCHER, F. DE (1963) Le droit des tombeaux romains, Giuffré. VULPE, R. (1928) Activitatea archeologică în Dobrogea în cei 50 de ani de stăpâ‑ nire românească. Analele Dobrogei 9 (1), 117–144. VULPE, R., BARNEA, I.  (1968) Românii la Dunărea de Jos, Editura Academiei Republicii Socialiste România. WADE, D. (2006) Symmetry: The Ordering Principle, Wooden Books / Walker and Company. WAGENVOORT, V. (1980) I. Pietas, în Wagenvoort, V., Pietas: Selected Studies in Roman Religion, Brill. WALKER, P.L., JOHNSON, J.R., LAMBERT, P.M. (1988) Age and Sex Biases in the Preservation of Human Skeletal Remains. American Journal of Physical Anthro‑ pology, 76(2), 183–188. WANKE, U. (1990) Die Gotenkriege des Valens: Studien zu Topographie und Chrono‑ logie im unteren Donauraum von 366–378 n. Chr., Peter Lang. WARINNER, C., HERBIG, A., MANN, A., FELLOWS YATES, J.A., WEIß, C.L., BURBANO, H.A., ORLANDO, L., KRAUSE, J. (2017) A Robust for Microbial Archaeology. Annual Review of Genomics and Human Genetics 18, 321–356. WARINNER, C., SPELLER, C., COLLINS, J.M., LEWIS JR, C.M. (2015) Ancient Human Microbiomes. Journal of Human Evolution 79, 125–136. WATSON, A. (1999) Aurelian and the Third Century, Routledge. WEAVER, P.R.C. (1965) The Father of Claudius Etruscus: Statius, Silvae 3. 3. The Classical Quarterly 15(1), 145–154. WEBSTER, G.S. (2008) Culture History: a Culture‑Historical Approach, în Alexan‑ der Bentley, R., Maschner, H.D.G., Chippindale, C. (ed.) Handbook of Archaeo‑ logical Theories, AltaMira Press, p. 11–28. WHEELER, E.L.  (1998) Constantine’s Gothic Treaty of 332: A Reconsideration of Eusebius VC 4.5–6, în Zahariade, M. (ed.) The Roman Frontier at the Lower Danube 4th–6th Centuries. The Second International Symposium (Murighiol/ Halmyris, 18–24 August 1996), Romanian Institute of Thracology, p. 81–94. WHITBY, M.  (1988) The Emperor Maurice and His Historian: Theophylact Simo‑ catta on Persian and Balkan Warfare, Clarendon Press. WHITE, J.F. (2005) Restorer of the World: The Roman Emperor Aurelian, Spellmount. WHITE, N.C.C.  (2007) Catering for the Cultural Identities of the Deceased in Roman Britain: Interpretative Potential and Problems, în Croxford, B., Ray, N., Roth, R., White, N. (ed.) TRAC 2006: Proceedings of the Sixteenth Annual Theoretical Roman Archaeology Conference, Cambridge 2006, Oxbow Books, p. 115–132. WHITTAKER, C.R. (1994) Frontiers of the Roman Empire. A Social Ad Economic Study, Johns Hopkins University Press. WIEDEMANN, T. (1998) Adults and Children in the Roman Empire, Routledge.

