Libertatea ca datorie 9789733504399

Citation preview

Redactor Mircea Petean Tehnoredactare computerizată Cezarina Mănişor Coperta de Sergiu Georgescu Foto Dinu Lazăr

PETRE ROMAN

LIBERTATEA CA DATORIE

© 1992, Editions Payot Le devoir de libert:e Toate drepturile asupra prezentei versiuni aparţin Editurii Dacia

Editura DACIA Cluj Napoca 1994

Fiicei mele Joana, pentru curajul şi pentrLJ demnitatea ei.

„Nu pentru că lucrurile acestea sunt primejdioase ne lipseşte curajul de a le face; ele sunt primejdioasE' tocmai pentru că ne lipseşte curajul." SENECA Scrisori către Lucilius

Preambul

M-am născut de două ori

În aprilie 1990, în timpul unei vizite oficiale în Spania, pe care o făceam în calitate de prim-ministru al guvernului provizoriu român, regina Sofia mi-a oferit un album de fotografii pe care le făcuse chiar ea, după ecranul televizorului: erau imagini ale evenimentelor care se petrecuseră în decembrie 1989 în România. Se regăseau acolo toate momentele importante ale revoluţiei care a dus la căderea lui Ceauşescu: primele mişcări contestatare de la Timişoara; faimosul „miting de adeziune" organizat de dictator în 21 decembrie, la întoarcerea sa din Iran, şi care avea să se transforme în răscoală; manifestaţia spontană din ziua următoare, în faţa sediului Comitetului central al partidului comunist, cu scenele de fraternizare între armată şi popor; fuga dictatorului în elicopter şi ocuparea clădirii de către mulţime; proclamarea solemnă a sfârşitului dictaturii, din înaltul aceluiaşi balcon unde cu o zi înainte apăruse Ceauşescu; constituirea Consiliului 7

Libertatea ca datorie

Frontului Salvării Naţionale, organul suprem al revoluţiei române, precum şi primele intervenţii la televizor. Era întâia oară, după. decembrie, că vedeam astfel reconstituită perioada aceasta, de fapt atât de recentă, şi, mai mult, reconstituită de un ochi străin, aşadar lipsit de orice afect personal. Regina Sofia ştiuse să extragă din şirul acesta de evenimente caracterul lor universal, omenesc, aproape atemporal: imaginile nu ilustrau doar actele unei persoane ori alteia, lider sau om politic; ele arătau răzvrătirea unui întreg popor împotriva unui regim de nesuportat. Se simţea acolo, ca pe viu, mânia şi speranţa, teama, bucuria regăsită, buna-credinţă a unora şi duplicitatea altora: era o cronică în imagini, perfectă şi exhaustivă, a acestui eveniment capital, abia încheiat, al istoriei noastre. Regina omisese, desigur din delicateţe, imaginile prea violente: mulţimea adăpostindu-se de focul teroriştilor securităţii în faţa Televiziunii~ procesul şi executarea celor doi tirani. Fireşte, în câteva dintre fotografiile acelea mi-am văzut, cu emoţie, chipul. Nu prea păstrez imagini ale trecutului meu. Nu pentru că n-aş avea interes pentru amintiri, ci pentru că sunt mereu mult mai preocupat de prezent şi cu atât mai mult în lunile acelea care au urmat căderii lui Ceauşescu, când totul trebuia reînălţat din temelii. Privindu-mă, am simţit ceva ciudat: abia dacă mă recunoşteam! Omul care apărea în seria aceasta de fotografii, de 8

M-am niJscut de dou/1 ori

altfel foarte bine executate, îmi părea ... altcineva! Părea tânăr, de vreo treizeci şi cinci de ani, în timp ce, de fapt, la vremea aceea trecusem de patruzeci şi trei. Trăsăturile acelui chip mi se păreau mai nedefinite, mai vagi - parcă nu pe deplin formate încă - altfel decât cele pe care le aveam acum. Iar ~ilueta celui din fotografii era incomparabil mai zveltă şi mai tinerească decât cea pe care o zăream în oglinzile salonului unde mă primise regina. Tânărul acesta în pulover roşu, cu părul negru şi des, cu ochi scânteind de fervoare, mereu zâmbitor, părea unul dintre studenţii ce pot fi întâlniţi în toate campusurile universitare ale lumii: nu aveam mm1c comun cu omul politic „responsabil", în costum la două rânduri şi cu privirea mereu în alertă a celui care trebuie să facă faţă nenumăratelor obligaţii şi întâlniri ale fiecărei zile, să dea telefoane urgente la ore fixe, să citească şi să aprobe dosare întregi de hârtii; nu avea nimic comun cu omul politic care se afla acum în prezenţa reginei Spaniei, răsfoind în compania ei un album de fotografii alcătuit chiar de ea. M-a încercat o emoţie şi mai puternică atunci când regina Sofia a proiectat pentru mine o parte din imaginile video pe care le copiase tot după transmisiunile televizate şi le asamblase pentru a face din ele un soi de album, de astă dată filmat, al revoluţiei române din decembrie 1989.

9

M-am nlscut de douA oii

Libertatea ca datorie

Dacă astăzi

am un glas uneori puţin spart, cu bruşte accente grave şi răguşite (spre hazul dealtminteri afectuos al prietenilor) şi îmi caut adesea cuvintele, ca să fie cât mai aproape de gândul meu, tânărul de atunci vorbea însă cu o patimă neînfrântă, rapid, fără poticneli, agresiv, cu un glas subţire şi neaşezat, cu salturile de ton ale unui adolescent întârziat ... Şi cât de puţin a trecut! Da, imaginile acestea veneau dintr-un trecut recent, câteva luni, dar aş fi putut spune că abia de ieri. La măsura unei vieţi, ele erau părtaşe însuşi prezentului. Şi totuşi schimbarea era radicală. Nu mai eram acelaşi om! În intervalul acela de o clipă a istoriei, nu îmbătrânisem - trebuia să mai treacă o vreme - dar mă maturizasem. Trăsăturile chipului îmi deveniseră mai ferme şi mai conturate, chiar puţin mai dure. Glasul meu era acum mai adânc şi mai plin, şi nu mai eram atât de zvelt. Începusem să locuiesc cu adevărat în timpul meu ... Mi se schimbase şi ţinuta corpului: mi-l ţineam mai drept, nu ca în fotografii puţin adâncit între umeri. Era ca şi când, fără să-mi fi dat câtuşi de puţin seama, evenimentele din decembrie 1989 şi noile mele îndatoriri şi răspu.nderi m-ar fi schimbat din adânc. Am repetat adesea, în acele prime luni, ca pe o formulă, că mă născusem de două ori, o dată în 1946, a doua oară în decembrie 1989. Aveam acum în faţă o dovadă concretă! Mulţi cred în reîncarnare 10

şi îşi închipuie că au avut o existenţă anterioară. Mie mi-a fost dat să am două vieţi, şi pe amândouă le-am trăit

cu adevărat ... înainte de iarna lui 1989 nu eram decât un om de ştiinţă, profesor la Institutul politehnic din Bucureşti, fericit şi mândru de asta, pasionat de problemele de hidraulică şi de mecanica fluidelor. îmi petreceam mai tot timpul, 9pe:ând ~ fo~~le complicate de fizică, pregătin~°:-mi curs~e, ~itind cărţi şi articole de strictă specialitate. În zilele hbere, la sfârşit de săptămână, mergeam cu colegii mei să acordăm asistenţă ştiinţifică întreprinderilor care ne solicitau, în timp ce, în zilele de lucru, ne ţineam cursurile sau efectuam, împreună cu studenţii noştri, lucrări de cercetare. Viaţa mea urma tiparul oricărei existenţe de profesor şi cercetător dintr-o ţară din Est o viaţă de studiu, destul de grea, în chip necesar ~pătată, dar căreia nu-i lipsea o an~e căl~"1:"ă. Dacă existenţa noastră nu era mlesruta, ne -străduiam, ca toţi românii, s-o îndurăm aşa cum era. Cei mai mulţi dintre noi îl detestam pe Ceauşescu, profund indignaţi de regimul lui umilitor. :o~i, văzând cât de meticulos eram supravegheaţi şi cât de perfid, făceam haz de necaz ... Nu era unul dintre noi care să nu viseze în sinea lui la căderea dictatorului, însă, trecând vremea, lucrul ni se arăta tot mai improbabil. Urmăream cu amărăciune, la televizor, progresele pe. care .le făcea perestroika î~ URSS, în timp ce ţara noastră părea total -~loca~a, încremenită pe veci. Şi, cum ştim cu toţu, orice li

Liberwtea ca datorie

posibilitate de opoziţie concretă şi cu sorţi de izbândă era exclusă: Ceauşescu ne prinsese în mrejele sistemului său paranoic de suspiciuni şi turnătorii, iar Securitatea ne pândea fără milă. Ne aflam (cum am putea uita?) ca în adâncul unei fântâni cu pereţii netezi şi lucioşi şi ne mai rămăsese doar sus, departe, deasupra capetelor noastre, un petic de cer albastru, cât să mai dăinuiască un dram de nădejde în noi şi să nu ne pierdem minţile ... Iar acum eram de patru luni prim-ministru al ţării mele şi mă aflam în faţa reginei Spaniei în calitate de reprezentant al unei naţiuni libere şi mândre. Între timp, fusesem oaspetele preşedintelui Franc;;ois Mitterand iar mai târziu al cancelarului Kohl! ... Ce schimbare în viaţa mea într-un răstimp atât de scurt! Nu numai că era cu totul alta cumpăna ei de acum, dar mă aflam înscris într-un alt sistem de referinţă şi aveam alte năzuinţe. Discuţiile pe .care le aveam de purtat acum nu mai semănau deloc cu cele de odinioară, care erau acelea dintre oameni de ştiinţă, cu ritmul lor regulat şi cu rostul lor specific. Eu, care până în 21 decembrie 1989 nu avusesem decât, cu rare prilejuri şi în secret, conversaţii politice asupra viitorului comunismului, cu tatăl meu sau cu cei câţiva intimi ai săi, ajunsesem să stau de vorbă, ca şi când aş fi făcut-o dintotdeauna, cu preşedintele Mitterand despre anevoiasa renaştere a democraţiei în România, cu Michel Rocard despre problemele pe care le ridica refacerea economiei noastre, sau să discut, comparativ, cu Felipc 12

M-am niJscut de douA ori

Gonzales, primul ministru al Spaniei, despre soarta procesului de tranziţie la ei şi la noi .. . Era greu să nu-mi spun că mă mai născusem o dată, pentru o cu totul altă viaţă ... Astăzi, cum e şi firesc, sentimentul acesta e şi mai puternic... După asemenea schimbare abia dacă-mi mai pot aminti care era starea mea interioară fie şi cu puţine zile înainte de căderea lui Ceauşescu. Am uitat · nu doar cea mai mare parte a amănuntelor vieţii mele de profesor, ci chiar tonalitatea ei generală. Prima mea viaţă este într-atâta de îngropată sub cea nouă şi acoperită de ea încât trebuie să fac un efort considerabil pentru a-mi aminti anumite formule matematice sau fizice pe care, acum cinci-şase ani, le foloseam zilnic la cursuri. Astfel, nu e mult de când, ca un student înainte de examen, am fost silit să buchisesc câteva zile după vechile mele însemnări, ca să pregătesc un curs de mecanica fluidelor pentru anul întâi de la Politehnică! D'esigur, cum ştie oricine, cu cât nivelul de predare este mai general cu atât actul didactic este mai dificil. Este mai uşor să ţii un curs foarte specializat decât să revii, propunând o interpretâre nouă sau o sinteză originală, asupra principiilor fundamentale ale unei discipline. Aveam trac. Ce avea să se întâmple dacă eu, care acceptasem să ţin acest curs special tocmai ca să-mi dovedesc că mai sunt în stare de asta, o să arăt, în faţa unor studenţi, că am ajuns să uit elementele cele mai simple ale

13

Libertatea ca datorie

materiei pe care o predam cândva? Se pare însă, după reacţia auditorilor, că m-am descurcat foarte bine.. . Reflexele de gândire şi de raţionament erau intacte: nu fusese nevoie decât să le reactivez. Dragostea mea pentru gândirea ştiinţifică n-a scăzut cu nimic. Am profesat-o ani în şir, încât a ajuns să facă parte din însăşi fiinţa mea. Nu e însă mai puţin adevărat că nu mai sunt tot atât de pasionat ca altădată. Principiile fundamentale mă mai interesează şi acum, însă detaliile, care sunt atât de importante, încep nu să mă plictisească, ci să-mi devină puţin indiferente. Pentru că, pentru a fi pe deplin sincer, noua mea existenţă, aceea de om politic, îmi pare ca definitivă dacă nu mi se va întâmpla ceva grav, cum ar fi de pildă ca, dintr-o pricină sau alta, alegătorii să-şi întoarcă faţa de la mine pentru totdeauna. Întorsătura pe care a luat-o viaţa mea cândva, într-un decembrie 1989, ţinea poate de întâmplare. Dar ea a devenit destinul meu, căruia am fost nevoit să mă adaptez - ceea ce nu mi-a fost întotdeauna uşor.

Într-adevăr, în aceşti din urmă ani, a trebuit să învăţ nenumărate

lucruri noi şi foarte diferite, pe care până atunci le ignoram . cu desăvârşire, pentru că nu avusesem nici un · motiv să mă intereseze. Astfel că eu, care nu ştiam mai nimic din ce înseamnă administrarea concretă a unei naţiuni, m-am văzut obligat să învăţ cum funcţionează un stat modern, care îi sunt mecanismele, problemele, . 14

M-am născut de douiJ ori

oamenii, perspectivele. A trebuit, de asemenea, să:-mi adâncesc cunoştinţele de economie şi de istorie, precum şi pe acelea de jurisdicţie şi de legislaţie, să cunosc mai îndeaproape biografiile unor oameni politici care erau pentru mine, în măsuri diferite şi sub aspecte specifice, nişte exemple: John Kennedy şi Willy Brandt, cel dintâi pentru felul în care ştia să comunice cu oamenii şi să coincidă cu elanul de modernizare al ţării sale, cel de al doilea pentru statura lui morală şi pentru felul în care a ştiut să practice sţrategia iertării; sau Nicolae Titulescu, ministrul nostru de externe în anii treizeci, de două ori preşedinte al Societăţii Naţiunilor şi, fără îndoială, unul dintre cei mai mari oameni politici ai României moderne; şi, de as.emenea, Raymond Poincare, preşedinte şi prim-ministru al Franţei, căruia i-am admirat întotdeauna curajul şi realismul. Pentru a înţelege mai bine exigenţele şi mecanismul democraţiei pe care încercam s-o instaurăm imediat după căderea lui Ceauşescu, am început să citesc cu atenţie toate textele pe care se întemeiază republica occidentală, ale lui Platon şi ale lui Aristotel, ale lui Montesquieu şi ale lui Rousseau. În acest scop mi-am alcătuit, ca pe vremea studenţiei, un sistem funcţional de fişe tematice, pe care însemnam, pe măsura lecturilor, reflecţiile importante pe care le întâlneam sau care îmi veneau în minte, care mi se păreau că luminează cutare

15

Libertatea ca datorie problemă actuală

M-am nAscut de douA ori

sau cutare eveniment recent din

România! Şi

a mai trebuit - ceea ce nu reprezintă propriu-zis o ştiinţă, ci mai mult o artă, care reclamă multă intuiţie psihologică - să învăţ să-i cântăresc pe oamenii cu care aveam de a face, ca să-i înţeleg şi să mă înţeleagă mai bine, ca să-i conduc mai bine. Pentru a nu mai vorbi despre mecanismele, chiar sforile jocului politic, care se cereau cunoscute şi ele şi pentru care, până atunci, interesul meu fusese neînsemnat ori nul. Şi astfel, din decembrie 1989, am urmat un fel de „curs intensiv" de politică, adică într-un domeniu în care nu ştiam mult mai multe decât ştie orice om. Era ca şi când aş fi urcat alergând o scară rulantă în mişcare, ca şi când vitezei cu care se desfăşurau evenimentele i-aş fi adăugat, pentru a ajunge la ţel, propriul meu elan. Nu mi-a fost uşor. Totuşi nu este exclus ca, fără să-mi dau seama, să mă fi pregătit pentru toate acestea încă de demult. Într-adevăr, Jn timpul acestui proces precipitat de iniţiere politică, învăţând aproape pe nerăsuflate atâtea lucruri noi şi deloc uşoare, mi-au revenit în minte o grămadă de evenimente pe care le-am trăit, de sentimente resimţite cândva şi de persoane pe care le întâlnisem odinioară, şi cărora pe atunci nu le dădeam mare importanţă. Acum dobândeau o semnificaţie nouă sau intrau într-o coerenţă de ansamblu a cărei existenţă n-o bănuiam. Aşa a fost, de pildă, chiar cu povestea tatălui meu. Fusese dintotdeauna pentru 16

mine o

figură legendară şi

obiectul unei fervente abia în aceşti din urmă ani, confruntat fiind cu problemele acţiunii politice, am măsurat pe deplin tot ce-mi lăsase moştenirţ în materie de moralitate personală. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu mama: fără anumite evenimente dramatice ale noii mele vieţi n-aş fi înţeles poate niciodată cât îi datorez ca model de răbdare şi de îndârjită stăruinţă ... De fapt, abia scriind, încet şi greu, această carte, mi-am dat seama în ce măsură viaţa mea avea un fir conducător, sau un principiu al ei. Astfel că îndrăznesc să afirm că participarea mea la evenimentele din decembrie 1989 şi apariţia pe scena politică a României n-au fost câtuşi de puţin întâmplătoare, ci că au decurs, în chip aproape logic, dintr-un lung şir de fapte şi de afecte datând din copilăria. şi din adolescenţa mea. Scriind, toate acestea mi s-au perindat din nou prin minte dobândind un sens, dezvăluind adâncul meu ataşament faţă de anumite idei şi imP,~rative pe care le resimt acum ca fiind şi fireşti şi diriguitoare: n-aş mai putea trăi acum sub greul jug al unei dictaturi. Detest orice formă de putere personală, precum şi pe aceia care şi-o asumă, cu pretenţia că o fac în numele şi spre binele poporului. Libertatea, o libertate deplină şi indivizibilă, neştirbită şi neîngrădită decât de propriul ei principiu ideal, a ajuns să fie singurul context istoric în care aş mai putea respira şi trăi. admiraţii,

însă

17

LiberUJtca ca datorie

Am exprimat de altfel gândul acesta în însuşi titlul, poate puţin grandilocvent, al acestei cărţi (care este totodată mărturisirea unei vieţi şi a unui ideal): libertatea este pentru mine o datorie, a tuturor şi a mea, o datorie de la care, afirm în chip solemn aici, nu mă voi abate niciodată şi cu nici un preţ. Un cititor dintr-un alt spaţiu istoric s-ar putea mira de atâta lirism, l-ar putea găsi venit din alte vremi. Dar noi, românii, nu ne-am bucurat, ca alte ţări, de veacuri de viaţă în democraţie. Nu ne-am bucurat de libertatea politică nici măcar un veac întreg, de la Constituţia din 1866 (şi, din punct de vedere extern, abia după Războiul pentru independenţă din 1877-1878) până la instituirea dictaturii regale, în 1938. Iar alcătuirea, încă fragilă, a democraţiei noastre, a fost apoi, pentru lungi decenii, zdrobită de fascism şi de comunism. Să nu se mire nimeni deci că pentru noi libertatea are un accent grav şi patetic. Datoria faţă de libertate este cea mai înaltă datorie a noastră.

Copilăria

M-am născut în Bucureşti, la 22 iulie 1946, chiar în anul instalării confuze a regimului comunist în România. Pe fondul unor mari eliminări de opozanţi, pe acela al primelor alegeri „libere" măsluite de putere. Şi într-o atmosferă de foamete. Tatăl meu, Valter, care, după războiul civil din Spania, şi-a găsit adăpost întâi la Paris şi apoi la Moscova, revenise în România cu un an în urmă în rândurile diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan". Legendara divizie fusese constituită în 1945, în Uniunea Sovietică, din foştii prizonieri români de la Stalingrad care se raliaseră trupelor sovietice după actul de la 23 august 1944 şi ruperea României de alianţa cu Germania nazistă. Deşi membru al partidului comunist român de pe la mijlocul anilor treizeci şi în ciuda marelui său prestigiu de luptător în războiul civil din Spania, tatăl meu nu era atunci decât'un militar, locotenentcolonel într-un regiment de artilerie cu baza mai 19

Libertatea ca datorie

întâi la Craiova, iar apoi în Bucureşti, neinvestit cu nici o calificare sau responsabilitate politică paralelă. Ca toate familiile de ofiţeri care nu se trăgeau din boierime şi proveneau din vechea armată, locuiam într-o clădire care depindea d.e cazarma unde servea tata, într-un cartier din nord-vestul oraşului. Tatăl meu, care spre deosebire de aproape toţi camarazii săi, nu avea, prin naştere, nici pământ nici vreo altă avere personală, ne întreţinea din solda lui, destul de modestă. Eram deja o familie numeroasă, căreia avea săi se adauge, la doi ani după mine, sora mea Carmen. Mai aveam o soră mai mare, Mireya, dar numai după mamă, născută dintr-o primă căsătorie. Mama mea, Hortensia, spaniolă, se refugiase şi ea după războiul civil în Uniunea Sovietică, împreună cu tata, şi reveniseră în Bucureşti în 1945. La începutul lui 1946 a venit în ţară, via Marea Neagră şi Constanţa, bunica mea după mamă, de origine bască, o munteancă oacheşă şi uscăţivă şi care, naţionalistă, spre deosebire de fiica ei, avea păreri politice foarte conservatoare, chiar regaliste. Împreună cu vărul meu Raul, nepotul de soră al mamei, fugiseră din lagărul de refugiaţi din sudul Franţei, unde stătuseră în anii războiului, şi se stabiliseră în România, unde locuiau împreună cu noi. Pentru o soldă de ofiţer (avansat în 1946 la gradul de colonel, prin decret regal) erau destul de multe guri de hrănit. Fireşte, nu eram muritori de foame, dar vremurile erau grele. Mâncam luni în şir 20

CopiliJria

mai ales fasole uscată sau linte, la care adăugam, când se putea, puţină carne sau slănină. Nu lipsea nici mămăliga cu ceva telemea. Ion, ordonanţa tatii, glumea pe socoteala asta cu mama: ,,Doamnă, pot să pun chezăşie că domnul colonel este omul cel mai cinstit din Romania ... Eu să nu ştiu, care mănânc în fiecare zi la masa lui?!" Mamei îi plăcea, spre bătrâneţe, să povestească o întâmplare hazlie. La un moment dat, tata s-a întâlnit din întâmplare cu un prieten din copilărie care, ştiindu-l ditamai colonelul, s-a invitat singur la noi la masă. Tatii i-a fost ruşine să-i spună că n-o duceam grozav şi i-a spus ordonanţei: «Ioane, când o fi să ne aşezăm la masă, tu să faci zarvă mare la bucătărie şi după-aceea să dai fuga în sufragerie şi să spui, cu sufletul la gură: ,,Domnule colonel, puiul a căzut în foc şi s-a făcut scrum!" după care aduci lintea.» Soseşte amicul, se beau câteva păhărele, se stă de vorbă, apoi când să ne aşezăm la masă, de la bucătărie se aude un vacarm de farfurii şi de cratiţe şi numai ce dă buzna Ion în sufragerie, zbierând: ,,Domnule colonel! Domnule colonel! Veniţi repede, s-a întâmplat o nenorocire: a căzut lintea în foc şi s-a făcut scrum!" Starea familiei s-a îmbunătăţit mult odată cu avansarea tatii la gradul de general spre finele lui 1948. După prima epurare ordonată de Stalin împotriva interbrigadiştilor din Spania, tata a fost

21

Libeitatea ca datorie

scos din armată şi a devenit ministru al poştelor, în 1950. ' Dar, la a doua operaţiune de epurare, lucrurile au luat o întorsătură ce putea fi tragică, aşa cum s-a petrecut în alte ţări ca Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria. În decembrie 1952 tata a fost arestat şi anchetat vreme de aproape trei luni, noi neştiind mai nimic despre acuzaţiile cei se aduceau. Din fericire, tata a revenit acasă, însă starea noastră materială s-a înrăutăţit brusc. În sfârşit, după numirea ca director al Editurii politice în 1954, tata a primit o muncă ce i-a produs multe satisfacţii, iar împreună cu mama, ne-a putut asigura o viaţă decentă, fără nici un fel de lux, dar pe care am simţit-o normală.

În ciuda acestor primi ani mai grei (care, oricum, erau grei pentru toată lumea, România abia ieşise din război) mi-au rămas din copilărie amintiri frumoase. Nu pot să uit căldura căminului nostru, parcă o văd şi acum pe bunica mea, în fustele ei negre de ţărancă spaniolă, cum ne apăra pe noi, copiii, când făceam vreo năzbâtie şi tata se supăra pe noi. Familia mea era una dintre cele mai unite din câte am văzut. Pe părinţii mei nu i-am văzut certându-se niciodată, nici măcar, cum se mai întâmplă în orice casă, pentru fleacuri. Mama avea pentru tata o dragoste şi un respect fără margini şi căuta, cât îi stătea în putinţă, să-l cruţe de micile mizerii ale vieţii zilnice. Să nu se creadă însă că era o femeie supusă şi, cu atât mai 22

CopilAria puţin, ştearsă . Dimpotrivă,

era foarte independentă Din trecutul ei de militantă republicană păstrase o înţelegere cuprinzătoare a istoriei acestui veac şi îşi făcea, poate, mai puţine iluzii decât tatăl meu cu privire la luptele pentru putere care sfâşiau pe atunci aparatul comunist. Ca orice femeie, era mai realistă şi mai intuitivă decât el. După ce a lucrat o vreme la Ministerul de externe, a condus timp de mai bine de douăzeci de ani redacţia de emisiuni pentru străinătate a postului de radio Bucureşti, sarcină deloc uşoară. Totuşi, ca mediteraneană ce era, socotea că datoria ei de soţie şi de mamă era să rămână în umbra soţului ei şi să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru ca toate să-i meargă bine, fără ca el să-şi facă griji, aproape fără să bage de seamă. Iată de ce putea să pară unora cumva ştearsă, când era o femeie foarte puternică şi care ştia să îndure cu răbdare orice greu. Din păcate, fiindcă la fel ca ea şi ca mulţi alţii aveam o admiraţie nesfârşită pentru tatăl meu, am înţeles abia după moartea ei, în 1990, cât de mult îi datoram. Tata, din partea-i, o iubea pe mama cu o dragoste adâncă, absolută şi senină. Chiar atunci când avea de înfruntat cele mai grele împrejurări, căuta mereu să-i facă plăcere cu câte ceva, îi aducea daruri, sau flori, însoţite de mici texte de o rară tandreţe, pe care mama le-a păstrat cu sfinţenie până la moarte, în teancuri legate cu panglici.

şi

avea o personalitate

puternică.

23

Libcrt:atca ca datorie

Se cunoscuseră în timpul războiului din Spania şi se căsătoriseră din dragoste. Şi cred că îşi făcuseră amândoi un scop din a crea în universul familial o stare de armonie care să fie exact inversul dramei pe care o trăiseră. Legătura dintre ei s-a dovedit indestructibilă, iar mama i-a supravieţuit tatălui meu doar câţiva ani. Fără el se simţea, cum ne-a mărturisit surorii mele şi mie, ,,fără rost''. Tatăl meu fusese pentru ea cu mult mai mult decât un soţ sau chiar decât iubirea vieţii ei; îi unea o comuniune spirituală de dincolo de împrejurări, menită să nu înceteze decât odată cu sfârşitul lor. Am moştenit de la ei un gust foarte viu pentru viaţa de familie. Îmi petrec, aproape fără excepţie, toate serile şi toate răgazurile săptămânale cu ai mei. Mi se întâmplă rar să mă duc la un dineu, fie el şi politic, fără soţia mea, care îmi este, de douăzeci de ani încoace, confidentă şi a cărei înţelegere pătrunzătoare a împrejurărilor, ale cărei intuiţii uimitoare asupra evoluţiei a tot ce mă înconjoară, situaţii, oameni, le preţuiesc în gradul cel mai înalt. Chiar dacă nu mă folosesc de ele întotdeauna aşa cum merită, atrăgându-mi din parte-i blânde reproşuri pentru „naivitatea" mea. Cred că orice om are nevoie de acest fel de sanctuar care este familia, unde se poate regăsi pe sine însuşi, făcând bilanţul actelor sale. Este un lucru esenţial pentru a-ţi păstra echilibrul şi a putea îndura fără încrâncenare inevitabilele frământări şi vitregii ale vieţii care ţi-a fost dată. 24

Copililria

Revin la copilăria mea. Fireşte, noi, copiii, ne înfruntam adesea, dar niciodată cu răutate. Vărul meu, Raul, adoptat de tata, îmi era drag ca un frate şi eram pierit de admiraţie în' faţa frumuseţii surorii mele după mamă, cu patru ani mai mare decât mine. Frumoase îmi păreau şi prietenele ei, printre care se număra o anumită Mioara Georgescu, o tânără elegantă cu un ten imaculat, cu ochi mari şi căprui, migdalaţi, şi cu părul lung împletit în coade. Ea avea să devină, mulţi ani mai târziu, soţia mea. Sentimentul de afecţiune şi de solidaritate familială care domnea în casa noastră ne ajuta să nu resimţim aproape deloc strâmtorările vieţii zilnice, pe care acum abia dacă mi le mai amintesc. Mama, cu accentul ei spaniol pe care l-a păstrat mereu, rezuma astfel lucrurile către sfârşitul vieţii: ,,Eram săraci, o duceain greu, ca toată lumeij., era foamete; eram însă uniţi şi fericiţi împreună. De aceea ai crescut tu, Petre, atât de voinic ... " Voinic, pe vremea aceea, nu prea eram. În puţinele fotografii pe care le păstrez din vremea aceea se vede un băieţel destul de mic şi de firav pentru anii lui, însă cu o privire vie şi uşor zeflemitoare, cu genunchii zgâriaţi şi cu hainele în dezordine. Nu eram tocmai un „domnişor". Eram, de fapt, foarte nărăvaş şi zburdalnic. Decât să-mi fac lecţiile preferam să fac pozne pe stradă cu băieţii celorlalţi militari. Era pe vremea când a fi mai mare peste o praştie (ni le făceam singuri şi speriam cu ele mâţele vagabonde) te înălţa 25

Libertatea ca datorie

la rangul unuia cu care nu te porţi oricum! Pe maidanele cartierului organizam adevărate partide de vânătoare, cu câinii noştri; durau uneori zile întregi. Desigur nu lipseau dintre năzbâtiile noastre nici clasicele concursuri de echilibru pe gard urile nepăzite ale căzărmii, în spatele popotei subofiţerilor. Cât despre jucării, cum pe vremea aceea nu se găseau, ne făceam singuri, din celuloidul filmelor culese de prin gunoaie, nişte rachete artizanale cu care ne jucam de-a războiul. Îmi aduc aminte că în 1954, având eu opt ani, m-am strecurat noaptea cu câţiva băieţi în sediul statului-major al trupelor sovietice, care se afla în vecinătatea noastră, şi am şterpelit de acolo un stoc de panglici de filme! A doua zi, după o anchetă grăbită, un ofiţer al armatei roşii a venit să se plângă acasă la noi. · Tata i-a răspuns, râzând: ,,Dacă un puşti de opt ani poate pătrunde la voi ca la el acasă şi să ia de acolo ce vrea, asta e mai mult problema voastră decât a copiilor". O săptămână întreagă am aşteptat, speriat, pedeapsa care trebuia în chip logic să urmeze, dar n-a fost nici o pedeapsă: în sinea lui, tata era mândru de îndrăzneala mea. Cum toţi băieţii de vârsta mea erau deja „îndrăgostiţi", fireşte fără nici o reciprocitate, ne făcusem un obicei din a pune câteva fire · de flori sălbatice între nişte cioburi de sticlă luate de pe stradă, de a le însoţi de bileţele în care juram dragoste veşnică şi de a le îngropa în pământ, să rămână acolo drept veşnice mărturii. 26

Copil/Jria

Îmi mai amintesc şi că spunându-mi tata că nu poate să-mi cumpere decât o pereche de pantofi pe an, m-am dus într-o zi s-o văd pe una dintre „logodnicele" mele şi, până la casa părinţilor ei, am mers desculţ şi cu pantofii în mână. Spun toate acestea cu toată simplitatea, nu pentru a produce o anume impresie, ci pentru că aşa a fost. Mie nu mi-au lăsat în suflet nici o amărăciune şi nici un resentiment. Iar povestea cu pantofii dovedeşte că nimic nu-mi putea stăvili iubirea, dar că ştiam să-mi cruţ pantofii. Şi apoi cine nu ţine minte desfătarea de a umbla desculţ. Eram un elev atât de slab încât era gata să rămân repetent chiar în prima clasă primară. Verdictul învăţătorului: ,,Lipsit de interes pentru învăţătură. Pare mereu că se gândeşte la altceva." Şi chiar mă gândeam la altceva: să ies cu băieţii în stradă, la joacă·. Tainele scrisului, cititului, mă lăsau indiferent. Din vremea aceasta s-a vădit de altfel caracterul meu independent. Nu sunt, Doamne fereşte, un singuratic, nici măcar ceea ce se numeşte un om asocial. Totuşi nu sufăr de singurătate, chiar îmi prieşte. Nu am nevoie, ca unele personalităţi publice pe care le cunosc, să fiu înconjurat, ca,.. să simt că exist, de o zarvă şi de o agitaţie continuă. lmi place calmul, oamenii liniştiţi. Îmi petrec aproape toate sfârşiturile de săptămână într-o casă închiriată, la Snagov, lângă pădure şi lângă lac. Înot, fac

27

Libertatea ca datorie

canotaj, citesc sau, pur şi simplu, mă uit cum se caţără veveriţele în copaci. Pe scurt, nu simt deloc nevoia imperioasă de a avea lume în jurul meu. Iar prieteniilor care se leagă la serviciu sau în cadrul funcţiilor mele le-am preferat întotdeauna pe cele' care se . nasc în mod spontan, datorită unor afinităţi. Şi le rămân credincios. E drept că nu acord încredere cu uşurinţă nimănui, dar, după ce o fac, rămâne dată pentru multă vreme, ca să nu zic pentru toată viaţa. Din cercul apropiaţilor mei, în afara familiei mele şi a surorii mele Carmen, care a fost întotdeauna preferata mea, fac parte oameni din toate mediile, de toate profesiunile şi de toate vârstele, oameni dintre care pe mulţi îi cunosc de mai bine de douăzeci de ani. Când am devenit prim-ministru, viaţa mea, bineînţeles, a suferit mari schimbări. Însă n-am rupt legăturile cu vechii prieteni, fie ei de la universitate sau din alte părţi. Pe unii i-am chemat alături de mine, în guvernul pe care. îl conduceam şi în partidul meu, nu ca să le fac o favoare, ci pentru că sunt oameni de bună calitate, care îmi împărtăşesc ideile în materie de reformă a societăţii româneşti. Totuşi, departe de mine ideea de a mă îngrădi în relaţii sociale sau de muncă. Rămân deschis oricărei noi prietenii şi nu mă interesează rangul social, ci calităţile de inteligenţă, de sensibilitate şi de caracter. În prietenie nu sunt deloc raţionalistul sau

28

Copilmia

utilitaristul la care s-ar putea aştepta cineva gândindu-se la formaţia mea ştiinţifică. Independenţa, atât în comportare cât şi în alegerea anturajului meu, m-a cruţat fără îndoială de · multe amărăciuni. Când tatăl meu a căzut sub suspiciunea puterii comuniste, în 1952, şi când colegii mei de şcoală, influenţaţi de părinţi, au început să mă ocolească, nu m-am simţit deloc însingurat sau umilit: adevăraţii mei prieteni erau în altă parte, pe străzi. Când am împlinit zece ani, şcoala cu limbă dţ predare rusă a devenit cunoscutul liceu „Petru Groza", din nordul oraşului, încetând sistemul ca jumătate de ore să se ţină în româneşte, iar cealaltă jumătate în ruseşte. Nu era „şcoala nomenclaturii române" cum a fost denumită, în chip interesat, de ziare occidentale. Era pur şi simplu şcoala unde predau atunci cei mai buni profesori din Bucureşti şi care, tocmai de aceea, era ticsită de copiii cadrelor de Partid şi ai ofiţerilor superiori ai noii armate. Nu mi-a rămas în amintire decât foarte vag, nu-i mai ţin bine minte nici cursurile, nici pe toţi profesorii, nici pe toţi colegii. Aveam atât de puţin de-a face cu ei încât astăzi, când îl întâlnesc pe vreunul pe stradă sau prin hazardul funcţiilor mele, trebuie să fac un efort ca să-mi amintesc cum îl cheamă şi, cu toate că învăţământul din şcoala ·aceea era, prin forţa lucrurilor, întemeiat pe ideologia comunistă (pe învăţătura marxist-leninistă, cum se spunea pe atunci), nu am impresia că m-ar fi influenţat 29

Libertatea ca datmic

profund. Cu un lucru bun însă tot m-am ales, o destul de bună cunoaştere a limbii ruse. Prea mult nu mi-a servit în viaţă, dar; cu un an înainte de evenimentele din decembrie 1989, am putut urmări în dir~ pe televizoarele de la noi diferitele episoade ale liberalizării Uniunii Sovietice, sub Gorbaciov. Nu eram, repet, ceea ce se numeşte de obicei un elev bun. Eram vorbăreţ, aiurit şi bătăuş şi abia reuşeam să trec dintr-o clasă în alta. Astfel că în câteva rânduri tata m-a chemat la el în birou, ca să mă prevină, solemn, că aşa nu mai merge. Dar în zadar: hotărât lucru, învăţăturii îi preferam viaţa ... În prima adolescenţă eram destul de firav şi, cu toate că tata era un om înalt (avea peste un metru optzeci), eu continuam să fiu unul dintre cei mai scunzi din clasă. Lăsător cum eram în toate, mi-era lene şi să cresc! După ce am împlinit treisprezece ani, la sfatul unui medic spaniol, un prieten al părinţilor mei stabilit la Bucureşti, am început să fac sport, înot, trântă, fotbal şi rugbi. Şi atunci am suferit prima „mutaţie". Am început brusc să cresc şi să devin mai vânjos. Am devenit chiar voinic. Dar, vai, tot prost elev rămăsesem. Acum, cât era ziua de lungă, băteam mingea cu amicii mei şi mă dădeam în vânt după isprăvile Iolandei Balaş, campioană naţională · la săritura în înălţime, care câştigase medalia de aur la Jocurile olimpice de la Roma, în 1960. Când am împlinit cincisprezece ani, tatăl meu m-a pus, răspicat, în faţa următoarei alternative:

30

Copilliria

„Ori te pui pe învăţătură - mi-a spus el calm, însă cu un glas rece şi imperativ - ori intri ucenic într-o uzină, să înveţi o meserie". Aşa făcuse şi cu vărul şi fratele meu mai mare, Raul, astăzi tehnician într-o întreprindere industrială din Bucureşti. Vedeam bine că tata nu glumeşte, că ce-mi spusese nu erau vorbe într-o doară şi că era hotărât . să le dea curs. Astfel că, în anul şcolar următor, am ajuns, în chip ,,miraculos" unul dintre fruntaşii clasei. Prima schimbare adâncă din viaţa mea, de atunci datează. Eu, care fusesem până atunci un şcolar şters şi un târâe-brâu, m-am transformat într-un băiat harnic, cu rezultate strălucite, lăudat pentru spiritul lui „ştiinţific". Până atunci atât de nedisciplinat, acum eram pasionat de disciplina ştiinţelor matematice şi fizice. Mă fermeca şi mă farmecă încă rigoarea lor, precizia şi claritatea desfăşurării lor logice. Sunt, prin firea mea, cineva care detestă să „se învârtă în jurul cozii", cum se zice. Cred că, atunci când ai ceva de spus, e bine s-o spui fără şovăieli şi ocolişuri şi să te exprimi cât mai limpede şi mai direct cu putinţă, fără înflorituri. Sunt un om raţional şi nu-mi place să-mi pierd vremea. Pe de altă parte, când am de făcut ceva, uit tot ce nu-mi este de folos în momentul acela. Memoria mea funcţionează în chip aproape spontan selectiv. Mi-am dat seama de asta şi scriind această carte: mi-am amintit de atâtea lucruri uitate pentru că venise vremea să mi le amintesc.

31

Libertatea ca datorie

Pe scurt, cred că aveam din naştere o anume înzestrare pentru rigoarea gândului, un fel de capital logic care trebuia doar valorificat. Un profesor particular, prieten al părinţilor mei, izbutise turul de forţă de a mă face să îndrăgesc studiile şi, între ele, mai ales ceea ce trecea drept materia cea mai austeră: ştiinţele matematice. Ba chiar studiul devenise pentru mine, care eram un slab jucător de şah, un joc la fel de amuzant, dar mai · puţin zadarnic, decât lungile hoinăreli şi multele isprăvi de pe străzile de odinioară.

O asemenea adâncă transformare, îşi afla în prezenţa riguroasă dar cu adevărat binevoitoare a unui profesor. Eu o datorez doamnei Carp, profesoara de matematici, a cărei severitate lipsită de orice fel de prejudecăţi m-a împins mereu înainte, spre performanţele ce le-am aşezat pe acele prime reuşite din ultimii ani de liceu. Paralel, activităţile mele fizice începuseră să dea roade. Băieţandrul scund şi plăpând care fusesem se transforma într-un adoiescent sănătos şi zdravăn, înalt de peste un metru şaizeci şi cinci. Fetele, care nu mă luau în seamă până atunci, acum se întorceau după mine pe stradă. Şi eram mândru de asta, nu încape vorbă. Nu m-am crezut niciodată cu adevărat frumos. Ca pentru toţi adolescenţii de atunci, sexul rămânea pentru mine o taină şi, fără îndoială, fără să-mi dau seama, îmi era frică de femei. Pe de altă parte trebuie să mărturisesc că n-am avut vreodată nelinişti legate de înfăţişarea explicaţia şi

32

Copiliiria

mea fizică. Înainte vreme nu aveam deloc gândul la aşa ceva, îmi păsa numai de joacă. Apoi, deodată, iată-mă aproape bărbat în toată firea, fără să fi trecut prin etapa în·general dureroasă, pentru că e marcată de un fel de zid de netrecut între dorinţe şi realitate, care este adolescenţa pentru mulţi dintre noi. Cu mine lucrurile se petrecuseră altfel: crescusem dintr-o dată, după o lungă, lungă copilărie. Pe măsură ce se apropia sorocul studiilor superioare, intram într-o altă lume, mai aproape de lumea mea interioară. Pe cât de puţin mă atrăsese învăţătura şcolărească de până atunci, pe atât m-au pasionat studiile de la sfârşitul liceului. Fac parte fără îndoială dintre acei elevi şi, mai generic vorbind, dintre acei oameni care nu se descoperă pe sine decât încet şi târziu. Şi astăzi mi se pare că mai am multe de învăţat şi că aproape nu e zi în care să nu descopăr ceva nou despre mine şi despre viaţă, să nu văd într-o lumină nouă ceea ce ştiam deja. E ca şi când aş avea nevoie de timp şi de o încredere în mine pentru a mă împlini. În 1963, la şaptesprezece ani, am intrat cu note nici prea mari dar nici prea mici, la Institutul politehnic din Bucureşti, unde am hotărât foarte curând să mă specializez în hidroenergetică, în construirea de baraje şi în producţia de electricitate. Vedeam în asta un mijloc de a îmbina două vechi iubiri: ştiinţa şi natura. Universul pe care l-am descoperit atunci a avut asupra mea efectul unei revelaţii. Pentru întâia oară în viaţă frecventam un 33

Libertatea ca datorie

mediu care îmi plăcea fără rezerve. Pe atunci se mai intra după merit în acest loc privilegiat al învăţământului tehnic românesc care era Politehnica. Colegii mei de promoţie proveneau cam din toate mediile sociale. Nu mai erau fii de privilegiaţi de la şcoala „Petru Groza", erau pur şi simplu cei mai buni din clasele lor de matematici şi fizică. Iar profesorii erau atenţi la aspiraţiile şi la progresele studenţilor lor. Perioada aceasta a vieţii mele coincide cu o epocă de relativă deschidere în viaţa românească. După ani şi ani . de strâmtorări economice şi de sărăcie fără lustru, ţara îşi trăgea în sfârşit sufletul. Dictatura lui Ceauşescu nu pusese încă asupra societăţii obrocul ei de tristeţe şi de constrângeri de tot felul. Oamenii începeau să se simtă cât de cât mai în largul lor şi să-şi mai vadă şi de vieţile lor. Erau veseli şi optimişti, cum se întâmplă ori de câte ori mai slăbesc hăţurile şi funia nu mai e chiar atât de strânsă de par. După ani de restrişte, cultura pornea pe un drum mai firesc şi mai slobod. Prietenii mei şi cu mine ne duceam la teatru, frecventam cafenelele oraşului. Eu citeam pe Istrati şi pe autorii străini pe care îi publica tatăl meu, devenit director de editură. Vara, împreună cu colegii mei de promoţie, mă duceam la munte, unde construiam, pe râuri, mic.i baraje, ca să punem în practică ceea ce învăţasem teoretic la Politehnică. Au fost, fără îndoială, cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Eram tânăr, mă înţelegeam minunat cu ai

CopilAria

mei; an de an urcam în clasamentul institutului. Mă simţeam bine, aveam viitorul înaintea mea, iar fetele nu rămâneau insensibile la atâtea frumoase însuşiri. Cât despre mine, eu eram îndrăgostit încă din copilărie de cea care avea să-mi devină soţie, de Mioara, despre care aflam zilnic câte ceva de la maică-mea, cu care Mioara lucra la radio. În sfârşit, în 1973, după ce refuzase multă vreme avansurile mele pentru că nu mă găsea destul de copt (,,Abia dacă ştii să-ţi sufli nasul" îmi spun~a ea, glumind, de câte ori îi spuneam că o iubesc), a acceptat să ne vedem mai des şi să se gândească la căsătorie. Dar să revin la vremea aceea, a anilor 19631968, pentru că ea a fost cea c~re mi-a determil!at viaţa şi i-a dat tonul ei specific. Intr-adevăr, în orice existenţă există o perioadă determinantă, în cursul căreia ţi se dezvăluie lumea, ţi se nasc visele şi se instalează mecanismele care vor funcţiona mai târziu. Sunt anii care, în biografii, poartă numele de „ani de ucenicie". Pentru mine răstimpul hotărâtor au fost anii aceştia ai primei tinereţi, când am devenit, în sfârşit bărbat şi om. Cine eram eu atunci? Ce voiam? Ce aşteptam de la ".'iaţă? Cum am tot spus până aici, eram mai curând nepăsător. Politehnica dădea acces la cele mai înalte cariere . ştiinţifice. În ciuda strânsorii ceauşiste, ştiinţa românească păstrase o reputaţie internaţională în logică şi în matematici. Ce-mi plăcea cel mai mult, a priori, era cercetarea fundamentală. Eram pasionat de toate noutăţile 3S

Libertatea ca datorie invenţii, de noi tipuri de raţionament socoteam că ceea ce mă preocupa era una dintre îndatoririle cele mai nobile şi mai indispensabile, una căreia erai îndreptăţit să-ţi dedici viaţa întreagă. Totuşi nu aveam încă gânduri definite şi statornice cu privire la viitorul meu şi cu atât mai puţin un plan de carieră. Ca aproape toată tinerimea studenţească a anilor şaizeci, şi cu toate că noi, românii, eram destul de izolaţi de ceea ce se petrecea în Occident, aspiram în fond să-mi continui studiile, să prelungesc ceea ce pentru mine era o vreme binecuvântată a vieţii. Din punct de vedere politic eram cam tot aşa; nicidecum un răzvrătit. Îmi iubeam ţara şi eram mândru de ea. Trecea pe atunci drept una dintre cele mai „evoluate" din Răsăritul Europei. În lumea largă România nu era încă doar ţara unui „roşu", a lui Ceauşescu. Continua să fie ţara lui Enescu, a lui Brâncuşi, a lui Eugen Ionescu, a lui Titulescu şi, pentru cei mai tineri, ţara lui Ilie Năstase, foarte popular pe atunci pretutindeni. O naţiune desigur comunistă, dar nu tocmai ca celelalte, pentru că era latină, veselă şi însorită. Şi frumoasă, pentru cei care veneau s-o vadă. Ca mulţi dintre tinerii din generaţia mea eram convins de „superioritatea pe termen lung", cum se spunea pe atunci, a comunismului faţă de capitalism, însă fără să fiu un fanatic al acestei idei. Am datoria de cinste să recunosc asta, cum ar trebui s-o recunoască şi alţii, şi să cer să fiu înţeles în contextul şi în orizontul istoric

tehnice, de

ştiinţific. Şi

36

CopilAria

pe care îl trăiam, în determinările mele de generaţie în cele personale. Asta nu înseamnă că eram un conformist dispus să accepte orice. Eram însă un produs firesc al acelui sistem, un tânăr politehnician menit unui viitor frumos, ataşat comunismului, dar visând ca el să ajungă la o liberalizare a moravurilor, aidoma celei pe care noi, tinerii, o întrezăream de departe şi ca prin ceaţă şi care se manifesta în cântecele marilor Beatles şi în cele câteva imagini de „Swinging London" care izbuteau să treacă de acel Zid care despărţea Răsăritul de Apus. Cu alte cuvinte nu eram în nimic prea original. Un tânăr care intra în viaţă, fără să ştie prea bine cum o să fie a lui. O călătorie la Paris, imediat după evenimentele din mai 1968, oferită de tatăl meu drept răsplată că, la încheierea studiilor politehnice, am fost primul din promoţia mea, avea să dea un contur mai precis viselor şi intenţiilor mele şi să mă facă să intru pe deplin în vârsta adultă. şi

Tatăl

meu, Valter Roman

Una dintre amintirile mele cele mai vechi şi totodată dintre cele mai vii, pe care le am despre tatăl meu datează din 1953. Aveam şase ani şi jumătate. Era în martie, Bucureştiul era încă sub zăpadă. Tata lipsise de acasă timp de aproape trei luni. Pricina? Bineînţeles copilul care eram n-o ştia, am aflat-o mai târziu: fusese supus, cum se spunea pe atunci în jargon stalinist, unei proceduri de „verificare", un eufemism care desemna anchetele acelea interminabile şi contradictorii la care erau obligate cadrele Partidului - pr~upuşi opozanţi sau personalităţi care pur şi simplu jenau puterea unuia sau altuia dintre conducători - şi care erau în general urmate de o retrogradare sau - ceea ce în România a fost o excepţie - de o inculpare şi de un proces public. Ce i se reproşa tatălui meu? Mereau acelaşi gen de acuzaţii formale, caricaturale, însoţite, bineînţeles, în bună logică totalitară, de „dovezi" şi :~·

39

Tati11 meu, Valter Roman

Libertatea ca datori.e

de „mărturii" concrete. Tata era învinuit de faptul că, prin comportarea lui „aventuroasă", periclitase coeziunea Partidului; ba chiar, acuzaţie deosebit de infamantă şi de mincinoasă, de a fi fost un „trădător", un „spion", în c~rdăşie cu „puterile duşmane". În realitate, Partidul Comunist Român, ca toate partidele comuniste din Est, căuta atunci să se debaraseze de vechii combatanţi din „brigăzile internaţionale", care luptaseră alături de republicani în timpul războiului civil din Spania. În plus, tatăl meu era suspectat că nutreşte faţă de Uniunea Sovietică un entuziasm moderat, asta în cazul cel mai bun. Imediat după plecarea tatii, mama ne adunase pe toţi, pe sora mea Mireya, pe vărul meu Raul şi pe mine, şi ne-a spus: ,,Copii, s-ar putea să nu-l mai revedeţi pe tatăl vostru ... Trebuie să fiţi curajoşi şi să ştiţi că eu şi bunica vom rămâne mereu lângă voi, ca să vă purtăm de grijă." Nu mai ţin minte cum am reacţionat la ştirea aceasta, probabil că am plâns. În ziua aceea de martie 1953 când s-a întors tata, imediat după ce a îmbrăţişat-o pe mama, m-a luat de-o parte, m-a îmbrăcat şi m-a poftit să facem o plimbare pe şoseaua Kisseleff. Iar acolo, în timp ce mergeam prin zăpadă, şi-a întors dintr-o dată spre mine silueta lui înaltă, apoi a îngenuncheat şi, cu faţa aproape de a mea, mi-a spus cu un glas netulburat, fără nici o emoţie aparentă: ,,Băiatul meu, trebuie să ştii că tatăl tău este un om cinstit şi că, orice ai auzi, nu ai de ce 40

să-ţi

fie ruşine cu el. Tatăl tău are dreptate, şi poţi să fii mândru de el. Chiar atunci, şi mai ales atunci când totul e pierdut, trebuie să ne păstrăm demnitatea." Mai târziu m-am gândit adesea la această din urmă frază, enigmatică pentru mine când am auzit-o. Am pronunţat-o în gând, în vis, cu glas tare. M-a obsedat în aşa măsură că, de mai multe ori, în timpul acţiunii mele politice, s-a insinuat spontan, aproape fără să-mi dau seama, în propriile mele declaraţii din momentele cele mai dramatice ale scurtei mele cariere de prim-ministru. La 16 decembrie 1990, în momentul în care procedasem la o primă şi dureroasă liberalizare a preţurilor, am fost obiectul unor atacuri violente din partea opoziţiei. Situaţia era dintre cele mai anevoioase. În cursul zilei, o mare manifestaţie luase o turnură aproape insurecţională. Atitudinea cea mai chibzuită ar fi fost să câştig timp şi 1 dacă nu renunţam - ceea ce Iliescu m-a lăsat să înţeleg că e necesar - măcar să dau impresia aceasta, amânând sau eşalonând aplicarea acelor măsuri. Eu. însă nu voiam: aş fi rămas cu sentimentul că am luat calea cea mai uşoară, că am cedat demagogiei şi populismului. Era vorba totodată de raţiune politică şi de demnitate. Ştiam că, în esenţă, populaţia nu era nemulţumită de mine. Partidele nu făcuseră decât să se folosească de acest pretext pentru a-mi pune în dificultate guvernarea. Dacă aş fi cedat, autoritatea mea şi a celorlalţi miniştri ar fi ieşit slăbită. Unele 41

Libertatea ca datorie

leacuri, oricât de amare ar fi, trebuie luate vrândnevrând, şi trebuie luate la vreme, altfel boala se înrăutăţeşte. Aşa că n-am vrut să cedez. Ca atare, am hotărât ca, în aceeaşi seară chiar, să apar pentru câteva minute la televiziune, pentru a-mi explica politica, şi mi-am încheiat alocuţiunea cu această frază: ,,Nimeni şi niciodată să nu conteze pe laşitatea mea!". Pentru Irioment nu mi-am dat seama pe deplin ce semnificaţie aveau acele vorbe pe care le rostisem aproape fără voie. Erau o declaraţie fermă de principiu, un adevărat angajament: câtă vreme n~ voi fi respins de alegători şi indiferent ce urmări ar avea acest lucru asupra mea, voi urmări consecvent politica pe care o voi considera utilă, necesară pentru ţara mea, politica pentru care fusesem numit. Mai apoi am reluat în discursurile mele această pereche de cuvinte: ,,demnitate - laşitate". Ele nu sunt pentru mine efecte retorice: consider cu adevărat că o acţiune politică în toată puterea cuvântului trebuie să excludă orice laşitate, altfel se pierde în demagogie şi politicianism clientelar. Pentru aceasta se cere să acorzi o înaltă valoare demnităţii, începând cu propria ta demnitate. În acest sens chiar am declarat mai târziu, într-un interviu dat după înlăturarea mea din funcţia de prim-ministru, că, în calitate de conducător politic, acceptam să fiu umilit dacă pentru ţara mea şi pentru poporul ei asta ar însemna mai puţină

42

Tatill meu, Valter Roman

umilire, dar că nimeni şi niciodată să nu-mi ceară să renunţ la demnitatea mea de om. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că n-aş fi vorbit în felul acesta dacă n-aş fi avut în minte, stăruitoare, pilda părintelui meu. A fost pentru mine în chipul cel mai ferm, o călăuză politică şi morală. Am avut faţă de el, şi mai am şi astăzi, după ce nu mai este, o admiraţie fără rezerve. Pentru mine a fost un erou, aproape un sfânt. Aş putea chiar să spun - deşi cuvântul ar putea să sune ciudat, nepotrivit, dar el exprima întocmai ataşamentul meu faţă de el - că am fost „îndrăgostit" de el. De la el am moştenit toate valorile cărora le rămân credincios şi, dincolo de un crez politic ori altul, toate marile idei umanitare în care cred. Chiar dacă, spre sfârşitul vieţii lui, am avut destule şi aprige discuţii în contradictoriu privitoare la viitorul comunismului. Departe de mine gândul de a urmări, spunând asta, să mă pun într-o lumină favorabilă. Oriar aşa a şi fost. Criza comunismului se vedea tot mai bine cu trecerea anilor, iar cei din generaţia mea erau, în chip firesc, tot mai sceptici. Meritul nu este al meu şi al spiritului meu critic, este al tatălui meu, un om cu totul dezinteresat care crezuse într-un ideal şi luptase pentru el şi care avea curajul, consecvenţa şi demnitatea să rămână, dincolo de vicisitudini şi de criterii personale, chiar dincolo de nişte tot mai triste evidenţe, credincios unui vis scump plătit.

