Drept international contemporan

Citation preview

DR. DOC.

ALEXANDRU BOLINTINEANU

CONF. UNIV. DR.

ADRIAN NĂSTASE

Drept international contemporan

INSTITUTUL ROMÂN DE STUDII INTERNAŢIONALE Bucureşti, 1995

REGIA AUTONOMĂ ,,MONITORUL OFICIAL"

ISBN 973 - 567 - 070 - 4

CUVÂNT ÎNAINTE Lucrarea de fată se adresează, sub forma unui manual, Învă,tământului juridic şi cercetării ştiin,tifice, precum şi specia­ listilor În domeniul care s-a denumit, cu o nouă titulatură decât aceea de drept interna,tional (sau drept interna,tional public, spre a-l delimita de cel privat), ,, politica juridică externă". Lucrarea şi-a propus să fie utilă şi specialiştilor din Ministerul Afacerilor Externe şi din alte institu,tii guvernamentale, celor interesa,ti În „diploma,tia parlamentară" şi, În general, celor care urmăresc sau se implică În activită,ti interna,tionale. Un motiv esen,tial pentru strădania de a elabora prezenta lucrare Îl constituie evolu,tia rapidă, calitativă şi cantitativă, a dreptului interna,tional contemporan În perioada de după cel de-al doilea război mondial, În care se oglindesc, din ce În ce mai mult, transformările de substantă ale societătii internatio­ nale: decolonizarea, abolirea colonialismului, multiplicarea numărului de state ca subiecte principale ale dreptului interna­ ,tional, extinderea sferei acestui drept, de la reglementarea exclusivă a raporturilor politice şi juridice, şi la rela,tiile econo­ mice si comerciale. Pe' de altă parte, ca urmare a realizărilor spectaculoase din domeniul ştiin,tific, s-au deschis noi perspective extinderii dreptului interna,tional la spa,tii şi zone noi, În care oamenii au pătruns după cel de-al doilea război mondial, spre exemplu, explorarea şi utilizarea spa,tiului extraatmosferic sau valorifi­ carea bogă,tiilor solului, mărilor şi oceanelor planetei, care nu sunt supuse jurisdic,tiei na,tionale a statelor, reprezentând patrimoniul comun al umanită,tii. Transformările care au avut loc În societatea internatională, după Încheierea celui de-al doilea război mondial, confÎict ce a

4

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

angajat 80 la sută din popula,tia globului, au Adus la apariţia unei noi societă,ti interna,fionale, de tip bipolar. Intre ,lările occi­ dentale, U.R.S.S. şi satel�tii acestora, s-a creat o rela,tie ten­ sionată, caracterizată ca perioadă a „războiului rece". Aşa-numita „coexisten,tă paşnică': potrivit căreia statele cu sisteme politice şi economice diferite ar putea coopera pozitiv Între ele, s-a dovedit curând a fi o fic,tiune. Ciocnirile armate În Orientul Mijlociu, Africa şi Asia, conflic­ tul ideologic şi altele asemenea au creat o stare de instabilitate În cadrul societătii internationale si, totodată, În ceea ce priveşte punerea, În aplicare şi dezvoltarea dreptului inter­ national. 'Destrămarea sistemului comunist pe continentul european deschide speran,ta şi perspective pentru o societate interna,tio­ nală multipolară, favorabijă găsirii solu,tiilor pentru problemele globale ale umanită,tii. lntr-un asemenea cadru, problema esen,fială ar fi eliminarea amenin,tărilor la adresa păcii, În spe­ cial prin folosirea for,tei, scopul fiind construirea unei lumi noi, care, la pragul mileniului trei, ar asigura dezvoltarea economică şi politică a tuturor statelor şi ar preveni noi pericole care amenin,tă omenirea, de exemplu, deteriorarea continuă a mediului Înconjurător. Din păcate, În prezent, schimbările din cadrul societă,tii internationale, În loc să tindă la o concertare a actiunilor, cu rezultate benefice pentru toate popoarele lumii, generează, Între altele, convulsii şi conflicte militare În diferite păr,ti ale lumii. Constatările de mai sus reclamă, de aceea, o actiune susti­ nută pe plan mondial, prin utilizarea tuturor mijioacelor in vederea „pacificării" societăţii interna,tionale - denumită de un autor „o societate conflictuală"-, recurgându-se la ac,tiu­ nea organiza,tiilor interna,tionale şi, În primul rând, la O.N. U. şi la rpijloace diplomatice de reglementare a diferendelor. ln cond�tiile actuale, dreptul interna,tional, caracterizat prin universalitatea sa, este chemat să joace un rol de prim ordin, să devină un instrument eficient pentru clădirea unei noi societă,ti interna,tionale, paşnice, În care să domine cooperarea În toate domeniile şi care să ducă la partajarea

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

5

experien,telor benefice Între toate statele şi popoarele. lată, Într-o viziune care este nu numai a noastră, că sunt posibile Întărirea şi dezvoltarea dreptului interna,tional, inclusiv printr-o activitate stăruitoare si continuă În cadrul Consiliului de Securitate, pentru stingerea focarelor de conflicte armate, rezolvarea diferitelor crize, folosindu-se căi si moda/ităti noi, cu!ŢI ar fi opera,tiunile de men,tinere a păcii. ' ln evoluţia rapidă, pe plan orizontal şi vertical, a dreptului interna,tional, ,, În dezvoltare" după cel de-al doilea război mon­ dial, mai poate fi men,tionată o anumită tendin,tă de trecere de la coordonarea specifică dreptului interna,tional la unele mecanisme de subordonare, la fel ca În dreptul intern, urmă­ rindu-se interzicerea utilizării tortei În relatiile internationale, prin procesul susţinut de instituţionalizare, marcat În'special de crearea organizaţiilor internaţionale. O astfel de evoluţie va trebui Însă să fie urmărită si examinată cu maximă atentie, ea putând să conducă la un 'model internaţional de tip „ Sfânta Aliantă': din secolul al XIX-iea. Comunitatea internatională tinde' să devină o realitate cu o organizare mai adecvată şi mai coerentă, În cadrul căreia competenţele tradi,tionale şi exclusive ale statelor să devină efectiv subordonate dreptului interna,tional. Se consideră, tot mai des, că subiecte de drept internaţional devin şi popoarele şi, Într-o anumită măsură, şi persoanele fizice, organizaţiile internaţionale, umanitatea. Se afirmă şi o tendinţă de transformare a dreptului inter­ naţional cu caracter oligarhic, dominat de clubul Închis al marilor puteri, Într-un drept de co munitate, În care ÎŞi mani­ festă identitatea numeroase state noi. Noua ordine juridică interna,tională are, de aceea, misiunea de a integra dezvoltarea tuturor popoarelor şi de a promova cooperarea economică internaţională Într-un parteneriat al dezvoltării. La cele de mai sus,t se adaugă tendin,ta transformării drep­ tului internaţional, din r-un drept al statelor Într-un drept al oamenilor. Încheiem cu sublinierea unei transformări de mare impor­ tanţă a dreptului internaţional, În sensul că el dezvoltă şi apără valori de mare importanţă, şi anume pacea,

6

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

dezvoltarea, conservarea planetei, care au importanţă pentru toate popoarele. Devine, astfel, tot mai evident fundamentul axiologic al dreptului interna,tional. Pe această bază, dreptul interna,tional actual tinde să devină un drept al umanităţii.

*

*

*

Nu ne propunem În acest manual să prezentăm exhaustiv regulile de drept material din diferitele ramuri ale dreptului international. O astfel de Încercare ar necesita mult mai multe pagini şi un efort conjugat al mai multor autori. Am Încercat, Însă, să prezentăm pentru specialistul şi nespecialistul din România - interesat de problematica internaţională - un ghid de orientare În conceptele de bază ale dreptului interna­ ,tional şi un Îndrumar pentru cunoaşterea unor evolu,tii teoretice şi normative În special din ultimii cinci ani. Fără Îndoială, lucrarea noastră are Încă multe lacune, probabil şi unele inexactită,ti. Vom Încerca să remediem aceste lipsuri cu ocazia unei edilii viitoare. Am ciori să Încheiem aceste cuvinte de introducere multu­ mind colaboratoarelor noastre, Magdalena Amuza şi ţ/ioAta pentru sprijinul acordat În definitivarea textului, pentru sugestiile şi devotamentul arătat.

8ăcbu{eşcu

Autorii

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

7

CUPRINS Capitolul 1 �ocietatea inter I. Introducere

ională si dre tul international

li. Definiţii şi aspecte generale

1.1. Caracteristici si transformări ale societătii internaţ1onâle actua'le.......................................... .:............. 1.2. Reflectarea în dreptul internaţional a relaţiilor internationale ... .................... ............ ......... ............ ... ........... 1.3. ,Definiţia şi fundamentul dreptului internaţional......... 1.4. Scurt istoric.................................................................

III. Aplicarea dreptului internaţional

1.5. Aplicarea pe plan internaţional.. ................................ 1.a___A�a dreptului internaţional în dreptul intern .. .. 1.7�dreptului internaţional .............................

Capitolul 2 . / Izvoarele dreptLJJW1 internaţional

17 18 18 19

20 21 22

I. Introducere li. Sediul materiei

2.1. Articolul 38 din Statutul Curtii lnternationale de · Justiţie ...................................................... .'. .................

23

2.2. Generalităţi .................................................................. 2.3. Procedurile de încheiere a tratatelor ........................

24 25

III. Tratatele internaţionale

8

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

2.4. Exprimarea consimţământului de a fi legat printr-un tratat............................................................................ 2.5. Ratificarea tratatelor ................................................... 2.6. Aderarea la tratate..................................................... 2.7. Rezerve la tratate....................................................... 2.8. Interpretarea tratatelor................................................ 2.9. Efectele tratatelor........................................................

25 25 28 36 36 39

IV. Cutuma internaţională

2.1 O. 2.11. 2.12. 2.13.

Izvor al dreptului internaţional....... .......................... Fundamentul cutumei............................................... Elementul material al cutumei................................. Opinia juris (elementul psihologic)..........................

V. Principiile generale de drept

2.14. Caracteristici..............................................................

39 39 39 40 40

VI. Echitatea

2.15. Rolul echităţii ............................................................

41

VII. Actele unilaterale

2.16. Actele unilaterale ale statelor.................................. 2.17. Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale....

42 42

Capitolul 3 Subiectele dreptului internaţional I. Introducere l

i I � :•n� l - l � r co lil li ş l �-- � ·�--- .•��--��- � --�-:: --·· 3.2.�a şi opozabilitatea sa pe plan internaţional 3.3. Ocrotirea de către un stat a cetăţenilor săi pentru prejudicii suferite de aceştia pe teritoriul statului străin. Protecţia diplomatică....................................... 3.4_Statutul juridic internaţional al persoanelor aflate pe teritoriul unui stat care nu au cetăţenia acestuia ....................................................................... 3.5_ Apatrizii........................................................................ 3.6. _Refugiatii...................................................................... 3.7. Tefitoriul.......................................................................

44 45 45 46 46 46 46

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

3.8. Dobândirea teritoriului............................................... 3.9. Delimitarea teritoriului............................................... 3.1O. Mutaţii teritoriale şi succesiunea statelor................ 3.11. ...Şuy��........................................................ 3.12. · ectele suveranităţii................................................. 3.13. rotecţia suveranităţii ............................................... 3.14. Su\lel'8Altat:ea-9€M'A'rctnentă asupra resurselor naturale 3.15. Recunoaşterea unui stat nou ................... ... ... ...... ...

Capitolul 4 Organizaţiile internaţionale. Aspecte generale

9

46 47 48 49 51 53 54 54

I. Introducere li. Categorii de organizaţii 4.1.

Organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale......................................................... 4.2. Organizatia Natiunilor Unite ..................................... 4.3. � Alte orga'nizaţii internaţionale cu caracter universal 4.4. Organizaţii internaţionale regionale d e p e continentul european........................................................ 4.5. Organizaţii internaţionale regionale de pe alte continente.................................................................. 4.6. Statutul juridic al organizaţiilor internaţionale......... 4.7. Personalitatea juridică internă---îR-statul de sediu„ 4..8. Rru;sonaljtat@ajttridică internatio�....................... 4.9. Competenţe legate de dobândirea personalităţii internationale ............................................................. 4.1O. Dimensiunea parlamentară a organizaţiilor internaţionale ........... . ........................................................

Capitolul 5 Rolul organizatiilor internationale în formarea dreptului internaţional. Competenţele normative 5.1. Codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului international .............. . .................................................. 5.2. Elaborarea convenţiilor multilaterale generale, altele decât cele de codificare ............................................ 5.3. Rolul convenţiilor multilaterale generale în formarea dreptului internaţional...................................... 5.4. Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale. Problema existenţei unor valori normative.................................

56 57 59 60

63 65 66 66

66 68

82

83

83

84

10

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Capitolul 6

Organizaţiile internaţionale şi folosirea forţei I. lntroducet,. li. Atribuţiile Consiliului de Securitate ş i obligaţiile statelor membre

6.1. Principalele prevederi ale Cartei O.N.U. .................. 6.2. Principalele acţiuni armate ale O.N.U. .....................

86 86

6.3. Prevederile Cartei O.N.U. ..........................................

88

6.4 6. 6. 6. . 6.8.

88 88 89 89 89

III. Operaţiunile pentru menţinerea păcii (peace-keeping) IV. Folosirea forţei de către organizaţiile internaţionale

revederile Cartei O.N.U. .......................................... Sistemul interamerican ................................ ............... Organizaţia Statelor din Caraibele Orientale............ Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.) ....................... · a Arabă ..................................................................

Ca�!� I.'!:!

ue omului Dre � ,, / ·· I. Introducere

li. Scurt istoric

7 .1. Evoluţiile principale .....................................................

90

7 .2. Carta O.N.U. şi drepturile omului ............................. 7 .3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului .............. 7 .4. Pactele internaţionale ale drepturilor omului, adoptate de Adunarea Generală la 16 decembrie 1966 ... 7 .5. Alte instrumente internaţionale referitoare l a protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 7 .6. Mecanismul internaţional pentru asigurarea protecţiei şi promovării drepturilor omului........................... 7 .7 . Consiliul Europei.........................................................

95 96

III. Dreptul internaţional al drepturilor o mului. Dimensiunea normativă şi cea instituţională

99

102

114 119

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

7.8. Conferinţa pentru S ecuritate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E. - O.S.C.E.)..................................

11 120

rea paşnică a diferendelor I.

traducere

li. Reglementarea paşnică a diferendelor dintre state, principiu fundamental al dreptului internaţional

8.1. Noţiunile de „diferend" şi de „situaţie"...................... 8.2. Conţinutul principiului..................................................

123 123

III. Cadrul convenţional al reglementării paşnice a dife­ rendelor internaţionale

8.3. Documente cu caracter general................................ 8.4. Noţiunea de diferend..................................................

125 127

IV. Moduri de reglementare a diferendelor internaţionale prin proceduri diplomatice

8.5. Aspecte generale........................................................ 8.6. Negocierea, ca procedură de reglementare paşnică a diferendelor.............................................................. 8.7. Medierea si bunele oficii............................................ 8.8. Ancheta ... :................................................................... 8.9. Concilierea...................................................................

128 128 130 132 134

Capitolul 9 Arbitr�nstanţele judiciare internaţionale /

9.1. Natura diferendelor si distinctia dintre diferendele politice şi cele juridic·e............ '.................................... 9.2. Arbitrajul. Cadrul convenţional................................... 9.3. Temeiul arbitrajului ..................................................... 9.4. Părţile .......................................................................... 9.5. Tribunalul..................................................................... 9.6. Procedura.................................................................... 9.7. Sentinta ....................................................................... 9.8. !nstanţe judiciare internaţionale................................. 9.9. lnfiinţarea şi compunerea Curţii Internaţionale de Justiţie .........................................................................

136 137 139 140 141 143 144 146 147

12

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

9.10. 9.11. 9.12. 9.13. 9.14. 9.15.

Jurisdicţia Curţii .............. ...... .................................... Competenţa Curţii. Competenţa contencioasă ....... Competenţa consultativă .................... ...................... Dreptul aplicabil ........................................................ Hotărârea Curţii ........................................................ Importanţa activităţii Curţii........................................