454

Ciprian Crețu

WIEDEMANN, T. E. J. (1986) Between Men and Beasts: Barbarians in Ammianus Marcellinus, în Moxon, I.S., Smart, D.J., Woodman, A.J. (ed.) Past Perspectives: Studies in Greek and Roman Historical Writing: Papers Presented at a Conference in Leeds, 6–8 April 1983, Cambridge University Press, p. 189–211. WIENER, N.  (1950) The Human Use of Human Beings: Cybernetics and Society, University of Michigan: Houghton Mifflin. WILCOX, A. (2005) Sympathetic Rivals: Consolation in Cicero’s Letters. The Ame‑ rican Journal of Philology 126(2), 237–255. WILLCOX, G.H. (1977) Exotic Plants from Roman Waterlogged Sites in London. Journal of Archaeological Science 4(3), 269–282. WILLIAMS, C.K. (1982) The Early Urbanization of Corinth. Annuario della scuola archeologica di Atene e delle missioni italiane in oriente 62, 9–21. WILLIAMS, H.  (1999) Identities and Cemeteries in Roman and Early Medieval Britain, în Baker, P., Forcey, C., Jundi, S., Witcher, R. (ed.) TRAC 98: Proceedings of the Eighth Annual Theoretical Roman Archaeology Conference, Leicester 1998, Oxbow Books, p. 96–107. WILLIAMS, H.  (2004) Death Warmed up: The Agency of Bodies and Bones in Early Anglo‑Saxon Cremation Rites. Journal of Material Culture 9(3), 263–291. WILLIAMS, S. (2000) Diocletian and the Roman Recovery, Routledge. WILLIAMS, S., FRIELL, G. (1994) Theodosius: The Empire at Bay, Batsford. WINTER, F.E. (1982) Sepulturae Intra Urbem and the Pre‑Persian Walls of Athens. Hesperia Supplements 19 (Studies in Attic Epigraphy, History and Topography. Presented to Eugene Vanderpool), 199–204. WIŚNIEWSKI, R.  (2019) The Beginnings of the Cult of Relics, Oxford University Press. WOLFRAM, H. (1988) History of the Goths, University of California Press. WOODS, D.  (2002) Ammianus and the Blood-Sucking Saracen, în Sidwell, K.C. (ed.) Pleiades Setting: Essays for Pat Cronin on his 65th Birthday, Depart‑ ment of Ancient Classics, University College Cork, p. 127–145. WOODS, R. (2007) Ancient and Early Modern Mortality: Experience and Under‑ standing. The Economic History Review 60(2), 373–399. WYETZNER, P.S.  (1995) The Social and Cultural Contexts of Roman Sumptuary Intervention, teză de doctorat nepublicată, University of California at Berkeley. WYLIE, J. (2007) Landscape, Routledge. YARTSEV, S.V.  (2010) Варвары Северного Причерноморья в борьбе Константина и Лициния / Varvary Severnogo Prichernomor’ya v bor’be Kon‑ stantina i Litsiniya. Проблемы истории, филологии, культуры / Problemy istorii, filologii, kul’tury 4, 34–46. YARTSEV, S.V., KRAYUSHKINA, O.I. (2015) Barbarians of the Black Sea Region in the Struggle Between Constantine I and Licinius. Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis 7, 165–176. YOUNG, R.S. (1951) Sepulturae Intra Urbem. Hesperia: The Journal of the Ameri‑ can School of Classical Studies at Athens 20(2), 67–134.

Practici funerare în mormintele de epocă romană și romano-bizantină de la Histria

455

ZAHARIADE, M.  (1997) The Halmyris Tetrarchic Inscription, în Evangelisti, S., Galli, L. (ed.) Preatti: XI Congresso Internazionale di Epigrafia Greca e Latina, Roma, 18–24 settembre 1997, Edizioni Quasar, p. 635–643. ZAHARIADE, M.  (2006) Scythia Minor. A History of a Later Roman Province (284–681), Hakkert. ZAHARIADE, M.  (2007) The Tetrarchic Reorganization of the Limes Scythicus, în Vagalinski, L.F.  (ed.) The Lower Danube in Antiquity (6th Century BC–6th Century AD). International Archaeological Conference, Bulgaria‑Tutrakan, 6.–7.10.2005, Bulgarian Academy of Sciences, National Institute of Archaeology and Museum, p. 293–304. ZAHARIADE, M.  (2009) Epigraphica Halmyridensia I.  Thraco‑Dacica 1–2, 107–123. ZAHARIADE, M. (2010) A Crux in Bellum Scythicum. The Invasion of 267: Gothi or Heruli?, în Angelescu, M.V., Achim, I., Bâltâc, A., Rusu‑Bolindeţ, V., Bottez, V.  (ed.) Antiquitas Istro‑Pontica: mélanges d’archéologie et d’histoire ancienne offerts à Alexandru Suceveanu, Mega Éditions, p. 163–183. ZAHARIADE, M., OPAIȚ, A. (1986) A New Late Roman Fortification on the Ter‑ ritory of Romania: The Burgus at Topraichioi, Tulcea County, Studien zu den Militargrenzen Roms III: Vortrage des 13, Internationalen Limeskongresses, Aalen 1983, Kommissionsverlag -Konrad Theiss Verlag, p. 565–572. ZANDA, E. (2013) Fighting Hydra‑like Luxury: Sumptuary Regulation in the Roman Republic, Bristol Classical Press. ZANINI, E. (1988) Confine e frontiera: il limes danubiano nel VI secolo. Milion. Studi e Ricerche d’Arte Bizantina 1, 257–273. ZIRRA, V. (1970) Punctul Histria Sat. MCA 9, 213–220. ZLATEV, J., RACINE, T.P., SINHA, C., ITKONEN, E.  (2008) Intersubjectivity: What Makes Us Human?, în Zlatev, J., Racine, T.P., Sinha, C., Itkonen, E. (ed.) The Shared Mind: Perspectives on Intersubjectivity, John Benjamins Publishing Company, p. 1–14. ZOTOVIĆ, L., JORDOVIĆ, Č. (1990) Viminacium 1. Nekropola “Više grobalja”, Arheološki Institut Beograd. ZOULIS, R.  (2018) Restitutor Orbis: Aurelian’s coinage and the reunification of the Roman Empire. Persephone: The Harvard Undergraduate Classics Journal 3, 119–136. ZWICKY, H. (1944) Zur Verwendung des Militärs in der Verwaltung der römischen Kaiserzeit, Buchdruckerei Winterthur.