43

Libertatea ca datorie

Valter Roman s-a născut în 1913 la Oradea, în acel Bihor socotit de toţi istoricii drept leagănul naţiunii noastre. Era mândru de asta, ca şi de prenumele lui care 11 venea de la Valter Mărăcineanu, unul dintre eroii războiului pentru independenţă.

De mic copil am fost crescut în cultul României şi a vredniciei neamului ei. Tata a fost, până în adâncul fiinţei sale, patriot român, străin însă de orice şovinism şi de orice extremism. De la el am înţeles că, la noi, dragostea de ţară a fost întotdeauna un sentiment defensiv, niciodată agresiv. Dintre toate ţările acestei părţi de lume, România este singura care, măcar într-o parte hotărâtoare a ei, şi-a păstrat entitatea şi continuitatea statală de la întemeiere până astăzi. Când neatârnarea lor era în primejdie, românii n-au şovăit niciodată să pună mâna pe arme ca s-o apere. Însă niciodată nu au purtat războaie de cucerire, ca să-şi mărească teritoriul naţional pe seama altora. Printre imaginile care îmi rămân din copilărie se află şi aceasta: tata adunându-ne, pe surorile mele, pe fratele meu şi pe mine, în salon, ca să ne cânte, acompaniindu-se cu vioara lui neagră, Hora Unirii~ într-o vreme când era interzisă de stalinişti. Cât de ciudat ar putea să pară (şi puţini mă vor crede), nu-mi amintesc ca tata să fi vorbit vreodată în faţa noastră despre originea lui evreiască. Cred că era creştin ortodox, la fel ca mama lui, o româncă. Am aflat destul de târziu că nu 44

TatM meu, Valter Roman

Roman era adevăratul lui nume şi că se chema, în realitate, Ernst Neulander. Nu că i-ar fi fost ruşine de originea lui sau că ar fi vrut s-o ascundă. Pur şi simplu nu-i dădea importanţă prin raport la faptul că era român. Se considera evreu aşa cum alţii pot fi de obârşie grecească sau ungurească, sau proveniţi dintr-un mediu muncitoresc sau burghez. Era un raţionalist, lipsit de orice fel de prejudecăţi şi străin de orice superstiţie. Nu voia să judece un om decât potrivit calităţii lui proprii, nu după provenienţa lui etnică ori socială, care nu putea fi aleasă . Era o atitudine de la care n-a derogat niciodată, cât a trăit. Astfel, la sfârşitul lui 1948, pe când avea funcţia de şef al departamentului de învăţământ la Statul Major în Ministerul Apărării, s-a numărat printre aceia care au sprijinit integrarea cea mai largă în noua armată a vechilor cadre din armata regală. Mai -mult, recomandase ca portofoliul apărării să-i fie atribuit, din raţiuni profesionale de strictă competenţă militară, lui Mihail Lascăr, fost general al regelui, care se distinsese în războiul de eliberare a ţării în calitate de comandant al diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan", cea cu care tata se întorsese în România în 1945. Era convins că nu trebuie să suspectezi a priori lealitatea nimănui. Contrar celor scrise de anumiţi ziarişti sau chiar istorici, străbunicul meu dinspre tată n-a fost rabin. Singura fotografie pe care o am îl arată în uniformă de ofiţer de jandarmerie a Imperiului austro-ungar. Cât despre bunicul meu, după ce a 45

Libertatea ca datorie

fost o _bucată de vreme funcţionar la primăria din Oradea, a devenit, în chipul cel mai prozaic, amploaiat într-o bancă. · Profit de prilej să corectez încă o eroare destul de răspândită: tatăl meu n-a fost - cum s-a afirmt în 1991 în cadrul unui foarte serios colocviu ţinut la Sorbonna asupra ţărilor excomuniste din Est - unul dintre fondatorii partidului comunist român. Acesta a fost întemeiat în 1921, ceea ce ar fi însemnat că tatăl meu şi-ar fi început activitatea politică la vârsta de opt ani. La noi, în anumite cercuri, s-a râs cu poftă de asemenea cronologii, care aminteau de micuţul cismar din Scorniceşti: după ditirambicele biografii oficiale, el ar fi trebuit să fie militant comunist încă de la şapte ani. Tata a devenit membru al partidului comunist cu zece sau doisprezece ani după întemeierea lui, p~in 1933, imediat după ajungerea la putere a nazismului. Fusese mart~r la ascensiunea acestuia cât timp a stat la _Brno, ci:i student la Deutsche Technische Hochshule, u;nde tatăl său îl trimisese să facă studii de inginerie. , Din timpul acestor studii, lui Valter Roman i-a rămas toat~ viaţa o mare curiozitate intelectuală. Printre imaginile de viaţă zilnică de · care îmi ami,ntesc, este şi aceea a unui om aplecat, serile, pesle masa lui de lucru, în biroul casei în care locuiam, nu ~eparte de parcul Filfintropia. Seară de seară, potrivit unui ritual neabătut, tata ne corecta

46

Tatiil meu, Valter Roman

temele, apoi, după cină, se retrăgea în biroul acela ca să lucreze. În urma unui denunţ, a fost arestat de Siguranţă, în 1934, la Oradea, împreună cu cincisprezece dintre tovarăşii lui, pentru „simpatii comuniste". I-au torturat şi, după mărturia unanimă a celor care au fost inculpaţi împreună cu el, tatăl meu a fost singurul care n-a vorbit. Iar în ziua fixată pentru proces, a evadat şi apoi s-a refugiat în Franţa. Ştim puţine despre această primă şedere a tatii la Paris, în timpul Frontului Popular (mai 1936 aprilie 1938, coaliţie a partidelor franceze de stânga care a realizat importante reforme sociale). Ce ştim este că a fost în perioada-aceasta un foarte productiv ziarist politic, calitate în care a fondat şi a redactat aproape singur şapte ziare ale emigraţiei române. Titlurile lor apar într-o colecţie de articole pe care a publicat-o în 1971: ,,Gazeta românească" La ' " correspondence Balkanique", ,,La correspondence internationale", ,,Revue d'economie sociale des Balkans", ,,Rundschau", ,,Balkan Korrespondenz", „Wirtschafts-Revue fiir den Balkan". I-a rămas din vremea aceea o adâncă recunoştinţă pentru Franţa şi un ataşament statornic faţă de ea. Pentru el, ca pentru toţi românii din generaţia lui, Franţa era, prin excelenţă, ţara libertăţii, a tuturor libertăţilor, ţara revoluţiilor din 1789, din 1848. Acolo fusese întemeiat, în jurul lui Lamartine, al lui Michelet şi al lui Edgar Quinet, vestitul Cerc revoluţion~r român, printre membrii căruia se număra Nicolae Bălcescu, 47

TatAJ meu, Valter Roman

Libertatea ca datorie

Alexandru Ioan Cuza„ Nicolae Kretzulescu. Cercul acesta milita pentru unirea principatelor, pentru neatârnarea faţă · de turci şi de ruşi, pentru un guvernămâ~t constituţional asemănător cu cel din Franţa lui Ludovic-Filip, în genere pentru democratizarea ţării . . Franţa era aşadar pentru tatăl meu nu numai o ţară veselă, ci, tot atât, un reper simbolic. M-a trimis acolo de două 'Ori, o dată în iunie 1968, apoi în 1970, după ce am obţinut, la absolvirea Politehnicii, o bursă pentru continuarea studiilor în străinătate. Atunci m-a sfătuit~ aleg mi Uniunea Sovietică, ci Franţa, pentru că, mi-a spus el „ vei găsi acolo o dezbatere de idei adevărată". Cred de altfel că trimiterea mea în Franţa făcea parte dintr-un plan elaborat de timpuriu. Încă din perioada liceului, când s-a pus problema ce. limbă străină să aleg cu precădere, îmi recomandase engleza şi a adăugat enigmatic: ,,Franceza o s-o înveţi la faţa locului, cum am învăţat-o şi eu." În iulie 1936 Franco declanşează războiul civil împotriva Republicii spaniole. Tata nu avea atunci decât douăzeci şi trei de ani. Dându-se drept un oarecare Santiago Arogo care se întoarce în Sevilla la familia lui, traversează frontiera cu trenul, în octombrie a aceluiaşi an, şi devine comandant al unităţii române de artilerie ataşată celei de a unsprezecea brigăzi internaţionale Venceremos (Vom învinge), alături de bateria franco-belgiană.

48

Adevărata legendă a tatălui meu, de atunci datează. Era un om înzestrat cu calităţi militare excepţionale, un strateg curajos şi subtil„ respectat de toată lumea, şi nu mai puţin de duşmanii lui cei mai înverşunaţi. Astfel că, după 1989, s-au găsit limbi ascuţite

care să spună: ,,Petre Roman e un nemernic dar tatăl lui a fost un sfânt!". În Spania, cum a~ putut să constat_chiar personal, el este considerat şi astăzi un erou. Din fragedă copilărie am trăit în cultul pentru co~bat_anţii b~igăzilor internaţionale din Spania. Nrmeru nu mai tăgăduieşte astăzi că, deşi devotaţi Uniunii Sovietice, ,,interbrigadiştii" luptau pentru cu totul altceva decât pentru comunism. Luptau pentru libertate şi pentru justiţie socială. N ehru, vizitând Spania acelor ani, a spus: ,,Aici, şi numai aici, în Spania, într-o lume opacă şi obscură, dominată de puterile răului, am întâlnit speranţa". Deşi grav rănit într-un plămân în timpul asediului de la Quinto, de un glonte care a trecut doar la câţiva milimetri de inimă, tata a fost unul dintre ultimii interbrigadişti care au plecat din Spania, în 1939. Nu se îndura să creadă că războiul fusese pierdut. Chiar spre sfârşitul vieţii continua să fie convins că soarta lumii ar fi fost alta şi că al doilea război mondial ar fi putut fi evitat dacă democraţia occidentală şi Stalin nu s-ar fi dezinteresat la un moment dat de soarta luptătorilor republicani. Ca pentru toţi supravieţuitorii din

49

Libertatea ca.datorie Brigăzile internaţionale,

Spania a rămas pentru tatăl meu o durere adâncă şi de nevindecat. Ştiu, de asemenea, că, deşi disciplina comunistă l-a constrâns să le aprobe pe moment, execuţiile lui Rîkov, Rakovski şi mai ales cea a lui Buharin•au fost pentru el o primă fisură în crezul lui faţă de comunismul rus. Cu deosebire îi era cu neputinţă să creadă în vinovăţia lui Buharin, pe care îl cunoscuse bine la Paris înainte de războiul din Spania şi pe care nu înceta să-l admire. Mai târziu, la Moscova, a încercat chiar să intervină în favoarea unui prizonier politic de origine română. Dar i s-a dat foarte curând de înţeles că nici un militant, nici măcar un erou al războiului din Spania, nu putea să se pună de-a curmezişul raţiunii de stat. Dar iată că anticipez ... Întors la Paris în 1939, lucrează o vreme la ,, Ce soir'', cotidianul comunist de după-amiază, unde publică un număr de analize ale situaţiei din Spania, semnate „maior Valter Roman". Apoi, fiind exclusă pentru el orice idee de întoarcere în România, pe atunci sub dictatura mareşalului Antonescu (sprijinită la început de Garda de fier fascizantă a lui Corneliu Zelea-Codreanu) se duce la Moscova. Nu am prea multe informaţii despre perioada şederii lui în URSS. Ştiu doar că a lucrat, ca inginer, la proiectul primei locomotive electrice sovietice şi că, în urma acestei activităţi a primit o decoraţie pe care o păstrez şi acum. Mai ştiu că a pus pe picioare 50

TatAJ meu, Valter Roman şi a însufleţit un post de radio românesc „liber", refuzând să îl afilieze Kominternului din raţiuni de independenţă naţională. S-a afirmat în presa occidentală că tatăl meu a fost „ unul dintre înalţii responsabili români al Kominternului". Totuşi un tânăr istoric francez, Christian Duplan, care pregăteşte o carte asupra acestui subiect mi-a confirmat nu de mult că n-a găsit nici o urmă a numelui „Roman" în arhivele de la Moscova ale acelei organizaţii. De altfel, tatăl meu a fost acuzat în 1953 că, în publicaţiile emigraţiei române de care se ocupa la Paris în timpul Frontului Popular, ar fi susţinut „tendinţe politice ostile liniei kominterniste". Mai mult, din aceeaşi sursă apărută aflu că tatăl meu a fost arestat pentru prima oară în 1950. Nu îi era dragă Uniunea Sovietică nici ca ţară, nici ca naţiune. Cred chiar că nu dorea să mă duc acolo măcar cât trăia el. Îmi spunea adesea: ,,N-ai ce căuta acolo. Modernismul este Occidentul". Şi, în fapt, prima mea vizită în URSS datează din 1984, un an după ce s-a stins, şi am făcut-o cu prilejul unei sesiuni ştiinţifice organizate de UNESCO. De atunci, am mai fost de două ori, în 1987, şi de data aceasta în scopuri ştiinţifice, şi în iunie 1990, pentru a participa la penultima întrunire a defunctului Pact de la Varşovia. La formarea divizei „Horia, Cloşca şi Crişan" în Uniunea Sovietică, după 23 August 1944, vând recunoscută calitatea sa de militar cu gradul de

51

Libertatea ca datorie

maior în armata republicană spaniolă, tata a fost integrat cu gradul de locotenent-colonel. Comanda diviziei a fost atribuită celebrului general, Mihail Lascăr.

Când s-a întors în ţară, în 1945, tata a rămas simplu militar, apoi a străbătut toată ierarhia până la gradul de general-maior. Funcţia lui de şef al Departamentului de învăţământ la Statul Major al armatei, la Ministerul Apărării, începută la sfârşitul lui 1948, a deţinut-o foarte puţin: peste un an şi jumătate a fost definitiv scos din cadrele armatei şi numit într-un post cu caracter pur tehnic, acela de ministru al Poştei şi al Telecomunicaţiilor. De fapt comuniştii „din ţară", cum li se spunea, dintre care mulţi nu fuseseră niciodată pe front, preluaseră puterea înlăuntrul aparatului de partid şi începeau să-i îndepărteze rând pe rând de adevăratele centre de decizie pe cei care, asemenea tatălui meu, fuseseră prea implicaţi în marile conflicte internaţionale şi dobândiseră o reputaţie sau o glorie de care ei erau lipsiţi. În 1953, după moartea lui Stalin, cu toate că nu mai apăsau deloc asupra lui vechile şi ridicolele suspiciuni de care am vorbit, tatăl meu, marginalizat în Partid, devenea bibliotecar, apoi vicepreşedinte al unei Societăţi pentru difuzarea culturii, dotată cu o mică editură. Această înlăturare

dezminte radical calomnia - încă una! - vehiculată mai întâi, dacă nu mă înşel, în „Le Figaro" şi reluată ca atare în ciuda 52

TatAI meu, Valter Roman dezminţirilor mele, de „Quid', potrivit căreia tatăl meu ar fi fost „fondatorul Securităţii"! Toţi româ'n ii ştiu că poliţia politică a regimului n-a ajuns să aibă .ad~vărata ei funcţie şi adevărata ei amploare decât la începutul anilor şaptezeci, când e imposibil de înţeles cum ar fi putut Ceauşescu să încredinţeze o asemenea responsabilitate, care presupunea din partea lui o încredere absolută, unui om care fusese eliminat din cercurile de sus ale puterii de mai bine de cincisprezece ani. În fapt, încă din 1954-1955, tatăl meu înţelesese că, din punct de vedere politic, nu mai avea să joace niciodată un rol important în România. A început atunci pentru el un fel de „a doua carieră", fără nici o legătură cu cea anterioară, aceea de popularizare a ştiinţei. Devenit unul dintre specialiştii în energia nucleară şi ai problemelor „revoluţiei tehnico-ştiinţifice", cum se spunea pe vremea aceea, n-a mai participat la viaţa politică a ţării decât de departe, prin scrisul său, sau episodic, pentru a aduce· servicii cu câteva prilejuri determinate. Astfel, în 1956, când a avut loc insurecţia din Budapesta, a fost însărcinat de Gheorghiu-Dej să se ducă la Budapesta pentru a-l convinge pe Imre Nagy, pe care îl cunoscuse bine la Moscova, să părăsească ambasada iugoslavă, unde se adăpostise împreună cu guvernul său şi să se refugieze la Bucureşti. Se ştie ce s-a petrecut: la presiunile lui Hrusciov şi a Armatei Roşii, Gheorghe Gheorghiu-

53

Libertatea ca datorie

Dej l-a predat, câteva săptămâni mai târziu, sovieticilor, care l-au dat pe mâna ungurilor, care, la rândul lor, după un simulacru de proces, l-au spânzurat. Tata fusese trădat: fireşte, n-ar fi acceptat cu nici un chip asemenea „misiune" dacă ar fi ştiut rezultatul ei. Păstrez vreo sută de pagini din memoriile lui, pe care o să le public cândva, în care povesteşte tot acest joc de minciuni şi de înşelătorii, împotriva cărora, în calitatea lui de militant comunist, nu li se putea pentru moment împotrivi. Tata a fost victima faimosului „centralism democratic", un fals sub care, în numele coeziunii aparatului, se ascundea, în toate partidele comuniste, poate nu numai din Est, puterea discreţionară a acelora de sus, atât de apăsătoare încât, dacă i te împotriveai, nu aveai de ales decât între moarte, exil sau tăcere. , Sunt dator să spun aici că, în ciuda a tot ce s-a tot spus şi scris, tata n-a fost niciodată membru al .,primului cerc" de- conducători comunişti români şi nici, propriu-zis, al nomenclaturii. N-a fost un activist politic în sensul strict al cuvântului, un aparatcik. Sunt chiar convins că n-a avut niciodată ambiţia puterii. Era mai curând un fel de mare conştiinţă revoluţionară, un romantic al unei utopii, un supravieţuitor al perioadei eroice, pe care numai cei lipsiţi de cultură istorică sau numai trepăduşii oportunişti ai oricărei puteri n-au cum să o înţeleagă şi să o onoreze. Slujitorii dezinteresaţi şi puri ai unui ideal nu sunt justiţiabili de ·degradările istorice pe 54

TatiJJ meu, Valter Roman

care le-a suferit idealul lor, mai ales dacă, de la o vreme încolo, şi-au dat seama de ele şi (în ciuda unor obedienţe inerţiale şi formale) au preferat să rămână deoparte. Acolo unde fără a-i prigoni cu adevărat, din oportunism şi machiavelism politic, se mulţumeau să-i marginalizeze Dej şi, mai târziu, Ceauşescu. Ca să nu facă din ei martiri şi, totodată, să-i reducă la tăcere. Totuşi, pentru că în 1958 Valter Roman a fost unul dintre primii susţinători ai politicii de „naţionalizare a comunismului" promovată de Gheorghiu-Dej, tatăl meu a fost integrat de Ceauşescu, în 1965, în Comitetul Central, organism consulatativ a cărui putere era pur simbolică. Şi astfel s-a aflat printre cei care îl înconjurau pe Ceauşescu în momentul proclamaţiei sale, în august 1968, împotriva intervenţiei sovietice în Cehoslovacia. Dar toate acestea nu erau, fireşte, decât faţadă, un pur ceremonial ipocrit. Din 1954-1955 încoace tatăl meu n-a mai avut, cu adevărat, decât un rol cultural. Numit în 1954 director al Editurii Politice, în principiu o editură a Partidului, a făcut din ea, încetul cu încetul, o editură deschisă marilor idei ale lumii. Lansând, în 1965-1966 colecţia „Idei contemporane", a publicat, an de an, autori care numai comunişti şi dogmatici nu erau: Marcuse, Levi-Strauss, Habermas, Heidegger, precum şi o traducere a „Sfidării mondiale'~ a lui Jean-Jacques Servan Schreiber. 55

Libertatea ca datorie

Într-adevăr, tatăl

meu considera că România trebuie să fie la curent cu dezbaterile de idei din Occident. Nu s-a temut niciodată de confruntări. Cosmopolit prin viaţa lui aventuroasă, nu avea cum să împărtăşească cu puterea instituită acea suspiciune, întemeiată pe îngustime şi incultură, faţă de ideile venite din alte părţi ale lumii care, sub Ceauşescu, avea să închidă România în ea însăşi. Era de fapt, sub ideologia căreia i se raliase, un urmaş al Europei Luminilor, şi nu putea să se împace cu asemenea regresie intelectuală şi obscurantism obtuz. Astfel că, după ce, în 1972, a căzut în dizgraţie, s-a repliat definitiv asupra activităţilor de editor şi a lucrărilor sale de istorie. Sunt convins că tatăl meu, încă de la începutul anilor şaptezeci, nu-şi mai făcea, în esenţă, nici o iluzie asupra regimului, dar că era prea obosit pentru a-l combate făţiş. Asista, neputincios, la transformarea aparatului de partid şi de stat într-un pur instrument al puterii personale. Însă, ca vechi militant, dădea întâietate „solidarităţii comuniste" asupra sentimentelor lui personale, crezând numai în gesturi individuale cu semnificaţie morală. În 1974, pe când urma să mă căsătoresc cu Mioara, pe care tata o cunoştea de când ea avea opt ani, a luat-o de-o parte şi i-a spus: ,,Sunt dator să-ţi spun că, dacă de măriţi cu Petre, lucrul n-o să ţi se ierte niciodată. O să ai de îndurat greutăţi. Ai deja o fiică dintr-o primă căsătorie, eşti tânără şi ai viitorul înainte, trebuie să te gândeşti în ce măsură poţi

56

Tatill meu, Valter Roman

accepta acest sacrificiu. Eşti liberă să alegi, nimeni n-o să-ţi ia în nume de rău dacă renunţi. Dacă totuşi vrei să te măriţi cu Petre, să ştii că poţi conta pe mine şi că o să te apăr de inevitabilele persecuţii şi denigrări pe care le vei avea de suportat". De altfel, toate acestea nu erau nişte simple temeri nejustificate: Mioara fusese deja avertizată (fireşte nu în mod oficial) că, o dată căsătorită cu mine, nu va mai putea fi niciodată ziaristă de frunte, acreditată să ia interviuri celor mai importanţi lideri ai lumii arabe. Iar mai târziu, la începutul anilor optzeci, unul dintre colegii ei a denunţat-o drept ,,necomunistă", ceea ce i-a atras o aspră judecată. Cineva altfel făcut decât ea s-ar fi gândit de două ori înainte de a face un astfel de pas, poate chiar ar fi renunţat. Ca omul extrem de tolerant care era, tata a vrut ca Mioara să ştie bine că, dacă ar fi dat înapoi,~el nu i-ar fi purtat supărare, acceptându-i motivele. lnţelegea că există împrejurări în care oamenii se pot descumpăni şi nu cerea de la ei acte de curaj fără rost. Era străin de orice dogmatism moral şi nu era înclinat să suspecteze pe nimeni, a priori, de slăbiciune sau de laşitate. În anii şaptezeci s-a aşternut pe scrisul unei cărţi, pe care n-a apucat s-o sfârşească, dar din care păstrez câteva sute de pagini pregătitoare, note de lectură, interviuri. Voia să fie cronica, minut cu minut, a lui „23 August 1944". Este zguduitor să vezi cum acest om, pe atunci atât de intransigent - pentru că aşa cerea momentul şi conştiinţa lui, se străduia 57

TatAJ meu, Valter Roman

Libertatea ca datorie

să-i

este un sistem viu şi deschis, evolutiv, realist. Ea nu visează, cum făcea comunismul, la o unanimitate totală, inerent iluzorie, a convingerilor şi a aspiraţiilor, utopie prin care îşi deschid cale toate intoleranţele şi care duce în mod ineluctabil la totalitarism. Democraţia se mărgineşte - ceea ce e deja foarte mult - să pună bazele unui dialog şi a unei conlucrări între forţe şi oameni ale căror proiecte diferă, fără să încerce cu orice preţ, prin violenţă verbală ~u fizică, să le facă să coincidă. Ea pleacă de la o viziune asupra lumii omeneşti mai puţin optimistă decât aceea pe care se întemeiază utopia comunistă. Democraţia consideră că între oameni vor exista întotdeauna divergenţe de fond, dar că acest lucru nu împiedică naşterea unor solide acorduri de conjunctură politică. Pe scurt, democraţia pragmatică, ba chiar prozaică, este laică şi fluctuantă. Ca şi viaţa, desfăşurarea ei este departe de a fi lineară şi mecanică. Dimpotrivă, îi sunt inerente progrese şi regrese, ocolişuri, meandre şi uneori surprize. Este datoria omului de stat democrat să-şi uite resentimentele faţă de adversari, să le acorde, fără să-şi renege demnitatea, încredere, să nu-i judece decât după fapte dovedite, şi nu în virtutea unor permanente procese de intenţie. Închid paranteza aceasta ca să mă întorc la tatăl meu. Cum am spus în treacăt şi mai sus, ne înfruntam adesea, spre sfârşitul vieţii sale, cu privire la viitorul comunismului. Ce fel de sistem e acesta, îi spuneam, care proclamă atâtea defecte în realitate?

58

59

reabiliteze pe oamenii împotriva cărora luptase, ca de pildă pe Iuliu Maniu, şeful partidului naţional­ ţărănesc. Şi chiar a declarat în public, în mai multe rânduri, că procesul lui Maniu, condamnat la închisoare pe viaţă în 1947, fusese o nedreptate. Şi a calificat drept „măsluite" alegerile din noiembrie 1946, care au adus la putere partidul comunist. Părintele meu nu dădea niciodată înapoi în faţa adevărului oricare ar fi fost consecinţele pentru el sau pentru alţii. Iar Corneliu Coposu, şeful de astăzi al PNŢCD, m-a încredinţat nu de mult că felul în care Valter Roman a cercetat şirul acela de evenimente hotărâtoare pentru istoria noastră, ,,23 August 1944", a fost temeinic, scrupulos şi lipsit de prejudecăţi. Dincolo de divergenţele noastre trecute şi prezente, îi sunt recunoscător pentru faptul că i-a atestat lui Valter Roman o cinste fără pată. Nu-ştiu bine în ce măsură lecţia aceasta de etică politică a avut influenţă directă asupra mea. Dar dacă, din activitatea mea politică, am învăţat un lucru, acesta este: a te comporta democratic înseamnă să crezi în onestitatea adversarilor tăi, indiferent de ce intenţii le atribui. Departe de mine să spun că trebuie, în chip laş, să scuzi relele acţiuni dovedite ale potrivnicilor tăi. Ce vreau să spun este că, în politică, nu trebuie să judeci pe nimeni numai după trecutul său, supunându-l unui verdict definitiv. Asemenea judecată deschisă am avut şi eu, personal, faţă de câţiva dintre opozanţii mei cei mai înverşunaţi, pe vremea când eram prim-ministru.

Democraţia

Libertatea ca datorie Dacă marxismul e bun şi societatea în care ar fi să se întrupeze este rea, nu se află oare, la însuşi temeiul său, o eroare? Nu cumva marxismul trebuie pur şi simplu abandonat? Tata îmi răspundea că nu sistemul în sine se discreditase, ci doar formele concrete pe care le luase în istorie. Considera că toate statele comuniste trebuie democratizate. Ceea ce de altfel şi scrisese în mai multe dintre articolele sale, militând aproape făţiş pentru o democratizare economică şi socială a României, în stilul lui Gorbaciov, dar mult înainte de a apărea perestroika. * Discuţia dintre noi se înăsprea câteodată. Erau înfruntări în toată puterea cuvântului, care însă nu scădeau cu nimic marele respect pe care îl aveam, şi îl am încă, pentru tatăl meu. Îmi spunea că sunt înfumurat şi nechibzuit, reproşându-mi, mie, care nu mai eram ataşat comunismului din 1971 şi, în sinea mea, chiar din 1968, că doresc lichidarea totală a unui sistem fără a vedea mai întâi dacă nu poate fi ameliorat. Iar eu, din parte-mi, îl acuzam de ,,imobilism". Vechea dezbatere, aproape banală, între generaţii, cum s-a desfăşurat pretutindeni de când e lumea lume. Cred că tatăl meu nu putea să treacă dincolo de un soi de „neogorbaciovism", din motive de un ordin aproape sentimental. Valter Roman a rămas

• Câteva dintre titlurile căiţilor lui sunt semnificative: ,,Probleme globale ale omenirii", ,,Echilibru şi dezechilibru", ,,Limite sau

TatAJ meu, Valter Roman până la moartea lui - cum poate mărturisi oricine l-a cunoscut - un comunist sincer, cu convingeri adânci, aproape de neclintit. Ca om din generaţia lui, nu avea cum, la asfinţitul vieţii, să renege pur şi simplu un crez căruia îi închinase întreaga lui viaţă. Dacă din punct de vedere intelectual ar fi putut, până la urmă, să recunoască falimentul absolut al sistemului comunist, din punct de vedere emoţional nu putea să devină groparul lui. Ar fi fost pentru el ca o sinucidere. Astăzi îmi pare rău că n-am înţeles pe deplin că ceea ce uneori, în înflăcărarea mea, consideram drept o acomodare la realitate, nu era de fapt decât manifestarea ataşamentului său faţă de idealurile tinereţii. Această fidelitate faţă de sine este fără îndoială una dintre cele mai înalte lecţii pe care mi le-a dat tatăl meu. Cred într-adevăr că ceea ce face valoarea unui om este statornicia viselor sale de tinereţe. Una este să fii deschis spre orice confruntare acceptând riscul de a ieşi modificat, şi alta ca, din lipsă de coerenţă interioară şi dârzenie, să renegi ideile generoase în care ai crezut. Orice om are nevoie de o trainică morală care să dea o structură întregii lupte a vieţii sale şi să-i dea acesteia sensul ei cel mai înalt. Acest principiu de acţiune şi de viaţă mi l-a lăsat moştenire tatăl meu, prin exemplul lui de independenţă şi de responsabilitate, de intransigenţă şi de luciditate, de curaj şi totodată de chibzuinţă.

cotitură".

60

61

LibeJ1atea ca datorie

A murit în 1983, dramatic, în urma unei intervenţii chirurgicale care n-ar fi trebuit să aibă loc. Am plâns cum nu plânsesem niciodată. M-am simţit, dintr-o dată, foarte singur: era ca şi când omenirea îşi pierduse pentru mine unul dintre reprezentanţii ei cei mai nobili, mai mândri şi mai de preţ. O să-mi rămână mereu amintirea acestui bărbat foarte înalt, care a fost multă vreme pentru mine un uriaş, un om totodată aspru şi afectuos, ferm când era vorba de principii, însă îngăduitor; sever, chiar neîndurător, dar în acelaşi timp generos şi atent cu cei din jurul lui. Pe scurt, dincolo de eroul războiului din Spania, de militantul politic, dincolo de marele militar şi om de cultură care. a fost, pentru mine a fost ceea ce se numeşte~ simplu, un tată. Tatăl meu, Valter Roman.

Franţa

mea

aproape o reacţie de a te simţi dezamăgit de un eveniment sau de un loc la care până atunci visaseşi prea mult. ,,La pomul lăudat să nu te duci cu sacul''. Pe mine însă contactul cu Franţa m-a făcut să simt exact contrariul. Nu numai că, atunci când am ajuns pentru întâia oară acolo, în 1968, n-am încercat nici o dezamăgire şi am găsit tocmai ce aşteptam, dar am fost - şi mai sunt încă şi astăzi, după cele aproape patruzeci de vizite făcute acolo - profund sedus de Franţa, pe care o simt până la un punct, a doua mea patrie spirituală. Ca toţi românii, ştiam, înainte de a o cunoaşte, multe lucruri despre ea. Pentru noi Franţa este fără doar şi poate ţara din Apus de care ne-am simţit întotdeauna cel mai aproape. Nu numai că n-am fost niciodată în vrajbă cu ea, dar am fost adeseori aliaţi, pentru a nu mai vorbi de contribuţia hotărâtoare a Este

ceva

obişnuit,

omenească naturală, logică,

63

Libertatea ca datorie

Franţei,

a culturii şi a civilizaţiei sale, la constituirea României moderne. De bună seamă ne apropie, mai mult decât de Italia sau de Spania, comuna origine latină a popoarelor şi a limbilor noastre. Pentru noi Franţa înseamnă, cu precădere, ţara prin excelenţă a tuturor emancipărilor. Din 1789 încoace am aşteptat şi am primit de la ea foarte mult. Nu putem uita că îi datorăm prima noastră Unire, cea a Principatelor, din 1859, unire pe care Franţa a sprijinit-o cu o dezinteresată generozitate. Până şi desfiinţarea iobăgiei în 1864, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, poate fi interpretată într-o anumită măsură drept o urmare a lungii sale şederi la Paris, alături de mulţi dintre cei care participaseră la revoluţiile din 1830 şi 1848. Este o influenţă care apoi nu s-a dezminţit niciodată. Franţa a jucat în istoria noastră nu doar un rol politic important, ci a fost mereu pentru noi o statornică ispită şi un spaţiu cultural privilegiat. Mulţi dintre marii noştri scriitori şi artişti vorbeau perfect franţuzeşte. Nu puţini dintre ei, ca prinţesa Văcărescu Contesă de Noailles, Martha Bibesco, Elvira Popescu, Victor Brauner, Ştefan Haidu, Ion Ţuculescu, Caius Iacob, Gheorghe Vrânceanu, Daniel Danielopolu, Henri Coandă, Traian Vuia, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Virgil Gheorghiu şi, bineînţeles, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, s-au statornicit în Franţa sau au trăit acolo mulţi ani. Ca să nu mai vorbesc de Panait

64

Franţa mea

Istrati care, rămânând legat de ţară şi de tradiţiile ei, şi-a scris la îndemnul lui Romain Rolland, opera în limba franceză. Franceza a fost pentru noi, de la sfârşitul secolului al XVIII-iea însăşi limba culturii. Întreaga intelectualitate artistică şi politică o citea şi o scria în mod curent. Era firesc, atât pentru că româna însăşi este o limbă romanică, singura de acest fel vorbită în Răsăritul Europei, cât şi pentru imensul prestigiu de care se bucura la noi Franţa şi tot ce însemna ea. Spun toate acestea mai ales pentru compatrioţii mei mai tineri, care, prin forţa istoriei, au resimţit mai puţin influenţa franceză, pentru ca să înţeleagă cu ce suflet am coborât din tren la Paris, la sfârşitul lui iunie 1968. Pentru a mă răsplăti pentru că terminasem Politehnica pe primul loc al promoţiei mele, tatăl meu mi-a dăruit un bilet de tren, ceva bani şi o recomandare către unul dintre cei mai buni prieteni ai săi din Franţa, Paul Richard, alături de care luptase în războiul din Spania şi la care se convenise că voi locui. Îmi aduc aminte ca azi de dimineaţa aceea limpede şi blândă, a cărei aproape imperceptibilă ceaţă avea, în bătaia soarelui, reflexe alb-cenuşii, irizate. Cum am pus piciorul pe peron am avut brusc senzaţia aceea ciudată de „deja văzut", când ţi se pare că retrăieşti întocmai ceva deja trăit altădată. Da, am avut sentimentul puternic că mai fusesem cândva acolo. Realitatea care îmi ieşea în cale pentru întâia oară părea o veche amintire. Totul mi se părea 65

Frantamea

Libertatea ca datorie

familiar. Regăseam acolo simfonia aceea de lumină intensă, de verde închis, de purpură şi de toate nuanţele cenuşiului care caracterizează Parisul şi pe care le-a transcris atât de bine arta vrăjită a filmelor lui Franc;;ois Truffaut. Până şi „parfumul" din ·metrou, efluviile amestecate · de cauciuc ars şi de tablă încinsă mi s-au părut un mediu olfactiv aproape familiar. Bineînţeles, pentru un tânăr român crescut ca mine, în comunism, era inevitabil să · fiu de la început izbit de belşugul material, de opulenţa „societăţii de consum", atât de hulită cu doar o lună în urmă de contestatari cu prilejul mişcărilor studenţeşti. Într-adevăr, întâmplarea aranjase bine lucrurile: sosisem acolo în miezul de idei şi a mutaţiilor de mentalitate provocate de Mai '68. La Paul Richard, în casa căruia m-am instalat aşadar, mă aflam în inima Cartierului latin. Mai '68 se repeta aproape clipă de clipă. Prietenul tatălui meu era un comunist de tip tradiţional, nu tocmai un stalinist dar totuşi fidel principiilor marxiste şi membru al partidului comunist francez. Acest fost fierar era înzestrat cu o prodigioasă cultură de autodidact, astfel că era în stare să comenteze în amănunt indiferent ce detaliu arhitectural sau sculptural al catedralei Notre-Dame sau să explice jocul de forţe fizice care făcuse posibilă înălţarea turnului Eiffel. Îi rămăsese însă din trecutul său de proletar o mare neîncredere faţă de mişcările politice care nu veneau, în sensul cel mai strict, din lumea 66

muncitoarească.

Pentru el Mai '68 nu fusese decât o prea de tot în adâncime structurile capitaliste ale societăţii franceze. Deşi altminteri destul de critic la adresa poziţiilor partidului său, rămânea credincios temeiurilor analizei sale marxiste. Fiica şi ginerele lui, amândoi profesori de educaţie fizică, ceva mai mari decât mine, nu-i împărtăşeau părerile, lucru uşor de aşteptat. Afiliaţi mişcării din 22 martie a lui Cohn-Bendit, ei opuneau analizei tatălui lor transformările radicale ale societăţii franceze. Susţineau, invocând numeroase statistici, că „terţiarii", adică acea parte a populaţiei care lucra în administraţie, comerţ, bănci, învăţământ, armată etc., luaseră locul muncitorilor ca bază activă a societăţii. După ei, leninismul nu era decât o metodă autoritară de organizare, legată de un nivel scăzut al forţelor de producţie şi ca atare ţinea de altă epocă şi era definitiv depăşit; iar revoluţia nu trebuia să mai aibă drept criteriu conceptul de „a avea", ci pe acela de „a fi": nu mai era vorba doar ca plusvaloarea să fie mai bine distribuită, ci şi ca, graţie instaurării „consiliilor de muncitori", să fie pusă în mâna celor care muncesc întreaga putere, acaparată de capitalişti şi de aparatul politic şi cel sindical. Într-un cuvânt, teza răscoală mic-burgheză, efemeră şi estetizantă pentru a putea zdruncina

stângistă clasică.

67

Libertatea ca datorie

nu învăţasem franceza la şcoală, cu greu la această dezbatere neîntreruptă, care era reluată ori de câte ori luam masa împreună. În calitatea mea de reprezentant cu totul involuntar al leninismului pe care nu conteneau să-l critice cei doi tineri, mă simţeam desigur mai aproape de poziţiile părintelui lor. Pe de altă parte însă vârsta mă apropia de aceşti doi „stângişti", cu atât mai mult cu cât ieşeam tot timpul împreună. Noii mei prieteni mă prezentau colegilor lor de universitate şi descopeream astfel o lume agitată despre care nu ştiam nimic: aceea a studenţilor de după Mai '68. Ce mă izbea îndeosebi era marea libertate a cuvântului şi a comportamentului de care dădeau dovadă copiii occidentali proveniţi din explozia de natalitate a anilor cincizeci. Era vremea în care stângismul politic începea să se deschidă către teme cu caracter mai larg social şi să se amestece cu stiluri de viaţă provenite din mişcările protestatare ale tineretului american şi de ceea ce, câţiva ani mai târziu, se va numi „underground". Sloganul romantic „Schimbaţi viaţa" pătrundea tot mai mult în activitatea pur politică şi o contamina. Noii mei prieteni mă asigurau astfel, potrivit cuvintelor de ordine ale vremii, că nu vor „să-şi piardă existenţa câştigându-şi-o" şi că doresc o muncă „creatoare", care să nu fie o simplă activitate materială de a-ţi câştiga pâinea. Rezultau de aici modificări de atitudini şi de comportamente deja perceptibile

Cum participam

68

Franţa

mea

pentru un observator venit, ca mine, din altă lume. Băieţii purtau plete, iar ţinuta lor reflecta nonconformismul hippy. Fetele începeau să-şi lase rochiile în dulap, pentru a se arăta în blugi. Relaţiile dintre fete şi băieţi mi se păreau mai libere şi mai fireşti, mai puţin impregnate de puritanism şi de ipocrizie decât cele pe care le văzusem şi le trăisem eu în România. Urmărindu-le discuţiile (la început mai anevoie apoi tot mai uşor) am remarcat mai ales aceste schimbări. Cred de altfel că, chiar cu douăzeci de ani mai târziu, francezii n-au deyenit încă pe deplin conştienţi de fantastica revoluţie de mentalităţi pe care au declanşat-o în societatea lor evenimentele din mai 1968. În urma lor s-au modificat profund toate raporturile dintre oameni, la slujbă, în familie, între sexe. Cât despre mine, asistam la toate acestea ca şi cum aş fi intrat subit într-un film cu derulare rapidă despre evoluţia societăţilor. Troţki şi Mao se amestecau, într-o frumoasă dezordine, cu accente de Rolling Stones şi de Pink Floyd. Descopeream totul deodată şi de-a valma, năucit de atâtea vorbe şi de atâtea lucruri noi. În schimb la sfârşiturile de săptămână plecam cu Paul Richard. Acesta avea o mică firmă pentru distribuirea produselor de fierărie şi mă lua cu el pe la clienţii lui, având astfel prilejul să descopăr ş i o altă Franţă, o Franţă eternă şi adâncă, departe de cea a Parisului, pe valea Loarei, în masivul Morvan. 69

Franţa

Libertatea ca datorie

Pe de altă parte, prin mijlocirea unui prieten al tinerilor din casa Richard, m-am împrietenit cu un tânăr gaullist care nu mai contenea cu laudele pentru politica externă nealiniată a României! Era ca şi când cineva neştiut de mine şi-ar fi asumat sarcina de a mă face să cunosc întreaga societate franceză, toate vârstele ei, toate profesiunile şi toate opiniile. Luna aceea rămâne una dintre experienţele cele mai importante, aş putea zice capitale, din viaţa mea. Pe măsură ce vorbeam mai bine franceza, pe măsură ce înţelegeam mai bine conversaţiile, Franţa îmi devenea tot mai dragă. Ce mă uimea şi mă fermeca mereu era să văd cum, chiar când se deosebeau în păreri, francezii nu-şi pierdeau niciodată graţia, politeţea lor naturală, ori măcar dobândită printr-un exerciţiu secular. Preţuiam - şi preţuiesc mereu la ei - ceea ce Pascal numea „spiritul de fineţe", un simţ rafinat al nuanţelor, asociat cu un efort de claritate pe care, în cadrul discuţiilor, îl făcea fiecare în chip firesc, ca şi când toate aceste dezbateri, oricât de înalt teoretice sau abstracte uneori, ar fi trebuit totuşi să ducă la o hotărâre concretă. Una peste alta, învăţam aşa, în treacăt, ceva din ceea ce înseamnă democraţia. În paralel, bineînţeles, vizitam Parisul ca turist. Şi fiecare loc istoric, fiecare colţ de stradă îmi evoca o amintire din lecturile mele sau din lecţiile de istorie de la şcoală. Împreună cu prietenii mei hoinăream adesea prin Place du Tertre, unde pe vremea aceea se mai percepea ceva din ambianţa

mea

acestui mare cartier artistic care a fost Montmartre. Dar îmi ~lăcea de asemenea mult Place des Vosges sau cartierul Marais, şi nu mai puţin marile bulevarde construite în secolul trecut de baronul Haussmann sau cupola Palatului Mare. Parisul a fost şi rămâne pentru mine un fel de mare carte deschisă ~n care ~oţi citi aproape nemijlocit, şi poţi preţui mtreaga istorie a lumii occidentale. Până să deţin funcţii oficiale şi să devin un personaj public, am fost mereu un mare hoinar, căruia ideile i-au venit adesea în timpul unor plimbări fără vreun ţel anume. Şi nu e loc în lume mai potrivit pentru asta decât Parisul. Şi, pentru asemenea inactivitate, în fond atât de productivă, Parisul este raiul. Într-o dimineaţă am rămas încremenit în faţa u~e~ vitrine~ lui „Cartie~", de pe strada Montaigne. Pana atunci nu mă interesaseră deloc aceste ,,fleacuri", moda, podoabele, aşa fusesem crescut. Acum însă am rămas uimit în faţa eleganţei supreme a veşmintelor şi a accesoriilor expuse. Şi, acolo, discret, într-un colţ al vitrinei, am citit că vitrina aceea, care mă fascinase într-atâta fusese concepută şi realizată de un anume Salvador Dali. Nu ~i-e _uşor să de_termin astăzi în ce privinţă şi m ce masura, proporţional vorbind, toate aceste decoperiri, discuţii, imagini, emoţii şi întâlniri m-au făcut să evoluez din punct de vedere politic. Totuşi, un lucru îmi pare sigur: chiar dacă n-au avut pe moment o înrâurire imediată, concretă şi măsurabilă asupra mea,ele au făcut în chip vădit să 1 •

A

71

70

Libertatea ca datorie

se clatine în mine anumite convingeri înrădăcinate sau, măcar, credinţe ori simple reflexe de gândire pe care le preluasem din lumea mea şi asupra cărora până atunci nu-mi pusesem întrebări niciodată. Tot acest vălmăşag de senzaţii şi de cuvinte care mă copleşeau, şi pe care atunci mi-ar fi fost peste putinţă să-l cern sau să-l sintetizez, mi-a deschis fără îndoială nişte porţi pe unde mai târziu, în aceşti puţini ani din urmă, aveam să ajung la convingerile mele de astăzi. Crescusem în ambianţa unei ideologii care postula că există un singur adevăr, nesupus nici unor îndoieli şi nici unor distincţii sau nuanţe. În Franţa am descoperit o mare diversitate de opinii, fiecare dintre ele susceptibile de nenumărate nuanţări, de degradeuri subtile, însă toate izbuteau cumva să se coordoneze. Cât de departe eram de tiparele unilaterale şi rigide cu care eram învăţat! Pentru noi capitalismul era Satana, lumea răului. Şi era nu doar un duşman radical, ci unul menit să dispară, măcinat de propriul lui rău inerent. Iar eu mă întorceam dintr-o lume vie şi plăcută, de bună seamă plină de contradicţii şi de antagonisme, dar departe de a fi monstrul amoral şi bolnav de moarte pe care ni-l zugrăveau zi de zi ziarele comuniste. M-a surprins îndeosebi libertatea de cuvânt şi de comportare a tinerilor. Descopeream o altă dimensiune a acţiunii politice: nu doar pe aceea legată de producţie, ci una legată de raporturile sociale şi de viaţa zilnică, de „calitativ" cum avea să 72

Franţa mea

se spună mai târziu. Marxismul meu, care în vremea aceea, trebuie să recunosc, era încă foarte conformist, a început, fără să-mi dau prea bine seama, să fie totodată zdruncinat şi îmbogăţit de toate acele mutaţii de comportament la care eram martor. Nu încape îndoială că poziţia mea politică de astăzi, social-democrată, este urmarea peste ani a acestei prime trăiri înlăuntrul capitalismului, care, dincolo de toate criticile teoretice în care mă formasem în şcoală, îmi dezvăluiseră o realitate mai bogată şi mai complexă decât ce ştiam despre ea până atunci, adică foarte puţin şi foarte inadecvat. Când, o lună mai târziu, m-am înapoiat la Bucureşti, păream a nu mă fi schimbat deloc. Atâta că mi-era capul plin de amintirea atâtor oameni, atât de diferiţi între ei, pe care îi întâlnisem şi de noianul de vorbe şi de idei care mă năpădiseră; trăiam un sentiment difuz, mai mult, un fel de vagă intuiţie pe care însă n-aş fi fost în stare s-o formulez. Un întreg perete al lumii, al lumii mele, părea să se fi crăpat, lăsând să pătrundă până la mine lucruri noi. În bagaj, alături de darurile date de Paul Richard pentru ai mei, adusesem şi câteva numere din L'Enrage, precum şi un album cu afişele şi inscripţiile din Mai '68. Le mai am şi astăzi, le răsfoiesc din când în când. Pe lângă faptul că au devenit o raritate bibliografică, ele îmi amintesc de vremea aceea, scurtă dar hotărâtoare, a vieţii mele. Aceste lozinci trasate în pripă cu şablonul după desene simple şi abstracte, cu mari suprafeţe vopsite 73

Libert8tea ca datorie

în albastru, în roşu, în negru, evocă pentru mine parfumul unei epoci: aceea a unei transformări radicale a societăţii şi totodată fără să-mi fi dat seama pe deplin atunci, chiar propria mea transformare. Când, cu doi ani mai târziu, mai exact la 16 decembrie 1970, m-am întors în Franţa, de data aceasta la Toulouse, pentru a-mi continua studiile, şocul n-a mai fost, fireşte, acelaşi. De data asta nu mă mai simţeam venit din altă lume, străin. Mai curând ca un om de ştiinţă european pe care întâmplarea îl adusese de cealaltă parte a frontierei politice şi socioculturale, bine ferecată, dar totuşi contingentă, care a fost Cortina de fier. Mă simţeam pe deplin integrat în societatea franceză şi comunităţii intelectuale căreia îi aparţineam acum. Nu mai percepeam decât minime diferenţe, aproape numai de suprafaţă, între mine şi colegii de universitate, diferenţe care, trecând anii, s-au estompat tot mai mult. Totuşi primul contact a avut greutăţile lui. Eram pe atunci aproape singurul student venit din Est, aşa că formalităţile de înscriere au durat mult. Pe. de altă parte a trebuit să-mi dau multă osteneală ca să umplu golurile şi să şterg diferenţele care existau, în mod inevitabil, între cele două sisteme de învăţământ. Şi de data aceasta, un prieten al tatălui meu, doctorul Ştefan Barsony, medic român de origine maghiară din Ardeal, care luptase în Spania alături de republicani m-a găzduit cu bună inimă, fără să accepte nici o compensaţie bănească. Locuia 74

Franţa

mea

într-un apartament spaţios de pe bulevardul Jean Sauves. Cum însă prefera ca, seară de seară, să se ducă la casa lui de ţară din împrejurimi, am trăit aproape tot timpul în compania celor doi fii ai săi şi a prietenilor lor, care aveau afinităţi cu troţkismul. Curând de tot am ajuns să mă simt un student francez ca oricare altul. Au fost ani minunaţi. La început nu dispuneam decât de bursa mea de studii, destul de mică, acordată de statul român şi calculată cu zgârcenie de funcţionari care nu ştiau prea bine ce înseamnă să trăieşti în Occident. N-a trecut însă multă vreme şi mi-am luat licenţa, apoi doctoratul de stat, devenind simultan, asistent la Institutul politehnic din Toulouse, la celebra Şcoală superioară de aeronautică şi la Universitatea „Paul Sabatier", ceea ce, fireşte, m-a scutit de orice lipsuri. În timpul săptămânii lucram de zor la pregătirea cursurilor şi la cercetările mele personale, apoi, în zilele de răgaz, plecam cu prietenii mei la mare sau la munte şi, cu regularitate, ajungeam şi până la munţii dinspre Atlantic ai Spaniei, la Santander, unde eram primit cu braţele deschise, ca rudă apropiată ce le eram, de membrii familiei mele dinspre mamă. Pe vremea aceea schimbările de mentalitate de care am vorbit mai devreme pătrunseseră adânc în moravuri. În universitate domnea cea mai deplină libertate a cuvântului, chiar şi faţă de profesorii mai severi. Cum era şi Lucien Masbernat, profesorul meu, dar cu care eu mă înţelegeam de minune. Relaţiile dintre studenţi şi tinerii asistenţi ca mine se 15

Libertatea ca datorie desfăşurau

de la egal la egal. Vorbind de asta, îmi aduc aminte de o întâmplare care vorbeşte de la sine. Într-o zi, în timpul unor lucrări cu studenţii, le-am dat explicaţia greşită a unei formule de fizică, ba chiar avusesem ambiţia să le-o demonstrez. O săptămână mai târziu studenţii au găsit, bineînţeles, adevărata explicaţie în cursul profesorului meu, dar acesta, nevrând să mă dezmintă în public, i-a trimis la mine. Între timp şi eu îmi dădusem seama de greşeală şi, la începutul lucrărilor pe care le conduceam în săptămâna aceea, mi-am cerut stăruitoare scuze. Ca să-mi mulţumească pentru această francheţe studenţii mei, care nu erau cu mult mai mari decât mine, m-au invitat la una dintre petrecerile lor. De bună seamă, după întoarcerea mea la Bucureşti, în 1974, am suferit mult de absenţa libertăţii şi discuţiilor neîngrădite cu care mă obişnuisem la Toulouse. În 1974, într-adevăr, începea închiderea României într-un comunism deosebit de rigid. Autoritatea se exercita ca înainte şi, lucru de care mă dezobişnuisem · cu totul în Franţa, trebuia să-ţi ascunzi părerile şi sentimentele. Mi-a trebuit mult timp ca să mă readaptez. La Institutul politehnic din Bucureşti, am fost ţinut deoparte câţiva ani: treceam drept prea „occidental", prea „răsfăţat" de atmosfera din Franţa. Şi era chiar adevărat, fusesem inoculat, dobândisem acolo un sentiment al libertăţii care nu m-a mai părăsit niciodată.

