Drept international public, vol. 1 9786066478649, 9786066478786

Citation preview

Florica BRAŞOVEANU DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC I

Florica BRAŞOVEANU

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC I

Copyright© 2013, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BRAŞOVEANU, FLORICA Drept internaţional public/ Florica

Braşoveanu. - Bucureşti: Pro Universitaria, 2013. 2 voi. ISBN 978-606-647-864-9 Voi. 1. - 2013. - Bibliogr. ISBN 978-606-647-878-6 341.1/.8

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................... 9 INTRODUC ERE ................................................................... 11 I. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC .............................................. 13 1.1. Scurt istoric .................................................................. 13 1.2. Definiţia dreptului internaţional public........................ 15 1.3. Obiectul dreptului internaţional public ........................ 16 1.4. Trăsăturile societăţii internaţionale.............................. 19 1.5. Dreptul internaţional şi morala...................................... 20 1.6. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor ....... 21 1. 7. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat ................................................................................... 22 1.9. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern ......... 24 II. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ................................................................................. 28 2.1. Tratatul internaţional.................................................... 29 2.2. Cutuma........................................�................................ 32 2.3. Hotărârile judecătoreşti ................................................ 37 2.4. Doctrina........................................................................ 38 2.5. Actele unilaterale ale statelor....................................... 38 2.6. Actele organizaţiilor internaţionale.............................. 40 2.7. Echitatea....................................................................... 41 2.8. Codificarea dreptului internaţional .............................. 42 2.9. Ierarhia normelor de drept internaţional contemporan ........ 43 3.1. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa ..................................................................................... 48 5

3.2. Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale ...... 48 3.3. Neamestecul în treburile interne ale altor state............ 49 3.4. Îndatorirea statelor de a coopera între ele; ................... 49 3.5. Dreptul popoarelor la autodeterminare - dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta .............................. 50 3.6. Egalitatea suverană a statelor....................................... 50 3.7. Îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale....................................................................... 52 3.8. Principiul inviolabilităţii frontierelor ........................... 53 3.9. Principiul integrităţii teritoriale.................................... 53 3.1O. Principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale. .................................................... 54 IV. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ................................................................................. 55 4.1. Statele- subiecte ale dreputului internaţional ............... 57 4.1.1. Neutralitatea ......................................................... 65 4.1.2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor ................... 66 4.2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale........ 72 4.2.1. Organizaţii cu caracter universal (O.NU) .......... 76 4.2.2. Consiliul Europei .................................................. 86 4.2.3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa............................................................................. 96 4.2.4. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic este o alianţă formată din 28 de state din Europa şi America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106 4.3. Vaticanul.................................................................... 1 12 4.4. Ordinul suveran militar de Malta ............................... 1 14 4.5. Popoarele şi mişcările de eliberare naţională............. 116 4.6. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale ............ 1 18 4.7. Societăţile transnaţionale (STN) ................................ 1 19 4.8. Statutul individului în dreptul international public.... 12 1 6

V. POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ............................................................................... 125 5.1. Populaţia - element constitutiv al statului .................. 125 5.2. Cetăţenia persoanelor fizice ....................................... 126 5.3. Condiţii de val abilitate ............................................... 127 5.4. Modalităţi de dobândire a cetăţeniei .......................... 128 5.5. Modalităţi de pierdere a cetăţeniei ............................. 129 5.6. Conflicte de cetăţenie ................................................. 129 5.8. Expulzarea şi extrădarea ............................................ 136 5.9. Refugiaţii.................................................................... 138 5.10. Statutul juridic al persoanelor strămutate................. 142 5.11.Tipuri de azil ............................................................. 143 5.12. Protecţia diplomatică................................................ 143 VI. PROTEC ŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI ............................................... 145 6.1. Etapele dezvoltării drepturilor omului ....................... 145 6.2. Sistemul de protecţie a drepturilor omului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite............................................ 146 6.3. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite ........................... 146 6.4. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului .............. 147 6.5. Pactele internaţionale privind drepturile omului ........ 148 6.5.1. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (P.ID. C.P.) ................................................... 148 6.5.2. Pactul Internaţional privin'!l, drepturile economice, sociale şi culturale (P.ID.E.S. C.) ............. 150 6.6. Proceduri extra-convenţionale de protecţie a drepturilor omului la nivelul O.N.U.................................. 151 6.7. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului..... 152 6. 7.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ........... 154 6. 7. 2. Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene .......................................................... 15 6

7

6. 7. 3. Protecţia drepturilor omului în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158 6.8. Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului ............................................................................... 158 6.9. Sistemul african de protecţie a drepturilor omului..... 159 6.1 O. Protecţia minorităţilor naţionale............................... 160 VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ............................................................................... 162 7.1. Noţiunea şi elementele teritoriului. Suveranitatea teritorială ........................................................................... 162 7.2. Dobândirea şi modificarea titlului asupra teritoriului .... 163 7.3. Delimitarea teritoriului şi regimul juridic al unor spaţii în dreptul internaţional public ................................. 165 7.4. Frontierele .................................................................. 165 7.5. Fluviile, lacurile şi canalele maritime internaţionale ..... 167 7.6. Dreptul mării .............................................................. 170 7. 6.1. Apele maritime interioare ................................... 1 72 7. 6.2. Marea teritorială................................................. 1 73 7. 6.3. Zona contiguă. Zona economică exclusivă. Platoul continental ........................................................ 1 76 7.6.4. Marea liberă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 7 7 7. 6. 5. Zona internaţională a spaţiilor submarine. . . . . . . . . 1 79 7. 6.6. Strâmtorile internaţionale ................................... 180 7.7. Spaţiul aerian .............................................................. 181 7.8. Spaţiul cosmic ............................................................ 183 7.9. Regimul juridic al Arcticii ......................................... 186 7.10. Regimul juridic al Antarticii .................................... 187 ANEXE ................................................................................. 188 1. Organismele europene: a nu se confunda ..................... 188 2. CARTA O.N.U. ............................................................ 190 BIBLIOGRAFIE ................................................................. 231

8

CUVÂNT ÎNAINTE Cursul îşi propune, ca obiective, cunoaşterea de către studenţi a principiilor fundamentale, a normelor şi instituţiilor juridice de drept internaţional public; analiza principalelor instrumente juridice internaţionale, în contextul evoluţiei reglementărilor şi cerinţelor internaţionale în epoca contemporană; dezvoltarea gândirii juridice şi înţelegerea instituţiilor de drept internaţional în raport cu instituţiile juridice studiate în cadrul celorlalte discipline ale dreptului. Dreptul international public, tratează apariţia şi dezvoltarea acestei ştiinţe juridice; definiţia, caracteristicile şi obiectul său; izvoarele şi subiectele acestei ramuri de drept; principiile şi normele fundamentale; populaţia şi teritoriul în Dreptul Internaţional. Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează raporturile sociale în cadrul statelor respective, obiectul dreptului internaţional îl formează relaţiile internaţionale, în cadrul cărora relaţiile dintre state reprezintă domeniul cel mai cuprinzător. Dreptul internaţional este un fenomen social care este legat de politica externă a statelor şi a· suferit schimbări de la o epocă la alta, în funcţie de dezvoltările survenite pe arena mondială. Relaţiile internaţionale nu formează, însă, în totalitatea lor, obiectul de reglementare al dreptului internaţional, relaţiile internaţionale fiind deosebit de variate: politice, economice, juridice, culturale, etc. Dreptul internaţional are ca obiect de reglementare numai acele relaţii juridice internaţionale în care statul acţionează ca purtător de suveranitate. 9

Aceste considerente şi judecăţi de valoare trebuie să-l sprijin pe jurist în determinarea şi analiza normelor de drept, pe baza evoluţiei practicii statelor, a acelor elemente cu semnificaţie juridică pe care considerentele politice şi axiologice le-au indus în evoluţia raporturilor internaţionale. Lucrarea elaborată cu multă pasiune şi erudiţie de autoare depăşeşte cu mult intenţia de informare a studenţilor asupra societăţii internaţionale contemporane fiind destinată tuturor celor care doresc să dobândească, din cât mai multe surse, informaţii solide asupra acestei discipline, atât de actuale. Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU, Membru al Academiei Diplomatice Intenţional e

INTRODUCERE În accepţiunea sa cea mai largă, dreptul internaţional public, odinioară denumit şi "dreptul ginţilor", reprezintă

ansamblul de norme juridice ce reglementează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.

Societatea internaţională este formată, în primul rând, din state, purtătoare de suveranitate, care îşi asumă, în mod nemijlocit, anumite drepturi şi obligaţii în raportuile dintre ele. În societatea internaţională contemporană, statelor li se alătură organizaţiile interguvernamentale şi alte entităţi nestatale, a căror capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii inter­ naţionale decurge din voinţa statelor. Principala caracteristică a societăţii internaţionale constă în natura sa poliarhică, în sensul că puterea este repartizată între diferitele state care o compun. Această caracteristică se explică prin existenţa, din punct de vedere juridic, a suveranităţii statelor. Raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale sunt, în general, denumite relaţii internaţionale.' Termenul de relaţii internaţionale desemnează însă mai multe categorii de raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că depăşesc graniţele unui singur stat, şi anume: (a) raporturile dintre state şi dintre acestea şi celelalte entităţi ale societăţii internaţionale, în primul rând organizaţiile internaţionale; (b) raporturile la care participă persoane fizice sau juridice din diverse state. Sub incidenţa dreptului internaţional 1

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, Ediţia 6, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 26.

11

public intră doar relaţiile dintre state şi dintre acestea ş1 celelalte entităţi componente ale societăţii internaţionale. Drept internaţional privat În sfera dreptului internaţional public nu intră reglementarea oricăror raporturi juridice care conţin un element de extraneitate2• Acest element poate rezulta din faptul că părţile sau una din părţile raportului juridic, obiectul sau efectele acestuia sunt plasate în state diferite. Asemenea raporturi sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, în primul rând de către dreptul internaţional privat. Dreptul internaţional privat reprezintă un ansamblu de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoane fizice sau juridice ce conţin elemente de extraneitate. Datorită acestor elemente, în desfăşurarea respectivelor raporturi juridice pot apărea conflicte de legi. Aceasta semnifică faptul că au vocaţie concurentă legile interne din două sau mai multe state. Normele de drept internaţional privat ale fiecărui stat soluţionează tocmai aceste conflicte de legi.

2

Un străin, un bun situat într-o altă ţară, o activitate care se desfăşoară într­ o altă ţară etc. A se vedea Dr. Ion Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 13.

12

I. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC 1.1. Scurt istoric Istoria dreptului internaţional public se confundă cu istoria omenirii, a societăţilor care s-au perindat pe diverse meleaguri, şi în diverse epoci. Este greu să facem o afirmaţie categorică asupra unei date certe sau aproximative care să exprime data sau perioada concretă în care putem afirma că dreptul internaţional exista. Este de fapt acelaşi răspuns care se dă la întrebarea când a apărut dreptul ca şi fenomen social. Nu putem face decât supoziţii asupra perioadei aproximative în care această ramură a dreptului s-a format, la început timid, ca o practică curentă, tot mai extinsă în timp şi spaţiu, înglobând tot mai multe popoare şi civilizaţii iar mai târziu, ca norme scrise, cu caracter obligatoriu, fenomen care este similar însuşi formării şi afirmării dreptului în general, a tuturor ramurilor sal e principale.3 Fără teama de a greşi putem afirma că dreptul internaţional publ ic şi-a început proceiul de formare odată cu apariţia primelor formaţiuni statale-embrionare la început în baza relaţiil or care s-au clădit între ele, relaţii de colaborare economică şi social ă sau dimpotrivă, de conflicte mai mult sau mai puţin violente, inclusiv războaie. Este evidentă o astfel de susţinere dacă ne gândim la istoria antică, plină de conflicte militare, de cuceriri, de solii de pace sau pur şi simplu expediţii A se vedea Constantin Anechitoae, Elemente de drept internaţional public, Note de curs, Editura Bren, Bucureşti, 2010, pag. 10. 3

13

cu caracter comercial pentru găsirea de noi resurse economice, de noi produse care să fie schimbate cu cele proprii. Aceste relaţii au impus o anumită conduită un anumit ritual care la început a fost specific pentru fiecare populaţie în parte dar care cu timpul s-a generalizat, a devenit o practică curentă, unanim acceptată de toate sau majoritatea popoarelor. Este cazul trimiterii sau primirii de solii - germenii dreptului diplomatic -, declararea războiului sau a păcii, tratamentului aplicat prizonierilor de război - elementele incipiente al e dreptului • umamtar, etc.4 Cu timpul aceste tradiţii şi obiceiuri s-au cristal izat în norme nescrise acceptate de toate statele, norme a căror încălcare atrage nu numai oprobiul popoarelor, a conducătorilor acestora, dar şi ale zeilor, zeităţii lor supreme. Astfel, a intrat în conştiinţa umanităţii faptul că pe plan internaţional trebuie să respecte anumite reguli, să te orientezi după anumite practici unanim acceptate, norme care treptat au început să fie cuprinse în anumite acte internaţionale încheiate tratate - precum şi în reglementările de drept intern - codurile de legi care ne-au rămas din antichitate. Odată cu dezvoltarea societăţii umane, cu apariţia unor organisme internaţionale bi- sau multilaterale, s-a impus necesitatea elaborării unor norme scrise, clare şi riguroase care să reglementeze activitatea internaţională a statelor, elaborându-se norme internaţionale. 5 Această activitate se desfăşoară şi azi pentru că societatea umană este într-o permanentă dezvoltare, apar mereu noi aspecte care trebuiesc Popa George Dorei "Jntemational cooperation in the struggle against trans-border organized crime and money laundering" - Proceedings of the second Jntemational Conference on Law and Social Order - Contemporary Science Association, Addleton Academic Publishers - New York, 2012 5 A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, Ediţia 6, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 3. 4

14

reglementate ca atare codificarea dreptului internaţional nu încetează niciodată.

1.2. Definiţia dreptului internaţional public În literatura juridică de specialitate, s-au dat mai multe definiţii, unele bazându-se pe elementele formale care au fost desprinse din analiza conţinutului noţiunii lor care definesc această ramură de drept, altele pe baza altor elemente. Astfel, s­ a afirmat că dreptul internaţional public cuprinde "totalitatea normelor juridice, create de state pe baza acordului lor de voinţă, exprimat în forme juridice specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate prin constrângerea individuală sau colectivă a statelor".6 Prin această definiţie se sugerează necesitatea punerii accentului pe elementele esenţiale care se referă la respectarea păcii şi securităţii internaţionale. O altă definiţie prezintă dreptul internaţional public ca pe un "ansamblu de principii şi norme care reglementează raporturile dintre subiectele dreptului internaţional, în principal statele dar şi, într-o măsură limitată, organizaţiile inter­ guvernamentale". Se consideră că a�eastă definiţie prezintă dezavantajul că, încercând să prezinte complet toate caracteristicile specifice acestei ramuri, pe de o parte îşi pierde din conciziune si claritate, referindu-se inclusiv la aspecte secundare, cum este cazul organizaţiilor guvernamentale ca subiecte de drept, precum şi din eliminarea pe această cale a 6

A se vedea Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 42.

15

unei alte categorii importante, dar de asemenea secundare de subiecte.7 Se apreciază că o definiţie trebuie să fie cât mai concisă, clară fără posibilitatea de a fi interpretată în diverse feluri şi să cuprindă acele elemente esenţiale care o fac specifică şi definesc ramura juridică în cauză în raport inclusiv cu alte ramuri ale dreptului. În acest sens dreptul internaţional public este definit ca "un ansamblu de norme scrise sau nescrise, având ca scop reglementarea conduitei statelor în relaţiile dintre ele. "_Această definiţie exprimă esenţa dreptului internaţional public, aceea de a reglementa raporturile juridice dintre state, reglementând implicit conduita acestora în relaţiile dintre ele8 . Dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal între state, dar şi între celelalte subiecte de drept internaţional. Din definiţie reţinem: 1. Dreptul internaţional public reglementează relaţiile ce se stabilesc între state, acestea fiind principalele subiecte ale dreptului internaţional public. 2. Alături de state, în peisajul internaţional contemporan, există şi alte subiecte: o multitudine de organizaţii internaţionale guvernamentale sau neguvernamentale. 1.3. Obiectul dreptului internaţional public Atunci când tratăm aspectele referitoare la obiectul dreptului internaţional public, este evident ca similar şi 7

A se devea Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 15 8 astfel că se subînţelege caracterul de putere al acestor relaţii spre deosebire de cele care sunt specifice altor ramuri de drept.

