Drept penal: partea generala, vol. 1 [2 ed.] 9786061150205, 9786061150212

Citation preview

Lector universitar doctor Cătălin Bucur

DREPT PENAL PARTEA GENERALA VOL.1

Editia a li-a

Lector universitar doctor Cătălin Bucur

DREPT PENAL PARTEA GENERALA -conform Noului Cod PenalVOL.1 Editia a II-a

Editura SITECH Craiova, 2015

Corectura aparţine autorului. © 2015 Editura Sitech Craiova Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia edi­ torului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate uti­ lizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări. © 2015 Editura Sitech Craiova Ali rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be repro­ duced in any form or by any means, including photocopying or utilised any information storage and retrieval system without written permision from the copyright owner. Editura SITECH face parte din lista editurilor româneşti de prestigiu, acreditate de fostul CNCSIS, actual CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul 4, care include domeniile: ştiinţe jurid­ ice, sociologice, politice şi administrative, ştiinţe ale comunicării, ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică, ştiinţe economice şi administrarea afacerilor, ştiinţe psihologice, ale educaţiei, educaţie fizică şi sport. Editura SITECH Craiova, România Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc Tl, parter Tel/fax: 0251/414003 E-mail: [email protected]; [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BUCUR, CĂTĂLIN Drept penal : partea generală / Cătălin Bucur. - Craiova : Sitech, 2015 2 vol. ISBN 978-606-11-5020-5 Voi. 1. - ISBN 978-606-11-5021-2 343(498)

ISBN 978-606-11-5020-5 ISBN 978-606-11-5021-2

CUPRINS Capitolul I .......................................................................................................... 13 DREPTUL PENAL CA PARTE A SISTEMULUI UNITAR DE DREPT ...... 13 Secţiunea 1 ..................................................................................................... 13 NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PENAL .............................. 13 Secţiunea a II-a............................................................................................... 14 OBIECTUL DREPTULUI PENAL ............................................................... 14 Secţiunea a III-a ............................................................................................. 15 SCOPUL DREPTULUI PENAL ................................................................... 15 Secţiunea a IV-a ............................................................................................. 16 TRĂSĂTURILE SPECIFICE DREPTULUI PENAL ................................... 16 Secţiunea a V-a .............................................................................................. 17 CARACTERELE DREPTULUI PENAL ...................................................... 17 A. Caracterul autonom ................................................................................ 17 B. Caracterul unitar .................................................................................... 18 C. Caracterul de drept public ..................................................................... 18 Secţiunea a VI-a ............................................................................................. 19 LEGĂTURA DREPTULUI PENAL CU CELELALTE RAMURI DE DREPT ........................................................................................................... 19 1. Legătura cu dreptul constituţional.......................................................... 19 2. Legătura cu dreptul procesual penal ...................................................... 19 3. Legătura cu dreptul execuţional penal (dreptul penitenciar) ................. 20 4. Legătura cu dreptul civil ........................................................................ 20 5. Legătura cu dreptul familiei ................................................................... 20 6. Legătura cu dreptul administrativ .......................................................... 21 Secţiunea a VII-a............................................................................................ 21 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL ................. 21 1. Principiul legalităţii ................................................................................ 22 2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale .............................. 23 3. Principiul umanismului .......................................................................... 23 4. Principiul egalităţii în faţa legii penale .................................................. 24 5. Principiul personalităţii răspunderii penale............................................ 25 Secţiunea a VIII-a .......................................................................................... 25 IZVOARELE DREPTULUI PENAL ............................................................ 25 1. Constituţia României.............................................................................. 26 2. Legea penală generală (Codul penal) ..................................................... 26 3. Legea penală specială............................................................................. 26 4. Legile nepenale cu unele dispoziţii penale ............................................ 26 5. Tratatele şi convenţiile internaţionale .................................................... 27 6. Problema jurisprudenţei ca izvor de drept ............................................. 27 Secţiunea a IX-a ............................................................................................. 28 RAPORTUL JURIDIC PENAL .................................................................... 28 5

1. Noţiune ................................................................................................... 28 2. Structura raportului juridic penal ........................................................... 29 A. Subiectele raportului juridic penal .................................................... 29 B. Conţinutul raportului juridic de drept penal ...................................... 29 C. Obiectul raportului juridic penal ....................................................... 30 2. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal.................... 30 Secţiunea a X-a .............................................................................................. 31 FAPTELE JURIDICE PENALE ................................................................... 31 Capitolul II ......................................................................................................... 33 LEGEA PENALĂ .............................................................................................. 33 Secţiunea I ...................................................................................................... 33 NOŢIUNE ...................................................................................................... 33 Secţiunea a II-a............................................................................................... 33 CATEGORII DE LEGI PENALE ................................................................. 33 Secţiunea a III-a ............................................................................................. 35 NORMELE DE DREPT PENAL .................................................................. 35 1. Noţiune ................................................................................................... 35 2. Structura normei penale ......................................................................... 35 3. Categorii de norme penale ..................................................................... 36 Secţiunea a IV-a ............................................................................................. 37 INTERPRETAREA LEGII PENALE ........................................................... 37 1. Noţiunea şi importanţa interpretării legii penale.................................... 37 2. Formele interpretării .............................................................................. 38 3. Metode de interpretare ........................................................................... 38 4. Rezultatele şi limitele interpretării .........................................................40 Secţiunea a V-a ..............................................................................................40 APLICAREA LEGII PENALE .....................................................................40 Subsecţiunea I ................................................................................................41 APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU .................................................41 A. Principiul teritorialităţii legii penale .....................................................41 1. Noţiunea de teritoriu .......................................................................... 42 2. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul României ...................43 3. Principiul teritorialităţii legii penale. Excepţii ...................................44 B. Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în afara teritoriului ţării ........................................................................................... 50 1. Principiul personalităţii legii penale .................................................. 50 2. Principiul realităţii legii penale .......................................................... 51 3. Principiul universalităţii legii penale ................................................. 51 4. Prioritatea convenţiilor internaţionale în material infracţiunilor săvârşite în străinătate ............................................................................ 52 C. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii........................52 1. Necesitatea cooperării internaţionale în lupta contra criminalităţii ... 52 2. Forme ale cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii ..... 54 6

D. Extrădarea ............................................................................................. 55 1. Noţiune şi reglementare ..................................................................... 55 2. Condiţiile extrădării ........................................................................... 56 E. Mandatul european de arestare .............................................................. 61 Subsecţiunea a II-a .................... ;:···································································63 APLICAREA LEGII PENALE 1N TIMP...................................................... 63 A. Noţiuni introductive .............................................................................. 63 B. Principiul activităţii legii penale( art.3 C.pen.) ..................................... 64 C. Principiul neretroactivităţii legii penale ................................................ 65 D. Principiul retroactivităţii legii penale .................................................... 66 E. Principiul ultraactivităţii legii penale temporare ................................... 67 F. Aplicarea legii penale mai favorabile .................................................... 67 Capitolul III ........................................................................................................ 71 INFRACŢIUNEA .............................................................................................. 71 Secţiunea 1 ...................................................................................................... 71 INFRACŢIUNEA - FAPTĂ ANTISOCIALĂ.............................................. 71 1. Conceptul de infracţiune ........................................................................ 71 2. Definiţia infracţiunii............................................................................... 72 Secţiunea a II-a............................................................................................... 72 TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII ................................. 72 1. Fapta să fie prevăzută de legea penală ................................................... 73 2. Fapta penală să fie săvârşită cu vinovăţie .............................................. 75 3. Fapta penală să fie nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. ................................................................................................... 82 Secţiunea a III-a ............................................................................................. 83 CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII ................................ 83 1. Noţiuni introductive ............................................................................... 83 2. Structura conţinutului infracţiunii .......................................................... 84 . .. .. . 3. Facton1 1nfracţ1un11 .............................................................................. .. 85 4. Conţinutul constitutiv al infracţiunii ...................................................... 88 A. Latura obiectivă ..................................................................................... 89 1. Elementul material ............................................................................. 89 2. Urmarea imediată ............................................................................... 90 3. Legătura de cauzalitate ....................................................................... 91 B. Latura subiectivă ................................................................................... 94 1. Noţiune ............................................................................................... 94 2. Elementul subiectiv ............................................................................ 94 3. Cerinţe esenţiale ................................................................................. 94 Secţiunea a IV-a ............................................................................................. 96 FORMELE INFRACŢIUNII ......................................................................... 96 A. Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale .................................... 96 1. Perioada internă.................................................................................. 96 2. Perioada extemă ................................................................................. 97 7

B. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale ............................................................................................... 98 1. Actele preparatorii.............................................................................. 99 2.Tentativa............................................................................................ 101 3. Infracţiunea consumată .................................................................... 107 4. Infracţiunea epuizată ........................................................................ 108 Secţiunea a V-a ............................................................................................ 11O UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ............................. 110 Subsecţiunea I .............................................................................................. 111 UNITATEA DE INFRACŢIUNE ............................................................... 111 A. Unitatea naturală de infracţiune .......................................................... 111 1. Infracţiunea simplă ........................................................................... 111 2. Infracţiunea continuă........................................................................ 112 3. Infracţiunea deviată .......................................................................... 114 B. Unitatea legală de infracţiune .............................................................. 114 I. Infracţiunea continuată ......................................................................... 114 1. Noţiune ............................................................................................. 114 2. Condiţii ............................................................................................ 115 3. Efecte juridice .................................................................................. 116 4. Sancţionarea infracţiunii continuate................................................. 117 5. Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat............................. 117 li. Infracţiunea complexă ......................................................................... 117 1. Noţiune şi caracterizare .................................................................... 117 2. Formele infracţiunii complexe ......................................................... 118 3. Structura infracţiunii complexe ........................................................ 119 4. Efectele juridice ............................................................................... 119 5. Complexitatea naturală .................................................................... 120 III. Infracţiunea progresivă ...................................................................... 120 1. Noţiune ............................................................................................. 120 2. Efecte juridice .................................................................................. 120 IV. Infracţiunea de obicei......................................................................... 121 1. Noţiune ............................................................................................. 121 2. Efecte juridice .................................................................................. 121 Subsecţiunea a II-a ....................................................................................... 122 PLURALITATEA DE INFRACŢIUNl....................................................... 122 1. Noţiune ................................................................................................. 122 2. Formele pluralităţii de infracţiuni ........................................................ 122 I. Concursul de infracţiuni ....................................................................... 123 1. Noţiune.............................................................................................123 2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni ......................... 123 3. Formele concursului de infracţiuni .................................................. 125 A. CONCURSUL REAL-art. 38 alin.I C.pen. ..................................... 125 B. CONCURSUL IDEAL (FORMAL) - art.38 alin.2 C.pen.................. 126 8

4. Tratamentul penal al concursului de infracţiuni .............................. 127 5. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente ..................... 129 B. RECIDIVA ..........................................................................................130 1. Noţiune.............................................................................................130 2. Termenii recidivei ............................................................................ 131 3. Felurile recidivei .............................................................................. 131 4. Reglementarea recidivei în legea penală română ............................. 132 A. RECIDIVA POSTCONDAMNATORIE............................................ 133 1. Condiţiile recidivei postcondamnatorii ............................................ 133 B. RECIDIVA POSTEXECUTORIE ...................................................... 135 1. Condiţiile recidivei postexecutorii ................................................... 136 2. Tratamentul penal al recidivei.......................................................... 137 C. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ................................................ 137 1. Noţiune şi condiţii ............................................................................ 137 2. Tratamentul penal al pluralităţii intermediare.................................. 138 Secţiunea a VI-a ...........................................................................................138 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI.... 138 1. Noţiunea de caracter penal al faptei ..................................................... 138 2. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei ............... 139 Subsecţiunea I .............................................................................................. 140 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PRIN LIPSA PREVEDERII ÎN LEGEA PENALĂ ....................................140 1. Noţiune .................................................................................................140 2. Situaţii ..................................................................................................140 Subsecţiunea a II-a .......................................................................................141 CAUZELE illSTIFICATIVE ......................................................................141 1. Noţiune .................................................................................................141 2. Analiza cauzelor justificative ............................................................... 141 I. Legitima apărare ................................................................................... 141 1. Noţiune ............................................................................................. 141 2. Condiţii ............................................................................................142 3. Efecte juridice ..................................................................................146 4. Legitima apărare prezumată .............................................................146 li. Starea de necesitate ............................................................................. 147 1. Noţiune .............................................................................................147 2. Condiţii ............................................................................................147 3. Efecte juridice ..................................................................................150 III. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii ....................... 151 1. Noţiune .............................................................................................151 2. Situaţii ..............................................................................................151 IV. Consimţământul persoanei vătămate ................................................. 152 1. Noţiune.............................................................................................152 2. Condiţii de valabilitate a consimţământului..................................... 153 9

Subsecţiunea a III-a ...................................................................................... 155 CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE ..................................................... 155 1. Noţiune ................................................................................................. 155 2. Responsabilitatea. Cauzele care înlătură responsabilitatea.................. 155 I. Minoritatea............................................................................................ 156 1. Noţiune ............................................................................................. 156 2. Condiţii ............................................................................................ 156 3. Efecte juridice .................................................................................. 157 II. Iresponsabilitatea ................................................................................. 158 1. Noţiune ............................................................................................. 158 2. Condiţii ............................................................................................ 158 3. Efecte juridice .................................................................................. 159 III. Intoxicaţia........................................................................................... 159 1. Noţiune ............................................................................................. 159 2. Felurile intoxicaţiei························-················································ 160 3. Condiţiile intoxicaţiei ....................................................................... 161 4. Efecte juridice .................................................................................. 161 3. Cunoaşterea caracterului nejustificat al faptei ................................. 161 I. Eroarea .................................................................................................. 161 1. Noţiune ............................................................................................. 161 2. Eroarea asupra elementelor constitutive .......................................... 162 3. Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei........................................ 162 4. Exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Cauzele care exclud exigibilitatea ..................................................................... 163 I. Constrângerea fizică ............................................................................. 163 1. Noţiune ............................................................................................. 163 2. Condiţii ............................................................................................ 164 3. Efecte juridice .................................................................................. 165 II. Constrângerea morală .......................................................................... 165 1. Noţiune ............................................................................................. 165 2. Condiţii ............................................................................................ 165 3. Efecte juridice .................................................................................. 167 III. Excesul neimputabil ........................................................................... 167 1. Noţiune ............................................................................................. 167 2. Condiţii de existenţă ........................................................................ 168 3. Efecte juridice .................................................................................. 168 IV. Cazul fortuit ....................................................................................... 168 1. Noţiune ............................................................................................. 168 2. Condiţii de existenţă ........................................................................ 169 3. Efecte juridice .................................................................................. 169 Bibliografie ...................................................................................................... 171 10

ABREVIERI alin. art. c.pen. c.pr.pen. colab. CSJ CD Op.cit pag. RRD RDP s.pen. TS Vol.