76

Franţa mea

Când, imediat după revoluţia din decembrie 1989, am apărut pe ecranele televiziunii franceze, mulţi au fost surprinşi. Eu însă voisem ca Franţa, căreia ţara mea îi datora atât de mult, să fie prima naţiune care să afle de la mine, în limba ei, despre redobândita noastra libertate. Dar am făcut asta, prin funcţia pe care o aveam atunci, în numele ţării, care este a mea, singura, şi căreia îi port o dragoste profundă şi inalienabilă. Oricând aş avea de ales, aş alege mereu să fiu cetăţean român, calitate de care sunt mândru şi care îmi impune datoria de a o sluji până la capăt, atât cât stă în puterile mele. Chiar dacă orizontul libertăţii mi s-a deschis, prin destin, în altă parte, locul meu este aici şi însăşi libertatea aici vreau s-o trăiesc, în patria mea.

Scene din viaţa obişnuită sub dictatură

„Utopia este grotescul în roz, în ea se exprimă nevoia de a asocia fericirea, aşadar neverosimilul, cu devenirea, şi de a aduce o viziune optimistă, aeriană, până la punctul de unde a plecat: cinismul, pe care voia să-l combată. Cu un cuvânt, o feerie monstruoasă." Fraza aceasta, uimitor de pătrunzătoare, care este a lui Cioran, din „Istorie şi utopie", scrisă demult, în 1960, îmi vine în minte ori de câte ori mă întorc cu gândul la regimul politic pe care l-a cunoscut România de la jumătatea veacului până în 1989. E drept că regimul comunist, devenit atât de grotesc în ultimii lui ani, n-a fost întotdeauna aşa. Era un aliaj, comun tuturor utopiilor de naivitate şi cinism, de nemăsurate proiecţii într-un viitor imaginar şi de realităţi mizere şi chinuite, de vorbe mari şi sordide, nemiloase lupte pentru putere. Cât ne-am mai înlesnit puţin, între 1962 şi 79

Scene din

Libertatea ca datorie

sub dictaturii

neverosimilă

de a fi „conspirat împreună cu puterile duşmane". A fost reabilitat postum, în 1968, de către Ceauşescu, pentru a aduce asupra mem~riei lui Dej un oprobriu în plus, cât şi pentru a-i elimina pe câţiva dintre adversarii săi, Drăghici, Bodnăraş şi Apostol, care avuseseră un rol important în procesul lui Pătrăşcanu. Procesul şi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu au fost totuşi o excepţie. România nu a cunoscut acele mari procese publice de tip stalinist în care vechii militanţi comunişti, zdrobiţi de interogatorii, mărturiseau că fuseseră trădători şi spioni. Represiunea lua la noi căi aproape la fel de crude, dar mai viclene. Dej, şi mai târziu Ceauşescu se mulţumeau să-şi pună rivalii pe linie moartă, condamnându-i la tăcere. Nu voiau să facă martiri. Iar Dej, făcând un gest larg şi în bună măsură demagogic, i-a eliberat în 1964 pe toţi deţinuţii politici, ştiind bine că-i poate controla şi face inofensivi. Pe plan extern, cu mult înainte ca Ceauşescu să condamne, în august 1968, invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice, GheorghiuDej îşi luase anumite distanţe faţă de Rusia comunistă. În 1958 a obţinut astfel de la Hrusciov retragerea trupelor Armatei roşii de pe teritoriul României. Cuvântul de ordine în această privinţă, exprimat în 1964 într-o Plenară a Partidului printr-o spectaculoasă Declaraţie de independenţă, era acela de „naţionalizare a comunismului": fiecare stat comunist avea dreptul să-şi aleagă calea spre

1971, regimul a acumulat puterile necesare ca să ne asuprească şi mai amarnic. E drept, în acest interval marile răfuieli din Partid dintre 1947-1953, în umbra Moscovei, au început să fie uitate. Faimosul şi nefastul Canal Dunărea-Marea Neagră, proiect al lui Gheorghe-Gheorghiu Dej, la origine însă o idee a lui Stalin, fusese abandonat, nu înainte însă ca acolo să fi pierit, la muncile silnice dintre 1949 şi 1953, sute de mii de oameni, unii opozanţi, alţii fără nici o vină. Şi nimeni nu mai ştia mare lucru despre nu puţinii studenţi arestaţi, întemniţaţi şi în parte exterminaţi pentru că, în 1957-1958 se solidarizaseră cu insurecţia din Budapesta şi cu semnificaţia ei antisovietică şi, în parte, anticomunistă. Ultimul proces de opinie din sânul Partidului a avut loc, cum mulţi mai ţin minte, în 1954: al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, un om de valoare, un intelectual de elită, un comunist cu adânci convingeri patriotice care contribuise, alături de Iuliu Maniu, la revirimentul istoric din 23 august 1944. Om de o desăvârşită cinste şi cu o mentalitate democratică, îi făcea- umbră lui Gheorghiu-Dej şi se încumetase de altfel, într-un chip de neiertat, să se împotrivească energic comunizării forţate a ţării. Antitotalitar, socotea într-adevăr că Partidul cumunist trebuia să rămână o forţă politică printre altele şi nu să monopolizeze, în marea tradiţie stalinistă, toate puterile statului şi ale societăţii. Pătrăşcanu a fost executat în urma unui proces înscenat, în cadrul căruia i s-a adus acuzaţia 80

viaţa obi.Şt1uiti1

81

(

I

Libertatea ca datorie

socialism în deplină suveranitate. Tatăl meu a fost de altfel unul dintre promotorii acestei atitudini: Toată lumea trebuie să ştie - scria el într-un articol publicat în 1945 - că soarta poporului român se hotărăşte la Bucureşti şi numai la Bucureşti." Paralel, se putea observa o oarecare liberalizare a vieţii cotidiene. După lipsurile de la sfârşitul anilor patruzeci şi începutul anilor cincizeci, societatea noastră îşi trăgea puţin sufletul. Viaţa era mai uşoară. Spre deosebire de savanţii din alte ţări de sub influenţa sovietică, cei de la noi nu preţuiau prea mult ştiinţa şi tehnica „proletară", aşadar rusă: Iar în literatură şi arte apăreau semnele unei progresive desprinderi de reţetele realismului socialist şi de mentalitatea proletcultistă, de deschidere către cultura occidentală. Iar aparatul de partid nu mai era atât de apăsător. . .. Pe de altă parte rămăseseră încă multe poz1ţ11 sociale care puteau fi ocupate fără a te înscrie obligatoriu în partid. Formal, erai liber să alegi. Înscrierea în Partid, ,,recomandată", nu era încă obligatorie. Şi erau destui intelectuali care făceau o frumoasă carieră fără a preaslăvi în chip slugarnic meritele sistemului şi pe cârmuitorii lui. Într-o anumită măsură România de atunci semăna cu ceea ce avea să fie peste câţiva ani Ungaria „liberalizată" a lui Kadar. Adminstrarea societăţii rămânea, nu încape îndoială, fundamental comunistă şi chiar stalinistă. În adâncul ţării suferea li

82

Scene din

viaţa obişnuită

sub dictatu.riJ

cumplit ţărănimea. Doar la suprafaţă, în oraşe, viaţa de zi cu zi devenise mult mai suportabilă. Ca om care am intrat la Politehnică în 1963 pot să certific că pentru o carieră ştiinţifică, era de ajuns meritul, şi numai el. Angajamentul politic hotărâtor poate numai la nivelul conducerii şcolii, nu era prioritar pentru ceilalţi. Desigur, Partidul căuta să recruteze printre studenţii de.frunte viitoare cadre de conducere, la început însă presiunea se exercita în limite moderate. Aparţin acelui prim val de studenţi care, prin forţa lucrurilor şi prin logica sistemului, fuseseră „sfătuiţi" să se înscrie în Partidul comunist român. Ceea ce eu am şi făcut, în 1965, dar am făcut-o, greşind sau nu, dintr-o deplină convingere, aceea de a susţine politica de naţionalizare a comunismului. Oricum, nu pentru că aş fi fost constrâns. Iar apartenenţa la Partid nu împlinea pe atunci decât puţine obligaţii şi nu foarte multe privilegii. N-am înţeles la timp că aceste recrutări aveau deja în vedere şi pregăteau comunizarea absolută a ţării, la ~!ire urma să asistăm ceva mai târziu. La 19 martie 1965 Gheorghe-Gheorghiu Dej murea de cancer la stomac şi, trei zile mai târziu, venea la putere Nicoale Ceauşescu. Această preluare de putere s-a efectuat, timp de câţiva ani, fără vreo ruptură vădită cu politica dusă până atunci. Ca activist de partid, Ceauşescu părea să se mulţumească deocamdată cu continuarea operei predecesorului său, oricâte foloase personale ar fi 83

Scene din

Libertatea ca datorie

dobândit procedând aşa. Ca obiectiv principal, naţionalizarea comunismului ramanea doctrina neabătută a Partidului în materie de politică externă. Ca urmare, România a fost prima ţară din blocul comunist care a recunoscut Germania de Apus şi, mai târziu, singura care a refuzat să rupă relaţiile diplomatice cu Israelul, în 1967 după Războiul-de-şase-zile. În 1966 Ceauşescu primea la Bucureşti, cu toate onorurile, pe Tito şi pe Ciu En-lai, consideraţi atunci de Uniunea Sovietică drept nişte „renegaţi". Totodată despre vizita la noi a lui Brejnev s-a aflat ceva mai târziu, dintr-o notiţă a „Scânteii". România voia să fie o altfel de ţară, comunistă însă mai aproapiată de ţările nealiniate, întreţinând relaţii diplomatice normale şi cu China antisovietică, şi cu Iugoslavia titoistă, atât cu Israelul cât şi cu toate ţările arabe. Pe plan intern presiunea Partidului începea să crească, rămânând însă o vreme în limite suportabile. Mai mult, la început Ceauşescu a făcut lăudabile eforturi pentru combaterea acelui cult al personalităţii căruia, mai târziu, avea să-i fie atât de ridicolă pradă. Să-şi fi ascuns jocul? Sau poate puterea avea să-i altereze încetul cu încetul personalitatea până la paranoia în care a sfârşit? Cred că se afla în cel mai curios amestec de şiretenie şi de naivitate, de oarbă încredere în sine şi de sentimentul unei inferiorităţi intelectuale care îl făcea fundamental instabil, gata să alunece în delir de grandoare. Autodidactul acesta lipsit de ,84

viaţa obişnuilA

sub dictatură

adevărata cultură,

a cărei pregătire se mărginea la ani de ucenicie ca cizmar, a învăţat din mers ce este puterea. Iar apoi s-a folosit de toate metodele şi de toate vicleniile pe care le văzuse practicate de alţii, nutrind tot timpul o adâncă neîncredere în

câţiva

orişicine.

Criza

cehoslovacă

din 1968 avea sa-1 prilejuiască marea lovitură a carierei sale politice. De câţiva ani România nu mai făcea parte, practic, din Pactul de la Varşovia. Primul care a luat act de această stare de lucruri a fost generalul De Gaulle şi de aceea a şi venit la Bucureşti, în mai 1968. Politica noastră externă de atunci confirma viziunea sa globală asupra evoluţiei politice a lumii: România, refuzând să se integreze categoric într-unul dintre cele două blocuri care dominau politica mondială, avea o atitudine aproape gaullistă. Încă de la primele ameninţări ale Uniunii Sovietice la adresa conducătorilor Primăverii pragheze, Ceauşescu a reacţionat cu hotărâre, declarând că România avea să reziste, la nevoie chiar cu armele, oricărei intervenţii străine care i-ar viola suveranitatea. La 16 august 1968 s-a dus la Praga, unde a semnat cu Dubcek un tratat de prietenie şi asistenţă mutuală . La înapoiere a declarat: ,,Cehii sunt pentru nbi nişte prieteni de nădejde în lupta noastră comună pentru socialism!" Iar în 21 august, chiar în ziua în care trupele sovietice invadau Cehoslovacia, din înaltul aceluiaşi balcon unde peste 21 de ani avea să înţeleagă că e pierdut, a declarat, 85

Libertatea ca datorie

în faţa unei mulţimi fremătânde, că „nimic nu poate îndreptăţi o intervenţie militară în treburile unui stat socialist frate" şi că ziua aceea este „o zi de ruşine în istoria mişcării revoluţionare". Anunţa totodată înfiinţarea gărzilor patriotice muncitoreşti şi ţărăneşti, menite să apere „mama noastră, patria socialistă" de orice încercare de amestec străin. Această declaraţie a fost în chip evident lovitura sa de geniu politic: în ceea ce lumea a considerat atunci că este o .m anifestare de mare curaj intra o bună doză de şiretenie, întemeiată pe un calcul politic cu termen lung. Exploatând vechea noastră dragoste de ţară şi străvechea noastră duşmănie faţă de imperialismul rusesc, care ne-a vitregit veacuri în şir, cel care mai târziu avea să-şi zică „Uriaşul Carpaţilor" câştiga astfel un imens credit politic înlăuntrul ţării, dându-i totodată Partidului comunist român o legitimitate populară care îi lipsise până atunci, mai ales după alegerile falsificate din noiembrie 1946. Nu spun că Ceauşescu n-a fost un naţionalist convins. Era un naţionalist primitiv, mărginit, şovin, dar care înţelesese bine, ca politician abil şi ca demagog, că naţionalismul este un teren pe care avea întotdeauna să câştige. Astăzi, pentru mulţi, este greu de imaginat ce credit imens i-a adus la noi lui Ceauşescu declaraţia din august 1968. Cunosc vechi oponenţi ai regimului care petrecuseră ani lungi şi grei în închisoare şi care mi-au mărturisit că în ziua aceea au plâns. Am auzit vorbindu-se despre oameni care căutaseră adăpost 86

Scene din

viaţa obişnui/A sub dictaturii

peste hotare şi care, după declaraţia de atunci, au început să fie din nou mândri că sunt români. Orice s-ar. fi putut crede despre Ceauşescu se spunea de data aceasta că, deşi comunist, este un „mare patriot", care avusese curajul să se ridice împotriva ambiţiilor hegemonice ale căpcăunului rus. Apoi, pe lângă această aprobare şi acest sprijin dinlăuntru, Ceauşescu a obţinut prin faimoasa lui declaraţie (şi totodată proclamţie) din august 1968 o fabuloasă statură internaţională. Într-o lume scindată de războiul rece, el făcea figura „comunistului bun", cum îl califica încă în 1983 George Bush, pe atunci vicepreşedinte sub guvernarea lui Ronald Reagan. El deschidea o breşă în zidul în aparenţă de netrecut dintre Est şi Vest. Şi fiecare guvern occidental era acum îndreptăţit la încercarea de a-l anexa propriei sale strategii. În 1969, un an după De Gaulle, Nixon făcea o vizită triumfală la Bucureşti. Devenit prietenul americanilor, Ceauşescu putea de acum înainte să obţină aproape toate creditele internaţionale pe care le cerea. Litoralul Mării Negre trecea drept loc de vacanţă la modă. Nu numai că România reîncepea să existe pe plan internaţional, dar noii săi lăudători se fereau să cerceteze prea îndeaproape stările de lucruri dinlăuntrul ţării. Ceauşescu obţinea astfel, prin demonstraţia lui verbală de independenţă, un soi de impunitate care avea să-i prelungească puterea. Reflexul lui de naţionalism calculat îi

87

Scene din viaţa obişnuitli sub dictaturii

Libertatea ca datorie

fusese, din toate punctele de vedere, extrem de rentabil. Timp de douăzeci de ani dictatorul a scos dobânzi din acest capital câştigat prin mistificare. Într-adevăr, exact în clipa în care el îşi proclama atât de spectaculos independenţa politică, în fapt, România era, mai mult decât oricând, dependentă din punct de vedere economic de Uniunea Sovietică. Să fi existat oare, cum s-a sugerat de către unii, între URSS şi România un fel de „repartiţie de sarcini" în care România îşi asuma un rol dublu? Să fi jucat Ceauşescu o asemenea „comedie a independenţei" pentru a obţine din Vest capitaluri favorabile dezvoltării asociate a celor două ţări? Ipoteza nu este neverosimilă, totuşi pare puţin prea machiavelică. Cred _mai curând că Ceauşescu arăta, şi pe acest plan, uimitoarea duplicitate a caracterului său. Naţionalismul lui era tot atât de mărginit cât era şi stalinismul, fiecare dând puteri celuilalt. Când era vorba de mijloace era un .om politic pragmatic, mai bine zis oportunist şi fără scrupule, rămânea însă, în ce priveşte scopurile ultime, totalitar şi utopic. Ambiguitatea aceasta a fost şi a lui Stalin şi este în fond a tuturor dictatorilor. De altfel, după 1968, în timp ce statul comunist român, cu ajutorul perdelei de fum a naţionalismului, redobândea pe plan internaţonal un prestigiu de mult pierdut, în interiorul ţării aparatul de partid se consolida şi devenea mai rigid. Ca stalinistul care fusese dintotdeauna şi care avea să 88

rămână

astfel până la moarte, Ceauşescu năzuia către o su,prapunere totală a structurilor partidului, cu cele ale statului şi ale societăţii. Opera în el voinţa, aş zice chiar visul unei înrolări absolute a societăţii româneşti, care şi-a atins apogeul spre sfârşitul anilor optzeci, când nu mai puţin de patru milioane de români, aproape o cincime din populaţie, deveniseră membri de partid. Ca aparatcikul care fusese în timpul întregii sale cariere politice, Ceauşescu înţelesese ce forţă putea să aibă o putere sprijinită pe întreţeserea diferitelor reţele ale partidului şi ale statului. Sunt chiar încredinţat că, în fond, nu pricepea decât problemele ţinând de aparatul de partid, mai mult, că pentru el orice problemă era una de aparat. De fapt, în mintea lui societatea nici nu exista ca atare, ca organism viu şi autonom, înzestrat cu propria sa logică. Nu era decât o materie inertă pe care Partidul şi conducătorii lui „luminaţi" şi atotştiutori trebuiau s-o „modeleze" după voia lor. Ceauşescu a fost un comunist dintre cei mai rudimentari şi mai anacronici, care nu s-a ridicat niciodată deasupra concepţiilor leniniste şi staliniste ale anilor treizeci, anii lui de formaţie politică. La limită, chiar să nu fi fost marxist, ar fi procedat exact la fel. Ar fi putut la fel de bine să fie, într-un alt context, franchist sau să se fi aflat în fruntea unuia dintre acele partide unice care deţin puterea într-o ţară sau alta din lumea a treia. „Comunismul" în care crescuse şi care îl adusese la 89

Libertatea ca datorie

putere nu era, privind mai adânc, decât o concesie oportunistă făcută vremilor şi contextului său istoric. Omul acesta fundamental autoritar, care nu putea accepta şi nici măcar înţelege existenţa unor opinii diferite de ale lui, nu se gândea decât la putere, crezând că adevărul e unul singur şi că el îl deţine. Încă din 1968 şi fără îndoială încă din 1965 totul era menit să ducă la „feeria monstruoasă", ca să reiau formula lui Cioran. Aceasta a fost România timp de optsprezece ani, până la căderea lui Ceauşescu, care în total, stăpânise ţara timp de aproape un sfert de veac. Evoluţia aceasta a fost totuşi treptată, cu agravări la început aproape imperceptibile. Din 1968 Ceauşescu a introdus acea ritmicitate opresivă a plenarelor şi congreselor de Partid, al cărei rost era să strângă în chingile puterii întreaga populaţie. Din acel moment încolo aparatul de partid nu va conteni sa-ş1 extindă puterile, asociindu-şi tot mai înăbuşitoare mecanisme de control, în frunte cu securitatea, una dintre cele mai represive poliţii politice din lagărul comunist. Cu toate acestea România a mai rămas timp de câţiva ani deschisă către străinătate. Ca editor, tatăl meu, a continuat să poată publica, fără prea mare greutate, autori occidentali contestatari. Legăturile dintre universităţile româneşti şi cele din Apus nu erau iremediabil tăiate. România chiar instituise, sub egida Ministerului Educaţiei şi Învăţământului de atunci, condus o vreme de Mircea 90

Scene din viaţa obişnuitA sub dicUJtur;l

Maliţa,

un om luminat, regimul de burse care permitea studenţilor români să-şi continue studiile în străinătate. Am fost unul dintre ultimii beneficiari ai acestei liberalizări. La sfârşitul lui 1969 am câştigat un concurs şi apoi am obţinut o bursă de doctorat. La sfatul tatălui meu, cum am mai spus, şi al unuia dintre profesorii mei, Mitu Dumitrescu, format în Franţa şi în Germania, am ales nu Uniunea Sovietică (exista şi această opţiune), ci Franţa şi Toulouse, pentru a-mi continua studiile de hidroenergetică la Şcoala naţională de hidraulică. Această portiţă deschisă către Occident dovedeşte că, totuşi, România trăia încă pe alte coordonate decât celelalte ţări din Est. Dar a venit anul 1971, şi lucrurile ş-au schimbat radical. Întors dintr-o vizită în China şi în Coreea de Nord, Ceauşescu a lansat vestitul său ,,program ideologic", proiect nebunesc, ultramaoist, chinezesc, în stăpânire absolută a Partidului şi a ideologiei sale asupra societăţii. A fost „revoluţia culturală" a dictatorului român. · Aplicând literal principiile marxist-leniniste clasice, potrivit cărora soarta lumii se află exclusiv în mâinile proletariatului industrial, Ceauşescu a început să viseze la o Românie „exemplară", la o societate model din care să fi dispărut orice urmă de individualism „mic-burghez", de ataşament faţă de proprietate, de familie şi de trecut. Ţăranii trebuiau să devină proletari. Orice deosebire între sat şi oraş 91

Scene din viaţa obişnuiliJ sub dictaturii

Libertatea ca datorie

urma, ca prin minune, să se şteargă. România avea să întrupeze înfăptuirea perfectă a comunismului! Distrugerea sistematică a gospodăriilor ţărăneşti şi mutarea forţată a sătenilor în blocuri, cele mai multe fără instalaţii sanitare corespunzătoare, cu săli de duşuri şi cu cantine „comµnitare" datează, în gândul dictatorului, încă de pe atunci, chiar dacă trecerea la realizarea efectivă a venit mai târziu, prea târziu pentru a fi adus daune cu adevărat considerabile. Urbanizarea forţată a satelor visată de acest fiu de ţărani avea să rămână din fericire neînfăptuită: paroxismului i-a urmat grabnic căderea. În anii de început ai puterii absolute mă aflam la Toulouse şi îmi amintesc şi astăzi cum, aflând care sunt liniile mari ale acelui program, i-am trimis tatălui meu o scrisoare mânioasă, în care îi spuneam că sunt lucruri pe care, mai mult sau mai puţin, le-aş fi putut înţelege, dar că ceea ce stătea să se petreacă acum era inadmisibil. Cum adică, stalinismul fusese lichidat şi nimerti nu se ridica împotriva acestui grotesc proiect ultrastalinist?! Nu se găsea nici un om din cercurile de partid care să-i spună secretarului său general adevărul: că o luase razna? Mai păstrez încă răspunsul tatii, care îmi dădea să înţeleg, cu fereală, că trebuie să fiu prudent: ,,Oamenii aceştia sunt în stare să-ţi facă greutăţi, să­ ţi creeze probleme acolo unde ele nu există." Eram uluit cum, Valter Roman, care pentru mine era ţel mai curajos om de pe pământ, îmi dădea sfaturi de moderaţie?!

92

Adevărul

acesta era: societatea românească era pe cale să se închidă, dramatic, în ea însăşi. Logica sistemului ducea în chip ineluctabil la izolaţionism şi, pe plan intern, la o paranoia colectivă, la suspiciunea generalizată. Cel care nu aproba făţiş şi zgomotos regimul era constrâns să i se opună în secret. Arbitrariul unei singure voinţe se instala pas cu pas. Şi totul s-a agravat începând cu 1974, odată cu criza economică internaţională. Într-adevăr, în 1974 rezultatele concrete, în viaţa zilnică, pe plan economic şi material, ale politicii lui Ceauşescu s-au arătat din plin. Preţurile au crescut. Puterea de cumpărare a leului scădea. Au început să apară tot felul de-lipsuri. Pe uşa din dos au intrat în viaţa noastră impozite şi taxe ciudate. România, mândră în anii şaizeci de a avea una dintre cele mai mari rate de creştere a producţiei industriale din lume, s-a întors brutal la realitate în 1975, odată cu creşterea preţurilor la petrol. Măreţele uzine ale lui Ceauşescu nu erau în fapt decât pure faţade potemkiniste care, îndată ce au secat sursele de aprovizionare cu petrol ieftin din ţările arabe şi din Iran, au început să producă, la costuri ridicol de mari, un oţel de foarte proastă calitate, aproape de nevândut. Paralel, lua naştere cultul personalităţii lui Ceauşescu şi al soţiei sale, deveniţi un fel de „familie regală" comunistă, fără coroană şi fără spiţă dar cu sceptru. În 1972 Elena Ceauşescu îşi făcea intrarea în Comitetul Central; doi ani mai târziu era aleasă ca 93

Scene din

Libertatea ca datorie membră

a Academiei: se credea o mare savantă deşi, cum se ştie, nu cunoştea nici formula chimică a acidului sulfuric; în sfârşit, în 1980 a fost numită viceprim-ministru, devenind astfel al doilea mare personaj al statului după soţul ei. Ubu rege şi soţia lui, într-o ascensiune care era totodată declinul ţării şi al demnităţii ei. Controlul vieţii cotidiene devenea tot mai strâns, tot mai amănunţit. Povestea cu maşinile de scris: de pe la începutul anilor optzeci cei care aveau asemenea instrumente (printre care mă num·ăram, având o străveche Remington cumpărată de ocazie, deşălată de atâta folosinţă) erau obligaţi, în fiecare an, să dea la miliţie o foaie pe care să fie bătute toate semnele, unul câte unul, şi pe deasupra un text fix, despre cultura cartofilor. Măsura avea rostul să permită identificarea oricărui manifest împotriva regimului. Dincolo de ridicolul formalităţii se întrezărea mâna neagră, tot mai apucătoare şi mai strânsă, a unei puteri nemiloase. Însă acesta era doar un amănunt. Regimul se insinua până în adâncul vieţilor noastre. Ca în orice închisoare, lecturile celor suspectaţi de gânduri rele la adresa comunismului erau controlate de agenţi inculţi ai securităţii. Astfel Gelu Voican-Voiculescu mi-a povestit cum au venit într-o zi la el nişte securişti care i-au confiscat toate cărţile de ocultism, precum şi operele complete ale lui Rene Guenon. După decembrie 1989 le-a găsit, intacte, în pivniţa I

viaţa obişnuiIA

sub dicmturil

agentului de securitate care îl supraveghea. Nici măcar nu-i trebuiseră cuiva. Ambiţia regimului era, aceea nemăsurată, de a controla sufletele. Urmărea să le umilească, să le sperie să le producă o permanentă suferinţă şi teroare psihologică, o nelinişte difuză, lipsă de speranţă; închiderea în orizontul unor zile cenuşii. La asta contribuia şi obida, lipsurile materiale, grija înjositoare de a supravieţui din greu, din tot felul de expediente. Nici noi, soţia mea şi cu mine, nu huzuream, departe de asta. ·cum nu ne ajungeau banii (aveam de crescut două fete), iroseam un sfert din timpul meu ca să dau meditaţii de matematică. Nişte slujbaşi de la Politehnică, la originea lor ţărani, mă aprovizionau, la negru, cu legume şi cu zarzavat proaspăt şi în mai toată săptămâna mă duceam la ţară ca să fac rost de nişte carne. Nu era tragic, dar nu era uşor, timp pierdut şi trudă zadarnică, şansa unei lente degradări interioare. Regimul nu avea cu ce să ne îndestuleze dar îi şi pria să ne ţină aşa, obsedaţi de ziua de mâine, cu frunţile plecate, cu gândul scurt. Ca şi Gheorghiu-Dej înaintea lui, Ceauşescu avea mare grijă să nu facă martiri. Represiunea fizică a fost, în cadrul acestui sistem, un fenomen de excepţie, un exemplu dat din când în când pentru a-i speria pe eventualii opozanţi, o sabie a lui Damocles care doar rar cădea peste vreun cap. Represiunea curentă se mărginea la mijloace mult mai simple, operând, nu fără rezultate, în cercul îngust al 95

94

Libertatea ca datorie necăjitelor noastre vieţi. Dacă erai suspectat de vreo abatere nu mai erai promovat. Erai prins într-un angrenaj de bănuieli, izolat , ostracizat _chiar în mijlocul anturajului tău profesional. Dacă stăruiai, te mutau din apartamentul tău bunişor, în vreo garsonieră întunecoasă, departe de tot, câteodată în provincie. Erai dat de o parte, oricine ai fi fost. Lucrul se petrecea la scara întregii societăţi. Sistemul funcţiona altminteri de minune, aproape de la sine, potrivit unei spirale descendente. Orice ins care dădea la un moment dat semne cât de mici de neajustare la normele curente _şi foarte bine codificate ale regimului se găsea astfel, încet dar sigur, aruncat la marginea societăţii, condamnat la un soi de lentă moarte socială, de cele mai multe ori fără altă violenţă decât cea psihologică. România lui Ceauşescu se putea mândri cu faptul că are mai puţini puşcăriaşi politici decât Iugoslavia titoistă vecină. Dar nu era în asta nici un merit: întreaga societate devenise o uriaşă, atotcuprinzătoare puşcărie.

Deoarece tatăl meu căzuse în dizgraţie în 1972 am fost în situaţia ca, la întoarcerea mea din Franţa, să dau concurs pentru un post de asistent, titlu pe care îl- aveam deja la Toulouse şi pe care colegii mei rămaşi în ţară îl obţinuseră automat, prin vechime. E drept că, până la urmă, am ajuns să conduc Catedra de hidraulică a Politehnicii, totuşi în 1989 eram printre puţinii din categoria mea care nu ajunseseră profesori. Cât despre soţia mea, care în 96

Scene din via/a obişnuitii sub dictatum

anii şaizeci devenise celebră în România în urma unui lung interviu luat preşedintelui Bourguiba al Tunisului (Mioara vorbeşte perfect araba şi este acum cadru didactic la Universitatea din Bucureşti), din 1975 nu i s-a mai acordat, pur şi simplu, viza de ieşire din ţară şi a fost îndepărtată sistematic de la toate vizitele oficiale ale şefilor de stat sau ale liderilor politici arabi la Bucureşti, făcându-i astfel imposibilă continuarea carierei ei de ziaristă. Aşa trăiam pe atunci, supuşi la toate ofensele şi la toate stavilele pe care se întemeia acel sistem, care părea apt să se perpetueze în eternitate, inerţial, fără să mai ştie nici el prea bine de ce există, nici la ce mai poate fi de folos - ca o maşinărie care, o dată pornită, ar fi devenit un scop în sine, învârtindu-se în gol. Era, în fond, o dictatură a mediocrităţii, care favoriza comportamentele cele mai bicisnice, producând o progresivă nivelare în jos a cadrelor care o serveau. Ca om de partid versat în toate mecanismele aparatului şi uns cu toate alifiile, Ceauşescu profita cu cinism de frica oamenilor de a fi mutaţi sau retrogradaţi arbitrar (să ne amintim şi de principiul „rotaţiei cadrelor"), încurajând astfel mereu mai mult conformismul, incompetenţa şi nevolnicia celor din administraţie şi din partid. Pe scurt, birocraţia stalinistă în toată oroarea ei şi la punctul extrem al degenerescenţei sale. În 1974, la sfârşitul studiilor mele în Franţa, într-un moment în care toate aceste mecanisme erau încă abia schiţate, însă deja perceptibile, am ezitat 97

Libertatea ca datorie

îndelung înainte de a mă înapoia în România. Alternativa era, în fond, foarte simplă: ori rămâneam în Franţa pentru a continua acolo cariera mea ştiinţifică, ceea ce însemna că urma să devin, de bună seamă pentru totdeauna, un exilat; fie mă întorceam la Bucureşti, încercând să mă adaptez cumva acestui sistem pe cale de blocare. Fireşte, am discutat mult cu soţia mea în privinţa hotărârii de luat. Mioara era dispusă să vină în Franţa şi să se statornicească acolo, luându-şi cariera de la început. Nu voia însă să mă influenţeze. Colegii mei asistenţi de la Toulouse mă îndemnau să rămân. Dar poate, fără să-mi dau seama, hotărârea mea era luată de ~uit timp. Într-adevăr, îmi amintesc încă de o lungă mtrevedere cu profesorul meu, Claude Thiriot, care stăruia şi el să rămân. La sfârşit i-am declarat că m-aş întoarce acasă chiar dacă România ar fi devenit fascistă. Nu puteam părăsi astfel o ţară pe care o iubeam şi pe care tatăl meu mă învăţase să o aşez mai presus de orice interes personal. Cum a putut România, cum au putut românii să îndure atâta vreme un sistem atât de pervertit şi de .umilitor, întemeiat pe tot ce este mai josnic în om, laşitatea, ipocrizia, pura şi simpla prostie? Şi, mi se va obiecta, ce am făcut eu, personal, pentru a mă împotrivi? Voi răspunde fără ocol că, n-am făcut ni~ic m~n~es: Nu s~nt mândru de asta, departe de mme. Ştrm msa cu toţi cum era pe atunci şi ştim bine ce s-a întâmplat cu toţi cei care au vrut să se împotrivească dinlăuntru. Sistemul era atât de 98

Scene din

viaţa obiŞ11uitifsub dictaturii

apăsător şi de închis din toate părţile încât nu putea fi schimbat. Nici măcar protestele dârze ale muncitorilor, cei din Braşov sau de pe Valea Jiului, n-au dus la nrmic, cel mult la agravarea supravegherii poliţieneşti. Singura cale părea să fie aceea a unui sacrificiu sinucigaş. Gelu Voican, tot el, mi-a arătat nişte bastoane de dinamită pe care izbutise să le pună deoparte (era inginer geolog). Avea de gând, şi sunt sigur că ar fi făcut-o, să le lege în jurul mijlocului, puse într-o cartuşieră de vânătoare şi să sară aşa în faţa automobilului prezidenţial. Nu se putea decât aşa. Unii, destul de mulţi, văzând ce se întâmplă, nu s-au mai întors în ţară; alţii au evadat; eu m-am întors şi am rămas, ca să trăiesc ce era de trăit împreună cu ai inei şi cu oamenii ţării, aşa îngenuncheată şi fără nădejde cum era. Ceauşescu, prin diversiunea lui naţionalistă, închisese orice posibilitate de opoziţie concretă şi chiar de discuţie. Începând cu 1968 şi până destul de târziu românii au acceptat sau au tolerat într-un fel regimul pentru că, cel puţin în aparenţă, ne apăra independenţa faţă de ruşi. Prea trăisem, veacuri în şir, striviţi de trei imperii pentru a nu ne teme de cel din urmă rămas. De câte ori un intelectual sau un politician manifesta fie şi umbra unui dezacord, i se spunea că face jocul ruşilor, că vrea să pună în primejdie independenţa naţională. Nu fără temei scria Cioran în „Schimbarea la faţă a României": „Popoarele îşi vor dovedi gradul lor de sănătate

99

Libertatea ca datorie după

felul în care vor şti să se apere de Rusia. Nu vorbesc de Rusia bolşevică; vorbesc de Rusia în ·general, ca fenomen uman şi destin istoric." Voinţa de independenţă faţă de ruşi este, pentru români, adânc sădită în ei, pentru a nu spune de nedezrădăcinat. Şi

atunci cum oare am trăit anii aceştia lungi, nesfârşiţi, de dictatură ceauşistă? Strângându-mi toate puterile în jurul meseriei mele de profesor şi a cercetărilor mele de hidraulică. Toţi cei din preajma mea ştiau că detest regimul, chiar şi conducerea Institutului. Eram însă, din motive profesionale, tolerat. Şi apoi cum toţi gândeau la fel, exista între oameni o anumită încredere şi o anumită complicitate. Cuvântul „disidenţă" nu avea încă sens la noi. Spre deosebire de Polonia şi de Cehoslovacia, la noi n-a existat nici o mişcare populară, nici una intelectuală care să fi pregătit de-a lungul anilor întoarcerea la democraţie. Chiar ostili regimului, oamenii nu se asociau şi nu se organizau în vederea unei rezistenţe sau a unei schimbări. Sistemul era atât de opresiv şi de totalitar încât singura opoziţie era un fel de rezistenţă pasivă, morală, de conştiinţă, individuală şi lăuntrică. Iar singurul rezultat previzibil al ei era să nu te infestezi de spiritul malefic al regimului, să nu faci acte scandaloase de slugărnicie, să nu cazi pradă ispitelor lui, să nu-ţi trădezi meseria, să nu îţi vinzi sufletul, de frică sau din lăcomie, forţelor atotprezente ale securităţii, să 100

Scene din

nu

admiţi

viaţa obişnuitii

sub dictatură

nici un compromis de prisos (pentru

formă generică de compromis practicam

CU

că

o

toţii) I să

nu-ţi

pierzi cu totul demnitatea, nici, oricât de vagă, speranţa. Ceauşescu simţea aceasta formă de rezistenţă pasivă a corpului social şi voia cu orice preţ să o elimine. Spre sfârşit a conceput un proiect delirant - chiar dacă în esenţa lui riguros şi dogmatic marxist-leninist - acela de a institui un sistem de cantine colective obligatorii, unde copiii să fie despărţiţi de părinţii lor încă de mici. Dictatorul aspira să pătrundă în intimitatea vieţilor noastre şi să o controleze. În asemenea condiţii o adevărată opoziţie activă nu se putea constitui. Pentru asta ar fi fost nevoie de o minimă posibilitate, care nu exista, de asociere, de organizare, de direcţionare. Circula în epocă o glumă destul de amară, parodia unei lozinci: „ Trăiască victoria socialismului asupra întregului popor!" Pe de altă parte, românii pierduseră de decenii deprinderea de a gândi în termenii democraţiei: trăiseră prea mult altfel. Întâi sub dictatura regală a lui Carol al Ii-lea, apoi sub aceea a mareşalului Antonescu şi, în sfârşit, sub cea a două regimuri comuniste, cel al lui Gheorghiu-Dej şi cel al lui Ceauşescu. Se obişnuiseră să lase în grija unui personaj atotputernic gospodărirea ţării şi chiar propria lor soartă. România a îndurat prea multă vreme asuprirea totalitarismului ca să-i vină uşor să-şi asume riscurile libertăţii. Aceasta a fost şi ma i este greaua moştenire lăsată de istoria atâtor decenii 101

•

Libertatea ca datorie

de dictatură. Este o povară de care un popor, oricât de vrednic, nu scapă de la o zi la alta. De aici şi problemele atât de dificile ale tranziţiei spre o adevărată democraţie.

Şi totuşi s-au găsit români care, în decembrie 1989 să-şi dea viaţa pentru a scăpa de dictatura lui Ceauşescu. Şi majoritatea covârşitoare a poporului a întâmpinat cu bucurie căderea acelui regim odios şi

Decembrie 1989

au răsuflat uşuraţi.

Evenimentele din decembrie 1989, care au pus dictaturii lui Ceauşescu, ar trebui înfăţişate aproape minut cu minut. Ca orice mare eveniment istoric care implică un întreg popor şi duce la o ruptură cu ordinea de până atunci, acele fapte, unele cu totul spontane şi scăpând oricărui calcul, altele, dimpotrivă, mai deliberate şi influenţate de strategia unuia sau altuia dintre actori. Doar rezultatul este, în fond, de netăgăduit. Însă până la el totul sau aproape totul ar fi putut să se petreacă altfel dacă ar fi fost luată cutare sau cutare hotărâre şi nu alta, dacă cutare sau cutare acţiune s-ar fi produs în cutare sau cutare moment. În ceea ce s-a numit revoluţia română coexistă elemente raţionale şi elemente iraţionale, o anumită logică şi destulă lipsă de logică, determinism şi întâmplare, totul de-a valma, fără a mai vorbi de simple greşeli, sau de încurcături şi echivocuri care au putut avea, pornind de la cauze minime sau capăt

103

Libertatea ca datorie

considerabile. A spune că e greu să descâlceşti firele acestui mare eveniment este să spui prea puţin. Ca să ilustrez ce-am spus aş relata o anecdotă, aflată de mine, după evenimente, de la un ziarist: în apropierea unui orăşel dinspre apus de Bucureşti existau două uzine situate fiecare în câte o vale izolată. A doua zi după căderea lui Ceauşescu, temându-se de terorişti, muncitorii din cele două uzine au organizat şi înarmat, din proprie iniţiativă, nişte echipe de autoapărare. Din păcate însă, nu numai că nu s-au coordonat dar nici nu ştiau fiecare de existenţa celeilalte. Astfel că, timp de trei zile, crezând că au de a face cu partizani ai lui Ceauşescu, s-au războit în toată regula. Un muncitor a fost chiar rănit (din fericire nu grav: muncitorii, fără instrucţie de luptă, nu prea ştiau să tragă) pentru că s-a crezut că vrea să fugă de acolo ca să aducă ajutoare. De fapt omul se întorcea acasă doar ca să aducă nişte cărţi de JOC, Nu vreau să spun, Doamne fereşte, că întreaga revoluţie română a fost după chipul şi asemănarea acestei poveşti, deşi poveşti ca aceasta s-au petrecut destule. Istoria, când se petrece, nu stă să-i întrebe pe actori ce părere au şi dacă sunt pregătiţi. Ea îşi vede de drumul ei, îmbrâncind fără milă pe cei care nu ţin pasul cu ea. De unde impresia, adeseori mărturisită de observatorii străini care urmăreau evenimentele de la noi că s-au aflat în

iluzorii,

104

urmări

Decembrie 1989 prezenţa

unei uriaşe mişcări browniene, dezordonată şi de neînţeles. Apoi, în ceasul bilanţului, încercarea de a da acestei confuzii şi acestei nedumeriri o motivaţie şi o raţionalitate: revoluţia română ar fi fost rezultatul unui „complot" urzit cu mult înainte, de nişte grupări dinlăuntru şi cu sprijin dinafară. Toată lumea ar fi manipulat pe toată lumea. Totul ar fi fost un joc de aparenţe şi de mistificări al cărui scenariu era scris dinainte în cele mai mici amănunte şi apoi cu dibăcie camuflat prin marele spectacol al revoluţiei populare. Era o încercare de a atribui logică şi coerenţă unor evenimente care păreau anarhice. Adevărul este mai prozaic, mai simplu şi, în chip paradoxal, mult mai greu de descris. Revoluţia noastră s-a făcut din mers, pas cu pas, şi a fost ca atare plină de şovăieli şi de aproximaţii. Trebuie totuşi să admitem că un număr de actori aveau, să nu zic un „plan", dar măcar o idee cât de cât precisă cu privire la ce voiau şi nu voiau să-i urmeze căderii lui Ceauşescu. Nici un regim, oricât de totalitar ar fi, nu poate aboli visul şi reflecţia . Altfel însă, revoluţia română s-a înfăptuit, în bună măsură, într-o atmosferă de nepregătire, de confuzie şi de nehotărâre.

Când, în dimineaţa zilei de 21 decembrie, am aflat, ca toţi compatrioţii mei, că Ceauşescu urma să vorbească în Piaţa Palatului, la balconul Comitetului Central, în faţa unei mari mulţimi adunate acolo ca 105

Libertalea ca datorie

de obicei, mai mult cu sila, eram la ani lumină de a bănui ~e avea să urmeze pentru România sau pentru mine. In momentul acela nu eram, cum am mai spus, decât un om, ca mulţi alţii, în profund dezacord cu regimul, suportându-l tot mai greu şi care, acum, la 20 decembrie 1989, indignat pentru tot ce ~e întâmplase la Timişoara, mânios îşi rupsese carnetu1 de partid. Vacanţa de iarnă a studenţilor abia începuse. Pe 19 ar fi trebuit să plec la MoldovaNouă, pe Dunăre, pentru a acorda asistenţă tehnică industriei ~xtractoare de cupru de acolo. Urma apoi să merg cu familia mea la munte, ca ~ petrecem acolo Crăciunul. În ultimul moment am anulat aceste proiecte: evenimentele se precipitau, Timişoara se răsculase, atmosfera la Bucureşti era tensionată. Am văzut „scena .originară" a căderii dictaturii lui Ceauşescu la televizorul din cancelaria Politehnicii. Cei câţiva colegi care se mai aflau pe coridoare pot să dea mărturie. Privind, am simţit imediat un fel de bucurie amestecată cu uimire: totul era deci posibil, şi atât de simplu în fond! Am avut chiar, timp de câteva clipe, o nălucire: am văzut balconul Comitetului Central dislocându-se, prăbuşindu-se şi spulberâdu-se ca în urma unui cutremur de pământ, şi pe Ceauşescu izbindu-se brutal de caldarâm. Era ca un fel de semnal interior. Orice revoluţie are într-adevăr nevoie, pentru a se dezlănţui, de un gest sau de o imagine simbolică. Dat fiind că puterile fără temei democratic se menţin prin simboluri - pompa, fastul, decorul, ritualurile 106

Decembrie 1989

sunt chiar unica lor realitate - prin ele trebuie începută nimicirea lor. Într-un suflet m-am dus în Piaţa Palatului. Când am sosit acolo, ce se petrecuse era gata petrecut, balconul era gol şi toate ferestrele închise. Mulţimea însă nu voia să se risipească. Rămânea acolo, fără să ştie prea bine de ce, vag năucită, însufleţită de nişte mici mişcări circulare între grupurile care o alcătuiau. Se înălţa din ea o ciudată rumoare modulată: zarva pe care o făceau toate conversaţiile individuale urca şi cobora în valuri. Cred că mulţimea aceea se afla cuprinsă de o ciudată ameţeală în faţa libertăţii care se arăta acum posibilă, într-un amestec de exaltare şi de teamă. Starea semăna puţin, la alte proporţii, cu aceea a unui om care a avut câtăva vreme piciorul în ghips şi care, după ce i s-a scos şi poate umbla normal, se simte uşurat şi totodată dezorientat. Ceea ce înainte de accident fusese atât de simplu, pentru că era automat, să stai în picioare, să umbli, devine atunci pentru o clipă obiectul unei atenţii conştiente şi eşti puţin descumpănit: trebuie să te înveţi din nou cu echilibrul, cu paşii fireşti. Venisem cu mulţi acolo. Grupuri de tineri umpleau piaţa, ~imbând informaţii. De la unul dintre ei am aflat că o parte dintre manifestanţi erau pe cale să înalţe baricade pe bulevardul Magheru, în -Piaţa Romană şi pe bulevardul Bălcescu, în faţa Intercontinentalului.

107

Libertatea ca datorie

M-am întors acasă - locuiam atunci într-un apartament de trei camere de pe Calea Victoriei, foarte aproape de Piaţa Palatului - am pus pe mine, sub sacou, un pulover, puloverul acela bej de lână groasă înspicată din care n-am mai ieşit cât au durat evenimentele şi care a devenit, cu totul fără voia mea, imaginea mea distinctivă la începutul revoluţiei. Apoi am coborât din nou în stradă. Am avut de gând s-o iau cu mine pe fiica mea Ioana, care avea atunci treisprezece ani, dar Mioara nu m-a lăsat. Deşi sprijinindu-mă fără rezerve în toate privinţele, totuşi, mai chibzuită decât mine, se temea ca Ioana să nu păţească ceva. Întreaga seară de 21, apoi toată noaptea dinspre 22 am străbătut străzile Bucureştilor în lung şi lat. Oraşul se afla într-o stare de dezorganizare intensă. Baraje erau cam peste tot, însă tinerii soldaţi care se aflau în dispozitiv păreau total dezorientaţi, ca unii care primiseră consemne contradictorii sau extrem de vagi. Toţi ştiau, de bună seamă, ce se petrecuse la Timişoara şi nimeni din ierarhia armatei nu voia să-şi asume responsabilitatea unei represiuni sângeroase. De unde o stare de lucruri plină de şovăieli şi de fluctuaţii. Situaţia era incoerentă. După cum s-a aflat mai târziu, armata încă ezita atunci între fidelitatea ei faţă de regim şi voinţa ei de a asigura viitorul în cazul că lucrurile s-ar fi precipitat. Această şovăială a reprezentat adevărata şansă din 1989, la fel ca în Uniunea Sovietică în momentul puciului ratat din august 1991. Sistemele staliniste, 108

.Decembrie 1989

în ciuda forţelor lor aparente, sunt sisteme foarte fragile în caz de derută. Într-adevăr, coeziunea lor este de aşa natură încât efectele de rezonanţă ale unei singure falii pot, din aproape în aproape, prin contaminare, să arunce întregul lor aparat într-o primejdioasă, fatală, trepidaţie. Este aproape o problemă de mecanică, de rezistenţă a materialelor. Dinspre Piaţa Universităţii se înălţa un fum gros şi negru, produs de arderea cauciucurilor. Străzile erau blocate de vehicule răsturnate. Se auzea şuieratul grenadelor lacrimogene şi toată lumea era leoarcă din cauza tunurilor cu apă. Forţele speciale de intervenţie trecuseră la atac, dar imediat ce o baricadă era ruptă, alta se înfiripa câţiva metri mai încolo. Dispozitivul de represiune era atât de aberant încât oamenii se puteau repede regrupa luând-o pe străzile laterale de lângă Intercontinental. Manifestanţii erau, cu toţii, foarte tineri, studenţi, chiar liceeni, cărora li se adăugaseră şi un număr de inevitabile elemente dubioase. Nici un regim nu poate conta la infinit pe obedienţa tinerimii. Orice am crede, ea ţine în mâinile ei curate cheile viitorului şi dreptatea este de partea ei. Iar curajul ei, chiar când poate părea nesăbuit, este expresia curajului care, în sufletul unei naţiuni, îşi aşteaptă ceasul şi nu-l pierde. În seara aceea, nu doar sentimentul acesta m-a însufleţit. Îndată ce m-am găsit cuprins în vârtejul mulţimii răsculate, plină de ură faţă de dictator, s„a trezit în mine ceea ce noi numim o „sfântă mânie", 109

Libertatea ca datorie

cea care năzuieşte către „sfânta dreptate". Era ca şi cum, într-o clipă, în sinele meu ar fi luat fiinţă un alt sine, o fiinţă hotărâtă să respingă radical dictatura, să nu mai accepte nici un compromis cu ea. Nu mă vedeam atunci ca pe un „revoluţionar". Dimpotrivă, cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, după ce ai visat îndelung la o schimbare - şi Dumnezeu ştie cât am visat la căderea lui Ceauşescu - şi când această schimbare se produce, abia dacă o recunoşti ca atare. Sigur, ştiam, teoretîc, ce este o revoluţie. Numai că, în noaptea aceea, nu-mi dădeam seama că tocmai asta se petrecea. Mă aflam în puterea unei revolte instinctive a „sfintei mânii" de care am vorbit. Nici măcar nu mă întrebam la ce vor duce toate acestea. La două noaptea m-am întors acasă, istovit, murdar şi ud. Am dormit patru ore. Iar dimineaţă, foarte devreme, m-am dus la Politehnică. Socoteam că noi, profesorii, nu puteam să rămânem neimplicaţi în evenimentul capital care se desfăşura atunci. Eram datori şi noi să dovedim împotrivirea noastră faţă de dictatură. Am convingerea că aceia care reprezintă, sau cred că reprezintă - elita intelectuală sau ştiinţifică a naţiunii lor şi mai ales aceia care au sarcina să o educe, au datoria ca, la nevoie, să se angajeze fără şovăială şi fără rezerve, în chipul cel mai limpede, în tabăra libertăţii, a raţiunii şi a inteligenţei, care, până la urmă, sunt unul şi acelaşi lucru. Cred că cei care caută să scape

110

Decembrie 1989

de această îndatorire fundamentală nu sunt vrednici de nob!lul nume de „intelectuali", pe care îl respect. In Politehnică era o atmosferă bizară, aproape ireală. Decana şi secretarul de partid se aflau acolo, traşi la faţă. Erau descumpăniţi, nu ştiau ce hotărâre să ia. Îşi exercitau funcţiile inerţial, însă tergiversau cât puteau. Când le-am spus că era de datoria noastră să trimitem şi noi o delegaţie în Piaţa Palatului s-au cam strâmbat. Apoi, ca Pilat din Pont, secretarul de partid s-a spălat pe mâini : ,,Fă ce vrei. La urma urmei e vorba de viaţa ta, nu de a mea." Vreo zece dintre noi, asistenţi, tehnicieni şi studenţi, am urcat pe terasa Politehnicii. Pe culmea dealului paralel cu clădirea Institutului se găsea o mare zonă industrială unde se vedeau adunându-se muncitori gata să pornească, încolonaţi, către piaţa Comitetului Central. Departe, dinspre centrul Bucureştilor; se auzeau detunături seci, erau focuri de armă. Am ieşit din curtea Institutului, un grup de zece-doisprezece inşi, intrând în coloana ce cobora dinspre Apaca spre Dâmboviţa. Mai întâi am avansat rapid urcându-ne într-un camion şi fluturând steaguri tricolore din care se scosese prin decupare stema comunistă, iar apoi am înaintat în marşul coloanei ce a străbătut cu binecunoscutele chemări „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!" sau „Ole, Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e", pe Calea Griviţei până la Calea Victoriei. Am sosit, odată cu muncitorii veniţi din diferitele colţuri ale capitalei, 111

Libert.alea ca datorie

în Piaţa Palatului la o jumătate de oră înainte de fuga în helicopter a dictatorului, tocmai în momentul în care armata începuse să fraternizeze cu poporul. Astfel, am apucat să-l văd pe Ceauşescu apărând o clipă pe vestitul, pentru el nefastul balcon, dându-şi seama de ostilitatea mulţimii şi dispărând. Apoi am asistat la apariţia a trei helicoptere în formaţie, care au provocat panică printre manifestanţi, convinşi că vor începe să tragă. Unul dintre ele s-a aşezat pe acoperişul clădirii şi am văzut cum şase siluete s-au aplecat ca să intre în el. Apoi helicopterul a decolat, înălţându-se cu greu (cum am aflat mai târziu cu maximumul lui de încărcătură) şi, în sfârşit, dispărând. Să fi fost douăzeci, cel mult treizeci de secunde de ima~ini tremurătoare care m-au umplut de fiori. Imi aminteam de imaginile pe care, adolescent fiind, le văzusem la televizor când americanii au evacuat Saigonul. În sfârşit, gata: despotul fugise! În piaţă, lumea începuse să forţeze uşile Comitetului Central. Noi, cei de la Politehnică, am fost printre primii care am pătruns. Fireşte, nu mai intrasem niciodată acolo. Înlăuntru, domnea o absolută neorânduială şi învălmăşeală. Oamenii alergau de ici-colo prin sala de la intrare, deschideau uşi din spatele cărora apăreau inşi în costume gri şi cu cravată, care căutau să se ascundă. Se răsturnau mese, se trânteau la pământ mobile, se aruncau pe fereastră stive întregi de hârtii oficiale.