16

celorlalte ramuri ale dreptului, ne referim la raporturile sociale care iau naştere între subiecţii acestei ramuri, raporturi care sunt reglementate prin norme juridice specifice. Această specificitate rezidă nu numai în natura specială a subiectelor, ci şi în alte elemente pe care le vom analiza mai jos. În acest context trebuie să precizăm de la început că spre deosebire de dreptul intern, raporturile sociale reglementate de dreptul internaţional public nu sunt raporturi "interne", din interiorul statului ci dimpotrivă raporturi "externe", adică ceea ce numim în limbajul nostru zilnic, relaţiile internaţionale ale statelor. Aşadar prima concluzie se desprinde cu uşurinţă din cele de mai sus şi anume că nu fac parte din sfera de reglementare a dreptului internaţional public, relaţiile sociale care privesc persoanele fizice, ori juridice din cadrul statelor. În acelaşi timp exced acestei sfere de reglementare şi raporturile cu alte caractere decât cele dintre state si care au la bază tocmai aceste relaţii cu caracter internaţional şi pe care le-am numit ca având caracter de putere - deci exercitate în virtutea atributelor conferite de suveranitate şi independenţa naţională. Este cazul relaţiilor comerciale, culturale, obşteşti, ştiinţifice, etc. În acelaşi timp, aşa cum de asemenea am amintit mai sus, pot exista rel aţii internaţionale care sa nu facă parte din domeniul de reglementare al dreptului internaţional public întrucât exced sferei juridicului ca • urmare a lipsei unei asemenea reglementari. 9 Împrejurarea că din sfera subiectelor dreptului internaţional public fac parte şi alte organisme care nu au un caracter statal, cum sunt organizaţiile internaţionale cu caracter guvernamental, respectiv popoarele sau naţiunile care luptă pentru suveranitate şi independenţă naţională nu afectează acest caracter statal al ramurii de drept. Dar trebuie excluse toate Este în special cazul relaţiilor de tip politic care nu au îmbrăcat încă aspectul unei norme juridice propriu-zise. 9

17

acele tendinţe şi încercări de a lărgi sfera obiectului dreptului internaţional public cu alte domenii de reglementare sau cu tendinţele de regionalizare, particularizare a unor domenii ale sale. 1 0 Astfel, putem categorisi uşor o anumita relaţie socială ca făcând parte sau nu din domeniul dreptului internaţional public, având în vedere cele câteva criterii expuse mai sus. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât vom vedea că există şi alte deosebiri esenţiale faţă de dreptul intern. Astfel, faţă de dreptul intern, nu există nicio autoritate unică atotputernică care să impună în mod unilateral posibilitatea adoptării unor norme juridice unice pe plan internaţional. Toate rezultatele obţinute se bazează pe acordul de voinţa liber exprimat de statele lumii, prin negocieri şi acorduri bi sau multilaterale care exclud intervenţia unei autorităţi suprastatale. În acelaşi timp nu există nicio autoritate care să impună cu forţa respectarea acestor norme juridice. Ele sunt nişte reguli de conduită obligatorii formate prin acordul de voinţă al statelor şi a căror îndeplinire este garantată tot de voinţa suverană si independentă a statelor în cauză. Există numeroase relaţii sociale ce au fost reglementate prin norme juridice cu caracter diferit - norme unanim acceptate de comunitatea internaţionala, respectiv norme cu caracter restrâns, aplicabile doar intre raporturile dintre un număr restrâns de state. Deşi în opinia noastră, forţa juridica a lor nu este diferită, diferind doar sfera lor de aplicare, se impune cu necesitate o reglementare unitar valabilă pentru totalitatea comunităţii internaţionale. De aceea eforturile de codificare a dreptului internaţional, de creare a unor norme juridice cuprinse în reglementări care să înglobeze într-un tot 10

Popa George Dorel "Globalization and money laundering" - articol aparut in urma participarii la conferinta intemationala - Intemational Conference on European Integration - Realities and Perspectives (EIRP), 20 1 2

18

unitar, coerent şi logi c o întreagă instituţie - dreptul tratatelor, de exemplu sau chiar un întreg domeniu dreptul mării, reprezintă o încercare care trebuie sprijinită şi susţinută cu toate eforturile de către toate statele lumii. Astfel s-ar realiza pe de o parte o convergenţă între cele două " nivele" de reglementare acoperind interesele tuturor statelor, iar pe de altă parte s-ar realiza o transparenţă total ă, o uniformizare a interpretărilor diferite care se dau normelor juridice internaţionale. La acest proces de codificare iau parte atât statele în mod individual, cât şi colectiv, organizaţiile i nternaţionale dintre care un rol esenţial revine O.N.U, precum şi alte organisme ştiinţifice internaţionale, interne sau chiar specialişti în domeniu, care prin elaborarea unor proiecte de coduri, de reglementări internaţionale, îşi aduc un aport deosebit în domeniu. 1 .4. Trăsăturile societăţii internaţionale La început, dreptul internaţional public privea numai relaţiile dintre statei l . Tendinţa actuală este de a creşte ponderea organizaţiilor internaţionale, dar şi a persoanelor particulare, pe care autorii de manuale de drept internaţional public încep să-i considere subiecte de drept internaţional public. Evi denţierea trăsăturilor soi etăţii internaţionale contemporane contri buie la defini rea obiectului dreptului internaţional public. 12 - Prăbuşirea bipolarismului 1 3 - a dus la descentralizarea puterii, inegal repartizată între centrii de putere, între state, dar şi între celelalte entităţi ce paiiicipă la 11

Interstatale. A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 27. 13 După momentul 1989. 12

19

-

raporturi la nivelul societăţii internaţionale contemporane.1 4 Globalizarea1 5 - are în vedere atât economia, cât ş1 ştiinţa, tehnica, comunicaţiile. informaţiile, 16 Globalizarea economică realizată de diverse societăţi transnaţionale pentru cucerirea pieţelor are numeroase efecte distructive pierderea locurilor de muncă, degradarea accentuată a mediului etc. Interdependenţa crescută a subiectelor de drept internaţional Preemineţa economicului asupra politicului Regionalizarea Erodarea statului - naţiune Dezintegrarea şi descentralizarea unor state Proliferarea statelor Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale numărul acestora l-a depăşit pe cel al statelor, aproximativ 300. Apariţia noilor actori in afara suveranităţi/ 7 -

1.5. Dreptul intern aţion al şi morala Între morală şi dreptul internaţional există legături de influenţare şi intercondiţionare reciprocă. O mare parte a 14

Popa George Dorei "European agency for the management of operational cooperation at the externai borders of the member states of the European Union - FRONTEX" - in cartea aparuta dupa participarea la Conferinta intemationala "Rolul euroregiunilor in dezvoltarea durabila in contextul crizei mondiale", Editura Tehnopress, Iasi, 2013. 15 Mondializarea. 16 Popa George Dorei "Intemational Crisis in the Context of Globalization and Money Laundering" - "Ovidius" University Annals, Economic Sciences Series, 20 1 1 . 17 A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 29.

20

principiilor şi normelor de drept internaţional îşi au originea în normele morale, dreptul internaţional fiind în esenţa sa bazat pe regulile moralei. Dreptul internaţional, la rândul său, influenţează regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerinţele vieţii internaţionale bazate pe drept. Dacă normele de drept sunt acceptate ca obl igatorii, iar aplicarea lor se poate face prin măsuri de constrângere, regulile moralei nu au un caracter obligatoriu şi sunt uneori respectate sub presiunea opiniei publice. Nerespectarea lor nu poate justifica măsuri de constrângere contra statelor în cauză. 1 8 1.6. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor Dreptul internaţional constituie un mijloc de orientare şi de influenţare a politicii externe a statelor în direcţia unor obiective şi valori stabil ite de acestea prin principiile şi normele de drept internaţional. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată şi realizată în deplină concordanţă cu principiile şi normele de drept internaţional, de care nu pot face abstracţie în fiecare poziţie pe care o adoptă faţă de o problemă a vieţii internaţionale.1 9 • Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptul ui internaţional, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluţiei societăţii umane.

18 19

A se vedea Dr. Ion Diaconu, op. cit pag. 1 7. A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 29.

21

1 .7. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat Dreptul internaţional public este născut pe bază de consensualism, este bazat pe normele convenţionale şi cutumiare elaborate de către state, pe baza acordului lor de voinţă. În dreptul internaţional public avem de-a face cu norme internaţionale. Dreptul internaţional privat reprezintă ansamblul de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoanele fizice sau juridice în care apare un element de extraneitate. Dreptul internaţional privat reglementează raporturi juridice de drept intern de natură civilă, comercială, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept privat cu un element străin. Prin normele sale, el rezolvă, în general, conflictele de reglementare dintre legile interne ale diferitelor state cu privire la o anumită instituţie juridică. Elementul de extraneitate al normelor sale nu dă dreptului internaţional public un caracter de drept internaţional, în obiectul său de preocupare neintrând relaţiile interstatale. 1.8. Dreptul internaţional şi dreptul intern Dreptul intern al statelor şi dreptul internaţional sunt două sisteme de drept diferite, care se întrepătrund, însă, prin intermediul statelor, care le creează pe amândouă. Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor, dreptul intern împrumutând dreptului internaţional conceptele sale juridice fundamentale şi tehnicile sale juridice, iar unele norme de drept intern pot fi acceptate de state ca surse ale reglementării juridice internaţionale.

22

Dreptul internaţional, la rândul său, exercită o puternică influenţă asupra legislaţiei interne a statelor, îmbogăţind-o prin normele sale, care sunt încorporate în legislaţia internă şi trebuie respectate ca şi normele interne. În acelaşi timp, dreptul internaţional influenţează dreptul intern al statelor în sensul unificării unor concepte şi reglementări existente în diferite ţări, pentru ca acestea să fie în consens cu normele de drept internaţional, existând în acest sens un proces de internaţionalizare a dreptului intern. Doctrina dreptului internaţional public a creat o celebră controversă în jurul problemei relaţiei dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern: controversa dintre monism şi dualism. Întrebarea fundamentală de la care a pornit această dezbatere teoretică a fost: există una sau două ordini juridice - internă şi internaţională? Potrivit teoriei moniste, reprezentate de jurişti faimoşi ca Hersch Lauterpacht, Lassa Oppenheim, Georges Scelle, Hans Kelsen, dreptul este o structură unitară, instituind o singură ordine normativă, în care dreptul internaţional şi dreptul intern îşi ocupă fiecare un loc stabilit. Teoria dualistă propune ideea existenţei a două ordini juridice distincte, având obiecte de reglementare distincte şi subiecte distincte. În dreptul internaţional contemporan şi în practica statelor, remarcăm următoarele dezvoltări ale raporturilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, care dovedesc tot mai accentuata tendinţă spre influenţare reciprocă a celor două ordini juridice: a) art. 46 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede că un stat nu se poate prevala de faptul că consimţământul său la încheierea unui tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate, cu excepţia cazului când este vorba despre o violare vădită şi a unei dispoziţii interne de o importanţă fundamentală; 23

b) conferirea, de către state, de efecte directe în dreptul intern ale unor tratate internaţionale20 ; c) recunoaşterea priorităţii faţă de dreptul intern a unor prevederi ale dreptului internaţional, în mod special a celor privind drepturile omului2 1 . d) crearea unor ordini internaţionale sui generis, cel mai elocvent exemplu fiind cel al Uniunii Europene, care tinde tot mai mult spre o îmbinare a trăsăturilor unui sistem internaţional cu cele ale unui sistem constituţional. 1.9. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

Dreptul internaţional public pe de o parte, şi dreptul intern, pe de altă parte, sunt două sisteme de norme şi două tipuri distincte de drept care acţionează în planuri şi prin mijloace diferite. Deşi distincte, între cele două sisteme există importante interferenţe prin intermediul statelor, în jurul cărora sunt organizate şi prin care acţionează. Astfel, pe de o parte, există norme de drept internaţional, în special acelea cuprinse în tratate internaţionale, în temeiul cărora statele care devin părţi la acestea sunt obligate să ia măsuri în planul legislaţiei lor interne, pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce le revin din aceste tratate22 . Pe de altă parte, o serie de reglementări interne, specifice fiecărui stat, stabilesc condiţiile de desfăşurare a relaţiilor respectivului stat cu alte state sau organizaţii internaţionale şi produc deci efecte în ordinea internaţională. 23 de exemplu, art. 11 al Constituţiei României. de exemplu, art. 20 al Constituţiei României. 22 ca de exemplu în materia dreputilor omului, transporturilor internaţionale, combaterea poluării, a terorismului, a traficului de droguri, ş.a. 23 În această categorie intră, de exemplu, stabilirea competenţei organelor statului prin intermediul cărora se desîaşoară relaţiile sale externe, problemele privind cetăţenia, statutul juridic al străinilor, procedurile interne prin intermediul cărora un stat devine parte la tratatele internaţionale. 20

21

24

În decursul timpului, în doctrina dreptului internaţional s­ au cristalizat, în legătură cu acest raport, mai multe curente de gândire şi respectiv anumite construcţii teoretice: dualismul şi monismul, acesta din urmă cu două variante. Dualismul s-a dezvoltat cu precădere în secolul al XIX­ lea şi la începutul secolului XX, sub influenţa doctrinelor pozitiviste care scoteau în evidenţă importanţa "voinţei suverane a statului". În lumina acestei doctrine, dreptul intern şi dreptul internaţional, ar reprezenta două sisteme juridice distincte, care acţionează pe planuri diferite, cu domenii diferite de aplicare şi fără comunicare între ele, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi: indivizii în dreptul intern şi statele în dreptul internaţional. Monismul consideră dreptul ca pe o structură unitară, compusă din norme obligatorii, indiferent dacă acestea sunt adresate indivizilor, statelor sau altor entităţi asimilate acestora. Dispoziţiile Constituţiei României revizuită cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern se găsesc în art. 11 şi art. 20. Articol ul 11 (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlaip.ent, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţiile contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după rev1zmrea Constituţiei. Alineatul (2) stabileşte deci o modalitate directă de încorporare a dreptului internaţional în dreptul intern, prin chiar legea de ratificare a unui tratat, textul acestuia devenind "lege internă". Textul trebuie interpretate extensiv, în sensul că 25

şi actele legislative ale guvernului, prin care se aprobă/ acceptă anumite acorduri internaţionale, îndeplinesc aceeaşi funcţie integratoare. Alineatul (3) trebuie interpretat ca exprimând o poziţie dualistă, de vreme ce tratatele ale căror dispoziţii sunt în conflict cu normele constituţionale nu pot fi modificate implicit prin legea de ratificare. Numai în urma modificării Constituţiei, în acord cu tratatul, acesta poate fi încorporat în dreptul intern. Articolul 20, în schimb, afirmă clar primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern atunci când obiectivul eventualului "conflict de legi" se referă la dreputile omului.24 În domeniul drepturilor omului, soluţia constituţională este deci una monistă, cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern; pentru a se reveni la un monism opus primatul dreptului intern - în cazul în care "Constituţia sau legile interne conţin în dispoziţii mai favorabile". 1.10. Deosebiri faţă de alte ramuri de drept - În dreptul internaţional public nu avem un organ legislativ. Normele dreptului internaţional rezultă din acordul de voinţă al statelor. În dreptul intern puterea legislativă se realizează de parlament.

24

Articolul 20 ( I ) Dispoziţiile constituţionale privind dreptuile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a dreputilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

26

În dreptul internaţional public nu avem un organ executiv. Aplicarea dispoziţiilor unui tratat internaţional este urmărită de anumite organizaţii internaţionale prevăzute în respectivul tratat. În dreptul internaţional public lipseşte latura sancţionatorie25 mulţi autori contestând existenţa dreptului internaţional public.

25

Punitivă.

27

II. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC Aşa cum se cunoaşte de la teoria generală a dreptului, precum şi din aproape toate ramurile de drept studiate, există numeroase opinii doctrinare, aproape în fiecare dintre ramurile dreptului în care se poartă discuţii asupra acelor izvoare care se pot accepta ca atare, respectiv acele alte surse de dezvoltare a ramurii în cauza care pot, ori dimpotrivă nu pot fi considerate izvoare de drept.26 Discuţia aceasta nu are caracter pur teoretic, ci profunde implicaţii practice nu numai asupra dezvoltării fiecărei ramuri de drept în parte ci şi asupra activităţii practice. Lucrurile nu diferă nici în cazul dreptului internaţional public, unde există numeroase opinii în acest sens. Izvorul de drept nu este altceva decât forma de manifestare pe care o îmbracă o normă juridică, mijlocul de exprimare al acestuia. Literatura juridică este unanimă asupra împrejurării, ca două dintre ele sunt considerate ca fiind izvoare de drept de către totalitatea teoreticienilor dreptului internaţional public, indiferent de ţara din care provin aceştia. Este cazul tratatului, respectiv al cutumei. Izvoarele dreptului internaţional public: "sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor".2 7 Sediul legal al materiei este art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie28 , în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora. 26

A se vedea Dr. Ion Diaconu, op. cit. pag. 27. A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 51. 28 Anexă la Carta O.N.U. din I 945 care a reluat articolul 38 al Statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920.