-aliniat -articol -cod penal -cod procedură penală -colaboratori -Curtea Supremă de Justiţie -Culegere de Decizii -Operă citată -pagină -Revista română de drept -Revista de drept public -sentinţă penală -Tribunalul Suprem -volum

11

Capitolul I DREPTUL PENAL CA PARTE A SISTEMULUI UNITAR DE DREPT Secţiunea 1 NOTIUNEA SI IMPORTANTA , , , DREPTULUI PENAL

Noţiunea de „drept penal cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului penal - ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului. Aşa cum s-a arătat în literatura]uridică de specialitate, cele două noţiuni desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal - ca ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţi­ ile care reglementează relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor, concepţiilor, idei­ lor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului penal, adică doctrina drep­ tului penal. Dar, între dreptul penal şi ştiinţa acestuia există o strânsă legătură. Astfel, normele şi instituţiile dreptului penal în vigoare la un moment dat reflec­ tă, în general, nivelul de dezvoltare a ştiinţei dreptului penal. În consecinţă, stu­ diul dreptului penal nu este posibil decât în lumina doctrinei sale. 1 Dreptul penal poate fi definit ca fiind acea ramură a sisremului unitar de_dr!lpLJQJ-m_atA,fr1:_ totalitatea normelor juridti;e-princar[!_S(! stabilesc faptele coJJsider_(JJe infracJ_i'y,11_i,_l!:l!!d_ ace�!ora, sancţiunile ce se aplică în cazul comite­ rii lor si dreptul statului de atrage za-raspundere penală persoan-ele care săvâr­ şesc infr� în scopul apărării valorilor socia!e/undamentale. Acest ansamblu de norme jund.ice este structurat într-un sistem, în jurul instituţiilor fundamentale ale dreptului penal - .jnfracţiune�; sancţiunea penală (pedeapsa) şi�ciyJ"��ală. Dreptul penal, în-sensul arătat, are două parţi componente: partea generală şi partea specială. Partea generală a dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului penal, condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice penale, sistemul pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal. 1

Gheorghe Diaconu, Drept penal. Partea generală, voi.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2010, pag.18. 13

Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa ce se aplica în cazul săvârşirii ei. Analizând definiţia dreptului penal desprindem caracteristicile acestei ramuri d_e drept, şi anume: 1\ i) .dreptul penal este o ramurii- de tkepJ distincJă� care face parte din sis­ temul unitar de drept; 2) dreptul penal are autonomje în raporţsu ccl,elalte ramuri de dre12t, re­ glemenîand un domeniu distinct de relaţii sociale şi anume cele care privesc relaţiile sociale de luptă contra infracţiunilor; ., 3) . dreptul penal are o structură unitară, întrucât dispoziţiile din partea generală.,,se completează cu cele din partea specială şi invers, neputând exista unele fără celelalte; (__1) dreptul penal modul în care este reglementată executarea pedepsei 1 5 ; •➔instituţia reabilitării.

a

t \/

4. Principiul egalităţii în faţa legii penale

Exprimă regula că t_gţiindiyi�ji Îl! _s_ocţţţate �1!1lte�li ÎA faţa. legii. În Constituţia actuală a României este consacrat prin dispoziţiile art.16, principiul că " Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice fără privi­ legii şi fără discriminări. Nimeni nu e mai presus de lege". In legea penală nu e consacrat printr-o dispoziţie expresă, dar el se de­ duce implicit din faptul că în aceasta (legea penală) nu sunt prevăzute imunităţi sau privilegii care să permită inegalităţi de tratament în aplicarea legii penale. Egalitatea în faţa legii penale funcţionează pentru toţi indivizii fie în ca­ litatea lor de beneficiari ai ocrotirii penale, fie de destinatari ai exigenţelor aces­ teia.

15 Legea nr.254/20 13 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organelle judiciare în cursul procesului penal

24

_Y·

Principiul personalităţii răspunderii penale

Constituie regula potrivit căreia atât obligaţia ce de_c__l,f:rg_e dinfr__:Q normă penală de a avea o anumită conduită , cât si răspunderea penală ce decurge din-nesocoti!_f!_C!:__ _qc__e/.gi___obligaţii revin persoanei ce nu şi-a�respecţa{o_blig__atia, săvdrşindfapta interzisă, şfnualteia orlu_nuTgrup _de iers_CJan�.

--�În dreptul penal nu se po-ate -aiitrena �ăspundei-ea penală pentr!_l fapta al­ tuia. Caracterul personar al răspunderii penale implică aplicarea pedepsei nU:­ celui ce a săvârşit o infracţiune, iar celelalte sancţiuni de drept penal, măsu­ rile de siguranţă în special se pot lua numai faţă de cel care prin fapta sa a creat starea de pericol social ce trebuie înlăturată. Este un principiu fundamental, fiind o garanţie a libertăţii persoanei, el constituind totodată şi un principiu al răspunderii penale.

mru

Secţiunea a VIII-a IZVOARELE DREPTULUI PENAL

În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni, făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, interne şi externe, directe şi indirecte. Problema conceptului de izvor de drept fiind obiect de stu­ diu al disciplinei Teoria generală a dreptului, vor fi abordate doar aspectele care privesc izvoarele de drept penal. Izvoarele materiale reprezintă nevoile şi interesele vieţii sociale, cor,di­ tiile de existentă \/ , , ale societătii. , Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al că­ ror cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată răspun­ derea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii obligatorii în procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal. În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai res­ trânse ca număr. Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal le­ gea, ca izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi convenţiile internaţionale. Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi doar legile penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art.173 C.pen. 1 6 Constituie, în accepţiunea noastră, izvoare ale dreptului penal: 9__9nsti­ tuţia României, legea penală generală (G9_dt1l penal), legea penală specială, legi_ le nepe.ll�ciiunele_ disp_oziţiiP�11marea teritorială a RoI11_�11i_� ce cuprinde fâşia de mare adiacentă ţăr­ mului, ori�după caz apelor maritime interioare pe o lăţime de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază; -=>subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără __; limite în adâncime-; - ,r, : \ ' ·.-.:· . " ;_:? ( ::;· 'I � l.,-�paţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului (suprafeţei te­ restre, apelor-interioare, mărilor teritoriale) până la -limita spaţiul cosmic - până unde se întinde suveranitatea statului nostru; - spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui mai de jos perigeu ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-110 km). Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime stabileşte re­ gimul zonei contigue şi a platoului continental asupra căruia statul îşi exercită drep­ tul de exploatare economică, precum şi anumite drepturi de control pentru preveni­ rea încălcării legilor naţionale în domeniul fiscal, sanitar şi de trecere a frontierei. Zona contiguă a fost definitivă ca fiind fâşia de mare adiacentă mării te­ ritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine mă­ surată de la liniile de bază. Zona contiguă nu face parte din teritoriul naţional şi infracţiunile comise în această zonă nu potfi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penale româ­ ne, decât dacă sunt comise pe o navă sub pavilion românesc sau pe o instalaţie de foraj submarin, al căror regim este similar cu cel al navelor sub pavilion naţional. ' •Ca,

1 -

. (�

, -

: ,

2. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul României

Art.8 alin.3 C.pen. prevede că "prin infracţiune săvârşită pe teritoriul Ro­ mâniei se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin.2 sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România". Aliniatul 4 al aceluiaşi articol precizează că „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instiga­ re sau de complicitate ori s-a produs chiar în parte, rezultatul infracţiunii." Prin aceste dispoziţii se consacră criteriul ubicuităţii sau al desjă.şurării integrale, potrivit căruia infracţiunea este săvârşită pretutindeni32 unde s-a săvâr­ şit fie şi numai un act de executare ori s-a produs numai rezultatul infracţiunii. Este astfel competent să judece infracţiunea orice stat pe teritoriul căruia s-a săvârşit un act de executare ori s-a produs rezultatul. 32

Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique-pretutindeni 43

Teoria ubicuităţii a fost preferată altor teorii preconizate (teoria acţiunii, teoria rezultatului, teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria ilegalităţii, teoria voinţei infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii fiindcă nu restrânge acest loc la teritoriu pe care s-a săvârşit o anumită parte a activităţii infracţionale cu excluderea competenţei de jurisdicţie a altor state ca în cazul teoriilor enumerate mai sus. L:.,. Teoria ubicuităţii oferă soluţii problemelor ce privesc infracţiunile con­ tinue, continuate, complexe, în cazul tentativei sau participării la infracţiune ca autor, instigator, complice, când activitatea infracţională se desfăşoarij(,Ju parte şi în afara teritoriului ţării. Acest criteriu este luat în considerare şi în cazul infracţiunilor co�ti1lue, de obicei şi continuate atunci când au început ori s-au consumat la noi în ţara - deoa­ rece sunt infracţiuni unice, cu toate că acţiunea şi rezultatul se prelungesc în timp sau actele se repetă la interval de timp în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. De asemenea, în cazul infracţiunilor co_mplexe, cum ar fi tâlhăria, fapta va fi apreciată în întregul ei ca fiind comisă la noi în ţară. În privinţa formelor agravate ale infracţiunilor, nu se va ţine seama de împrejurarea agravantă săvârşită în străinătate, dacă legea noastră nu o prevede, aşa că fapta se va pedepsi ca infracţiune simplă, în forma de bază. Dacă însă agravanta este prevăzută în legea noastră penală şi a început ori s-a terminat la noi în ţară va fi luată în considerare. În situaţia infracţiunilor comise prin inacţiune, omisiunea poate să aibă loc într-o ţară şi rezultatul să se producă în altă ţară. De exemplu, omisiunea se comite de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, prin ne­ îndeplinirea unui act în ţara noastră şi se cauzează prin aceasta o perturbare gra­ vă a activităţii unei întreprinderi mixte (şi cu capital românesc), cu sediul în străinătate. Criteriul ubicuităţii se aplică atât când infracţiunea s-a realizat în formă de tentativă incriminată, cât şi atunci când infracţiunea s-a comis în participaţie . În acest ultim caz, nu are importanţă că actele de participaţie s-au săvârşit în străinătate, iar executarea acţiunii pe teritoriul României, sau viceversa. Actul săvârşit ori rezultatul produs pe teritoriul ţării noastre va fi considerat infracţiu­ ne în raport cu legea penală română. 3. Principiul teritorialităţU legii penale. ExcepţU

Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din convenţiile internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că este suveran. Conform dispoziţiilor art.13 C.pen. "Legea penală nu se aplică infrac­ ţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt su­ puse jurisdicţiei penale a statului român." Astfel, având în vedere art.13 C.pen., precum şi tratatele şi convenţiile 44

internaţionale la care România este parte, legea penală română nu se aplică în următoarele situaţii: imunitatea de jurisdicţie; infracţiunile săvârşite pe o navă sau aeronavă străină ce se află într-un port sau aeroport românesc; infracţiunile săvârşite în localurile sau pe terenurile misiunilor diplomatice străine în ţara noastră; infracţiunile săvârşite în timpul staţionării sau trecerii unor trupe străine. 'i �--� •)�i;,_ " ,? �, · a. ' Imunitatea de;·urisdictie _ '\x�� '-' · 1 .:." , \�unitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale modeme şi presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici străini nu vor fi judecate după legea penala a statului unde sunt ,acreditaţi� Astfel legea penală română nu se va aplica infracţiunilor comise de r"eprezentanţii di­ plom�tici străini, nici pentru infracţiunile comise pe teritoriul României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă conform princi­ piilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru personalul diplomatic imunitatea de jurisdicţie penală a statului unde este acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii depline în îndeplinirea misiunilor încredinţate. Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice33 pre­ vede că persoana agentului diplomatic este inviolabila (art.29), iar în art. 31 se prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditat. Aceasta imunitate de jurisdicţie este consacrată de art.13 C. pen., potrivit căruia "Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român." Consacrarea în legea penala română a imunităţii de jurisdicţie penala a reprezentanţilor diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât şi a altor convenţii şi tratate încheiate de ţara noastră cu alte state. Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi reprezentanţi diploma­ tici conform normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar, CQllşilie_niLde_ jl".mbasadă sau delegaţie, seci-eiaruCde aJ.TIQ�Şl!ci! _Sa!,l g_elegf!ţie,_ ataşatul de ambasadă ori delegaţie, ataşatul militar, J)recum si membrii familiei acestora, daca nu sunt resortisanţi ai statului acreditat. ,;,-s,'m--Ji'n,I�- -Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra reprezentanţilor misiunilor consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor or­ ganisme internaţionale s-a acordat imunitate diplomatica reprezentanţilor aces­ tora (de exemplu: O.N.U. 34 , B.E.R.D. 3 5 , P.U.N.D. 3 6) .

ce-Io;!;,·

Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961, ratificată prin decretul nr.566/1968(B.of.nr.89 din 8 iulie 1968) 34 Convenţia asupra privilegiilor şi imunitarilor ONU ratificate de România prin Decretul nr.201/1956 35 Acordul de înfiinţare a Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de Ro­ mânia prin Legea nr.24/1990 36 Acordul între Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegii şi imunitatea - M.Of.nr.81/1991 33