-�ul10

1_

148 150 151 152 153 153

Reglementarea diferendelor în cadrul organizaţi­ . ilor internaţionale I. Introducere

10.1. Diferendele care pot fi soluţionate pe această cale

li. Consiliul de Securitate şi alte mecanisme instituţionale 10.2. Preponderenţa Consiliului de Securitate .............. . 10.3. Sesizarea Consiliului de Securitate......................... 10.4. Modalităti de interventie ale Consiliului de Securitate......'...................... .'.............................................. 10.5. Adunarea Generală ................................................. . 10.6. Organizaţii regionale cu caracter politic ............... .. 10.7. Organisme pentru soluţionarea paşnică a diferen1or în cadrul unor organizaţii regionale ............. . 7 -Capilolul 1

Dreptul

rf�ţiilor economice internaţionale

154 155 156

156 158 159

160

I. Introducere

li. Organizaţiile internaţionale în domeniul relaţiilor eco­ nomice internaţionale şi societăţile transnaţionale

11.1. Organizaţii cu caracter universal............................. 11.2. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I. ) , Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D. sau Banca Mondială) şi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) .......................... 11.3. Organizaţii economice regionale.............................. 11.4.•_,.Societăţi transnaţionale ... ..... ........ .... ....... ...... ... .... .... 11.5. Contracte încheiate de state cu societăti transnationale ...................................................... .'............. 11.6. Încercări de reglementare internaţională a activităţilor societăţilor transnaţionale .................... .. ........

163 164 171 172 174

175

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

III. Noi ramuri de drept internaţional având ca obiect rela­ ţiile economice internaţionale 11.7. 11.8. 11.9.

11.10. 11.11. 11.12.

11.13.

Dreptul internaţional economic............................... Dreptul internaţional al dezvoltării ......................... Suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale. Principii şi aplicaţii.................................. Clauza naţiunii celei mai favorizate...................... Tehnica planificare-programare.............................. Evoluţia dreptului internaţional al dezvoltării şi revendicarea unei noi ordini economice internationale .................................................................. Caracteristici ale noii ordini economice internaţionale ............ ....................................................

Capitolul 12 Regimul spaţiilor internaţionale

13 177 178

179 182 185

186 187

I. Introducere li. Spaţii maritime supuse suveranităţii statului riveran

12.1. Marea adiacentă uscatului ........................ .. ........... 12.2. Marea teritorială...................................................... 12.3. Alte limite ale mării teritoriale în afara liniilor de bază......................................................................... 12.4. Navigaţia navelor străine prin marea teritorială a unui stat străin........................................................ 12.5. Legile şi regulamentele statului riveran privind trecerea inofensivă ................................................. 12.6. Nave de război si trecerea inofensivă.................. 12. 7. Jurisdictia statului· riveran în limitele mării teritoriale 12.8. Zona contiguă ...... ................................................... 12.9. Golfuri si băi ........................................................... 12.10. Băi istorice, băi şi ape vitale, băi aparţinând mai multor state .. ................................................... 12.11. Strâmtorile folosite pentru navigaţia internaţională 12.12. State- arhipelag ........................................................ 12.13. Zona economică exclusivă .................................... 12.14. Platoul continental ..................................................

197 198 199 202 202

12.15. Marea liberă............................................................ 12.16. Navigaţia şi alte libertăţi în marea liberă.............

204 205

III. Spaţii maritime internaţionalizate

189 191 192

193

193 194 195 196 196

14

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

12.17. � eguli priv_ ind j urisdicţia statelor asupra navelor 1n marea libera....................................................... 12.18. Competenţe specifice navelor de război şi celor publice ..................... ................. ............................... 12.19. Obligaţia de a acorda asistenţă............................ 12.20. Cabluri si conducte submarine.............................. 12.21. Obligaţia de a utiliza în mod paşnic marea liberă........................................................................ 12.22. Regimul fundului mării în afara limitelor jurisdicţiei naţionale .......................................................

IV. Fluviile şi lacurile internaţionale

12.23. Definiţie şi concepte............................................... 12.24. Teorii referitoare la drepturile statelor riverane.... 12.25. Principii juridice care reglementează regimul navigaţiei pe fluvii şi lacuri internaţionale ............ 12.26. Alte noţiuni şi definiţii în privinţa fluviilor internationale .................................................................. 12.27. Pro iectul de articole al Comisiei de drept inter­ naţional cu privire la utilizarea cursurilor de apă internaţionale în alte scopuri decât navigaţia ......

��Jf�. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . W.Spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti

12.29. Statut ....................................................................... 12.30. Regimul spaţiului extraatmosferic, al Lunii şi al celorlalte corpuri cereşti ......................................... 12.31. Acordul din 19 68 cu privire la salvarea astro­ nautilor si la reîntoarcerea astronautilor si obiectelor lans ate în spaţiu .................... : ...... .'.............. 12.32. V ehicule spaţiale în general. ................................ 12.33. Convenţia din 1971 privind răspunderea internaţională pentru daune cauzate de obiecte spaţiale ... 12.34. Telecomunicaţii prin satelit ................................... 12.35. Teledetectia ............................................................. 12.36. Înmatricularea obiectelor spaţiale .......................... 12.37. Folosirea spaţiului extraatmosferic în scopuri paşnice ....................................................................

207

207 208 208 20 9 20 9 211 211 212

215

216

217 223

223 224 224

225 226 226 227 227

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

1 . 8. 12.39. 12.40 . 12.41.

Mediul înconjurător, patrimoniu al umanităţii........ Prevenirea şi combaterea poluării......................... Conservarea naturii si a resurselor sale .............. Caracteristici ale d reptului internaţional al mediului înconjurător ........................ ......................

228 230 238

Dreptul internaţional într- o lume în schimbare....... Dezvoltarea dreptului internaţional contemporan.... Dreptul relaţiilor dintre state şi dreptul instituţional... Interdicţiile privind folosirea forţei de către state în dreptul internaţional contemporan .................. ... 13.5. Spre un drept al umanităţii . ........ .................. ..... .....

242 24 7 248

Capitolul 1 3 Evoluţii şi perspective ale dreptului internaţional 13.1. 1 3.2. 13.3. 13.4 .

Anexa nr. I I.A.

Anexa

Anexa Anexa

Anexa

Anexa Anexa

15

Convenţiile şi acordurile adoptate de Consiliul Europei în perioada 1949- 1994 ..... Tratatele ratificate de Rom ânia sau la care I.B. România a aderat ........ .... ..... .... .. ........ ..... I.C. - Tratatele semnate de România, dar neratificate .... .... ... ...................... ........................... .. Tabel comparativ al integrării instituţionanr. li le a statelor europene ....... .... ............... ...... .. Tabel comparativ al rezoluţiilor adoptate nr. III de Consiliul de Securitate în perioada 2 .V I 11.1990 - 11.X .1991 referitoare la conflictul dintre lraq şi Kuwait....................... nr. IV - Lista organismelor din sistemul O.N.U. din care face parte România....................... ........ - Legea nr. 56 din 4 iunie 1992 privind fronnr. V tiera de stat a României .. ..... ................... ..... Hotărârea Guvernului României nr. 262 din nr. VI 9 iunie 1993 privind constituirea Consiliului Interministerial pentru Frontierele de Stat ale României . ... ........... ........................ .. ......... nr. VII Legea nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor. ........ ...... .

240

249 249 251

258

260

261' 264 267

269 287 288

16

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Anexa nr. VIII - Comi si a de drept i nternaţi onal. · Si nteză privi nd structura şi acti vi tatea ......................... . Convenţi a- cadru pentru protecţi a mi nori tăţi An� lor naţionale ........................... . ..................... . Tabel- cadru pri vi nd mijloacele de regle­ A nexa nr. X mentare paşni că a di ferendelor, subi ectele şi cadrul i nsti tuţi onal de reglementare ......... Grafi c al zonelor mări i prevăzute în Anexa . !J.r:., X I Convenţi a de la Montego Bay pri vi nd dreptul mări i , i ntrată în vi goare în noi embri e 1 994 . . . .... . ....... . . ... ........ .... . ....................... . Tabel comparati v al regi muri lor juri di ce A nexa nr. X II ale zonelor mării .............. . . ... ...... . ... ... . . . . . ..... . Legea nr. 1 di n 24 marti e 1 984 cu pri vi re A nexa nr. X III l a r e gi m u l d e n a v i g a ţ i e p e C a n a l u l Dunăre- Marea Neagră ..................... .... .... . ... H otărârea di n 1 4 i uni e 1 993 a C. I.J. pri­ A nexa nr. X IV vi nd deli mitarea mari ti mă în regi unea si tu­ ată între Groenlanda şi i nsula Jan May en ( Danemarca versus Norvegi a) ..................... . Bi bli ografi e generală........ . . ...................... . ............ ...... ........ ...... Li sta de abrevieri ....................................... . . ........................ . . . Cupri ns în li mbi le engleză şi franceză.................. . .............. . .

290

294 304

305

306

307

308 31 3 322 325

17

Capitolul 1 S ocietatea internaţională şi dreptul intern aţional I. Introducere

În acest capitol sunt cuprinse unele noţiuni esenţiale ce definesc cadrul general în care se înscrie dreptul internaţional, caracteristicile sale, evolutia sa istorică si fundamentul său. Sunt, de asemenea, examinate raporturile dintre dreptul intern aţio­ nal, societatea şi politica internaţională, ca factori sociologici care influenţează formarea şi dezvoltarea normelor dre ptului internaţional. Ca o completare a unor trăsături generale ale dreptului internaţio­ nal, sunt înfăţişate aspecte ale aplicării sale în relaţiile internaţion ale şi în dreptul intern, precum şi supremaţia dreptului internaţional în raport cu ordinea juridică internă. li. Definiţii şi aspecte generale

1. 1. C[!rac_teris_tici şi transformări ale societăţii internaţionale actuale

Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează raporturile juridice ce iau naştere şi se desfăşoară în cadrul statelor şi al le gisla­ ţiei lor, .-.,&J reptul jnteroaţiooal este alcătuit din totalitatea normelor şi o să confere societătii internationale institutiilo u · uct1va a aces e1a. trăsături care să rme e şi instituţiile dreptului inte rnaţional urmăresc;- înd eose bi, să asigure pacea şi justiţia, să promoveze dezvoltarea economică a ţări­ lo r ale căror economii se află la niveluri reduse, să garanteze dreptu­ rile universale ale omului, să instaureze o ordine inte rnatională, politică şi economică, capabilă să stimuleze cooperarea dintre state în toate domeniile - politic, social, cultural şi economic - , pentru pro­ gresul umanităţii, pentru eradicarea inegalităţilor flagrante şi dezvolta­ re a amplă a statelor şi a popoarelor. Definirea obiectului dreptului internaţional implică definirea trăs ături­ lor esenţiale ale societăţii internaţionale contemporane. A stfel, se con­ stată tot mai puternic existenţa unei interdependenţe unive rs ale în cadrul acestei societăţi. Interdependenţa se manifestă nu numai în plan politic şi strategic, ci şi în domeniile economic şi ecologi c (recen­ ta criză din Mexic o demonstrează pe deplin) . Societatea internaţională se c aracterizează şi prin descentralizarea puterii. Puterea es te repartizată inegal între state, d ar suveranitatea lor înseamnă că statele nu pot fi supuse unei autorităţi juridice supe­ rioare. Totodată, se constată că deosebirile dintre state, conflictele dintre ele, inegalitatea nivelurilor de dezvoltare economică şi politică, lipsa unei baze spirituale, împiedică existenţa unei veritabile comunităţi internaţionale universale. Pentru aceste motive, termenul comunitate A

18

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

internaţională, folosi t î ndeosebi în trecut, nu corespunde pe depli n

reali tăţi i poli ti ce globale actuale. O altă caracteri sti că a soci etăţii i nternaţi onale constă atât î n � rea numărului or ani zatii lor i nternati onale, univ ersale şi regi onale, pol1- · · di ntre 1 ce, econQm1ce şi Jehni.ce..____ca.Lşi m m tens1 1 carea s tate, av ând ca urmare desfăşurarea unor negoci eri permanente, ce depăşesc cadrul acestor organi zaţi i . Organi zaţii le i nternaţi onale univ er­ sale şi , î n pri mul rând, Organi zaţi a N aţi uni lor U ni te asi gură î nsă o s tructură î n care toate statele, mi ci sau mari , pot să-şi s pună cuv ân­ tul şi s ă-şi ex erci te v otul. 1.2. Reflectarea În dreptul interna,tional a relaţiilor internaţionale

R elaţi i le i nternaţi onale pe care dreptul i nternaţi onal le reglementea­ ză se reflectă, la rândul lor, î n dreptul i nternaţi onal. R espectarea generală de c ătre s tate a pri nci pii lor şi normelor ac estui drept d epi nd e în mare măsură de modul în care se dezv oltă aceste relati i . Este evi­ dent că desfăşurarea armoni oasă şi paşni că a relaţii lor ' di ntre state este benefi că şi condi ţi onează respectarea şi dezv olta rea dreptului i nternaţi onal, î n ti mp ce deteri orarea lor are, evi dent, efecte negativ e î n această privi nţă. T ot astfel, exi stă o conexi une între politica internaţională (ex ternă) a statelor şi dreptul i nternaţi onal. Această poli ti că se ogli ndeşte î n tra­ tatele pe care statele le î nch ei e, î n pozi ţii le adoptate î n cadrul organi­ zaţii lor i nternaţi onale, precum şi î n faţa curţi lor i nternaţi onale de jus ti­ ţi e s au î n contex tul altor mi jloace de soluţi onare paşnic ă a di ferende­ lor i nternaţi onale - negoci ere, medi ere, conci li ere etc. . 1.3. Definiţia şi fundamentul dreptului internaţional

D reptul i nterna ţi onal este alcătui t di ntr-un ansamblu de norme, s cri se sau nescri se, având c a scop reglementarea condui tei statelor î n relaţii le di ntre ele. Ca atare, el are un caracter de drept public, folosi ndu-se, de aceea, şi termi nologi a de drept internaţional public. El se deosebeşte de dreptul i nternaţi onal pri v at, care reglementează raporturi î ntre persoane fi zi ce şi/s au persoane juri di ce, av ând ca obi ect determi narea dreptului apli cabi l în cazuri le de confli c­ te de competenţă între două sau mai multe ordi ni juri di ce na ţi ona le, în v ederea soluţi onării unui li ti gi u î ntre astfel de persoane. D reptul i nternaţi onal a fost caracteri zat ca un drept de coordonare, spre deosebi re de dreptul i ntern care este un drept de s ubordonare. Se ri di că î nsă problema de a şti cum este posi bi l ca, în li ps a unei autori tăţi superi oare statelor, normele de drept i nternaţi onal să poată fi apli cate acestora. Soluţi a constă în ex pri marea consimţământului state­ lor la crearea şi apli carea dreptului i nternaţi onal. Acordul de v oi nţă al statelor, consi mţământul lor, taci t sau ex pres , este consi derat, î n general, fundamentul acestui drept.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