112

Decembrie 1989

. . Nime~ dintre cei care formaseră anturajul nned1at al lui Ceauşescu nu mai controla situaţia. Orice autoritate dispăruse cu desăvârşire. Mulţimea se îmbulzea urlând sub balcon. Anarhia era totală. Ce lucru ciudat: puterea aceea, care, cu câteva ore mai devreme, părea atât de solidă şi de sigură de sine, inexpugnabilă, se surpa ca un castel de cărţi. Atunci cineva a strigat: ,, Trebuie anunţată poporului, în chip solemn, fuga tiranului!" Apoi strigătul a fost reluat, ca o lozincă. rentru că eram, probabil, unul dintre răsculaţii cei mai vârstnici şi pentru că eram cunoscut ca profesor - apărusem de câteva ori la televiziune în cadrul unor emisiuni ştiinţifice - careva a spus, arătându-mă cu degetul: „Uite, el e profesor, ştie vorbi!" Am încropit în pripă două-trei faze care mi-au venit atunci în minte şi apoi, din balcon, am rostit aceste câteva cuvinte: ,,Compatrioţi! Ceauşescu a fugit! Noi, astăzi, proclamăm abolirea dictaturii! Noi, astăzi, declarăm că de acum înainte puterea aparţine poporului!" Nu încape îndoială că ce am spus -·atunci era destul de banal şi de romantic. Dar ce altceva aş fi putut să spun? Eram ca într-un fel de transă, prins într-un eveniment care mă depăşea, care depăşea totul şi care mă antrena prin propria sa logică, aproape automat, ca într-o cursă de fond când abia mai răsufli şi te dor coastele, dar alergi înainte, uitând tot, cu spiritul vid, doar pentru că te menţii în ritm cu ceilalţi. Mi se înceţoşaseră privirile, mi se învârtea capul, transpirasem. Dar am continuat să 113

Libertatea ca datorie

vorbesc. Există asemenea clipe, şi de aceasta o să-mi amintesc toată viaţa, când un alt sine, pe care nu-l puteam controla, s-a strecurat în mine şi a acţionat în locul meu. Toate frustrările şi toate mâniile adunate de-a lungul atâtor amar de ani, ale mele, ale noastre, îşi găseau acum, năvalnic, glas. Împreună cu câţiva dintre cei ce fuseseră lângă mine pe balcon ne-am retras în studioul pentru transmisiuni televizate . în direct ~l dictatorului. Intenţia era să alcătuim o proclamaţie către ţară din partea acelei mulţimi ce i-a impus fuga lui Ceauşescu. Am scris-o dintr-o răsuflare şi apoi am încercat să o transmitem, dar nu era nimeni capabil să pună în funcţiune apara°:11'a. Am ~~tăr~t atunci să ne ducem cu toţii la sedml Televizmnn, despre care auzisem că se afla în mâinile insurgenţilor. Ales de împrejurări ~ s~un ~cele câteva cuvinte, din înaltul balconuJw simbolic al Comitetului Central, anunţând sfârşitul dictaturii, am format grupul cu care am plecat spre Televiziune. Eram şapte persoane, inclusiv generalul Voinea, comandantul trupelor rămase în zona Pieţii Palatului. În studioul 4 era o vânzoleală şi o zarvă de neînchipuit. Toată lumea discuta, tăindu-şi vorba, ca într-o tumultoasă şi incoerentă dezbatere, fiecare spunând ce a văzut, făcând câte o propunere. Am fost primiţi cu entuziasm şi împinş\ pe platou, unde eu am citit acea proclamaţie redactată la sediul C. C.

114

.Decembrie 1989

Toată această înlănţuire

de fapte poate să pară surprinzătoare sau chiar incredibilă . Când mă gândesc acum, am impresia ciudată că am trăit toate acestea ca un automat, fără să mă gândesc ce fac, ca şi când toate acţiunile mele ar fi fost programate fără ca eu să-mi dau seama. Singura explicaţie pe care o găsesc este că a fost vorba de manifestarea bruscă a unei lungi acumulări de resentimente şi de răzvrătiri ascunse, de furii stăpânite, de · umilinţe îndurate prea mulţi ani în tăcere. Ajunsesem cµ toţii la capătul răbdării. Încă din vara lui 1989 se auzea tot mai bine vuietul din adânc al mâniei populare. O simţeai pretutindeni, la oameni de tot felul şi de toate vârstele, în gesturile zilnice, în jumătăţile de vorbă, chiar în izbucniri făţişe. Ca totul să explodeze era nevoie de o scânteie. Şi ea s-a produs: din greşeli ale dictatorului, din criza de încredere din sânul aparatului, din ataşamentul armatei faţă de popor, din ruperea de zăgazuri care a dus la răzmeriţă. În studioul 4 fiecare evoca urmarea evenimentelor. Era imperios şi urgent ca vidul de putere să fie umplut cu orice preţ. Dar cine s-o facă şi cum anume? Pe toate buzele circula un nume: cel al lui Iliescu. Se auzea de pretutindeni: ,, Trebuie chemat Iliescu!" Toţi îi cunoşteam trecutul de oponent dinlăuntru al lui Ceauşescu. Secretar general al Uniunii Tineretului Comunist şi considerat ca atare unul dintre oamenii de viitor ai Partidului, în 1971 avusese curajul să critice politica culturală scandalos 115

Libertatea ca datorie

de proletcultistă şi de maoistă a dictatorului. Căzut în dizgraţie, fusese retrogradat; apoi, potrivit politicii obişnuite a lui Ceauşescu faţă de opozanţii lui interni, l-a „recuperat", întâi ca secretar regional de partid la Timişoara, după aceea ca prim-secretar al judeţului laşi, pentru ca apoi să-l scoată din aparatul de partid şi să-l treacă în calitatea oarecum marginală de preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor. Până la urmă l-a exclus din Comitetul Central şi l-a numit directorul Editurii Tehnice, al cărei specific era pur profesional, funcţie pe care în 1989, o exercita de cinci ani. Îl cunoşteam bineînţeles pe Ion Iliescu, care îmi publicase două dintre cărţile de specialitate la editura pe care o conducea şi care stătea uneori de vorbă cu tatăl meu, director ca şi el la o editură, şi pe care Iliescu îl preţuia. Însă la atâta se mărgineau legăturile pe care le avusesem cu el până atunci. Orice aş gândi astăzi despre el, era într-adevăr personalitatea - sau una dintre personalităţile - care părea cea mai aptă şi cea mai potrivită să organizeze prima tranziţie. Se bucura de o anumită popularitate. Pe unde activase lăsase amintirea unui om ponderat şi, oricum, şi din indiferent ce alte motive, fusese unul dintre puţinii care îl înfruntase făţiş pe Ceauşescu, având de plătit pentru asta măcar pentru că pierduse şansa unei ascensiuni politice căreia părea să-i fie destinat. Iar acum, chiar în situaţie revoluţionară, ţara avea nevoie de menţinerea legii şi a ordinii. În momentul acela cine 116

Decembrie 1989

mai bine decât un astfel de om ar fi putut asigura funcţiile vitale ale statului român. Când trei sferturi de oră mai târziu, a sosit Iliescu eram într-o asemenea stare de agitaţie şi de surescitare încât, din nefericire, n-am observat imediat ambiguităţile care s-au strecurat în prima sa declaraţie de la televiziune, când a evocat un regim care - aceasta a fost expresia lui - ,,a pângărit idealurile comunismului". Iliescu vorbea ca un reformator al sistemului, ca şi când ar fi fost vorba numai de a schimba forma, nu şi, radical, conţinutul! Credea pe atunci şi a continuat multă vreme să creadă, mai mult sau mai puţin făţiş, că regimul trebuie salvat, înlăturându-i doar excesele şi disfuncţiile, făcând să înceteze mascarada lui grotescă. Cel pe care duhul popular l-a poreclit Ivan Ilici n-a fost niciodată altceva decât un perestroikist întârziat. Am înţeles asta, mult mai târziu, pe când, în calitate de prim-ministru, l-am înfruntat. Am rămas cu părerea că nu mi-am dat seama de asta în clipa aceea de început: aş fi fost scutit mai apoi de multe erori. Nu îmi caut scuze cu orice preţ şi sper să dovedesc până la capătul acestei cărţi întreaga mea bună credinţă şi dorinţa mea adâncă de adevăr. Cine consideră că libertatea şi promovarea ei este o datorie, consideră, implicit, că şi adevărul este o datorie deopotrivă de imperioasă. Dar oare se poate cere cuiva prins pe neaşteptate în vâltoarea unui asemenea eveniment să-i controleze din capul

117

Libertatea ca datorie

locului toate coordonatele, toate implicaţiile, toate dimensiunile? Eram cu totul lipsit de experienţă, de perspectivă, de viziune de ansamblu şi chiar, pur şi simplu, de perspicacitate politică, lucrul s-a putut vedea şi în alte împrejurări. Eram pradă bucuriei de a fi trăit căderea lui Ceauşescu, eram dus de apele unui soi de romantism revoluţionar. Îmi scăpau atâtea lucruri ... În după-amiaza zilei de 22 decembrie făceam parte din grupul de douăzeci de persoane care au participat, în sala Comitetului Central, sub gloanţe, la crearea Frontului Salvării Naţionale. În urma unei alerte (se vorbea de Q bombă care avea să explodeze acolo), ne-am strămutat cu toţii la sediul Televiziunii, pentru a delibera şi pentru a redacta faimoasa „cartă democratică" a revoluţiei române. Şi acolo, în noaptea dintre 22 şi 23 decembrie 1989, a avut loc prima mare cotitură a revoluţiei din păcate departe de a fi limpede.Cred că pot afirma astăzi că, în acele puţine ore, s-au hotărât multe lucruri care au operat asupra soartei viitoare şi asupra situaţiei actuale a României. Nu am nici o obiecţie împotriva declaraţiei de principiu pe care am adoptat-o atunci. Am fost unul dintre cei care au redactat-o. O aprob fără nici o rezervă, cred chiar că indiferent ce democrat din ţndiferent ce ţară ar fi putut s-o semneze. Ceea ce face cu atât mai regretabilă închiderea _revoluţiei în cercul unui mic

118

Decembrie 1989

grup de persoane pe care urma totodată, fără voia ei ' Când a prezentat această întrunire Ia televiziune, Iliescu a făcut apel la „toţi democraţii din România", invitându-i să participe la noua ordine de stat. Nu era însă decât o formulă o vorbă în vânt, o demagogie. Într-adevăr, în se:ra aceea Iliescu a venit însoţit de toată viitoarea sa echipă. Se aflau acolo, între alţii, Silviu Brucan, Dan Marţian şi Al~xandru Bârlădeanu, oameni cu o îndelungată carieră comunistă care, dintr-un motiv sau altul, îşi luaseră distanţele faţă de Ceauşescu, dar foarte de curând şi între anumite margini: opoziţia lor nu era mai veche de câţiva ani şi, mai mult, ea nu viza regimul ca atare, ci numai forma pe care i-o dăduse Ceauşescu. Erau şi ei, ca Iliescu, doar nişte comunişti reformatori. Mai erau prezenţi acolo şi trei militari printre care generalul Militaru. Singurii care proveneam nemijlocit din mişcarea străzii eram Gelu Voican, Bogdan Teodoriu, Cazi.mir Ionescu şi cu mine. Eram puţini faţă de o asemenea concentrare de vechi comunişti, cu atât mai mult cu cât erau politicieni deosebit' de vicleni şi de hârşiţi în rele. Pe când ne mai aflam încă în sediul Comitetului Central, ne-a fost anunţată venirea lui Gheorghe Apostol. L-am refuzat cu toţii. Nu era momentul, în timp ce încercam - măcar acesta era scopul proclamat al acestei întruniri - să ne imaginăm ce anume putea să-i urmeze dictaturii lui Ceauşescu, să primim între noi pe una dintre să le consacre.

•

I

119

Libertatea ca datorie

vechile căpetenii istorice ale Partidului comunist român, un om care puţin a lipsit să fie urmaşul lui Gheorghiu-Dej în 1965. Chiar dacă, din motive care, admit, nu erau toate dictate de resentiment sau de oportunism, încerca să-şi ofere statura unui disident al regimului. Am deplina convingere că nu avea ce să caute, în seara aceea, printre noi. Şi aşa soseau, în jurul acelei mese, prea mulţi vechi activişti pocăiţi. Dar s-a întâmplat ceva şi mai grav. La un moment dat a fost anunţată sosirea lui Corneliu Coposu. N-am avut timp să schiţez nici cea mai mică reacţie. ,,Să plece" au strigat, aproape simultan, Bârlădeanu şi Iliescu. Am tăcut. Pentru mine, în fond un novice, nici măcar n-a fost, pe moment, un eveniment important, ci doar, în jargonul neutru al proceselor-verbale, un „incident de şedinţă". Pentru mine Coposti nu era decât un nume foarte vag, de care aflasem probabil~ în treacăt, dintr-o conversaţie cu tatăl meu, nimic mai mult. Spre marea mea ruşine trebuie să mărturisesc că, spre deosebire de ceilalţi, oameni mai bătrâni şi mai informaţi prin înseşi funcţiile pe care le deţinuseră şi prin participarea unora dintre ei la represiuni, eu nu ştiam atunci mai nimic despre trecutul acestui „intrus". Abia mai târziu am aflat cine era de fapt cel pe care îl refuzasem atât de expeditiv. Vechi conducător al Partidului naţional-ţărănesc, dizolvat în 1948, Corneliu Coposu, spre deosebire de Ion Raţiu (viitorul candidat al aceluiaşi partid în alegerile prezidenţiale din 1990), nu se exilase vreme 120

Decembrie 1989

de jumătate de secol în Anglia, ca să facă acolo avere. Rămăsese în România, unde intransigenţa lui şi fidelitat~a faţă de principiile sale - refuzase de pildă să ia parte la lucrările Camerei deputaţilor rezultată din votul măsluit de comunişti în 1946 - îl costaseră şaptesprezece ani de puşcărie grea. Şaptesprezece ani de puşcărie grea te îndreptăţesc, cred eu, să doreşti, în momentul căderii dictaturii care te-a osândit, să-ţi spui cuvântul cu privire la viitorul ţării tale. lată ce, la un loc cu ceilalţi, refuzasem! Şi iată ce nu ştiam atunci, cum nu ştiu mulţi din generaţia mea! Fără să-mi dau seama am fost în ceasul acela derutat, ca să nu zic tras pe sfoară, de Bârlădeanu şi de Iliescu. Ei, fireşte ştiau cine este Corneliu Coposu, cât despre Bârlădeanu, el chiar fusese părtaş la această crimă politi~. Îmi dau seama lesne că greşeala mea poate să pară de neiertat, ca şi ignoranţa mea istorică. Numai că, pentru a o înţelege, chiar dacă nu pentru a o ierta (în fond îmi asumasem o grea responsabilitate), trebuie avut în minte fantastica spălare de cre~ere pe care o practicase, sistematic, regimul comunist. Tocmai de aceasta a suferit cel mai mult ţara, şi mai suferă încă, de uriaşa acţiune de dezinformare la care a fost supusă. Un regim politic - şi cu precădere toate cele întemeiate pe minciuna unei ideologii caută să dăinuie nu numai prin aparatul său de represiu~e, ci şi prin crearea unui cadru rigid de referinţă, prin instalarea unei prisme prin care

121

Libeitatea ca datorie

realitatea este în permanenţă interpretată sau, mai bine zis, deformată. Pentru cineva ca mine care, cu excepţia anilor din Franţa, nu cunoscusem altă realitate decât pe cea comunistă, care nu ştiam din trecutul ţării decât ceea ce ne lăsa să aflăm măsluita istoriografie a regimuh!i şi care nu se interesase până atunci de politică decât de departe, era imposibil să aibă o viziune veridică şi lucidă asupra lucrurilor. Fără să-mi dau seama, aidoma tuturor celor din generaţia mea, aveam întipărite în mine - şi fără îndoială mai port încă astfel de urme - clişeele cu care fusesem inoculat de la naştere, 43 de ani de viaţă sub o dictatură care folosise întregul învăţământ şi toate mijloacele de difuzare în masă pentru a ne face să credem într-o istorie rescrisă arbitrar şi falsificată în chipul cel mai interesat. Dacă aş fi ştiut atunci tot ce am aflat mai târziu, atât în materie de istorie cât şi în ce priveşte comportamentul politic, sunt sigur că n-aş fi acceptat, în marginile rolului pe care mi-l asumasem, ca fucrurile să se petreacă aşa cum s-au petrecut. M-aş fi opus hotărârii lui Bârlădeanu şi a lui Iliescu chiar cu puţina autoritate pe care mi-o conferiseră împrejurările. Acum sunt convins că, exact în momentul acela, ceva din revoluţia română a luat o turnură greşită, al cărei preţ l-am plătit şi îl mai plătim şi azi. Reacţia lui Iliescu, a lui Bârlădeanu şi a lui Marţian Dan era reacţia instinctivă a unor vechi activişti comunişti, care nu puteau înţelege şi nu 122

Decembrie 1989

puteau accepta că ceea ce murea atunci nu era una dintre formele comunismului, ci însuşi comunismul, în totalitatea sa. Bătrânii militanţi nu-l mai tolerau pe Ceauşescu şi doriseră să scape de el, dar acum încercau să zăgăzuiască mişcarea democratică între limite foarte stricte, compatibile, măcar temporar, cu menţinerea structurilor comuniste fundamentale. Această reacţie conţinea, latent, consecinţe extrem de grave. Reteza scurt ceea ce ar fi putut să fie marea şansă imediată a democraţiei în România. Aceea ca, după căderea dictaturii să se instaureze, fie şi cu Iliescu în frunte, un guvern de adevărată uniune naţională, care să includă toate forţele democratice ale ţării. În schimb, n-am avut decât un soi de regim comunist „liberal" de tip gorbaciovist, cu toate tendinţele şi tentaţiile de regresiune politică pe care asemenea lucru le implică. Ceea ce s-a văzut limpede cu prilejul succesivelor descinderi ale minerilor şi cu deosebire cea din septembrie 1991, provocată de nostalgicii vechilor stări în momentul când s-au simţit cel mai primejduiţi. S-a spus şi s-a scris adesea că revoluţia română a fost „confiscată". Cred că expresia este în bună măsură corectă: încă din noaptea dintre 22 şi 23 decembrie 1989 mişcarea de eliberare democratică a societăţii româneşti s-a găsit închisă în limite înguste, cele ale vechiului regim întrucâtva „modernizat". Iar puterea a fost monopolizată, sau măcar puternic infiltrată, de vechi comunişti a căror singură voinţă era să-i dea regimului căzut, printr-o 123

Libertatea ca datorie operaţie

pur „cosmetică", aparenta de legitimitate pe care nebunia lui Ceauşescu îl făcuse să o piardă. Pe scurt, în momentul în care pentru România se deschideau toate posibilităţile democratice, ea a rămas la stadiul unei specii confuze de perestroika. Dar nu de asta avea nevoie ţara. Oare în momentul acela, am fi putut să sărim peste această etapă, pentru a ne situa direct într-o formă cât de cât normală de democraţie? Eu sunt convins că da, ştiind bine, totuşi, cât de mare ar fi fost pasul de făcut şi cât de dificil. Am spus adesea în public că, în 1989, România se afla în stadiul politic al Uniunii Sovietice din 1932. O supravieţuire bolşevică. Dificultatea schimbării poate fi măsurată prin simpla enunţare a acestor două date: 1932-1989. Aproape şaptezeci de ani de întârziere istorică. În schimb, în ceea ce priveşte procesul, apoi executarea ·lui Ceauşescu, nu am de făcut nici o „revelaţie" şi nici să-mi asum, fie şi tardiv, vreo culpabilitate. Nu am fost nici consultat, nici implicat în desfăşurarea procesului. Fireşte, nu sunt de acord cu privire la felul sumar şi defectuos în care s-a desfăşurat. Ar fi fost nevoie de mai mult respect pentru prestigiul legalităţii, care este mai presus de orice raţiune politică şi de orice înverşunare pătimaşă. Cred însă că existau toate motivele pentru ca Ceauşescu şi soţia lui să fie executaţi. Se cade să ne amintim că, în momentul acela, revoluţia nu era pe deplin câştigată. Putea oricând să survină o răsturnare a situaţiei, iar dictatorul, fiind încă în 124

Decembrie 1989

viaţă,

reprezenta o primejdie gravă. Desigur, i-am fi înfrânt, dar cu ce preţ? Un specialist militar în luptele de stradă ne-a explicat, într-o reuniune la Ministerul Apărării că, dată fiind lipsa de pregătire a militarilor în materie d~ gherilă urbană, pentru a neutraliza un singur trăgător de elită era nevoie să fie mobilizaţi între 80 şi 100 de soldaţi. Să fi existat şi numai 1000 de asemenea puşcaşi, ar fi fost nevoie, numai în Bucureşti, de o armată de 100000 de oameni. E uşor de închipuit câte vieţi s-ar fi pierdut! Ceauşescu trebuia să moară, şi să moară cât mai repede. Unul dintre cei mai mari profesori ai noştri de drept penal, căruia îi explicam toate acestea, mi-a spus într-o zi că, în aceste condiţii, ar fi fost mai bine să evităm orice proces şi să-l doborâm pe Ceauşescu ca la război, doar în virtutea puterii cu care ne investiseră împrejurările revoluţiei. Nu sunt convins de asta. Într-adevăr, cred că orice schimbare radicală de regim are nevoie de simboluri care să marcheze noul ei spaţiu de desfăşurare. Am văzut cu toţii, la televizor, ultimele priviri cinice schimbate între Ceauşescu şi complicea lui, femeia aceea nefastă şi fără milă, desconsiderarea trufaşă pe care o afişau faţă de poporul care se ridicase împotriva lor. Putem să ne închipuim ce-ar fi făcut dacă şi-ar fi redobândit puterea. Aveam de plătit decenii de suferinţe şi de umilinţe fără număr, ruinarea ţării, înjosirea ei în lume, nimicirea ţărănimii, ridicolul sinistru al preaslăvirii lor, titlurile nebuneşti pe care şi le 125

Libertatea ca datorie

arogau, dispreţul adânc pe care îl aveau pentru un popor a cărui demnitate pretindeau în chip mincinos că o apără şi că o reprezintă. Fie ca niciodată să nu mai avem parte de asemenea chin şi de asemenea ruşine!

Prim-ministru

Trecând vremea, mă uit înapoi la cele de luni cât am exercitat funcţia de prim-ministru al României şi dorind să definesc sintetic natura politică a acestei perioade îmi vine în minte termenul de „coabitare": coexistenţa în acelaşi spaţiu politic, prin forţa împrejurărilor şi a determinărilor istorice, a două tendinţe şi a două voinţe contradictorii, una instalată la preşedinţie, cealaltă la guvern. Să nu fiu acuzat de trufie sau de arogarea unui rol istoric mai mare decât mi-a fost dat să am. Nu e vorba de persoane, ci de forţele aflate în joc, de semnificaţia fiecăreia dintre ele. Fapt este ~ toate şovăielile, chiar toate echivocurile constatate de observatorii străini în cursul acestei perioade, îşi au originea şi explicaţia în această dualitate: pe de o parte, o preşedinţie, cea a lui Iliescu, şi, mai general vorbind, un stat care caută să păstreze, reformându-l, sistemul comunist; pe de alta, un guvern, şi mai ales acesta, care a răspuns de douăzeci şi două

127

Prim-ministru

Libertatea ca datorie administraţia ţării

începând cu iunie 1990, şi care reprezenta atunci singura forţă de opoziţie reală şi organizată la perpetuarea acestui sistem. Această „conlocuire" de un fel special, organică şi totodată politică, şi-a manifestat pe deplin dualitatea abia după o vreme. Atunci când, la 26 decembrie 1989, a doua zi după executarea lui Ceauşescu, Ion Iliescu mi-a propus funcţia de primministru, lucrurile erau încă departe de a fi atât de tranşante, şi asta din mai multe motive. Înainte de toate e vorba de atmosfera, de aura momentului. Eram cu toţii cuprinşi, fiecare în felul şi după năzuinţele lui, de un avântat romantism revoluţionar, ceea ce nu este condiţia cea mai bună pentru a putea aprecia cu luciditate raportul de forţe şi intenţiile fiecăruia. Eu eram stăpânit de gândul care mi se părea evident, că „nimic nu va mai fi vreodată ca înainte". Şi credeam, cu naivitate, că împărtăşeam cu toţii aceeaşi credinţă şi că aveam, cu mici diferenţe, aceeaşi poziţie. Ca mulţi alţii eram şi eu aproape orb la disensiunile potenţiale care existau deja în sânul Frontului Salvării Naţionale, creat în seara de 22 decembrie 1989 pentru a asigura prima faţă a tranziţiei. Al doilea motiv, legat de cel de adineaori, ţinea pur şi simplu de lipsa mea de experienţă politică în general şi, cu atât mai mult, de nepregătirea mea în vederea răspunderilor specifice care mă aşteptau. Mă gândeam că voi face parte din guvernul provizoriu, însă, potrivit formaţiei mele şi 128

activităţii

mele în învăţământul superior, mă la un post pur tehnic, cum ar fi acela de secretar de stat în Ministerul Învăţământului şi al Cercetării Ştiinţifice. În sinea mea, nu trecusem pragul care duce la o activitate politică. Meseria mea îmi era şi îmi este nespus de dragă, iar dacă mi s-ar fi cerut s-o pun în serviciul noii Românii pe care urma s-o construim, n-aş fi şovăit o clipă . Şi nu neapărat ca membru al guvernului: eram în clipele acelea prea plin de bucuria căderii dictaturii. Astfel că, aflând din gura lui Iliescu că fusesem numit prim-ministru al guvernului provizoriu am rămas năucit, în stare de şoc, înspăimântat în faţa grelelor răspunderi care îmi reveneau. Prima mea reacţie a fost aceea de a o informa, telefonic, pe soţia mea: ,,Petre, eşti nebun! Habar n-ai ce te aşteaptă. Refuză cât mai ai timp!" Şi, totuşi, am acceptat. Cu toate că simţeam bine în ce măsură lucrul avea să-mi schimbe viaţa şi mă temeam de asta, şi nu numai de asta, ceva din mine, o sfidare a soartei, conştiinţa unei datorii, un sentiment confuz şi intens de exaltare personală şi istorică, toate la un loc şi poate ceva pe deasupra, m-au determinat să accept. În intenţia lui Iliescu nu era vorba de altfel decât de un post pur administrativ, de o gestiune: guvernul nu era în gândul lui decât un instrument al Frontului Salvării Naţionale. Sarcina unui asemenea guvern era doar aceea de a aplica măsurile politice hotărâte în comun de către Comitetul Frontului, care aşteptam

129

libertatea ca datorie

era organul suprem al noii puteri şi din care făceau parte, alături de Ion Iliescu şi de prietenii săi politici, comuniştii reformatori, şi câţiva disidenţi, Doina Cornea, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, precum şi oameni proveniţi din mişcarea din decembrie, Gelu Voican, Laszlo Tokes, Cazimir Ionescu, Bogdan Teodoriu, Ion Caramitru, Dan Iosif, Romeo Raicu, Radu Silaghi, Rada Istrate, eu însumi. Repartiţia sarcinilor era limpede: Frontului Salvării Naţionale îi reveneau deciziile politice; guvernului administraţia curentă. De altfel, eu nu făceam parte strictu sensu dintre cei 11 membri ai Biroului executiv al Frontului - constituit la începutul lui ianuarie. Aşadar eu eram în fond un tehnician, „administratorul", în sensul aproape juridic al termenului, al statului român, însărcinat cu rezolvarea problemelor curente. De altfel acesta a fost argumentul decisiv al hotărârii mele de a accepta: oricare ar fi împrejurările, este nevoie ca funcţiile esenţiale ale unei ţări să aibă continuitate. Iar dacă noua putere apărută în urma evenimentelor din decembrie considera că eu eram cel mai potrivit pentru asta, eram dator să nu-mi iau în seamă aprehensiunile. Astfel că în dimineaţa zilei de 27 decembrie 1989 m-am instalat în clădirea vechiului Minister al Afacerilor Externe, din Piaţa Victoriei, unde se adăpostise Frontul. Afară, situaţia rămânea confuză. Lucram cu storurile trase, dormeam pe paturi de

Prim-ministru

campanie în birourile noastre şi circulam prin bi. d oraş m m ate, pentru a ne feri de teroriştii care continuau să acţioneze. În majoritatea componenţei sale guvernul provizoriu a fost format din tehnicieni. În şedinţa CFSN eu n-am propus decât două persoane: pe Gelu Voican şi pe Mihai Drăgănescu, numiţi amândoi viceprim-miniştri, aşadar colaboratorii mei cei mai apropiaţi. Pe cel dintâi, l-am întâlnit în timpul evenimentelor din decembrie şi, în ciuda imaginii sale de „Rasputin al revoluţiei române", pe care presa occidentală a vehiculat-o fără să ştie nimic despre el, doar aşa, după înfăţişare, îl consider drept una dintre personalităţile cele.mai pure şi, omeneşte, cele mai remarcabile pe care le-am întâlnit vreodată. Cât despre Mihai Drăgănescu, el era un prieten al tatălui meu, un om de ştiinţă remarcabil şi un democrat pentru care am cel mai mare respect. Din partea sa, Frontul impusese numele lui Andrei Pleşu, la Cultură, şi al lui Mihai Şora la Învăţământ, doi contestatari impuşi, şi ei, de evenimentele din decembrie. Restul echipei guvernamentale l-am constituit din reputaţi tehnicieni ai fostelor guverne comuniste, care, într-o formă sau alta, i se opuseseră lui Ceauşescu şi a căror numire a fost recomandată de Iliescu şi de echipa lui pentru „competenţa lor" în gestiunea economiei. Ar putea să pară ciudat că, în calitate de prim-ministru, nu am format guvernul aşa cum aş fi vrut eu. Însă, pentru ca să fiu bine înţeles, trebuie A

I

.,I

131

130

:.

~·

Prim-ministru

Libertatea ca datorie

avute în vedere două lucruri: pe de o parte, era vorba de un guvern provizoriu, al cărui principal rol era acela de a pregăti primele alegeri libere, prevăzute pentru aprilie; pe de altă parte, lucrul cel mai urgent era în momentul acela ca mecanismele să înceapă din nou să funcţioneze, iar România nu era şi nu este nici astăzi - prea bogată în personalităţi care să ştie cum merge un stat. Chiar dacă în compoziţia guvernului provizoriu se reflecta deja predominanţa, ca şi în sânul Frontului, a grupului lui Iliescu, lucrul nu era decât un rău inevitabil şi trecător.

Din vremea aceea datează de altfel, măcar în parte, reputaţia mea, pe care o tăgăduiesc, de „ambiguitate". Eram un prim-ministru aproape exclusiv administrativ şi, în plus, fără experienţă politică, confruntându-mă cu un Comitet al Frontului Salvării Naţionale care încerca să menţină mai mult sau mai puţin făţiş o veche gardă de politicieni abili - ca Marţian Dan şi Silviu Brucan, acesta din urmă, eminenţa cenuşie a excomuniştilor oameni care cunoşteau perfect, pentru că le folosiseră în trecut, toate tehnicile şi toate trucurile sistemului. Deasupra acestui grup plana figura - pe atunci, trebuie s-o spun, necontestată - a lui Ion Iliescu. Lupta era inegală, cu atât mai mult cu cât, în majoritatea cazurilor, cuvântul meu nu cântărea în privinţa deciziilor politice majore ale Frontului. Iar de toate acestea nu eram încă pe deplin conştient. 132

treptat intenţiile ascunse ale fiecăruia şi adevărata personalitate a celor implicaţi. Ce alt:eva ,..Puteam să fac decât să accept situaţia, aşteptand, m mod pragmatic, să văd unde avea să ducă? Să plec? Nici nu-mi trecea prin cap. Nimic nu era încă hotărât, jocul era abia la început, iar eu, de vreme ce un destin imprevizibil mă aşezase acolo voiam să particip la renaşterea ţării mele şi, atât cât îmi stătea în putinţă, s-o influenţez. Dar problema dualităţii de direcţii politice exista, şi cu vremea avea să mi se pună în termeni tot mai limpezi şi, până la Descopeream încet

şi

urmă, tranşanţi.

Situaţia

aceasta confuză şi, în consecinţele ei, primejdioasă nu era în fond decât urmarea direcţiei pe care o luase, în noaptea dintre 22 şi 23 decembrie 1989, şi pe care a menţinut-o şi mai târziu o moştenire a regimului lui Ceauşescu: Frontul Salvării Naţionale, în care vechii comunişti erau mai numeroşi şi mai activi, şi care nu era în chip evident „reprezentativ"pentru ansamblul forţelor politice ale României. Dar cum ar fi putut să fie aşa - şi potrivit căror criterii, căror repartizări proporţionale - câtă vreme aceste forţe pur şi simplu nu existau? Partidele fuseseră interzise în 1948, conducătorii lor muriseră, plecaseră sau petrecuseră ani nesfârşiţi în închisori. Nici unul nu participase la mişcarea din decembrie 1989 (Corneliu Coposu, care se prezentase atunci, fusese refuzat) şi cei care mai existau au reapărut abia în ianuarie, mult după ce Frontul se constituise. Cu un cuvânt, revoluţia se afla în faţa 133

Libertatea ca datorie

unui vid, pe care l-au umplut cei mai abili şi cei mai rapizi. Nu spun asta pentru a scuza indiferent pe cine sau ce, ci numai pentru a arăta că era vorba de un soi de viciu de formă iniţial, în virtutea căruia în viaţa noastră politică se putea insinua orice, şi binele şi răul, însă nu în numele unui principiu democratic fundamental. Regret din adâncul inimii că am trecut atât de aproape, în mai multe rânduri, pe lângă concordia naţională, fără a o înfăptui niciodată. Numai că singurii care ar fi putut s-o pregătească şi s-o înfăptuiască, pentru că doar ei ştiau, Iliescu şi echipa lui, nu doreau în fond asta. Binele ţării era pentru ei mai puţin important decât propria şi noua lor putere. Eu eram departe de toate acestea, ţinând cu orice preţ să pun din nou în funcţiune mecanismele blocate ale statului şi făcând ca autoritatea lui să fie respectată. Nu era uşor. Cum România nu cunoscuse, de aproape jumătate de secol, decât sistemul hipercentralizat impus de comunişti, toate deciziile, până la cele mai mărunte, erau de luat la centru, acolo unde mă aflam. Transmiterea sarcinilor şi deciziilor guvernului funcţiona rău, astfel că eram asaltat zi şi noapte cu treburi de toată mâna, multe derizorii, care, în orice alt sistem ar fi fost rezolvate la bază. În treacăt fie zis, lucrurile se petrec mereu la fel: responsabili locali ai partidului meu mă întreabă şi acum, cu regularitate, ce „trebuie" să facă. Nu

134

Prim-ministru

le explici că nu au decât să adapteze la condiţiile lor locale sau regionale marile orientări ale partidului, pe care chiar ei le-au votat în unanimitate. Toţi, mai mult sau mai puţin, aşteaptă şi acum ca pe vremuri să li se dea o.rdine. Ceauşescu moare cu greu în noi. Faţă de toate aceste „rămâneri în urmă", faţă de atâtea reziduuri, atâtea vechi năravuri, eu eram un soi de „cârpaci de urgenţă" al statului, a cărui sarcină era să lipesc şi să însăilez peticele vechiului sistem, pentru a face din ce aveam la îndemână unul nou. Şi, pentru a-l cita pe Iliescu, să „calmez tensiunile sociale" generate de acest proces. Tensiuni care nu lipseau, ca să nu zic mai mult. În 12 ianuarie 1990, la comemorarea morţilor revoluţiei, zi pe care Comitetul Frontului o decretase zi de doliu naţional, mulţimea, care se adunase de dimineaţă să se reculeagă în piaţa Universităţii şi în Piaţa Romană, a venit, după-amiază, să se maseze în faţa sediului guvernului. Oamenii cereau ca pedeapsa cu moartea, abolită la 2 ianuarie, să fie restabilită, şi ca partidul comunist să fie definitiv interzis. Se aflau acolo, în mulţime, mamele şi rudele tinerilor care căzuseră în revoluţie. Veniseră şi studenţi. Mulţimea era hotărâtă şi tumultoasă, iar atmosfera, cum e uşor de înţeles, era încărcată, ajunge

să

ameninţătoare.

În faţa acestor cereri mă aflam cu sufletul Socoteam că partidul comunist, sau ce mai rămăsese din el, trebuia într-adevăr interzis, dar, în

împărţit.

135

Libertatea ca datorie acelaşi

timp, mă opuneam restabilirii pedepsei cu moartea. Abolirea ei mi se părea un fel de chezăşie simbolică a reintegrării României în lumea civilizată. Era un semn al modernizării comportamentului social. În plus, era vorba de nişte hotărâri care nu puteau fi luate decât de un organism reprezentativ, de o Cameră de reprezentanţi aleşi, pe care nu o aveam încă. Şi, oricum, consideram că aceste chestiuni nu puteau fi hotărâte decât mai târziu. Mulţimea nu voia însă cu nici un preţ să plece. Era, hotărât lucru, împătimită până la paroxism. Iliescu a hotărât atunci să primească o delegaţie de manifestanţi, desemnată în modul cel mai informal şi mai precipitat cu putinţă, şi, dintr-un pur reflex demagogic, a cedat în privinţa ambelor revendicări. A luat formularul unui decret-lege, pe care l-am semnat şi eu, prin care partidul comunist era desfiinţat şi a anunţat ţinerea unui referendum, programat pentru 28 ianuarie, asupra reinstituirii pedepsei cu moartea. Două măsuri pe care Comitetul Frontului Salvării Naţionale le-a anulat cinci zile mai târziu. Iar cum mulţimea nu voia totuşi să se împrăştie, la sfatul lui Gelu Voican, m-am pus în fruntea ei şi am condus-o până în Piaţa Romană şi apoi în Piaţa Universităţii, să se reculeagă. După care s-a împrăştiat în linişte, la miezul nopţii. Mi-a rămas după această împrejurare un gust amar: amintirea unei puteri cedând la presiunea străzii pentru ca apoi, după doar câteva zile, să se dezică. Nu spun că revedincările manifestanţilor din 136

Prim-ministru

ziua aceea ar fi fost fără temei. Cei adunaţi acolo cereau un lucru legitim. Ei puneau problema, fundamentală şi dramatică, a unei purificări a societăţii româneşti de după Ceauşescu şi nefasta lui moştenire. Voi avea prilejul să revin mai pe larg asupra acestui lucru într-un capitol următor. Insă, de pe acum, voi formula aici un început de răspuns. Eu, personal, mă opun oricărei epurări generalizate şi fără discriminări, ,,sălbatică" în chip inerent, a societăţii . noastre. Nu este încă momentul, câtă vreme societatea românească este pe cale, încet şi anevoie să se realcătuiască, să reintroducem în ea germenii fricii şi ai discordiei. Am suferit destul, de-a lungul unei întregi vremi, de un climat de război civil, acela dintre puterea personală, cu acoliţii ei, şi întregul popor. Toţi am fost supuşi bănuielii şi prinşi în mreaja de supraveghere şi delaţiuni-pe care o implică suspiciunea generalizată pentru a reîncepe să ne sfâşiem iarăşi între noi, să ne denunţăm, să ne răfuim, să ne asmuţim unii împotriva altora. Dreptatea socială nu trebuie lăsată la cheremul patimilor individuale şi a inerentului lor arbitrar. Pe de altă parte sunt convins că funcţionarii vechii administraţii, membrii aparatului de partid şi, bineînţeles, lucrătorii din securitate care au comis infracţiuni pentru care există probe neîndoielnice trebuie în chip firesc să fie pedepsiţi sau măcar înlăturaţi din viaţa publică. O epurare este prin urmare necesară şi indispensabilă, dar ea trebuie 137

Libertatea ca datorie făcută

cu circumspecţie şi de la caz la caz. Şi trebuie să intre în atribuţia justiţiei, a unei justiţii independentă de puterea politicii, ca în orice sistem democratic. A o lăsa la îndemâna unor forţe amorfe sau a reprezentanţilor ei fără investitură legală ar duce la anarhie şi la abuzuri incompatibile cu o societate întemeiată pe justiţie. Seara aceea zănatică pe care am trăit-~, amestec de patimi dezlănţuite, de concesii timorate şi ipocrite, grabnic retrase şi tăgăduite, era o primă manifestare a unui comportament politic care viciază şi astăzi regimurile provenite din dezagregarea sistemului comunist în ţările din Est: populismul şi demagogia socială, la care se adugă naţionalismul extremist şi xenofob, exaltarea instinctelor primare, poartă deschisă către aventurile cele mai funeste. o altă hotărâre menită să provoace tulburări de durată a fost aceea de a transforma, la 23 ianuarie, Frontul Salvării Naţionale într-un partid politic cu statut deplin. Această decizie, care a fost luată aproape de la sine, mecanic, rămâne până astăzi greu de apreciat. Înţeleg foarte bine opoziţia partidelor „istorice", care se temeau că vom reactualiza astfel confuzia, specifică regimurilor comuniste, între stat şi partid. Şi nu se poate tăgădui că în organizarea Frontului, aşa cum o concepuseră apropiaţii lui Iliescu, cu ierarhia ei de comitete directoare încastrate unul într-altul ca nişte păpuşi ruseşti, se regăseau numeroase reminiscenţe din Partidul comuI\ist român şi din „centralismul 138

Prim-ministru

democratic". Totuşi părea logic, şi chiar legitim, ca Frontul, provenit în parte din mişcarea din decembrie, să poată şi el, alături de celelalte partide, să-şi apere acţiunea şi propunerile politice în cadrul primelor alegeri libere, care urmau să se ţină, potrivit ultimei programări, în aprilie. Hotărârea nu era uşor de luat. Din câte ştiu, nimeni nu avea, înlăuntrul Frontului, idei foarte limpezi în această privinţă. Iliescu vorbea, foarte vag, de o „democraţie originală", văzând în Front un fel de legătură informală şi deschisă între populaţie şi stat. Şi acesta era un fel de populism, o specie de leninism de dinaintea lui Lenin, cu toate riscurile inerente şi bine ştiute: ca, în climatul de anarhie provocat de natura informală a acestui consiliu, puterea să încapă pe mâinile singurei grupări organizate şi coerente. Orice am crede despre partide şi orice le-am putea în chip îndreptăţit reproşa, ele rămân indispensabile exercitării democraţiei. Doar că transformarea frontului în partid politic risca să amâne indefinit, dacă nu chiar să anuleze, perspectiva unui guvern de unitate naţională, de care România ar fi avut atunci o atât de imperioasă nevoie. Dilema era imposibil de tranşat. Compromisul era condamnat din păcate să rămână un compromis. Într-adevăr nu existau decât două perspective, deopotrivă de riscante: fie populismul şi, cu timpul, primejdia unei restauraţii autoritare, fie regimul partidelor, cu tot jocul politicianist pe care îl presupune. 139

Prim-ministru

Libertatea ca datorie

cale

Pentru a depăşi acest impas şi pentru a găsi o sigură către o structură politică legitimă şi

validă ar fi fost necesară o mişcare prealabilă de educaţie democratică, implicând, asemeni Cartei 77 din Cehoslovacia, toate forţele de progres ale ţării. Sau prezenţa unui om mai presus de orice contestări în care să se întrupeze, cu elevaţie morală şi lipsă de interes personală noua legitimitate populară. Dar

România nu avea nici una, nici alta: regimul lui Ceauşescu zdrobise orice năzuinţă de opoziţie autentică, iar Frontul, grevat de prezenţa vechilor comunişti şi a mentalităţii lor inerţiale, nu se dovedise la înălţimea misiunii de a realiza uniunea naţională. Cât despre Iliescu, el era departe de a se fi degajat îndeajuns de nostalgia aparatului şi a ideologiei comuniste. Ca personalitate politică de vârf, el nu era omul unor înnoiri adânci, al unui alt ideal politic şi naţional. Iar harisma lui, câtă o avea şi câtă o mai are, era mai mult un fel de imagine de contrast: era mai luminos şi mai puţin încrâncenat decât Ceauşescu. În plus, zâmbetul lui făgăduia că va fi mai bine, dar pe făgaşul ştiut, fără sfâşierile şi riscurile unor primeniri radicale. Iliescu va fi fost omul, poate indispensabil, al unei clipe. Nu un personaj istoric înnoitor şi providenţial. La 24 ianuarie partidele, adică Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Liberal, lansau o primă ofensivă împotriva transformării în partid a Frontului. În faţa grilajului de la palatul Victoria se adunaseră vreo mie de persoane cu lozinci pe care 140

scria: ,,N-am murit pentru perestroika!" Patru zile mai târziu, în urma unui miting al opoziţiei, aproape zece mii de oameni s-au adunat, din nou, veniţi de pe străzile Bucureştiului, în faţa sediului guvernului, pentru ca, de data aceasta, să-i ceară demisia. Era o lovitură de forţă. Partidele istorice încercau să arunce în cumpăna evenimentelor, ale căror cauze le scăpau, anarhia străzii. Nu pot să le tăgăduiesc, măcar în parte, argumentele. Mă mărginesc să spun că, în acel moment, nimic nu dovedea că erau atât de reprezentativi cât, cu atâta vehemenţă, susţineau. Iar alegerile din mai, care au fost pentru aceste partide un eşec, au confirmat eroarea lor de apreciere. Şi, la urma urmelor, guvernul nu era obligat să cedeze la presiunea tuturor acestor forţe politice care se autoproclamau „populare". Cedasem o dată şi era de ajuns. Importante mase muncitoreşti din capitală au organizat, în replică, o manifestaţie de susţinere a Frontului. Sediile partidelor din opoziţie au fost luate cu asalt şi, în 29 ianuarie, m-am văzut obligat să mă folosesc de un vehicul blindat pentru a-l scoate pe Corneliu Coposu din încleştarea mulţimii.

Pentru a potoli lucrurile, Iliescu a propus atunci constituirea unui consiliu provizoriu de uniune naţională (CPUN), în care erau reprezentate toate partidele şi care urma să se substituie fostului CFSN. Repartiţia puterii se clarifica: guvernul se afla teoretic plasat sub autoritatea unui organism 141

Libertatea ca datorie

multipartit însărcinat cu conducerea ţării ~ână la primele alegeri Hbere şi să asigure buna desfaşurare a acestora. Însă partidele istorice contestatau compoziţia acestui Consiliu, suspectând Frontul ~e ~ fi cooptat în el, în proporţie egală, reprezentanţi a1 unor miniformaţiuni fără bază politică pe care le controla, urmând ca apoi să le resoarbă. Cât adevăr să fi fost în această afirmaţie? De fapt, şi de data aceasta lipseau criterii ferme,.Pentru ~ aprecia care anume partid avea „dreptate d~ a. f1 reprezentat în CPUN şi care nu. Formaţmrul~ politice „istorice" voiau să obţină căderea guvernului provizoriu prin forţă, printr-o lovitură de ~tat, efectuată, ca să zic aşa, ,,târâş". De altfel ordmea publică era, în continuare, periclitată. De pildă în 18 februarie. În timp ce mă aflam într-o vizită oficială în Franţa, o masă de manifestanţi, l-au molestat pe Gelu Voican, care se afla în sediul Guvernului. Acum, pentru întâia oară, au venit la Bucureşti, de pe Valea Jiului, grupuri de mineri hotărâţi să susţină Frontul. Se spune că aceasta a fost cea dintâi „mineriadă", dar caracterul ei a fost cu totul altul decât al celor care au urmat. Reacţia de atunci a minerilor (oameni care aveau incontestabilul prestigiu de a-l fi înfruntat pe Ceauşescu cu câţiva ani în urmă) a fost lipsită de orice violenţă. Ea exprima voinţa sinceră de a apăra cuceririle revoluţiei din decembrie, pe care le reprezenta Frontul, de atacul permanent al partidelor istorice.

142

Prim-ministru

Cu totul de altă natură a fost cea de a doua „mineriadă'1 despre care s-a vorbit mai mult, cea din iunie 1990. Incă din aprilie, un număr apreciabil de contestatari se instalaseră în Piaţa Universităţii, în faţa Hotelului Intercontinental, formând ceea ce au numit „zonă liberă de comunism". Se făcea agitaţie, se ţineau cuvântări de la balconul din colţul Universităţii. La început era vorba de un lucru legitim şi firesc. Era o răbufnire a tuturor celor care se simţeau ameninţaţi de tot ce era ambiguu în componenţa, în atitudinea şi în ţelurile puterii instituite. Oamenii se temeau de o recrudescenţă mascată a comunismului, de trădarea revoluţiei, de falimentul unui ideal pentru care mulţi, mai ales tineri, îşi dăduseră viaţa. Mai erau acolo şi mulţi reprezentanţi ai micii burghezii, din rândurile căreia mulţi înduraseră represiunile comuniste. Şi numeroşi studenţi exaltaţi de pilda revoluţiei. Era, la început acolo, multă bună credinţă, multă răzvrătire izvorâtă din revoluţie. Un amestec de revendicări legitime, de idealisme mai mult sau mai puţin naive, de un romantism revoluţionar pe care, nu de mult, îl trăisem şi îl împărtăşisem şi eu. Pestriţă cum era Piaţa Universităţii, în elanul ei iniţial, a avut un anume patos. Consideram că mişcarea aceasta seamănă întrucâtva cu multe dintre manifestările ,, underground" care le-au urmat, în Franţa, evenimentelor din mai '68. Am declarat chiar, în vremea aceea, în interviuri că libertatea poate merge până la un grad oarecare de anarhie, e drept, în 143

Li'bertatea ca datorie

anumite limite. Fenomenul era supărător pentru unii, dar nu părea să constituie o primejdie pentru stabilitatea statului. Lucrurile s-au agravat însă prin stângăcia, de altfel grăitoare, a lui Iliescu, care a pus paie pe foc calificându-i pe manifestanţi drept „golani". Vorba a făcut ocolul lumii, Eugen Ionescu s-a declarat „academician golan", Alexandru Paleologu a scris „Amintirile unui ambasador golan"; se crease o tensiune, în bună măsură exagerată, între termenul injurios şi ceea ce se credea că este sensul politic şi moral al acelei manifestaţii, de altminteri impopulare. Am încercat să calmez lucrurile, asigurându-i pe cei care ocupau de atâta vreme piaţa, blocând viaţa normală a oraşului, că nu vor fi luate măsuri de evacuare înainte de alegerile din 20 mai. În fond, de vreme de România se afla în perioadă electorală, toată lumea avea dreptul să-şi exprime opiniile, fie şi în felul acela ieşit din comun. M-am ţinut de cuvânt. Până la alegeri n-a avut loc nici o intervenţie. Însă în 21 mai, a doua zi după votul care consacra fără ambiguitate pe Iliescu şi Frontul, lucrurilor trebuia să li se pună un capăt. Totuşi am lăsat să treacă încă mai bine de trei săptămâni înainte de a interveni. Între timp, mişcarea şi-a schimbat considerabil caracterul. Adevăraţii opozanţi politici plecaseră, au rămas acolo numai marginalii, un amestec de elemente sociale destul de dubioase. Fenomenul „Piaţa Universităţii" nu mai era expresia unei mişcări democratice, fie şi exacerbate, ci un simplu spaţiu

144

Prim-ministru.

promiscuu, o „Curte a miracolelor" unde aveau loc, în inima oraşului, tot soiul de tranzacţii sordide. În seara zilei de 12 iunie, la sesizarea Procuraturii, am ordonat deci poliţiei să „cureţe" piaţa Universităţii. Nu era, în ochii mei, decât o banală şi legitimă operaţie de menţinere a ordinii. Numai că au urmat două nopţi de răzmeriţă şi cinci morţi. Eram consternat. Şi acela a fost momentul în care am aflat că minerii de pe Valea Jiului se aflau deja în trenuri, îndreptându-se spre Bucureşti pentru a veni în ajutorul forţelor de ordine din capitală. Acţiune de care, în momentul acela, nu mai era absolut deloc nevoie. Nu ştiu dacă a fost la mijloc „manipulare" sau nu. E drept că în prima jumătate a lui iunie am primit din partea Serviciului Român de Informaţii, organizat de Virgil Măgureanu la iniţiativa şi cu sprijinul lui Iliescu, rapoarte alarmante cu privire la un posibil atac împotriva Parlamentului, prevăzut pentru 14 iunie, prima zi a reuniunii lui. După revoltele de la Braşov, din 1977, Securitatea politică, la ordinul lui Ceauşescu, îşi infiltrase oamenii. pr.intre minerii de pe Jiu, consideraţi în mod tradiţional ca fiind avangarda mişcărilor sociale. Iar vechile cercuri de conducători de partid aflaţi încă în funcţie aveau tot interesul să se petreacă ceva dramatic. Dezordinea nu putea fi profitabilă decât pentru forţele care ar fi urmărit restaurarea vechiului regim. Dar nu am nici o dovadă în acest sens. În schimb pot să afirm, sub cuvânt de onoare, că nici eu, nici nimeni din 145

Libertatea ca datorie

guvernul în fruntea căruia mă aflam n-a dat un asemenea ordin. Eram în atare măsură străin de ceea ce se urzea încât, în dimineaţa de 15 iunie, pe când mă aflam la Universitate, pentru a lua notă de sălbaticele devastări provocate de mineri sau de cei care se dădeau drept mineri, am fost total surprins de protestele violente ale studenţilor. Pentru cineva care fusese, ca mine, profesor, era extrem de dureros să mă văd huiduit de studenţi. Dar lucrul cel mai grav era altul. Trebuie să mărturisesc că pentru moment nu mi-am dat ·cu totul seama de consecinţele dezastruoase pe care urma să le aibă în străinătate, pentru imaginea noii Românii, spectacolul, larg difuzat de reţelele internaţionale de televiziune, unui Bucureşti invadat de oamenii aceia sălbăticiţi, care comiseseră violenţe, brutalităţi şi crime, defilând biruitori pe străzile Bucureştilor, cu răngi şi ţevi de fontă în mână. Când am aflat cum stau lucrurile m-am gândit foarte serios să demisionez. Mă îndemna la asta şi soţia mea, care a fost întotdeauna mai intransigentă decât mine şi care mi-a fost întotdeauna călăuză morală. Un întreg sfârşit de săptămână am cântărit toate argumentele pentru şi contra unei astfel de hotărâri, le-am cercetat pe toate feţele. Cel care m-a convins să rămân a fost Mihai Drăgănescu, căruia 11 cerusem sfatul: ,,Dacă demisionezi în mo~entul acesta, forţele de restaurare comunistă vor înălţa capul, iar procesul

Prim-ministru

a societăţii româneşti va întârzia cel un an, dacă nu cu doi. Oricât de greu ţi-ar fi după tot ce s-a întâmplat, oricâte procese de conştiinţă ţi-ai face, vei fi în măsură să aduci mai multe servicii ţării dinlăuntrul guvernului decât trecând în opoziţie." Nu era sigur că, după alegeri, voi fi din nou numit prim-ministru, deşi şi eu dusesem Frontul la victoria electorală . Am aflat mai târziu că Iliescu a avut o clipă în gând să-i propună acest post lui Radu Câmpeanu, liderul partidului liberal, deşi partidul lui nu obţinuse decât 6,3 % din voturi la alegerile legislative, care se ţinuseră în acelaşi timp cu cele prezidenţiale. Eram _însă sigur de un lucru: dacă aş fi fost numit prim-ministru eram hotărât ca, de data aceasta, să formez un guvern la alegerea mea, în deplină libertate, şi ca acesta să fie compus exclusiv din personalităţi care n-au avut niciodată vreo legătură cu vechea structură şi care ar fi fost decise să promoveze fără ambiguitate reforma. Abia din această vreme datează cu adevărat „coabitarea" politică pe care o evocam la începutul acestui capitol. Guvernul pe care l-am constituit la 28 iunie 1990, şi care a fost acceptat de către toate partidele, a fost fără îndoială cel mai modernizator din câte erau cu putinţă. Hotărâsem să-mi asociez pe cei mai buni profesionişti români din fiecare domeniu, cu condiţia să nu fi ocupat nici un post de răspundere sub Ceauşescu. De altfel, cu câteva săptămâni înainte, nu-i cunoşteam personal pe toţi.

de

reformă

puţin

146 147

Libertatea ca datorie

Pe

câţiva

mi

Prim-ministru

i-a

recomandat

academicianul

Drăgănescu.