27

28

Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public hotărârile judecătoreşti şi doctrina. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie adaugă acestor categorii de izvoare şi "echitatea", considerată ca potenţial izvor de drept. În doctrina juridică contemporană se afirmă ca aceste categorii prevăzute de Statutul Curţii nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor enumerate alte două categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre actele unilaterale ale statelor. 2. 1. Tratatul internaţional Tratatul este considerat ca fiind izvorul principal al dreptului internaţional public. Practic nu există domenii ale dreptului internaţional public în care să nu se fi încheiat măcar o înţelegere internaţională, un tratat în limbaj comun. Prevederile acestui acord, indiferent de denumirea pe care o poartă29 , constituie norme ale dreptului internaţional public, implicând asumarea de obligaţii pe plan internaţional, posibilitatea de a avea drepturi corelative, ca atare de a stabili norme cu caracter obligatoriu pentru �tatele participante la acel acord internaţionaI.30 Legea sau alt act normativ intern nu poate constitui un izvor al dreptului internaţional public întrucât nu reflectă acordul de voinţa al statelor, acord liber exprimat pe baza 29

Întâlnim denumiri ca acord, act final, cartă, convenţie, pact sau protocol internaţional toate aceste documente scrise putând constitui izvoare ale dreptului internaţional public şi putând avea o existenţă de sine stătătoare sau împreună cu alte asemenea documente, ca anexe ale acestora. 30 Este deci evident rolul de izvor, de drept al unui asemenea acord.

29

consensului la care părţile au ajuns în urma unor negocieri internaţionale. Doar tratatul internaţional acoperă aceste deziderate. În acelaşi timp, trebuie ca acest acord internaţional să aibă la bază relaţiile de putere existente între statele semnatare, în baza prerogativelor pe care fiecare stat suveran şi independent le are în relaţiile internaţionale. În lipsa acestui factor de putere, acordul internaţional poate aparţine altor domenii ale dreptului - acord de comerţ internaţional, chiar o convenţie care face parte din dreptul civil - cazul unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil între două state, cu scopul edificării unei reprezentanţe diplomatice.3 1 Cel mai important dintre aceste tratate este Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, cuprinzând practic fundamente ale dreptului internaţional public, ale raporturilor şi activităţii internaţionale a statelor lumii. Ceea ce este esenţial din punctul de vedere al tratatului ca izvor de drept este că pe de o parte serveşte la apariţia unor noi norme juridice, deci la dezvoltarea dreptului internaţional public prin codificarea unor noi domenii ale acestuia, pe de altă parte sprijină procesul de înnoire, de perfecţionare al acestuia prin înlocuirea normelor învechite care nu mai corespund noilor condiţii din lumea contemporană sau precizarea normelor cutumiare existente sau în curs de formare. Tot sub acest aspect nu trebuie să uităm nici alte avantaje ale normelor cuprinse în tratate. Ele fiind scrise, proba, dovada lor este mult mai uşor de făcut, iar prin mecanismele specifice tratatelor, interpretarea acestora se face în mod uniform şi clar pentru toţi participanţii la relaţiile internaţionale. 1. Potrivit art. 2 din Convenţia de la Viena32 printr-un tratat internaţional se înţelege un acord încheiat în scris între 31

Ca atare, acest specific al dreptului internaţional public, determină şi specificitatea acestui izvor de drept. 32 Din 1969 privind dreptul tratatelor.

30

subiectele de drept internaţional , guvernat de dreptul internaţional şi care este consemnat într-unul sau mai multe instrumente, oricare ar fi denumirea acestora. Curtea Internaţională de Justiţie, a arătat că un astfel de act scris poate fi privit ca instrumentum şi atunci când ne referim la forma pe care o reprezintă documentul sau ca negotium şi atunci ne referim la conţinutul acestui document. 2. Principalele subiecte 33 la tratatul internaţional sunt statele. Se pot încheia tratate internaţionale şi între state şi organizaţiil e internaţionale, on chiar între organizaţii internaţionale. 3. Clasificarea tratelor. După criteriul funcţiei: - tratatele legi conţin reglementări cu caracter general încheiate între multe state şi privesc obligaţii nereciproce. - tratatele contract conţin obligaţii reciproce sau sinalagmatice. După numărului de părţi semnatare: - tratatele bilaterale sunt semnate de 2 părţi. - tratate multilaterale, primul tratat multilateral este considerat Actul final al Congresului de la Viena care în fapt nu era decât o sumă a tratatelor bilaterale încheiate pe timpul Congresului de către participanţi. După întindere sau aria de cuprindere a tratatelor internaţionale întâlnim - tratate regionale3 4 - o altă categorie o reprezintă tratatul cu caracter universai3 5 . 33 34

Părţile. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care are forţă obligatorie

pentru statele membre ale Consiliului Europei şi are întindere regională, limitată, zonală. 35 Carta O.N.U. - tratatul constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

31

După termenul de validitate: - tratate cu termen sau cu aplicare limitată, pânî la o anumită dată - tratate fără termen36 După criteriul posibilităţii de aderare: - tratate deschise, majoritatea tratatelor multilaterale - tratate închise la care alte state nu mai pot adera ex. Tratatul Nord Atlantic.37 După conţinut: - tratate economice - tratate politice - tratate culturale etc. Tratatele internaţionale se supun dreptului intern al fiecărui stat parte prin aceea că normele privind semnarea şi ratificarea tratatelor internaţionale sunt guvernate de legile interne, iar pe plan internaţional dreptul aplicabil în materia tratatelor îl reprezintă Convenţia de la Viena 19693 8 . 2.2. Cutuma Cutuma a constituit pentru multă vreme cea mai importantă, dacă nu unicul izvor al dreptului internaţional public. Într-adevăr, în perioadele istorice antice, când scrisul nu era încă apanajul decât unei minorităţi, iar tradiţiile se perpetuau pe cale orala, practica, obiceiul a constituit singurul mod în care dreptul în general şi, dreptul internaţional public în special, s-au dezvoltat, s-au impus prin norme juridice unanim acceptate.

36

ex. Tratatele privind protecţia victimelor de război. A se vedea Dr. Ion Diaconu, op. cit. pag. 3 1 . 38 privind dreptul tratatelor. 37

32

Ş i în dreptul internaţional public cutuma este cel mai vechi izvor de drept, aşa cum este considerată şi pentru alte ramuri ale dreptului. Prin cutumă înţelegem o regulă nescrisă dar cu caracter obligatoriu. Unul dintre elemente definitorii ale cutumei este caracterul ei de practică generală. Practica generală trebuie să aibă o durată relativ îndelungată şi o repetabilitate. Această regulă trebuie să fie considerată, de subiectele cărora li se adresează, ca exprimând o cerinţă de conduită cu forţă juridică obligatorie. 39 Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca "dovada a unei practici generale, accepată ca drept". Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie să întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv: a. să aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat; b. să fie acceptată de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul şi curtoazia internaţională. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere juridică şi nu atrag răspunderea internaţională a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanţe s-au 39

A se vedea Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 56.

33

transformat, în timp, în reguli cutumiare40 ; de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzanţe4 1 . În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru ca o practică să devină cutumă. În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţionala de Justiţie a afirmat că este nevoie de "o participare largă şi reprezentativă din partea statelor, însă nu de totalitatea statelor care formează societatea internaţională la un moment dat."42 . Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale. În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva ani) cu condiţia ca, practica statelor să fi fost frecventă şi uniformă. În acest mod s-au format aşa zisele "cutume sălbatice", cum este dreptul popoarelor la decolonizare. Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului care o invocă, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu. Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare: a. acte interne ale statului43 ; b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state, decât cele care sunt părţi la tratat; c. practica generală a organizaţiilor internaţionale44 . de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice. anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaţilor. 42 cazul Platoului continental al Mării Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969. 43 acte ale ministerelor, note diplomatice, declaraţii de politică externă, corespondenţa diplomatică, alte acte nonnative interne, cu condiţia să producă efecte pe plan extern. 44 de exemplu, regula potrivit căreia abţinerea voluntară de la vot a unui membru pennanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezoluţii, s-a impus ca o cutumă internaţională. 40

41

34

Definirea cutumei este cea unanim acceptată de · teoreticienii dreptului, ca fiind o practică generală, relativ stabilă în timp, cu o anumită continuitate şi vechime, implicând recunoaşterea caracterului obligatoriu al normelor de conduită prevăzute. Deci, există două elemente indispensabile şi fără care cutuma nu poate exista ca şi izvor de drept. Primul element este cel obiectiv constând într-o practică generală, stabil ă şi rel ativ îndelungată în timp. Al doilea element esenţial este unul subiectiv, respectiv intenţia statelor de a considera normele de conduită prescrise de această practică ca fiind obligatorii, nerespectarea lor, determinând responsabilitatea internaţională a statului în cauză. Aceste elemente sunt de altfel cuprinse într-o definire succintă şi în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, art. 38 pct. b, ca fiind dovada unei practici generale, acceptate ca drept. Apreciem că se impun totuşi câteva precizări. Practica generală implică nu numai un obicei local, restrâns la un anumit teritoriu şi care interesează doar un număr restrâns de state, ci trebuie. să fie vorba despre o practică generalizată acceptată de majoritatea statelor participante la relaţiile internaţionale. Această practică poate consta într-o activitate - acţiune sau dimpotrivă inacţiune. Este o soluţie pe care o împărtăşim împreună cu alţi autori consacraţi. Împrejurarea că această practică generalizată trebuie să se perpetueze în timp, este şi ea importantă dar fără a avea ponderea pe care o are prima caracteristică sau mai ales elementul voliţional la care ne-am referit mai sus. 1. Raportul dintre tratat şi cutumă Normele din tratatele internaţionale pot fi acceptate şi de alte state în afara celor care sunt părţi la tratate. Pentru acestea ele au caracter de normă cutumiară, devenind obligatorii pentru

35

statele care le-au acceptat. Anumite tratate creează norme noi prin reglementările lor, altele codifică cutumele existente. Tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să coexiste în dreptul internaţional.45 Tratatele concretizează normele într-un timp mult mai scurt. ele conferă un caracter clar, precis conţinutului normei. În caz de dubiu tratatul va fi interpretat în raport de dreptul internaţional cutumiar. Dacă interpretarea priveşte o normă imperativă46 atunci cutuma va prevala faţă de norma din tratatul internaţional. Prin hotărârile sale Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut posibilitatea elaborării unor cutume nu numai prin practica statelor, dar şi pe baza unei practici generale a organizaţiilor internaţionale. Pentru a fi considerate ca izvor al unei norme de drept internaţional, cutumele trebuie să constituie o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. 2. Elementele constitutive ale cutumei. a. Elementul material privind formarea unei cutume se referă la numărul de state necesar, care trebuie să participe pentru a putea vorbi despre o cutumă. Participarea trebuie să fie largă şi reprezentativă pentru a putea vorbi de formarea unei cutume, nefiind necesară participarea tuturor statelor care formează Comunitatea internaţională. Pot să apară şi cutume regionale sau locale destinate a fi aplicate pe o arie geografică restrânsă, limitată. b. Elementul material privind timpul necesar formării unei cutume. Pentru ca o practică să poată fi invocată ca o cutumă ea trebuie să fie îndelungată şi uniformă. 45

Acest lucru a fost consfiinţit şi prin hotărârea 1 969 a Curţii Internaţionale de Justiţie referitoare la platoul continental al Mării Nordului. 46 jus cogens.

36

c. Elementul psihologic 4 7 • Nu este de ajuns să avem numai o simplă repetare generală, uniformă şi îndelungată a practicii, dar mai trebuie ca această conduită să fie motivată de convingerea că ea reprezintă o obligaţie juridică şi se impune statelor ca atare. Momentul de la care considerăm că putem vorbi despre o cutumă internaţională este acela în care oricare dintre participanţii la viaţa internaţională poate să conteze că şi ceilalţi participanţi se vor comporta conform conduitei care formează obiectul respectivei practici. 3. Dovada cutumei. Sarcina probei revine statului care invocă cutuma, fie pentru a se apăra, fie pentru a revendica un drept. În acest sens pot fi luate în considerare oricare dintre actele organelor interne ale statului, abilitate şi autorizate să îndeplinească atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale48 . O altă dovadă o poate constitui opinia exprimată de delegaţiile statelor în cadrul unor conferinţe sau cu prilejul deliberărilor în cadrul organizaţiilor internaţionale. Dovezi de existenţă a unei cutume internaţionale pot fi şi actele normative interne precum şi hotărâri ale unor organe jurisdicţionale naţionale care au incidenţă în raporturile internaţionale. Dovada existenţei unei cutume poate fi făcută şi pe baza normelor existente în anumite tratate internaţionale care pot fi invocate ca şi cutume de state terţe sau între state părţi la tratat. 2.3. Hotărârile j udecătoreşti Jurisprudenţa Curţii Internaţionale nu are o valoare obligatorie erga omnes49 ca în cazul precedentului judiciar din sistemul common law. 47

Subiectiv. note diplomatice, declaraţii de politică externă sau corespondenţă diplomatică. 49 Împotriva tuturor. 48

37

Art. 59 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie arată că hotărârile Curţii au fortă obligatorie numai între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează. Tribunalele internaţionale arbitrare sunt constituite ad-hoc de două sau mai multe state pentru soluţionarea unui anumit diferend. În timp ce Curţile sunt instanţe permanente tribunalele arbitrare au un caracter întâmplător, trecător şi hotărârile acestora pot fi avute în vedere la stabilirea normelor de drept internaţional. 2.4. Doctrina Lucrările specialiştilor, recunoscuţi în diferite state, constituie mijloace auxiliare pentru determinarea normelor de drept internaţional. Se au în vedere atât specialiştii individuali, forumurile de specialişti5 0 . Opiniile unor judecători ai C.I.J. pot contribui, prin caracterul lor documentat, la îmbogăţirea doctrinei. Putem considera că în dreptul internaţional contemporan apar noi izvoare de drept printre acestea actele organizaţiilor internaţionale sau actele unilaterale ale statelor. 2.5. Actele unilaterale ale statelor Anumite acte unilaterale ale statelor sunt susceptibile să producă efecte juridice în planul dreptului internaţional. Opinii: a. aceste acte ar fi izvoare ale dreptului internaţional public, b. actele unilaterale ale statelor nu pot fi izvoare ale dreptului internaţional public deoarece le lipseşte acordul de voinţă care stă la baza relaţiilor internaţionale. 50

Asociaţia de Drept Internaţional sau Comisia de Drept Internaţional a O.N.U.

38

Sunt considerate izvoare ale dreptului internaţional public actele unilaterale ale statelor care produc efecte juridice în planul relaţiilor internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea. a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legatură cu o anumită situaţie şi este în masură să angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaraţia statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental5 1 ; Declaraţiile sunt actele individuale prin care statele îşi fac cunoscute poziţia sau opmia lor asupra unei situaţii internaţionale sau intenţia lor privind anumite acţiuni în viitor5 2 . b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional5 3 sau a altor categorii54 şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept internaţional; Recunoaşterea reprezintă constatarea sau acceptarea oficială de către un stat a unui fapt sau a unei situaţii noi a unei reguli juridice sau a unei entităţi. c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru 51

acestea din unnă au determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu - vezi, Proclamaţia Truman -1946. 52 declaraţiile de război sau de neutralitate, declaraţii privind revendicarea unor drepturi, declaraţii pe baza cărora unel state recunosc jurisdicţia C.I.J. 53 un alt stat, o organizaţie internaţională. 54 guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil.