1.4. Seuri istoric

19

Dreptul i nternaţi onal (sau dreptul gi nţi l or - jus i nter gentes - cum a fost numit în trecut) a devenit o ramură autonomă a dreptul ui o d ată cu apari ţi a statel or naţi onal e în secol el e al XVI- i ea şi al XVII-i ea. U nel e i nsti tuţii al e acestui drept au fost însă create încă di n anti­ chi tate. Astfel , i nsti tuţi i al e unui drept i nternaţional rudimentar au reglemen­ tat rel aţi i l e dintre cetăţil e greceşti . Acestea au creat, spre exempl u, arbi trajul ca mijl oc preal abil de regl ementare a diferendel or dintre el e. Imperiul roman a avut, l a rândul său, o infl uenţă puterni că asupra evol uţi ei dreptul ui i nternaţi onal . Preoţii (fetia/is), l uau deci zii şi în pro­ bl eme cu caracter i nternati onal . O dezvoltare deosebi tă a marcat p racti ca încheieri i de tratate cu al te popoare (amicitia şi foedera). D reptul apli cabil cetăţenil or străi ni stab il ea reguli pri vi nd protecţi a l or, iar ,regul i l e sal e se regăsesc şi în dreptul i nternaţi onal actual . l n Evul Medi u se ampl i fi că uti l i zarea tratatel or i nternaţi onal e, re curgerea l a arbi traj şi se i nsti tui e unel e reguli apl i cabil e răzb oiul ui . O dată cu formarea statel or moderne, în secol ul al XVI-i ea, dreptul in ternaţi onal s- a dezvol tat di n ce în ce mai mul t, afi rmându- se trept?t i n sti tuţi il e sal e, în cadrul general al afirmării suverani tăţii statel or. l n se col ul al XVI- i ea se conturează, de asemenea, dreptul di pl omati c, p recum şi al te ramuri al e dreptul ui i nternaţi onal . De- a l ungul secol el or au avut l oc evenim ente i stori ce de anvergură care au marcat dezvol tarea dreptului i nternaţional în di ferite etape, p ână l a dreptul internaţi onal contemporan. Astfel , Pacea de l a Westphal i a a pus capăt răzb oi ul ui de treizeci de ani (1618 - 1648 ) şi a stabi l i t un sistem de pace şi de cooperare în Europa, b azat pe tra­ tate între state suverane, ce a durat peste 1 00 de ani. S- au desfăşurat congrese şi negoci eri di pl omati ce cu caracter mul­ til ateral . Acorduril e închei ate au dus l a formul area pri nci piul ui pacta sunt servanda ( tratatel e treb ui e respectate) şi au institui t un mecani sm p entru sol uţi onarea di ferendel or care puteau să se i vească între semnatari . Un document de mare însemnătate pentru evoluţi a dreptul ui i nter­ n aţi onal l- a consti tuit Actul fi nal al Congresul ui de l a Vi ena (1815) , care a pus capăt răzb oai el or napol eoniene şi a stabil i t un sistem poli­ ti c şi economi c de cooperare în Europa. Actul fi nal conţi ne un ansamb l u de regul i pri vi nd protocol ul di pl omati c, condamnarea comer­ ţul ui cu sclavi şi a procl amat pri nci piul l ib ertăţii navigaţi ei pe fl uviile in ternati onal e. În s ecol ul nostru, o i mportanţă deosebi tă a avut crearea cel or două organi zaţii i nternaţi onal e uni versal e, cu mul ti pl e funcţii şi compe­ te nţe, cu organe şi organi sme, acoperi nd, pri n acti vi tatea l or, zone im portante al e dreptul ui i nternaţional contemporan şi contri b ui nd sub­ s tanţial l a dezvol tarea sa, îndeosebi pri n codi ficare şi prin juri sprudenţa

20

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

tribunalelor internationale. Astfel, în 1 920 a fost înfiintată Societatea Naţiunilor, având, p rintre organismele sale, şi Curtea P ermanentă de Justiţie Internaţională (C. P.J.I. ) , iar în 1 945, Organizaţia Naţiunilor U nite, în cadrul căreia funcţionează Curtea Internaţională de Justiţie (C. I.J. ). O importanţă deosebită pentru dezvoltarea dreptului internaţional de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu, au avut doctrina, lucrările ştiinţifice consacrate acestui domeniu juridic. Pot fi menţionaţi, între marii fondatori ai dreptului internaţional, Alberico Gentili, autorul lucrării De Jure Belli (Despre dreptul războiului) - 1 598 - şi teolo­ gul spaniol Francisco da Vitoria (1 480 - 1 546) . Acesta din urmă, în prelegerile sale privind cuceririle spaniole în lumea nouă, a afirmat pentru prima oară universalitatea dreptului internaţional şi a aplicabili­ tătii sale. ' Cel mai însemnat doctrinar al acelei perioade a fost olandezul Hugo Grotius ( 1 583 - 1 645) , teoretician şi diplomat considerat, în general, ca „părinte" al dreptului internaţional modern. Lucrarea sa fundamentală De Jure Belli Ac Pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii) · - 1 625 - reprezintă un studiu sistematic al dreptului interna­ ţional aplicabil stării de pace şi celei de război. ln Mare Liberum (Marea liberă) - 1 605 - Grotius a susţinut principiul libertăţii mărilor, ce a fost acceptat ulterior ca un principiu fundamental al dreptului international. Samuel Puffendorf, (1 632- 1 694), continuator al lui Grotius, a sus­ ţinut că dreptul internaţional are ca izvor dreptul natural, opinie împăr­ t ăşită şi de diplomatul elveţian Emmerich de Vattel (1 71 4- 1 767) în lucrarea sa Droit des g ens ou principes de la loi naturelle applig uee â la conduite et aux affaires des nations et des souverains (1 785) . Dar, acesta din urmă, a adăugat că statul este interpretul suveran al dreptului internaţional, înclinând astfel spre pozitivism. Linia pozitivistă în dreptul internaţional a fost afirmată şi de doctrinarul englez Richard Zouche ( 1 590 - 1 660 ) . Controversa între susţinătorii caracterului de drept natural aJ dreptului internaţional şi pozitivişti a continuat şi în secolu l nostru. ln doctrina românească a dreptului internaţional, Mircea Djuvara a susţinu t caracterul de drept natural al acestui drept, al cărui fundament, ca şi al dreptului în general, rezidă, în concepţia lui, în ideea de justiţie. A

III. Aplicarea dreptului internaţional 1.5. Aplicarea pe plan internaţional

Respectarea şi aplicarea normelor dreptului internaţional constituie o obligaţie a tuturor statelor. Controlul internaţional al acestei aplicări este exercitat, în general, chiar de către state în raporturile dintre ele şi este efectuat în mod reciproc.

21

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

E xi stă î nsă si o seri e de modali tăti de control care nu se exerci tă de către state.· M enţi onăm, î n acest sens, i nstanţele juri sdi cţi onale in ternaţi onale, şi anume arbi trajul şi curţi le i nternaţi onale de justi ţi e, a tunci când, pentru soluţi onarea li ti gii lor lor, sta tele şi -au dat consi mţă­ m ântul ca acestea să fi e supuse controlului i nternaţi onal al acestor in stanţe. . U n rol î nsemnat î n controlul ,legali tăţii · i nternati al respectării de către state a obli gaţii lor asu ratate, îl au organi zaţii le in ternaţi onale, ca de exemplu, in sti tuţi i le s peci ali zate ale O. N . U . Potri vit c onv enţii lor pri n care au fost înfii nţate, spre exemplu, Convenţi a pri vi nd avi a ţi a ci vi lă i nternaţi onală (I.C.A.O. ), Consti tuţi a Organi zaţi ei M ondi ale a Sănătăţii (O. M .S. ) sau Convenţi a Organi zaţi ei N aţi uni lor U ni te pentru E ducaţi e, Ş tii nţă şi Cultură (U . N. E .S.C.O. ), statele membre sun t obli­ g a te să prezi nte peri odi c rapoarte în care trebui e să i ndi ce modul concret pri n care se ach i tă de obli gaţi i le asumate pri n aceste convenţii. Pe de altă parte, o seri e de tratate i nsti tui e organe speci ale av ând ca funcţi e supravegh erea apli cării de către statele-părţi a prevederi lor tra tatului respecti v, cum sunt unele tratate multi laterale generale, elabo­ ra te î n cadrul O. N. U . , ce conţi n prev ederi i nsti tui nd organe pentru supravegherea îndepli ni rii obli gaţii lor asumate de statele- părţi la as e­ m enea tratate (î n speci al tratatele pri vi nd drepturi le omului ). Poate fi m enţi onată şi î nfii nţarea, prin Conv enţi a N aţi uni lor U ni te cu pri vi re la drep tul mării di n 1982 , a unui T ri bunal pentru dreptul mării. ln cadrul O. N . U . sunt exerci tate controale de către anumi te organ e a le organi zaţi ei , fi e pri nci pale, fi e subsi di are, ca, de exemplu, Comi si a drepturi lor omului sau Comi tetul pentru drepturi le economi ce, soci ale şi culturale prevăzute î n Pactul referi tor la drepturi le ci vi le şi poli ti ce a le omului şi , respecti v, Pactul referi tor la drepturi le econ omi ce, so ci ale · şi culturale. ✓ .. ,

1.6. Aplicarea dreptului internaţional În dreptul intern

În general, consti tuţi i le statelor conţi n di spozi ţii cu pri vi re la apli ca­ rea dreptului i nternaţi onal în cadrul ordi nii juri di ce i nterne. A stfel, de exemplu, Consti tuţi a R omâni ei prevede că statul român se obli gă să în depli nească î ntocmai şi cu bună-credi nţă obli ga ţii le ce-i revi n di n tra­ ta tele la care este parte. T ratatele rati fi cate de Parlament fac parte din dreptul i ntern (art. 11 di n Consti tuţi e). Potri vi t arti colului 20 a li neatul (2 ) di n Consti tuţi e, dacă exi stă neconcordanţe î ntre pactele şi tratatele pri vi toare la drepturi le funda­ m entale ale omului , la care R omâni_? este parte, şi legi le i nterne, au p ri ori tate reglementări le i nternaţi onale. ln acest domeni u este recunoscută, d eci , de către Consti tuţi a noastră, pri ori tatea dreptului i nternaţi onal.

22

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

în une le constit uţii ca, de e xe mplu, ce a a Re publicii Fe de rale Ge rmane, din 1 949, s au cea a F ran ţei, din 1 958 , este stipulată, la modul gene ral, supre maţi a dreptului i nte rnaţi onal asupra ce lui i nte rn. Un ro l deose bit în aplicare a dreptului i nte rnaţi on al în dre ptul intern îl au şi i nstanţele judecătoreşti i nte rne, în funcţi e de practi ca lq_r . Ace astă practică n u este uni fo rmă, variin d de la un stat la altul. ln ge ne ral însă (de e xe mplu, în Fran ţa) , jude cătorii n u inte rpretează tra­ tate le , ci s olicită, de o bicei , o ase me n a inte rpretare de la Min isterul de Exte rne. C ontrolul apli cări i tratate lor se re zumă la constatarea înde pli ni ri i , pe plan i nte rn, a proce duri lor pri n care statul respe cti v a de'(enit parte la ace ste a. ln An gli a, potri vit juris pruden ţe i, în cazul no rme lo r cutumiare (rezul­ tatul un or practici gene rale, re cunos cute ca dre pt) se apli că concepţia Încorporării, în se nsul că dre ptul i nte rn aţi onal cutumi ar devi ne auto­ mat parte a dreptului inte rn, în măsura în care e l n u este contrar re guli lor stabilite prin legi ori pe cale jurispruden ţială, cele do uă cate­ gorii avân d în An gli a aceeaşi valoare juri dică. ln cee a ce pri ve şte t rat ate le , apli care a lor în drept ul i nte rn neq_e sită, în pri n ci pi u, adoptare a unei reglement ări în ace st scop. ln Statele Unite , raportul di ntre dreptul i nte rn şi dre ptul cutumi ar inte rn aţio n al este ase măn ător celui con figurat prln so luţi a ado ptată de i n st anţe le jude căt ore şti i nte rne di n An gli a. ln cee a ce prive şte tratate le, Constituţi a S.U.A., în articolul VI ali ne atul (2) , pre vede că acestea sunt con si derate lege a supremă a ţări i şi sunt obli gatorii pentru jude cători , chi ar dacă în Constituţi a sau în le gile vre un ui stat membru al fe de raţie i ar e xista � re ve de ri contrare acesto ra. \ 1. 7. Supremaţia dreptului internaţional

Supre maţi a o râihîi juridice i nte rn aţion ale a fost con fi rmată, printre alte le, de Curte a Internaţi onală de Justi ţie care , într- o speţă re centă (di n 1 988 ) , a subli ni at ca pri nci pi u fundamental de dre pt i nternaţional prevalen ţa acestui a as upra dreptului inte rn. Jurispruden ţa inte rn aţi onală şi , din ce în ce mai fre cvent, juris prude nţa inte rn ă, ca şi practica di plomati că, au confi rmat pri n ci pi ul con fo rm cărui a dre ptul inte rn aţi onal nu poate e xi sta fără ca primatul său în raport cu ordi n ea juri di că n aţion ală să n u fie re cunos cut. Au fost formulate, totodată, opi nii care se re fe ră la caracterul li mi­ tat al pri ncipi ului . În acest sens, s- a in vocat e xisten ţa unor lacune în dre ptul i nternaţi onal, precum şi faptul că e fe ctul di re ct al dre ptului i nternaţi onal nu conduce decât în mod exce pţi on al la recunoaşte rea i le galităţii unei n orme de drept inte rn şi la anulare a acestei a. Există, de ci , şi une le reze rve cu pri vi re la supre maţia dre ptului inte rnaţion al as upra dreptului inte rn ca prin cipi u cu valoare ge ne rală. Pot fi puse în evidenţă trei abordări doctri nare: cele care re cunosc

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

23

supremaţia totală a dreptului internaţional, cele care îi recunosc numai o superioritate parţială şi cele care o neagă. Supremaţia dreptului internaţional a fost consacrată şi în tratatele d e constituire a Comunităţilor E uropene - care au instituit o ord ine jurid ică proprie, integrată în sistemul jurid ic al statelor membre, d in m omentul î n care tratatul intră î n vigoare şi se aplică de către orga­ n ele lor de jurisdicţie.

Capitolul 2

Izvoarele dreptului internaţional I. Introducere

Î n d reptul intern, izvoarele jurid ice sunt constituite d in constituţie, legi, decrete sau alte acte cu caracter legislativ, iar în ţările anglo­ saxp ne, şi din jurisprudenţă. ln ordinea juridică internaţională nu există vreo instituţie echivalentă cu un organ legislaţiv care să aibă competenţa de a promulga legi cu aplicare generală. ln ceea ce priveşte d reptul internaţional, formarea sa are un caracter diferit, mai complicat, neexistând organe care să edicteze constituţii şi legi. H otărârile Curţii Internaţionale de J ustiţie nu leagă decât părţile care au consimţit să s.upună litigiul lor acesteia. li. Sediul materiei 2.-· 1. Articolul 38 din Statutul Curtii lnternationale de Justitie , , ,

Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de J ustiţie (C. I.J . ) a d efinit, î n anul 1945 , izvoarele dreptului internaţional, îr:i tr-o anumită o rd ine care să fie aplicată de judecătorul internaţional. ln acest text se disting izvoarele primare d e mijloacele auxiliare pentru d etermi­ na rea regulilor d e d rept. T extul articolului 38 e ste următorul: „1. Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu d reptul internaţional, diferendele ce- i vor fi supuse, va aplica: a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabi­ lesc reguli expres recunoscute de statele în litigiu; b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca reprezentând dreptul; c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor cei mai calificaţi ai d iferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor d e drept. 2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a s oluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta."