Am procedat din aproape în aproape, fiecare sugerându-mi cutare sau cutare persoană pentru cutare sau cutare post. Din fostul guvern provizoriu l-am păstrat nuinai pe Andrei Pleşu care 1 deşi dezavuase energic mineriada, a socotit şi el că poate fi mai util în interiorul guvernului; pe alţi doi miniştri, Anton Vătăşescu la industrie şi Aurel Stoica la protecţia socială, mi-i recomanadase Mihai Drăgănescu pentru cunoscuta lor competenţă profesională; la Ministerul Apărării l-am acceptat pe generalul Stănculescu, pentru că era nevoie de un militar şi pentru că mi se părea câştigat pentru cauza reformei. Restul echipei era format din Eugen Dijmărescu, economist, numit la Ministerul Orientării Economice, din Adrian Severin, un jurist cu o excelentă reputaţie în domeniul dreptului comercial internaţional, numit la Ministerul Peformei, pe Victor Babiuc, un penalist de prim ordin, numit la Justiţie, şi Theodor Stolojan, viitorul prim-ministru, un universitar specializat în problemele de buget, numit la Finanţe. La Ministerul de Interne l-am numit pe Doru Viorel Ursu şi la Externe pe Adrian Năstase. Toţi aveau pe atunci între 40 şi 50 de ani, cei mai tineri fiind Severin, de 35 de ani, şi Ursu, de 36! Numirea acestui guvern a provocat în România o surpriză extraordinară. Era un guvern tânăr, nou, cultivat, profesionist şi desprins de jocul 148

politic. Unul dintre ţelurile mele, constituindu-l, a fost să atenuez oprobiul internaţional adus asupra ţării de evenimentele din iunie şi de rolul pe care îl avusese Iliescu în desfăşurarea lor. Unul dintre semne a fost refuzul, în semn de protest, al ambasadorului Statelor Unite la Bucureşti de a participa la ceremonia investiturii prezidenţiale de la Ateneu. Cât părea de paradoxal, sunt convins şi astăzi că un asemenea guvern n-ar fi putut lua fiinţă fără grava dezordine în care aruncaseră România evenimentele tragice din iunie. Fără voia lor, minerii dăduseră o şansă reformei. În primele trei luni lucrurile au mers bine. Luasem hotărârea de a face un salt radical în direcţia economiei de piaţă, aplicând un program de tranziţie care, la cererea mea, fusese pregătit în mai la Institutul român de economie mondială, de sub conducerea academicianului Postolache, de unde venea şi Eugen Dijmărescu. Trebuia asigurată înainte de toate libera convertibilitate a leului, prin devalorizarea lui, apoi deschiderea României pentru investitorii străini, liberalizarea preţurilor, restabilirea competitivităţii întreprinderilor noastre şi privatizarea. Toate acestea reclamau o transformare completă a cadrului nostru juridic. Şi mult curaj: a redescoperi adevăratele realităţi economice, escamotate de comunism şi de economia planificată şi centralizată, nu era o treabă uşoară. Iliescu ţinea şi el pasul, dar cu multă zăbavă, dându-mi doar din când în când sfaturi de 149

Libertatea ca datorie moderaţie

sau de încetinire a ritmului reformei. Credincios strategiei sale dintotdeauna, Jăcută din tergiversări şi compromisuri, rămânea în aşteptare, căutând totuşi să profite de revirimentul adus de reforme, dar totodată să se protejeze de consecinţele lor. Discuţii şi dezbateri de fond, pot s-o spun acum, n-am avut niciodată. Iliescu nu părea interesat decât de problemele teoretice - cum să ia o măsură sau alta şi care aveau să fie, în imediat, consecinţele sociale şi politice. Drept este că aceasta îi era funcţia, mă întreb însă dacă, om politic fiind, nu se mulţumea pur şi simplu cu faptul că se afla la putere, neurmărind nimic altceva decât să se menţină, ceea ce, în sine, este o zădărnicie. Or, situaţia economică şi socială moştenită de la Ceauşescu nu mai putea să se perpetueze. Ea cerea de la noi o acţiune radicală. Am chiar convingerea că în aceste stări de lucruri deosebit de instabile care sunt tranziţiile, nu trebuie să-ţi fie teamă de a merge repede, de a înainta, de a înainta mereu: altfel rişti să dai înapoi. Cu cât amâni mai mult inevitabila traversare a deşertului care se întinde între cele două regimuri, cu atât traversarea riscă să fie mai îndelungată şi mai grea, mai primejdioasă. Nu cred că România să fi avut multe guverne care au luat mai multe măsuri legislative. Totul trebuia să fie schimbat. Încă din octombrie 1990 am iniţiat un prim pachet de măsuri privitoare la liberalizarea preţurilor, în urma cărora a avut loc manifestarea aceea aproape insurecţională pe care am pomenit-o 150

Prim-ministru

deja. Pastila era amară, dar trebuia înghiţită. Cum am mai spus, n-am dat înapoi. Dar vechea gardă a Partidului, încă bine instalată în administraţia centrală şi în cea locală, avea alte gânduri. Ne era extrem de greu să aplicăm reformele în unele ministere şi în anumite regiuni. Apoi s-a amestecat presa, o anumită presă. Nu am nimic împotriva libertăţii presei, chiar dimpotrivă. Dar acum era vorba de altceva. Am fost acuzat de „incompetenţă", ceea ce poate fi oricând un punct de vedere acceptabil. Dar am fost acuzat şi de ,,corupţie", lucru mult mai grav, acuzat fără dovezi, de către nişte ziarişti care proveneau toţi, sau aproape toţi, sub vechiul regim, din serviciile de informaţie ale securităţii. Se răspândea zvonul că locuiesc într-un palat, câtă vreme locuiam şi mai locuiesc, într-o casă din beton, în cartierul Herăstrău, o clădire construită sub Gheorghiu-Dej ca sediu al administraţiei vilelor guvernamentale din preajmă, şi care este atât de urâtă şi de incomodă, încât a rămas nelocuită timp de zece ani. Legalmente, nu puteam face nimic, oricâte probe scrise şi vizuale aş fi adus, pentru că una dintre „curiozităţile locale" ale dreptului nostru penal este că, în arsenalul nostru juridic, nu există „plângere pentru defăimare". S-a mai spus şi că am încasat mită. Or, o lungă anchetă parlamentară (care continuă până azi) n-a putut stabili, pentru întreaga durată de douăzeci şi două de luni a guvernării mele, decât două sau trei culpe de „nepotrivire între 151

Libertatea ca datorie

capitolele de cheltuieli şi destinaţia lor". Şi .aşa mai departe. Cabala împotriva mea începuse. Soţia mea a fost atât de adânc afectată încât a avut grave tulburări de metabolism. E drept că săvârşisem „imprudenţa" de a concedia vreo zece ofiţeri din fosta Securitate, acum reciclaţi în Serviciul Român de Informaţii, noul serviciu secret al României. Într-adevăr aceasta este una dintre problemele cele mai spinoase ale oricăre~ tranziţii din Est: cum să impui un curs nou unw aparat din care eşti obligat să păstrezi anumite componente şi anumiţi oameni? Aşa s-a întâmplat în Germania, unde dosarele constituite odinioară de Stasi, fosta poliţie comunistă a Germaniei de Est, au împiedicat intrarea în noile structuri a unei între~i generaţii de oameni politici locali. La noi, bineînţeles, vechea Securitate a fost dizolvată imediat după căderea lui Ceauşescu şi restructurată ca Serviciul Român de Informaţii. Eram şi sunt pe deplin conştient de rolul ce-l are de jucat un serviciu de informaţii, de siguranţă naţională în fond, într-un stat democratic. Oamenii ce-l alcătuiesc trebuie să fie o echipă de profesionişti în slujba naţiunii şi nicidecum în slujba unui interes politic. Aşa gândesc, sunt convins, adevăraţii meseriaşi, îndeosebi cei tineri, cărora revoluţia le dădea şansa de a se simţi utili în serviciul patriotic al protejării statului. Numai că unii dintre responsabili rămăseseră, din argumente de „competenţă tehnică" .

152

Prim-ministru

Iar dosarele acumulate vreme de cincizeci de ani de dictatură există încă, iar ele permit toate şantajele. De altfel, în trei rânduri, i-am transmis scrisori preşedintelui Iliescu, de vreme ce o asemenea decizie era de competenţa lui, prin care îi ceream ferm ca aceste dosare, rămase în posesia SRIului, să fie încredinţate Parlamentului, pentru · ca deputaţii să decidă în chip .democratic ce trebuie făcut cu ele. Pentru a preîntâmpina orice ambiguitate şi orice proces de intenţie, am propus ca şi dosarul meu, dacă există, să fie publicat în extenso în presă. N-am primit un răspuns nici până astăzi. După ianuarie, a venit rândul să intre în scenă preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Alexandru Bârlădeanu şi Marţian Dan, cei doi vechi potentaţi ai Partidului despre care am mai vorbit. Primul s-a dedat, în faţa Senatului, la mai multe atacuri verbale feroce la adresa programului meu economic, taxat de „ultraliberalism a la Reagan". Celălalt a recurs la obstrucţie în Camera deputaţilor, pentru a împiedica votarea unor legi. În ianuarie 1991 am reuşit, la Strasbourg, graţie unui discurs şi a răspunsurilor mele la o rafală de întrebări ale parlamentarilor europeni, acceptate unanim drept „convingătoare", să fac România să fie admisă, ca „invitat special", în Consiliul Europei. Ca urmare, acelaşi Alexandru Bârlădeanu, care, între 1948 şi 1968, a deţinut înalte funcţii de partid şi de stat şi a devenit membru, încă din 1959, al Biroului Politic al Partidului Comunist 153

Libertatea ca datorie

Român, declara la televiziune că „ un nou dictator este pe cale să se nască", lucru de care era sigur pentru că, a continuat el, ,, văzuse deja cum s-a născut un altul". ,,Dictatorul" acesta, pe care îl compara cu Ceauşescu, nu eram altul decât eu. Oameni perfizi, de o dibăcie monstruoasă, aceşti vechi „tovarăşi"! De altfel accesul la televiziune, controlată de anturajul lui Iliescu, îmi era atunci, ca şi acum, aproape interzis. Pentru a explica naţiunii activitatea mea guvernamentală eram obligat să negociez fiecare minut de emisie. Încă din februarie 1990 vizita pe care o făcusem în Franţa n-a beneficiat la televiziunea română nici măcar de o singură imagine. Nici eu, nici guvernul în fruntea căruia mă aflam nu ne-am lăsat descurajaţi. Reforma continua. În colaborare cu Victor Babiuc am obţinut votarea unei legi importante: prin ea tribunalele erau legitimate să dea curs plângerilor unor persoane particulare împotriva abuzurilor de care suferiseră din partea împuterniciţilor vechiului regim. În fiecare minister, în special la Agricultură, am concediat vechi cadre rămase acolo, apoi am pensionat din oficiu o sută şi mai bine de funcţionari locali şi regionali corupţi. Era cam mult! Războiul cu vechii comunişti îmbrăcaţi în straie de „democraţie" era declarat! Guvernul meu a fost, dintre toate cele din Estul postcomunist, cel care · a avut atitudinea cea mai radicală faţă de ceea ce noi denunţam, încă în 154

Prim-ministru dimineaţa

de 20 august 1991, a doua zi după puciul avortat de la Moscova, drept „tentativa de reînviere a structurilor totalitare". În ziua următoare această declaraţie a apărut pe prima pagină a cotidianului american „USA Today". Respingerea de către noi a puciului moscovit era fără apel şi fără ambiguitate. Iliescu, din parte-i, era departe de a avea o atitudine tot atât de limpede şi de categorică . Amâna, cum îi este obiceiul, aşteptând să vadă în ce parte se va înclina cântarul. Sunt profund convins că, dacă puciul comunist ar fi izbutit, ar fi încercat să cadă la înţelegere cu noua echipă de conducători moscoviţi formată în jurul lui Ianaiev. Acela a fost momentul în care am înţeles cu adevărat că Iliescu nu este în stare să conceapă pentru România mai mult decât o respoire a sistemului comunist. Poate de atunci a mai evoluat în mai multe privinţe, sub presiunea împrejurărilor şi a contactului mondial, dar el este un om marcat de generaţia din care face parte şi de trecutul lui. Ca şi Gorbaciov, Iliescu este incapabil să accepte, în adâncul său, jocul liber al democraţiei. Rămâne „reformator", sprijinindu-se pe temerile de schimbare ale unora şi ale altora, pe inerţia mentalităţilor pentru a menţine vechiul sistem, eliminând din el doar arhaismele cele mai izbitoare, dar nimic mai mult. Câte concesii face, cu toate şovăielile şi tergiversările pe care i le ştim, le face nu dintr-o convingere interioară, ci dintr-un oportunism destinat să-l menţină la putere. Da, în clipa aceea fierbinte şi confuză din decembrie el m-a 155

Libertatea ca datorie

desemnat ca prim-ministru, dar el n-a ştiut ce face, judecându-mă, circumstanţial, după criterii străin~ de natura mea şi de idealurile mele pe care vreau sa le slujesc până la capăt, dincolo de toate greşelile pe care le voi fi făcut! Luând poziţia decisă şi imperioasă pe care a luat-o guvernul condus de mine, probând, fără compromisuri, procesul de reformă, ne semnam cumva condamnarea la moarte politică. Relaţiile mele cu Iliescu, deja foarte precare, tindeau să se rupă cu totul. Vechilor comunişti nu le lipsea, ca să­ mi provoace căderea, decât un prilej şi ~n l?retext: Prilejul li s-a oferit în virtutea tensmrulor ş1 conflictelor antrenate de promulgarea, la 14 august 1991, a legii privatizării şi · de consecinţele asupra salariilor, a liberalizării preţurilor. Pentru că era strict necesar să restabilim, sau măcar să încercăm să restabilim competitivitatea, absolut nulă în majoritatea cazurilor, a întreprinderilor româneşti. Grevele se înmulţeau, îndeosebi în minele de pe Valea Jiului. În 25 septembrie 1991, mai multe mii de mineri veneau din nou în Bucureşti, pentru a-i cere să demisioneze. Au urmat trei zile şi două nopţi de răzmeriţă, de baricade, de maşini incendiate, au murit doi oameni, alţii au fost răniţi. Nu îl acuz pe preşedintele Iliescu. Sunt convins că a fost. vorba d~ un puci neocomunist pus la cale de vechile cercuri reactivate ale P.C.R. şi ale Securităţii. Nu există dovezi că Iliescu ar fi făcut ceva ca să le provoace, în 156

Prim-ministru

schimb este evident că n-a făcut nimic pentru a-l evita. Deoarece, atunci când minerii au pornit totuşi spre Bucureşti, guvernul le acordase deja sporuri de salarii pe care ei le acceptaseră. Mişcarea lor insurecţională nu mai avea deci temei. Iar atunci Iliescu a fost văzut tratând cu liderul paranoic al minerilor, Miron Cozma, pe care eu îl primisem nu demult. Am trăit cu acest prilej trei sau patru zile care au fost cele mai groaznice din cariera mea politică. Nu pot să spun că mi-a fost frică. Dar mă simţeam dezavuat, prins între două focuri, ca să nu spun părăsit şi trădat. Ca să potolesc lucrurile, am propus atunci ca echipa mea guvernamentală să se retragă, pentru a lăsa locul acelui guvern de uniune naţională pe care îl reclama gestionarea tranziţiei şi pe care, de altfel, îl doream din tot sufletul de mai multe luni. Iliescu, ca politician abil, a profitat pentru a mă „demisiona" de această propunere, care, din partea mea nu era câtuşi de puţin o retragere, ci o propunere de lărgire a bazelor reformei, promiţându-mi totuşi, ca o chezăşie, că acţiunea mea va fi continuată prin numirea ca prim-ministru a unui om din echipa mea, Theodor Stolojan. Însă Babiuc, care ar fi trebuit să facă parte din noua formulă guvernamentală, a fost refuzat de Senatul prezidat de Bârlădeanu. Reforma continua, condusă însă de un guvern provizoriu cu mandat limitat, în timp ce acelaşi joc clientelar de contracarare a cursului normal al reformei continua şi el. 157

Libertatea ca datorie

Am fost, fireşte, profund şocat de această „demisie", care, în chipul cel mai hotărât, era o demitere. În fond acum lucrurile erau limpezi: nu există compromis posibil între mine şi perestroikiştii retardatari care se cramponau de putere pe socoteala ţării. În cadrul Frontului, de altfel, înfruntările dintre cele două tendinţe, cea a lui Iliescu şi cea pe care o reprezentam, se multiplicau. Până în acel 29 martie 1992 când în cadrul unui congres al partidului nostru, ne-am separat, Iliescu luând cu el cele 30 % sau 35 % de comunişti conservatori pe care mai putea conta. Ruptura era francă, fără echivocuri. Pe de o parte conservatorii nostalgici ai unei evoluţii drămuite ala Gorbaciov, pe de cealaltă, reformatorii modernişti social-democraţi, partizani ai unei schimbări radicale de tip occidental, pe care îi reprezint. Cuiva care mă întreba, a doua zi după sciziune, ce anume simţeam, îmi amintesc foarte bine că i-am răspuns fără şovăială: ,,un sentiment de uşurare". Mă simţeam „eliberat". Nu mai eram obligat la compromisuri cu reprezentanţii, fie ei şi „luminaţi", ai vechiului regim. Luase sfârşit acest dialog plin de rezerve, de reticenţă şi de ascunzişuri între două tendinţe total divergente pe care hazardul le asociase şi care reprezentau doi vectori radicali distincţi ai dinamicii istorke. Îmi redobândeam deplina libertate. Urzeala încâlcită a acestei coaliţii temporare numită Front al Salvării Naţionale se destrăma în sfârşit. Se întorsese o pagină; cea care

158

Prim-ministru

urma _ era albă, . era . încă de scris pe ea. Democrat·1a 1ş1 regasea spaţm1 e1 firesc, fără de care nu are şanse să se dezvolte şi să dăinuiască: limpezimea. A

•

Despre tranziţie într-un peisaj tulbure Printr-o ciudată coincidenţă - unii îi vor zice premoniţie - cu câteva luni înainte de evenimentele din decembrie 1989, citisem cele şase volume ale ,,Istoriei Revoluţiei franceze" scrise de Jean Faures, volume pe care le moştenisem de la tatăl meu. Este departe de a fi cea mai bună scriere cu privire la acest subiect. Alţii, mai calificaţi decât mine, ar putea releva acolo un anume număr de erori istorice, iar Faures nu are subtilitatea, patosul şi elevaţia stilului lui Michelet. Totuşi ceea ce m-a sedus în această carte a fost, pe de o parte, evocarea elanului revoluţionar pe care Faures, ca socialist, ştie să-l redea atât de bine, şi pe de alta, descrierea diferitelor faze ale revoluţiei franceze şi evocarea personalităţilor pe care fiecare din aceste faze a pus-o în relief. La Faures se vede într-adevăr foarte limpede cum fiecare perioadă a acestui eveniment îndelungat 161

Lihcrtatea ca datorie

a produs tipul de oameni de care avea nevoie, etapă cu etapă, pentru a se desfăşura. Analiza lui Faures este fără îndoială prea marxistă prin faptul că subestimează importanţa hazardului şi rolul istoric al marilor individualităţi. Determinismul ei rămâne puţin prea mecanic. Totuşi nu-i lipseşte o anume pertinenţă. Pentru că, în durata acestui proces de naştere a unei ordini noi dintr-una veche care sunt revoluţiile, există perioada rupturii violente, momentul rebelilor şi al „romanticilor", apoi acela al detaşării progresive de vechea ordine, când apar personalităţi oarecum duble, situate la mijloc de drum între cele două regimuri; urmează după aceea instaurarea confuză a ordinii celei noi, cu toate tensiunile contradictorii pe care le presupune tensiunile inerente oricărei evoluţii istorice între forţele inerţiale sau chiar restauratoare şi cele hotărât reformatoare - şi, în sfârşit, formarea unei adevărate clase politice. Nu sunt atât de naiv încât să caut cu orice preţ parelele cu situaţia din România şi ar fi ridicol să încerc să determin care dintre noi au fost Mirabeau sau Danton, cine Saint-Just sau Robespierre, căror instituţii le corespunde Constituanta sau Convenţia naţională, cine au fost regicizii. Ar fi un exerciţiu aleatoriu şi zadarnic. Situaţiile nu suportă comparaţie. Cred totuşi că toate procesele de trecere de la o ordine veche la una nouă au mecanisme similare şi probleme comune. Sarcina istorică este în fond aceeaşi: cum să institui o nouă 162

Despre tranzi/ie mtr-un peisaj tulbure

organizare a societăţii pornind de la cea veche şi fiind obligat să păstrezi o vreme sectoare întregi din aceasta din urmă? Problema aceasta, cunoscută sub numele de „tranziţie", nu mai este astăzi un simplu subiect de _d ezbateri teoretice şi ezoterice în cadrul unor congrese politice. Ea a devenit una dintre cele mai concrete şi mai reale de când a căzut zidul de la Berlin şi de când se desfăşoară fantasti(:a revoluţie la care asistăm de cinci ani în toate ţările din Estul Europei: întoarcerea acestor naţiuni după nesfârşite decenii de comunism în cadrul de acţiune şi de gândire democratică. Problemă cu atât mai spinoasă cu cât trecerea de la democraţie la comunism a acumulat o vastă experienţă istorică, aceea a instalării tot mai adâncite şi mai sistematice a totalitarismelor de tip comunist, opera unor conducători de mare anvergură şi a milioane de activişti, în timp ce, pentru a străbate drumul invers nu există metode şi procedee istorice atestate, nici exemplele unui succes deplin. Prima mare problemă cu care a avut să se confrunte România încă din primele momente după . căderea dictaturii, a fost aceea a reprezentativităţii organismului care avea drept sarcină să pregătească prima tranziţie, în cazul nostru Frontul Salvării Naţionale, creat în noaptea de 22 decembrie. Tranziţia ar fi avut la noi mai multe şanse de a se desfăşura mai bine dacă s-ar fi putut constitui de la bun început, în locul acestei formaţii în care vechii 163

Libertatea ca datorie comunişti

erau în număr prea mare, un guvern provizoriu de uniune naţională, în care să fie reprezentate toate forţele politice ale societăţii româneşti. Am mai vorbit despre asta, am arătat, în treacăt, care ar fi fost dificultăţile, dar regret şi astăzi că n-am reuşit atunci să le surmontăm. Dacă am fi izbutit (dar nu eram mulţi care să fi dorit atunci acest lucru) am fi câştigat cu siguranţă un an, poate mai mult, de, proces democratic şi i-am fi cruţat ţării atâtea dezechilibre şi atâtea convulsii, printre care nu în ultimul rând cele trei „mineriade", care, pe lângă răul intern pe care ni l-au adus şi semnificaţia social-politică a acestuia, au alterat atât de grav imaginea noii Românii şi a economiei sale. Nu acestea erau cele mai bune condiţii, bineînţeles, pentru a atrage acele investiţii de capital de care avem atâta nevoie. Fiindcă a venit vorba e bine ca fiecare dintre noi să devină conştient că, sub aparenţa unei oarecare stabilităţi şi siguranţe întemeiate pe reducerea la minimum a nivelului de trai, Ceauşescu a ruinat ţara şi, cu toată faimoasa achitare a datoriilor externe atât de scump plătită de noi şi de copiii noştri, ţara se îndrepta spre catastrofă economică, cu o industrie şi cu o agricultură din ce în ce mai falimentare. Infuzia de capital străin nu are absolut nimic de a face cu vreo „vânzare a ţării", ci cu cointeresarea investitorilor în însăşi refacerea şi prosperitatea ţării, în reintegrarea ei în circuitul economic mondial. 164

Despre tranziţie lntr-un peisaj tulbure

Dar „mineriadele" ne-au dat înapoi. Putem, bineînţeles, să acuzăm de această situaţie un lider politic sau altul, să ne dedăm la jocul obişnuit de a da vina unii pe alţii, sfârşind prin a ne compromite reciproc. Este un lucru inutil şi păgubitor. Aş încerca să văd lucrurile mai de sus. Cred de fapt că ceea ce s-a petrecut în România n-a fost decât urmarea grelei moşteniri lăsată de mai bine de patruzeci de ani de dictatură comunistă. Mişcarea din decembrie 1989 n-a fost precedată în România, cum am mai spus, de nimic analog cu ceea ce se petrecuse în Polonia cu sindicatul Solidaritatea sau în Cehoslovacia cu Carta 77, de nici o mişcare largă, reprezentativă pentru societate, de pregătire şi de ucenicie a democraţiei. Singura opoziţie organizată a fost aceea exprimată prin vestita „Scrisoare a celor şase", semnată de Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu, Răceanu, Alexandru Bârlădeanu şi Constantin Pârvulescu, toţi vechi potentaţi ai regimului, difuzată în februarie 1989 la un post de radio străin. Oamenii aceştia prefigurau viitorul grup al lui Iliescu, se adresau mai ales străinătăţii şi, după toate câte le ştiau, destul de târziu în istoria regimului pe care îl sprijiniseră şi de care profita eră din plin. Semănau cu bine ştiuţii şobolani care părăsesc corabia când se scufundă. Oricum, Iliescu n-a semnat alături de ei. Poate i se rezerva un alt rol. Paralel cu aceştia au mai fost câţiva oameni care se opuneau cu adevărat regimului comunist, însă d ar în numele lor propriu: Paul Goma, Mihai Botez, 165

Despre tranziţie într-un peisaj tulbure

Libert8tea ca datorie

Doina Cornea, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Dan Petrescu. Şi alţi câţiva, dintre care pe unii îi ştiu şi care şi-au riscat poate mai mult viaţa dar care preferă să rămână anonimi. Există în România oameni de o rectitudine morală fără cusur, oponenţi radicali ai oricărei forme de totalitarism, fie el comunism, sau nu, care însă nu vor să facă nici paradă de convingerile şi de intransigenţa lor, şi nici nu vor să beneficieze de vreo rentă a marelui lor curaj. Paranoia represivă a sistemului lui Ceauşescu crease vid politic absolut în sânul societăţii româneşti. De multă vreme vechile partide nu mai existau decât în amintirea vechilor lor lideri îmbătrâniţi sau exilaţi. Sindicatele şi organizaţiile profesionale erau total subordonate puterii, iar personalul statului şi al Partidului era din ce în ce mai mediocru, ' mai incompetent şi mai corupt. Nu exista nici o formă de disidenţă organizată, doar, pe ici pe colo, câteva tresăriri individuale de onoare, dar nici un om, de ce să nu spunem adevărul, de statura unui Andrei Saharov,· nici o mare conştiinţă naţională şi morală, nici o personalitate cu prestigiu internaţional. Este adevărat că ceva ne rămăsese: literatura românească, în ciuda restricţiilor, a ciuntirilor, a compromisurilor, şi-a văzut de drumul ei, dând opere importante în poezie, în roman, în proza scurtă, destinate să rămână în patrimoniul culturii noastre. Dar n-am avut un Soljeniţîn, nici un Havel. 166

calificat sistemul comunist drept „pervers". Epitetul este slab: dictatura lui Ceauşescu a fost un sistem profund distructivI care a nimicit. în noi orice voinţă şi chiar orice reper. Ne aflam tot timpul cufun.daţi într-un soi de irealitate, de „ţară a nimănui", politică, socială şi culturală. În afară de asuprire şi de sărăcie totul era un joc de aparenţe, o uriaşă minciună organizată până în cele mai mici amănunte. Cuvinte ca „democraţie", ,,alegeri libere", „reprezentanţi ai poporului", ,,dreptul la critică" şi atâtea altele însemnau mai mult decât nimic: exact contrariul lor. Ce desemnau ele în realitate uitasem iar generaţiile mai tinere nu ştiuseră niciodată. S-au instalat astfel în spiritul public românesc o seamă de prejudecăţi, întemeiate pe ignoranţă şi pe falsificare în bună măsură active şi astăzi. Iar în atmosfera tulbure a tranziţiei, datorită dificultăţilor ei şi unor comparaţii favorabile cu epoca precedentă, cuvântul ,,democraţie" s-a încărcat cu conotaţii depreciative, în timp ce libertatea este confundată cu dreptul la trândăvie, abuz, speculaţii oneroase, corupţie şi dezordine socială. Comuniştii au lucrat bine iar continuatorii lor de astăzi, în tot felul de travestiuri, cu tot felul de mijloace, caută, şi într-o măsură izbutesc, să discrediteze chiar temeiurile unei Românii vrednice de ea însăşi şi de rolul ei în lume. Eu însumi n-am înţeles decât destul de târziu, în cursul unei evoluţii lungi şi dureroase, că un adversar politic nu este neapărat un duşman, ci un om care, pur şi simplu, are o altă viziune asupra Am

I

'

I

167

Libertatea ca datorie

viitorului ţării decât mine, viziune care se poate dovedi deopotrivă de posibilă şi de legitimă, sau care măcar poate conţine elemente valide, corecţiuni, contraponderi folositoare unei evoluţii politice complexe, a cărei orientare şi ale cărei metodologii nu pot fi monopolul absolut al nimănui. Pentru noi, oameni născuţi în sistemul comunist şi care n-am apucat să cunoaştem altul (eu însumi m-am născut tocmai în anul implantării comunismului în România), nu putea să existe decât un „adevăr" unic şi indivizibil, considerat „ştiinţific". A crede că acest adevăr poate fi ceva relativ sau măcar, sub multe aspecte, tranzitoriu, şi ca atare supus unor negocieri sau unor ajustări, nu făcea parte din reflexele noastre fireşti. Adeziunea cu orice preţ la o viziune a luptei politice în termeni de înfruntare violentă, la capătul căreia nu putea să existe, 'categoric, decât un singur învingător şi învinşii. Alb sau negru. Ideologia comunistă, care, chiar când o respingeam conştient, ne contaminase în adâncime, proceda sistematic şi stăruitor la un fel de „militarizare" a comportamentelor şi a afectelor noastre. Era hotărâtă să ne moduleze la obârşia fiinţelor noastre, acolo unde prinde formă sufletul şi să ne stăpânească apoi toată viaţa, nu numai din afară ci şi dinlăuntrul nostru, şi a reuşit. Nu era cea mai bună pregătire pentru democraţie ... Întreaga istorie atât de frământată a primei perioade de tranziţie din România, cu toate şovăielile, poticnirile şi alunecările ei, apare în fond 168

Despre tranziţie într-un peisaj tulbure

ca rezultanta acestei situaţii culturale. În acest sistem nou, încă precar, căruia îi lipseau criterii şi repere ferme, diferendele nu puteau fi tranşate decât prin forţă, prin agitaţia manipulată a străzii, prin manevrele politicienilor, prin intoxicarea opiniei publice. O situaţie politică asemănătoare cu un proces judiciar în care, în lipsa unor probe limpezi şi incontestabile, acuzaţia şi apărarea se înfruntă cu vorbe, cu argumente retorice, cu sofisme şi apel la sentimente, fiecare parte pretinzând că spune adevărul şi că are dreptate, toată dreptatea. Şi iată cum deceniile de comunism făcuseră să dispară nu numai vocabularul, ci termenul însuşi al democraţiei, fondul de mentalităţi şi de comportări, de probitate şi de răspundere morală care o fac posibilă. Uitasem în aşa măsură diferenţa dintre „normal" şi „anormal" încât s-au găsit unii, şi se mai găsesc, care să susţină că trebuie să mai treacă o generaţie şi mai bine până când să reintrăm în normal. Orice totalitarism procedează aşa, nu numai cel comunist. Fie-mi îngăduit să invoc aici, ca fiindu-mi mai bine cunoscut, exemplul Spaniei postfranchiste. E drept că Spania a beneficiat, după moartea lui Franco, de condiţii mai prielnice: prosperitatea adusă de explozia turistică, investiţiile străine, un nivef de dezvoltare economica incomparabil mai bun decât cel de la noi. Totuşi, în amândouă ţările ieşite din totalitarism, tipul de organizare socială şi politică moştenit era acelaşi: un 169

Libertatea ca datorie

aparat politic şi ideologic confundându-se cu statul şi amestecându-se în toate, până şi în cele mai mărunte compartimente. Ca şi comunismul la noi, corporatismul franchist nu omisese şi nu cruţase nimic, subordonându-şi întreaga realitate socială şi otrăvind-o.

În aceste condiţii, sarcina tranziţiei era dintre cele mai anevoioase: totul trebuia reclădit. Dar Spania a avut avantajul unei personalităţi politice incontestabile, pe care Franco, încă din 1969, l-a desemnat ca succesor al său: regele Juan Carlos. Or, regele, luase din vreme legătura cu partidele de opoziţie, încă interzise, iar din 1975, după moartea dictatorului a fost în favoarea democratizării Spaniei. Ca om politic, el a constituit un factor de consens şi de stabilitate care nouă, românilor, ne-a lipsit. Vorbind despre asta, îmi iau îngăduinţa să spun câteva cuvinte despre ce cred eu că este viitorul regalităţii în România. Departe de mine să neg·rolul istoric pozitiv pe care l-a avut monarhia constituţională română în formarea României moderne, mai puţin episodul dictaturii regale a lui Carol al Ii-lea şi a tot ce a pregătit-o, în nişte ani în care democraţia românească, multă vreme una dintre cele mai înaintate din Europa de Est, intrase în disoluţie. Şi nu îmi revine rolul de a judeca rolul fostului rege Mihai între 1940 şi 1947, când a fost silit să abdice sub presiunea comunistă. Gândul meu este la viitorul ţării şi la măsura în care îi mai poate întrupa aspiraţiile. Ţara nu-l mai vrea, iar oamenii 170

Despre tranziţie î11tr-un peisaj tulbure

politici lucizi nu pot vedea în el, prin tot ce a făcut după plecarea lui din ţară, un factor politic activ în eliberarea şi regenerarea societăţii noastre. Nu-i contest buna credinţă, ci eficienţa politică în contextul actual. Şi, cumva, a vrut să se întoarcă la masa gata pusă. Oricum am vedea lucrurile, este un personaj anacronic. Nu dragostea de ţară îi lipseşte, iar exilul lui a fost dintre cele mai triste. Este un nostalgic al unei vremi abolite. Noi avem acum de eradicat ultimele rămăşiţe ale comunismului, cu mentalităţile lui remanente cu tot. Şi de instaurat o democraţie în pas cu vremile, nu de restaurat un muzeu istoric. Un simbol ridicol al încercării de a-i mai da lui Mihai de România un rol în viaţa politică de astăzi a ţării a fost încercarea partidului liberal de a-l propune drept candidat la ultimele alegeri prezidenţiale. A avut demnitatea de a refuza. Dar să mă întorc la exemplul tranziţiei spaniole. Cu prilejul vizitei mele acolo în 1990, de care am mai vorbit, Felipe Gonzales mi-a declarat, cu ironie, că, dacă s-ar crea vreodată o catedră universitară de „tranziţie la democraţie", profesor titular ar trebui numit Adolfo Suarez. Acest vechi demnitar al dictaturii lui Franco, provenit din Falange, nucleul dur al regimului, care şi-a făcut întreaga carieră în cadrul aparatului şi care a fost chiar numit, cu patru luni înainte de moartea lui Caudillo, secretar general al Movimiento, formaţiunea politică unică din Spania (cum a fost la noi partidul comunist), este într-adevăr, oricât de 171

Libertatea ca datorie

paradoxal ar părea, cel care a negociat cel mai bine pasul dificil al tranziţiei. Chiar înainte de a se ocupa de redutabila problemă a dezagregării aparatului franchist, el a început prin a „dezideologiza" dezbaterea politică, pentru a crea un teren realist, în marginile căruia să se poată desfăşura, în sfârşit, un dialog. A căutat aşadar să înlocuiască un sistem închis într-un antagonism ireductibil dintre „bine" şi „rău", dintre dreapta şi stânga, dintre aparatul franchist şi partidele de opoziţie interzise, dintre ,,cele două Spanii" provenite din războiul civil. Într-un cuvânt, a curăţat Spania de toată zgura ei ideologică postfranchistă care împiedica orice dezbatere constructivă şi, totodată, intrarea Spaniei în spaţiul europen. În cu totul alt context şi cu alte mize, acestea erau întocmai ce aveam eu în minte când am constituit cel de-al doilea guvern reformist din iunie 1990. Am numit o echipă de tineri dintre care cei mai mulţi nu aveau nici o altă implicare politică decât aceea de a fi ales net democraţia şi de a fi împotriva vechiului regim. Ca atare, erau hotărâţi să înfrunte, cu luciditate şi profesionalism, fără a le subestima, dificultăţile şi problemele reale. Obiectivul meu era de a „privatiza" şi dezbaterea politică, de a o aduce la realitatea determinată a momentului şi a perspectivelor sale. Fireşte, pe un teren unde înţelegerea să fie posibilă, unde ţelurile finale să fie convergente, permiţând totuşi, în definitiv, luarea

172

Despre tranziţie int:r-un peisaj tulbure

unei unice decizii, potrivit definiţiei oricărei puteri executive. Societatea pe care ne-o lăsase moştenire Ceauşescu semăna cu un fel de teatru de umbre, pe scena căruia ne înfruntam vehiculând imagini trecute şi în asemenea măsură „ideologizate" încât deveneau ireale şi false. Ceea ce ne lipsea. era ceva esenţial, indispensabil şi relativ foarte simplu: un teren pe care să se poată desfăşura o dezbatere care să nu fie pur imaginară. Obiectivul meu era mai ales acela de a institui acest spaţiu, pentru a termina odată cu nişte dispute deşarte şi depăşite şi pentru a ne confrunta în sfârşit cu adevăratele probleme care i se puneau României. Cum să restabilim competivitatea atât de redusă, aproape inexistentă, a economiei româneşti pe piaţa internaţională? Cum să asigurăm dezvoltarea noastră industrială şi financiară? Cum să reintrăm într-o Europă din care odinioară făcusem parte şi din care chiar facem parte de drept? Şi aşa mai departe. Era de datoria mea să încerc să însănătoşesc şi să curăţ terenul de vestigiile ideologice care îl împovărau, îl încurcau şi îl falsificau de la un capăt la altul. Să reduc lucrurile la termenii lor concreţi şi determinaţi, să promovez apariţia, în locul unei societăţi politizate (în sensul totalitar al cuvântului), a ceea ce se numeşte societatea civilă, construirea unui stat condus şi administrat de forţe politice supuse sufragiului universal. Altfel spus, să dau fiinţă, împreună cu toţi cei competenţi şi de bună-credinţă, unei democraţii, 173

Libertatea ca datorie

unei societăţi funcţionând în virtutea unor raporturi de forţă reale, fie ele politice, economice sau sociale. Să ieşim dintr-o ficţiune profitabilă unui grup restrâns, lacom de putere şi de prestigiu, în largul unei realităţi acceptabile şi viabile pentru noi toţi şi pentru urmaşii noştri. Eram de altfel de părere că ceea ce făceam eu, la nivelul colectiv al echipei guvernamentale, trebuia să fie continuat, personal, de fiecare dintre miniştrii pe care îi numisem, înlocuind elementele promovate după criterii politice cu structuri funcţionale formate din personal pur profesional. Năzuiam în fond să se iniţieze un fel de „mecanism autoprodus" care, din aproape în aproape, să „dezideologizeze" din temelii societatea-noastră, pentru a o face să se întoarcă la realitate şi la urgenţa adevăratelor probleme. Într-adevăr, trebuia zdrobită cu orice preţ structura de ansamblu paranoică şi schizofrenă care stăruia să-şi ascundă adevăratele ţeluri, pierzându-se în dispute ideologice mincinoase şi de prisos. Pasul de făcut era analog cu cel pe care îl făcuseră, cu succes, socialiştii francezi după mai 1981: revenirea la realitate. Numai că la noi nu era vorba numai de o formaţiune politică anume, ci de o întreagă societate. O astfel de strategie trebuia de asemenea să se sprijine neapărat pe un mecanism economic neutru şi incontestabil, în speţă cel al economiei de piaţă. Orice om cu o gândire politică sănătoasă înţelege că această pereche, democraţie - economie de piaţă, este inseparabilă. Piaţa, pentru că ea traduce un 174

Despre tranziţie într-un peisa.j tulbure

mecanism strict raţional de alocare a resurselor şi pentru că nu are în sine nici o culoare politică. Prin natura ei, piaţa nu este nici de dreapta, nici de stânga, în timp ce economia dirijată suscită întotdeauna constituirea sau măcar consolidarea unor regimuri autoritare. Atunci când criteriile de alocare a resurselor unei ţări sunt politice şi nu strict economice, lucrul acesta nu poate duce decât la apariţia sau la întărirea unei caste birocratice care va încerca să-şi „zăvorască" puterea la nivel politic, să traducă în termeni de ierarhie prerogativele ei decizionale în economie. Şi astfel se instalează treptat acea confuzie, caracteristică tuturor regimurilor comuniste din Est, între un partid politic şi un stat gestionar. Istoria noastră comunistă se poate defini şi rezuma şi în aceşti termeni. Nu încape îndoială, recursul la economia de piaţă aduce cu el, în anumite momente, de altfel previzibile, nedreptăţi şi dezechilibre care, deşi trecătoare, pot să fie dureroase şi chiar primejdioase. Statului îi revine sarcina să reducă, atât cât îi stă în putinţă, consecinţele acestora asupra vieţii oamenilor. Legilor pieţii trebuie să li se adauge ceea ce aş numi o „componentă socială", un principiu corectiv şi compensatoriu care să intervină atunci când legile pieţii, adeseori crude, ameninţă excesiv avuţia n'!ţională sau condiţiile de trai ale unor pături sociale. In rest însă, în vremuri normale aş zice, statul trebuie să se mărginească la a face ca piaţa să

175

Libertatea ca datorie

poată funcţiona optimal în virtutea raţionalităţii sale

,.. _ . . ... specifice. Am fost acuzat uneori 1n ţara, de „liberalism , neoliberalism" sau chiar „ultraliberalism". Numai ~ă sunt departe de a fi un adept al lozincii Îmbogăţiţi-vă cu orice preţ". Nu îngădui nimănui ~ creadă că încurajez acumulările rapide şi nemuncite, dobândite prin speculaţii pe cât de hazardate pe atât de nocive unei economii sănăt~e. Fenomenul acesta este răspândit astăzi în toate ţanle ex-comuniste din Est, în frunte cu Rusia, şi include atât tertipurile micii mafii urbane a schimbăt~rilor de bani la negru cât şi operaţiile de anvergura ale mafiei mari, mai puţin evidente, dar a căror po~dere economică este considerabil mai importantă ş1 care foloseşte vechile reţele ale comunismului internaţional pentru a se îmbogăţi din importexport. Dacă vrem să abordăm în ~o~ serios ac~te probleme, nu doar într-o ma_me.:a demagog1~populistă, am convingerea ferma ca vo~ rem~d~~ lucrurile nu printr-o limitare forţată a legilor_ p1eţ11, ci, dimpotrivă, generalizând libera lor funcţ1.onare. Afacerismul veros profită întotdeauna de climatul clar-obscur care există în chip inerent între două orânduiri sociale, când, în timp ce orânduirea cea nouă n-a înlocuit-o încă radical pe cea veche, regulile de funcţionare rămân încă vagi, i~tabile, contradictorii, ba chiar paralele. Cu alte cuvmte, cu cât vom impune mai grabnic o funcţionare limpede a

176

Despre tranziţie într-un peisaj tulbure

..

legilor pieţii cu atât mai repede vom face să dispară aceste situaţii abuzive şi insalubre. Lucrul este deosebit de evident când este vorba de problema schimburilor monetare. Orice am spune, nonconvertibilitatea leului şi existenţa a două pieţe, una internă şi cealaltă externă, profund divergente în ceea ce priveşte rata de schimb, sunt cele care au generat piaţa neagră. Libera convertibilitate a monedei noastre naţionale - oricâte suferinţe poate pricinui - este destinată să ne însănătoşescă viaţa economică şi, prin asta, să ne ajute să trăim mai bine. Ştiu că pentru majoritatea populaţiei lucrul este greu de înţeles, dar această latură a reformei este valabilă, în planul principiilor, pentru întreaga noastră economie. Nu avem de ales: ori organizăm economia în manieră autoritară, deci politică, fără deschidere spre economia mondială, şi vom avea piaţă neagră, birocraţie, stat autoritar şi, drept urmare, abolirea oricărei libertăţi, adică nici mai mult nici mai puţin decât vechiul regim; ori ne dovedim capabili să deschidem cu adevărat România lumii dinafară şi realităţii _p rin legile pieţii, construind o democraţie autentică. Rămâne, desigur, spinoasa problemă a structurilor rămase de la vechiul regim (cu personalul lor cu tot) şi care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui total desfiinţate. Este problema, de mari proporţii, a curăţirii societăţii româneşti de după Ceauşescu. Am avut deja prilejul să spun câteva vorbe despre asta în capitolul precedent. Sunt 177

Libertatea ca datorie

partizan al iertării, dar nu şi al uitării; sunt pentru dreapta pedeapsă, dar nu pentru răfuieli şi linşaj. Tot Felipe Gonzales mi-a povestit cum, ducându-se în 1982, ca şef al guvernului, în Andalusia, ţinut~! său natal, a fost primit la coborârea din avion de un fost comisar care, pe când Gonzales era încă un tânăr avocat socialist din opoziţie, îl arestase şi îl interogase în mai multe rânduri. Omul nu era deloc în largul lui în această împrejurare. Însă primulministru i-a spus: ,,Fii pe pace, omule, linişteşte-te. Ce-a fost, a fost. Sper doar că vei sluji democraţia cu aceeaşi lealitate cu care executai odinioară ordinele puterii franchiste" Cred că aşa ar trebui să pocedăm şi la noi: să dăm o şansă celor care, sub vechiul regim, n-au făcut decât să-şi îndeplinească sarcinile adminstrative; să-i lăsăm să-şi pună competenţa în slujba democraţiei şi să o facă cinstit. E ceea ce am putea numi oportunismul pozitiv. Aşa merge lumea. In schimb cei care au abuzat de puterea lor în scopuri personale sau au comis excese trebuie pedepsiţi exemplar, fiecare după vina lui dovedită şi în marginile legalităţii. Ştiu bine că, în fapt, asemenea distincţii nu sunt întotdeauna uşor de făcut. Unde se sfârşeşte responsabilitatea colectivă? Unde începe cea individuală? Este oare normal şi drept să beneficiezi de impunitatea unui executant când ai dat curs unor ordine criminale? Un funcţionar nu are şi el oare, în calitate de cetăţean, o datorie de conşfiinţă? Care este hotarul dintre a subzista şi a huzuri? Ce validitate au 178

Despre tranziţie într-un peisaj tulbure

mărturiile care pot fi inspirate de o răzbunar~ personală? E greu să hotărăşti. Lucrul este de competenţa unei justiţii mai presus de orice influenţă şi de orice presiune. A treia putere în stat, justiţia democrat autonomă, este şi garanţia dreptăţii sociale. Oricum, trebuie să punem capăt proceselor de intenţie, suspiciunilor nu întotdeauna întemeiate, oprobiului generalizat din care noua Românie nu are nimic de câştigat. Deosebirile de păreri, chiar de interese, nu trebuie să ia forma unor adversităţi oarbe şi ireductibile, nu trebuie să dăuneze unui minim de coeziune socială. Nu putem să ne despărţim de trecut perpetuându-i şi sporindu-i urile. Lucrul este adevărat şi când este vorba de tensiunile interetnice. În pivinţa aceasta au avut loc, după revoluţie, evenimente şi manifestări regretabile, şi nu numai din partea românilor. Pe pământul acesta trăiesc, de lungi veacuri, câteva etnii. Interesele şi aspiraţiile care le despart nu sunt ireductibile în cadrul istoriei noastre comune. Ca om politic voi milita întotdeauna pentru concordie şi pentru o convieţuire civilizată. Rămână-i trecutului mentalităţile exclusiviste şi tribale, zadarnicile vrajbe care nu duc la nimic, vendetele, îngustimile, disputele istorice, nostalgiile sterpe. Recrudescenţa mondială a naţionalismelor este anacronică în perspectiva nu prea îndepărtată a unei civilizaţii planetare. Toţi putem fi, avem dreptul de a fi noi 179

Despre tranziţie într-un peisaj tulbure

Libertatea ca datorie înşine,

cu tot ce este al nostru şi e inalienabil, fără a contesta altora acest drept. Democraţia înseamnă şi asta. Dar, întorcându-mă la importanta problemă a epurării societăţii româneşti de reziduurile vechiului regim, trebuie să spun că ea nu reprezintă doar o problemă · individuală, de determinare a responsabilităţii unuia sau altuia. Ea este în aceeaşi măsură, dacă nu într-una mai mare, o chestiune de organizare de care atârnă supravieţuirea sau disoluţia tânărului nostru regim democratic. Dovadă limpede stă istoria celui de al doilea guvern al meu, care a căzut exact în momentul în care începea să se intereseze prea îndeaproape de vechile structuri ale puterii comuniste, rămase locului sau reactivate ' Procuratura şi Serviciul Român de Informaţii. Aceste structuri mai pot încă servi drept baze de operaţii pentru nostalgicii vechiului regim în vederea unei reacţiuni antidemocratice. Ele trebuie deci să fie dezamorsate şi demontate, însă treptat, fără violenţă. Am însă din fericire impresia - şi este şansa ţării noastre - că există astăzi în România o largă înţelegere în vederea abolirii structurilor remanente ale vechiului regim. Tot mai mulţi români, în ciuda rezultatelor de la ultimele alegeri, împărtăşesc acest program prin mijlocirea partidelor reunite în Convenţia Democratică şi a Partidului Democrat pe care îl conduc. Trebuie să folosim această concordanţă pentru a face ca România să înainteze cu hotărâre, şi fără posibilitatea unei întoarceri în

pe calea democraţiei. Pentru că doar împreună noi, românii, vom putea da un curs nou şi definitiv stărilor de lucruri pe care le trăim. Ceea ce avem de înfăptuit, evoluţia ireversibilă către o nouă organizare a societăţii, depăşeşte cu mult interesele uneia sau alteia dintre păturile sociale sau ale vreunui partid: ea trebuie să cuprindă întreaga societate românească gândită ca un întreg. Adolfo Suarez, ca să-l mai pomenesc o dată, a înţeles bine lucrul acesta când a avut ideea de a lansa o politică de constituire a unor „ pacte naţionale" solemne vizând cutare sau cutare evoluţie majoră a societăţii spaniole, politică la care, după o perioadă firească de suspiciune, s-au raliat toate formaţiunile politice ale opoziţiei, cu excepţia partidului comunist al lui Santiago Carillo, care astfel s-a marginalizat pentru totdeauna. Noi, în România, nu avem nevoie de asemenea ceremonii, însă principiul lor este valabil şi pentru noi, nu încape îndoială. Sarcina care ne aşteaptă este dintre cele mai înălţătoare, dar are primejdiile ei. Ea este aceea de a reintroduce România în lumea modernă şi în Occident. Stă în firea lucrurilor ca acest proces să fie îndelungat, lent şi anevoios, cum am văzut deja în cazul domeniului economic. Avem de străbătut un aspru „deşert", care este exact spaţiul situat între cele două regimuri. Lucrul acesta reclamă curaj, îndrăzneală, luciditate şi iniţiativă, precum şi răbdarea de a îndura grele încercări. Ca să ne atingem ţelul este necesară o trecut,

181

Libermtea ca datorie

a tuturor forţelor de progres ale Pentru asta este nevoie ca în România să existe partide puternice şi reprezentative ale populaţiei. Într-adevăr trebuie să umplem cu orice preţ vidul politic lăsat în urma lui Ceauşescu, cu un conţinut viu şi real, altminteri el va cădea pradă tuturor tentativelor populiste şi demagogice, generatoare, cu timpul, de grave disfuncţii sociale şi putând duce, prin anarhie, la întoarcerea unei puteri dictatoriale. Trebuie să mărturisesc că de acest lucru mi-am dat limpede seama ceva mai târziu. A fost chiar o vreme când eram înclinat să consider că orice progres al unui partid concurent reprezintă o ameninţare pentru propriul meu partid, în credinţa greşită că puterea unora îi slăbeşte pe ceilalţi. Dar nu este aşa, iar acum înţeleg că, dimpotrivă, jocul politic este colectiv şi deschis, că este, în termeni matematici, un joc a _cărui sumă nu este nulă, un joc productiv, în care toţi partenerii îşi pot spori câştigul. Pe scurt, cu cât vom avea partide mai puternice şi mai solid adecvate intereselor populaţiei, mai capabile să exprime şi să sprijine nevoile şi aspiraţiile poporului, cu atât vom fi mai capabili să construim o democraţie puternică şi să îndepărtăm primejdia, din păcate încă prezentă în ţara noastră, a unei restauraţii autoritare. Aşa cum îi spuneam ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti, după ce· prezentasem ultimul meu raport în faţa Parlamentului, în februarie 1991,

mobilizare

coerentă

societăţii româneşti.