39

prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare. Protestul este refuzul expres de a recunoaşte o anumită situaţie de fapt. Ca urmare a unui protest poate fi împiedicată formarea unor norme cutumiare. d) Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important de pe piaţa financiară internaţională şi a raspunde în cazul nerambursării la timp a creditului. Renunţarea este hotărârea de a abandona în mod voluntar exercitarea unui drept sau a unui privilegiu5 5 . 2.6. Actele organizaţiilor internaţionale

Potrivit conţinutului lor unele dintre aceste documente au efecte cu privire la funcţonarea organizaţiilor respective şi pot fi considerate ca drept intern al acestora, altele se referă la conduita statelor membre în vederea îndeplinirii obiectivelor organizaţiilor. Dreptul intern al organizaţiilor internaţionale se referă la mecanismele interne de funcţionare care au caracter obligatoriu, reglementează pnmirea, suspendarea unor membrii, pierderea calităţii de membru, adoptarea bugetelor, repartiţia cheltuelilor. Actele ce privesc realizarea obiectivelor organizaţiilor internaţionale. 55

renunţarea unui stat de a invoca instituţiile sale de jurisdicţie sau de execuţie în legătură cu garantarea unor contracte internaţionale de împrumut.

40

Unele dintre aceste documente au forţă juridică obl igatorie, iar altele au numai o valoare de recomandare şi se adresează statelor membre care le aplică pe baza voinţei lor suverane. Art. 25 al Cartei O.N.U. arată că membrii Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu prezenta Cartă. Valabilitatea rezoluţiilor Adunării Generale O.N. U Carta O.N.U. în art. 10-14 foloseşte termenul de recomandare pentru actele adresate statelor membre. Recomandările adoptate de Adunarea Generală O.N.U. îmbracă forma şi poartă denumirea de rezol uţii. În practică s-a constatat că statele nu consideră rezoluţiile Adunării Generale ca fiind obligatorii. Cu toate acestea nici un stat membru nu îşi permite să ignore sistematic recomandările acestei organizaţii. Rezoluţiile O.N.U. pot deveni obligatorii atunci când sunt adoptate de Consiliul de Securitate şi se referă la rezolvarea paşnică a diferendelor. 2.7. Echitatea Echitatea poate fi considerată ca izvor material, dar nu şi formal al dreptului internaţional şi constituie fundamentul moral pentru regulile juridice. Echitatea este o regulă specifică de drept internaţional sau constitue. un element necesar al principiil or generale de drept internaţional alături de principiul bunei credinţe. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona un litigiu în conformitate cu principiul echităţii56 , dacă părţile la acea cauză sunt de acord. Aceasta prevedere semnifică faptul că, atunci când partile unui litigiu încredinţează "j udecătorului internaţional" soluţionarea 56

"ex aequo et bono" - a decide asupra unei speţe pe baza de echitate.

41

cauzei conform principiului · echităţii, ele conferă instanţei puteri excepţionale. Într-un asemenea caz, judecătorul va propune o soluţie bazată pe fapte şi nu pe dreptul pozitiv, pe care o consideră justă şi conformă intereselor părţilor în cauză. Recurgerea la echitate nu înseamnă nerespectarea normelor imperative ale dreptului internaţional public. Totuşi, o hotărâre judecătorească pronunţată în baza principiului echităţii poartă un grad de subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o soluţie dreaptă, întrucât nu se fondează pe normele dreptului internaţional. Practic, judecătorul internaţional are posibilitatea, fie să completeze un vid normativ, fie să atenueze rigorile unei norme internaţionale dacă situaţia concretă o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de aplicare5 7 , fiind necesar consimţământul expres al părţilor în cauză. 5 8 Privită ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice şi un principiu de drept, alături de cel al bunei-credinţe. 2.8. Codificarea dreptului internaţional Operaţiunea de codificare reprezintă sistematizarea normelor dreptului internaţional şi precizarea conţinutului lor începând, în primul rând, cu normele cutumiare. Codificarea neoficială este rezultatul cercetărilor făcute de oamenii de ştiinţă sau rezultatul unor lucrări desfăşurate în cadrul unor organisme interne sau internaţionale cu caracter ştiinţific5 9 • 57

conflicte politice sau teritoriale. A se vedea Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 60. 59 Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional. 58

42

Codificarea neoficială nu este obligatorie pentru state, dar interpretările neoficiale au fost luate în considerare cu prilejul codificărilor oficiale sau în practica statelor, ori pentru formarea jurisprudenţei. Codificarea oficială este realizată de către state şi are un caracter obligatoriu pentru cei care devin parte la convenţiile elaborate. Congresul de la Viena 181560 este considerat a fi prima conferinţă internaţională care a iniţiat o codificare oficială a unor norme de drept internaţional referitoare la fluviile internaţionale, precum şi în legătură cu normele de drept diplomatic şi consular. Codificarea urmăreşte formularea mai precisa şi sistematizarea unor reguli de drept internaţional în domenii în care există deja practică constantă din partea statelor, acolo unde avem precedente şi opinii doctrinare. Codificare înseamnă transformarea unor reguli cutumiare în corpuri de drept scris. Proiectele Comisiei de drept internaţional sunt transmise tuturor statelor şi se adoptă apoi în Adunările Generale ale O.N.U. sau conferinţe internaţionale. 2.9. Ierarhia normelor de drept internaţional contemporan Doctrina s-a pronunţat pentru egalitatea între izvoarele principale ale dreptului internaţional tratate, cutumă, principii generale. Unele opinii susţin preemiRenţa dispoziţiilor Cartei O.N.U. 6 1 Acest caracter prioritar decurge din rolul O.N.U. în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. 60

Puterile europene participante au adoptat nonne referitoare la rangul agenţilor diplomatici, la libertatea navigaţiei fluviale internaţionale şi la abolirea traficului cu sclavi. 61 Art. 20 Pactul Societăţii Naţiunilor Unite arată că prezentul pact abrogă toate obligaţiile şi acordurile incompatibile cu prevederile sale.

43

În drept internaţional pot să apară conflicte între norme cu aplicabilitate universală şi norme cu caracter particular. Într-o astfel de situaţie prevalează normele cu caracter universal. Normele j us cogens 62 A ceste norme în dreptul intern, semnifică faptul că interesând ordinea publică dintr-un anumit stat nu admit nici o derogare prin convenţii între particulari. Principiul a fost transpus în dreptul internaţional prin Convenţia de la Viena din 1969 care arată că o normă interpretativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de Comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o normă având acelaşi caracter. 63 În general normele de drept internaţional au caracter dispozitiv, prin acordul părţilor fiind admise şi posibile derogări. Acordurile care ar contraveni unor norme jus cogens 64 sunt considerate nule de Convenţia de la Viena. Art. 63 arată că este nul orice tratat care la momentul încheierii sale este în conflict cu o normă imperativă de drept internaţional general. Art. 64 arată că dacă intervine o nouă normă imperativă a dreptului internaţional general orice tratat existent care este în conflict cu această normă devine nul şi încetează. Normele jus cogens se remarcă printr-un regim juridic specific. În primul rând ele se identifică prin recunoaşterea lor de către state, în al doilea rând aplicarea lor nu are în vedere nici o derogare, sub sancţiunea nulităţii iar modificarea se 62

Concept privind un minim de norme imperative/norme imperative. Popa George Dorei "Globalizarea pietelor si spalarea banilor" - articol aparut in revista "Probleme economice", Bucuresti, nr. 202, 2006. 64 Concept privind un minim de norme imperative/norme imperative.

63

44

poate face numai printr-o normă care are acelaşi caractere de jus · cogens. Identificarea normelor jus cogens a fost lăsată pe baza practicii statelor şi a tribunalelor internaţionale fiind astfel identificate norme referitoare la interzicerea utilizării forţei şi a ameninţării cu forţa, norme referitoare la principiul pacta sunt servanda65 , norme referitoare la principiul Cartei O.N.U., norme referitoare la dreptul la viaţă şi demnitate umană şi la drepturile general recunoscute tuturor membrilor Comunităţii internaţionale. Ordinea publică a Comunităţii internaţionale este o sumă de principii şi reguli a căror aplicare este atât de importantă pentru comunitatea internaţională în ansamblul său încât orice acţiune unilaterală sau acord care ar contraveni acestor principii sau reguli ar fi lipsit de forţă juridică. Existenţa lui ius cogens sugerează ideea unei ordini publice a comunităţii internaţionale66 .

65 66

Tratatele trebuie aplicate cu bună credinţă. A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 67.

45

III. PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC Principiile dreptului internaţional public sunt acele reguli generale aplicabile relaţiilor între subiectele acestei ramuri de drept. Alături de principiile generale de drept intern, aceste principii formează un corpus de reguli de maximă generalitate şi aplicabilitate şi cu un caracter imperativ pentru toate subiectele dreptului internaţional. Unele dintre aceste principii au devenit norme superioare, imperative, ale dreptului internaţional public, denumite ius cogens 67. Acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. , adoptată prin rezoluţia 2625 din octombrie 1970 se referă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta O.N.U.68 Textul declaraţiei reprezintă compromisul realizat din confruntarea intereselor ţărilor occidentale, ţărilor blocului socialist şi ţările în curs de dezvoltare. Similar altor ramuri de drept, nu numai normele juridice sunt cele care au rol în reglementarea raporturilor sociale care fac obiectul ramurii de drept în cauză. Un rol deosebit de important revine şi principiilor acelei ramuri de drept. Literatura juridică de specialitate s-a preocupat de problematica acestor principii în materia dreptului internaţional public, atât sub aspectele care privesc definirea lor şi raportul respectiv poziţia pe care o au faţă de normele juridice, cât şi în ceea ce priveşte rolul şi importanţa pe care le au în reglementarea raporturilor sociale menţionate.69 În acest context s-au şi 67

Concept privind un minim de norme imperative-norme imperative. A se vedea Aurel Preda Mătăsaru, op. cit. pag. 70. 69 A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. , pag. 70. 68

46

încercat diverse soluţii de clasificare a acestor principu, pe anumite criterii mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Apreciem că o asemenea abordare prezintă importanţă atât teoretică cât şi practică ca atare ne vom preocupa şi noi, în cele de mai jos de aceste aspecte, mai puţin de cele care privesc o anumită clasificare pe care nu o apreciem nici oportună şi nici importantă în contextul unui curs aşa cum este cel de faţă, cu atât mai mult cu cât credem că aceste clasificări nu au nicio bază ştiinţifică riguroasă şi nicio importantă practică deosebită. Prima constatare pe care trebuie să o facem şi care decurge din enumerarea acestor principii este faptul că unele dintre ele sunt principii comune şi altor ramuri de drept, în special de drept public, ceea ce este evident, însuşi dreptul internaţional public făcând parte din categoria de drept public, în timp ce altele sunt specifice acestei ramuri de drept. Fără a fi o definiţie propriu-zisă, o primă caracterizare a principiilor dreptului internaţional public constă în aprecierea lor ca fiind regulile de conduită cele mai generale, a căror respectare este indispensabilă pentru dezvoltarea unor relaţii prieteneşti între state, menţinerea pacu si securităţii internaţionale, având caracter obligatoriu. Şi azi, această definire este acceptată în literatura juridică de specialitate, reflectând pe deplin caracteristicile principiilor fundamentale ale acestei ramuri. Acestea sunt într-adevăr norme de conduită obligatorii, cuprinzând una sau mai multe norme juridice care am putea spune că prezintă o autoritate mai mare întrucât reflecta tocmai valori esenţiale, deosebite pentru comunitatea internaţională. Normele juridice specifice nu pot veni în contradicţie cu principiile dreptului internaţional public, ci trebuie să se armonizeze cu acestea. S-a afirmat în mai multe lucrări consacrate dreptului internaţional public că ar exista două categorii de principii cele fundamentale şi cele care nu sunt în această categorie.

47

Toate valorile internaţionale sunt importante şi au în opinia noastră cel puţin, aceeaşi valoare. Ca atare toate principiile importante ale dreptului internaţional public trebuiesc considerate ca fiind cu aceeaşi încărcătură socio­ politico-j uridică. Este adevărat că în funcţie de unghiul de vedere sau de interesul urmărit, ele par într-un context istoric determinat, mai importante decât altele. Dar această abordare nu are caracter ştiinţific ori rigurozitatea ştiinţifică este deosebit de importantă într-o asemenea abordare. Ca atare, principiile enumerate mai jos sunt, în aprecierea noastră, principii fundamentale ale dreptului internaţional public, cu valoare juridică egală întru-cât apară valori internaţionale deosebite. Declaraţia Adunării Generale a O.N.U., adoptată prin rezoluţia 2625 din octombrie 1970 enunţă următoarele pnnc1p11: 3.1. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integritaţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în ori ce alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. Art. 51 din Cartă prevede dreptul la legitimă apărare individuală sau colectivă. 3.2. Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale Articolul 2, pct. 3 din Carta O.N.U. prevede Toţi Membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin 48

mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie. 4. Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. 3.3. Neamestecul în treburile interne ale altor state - este exclusă orice intervenţie, nu numai cea arată. 7 0 Nici un stat este autorizat să se amestece în treburile interne sau în comportamentul extern al altui stat. Fiecare stat trebuie să se abţină de la orice fel de ingerinţă de orice natură exprimată prin forţa armată sau prin alte mijloace. Organizaţiei Naţiunilor Unite nu poate să intervină în problemele ce ţin în mod direct de competenţa internă a statelor. 3.4. Îndatorirea statelor de a coopera între ele; Prevăzut iniţial în art. 1 pct. 3 7 1 din Carta ONU, principiul circumscrie obl igaţia statelor de a coopera între ele, în vederea menţinerii pacu şi securităţii intetnaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale.

70

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 74. Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie; 71

49

3.5. Dreptul popoarelor la autodeterminare - dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta

Drept de inspiraţie mai recentă, apărut în legătură cu decolonizarea statelor care au aparţinut marilor puteri şi se referă mai mult la problemele naţiunilor, decât a grupurilor particulare din cadrul aceluiaşi stat. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale 72; 3.6 . Egalitatea suverană a statelor

Suveranitatea statului reprezintă atotputernicia acestuia pe plan intern şi constituie baza pentru independenţa statală, care este expresia puterii sale în relaţiile internaţionale. Suveranitatea şi independenţa statală dau posibilitatea încheierii convenţiilor şi tratatelor la nivel internaţional. Ca atare, orice renunţare la suveranitate, chiar cea realizată de bună voie de către organele abilitate ale statului, este nulă de drept, trebuind îndeplinite alte cerinţe care să concorde cu normele internaţionale, pentru ca o suveranitate naţională să fie înlocuită cu o altă suveranitate, aspecte pe care le vom discuta în capitolul consacrat statelor. Toate teoriile care încearcă să nege rolul suveranităţii naţionale, al independentei statelor, sunt încălcări ale acestui principiu deci sunt contrare legalităţii internaţionale. Această suveranitate este exclusivă, inalienabilă şi indivizibilă, având ca principale trăsături din punctul de vedere pe care îl tratăm, următoarele atribute: 72

A se vedea Carta O.N.U. articolul 1 , punctul 2.

50

a) jurisdicţia exclusivă asupra-teritoriului, populaţiei ş1 bunurilor aflate pe acel teritoriu; . . b) dreptul de a edicta acte normative interne, fără intervenţia altei puteri străine; c) imunitatea de jurisdicţie si execuţie; d) dreptul de a încheia tratate respectiv de a deveni parte la cele preexistente; e) dreptul de legaţie; f) dreptul de a deveni membru al organizaţiilor internaţionale guvernamentale; g) dreptul la repararea prejudiciilor cauzate de statele terţe. Conform rezoluţiei 2625 statele „au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură". Principiul egalităţii în drepturi a statelor este un alt principiu fundamental al legalităţii internaţionale. Recunoaşterea şi aplicarea acestui principiu de către comunitatea internaţională este esenţială pentru funcţionarea mecanismelor internaţionale, a sistemului de organisme internaţionale care s-au înfiinţat în lumea postbelica. 7 3 Este notoriu faptul că statele lumii sunt diferite nu numai ca regim politic, concepţii privind o anumită stare de fapt a lumii ci şi ca mărime teritorială sau a populaţiei, putere economică sau militară. Pe de o parte ar fi greu de cuantificat o asemenea ecuaţie în care să se ţină seama de toţi factorii arătaţi iar pe de altă parte, o asemenea apreciere a rolului şi locului fiecărui stat în comunitatea internaţională, ar genera tensiuni şi inegalităţi care ar face ineficientă activitatea organismelor internaţionale. Să ne amintim de o perioadă istorică relativ recentă în care statele puternice din punct de vedere militar au încercat să domine lumea întrucât în doctrina internaţională a 73

A se vedea Aurel Preda Mătăsaru, op. cit. pag. 71.