24

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Pe lângă izv oarele menţionate au apărut, însă, în j umătatea de secol ce a trecut, şi unele izv oare suplimentare, ca urmare a dezv ol­ tării organizaţiilor internaţiona le, actele acestora sau ale organelor lor constituind şi ele izv oare de drept. Formularea „naţiunile civi liz ate" apa rţi ne, p e d e altă pa rte, u nei ep oci is tori ce rev ol ute. Articolul 38 din Statutul C. I.J. a f ost inclus în s copul de a descr ie natura dreptului internaţiona l pe care Curtea trebuia să-l aplice. Acest articol incl ude si „mijloace auxi lia re" pentru stabilirea drep tu lui ap licabi l, şi anume h otâ râ ri l e judecătoreşti ca re su nt rel eva nte în f ormula rea drep tului internaţi ona l şi d octr ina, a l cărei rol în aces t p roces, mai ales î n secolul nos tru, nu poate fi compa rat cu cel al j urisprudenţei internationale. Artic olul 38 (2 ) al Statutul ui C. I.J. f ace referire la echi tate, care îşi găseşte o aplicare tot mai l argă î n tratate internaţionale şi î n j urispru­ d enţă, tex tul p rev ăz ând drep tul p ărţilor de a recurge la o soluţionare ex aequo et bono, dacă sunt de acord cu aceasta. D eşi articolul 38 din Statutul C. I.J. nu s tabileşte ex pres o i erarh ie î ntre aceste izv oare, se poate aprecia, aşa cum rez ultă din practica C. I.J. , că ins tanţa v a aplica, în primul rând, dispoz iţiile tratatulu i , iar în lip sa l ui , o regul ă cutumiară de drept internaţional, în af ară de s ituaţia î n care p rev ederea tratatului ar av ea un caracter peremptoriu de jus cogens (drep t imp erativ ). Se v a acorda î ns ă pref erinţă cutu mei în raport cu princip iile generale de drept. Ex istă as tf el o cons acrare impli cită a ierarh iei izv oarelor dreptului i nternaţional. III. Tratatele internaţionale 2.2. Generalităţi

U nul dintre cele mai v ech i tratate este considerat „tratatul s ublim", î nch ei a t î n a nul 1296 îna inte de Ch ris tos î ntre Ramses al I I -i ea, fara­ onu l Egip tul ui , şi Ha ttusi ll al I I I -i ea, regel e h iti ţi lor. Tr atatul poate fi def init ca fiind exp resi a v oinţei concordante a sta­ tel or, î ncorporată î ntr-un document scris, î nch ei at în scopul de a pro­ du ce ef ecte j uridice şi reglementat de drep tµI internaţional. D eşi tratatele au av ut întotdeauna un rol imp ortant în f ormarea şi d ezv oltarea dreptulu i internaţional, de-a l ungul secolelor , ele au dobândit o importanţă deos ebită doar în societa tea interna ţi ona lă actu­ a lă. Ele acop eră într egul s pectru al relaţiilor internaţional e, cupr inzând d omeniile p oli tic, mili tar, economi c şi financiar, spaţii le mariti me, spa­ ţiul ex traa tmosf eri c, protecţia mediului î nconjurător, controlul droguri l or si multe altele. · Ca izv or de drep t internaţional , trebuie reţinute tratatele multilateral e care elaboreaz ă nor me j uridice (l,,.aw M ak ing T reaties ), ech iv alând cu procesul legislativ al statel or. ln această priv inţă pot f i reţinute tra ta tele multilatera le p entru codifica rea dreptul u i internaţi onal , ca re au

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

25

fost elaborate, de ex emplu, de Comisia de drept internaţional a O.N.U., î ntre altele, convenţiile privind dreptul mării (1958) , înlocuite p rin Convenţia din 1982, elaborată şi adoptată în cadrul O.N.U., con­ venţiile, de la V iena, privind relaţiile diplomatice (1961) şi consulare (1963) şi Convenţia de la Viena · privind dreptul tratatelor (1969). N umeroase tratate sunt elaborate de Adunarea Generală a O.N.U. s au de i nstituţiile specializate ( ca de ex emplu Organizaţia ln t�_rnaţională a M uncii, U.N.E. S.C.O., Organizaţia Aviaţiei Civile). ln concluzie, tratatul este cel mai însemnat instrument în relaţiile in ternaţionale, în sensul de cadru juridic al acestora şi de modalitate de creare a normelor dreptului internaţional. 2.3. Procedurile de Încheiere a tratatelor

Prima fază î n înfheierea oricărui tratat o constituie negocierile între s tatele interesate. ln cazul unor tratate bilaterale, acestea se des­ făşoară între cele două state, de multe ori prin intermediul misiunilor d iplomatice, al şefilor lor, care au capacitatea de a negocia şi a autentifica un asemenea tratat. În cazul tratatelor multilaterale, negocierile se desfăşoară în cadrul unor conferinţe sau organizaţii internaţionale, ceea ce implică o durată şi o complex itate mai mare pentru obţinerea un ei redactări acceptabile n umeroaselor state participante la conferinţă sau memb re ale organi­ zaţiei internaţionale. N egocierile au loc, de obicei, în comisii şi, apoi, în plen. Asemenea tratate sunt redactate în mai multe limbi. Tex tul tratatului se semnează, de regulă, de statele care l- au negociat. 2.4. Exprimarea consim,tământului de a fi legat printr-un tratat

Consimţământul unui stat de a deveni parte la un tratat, acordându- i astfel un caracter obligatoriu, poate fi ex primat prin sern­ �ea tratatului, prin_ gp_rob_are sau PD,!l__orice mijloc -convenit-de -părţi. �'C ele mai uzitate proceduri sunt latiJicarea şi a��a ( vezi anexa n r. VII}. 2.5. Ratificarea tratatelor

Ratificarea este o mod alitate principală de ex primare a consimţă­ mântului de către statele care au luat parte la negocierea tratatului şi care este prevăzută şi cerută de dreptul intern al statelor semnatare. P rin ratificare, tratatul este supus controlului parlamentar. Deşi mijloacele prin care statele devin părţi la tratate au caracteris­ tici comune, utilizarea lor de către state prezintă particularităţi pentru semnare sau semnare urmată de ratificare. În ceea ce priveşte statele care au dreptul să ratifice un tratat, este vorba, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, de statele semna­ tare ale tratatelor supuse ratificării. Această clauză permite statelor să

26

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

aleagă între simpla semnare, semnarea urmată de acceptare ori sim­ pla acceptare. Există însă o ,.situatie specială în care ratiticatea OJ I este preceda tă .de semnare, adică statele au dreptul să devină părţi la tratate prin rati ficare fără să fi semnat în prealab il tratatul. Este vorb a � elab ora unele or iz aţii inter ationale. Astfel, potrivit articolului 19 alineatele 2 - di n Co s I u, 1a Organizaţiei I nternaţionale a Muncii , după ce conferinţa adoptă cu 2/3 textul unei convenţii, directorul general trimite copii certificate ale acesteia statelor care urmeaz ă să- i comuni­ ce ratificarea lor. S- a sustinut însă c ă această asa-z isă ratificare ar treb ui considerată mai degrab ă ca o aderare sau ca termenul „ratifica­ re" este folosit într- un sens special. S- a mai afirmat că, în fond, semnătura este considerată ca implicită, în majoritatea cazurilor prin participarea reprez entanţilor statelor la elab orarea şi la adoptarea proiectului de tratat de către conferinţă sau de către un organ al organizaţiei internaţionale. Cu alte cuvi nte, ar exista, deşi nu sub forma semnării, o procedură prealab ilă ratificării , ceea ce ar apropia această procedură de cea clasică de încheiere şi de semnare a tratatelor prin plenipotenţiari. Desigur, asemenea consideraţii ar putea fi valab ile numai pentru statele care au votat textili convenţiei, iar nu pentru cele care îl ratifică, fie că nu l- au votat, fie că au votat contra. Pe de altă parte, observăm, în general, că tratatele elab orate de Adunarea Generală a O.N.U. sau de conferinţe ale plenipotenţiarilor sub egida O.N.U. folosesc procedura deschiderii tratatului spre semnare, urmată de ratificare, ceea ce constituie o dovadă în plus că punctul de vedere potrivit căruia participarea la elaborarea şi adoptarea textu­ lui unui tratat de către o organiz aţie internaţională ar echivala cu semnarea urmată de ratificare este discutab il. Ni se pare că în acest caz, al ratificării neprecedate de semnare, este vorb a de o ratificare Într-o accepţie deosebită, ce ar apropia- o în oarecare măsură de aderare, întrucât, la fel ca si aderarea, nu este precedată de semnare, fără a pierde însă din vedere că, în ipoteza pe care o examinăm aici, nu suntem în prez enţa unui tratat care a fost încheiat de alţii - ca, în general, în caz ul aderării - , ci a unui tratat ce se încheie acum. Dacă examinăm practica încheierii tratatelor, constatăm că, în majoritatea covârşitoare a caz urilor, statele participante la negocieri stabilesc expres, în clauzele finale ale tratatelor, mijloacele pri n care un stat poate deveni parte la ele. Se ridică însă prob lema dacă, în alegerea unuia sau altuia dintre mijloacele prin care un stat poate deveni parte la tratate, statele parti­ cipante la negocieri treb uie să aplice o regulă generală de drept inter­ naţional. Cu alte cuvinte, se pune întrebarea dacă există sau nu o regulă de drept internaţional ca re să prescrie î n ce caz uri este

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

27

necesară ratificarea u n u i tratat si în ce cazuri este suficientă simpla semnare pentru ca un stat să fie legat prin acel tratat. Este o problemă care, după cum vom vedea, a dat naştere la controverse în l iteratura dreptu lui internaţional . De aceea, spre a ne pronunţa asupra ei este necesar să examinăm mai întâi, sub diverse aspecte, practica internaţională. Nu există tratate multilaterale generale care să cuprindă normele de drept internaţional aplicabile în domeniul încheierii tratatelor. Se citează însă două cazuri din practica convenţională a statelor, care s-ar referi la necesitatea ratificării tratatelor în toate cazurile. Astfel , în Protocolul nr. 1 9 al Congresului de la Berlin din 1 878 se arată : ,,Congresul consideră într-adevăr că ceea ce dă o valoare defi­ nitivă tratatu lui sunt ratificările, iar nu numai semnătura". Un alt text este cuprins în Convenţia panamericană de la Havana (28 februarie 1 928), care prevede că „tratatele sunt obligatorii după ratificarea lor de către statele contractante, chiar dacă această condi­ ţie n u este stipulată în deplinele puteri ale negociatorilor sau nu fig u­ rează în însuşi textu l tratatu lui". Cele două texte menţionate anterior au fost însă interpretate ca referindu-se la „tratate" în accepţia îngustă a termenului. Oricare ar fi interpretarea care s-ar da acestor texte , ele nu pot fi considerate ca dând expresie u nei reg u l i generale de d!ept internaţional, ·întrucât la convenţiile menţionate nu au fost părţi decât u n nu măr limitat de state. N ici în practica convenţională şi nici în jurisprudenţa internaţională nu se pot găsi dovezi cu privire la existenţa unei reguli cutumiare de drept i nternaţional , potrivit căreia ratificarea ar constitui procedu ra generală prin care statele devin părţi la tratate, şi nici rezolvarea pro­ blemei când se ratifică sau n u , un tratat, dacă aceasta nu se prevede în însesi clauzele l u i . Î n primul rând, s-a constatat, după c u m a m mai arătat, c ă majorita­ tea covârşitoare a tratatelor prevăd expres proced ura prin care statele pot. deven i părţi la ele. l n al doilea rând, se observă descresterea numărului de tratate la care statele devin părţi prin semn el ·____________ Lauterpacht, examinând tratate ilaterale cuprinse în voi . 76 ( 1 950) din culegerea de tratate publicată e O . N . U . , a constatat că mai mult de 1 /3 p revedeau i ntrarea în vi oare prin semnare, n u mai două tratate prevedeau ratificarea, iar un I aprobarea. În al treilea rând , în cazul trata lor care păstrează tăcerea cu pri­ vire la mijloacele prin care statele evin părţi la ele, se constată că statele au considerat, în lipsa u nei revederi exprese, că mijlocul prin care pot deveni părţi la ele este semnarea.

28

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Unel e tratate, al tel e decât cel e care îmbracă forma schimbul ui de note, conţin de cel e mai mul te ori prevederi exprese privind mijl ocul prin care statel e devin părţi l a ele. Referindu- ne acum, de exempl u, l a practica Marii Britanii, ratifica­ rea este necesară numai dacă este stipul ată în tratat. Potrivit acestei practici, ratificarea nu este necesară, în special , pentru: acorduri inter­ guvernamental e, indiferent dacă se prevede sau nu dispensa de ratifi­ care; tratate care prevăd expres că nu este nevoie să fie ratificate; instrumente accesorii al e unui tratat care se ratifică şi în privinţa cărora se prevede că intră în vigoare l a ratificarea tratatul ui principal , fără nici o al tă ratificare special ă, sau instrumente care modifică ori completează tratate pentru care nu a fost necesară ratificarea; schim­ buri de note, modus vivendi sau al te acorduri cu caracter provizoriu; acorduri care prel ungesc durata de apl icare a tratatel or comercial e. Din toate aceste aspecte rezul tă că statel e recurg fie l a semnare, fie l a ratificare, constatându- se tendinţa general ă ca, pentru un număr tot mai mare de tratate, mijl ocul prin care statel e devin părţi l a el e să-l constituie semnarea, iar nu ratificarea. Este o tendinţă care a fost subl iniată şi în l ucrăril e Comisiei de drept internaţional. 2.6. Aderarea la tratate

Aderarea constituie modal itatea de a deveni parte l a un tratat pen­ tru un stat care n- a semnat tratatul respectiv şi ea poate fi utilizată în cazul în care, potrivit dispoziţiil or sal e, acesta este deschis aderării al tor state decât cel e semnatare. Aşadar, participarea statul ui l a tratat prin aderare depinde de voin­ ţa părţil or contractante originare, aşa cum aceasta se exprimă prin tratat. Din acest punct de vedere, în practica internaţional ă, se întâl­ nesc tratate deschise şi tratate închise (cel e bil ateral e, cel e privind probl eme politice mil itare deosebite sau cel e cu caracter regional ) . Tratatel e, indiferent de denumirea l or, se caracterizează prin carac­ terul l or consensual, caracter ce determină efectul l or rel ativ, l imitat ca regul ă general ă - numai l a statel e- părţi l a respectivul tratat, ţinând seama de faptul că voinţa părţil or constituie un element esen­ ţial al tratatel or şi că, deci, efectul acestora nu se poate produce, în principiu, în afara sferei participanţil or. Totuşi, de- a l ungul timpul ui, doctrina şi practica internaţional ă au inovat în această privinţă, creând mijl oace juridice prin care şi state care nu participaseră l a negocierea şi/sau semnarea unui tratat puteau să acceadă l a cadrul convenţional respe ctiv. Este vorba, în primul rând, de aderare şi, în unel e cazuri, de aprobare şi de accep­ tare. Raţiunea creării acestor mijl oace juridice a fost l egată de creşterea - în ul timel e două secol e - a interdependenţel or între state, de dinamica procesul ui de apariţie a unor noi entităţi statal e şi de

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

29

necesitatea lărgirii cadrului conv enţional pentru a se asigura, pe de o parte, o participare care să permită o aplicare pe o scară largă a normelor generale ale dreptului internaţional, pe de a ltă pa rte, man i­ fes ta rea interesu lu i c resc ând a l s ta telor d e a c ontribu i la s olutiona rea problemelor mondiale şi la div ersificarea cooperării internaţionale. Principalul mecanism prin care se realiz eaz ă „apropierea" statelor terţe de tratate internaţionale la elaborarea cărora (de regulă) nu au participat o constitu ie aderarea, mijloc juridic prin care un stat care nu

a semnat textul unui traţat interna,tional ÎŞi exprimă consimţământul de a de veni parte la el * . ln u nele caz uri, aderarea nu es te posibilă

decât în baz a unei clauz e a tratatulu i care autoriz eaz ă folosirea aces­ tui procedeu. Se obs erv ă, deci, că ex istă două filiere importante în ceea ce pri­ v eşte modul î n ca re statel e pot dev eni părţi l a tratate. Prima es te c arac terizat ă de o succes iu n e d e faz e, şi a nume: partic ipa rea la negoc ierea t ratatu lu i, la ela bora rea şi ad opta rea tex tu lu i ac es tu ia, semnarea si, î n final, ratificarea sa. Acesta este mecanismul traditio­ nal - prin' care un stat dev ine parte la un t ratat internaţion al. Cel de- al d oilea mec an ism se ca rac teriz eaz ă fie prin absenţa totală a sta­ tului, care doreşte s ă dev ină pa rte la tra tat, de la proc esul elaborării şi s emnării sale, c eea ce ev ident nu- i permite s ă dev ină parte la tra­ t atul respectiv prin ratificare, fie printr-o „absenţă" parţială - neÎnde­ plinirea uneia dintre fazele succesiunii trad�t{onale ( nesemna rea proiec tu­ lui de tratat sau neratific area î n termen ). ln aceste situaţii, modalitatea prin care statele pot dev eni părţi l a tratate o constituie aderarea. Se observ ă deci că aderarea la un tratat poate interv eni fie în caz ul î n care statul nu a participat la procesu l anterior semn ării sau intrării î n v igoare a tratatului (ipot ez a clasic ă), fie în c az ul î n care, d eşi a pa rtic ipa t la n egoc ieri şi la ad opta rea t extu lu i, statu l în cauză nu l- a semnat şi, ca atare nu a putut proc eda la ratifica re sau, d eşi a semna t tra ta tul , nu l-a ratifica t î n termen, atu nc i c ând u n ast fel de termen este prev ăzut. * Acest caracter al aderării de a fi utilizat numai de către statele nesemnatare era expres m e nţionat în tratatele mai vech i . Astfe l , în art. 1 ? al Convenţiei asupra Canal ului de Suez, din 29 octombrie 1 888, se prevedea că ,.!naltele părţi contractante se îndatorează să aducă prezentul tratat la cunoştinţa statelor care nu l-au semnat, invitându-le să adere la el" (textul în N. Daşcovici, Interesele si drepturile României în texte de drept i nternational public, laşi, 1 936, p. 51 - 59). Vezi, în acelaşi sens: Conventia i nternatională privitoare la circulatia automobilelor din 1 9 1 1 (Codul general al României - C.G.R. - voi. VI, p. 307 -31 1 ) ; Convenţia privind drepturile şi datoriile puterilor şi ale persoanelor neutre în caz de război pe uscat; Convenţia privitoare la legile şi uzurile războiului pe uscat din 1 907; Convenţia de la Haga asupra bastimente­ lor spitale, din 21 dec. 1 904, ratificată de România la 3 1 mai 1 905 (text în C.G.R. , voi. IV, p. 776, 777).