182

Despre tranziţie într-un peisaj tulbure

este imperios necesar ca partidele politice române să renunţe la poziţiile lor pur vindicative şi ideologice, pentru a se înzestra, cu o opoziţie autentică, cu un program de transformare a societăţii. Propunerea mea personală este ca acest consens, a cărui realizare o doresc din toată inima, să se concentreze în jurul ideii fundamentale de reformă. Este unul dintre puţinele concepte - poate chiar singurul - care n-a fost acaparat în trecut de nici unul dintre cele două sisteme concurente, cel comunist şi cel capitalist. Şi nu este un concept neutru, şi searbăd, sau nu trebuie să fie. Se cade să-i dăm un conţinut viu şi bogat: voinţa comună şi coordonată de a ne ocupa cu adevărat de probleme adevărate, fără prejudecăţi şi fără soluţii a priori, fără dogmatisme doctrinare, dar nu fără o viziune de ansamblu şi de perspectivă. Trebuie să procedăm la o examinare lucidă şi raţională a întregului spectru politic, la o apreciere .corectă a fiecăreia dintre componentele sale şi a ţelurilor tuturor forţelor responsabile dispuse să conlucreze în ciuda şi, poate şi mai bine, în virtutea a ceea ce le deosebeşte. Într-un cuvânt, ,,reformă" înseamnă pentru mine democraţia vie, în act, în mers, operând în viaţa reală cu toată complexitatea, diferenţele şi conflictele ei. Exact inversul acelei utopii dezastruoase, pusă în serviciul unei minorităţi asupritoare şi lacome, care a purtat timp de jumătate de veac numele mincinos de „comunism".

Revenirea în istorie şi intrarea în modernitate Una dintre cele mai frumoase cărţi care s-au scris vreodată despre Bucureşti este cea pe care i-a consacrat-o Paul Morand, după lunga şedere aici pe la mijlocul anilor treizeci. Sedus de atmosfera sofisticată şi nepăsătoare care dom1:1,ea în acest oraş căruia i se spunea pe atunci în Balcani „micul Paris" scria, nu fără o afectuoasă maliţie: ,,La Bucureşti, ziua de ieri e repede uitată, cea de astăzi n-are nici un preţ şi singurul cuvânt pe care îl învaţă curând străinul care vine aici este cuvântul „mâine". „Mâine" i se spune americanului sau suedezului rătăcit pe aici şi care, fierbând de nerăbdare colindă zile în şir ministerele, sperând să obţină vreo concesionare sau vreo adjudecare. Lectia pe care ne-o dă Bucureştiul nu este o lecţie de artă, ci una de viaţă. El ne învaţă să ne adaptăm la orice, chiar şi imposibilului [... ] Iată de ce - încheia el 185

Revenirea in istorie şi intrarea in modcmitate

Libertatea ca datorie Bucureştiut

de-a lungul curbei sinuoase a unui destin picaresc, a rămas vesel." Pe vremea aceea Bucureştiul era o trăsătură de unire aproape firească între Orient şi Occident. Din primul avea d·e zinvoltura, acea formă de decontractare puţin insolentă amestecată cu fatalism, îndepărtată moştenire meridională şi bizantină care îi fascina, nu fără să-i irite uneori, pe vizitatorii străini; iar cu Occidentul avea în comun cultura şi valorile. Era un oraş modern, de saloane, unde se discuta cu foc despre ultimele noutăţi de la Paris, nu fără aerul că le cunoaştem mai bine decât parizienii înşişi, în timp ce, la câţiva paşi mai încolo, pe străzi, explodau culorile şi te ameţeau miresmele unui levant magic şi apocrif. La Capşa, marele restaurant de pe Calea Victoriei, sub un tavan cafeniu sprijinit pe coloane de stuc împodobit cu flori de acant, puteai să deguşti ştrudele vieneze, produsele cele mai rafinate ale cofetăriei franceze, dar şi baclavale ori sarailii, prăjituri ungureşti cu mac; şi puteai bea tot ce-ţi poftea inima, de la coniacuri fine până la cea mai bună ţuică de pe la noi. Erai servit de chelneri care vorbeau franţuzeşte, pe atunci limba cercurilor distinse, puteai citi, puse pe nişte rame mari din lemn de bambus, ziarele şi revistele aduse în ajun de la Paris cu Orient-Expresul. Viaţa culturală era dintre cele mai rafinate, la curent cu toate înnoirile, vie, creativă. O parte dintre marii noştri scriitori şi artişti au ajuns cunoscuţi şi 186

vestiţi

în Occident: Enescu şi Brâncuşi, Eliade şi Cioran, Tristan Tzara şi Benjamin Fondane, Eugen Ionescu şi destui alţii, dintre care mulţi, aici, acasă, i-au dat României dintre cele două războaie României Mari, strălucirea pe care a avut-o. Era o societate vie şi originală, totodată profundă şi superficială, ironică şi cald omenească, harnică şi I

oţioasă.

Un amestec fermecător care îşi găsea expresia în arhitectura oraşului: palate monumentale în stil baroc vienez care se înşirau pe ambele părţi ale Căii Victoriei, palatul Sturza, palatul Ştirbey, palatul Cantacuzino, cu cariatidele lui uriaşe şi cu cei doi lei solemni de piatră care îl străjuiesc, casa Monteoru, casa Vern~ şi altele. Apoi clădirile în stil brâncovenesc, cu stâlpi, balcoane, balustrade, acoperişuri împodobite. Grădinile oraşului. Străzile negustoreşti: Lipscanii, Gabrovenii ... Şi un singur zgârâie -nori: Palatul Telefoanelor. Pe marile bulevarde, trăsuri elegante şi automobile de lux se încrucişau cu patriarhalele care cu boi ale ţăra.nilor. Iar la capătul dinspre Dâmboviţa, al Căii Victoriei, în vechiul cartier turcesc, se ţinea în permanenţă un iarmaroc pestriţ, unde, într-un furnicar zgomotos, găseai de toate şi ceva pe deasupra. Deschis către lumea dinafară, Bucureştiul era un oraş cosmopolit unde se întâlneau şi se îmbinau influenţele din cele patru vânturi, unde trăiau,. fiecare după datinile lor şi cu meseriile lor, greci, turci, tătari, evrei, unguri, ţigani, muscali, şi

187

Libertatea ca datorie

bulgari, nemţi, în bună pace cu românii, cu cei ai locului, dar şi cu mocani veniţi din munţi să vândă lână şi brânză, cu olteni zarzavagii care îşi duceau marfa pe umeri, cu cobiliţele, strigând-o pe la uşile caselor, cu geamgii transilvăneni. O lume slobodă, îmbelşugată şi fermecătoare „La porţile Orientului, unde totul este cu putinţă" . Era epoca arhitecţilor francezi, emuli ai baronului Haussmann care construise marile bulevarde ale Parisului, influenţaţi şi de estetica modernă de inspiraţie Bauhaus. Se trasau mari artere rectilinii la răsărit de Centru, se asanau marile lacuri din nordul oraşului pe unde până atunci băltea Colentina, iar mahalalele oraşului erau pline de viaţă, de culoare, de un stil statornicit de existenţă. De cârciumi, de tarafe, de o exuberanţă care nu avea, în fond, nimic vulgar. Totuşi Bucureştiul reprezenta aici, la hotarele lumii slave şi balcanice, un punct avansat al Occidentului. Oamenii de afaceri occidentali se întâlneau aici cu nobili ruşi ruinaţi de revoluţie, cu greci întreprinzători, cu vechile familii româneşti care căutau să-şi fructifice capitalurile investindu-le în comerţ, împestriţaţi cu aventurieri şi cu aventuriere de toată mâna. Iar protipendada se aduna, serile, în marele foaier „Art Deco" de la Athenee Palace, centrul nevralgic al activităţii mondene a oraşului. Bucureştiul oferea atunci imaginea unei încrucişări unice între cultura şi raţiunea apuseană şi 188

Revenirea în istoric şi intrarea în modcmit.atc

viaţa fremătătoare şi voioasă a Orientului. În el se

întrupa un fel de Orient civilizat, în care se aliau, într-o sinteză rafinată, calităţile şi defectele celor două lumi. Pentru mine toate acestea nu sunt amintiri. Pentru a regăsi în închipuire parfumul îmbătător al anilor treizeci, recurg la amintirile altora, la ce se poate afla din cărţi, din albume, din vechi fotografii. Peste toate acestea a venit războiul, apoi dictatura comunistă. Peste lumea evocată de Bacalbaşa, de Morand, de atâţia alţii, scriitori, pictori, oameni din trecut s-a aşternut un văl greu de tristeţe, izvoarele vii ale vieţii au început să sece, puterea noastră de viaţă a fost atacată în rădăcinile ei. Suprafeţe mari ale oraşului au fost acoperite cu clădiri în stil stalinist, înscrise în perspective pustii şi aride·. Mi-a povestit cineva că, imediat după înscăunarea puterii comuniste s-a dat un ordin ca toate, absolut toate firmele să fie scrise cu litere negre pe un fond cenuşiu. De feeria nocturnă a reclamelor luminoase nici nu mai putea fi vorba. Chiar mai mult decât marele cutremur din 1977, Ceauşescu a nimicit cu neîndurare sufletul oraşului nostru, a şters de pe faţa lui una dintre părţile lui cele mai populare şi mai colorate, cartierul Arsenalului, la sud de Dâmboviţa, pentru a înălţa acolo, megalomaniac, asupritor şi grotesc, ,,Casa Poporului". După ce s-au investit acolo miliarde, a rămas neterminat şi tronează acum, zadarnic şi mohorât, pe un deal invadat de buruieni şi de 189

Libertatea ca datorie bălării,

la

răscrucea

Revenirea în istorie şi intrarea în modernitate

unor largi bulevarde pustii,

mărginite de maidane. Şi totuşi oraşul acesta

A

mi-e nespus de drag. li iubesc parcurile elegante, lacurile, vechile clădiri, cele câteva cartiere scăpate de nebunia edilitară a acelui trist personaj. Îi iubesc anotimpurile, cu arşiţa verilor cu tot şi cu gerurile iernii. Primăverile de lumină, toamnele împărăteşti. Bisericile, câte au mai rămas, unele de o rară frumuseţe, cum este Stavropoleos. Şoselele din nord, cu arborii lor, cu respiraţia lor largă. În Bucureşti natura mai trăieşte încă, marile frunzişuri n-au pierit, vânturile câmpiei însufleţesc oraşul, către margini orizonturile sunt deschise către largul ţării. Şi apoi furnicarul străzilor populare unde mai poţi găsi plăcinte, mititei, seminţe prăjite, limonadă. O lume veche care renaşte, amestecată cu noile dughene de tip occidental, care vor fi având rostul lor, dar nu-i vorbesc sufletului. Mai demult, pe când eram profesor, îmi plăcea să mă duc, după-amiaza, să beau o bere şi să citesc ziarele în marea sală gotică în stilul lui Violletle-Duc de la Carul cu Bere, cu vitraliile sale care lăsau să treacă o lumină scăzută de criptă şi aruncau peste lemnăria bine lustruită a pereţilor pete de culoare. Sau să hoinăresc prin pasajele acoperite, căutând prin anticariate cărţi vechi sau reviste ştiinţifice de ocazie. Aş mai putea spune multe, dar cred că ajunge. Era doar un fel de a spune că a vorbi despre 190

viitorul unei ţări implică o întoarcere către trecutul ei şi un fel de a-ţi afirma apartenenţa adâncă la lumea căreia îi doreşti, încercând să contribui la el, un viitor mai bun. Nu sunt cu nici un chip nostalgicul unei epoci pe care n-am cunoscut-o şi căreia, de altfel, îi ştiu, dincolo de decorul ei elegant sau pitoresc, nu puţinele mizerii şi nedreptăţi. Dimpotrivă, împreună cu câţiva intelectuali de elită de a căror prietenie mă bucur, nu sunt deloc înclinat să fac din perioada interbelică, oricare i-ar fi fost prestigiile, un mitologic ev de aur al societăţii româneşti, prin raport la care tot ce a urmat a fost numai dezastru şi înstrăinare. Stăpânirea comunistă a fost, nu încape îndoială, cea mai păgubitoare din câte s-au aflat: ţara a fost asuprită, chinuită şi coruptă de cei mai răi oameni ai săi. Desigur, lucrul n-ar fi fost cu putinţă dacă n-am fi trăit jumătate de secol în umbra sinistră a puterii sovietice. Ea a impus în România regimul comunist şi n-am scăpat de el decât simultan cu şubrezirea şi apoi prăbuşirea ei. Dar am fost, în ultimii douăzeci şi cinci de ani, guvernaţi de un om al „ţării", în complicitate cu o parte a societăţii româneşti profund cointeresate în menţinerea regimului. Şi ne-am pierdut obrazul în faţa lumii. Ce vedea ea la noi? Nu pe cei care se învăţase cândva să-i preţuiască drept exponenţi români ai spiritului european: Titulescu în politica internaţională, Iorga în istoriografia lumii, atâţia savanţi de reputaţie mondială, pentru a nu mai vorbi de cei deja 191

Libertatea ca datorie pomeniţi în această carte şi care au ilustrat geniul românesc. Îţi crapă obrazul de ruşine când te gândeşti la mascarada ceauşistă, la apoteoza lor de două parale, la fastul de operetă ale regimului, la chipul pângărit pe care i l-au lăsat ţării în ochii multora din cei care nu ştiu prea bine ce s-a petrecut aici: anii de împotrivire anticomunistă, secătuirea puterilor vii ale ţării în temniţe şi lagăre, în evadări şi surghiunuri, în măcinarea zilnică a fricii şi a sărăciei. Imagine pe care mineriadele şi restauraţia neocomunistă n-au contribuit mult s-o îmbunătăţească.

Trăiesc

cu nădejdea că vom îndrepta toate acestea. Că vom reînsănătoşi lumea românească. Şi nu mă gândesc doar la consolidarea democraţiei, la piaţa liberă, la îmbunătăţirea traiului zilnic. Ele sunt condiţii indispensabile, dar o ţară trebuie să se ilustreze prin ceea ce, pe acest temei bine statornicit, poate să dea în sfera culturii în sensul cel mai larg al cuvântului, de la creaţia literară, artistică şi ştiinţifică până la stilul de viaţă. Îmi vine în minte adesea frumoasa vorbă de odinioară a ctitorului Europei unite, Jean Monnet: ,,Dacă aş fi ştiut, aş fi început cu cultura". Pentru noi, românii, care ne aflăm, încă o dată în istorie, la un început de drum, imperativul cultural, care defineşte specificul unei civilizaţii, trebuie să fie printre cele prioritare. Aşa strâmtoraţi cum ne aflăm astăzi, dacă nu ţintim mai sus decât la un trai mai bun nu-l vom dobândi nici pe acesta. 192

Revenirea în istoric $i intrarea în modernitate

Traiul bun nu este cu adevărat bun decât dacă îndestularea produce un prisos de dincolo de foloasele ei imediate, dacă duce ·1a forme mai înalte de viaţă. O politică adevărată şi curajoasă nu poate ignora acest deziderat. . .. Comunismul a fost obsedat de cntern cantitative: să se producă mai mult, cât mai mult, în pripă, fără grija pentru calitate, fără scrupule pentru rezultate. Prioritatea cantitativului a fost o formă de barbarie, o năvală care voia să impresioneze lumea prin forţa ei, să dea sentimentul ut~ei s~l:'~rio~~tăţi copleşitoare prin masa ei. Toate manie c1vil~ţ11 au năzuit să-şi rafineze calitatea produselor de once fel. Economic vorbind, ceramica ateniană a câştigat piaţa mediteraneană prin excelenţa ei. Sticlărie a fost multă în lume, dar puţină ca cea de Murano, iar porţelanurile de Boemia sau de Sevres tot porţelanuri erau, dar de Boemia ~u de Se~~· Ş! orgia cantitativă a fost o forma de. mmcm~a comunistă, o demagogie a colosalului, expr~1e emfatică a unei energii biruitoare. Calitativul era conceput în acel sistem dezastruos de referinţă ca un ornament, un agrement facultativ, puţin frivol. Se ascundea aici un rău adânc, care a dus comunismul la faliment. În acest sistem, întemeiat pe o concurenţă permanentă şi sortită eşecului cu economiile occidentale, adoptat şi la noi în ciuda unei carenţe grave de energie şi de materii prime, în ciuda un~i tehnologii de mult depăşite şi a unui personal tehmc 193

Revenirea în istorie $i intrarea în modernitate

Libertatea ca datorie

pus în

condiţii

defavorabile, oricare i-ar fi fost competenţa, era inerent ca disfuncţia economică şi socială să-şi găsească ecoul şi în izolarea noastră culturală. Întreaga noastră cultură intelectuală şi morală occidentală a fost batjocorită şi călcată în picioare. Înregimentarea făcuse din noi un fel de maşini care să producă tot mai mult, indiferent de valoarea produsului. De a1c1 tristeţea care cuprinsese, până în adânc, România. Stalinismul ne tăgăduia radical personalitatea noastră specifică. Sistemul acesta nu ne luase doar libertatea, dar ne expropiase de noi înşine. Ne-a vulnerat în adâncul fiinţei noastre naţionale, a procedat la un genocid spiritual. Glasul nostru adevărat risca să se stingă cântând „Cântarea României", o parodie subculturală a creativităţii populare, de fapt un imn adus, pe scara naţională, unui megaloman semidoct. Se află aici un rău profund, ale cărui aspecte ar merita dezbătute mai pe larg, împotriva căruia este nevoie de o politică radical înnoitoare. În acest plan lucrurile stau astăzi chiar mai rău decât în materie economică şi socială. Ca să-şi regăsească locul ei legitim în Europa, România trebuie să redevină ea însăşi în planul valorilor celor mai înalte şi celor mai dăinuitoare. Să fiu bine înţeles: intrarea României în Europa, sub toate aspectele, nu înseamnă câtuşi de puţin renunţarea la ceea ce ne este propriu şi inalienabil. Fapt e însă că întreaga istorie a ţării stă dovadă că libertatea politică şi occidentalizarea, 194

adică

ridicarea ţării la nivelul ţărilor înaintate, au mers întotdeauna mână în mână. De câte ori România s-a apropiat de Occident ea a devenit o ţară democratică, eliberându-se de toate despotismele asiatice care o împrejmuiau. Dimpotrivă, de câte ori s-a rupt de Occident s-a cufundat în dictatură şi în totalitarism. Destinul României ca naţiune liberă şi modernă este indisolubil legat de orientarea ei spre Occident, îndeosebi spre Europa. Fireşte, nu este vorba, cum am mai spus, de a încerca să copiem servil Occidentul. Modernizarea ţării noastre trebuie să se înfăptuiască păstrând şi chiar accentuând caracteristicile noastre naţionale şi mai mult, dându-i în schimb Europei ceea ce ea nu are: partea noastră cea mai bună şi mai originală. Sunt printre cei care detestă calificativul de „bizantin" aplicat adesea vieţii noastre politice interne de către mediile occidentale. Trebuie totuşi să recunosc că există la noi ceva care transcende toate epocile şi care reflectă una dintre atitudinile noastre cele mai intime, un „specific naţional" care face ca România să nu fie pe deplin o ţară apuseană: nu .este decât o extensie îndepărtată a Occidentului într-un alt orizont şi într-o altă istorie, impregnată de altă esenţe; putem să le zicem chiar orientale, dar până şi orientalismul nostru ~e sui generis. Ştim bine cu toţii că tineretul de la noi şi din alte ţări post-comuniste, lipsit multă vreme de orice contact cu lumea dinafară, este dornic de a se bucura de acea cultură de masă pe care o reprezintă muzica 195

Libertatea ca datorie

pop americană, sau rap sau hard-rock sau oricare alta precum şi filmele, tot americane, de o anume factură; că umblă în blugi, că mestecă gumă, că dacă au destui bani, se dau în vânt după discoteci. Şi altele. Nu am nimic împotrivă, dar dacă numai asta ar însemna occidentalizare am cădea din lac în puţ. Sunt lucruri mai bune de făcut decât egalizarea aceasta la cel mai mic numitor comun, decât entropia aceasta culturală. Trebuie să propunem tinerilor şi alte idealuri, să le dăm şi alt aliment spiritual. Faptul că regimul lui Ceauşescu, cu toată mărginirea şi mediocritatea lui, n-a reuşit să secătuiască la noi resursele intelectualităţii stă dovadă că aceasta este una dintre cele mai profunde valori ale noastre. Trebuie însă să reintrăm, cu specificul nostru în circuitul înalt al culturii mondiale, cel al marilor idei, al metodelor înnoitoare, al mijloacelor moderne de informaţii ştiinţifice şi, îndeobşte, culturale. România trebuie sa-ş1 redobândească respectul de sine modernizându-se fără să se renege şi, cu o deschidere largă către lumea modernă, sa-ş1 recupereze trecutul într-o lumină nouă, să se înţeleagă pe sine într-un context istoric mai complex şi să-şi pună în valoare puterile din adânc, care nu sunt mici, într-un orizont mai cuprinzător. Să se purifice şi să se înalţe fără să se altereze. O să-l mai citez o ultimă oară pe Cioran, cel din „Schimbarea la faţă a României": ,,Toate etapele revoluţiei noastre - scria el acum multe decenii 196

Revenirea în istorie şi intrarea în modemitate

.trebuie să aibă un ţel: integrarea noastră în Istorie. Dacă nu vom izbuti să facem perceptibilă prezenţa noastră în ritmul universal, este zadarnic să ne mai chinuim: în fond orice comunitate omenească poate să-şi asigure o existenţă aproximativă. Trecutul şi prezentul României nu există decât prin voinţa noastră de bine. Se va naşte oare viitorul din avântul şi din dârzenia noastră? Dacă nu, să ne îngropăm sufletul în România de niciodată." Ceauşescu ne-a închis timp de peste douăzeci de ani în marginile noastre, într-o mândrie şi o exaltare naţională zgomotoasă şi falsă, într-un orizont rupt de marea istorie a lumii. Nu trebuie să ne mai întoarcem la asta niciodată. Nu trebuie să mai părem o fundătură a Europei cum am părut uneori, mai ales în ultimii ani ai dictaturii. Avem puterea să redevenim o ţară europeană, o ţară nu doar prosperă, ci şi civilizată, nu doar lib~ră de asuprire, ci liberă de a năzui către locul pe care îl merită ca membru cu drepturi depline al lumii libere. Reforma este, printre alte lucruri, şi o cale către afirmarea demnităţii noastre.

Fapte şi soluţii ale reformei Frecvent, în evaluările şi reevaluările pe care le fac, îmi revin în memorie secvenţe de la prima şedinţă a guvernului provizoriu. Ne aflam la 30 decembrie 1989 iar grijile celor care se întruneau atunci pentru prima oară depăşeau prin dimensiune şi prin răspundere chiar şi cele mai avântate închipuiri. De-a lungul întregii şedinţe am fost obsedat de ceea ce a devenit o dilemă fundamentală a întregului proces al tranziţiei. Cum să ne despărţim, cum să ne rupem de tot ceea ce a fost pentru noi mai tragic, mai umilitor, mai absurd, dictatura pe care cu numai câteva zile în urmă o înlăturasem. La încheierea acestei şedinţe am spus miniştrilor prezenţi: ,,Toţi dintre dumneavoastră aţi avut funcţii de conducere în anii anteriori, deci ori faceţi dovada că sunteţi competenţi şi cinstiţi ori vă discreditaţi."

ale

Anticipam astfel una din sursele principale care aveau să se acumuleze. Fiecare

dificultăţilor

199

Libertatea ca datorie

om este responsabil pentru faptele sale iar un om politic ar trebui să fie şi pentru promisiunile sale. După ce ajunge la înţelegerea legăturilor dintre faptele şi promisiunile cu care a plecat la drum îşi asumă răspunderea pentru ele. Acesta este poate momentul care explică rândurile şi gândurile ce urmează.

Era în 28 iunie 1990. Democraţia renăştea în Parlament, rezultat al votului popular din mai şi pornea la drum cu un guvern şi un program al reformei despre care se vorbea insistent şi în toate felurile dar nu întotdeauna limpede. Programul reformei - mă urmărea obsedant acest gând - trebuia să fie clar, trebuia să ofere, acelora care ştiau ce înseamnă economia de piaţă, o imagine clară a căilor prin care putem atinge acest obiectiv, trebuia să ofere tuturor o imagine despre calea pe care o avem de urmat. În fond mulţi, foarte mulţi oameni puneau o singură întrebare: când vom reuşi să devenim o ţară modernă sau, mai exact, când vom fi în rând cu ţările europene despre care cu toţii ştiau că au prosperitate, libertate şi democraţie. Programul de reformă pe care l-am prezentat atunci spunea limpede că este nevoie de o perioadă de doi ani, doi ani şi jumătate, pentru a crea cadrul legal (atât cel al mecanismelor de piaţă, precum şi cel politic) cadrul legal pentru această moderni7.are a ţării în democraţie, urmată de o perioadă de 4-5 ani pentru 200

Fapte $Î soluţii ale refonnei

a atinge un prim stagiu de modernizare al economiei noastre, cu alte cuvinte 6-7 ani care constituiau o primă etapă, fără. îndoială decisivă. Dacă ne aducem aminte, acum, că, între acel moment şi .plecarea, de la cârma ţării, a guvernului condus de mine au trecut doar 15 luni, atunci putem realiza că multe dintre neîmplinirile de astăzi pot fi puse pe seama perioadei scurte de care am dispus pentru a da viabilitate reformei iniţiate de noi. Şi să nu uităm că programul reformei a -fost aprobat de Parlament cu un vot cvasiunanim, fără împotriviri, ca şi cum, în fine, regăseam o unitate românească raţională, după atâţia ani de falsă unitate totalitară. Dacă mă gândesc bine trăiam o stare euforică, după ce numai cu două săptămâni înainte trecusem printr-o atât de grea încercare a fragilului nostru început de libertate: 13-15 iunie 1990 - împărţirea în două tabere politice învrăjbite, oribilele urmări ale asmuţirii unor cetăţeni împotriva altor cetăţeni ai aceleiaşi patrii, acum eliberate de regimul totalitar. Toate acestea păreau pe cale de a fi depăşite, lăsând locul unor mari speranţe. Însă realitatea era alta. Eram încă departe de a stabili o relaţie funcţională între libertatea socială şi liberalizarea economică. Prea multe dintre structurile şi mentalităţile vechiului regim mai dăinuiau încă. Şi ne lipsea încă, pentru ducerea la capăt a reformei, o voinţă politică generată de un solid consens naţional. Iar economia nu mai putea să funcţioneze aşa cum funcţionase în cele 6 luni de după revoluţie. Totuşi românii sperau, 201

Libertatea ca datorie

dar sperau cu sentimentul mai mult sau mai puţin confuz că putem continua aşa, bucurându-ne de libertăţile şi de înlesnirile dobândite, fără să procedăm la o restructurare radicală, al cărei cost social nu putea fi decât mare: şomaj, creşterea preţurilor la nivelul realităţii lor economice. Claritatea programului nostru nu însemna, în sine, şi înţelegerea dificultăţilor ce aveau să urmeze. Poate nici pentru noi această înţelegere nu era completă, fiindcă dacă ne-ar fi fost limpede care sunt dificultăţile şi cât de greu vom putea menţine linia reformei, probabil că efortul nostru de a e~plica actele şi faptele reformei ar fi fost mai mare. Acest demers era evident·obligatoriu dar, din păcate, nu 1am făcut cu mijloacele cele mai potrivite şi nici la timpul potrivit. La câteva zile după preluarea funcţiei de prim-ministru, un ziarist american mă întreba: ,,Sunteţi gata să conduceţi?" Adică sunt pregătit pentru a exercita eficient şi hotărât guvernarea? I-am răspuns că da, sunt pregătit cu armele raţiunii, ale voinţei proprii şi ale sprijinului politic pe care tocmai îl obţinusem. Ne lipsea, mie şi echipei mele, practic total experienţa jocului politic, a înnodării firelor necesare, care însă veneau din ghemuri de interese difel'ite. Nu exista o clasă politică devotată ideii de a îmbrăţişa fără rezerve sistemul democratic. Şi nu puţini erau, cum mai sunt, printre noi, nostalgicii vechilor stări de lucruri şi a vechilor privilegii.

202

Fapte $i soluţii ale reformei

Prima lege a reformei era şi cea mai importantă. Legea regiilor autonome şi societăţilor comerciale, cunoscuta Lege 15/1990. Imediat după ce proiectul a fost trimis Parlamentului am fost surprinşi de un atac virulent al domnului Bârlădeanu împotriva acestei legi. N.i meni dintre specialişti nu a fost înşelat de populismul argumentării. Aveam de a face cu reacţia unui slujitor al economiei de comandă care se exprima împotriva restabilirii principiilor economiei de piaţă. Între altele am fost şi probabil vom mai fi acuzaţi că am trecut pripit, fără o pregătire serioasă, la liberalizarea preţurilor. Trebuie spus că această temă începuse să fie examinată încă din aprilie '90 în guvernul provizoriu, odată cu prezentarea schiţei de tranziţie spre economia de piaţă . De atunci n-a existat practic şedinţă de guvern la care să nu întoarcem pe toate feţele tema liberalizării preţurilor. Pentru a înţelege acest lucru, reproduc câteva schimburi de replici de la şedinţa guvernului din 13 septembrie '90:

Theodor Stolojan (ministrul finanţelor).· ,,Îmi pare rău că trebuie să încep prin a spune un lucru comun, banal, adică să repet că liberalizarea preţurilor este problema numărul 1 a reformei. Insist de asemenea pe ideea informării la timp şi corecte a populaţiei. Totuşi, cum se vede la televiziune, toată lumea s-a concentrat pe problema aceasta a preţurilor. E firesc, 'este problema cea mai d.ureroasă. " 203

Libertatea ca datorie

l1

I

I li

Petre Roman: ,, Trebuie să ţinem seama de acest fapt. Ar li cazul ca instrumentele logistice să se afle în mâna noastră. " Theodor Stolojan: ,,Este o răspundere de care trebuie să fim conştienţi cu toţii. " Petre Roman: ,,Avem altă şansă?" Anton Vătăşescu(ministru.l de stat) : ,,Această reformă a preţurilor este inevitabilă, Toţi trebuie s-o înţeleagă. Este punctul cel mai sângeros al reformei, este Iunia noastră de sinucigaş. " Petre Roman: ,, Vă consult dacă sunteţi de acord să dăm gongul. Domnul Severin ar putea chiar din această seară să anunţe la televiziune. " Theodor Stolojan: ,,Eu zic să-i dăm drumul începând cu 10 octombrie. Să mai clarificăm unele lucruri, să vedem şi unele reacţii. " Petre Roman: ,,Asta nu înseamnă să nu pregătim terenul de pe acum Toa.te detaliile trebuie luate în considerare. Dar trebuie să alegem între a avea magazine goa.le şi bani în buzunar şi magazine pline, cu riscul de a avea preţuri mari, inaccesibile pentru o parte a populaţiei, o parte deloc de neglijat. Aceasta-i dilema. " După îndelungi dezbateri, a fost necesar să formulez următoarea concluzie: „Ne temem pentru soarta noastră? S-o spunem fără echivoc! Cine crede că s-a aşezat în fotoliul ministerial pentru multă vreme, s-a înşelat. O să fim măturaţi şi gata. Dar cel puţin să fim cu ·conştiinţa împăcată, şi anume că ceea ce am gândit şi

Fapte $i solu/ii ale rcfonnci

ceea ce am făcut a împiedicat" întoarcerea la ce a fost, întoarcerea la comunism. Acesta trebuie să fie mesajul nostru„ indiferent de consecinţele pe plan individual în ce ne priveşte. " Aversiunea sau pura incapacitate a forţelor conservatoare de a înţelege procesul reformării economiei a influenţat grav aplicarea măsurilor decise de guvern, au dat sentimentul că întreprinderea poate continua să fie condusă fără a calcula efectele producţiei, fără acoperire de piaţă. A continuat în noi domnia lui „lasă-mă să te las" şi a lui „lasă că merge şi aşa", nenorociri moştenite din economia ceauşistă. Ne aflam permanent în bătălie deschisă pentru promovarea în Parlament a legilor reformei şi în lupta surdă de uzură cu rezistenţele aparatului, rămas în cea mai mare parte dependent sau chiar devotat vechilor structuri. Şi astfel guvernul a suferit o eroziune a credibilităţii sale mai rapidă decât instalarea progresivă a noilor reguli de conducere economică. Într-o şedinţă de guvern de la finele anului '90, tumultoasă şi dificilă prin faptul că miniştrii se simţeau stânjeniţi, împiedicaţi în acţiunea lor în sensul reformei, spuneam următoarele: „Aplicarea reformei se dovedeşte o iluzie cât timp cei ce sunt răspunzători nu au capacitatea şi uneori nici dorinţa să o Iacă. Aceasta impune includerea componentei de schimbare a aparatului de comnadă la toa.te nivelele. Indiferent de cât de greu va li să construim acest aparat nou, ne vom 2_!)5

204

,.•

,,,.

··,,

,i,;~~;~

' ~

Libertatea ca datorie menţine fără şovăire

pe poziţia de a face să vma către reformă oamenii cei mai capabili cu pregătirea şi deschiderea adecvate aplicării reformei. " Capabil şi receptiv, guvernul a fost hotărât să se bată pentru reforma propusă, dar nu a fost şi bine implantat politic. În aceste condiţii descătuşarea energiilor şi a iniţiativei libere a cât mai multor cetăţeni nu s-a produs în ritmul în care reforma a realizat paşii legislativi, adică în ritmul în care noul sistem era aplicat prin legile votate în Parlament. Acţiunile

consistente ale guvernului în direcţia susţinerii economiei „dure", a aceleia de care depinde starea materială a ţării şi a populaţiei, au fost adesea golite de conţinut în timpul aplicării lor. Pentru controlul inflaţiei trebuia intervenit asupra consumurilor materiale, îndeosebi la energie şi materii prime. Între pârghiile gestiunii preţurilor guvernul nostru a susţinut unificarea cursurilor de schimb ale monedei naţionale. Dar, pentru a nu accelera inflaţia - alta decât cea corectivă - pentru a proteja competitivitatea, în iunie 1991 am perfectat cu Fondul Monetar Internaţional un aranjament special de susţinere a cursului unic care prevedea, între altele, ca preţul intern al carburanţilor şi combustibililor pe întreaga economie şi pentru populaţie să poată fi redus prin costuri mai mici ale producţiei interne. Acest aranjament era întărit în planul politicii industriale de un puternic sprijin

206

Fapte $i soluţii ale refoanei

guvernamental pentru retehnologizarea industriei petrochimice şi celei energetice. Schema gândită de guvern se îndrepta spre o certă reuşită, probată de sprijinul instituţiilor 'f inanciare internaţionale în valoare de 1,2 miliarde dolari pentru operaţiunea unificării cursului de schimb, numită convertibilitatea internă a monedei naţionale . Această măsură, decisivă pentru relansarea economică internă şi articularea cu investiţii străine de capital (îndeosebi echipamente şi tehnologii), a fost prevăzută din punct de vedere tehnic, pentru ziua de 27 septembrie 1991. Pe 24 s-a declanşat mineriada. Au fost mânaţi cu perfidie şi ură împotriva guvernului, mineri care nu aflaseră nici măcar despre faptul că delegaţia sindicatului lor încheiase un acord cu o echipă a guvernului condusă de Eugen Dijmărescu, încă din 20 septembrie. Un recunoscut specialist în materie de finanţe, fost ministru în mai multe guverne ale Franţei, dl. Lionel Stoleru, de origine română, scria câteva zile după eliminarea guvernului nostru că nu poate fi considerată o pură întâmplare concomitenţa celor două evenimente: mineriada cu trei zile înainte de o măsură decisivă a reformei. Au trecut de atunci aproape trei ani şi încă nu s-a ajuns la convertabilitatea reală a leului. Mineriada a frânt voinţa politică a reformei şi a îndepărtat credibilitatea ţării din cercurile finanţelor internaţionale. Confuzia în politica economică a crescut şi mai mult. 207

Fapte $i soluţii ale reformei

Libertatea ca datorie

A devenit tot mai neclar faptul că ţelul reformei este de a crea o economie în care funcţia dinamică revine sectorului privat, iar destinul României trebuie condus către obiectivul esenţial modernizarea naţiunii române prin convergenţa cu lumea liberă şi dezvoltată. Reintegrarea ţării noas~e în lumea liberă înseamnă, în ultimă instanţă, revenirea în această lume cu un statut care să risipească orice îndoieli şi să inspire o trainică încredere în destinul României, în hotărârea ei de a deveni un stat cu adevărat liber, cu o economie de piaţă sănătoasă şi prosperă.

Desprinderea de trecut prin clădirea unei Românii mo_d erne este o lucrare ce izvorăşte obligatoriu dintr-o viziune politică concretizată într-un proiect politic. Iar acest proiect trebuia să reuşească, el fiind singura garanţie posibilă pentru o orientare pozitivă a efortului naţional. Ideea acestui proiect mi-a dat curaj şi forţă în toate împrejurările dificile ale tranziţiei, în momentele contestărilor politice şi sociale, precum şi în lupta pentru a impune prezenţa efectivă a României pe arena internaţională.

Regimul comunist şi îndeosebi cel ceauşist au adaptarea economiei româneşti la noile adevăruri ale modului de a produce eficient din lumea capitalistă. România, mai mult decât „surorile de suferinţă" din imperiul sovietic, a ratat cele trei mari mutaţii revoluţionare de după război: revoluţia tehnologică, inclusiv cea din agricultură, făcut imposibilă

208

din anii '60, revoluţia energiei ieftine din anii '70 şi revoluţia informaticii din anii '80. Să ne aducem aminte că nici măcar varianta perestroika nu a fost acceptată de dictator, fiind privită ca o evoluţie prea liberală, neconformă cu principiile socialismului autentic. Astfel, reforma - economică, politică, socială a început în condiţiile unui mecanism economic aberant, într-o societate bolnavă prin absenţa culturală, deci cronică a oricărui curent de respiraţie liberă. În chiar anul revoluţiei apăreau în „Scânteia" accente furioase împotriva informatizării economiei, a „dezumanizării" prin pierderea contactului cu producţia manuală. Tehnica era privită din unghiul maşinismului de la finele secolului trecut. Nemaiţinând pasul cu performanţele din lumea capitalistă cu aportul şi necesitatea sectorului de serv1c11, organismele de planificare economica măsluiau cu disperare calculele de eficienţă economică reală.

Lovindu-se de această realitate, rămasă la un nivel atât de scăzut, atât de ineficient organizată, mia venit adesea în minte caracterizarea făcută de Nicolae Georgescu-Roegen într-o scrisoare pe care mi-a adresat-o în mai 1990:

„Problema cu care ne confruntăm (In Romli.nia - n.n) poate fi ilustrată, prin ceea ce avem de făcut, de salvat şi de pus cap la cap, ca lucrurile rămase după trecerea unui uragan. O asemenea distrugere nu necesită teorie, doar un bun simţ 209

Libertatea ca datorie

gospodăresc, adică naţional, dublată de

o bună administrare la nivel o conducere politică demnă de încrederea totală a maselor. " Aşadar, condiţiile economice simple ale tranziţiei la economia de piaţă trebuie abordate cu tot pragmatismul şi cu modestia proprii omului gospodar, ţinând seama că ele conduc la reuşita sau insuccesul tranziţiei. Reforma nu aparţine niciodată trecutului, lucrurilor definitive, total decise; ea aparţine incertitudinii şi conflictului din prezent. Căci problema problemelor în tranziţiile spre economia de piaţă în democraţiile în formare nu este atât reunirea unui număr de condiţii de bază, teoretice, ale tranziţiei, cât faptul că aceste democraţii de-abia născute trebuie să facă faţă crizelor ce au dus la eliminarea regimurilor precedente, nedemocratice, totalitare. · Se spune că la începutul reformei, poate chiar în perioada guvernului provizoriu, aş fi afirmat că industria românească este o grămadă de fiare vechi. Este doar un amănunt din mreaja de intrigi şi diversiuni politice împotriva guvernului reformei. Şi este semnificativ faptul că duşmanii reformei s-au folosit de acest zvon nu în perioada guvernării, ci în 1992, înaintea campaniei electorale. Ea a fost lansată atunci, în mod evident, cu o intenţie electorală. E uşor de dovedit că această acuzaţie este falsă pentru că, vă reamintesc, în 4 ianuarie 1990, la o şedinţă a guvernului privitoare la ceea ce aveam de făcut ca guvern provizoriu am lansat conceptul 210

Fapte $Î soluţii ale refonnei retehnologizării,

iar mai târziu un program întreg al retehnologizării. Or, fireşte, nu puteam să retehnologizăm un morman de fiare vechi. Ceea ce am spus ulterior când am început să construim programele de restructurare a diferitelor sectoare ale industriei, s-a referit la o realitate dureroasă, anume aceea că sub Ceauşescu s-au dezvoltat unele industrii în mod absurd, construind utilaje care n-au funcţionat niciodată. Şi atunci am arătat că aceste utilaje, care sunt fiare noi, au calitatea de fiare vechi. Acest lucru îl ştiu toţi oamenii din industrie, pentru că în aproape toate sectoarele industriale, întreprinderile erau obligate să cumpere utilaje despre care ştiau cu precizie că vor fi inutilizabile. Erau utilaje făcute după „indicaţii" şi nu în urma unui proces normal de proiectare şi de testare, pe bază de eficienţă şi randament. De altfel, ca şef de catedră la politehnică şi, în consecinţă, ca membru în aşa numitele acţiuni de asistenţă tehnică ale industriei, în industria minieră îndeosebi, dar şi în sectorul de depoluare şi de gospodărire a apei, am avut prilejul de multe ori să _ văd asemenea utilaje, care grevau foarte mult starea financiară a acelor întreprinderi, tocmai pentru că pur şi simplu ele trebuiau amortizate fără ca să producă. · Căutarea continuă a competitivităţii pune o problemă de finalitate; până unde această. căutare se rezumă la a câştiga mai mult de către cei care sunt mai capabili în dauna acelora care pierd fiindcă nu fac faţă? Dacă acest principiu se înscrie într-o 211

Fapte $i soluţii ale refonnei

Libertatea ca datorie politică generală

de

creştere economică,

de creare de locuri de muncă şi de avuţie, de cooperare şi de solidaritate, căutarea acelei competitivităţi poate fi asumată social, căci ea se conduce după o logică a locurilor de muncă şi a calităţii muncii. Eficacitatea muncii nu se întemeiază neapărat pe o scădere a protecţiei sociale a muncitorilor, ba chiar dimpotrivă. Un exemplu este semnificativ; compania Volkswagen a reuşit să intre pe piaţa automobilelor din Cehoslovacia, preluând firma Skoda, în competiţie cu Renault, pentru că, de la bun început, au fost evidente avantajele sociale oferite de Volkswagen, avantaje privind durata timpului de muncă, nivelul salariilor, calificare şi garanţia locului de muncă. De aceea salariaţii cehi au văzut imediat diferenţa şi au făcut o presiune puternică pentru ca Volkswagen să câştige licitaţia, să obţină piaţa.

Salariaţii

au nevoie de întreprindere. Acest foarte repede în faţa crizei şi a şomajului. Însă, în condiţiile actuale, în care concurenţa internaţională este extrem de acerbă pe calitatea produselor şi pe adaptarea rapidă la cererea pieţei, se poate constata uşor că şi întreprinderea are, mai mult ca oricând, nevoie de salariaţi. Pentru că, salariaţii sunt aceia care asigură eficacitatea economică prin inovare şi adaptare rapidă la evoluţii; aceasta se face prin valorificarea resurselor umane. Cu cât mâna de lucru este mai puţin calificată, cu atât mai lungă este adaptarea, deci mai lucru ei l-au

212

înţeles

mare pierderea la nivelul eficacităţii economice în cadrul concurenţei internaţionale. Este limpede: numai libertatea economică poate asigura eficacitatea. Dar această libertate nu trebuie să genereze efecte insuportabile pentru cei mulţi. Dacă veniturile acumulate într-un sistem economic dat sunt câştigate de prea puţini oameni iar, pe de altă parte, pierderile înregistrate provin de la prea mulţi oameni, acest sistem nu este aşezat pe un minimum de principii etice, care ţin de esenţa democraţiei.

Democraţia,

acolo unde ea există stabil, este rezultatul unui lung proces de acomodare, la fel cu marile pasiuni care, printr-o reciprocă aşezare înţeleaptă, devin legături indestructibile. Faptul că pe această cale se stabileşte un compromis este dovada eficacităţii principiului concilierii şi acomodării. Climatul competiţional în care ele se desfăşoară asigură ierarhizarea corectă a valorilor şi astfel mai multă eficienţă deciziilor importante pentru întreaga societate. A existat iniţial în Vest opinia potrivit căreia suferinţa în tranziţie este obligatorie, binefacerile sistemului occidental sunt „meritate" abia în urma unei perioade de şomaj masiv şi de mizerie. Or, riscurile unei asemenea crize sunt mari. În loc să se avanseze în transformarea economiei, se poate ajunge ca însăşi reforma - ca instrument al reconstrucţiei reale şi sănătoase, împreună cu elementele guvernării raţionale - să fie înlocuită 213

Libertatea ca datorie

printr-o guvernare a vorbelor şi acţiunilor fără fond, din care sunt practic excluse inteligenţa şi competenţa.

Pe o asemenea cale, a vorbelor multe şi goale, a propagandei construită pe imagini colorate în roz şi pe cifre deturnate de la substanţa lor economică şi returnate în demonstraţii demagogice, vedem astăzi cum poate să reapară tentaţia puterii pentru putere, în dispreţul realităţii şi împotriva dreptului la alternativă. Regimul actual, căruia nu i se văd şi nu i se întrevăd rezultate pozitive încearcă să se impună prin obosire, prin uzură, prin lehamite.Falsele nădejdi pe care le propune se transformă pe zi ce trece în pierderea speranţei oricărei alternative. Atenţia opiniei publice, ca şi a multor oameni politici, este atrasă bolnăvicios spre efecte secundare ale tranziţiei şi reformei, care, netratate la vreme, se acumulează în centrul de greutate al îngrijorării sociale, în timp ce obiectivul fundamental - reforma se trimite la periferie de către chiar aceia chemaţi să o înfăptuiască. Toate canalele de informare veghează la dezvăluirea şi condamnarea maladiilor tranziţiei: corupţia, preţurile galopante, şomajul, insecuritatea socială. Dar toate acestea există şi sunt în creştere tocmai datorită pasului împiedicat al reformei. Să mă refer acum la corupţia percepută ca atare din perioada guvernării noastre. Aş recurge - şi aici - la redarea unor fragmente din discuţiile pe care le-am avut deseori în şedinţele de guvern pe tema adică

214

Fapte $i soluţii ale refonnei

combaterii corupţiei. Replicile care urmează au avut loc la 1 septembrie 1990: Petre Roman:,,Noi, cu toţii, suntem de acord că - într-o societate în care există libertate economică - trebuie asigurat dreptul oamenilor de a se îmbogăţi. .. Ori, noi ne trezim cu oameni care acumulează bunuri enonne pe căi ilegale - şi ei consideră că nidodată nu vor fi sancţionaţi de nimeni." justiţiei): Victor Babiuc (ministrul „Infracţiunile de corupţie pot fi stopate nu numai prin asprimea sancţiunilor, d şi prin acordarea unui caracter de urgenţă în urmărirea şi judecarea celor care săvârşesc asemenea fapte. " Ion Aurel Stoica (ministrul de stat): „Procedura de urgenţă se impune în toate aceste cazuri, având - bineînţeles - grijă să se asigure necondiţionat dreptul la apărare. " Adrian Severin (ministru, asistent al primului ministru): ,,Se impune şi instituirea unui anumit control asupra veniturilor. Este, în fond, o problemă de fiscalitate, aşa cum se petrec lucrurile în toate ţările cu economie de piaţă. Ar fi cazul să mărim şi sancţium1e prevăzute în Legea 12. " Petre Roman: ,,Legea aceea a lui Ceauşescu privind veniturile ilidte n-a deranjat pe nici unul dintre rechinii man'; a ajuns - mai ales - la oamenii obişnuiţi care -până la urmă - au justificat veniturile. Trebuie să ţinem seama de percepţia populaţiei faţă de actele de corupţie în noile împrejurări. " 215

Fapte şi soluţii ale reformei

Libertatea ca datorie

Revenind la consideraţiile prezentate înainte de inserarea acestui schimb de replici, trebuie să facem următoarea constatare: corupţia, atât în sensul obţinerii de avantaje prin mită sau trafic de influenţă cât şi, mai ales, prin deturnarea sau utilizarea de fonduri publice în interes personal s-a întins ca o pecingine. Deja la finele anului 1990 lansam un avertisment, conceput şi ca o ameninţare la adresa unor directori de întreprinderi de stat care îşi formau societăţi proprii, private, având ca obiect de activitate domeniul în care funcţiona întreprinderea. Îşi însuşeau astfel tot ce mai rămăsese bun din acea întreprindere. Nu numai că asemenea tip de activitate ilicită nu a fost stopat şi eliminat, ci dimpotrivă, ca efect al incoerenţei din politica economică şi îndeosebi al favoritismelor politice oferite de actuala putere, aceste fărădelegi ale „noului mecanism" economic s-au înmulţit şi s-au întărit.

fel, simple operaţiuni comerciale intermediare pe bază de comision, uneori nici măcar declarat organelor fiscale, au permis formarea unei clase numită pe bună dreptate „a îmbogăţiţilor de La

război".

ca valoare supremă a unei soci~ăţi sănătoase, a pierdut din capacitatea ei . de a reclădi speranţa. Imaginea ei bună s-a înceţoşat în negura faptelor necinstite zilnice, a corupţiei evidente şi nepedepsite. Reţeaua de interese economice ţesută prin cămările de provizii ale Munca, munca

216

cinstită.

regimului trecut, care s-a menţinut şi reînchegat după revoluţie, a fost caracterizată ca mafiotică. Şi, ca orice mafie, ea ştie să se protejeze de privirile opiniei publice. O adevărată perdea de ceaţă a fost lansată prin insinuarea ticăloasă şi perversă a acuzaţiilor de corupţie la adresa guvernului nostru, a principalilor protagonişti ai reformei. S-au folosit armele dezinformării, puse la dispoziţie cu „generozitate" interesată de cercurile- politice ale vechilor structuri. Aceste cercuri s-au folosit de faptul că cei mai mulţi dintre noi, marea masă a poporului, nu cunoaşte sensul şi direcţia noilor reglementări în materie de iniţiativă liberă. Şi nu le cunoaşte pentru că puterea actuală nu doreşte acest lucru, preferând să vadă cum concepte ca acela de democraţie, de libertate civică şi economică se degradează în mentalitatea celor mai mulţi. Un exemplu la fel de grăitor îl constituie cercul vicios în care a intrat procesul de privatizare prin semnalele de alarmă trase în }:lisputa subevaluare-supraevaluare a patrimoniului. In fond, acest proces decisiv, pentru a da o şansă concretă relansării economice şi acumulării interne este împiedicat în principal de lipsa unei autentice voinţe politice, nu atât de obstacole birocratice sau încercări, de altfel nu puţine, de a dobândi, cât mai uşor, părţi de proprietate. Este necinstit ca cineva, din partea guvernului sau a partidului politic ce l-a format, să acorde 217

Fapte $i soluţii ale rcfonnei

LibeJ1.atea ca datorie

sprijin tocmai acelora care au spus nu privatizării, nu investiţiilor străine de capital, nu împrumuturilor externe. Admiţând, ca ipoteză de lucru, că acele forţe politice ale celor trei nu menţionaţi mai sus ar constitui o alianţă politică raţională pentru formarea unei majorităţi parlamentare, rezultatul nu poate fi altul decât cenzurarea paşilor în direcţia reformei. În fapt, marea privatizare nu a început încă, nemaiexistând acum opţiunea economica fundamentală pentru realizarea unui sector privat mai important ca .mărime decât cel public, de stat. Astfel, ,,responsabilii" noştri de astăzi, care decid politica economică, se înfundă din nou în hăţişul metodelor proprii economiei centralizate. Îmi amintesc cum deschiderea dezbaterilor din Parlament asupra proiectului legii privatizării societăţilor comerciale a determinat, aşa cum era firesc, luări de poziţii şi discuţii aprinse, puncte de vedere extrem de diverse, dar şi acuzaţii şi atitudini vehemente, acestea din urmă nefireşti dacă ţinem seamă de felul în care a evoluat procesul de elaborare a proiectului legii. Regretabil este faptul că s-a ajuns ca unele grupuri parlamentare - să părăsească dezbaterile. la vremea aceea, Ca · prim-ministru reprezentam implicit pe cei ce au iniţiat şi promovat acest proiect şi de aceea mă simt dator să subliniez câteva lucruri. Ele sunt certe şi arată fără putinţă de tăgadă că am procedat corect în raport de angajamentul asumat în faţa cetăţenilor şi a 218

Parlamentului prin Întreaga elaborare,

programul de guvernare. făcută cu incontestabilă competenţă şi abnegaţie, a dus în final la o lege a privatizării de obârşie românească, la care şi-au adus o contribuţie şi experţi străini. Acest lucru era şi necesar şi util pentru că o astfel de privatizare constituie un proces complet nou pentru noi. De la bun început munca de elaborare a fost deschisă atât formaţiunilor politice cât şi specialiştilor. În diferite instanţe şi momente, asupra proiectului s-au pronunţat cei mai reputaţi economişti români, cu o covârşitoare majoritate în mod favorabil. După elaborare s-au primit aprecieri şi unele recomandări de la instituţii guvernamentale, universitare sau financiare din ţări ca Germania, Franţa, Italia, SUA, Marea Britanie. În toate aceste aprecieri, din ţară şi din străinătate se sublinia un lucru de maximă importanţă: această lege avea darul de a conţine nu intenţii ci o schemă concretă pentru a realiza privatizarea, în concordanţă integrală cu Legea 15/1990, aşa cum .a fost ea aprobată, fără nici o împotrivire, de Parlamentul României. Privatizarea acelei părţi din sectorul economic neagricol constituit de societăţile comerciale reprezintă, după opinia tuturor forţelor politice reprezentante în Parlament, cheia de boltă a iniţiativei şi a libertăţii economice, pentru însănătoşirea grabnică a economiei, pentru o şansă reală oferită oricui vrea să facă mai mult şi mai bine. Cu acest gând s-a procedat la elaborarea proiectului. 219

Libertatea ca datorie

Întregul proces de elaborare a proiectului de lege a început, practic, în luna septembrie 1990; dezbaterile în comisiile de specialitate ale cu participarea directă a Parlamentului, formaţiunilor din opoziţie şi audierea specialiştilor şi experţilor au început imediat după depunerea proiectului la data de 7 iunie 1991, desfăşurându-se pe parcursul a patru săptămâni; numărul total de amendamente s-a ridicat la 160 din care 50 % ale opoziţiei; din acestea, jumătate au fost sub diferite forme însuşite de comisiile parlamentare iar celelalte, chiar dacă nu au fost preluate, au putut fi discutate în plen. Aşa stând l~crurile, sunt nevoit şi acum să resping acuzaţia, pe cât de neadevărată pe atât de periculoasă, că legea nu protejează patrimoniul naţional supus privatizării. Această acuzaţie lansată la acea vreme este inadmisibilă şi pentru că în multe cazuri cea mai puternică valoare a întreprinderilor o constituie potenţialul de înaltă calificare al oamenilor, cu întreaga lor capacitate de muncă şi creaţie. Şi acum ca şi atunci am convingerea că pentru cei ce au elaborat proiectul de privatizare, mai presus de orice a stat gândul: să ştim şi să controlăm fiecare pas al privatizării. Finalitatea aplicării legii ar fi însemnat o nouă aşezare a proprietăţii în ţara noastră, care să asigure protecţie şi avantaje populaţiei, să asigure protecţia patrimoniului economic şi crearea unei veritabile pieţe financiare a profitului. 220

Fapte $i soluţii ale rcfonnci

În cursul perioadei de dezbateri asupra proiectului în Parlament a avut loc o întâlnire cu toţi liderii grupurilor parlamentare şi ai partidelor reprezentate în cele două Camere, în încercarea de a depăşi momentul de tensiune creat de refuzul unor partide de a continua discuţiile pe marginea acestui proiect. Cu totul surprinzător, în ciuda caracterului pozitiv al discuţiilor, au urmat unele declaraţii nefondate şi, în mod vădit, pripite, ale unor reprezentanţi ai opoziţiei. Acest episod a constituit, pentru cei implicaţi în elaborarea şi susţinerea procesului de reformă în ţara noastră, un motiv în plus pentru a ne determina să credem că, atunci când dorim cu adevărat să dăm viaţă unui gând comun, putem convinge prin forţa raţiunii şi argumentelor şi acceptând ceea ce este bun, indiferent de autor. Ca om politic, rămân credincios ideii că „dacă politica nu-i ajută pe cei care muncesc, nu există democraţie", după cum se arăta nu demult în cel mai mare cotidian din SUA. În ţara noastră, primul gând despre oamenii care muncesc se îndreaptă către ţărani. Este firesc să fie aşa. Ne îndeamnă într-acolo originea directă sau mai îndepărtată a celor mai mulţi dintre noi. Ne inspiră opere artistice naţionale a căror autentică valoare vine din tradiţia muncii şi vieţii la sate. Ne obligă faptul că hrana la noi încă se obţine, cu multă trudă, din munca pământului. Nu demult însă, elaborând o lucrare pe care o socotesc importantă pentru ceea ce cred eu, ca om politic, 221

Fapte $i soluţii ale rcfonnci Libertatea ca datorie

„Reintegrarea României în lumea liberă", am studiat cu de-amănuntul tendinţele economiei româneşti în perioadele interbelică şi comunistă. O concluzie se impune cu claritate. În ambele perioade, principala sursă de acumulare internă a fost munca ţărănimii. În ambele perioade, puterea de cumpărare a ţărănimii a scăzut grav pe parcursul desfăşurării unor politici de industrializare care - amară ironie a soartei - nu au dat roade tocmai acolo unde ar fi fost mai uşor de obţinut: în agricultură. De aceea, gândul şi obiectivul nostru au fost nu doar de a face să renască simţul de proprietate, de a da ţăranilor pământul, ci şi de a reda ţărănimii acea demnitate care a fost prea adesea călcată în picioare. Demnitatea muncii ţăranului ar fi însemnat ca, în perioada celei mai spectaculoase creşteri a randamentelor agricole din lumea dezvoltată, datorată· revoluţionării agronomiei şi tehnicii din anii '60, să se creeze şi în ţara noastră bazele unei agriculturi modeme. Dimpotrivă, colectivizarea la noi a fost împinsă până la absurd, fapt dovedit de aducerea ţăranului în stare de „pălmaş", deposedat ·de pământ şi cu totul dependent de stăpânii zilei. Astăzi reapar opinii, exprimate şi mai ales susţinute chiar şi de unii specialişti în agricultură, care critică noua aşezare a proprietăţii asupra pământului pentru faptul că, aşa cum era ea, colectivistă, vechea formă de organizare concentrată ar fi mai eficientă. Trecând peste adevărul că, în proiectul Legii fondului funciar, guvernul nostru

propusese o limită de 20 ha, faţă de 1O ha cât s-a aprobat în Parlament, trebuie să arătăm clar: concentrarea exploatării agricole prin confiscarea pă~ântului a fost un dezastru. După 25 de ani de a~cultură colectivizată, ceea ce a produs mai bine regrmul ceauşist a fost minciuna gogonată, minciună ~ nu s-a m_ai ~ăzut. Ne mai amintim - nu se poate sa nu ne ammtrm - de faimoasele recolte record" din anii 1988 sau 1989, de 27 şi respectiv 40 ;ilioane tone_ de cereale, care în realitate s-au dovedit a fi maxrmum_1~,9 milioane tone. În 1991, producţia de ce~~ale a ţaru, cu toate convulsiile legate de aşezarea non structuri de proprietate, a atins 19 milioane tone. . Pe când în lumea dezvoltată producţiile cerealiere au crescut de 5-6 ori faţă de nivelul antebelic, în România media lor a înregistrat O creştere de numai 20-25 %! _ .. E adevărat şi pe deplin logic că în 1990 şi 1991 !arann, după ce au putut acumula cantităţi 1nsemnate de ~e~eale, le-a~ păstrat cu sfinţenie, ca pe ~n dar _n~ma1vazut dupa atâţia ani de confiscare sistematica a roadelor muncii lor. S-a turnat multă demag~?i~ .~.e tema agriculturii „dezorganizate", a „nespn11rur11 acestei ramuri de bază a economiei. Pe câ~~' în anul 1990, guvernele provizoriu şi apoi cel l~~trm au al~at. direct agriculturii în jur de 500 m1~1oane_ dolan, iar la discutarea în Parlament în n01embne al aceluiaşi an a cheltuielilor valutare făcute de guvern mi s-a reproşat că n-am alocat mai mult, că n-am realizat un mai mare împrumut extern 223

222

Libertatea ca datorie

pentru consumul populaţiei, în anul electoral 1992 s-au dezlănţuit critici pe cât de agresive, pe atât de propagandistice pe tema „ce ~ţi făcut cu. bani~ d~n rezerva valutară moştenită?". !nalţi funcţ1onan din Ministerul agriculturii, care au utilizat fără scrupule demagogia lui „într-o ţară ca a noastră este inadmisibil să importăm cereale", incapabili de altceva decât de supuşenia făţarnică la „indicaţii", tot dânşii elaborau prin 1991 groase documente în atenţia primului-ministru, argumentând iresponsabil deschiderea de importuri masive şi de tot felul: de la cereale la ulei de floarea-soarelui şi zahăr, de la vaccinuri la substanţe proteinice. Dacă faţă de blocajul parlamentar al pachetului de legi pentru agricultură . trimis Parlamentului încă din octombrie 1990, care include şi legile cadastrului, agenţiei pentru amenajarea rurală, arendei şi societăţilor comerciale agricole, nu am găsit remediul, faţă de blocajul în administr_a~e~ agriculturii, rezultat din perpetuarea mentahtaţu centralizate, guvernul nostru decidea la 14 septembrie 1991 o acţiune de amploare. Se prevedea transferul fără plată a maşinilor şi utilajelor agricole în favoarea noilor proprietari agricoli, aflaţi sau nu în asociere, formarea creditului agricol, formarea unei societăţi comerciale specializate în produse petroliere pentru lucrările agricole,. crearea camerelor agricole pentru reprezentarea intereselor noilor proprietari de pământ, crearea unor sisteme comerciale moderne pentru integrarea operaţiunilor 224

Fapte $i soluţii ale reformei

de industrializare şi comercializare a produselor agricole. Acest pachet de măsuri nu a fost pus în aplicare după mineriada din septembrie 1991. De altfel, nici pachetul de legi pentru agricultură nu a avut o soartă mai bună. Dar iniţiativa oamenilor ce şi-au redobândit dreptul de proprietate nu poate fi stăvilită.