51

acelor vremuri74 , se accepta rolul conducător al acestor naţiuni în detrimentul celor mai slab dezvoltate. Suveranitatea statelor nu se poate împărţi în clase de calificare. Ea este unică şi egală în cazul tuturor statelor indiferent de criteriile de clasificare după populaţie, teritoriu ori alte aspecte militare sau economico-sociale. Ca atare şi participarea la viaţa internaţională trebuie să se facă în mod egal. Toate naţiunile au aceleaşi interese şi aceleaşi competenţe în realizarea dezideratelor urmărite care sunt salvgardarea păcii şi securităţii internaţionale, instaurarea unui climat de înţelegere şi cooperare internaţională, indiferent de regimul politic şi social, de zona geografică din care provine statul în cauză. Manifestarea cea mai pregnantă a egalităţii statelor este faptul că în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite, toate statele participă la luarea deciziilor din Adunarea Generală, cu un singur vot, indiferent de mărimea sau puterea pe care o reprezintă. Ca atare nici un stat nu îşi va putea impune in mod unilateral voinţa în problemele care interesează întreaga comunitate internaţională. 3.7. Îndeplinirea internaţionale75 •

cu

bună-credinţă

a

obligaţiilor

Buna credinţă semnifică existenţa unei anume libertăţi a fiecărui sistem jurisdicţional intern care trebuie utilizat de statele suverane cu moderaţie. Un alt document, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975, adaugă la această listă încă trei principii:

74 75

este vorba despre perioada anterioară celui de al doilea război mondial . pacta sunt servanda - tratatele trebuie aplicate cu bună credinţă.

52

3.8. Principiul inviolabilităţii frontierelor Principiul prevede obligaţia statelor de a se abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere, de la orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat independent.76 3 .9. Principiul integrităţii teritoriale Principiul integrităţii teritoriale derivă în mod direct din cel al suveranităţii şi independenţei naţionale. 77 În acelaşi timp, nu putem să nu observăm că în contextul sistemului de principii ale dreptului internaţional public, între principiul integrităţii teritoriale şi al nerecurgerii la forţă, există de asemenea o legătură indisolubilă. Toate acestea nu fac decât să dovedească legătura indisolubilă dintre diversele principii, faptul că el e alcătuiesc un tot unitar, armonios structurat şi din care orice înlăturare a unui principiu, determină darea peste cap a întregii legalităţi internaţionale. Numeroase documente internaţionale consacră ca atare principiul integrităţii teritoriale ca pe o condiţie sine-qua-non a existenţei statelor, a păcii şi securităţii internaţionale, sens în care enumerăm, numi cu titlu de exemplu, Carta O.N.U., Carta Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.), Carta Organizaţiei Unităţii Africane (O. U.A.), etc. Integritatea teritorială trebuie înţeleasă ca inviolabilitatea teritoriului naţional, pe care statul îşi exfrcită în mod neîngrădit întreaga suveranitate. Ca atare nici un stat nu poate desfăşura activităţi militare sau de altă natură care să aducă atingere acestei integrităţi, fie prin acţiuni militare, fie de altă natură, să recunoască achiziţii teritoriale efectuate de diverse state în dauna statelor terţe şi să se abţină de la orice manifestare de forţă respectiv recurgere la forţă de către state terţe. 78 Este o 76

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu. op. cit. , pag. 76. A se vedea Aurel Preda Mătăsaru, op. cit. pag. 87. 78 Idem . pag. 87.

77

53

consecinţă directă a prohibirii războiului ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale. . Împrejurarea că în anumite condiţii, se pot realiza acorduri internaţionale care să permită unor state desfăşurarea unor activităţi limitate pe teritoriul altor state, nu afectează acest principiu şi nu înseamnă o cedare a statului în cauză de la principiile sus-nuanţate respectiv de la suveranitatea ş1 integritatea sa naţională respectiv a teritoriului. 3.10. Principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.

Acest principiu a condus la apariţia unor dispute între sistemele de drept ale statelor occidentale, care au inspirat apariţia principiului, şi sistemele unor ţări care se prevalează de specificul tradiţiilor lor culturale sau religioase, cum sunt ţările asiatice sau islamice.79 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are consistenţa unei legi obligatorii, cu forţă de constrângere asupra celor cărora li se adresează.80 Prevederile dreptului intern nu vor fi folosite împotriva legislaţiei internaţionale şi împotriva principiilor de drept internaţional. Principiile formează un tot unitar, un ansamblu în interiorul căruia nu există nici un fel de ierarhie, ele având aceeaşi forţă juridică. 79

Cătălina Mititelu, Mariana Mitra Radu, The European Social Charter (Revised) and the Protection of the Human Rights, in "Ovidius" University Annals, Economic Sciences Series Volume XIII, Issue 1, 2013, p. 1593-1598. 80 Marilena Marin, ,,Afirmarea şi dezvoltarea ideii de obligativitate juridică, de garantare şi de protejare a drepturilor omului între graniţele Uniunii Europene", lucrare înscrisă la Conferinta internaţionala cu titlul „Probleme actuale ale economiei globale", editia a IX-a, organizată de Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii Ovidius Constanţa, 31.05 .2012;

54

IV. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC O problemă de asemenea controversată în literatura juridică de specialitate o constituie şi cea a subiectelor dreptului internaţional public. Marea majoritate a autorilor de drept internaţional public este de acord cu faptul că statele sunt astfel de subiecte de drept. Ca entitate care participă la relaţiile internaţionale, statul posedă toate acele atribute care îi conferă capacitatea de a încheia în mod valid acorduri internaţionale, de a formula, prin mijloacele sale specifice necesitatea reglementării unor domenii ale vieţii internaţionale, inclusiv pe calea normelor juridice. Astfel, statul este un subiect originar al dreptului internaţional public, cu capacitate deplină. Afirmăm acest lucru gândindu-ne la capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de normele de drept internaţional public. Această calitate decurge în mod firesc din independenţa şi suveranitatea statelor, respectiv din capacitatea lor de a-şi manifesta voinţa în mod independent, fără nicio presiune din afară; exclusiv pe baza procedurilor de drept intern care reglementează organel e şi rolul în ca�e statul în cauză poate participa la relaţiile internaţionale. O altă categorie de subiecte de drept internaţional este constituită din -organizaţiile internaţionale guvernamentale. Sfera acestor organizaţii este deosebit de largă având însă câteva caracteristici comune. În primul rând, aceste organizaţii sunt înfiinţate de către state sau organizaţii similare, pentru a desfăşura activităţi care interesează comunitatea internaţională, deci majoritatea statelor lumii.

55

În această calitate organizaţiile internaţionale sunt chemate nu numai să coordoneze activitatea internaţională în domeniu, ci şi să facă propuneri în vederea codificării dreptului internaţional, sub egida lor asemenea organizaţii având loc numeroase reuniuni internaţionale de profil.8 1 Calitatea de subiect de drept internaţional a acestor organizaţii se bazează pe intenţia statelor care le-au fondat şi nu pe independenţa şi suveranitatea lor care sunt atribuite exclusiv statale. Tot referitor la aceste organizaţii trebuie să facem precizarea că ele au o capacitate de folosinţă limitată de obiectul de activitate definit prin actul constitutiv statut.82 În sfârşit o a treia categorie de subiecte de drept internaţional public este constituită din popoarele şi naţiunile care luptă pentru afirmare naţională, independenţă şi suveranitate. Capacitatea acestora de a participa ca subiecte de drept la relaţiile internaţionale rezidă în dreptul lor de autodeterminare, independenţă şi suveranitate, drepturi inalienabile şi care nu pot fi, contestate de nimeni. Este evident că în cazul acestor subiecte, drepturile de care beneficiază au un caracter tranzitoriu şi limitat. În aceeaşi categorie putem include şi insurgenţii sau beligeranţii dintr-un război civil, dacă aceştia au ca şi obiective tocmai afirmarea naţională independentă şi suverană a populaţiei pe care o reprezintă. În literatura juridică de specialitate s-au exprimat şi alte opinii, în sensul că ar mai exista şi alte subiecte ale dreptului internaţional public, cel mai des exemplu fiind cel al persoanelor fizice, datorită responsabilităţii internaţionale care

81

A se vedea Comisia de drept internaţional. Exemple tipice de astfel de organizaţii sunt O.N.U. şi organizaţiile specializate ale acesteia, cu titlu exemplificativ putând fi enunţate U.N.E.S.C.O., O.M.S., P.N.U.D., etc. 82

56

le pot reveni acestora, ne gândim în speţă la crimele de război sau împotriva umanităţii.

4.1. Statele- subiecte ale dreputului internaţional Conceptul de stat. Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept. Statul este ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe care se bucură de suveranitate. Ca o colectivitate organizată şi independentă situată pe un anumit spaţiu, statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât şi cu cea internaţională. Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale. În baza acestei puteri, statul are dreptul de a conduce societatea în interior şi de a stabili raporturi cu alte state, în exterior. Dacă latura internă a suveranităţii statului priveşte puterea sa de a comanda în interior, concretizată în elaborarea unor norme cu caracter general şi urmărirea aplicării acestora în practica socială83 , latura externă priveşte comportamentul statului în societatea internaţională, raporturile sale cu celelalte state. Suveranitatea asigură astfel baza politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional şi determină aria de manifestare a acestei calităţi. Cea mai completă definiţie a noţiunii de stat a fost dată de Tratatul de la Montevideo, din 199J, dintre S.U.A. şi statele latino-americane cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor. Potrivit articolului prim al acestui tratat, "statul este un subiect de drept internaţional care posedă următoarele caracteristici: a) populaţie b) teritoriu c) un guvern d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state ".

83

realizarea ordinii de drept.

57

Statele membre ale Uniunii Europene abandonează unele atribuţii ale suveranităţii lor în favoarea unor instituţii suprastatale.84 Statele se bucură de egalitate suverană, ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membrii egali ai Comunităţii Internaţionale indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură. Principiile egalităţii suverane a fost înscris în Declaraţia asupra Securităţii Generale şi în Carta O.N.U: 1. Statele sunt egale din punct de vedere juridic bucurându-se de egalitate suverană. 2. Fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi respectiv dreptul de a încheia tratate, dreptul la reprezentanţă diplomatică, dreptul la repararea prejudiciilor de care sunt răspunzătoare alte state. 3. Fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state. Statele trebuie să îşi recunoască reciproc calitatea de parteneri egali în contracte şi raporturile dintre ele. 4. Integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor sun inviolabile. 5. Fiecare stat are dreptul de a alege şi de a dezvolta liber propriul său sistem politic, economic, social şi cultural. 6. Fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună credinţă obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state. Suveranitatea şi egalitatea statelor Reprezintă principii de baza ale dreptului internaţional şi ale societăţii internaţionale. Suveranitatea implică în primul rând competenţa exclusivă asupra unui teritoriu determinat şi asupra populaţiei pe care îl ocupă. 84

De ex. Încredinţează politica externă şi de securitate comună instituţiilor comunitare.

58

Suveranitatea impune obligaţia de neimplicare a altor state în zona de competenţă exclusivă a statului. Suveranitatea şi egalitatea statelor implică dependenţa oricăror obligatii ce decurg din cutuma sau din tratate de acordul statului ce se obliga. Aceste principii implica dreptul statelor de a-şi stabili liberi regulile interne, de a definii şi încheia liberi relaţiile intemationale, de a aparţine sau nu unor organizaţii internaţionale. Suveranitatea şi egalitatea statelor ca principu fundamentale ale relatiilor internationale au fost recunoscute pt prima data prin tratatele pacii din Westfalia (1 648). Egalitatea statelor este cea mai importanta consecinta a suveranitatii. Aceasta a fost recunoscuta ca norma a dreptului internaţional contemporan prin Charta O.N.U., care în art. 2 alin 1 prevede ca organizaţia se întemeiază pe principiul egalitatii suverane a tuturor membrilor săi. Egalitatea statelor presupune recunoasterea aceleiasi capacitati juridice in relatiile conventioanle dintre ele. Aceasta determina o egalitate de statut şi de capacitate juridica în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor cu respectarea drepturilor inerente suveranităţii celorlalte state, egalitatea in participarea la elaborarea normelor de drept international, aplicarea egala a mij loacelor de solutionare pasnica a diferendelor internationale. Suveranitatea este un postulat al societăţii internaţionale. Ea stă la baza structurii acesteia şi contribuie la modelarea tuturor instituţiilor de drept internaţional. Ca participant la viaţa internaţională, statul are dreptul de a-şi exercita atributele inerente suveranităţii, pe plan intern şi extern, de a acţiona în mod independent. Independenţa este astfel corelativă şi intrinsecă suveranităţii, o manifestare concretă a acesteia. Pentru salvgardarea şi promovarea intereselor naţionale, statul trebuie să acţioneze în mod independent, prin propriile sale organe şi în deplină libertate. Activitatea statelor în sfera relaţiilor internaţionale nu trebuie 59

să fie dictată prin directive sau injoncţiuni pe care un terţ ar pretinde să le impună direct sau indirect altor state. Elementele constitutive ale statului. În lumina noţiunilor de suveranitate şi egalitate suverană, se poate conchide că, în societatea internaţională, calitatea de stat nu poate fi recunoscută oricărei colectivităţi umane. Este recunoscută această calitate numai acelor colectivităţl independente de orice subordonare în ordinea internaţională, organizate într-un spaţiu dat. Legalitatea existenţei unui stat, din punctul de vedere al dreptului internaţional, este condiţionată de întrunirea a trei elemente constitutive - teritoriu, populaţie şi guvern - şi, de atitudinea altor state faţă de noua entitate. Teritoriul delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat, sub toate aspectele sale interne, precum şi manifestarea acesteia în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional. Teritoriul unui stat se compune din: solul, subsolul şi apele interioare; apele maritime interioare şi marea teritorială85 ; spaţiul aerian de deasupra acestora. În alţi termeni, teritoriul unui stat cuprinde: teritoriul terestru, maritim şi aerian. Teritoriul constituie baza materială, indispensabilă, a existenţei statului. Dimensiunea ca şi structura sa, continuă sau discontinuă nu sunr relevan te pentru existenţa statului. Asupra teritoriului statul are competenţa exclusivă. Populaţia reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit teritoriu şi organizată în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale statului. Legătura juridică permanentă dintre o persoană şi stat se exprimă prin cetăţenie. Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu. Populaţia aflată în graniţele unui stat, indiferent dacă este legată permanent (cetăţeni) sau numai temporar de acesta 85

dacă statul are ieşire la mare.