30

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

P rima ipotez ă ( cea clasică) se aplică atât tratatelor bilaterale, cât şi celor multilaterale ( fiind deci posibilă şi aderarea la tratate bilatera- . le) , în timp ce a doua ipotez ă vizeaz ă numai tratatele multilaterale. � erarea, în practica internaţională, mai este denumită şi accesiu­ r,e, d eşi, în practica convenţională anterioară secolului al XX-i ea, între ele existau unele deosebiri. Începând cu conferinţele de la Haga din 1 899 şi 1 907, cele două expresii au fost considerate a fi identice, termenul de aderare fiind mai mult folosit (mai ales în terminologia franceză), iar cel de acce­ .şJ_une, folosit uneori în terminologia şi practica anglo- saxonă. Sistemul modern de aderare se caracterizeaz ă printr- o declaraţie unilaterală de voinţă adresată uneia dintre părţile contractante origina­ re - desemnată ca depoz itar - pe care o ratifică şi celelalte părţi la tratat*. O altă formă a aderării este utilizată în legătură cu tratatele elabo­ rate în cadrul unor organiz aţii internaţionale, în astfel de caz uri, singu­ rul mijloc prevăzut prin care statele pot deveni părţi este aderarea* *. Această formă a aderării - ca mijloc prin care statele devin părţi la tratate - este deci diferită de cea curentă, denumită „procedeu accesoriu sau secundar" . Efectele juridice ale aderării sunt aceleaşi cu cele ale ratificării** ;' , aderarea prezentând şi ea caracterul complex de act de drept intern şi de drept internaţional al mijloacelor juridice prin care statele devin părţi la tratate, îmbinând caracterul unilateral al actului de voinţă care stă la baz a sa cu cel facultativ ce decurge din suveranitatea subiec­ telor dreptului internaţional. ratificare. Totuşi, sunt necesare unele precizări �.PriUA,_ap_o rta Astfel, observăm că �carea preşupurnCrlooă fa2e-' - � rim . fiind cea a formalitătilor necesare entru a ex rima în mod vali vointa sta­ tului pe plan internaţional, iar o ua ce,uLtmnsmiterii s au depunerii instrumentului care coosemn0a2a aeeastă vointă. Aceste două faze sunt necesare pentru a lega, pe de o parte, în mod valabil statul la tratatul internaţional, pe de altă parte, pentru a asigura aplicarea în ordinea internă a dispoz iţiilor acestuia. , A doua preciz are este legată de problema {!_aturilJJJ!id�derării. ln această privinţă, în literatura de specialitate se conîrunfâ două '' Acest sistem se pare că a fost folosit pentru prima dată la 1 1 aprilie 1 81 4 de către Anglia pentru a adera l a Tratatul de l a Fontainbleau . ** Este ceea ce în literatura de specialitate a fost denumit „aderarea - ca pro­ ces primar". * * * După cum se arată într-o l ucrare recentă, acceptarea, aprobarea, accesiunea şi r_atificarea sunt doar cuvinte diferite care acoperă aceeaşi realitate juridică internaţio­ nala.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

31

conce pţii dife rite . Prima, ce a care consideră ade rare a ca �_cg_n­ (Iactual _ce se produce numa i datorită întâlnirii voinţe lor părţilor origi­

nare şi a statului ade re nt - susţinută în spe cial de şcoala italiană şi care subordone ază voinţa de a ade ra consimţământului state lor­ părţi originare la tratat, înche indu- se în aceste cazuri, în mod simplifi­ cat, prin de pune re a instrume ntului de ade rare, un tratat ide ntic între statul ade re nt şi state le- părţi originare . Într- o altă conce pţie, aderare a este conside rată un unilateral, statul care ade ră acce ptând, fără a pute a să modifice, norme j uri 1ce la e laborare a cărora nu a participat; în ace st caz, ade rare a dobânde şte caracte rul unui act-cond�tie, opinie împ_ărtăşită de nume roşi autori de dre pt inte rnaţional. ln lite ratura noastră de specialitate, criticându-se cele două conce p­ ţii preze ntate, se arată că ade rare a are caracte r unilateral, dar că nu inte re se ază faptul că, spre a- şi produce e fe ctele j uridice, manifestările de voinţă în care se analize ază aceste mij loace tre buie să se întâl­ ne ască cu alte manife stări de voinţă, întrucât orice acord de voinţă se de scompune în acte unilate rale ale părţilor între care ace ste a se forme ază. Tre buie , de aceea, să se facă distincţia între dife ritele m anifestări de voinţă ale părţilor - având fie care caracte r unilate ral şi acordul de voinţă bilate ral sau multilate ral, re zultat al acumulării acte lor unilate rale . Pot fi distinse totuşi două situaţii. Prima se re fe ră la ade rare a la tratatele multilaterale generale, care tre buie să fie deschise spre parti­ cipare, inclusiv prin ade rare, tuturor statelor, în ace st caz acordul sta­ te lor- părti originare în legătură cu ade rare a subse cve ntă a altor state ne pre zen tând o reie vanţă de ose bită. În cee a ce prive şte însă ce le lalte cate gorii de tratate, nu cre de m că se poate să nu fie luată în se amă, sub anumite aspe cte , voinţa state lor- părţi originare de a pe rmite sau nu ade rare a şi a altor state (uneori de te rminate sau de te rminabile) la tratatul înche iat de e le, cu atât mai mult cu cât, în anumite situaţii, ade rare a e ste posibilă numai sub unele condiţii sau în baza unui acord unanim, ulte rior, al state lor originare . Este vorba, în aceste cazuri, de o e xpresie a „libe rtăţii contrac­ tuale" a state lor care pot să stabile ască un cadru Închis al re laţiilor lor conve nţionale ( tratate bilate rale, de re gulă, şi tratate multilaterale închise) sau în cadru deschis, care să pe rmită participare a şi a altor state. În măsura în care un alt stat aderă la tratatul respectiv, desigur că acordul de voinţă iniţial se între ge şte cu încă un act unilate ral, re zul­ tatul fiind un cadru conve nţional mai larg, o sfe ră mai largă de parti­ cipanţi e tc.

32

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

N u trebui e ui tat însă faptul că ceea ce a permi s „exti nderea" aces­ tu i cad ru con venţional es te un acord prealabil al sta telor origin are în ceea ce pri veşte regulile cu prinse în clauzele finale, inclu si v eventua­ lele aderări. V oinţa părţilor originare poate fi anali zată, deci, a tât pri n pri sma obiectului tratatu lui, _ a drepturilor şi obligaţii lor corelative, cât şi în lumi na clauzelor fi nale. ln acest al doi lea caz, acordul de voi nţă al s ta telor ori ginare produce efecte de la semnare. Actul unilateral de voin ţă a l s ta tu lui care a deră se în tregeşte cu actele su cces ive de voin ţă a le a ltor state privind drepturile şi obligaţiile cuprinse în trata t, mani festări expri mate prin ratificări su ccesive, dar nu mai poate „recu­ pera" momentul acordului de voinţă î n privinţa clauzelor finale, reali­ zat, în mod simultan, de către părţi le ori gi nare, pri n semnare, acord prea labi l expri mării voi nţei statului aderent. Cons iderăm , de a ceea, că na tu ra ju ridică a aderării es te d eos ebit de complexă şi, fără a nega caracteru l u ni lateral al aderării, credem că acesta trebuie analizat î n funcţi e de datele concrete a le tratatulu i la care se aderă, ţinând seama î n anali za acestei probleme, atunci când este cazul, şi de acordul prealabil (în favoa rea aderări i) al sta te­ lor- părţi ori ginare. , O a ltă problemă co ntroversa tă este aceea a statelor admise să ă sură s tatele terţe­ adere la tra ta tele inter · na le. Interesează în ce m pot , 1 la în ţelegeri le internaţion ale. D in aces t punct de vede­ re, disti ngem două ipoteze: prima - posibilitatea aderării atunci când există clauze de aderare şi a doua - posibilitatea aderării atunci când nu exi stă o astfel de clauză. În ceea ce priveşte pri ma ipoteză, în practica internaţională, state­ le- părţi origin are, în funcţie de na tura trata tulu i, de interesele pe care le a u, pot stipula în mod ex pres posi bilita tea a derării sta telor terţe la trata tul respectiv. Posibilitatea de adera re poate fi oferită tu tu ror s ta te­ lor în mod nedeterminat* , situ aţie ce nu pune probleme deosebite în mod determinat - unor s tate expres numite**, sau în mod deter­ minabil - u nor categorii de s tate anume. Î n ceea ce priv eşte clauza de aderare î n care individuali zarea sta­ telor ce pot a dera la tra tat este determinabilă în funcţie de a numite criterii, exterioa re tra tatulu i, a ceas ta poa te s ă aibă î n vedere elemente cum ar fi : parti ciparea la conferin ţa î n cadrul cărei a a fost elaborat tratatul, participarea la alte convenţii internaţionale, calitatea de * Astfel , în Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal , semnată la Viena la 1 4 martie 1 975, se prevede în art. 88: ,,prezenta convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat". ** Pactul Ligii Naţiunilor prevedea, într-o anexă, denum irea a 1 3 state care erau invitate să adere la pact.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

33

membru al unei rganizaţii, situarea într- o anumită zonă geografică, alte_ împrejură ri*.i ln alte situaţ' , aderarea se poate produce numai la invitatia sau 0 cu acordul statelor- părţi originare* * , sau la invitaţia ori cu acordul unui organ al organiz aţiei internaţionale sub egida că reia a fost adoptat tratatul respectiv, sau a organului creat prin tratatul respectiv. Acordul statelor- pă rţi originare la tratat de a invita anumite state să adere la tratatul respectiv se poate materializ a într- un rd special, eventual un protocol în care să se stab ilească acest cord. Astfel, � Protocolul de aderare la Tratatul Atlanticului de No el a Greciei si Turciei, semnat la 22 octombrie 1 951 la Londra, fo st încheiat între statele membre (la acel moment) ale N T.O . pentru a se stabili vointa comună de a se trans mite o invit�e reiei si Greciei de a adera la tratat. În acest sens, a fost nevoi a toţi membrii NA T.O . să ratifice protocolul menţionat. Aceeaşi ocedură a fost folosită şi pentru aderarea R.F.G. la Tratatul N. . T.O., protocolul necesar în acest sens fiind semnat la 23 octomb · e 1 954. În alte situaţii, este necesar n0numai acordul special al părţilor . t terţ, ci este necesar ca acestea originare pentru aderarea unul"' şfa să încheie un acord separat cu părţile contractante originare prin care să se stabilească condiţiile de aderare. Această situaţie se întâlneşte I

* Astfel , în art. 93 al Convenţiei pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, din 1 907, se prevede: ,,Puterile nesemnatare care a,!J fost invitate la a doua Conferinţă a păcii vor putea adera la convenţia de faţă". ln acelaşi sens, în Convenţia asupra strâmtorilor de la Montreux, din 1 935, se prevede în art. 27: ,,Cu începere de la intrarea sa în vigoare, prezenta convenţie va fi deschisă adeziunii ori­ cărei puteri sem natare a tratatului de pace de la Lausanne din 24 iulie 1 92;3", (textu l în N. Daşcovici , Pol itica internatională în documente, laşi, 1 938, p. 35 - 52). ln art. 1 1 al Convenţiei Uniunii Poştale Universale, adoptată la Vi�na la 1 O )ulie 1 964, se arată că: ,,Orice membru al O.N. U . poate adera la uniune". ln Pactul l nţelegerii Balcanice, încheiat la Atena la 9 februarie 1 934 (textul în N. Daşcovici, Interesele si drepturile României în texte de drept international public, l aşi, 1 936, p. 448 -449) se stipulează : „Prezentu l acord . . . va fi deschis oricărei alte tări balcanice, a cărei aderare va face obiectul unei cercetări favorabile din partea pârţilor contractante şi va avea efect de îndată ce celelalte tări semnatare îsi vor fi notificat asentimentu l . " Î n acelaşi se'n s, î n Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R. ) întocmită la Geneva la 1 9 noiem brie 1 956, la care România a aderat prin Decretul nr. 451 /20 noiem brie 1 972 (Buletinul Oficial nr. 1 1 5 din 6 decem brie 1 972) se arată că respectiva convenţie este deschisă spre aderare „ţărilor mem bre ale Com isiei Econom ice O.N. U . pentru Europa şi ţărilor adm ise la comisie cu titlu consultativ conform paragrafului 8 al mandatului acestei comisii" (art. 42) . Astfel, în art. 92 al Convenţiei privind aviaţia civilă internaţională se prevede: „Prezenta conventie este deschisă aderării statelor membre ale Natiunilor Un ite, statelor asociate acestora' si statelor care au rămas neutre în războiul mon'd ial actual." * * Astfel , în ' art. 1 O al Tratatu lui NAT.O. se stipulează: ,,Părţile pot, pri n acord unan i m , să invite să acceadă la tratat orice stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea pri ncipi i l o r prezentu l u i tratat şi de a contri bui la secu ritatea reg i u n i i Atlanticu lui de Nord" (Tratatul Atlanticului de Nord, încheiat la Washington la 4 aprilie 1 949).