45

De această imunitate de jurisdicţie se bucură şefii statelor străine atunci când se găsesc în ţară sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi membrii delegaţiilor diplomatice străine aflate în misiuni oficiale. Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidenţei legii penale romane, persoana în fţl�z_aJl,(!JJu_tând_Ji y,_rmărită şijudecată deinstanţele statu­ lztiJl().str..ii.-. âar/apta săvârşită este şi rămâne infracţiune astfel că aceasta poateji, c h_e_mată şi judecată de statul care a acreditat-o. Statul acreditat . are dreptul să ceară statului acreditant judecarea şi saiicŢionar�a acestuia, îl poate declara persana non- grata şi poate cere acestuia să părăsească teritoriul său. Imunitatea de jurisdicţie penală nu se identifică cu imunitatea penală, care în dreptul penal român este privită ca o excepţie de ordin procedural pri­ vind punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura caracterul penal al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putând atrage răspun­ derea penală a infractorului, potrivit legii sale naţionale. Imunitatea diplomatica este o cauză cu__efecte _in persana, iar inviolabili­ tatea localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţă a acestei imunităţi. Autorităţile judiciare române nu pot pătrunde în incinta acestora fără aprobarea şefului misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele co­ mise de resortisanţii statului acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice străi­ ne ies de sub incidenţa legii naţionale. Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt inviolabile şi nu este permis agenţilor statului acreditat să pătrundă în ele_ decât cu consimţământul şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că statul acreditar este obligat a lua masuri care să asigure împiedicarea tulburării liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia, precum şi faptul că localurile, mobili­ erul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii. Aceasta nu înseamnă însă că teritoriul misiunii diplomatice face parte din teritoriul statului acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria extraterito­ rialităţii pentru a justifica limitarea aplicării legii naţionale a statului acreditar. Pe cale de consecinţă infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice de către alte persoane decât cele care se bucura de imunitate diplomatică, cad sub incidenţa legii naţionale a statului român, însă actele de urmărire nu pot fi efectu�te decât cu aprobarea şefului misiunii. , . b:; Regimu/forţelor armate străine -Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe terito­ riul naţional este consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o ar­ mată de ocupaţie sau, dimpotrivă, prezenţa armatelor străine este urmarea înţe­ legerilor dintre stat în cadrul unor acorduri bi - sau multilaterale, ori a coop eră­ rii în cadrul unor misiuni intemationale. Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului, Conven­ ţia de la Haga din 1 907 prevăd obligaţia statului ocup ant de a respecta sistemul de drept şi organizarea jurisdicţionala a statului ocupat, în măsura în care acest 46

fapt nu contravine intereselor sale militare (art.43 din Convenţie). Aceasta ar impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori împo­ triva acestora � cadJ sub jurisdicţia armatei de ocupaţie, celelalte infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele statului ocupat potrivit dreptului naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli au fost încălca­ te, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei (inter armae silentjustitia). Fiind impuse prin forţă, hotărârile judiciare ale forţelor de ocupaţie nu pot fi recunoscute ca având autoritate de lucru judecat. Prezenţa trupelor străine 86lu tffln�dta,-ett, re,·ito,·itthti în condiţii de pace este determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de la principiul teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale na­ ţionale a statului căruia aparţin forţele armate37 . Potrivit art.118 alin.5 Constituţie, pe teritoriul României pot intra, staţi­ ona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte, ceea ce implică aprobarea prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi concepută o lege care să reglemen­ teze în general toate cazurile în care pot staţiona sau tranzita teritoriul ţării, tru­ pe străine. Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu obiectiv strategic integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor programe comune de genul Parteneriatul pentru pace, care implică, printre altele, exerciţii şi manevre militare cu prezenţa unor trupe străine pe teritoriul naţional. In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competen­ ţe alternative între legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari. Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de origine faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de competenţa organelor judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele in­ criminate doar de legea acestui stat. Pentru celelalte cazuri s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu prioritate pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere sigu­ ranţei sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar daca victima este un resortisant al statu­ lui gazdă, în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind facultativă, ea poate fi ce­ dată sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni care pot justifica o aseme­ nea cerere. c. Regimul navelor şi aeronavelor '-Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare ori sunt folosite în scopuri comerciale. i

37 Alexandru Boroi, Drept penal.Partea generakă, Universitatea Hyperion , Bucureşti, 2010, pag.77 47

• Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află pe teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin. Infracţiunile săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale romane. Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor nave sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparţine nava ori potrivit convenţiilor internaţionale. o Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de ace­ laşi regim. Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti se judeca după legea româna. Legea penală româna se aplica şi cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folo­ site în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unor asemenea nave, pe timpul când acestea se afla în porturile româ­ neşti sau în apele maritime interioare (art.17 alin.I din Legea nr.17/1990). Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a României. In principiu, nu se aplică legea penală romana, deci este o excepţie de la principiul teritorialităţii. Art.17 alin.2 din Legea nr. 17 /1990 republicată preve­ de totuşi cazuri în care legislaţia penală româna se aplică şi faptelor comise la bordul navelor comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială dacă: - infracţiunea a fost săvârşită. de un cetăţean român sau apatrid domicili­ at în România; - infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României, împotriva unui cetăţean român sau apatrid domiciliat în România; - infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţara sau pe marea teritorială; - în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante sau substanţe psihotrope; - când intervenţia autorităţilor române a fost cerută în scris de căpitanul navei sau de un agent diplomatic ori funcţionar consular al statului, al cărui pavilio:ţi îl abordează nava. d. Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a li­ bertăţilor politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală specifică statului de drept impun anumite garanţii pentru ca persoanele care desfăşoară o asemenea activitate sa nu fie persecutate pentru actele exercitate în timpul man­ datului ce le-a fost încredintat pentru vot. , 1 .' Imunitatea prezidenţială Potrivit art. 96 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de imu­ nitate şi prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod corespunzător. ..,,:��

48

Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şe­ dinţa comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senato­ rilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în con­ diţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Nu putem trage concluzia că Preşedintele ar răspunde numai pentru înal­ tă trădare (infracţiune care însă nu există în legea penala româna, - înalta tră­ dare neputând fi asimilată cu infracţiunea de trădare prevăzută de art.394 C. pen., trădare prin ajutarea inamicului prevăzută de art.396 şi trădare prin tran­ smitere de informaţii secrete de stat prevăzută de art.395 C. pen.). 1n realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art.72 din Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi prin excepţie de la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice care pot fi asimilate cu înalta trădare. Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art.16 din Constituţie şi a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a oricărui cetăţean, excepţiile fiind de strictă inter­ pretare. Se ridică întrebarea: cum ar putea Preşedintele să nu răspundă în timpul mandatului său pentru un omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte bi­ gam? 2. Imunitatea parlamentară Potrivit art.72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răs­ pundere juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politi­ ce exprimate în exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru aceasta situaţie denumirea de - iresponsabilitate juridica -, denumirea nu este dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelaşi timp responsabil şi iresponsabil. Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură, care trebuie respectată. Astfel, senatorii şi deputaţii, chiar în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot fi percheziţio­ naţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa de judecata aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 1n cazul excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi perchezi­ ţiei. In acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Ca­ merei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care Camera sesizat a:&,pnstată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri. Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige discuţii în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor infracţiuni care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori. 49

Astfel, acum se prevede că nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără aprobarea Camerei, însă, per a contraria, se pot desfăşura alte acte procesuale fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale, punerea în miş­ care a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei. Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai sus­ menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei. Constituţia a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei perioade în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge uneori până la forurile de vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social nefiind compatibilă cu acordarea unor ocrotiri de la legea penală unor categorii de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică din care ar face parte. 3. Imunitatea ministerială Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de procedură în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele să­ vârşite în exerciţiul funcţiei lor. Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Se­ natul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor3 8 . B. Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în afara teritoriului tării

\1...--

Principiile consacrate în legea penală română ale personalităţii, realităţii şi universalităţii oferă cadrul legal de reprimare al faptelor periculoase oriunde se vor săvârsi si de către oricine.

0

" t

. .· - ;\\0--Principiul personalităţii legii penale . �:' ( ·. , $�\� î'f' - � UÎ)\ J --\e))\ , }l."- � \ · � iD

" . , ,

Principiul personalităţii legii _penale se �ai n��şte al c�taţ niei active şi este prevăzut în art. 9 Cod penal. "J);i u6. s 1 + v o.,1-1; ; Potrivit acestui text de lege, legea penală rorri.ână se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean roman sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe via­ ţă ori închisoarea mai mare de 1 O ani. În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean roman sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (criteriul dublei incriminări) ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat. În consecinţă, pot fi reţinute următoarele: �u fost incluse în sfera de incidenţă a acestui principiu infracţiunile comi­ se în străinătate de o persoană juridică română; 38

Alexandru Boroi, Drept penal.Partea generakă, Universitatea Hyperion , Bucureşti, 20 1 0, pag.80 50

�entru infracţiunile sancţionate cu pedeapsa închisorii de cel mult 1 O ani sau cu amendă este necesară dubla incriminare; ---.>pentru infracţiunile sancţionate cu detenţiunea pe viaţă ori cu închisoarea mai mare de 1 O ani nu este necesară dubla incriminare; .,.>principiul nu este aplicabil infracţiunilor comise de un apatrid cu domici­ liul în ţară (aşa cum era în vechea reglementare); �pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară autorizarea prea­ labilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al , ., l . \, · Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie." . { .. . . I .__;,". �. 1 . ·· �, ţ:� le:' t� · 3J �'(J .i . frincipiul realităţii legii penale,:..... v ,i.1t..� .\'< ' · , , -, 1 . U• .

�'* - .

Acest principiu este denumit şi principiul cetăţeniei pasive. "' 1,��Ţ;.;.� , Potrivit art. I O C.pen., legea penală română s e aplică infracţiunilor săvâr­ şite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetă­ ţenie contra statului roman, contr.q, unui cetăţean rgman or( a unei persoane · _..::..., ·,; ; · 1 i..:r -· /1� juridice române. i ."t:. 1 '' '. \ v -n �'-În consecinţă, pot fi reţinute următoarele: Qr)Qcl. infracţiunea să se săvârşească în străinătate; ..+ sunt incluse în sfera de incidenţă a acestui principiu toate infracţiunile comise în străinătate contra statului roman, a unui cetăţean roman sau a unei persoane juridice române; � infracţiunile pot fi urmărite de autorităţile române cu condiţia să nu fa­ că obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis; � infractorul trebuie să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie; dacă în ---·--�-P�l!ie_p�teritoriul . R_o : mâniei,.în următoarele cazuri: -�-a săvârşit o infracţiune pe care statul roman şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă; � -a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată. ·Acest 1,)rincipiu prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nos1

\_/

,

\

" 1:2:�-

-J

, ,

1

• '\ , ;;Jf\, ' \'f'\ � \ Jv,:'.'.,\ ,.

+

face

G 1xJ,+Îe '

I

e:;-e � Jf;p �,)\_)

51

r

tru, şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor pers� străi­ ne ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra infractionalitătii. În felul acesta infractorii vor fi sanctionati , , , , orif.We s-ar afla, neputând să se sustragă. Pentru a fi judecat infractorul care a comis asemenea infracţi�lfflebuie să se afle în tara noastră benevol. Dacă a ajuns fără voia lui (a fost răpit," a nau, fragiat vasul, a aterizat forţat avionul) nu poate fi judecat decât dacă teftiză să părăsească ţara. 4: '-{'rioritatea convenţiilor internaţionale în material infracţiunilor săvârsit'e-ilt' străinătate

Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinăta­ te, potrivit principiilor realităţii şi universalităţii, se realizează şi în raport cu dispoziţiile cuprinse în art.12 Cod penal. Potrivit acestui text de lege, dispoziţii­ le cuprinse în art. 8-11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat inter­ naţional la care România este parte. În condiţiile în care statul nostru a încheiat şi încheie numeroase convenţii internaţionale sau aderă la unele tratate sau con­ venţii multilaterale prin care îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru reptjmarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională, convenţiile î-(s'pecti­ ve dobândesc calitatea de ţ� acţionând cu prioritate în raport ro pre­ vederile legii generale, în cazul de faţă art. 8-11 Cod penal. Textul art.12 Cod penal este de natură să asigure o autoreglare a activi­ tăţii desfăşurate pe plan mondial, pentru a combate fenomenul infracţiofa'îităţii, mai ales a celei organizate, care cunoaşte o puternică recrudescenţă. �J -. _ ·

,, li)

C. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii

�

1. Necesitatea cooperării intr_rnaţ(onale în lupta contra crimi,ia?ftăţii

t\u e9>1e �'ciecT ole exarm esn\ criminalităţii -t_: �,�Inceputul cooperării organizate a statelor în lupta contra

este marcat de crearea în 1923, la Viena cu ocazia primului congres internaţio­ nal al organelor de poliţie criminală a Comisiei Internaţionale de Poliţie Crimi­ nală (C.I.P.C.) 39 cu sarcina de a organiza colaborarea internaţională pentru des­ coperirea autorilor diferitelor infracţiuni. Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual penal, prin atragerea statelor, la iniţiativa organizaţiilor internaţionale - Societatea Naţiunilor, iar în prezent O.N.U. pentru cooperarea la prevenirea şi combaterea unor infracţiuni periculoase pentru întreaga omenire. .:,;. • C.I.P.C. a fost reorganizata în 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Intem�ală de Poliţie Criminală(O.I.P.C. ) cu denumirea cunoscută de Interpol. 39

52

Un rol important îl are în acest domeniu şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal în ce priveşte unificarea dreptului penal. Pentru prima dată în istorie, crima organizată este percepută ca factor destabilizator, punând în pericol însăşi stabilitatea statelor, motiv pentru care fenomenul infracţional a intrat în atenţia organismelor internaţionale - O.N.U., Consiliul Europei etc., acestea încercând să organizeze şi să coreleze eforturile comunităţii internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. Crima organizată vizează nu numai domenii oarecum tradiţionale, pre­ cum traficul de droguri, traficul de came vie, terorismul, falsificarea de monedă, ci şi domenii mai noi, precum criminalitatea cibernetică, criminalitatea nucle9-.,. ră, penetrarea organismelor statale şi reciclarea banilor murdari prin sistemul · bancar internaţional. Conferinţa ministerială a O. N. U. din 21-23 noiembrie 1994 desfăşurată la Neapole, Italia, a adoptat Planul mondial de acţiune contra criminalităţii transnaţionale caracterizată prin: organizarea de grupuri cu scop infracţional, cu structuri ierarhice care permit controlul şi conducerea grupului; recurgerea la violenţă şi corupţie pentru obţinerea controlului unor pieţe sau teritorii; recicla­ rea profiturilor ilicite în orice activitate licita sau ilicita; potenţial de expansiune transfrontalieră şi cooperarea cu alte grupuri criminale. Datorită acestui fapt asistăm la un fenomen de armonizare a legislaţiei penale cu tendinţe de amplificare, la acest început de mileniu, statele contempo­ rane trecând de la o - sincronizare a legislaţiilor penale prin adaptarea unor codUŢi - model (ex. Codul penal Napoleon, Codul penal italian din 1931 - II Codice Rocco) la o armonizare pe calea consensului, prin tratate şi convenţii inte�aţionale multilaterale, deschise spre aderare şi ratificarea membrilor co­ munităţii statelor lumii. Formele de cooperare consacrate de Codul penal şi Codul de procedură penală sunt: · a)incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca urma­ re a aderării sau ratificării de către România a unor convenţii internaţionale; b )recunoaşterea, potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronuntate în străinătate, în sensul scăderii din durata pedepsei aplicate de in­ stantele române a perioadei de retinere, arestare preventivă ori a părţii din pe­ deapsă executate în străinătate ; c) consacrarea recidivei internaţionale în art.41 alin.3 din Codul penal în vigoare. Potrivit acestor dispoziţii, pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recu­ noscută potrivit legii. d) transmiterea, în temeiul reciprocităţii între state, de informaţii şi date privitoare la antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile penale, cazierul judiciar sau orice alte date care interesează statele în lupta lor comună contra criminalităţii; 53

e) extrădarea , ca formă de bază a cooperării între state în reprimarea fe­ nomenului infracţional.