60

(străini), este supusă dreptului intern al statlui respectiv. Cele două componente au, evident, un statut juridic diferit. Ca şi în cazul teritoriului, unde dimensiunea sau structura acestuia sunt nerelevante ca element care . condiţionează existenţa unui stat, numărul populaţiei nu poate · avea, de asemenea, nici o relevanţă. Există state cu suprafeţe de- mii de km2' cu populaţii de ordinul a sute de mii sau chiar numai zeci de mii de locuitori. Din punct de vedere al dreptului internaţional ele sunt egale. Legătura juridică permanentă dintre o persoană şi stat este dată de cetăţenie. Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu. Guvernul - înţeles ca o structură de organe de organe, care exercită prerogativele puterii asupra ansamblului teritoriului şi populaţiei- reprezintă cel de-al treilea element care condiţionează existenţa statului. Formele de exercitare a puterii, realizarea separaţiei între puterea legislativă, executivă şi judecătorească, structura organelor şi mijloacelor concrete prin care se manifestă autoritatea acestora diferă de la un stat la altul. Pentru ca acest element să se considere întrunit, în planul raporturilor internaţionale se cere ca exerciţiul acestei autorităţi să fie exclusiv şi efectiv: - exclusiv, în sensul de a nu exista o altă autoritate căreia să-i fie supusă aceeaşi populaţie şi acelaşi teritoriu; - efectiv, în sensul de a se realiza în mod real puterea asupra celorlalte două elemente. Pentru a aprecia deci, din punctul de vedere al dreptului internaţional, dacă o anumită entitate este constituită în stat, dacă reprezintă un subiect distinct de drept internaţional, depinde de prezenţa celor trei elemente menţionate. Acestea au 61

ca trăsătură comună faptul că au o existenţă materială, că pot fi constatate în mod obiectiv. După cum am arătat, citându definiţia statului formulată în tratatul dintre S.U.A. şi statele latino-americane cu privire l a dreputurile şi obligaţiile statelor, celor trei elemente menţionate86 li se adaugă capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Aceasta presupune: 1. facultatea de a produce acte juridice internaţionale, adică de a încheia tratate sau alte documente internaţionale cu alte state sau de a participa la elaborarea unor astfel de documente sau tratate cu caracter multilateral; 2. capacitatea de a deveni membru şi de a participa la activităţile organizaţiilor internaţionale interguvernamentale sau la organisme de reglementare paşnică a diferendelor; 3. aptitudinea de a prezenta o reclamaţie în instanţe internaţionale ca şi cea de a răspunde, prin mijloace permise de dreptul internaţional, unui act ilicit; 4. capacitatea de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state. Tipuri de state A. Uniunea personală. Acest lucru se întâmplă când şeful unui stat devine în acelaşi timp şi şeful altui stat prin alegeri sau succesiune. În istorie avem regele Spaniei care a fost şi împărat al Germaniei. Uniunea personală nu conduce la crearea unui stat unitar, cel două state rămânând independente. B . Uniunea reală se realizează prin acordul încheiat între două state care se înţeleg să fie conduse de aceeaşi persoană. Deşi în mod formal cele două state păstrează dreptul de a 86

populaţie, teritoriu, guvern

62

încheia tratate cu alte state ele au urmat aceeaşi politică în raporturile externe şi în domeniul apărării8 7 . C. Confederaţia este o uniune de state independente care îşi păstrează suveranitatea internă şi externă88 . D. Federaţia de state. Federaţiile nu se deosebesc de statele unitare în ceea ce priveşte dreptul internaţional. Statele federate, deşi, păstrează anumite atribute pe plan local, nu sunt subiecte de drept internaţional. Ele urmează aceeaşi politică externă precum şi politica în domeniul apărării. E. Protectoratele. Au fost întâlnite în istorie protectorate coloniale, protectorate internaţionale şi situaţia unor state aşa­ zise protejate89 . Înainte de a deveni independente aceste protectorate au căpătat dreptul de reprezentanţă diplomatică şi au început să-şi conducă afacerile externe. Tipuri speciale de state în dreptul internaţional contemporan Federatia sau statul federal Nu se deosebeste din punct de vedere al personalităţii juridice internaţionale de statul unitar. Cu toate acestea statul federal poate acorda o capacitate restrânsa de drept internaţional statelor componente. De regulă, statele federale acţionează în numele statului federal însă li se poate recunoaşte acestora şi o personalitate separată. Asociaţia de state Este constituita din state independente care intra în diferite forme de cooperare (de ex. comunitatea franceză).

87

Austria şi Ungaria; Suedia şi Norvegia S.U.A., Germania, Elveţia. 89 Protectoratul internaţional al Marocului - Franţa, al Bruneiului - Marea Britanie. 88

63

Mini statele Sunt entitati care au o populatie de sub un milion de locuitori. Între anii 1920 - 1960 ministatelor le-au fost negate elementele statalităţii, sustinâdu-se că aceste state sunt incapabile să -şi asigure propria securitate, să-şi stabilească o economie viabila, să se reprezinte în relaţiile internaţionale datorită caracterului limitat al resurselor economice şi umane de care dispun. Dupa anul 1960 pozitia comunitatii internationale s-a schimbat fiind influentata si de procesul de decolonizare, portile ONU deschizandu - se şi pt astfel de state, ele fiind astfel acceptate ca membri egali ai comunităţii internaţionale. Teritoriile aflate sub mandat si cele aflate sub tutela. Mandatul Dupa primul razboi mondial Liga Natiunilor ca si solutie pentru teritoriile de peste mări ce au apartinut Germaniei si Turciei a stabilit pt acestea un regim juridic ce a purtat denumirea de mandat conform art. 22 din statutul Ligii Natiunilor. Mandatul era exercitat de catre puterile invingatoare in primul razboi mondial asupra unor teritorii considerate incapabile de a se autoguverna. Tutela Este creatia O. N. U. dupa cel de al doilea razboi mondial care a înlocuit mandatul, regimul intern al tutelei este reglementat in Carta O. N. U. art 75 , 85. insa in prezent nici tutela nici mandatul nu mai prezinta actualitate cele doua instrumente corespunzand nevoilor legate de procesul de decolonizare.

64

4. 1. 1. Neutralitatea Neutralitatea constituie o formă de manifestare a voinţei unor state de a se găsi temporar sau permanent în afara conflictelor militare. Neutralitatea clasică a fost practicată pentru a se evita implicare în anumite conflicte militare. Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din actele interne ale statul ui care îşi asumă un astfel de statut. Această legislaţie internă pe care se întemeiază statutul de neutralitate permanentă trebuie să fie urmată de acte internaţionale de recunoaştere şi de garantare din partea marilor puteri în mod individual sau colectiv. Neutralitatea permanenta, care presupune un statut juridic aparte şi neimplicarea în orice fel de conflicte armate, neutralitate diferenţiată, presupune tratarea diferita a statului agresor şi a statului victima a unei agresiuni în sensul că statul neutru poate acorda sprijin statului victima şi avem o neutralitate activă care apare mai degrabă ca o opţiune de politica externa a unor state de a nu se implica o anumita perioada de timp în anumite conjuncturi internaţionale determinate. Neutralitatea contemporană. În funcţie de conduita statelor aflate în conflict statul neutru va continua să respecte obligaţiile de abţinere şi prevenire faţă de statul agresor dar nu şi obligaţiile care derivă din cerinţa âe imparţialitate. Astfel statul neutru va fi îndreptăţit să acorde sprijin statului victimă a . . . unei agresmm. Regimul juridic actual al neutralităţii. Statul neutru este obligat să nu participe la alianţe militare, politice sau economice care au ca scop pregătirea războiului. Statul neutru trebuie să nu permită folosirea teritoriului său pentru pregătiri militare inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, manevre militare sau alte asemenea. 65

Statul neutru trebuie să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze armament nuclear. Statul neutru trebuie să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele. Neutralitatea trebuie sa rezulte dintr un act al statului in cauza, urmat de acte internationale de recunoastere si garantare a acestui statut, de ex. Elvetia, Austria etc.

4.1.2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor Recunoaşterea este ''procedeul prin care un subiect de drept internaţional, în mod special un stat, care nu a participat la naşterea unei situaţii sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea situaţie sau act să-i fie opozabile, adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice ". Dintre situaţiile noi care pot influenţa raporturile juridice dintre state şi pun problema recunoaşterii, menţionăm crearea unui nou stat, instalarea unui nou guvern într-un stat existent, o modificare teritorială, statutul de neutralitate al unui anumit stat sau teritoriu, apariţia unei stări insurecţionale într-un alt stat, recunoaşterea anumitor comportamente ca reprezentând o obligaţie juridică în procesul de formare a unei norme cutumiare. Atunci când este vorba de recunoaşterea statelor şi guvernelor, acesta dobândeşte o însemnătate deosebită, atât ca intrument juridic cât şi ca act politic al statului. Întrunirea celor trei elemente materiale ce marchează existenţa unui stat ar părea că este de ajuns pentru a asigura manifestarea lui ca entitate independentă şl suverană. Problema care se pune nu ţine însă de constatarea creării şi existenţei unui nou stat, ci de a cunoaşte care sunt consecinţele juridice ale recunoaşterii de către celelalte state a acestui nou venit în cadrul societăţii internaţionale. Prin această prismă putem defini recunoaşterea unui nou stat ca un act unilateral prin care unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că ele consideră o nouă entitate juridică ca stat şi că, în consecinţă, 66

îl recunosc această personalitate juridică internaţională, respectiv capacitatea de o obţine drepturi şi de a constracta obligaţii internaţionale. Recunoaşterea statelor este deci o manifestare de voinţă a unui stat, subiect de drept internaţional, care priveşte un alt stat. Organizaţiile internaţionale, care sunt şi ele subiecte de drept internaţional, nu sunt susceptibile a fi recunoscute, datorită modalităţilor lor specifice de constituire şi caracteristicilor lor. Caracterul discreţionar al recunoaşterii. În privinţa caracterului actului de recunoaştere au fost formulate opinii divergente. S-a susţinut astfel că recunoaşterea ar avea caracterul unui act politic discreţionar din partea statului de la care emană, nelu • nd în considerare criterii juridice, ci considerente proprii, cum ar fi interesele sale politice, de securitate sau economice. Uneori, motivaţia nerecunoaşterii, care întăreşte ideea caracterului discreţionar al acestui act, a fost de naturăideologică. Este cazul nerecunoaşterii, imediat după crearea sa, a Republicii Populare Chineze, sau recunoaşterii "în trepte", întâi de facto şi, mai târziu, de iure, a constituirii Uniunii Soviectice, după revoluţia din 19 18. Elemente noi privind constituirea. O reevaluare a problematicii recunoaşterii de către statele membre ale Uniunii Europene a fost prilejuită de evenimentele care au avut loc în fosta Uniune Sovietică şi Iugoslavia după 1990. În decembrie 199 1, miniştrii de externe ai acestor ţări au adoptat , la B ruxelles, două declaraţii: prima, referitoare la recunoaşterea noilor state din Europa de Est şi Uniunea Sovietică, 90 iar cea de a doua, privind situaţia din fosta Iugoslavie. În prima declaraţie, Consiliul de miniştri al Comunităţii Europene a 90

"Declaraţia asupra liniei directoare ale recunoaşterii noilor state în Europa de Est şi Uniunea Sovietică".

67

stabilit, pentru noile state din Europa de Est şi fosta U.R. S. S., drept condiţii ale recunoaşterii, următoarele cerinţe: 1. respectarea dispoziţiilor Cartei O. N.U., ca şi ale Actului final de la Helsinki (1975) şi Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (1990) cu privire la statul de drept, democraţie şi drepturile omului; 2. garantarea drepturilor grupurilor etnice şi naţionale precum şi ale minorităţilor, în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul C.S.C.E.; 3. respectarea inviolabilităţii tuturor frontierelor care nu vor putea fi modificate decât prin mijloace paşnice şiprin acord comun; 4. preluarea tuturor angajamentel or relevante referitoare la dezarmare şi neproliferarea nucleară precum şi la securitatea şi stabilitatea regională; 5. angajamentul de a reglementa prin acord, inclusiv prin recurgerea la arbitraj , dacă este cazul, a tuturor problemelor privind succesiunea statelor şi disputele regionale. Efectele recunoaşterii. Deşi nu reprezintă o obligaţie din punct de vedere al dreptului internaţional, recunoaşterea, o dată intervenită, nu este lipsită de efecte juridice. În privinţa întinderii şi semnificaţiei acestora, în doctrină există, de multă vreme, o vie dezbatere axată pe întrebarea dacă recunoaşterea reprezintă un act constitutiv sau un act declarativ al existenţei statului recunoscut. Conform unei prime teze, recunoaşterea are un efect constitutiv în ceea ce priveşte calitatea de subiect de drept internaţional a statului recunoscut. Alături de teritoriu, populaţie şi guvern, recunoaşterea ar fi un al patrulea element constitutiv al statului. Fără acest element constituirea unui element este considerată, în această opinie, ca un proces în curs de desfăşurare. Astfel, după M. Green, "afirmarea independenţei juridice" ar fi o a patra condiţie a existenţei 68

statului. O asemenea "afirmare" ar urma să fie făcută individual de toate celelalte state, îndeplinirea acestei condiţii fiind apreciată în funcţie de numărul recunoaşterilor. Recunoaşterea guvernelor. Recunoaşterea guvernelor intervine atunci când un nou guvern se instalează prin forţă , ca urmare a unei revoluţii sau lovituri de stat, cu alte cuvinte atunci când se instalează un bou guvern prin ruperea legalităţii existente. Nu se pune problema recunoaşterii unui guvern atunci când acesta nu este instalat potrivit procedurilor contituţionale existente. În cazul apariţiei unui nou stat, dacă acesta n-a fost recunoscut anterior, recunoaşterea guvernului înseamnă, implicit, şi recunoaşterea noului stat. Tot astfel, recunoaşterea unui stat implică ea ipso şi recunoaşterea guvernului acestui stat. De altfel , personalitatea internaţională a statului anterior recunoscut nu este pusă sub semnul întrebării nici în cazul în care, într-un moment sau altul, guvernul său nu este recunoscut. Pe baza celor de mai sus, am putea defini recunoaşterea unui guvern ca un act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ al autorităţii publice a acestui stat, capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state. În practica statelor în legătură cu recunoaşterea guvernelor se aplică principiul sau criteriul efectivităţii, în sensul că noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut dacă are autoritate asupra statului în cauză, îl controlează şi se bucură de sprijinul majorităţii populaţiei, având deci perspective rezonabile de permanenţă. Statele pot să nu recunoască guverne ajunse la putere pe căi neconstituţionale, prin lovituri de stat, revolte, revoluţii, ori să se abţină să recunoască formal schimbări de guvern care au intervenit pe asemenea căi. În alte cazuri, din motive politice, unele legate de stabilitatea relaţiilor internaţionale, statele recunosc guverne ajunse la putere pe

69

căile menţionate, din momentul când au fost stabilite în mod efectiv, apreciind că legitimitatea constituţională nu poate fi considerată ca o cerinţă consacrată pentru recunoaşterea guvernelor. Un al doilea criteriu, pe lângă cel al efectivităţii, avut în vedere la recunoaşterea guvernelor, priveşte capacitatea guvernului ce urmează a fi recunoscut de a se achita de obligaţiile sale internaţionale. Astfel, multe state au refuzat să recunoască guvernul Rusiei sovietice, pe motivul că acesta nu întelegea să îndeplinească obligaţiile constractate de fostele guverne ale Rusiei şi să dea asigurări că se va abţine de a face propagandă subversivă în străinătate. Formele recunoaşterii statelor şi guvernelor. Actul recunoaşterii nu este supus unor condiţii de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalităţi prin care se realizează actul recunoaşterii: a) recunoaştere explicită sau implicită/ tacită; b) recunoaştere de iure sau recunoaştere de facto; c) recunoaştere individuală ori recunoaştere colectivă. Recunoaşterea explicită sau implicită. Actul recunoaşterii poate fi expres, constând într-o declaraţie oficială, transmiterea unor mesaje, telegrame, note diplomatice, sau tacit, rezultând din anumite comportări sau acte juridice. Cel mai frecvent act de recunoaştere tacită constă în stabilirea de relaţii diplomatice între statul care recunoaşte şl cel recunoscut. O recunoaştere tacită intervine şi în cazul în care un stat încheie un tratat bilateral cu statul nou. Recunoaşterea de facto şi recunoaşterea de iure. Statele care acordă recunoaşterea fac deseori o distincţie între aceste două forme de recunoaştere recunoaştere a statelor sau a guvernelor. Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu, prin raport cu recunoaşterea de iure, care este deplină şi definitivirevocabilă. În prima formă, recunoaşterea 70

intervine atunci când, din punctul de vedere al statului care o acordă, noua autoritate, deşi independentă şi exercitând o putere efectivă pe teritoriul sub controlul ei, nu are suficientă stabilitate sau nu oferă încă asigurări care să fie conforme cu alte cerinţe ale recunoaşterii. Acestă recunoaştere este considerată ca aplicabilă în cazul statelor şi guvernelor noi. La ea se poate recurge şi în alte împrejurări, precum extinderea teritoriului unui stat sau absorbirea de către acesta a unui stat anterior independent. Recunoaşterea de facto a unui guvern poate fi limitată la regiunile care se află sub controlul efectiv al acestuia. În general, situaţiile cărora li se aplică această recunoaştere nu satisfac e deplin cerinţele unei recunoaşteri definitive, de iure. Ea are un caracter provizoriu, iar dacă provizoratul se prelungeşte ea poate fi retrasă. Distincţia între recunoaşterea de facto şi de iure poate avea consecinţe juridice în ceea ce priveşte efectele externe ale actelor entităţii recunoscute. Un exemplu în acest sens este următorul: în 1937, Marea Britanie a recunoscut de facto guvernarea Abisiniei de către Italia, dar a continuat să recunoască şi guvernul abisinian. Ca urmare, Marea B ritanie a recunoscut că Italia nu putea să aibă dreptul să dispună, pe calea succesiunii statelor, asupra bunurilor din străinătate ale Abisiniei. Recunoaşterea individuală şi recunoaşterea colectivă. În general, recunoaşterea este un act indi�idual al fiecărui stat, practica internaţională confirmând acest fapt. Recent însă, aşa cum s-a practicat în cazul statelor succesoare ale fostei R.S.F. Iugoslavia, recunoaşterea s-a efectuat de către statele membre ale Uniunii Europene în mod colectiv sau concomitent, în baza unor criterii comune. Este posibil ca această practică să mai fie repetată la nivel european, dar este greu de presupus generalizarea ei la nivelul întregii comunităţi internaţionale.