34

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

mai de s î n caz ul acordurilor multilaterale economice la care, aderând, statul terţ dobândeşte beneficiul unor concesii deja negociate şi, ca atare, trebuie să plătească o „taxă de intrare" care este stabilită prin­ tr- un acord separat. Aceste condiţii d e aderare pot fi î nsă stabilite şi de u n organ î nfi­ inţcţ_t prin tratatul respectiv. ln legătură cu această chestiune, prez intă interes modul în care România a dev enit parte la Acordul priv ind Fondul M onetar I nternaţional. Astfel, printr- un acelaşi d ecret al Consiliu lu i de Stat ( inti­ tulat decret de ad erare) , România aderă la Acordul F. M . I . , însă prin decretul respectiv se acceptă Rez oluţia Consiliului G uv ernatorilor F. M. I. nr. 28 - 1 din 28 noiembrie 1 9 72 care stabileste termenii si cond(tiile pentru admiterea României ca membru al F. M.'I. D eci, cond iţiile d e aderare pot fi stabilite d e către u n organ al org? nizaţiei instituite d e tratat şi acceptate d e statele care ad eră. ••..!o ceeâ ce priveşt9 situaţia în �are în tratat ou e'Xistă o clauză de aderare, trebuie, de asemenea, să facem unele distinctii. Astfel, după eu1 11 se m ată, m mod J ust, în literatura noastră de specialitate, în caz ul tratatelor multilaterale generale, participarea trebuie să fie univ ersală î n orice situaţie pentru a fi, î ntr- adev ăr, eficace, lipsa un�i clauz e de aderare neprezentând relev anţă în acest caz. ln ceea ce priv eşte tratatele bilaterale, este firesc ca, î n măsura în care nu este prev ăzu t dreptul altor state de a adera la ele, ad erarea să .nu poată av ea loc decât · cu acord ul ambelor părţi contractante. , · t cele de interes erai , ln ca şi î n acest caz, î n lipsa u nei clauz e de aderare, a erarea nu este posibilă decât în măsura în care se produce u n acord s• 1bsecveot . al părţilor orig inare la tratat. Este ceea ce, de altfel, se prevede şi în artico­ lu l 1 5 litera c) al Conv enţiei de la V iena din 1969 , în care se stipu­ lează că v oinţa unui stat de a fi legat printr- un tratat se exprimă prin aderare, între altele „când toate părţile au conv enit ulterior că acest consimţământ v a putea fi exprimat de către acest stat pe calea aderării". Este firesc ca statul care nu a putut participa la elaborarea textulu i tratatului să aibă u nele obiecţii priv ind anumite drepturi şi obligaţii conţinute î n tratat şi să dorească să le exprime cu ocaz ia aderării. D e aceea, î n afară de aderarea pură şi simplă, în practică este utiliza­ tă şi aderarea cond(tionată. Această formă de aderare nu poate însă - după cum s- a arătat î n literatura de specialitate - să v iz ez e obiectul tratatului, deoarece o condiţie de acest gen cu ocaz ia aderă­ rii ar presupune renegocierea tratatu lui ca atare, cu ocazia ad erării putând fi formulate numai condiţii ce constau î n elemente extrinseci în raport cu formarea acordului de v oinţă, elemente de care statu l ade­ rent leagă producerea deplină a efectelor aderării. Astfel de condiţii

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

35

sunt, de obicei, condiţii suspensive, legate de participarea altor state la tratat. Cu ocazia aderării, statele pot formula anumite rezerve prin care se urmăreşte excluderea ori modificarea efectelor juridice ale unor prevederi ale tratatului în aplicarea lor faţă de ele. Practica rezervelor devine tot mai largă datorită numărului statelor- părţi la tratate şi dato­ rită creşterii, din această cauză, a divergenţei unor interese în pre­ zentă. Fără a intra în amănunte în legătură cu această problemă, vom sublinia numai dreptul statelor de a face rezerve şi cu ocazia aderării în situaţiile în care nu se prevede expres în tratat că nu sunt admise rezerve în tot sau numai asupra unor articole din tratat. Ca regulă generală însă, în situaţiile în care nu există prevederi privind rezervele, şi în cazul aderării se aplică interdicţia cuprinsă în articolul 19 alineatul c) al Convenţiei de la Viena, din 1969, _de a nu se face rezerve incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului. ln măsu­ ra în care se formulează o rezervă, aceasta trebuie făcută o dată cu exprimarea voinţei de a adera la tratat. � gătură cu modalităţile aderării, trebuie analizată şi adera­ re� o astfel de aderare nefiind posibilă decât atunci când însuşi tratatul o permite în mod expres. Un alt aspect vizează-mgGfu1 în care trebuie să se exprime adera­ rea. Astfel, aderarea trebuie făcută întotdecţuna în mod expres, aceas­ tă cerinţă decurgând şi din necesitatea îndeplinirii unor proceduri con­ stitutionale interne. îri plan internaţional, aderarea trebuie formulată în anumite forme, în anumite înscrisuri, care pot fi instrumente de aderare sau decl araţii ori note comunicate de primul- ministru, de ministrul afacerilor externe sau, de un agent diplomatic acreditat în statul respectiv. ln ceea ce priveşte .termenul în care pot fi depuse instrumentele de aderare, ca regulă gen erală, în tratate nu sunt prevazute momente limită pentru depunerea � or. O problemă importantă se pune însă în legătură cu posibilitatea depunerii instrumentelor de aderare înainte de intrarea în vigoare a tratatului. Tendinţa în această privinţă este de a admite depunerea acestor instrumente şi înainte ca tratatul să intre în vigoare. Principalul ..efect al aderării îl reprezintă constituirea statului respec­ tiv ca parte la tratat. Prin aderarea la un tratat internaţional, statul respectiv capătă statutul oricăreia dintre părţile originare, dobândind ac�leaşi drepturi şi obligaţii ca şi acestea. ln măsura în care aderarea se produce înainte de intrarea în vigoare a tratatului, se impune ca în perioada până la momentul intrării sale în vigoare statul care aderă să se abţină de la săvârşirea unor acte care ar clfecta obiectul tratatului resp ectiv.

36

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Dobâ n din d calitatea de parte la tratat, statul care aderă dobândeste si dreptul de a se pronunţa asupra amendamentelor pro­ puse la tratat. 2. 7. Rezerve la tratate

Statele pot face rezerve la acceptarea unui tratat internaţional multilateral. Rezerva este un act unilateral prin care statul rezervatar exclude sau modifică efectul juridic al unor prevederi cuprinse într-un aseme­ nea tratat, la care rezerva este făcută atunci când îl ratifică sau când aderă la acesta, şi modifică acele prevederi în aceeaşi măsură pentru cealaltă parte în relaţiile cu statul rezervatar (art. 21 alin . 1 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969). U tilizarea rezervelor tinde să concilieze două exigenţe contradictorii: pe de o parte, pe aceea de a asigura o participare cât mai numeroa­ să a statelor, şi, pe de altă parte, pe aceea de a n u afecta unitatea tratatului. Din acest motiv, în Convenţia de la Viena, din 1969, s-a prevăzut că o rezervă poate fi formulată doar dacă este compatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. 2.8. Interpretarea tratatelor

În această privinţă, s-au conturat o serie de reguli în dreptul ne­ scris (cutumiar) reţinute şi în Convenţia de la Viena, menţionată mai sus. Interpretarea tratatelor trebuie să fie călăuzită de buna-credinţă, iar termenii folositi în tratat trebuie să aibă întelesul obisnuit al cuvin­ telor. Contextul este folosit pentru termenii care au înţeies neclar, iar obiectul şi scopul tratatului trebuie avute, de asemenea, în vedere. Ca mijloace auxiliare de interpretare, sunt menţionate lucrările pregăti­ toare şi împrejurările în care a fost încheiat tratatul. Interpretarea normelor juridice - care se realizează la diferite niveluri şi cu diferite ocazii - reprezintă, într-un fel, însăşi funcţiona­ rea dinamică a dreptului, existenţa sa, prin trecerea necesară de la general la particular. Interpretarea are loc Întotdeauna în procesul aplicării dreptului. Ea se face însă din raţiuni diferite şi de către inter­ preţi diferiţi. Astfel, în dreptul internaţional, chiar în aplicarea normală a tratatelor, fiecare dintre părţile la tratat interpretează prevederile tra­ tatl!lui cu ocazia punerii lui în aplicare. ln situaţia în care, însă, interpretările proprii ale statelor nu sunt consonante şi nu asigură realizarea firească a drepturilor şi obligaţiilor stabilite în tratat, devine necesară fie o nouă consultare a acelorasi state-părţi la tratat (pentru a asigura o interpretare unitară şi autenti­ că), fie intervenţia unui terţ (tot prin acordul - prealabil - al părţilor la tratat), de regulă un organ judiciar, care va desluşi sensul şi Întin­ derea drepturilor şi obligaţiilor în discuţie.

DREPT INTE RNAŢIONAL CONTEMPORAN

37

Proble ma inte rpre tăriL în dre ptul inte rnaţional pare mai complicată de cât î n dre ptul inte rn. ln planul inte rn, inte rpre tare a v ize az ă fie le ge a - î n se ns larg - ca ex pres ie a pute rii de s tat prin raportare la ind i­ v iz i, Jie con tra ctele - ca legături j urid ice în tre s ubiecte d e d rept pri­ va t. ln d reptul in terna ţiona l, in te rpre tare a re prez intă un proces d ificil şi complex datorită participării la re laţiile conve nţionale a mai multor state, fie care cu inte rese proprii - cee a ce face ca acordul de v oinţă ( tratatul) s ă fie priv it diferit în diferite momente de timp de către s ta­ tele- părţi, putând s ă a pa ră d iferend e în legătură cu in terpretarea un ui term en , a un ei clauz e, în proces ul aplicării trata tului. Rolul inte rpre tului - î n faţa unor poz iţii contrad ictorii - es te de a des luşi adevăratul sens al preve de rii controve rs ate din tratat. Aces t lucru es te î ns ă, î n multe caz uri, ex tre m de dificil, datorită faptului că une ori s tate le îşi pot s chimba propria poz iţie în timp şi pot în cerca să utiliz ez e d is poz iţii impre cise a le tratatului pe ntru a se ex onera de î nde plinire a unor obligaţii. Pe de altă parte, s- ar putea ca, chiar în mome ntul î nche ie rii tratatului, să se re alizeze numai un acord de s uprafaţă, ulte rior ev ide nţiindu-se poz iţii dife rite cu ocaz ia aplicării tra­ tatului. Ace as tă s itua ţie poa te a părea şi da torită unor mod ificări politi­ ce in terne s au inte rnationale. Ne ces itate a inte rpre tării tratatului poate s ă apară î ns ă chiar datorită unor formulări impre cise, a unor incons ecve nţe î n tex tul tra tatului. I n terpre tul, în a ces t caz, a re rolul pa radoxal de a „regăs i" pen tru părţi propria lor v oinţă î n le gătură cu proble ma în dis cuţie. I nterpre tare a are î ns ă şi un fundame nt obie ctiv. N orma de dre pt - rez ultat al v oinţe i părţilor - are un caracte r ge ne ral, adres ându-s e unor s ituaţii ipote tice.• Ea es te î ns ă aplicată, trans pus ă în practică, prin s ituaţii concre te . ln trans gres are a de la ge ne ral, de la abs tract la concret, î n proces ul ,a plicării norme i pot apărea div e rge nţe care re cla­ mă in terven ţia in terpretului* . Se poa te cons id era d eci că, în aplica rea tra ta te lor, faza in terpre tării ex is tă în totdea un a chia r da că, une ori, î ntr-un mod ne dis tinct. Părţile la tratat, î n proces ul înde plinirii obligaţiilor as umate s au al ex ercitării dre pturilor confe rite prin tratat, proce de az ă la o ev aluare, la o clarifi­ care unilate rală - ex pres ie a une i inte rpre tări unilate rale - care poate rămâne n ecunos cută în pla nul re laţiilor bilate rale s au multilate ra­ le, în măs ura în care nu s e prod uc d ive rge nţe ex plicite legate de a plicare a trata tului, s ub pris ma une i neînţe le ge ri le gate de interpre ta­ re a unuj cuv ânt, a unui tex t d in tratat şi care ar „bloca" aplicare a tra­ tatului. ln aces te din urmă caz uri, inte rpretare a apare îns ă ca o fază distinctă, ca re pres upune cla rifica rea sens ului unor pre ved eri ale tratatului, î nainte de punerea în exe cutare a aces tuia, s au pe ntru * Importanţa acordată interpretării în drept rezultă şi din aceea că, în Roma antică, n u mele sub care erau cunoscuţi juriştii era cel de interpre,fi.

38

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

continuarea aplicării lui. Se evidenţiază, astfel, şi legătura dintre inter­ pretare şi principiul pacta sunt servanda. Există, pe de altă parte, o conexiune importantă între interpretare şi soluţionarea paşnică a diferendelor, unele dintre diferende având ca ob iect tocmai neînţelegerea referitoare la interpretarea unor tratate. Scopul interpretării îl reprezintă lămurirea textului tratatului, deslu­ sirea sensului adevărat al normei. · Doctrina tradiţională se axa în această materie pe căutarea voinţei părţilor. Ulterior, sub influenţa jurisprudenţei internaţionale, în special după al doilea răzb oi mondial, accentul central în interpretare a fost deplasat pe text, primatul textului fiind consacrat şi în Convenţia de la Viena, din 1969, privind dreptul tratatelor. În general, interpretarea este privită ca o operaţie logică intelec­ tuală, de clarificare a sensului unui tratat. I nterpretarea poate fi clasificată în funcţie de diferite criterii. Astfel, în funcţie de organul care face interpretarea, se pot distinge: 1) inter­ pretarea autentică - realizată de statele- părţi la tratat; 2) interpretarea jurisdicţională - făcută de un trib unal sau de un organ arb itral, şi 3) interpretarea instituţională - realizată de un organ al unei organi­ zaţii internaţionale. Aceste forme de interpretare mai sunt denumite şi moduri de interpretare şi răspund la una dintre întreb ările principale ale interpretării - cine interpretează? Modurile de interpretare menţionate anterior sunt moduri de inter­ pretare internaţională, spre deoseb ire de interpretarea internă a trata­ telor, care poate fi făcută - cu efecte limitate - de organe ale puterii sau judiciare din statele- părţi la tratat. A doua întrebare ,centrală este cum se face interpretarea, care este metodologia sa. ln general, prin metode de interpretare se înţele­ ge procedeele prin care putem cunoaşte norma juridică, procedeele urmate pentru interpretarea sa. Treb uie să evidenţiem distincţia dintre metodele de interpretare, denumite şi „procedee, tehnici, operaţiuni", principii analizate şi preci­ zate, în general, de doctrină, şi regulile de interpretare, configurând în ansamb lu interpretarea - ca instituţie de drept internaţional. Acestea din urmă au un caracter juridic, ele fiind reguli-cadru, orientative pen­ tru interpret şi necesitând, în procesul concret al interpretării, adăuga­ rea unor elemente ( reguli nejuridice) de natură gramaticală, logică, istorică etc. I n terpretarea tratatelor reprezintă o componentă importantă a apli­ cării tratatelor internationale - tot mai numeroase si tot mai com­ plexe - , soluţiile cons acrate în ultimele două decenii· punând în mod just accentul pe elementele obiective ale tratatului, din dorinţa firească de a asigura funcţionarea normală a acestora şi nu modificarea lor arb itrară.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

39

2.9. Efectele tratatelor

Conform principiului pacta sunt servanda, trp tatele leagă părţile, care treb uie să le execute cu b ună- credintă. lncălcarea unui tratat atrage răspunderea internaţională a statului· în cauză şi îl obligă la repararea daunei. Efectele faptului ilicit treb uie înlăturate, iar statul lezat treb uie restab ilit în situatia care ar fi existat dacă încălcarea n- ar fi fost comisă. O prob lemă dificilă din dreptul tratatelor constă în aplicarea trata­ telor succesive având acelaşi obiect ( art. 30 din Convenţia de la V iena) . Reţinem din acest articol următoarele prevederi esenţiale: a) dacă un tratat prevede că este compatib il sau că nu treb uie să fie considerat compatibil cu un tratat anterior sau posterior, vor preva­ la prevederile celuilalt tratat; b ) dacă toate părţile la tratatul anterior sunt, de asemenea, părţi la tratatul posterior, dar tratatul anterior nu şi- a încetat existenţa sau a fost suspendat în aplicarea sa, tratatul anterior se aplică numai în măsura în care prevederile sale sunt compatib ile cu cele ale tratatului posterior; c) când părţile la tratatul posterior nu includ toate părţile tratatului anterior, se aplică regulile prevăzute în alineatul anterior; d) între statele- părţi la amb ele tratate se aplică regula din alineatul b ) ; e) între un stat-parte la amb ele tratate şi un stat- parte numai la unul dintre tratate, tratatul la care amb ele state sunt părţi guvernează drepturile şi ob ligaţiile reciproce.

IV. Cutuma internaţională

2. 10. Izvor al dreptului internaţional

Cutuma este cel b uind substantial la Dezvoltarea cutumei nale, care îi conferă

de- al doilea izvor de drept internaţional, contri­ stab ilitatea si securitatea relatiilor internationale. se întemeiază pe imperativele societăţii inte rnaţio­ un loc însemnat. 2. 1 1. Fundamentul cutumei

Potrivit unei opinii doctrinare, cutuma ar avea ca fundament acor­ dul tacit al statelor, spre deoseb ire de acordul expres, exprimat prin tratate. Această teorie treb uie respinsă, în opinia noastră, deoarece ea pune cutuma pe acelaşi plan cu tratatele, în ceea ce priveşte pro­ cesul formării. După cum se va vedea, procesul cutumiar diferă de cel al formării tratatelor. 2. 12. Elementul material al cutumei

Acest element este format din · actele statelor, ce sunt îndeplinite de organele lor şi care au incidenţă asupra relaţiilor internaţionale.