J ,,, . .

2. Forme ale cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii

� , �\'�-'�,

/

'-_,

J_\ :;.�

-

• \ __-, ) ') )

. ; · ·" /

În terme�i g�ne�ali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală cuprinde: asistenţa judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor. Asistenţa judiciară stricta sensu include, inter alia, notificarea (comunica­ rea) de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele modeme de inves­ tigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările con­ trolate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră, etc. Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat. Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale. Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atri­ buţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministe­ rul Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transfera­ rea persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este auto­ ritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar. Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricta sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară ro­ mână solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplica­ bil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale aces­ tora privind modalitatea de transmitere si limbile acceptate. În cadrul spaţiului judiciar com�n al Uniunii Europene, cooperarea judi­ ciară se desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază prin­ cipiile recunoaşterii şi încrederii reciproce. 54

În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se schimbă, principala atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini contactul direct între autorităţile judiciare române şi cele din statele membre UE, spre deosebire de atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre UE, care includ, între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de ,,gardian al tratatelor încheiate de România în această materie) şi transmiterea/ primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE pentru anumite forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate, supravegherea tran­ sfrontalieră, urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală - Ministerul Justiţi­ ei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, îşi păs­ trează rolul actual. Totodată, o bază de date privind mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei, căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare trebuie să îi comunice toate mandatele euro­ pene de arestare emise sau executate40 . �Extrădarea

1. Noţiune şi reglementare

Combaterea fenomenului infracţional este o problemă care interesează toate statele lumii, cu atât mai mult cu cât efectele infracţiunilor săvârşite într­ un stat se pot răsfrânge şi asupra altor state. Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc ex-în afară, în exterior, urmat de verbul tradiţia - de a preda, a livra. Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională. Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului internaţional penal. Extrădarea reprezintă un act jur{dic internaţionaJ bilateral în _baza că­ . ruia un �mt. pe al cărui teritoriu ka_ rrif'ugia,t 1JILi11fracto_r_(sţ / a) Intenţia _;,,,-- Intenţia este o formă de vinovăţie definită în art.16 alin.3 C.pen. prin care se arată că fapta este săvârşită cu intenţie când jă,ptuitorul p.!.§J!ede rezulta­ tul[gpJei...s_a�.JJ.rmărind prod_uJ;grea lui prin săvârşirea acelei fapte sau când ]?!_ţledeJ__e_z_l!_Z!__a,_tul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, . acceptă posibilitatea pro­ ducerii lui. ---Proba reprezentării rezultatului se face analizându-se modul şi împreju­ rările în care a acţionat făptuitorul, ţinându-se seama de experienţa sa de viaţă. Dacă făptuitorul nu a avut reprezentarea rezultatului faptei sale datorită unei erori de fapt sau unei întâmplări imprevizibile, nu există intenţie, ci eventual culpă. Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 16 alin. 3 Cod penal, legislaţia noastră consacră două modalităţi normative ale intenţiei, prevăzând că fapta este săvâr­ şită cu intenţie nu numai atunci când infractorul prevede rezultatul faptei, urmă­ rind producerea lui, dar şi atunci când, prevăzând rezultatul faptei, nu-l urmă­ reşte, dar acceptă posibilitatea producerii sale. Astfel, intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptui­ torului faţă de producer�_a nizultatului sqcialmente periculos : intenţia directă şi v i' (•./':..., -- I V·--;'(.,:- ',' -·;.,_..,___,_. . " " " l"ntenti -- . ) -,;-?>i�_c,) · L, ; ;,· . ,_,•.• 0->_ .__ ,__ ' '---- · . ),�. ,!t ,,, , a z ndz recta • . • Intenţiafdirectă(dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede rezultat_ul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (a;.t. 16 alin . . 3 lit. a Cod pena l) . ) ;\ 1:-! {���� . /t , "���� ,: i : 1· i·r_;'.- ::-· :: --- - Există această modalitate a int9.11-ţi1î 1huic \:ând făptuitorul îşi reprezin­ tă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente peri­ culos la care conduce fapta şi în aceste condiţii el urmăreşte producerea acelui rezultat. Constatarea că făptuitorul a voit fapta şi că a prevăzut rezultatul pericu­ los al acesteia reprezintă dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat. In­ tenţia directă prezintă astfel trei componente: prevederea rezultatului, urmări­ rea producerii sale şi acceptarea sa. ..,

77

cj

:,.

,,__,

Desigur, prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezent are an­ terioară trecerii la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii conse­ cinţelor sale. Ea presupune, de asemenea, o implicare conştientă în procesul deliberării şi alegerii opţiunii criminale în baz a unei motivaţii anterioare, pentru lu area unei decizii ş i în trecere a conştientă la săv ârş ire a unei fapte pen ale, in­ fractorul reprezentându-şi întreaga desfăşurare a acţiunii sau inacţiunii s ale şi a urmărilor acesteia, atât sub raport fizic, material, cât şi sub raport social, penal. Reprezentarea şi prevedere a dau, prin urmare, fenomenului de intenţie semnificaţia esenţială de înţelegere şi asum are morală a faptei penale. Urmări­ rea rezult atului pune în evidenţă în mod sep ar at, atitudinea subiectivă de anga­ jare activă şi persistentă a infractorului în vederea consecinţelor faptei sale, a urmărilor nocive care decurg din acestea. Făptuitorul acţione ază cu intenţie nu numai atunci când producere a re­ zultatului constituie însuşi scopul acţiunii sau inacţiunii s ale, ci şi atunci când producerea acestuia este priv ită de el ca un m ijloc neces ar ori ca un însoţitor inevitabil al rezultatului urmărit. De aceea, când rezultatul faptei este prevăzut ca inevitab il, iar făptuito­ rul acţionează pentru producerea sa, există intenţie directă, chiar dacă nu to ate urmările au fost dorite de el. Există infracţiuni care, din punctul de vedere al vinovăţiei, nu pot apărea dec ât sub forma intenţiei directe. Spre exemplu, infracţiunea de delapidare se comite numai cu intenţie directă, deoarece art.295 C.pen. arată că însuşirea, fo losirea sau traficarea se fac în interesul funcţionarului public ori pentru altul. i a caie d ţ furt âl 1 � � �� ���)�;ţ J '. �� . l� t . :ft{, J � � ����!� t=�J�sţ::� 1 o Intenţiq f;directă' (dol ;�;Jt��l) ie��,.��TeFizea;}jJţd/�rev&ierea urmări­ lor periculoase ale faptei comise de infractor, neurmărirea lor, însă acceptarea i posTbtliiăţiiproducerf acestora{cirt.16Cllin:Tllt]J/ ----- --:-c-aformăa vinovăţiei, intenţia indirectă se înt âlneşte la săvârşirea unei fapte ce poate produce cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psi­ hică a infractoru lui este de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenţia directă), acest rezu lt at po ate să fie deopotrivă licit ori ilicit. Faţă de al doilea rezult at, poziţia psihică a infractorulu i este de acceptare a posibilităţii producerii lui (in­ tenţie indirectă). Datorită faptului că al doilea rezultat se poate produce, intenţia indirectă se mai numeşte şi eventuală. Faţă de acest rezultat eventual, infractorul are o atitud ine indiferentă - de accept are a producerii lu i; dacă însă rezultatu l prevăzut de infractor apare ca inevitabil, intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu to ate rezultatele sunt urmărite prin săvârşirea faptei. Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conţinutul infracţiunii respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta comisă şi rezultatul periculos produs. Pentru existenţa intenţiei este suficient ca prevederea legăturii cauzale să existe numai în trăsături generale, de principiu.

�e exemplu, acţionează c� intentie indirectă de a ucide) autorul care pe timp de iarnă, desco_p�ră ()J)�rsoa;riăadQI'IllÎtă pe stradă căr�gUi fur_ă hainele cu c�re era îmb_r ă�a_tă şi ca urmare a acestui fapt, y_icti}!lc!-__c!���.dec1,2;� prin refrigera­ J,l:-În acest exemplu, autorul îşi dă seama-căprin fapta sa cauzează un prim re­ zultat(pierderea hainelor de către victimă) dar, în acelaşi timp, îşi dă seama şi de cauzarea unui al doilea rezultat, acela că victima rămânând dezbrăcată în timpul iernii poate să moară, acceptând acest din urmă rezultat53 . \\ b)Culpa / Potrivit art.16 alin.4 C.pen. fapta este săvârşită din culpă, când făptui­ torul p!,eved� rezuJ,tg,tul faptei sale, dar nu-l acceptă, sofotind fără temei că el nu se va produce sau cândmu prevecJ,_e r_1 ... _�'

0

.

l\,..A:-,-� t

( ·" 1'.., /j: J�')...)\

0

f

\

•

•

G.Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, R.D.P. m. 2/2004, pag. 12. G.Antoniu, Comentariu în coord. G.Antoniu, Noul Cod Penal. Vol.I (art. 1 -56), Ed. C.H. Beck, Bucure.ti, 2006, pag. 2 1 7-2 1 8. 57 T.Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de arte grafice "Ardealul", Cluj, 1 923, pag. 1 89. 58 Profesorul G. Antoniu analizează trăsăturile infracţiunii potrivit doctrinelor occidentale încă de la apariţia lucrării Vinovăţia penală, ediţia I, Editura Academiei Romane, Bucureşti, 1 99 5. 82

56

b) Caracterul imputabil al faptei L Y I •,; ) c.:; v(., /e � · Imputabilitatea a fost definită de către profesorul Dongoroz ca fiind "si­ tuaţia juridică în care se găseşte o persoană căreia i s-a atribuit un faJ)t penal, ca fiind săvârsit de ea în mod vinovat" · in doctrin� ro�â�ă s-a afirmat că imputabilitatea (sau mai precis caracterul imputabil al faptei, ca şi condiţie a infracţiunii) presupune posibilita­ tea de reproşare a �ăvârşirii faptei persoanei în cauză. Premisele imputabTiilăţii ---- ----· ai- îimaceastă concepţie: - făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele, (să nu fi acţionat în condiţiile iresponsabilităţii, intoxica­ ţiei sau minorităţii); - făptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în conformitate cu cerin­ ţele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală); - făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). Imputabilitatea poate fi înţeleasă sub două sensuri: a) lato sensu, imputabilitatea reprezintă capacitatea persoanei de a înţe­ lege, voi şi acţiona în mod liber, constituind o condiţie a răspunderii penale; b) stricta sensu, imputabilitatea reprezintă doar capacitatea de a înţelege şi a voi, constituind o condiţie a vinovăţiei ca şi trăsătură a infracţiunii.