Trec adesea prin satul Vlădiceasca, de lângă ras de pe faţa pământului de Ceauşescu şi renăscut după Revoluţie. În acea zi de început de mai din 1990, când am fost invitat la sfinţirea primei case construită după ce satul dispăruse complet, am ştiut că asist la începutul, simbolic, al unei noi stări de lucruri. Am fost mândru să fiu acela ce a putut hotărî, în martie 1990, dreptul celor din Vlădiceasca de a-şi reface locul de baştină. Iar azi în toată ţara se pot număra aproape sau poate peste 300 OOO de case, de locuinţe individule, cele mai multe la sate. Nici că există dovadă mai limpede a capacităţii de iniţiativă liberă a oamenilor acestui pământ! Şi, pentru a pune ·zăgaz puhoiului de populism găunos, am de spus o singură cifră, a cărei excelentă semnificaţie o datorăm tot ţăranilor deveniţi producători liberi. În septembrie 1991, în ţara noastră s-a vândut o cantitate de carne de 3,5 ori mai mare decât în septembrie 1989! Da, am sprijinit cât am putut agricultura şi pe cei care o fac, ţăranii. Vatra echilibrului social şi a celei dintâi bunăstări a ţării e acolo, la sate, atâta timp cât tranziţia, Bucureşti,

225

Libertatea ca datorie

modernizarea industriei este doar la început de drum. Rememorând aceste · doar câteva fapte, gânduri, strădanii şi nelinişti, care, deşi par a fi de domeniul trecutului, mă frământă încă - şi cred că este bine că se întâmplă aşa - rămân convins că menirea noastră ca oameni politici poate fi împlinită doar renunţând la ipocrizia în care prezentăm acţiunile ~oastre ca fiind toate ale datoriei şi refuzând meschinăria care explică totul prin interes. „Oriunde se găsesc bărbaţi, femei, copii, oriunde se află oameni tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, nobili sau mujici, înţelepţi sau proşti, ignoranţi sau învăţaţi, se observă că fiecare individ este determinat de dorinţa de a fi văzut, auzit, discutat, aprobat şi respectat ·de către cei care-i înconjoară şi pe care îi cunoaşte" - observa John Adams, explicând în continuare că această emulaţie, această dorinţă de a fi mai bun decât celălalt este o virtute, devenind un viciu al vieţii politice în momentul în care tiranul acaparează puterea fără a se mai supune vreunei competiţii. Celor care cred sincer în democraţie, competiţia le oferă cea mai bună şansă. Dar politica nu se reduce la competiţia pentru putere. Ea este mai presus de orice un proces prin care conflictele din cadrul grupurilor umane, născute din ciocniri de interese sau din sentimentul de nesiguranţă a zilei de mâine, se rezolvă printr-un compromis. Democraţia · este guvernarea prin discurs, prin dialog, iar unui guvern democratic nu-i este suficient 226

Fapte $i soluţii ale refonnei să aibă

dreptate, el trebuie să-i facă pe oa.meni să înţeleagă că are dreptate. Singurul conflict ireductibil la compromis este cel cu forţele politice care contestă legitimitatea democraţiei, fie în numele „ordinii", fie în numele egalitarismului abstract, fie în numele elitismului, fie în numele agitării pericolului extern, pentru a justifica violenţa pe plan intern. Cu cât av~nsăm înspre democraţie cu atât mai mare este deschiderea către afirmarea valorilor celor mai diverse ale societăţii şi poporului român, valori ale tuturor componentelor culturale, valori ale libertăţii de neîngrădită afirmare. Sensul identităţii noastre înregistrează şi recunoaşte inevitabile divergenţe, dar deasupra lor rămân atât sentimentul cât şi concluzia raţională că parcurgem împreună o evoluţie. Iar asupra sensului acestei evoluţii nu există alternative plauzibile: trebuie să dobândim prosperitatea pentru cât mai multi fără a renunţa la libertatea pentru toţi.

227

Adevărul

ca datorie. Un dialog cu domnul Petru Cretia ·

Petru Creţia: Mulţi se vor întreba de ce tocmai cu'mine. Vă propun să lăsăm acest lucru fără alt răspuns decât acela care ·va rezulta din însuşi conţinutul convorbirii noastre. Cu precizarea că aid nu se află în joc nicj persoanele noastre ca atare, nid alt interes decât acela pentru adevăr. Am acceptat propunerea dumneavoastră, ştiind că, alături de datoria către libertate, aceasta este datoria dumneavoastră cea mai înaltă. Dacă n-aş şti că o iubiţi cât şi mine, nu ne-am af!a acum împreună. Mi-aţi sugerat să fiu ''inchizitorul" dumneavostră, o predispoziţie care mă onorează, dar căreia nu am intenţia să-i dau curs. Inchizitorul este o instanţă represivă care aspiră să ardă pe rug pe toţi cei care derogă de la o dogmă. Eu nu vreau să-mi asum alt rol decât acela de a da glas nedumeririlor; îndoielilor şi suspidunilor care 229

Libertatea ca datorie circulă,

în ceea ce vă priveşte în largul opiniei publice (pe care eu nu le împărtăşesc î~ totalttat_ea lor). Cineva trebuie să o facă, pentru ca este 1n JOC ceva mai mult decât statutul sau viitorul dumneavoastră politic. Eu vă consider un om dedicat democraţiei, reformei~ modernizării, integrării în Europa, eliminării tuturor reziduurilor vechii ordini totalitare, iar la buna mea credinţă sunt convins . că veţi răspunde cu bună credinţă. Voi fi si1it însă să procedez cu o francheţe care, pe alocuri, va friza brutalitatea. La rândul dumneavostră, veţi reacţiona aşa cum vă cere conştiinţa. Petre Roman: Vă stau la dispoziţie. PC· În momentul prăbuşirii lui Ceauşescu, eraţi ceea ce foarte bine spuneţi în cartea aceasta, care este o confesiune: din pund de vedere politic, nimeni Era în noaptea de 21-22 decembrie, v-aţi aflat printre cei care au pătruns în sediul Comitetului Central În ziua de 26 decembrie, Ion Iliescu vă numea prim-ministru al guvernului provizoriu. Cum vă explicaţi şi cum puteţi explica naţiunii acest lucru? PR: Cred că motivele pentru care domnul Iliescu a făcut această propunere erau trei: primul ordinea nu contează, deşi ea poate avea o semnificaţie în realitate - primul ar fi acela că veneam din stradă. Cu alte cuvinte, eram o persoană incontestabilă a ridicării de mase, a celor care în fond au dus la fuga lui Ceauşescu şi, de aici, la prăbuşirea regimului de clica.tură. Al doilea motiv 230

Un dialog cu domnul Petru Cre/ia

era acela că aveam o anumită - să-i spunem notorietate culturală, în sensul platformei mele ştiinţifice. Deci, studii de doctorat în Vest, în Franţa, la un nivel ridicat, activitate ştiinţifică recunoscută în ţară dar şi în străinătate şi, câţiva ani, şef al Catedrei de hidraulică şi maşini hidraulice - una dintre cele mai mari din Politehnică şi care reclama o anumită capacitate de organizare - cunoscută ca fiind cu rezultate bune, deci cu o anumită eficienţă. Şi al treilea motiv, acela că, provenind din familia pe care am descris-o cu suficiente detalii în carte, corespundeam imaginii pe care şi-o făcea el despre reformarea regimului comunist. Într-adevăr, domnul Iliescu îl cunoscuse pe tata ca pe un om cu profunde convingeri umaniste, dar în interiorul comunismului sau cel puţin aproape de comunism şi totodată ca pe un om care a contestat vehement din interior acest regim, adică în fond ruperea totală a regimului de idealurile cu care pornise la drum. Revenind la primul motiv, se poate spune că prezenţa mea ca prim-ministru dădea o anumită garanţie şi pentru Vest. PC· Câte compromisuri aţi acceptat, cu ce preţ şi în ce perspectivă? PR: Am să le enunţ în ordinea lor cronologică: primul compromis a fost acela legat de momentul transformării FSN în partid politic. Acesta a fost un compromis mai uşor de acceptat, pentru motivul că însuşi Iliescu a avut îndoieli în privinţa aceasta. Ceea ce însă mi-a creat dificultăţi şi 231

Libertatea ca datorie

mi-a dat sentimentul unui compromis a fost felul în care dumnealui a făcut o demonstraţie justificativă în faţa Consiliului FSN, aceasta fiind una extrem de angajată, de tip „şedinţă de partid". Cu un patos retoric, care se sprijinea pe "aşa trebuie să fie", şi nu pe „aşa e bine să fie". Al doilea compromis notabil este acela din martie 1990, în momentul evenimentelor de la Tg.Mureş, când a apărut o tergiversare, cel puţin o lentoare în a ne asuma răspunderea. Eu am cerut ca Armata Română să intervină mai devreme între cele două tabere etnice care se înfruntau la Tg.Mureş. În momentul acela nu mi-am dat seama că dl.Iliescu era acela care a amânat luarea acestei decizii. Ulterior a trebuit însă să constat că nimeni altul nu putea fi responsabil pentru aceasta. Apoi desigur, compromisul - la care mă refer în carte - este cel privitor la 13-15 iunie '90. O mai completă introspecţie, tot în faţa unui set de întrebări fără menajamente, am făcut-o pe o pagină întreagă a „României libere", ca urmare a unui interviu cu Petre Mihai Băcanu. Şi, dincolo de ceea ce am spus acolo, rămân prea puţine lucruri importante de spus. Fiindcă întrebarea sună şi „cu perspectivă", acest interviu e luat la mai bine de trei ani după evenimente şi - în consecinţă - are şi perspectiva care uneori este necesară. Un alt moment important este acela din octombrie '90, în care sunt incluse două fapte: primul - acela privitor la dosarele Securităţii. De la 232

Un dialog cu domnul Petro Creţia

bun început trebuie să precizez - pentru ca să fie bine înţeles acest lucru - că noi, oamenii obişnuiţi, înţelegem prin „dosarele Securităţii" chiar nişte dosare. În realitate documentarea Securităţii era o documentare modernă, pe suport informatic, deci tot ceea ce înseamnă calculator, dischete de calculator, microfilme ş.a.m.d. În octombrie '90, am simţit nevoia imperioasă - la care s-a asociat imediat Victor Babiuc, pe atunci Ministrul justiţiei - de a-i cere dlui Iliescu să procedăm la sigilarea dosarelor Securităţii - de fapt a întregului documentar, evident, cel cu orientare politică - şi, asupra destinului acestui atât de urât şi în acelaşi timp exploziv capitol acumulat al istoriei comuniste, să se pronunţe Parlamentul. Dumnealui a fost reticent, a întârziat luarea unei decizii şi, până la urmă, această decizie nu s-a luat. Tot atunci, un al doilea fapt a fost cel legat de aşa­ zisul „proces al comunismului". În acea lună a avut loc un miting FSN şi - cu acel prilej - în Piaţa Aviatorilor, unde erau 20 sau 30000 de oameni, unul dintre lucrurile pe care le-am spus era acela că e momentul ca cei vinovaţi de abuzuri să intre pe făgaşul justiţiei, iar tot Victor Babiuc - fireşte, ca ministru al justiţiei - a făcut o explicitare a acestui lucru şi a spus că, după părerea dumnealui şi a noastră, problema era aceea de a judeca abuzurile săvârşite de factorii de represiune în raport cu legile existente la vremea respectivă, atitudine care mi se pare logică şi încă - într-un anumit mod - benefică .

233

Libertatea ca datorie

Ar fi fost oricum atunci benefică; acest lucru nu a fost acceptat. Un alt moment pe care am putea să-l numim de compromis - acesta cu adevărat foarte important este momentul puciului de la Moscova, despre care amintesc în carte, unde lucrurile au fost clare; compromisul a constat în aceea că, văzând care este atitudinea dlui Iliescu, nu m-am adresat naţiunii pentru a spune cum stau lucrurile: că atitudinea Guvernului rămâne cea exprimată prin comunicatul preluat de toată mass-media internaţională şi primit în mod evident cu satisfacţie şi - pot să spun - chiar cu sprijin din partea populaţiei şi că această declaraţie rămâne în vigoare, chiar dacă, din partea preşedintelui, lucrurile nu erau aşa. Compromisul n-a fost de fond, pentru că n-am acceptat schimbarea textului comunicatului. În fine, ultimul compromis care poate fi considerat astfel, este acela privitor la aşa-zisa acceptare a demisionării mele. Multă lume a zis: „Fiindcă de fapt nu ai demisionat ci ai fost demis, de ce n-ai rămas pe poziţie?" Vă spun cum am reacţionat atunci, nu cum aş reacţiona acum, adică atunci m-am gândit - pentru că asta părea a fi în joc, la stabilitatea politică a ţării. Şi restul lucrurilor sunt spuse în carte. Astăzi ştiu că în joc era stabilitatea cursului spre democratizarea ţării, grav afectat de mineriadă.

PC· Procesul dumneavoastră de demarcare faţă de neocomunism a durat destul de mult pentru 234

Un dialog cu domnul Petru

Creţia

ca, în minţile oamenilor, să /iţi o lungă vreme considerat un instrument al său, membru al binomului Iliescu-Roman. Iar când aţi devenit prea incomod, era cam târziu pentru imaginea dumneavoastră de arbitru ferm al democraţiei ţării. Nu cumva aţi căzut la mijloc între cele două tendinţe .fundamentale ale societăţii româneşti postdecembriste, nemulţumind pe toa.tă lumea, erodându-vă, o vreme, prestigiul şi apoi pierzând puterea? PR: Dincolo de eroziunea imaginii mele de . om democrat, care provine chiar din derularea unor momente enumerate mai sus, n-am căzut la mijloc, pentru că reforma a fost realizată cel puţin instituţional. Spargerea vechilor structuri s-a făcut, reaşezarea societăţii româneşti pe alte principii instituţionale s-a făcut, principalul corp de legi, care înseamnă mecanismele economiei de piaţă şi mai ales care înseamnă democratizarea economică şi cea politică s-a făcut. Dimpotrivă, aş putea să spun că, în acea perioadă, am avut sentimentul permanent al fugii înainte. După cum fără îndoială, aşa cum am mai spus-o, de aici a rezultat şi o gravă eroare a echipei noastre, aceea de a nu explica, de a nu spune oamenilor ce facem, de ce facem, plecând în primul rând de la necesitatea de a explica de ce abandonăm acel sistem, lucru care - iată - se întoarce împotriva întregii societăţi democratice. După cum explicarea însăşi a reformei şi, evident, a mecanismului economic, cum îmi spunea o mare economistă de 235

Un dialog cu domnul Petru Creţia

Libertatea ca datorie

origine română - e vorba de dna Irma Adelmann din Statele Unite, o persoană despre care se spune că o aşteaptă într-un viitor apropiat premiul Nobel - : „Domnule Roman, vă rog din suflet, în fiecare zi explicaţi românilor la televizor ce înseamnă reforma, adică mai simplu: cum se face pantoful, cum se leagă şiretul şi aceste chestiuni metaforic spuse înseamnă ce e aceea democraţie, ce e aceea economie de piaţă." PC· Sunt conştient că eforturile dumneavoastră în direcţia

unei reforme temeinice sau izbit atât de rezistenţa elementelor conservatoare, cât şi de însuşi conservatorismul timorat al unei mari părţi a populaţiei. Aţi fost departe de a avea mâna şi voinţa libere... Dar, omiţând ipotetic orice obstrucţie, care consideraţi că au fost greşelile dumneavoastră de guvernare? Ce regretaţi că aţi făcut şi ce regretaţi că n-aţi făcut? PR: Dincolo de acea eroare de fond a neexplicării, se cuvine să vorbesc despre una, tot importantă, pe care am sesizat-o mai târziu, aceea a ignorării sau neluării în seamă în măsură suficientă a raporturilor reale existente în societatea românească constituite aşa cum s-au constituit în lunga noapte comunistă, între interesele diferitelor categorii sociale. Nouă ni se părea că, o dată cu prăbuşirea sistemului comunist, cu întoarcerea spatelui acestui sistem şi abandonarea lui raţională, există un interes al tuturor, acelaşi. Ei bine, nu-i aşa şi cred că a fost în fond o miniutopie şi - ca orice utopie, mică sau mare - aduce grave daune în planul 236

realităţii

concrete, care trebuie modelată. Regret că n-am apucat să iau - pentru că asta e realitatea două măsuri economice şi financiare de maximă importanţă, care trebuiau să se realizeze în septembrie '91. Prima a fost reglementată prin politica agricolă în 7 puncte, dintre care decizia privitoare la transferul fără plată al tuturor mijloacelor agricole - maşinilor, tractoarelor ş.a.m.d. - către noii proprietari era semnată la 14 septembrie. Domnul Stolojan n-a mai dorit să aplice această ·hotărâre a Guvernului, pentru că într-adevăr reprezenta o profundă transformare - absolut necesară - pe care de altfel n-am exploatat-o cum se cuvine în campania electorală. Dar proiectul acela în 7 puncte, după părerea noastră, rămâne esenţial pentru aşezarea acestei politici pe realitatea structurii de proprietate existentă acum în ţara noastră. Al doilea fapt important este convertibilitatea internă a monedei naţionale. Ea era decisă, trebuia să se producă în 27 septembrie '91. Dacă acea măsură ar fi fost luată atunci - sigur, ea însemna şi anumite riscuri, dar însemna practic intrarea României în modernitatea reformei, şi - cum bine a remarcat cineva ulterior - guvernul Roman se aşeza foarte serios în temeiul său, acela de reformator. PC· Care a fost, exad, atitudinea dumneavoastră

în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990? Încercaţi, vă rog, să vă amintiţi şi să îmi reamintiţi, în amănunt, ce aţj crezut, ce aţi simţit, ce 237

Libertatea ca datorie aţi

făcut. Da, v-aţi g§ndit să demisionaţi, aţi deliberat îndelung, apoi aţi considerat că puteţi servi mai bine destinele ţăn1 răm§n§nd la conducere. Aveaţi un mare prestigiu în Occident, oare un gest răsunător de desolidarizare n-ar fi fost mai uh1? Eu însumi nu ştiu ce să cred, poate mă ajutaţi. Mai ales după ce aţi fost înlăturat de la putere în urma unui procedeu similar, şi acela o ruşine pentru ţară şi un ad de neiertat al celor care s-au folosit de el. Ce democraţie este aceea care manipulează, compromiţ§ndu-1~ nişte oameni care i s-au opus c§ndva lui Ceauşescu şi apoi au fost aduşi să-i apere nefasta II!oştenire? PR: Reproduc din interviul acordat de mine domnului Petre Mihai Băcanu şi publicat în numărul din 18 mai, 1993 al „României.libere":

,,Era în 14 iunie, în jurul orei patru dimineaţa. (. ..) Minerii erau în Gara de Nord şi se îndreptau spre Palatul Victoria. PMB: Ce-aţi discutat, mai ales cu dl Oiescu despre ceea ce urma să se propună minerilor, sau despre ce era de făcut? PR: În momentul în care minerii s-au îndreptat spre Piaţa Victoriei, ne-am reunit, un număr de persoane, în acest moment nu-mi amintesc de totalitatea persoanelor care se aflau de faţă, mi-amintesc însă că am avut o discuţie în legătură cu ceea ce urma să se facă. Propunerea, care nu era numai a mea, poate nu a fost în prinv.tl rând a mea, era aceea că minerilor trebuie să li se asigure o masă caldă, după care ei să fie reuniţi şi îndreptaţi spre a se reîntoarce în Valea Jiului. Această părere era susţinută şi de faptele precedente petrecute în 18 februarie, când, tot aşa, după pătrunderea violentă şi - aş putea spune banditescă în sediul Guvernului, minerii îşi anunţaseră venirea (eu nu mă aflam atunci în ţară), în orice caz s-a încercat atunci, 238

Un dialog cu domnul Petru Cretia

în mod decis, să se împiedice venirea lor în Bucureşti şi unul dintre cei care au încercat să facă acest lucru a fost Gelu Voican Voiculescu. Sigur, ce s-a întâmplat în continuare însă ... am asistat la o evoluţie diferită de ceea ce credeam că ar trebui făcut. Adică, o dată ajunşi în Piaţa Victoriei, masaţi, grupul de mineri care venise, dl. Iliescu şi cu cei care ne aflam acolo, în balconul din clădirea Guvernului, am constatat că situaţia era poate şi mai dramatică, deoarece minerii erau în marea lor majoritate înarmaţi cu bâte, cu lanţuri, se vedea că erau oameni foarte obosiţi, unii dintre ei, sau poate majoritatea dintre ei veneau direct din mină, sau dădeau impresia că veneau de la muncă, şi în consecinţă desfăşurarea necontrolată a prezenţei lor în Bucureşti devenise destul de evidentă pentru noi\ În aceste condiţii, ceea ce discutasem anterior, şi anume faptul că ei trebuiesc hrăniţi, după care trebuiesc grupaţi şi îndemnaţi să se reîntoarcă în Valea Jiului întrucât descărcarea violentă din noaptea trecută fusese oprită, nu s-a realizat. Din păcate domnul Iliescu le-a spus, spre surprinderea multora şi a mea, că le cere să meargă să ocupe şi să cureţe Piaţa Universităţii şi cineva a adăugat să planteze şi flori, lucru care a avut aprobarea domnului Iliescu. Acest moment a fost poate prima scăpare concretă, prima întorsătură dramatică faţă de venirea minerilor în Bucureşti, deoarece asta însemna că acea masă de oameni obosiţi, înarmaţi şi fără îndoială plini de prejudecăţi, cele mai multe dintre ele nu neapărat prejudecăţi bazate pe o cunoaştere reală a situaţiei din Bucureşti, ci pe imaginile obsesive arătate de televiziune, această întorsătură a fost de natură să declanşeze seria de violenţe pe care le-a cunoscut Bucureştiul în acea zi de 14 iunie şi parţial în ziua de 15 iunie. PMB: Aţi avut senz,aţia că domnul Oiescu ştia de venirea minerilor? PR: Vă spun sincer, n-am avut această senzaţie şi nu-mi puneam problema la ora aceea, chiar dacă lucrul acesta poate să pară acum naiv, nu-mi puneam la ora aceea problema că, dacă domnul Iliescu ar fi ştiut dinainte de venirea minerilor, nu mi-ar fi spus acest lucru. 239

LibertateJJ ca datorie

PM/3: Domnul Oiescu, atât la sosirea minerilor în Piaţa

la întâlnirea de bun-rămas de la Complexul expoziţional, de fapt, a încurajat acţiunile minerilor, iar în final l~a mulţumit În discuţiile pe care le-aţi avut anterior, s-a convenit altceva, aţi ayut un punct de vedere comun? PR: În legătură cu mo°':entul venirii, am relatat puţin mai devreme cam cum s-au desfăşurat lucrurile şi aş putea să spun că şi în ceea ce priveşte plecarea minerilor, într-adevăr desfăşurarea a fost cam aceeaşi; în sensul următor: evident că devenisem cu toţii conştienţi, inclusiv domnul Iliescu, de faptul că violenţele, brutalităţile minerilor aduseseră daune enorme politice şi daune enorme imaginii ţării. Eu îmi amintesc foarte bine că am acceptat să fac un interviu în direct la televiziunea franceză, pe canalul TFl, un interviu în care mi s-au pus întrebări extrem de severe şi la care bineînţeles că am răspuns recunoscând că aceste violenţe ale minerilor sunt extrem de grave pentru imaginea României, pentru situaţia politică din România şi în acelaşi timp faptul că forţele de ordine (care s-au comportat atât de lamentabil, sau au fost atât de ineficiente în intervenţia făcută în dimineaţa zilei de 13 iunie) sunt în răspunderea guvernului pe care-l conduceam şi deci îmi asum această răspundere în calitate de prim-ministru. Deci, se punea o problemă acută, pe care o ridicam din jumătate în jumătate de oră, sau poate din 10 în 10 minute, cum vom face ca minerii, care scăpaseră de sub control, sau în orice caz scăpaseră de sub controlul autorităţilor publice, cum să facem, să se întoarcă acasă. În cele din urmă, am reuşit să luăm legătura cu toţi cei care - cât de cât - dintre mineri, erau ascultaţi - unul dintre aceştia era şi Miron Cozma, dar nu numai el - mi-aduc aminte că persoana de legătură pe care o folosea domnul Iliescu era Dan Iosif. Deci minerii au fost grupaţi, s-au folosit şi camioanele şi autobuzele armatei, (armata ne-a dat o mână de ajutor pentru a-i încazarma peste noapte în condiţii cât de cât rezonabile) au fost adunaţi la Complexul expoziţional. Punctul de vedere, comun bineînţeles, era acela că domnul Iliescu trebuie să meargă să le spună că ceea ce au de făcut este să plece înapoi acasă. După ce s-a Victoriei, cât

240

şi

Un dialog cu domnul Petro Cre/ia

desfăşurat acea întâlnire la Complexul expoziţional am aflat că, de fapt, domnul Iliescu le-a ţinut un discurs energic, ca să

nu spun înflăcărat, în care le-a mulţumit pentru gestul lor cetăţenesc, revoluţionar. Astfel această întâlnire nu putea să nu fi_e î~tă. de _tristeţe, ~ci vio~enţele asupra cetăţenilor simpli capitalei, violenţele 1mpotriva sediilor partidelor politice dădeau o imagine mizerabilă a acestei Românii, a acestui Bucureşti aflat sub imperiul unor oameni înarmaţi şi cu acţiuni necontrolate. N-avea cum să se desfăşoare nici cu bucurieI nici • cu entuziasm. Aşa s-au petrecut lucrurile, iar faptul că într-adevăr nu au fost difuzate la timp primele imagini, acelea care privesc violenţele din ziua de 13 iunie, atrage necesitatea de a le evalua. Aceste evenimente ar trebui cercetate fără părtinire şi cu toată seriozitatea pentru a şti în ce măsură au fost ghidate, în ce măsură au fost manipulate. Nu putem să nu ne amintim că unele imagini văzute de oameni şi mărturisite ca atare, fără nici un fel de părtinire, au arătat că aceste asalturi s-au repetat şi dădeau impresia că au fost controlate de und~a. În_ li~ totală a acestor imagini din 13 iunie, prin apariţia cu msIStenţă pe ecranele televiziunilor întregii lumi a imaginilor oribile din 14 iunie, s-a creat tabloul de cruzime de involuţie, atmosfera de situaţie politică nedemocratică a României în contradicţie cu momentul superb al lui 22 decembrie '89 la Bucureşti. PM/3: Cum aţi avut curajul să vă duceţi în 15 iunie la Um"versitate? PR: Nu cred că mi-a lipsit curajul în viaţă, ori de câte ori am avut nevoie de el. Întrebarea ar putea să fie „ De ce m-am dus în dimineaţa de 15 iunie la Universitate?" M-am dus pentru că am primit informaţii extrem de alarmante şi dureroase despre devastările produse de mineri sau aşa-zişii mineri, în localurile Universităţii, în ziua de 14 iunie şi în noaptea de 14 spre 15 iunie. Ştiu că am avut convorbiri telefonice atât cu domnul Şora, care era ministrul învăţământului, cât şi cu domnul Lazăr Vlăsceanu, care era prorector la Universitate, şi mi-aduc aminte ·chiar şi de o convorbire telefonică cu domnul Emil Constantinescu, care de ai

241

Un dialog cu domnul Petru Creţia

Libertatea ca datorie

asemenea era prorector la Universitate. Cert este că m-am dus la Universitate, am văzut toate acele locuri devastate; între cei de acolo era grup de studenţi şi am citit în ochii lor ostilitate la adresa mea, lucru care m-a întristat profund - sunt totuşi profesor universitar şi am fost foarte apropiat de studenţii mei. îmi amintesc cu aceeaşi durere de privirile abătute, deprimate, ale profesorilor. Am văzut cu uimire devastările incredibile ale laboratoarelor şi, într-un loc care era un fel de bar, un loc de întâlnire a studenţilor, mi s-au arătat pe jos nişte pete, despre care studenţii afirmau că sunt pete de sânge. Ce-am ordonat în acel moment? Am ordonat trei lucruri: 1 - să fie alertată imediat Procuratura pentru a constata devastările petrecute; de asemenea profesorii spuneau că un număr de aparate fuseseră luate de către mineri sau aşa-zişii mineri, şi reclamau toate aceste aparate dispărute; 2 Procuratura să preleveze materie din aceste pete şi să constate care este natura lor pentru a stabili în ce-au constat violenţele cu vărsări de sânge şi să se identifice persoanele, studenţii în particular, care au fost violentaţi şi, în al treilea rând, am dispus ca să se creeze, prin Ministerul învăţământului, o comisie şi să acordăm tot sprijinul pentru ca să se refacă tot ce constatasem că se devastase cu atâta violenţă şi mai ales cu atâta ură de neînţeles. De asemenea, studenţii mi-au dat o listă cu nume de colegi ai lor care s-ar afla sub stare de arest. În consecinţă, am ordonat proaspătului numit la Ministerul de Interne, domnul Doru Viorel Ursu, să-mi dea imediat un răspuns în legătură cu aceste persoane. Cert este că aparatura care fusese luată din Universitate a putut fi returnată Universităţii ul,terior, cu ajutorul poliţiei. Procuratura a dat un răspllffi negativ cu privire la petele acelea, susţinând că, nu erau pete de sânge. In privinţa studenţilor consideraţi arestaţi, domnul Doru Viorel Ursu mi-a dat răspuns că nici una dintre aceste persoane nu se află arestată şi nu se găseşte deci în localurile Ministerului de interne. în consecinţă, eu mi-am format impresia - poate greşită, poate pripită dar bazată pe informaţiile pe care mi le-au dat organele de drept, poliţia şi Procuratura - că violenţele din interiorul Universităţii la adresa

un

I.

242

studenţilor

s-au limitat îndeosebi la ceea ce a devenit cunoscut pentru toată lumea, persoana lui Marian Munteanu şi oricum aceasta se produsese nu în noaptea de 14 spre 15 iunie, ci deja în seara zilei de 14 iunie. Iar ulterior, alte mărturii despre violenţe împotriva studenţilor nu s-au putut identifica ca fiind în localul Universităţii. Faţă de acea imagine, sau acea formulare cu care am fost întâmpinat la audierea de la Consiliul Europei, şi anume „minerii în Bucureşti au venit împotriva studenţilor" am precizat că minerii n-au venit împotriva studenţilor şi că violenţele lor au fost nediscriminatorii, ca să spun aşa, lovind, după nişte criterii foarte primitive, oameni cu barbă, ştiu eu, oameni care se considerau a fi din opoziţia zisă agresivă ş.a.m.d. şi oameni pur şi simplu opriţi pe stradă, care au fost agresaţi fără alte motive decât cele de aparenţă. PMB: Aţi încercat vreodată să blocaţi căutarea adevărului?

categoric că nici un moment n-am avut vreun alt scop decât de a găsi adevărul. Mai ales momentul „15 iunie" de la Universitate, unde am luat primele măsuri pentru căutarea adevărului, m-a îndemnat să încerc în continuare ca, prin mijloacele ce-mi stăteau la dispoziţie, într-un moment oricum foarte puţin definit (pentru că eram în tranziţia spre formarea unui nou guvern) să încercăm să aflăm adevărul. După ce am fost investit cu funcţia de prim-ministru la 28 iunie, 1990, ele au continuat, cu speranţa că se va ajunge la un rezultat, bizuindu-mă îndeosebi pe acţiunea Ministerului de Interne, unde se afla în fruntea sa un om tânăr, Doru Viorel Ursu. PMB: În timp ce domnul Oiescu vorbea de bandele legionare, termen preluat imediat de mass-media şi de instituţiile noastre, dumneavoastră aţi făcut o surprinzătoare declaraţie unei agenţii străine de presă, prin care vă expnmaţi îndoiala cu privire la adevăraţii instigatori; elemente ulterioare v-au făcut să vă menţineţi afirmaţiile? PR: Da, afirmaţiile pe care le-am făcut atunci în 16 iunie şi care au apărut integral în ziarul „România liberă", au PR:

Vă răspund

243

Libertatea ca datorie

fost afirmaţiile care au creat o ruptură definitivă cu elementele securităţii, în orice caz cu elementele Securităţii care era poliţia politică, deci oamenii respo11Sabili de abuzurile ~li~c~ ale regimului de dictatură al l~ C~a~. ~u mult: ~e,un -~ afirmat că Securitatea ca mstituţie de siguranţa · naţionala ş1 profesioniştii ei nu au de ce să se teamă, nu aveau d~ ce să se teamă de reînnoirea acestei iI1Stituţii şi aşezarea ei pe baze democratice. În schimb, bineînţeles că mi-am făcut duşmani înrăiţi şi extrem de periculoşi prin afirmaţia că unii dintre ei erau interesaţi în fragilizarea puterii politice legitime obţinute prin alegerile de la 20 mai şi revenirea la un sistem de reţel7 de interese, de reţele de putere personală ş.a.m.d. Acum coI1S1der cu şi mai multă tărie că, prin formarea unei echipe ~e a devenit echipa Reformei de la 28 iunie, multe. planun . de menţinere a vechilor reţele, a vechilor s~cturi, a vechilor interese a oamenilor ce se luptau pentru a-şi păstra poziţiile economice şi politice, au fost dejucate, fără ca prin aceasta să se încheie definitiv episoadele de revenire aşa cum, din păcate, se întâmplă şi acum."

PC· Ce s-a întâmplat atunci, la 1 decembrie 1990, la Alba-Iulia? Cunosc o versiune care vă exonerează, dar eu vă cer versiunea dumneavoastră, motivaţia ei lăuntrică, sentimentul pe care vi l-a lăsat purtarea dumneavoastră de atunci, care v-a păgubit atât de grav imaginea. . . . . PR: Întâi vreau să vă fac o mărtunsrre: ruc1 o secundă, în momentul derulării ceremoniei de la 1 Decembrie 1990, la Alba-Iulia, nu mi s-a părut că mă asociez la vreo manifestare naţionalistă sau antidemocratică. Am fost un om liber, eram un om liber, sunt un om liber, am arătat simpatie pentru nişte grupuri de oameni care îşi manifestau ~impatia pentru mine! M-am comportat ca un om hbe~. Nu strigau nici un fel de lucruri urâte la adresa - ştm eu? 244

Un dialog cu domnul Petro Cre/:ia

- a ungurilor, ţărăniştilor, nimic din toate acestea! Eram pentru prima dată la sărbătorirea zilei naţionale a României la Alba-Iulia. Vă rog să vă gândiţi ce semnificaţie avea acest lucru pentru mari mase de ardeleni. Nu pot decât să regret interpretarea care s-a dat gestului meu. PC· Ce a generat-o? PR: După părerea mea, a fost specularea prin imaginile televiziunii; deci, eu făcând acele semne d.e simpatie - zic unii că le făceam cu pumnul - nu era nici un fel de agresiune în ceea ce făceam eu, dar vă rog să mă credeţi, oricât încerc să-mi aduc acuze pentru acel moment, nu reuşesc să o fac, pentru că nu mi s-a părut că mă asociez unui moment de această natură. Regret însă faptul că nu am reuşit să liniştesc - şi am încercat acolo să liniştesc - acele ieşiri care au fost anti-PNŢCD şi care au fost precedate de o virulenţă a unor grupuri PNŢCD, repet: precedate. Nu ştiu de ce lucrul acesta se încearcă a se oculta acum, cred că nu mai are rost! PC· Am fost mai mult decât bucuros de faptul că, în ultimul capitol al cărţii;"·v-aţi luat riscul să afirmaţi că reforma unei societăţi vulnerate îşi găseşte expresia privilegiată în ascendentul ei cultural Reintrarea în marele circuit al culturii occidentale cu tot ce este al nostru şi poate contribui la îmbogăţirea ei. Consider însă că politica cultura~ă a guvernării dumneavoastră a fost deficitară. In primul rând pentru că nu a eradicat, într-un moment în care era posibil (altele fiind atunci priorităţile 245

Un dialog cu dom.nul Petro

Libertatea ca datorie

conservatorilor} structuri vechi, cum au fost comitetele pentru cultură, rebotezate inspectorate. Primenirile de personal trebuiau să fie mai multe şi mai chibzuite. Temeiurile bugetare ale administrării culturii puteau fi măcar legiferate în perspectivă. Dacă greşesc, să-mi spuneţi. Şi să-mi spuneţi, vă rog, şi dacă pentru învăţământ şi sănătate nu se putea face mai mult. Sunt sectoare vitale şi erau grevate de o moştenire nefastă, care se perpetuează până astăzi. Putea fi cumva, atund, preînt.impinat ce a urmat şi urmează? Iniţiativele dumneavoastră legislative au fost remarcabile şi curajoase; totuşi, vreau să ştiu dacă, dincolo de orice circumstanţă atenuantă, nu aveţi ceva de regretat. Nimic nu vă împiedică, de altfel, să vă confruntaţi cu trecu.tul politic, cu un program ideal, la înfăptuirea căruia aţi mai putea contribui. PR: ÎI). materie de cultură, îndrăznesc să cred că s-au făcut multe lucruri; pot să vă spun că, în acest domeniu, domnul Pleşu, care a fost ministru atât în guvernul provizoriu, cât şi în guvernul legitim, sigur, întotdeauna s-a plâns de puţinele lucruri pe care a putut să le facă, din lipsa banilor; în materie de organizare, se putea structura ceva mai modern, dar obstrucţiile erau la fel de mari iar ele să ştiţi că s-au manifestat şi din partea unor oameni de la care nu ne aşteptam. Adică să nu uitaţi acele contestări venite din partea opoziţiei - aspectul cultural era unul dintre cele mai acute din acest punct de vedere - deci contestările venite din partea

246

opoziţiei

pe

Creţia

însăşi

fibra reformei, ne-au creat dificultăţi într-adevăr foarte mari şi - într-o bună măsură - ne-au creat dificultăţi în relaţia noastră cu Vestul. Cred că în domeniul reglementărilor se putea face mai mult. Totuşi, să nu uitaţi că noi, în decurs de 16 luni, am trecut în Parlament peste o sută de legi ale reformei concomitent cu examinarea Constituţiei.

În materie de învăţământ şi sănătate, vreau să spun ceva care este important: bugetul lui Ceauşescu pentru învăţământ atinsese nivelul de 2,4 % din PIB; noi l-am ridicat direct la 3,7 %, deci aproape dublu. O să spuneţi: ,,era puţin"; era oricum sensibil mai mult. Că banii aceştia n-au fost cheltuiţi cu maximă eficienţă, e limpede. În domeniul sănătăţii, beneficiind şi de un anumit sprijin din Vest, multe lucruri s-au îmbunătăţit, dar, iarăşi, contestările au fost foarte dure şi acum, cei care ne-au contestat sunt aceia care ne regretă. Mai pot să adaug un lucru: că între lucrurile care trebuiesc făcute acum, de urgenţă - actuala guvernare în acest domeniu pot să spun că e dezastruoasă şi din păcate nu e singurul domeniu ar fi ca aceste domenii: învăţământ, educaţie şi sănătate, după opinia mea, să fie elemente ale coeziunii naţionale într-o tranziţie dificilă; ca şi cultura bineînţeles; acestea sunt elementele coeziunii naţionale. Cultura este un element al imaginii naţionale, fără de care nu putem exista. De ce spun „ale coeziunii naţionale"? Pentru că dureri ale tranziţiei mai sunt de depăşit, şi atunci oamenii 247

Un dialog cu donmul Petro Creţia

Libeitatea ca datorie

trebuie să fie liniştiţi în ceea ce priveşte două lucruri: copiii şi bătrânii; mai mult n-am nevoie să spun. PC· V-am întrebat toate acestea, şi nu în chip retoric, pentru a-i oferi lui Petre Roman, cel de astăzi, reprezentant al unei linii politice pozitive, şeful unui partid de opoziţie ale cărui şanse ar putea să crească, un om în a cărui bună-credinţă şi statură morală cred, prilejul ca, tăgăduind cei se atribuie pe nedrept şi admiţând tot ce va fi greşit„ să apară în faţa naţiunii drept ceea ce este, cu bune şi cu rele, un slujitor nu numai al libertăţilor noastre politice şi, îndeobşte, al renovării şi modernizării radicale a ţării, ci şi un om dedicat adevărului. În cazul dumneavoastră, sinceritatea nu poate fi taxată drept o derogare de la raţiunea politică, ci ca o strategie a purificării: Datoria de libertate este, implicit şi cu orice risc, o datorie indisolubil legată de adevăr. Atâta cât îl ştiţi~ at.ita cât cere onoarea. Un concept desuet, dar de care ştim că sunteţi departe de a fi străin. Cum nu sunteţi străin de faptul că între onoarea unui om ca om şi onoarea politică nu există nici o diferenţă esenţială. PR: Nu, dimpotrivă, adică sunt cu totul de acord. Am spus cândva că atunci când unui om nu-i mai rămâne nimic, îi rămâne onoarea. Iar dacă are ceva de apărat în viaţă e demnitatea lui. Dincolo de demnitate şi onoare, este hăul în care omul nu mai are de ce să se mai numească om, iar intelectualul nu mai are ce căuta între cei care-l preţuiesc ca intelectual. Mă refer şi la ultima dumneavoastră 248

aserţiune

- încep să o iubesc din momentul când am citit-? - aceea că între om ca om şi ca om politic, onoarea unuia este identică cu onoarea celuilalt. PC· Ţin să închei spunându-vă că, orice ascendenţă de un fel sau altul inclusiv politică, ar putea să vi se reproşeze de către oameni cu o mentalitate îngustă şi retrogradă, eu vă consider un patriot român, un om negrevat de nici un reziduu al trecutului care ne-a asuprit şi ne-a întinat, un om cu vederi largi şi înaintate, un adversar politic luminat şi leal un om cu vremea tot mai competent în administrarea complexă a societăţii, o speranţă pentru mai binele ţării. O spun ca persoană privată, fără nici o afiliere politică, fără nici o ambiţie de putere, fără nici un interes personal O spun în ciuda faptului că această conversaţie a noastră nu este pe deplin lămuritoare. Probabil nici nu poate fi în orizontul acestui moment al istoriei noastre. Sper însă că, atunci când lucrurile se vor mai limpezi, imaginea dumneavoastră să se arate românilor drept ceea ce aspiră să fie: aceea a unui om care, trecând prin inerente descumpăniri şi erori, a găsit până la urmă dreapta cumpănă a oricărui patriotism: pradicarea adevărului ca datorie. Iar în cuprinsul acestei datorii faţă de adevăr adaug că m-aş bucura să dobândesc, în timp, prietenia dumneavoastră, omul pe care îl am acum în faţă, indiferent de cine aţi fost, de cine sunteţi şi de cine aţi mai putea fi.

Aprilie, 1994 249

ANEXE

•

I

1

Activitatea lui Petre Roman în perioada 21 decembrie 1989 - 2 iulie 1994 21 decembrie 1989. După amiaza şi seara târziu: Petre Roman participă la acţiunile de protest din Piaţa Universităţii, în spirit de solidaritate cu revoluţionarii timişoreni, pentru înlăturarea imediată a regimului, în condiţiile dezlănţuirii unei sângeroase represiuni de către autorităţile dictaturii comuniste. 22 decembrie 1989. în zori, P.R. se îndreaptă spre Institutul Politehnic Bucureşti de unde porneşte, împreună cu studenţi, cadre didactice, salariaţi ai unităţilor din zona Militari-Crângaşi, spre centrul Capitalei. Pătrunde cu primul grup de revoluţionari în sediul C.C. al P.C.R., redactează o proclamaţie pe care o citeşte la balconul . ~ădirii şi, apoi, la postul naţional de Televiziune. După amiaza şi seara participă la acţiunile revoluţionare menite să înlăture structurile de putere ale dictaturii şi să constituie noile organisme ale statului. Fste inclus în prima listă a Comiliului Frontului 'Salvării Naţionale (CFSN).

23-25 decembrie 1989. în calitate de membru al OlSN, P.R. se implică în principalele activităţi politice ale noilor autorităţi, participând la adoptarea şi aplicarea unor măsuri esenţiale de contracarare a rezistenţei armate a elementelor

253

Anexa 1

Libertatea ca datorie

fidele dictatorului înlăturat de la putere, de asigurare a condiţiilor de normalizare a vieţii economice şi sociale. 26 decembrie 1989. Printr-un Decret-lege al CFSN, P.R. este numit prim-ministru al României. 27-29 decembrie 1989. P.R. începe activitatea de organizare a Guvernului, simultan cu studierea situaţiei de fapt din economie şi din alte domenii, în vederea întocmirii unui program de urgenţă adecvat noilor realităţi din ţară. 30 decembrie 1989. Prima şedinţă a Guvernului provizoriu. P.R. se referă la obiectivele de maximă urgenţă şi atrage atenţia miniştrilor asupra necesităţii de a rupe cu trecutul, de a demonstra prin activitatea lor că se află în slujba . idealurilor Revoluţiei. 4 ianuarie 1990. Prima şedinţă, în componenţă completă, a Consiliului Frontului Salvării Naţionale. P.R. prezintă un raport referitor la situaţia economică şi informează despre măsurile urgente îndreptate spre satisfacerea cerinţelor de hrană şi căldură ale populaţiei. În raport se face o evaluare preliminară a gravelor dezechilibre economice moştenite de la regimul comunist. 10 ianuarie 1990. P.R. participă, la Sofia, la cea de-a 45 sesiune CAER. Premierul român susţine necesitatea de a restructura relaţiile statelor reprezentate, verificându-se mai eficient, prin mijloacele economiei de piaţă, potenţialul complementar al ţărilor din centrul şi estul Europei, precum şi menţinerea în stare activă a pieţelor existente în ţările membre CAER. 12 ianuarie 1990. O manifestaţie din Capitală care a început sub semnul col!'emorării eroilor Revoluţiei îşi schimbă caracterul şi se transformă într-o manifestare a maselor şi forţelor de opoziţie. Conducerea CFSN cedează presiunilor şi emite două Decrete pe care, apoi, a fost nevoit să le anuleze: unul privind scoaterea în afara legii a partidului comunist, celălalt privind reintroducerea pedepsei cu moartea abolită la 30 decembrie 1989.

254

17 ianuarie 1990. P.R. întreprinde primele demersuri în vederea încheierii de acorduri strategice cu Comunitatea Economică Europeană.

23-27 ianuarie 1990. P.R. participă la o serie de negoaen succesive cu reprezentanţii Partidului Naţional­ Ţărănesc Creştin Democrat, a Partidului Naţional LilJeral şi a Partidului Social-Democrat în vederea dezamorsării tensiunii apărute în urma anunţării intenţiei FSN de a participa la alegerile prevăzute iniţial pentru luna aprilie 1990. 28 ianuarie 1990. Partidele menţionate (PNŢ, PNL şi PSDR) organizează o acţiune de forţă în vederea înlăturării de la putere a CFSN. Împreună cu Ion Iliescu, P.R. participă la tratativele menite să evite pericolul grav al declanşării unor confruntări dure în stradă, între susţinătorii CFSN şi cei ai partidelor istorice. În cele din urmă - prin negocieri îndelungate - se înlătură un astfel de pericol. 29 ianuarie 1990. Contra-manifestaţia susţinătorilor CFSN din faţa sediilor PNŢ. şi PNL pune din nou în pericol situaţia politică din ţară. P.R. soseşte, de urgenţă, la sediul central al PNŢ. şi - în urma mai multor discursuri - reuşeşte să împiedice molestarea liderilor acestui partid, asigurând transportarea lor de la sediu în condiţii de deplină siguranţă. 1 februarie 1990. P.R. contribuie la finalizarea negocierilor cu principalele partide politice prin adoptarea unei decizii comune privind constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. 7 februarie 1990. Are loc întâia conferinţă de presă oficială a primului ministru al României la care P.R. a definit priorităţile Guvernului în direcţia menţinerii potenţialului productiv în condiţii eficiente de funcţionare şi dezamorsării numeroaselor tensiuni sociale care au apărut ca o consecinţă a inechităţilor şi disfuncţionalităţilor regimului comunist, înlăturat de Revoluţia română din decembrie 1989. 11 februarie 1990. P.R. participă la negocierile desfăşurate la Bucureşti - cu prilejul vizitei oficiale a secretarului de stat al SUA, J.Baker.