40

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Asemenea acte provin de la autorităţile care au atribuţii în domeniul acestor relaţii, cum sunt ministerele afacerilor ex terne sau agenţii diplomatici ( declaraţii, corespondenţe diplomatice, instrucţ iuni către diplomaţi şi altele asemănătoare) . Aceste acte constituie precedente: practica statelor, actele curţilor internaţiona le de justiţie şi ale tribunalelor arbitrale, precum şi rezoluţi­ ile _şi declaraţiile organiz aţiilor internaţionale. ln afară de acestea, regulile cuprinse într- un tratat, care iniţial nu obligă decât statele- părţi, pot constitui un punct de plecare pentru procesul cutumiar. Pentru ex istenţ a acestui proces este necesară o repetare constantă a precedentului, pe o perioadă de timp. Durata acestei practici nu trebuie să fie îndelungată, iar faptul că s- a scurs un timp scurt nu constituie, în sine, o piedică în formarea cutumei. Tot astfel, precedentele repetate pot em ana dintr- o participare foarte largă şi reprezentativă a statelor şi din prezenţa statelor interesate, inclusiv a marilor puteri. Cu alte cuvinte, participarea statelor la forma­ rea cutumei nu reclamă adez iunea tuturor statelor. 2. 13. Opinio juris (elementul psihologic)

Acest element este necesar întrucât simpla repetare a precedente­ lor nu este suficientă, practicii repetate a statelor adâugându- i- se con­ vingerea că aceasta constituie o obligaţie juridică, conform adagio- ulu i latin opinia juris sive necessitatis. Statele trebuie, deci, să considere că, acţionând într-u n anume fel, ele se conformeaz ă unei obligaţii juridice. Ex istă numeroase acte internaţionale cu caracter protocolar care nu dau naştere unei cutume, fiind motivate de curtoaz ie sau de traditie si · nu de sentimentul ex is· tenţei unei obligaţii juridice. V. Principiile generale de drept 2. 14. Caracteristici

Principiile juridice caracterizeaz ă fiecare stat, conferind trăsăturile fundamentale ale regimului său de drept. Potrivit unei alte definiţii , principiile generale de drept ar fi numai cele recunoscute sau comune principalelor sisteme juridice, concepţie ce nu ni se pare acceptabilă, · ea îngustând sfera principiilor. În prezent, se consideră că aceste principii au, din ce în ce mai mult, o aplicare mai restrânsă, întrucât procesul prin care se elabo­ reaz ă dreptul internaţional scris ( law- making) şi normele care, l a origi­ nea lor, decurgeau din cutumă au redus aria de aplicare a principiilor generale de drept. Ele sunt însă necesare îndeosebi pentru „acope­ � rea" lacunelor dreptului internaţional. -..._ _

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

41

Cu privire la natura prin i iilor generale de drept, prevalează caracterizarea lor ca principii � c ptate pe plan juridic intern şi fă când parte din dreptul naţional al state OF: Există totuşi neclarităţi în această privinţă, susţinându- se, de exem­ plu, în doctrină că sintagma „principiile generale de drept" ar desem­ na atât principii universal admise în legislaţia internă, cât şi principiile generale ale ordinii internaţionale. As emenea confuzii se întâlnesc şi în jurisprudenţa Curţii Per!Tl anente de Justiţie I nternaţională şi a Curţii I nte rnaţionale de J us tiţie. ln unele spe ţe , curţile inte rnaţionale au me n­ ţionat ca principii generale de drept „abuzul de drept şi principiul b unei- credinţe", ,,n) meni nu poate fi judecă tor şi parte", ,,autoritatea lucrului judecat". ln ceea ce priveşte dreptul internaţional, principiile generale de drept ar putea fi folosite în pregătirea codificării dreptului inte rnaţional sau în interpretarea tratatelor. Reţinem astfel caracterul b ivalent al acestor principii, care nu treb uie confundate cu principiile fu ndamentale ale dreptului internaţional. VI. Echitatea

2. 15. Rolul echităţii

În articolul 38 din Statutul Curţii I nternaţionale de Justiţie se preve­ de, cum s- a văzut, că pe lângă folosirea celorlalte izvoare ale dreptu­ lui internaţional, examinate mai sus, Curtea are dreptul de a rezolva o cauză ex aequo et bono, dacă pă rţile sunt de acord cu aceasta. S- ar putea considera că puterea acordată judecă torului internaţional de a judeca în echitate este contrară suveranită ţii statelor, ca element esenţial al dreptului internaţional. Re curge re a la e chitate treb uie, de acee a, să fie, în primul rând, re zultatul acordului părtilor, care îsi e xprimă vointa, în acest se ns, în compromisul prin care · sesizează ·judecătorul sau arb itrul. În această situaţie, judecătorul are posib ilitatea de a aplica echitatea fie pentru înlăturarea lacunelor dreptului internaţional, fie în cazul inexistenţei tot�le a unor reguli aplicab ile situaţiei respective. ln afară de aceasta, la echitate se face trimite re în convenţii inter­ naţionale, ca de exemplu: Convenţia privind răspunderea statelor pen­ tru daune cauzate de obiecte spaţiale, din 19 72, potrivit căreia cuan­ tumul reparaţiei unor asemenea daune va fi determinat conform drep­ tului internaţional, echită ţii şi justiţiei (art. X I I ) ; Convenţia O.N .U ., din 1982, cu privire la dreptul mării, în care trimiterile la echitate sunt nume roase (articolul 293, cu formulă ri ce se întâlnesc şi în alte dis­ poziţii ale convenţiei, cum ar fi art. 59 , 69 , 83, potrivit căruia conflic­ tele treb uie să fie s oluţionate pe b aza echităţii) .

42

DREPT INTERNAŢIONAL CONTE MPORAN

Articolul 293, referitor la dreptul aplicab il în reglementarea diferen­ delor dintre părţi, prevede: „1 . Curtea sau trib unalul care are competenţă în virtutea prezentei secţiuni va aplica dispoziţiile convenţiei şi celelalte reguli de drept internaţional care nu sunt incompatib ile cu aceasta. 2. Paragraful 1 nu aduce atingere facultăţii pe care o are Curtea sau trib unalul competent, în virtutea prezentei secţiuni, de a statua ex aequo et bono dacă părţile sunt de acord." VII. Actele unilaterale

2. 16. Actele unilaterale ale statelor

Actul unilateral este un act juridic generat de un singur sub iect de drept internaţional. Evoluţia care a avut loc în această privinţă a adăl! gat actelor unilaterale ale statelor şi actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale. Actele unilaterale ale statelor au fost consacrate ca izvor de drept internaţional de către jurisprudenţa internaţională. Prin aceste acte, un stat acţionând singur îşi exprimă voinţa producând efecte în dreptul internaţional. Aceste acte sunt emise fără nici o legătură cu un tratat sau o cutumă. Ca exemple de acte unilaterale pot fi citate: - notificarea, de exemplu, a unei achiziţii teritoriale în perioada cuceririlor coloniale la care statele au recurs, fără nici o legătură cu un tratat sau o cutumă; - recunoaşterea, actul prin care un stat constată existenţa unor situaţii - noi ( formarea unui nou stat, instituirea unui nou guvern) , pre­ cum şi opozibilitatea faţă de acesta a unor acte juridice ale altui stat; - protestul, prin care un stat îşi rezervă propriile sale drepturi în raport cu revendicări ale unui alt stat sau cu o regulă în formare; - renunţarea are ca ob iect nu drepturile altor state, ci pe cele ale statului care renunţă; - promisiunea (sau asigurarea) dă naştere unor drepturi noi în avantajul terţilor. Opinia generală, consacrată în jurisprudenţa internaţională şi în doctrină, consideră că actele unilaterale ale statelor au un rol decisiv pentru elaborarea şi aplicarea dreptului convenţional sau cutumiar. 2. 1 7. Actele unilaterale ale organizaţiilor interna,fionale

Ac eastă categorie include, în primul rând, hotărârile, deciziile ema­ nând din manifestarea voinţei unei organizaţii internaţionale. Cel mai pertinent exemplu îl constituie hotărârile Consiliului de Securitate (art. 25 din Cartă) , care reprezintă o manifestare de voinţă a consiliu­ lui, ca entitate, şi care au valoare juridică ob ligatorie pentru destina­ tarii lor.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

43

Sunt, de asemenea, considerate ca având valoare juridică obliga­ torie h otărârile privind funcţionarea organizaţiei, unele având un efect individual, precum numirea de funcţionari sau de judecători la Curtea lnternatională de Justitie. Dar nu credem, totusi, că asemenea hotărâri au o valoare juridică ' şi efecte pe plan internaţional. De aceea, ar tre­ bui reţinute, în acest sens, doar hotărârile cu efecte generale, cum sunt regulamentele, care fac parte din puterea de autoreglementare a organizaţiei. Exercitarea puterii de reglementare externă a organizaţiilor, la care se face uneori referire, nu este frecventă, ea ţine seama de consen­ sualismul statelor, întrucât regulamentele, trebuind să fie acceptate de state, nu au efecte juridice eo ipso. Puterea de reglementare se exer­ cită, în aceste condiţii, în cadrul instituţiilor specializate ale O . N . U . A stfel, O rganiz aţia Mondială a Sănătăţii şi O rganizaţia Meteorologică M ondială pot elab ora regulamente tehnice, iar Organiz aţia A viaţiei Civile Internaţionale şi Organiz aţia Maritimă Internaţională pot stab ili ,,standarde internaţionale". Cele mai însemnate acte unilaterale ale organiz aţiilor internaţionale care au, eventual, o calitate normativă generală, sunt rez oluţiile pe care le adoptă Adunarea Generală a O. N. U. A u fost formulate două criterii pentru identificarea rezolutiilor O. N . U. care ar putea fi înzestra­ te cu o asemenea calitate, � riu material şi unul procedural: a) Din punct de vedere �I (ratione materiae) , .trebu ie elimina­ te toate rezolutiile care se m scriu în câmpul de aplicare a dreptului intern al organiz aţiei, cum sunt rezoluţiile privind adoptarea bugetului sau crearea d e organe subsidiare şi care privesc funcţionarea organi­ că a instituţiei. Ele aplică regulile proprii ale organiz aţiei ce sunt pre­ văz ute, în esenţa lor, în actul constitutiv. Tot din punct de vedere material, este necesar ca trăsăturile nor­ m ative să fie evidenţiate în rezoluţiile respective. Sunt menţionate, ca exemple în acest sens, Declaraţia referitoare la principiile de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti între state (Rezoluţia A dunării Generale nr. 2625IXXV ) , definiţia agresiunii (Rezoluţia nr. 3314/XXIX) sau cea referitoare la întărirea eficacităţii principiului nerecurgerii la forţă, din 1 98 7 (Rezoluţia nr. 212/48 a A dunării Generale) , precum şi declaraţii adoptate după conferinţe internaţionale importante (de ex: Declaraţia de la Stockholm pentru protecţia mediului înconjurător, din 1972). b) Din punct de vedere �/'-------LCedw:all , se cere examinarea numărului de state care au votat în favoarea rezolutiilor normative, caracteru l r�ezentativ al majoritălli, ce poate fi cons iderată ca o opinia juris colectivă, demonstrând o intenţie normativă care să fie expresia ,,comunitătii internationale în ansamblul ei". În ace astă priv inţă, Curtea Internaţională de Justiţie, în speţa A ctivităţile militare şi paramilitare din Nicaragua şi Împotriva acesteia

44

DREPT INTE RNAŢIONAL CONTEMPORAN

(Statele U ni te- Ni caragua, 1986) , s- a pronunţat în sensul constatării unei valori juri d i ce i ntri nseci a anumi tor rez oluţii i mpo rtante ale Adunării Generale - i nd epend ent d e pri nci pii le substanţi ale consacra­ te d e Carta O.N.U ., consti tui nd o reiterare solemnă a acestora, cum este cazul Rezoluţi ei nr. 2625, citată anteri or. Curtea a mai adăugat că efectul consi mţământului la textul unor asemenea rezoluţii trebui e i nterpretat ca o ad erare la valoarea regulii sau seri ei de reguli d eclarate în rezoluţi e. Luarea unei asemenea pozi ţii trebui e să apară, cu alte cuvi nte, ca fii nd expri marea unei opi­ nia juris pri vi nd regula sau reguli le respecti ve. c) U n cri teri u suplimentar constă în cond ui ta subsecventă a state­ lor; P.racti ca a confi rmat caracternl cutumiar al rezoluţiei referitoare la pri ncipi ul suveranităţii permanente a statelor asupra resurselor natura­ le, pri nci pi u consacrat ulteri or şi în alte rezoluţii ale Adunării Generale, ceq mai i mportantă fii nd Rezoluţi a nr. 1863 (XVII). ln temei ul acestei rezolutii , un număr crescând d e state în curs de d ez voltare au d eci s apli care'a d e măsuri pentru naţi onaliz area bunuri lor p�ăi ne. Ca urmare, în cazul în care cetăţenilm__.!JUOJ state li s- au naţi onalizat bunuri le, acestea au apelat la arbi traj, hotărâri le pro­ nunţate reflectând o opinia juris generală, i nclusi v a statelor occi denta­ le, declarând caracterul cutumi ar ca bi ne stabi li t, de atunci înai nte, al legali tăţii măsuri lor respecti ve ca fii nd conforme dreptului i nternaţi onal.

Capitolul 3 S ubiectele dreptului internaţional I. Introducere

Subi ectele dreptului i nternaţi onal sunt enti tăţi le ce au calitatea de desti natari direcţi ai normelor i nternaţionale, ele având capaci tatea de a exerci ta drepturi şi de a dobândi obli gaţii în ordi nea juri di că i nterna­ ţi onală. Di n punct d e vedere i stori c, statele sunt subi ectele ori ginare ale dreptului i nternaţi onal. Ca urmare a consti tui rii , creşterii numărului şi a însemnătăţii organiz aţii lor i nternaţi onale, acestea sunt înzestrate cu personali tate juri di că i nternaţi onală propri e, disti nctă de cea a sta­ telor membre. li. Statele, elementele lor constitutive şi suveranitatea 3. 1. Populaţia

Conform dreptului i nternaţi onal, populaţi a statului este alcătui tă d i n persoane fizi ce având cetăţeni a acestui a. Evid ent, un stat nu poate exi sta fără populaţi e, el fii nd înai nte de ori ce o colecti vitate umană.

D REPT I NTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

45

3.2. Cetăţenia şi opozabilitatea sa pe plan internaţional

Criteriile pentru stabilirea cetăţen iei ş i acord area acesteia sun t pre­ văz,u te în legile in tern e ale statelor. ln legislaţia R omâniei, articolul 5 d in Constituţie, privind cetăţenia, prevede: ,,(1) Cetăţen ia român ă se d obândeşte, se păstrează sau se pierde în cond iţiile prevăzute d e legea organ ică. (2) Cetăţen ia român ă nu poate fi retrasă acelu ia care a d obând it- o prin naştere." Deci, legislaţia românească aplică „dreptul sângelui" Uus sanguinis) , cetăţenia fiind obţinută prin filiaţ ie. Alte legislaţii naţ ionale aplică „dreptu l pământu lui" Uus so/is) , referindu - se la teritoriul pe care s- a născut persoan a. Există ş i legislaţii care combină cele d ou ă criterii. Libertatea statu lui d e a stabili criteriile si modurile de obtinere a cetăţeniei sale este general admisă, singura' limitare a acestei· libertăţi operând în cazul când legislaţia priv in d dobândirea cetăţeniei ar fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice, în călcân du - se astfel norm ele in tern aţion ale privin d drepturile omu lui. ln afară d e aceasta, dreptu l intern aţion al d etermină cond iţiile opo­ zabilităţii cetăţeniei faţă de alte state, în acest scop încheindu- se şi tratate internaţionale. ln absenţa lor, o regulă cutu miară, recunoscu tă de jurisprudenţa intern aţ ională, prev ed e că, spre a fi opozabilă, cetăţen ia trebu ie să fie efectiv ă şi nu fictiv ă şi să oglindească exis­ tenţa unui factor social de legătură cu statul a cărui cetăţenie este invocată. 3.3. Ocrotirea de către un stat a cetăţenilor săi pentru prejudicii suferite de aceştia pe teritoriul statului străin. Protecţia diplomatică

Persoana care are cetăţenia un ui stat, d eplasân du-se pe teritoriul unui alt sJat, poate suferi prejudicii pe teritoriul statului străin pe care se află. ln asemenea situaţii, cetăţeanul prejudiciat devine obiectul protecţiei diplomatice, care constituie una dintre obligaţiile misiunilor diplp matice. ln asemen ea situ aţii, prejud iciu l su ferit d e o persoan ă particu lară pe teritoriu l un ui stat străin v a putea fi consid erat, în anumite situaţii, că ar fi fost suferit de către statul însusi. Obiectul protecţiei diplomatice este în fapt de a substitui un subiect de drept internaţional unei persoane priv ate, victimă incapabilă, juridic, d e a obţine dezdăunarea în ordinea in ternaţională, persoana fizică nefiind subiect al acesteia. Printre situatiile în care s- ar afla cetătea­ nul u nui stat străin, ce are nevoie d e protecţie d iplomatică, ' se mentionează cazul detinerii sale în închisoare în statul străin fără a avea posibilitatea de ' a se apăra. Statul, al cărui cetăţean este în această situ aţie, poate interveni pentru eliberarea sa şi obţin erea de despăgubiri din partea statului străin.