-����tă

În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutu­ lui, al elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte. Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale aceste­ ia, care îşi găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul penal al faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definită ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune. Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte: 1 a} conţinutul legal, cel jd�s prin norma . de incriminare $i cuprinde condiţi11� obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune; b) conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în rea­ litatea obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare. În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul constitutiv al infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu privire 83

la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârşirea faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei. Deoarece conţinutul constitutiv al infracţiunii este dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii. Conţi­ nutul juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţiile cu privire la actul de con­ duită interzis. Aceasta poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv şi condiţii privitoare la celelalte elemente. Conţinutul generic este cercetat pentru o mai bună cunoaştere a infracţi­ unii şi el cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective, comune con­ ţinutului infracţiunilor. Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii necesită cunoaşterea structurii acestuia, a elementelor componente şi a raporturilor din­ tre ele. 2. Structura conţinutului infracţiunii

În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atinge­ re, împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta. S-a susţinut că în conţinutul infracţiunii nu poate intra cel ce săvârşeşte fapta - subiectul infracţiuni; după cum nici valoarea socială căreia i se aduce atingere - obiectul infracţiunii. Obiectul şi subiectul sunt elemente extrinseci conţinutului infracţiunii, sunt factori, condiţii preexistente săvârşirii oricărei infracţiuni. Condiţiile prevăzute în conţinutul diferitelor infracţiuni, se pot clasifica după mai multe criterii: a) Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se referă şi deosebim: condiţii privitoare la faptă; cu privire la făptuitor; cu privire la obiectul infrac­ ţiunii; cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. După acest criteriu putem face unele distincţii între condiţiile cu privire la actul de conduită si constitutiv al infractiunii si , , ' care desemnează continutul ' condiţiile cu privire la celelalte elemente exterioare actului de conduită cu privi­ re la obiectul, la subiectul infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. b) După situarea în timp a condiţiilor cerute de lege, faţă de săvârşirea faptei se disting condiţii: preexistente; concomitente şi subsecvente. După cum arată şi denumirea, condiţiile preexistente se situează în timp, anterior actelor de executare a faptei şi pot face referire atât la obiectul infracţi­ unii, la subiecţii, ori la starea pe care trebuie sa se grefeze fapta. Condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot privi locul şi timpul comiterii actului de conduită. Condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului in­ criminat şi pot privi producerea unei anumite urmări. c) În funcţie de rolul şi importanţa lor în caracterizarea faptei ca infrac84

tiune, condiţiile pot fi: esenţiale sau constitutive şi accidentale sau circumstan­ ţiale. Condiţiile esenţiale sau constitutive realizează conţinutul infracţiunii, iar neîndeplinirea lor conduce la nerealizarea infracţiunii - deci fapta nu poate fi considerată infracţiune. Conditiile accidentale sau circurnstantiale intră în continutul calificat ori , , , atenuat al infracţiunii. Nerealizarea acestor condiţii nu conduce decât la nereali­ zarea conţinutului agravat ori atenuat al infracţiunii, după caz, realizându-se însă conţinutul infracţiunii tipice sau de bază 3. Factorii infracţiunii

- s

. \, a) Obiectul infracţiunii _ \ ,_L. .t: \:-(. ___ ;, · � . - b Vom defini obiectul infracţiunii ca fiind valoarea sociala şi relaţiile so­ �iale c �eate !n 1:,u:ul q·: ss - ,,., (__ �10.P ,.'f]fk/;um. fM � ; J._

vf? ;??1�

�0:;/:..,,.­

Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat, iar cele care nu au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în pri­ mejdie. Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se afla în momentul să­ vârşirii faptei, conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20, al. 2, C.p.). Fără să admitem, deci, că infracţiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca ceva material, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului infracţiunii atât pentru stabilirea existenţei infracţiunii, cât şi pentru corecta calificare juridică a faptei comise. Mai mult, necesitatea cunoaşterii aspectului material al obiectului infracţiunii, este cerută de legiuitor, care prin unele dispo­ ziţii se referă la obiectul infracţiunii în sensul material. e) Obiectul juridic complex. Este specific infracţiunilor complexe şi este format dintr-un obiect juridic principal (relaţie socială principală căreia i se aduce atingere) şi dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relaţi� socială secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracţională). · :- v ; · , - 1,1 -?-=7\'. \:--:.-, .;. � b) Subiecţii infracţiunii �- Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează în doctrina pe­ nală, persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşi­ rea infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. Sunt aşadar, subiecţi ai infracţiunii atât persoana fizica/persoana juridică ce nu şi-au respectat obli­ gaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta interzisă, cât şi persoana fizică sau persoana juridică beneficiare a ocrotirii juridice penale şi care prin săvârşirea infracţiunii au suportat consecinţele acesteia. Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subi­ ecţi de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridi­ ce penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Subiecţii de drept penal prin implicarea lor în săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai infracţiunii, cu alte cuvinte, toţi subiecţii infracţiunii sunt şi subiecţi de drept penal, dar nu şi reciproc. În funcţie de modul în care sunt implicate în săvârşirea infracţiunii, se face distincţie între subiecţi activi sau propriu-zişi ai infracţiunii, care sunt per­ soanele fizice/juridice ce au săvârşit infracţiunea, şi subiecţi pasivi sau persoa­ nele vătămate care suferă răul produs prin săvârşirea · · infracţiunii. ,. · · · ·- - / ; , '· -� .� _ i. �.;1. Subiectul activ al infracţiunii 1 '-Subiectul activ al infracţiunii sau infractor este persoan_afizic_ă/juridică ce a săvqrşitfa_ptapenală direct şi nemijlocit (în calitate de autor) or (g,__parti­ cipat.la săv.ârşireainfracjtunH(tn calliaie-de instigator sau complice). · Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii, prevăzându-se sancţiuni specifice ca: amenda; dizolvarea persoanei juridice; suspendarea pe­ depsei juridice: închiderea localului.

J,,

86

Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndepli­ nească anumite condiţii generale şi speciale. �· Condiţiile generale se clesprind din dispoziţiile art.15, art.27, art.28, art.113 C.pen. şi vizează: ,Q;ml ( a) vârsta; >b) responsabilitatea; libertatea de voinţă şi acţiune. a), Vârsta cerută de lege. 1 · 'A.vând în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal român a stabilit ca vârsta de la care o persoana poate să răspundă penal, să devină subiect al infracţiunii este de 14 ani împliniţi. Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernă­ mânt, adică nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de rezonanţa socială a faptelor sale, să poată fi stăpân pe ele. Minoritatea faptului (sub 14 ani) constituie cauza care înlătura caracterul penal al unei fapte (art. 50, C.P.). Având în vedere că nici după împlinirea vâr­ stei de 14 ani dezvoltarea bio-psihică a persoanei, nu este suficientă întotdeau­ na, în legislaţia penală s-a prevăzut că minorul între ] 4 şi 1 6 filli va răspunde penal _!!!!!!l.aLdacă s.e_dovedeşte-Că ÎlLSăy_ârşi!_ea faptei concrete a avut discernă-

te)

------- -

mânt.

întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi ma­ nifesta conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă nu este suficientă constatarea că minorul în vârstă de la 14 la 16 ani are capacitate generală, ci că în raport cu fapta săvârşită a avut discernământ. Minorul_��I'� a împlinit vârsa de J 6 api este mezumat că are CaQ��i!ate penlllă. Şi aceasta prezumţie este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie. . /bJ_,:\ Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru subi­ ectul activ al infracţiunii. Noţiunea nu este definită în codul penal, ea se poate deduce din interpretarea dispoziţiilor art.c/l8, C.P., care definesc iresponsabilita­ tea, cauza care înlătură caracterul penal al unei fapte prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a vinovăţiei. Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni) de rezonantă (semnifica,tia) socială a acestora precum şi de a-şi putea determina şi dirija conştient voinţa în raport cu aceste fapte. Aşa cum putem observa, responsabilitatea se poate aprecia prin prisma a doi factori: unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod conştient. Lipsa unuia dintre aceşti factori, celui inte­ lectiv duce la iresponsabilitate, caz în care lipseşte vinovăţia; iar când persoana 87

este cons�â,11ş_ă,Jipseşte factorul volitiv.. Res}_)ol!Şfil)jlitatea__ se_ prezumă,_ea__ este i şjar� - normală a oncăren5eisoane ce iîmplrut vârsta de 16 ani.! fc)/ Libertatea de voinţă şi acţiune. Este condiţia generală a subiectului activ almfracţiunii, ce presupune că acesta a _d�gşj11 _!11od liber asupra şăvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe. 8 Condiţiile speciale În doctrina penală, pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ sunt prevăzute şi alte condiţii speciale pentru anumite infracţiuni. Aceste condi­ ţii speciale se referă la anumite calităţi: cetăţean, pentru infracţiunile de trădare; străin, pentru infracţiunea de spionajr fiJncţjonar. pentru infracţiunile de abuz în serviciu, neglijenţa în serviciu; militar, pentru unele infracţiuni contra capacită­ ţii de apărare a patriei. Subiectul activ pentru care este necesară îndeplinirea uneicondiţii speciale se numeşte subiect activ calificat sau circumsţanţiql; - _ --_ _. ., _i ' ' · · , r. . . . - _,, , .J "- , --; • , , , .,.. �- -- /1 1 11; ,,._, i,___. , . :,_/ 2 sub iectu l pasiv a1 z n1 racţiun u , _ _ - � -- : - _ _ .,,1 _ ; � - · In doctrina penală, subiectul pasiv este ·aefitiit câ fiintl p&soana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune. Subiectul pasiv al infr�cţiunii tr�buie _. să îndeplinească şi el anumite ' -- -,_,, ,:�· ; ' · - ·- · �, _ ' · 0 _ . condiţii generale şi speciale. /'; -,: S! _\ \ ' · ., � - � � -; � :..: l·- c-: ., '-a). Condiţii generale , " Pentru a fi subiect al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie sa fie titulară a valorii sociale ocrotite penal. De cele mai multe ori subi­ ectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin infracţiune. b). Condiţii speciale Sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. Astfel, este necesar de exemplu, pentru infracţiunea de ultraj (art. 257 C.p.) ca subiectul pasiv să fie un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. 1

'.J

?,� Co11�1J.tul-constitutiv al infracţiunii

Conţinutul constitutiv al infracţiunii, desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta. Componenta esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului interzisă prin norma penală, este cercetată în doctrina penală sub aspecte: obiec­ tiv şi subiectiv. Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale ace­ eaşi manifestări (acţiuni sau inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale. 88

� Latura obiectivă

Latura obiectivă a continutului constitutiv al infractiunii desemnează to, , talitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de con­ duită pentru existenţa infracţiunii. Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind: _,,;;;,-elementul material; -'? urmarea imediată; -> legătura de cazualitate între elementul material şi urmarea imediată; ,I

---- -- - - -

,.

-

Elementul material - desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare.. --·---in--norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cu­ vânt sau printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa numitul "verbum regens". Bunăoară, la infracţiunea de delapidare, acţiunea constă în însuşirea, folosirea, traficarea; la urt, acţiunea constă în luarea unui bun; la omor, uciderea unei persoane, etc. (a)i Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o atitudine a _făptuiw:i.ilui prin care face ceva� ce legea p�11�lă _9r4,QnA__să nu se facă. Ea se poate realiza prin: - .-:? acte _r11;___ateriq.le (tacta) ca: lovire, luare, distrugere, ucidere; --°? cuvinte (verbis), proferate de cuvinte la insultă, la calomnie, la propagandă pentru război; _;, pririscris (scripta) la denunţare calomnioasă; falsificare; contrafacere; alterare a înscnsului. (b) Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului_ care nu face ceva, �e­ ·ea -- ce legea pen�Jă ordona să facă. Această notiune nu constituie element material al infractiunii dacă nu , , există o obligaţie convenţionala sau legală de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul p�ri�ulos. .. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca:(nedenunţare� (art. 266 C.p.); omisi­ uiiea de aadu_ce l�f}lllOStmţa organeior]uciTu1are o ,. " '.:- '- ' _/ ( i_ ţ )\w' .�c: . - ' Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al infracţiunii şi preşupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către făptuitor. Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar şi de­ semnând o finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Astfel, apare la acele infracţiuni la care latura subiectivă trebuie să cuprindă, pe lângă elementul su­ biectiv şi cerinţa unui anumit scop urmărit de făptuitor. Astfel, la infracţiunile care prevăd realizarea unui scop, va fi îndeplinită această cerinţă esenţială indiferent dacă scopul a fost atins sau nu prin săvârşi­ rea faptei, iar cerinţa existenţei scopului face ca elementul subiectiv să ia forma intenţiei calificate prin scop. Spre exemplu, la infracţiunea de înşelăciune (art.244 C.pen.) inducerea în eroare se face în scopul obţinerii unui folos mate­ rial injust; pentru existenţa infracţiunii de trădare (art. 394 C.pen.) se cere ca intrarea în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai aces­ tora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului. Sunt şi cazuri în care scopul ca cerinţa esenţială este ataşat elementului obiectiv al infracţiunii şi trebuie privit ca atare; este cazul infracţiunilor în care "scopul" este folosit cu înţelesul de destinaţie. De exemplu, la infracţiunea de trădare prin transmiterea de informaţii secrete de stat (art.395 C.pen.) procura­ rea şi deţinerea de documente se face în scopul transmiterii lor unei puteri străine. Scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni. De exemplu, omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse (art.189 alin. I lit.c C.pen.). Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importantă în individuali­ zarea sancţiunilor de drept penal. �

"' . • -

ţ - ,-

J-, -

· . ·· r'i ,

95

;

f i

_, 1 ) 1 1 \ 1

· -

.'- , '' · y

I,

.._

; ,., , ·1 A•..J _f

Secţiunea a IV-a FORMELE INFRACŢIUNII

,,

A. Fazele de desfăsurare a activitătii , , , infractionale

Săvârşirea infracţiunii implică din partea infractorului o activitate ce se desfăşoară în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni, fiecare acţiune putând consta, la rândul său, din unul sau mai multe acte. Săvârşirea infracţiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le poate parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în momentul producerii urmărilor socialmente periculoase. Astfel, activitatea infracţională parcurge două perioade: o perioadă in­ ternă (psihică) şi o perioadă externă (de execuţie). /J�;Perioada internă

Perioada internă sau psihică este ţărmuită de două momente: al încolţirii ideii de a săvârşi o infracţiune - ca moment iniţial şi luarea hotărârii de a să­ vârşi infracţiunea - ca moment final. Între cele două momente se situează deli­ berarea, adică compararea, în vederea luării deciziei, a alternativelor săvârşirii sau desăvârşirii infracţiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de fiecare alternativă. \ În perioada internă se disting trei momente : ( - al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune - motivaţia acestei idei in­ teresează pe criminolog şi deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de individualizat pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită; - următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreşte motivele pro şi contra ideii de a săvârşi o infracţiune; - al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o in­ fracţiune, moment ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este întâlnită numai la infracţiunile intenţionate. Perioada internă precede întotdeauna perioada externă, fiindcă întot­ deauna apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta şi se ia hotărârea de a fi săvârşită şi apoi se trece la realizarea deciziei. Decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de punerea ei în executare la un interval de timp mai mic sau mai mare, dar !)e­ rioada internă există la toate infracţiunile, chiar dacă între luarea hotărârii şi executarea acesteia intervalul de timp este redus la dimensiunea unei clipe. Problema existenţei acestei perioade ca şi în general problema fazelor desfăşurării activităţii infracţionale nu se pune în cazul infracţiunilor praeterintenţiona ţ(! sau din cu lpă. ' ; ·i -� � l:-'ic:_ _ , . ,: ?; , , ,,>'v ,;'1 , , l. .' ;::>.; � "-· I .I 96 '--"

1

Întrucât luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea nu depăşeşte forul inte­ rior al persoanei, existând doar în conştiinţa acesteia, perioada nu are relevanţă penală. Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori şi o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost luată în comun de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază adiacentă externă, doctrina penală mai distinge şi o fază oratorie în care cel care a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea o face cunoscută altor persoane. Este o manifestare exterioară a gândului infracţional. Întrucât în această fază nu se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu poate fi considerată infracţiune şi pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a celui care a luat hotărârea infracţională. Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune este făcută cu scopul de a atrage şi alte persoane la săvârşirea infracţiunii sau de a ajunge la cunoştinţa viitoarei victime, această activitate este periculoasă şi poate îmbrăca o formă a pluralităţii de infractori, de exemplu: asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni - art.323 Cod penal vechi, ori o infracţiune de sine stătătoare cum ar fi de exemplu ameninţarea - art.206 Cod penal. 1951 - () �� 1�- · uj, »1@ i

.