255

LibertJltea ca datorie

14 februarie 1990. P.R. primeşte delegaţia Comitetului pentru Democratizarea Armatei (CADA) şi ajunge la .înţelegere cu participanţii în vederea soluţionării revendicărilor raţionale ale unor segmente semnificative ale corpului ofiţeresc. 17-20 februarie 1990. Vizită oficială a lui P.R. în Franţa unde participă la conferinţa internaţională Fst-Vest organizată la Sorbona. Fste primit de preşedintele Mitterand atât oficial cât şi ca invitat personal. Are convorbiri cu primulministru M.Rocard, ministrul de externe R.Dumas, alţi miniştri din guvernul francez. Se pun bazele r e l ~ cooperării economice şi culturale româno-franceze. 18 februarie 1990. O manifestaţie care începe paşnic se transformă într-o tentativă de ocupare a clădirii Guvernului (Palatul Victoria), acţiune care declanşează şi reacţia minerilor din Valea Jiului. În pofida eforturilor depuse de primulministru şi de alţi membri ai executivului de a-i împiedica, sosesc la Bucureşti mii de mineri cu intenţia de a se substitui organelor de ordine, de a face „dreptate". Lucrurile se limitează la o discuţie dură care se încheie cu ameninţarea minerilor de a reveni în Capitală dacă se vor repeta evenimentele de la 18 februarie. 23 februarie 1990. În plenul CPUN, P.R. prezintă un Raport al Guvernului referitor la situaţia economică şi la perspectivele ei imediate. Se avansează - pentru prima dată în perioada post-revoluţionară - opţiunea pentru economia de piaţă liberă.

27 februarie 1990. P.R. semnează Hotăr.irea privind constituirea Comisiei speciale guvernamentale pentru elaborarea schiţei procesului de economie de piaţă în RomiÎilia. 1~20 martie 1990. În urma violentelor confruntări de la Tg. Mureş, P.R., împreună cu alţi membri ai Guvernului, acţionează pentru normalizarea grabnică a situaţiei şi declanşarea unui proces de promovare a relaţiilor interetnice potrivit standardelor europene, ale lumii libere. 7-8 aprilie 1990. -Are loc prima Conferinţă pe ţară a Frontului Salvării Naţionale. P.R. reiterează principalele 256

Anexa 1 orientări ale Guvernului, cu accent pe tranziţia spre eco~omia de piaţă. 9 aprilie 1990. P.R. prezintă în plenul CPUN Raportul celor 100 de zile ale guvernării", document în care sunt ;profundate direcţiile de acţiune menite sa asigure premisele unor radicale modificări structurale în economia românească. 20 aprilie 1990. În şedinţa Guvernului, prezidată de P.R., se examinează şi se aprobă Schiţa privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în Rom6nia lucrare ştiinţifică fundamentală, elaborată cu contribuţia a peste 1.000 specialişti români şi a 400 consultanţi străini. . 24 aprilie 1990. Începe mitingul din Piaţa Universităţii care avea să dureze până la reprimarea sa din 13 iunie. Au participat la el numeroase organizaţii politice anticomuniste şi o mare masă de manifestanţi neafiliaţi nici unei organizaţii, pentru a protesta împotriva vechilor structuri, metode şi mentalităţi, precum şi a persoanelor compromise instalate la putere. Sensul profund al acestei manifestaţii a fost, în spiritul Revoluţiei din Decembrie, acela de protest împotriva tuturor rămăşiţelor comunismului. Către sfârşit ea a fost infiltrată cu elemente antisociale, extremiste şi diversioniste care i-au alterat caracterul. 11 mai 1990. P.R. efectuează o vizită oficială la Sofia unde stabileşte împreună cu omologul său bulgar obiective ale dezvoltării colaborării economice şi măsuri comune pentru protecţia ecologică în zona Giurgiu-Russe. 20 mai 1990. Primele alegeri libere în România din întreaga perioadă postbelică, după peste 50 de ani de regimuri totalitare. P.R. este ales deputat pe lista FSN din Bucureşti. FSN obţine cca două treimi din numărul total al mandatelor de senatori şi deputaţi. 9 iunie 1990. Prima reuniune a Parlamentului. Se validează mandatele senatorilor şi deputaţilor inclusiv cel al lui P.R. 13 iunie 1990. O operaţiune poliţienească eronat concepută şi brutal executată care urmărea evacuarea Pieţei Universităţii · de ultimii protestatari - după retragerea

251

Libertatea ca datorie

principalelor organizaţii iniţiatoare ale manif~~a?ei ~ are. ca efect o explozie a violenţei prin atacarea Poliţiei Capitalei, a Televiziunii, a altor iMtituţii şi prin acte de agresare a forţelor de ordine. în împrejurări neelucidate încă, principalii factori de putere din guvern sunt dezinformaţi în legătură cu proporţiile şi scopurile actelor de violenţă. Preş~nt~e ~?n Iliescu face apel la cetăţeni să apere statul de drept, m.stituţiile democratice. 14-15 iunie 1990. Sosesc în Bucureşti mii de mineri care „fac ordine", atacând sedii de partide, persoane nevinovate. P.R îl demite pe ministrul de interne care nu şi-a îndeplinit obligaţiile elementare, dispune declanşarea unei anchete pentru cercetarea cauzelor şi efectelor actelor de vandalism, a tuturor ilegalităţilor din aceste zile. 20 iunie 1990. în plenul ambelor Camere ale Parlamentului, potrivit Legii electorale - care conţine şi numeroase prevederi cu caracter constituţional - preşedintele ales al României, Ion Iliescu, îl desemnează pe Petre Roman ca prim-ministru. .. . . 28 iunie 1990. în şedinţa comună a Senatulm ş1 Adunării Deputaţilor, Petre Roman prezintă Declaraţia­ program a guvernului şi lista miniştrilor. Parlamentarii din toate formaţiunile politice apreciază elogios orientările reformatoare, democratice ale noului guvern, în consonanţă cu opinia publică din ţară şi de peste hotare.. 29 iunie 1990. P.R. participă la prima ediţie a Forumului de la Crans Montana, moment important în efortul de scoatere a României dintr-o gravă izolare internaţională. Premierul român lansează invitaţia de a se organiza la Bucureşti o viitoare reuniune a Forumului. 21 iulie 1990. P.R. adresează o scrisoare lui Manfred Woerner, secretar general al NATO, în care exprimă dorinţa guvernului României de a stabili relaţii directe cu_NATO. . 31 august 1990. P.R. primeşte o delegaţie a Senatulm SUA condusă de liderul republican Robert Dole care îi adresează invitaţia de a vizita W ashingtonul în vederea îmbunătăţirii relaţiilor româno-americane. 258

Anexa 1

28 septembrie 1990. Premierul român face o vizită oficială la sediul Comunităţii F.conomice Europene de la Bruxelles. Se pun bazele noilor relaţii dintre România şi CEE, prin conturarea posibilităţii de a se încheia un acord de asociere a ţării noastre la Piaţa Comună. 18 octombrie 1990. P.R. prezintă în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului raportul guvernului privind stadiul aplicării reformei economice şi necesitatea accelerării acesteia. Acest raport confirmă orientarea rtet reformatoare a guvernului, voinţa sa politică de a asigura liberalizarea economiei (inclusiv a preţurilor) în contextul construirii unui autentic stat de drept. Parlamentul aprobă obiectivele propuse de primul ministru. 24 octombrie 1990. Vizită la Bruxelles, la sediul NATO. Cu prilejul convorbirilor oficiale cu Manfred Woemer, secretarul general ·al Organizaţiei Nord-Atlantice se pun bazele relaţiilor NATO cu ţara noastră. P.R. şi M. Woemer organizează la sediul NATO o conferinţă de presă în care pentru prima oară se conturează ideea asocierii ţărilor din Centrul şi Estul Europei la activităţile NATO. 20 noiembrie 1990. într-o atmosferă politică deosebit de tensionată, ca efect al acţiunilor protestatare ale opoziţiei şi unor Confederaţii Sindicale, la Bucureşti, un mare miting al Frontului Salvării Naţionale. în calitate de prim-ministru şi de lider naţional al FSN (calitate în care a fost ales, la propunerea preşedintelui Ion Iliescu, la şedinţa conducerii FSN din 26 iulie 1990), P.R. reafirmă orientarea hotărât reformatoare a Guvernului şi anunţă noi măsuri îndreptate spre asigurarea unei rupturi decisive cu regimul totalitar comunist. 23-28 noiembrie 1990. Vizite oficiale în Columbia, Venezuela şi Argentina. Se stabilesc coordonatele unei mai eficiente colaborări economice cu ţara noastră.

259

Anexa 1

Libertatea ca datorie

29 noiembrie 1990. P.R. se întâlneşte la Bonn cu cancelarul federal al Germaniei, Helmuth Kohl. Fste un pas deosebit de important în apropierea României de Europa Occidentală, de lumea liberă. Se realizează acorduri pentru importante obiective de cooperare industrială. 11 decembrie 1990. întâlnire la Bucureşti cu primulministru al Republicii Moldova, Mircea Druc. Se definesc măsuri de ordin practic pentru întărirea relaţiilor politice, economice şi culturale. 16 decembrie 1990. În condiţiile intensificării acţiunilor protestatare, datorate agravării situaţiei economice., criza politică se agravează. La acest lucru contribuie şi manevrele forţelor conservatoare din jurul preşedintelui Iliescu şi ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Alexandru Bârlădeanu şi Marţian Dan. P.R. are o intervenţie televizată în care reafirmă orientările fundamentale ale Guvernului şi declară: ,,Nu există imunitate a Guvernului, dar acesta nu-şi va da demisia decât în urma unui vot de neîncredere, în Parlament". 19 decembrie 1990. P.R. prezintă în Parlament expunerea de motive la proiectul Legii Fondului Funciar, moment esenţial în procesul de reformă, de reconstituire a dreptului de proprietate al ţărănimii. 12 ianuarie 1991. P.R. este însărcinat de Guvern să întreprindă măsurile necesare pe lângă preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului pentru finalizarea Rapoartelor referitoare la evenimentele din martie 1990 de la Tg.Mureş şi din 13-15 iunie 1990 de la Bucureşti în vederea prezentării lor în Consiliul Europei, act care condiţionează primirea statutului de invitat special. 24-25 ianuarie 1991. Vizita oficială a premierului român în Turcia. Convorbirile cu înaltele oficialităţi ale ţării gazdă determină convenirea unor acorduri importante de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică. 29 ianuarie 1991. În pofida unui curent de opinie nefavorabil României (ca efect al neonorării obligaţiilor asumate de Parlamentul de la Bucureşti), P.R. pledează cu 260

succes în faţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de la Strasbourg, pentru cauza ţării noastre. În urma acestui demers România este primită cu ştatut de invitat special în Consiliul Europei. 6 februarie 1991. Declaraţia oficială a primului ministru al României privind necesitatea desfiinţării de urgentă a structurilor militare ale Pactului de la Varşovia. 7 februarie 1991. P.R. prezintă Parlametului măsurile avansate de Guvern în vederea desfăşurării unor misiuni umanitare în zona Golfului. 12 februarie 1991. P.R. participă la Forumul Economic Mondial de la Davos, moment ce se înscrie în acţiunile pentru scoaterea României din izolarea internaţională. 26 februarie 1991. În faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, P.R. prezintă Raportul pn'vind stadiul reformei şi programul Guvernului pe anul 1991. Primul-ministru declară răspicat că echipa pe care o conduce este decisă să accelereze procesul de privatizare şi restructurare, să ducă până la capăt reforma şi, în condiţiile în care Parlamentul nu va accepta această orientare, Executivul este gata să lase locul pentru o nouă formulă guvernamentală. Ca efect al manevrelor forţelor conservatoare, dezbaterile privind Raportul nu se finalizează printr-o decizie clară, tranşantă, a Parlamentului. 4-13 martie 1991. Vizită oficială în Chile, Ecuador şi Brazilia Se fac noi paşi pentru extinderea relaţiilor României cu statele latino-americane. 16-18 martie 1991. în pofida încercărilor de a-l în~ă~a de la conducerea FSN şi, apoi, din funcţia de primnurustru, forţele conservatoare, antireformatoare suferă o mare înfrângere la Convenţia Naţională a Frontului Salvării Naţionale. Moţiunea prezentată de Petre Roman şi statutul nou prin care este reconfirmat în funcţia de lider naţional al FSN întrunesc majoritatea covârşitoare a voturilor la Convenţia Naţională.

14-17 aprilie 1991. P.R. efectuează o vizită neoficială în SUA. în timpul convorbirilor cu secretarul de stat James 261

Libertatea. ca datorie

Baker sunt clarificate aspecte esenţiale ale relaţiilor românoamericane, deschizându-se drum spre reacordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. 21-25 mai 1991. Vizită oficială în Kuweit şi Emiratele Arabe Unite. Este apreciată în mod deosebit poziţia guvernului României faţă de războiul din Golf şi se stabilesc măsuri practice de intensificare a colaborării economice. 22-23 iunie 1991. P.R. participă la reuniunea anuală a Forumului de la Crans-Montana, unde reînnoieşte propunerea privind organiz.area la Bucureşti a unei viitoare reuniuni a Forumului. 18-19 iulie 1991. Vizită oficială la Paris. Convorbirile cu preşedintele Franţei şi alte oficialităţi ale ţării gazdă consolidează relaţiile politice, economice şi cultural-ştiinţifice. 6 august 1991. P.R. întreprinde o vizită oficială la Chişinău. Relaţiile cu Republica Moldova capătă o consistenţă sporită prin înţelegerile convenite cu primul-ministru, Valeriu Muravschi, în vederea extinderii şi aprofundării colaborării economice. 20 august 1991. P.R. este prima personalitate oficială din ţările europene care ia atitudine categorică, publică în mass-media internaţională faţă de puciul comunist de la Moscova. P.R. subliniază necesitatea de a fi sprijinite forţele democratice din fosta Uniune Sovietică pentru a asigura ruptura definitivă cu regimul totalitar. De asemenea, reafirmă voinţa Guvernului român de a-şi continua politica de reforme, de a consolida statul de drept şi a accelera procesul de tranziţie spre economia de piaţă. 12 septembrie 1991. P.R. vizitează Bulgaria, prilej de evaluare a stadiului relaţiilor bilaterale şi de definire a direcţiilor de dezvoltare a cooperam în domeniile complementare ale economiilor celor două ţări vecine. '15-'17 septembrie 1991. Lovitură de forţă antidemocratică, datorată manipulării de către centre de putere ostile reformei a câtorva mii de mineri sosiţi la Bucureşti. Petre Roman depune mandatul Guvernului. Preşedintele Iliescu se grăbeşte să considere că depunerea mandatului reprezintă o 262

Anexa 1

cerere formală de demisie şi încheie un acord cu reprezentanţii minerilor. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului manevrează - la rândul lor - pentru înlăturarea Guvernului legal şi legitim. 28 septembrie 1991. La reuniunea extraordinară a Colegiului Director al FSN, P.R. propune pentru funcţia de prim-ministru pe dl. Theodor Stolojan, fost ministru de finanţe şi, apoi, preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare, propunere aprobată de participanţi. 29 septembrie 1991. Interviu televizat al lui P.R. consacrat celor mai recente evenimente; prima luare de poziţie publică a sa în legătură cu modul anti-democratic în care a fost înlăturat guvernul legal şi legitim. 15 octombrie 1991. P.R. expune în faţa grupurilor parlamentare ale FSN din Adunarea deputaţilor şi Senat considerentele care au stat la baza formării noului guvern în care au primit portofolii şi reprezentanţii altor partide, inclusiv din opoziţie. 17 octombrie 1991. Cu prilejul primirii de către preşedintele Ion Iliescu a membrilor fostului guvern, în alocuţiunea sa, P.R. se delimitează de aprecierile şefului statului referitoare la modul în care a fost înlăturat cabinetul investit legal la 28 iunie 1990. P.R. subliniază semnificaţia exactă a noţiunii privind „depunerea mandatului". 5 noiembrie 1991. La şedinţa Colegiului Director al FSN, P.R. subliniază necesitatea ca la Convenţia Naţională a partidului să se clarifice până la capăt poziţiile diferitelor grupuri în legătură cu drumul care trebuie urmat în procesul de tranziţie. 18 noiembrie 1991. P.R. dă publicităţii o declaraţie intitulată „Să ne lămurim dacă mai era nevoie" prin care răspunde unor afirmaţii ale lui Ion Iliescu privind împrejurările în care s-a instituit funcţia de „ lider naţional al FSN". 20 noiembrie 1991. La o nouă şedinţă a Colegiului Director al FSN, la care se convoacă - pentru primăvara lui 1992 - Convenţia Naţională, P.R. spune: ,,declar solemn şi 263

Libertatea ca datorie

irevocabil că sunt decis să-mi apăr crezurile şi să merg până la capăt ... " 27 noiembrie 1991. La o conferinţă de presă, P.R. se delimitează net de curentele ostile reformei, conservatoare şi nostalgice din FSN, avansând principalele orientări ale Moţiunii pe care o va prezenta la Convenţia Naţională a acestui partid. 9 decembrie 1991. P.R. îi adresează o scrisoare lui Ion Iliescu prin care declară - după o consistentă argumentare - că „drumurile noastre către reforma politică şi economică s-au despărţit".

1991. P.R. reacţionează printr-o la afirmaţiile lui Ion Iliescu conţinute într-un interviu acordat Agenţiei Associ.ated Press şi preluat de lVR. Totodată dă replici şi comunicatului calomnios - prin care se încălcau abilitările prevăzute de lege - dat publicităţii de Serviciul Român de Informaţii, precum şi unei scrisori provocatoare a unui grup de senatori conservatori. 20-24 decembrie 1991. Numeroase interviuri acordate presei române şi străine în legătură cu situaţia politică din ţară şi din interiorul FSN, prin care e denunţată manevra diversionistă legată de crearea unei comisii senatoriale de anchetă privind activitatea guvernului Roman. ianuarie-februarie 1992. P.R. participă la definirea strategiei pentru alegerile locale desfăşurate în două runde, la 9 şi 23 februarie, activitate puternic marcată de acutizarea divergenţelor din FSN. 13 martie 1992. La şedinţa Colegiului Director al FSN la care a fost invitat şi a rostit o cuvântare Ion Iliescu, se desfăşoară bătălia decisivă pentru delimitarea politicodoctrinară în partid. P.R. are mai multe intervenţii prin care îşi expune poziţia fată de căile de rezolvare a situaţiei care s-a creat în FSN. 28-29 martie 1992. Convenţia Naţională a FSN, desfăşurată într-o atmosferă de mare tensiune. Moţiunea „Viitorul-Azi" prezentată de Petre Roman întruneşte 64 la sută din voturile exprimate de participanţi, ceea ce confirmă 12

decembrie

declaraţie radiotelevizată

264

Anexa J

victoria sa netă în FSN. P .R. devine - potrivit noului statut preşedinte al FSN. aprilie-mai 1992. Intensi activitate pentru pregătirea alegerilor parlamentare şi prezindenţiale. Numeroase interventii în presă ale lui P.R. se referă la necesitatea des.fişurării separate a celor două scrutinuri până la 26 iulie 1992, astfel încât noul Parlament să poată intra în funcţiune în toamnă. Foiţele· amservatoare blochează rezolvarea pe calea compromisului a divergenţelor privind pregătirea şi des.fişurarea alegerilor. 25 iulie 1992. Convenţia Extraordinară a FSN de la Braşov. P.R. defineşte oferta politică a partidului pentru alegerile din septembrie 1992. De asemenea se stabilesc criteriile pentru candidaturile partidului în viitorul Parlament. august-septembrie 1992. în timpul unei intense şi extrem de dificile c.ampanii electorale, P.R. participă la peste 200 de întâlniri cu alegătorii din a:a 80 localităţi rurale şi urbane din majoritatea judeţelor ţării. Totodată acordă 34 interviuri şi declaraţii radio şi televizate, precum şi 41 interviuri în presa românească (centrală şi locală) şi în cea străină. • XI septembrie 1992. P.R. este ales deputat în circumscripţia electorali Bucureşti. FSN obţine - pe întreaga ţară - peste 10 la sută din totalul sufragiilor. 5-6 octombrie 1992. La reuniunea Internaţionalei Socialiste, P .R. - în calitate de invitat - pune bazele unor relaţii instituţionale între FSN şi LS. în vederea primirii în organizaţia internaţională a social..:democraţiei. 21 octombrie 1992. Este validată alegerea lui P.R. ca deputat în Parlamentul României. S noiembrie 1992. P.R. este ales preşedinte al Comisiei pentru apirare, ordine publică şi siguranţă naţională a C.amerei deputaţilor. ., 17 decembrie 1992. La şedinţa Colegiului Director al FSN, P.R. prezintă raportul politic prin care face o evaluare a activitlţii partidului din ultima perioadă, indusiv rezultatul

265

Anexa 1

Libertatea ca datorie

alegerilor şi strategia de alianţe, în cadrul unei opoziţii constructive. 18 ianuarie 1993. Se dă publicităţii Programul legislativ al HiN care constituie primul document oficial al partidului inspirat din raportul politic prezentat de P.R. la şedinţa Colegiului Director din decembrie 1992. . 11 februarie 1993. P.R. este ales membru al delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Atlanticului de Nord. martie-aprilie 1993. în frecventele luări de poziţie din Parlament, de la conferinţe de presă, în interviuri, precum şi în contactele de peste hotare, P .R. defineşte locul FSN în activitatea de ansamblu a Opoziţiei şi căile de ieşire din blocajul politic şi economic provocat de guvernul Văcăroiu. Sunt avansate propuneri alternative de soluţii privind depăşirea crizei din societatea românească. 28-29 mai 1993. La Convenţia Extraordinară care se desfăşoară la Constanţa, P .R. prezintă documentul intitulat: De la proiectul de idei la acţiunea polibcă prin care defineşte caracterul social-democrat modem al partidului. Prin votul participanţilor se adoptă schimbarea denumirii FSN în PARTIDUL DFM:OCRAT (FSN). iunie-iulie 1993. După finaliz.area primei sesiuni parlamentare a anului la care împreună cu alţi lideri ai PD a contracarat cu succes calomniile şi diversiunile ~cipalilor factori de putere privind aşa zisa luptă a autdrităţilor împotriva corupţiei, P.R. se întâlneşte cu membri şi simpatizanţi ai partidului din 6 judeţe şi municipiul Bucureşti pentru prezentarea poziţiilor adoptate, a soluţiilor alternative la politica guvernului Văcăroiu. 13 august 1993. Se dă publicităţii un Apel căb"e ţară al PD prin care se propune un program de urgenţă anticriză în 7 puncte. septembrie 1993. La reluarea lucrărilor Parlamentului, P.R. intervine la dezbaterea principalelor teme politice şi acte legislative, susţinând necesitatea accelerării procesului

266

reformator şi izolării forţelor conservatoare. şi a celor extremiste. 26 octombrie 1993. Petre Roman este desemnat raportor special al Comisiei politice a Adunării Parlamentare a Atlanticului de Nord, fiind primul om politic român care primeşte o asemenea recunoaştere internaţională. 3 noiembrie 1993. La iniţiativa PD, se constituie Consiliul Consultativ pentru Integrarea Euro-Atlantică a României, organism care întruneşte consensul principalelor forţe politice din ţară. Conform principiului conducerii prin rotaţie, P.R. este primul care îndeplineşte funcţia de preşedinte al acestui organism. 27 noiembrie 1993. Conferinţa Naţională a primarilor şi consilierilor Partidului Democrat, cu peste 3.000 de participanţi. Cu acest prilej, Petre Roman lansează iniţiativa politică a realizării unui PACT NAŢIONAL, ca bază a constituirii unei noi majorităţi parlamentare care să repre.sinte suportul unui nou guvern până la viitoarele alegeri. 23 decembrie 1993. La şedinţa Colegiului Director al PD, P.R. prezintă raportul politic în care dezvoltă căile de realizare a Pactului Naţional. , 3 ianuarie 1994. într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Ion Iliescu, conducerea Partidului Democrat propune un plan concret de deblocare a situaţiei politice şi de realizare a unui Pact Naţional cu finalitate în sfera guvernării pro-reformă şi anti-criză.

14 ianuarie 1994. P.R. semnează, în numele PD, un protocol cu reprezentanţii Convenţiei Democratice privind acţiunea comună a Opoziţiei privind rezolvarea principalelor obiective politice ale actualei perioade şi realizarea Pactului Naţional. . 14 februarie 1994. P.R. adresează ·o scrisoare de răspuns preşedintelui PDSR, Oliviu Gherman, prin care îşi exprimă acordul în legătură cu începerea unei serii de convorbiri cu conducerea partidului de guvernământ în vederea definirii modalităţilor practice de depăşire a crizei politice şi economice care confruntă ţara. 267

Libertatea ca datorie

18 martie 1994. La seria de manifestări Conferinţele Ateneului Român, Petre Roman prezintă o expunere intitulată Reintegrarea României fn lumea liberă prin care conturează o orientare strategică a politicii ţării noastre la cumpăna dintre milenii. Sunt prezentate elemente fundamentale ale politicii PD în direcţia consolidării statului de drept, a regimului democratic şi a accelerării tranziţiei spre economia de piaţă. 8 aprilie 1994. Cu prilejul lansării Declaraţiei de la Oradea, document al Partidului Democrat pentru o nouă politică naţională, P.R. prezintă liniile esenţiale ale acestei politici prin expunerea sa intitulată: Suntem tineri fn libertate, ·dar sutem un vechi popor. mai-iunie 1994. Intervenţii în Parlament în legătură cu principalele teme de actualitate ale vieţii politice, întâlniri cu membri şi simpatizanţi ai PD din Bucureşti şi judeţele ţării. La finele lunii mai, P.R. este prima personalitate din afara structurilor NATO care participă - în SUA - la reuniunea şi acţiunile de documentare şi analiză ale Comisiei politice a Adunării Parlamentare a Atlanticului de Nord. 2 iulie 1994. La reuniunea Colegiului Director al Partidului Democrat, P.R. face analiza ultimelor evenimente politice şi conturează principalele obiective ale Convenţiei Naţionale care va avea loc la finele lunii octombrie. Se subliniază că, la viitoarele alegeri, PD trebuie să obţină rezultate care să-i confere statutul de partid participant la actul guvernării.

(Cronologie documentare 11România-Azi")

întocmită

de

Centrul

de

2

VALTER ROMAN : "Poate rezista România la un atac germano-ungar?"* Ar putea România rezista eventual forţelor armate ale Reichului şi ale Ungariei? Aceasta este una dintre cele mai serioase întrebări care pot fi puse atunci când se examinează şansele păcii în Europa. D-l Armand Călinescu, primul ministru şi ministrul apărării naţionale, la o adunare a "Frontului Renaşterii" care a avut loc la sfârşitul lui martie, a declarat următoarele: "Am adus la cunoştinţa tuturor statelor că suntem hotărâţi să apărăm frontierele noastre. România va înfrunta cu arma în mână pe oricine care îi va viola frontierele şi va face acest lucru fără să se întrebe cine va învinge în această luptă." Se poate crede, cunoscându-l pe d-l Călinescu, că această declaraţie exprimă sincer intenţiile guvernului său. Care ar fi în orice caz mipoacele şi eficacitatea apărării române?

Unde este ameninţată România Simpla studiere a această ţară să stabilească

hărţii arată cât de greu este pentru sistemul său de apărare militară.

• Articol publicat în „Ce soir", Paris, 7 iulie 1939. 268

269

Anexa2

în trecut, frontiera sa orientală se afla pe primul plan al preocupărilor

I I

oficiale. La sud, Dunărea constituie o protecţie naturală a României, în afară de Cadrilater, · adică cele două judeţe anexate de Bucureşti după războiul balcanic din 1913. Din ~ceastă parte există un pericol: Bulgaria nu-şi ascunde intenţiile privind aceste regiuni, de altfel ea îşi face jocul de comun acord cu axa. Frontiera occidentală a României este cea mai ameninţată şi totodată şi cel mai greu de apărat sau, în orice caz, cel mai puţin protejată. Lipsa unor puncte de sprijin naturale de apărare şi a unor fortificaţii în adâncime pune o grea problemă Statuluimajor român. Or, fără îndoială că din această parte se pot prevedea complicaţii, cu atât mai mult cu cât în vest, prin ocuparea Ucrainei Subcarpatice, Ungaria şi-a prelungit cu 120 km linia de frontieră asupra căreia Bucureştii trebuie să vegheze de acum încolo. Cu consimtământul sau la aţâţarea Reichului, Ungaria a masat două corpuri de armată în Ucraina Subcarpatică în timp ce-şi intensifică agitaţia revizionistă în România, iar Hitler exercită asupra acestei ţări un adevărat şantaj economic. Deci frontiera de sud şi frontiera de vest sunt cele două zone unde securitatea română este cel mai mult ameninţată. Şi trebuie luate în considerare noile ameninţări care s-au creat prin recenta cucerire a Albaniei de către Roma şi prin orientarea Iugoslaviei spre axă. Ultima mobilizare parţială din România a arătat elanul cu care poporul se pregătea să apere ţara. în timp de pace, armata numără 23 de divizii de · infanterie şi 3 divizii de cavalerie. Efectivul său poate fi ridicat uşor la 700 OOO - 800 OOO de oameni. Problema cadrelor active inferioare nu pare să fie neliniştitoare, de altfel au fost luate măsuri de întărire a lor. în ceea ce priveşte cadrele superioare şi statul-major, acestea sunt satisfăcătoare.

270

Rămâne problema armamentului: acesta este, poate, punctul slab. Sub impulsul direct al regelui Carol, din 1933 s-a depus un mare efort pentru a spori şi moderniza armamentul românesc. Reorganizarea şi dezvoltarea industriei de război au completat în suficientă măsură comenzile de materiale făcute în Cehoslovacia şi în Franţa; este adevărat că această primă sursă de armament în prezent a secat. Fabricile româneşti de arme Reşiţa, Malaxa etc., uzinele de avioane de la Braşov constituie exemple concrete ale capacităţii şi productivităţii industriei de război a ţării. Diferitele formaţii adaptate perfect condiţiilor de teren ale României sunt deosebit de satisfăcătoare: este cazul infanteriei de munte, adevărat corp de elită; artileria de munte este de asemenea remarcabilă. Însă aici trebuie semnalată regretabila insuficienţă a avioanelor, a apărării antiaeriene şi a carelor de asalt. Posibilităţile rezistentei eficace a României depind de mai mulţi factori: ' 1. de potenţialul său militar actual; 2. de sistemul de fortificaţii de care va dispune în momentul agresiunii; 3. de rezervele sale umane, de materiale şi de produse de tot felul; . 4. de ardoarea voinţei sale naţionale de rezistenţă; 5. de ajutoarele militare externe pe care poate conta. Evident că cei trei factori din urmă sunt cei esenţiali. lmporta,nţa resurselor materiale ale României este bine cunoscută. Tocmai ele au stimulat lăcomia hitleriştilor. în 1938 producţia de petrol a atins 8 OOO OOO de tone şi ar putea fi dublată sau triplată. Calitatea şi cantitatea producţiei româneşti de grâu, carne, peşte etc. au o importanţă extremă din punct de vedere militar. Însă toate acestea sunt prea cunoscute pentru a fi nevoie de a insista asupra lor. Să revenim la condiţiile tehnice propriu-zise ale unui eventual război.

271

Libertatea ca datorie

Transilvania şi importanţa sa strategică Există o regiune în statul român care poate şi trebuie să joace un rol strategic de prim ordin. Aceasta este

Transilvania. Ea poate constitui bastionul înaintat al sistemului de apărare a ţării. Arcul muntos al Carpaţilor, Alpii Transilvaniei înălţimile transilvănene, care se prelungesc până la masivul Bihorului, constituie poziţii de prim rang. Nu întâmplător în 1916 von Falkenhayn nu a putut împinge ofensiva sa în direcţia Deltei Dunării decât prin defileul Jiului şi pe Mureş. Pe teritoriul bine studiat, bine pregătit şi bine folosit al Transilvaniei, armata română ar putea rezista timp îndelungat agresorilor şi ar putea da răgaz marilor puteri să vină în ajutorul ei. Să nu uităm că războaiele din Spania şi China ne-au învăţat că perfecţionarea armelor de război întăreşte simţitor eficacitatea defensivei. Lipsa de drumuri din România este, desigur, un factor negativ din punct de vedere militar, însă acest lucru este valabil atât pentru agresor, cât şi pentru adversarul său. Rămâne factorul pe care l-am enumerat la punctul 4: voinţa naţională de rezitenţă. Aceasta depinde în întregime sau aproape în întregime de felul în care guvernul va şti să se comporte faţă de naţiune. Tradiţiile şi virtuţile militare ale poporului român sunt cunoscute. Trebuie oare amintit războiul de independenţă dus în 1877 împotriva turcilor, de bătălia de la Plevna, de bătăliile din 1917: Oituz şi Mărăşeşti? Nu trebuie cedat nimici Deci importanţa României în frontul păcii este de prim ordin. Rămâne ca această importanţă să nu fie diminuată pri~ nici o abandonare. F.ste neapărat necesar nu numai ca Franţa Şl Marea Britanie să ofere garanţii României, dar s-o şi ajute să reziste la presiunile şi la infiltarea hitleristă încă din „timp de 272

Anexa2

re". Pentru Franţa, o ~litică de . ~ezenţă ~~~etică la · nstituie o chezăşie a prpnet sale secuntaţi. Bucur~ : e altă parte, este de dorit ca Polonia şi România să : tre ele pnn· angajamente reciproce de asistenţă. în fie legat e in . d l ăsări R t ceea ce priveşte marea sa vecină e ar t, omarua ~ _: • ---X CU Încredere În loc să se teamă, cum nU pu,.u.u 11 s,-o pnve-.a . ... ul .1 ează poate conta până şi pe spnJ111 ei. suger ~ternic legată de prietenii săi, Români.a tr~~e ~ reziste mai ales la toate cererile ~e ced~e a :ransilv~ei, căa, dacă ar fi lipsită de această _regiune, ş1-ar pierde pnnapala sa bază militară naturală de aparare. Acestea sunt consideraţii sumare pe care un român prieten al Franţei a vrut să le spună publicului francez.

pa

A

•

3 Scrisoare adresată de Valter Roman lui M.M.Litvinov cu privire la Transilvania

Stimate tovarăşe Litvinov, Datorită faptului că glorioasa armată roşie continuă ofensiva sa strălucită, zdrobind trupele hitleriste, şi deci eliberarea României, a Ungariei şi a celorlalte ţări ocupate de Hitler va deveni, sper curând, o realitate fericită, doresc să vă expun în cele ce urmează un punct de vedere - pe care, fireşte, îl consider ca singurul just şi în concordanţă cu adevărul istoric - în legătură cu soluţionarea litigiilor de frontieră româno-maghiară, consecinţă a „arbitrajului" de la Viena din august 1940. Pentru că o dată cu răsturnarea clicilor fasciste din aceste ţări şi zdrobirea Germaniei hitleriste se va pune şi problema organizării păcii şi încheierii tratatelor de pace, consider ca deosebit de actual şi totodată şi extrem de important să informez 8':1vemul sovietic despre anumite realităţi pentru ca hotărârea pe care o va lua să se bazeze pe cunoaşterea cât mai precisă a situaţiei ... Este vorba de problema Transilvaniei. Se propun diferite ,,soluţii". Unii promovează ideea trecerii întregii Transilvanii la Ungaria, iar alţii sunt pentru menţinerea statu-quo-ului existent din august 1940 încoace (în cadrul acestei variante se mai vorbeşte şi de un schimb de 1'

Libertatea ca datorie

I

I.

I

I:

populaţie). Există şi alţii (în special unele cercuri angloamericane, al căror purtător de cuvânt oficios, profesorul Macartri, a şi expus poziţia lor, dar şi unii transilvăneni) care emit ideea unei Transilvanii independente, încercând a transplanta în acest colţ al Europei exemplul Elveţiei. Argumentele tuturor acestor purtători de cuvânt sunt variate şi unele dintre ele ar putea să şi impresioneze chiar cum ar fi, de exemplu, argumentul că, datorită faptului că atât România, cât şi Ungaria au purtat (poartă) război contra Uniunii Sovietice, n-ar „merita" nici una, nici alta să fie „răsplătită" pentru această atitudine şi, în consecinţă, fie că graniţa actuală ar trebui menţinută, fie să se creeze un stat transilvănean, independent atât faţă de România, cât şi faţă de Ungaria. Toate acestea nu sunt decât argumente în cel mai bun caz conjunctuale. în afara acestor ,,soluţii", există, fireşte, punctul de vedere pe care îl susţine Partidul Comunist din România şi pentru care a militat în tot timpul războiului postul de radio „România liberă" şi anume că soluţionarea problemei Transilvaniei înseamnă anularea „arbitrajului" de la Viena (august 1940) şi reintegrarea Transilvaniei de nord în cadrul României. în favoarea acestei teze ar putea fi invocate multe argumente, dintre care însă cel mai important mi se pare că este cel istoric. Transilvania aparţine României, deoarece majoritatea populaţiei acestei regiuni istorice a fost şi este şi astăzi românească, deoarece poporul român a luptat secole de-a rândul pentru unirea Transilvaniei cu România, unire care s-a realizat în decembrie 1918. Acestea s~t realităţi a căror neluare în considerare n-ar putea decât complica ·evoluţia lucrurilor (inclusiv desfăşurarea războiului în ultima sa fază), cât şi viitoarea aşezare în acest colţ al Europei, deşi participarea României la agresiunea contra Uniunii Sovietice este un fapt de netăgăduit

276

Anexa3

dar pentru care n-ar fi nici raţional, nici just să sufere un popor întreg. Necesitatea reaşezării Europei în situaţia de dinainte de război (situaţie pe care a răsturnat-o prin forţă Germania hitleristă), fiind unul dintre obiectivele coaliţiei antihitleriste, vine să completeze argumentaţia de mai sus cu caracter istoric. Soluţionarea în acest spirit a problemei Transilvaniei ar face ca simpatiile pentru Uniunea Sovietică în România în perioada postbelică să crească nemăsurat şi să devină un motor puternic al unei apropieri şi al unei prietenii (dintre U.R.S.S. şi România) pentru care luptă de mult comuniştii români. în convingerea fermă că cele expuse vor fi de natură să ·contribuie la clarificarea problemei şi la soluţionarea sa în spiritul justeţei istorice şi al intereselor comune, vă salută respectuos, Valter Roman 24 iulie 1944, Moscova. P.S. Am întocmit un studiu (mai mult cu caracter istoric) despre Transilvania, pe care, la nevoie, aş putea să vi-l pun la dispoziţie. - V.R.

277

4 Telegramă adresată

de Valter Roman lui Nicolae Titulescu*

Excelenţei sale d-lui Nicolae Titulescu, fost preşedinte al Ligii Naţiunilor, fost ministru de externe al României Excelenţă,

Divizorul de artilerie român din armata republicană care luptă pe sol străin pentru cauza justiţiei sociale, a libertăţii şi a păcii mondiale, vă trimite dv., marele om de stat, salutul şi expresia recunoştinţei sale sincere. În spiritul păcii indivizibile şi al securităţii colective, reprezentate cu atâta tărie şi autoritate de dv., am venit noi, fiii autentici ai poporului, în Spania Frontului popular, să apărăm cu arma în mână bunul nostru naţional şi viitorul poporului nostru. · Rezistenţa de fier a tinerei armate populare spaniole pe frontul Jaramei şi contraatacul victorios din Guadalajara, la care am avut onoarea să participăm şi noi, au fost două victorii în favoarea securităţii ţării noastre şi a independenţei naţionale

spaniolă,

româneşti.

• Telegrama a fost trimisă în aprilie 1937 din Spania, după bătălia de la Guadalajara. 279

Libertatea ca datorie

Osteneala dv. şi sângele românesc vărsat pe ţărâna pentru menţinerea păcii mondiale trebuie să devină chezăşia victoriei poporului român în lupta sa pentru libertate şi pace. Gazeta românească, Paris, iunie 1937. Semnat Comandant Valter Roman

spaniolă

5 Telegrama de răspuns a D-lui N.Titulescu D-lui Valter Roman, comandantul de artilerie al 11 internaţionale. Sincere mulţumiri pentru atenţia dumneatale plină de căldură. Când pactele nu sunt respectate şi oamenii de stat devin falimentari, îmi face o deosebită plăcere să pot felicita pe ostaşii români, care, acţionând în spiritul echităţii şi dreptăţii, reînvie, departe de patrie, virtuţile strămoşeşti.

Atitudinea lui Valter Roman în probleme de politică externă•

Brigăzii

aprilie, 1937. N.Titulescu

Poporul nostru, guvernul nostru, armata noastră au dat nenumărate dovezi ale maturităţii lor. Drumul de la 23 August încoace e o vie mărturie a acestei afirmaţii. Aportul nostru la dobândirea victoriei finale asupra Germaniei a fost dintre cele mai efective. Din punctul de vedere al efortului militar, în ultima fază a războiului noi ne-am situat imediat după cele trei mari puteri democratice, întrecând pe toate celelalte membre ale Naţiunilor Unite, deşi, după mărime şi posibilităţi, alte ţări puteau să fie înaintea noastră. Iată un fapt de netăgăduit. N-a fost oare acesta un semn al maturităţii noastre? Subliniem lucrul acesta nu pentru a ne făli ci pentru a restabili un adevăr pe care unii încearcă azi să-l treacă cu vederea. E timpul să înţeleagă şi unii şi alţii: Soarta poporului român nu poate .i decisă fn nid o altă capitală a lumii decât la Bucureşti.

• Extrase din articolul ,,Suveranitatea noastră. Unde se decide soarta României?", apărut în ziarul „Glasul annatei" din 18 octombrie 1945. 281

Libertatea ca datorie

Nu suntem

izolaţionişti.

Vrem prieteni

şi

prietenii.

Înţelegem să apreciem orice gest amical. Vrem să fim însă suverani între :fruntariile noastre. Cei dezinteresaţi şi oamenii

de bine pot conta pe prietenia poporului român.

6 Intervenţia televizată

a lui Petre Roman în 16 decembrie 1990 (fragment) Întrebărilor

care poartă în ele suflul pustiitor al răului,

necredinţa şi dispreţul de Dumnezeu, le răspund fără teamă: îmi iubesc ţara cu pământul şi oamenii săi pentru că de când am deschis ochii sub soare mi-a fost sădită în suflet şi conştiinţă această iubire şi credinţă că fac parte dintr-un popor

minunat. Nimeni nu trebuie să-şi facă iluzii. Am participat la Revoluţie şi am învins odată cu ea, cu sufletul curat şi unit cu sufletul poporului printr-o aceeaşi mânie. Şi nimic nu mă va putea face să dau înapoi. Nici zgomotul lipsit de raţiune, nici_ ambiţiile de putere ale unora sau altora. Nimeni, niciodată să nu conteze pe laşitatea mea. Eu pot să mă înţeleg doar cu înţelepciunea, inteligenţa, pasiunea iubirii şi a creaţiei.

283

7

Cuvântarea rostită de Petre Roman în faţa Parlamentului cu prilejul primei aniversări a Revoluţiei române În noaptea lui 21 decembrie 1989, am jurat să trăim liberi şi dacă va fi să murim, să murim pentru că ne-am înfrânt frica. Unora nu le-a mai fost dat să ştie că am alungat tirania, că am cucerit libertatea. Dar sacrificiul lor a insuflat şi aprins focul sfânt al mâniei poporului şi sute de mii, apoi milioane de oameni liberi au cuprins în ziua de 22 decembrie străzile şi pietele oraşelor, redevenite ale lor. Întreaga minciună şi răutate, necredinţă şi strâmbătate a unei gândiri care ne cerea în fiecare ceas al timpului vieţilor noastre umilinţă, supunere oarbă, muncă fără iubire şi iubire ordonată de adevăraţi păcătoşi, cei făr~ nici un Dumnezeu, s-a prăbuşit. Această gândire ar fi putut să fie ca un saltimbanc ce provoacă râsul sănătos al mulţimii. Ar fi trebuit să fie ca un lup turbat ucis de bâtele infinitelor vegheri ale ciobanilor Mioriţei.

N-a fost să fie aşa de simplu. A fost o construcţie pe care au durat-o pe trupul ţării şi pe umerii poporului, a fost un sistem al celei mai perfide înrobiri, aceea făcută în numele poporului, în numele justiţiei sociale şi a egalităţii între oameni. Toate au fost încălcate până în cel mai mic detaliu de

Libertatea ca datorie

oameni ce au dispreţuit întâiul drept al cetăţeanului, acela de a-şi croi propria viaţă fiindcă numai pe aceea o are. In ordinea necesară a lumii numai adevărul este etern. Eroarea de parcurs a istoriei naţiunii noastre, dictatura reducerii omului la situaţia unui soldat al unei armate fără ştiinţă, fără conştiinţă şi fără stindard, trebuie depăşită astăzi pe singura cale a adevărului construit de societate:,

8

democraţia.

Pentru noi cei ce ne-am angajat ireversibil ·pe acest drum, acum când avem de înfruntat atâtea greutăţi, când avem de reconstruit din temelii economia, când trebuie să dăm şanse egale şi reale tuturor celor ce muncesc şi creează, când trebuie să venim cu adevărat în ajutorul celor ce au muncit şi au dreptul să trăiască tihnit, când avem obligaţia supremă de a crea un sistem modem de educaţie şi de a valorifica imensele resurse culturale ale poporului nostru, pentru noi trebuie să existe cumva în continuare eroismul revoluţiei române. Acel spirit veşnic neliniştit de setea de adevăr, acel talent fără egal ce exprimă uluitoarea capacitate a românilor de a iubi, suferi şi muri cu ochii larg deschişi ne spune prin vorbele lui Panait Istrati: ,,Nu există decât un singur eroism pe lume; autla de a vedea lumea aşa cum e şi de a o iubi totuşi." în aceste momente de rememorare a fierbintelui sfârşit de Decembrie a · binf:CUvântatului an 1%9, vă rog să-mi acordaţi cu mărinimie dreptul de a nu vorbi prea mult despre mişcarea politică ce o reprezint: F.S.N. Frontul s-a născut odată cu Revoluţia şi o singură întrebare cred că este legitimă: a fost el devotat suveranităţii poporului, câştigată de popor? Cu profundă convingere şi neştirbită sinceritate spun: da, a fost şi este. Fste grea răspunderea ce apasă pe umerii acestei formaţiuni politice. E foarte greu să găsim în această dificilă tranziţie cele mai bune soluţii. Dar, spunem ca şi primii creştini: ,,Dumnezeule, dă-ne seninătatea de a accepta ceea ce nu putem schimba, curajul de a schimba ceea ce putem şi înţelepciunea de a putea distinge aceste două lucruri".

Pentru un drum al viitorului• Săptămâna trecută mi-aţi propus o întâlnire pentru a redeschide un dialog politic, într-un spirit de responsabilitate politică. Tocmai datorită sentimentului de responsabilitate politică trebuie să vă spun acum că am serioase îndoieli că o asemenea întâlnire poate conduce la un rezultat sau poate împlini un scop util. , Am preţuit eforturile noastre comune după Revoluţie pentru a aşeza România pe drumul refacerii după devastatoarele decenii de dictatură şi sărăcie generalizată. în acea perioadă am împărtăşit obiective comune. însă după luna februarie a acestui an, când v-aţi opus ideii de înnoire a unor instituţii şi structuri importante ale statului prin oameni nelegaţi de· trecutul comunist, după intervenţia directă cu prilejul Convenţiei Naţionale a F.S.N. din martie pentru a mă îndepărta de la conducerea partidului şi, îndeosebi, după luarea dumneavoastră de poziţie din august împotriva comunicatului guvernului pe care-l conduceam, ce condamna firă ~voc puciul comunist de la Moscova, drumurile noastre către reforme politice şi economice s-au despărţit.

• Scrisoarea l.ldrcsată domnului Ion Iliescu, preşedintele României, de către domnul Petre Roman, publicată în ziarul ,,AZf' din 7 ianuarie 1992.

287

Anexa8

Libertatea ca datorie

Capitularea dumneavoastră din septembrie în fata unor acţiuni împotriva legii a confirmat tării şi lumii democratice, în general, că opiniile noastre asupra democraţiei şi principiilor legalităţii -democratice se deosebesc categoric. România se află la o răscruce istorică. În spatele nostru se află falimentul sistemului comunist. Un sistem care a eliminat drepturile omului şi de la care am moştenit o economie dezastruoasă, degenerată. Această economie a fost conturată şi condusă fără nici o legătură cu forţele pieţei, ale adevăratei ştiinţe economice şi, mai ales, fără a ţine seama de nevoile reale, sociale şi economice ale naţiunii. După Revoluţie am realizat imediat o serie de paşi către democraţie. Programul de reformă, iniţiat la 28 iunie 1990, ce a propus schimbarea radicală a mecanismelor, a fost în bună măsură realizat în plan legislativ. Atunci s-au prevăzut măsuri esenţiale şi s-a elaborat o schiţă de program strategic pentru a transforma economia falimentară într-o economie de piaţă, prosperă. Am iniţiat privatizarea industriei şi agriculturii pentru a ridica standardul de viaţă al poporului nostru. Cu toate acestea, criza din septembrie a dovedit în modul cel mai brutal că progresele noastre erau insuficiente, că trebuie să fim mai hotărâţi şi deci să realizăm acţiuni mult mai rapide pentru a contracara influenta acelora care vor utili7.a vechile metode de manipulare, dezinformare şi intimidare, pentru a bloca reforma şi a lăsa România într-o continuă stare de înapoiere faţă de lumea modernă şi de gravă confuzie în rândul diferitelor categorii sociale ale populaţiei. Fiind la o răscruce a destinului tării noastre, trebuie să întoarcem spatele sistemului comunist condamnat de istorie şi să ne îndreptăm cu deplină hotărâre şi încredere pe calea dem~atiei şi a unei economii de piaţă, viabile. Oricare ar fi partidul sau partidele aflate la conducerea României democrate, ele trebuie să exprime o voinţă şi o capacitate totală de(acţiune pentru a-şi îndeplini misiunea încredinţată de alegători şi pentru a reda tării noastre locul respectat în rândul marii familii a naţiunilor.

288

Multi oameni talentaţi şi competenţi, care 1uu opiniile privind viitorul României, au fost de se alăture la elaborarea unui nou program de refacere completă a tării noastre; o refacere a respectului de sine prin respectarea·deplină a drepturilor omului şi o refacere a unui standard decent al vieţii, printr-o economie sănătoasă. Cei ce se simt încă legaţi de trecut şi au reţineri în a susţine aceste idei au două posibilităţi: dacă sunt incapabili de a respecta procedurile constituţionale, trebuie să se retragă, iar dacă ei respectă sincer judecata poporului român, se pot angaja într-o dezbatere politică, reală, sănătoasă. Consider că este datoria mea ca în perioada imediat următoare să prezint în faţa naţiunii un program pentru a limpezi calea către împlinirea democraţiei şi un plan realist pentru împlinirea reformei economice. Acest program exclude jumătăţile de măsură, politica de compromis. Trecutul recent ne obli~ să tragem învăţăminte, dintre care cele mai importante sunt: - Imtiţuţiile fundamentale ale statului trebuie să asigure şi să protejeze toate principiile democratice, iar cei ce poartă răspunderea acestor instituţii trebuie să fie pe deplin devotaţi acestei misiuni; - Trebuie să respectăm noua Comtitutie, pe care poporul a votat-o cu înţeleptul său simt al istoriei; - Orice formaţiune politică responsabilă care va fi chemată să guverneze trebuie să explice populaţiei care este fundamentul acţiunilor sale şi în ce mod fiecare cetăţean este participant la efortul uriaş de recomt:ruire a tării noastre; - Reformele politice şi cele economice sunt inseparabile şi trebuie accelerate, fără să devină obiectul unor manevre de culise sau false dezbateri politice; - Trebuie să găsim cele mai potrivite mijloce de a asigura un sistem de protecţie şi pentru cei care sunt, fizic sau psihic, incapabili să se adapteze, în acelaşi ritm cu compatrioţii lor, la schimbările economic;:e rapide. Ceea ce dorim noi acum este ca poporul român să aibă libertatea de a alege calea pe care doreşte să o urmeze.

împărtăşesc acord să mi

289

Libertatea ca datorie Compatrioţii noştri trebuie să .decidă singuri - prin alegeri libere şi corecte şi printr-o dezbatere politică deschisă - dacă doresc să meargă pe un drum al trecutului, cu jumătăţi de adevăruri şi jumătăţi de măsură sau pe unul al viitorului, care să desăvârşească respectarea deplină, atât în plan social cât şi economic, a tuturor drepturilor omolui.

Cu stimă, Petre Roman

P .S. - Aceste rânduri au fa.t soise pe data de 9 decembrie 1991, înaintea interviului televizat acordat de dumneavoastră Agenţiei Associated Press. Poziţiile exprimate de dumneavoastră în ceea ce mă priveşte nu schimbă cu nimic conţinutul acestei saisori.

SUMAR

SUMAR Preambul. M-am născut de două ori Copilăria

Tatăl meu, Valter Roman Franţa mea

Scene din viaţa obişnuită sub dictatură Decembrie 1989 · Prim-ministru Despre tranziţie într-un peisaj tulbure Revenirea în istorie şi intrarea în modernitate Fapte şi soluţii ale reformei

7 19 39 63 79 103

127 161

18.5 199

Adevărul

ca datorie. Un dialog cu domnul Petru Creţia

229

ANEXE

I

I

I

1. Activitatea lui Petre Roman în perioada 21 dec. 1989 - 2 iul. 1994 2. Valter Roman: ,,Poate rezista România la un atac germano-ungar?" 3. Saisoare adresată de Valter Roman lui M.M.Litvinov cu privire la Tramilvania 4. Telegramă adresată de Valter Roman lui N Titulescu. Telegrama de răspuns 5. Atitudinea lui Valter Roman în probleme de politică externă 6. Intervenţia televizată a lui Petre Roman din 16 decembrie 1990 (fragment) 7. Cuvântarea rostită de Petre Roman în faţa Parlamentului, cu prilejul primei aniversări a Revoluţiei române 8. Pentru un drum al viitorului

253 269

275 279

281 283

28.S 287