71

4.2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt considerate subiecte derivate ale dreptului internaţional public şi reprezintă o asociere de state constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre. 9 1 Actul de naştere al unei organizaţii internaţionale este un tratat multilateral, iar acest instrument juridic, indiferent de denumirea pe care o poartă, reprezintă actul constitutiv al organizaţiei. Actul constitutiv cuprinde dispoziţii privind scopul organizaţiei, structura şi competenţa acesteia, condiţiile de primire a noilor membri. Calitatea de noi membri ai organizaţiei o pot avea numai statele ca entităţi suverane şi independente. Dobândirea calităţii de membru se obţine prin participarea la elaborarea actului constitutiv şi prin aderare. Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor le defineşte ca fiind „organizaţii interguvernamentale'. Acestea reprezintă rezultatul acordului de voinţă al statelor care le-au constituit, deci sunt subiecte derivate ale dreptului internaţional. Elemente constitutive - o asociere de state - aceasta trăsătură le distinge de organizaţiile internaţionale neguvernamentale, alcătuite din persoane fizice sau juridice de drept intern; asocierea se face pe baza unui tratat constitutiv92 ; - o structura de organe; - personalitate juridică proprie93 distinctă de cea a statelor membre, creată pe baza acordului de voinţă al statelor. 91 92 93

Definiţie propusă de Comisia de Drept Internaţional. care se poate numi Statut, Carta, Constituţie, Pact etc. personal itate juridică internaţională.

72

Personalitatea j uridică a organizaţiilor internaţionale - este opozabila erga omnes; sunt autori care susţin că organizaţiile cu caracter universal ar avea o personalitate juridică opozabilă erga omnes, în timp ce cele regionale nu, fiind necesar un acord tacit sau expres al statelor nemembre. - aceasta personalitate este de două tipuri: • de drept internaţional94 ; • de drept intern. a) Personalitatea j uridică de drept internaţional - organizaţia este o persoană internaţională şi capabilă să posede drepturi şi obligaţii internaţionale; - din calitatea de subiect de drept internaţional95 , deci din existenţa personalităţii internaţionale a organizaţiei, decurge existenţa unei capacităţi juridice internaţionale; - conţinutul său este însă limitat prin acordul de voinţă al statelor exprimat în special prin tratatul constitutiv. - conţinutul capacităţii juridice96 trebuie precizat în documente, de multe ori printr-o formulă cu caracter general. - exemple de drepturi: de a încheia tratate, de reprezentare, de legaţie9 7 , de protecţie funcţională a reprezentanţilor, funcţionarilor săi, de a prezenta reclamaţii internaţionale, de a elabora norme şi reguli98 , independent sau împreună cu statele membre, de control şi/sau sancţionare în raporturile cu statele membre. - obligaţia generală de a respecta dreptul internaţional.

94

desemnează calitatea de subiect de drept internaţional. titular de drepturi şi obligaţii internaţionale. 96 de drept internaţional. 97 activă şi pasivă. 98 de drept intern al organizaţiei sau acorduri. 95

73

b) Personalitatea juridică de drept intern - organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale; în practica este vorba despre contracte pentru bunuri, localuri, servicii. Primele organizatii internationale au fost comisiile fluviale: Comisia Centrală a Rinului şi Comisia Europeană a Dunării, urmate de o serie de uniuni administrative99 : Uniunea Telegrafică Internaţională, Uniunea Generală a Poştelor etc. Clasificare: a) după aria de acţiune: - organizaţii cu vocaţie universală1 00 ; - organizaţii cu vocaţie regională1 0 1 ; - organizaţii cu vocaţie subregionala1 02 . b) după posibilitatea de a deveni membre: - deschise; - închise. c) după obiectul lor: - generale; - specializate. d) după modul de afectare a exerciţiului suveranităţii statelor membre: - de cooperare; - de integrare. Membrii organizaţiilor internaţionale: - membrii organizaţiilor internaţionale sunt, de regulă, statele;

99

organizaţii tehnice. O.N.U. şi instituţiile specializate. 101 Consiliul Europei, O.S.C.E. 1 02 C.E.M.N., Comisia Dunării. 100

74

- în mod excepţional, pot fi şi alte entităti: ,,dominioanele sau coloniile care se guvernează singure' puteau deveni membre al e Societăţii Naţiunilor sau, în O. N. U. , India a devenit membru înainte de independenţa; - în ultimele decenii, şi unele organizaţii internaţionale au devenit membri ai unor al te organizaţii internaţionale. Dobândirea calităţii de membru: - participare la elaborarea actului - aderare1 03 . Pierderea calităţii de membru: - excludere; - retragere voluntară1 °4 . Alti participanţi - membri asociaţi1 0 5 ; - observatori (state nemembre, state membre pentru a participa la reuniunile organelor restrânse unde nu sunt reprezentate, mişcări de eliberare naţională, organizaţii internaţionale); - statut consultativ (organizaţii neguvernamentale) . Structura instituţională - organe plenare1 06 cum ar fi: Adunarea Generală, conferinţa, congresul, comisiile plenare, etc; - organe restrânse (sunt reprezentate numai unele state, de regulă cele care au un rol prepoDderent în domeniul de activitate al organizaţiei sau prin rotaţie, ori prin alegeri periodice); - secretariatul (alcătuit din funcţionari internaţionali). confonn dispoziţiilor prevăzute în actul constitutiv al organizaţiei. cu varianta retragerii temporare sau politica «scaunului gol». 1 05 state care nu îndeplinesc toate condiţiile de a deveni membru cu drepturi depline al organizaţiei. 1 06 sunt reprezentate toate statele membre. 1 03

1 04

75

Totodata, organele organizaţiilor internaţionale se mai pot clasifica în: • principale ( create prin tratatul constitutiv); • subsidiare1cl 7 _ 4.2.1. Organiza/ii cu caracter universal (O.N. U.) Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată în urma intrării în vigoare a Cartei O. N. U. 1 08 la 24 octombrie 1945 1 09 . Scopul esential era „de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului', menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, garantarea că folosirea forţei armate nu va mai avea loc decât în interes comun. Are patru scopuri. Obiective şi principii Obiectivele O. N.U. , conform Cartei1 1°, sunt următoarele: • să menţină pacea şi securitatea internaţionale; • să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor la autodeterminare; 10 7

create de către organele principale, conform tratatului constitutiv. adoptata la San Francisco, la 26 iunie 1 945 . 109 Denumirea de Naţiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration by de la I ianuarie 1 942, când reprezentanţii a 26 de naţiuni au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei. O.N.U. a început să existe oficial la 24 octombrie 1 945, când Carta Organizaţiei a fost ratificată de China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi de o majoritate a celorlalţi semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an. 110 Î n I 945, reprezentanţii a 50 d e ţări s-au întâlnit l a San Francisco penau a elabora Carta Naţiunilor Unite. Delegaţii au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanţii Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA) în perioada august octombrie 1 944. Carta prezintă drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabileşte organele principale şi procedurile ONU. Carta ONU a fost semnată la 26 iunie I 945 de reprezentanţii celor 50 de ţări. 108

76

• să realizeze cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; • să fie un centru pentru armonizarea eforturilor naţiunilor în realizarea acestor scopuri comune. În realizarea obiectivelor de mai sus, O. N.U. şi membrii săi1 1 1 trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele prmc1p11: • egalitatea suverană a tuturor statelor membre; • îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei; • soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşmce; • abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea e1 împotriva integrităţii teritoriale on

111

Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea ţării noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluţia nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state. România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 şi 2004-2005, iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 19741976, 1978-1980, I 982-1987, 1990-1998, 200J -2003 şi 2007-2009. România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru ales al Consiliului de Securitate. Din această poziţie a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Cartă referitoare la organizaţiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în procesele de stabilizare şi reconstrucţie post­ conflict, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 în forma rezoluţiei 1631 a Consiliului de Securitate. Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă: este, deopotrivă, prima rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale.

77

independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U.; • statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta O.N.U. şi să se abţină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia O.N.U. întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere; • nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a fiecărui stat. Organele ONU (principale) sunt în numar de şase1 1 2 : a) Adunarea Generala - organul deliberativ al O.N.U. cuprinde reprezentanţi ai tuturor statelor membre (maximum câte cinci). Fiecare stat are un singur vot. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante se iau cu 2/3 din voturile celor participanţi şi prezenţi. • Funcţii cu caracter general: discutarea problemelor O.N.U. şi formularea de recomandări statelor şi Consiliului de Securitate; - examinarea principiilor generale de cooperare pentru menţinerea pacu şi securităţii, inclusiv privind dezarmarea şi reglementarea armamentelor;

1 12

Sediul principal al ONU se află la New York ( United Nations Headquarters). Alte două sedii majore se află la Geneva ( United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei Societăţi a Naţiunilor şi la Viena (United Nations Office at Vienna), în cadrul Vienna .

În ultimii ani, ONU şi-a multiplicat activităţile vizând promovarea dialogului intercultural şi inter-religios şi cooperarea pentru promovarea toleranţei, înţelegerii şi diversităţii culturale. Importanţi actori din sistemul ONU, precum UNESCO, Alianţa Civilizaţiilor şi FNUAP, lucrează în acest domeniu. La 17 decembrie 2007, Adunarea Generală a ONU a proclamat anul 201 O drept „Anul Internaţional al apropierii între culturi"(citeşte mai departe - Alianţa Civilizaţiilor)

78

- discutarea oricăror probleme privind menţinerea păcii şi securităţii, cu excepţia celor pentru care se impune luarea unor măsuri şi care trebuie transmise C. S. ; - încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi a codificării lui. • Funcţii cu caracter special: - admiterea de noi membri şi aplicarea de sancţiuni; - administrarea teritoriilor sub tutelă şi informarea asupra situaţiei din teritoriile care nu se administrează singure; - aprobarea bugetului, alegerea de membri în alte organe, crearea de organe subsidiare; - dreptul de a cere avize ale CU. b) Consiliul de Securitate este un organ cu activitate permanentă al cărui obiectiv principal este luarea măsurilor pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale şi înlăturarea încălcării lor. Este alcătuit din 15 membri1 1 3 . În probleme de fond adoptă hotărâri cu votul afirmativ a 9 membri, între care obligatoriu votul afirmativ al celor 5 membri permanenţi; în probleme de procedura - votul a 9 membri, indiferent care. • Funcţii: - rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale; - constatarea unei ameninţări la adresa păcii sau a unei violări a păcii; - luarea unei decizii sau recomandări pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii. c) Consiliul Economic şi Social - organul principal ales de Adunarea Generală ce funcţionează sub îndrumarea directă a acesteia şi are ca atribuţii îndeplinirea obiectivelor O. N. U. în domeniul colaborării economice, sociale şi respectării drepturilor omului. Este format din reprezentanţi a 54 de state. 5 permanenţi şi 1 O nepermanenţi aleşi pe doi ani de către Adunarea Generală. 1 13

79

d) Consiliul de Tutela - a fost creat pentru a îndeplini funcţiile O.N.U. în ce priveşte sistemul de tutelă. În prezent, el şi-a încheiat practic activitatea ca urmare a finalizării procesului de decolonizare. e) Curtea Internaţională de Justiţie - principalul organ j udiciar al O.N.U. f) Secretariatul ONU - organul administrativ şi executiv al O.N.U. 1 1 4 . Secretarul general este ales de A.G. la recomandarea C.S. pe 5 ani, cu posibilitate de prelungire pe încă 5 ani. Secretarul general exercită o serie de funcţii administrative şi executive, tehnice şi cu caracter financiar. 1 1 5 Secretarul general poate atrage atentia C.S. asupra oricărei probleme care, în opinia sa, pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. Secretarul General al ONU este domnul B an Ki-moon Republica Coreea1 1 6 , ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de .ClllCl. am.. Instituţiile specializate = organizaţii interstatale ce fac parte din sistemul O.N.U. şi care îndeplinesc funcţii în domeniul economic, social, cultural, educativ etc. 1 1 7 • Sunt organizaţii cu vocaţie universală, dar cu obiect de activitate limitat. Sunt în număr de 17: O.I.M., F.A.O., F.I.D.A., O.M.S., U.N.E.S.C.O., U.P.U., U.I.T., O.A.C.I., O.M.I., F.M.I., B.I.R.D., S.F.I., I.D.A., O.N.U.D.I., O.M.M., A.LE.A., O.M.P.I. Coordonarea cu O.N.U. se face prin Consiliul Economic şi Social.

1 14

compus din Secretarul general şi personalul necesar. http://www.mae.ro/taxonomy/term/355/ l 116 de l a I ianuarie 2007. 117 domenii legate de scopurile O.N.U.

1 15

80

Orgamza . ţ"n reg1ona . I e1 1 s - create în vederea solutionării unor probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, care sunt susceptibile a forma obiectul unor acţiuni cu caracter regional. Consiliul de Securitate le poate folosi pentru acţiuni de constrângere. Alte organizaţii politice sau militare trebuie să aibă ca scop numai autoapărarea colectivă (doar scopuri defensive). - Exemple: Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), Consiliul Europei, N.A.T.O., U.E. etc. Organizaţii subregionale1 1 9 - Exemple: Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre (C.E.M.N.), Comisia Dunării, Comisia Internaţională pentru Protecţia Fl uviului Dunărea (cu sediul la Viena), Consiliul Nordic şi altele. În prezent, Organizaţia Naţiunilor Unite numără 192 de State membre. Limbile oficiale ale ONU sunt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. România în O.N.U. În ceea ce priveşte raportarea la priorităţile de maxima actualitate ale O.N.U., România se alătură eforturilor generale de identificare, negociere şi aplicare a unor formule eficiente de reformare a sistemului Naţiunilor Unite. 1 18 1 19

cu caracter politic, economic, militar sau complex. mai ales cu caracter tehnic şi economic, dar şi politic.

81

România, prin prezenţa sa în diferite organe ale O.N.U., are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul Organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţ1e1 internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operaţiuni O.N.U. de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii internaţionale. În acest sens, România urmăreşte cu atenţie evoluţiile conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii, în vederea intensificării şi diversificării implicării ei în aceste operaţiuni. România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii Consiliului O. N.U. pentru Drepturile Omului, care a fost înfiinţat în 2006. În mai 2011, România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului Drepturilor Omului (CDO), pentru mandatul iunie 2011decembrie 2014. 1 20 În noua calitate a României de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 s-a concretizat o nouă formă de cooperare cu O.N.U., prin parteneriatul dezvoltat de ţara noastră cu un număr important de instituţii ale O.N.U. cu activitate în domeniul dezvoltării. Prezenţa O.N.U. în România reprezintă totodată o sursă de susţinere a eforturilor ţării noastre, într-o perioadă de transformări sociale şi economice definitorii.

120

82

http /: /www.mae.ro/node/ l 588.