2.;Perioada externă

,J::::_ \:��-

r---f---'" L

:I

Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manife�tare exteri­ oară, respectiv toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge drumul infracţiunii, de la prima manifestare externă în executarea re­ zoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a infracţiunii. În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza ac­ telor de pregătire, faza actelor de executare şifaza urmărilor. ,,,-Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune intenţionată însă nu sunt obligatorii toate. De exemplu, poate lipsi faza de pregătire a infracţiunii la in­ fracţiunile ce se comit cu intenţie spontană. ă Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin �-�yârşirea �ţ �g_ţe Ga,re pregătesc cotpiterea acţiunii ce constituie elementul materi__al �l infr�iunii. Este prima fază a perioadei externe, care se trece la executarea hotărâriihiliâcţio­ nale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare. O Faza actelor de executare se caracterizează prin săvârşirea de actede natură să realizeze însăşi _acţiunea care constituie elementul material al infracţi­ unii. În această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai ; .1,.:)Ci\..t::'1 /C>i&- o& u. ,., \.., c)_p '-- I°' c_ ,. A� '-- t Ctt) � , . , - inaptitudinea totală a mijloacelor folosite de a p{oduce urmarea; - inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii; :- -} J -:< - modul absurd în care este concepută executarea. ,Ca exemplu, avem tentativă absolute improprie în cazul încercării o persoană cu vrăji sau farmece ori dându-i să bea un pahar cu apă sau făcând--o să ingereze o substanţă absolut inofensivă. Este important ca tentative neidonee să nu fie confundată cu fapta puta­ tivă. 1n cazul acesteia din urma se săvârşeşte o fapta care are caracter infrac­ ţional numai în mintea făptuitorului, în realitate ea neavând trăsăturile unei in­ fracţiuni. Astfel, fapta aceluia care îşi însuşeşte un bun fără să ştie că în realitate acel bun fusese abandonat, crezând astfel că săvârşeşte o infracţiune, deşi în realitate fapta sa nu are acest caracter. e) Infracţiuni incompatibile cu tentativa Tentativa datorită condiţiilor sale de existenţă n�_Este posibilă la toate ·--.. · -·- -:-:--�nfracpupj)e. Această imposibilitate se datorează fie specificului elementului material, fie elementului subiectiv al infracţiunii. 1 . Datorită specificului elementului material al infracţiunii, tentativa nu este posi�ilă la următoarele categorii de infracţiuni ;.,.. /��'}'i- · ., a) Infracţiunile omisivF ia care elementul mătenal constă mtr-o 1nacţm­ ne, în 'neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă obligaţia de a face ce­ va trebuie executată de îndată, nefiind legată de un termen, neîndeplinirea ei echivalează cu infracţiunea consumată. Chiar şi în cazul în care legea prevede un anumit termen în care obligaţia trebuie îndeplinită, infracţiunea se consumă la expirarea termenului, fără să fie vorba, până la acel moment, despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De exemplu, termenul de 3 luni pentru plata pensiei de întreţinere la a cărui expirare se consumă infracţiu­ nea de �andon de familie prevăzută de art.378 lit. c Cod penal. "-�! Infracţiunile ��Îuf'rt ,,Ye {;jc � B. RECIDNA POSTEXECU.TORIE u� rrvi c?$i\ to"'ea ;'iY) 1f'r\ •'}q_f1 r;v,e � t�r'J(�,i om� In codul penal actual, recidiva postexecutorie nu mai pnmeşte o reglementare distinct, aşa cum regăseam în vechiul cod penal (art.37 lit.b). Cu toate acestea existenţa sa reiese indirect, din analiza dispoziţiilor le­ gale, situaţie confirmată şi de prevederile art.43 C.pen. ce reglementează siste­ mul sancţionator al recidivei distinct pentru recidiva postcondamnatorie şi reci­ diva postexecutorie. Recidiva postexecutorie este considerată cu adevărat periculoasă întrucât relevă o recădere în infracţionalitate prin comiterea unei noi infracţiuni, după ce infractorul a trecut prin focul unei condamnări şi al executării unei pedepse; săvârşirea unei noi infracţiuni, după o asemenea experienţă grea, presupune o persistenţă a infractorului în comiterea de infracţiuni, asupra căruia pedeapsa aplicată şi executată nu a avut niciun efect 1 0 1 .

�"°'

A

100 101

Gheorghe Diaconu, op. cit. pag.223

Idem pag.223

135

1. Condiţiile recidivei postexecutorii

În vechiul Cod Penal, era reglementată de dispoziţiile art. art. 37, lit.b, din Codul penal. Conform acestor dispoziţii poate fi reţinută starea de recidivă mare post executorie când, după executarea unei pedepse privative de libertate mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, con­ damnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an. În noul Cod Penal nu se mai întâlneşte o asemenea dispoziţie, art. 41 ca­ re incriminează starea de recidivă prevede doar că există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşi­ tă, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. 1.1. Condiţii cu privire la primul termen:

a) Condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Este îndeplinită condiţia şi în cazul în care pedeapsa a fost aplicată de instanţă pentru o singură infracţiune ori ca pedeapsă rezultantă pentru un concurs de infracţiuni 1 02 . În cazul concursului de infracţiuni este vorba de pedeapsa re­ zultantă, care trebuie să fie mai mare de 1 an, chiar dacă pedepsele stabilite pen­ tru infracţiunile concurente, luate separat, nu depăşesc nici una 1 an. b) Pedeapsa cu închisoarea să fi fost executată. Nu contează modul de executare al pedepsei. Pedeapsa poate constitui primul termen al recidivei şi dacă executarea s-a stins prin graţierea totală sau a restului de pedeapsă sau dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei. c)) Condamnarea să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă. Art.42 C.pen. prevede, aşa cum am arătat la recidiva postcondamnatorie, că la stabilirea stării de recidivă nu se va ţine cont de hotărârile de condamnare privitoare la: faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunile amnistiate, infracţiunile săvârşite din culpă. 1.2. Condiţii cu privire la cel de-al doilea termen

Ca şi la recidiva mare postcondamnatorie, al doilea termen trebuie să constituie o infracţiune, de orice natură, care trebuie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie. Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune trebuie să 102 C.Bulai Explicaţii teoretice, vol.I, pag.301 , V.Rămureanu , Codul penal comentat şi adnotat, P.G., pag.275

136

fi�e un an sau mai mare. Cu atât mai mult este îndeplinită condiţia în cazul în care pedeapsa pentru a doua infracţiune este infracţiunea pe viaţă. Recidiva se reţine atunci când săvârşirea infracţiunii are loc după termi­ narea executării pedepsei, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, sau după prescrierea executării pedepsei ce constituie primul termen al recidivei. 2. Tratamentul penal al recidivei

În ceea ce priveşte recidiva postcondamnatorie, sistemul sancţionator are la bază cumulul aritmetic, bazat pe adăugarea la pedeapsa aplicată pentru al doilea termen al recidivei a pedepsei anterioare neexecutate ori a restului rămas neexecutat din aceasta. În cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei este reprezentat de o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului, ordinea de valorificare a celor două forme de pluralitate este următoarea: pedepsele stabilite se contopesc po­ trivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Dacă prin însumarea pedepselor s-ar depăşi cu mai mult de 1O ani ma­ ximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai ma­ re, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În ceea ce priveşte recidiva postexecutorie, tratamentul sancţionator este următorul: dacă, după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată, se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele special ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate. C. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ

1. Noţi,une şi condiţi,i

Conform dispoziţiilor art.44 C.pen. există pluralitate intermediară de in­ fracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamna­ tul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. Pluralitatea intermediară se apropie de recidiva postcondamnatorie prin existenţa unei condamnări definitive, dar nu sunt îndeplinite condiţiile cu privi­ re la recidivă, ori cu privire la forma de vinovăţie a infracţiunilor comise, ori cu privire la gravitatea acestora. Va exista pluralitate intermediară când condam­ narea defmitivă este la pedeapsa închisorii mai mică de un an, amendă sau zile de muncă, sau când condamnarea definitivă este pronunţată pentru o infracţiune

\.b,'n\� �

d i )]

(G �d. ,

137

omis �a ca

vă

��a�

S fil

co

.

2. Tratamentul penal al pluralităţii intermediare

În cazul pluralităţii intermedime, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pe­ deapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni. Atunci când după condamnarea definitivă se comit mai multe infracţiuni concurente, dintre care unele se află în stare de recidivă, im altele se află în plu­ ralitate intermediară faţă de prima infracţiune, se va aplica pentru toate trata­ mentul prevăzut de lege pentru recidivă.

" � Secpunea a VI-a CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI 1. Noţiunea de caracter penal al faptei

Caracterul penal sau infracţional al unei fapte este definit în doctrina pe­ nală, ca o „însuşire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esen­ ţiale ale infracţiunii" . Prin definirea noţiunii generale de infracţiune în art. 1 5 C. PEN., legiui­ torul a stabilit trăsăturile esenţiale necesare ale unei fapte pentru a fi considerată infracţiune. Caracterul infracţional sau penal al unei fapte concrete este consecinţa, rezultatul întrunirii trăsăturilor prevăzute de lege prin care acea faptă este carac­ terizată ca infracţiune şi în care se vor regăsi desigur trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prevăzute în art. 1 5 alin. 1 C. PEN. Întrucât caracterul penal al faptei este stabilit prin lege, stările, situaţiile, împrejurările care conduc la excluderea caracterului penal - prin nerealizmea unei trăsături esenţiale a infracţiunii nu pot avea acest efect decât dacă sunt pre­ văzute de lege. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele stări, situaţii, împrejurări, existente în momentul săvârşirii faptei şi care fac ca una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să nu fie realizată. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură pe cale de conse­ cinţă şi răspunderea penală, care nu poate avea alt temei decât săvârşirea unei infracţiuni (art. 1 5 alin. 2 C. PEN.). Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu se confundă cu cauzele generale care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor) cazuri în care fapta este infracţiune şi doar consecinţa ei - răspunderea penală este înlăturată. 138

Cauzele care înlătură caracterul penal al unei fapte nu se confundă nici cu cauzele de nepedepsire (de impunitate) care sunt cauze speciale, subiective ce au în vedere conduita făptuitorului în timpul şi după săvârşirea infracţiunii şi care înlătură aplicarea pedepsei, fapta fiind infracţiune şi doar consecinţa ei răspunderea penală este înlăturată. Cauzele de impunitate pot fi generale când au efecte mai întinse şi sunt prevăzute în partea generală a codului penal (de ex. : desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului - art. 34 Cp., împiedicarea săvârşirii infracţiunii - art. 5 1 Cp.) şi speciale prevăzute pentru anumite infracţiuni ca de exemplu: retragerea mărturiei mincinoase (art. 273 alin. 3 Cp.), denunţarea mitei (art. 290 alin. 3 Cp.).

2. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

În literatura juridică cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au fost clasificate supă diferite criterii care privesc: trăsăturile esenţiale ale infrac­ ţiunii, sfera de aplicare, caracterul acestora. a. Criteriul trăsăturilor esenţiale. După criteriul trăsăturii esenţiale a infracţiunii asupra căreia se răsfrânge în principal, conducând la nerealizarea acesteia, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se pot împărţi în: a) cauze care privesc caracterul nejustificat şi imputabil al faptei b) cauze care privesc vinovăţia; c) cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei. Această clasificare, s-a subliniat în doctrina penală, după criteriul trăsă­ turilor esenţiale, are caracter convenţional, deoarece în realitate, înlăturarea unei trăsături esenţiale influenţează existenţa şi a celorlalte trăsături. Astfel când fapta este justificată sau neimputabilă datorită unor cauze, este înlăturată impli­ cit şi trăsătura prevederii în lege sau când o cauză de înlăturare a caracterului penal priveşte în principal vinovăţia, aceasta se va răsfrânge şi asupra caracteru­ lui nejustificat sau imputabil, căci dacă este săvârşită fără vinovăţie fapta nu poate fi socialmente periculoasă. b. Criteriul sferei de aplicare. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se mai clasifică după sfe­ ra de aplicare în cauze generale şi cauze speciale. Cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei îşi au sediul de re­ glementare în partea generală a codului penal şi sunt aplicabile oricăror cauze con­ crete, de ex. : cauzele justificative (art. 1 8-22 C.pen.), cauzele de neimputabilitate (art.23-3 1 C.pen.), aplicarea legii penale de dezincriminare (art.4 C.pen.). Cauzele speciale au o aplicaţiune mai restrânsă la cazurile anume prevă­ zute de lege. Sediul de reglementare poate fi atât în partea generală cât şi în partea specială a codului penal, de ex. : proba verităţii (art. 207 C.pen vechi.), constrângerea la darea de mită (art. 290 alin.2 C.pen.). 139

c. Criteriul caracterului Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se mai clasifică după ca­ racterul lor în cauze reale şi cauze personale. Cauzele reale sunt cele privitoare la faptă şi care se răsfrâng cu efectele lor asupra tuturor pa:�ticip�nţilor, de ex.: lipsa pericolului social, lipsa prevederii în legea penală. { 1/h, �� -n, J Cauzele personale sunt cele privitoare la persoana făptuitorului şi produc efecte numai în raport cu persoana care s-ar afla în astfel de situaţii în momentul comitetji faptei, ca �e exemplu.: cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate. CI t)Ql)�\grr,0(}):i) I Su� secţiunea I ... � CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PRIN LIPSA PREVEDERII ÎN LEGEA PENALĂ