Care sunt problemele cu care se confruntă Naţiunile Unite? Organizaţia a avut de înfruntat unele crize serioase în ceea ce privea îndeplinirea misiunii sale primordiale de asigurare a păcii. 25,00 Am mai văzut şi că Naţiunile 20,57 8 9 , Unite a devenit încă din anii 60 9,86 cel mai important forum de 6,55 rezolvare a conflictului nord-sud, 5,44 dar că progresele înregistrate la decongestionarea conflictelor dintre ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare nu au fost ,73 . decât modeste. 2,59 O altă critică s-a făcut deseori 1 ,63 . . auzită, o critică care viza mai 1 ,47 · · multe puncte ale sistemului 1 ,48 extrem de ramificat al Naţiunilor 1 , 08 Unite, şi anumite coordonarea şi ,10 1 eficienţa deficitară a activităţilor. 14,33' Nu în ultimul rând din această cauză, SUA - cel mai mare cotizant al ONU - a încercat permanent să exercite presiuni în sensul neplătirii obligaţiilor lor contractuale, ceea ce a atras după sine o altă problemă foarte gravă, şi anume situaţia financiară precară de notorietate a Naţiunilor Unite. În ansamblu, putem constata un clivaj de proporţii între scopurile şi principiile ancorate în Carta O. N. U. şi realitatea

83

politică, aşa cum se poate vedea şi în tabela de mai jos propusă de Gareis şi Varwick. Am greşi însă dacă am trece aceste deficite doar în vina Organizaţiei Naţiunilor Unite. 0.N.U. este o organizaţie internaţională clasică, ai cărei membri sunt state. La fel ca toate organizaţiile internaţionale, O.N.U. nu poate fi mai puternică decât o permite membrii săi. Voinţa de soluţionare multilaterală a problemelor din partea statelor membre - şi mai ales a statelor puternice - este cea care decide în ceea ce priveşte succesul sau insuccesul activităţilor. Trebuie să avem toate aceste lucruri în vedere dacă dorim să schiţăm un portret realist al Naţiunilor Unite. O parte din criticile exprimate la adresa acestei Organizaţii vizează de fapt statele care o susţin. În plus, trebuie să mai luăm în considerare şi un alt aspect menit să relativizeze aceste critici exagerate, şi anume aşteptările nerealiste ale publicului. Pentru că dacă privim mai atent unele remarci critice la adresa activităţii Organizaţiei, vom vedea că vocile care le exprimă pleacă de la ipoteza cu totul greşită că Na iunile Unite constituie un soi de fo ă de uvernare mondial ă.1 1

1

eplinirea ob m statelor d rte1 O;N.U, · · ţiastatel ele în m

121

cţie de i nale Ilţă atot--p uLinternaţiona1' l:practicat de un aplica, ·înmodl.uîilateral/ ace violente

din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale fiir politische Bildung Schriftenreihe Band 403 , Bonn 2003 , p. 302

84

ş1 securitat supremaţia mtereselor statelo · temaţională ca sarcin - industrializate şi conflict colectivă a tuturor statelo · itate î:n ţările în curs d embre dezvoltare · terzicerea intervenţiilor î globalizarea unor afacerile mterne ale statelo undamentale provoac embre etozmnea suveranităţii statale După o scurtă analiză a istoriei Organizaţiei, Volger concluzionează că "dacă Naţiunile Unite s-au confruntat şi se mai confruntă încă cu probleme în ceea ce priveşte garantarea păcii şi soluţionarea celorlalte probleme globale, acest lucru nu se datorează structurilor Naţiunilor Unite - ele s- au dovedit suficient de flexibil e şi de eficiente -, ci lipsei acordului dintre statele membre şi disponi bilităţii lor insuficiente de a pune în practică măsurile politice şi economice necesare."1 22 Cu toate acestea - iar asta este o altă problemă cu care se confruntă Naţiunile Unite - trebuie să reţinem faptul că Organizaţia şi-a mărit de la înfiinţare numărul membrilor, extinzându-şi şi domeniile de activitate foră să-şi modifice în mod fundamental şi Carta O.N.U. continuă să reflecte situaţia (excepţională) din politica mondială de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, devenind astfel anacronică. O.N.U. "a devenit dintr-o organizaţie, al cărei scop era în primul rând declasarea războiului ca mijloc politic, . .. un forum global, în care se discută toate probl emele importante mondiale şi în care acestea sunt, parţial, duse mai aproape de soluţionare. În politica internaţională domneşte ... consensul asupra faptului că Naţiunile Unite trebuie reformate, pentru că structurile şi procedurile acestei organizaţii nu mai corespund realităţilor 1 22

din: Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în : Aus Politik und Zeitgeschichte 42/ 1 995, Bundeszentrale fiir politische Bildung Bonn, p. 1 2

85

politicii mondiale ale secolului XXI. 1 2 3 Totodată, se cere ca Organizaţia Naţiunilor Unite să umple un gol politic în această lume globalizată, iar acest paradox între posibilităţile rele şi aşteptările exagerate produce un climat de suprasolicitare, având deseori ca rezultat o evaluare nedreaptă a activităţilor importante întreprinse de Naţiunile Unite."1 24 4.2.2. Consiliul Europei Consiliul Europei numără, în prezent, 47 de state membre. B elarus este candidat la aderare la Consiliul Europei1 25 . Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu o condiţie: ca el sa accepte principiul supremaţiei dreptului si sa garanteze drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia sa. 126 Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală ale cărei obiective sunt: • protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului; • favorizarea conştientizării şi încuraj area dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale Europei; • căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confrunta societatea europeană: discriminarea mino­ ritatilor, xenofobia, intoleranta, bioetica şi clonarea umană, terorismul, traficul de fiinte umane, crima organizata şi corupţia, cibercriminalitatea, violenta contra copiilor etc.; http: //www.mae.ro/node/l 588. din: Johannes Varwick, Vereinte Nationen; în: Wichard Woyke (ed.), Handworterbuch Intemationale Politik, 8. Auflage, Bundeszentrale fur politische Bildung Schriftenreihe Band 404, Bonn 2000, p. 496 125 şi-a depus candidatura la 12 mai 1993, dar statutul de invitat special i-a fost retras, în anul 1996. 126 http://www.mae.ro/taxonomy/term/356/ l . 123

1 24

86

• dezvoltarea stabilitatii democratice in Europa prin sustinerea reformelor politice, legislative s1 constitutionale. Structură instituţională Organele Consiliului Europei sunt: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară, asistate de un Secretariat General. Conducerea principalelor organe ale Consiliului Europei este asigurată, în prezent, du� ă cum urmează: • Secretarul General1 7 ; • Preşedintele Adunării Parlamentare128 ; • Preşedinţia Comitetului Miniştrilor este asigurată, prin rotaţie, din şase în şase luni, de către miniştrii de externe ai statelor membre. 1 29 • Comitetul Miniştrilor (C.M.): este organul decizional al Consiliului Europei, fiecare stat membru fiind reprezentat de către ministrul afacerilor externe. Noul sistem de desfăşurare a sesiunilor ministeriale a fost adoptat în anul 2003, constând în organizarea unei singure reuniuni ministeriale anuale şi în menţinerea rotaţiei preşedinţiei CM, la fiecare 6 luni, în ordine alfabetică. 1 3 0 Comitetul Miniştrilor reprezinta organismul decizional al Consiliului Europei şi este compus din miniştrii afacerilor externe ai tuturor ţărilor membre (sau reprezentanţii lor permanenţi). 1 3 1

1 27

Thorbj0m Jagland iliorvegia) Jean-Claude Mignon (Franţa) 1 29 http: //www.coe.int/lportal/web/coe-portal/event-files/chairmanship-commi... 1 30 Începând cu cea de-a I 14-a sesiune (Strasbourg, 12-13 mai 2004), sesiunile CM se desfăşoară în noul format. 131 http://www.mae.ro/taxonomy/term/356/ J 1 28

87

Comitetul Miniştrilor reprezintă instanţa de decizie a Consiliului Europei. El este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai celor 47 de state membre sau din reprezentanţii diplomatici permanenţi la Strasbourg. El constituie un organism guvernamental în care, în condiţii de egalitate, pot fi discutate demersurile naţionale privind problemele cu care se confruntă societatea europeană, cât şi un forum în care se elaboreaza răspunsurile europene la aceste provocări. În colaborare cu Adunarea Parlamentară, el reprezintă gardianul valorilor fundamentale ale Consiliului Europei şi este investit cu misiunea de a monitoriza respectarea angajamentelor luate de statele membre. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (A.P.C.E.) este organul de deliberare, format din delegaţii ale celor 47 de parlamente naţionale1 32 . APCE se reuneşte de patru ori pe an în şedinţe plenare şi o reuniune a comisiilor specializate este, de asemenea, organizată, anual, într-unul din statele membre sau cu statut de observator. Fiecare delegaţie naţională este alcătuită astfel încât să reflecte reprezentarea politică din forul legislativ naţional. • Adunarea Parlamentara reprezinta organul deliberativ al Organizatiei. Membrii sai sunt desemnati de parlamentele nationale133 . Adunarea Parlamentara intretine relatii externe cu parlamentele nationale ale statelor membre şi nemembre, adunarile parlamentare internationale şi organizaţiile internaţionale, relaţii care se desfăşoara potrivit deciziilor Adunării. Relaţiile cu parlamentele naţionale cad sub incidenţa dispoziţiilor relative la adeziune, la statutul de invitat special 132

numărul de reprezentanţi ai fiecărei ţări este calculat în funcţie de populaţia acesteia. 133 3 1 8 membri şi 3 1 8 supleanţi.

88

sau la statutul de observator. Adunarea a dezvoltat contactele sale cu alte adunari parlamentare internaţionale, cum sunt Parlamentul European, Uniunea Europei Occidentale, Adunarea Parlamentara a O.S.C.E., Uniunea Interparlamentara, B enelux, Consiliul Nordic, Adunarea Parlamentara pentru Cooperarea Economica la Marea neagra (P.A.B.S.E.C.), Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.). 1 3 4 În cei peste cincizeci de ani de existenta, Adunarea Parlamentara a facut dovada unei mari flexibilitati si adaptabilitati la evolutia Europei, in special la schimbarile dramatice care au intervenit in cursul ultimilor ani. Nici un alt for parlamentar international nu era mai bine pozitionat decat Adunarea Parlamentara pentru a integra noile democratii ale Europei centrale si de est in familia democratiilor europene. Un avantaj considerabil consta in faptul ca deputatii sunt in acelasi timp membri ai Adunarii Parlamentare si ai parlamentelor lor nationale respective, iar unii dintre ei sunt si membri ai Uniunii Europei Occidentale. Aceasta permite Adunarii de a mentine un contact strans cu politicile nationale. Adunarea Parlamentara contribuie la pregatirea tarilor candidate la adeziune, sustine evolutia democratica si joaca un rol de control al respectarii angajamentelor statelor devenite membre ale Organizatiei ("monitorizare"). Adunarea Parlamentara cuprinde reprezentanţii parlamentari ai fiecărui stat membru al Consilil1lui Europei, aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale. Congresul Puterilor Locale şi Regionale Europene (C .P.L.R.E.) este format din reprezentanţii aleşi ai puterilor locale şi regionale sau din funcţionari direct răspunzători în faţa acestora ce se întrunesc o dată pe an. CPLRE este un organ consultativ al Consiliului Europei şi este constituit din Camera 1 34

http: //www.mae.ro/taxonomy/term/2 l 56/l .

89

Puterilor Locale şi Camera Regiunilor. Delegaţiile naţionale la CPLRE trebuie să fie reprezentative pentru diferitele tipuri de colectivităţi teritoriale ale fiecărui stat membru. Reforma structurilor Consiliului Europei a fost asumată programatic cu prilejul Summit-ului CoE de la Varşovia, din 2005. Summit-ul CoE a adoptat, în acest sens, Planul de acţiune, ce cuprinde o serie de măsuri şi obiective în acest sens, între care: reforma structurilor organizaţiei şi a metodelor de lucru, în scopul creşterii eficacităţii şi a transparenţei organizaţiei, mai buna cooperare şi coordonare pe orizontală, raţionalizarea cheltuielilor bugetare. În paralel, are loc un proces de eficientizare a mecanismului de protecţie a drepturilor omului şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, un punct important fiind Declaraţia şi Planul de acţiune adoptate la Conferinţa de la Interlaken (februarie 2010), în care se indică posibilele linii de acţiune în vederea reformei.1 3 5 Rolul Congresului • este vocea regiunilor si municipiilor din Europa; • ofera un loc privilegiat de dialog unde reprezentantii puterilor locale si regionale dezbat problemele comune, isi confrunta experientele si isi prezinta guvernelor punctele de vedere; • sfatuieste Comitetul Ministrilor si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei privind toate aspectele politicii locale si regionale; • actioneaza in stransa cooperare cu organizatiile nationale si intemationale care reprezinta activitatile locale si regionale; • organizeaza audieri si conferinte la nivel local si regional pentru a ajunge la marele public a carui participare ramane esentiala pentru instaurarea unei veritabile democratii; 1 35

90

http://www.mae.ro/taxonomy/term/2156/ l .

• elaboreaza periodic rapoarte de tara privind situatia democratiei locale si regionale in toate statele membre; • vegheaza, in special, asupra aplicarii principiil or Cartei europene a autonomiei locale; • sprijina noile state membre ale Organizatiei in îndeplinirea sarcinilor practice necesare realizarii unei autonomii locale si regionale efective. Consiliul Europei este prima organizaţie inter­ guvernamentală europeană postbelică, înfiinţată la 5 mai 1949, ca organism european de promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a valorilor democratice. Consiliul Europei reprezintă un cadru instituţional de colaborare interguvernamentală între statele membre, în toate domeniile de interes ale societăţii europene1 3 6 şi anume: cooperare juridică, în domeniul mijloacelor de informare în masă, în educaţie, cultură, patrimoniu, tineret şi sport, probleme sociale şi economice, puteri locale şi regionale, protecţia mediului etc. 1 37 Participarea României1 3 8 la activitatea Consiliului Europei corespunde obiectivului politicii sale externe de a contribui la consolidarea mandatului politic şi l a creşterea rolului organizaţiei de la Strasbourg la stabilitatea şi securitatea Europei, la continuarea procesul ui de reunificare a continentului european. Consiliul Europei trateaza toate chestiunile majore cu care se confrunta societatea europeana cu exceptia celor ce privesc apararea. Programul lui cuprinde următoarele domenii de activitate: drepturile omului, media, cooperarea juridica, cu excepţia celor legate de apărare. http: //www.mae.ro/taxonomy/tenn/2 l 56/ I . 138 România este reprezentantă la Consiliul Europei de domnul Stelian Stoian, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, Reprezentantul Pennanent al României la Consiliul Europei. 136

1 37

91

coeziunea socială, sănătatea educatia, cultura, patrimoniul, sportul, tineretul, democraţia locala şi cooperarea trans­ frontalieră, protecţia mediului şi amenajarea teritorială. Un cadru de cooperare Comitetul Ministrilor decide activităţile Consiliului Europei. El decide, de asemenea, cum trebuie actionat in sensul recomandarilor Adunarii Parlamentare si ale Congresului Autoritatilor Locale si Regionale din Europa si in sensul propunerilor div erselor comitete interguvernamentale si conferinte ale ministrilor specializati. El adopta programul de activitati si bugetul Consiliului Europei. Discuţiile în cadrul Comitetului Ministrilor se refora la toate subiectele politice de interes comun, cu exceptia problemelor privind apararea: aspectele politice ale integrarii europene, dezvoltarea cooperarii, apararea institutiilor democratice si protectia drepturilor omului, altfel spus toate problemele care necesita solutii concertate la nivel pan­ european. Ministrii afacerilor externe ai statelor membre se reunesc o data pe an pentru a trece in revista cooperarea europeana si actualitatea politica si pentru a da impulsul politic necesar activitatii Organizatiei. Reprezentantii permanenti1 39 au intalniri saptamanale, aceste reuniuni fiind completate de intalniri ale grupurilor de raportori sau ale grupurilor de lucru insarcinate cu aprofundarea anumitor chestiuni înaintea luarii deciziilor. Fiecare ministru prezideaza Comitetul pentru o perioada de sase luni. Schimbarea f resedintiei are loc, in mod traditional, in mai si în noiembrie. 1 4 Deciziile Comitetului Ministrilor sunt transmise guvernelor sub forma de recomandari sau fac obiectul 139 140

92

Ambasadori. http: //www.mae.ro/taxonomy/term/2 l 56/ l .

conventiilor si acordurilor europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care le-au ratificat. De asemenea, Comitetul Ministrilor adopta declaratii sau rezolutii privind chestiuni politice de actualitate. Pana în prezent au fost elaborate peste 200 de conventii. Ele se refera la drepturile omului, dar si la alte domenii de activitate ale Organizatiei, afirmand si intarind coeziunea democratica, sociala si culturala a Consiliului Europei. Cele mai multe dintre deciziile Comitetului Ministrilor necesita o majoritate de doua treimi din voturile exprimate, majoritatea simpla este insa suficienta pentru chestiunile de procedura. • Congresul Autoritatilor Locale si Regionale din Europa constituie un organ consultativ care reprezinta autoritatile locale si regionale. Guvernele, parlamentele nationale si autoritatile locale si regionale sunt, astfel, reprezentate separat. În 1957, Consiliul Europei a făcut primul pas în favoarea reprezentarii puterilor locale. De atunci, activitatea lui s-a extins din Islanda la Federatia Rusa si din Norvegia în B alcani. În 1994, Congresul Autoritatilor Locale si Regionale din Europa (C.P.L.R.E.) a fost infiintat in calitate de organ consultativ al Consiliului Europei, înlocuind Conferinta autoritatilor locale si regionale din Emopa. El functioneaza pe baza Rezolutiei Statutare 2000 (1) a Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei. • Conferinta OING-urilor Consiliului Europei reuneste 400 de ONG-uri internationale avand un statut participativ pe langa Organizatie.

93

Un Secretar General ales Terry Davis1 4 1 a fost ales Secretar General de catre Adunarea Parlamentara in 2004 pentru o perioada de cinci ani. El indruma si coordoneaza activitatile Organizatiei. Summit-urile ofera noi impulsuri Pentru consolidarea stabilitatii continentului European, in special