I',

1. Noţiune

Între cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin lipsa unei trăsă­ turi esenţiale a infracţiunii, un loc distinct îl ocupă neprevederea faptei în legea penală. Este trăsătura esenţială care se verifică cu prioritate pentru constatarea caracterului penal al faptei. Rezultatul negativ obţinut în urma acestei verificări, în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală conduce la neconsiderarea faptei ca infracţiune şi implicit face de prisos cercetarea celorlalte trăsături esenţiale. Lipsa prevederii faptei în legea penală este aşadar o situaţie, o împrejura­ re în care o faptă care aparent întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu are în realitate caracter penal deoarece nu este ori nu mai este prevăzută de le­ gea penală ca infracţiune în modalitatea în care s-a săvârşit ori îi lipseşte un element constitutiv pentru ca aceasta să constituie o anumită infracţiune. 2. Situatii

Trăsătura esenţială a infracţiunii de prevedere în legea penală lipseşte în situaţiile: a) Dezincriminarea faptei sau abrogarea incriminării care se realizează prin scoaterea în afara ilicitului penal al faptei considerată infracţiune până la o anumită dată. Prin abrogarea legii care prevedea fapta ca infracţiune, această faptă nu mai este socotită pe viitor ca infracţiune. Abrogarea incriminării are efect înlăturarea trăsăturii esenţiale a prevederii în lege a faptei indiferent de momentul în care intervine faţă de săvârşirea faptei. Orice faptă comisă după abrogarea incriminării nu va mai fi considerată infracţiune. Nu vor mai fi considerate infracţiuni nici cele comise anterior abro­ gării, iar consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează odată cu abrogarea incriminării (art. 4 C. PEN.). 140

b) Trăsătura esenţială a prevederii în legea penală este înlăturată ş1 atunci când lipseşte dubla incriminare. 3. Efecte

Neîndeplinirea de către fapta concretă, săvârşită, a trăsăturii esenţiale a prevederii în legea penală are drept efect înlăturarea caracterului penal al fap­ tei şi pe cale de consecinţă înlăturarea şi a răspunderii penale. Această cauză de înlăturare a caracterului infracţional al faptei are caracter obiectiv, real şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor la comiterea acesteia. 1. Noţiune

Subsecţiunea a II-a CAUZELE JUSTIFICATIVE

Capitolul al II- lea din Noul Cod Penal este consacrat cauzelor justifica­ tive, împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile esenţiale ale in­ fracţiunii - caracterul nejustificat. Este vorba de împrejurări care operează in rem, efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor. Suntem in prezenţa cauzelor justificative atunci când legea penală permite in mod excepţional săvârşirea unor fapte pe care chiar ea le interzice, iar autorul când le comite, poate spune "feci sed, iure feci" (am făcut, dar cu drept am făcut); de ex., legea interzice omorul si-1 pedepseşte; totuşi ea ii permite omului sa-si apere viaţa chiar ucigând o alta persoană (legitima apărare). Prin urmare, in concepţia noului C.p, fapta aceluia care-l omoară pe agresor pentru a-şi apăra propria viaţă, este justificată, iar pe cale de consecinţă, o asemenea faptă nu va fi pedepsită. 2. Analiza cauzelor justificative

Conform dispoziţiilor legiuitorului, transpuse în Codul Penal, cauzele justificative sunt: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul persoanei vătămate. I. Legitima apărare 1. Notiune

Conform art. 1 9 alin.2 N.C.p., este în legitimă apărare persoana care săvârş eşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului. Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva 141

unui atac ce pune în pericol persoana, drepturile acesteia ori interesul general, ripostă determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate. Cel ce ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale peri­ clitate săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Această faptă nu este săvâr­ şită cu vinovăţie deoarece făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate prin atacul periculos. Acesta este şi temeiul înlăturării vinovăţiei şi al caracterului penal al faptei săvârşite în legitimă apărare. 2. Condiţii

Pentru ca fapta să fie considerată săvârşită în stare de legitimă apărare, art.19 C.pen. prevede anumite condiţii, unele privitoare la atac iar altele la apă­ rare. a. Condiţii privind atacul Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă ce se materializează de regulă într-o acţiune îndreptată împotriva valo­ rilor sociale ocrotite. a)Atacul să fie material •/U/2S)010ul?le ,S::Y : (,1;, '-'·,-� Atacul este considerat material ătunci când es{e un atac fizic, obiectiv, de natură să aducă atingere unei anumite valori sociale ocrotite de legea penală. Atacul este material când pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică ori instrumente, mijloace care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valo­ rilor ocrotite. Şi inacţiunea poate reprezenta un atac material, căci permite altor forţe să pericliteze fizic valorile ocrotite. Aşa se întâmplă în cazul angajatului socie­ tăţii de transport feroviar care nu schimbă macazul, din dorinţa producerii unui accident. Dacă o altă persoană intervine şi exercită violenţe asupra acestui salariat pentru a putea schimba ea macazul, vom fi în prezenţa unei fapte comise în legitimă apărare. Condiţia atacului de a fi material este subliniată pentru a-l deosebi de un atac verbal sau scris (insultă, calomnie, ameninţare, şantaj, denunţare calomni­ oasă etc.), prin care se poate aduce atingere valorilor sociale dar care nu poate fi respins pe căi de fapt. Un atac verbal nu dă dreptul unei riposte legitime. Fapta prevăzută de legea penală comisă pentru respingerea unui atac verbal este infracţiune, săvâr­ şită eventual cu reţinerea circumstanţei atenuante a provocării prevăzută în art, 75 lit. a C.pen. b)Atacul să fie direct Atacul este direct când se îndreaptă şi creează un pericol nemijlocit pen­ tru valoarea socială ocrotită. Condiţia atacului de a fi direct vizează raportul în spaţiu între atac şi va­ loarea ocrotită. Atacul nu este direct dacă între agresor şi victimă se află un 142

obstacol (poartă închisă, uşă închisă, zid, gard etc.), care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială ocrotită. Atacul nu este direct dacă între agresor şi valoarea ocrotită există o dis­ tanţă mai mare în spaţiu, de ex. : nu este un atac direct atacul dezlănţuit de la o distanţă de 1 00 m cu o secure. c) Atacul să fie imediat Atacul este imediat când pericolul pe care-l reprezintă pentru valoarea socială s-a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească (pericol iminent). Deci atacul este imediat atunci când este dezlănţuit sau este pe cale să se dezlănţuie. Caracterul imediat al atacului vizează raportul în timp între atac şi obi­ ectul vizat. Caracterul imediat al atacului este reliefat de intervalul scurt între înce­ putul atacului şi momentul ivirii pericolului. Când intervalul este mare şi există posibilitatea înlăturării pericolului prin alte mijloace, atacul nu mai este imediat şi nu se justifică săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Caracterul imediat al atacului presupune atât iminenţa iui (când este pe cale să se dezlănţuie) cât şi declanşarea lui. Atacul iminent trebuie să fie real, obiectiv şi presupune că acesta este pe calc să se dezlănţuie. Atacul imediat este atacul din momentul declanşării şi până în momentul consumării acestuia, perioadă în care apărarea este legitimă. După consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă, deoarece nu se mai desfăşoară împotriva unui atac imediat. În desfăşurarea atacului sunt posibile anumite întreruperi scurte, în care agresorul se reînarmează pentru intensificarea atacului, perioadă care nu echiva­ lează cu încetarea atacului în care apărarea făcută este tot legitimă. Momentul final al atacului, până când acesta fiind actual permite şi o apărare legitimă, nu este acelaşi pentru toate infracţiunile. În doctrina penală şi în practica judiciară se face distincţie între infracţi­ unile care prin consumarea lor creează un prejudiciu ireparabil şi infracţiunile care prin consumare produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat sau micşorat printr-o atitudine pozitivă chiar după consumarea infracţiunii. Pentru infracţiunile care produc un prejudiciu ireparabil, consumarea acesteia înseamnă şi consumarea atacului şi deci o ripostă după consumarea atacului nu se mai admite ca legitimă. Pentru infracţiunile care prin consumare produc un prejudiciu ce poate fi în­ lăturat sau micşorat printr-o atitudine pozitivă, consumarea nu înseamnă şi înceta­ rea atacului şi permite o apărare legitimă chiar după consumarea infracţiunii1 °3 • d) Atacul să fie injust Atacul este injust atunci când este lipsit de orice justificare legală. Caracterul injust al atacului presupune lipsa autorizării acestuia de către ordinea juridică, astfel că, atunci când actul are loc în baza legii, nu se poate 103

Alexandru Boroi, op.cit., pag.74 143

vorbi de un atac injust. Chiar dacă actul în sine este autorizat de lege, caracterul just se menţine doar atâta timp cât el rămâne în cadrul limitelor impuse de lege. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, în caz de infracţiune flagrantă orice persoană poate să îl reţină pe infractor şi să-l con­ ducă înaintea autorităţii. Prin urmare, în acest caz, lipsirea de libertate a autoru­ lui faptei flagrante nu are caracter injust şi nu poate da loc unei legitime apărări. În cazul în care, însă, persoana care l-a privat de libertate pe infractor nu îl conduce în faţa autorităţilor judiciare şi nici nu anunţă prinderea acestuia, transformând reţinerea într-o detenţiune privată, privarea de libertate dobândeş­ te caracter injust, iar persoana astfel reţinută se poate elibera. Pe baza condiţiei caracterului injust al atacului, doctrina şi jurisprudenţa noastră au concluzionat că atacul nu poate proveni decât din partea unei persoa­ ne umane, fiind exclusă invocarea legitimei apărări atunci când atacul este exercitat de un animal. Trebuie precizat aici că este vorba de acţiunea spontană a unui animal şi nu de o acţiune a acestuia provocată de o persoană. Astfel, în cazul în care proprietarul unui animal determină atacarea unei persoane de către acesta, se poate vorbi de o legitimă apărare, cu precizarea că în această ipoteză atacatorul nu este animalul, ci proprietarul său, animalul fiind un simplu instrument 1 04 . e) Atacul să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, ori împo­ triva alteia sau împotriva unui interes general. Atacul se îndreaptă împotriva persoanei, a drepturilor acesteia suscepti­ bile de a fi atacate direct, material, imediat şi injust. Aceste drepturi ale persoa­ nei pot privi: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea, averea. Împotriva unui atac periculos poate riposta victima agresiunii şi oricare altă persoană care este prezentă la desfăşurarea atacului. Nu se cere ca între persoana care intervine să respingă atacul şi victima agresiunii să existe vreun grad de rudenie sau înţelegere prealabilă. Nu are importanţă de asemenea dacă victima putea să înlăture singură atacul sau nu, ori dacă victima dorea sau nu să se apere împotriva atacului. [)Atacul trebuie să pună în pericol persoana celui atacat, a altuia, drep­ turile acestora ori interesul general. În ceea ce priveşte sfera valorilor sociale care fac obiectul atacului şi ca­ re pot fi, în consecinţă, apărate, aceasta nu este limitată la persoana celui ce se apără ori la o altă persoană, ci se extinde şi la drepturile acestora şi la interesul general. Astfel, pot fi apărate şi valori ca siguranţa statului, bunurile aparţinând proprietăţii publice sau orice alt interes important al colectivităţii. Valorile men­ ţionate pot fi apărate de orice persoană prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. 1 04 Florin Streteanu, Raluca Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în noul cod penal, Manual pentru uzulfonnatorilor SNG, Bucureşti, 2010, pag.61

144

b. Condiţii privind apărarea O dată constatată întrunirea elementelor care caracterizează atacul, cel atacat poate în mod justificat să se apere prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Cu toate acestea, posibilitatea menţionată nu este nelimitată, altfel spus o stare de legitimă apărare nu justifică săvârşirea oricărei fapte penale. Pentru a beneficia de efectul justificativ, apărarea trebuie să îndeplinească, la rândul ei, câteva condiţii: a) Apărarea să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală. În măsura în care nu există o faptă prevăzută de legea penală, nu se pune problema verificării caracterului nejustificat şi deci nici problema identificării unei cauze justificative. Sub aspectul formei de vinovăţie, această faptă se poate comite atât cu intenţie cât şi din culpă, fiind necesar doar ca persoana care se apără să aibă cunoştinţă de existenţa atacului şi să acţioneze din dorinţa de a se apăra. b )Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului Generic, necesitatea apărării presupune întrunirea mai multor condiţii. Astfel, în primul rând, necesitatea apărării impune cerinţa ca ea să intervină în intervalul de timp cât atacul este imediat, adică din momentul când acesta a devenit iminent şi până la încheierea atacului. Dacă riposta intervine după ce atacul a fost încheiat, nu mai vorbim de o apărare, ci de o răzbunare, care nu poate pretinde o justificare. Necesitatea apărării presupune că ea trebuie să fie aptă prin însăşi natura ei să înlăture atacul. Caracterul necesar al apărării nu implică însă faptul că ea trebuie să fie singura posibilitate de a înlătura atacul. În măsura în care persoana atacată are la dispoziţie mai multe posibile mijloace de respingere a atacului, ea poate în prin­ cipiu uza de oricare dintre ele, sub rezerva respectării conciiţiei proporţionalităţii. c )Apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului Fapta săvârşită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau apro­ ximativ egală cu cea a atacului. Desigur că nu este vorba aici de un calcul matema­ tic, ci de o apreciere globală, aşa cum se putea ea realiza în condiţiile atacului. Examenul de proporţionalitate trebuie să pornească de la urmările celor două acţiuni, adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul şi urmarea produsă în urma apărării. Trebuie însă avute în vedere şi valorile socia­ le în conflict, mijloacele utilizate în atac şi apărare, raportul de forţe dintre agre­ sor şi victimă precum şi toate circumstanţele în care sa desfăşurat atacul 105 • Atunci când fapta săvârşită în apărare este disproporţionată în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerată în legitimă apărare, deoarece depăşeşte limitele legitimei apărări. De exemplu, este dispro­ porţionată apărarea şi nu va exista legitimă apărare dacă inculpatul a lovit vic­ tima cu cuţitul în timp ce aceasta îl lovea cu pumnii 106 105 106

Florin Streteanu, Raluca Moroşanu, op. cit., pag. 63 Trib.Suprem, dec.pen. 1234/1984, R.R.D. nr.7/1988, pag.75 145

3. Efecte juridice

Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune pentru că îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei. Făptuitorul a fost constrâns de necesi­ tatea înlăturării agresiunii care punea în pericol grav valorile sociale ocrotite şi nu a acţionat cu voinţă liberă. Fapta săvârşită în legitimă apărare nu este infracţiune şi pe cale de con­ secinţă nu atrage răspunderea penală a făptuitorului. În general se apreciază că fapta săvârşită în legitimă apărare propriu-zisă nu are caracter ilicit şi nu poate atrage nici o altă răspundere juridică. legitima apărare înlătură şi răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de atacator. Mai mult decât atât, va fi exclusă răspunderea civilă şi pentru pre­ judiciul cauzat prin deteriorarea instrumentelor sau mijloacelor folosite la des­ făşurarea atacului, chiar dacă nu aparţin atacatorului. Dacă, spre exemplu, atacatorul s-a folosit de un câine care nu îi aparţinea şi acesta a fost ucis, persoana care a beneficiat de efectul justificativ al legitimei apărări nu va fi ţinută să repare prejudiciul astfel suferit de proprietarul câinelui. Acesta se va putea însă îndrepta împotriva atacatorului, potrivit dreptului comun. 4. Legitima apărare prezumată

Conform art. 19 alin.3 N.C.p., se prezumă a fi în legitimă apărare, fn. eondiţiik �nn.z; acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, foră drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modali­ tăţi nelegale ori în timpul nopţii. Textul de lege restrânge sfera spaţiilor protejate de prezumţia de legiti­ mă apărare la spaţiile legate direct de o locuinţă, înlăturând incidenţa prezumţiei în cazul altui loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare. Într-adevăr, nu există nicio raţiune pentru a admite incidenţa prezumţiei în cazul pătrunderii, de pildă, pe terenuri agricole situate în extravilanul localităţii. De asemenea, textul de lege se aplică în situaţia în care pătrunderea se face în spaţiile menţionate în timpul nopţii. În acest caz, nu mai este necesar ca pătrunderea să fie făcută în modalităţile arătate (violenţă, efracţie etc.). În con­ secinţă, prezumţia devine aplicabilă şi atunci când cineva pătrunde noaptea în curtea locuinţei, profitând de faptul că proprietarul a uitat să încuie poarta. La fel ca în vechea reglementare, şi în noul Cod penal este vorba de o prezumţie relativă, ce are drept consecinţă o răsturnare a sarcinii probei, în sen­ sul că nu persoana care invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplini­ rea condiţiilor cerute de lege cu privire la atac şi apărare, ci parchetul trebuie să probeze eventuala neîndeplinire a acestor condiţii. Prin urmare, instituirea pre­ zumţiei de legitimă apărare nu înlătură cerinţa îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru atac. Astfel, prezumţia de legitimă apărare este înlătu146

rată atunci când s-a stabilit că inculpatul şi-a dat seama că nu era vorba de un atac (intrusul a pătruns din eroare în curtea sa, fiind în stare de ebrietate), sau că apărarea era vădit disproporţionată faţă de atac. Mai trebuie precizat că apărarea legitimă prezumată de art. 1 9 alin.3 N.C.p. poate fi exercitată nu doar de proprietarul locuinţei sau de cel care o fo­ loseşte, ci de orice persoană care sesizează încercarea de pătrundere sau pătrun­ derea fără drept în spaţiile arătate 1 07 •

II. Starea de necesitate 1. Notiune

Potrivit art. 20 alin.2 N.C.p., este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlă­ turat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat. Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie. Făptuitorul a fost constrâns la săvârşirea faptei de necesi­ tatea apărării împotriva unui pericol iminent, care nu putea fi înlăturat altfel, a anumitor valori sociale, expres arătate de lege. Se consideră fapte săvârşite în stare de necesitate: spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată, ori distrugerea unui pod de lemn peste râu care împreună cu obiecte­ le aduse de ape au format un baraj în calea apelor şi astfel prezintă un pericol iminent de inundare a unei localităţi, a unei uzine etc., sau se sustrage un auto­ vehicul pentru a transporta de urgenţă la spital pe o persoană accidentată. Pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesi­ tate este generat de diferite întâmplări: inundaţii, cutremure, incendii, reacţii ale animalelor etc. şi nu de atacul unei persoane ca în cazul legitimei apărări. 2. Condiţii Pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită în stare de necesitate trebu­ ie îndeplinite mai multe condiţii, unele referitoare la pericol, altele la acţiunea de salvare. a. Condiţii privind pericolul Geneza pericolului, care poate determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, este cel mai adesea un eveniment întâmplător (un cutremur, o inundaţie, un incendiu provocat de fulger, alunecare de teren etc.), dar poate fi 107

Florin Streteanu, Raluca Moroşanu, op.cit., pag. 65 147

creat şi prin activităţi omeneşti, imprudente ori intenţionate (un incendiu de­ clanşat de un individ). Sursa pericolului poate consta chiar în comportarea victimei ce urmează a fi salvată (de ex.: o persoană lucrează într-o încăpere cu substanţe inflamabile, provoacă un incendiu în care se accidentează grav şi pentru transportarea ei de urgenţă la spital se ia fără drept un autovehicul). Pericolul pentru înlăturarea căruia se săvârşeşte o faptă prevăzută de le­ gea penală în stare de necesitate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) Pericolul să fie iminent Caracterul iminent al pericolului presupune că acesta trebuie să fie pe punctul de a produce urmarea vătămătoare pentru valoarea socială protejată. Pentru examinarea caracterului iminent al pericolului, judecătorul trebuie să se plaseze la momentul comiterii acţiunii, evaluând situaţia aşa cum ar fi făcut-o un om obişnuit, cu cunoştinţele sale şi cu cele de care dispunea autorul, chiar dacă ulterior s-a dovedit că pericolul în realitate nu s-ar fi produs. Dacă la momentul comiterii acţiunii pericolul dispăruse, nu se mai poate reţine starea de necesitate. Spre exemplu, în cazul unui naufragiu, se află în stare de necesitate per­ soana care loveşte o altă persoană pentru a-i lua colacul de salvare. Dacă însă, la momentul când aplică lovitura autorul primise deja o vestă de salvare, perico­ lul iminent pentru viaţa sa trecuse, astfel că fapta de a lua şi colacul de salvare al victimei nu mai este comisă în stare de necesitate. b) Pericolul să fie inevitabil Caracterul inevitabil al pericolului presupune că acesta nu ar fi putut fi înlăturat altfel decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, comiterea faptei trebuie să fie singura soluţie de a salva valoarea socia­ lă ameninţată de pericol. În măsura în care pericolul putea fi înlăturat fără a se recurge la o faptă penală, starea de necesitate este exclusă. Aşa se pildă, un toxicoman nu va putea invoca starea de necesitate în cazul unui furt comis pentru a-şi putea procura doza zilnică, întrucât starea de pericol rezultată din neadrninistrarea dozei putea fi înlăturată prin prezentarea la un centru de asistenţă pentru toxicomani. În măsura în care autorul dispune de mai multe posibilităţi de a înlătura pericolul, dar toate presupun săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, salvarea trebuie să se facă prin comiterea faptei mai puţin grave. c) Pericolul să nu fi fost creat intenţionat de cel care invocă starea de necesitate. Astfel, o persoană care incendiază intenţionat imobilul în care se află, nu poate invoca starea de necesitate cu privire la o faptă de ucidere a unei alte per­ soane, comisă pentru a se putea salva din incendiu. În acest caz, nu este necesar ca autorul să fi dorit provocarea stării de necesitate - în exemplul nostru nu este necesar ca el să fi dorit uciderea persoanei în cauză şi să fi provocat incendiul ca pretext pentru aceasta - fiind suficient ca intenţia să existe cu privire la ur­ marea care constituie starea de pericol (în cazul nostru, incendierea). 148

În măsura în care pericolul nu a fost provocat de către cel care invocă starea de necesitate, are mai puţină importanţă originea acestuia. Astfel, el poate fi creat de o forţă a naturii - spre exemplu, un trăsnet loveşte un copac provo­ când un incendiu, iar pentru a preveni extinderea lui se defrişează o anumită suprafaţă de pădure -, de acţiunea unui animal - spre exemplu, un cal speriat se îndreaptă în viteză spre un grup de copii, astfel că o persoană care vede de la distanţă incidentul îl împuşcă, - de anumite mijloace tehnice - spre exemplu, sistemul de frânare al unei garnituri de tren de marfă se defectează, aşa încât pentru a evita deraierea într-o zonă populată garnitura este aruncată în aer. d) Pericolul să amen.!Jt,ţe una dintre:; valorile arătate fn -ru-t.20 a,/i,14,2 -f¾ren. ( 1 w!qp /I� c·u-J;,lmu;{P fex/4tz;; Oi? q,pe ) Potrivit textului mi'nţionat, pericolul poate să privească viaţa, integrita­ tea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general. Prin „ bun important " trebuie înţeles acel bun care prin valoarea sa deo­ sebită artistică, ştiinţifică, istorică ori afectivă legitimează acţiunea de salvare din faţa pericolului. Importanţa bunului este o chestiune de apreciere în concret, dar ceea ce trebuie reţinut este faptul că această importanţă nu se apreciază nu­ mai în raport de valoarea economică a bunului în sine. Spre exemplu, poate fi un astfel de bun important un înscris susceptibil de a fi folosit ca probă într-un proces, sau un înscris care consemnează anumite drepturi ale deţinătorului ori îi conferă o anumită vocaţie (de pildă, un testament olograf). b. Condiţii privind acţiunea de salvare Pentru a beneficia de justificarea atrasă de starea de necesitate, acţiunea de salvare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) Acţiunea de salvare să fie comisă cu intenţia de a înlătura pericolul. Ca şi în cazul legitimei apărări este necesară nu doar întrunirea în plan obiectiv a condiţiilor stării de pericol, ci şi constatarea unui element subiectiv, respectiv conştientizarea acestui pericol de către cel care acţionează şi voinţa lui de a-l înlătura. În măsura în care autorul prin fapta sa a înlăturat un pericol, fără a avea însă cunoştinţă de acest lucru, nu se poate reţine starea de necesitate. Această condiţie nu implică însă inadmisibilitatea reţinerii stării de ne­ cesitate în cazul infracţiunilor din culpă. Ceea ce impune condiţia analizată este ca acţiunea comisă să fie menită să înlăture pericolul. b) Acţiunea de salvare să fie singura cale de evitare a pericolului. Astfel, dacă o persoană poate scăpa prin fugă de pericol, comiterea unei fapte prevăzute de legea penală nu este justificată. În plus, în măsura în care acţiunea nu era susceptibilă de a înlătura peri­ colul, ci doar a fost comisă în contextul acestuia, nu se poate vorbi de o stare de necesitate. c) Acţiunea de salvare să nu producă o urmare vădit mai gravă decât aceea pe care ar fi produs-o pericolul. 149

Acţiunea de salvare a valorilor sociale împotriva pericolului iminent este necesară numai dacă nu produce urmări mai grave decât s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Persoana care acţionează pentru salvarea valorilor sociale de la pericolul iminent trebuie să aibă reprezentarea atât a gravităţii pericolului, ale urmărilor acestuia cât şi ale urmărilor faptei de salvare. Dacă prin faptă s-au cauzat urmări mai grave, dar făptuitorul nu şi-a dat seama în momentul săvârşirii faptei că urmările vor fi mai grave, fapta urmează a fi considerată tot în stare de necesitate. Când însă făptuitorul şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave prin săvârşirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este săvârşită în stare de necesitate, ci este infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului, recunoscându-se eventual în favoarea acestuia circum­ stanţa atenuantă a depăşirii limitelor stării de necesitate prevăzută de art. 75 lit. c C.pen. (spre ex.: nu va fi în stare de necesitate persoana care, pentru a salva de la inundaţie grădina sa de legume, distruge un baraj de o valoare mult mai mare). d) Fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Există anumite profesii care prin natura lor obligă pe profesionist să în­ frunte pericolul. Cel care are obligaţia să înfrunte pericolul nu poate invoca sta­ re de necesitate pentru a se apăra de răspundere în cazul în care nu acţionează pentru a înlătura pericolul (spre ex.: pompierul nu poate invoca starea de necesi­ tate în ne-îndeplinirea ordinului de a localiza incendiul ori medicul nu poate invoca starea de necesitate pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile de a merge într-o zonă contaminată şi a asigura îngrijirea bolnavilor). 3. Efecte juridice

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu are un caracter infracţional, căci nu este săvârşită cu vinovăţie. Fapta de salvare a fost comisă sub imperiul constrângerii, al ameninţării pericolului iminent. Făptuitorul nu a acţionat cu voinţa liberă ci sub ameninţa­ rea pericolului şi de aceea nu este vinovat. Există o diferenţă importantă faţă de legitima apărare, în planul răspun­ derii civile. În cazul legitimei apărări prejudiciul era produs în dauna atacatoru­ lui, adică a celui care a comis o faptă nejustificată. În situaţia stării de necesita­ te, prejudiciul se produce de cele mai multe ori în dauna unui terţ care nu are nimic comun cu pericolul creat. De aceea şi soluţia trebuie să fie diferită. Aşa cum arătam deja, în cazul faptei comise în stare de necesitate persoana care a efectuat acţiunea de salvare a bunului propriu este ţinută să îl despăgubească pe terţ pentru prejudiciul sufe­ rit de acesta în urma acţiunii de salvare. În ipoteza în care acţiunea de salvare a fost efectuată de un terţ, cel în 150

favoarea căruia s-a intervenit va trebui să îl despăgubească pe cel care a suferit prejudiciul, salvatorul neintrând în vreun raport de drept civil cu acesta din urmă.

m. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii 1. Notiune

Potrivit art. 21 N.C.p., este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut d�ege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu ,respectarea condiţiilor şţ limitelor prevăzute de ,:_;), / "�,Si aceasta. /E·J