46

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

3.4. Statutul juridic interna,tional al persoanelor aflate pe teritoriul unui stat, care nu au cetă,tenia acestuia

În această si tuaţi e se pot găsi , fireşte, străi nii , persoane care nu au cetăţeni a statului respecti v. O seri e de tratate bi laterale, precum şi de tratate multi laterale conţi n soluţii la prob leme le pri vi nd i ntrarea pe teri tori ul naţi onal, statutul străi nilor în ti mp ul şederii şi condi ţii le pentru i esi rea di n teri tori u. · Alte convenţii au un obi ect preci s, pri vi nd o anumi tă categori e de străi ni (munci torii migranJi ) sau prob leme speci ale (acces la asi gurări le soci ale, i mpozi te etc.) . ln li psa convenţii lor apli cabi le, statul de reşe­ di nţă are o competenţă depli nă. Străi nii aflaţi pe teri tori ul unui stat treb ui e totuşi să b enefi ci eze de un „standard mi ni m" de drepturi pri­ vi nd persoana şi b unuri le sale. 3.5. Apatrizii

Apatri zii sunt persoane care nu au cetăteni a vreunui stat, au o situaţi e nesi gură, statul pe teri tori ul cărui a se află fii nd libe r să acţi o­ neze după cum c rede de cuvii nţă. Pentru elab orarea unui statut i nter­ naţi onal al apatri dului , o convenţi e a fost semnată la New York , în 1954, care prevede că apatri zii treb ui e să se b ucure de un tratament la fel de favorab i l cu cel al străini lor. 3.6. Refugia,tii

Pri n refugiaţi se înţelege persoane care şi - au părăsi t ţara di n cauza unor persecuţii datorate rasei , reli gi ei , naţi onali tăţi i , apartenenţei la un grup soci al sau di n cauza opi ni i lor lor poli ti ce. Potri v i t Convenţi ei de la Geneva, di n 28 i uli e 1951* , pri vi nd statutul refugi aţi­ lor, statele care au rati ficat- o treb ui e să recunoască anumi te drepturi refugi aţi lor, în conformi tate cu tratamentul acordat străi ni lor în general. 3. 7. Teritoriul

Teri tori ul consti tui e b aza materi ală asupra cărei a statul îşi exerci tă autori tatea, acesta fii nd, totodată, legat de populaţi e, pe care o stabi li­ zează în i nteri orul grani ţelor sale. Teri tori ul statului cupri nde: teri tori u l terestru, teri tori ul mari ti m - alcătui t di n apele i nteri oare şi marea teri­ tori ală - şi teri tori ul aeri an - de deasupra teri tori ului terestru şi a mării teri toriale. 3.8. Dobândirea teritoriului

O pri mă formă de dobândi re a unui teri tori u o consti tui e ocuparea unui teri tori u fără stăpân ( terra nullius) , apli cată încă în secolul * România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 46 din 4 iulie 1 99 1 , publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1 48 din 1 7 iulie 1 99 1 .

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

47

al XV-i ea „numai teritoriilor fără stăpân la est de Europa". Această formă de ocupare de teritorii a stat la b az a formării imperiilor coloniale, care au persistat până în secolul al XX -i ea. Această dob ân dire se baz eaz ă pe un titl u originar. În prez en t con tin uă să subziste conc eptul d e „teri­ torii fără stăpân", pe care se suprapune conceptul de „patrimoniu comun al umanităţii" ca, de exemplu, Antarctica, L una, corpurile cereşti, spaţiul extraatmosferic. O a doua formă constă în dobândirea, cu titl u derivat, a un or teri­ torii care au aparţinut in iţial un ui al t stat. În trec ut, o asem enea dobâ ndire se î ntemeia pe cucerirea teritoriilor respective, care este contrară dreptului internaţional contemporan, ca urmare a interz icerii răz boiul ui de agresiune şi dob ândirii de teritorii prin forţă. M odal itatea legală de dobâ ndire a unui teritoriu care a aparţinut un ui al t stat c onstă î n î ncheierea unui tr at de swne prin care un stat renunţă î n favoarea unui alt stat la drep . 1 1 urile pe care le are asupra unui anumit teritoriu. Asemenea cesiuni sunt prevăz ute în unele tratate de pace (ca cel de la V er sailles, din 1919 , şi în T ratatul de la Paris, din 1947, cu Ital ia). 3.9. Delimitarea teritoriului

Această delimitare se face prin determinarea frontierei. Stab ilirea limitel or î ntre ţăril e vecin e con stă î n trasar ea l iniei exac te la c are se în tâln esc spatiil e în c are se exercită competen tel e si drepturil e suve­ rane ale statel or în cauz ă. Într- o definiţie concis ă a · frontierei, aceasta este considerată a fi „linia la care se opresc competenţele statale". D e cele mai multe ori, frontierele rez ultă din compromisurile conven­ ţional e negociate î ntre state limitrofe pe b az a un or considerente esenţial mente politice. Asemenea determinări ale frontierei sunt conţin ute î n hotărâril e unor instan ţe arbitrale sau judecătoreşti inter­ naţionale. M odalităţil e tehnice de trasare a frontierelor constau în delimitarea acestora, urmată de operaţiunea materială şi tehnică a concretiz ării şi verificării pe teren a limitei fixate în preal ab il , constând în demarcarea frontierei (vez i anexele n r. V şi nr. VI). D elimitările pot fi unilaterale (care se aplică î n special spaţiilor maritime care se afl ă sub jurisdicţia statului riveran) , convenţionale (pe baz a ac ordului dintre statele suverane limitrofe) şi jurisdicţionale - în caz de eşec al negocierilor pentru determinarea unei frontiere î ntre două state vecine (recurgâ ndu- se la arb itraj sau la un tribunal interna­ ţional) . Exempl ificăm cu H otărârea C. I.J. din 14 iunie 1993 privind del imitarea maritimă î n regiunea situată între G roenlanda şi insula J an M ay en (vez i anexa n r. X IV).

48

D REPT I NTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

3. 10. Mutaţii teritoriale şi succesiunea statelor

Modificările teritoriale ale unui stat au consecinţe juridice importante, cum ar fi: a) reunirea mai multor state într- un singur stat, prin fuziun� , ca de exemplu în cazul fuziunii temporare dintre Egipt şi-Sm a, din 1958 , sub denumirea Republica Arabă Unită; b) seg ararea unui nou stat (de exemplu naşterea Pakistanului sau a Norvegiei) ; c) dezmembrarea unui stat (în cazul Austro-Ungariei în 1919 sau al U�R.S.S. i n 1991) ; d) anexarea unu i stat, ca_jn cazul cesiunilor teritoriale. Problemele pe care le ridică succesiunea statelor, ca urmare a unor mutaţii teritoriale, sunt deosebit de complexe, iar tratatele de codificare a acestei materii, elaborate de către Comisia de drept inter­ naţional a O.N.U. - cea din 1978 privind succesiunea statelor la tra­ tate şi cea din 1983 privind succesiunea statelor cu privire la bunurile de stat, arhive şi datorii - nu au intrat în vigoare. Problemele principale ale succesiunii statelor au, fireşte, atât un caracter internaţional, cât şi un caracter intern. ln prealabil însă, con­ form unei opinii generale, trebuie reţinut că în cazul transformărilor revoluţionare şi al succesiunii guvernelor se aplică principiul continui­ tăţii statelor. Chiar în cazul unei revoluţii, guvernul statului respectiv este obligat să respecte angajamentele internaţionale contractate de autorităţile anterioare, ca urmare a asigurării securităţii juridice a relaţi­ ilor internationale. P e plan intern, se pune problema dacă drepturile prevăzute în legislaţia statului care face, obiectul unei succesiuni continuă să producă efecte juridice sau nu. ln conformitate cu hotărârile ju risprudenţei, drepturile câştigate, cu caracter privat, ar trebui să rămână intacte. S- a considerat totuşi, într- o hotărâre mai recentă, că statul are dreptul la naţionalizarea bunurilor private străine, cel puţin pentru motive de interes public. Se constată însă că principiul drepturilor câştigate trebuie să cedeze terenul în faţa afirmării suveranităţii fiecărui stat şi popor asupra bogăţiilor şi resurselor naturale. Există, totodată, tendinţa ţărilor în curs de dezvoltare de a accepta condiţii de calcul al indemnizaţiilor în cazul exproprierii bunurilor private străine, recunoscându- se ea ipso că fundamentul juridic constă în luarea în considerare a drepturilor dobândite anterior. Practica internaţională confirmă dreptul la succesiune al noului stat la d omeniul public al statului predecesor, la bunurile acestuia, la trans­ ferul arhivelor şi al datoriilor publice (soluţii prevăzute şi în art. 37 din Convenţia de la V iena d in 1983). Cu privire la succesiunea la datorii, Convenţia de la V iena din 1978 , după ce prevede, ca regulă generală, transmiterea datoriei publice statului succesor „într- o proporţie echitabilă, luându- se în considerare în special bunurile, drepturile şi interesele care trec la

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

49

statul succesor în legătură cu această datorie de stat", a statuat că „nici o datorie de stat a statu lui predecesor nu se transmite unui stat nou independent" (art. 38) , cu excepţia existenţei unui acord expres al statul u i succesor. Domeniul cel mai complex al succesiunii statelor este cel al succe­ siunii la tratate, Conventia de la Viena din 1 978 fiind consacrată în întregime acestei problematici. Întrucât această convenţie nu a intrat în vigoare, se impune recurgerea la dreptul cutu miar. Problema care se ridică este măsura în care statul succesor este legat de obligaţiile contractate prin convenţii de statul predecesor în calitatea de suveran . Practica i nternaţională consacră principiul potrivit căru ia nu sunt transferabile tratatele politice (de exemplu, tratatele de alianţă militară, convenţiile referitoare la u n statut de neutralitate sau care prevăd o asistenţă reciprocă între două state) , o incertitudine asupra caracterul u i l o r existând în privinţa tratatelor de extrădare, aflate la limita dintre politic şi juridic. Pe baza reg u l i lor cutu m iare, sunt considerate ca menţinute în vigoare tratatele teritoriale (fixarea frontierei sau reg imul căilor de comunicaţii) şi - ca transferabile, de la statu l predecesor la cel suc­ cesor - tratatele încheiate în i nteresul general al comunităţii interna­ ţionale (denumite şi tratate-legi) . Asemenea regu l i sunt prevăzute şi în Convenţia de la Viena din 1 978 , care le codifică, prevăzând , de exemplu, că succesiunea state­ lor nu afectează regimurile de frontieră salJ alte regimuri teritoriale. Pe de altă parte, convenţia aplică, în general , regula „tabula rasei', pentru noile state independente, care sunt exonerate de orice obligaţii convenţionale contractate de statul predecesor. Convenţiile multilaterale n u sunt opozabile noului stat, cu excepţia situaţiei în care acesta face o notificare de succesiune. Cazurile de u nificare sau de separare a statelor pot avea drept consecinţă u nele adaptări ale regulilor menţionate mai sus, păstrân­ du-se reg ula de a menţine în vigoare tratatele statului predecesor. Se c o n stată î n s ă , de e x e m p l u , că T ratatu l de u n i f i c a r e a Germaniei, din 3 1 august 1 990, prevede aplicarea tratatelor R . F . G . părţii orientale , d a r supune convenţiile încheiate d e R . D . G . u nei re­ examinări cu cocontractanţii lor (art. 1 1 şi 1 2 din tratat) . 3. 1 1. Suveranitatea

Suveranitatea are u n dublu aspect, i ntern şi internaţional. Pe plan intern , suveranitatea se defineste ca fiind criteriul însusi al statului, manifestându-se o dată cu formarea acestu ia, principiui suveranităţii fiind la fel de vechi ca statu l şi inseparabil de acesta. Criteri u l şi garantul suveranităţii constau în independenţa statului, între ele existând o i nteracţiune foarte strânsă, întrucât nu mai inde­ pendenţa naţională şi economică a statului asig ură exercitarea deplină

50

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

a s uveranităţii . Din acest motiv se foloseşte şi formula „principiul suveranităţii şi i ndependenţei naţionale". Suveranitatea se exprimă şi în dreptu l popoarelor la autodeterminare. Suveranitatea şi i ndependenţa naţională constituie valorile-nucleu ale u n u ia d intre principiile fundame11tale ale dreptu l u i internaţional , care g uvernează relaţiile d intre state. l n Carta O . N . U . şi în alte docu­ mente ale organizaţiei a fost adoptată o formulare care reuneşte prin­ cipi ul suveranităţii cu principiul egalităţii statelor. Astfel , articolul 2 paragraful 1 din Carta O . N . U . prevede că „orga­ nizaţia se întemeiază pe principiul egalităţii suverane a tuturor mem­ brilor săi". Elementele acestui principiu au fost precizate în Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu Carta O . N . U . ( Rezoluţia Adu nării Generale nr. 2625 (XXV) din 24 octombrie 1 970) . Potrivit declaraţiei, ,,toate statele se bucură de egalitate suverană, având drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţi i internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social , pol i­ tic sau de altă natu ră". Elementele egalităţii suverane constau , îndeo­ seb i , în u rmătoarele : statele sunt egale din punct de vedere juridic; fiecare stat se bucură de dreptu ri i nerente deplinei suveranităţi ; fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state ; integritatea teritorială şi independenţa politică a statu lui sunt inviolabile; fiecare stat are dreptul de a alege şi de a dezvolta liber sistemul său politic, social , economic şi cultural ; fiecare stat are obligaţia de a îndeplini integral şi cu bună-credinţă obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state. Un alt document care defineşte conţinutul principiului suveranităţii , ca principiu al dreptului internaţional , este Actul final al Conferinţe) pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C. S . C . E . ) , Helsinki, 1 975 . ln acest act se prevede că, în cadrul dreptului internaţional , toate statele parti­ cipante au dreptu ri şi obligaţii egale. Ele trebuie să respecte dreptu l fiecăru ia de a defini şi de a conduce, după cum consideră, relaţiile sale cu celelalte state în conformitate cu dreptul internaţional . Statele au , de asemenea, dreptu l de a aparţine sau nu u nor organizaţii inter­ naţionale, de a fi sau nu părţi la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv d reptul de a fi sau nu parte la tratate de alianţă, precum şi dreptu l la neutralitate. Consecinţe ale egal ităţii suverane a statelor sunt reciprocitatea dreptu rilor şi avantajelor, din care se deduce principiul nediscriminări i , controversat fiind dreptul oricărui stat de a deveni parte la tratatele multilaterale, unele dintre acestea nead mitând deschiderea unui tratat multilateral oricărui stat. În Convenţia de la Viena privind d reptul trata­ telor ( 1 969) s-a prevăzut totuşi că lipsa relaţiilor diplomatice dintre două sau mai multe state nu constituie un obstacol la încheierea unor tratate între aceste state (art. 74) .

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

51

Aceeaşi conv enţi e urmăreş te să î nlesnească parti ci parea statelor la tratate, fără restri cţii, prev ăz ând că un stat poate adera la un tratat d acă: acesta prev ed e că un anumit stat poate să- şi expri me consi m­ ţămâ ntul î n ac est sens; s-a sta bilit în a lt mod că sta tele ca re a u pa r­ tic ipa t la negoc iere a u c onvenit c ă un a semenea c onsimţămâ nt poa te fi exprimat d e acel stat pri n aderare; toate statele au conv enit ulteri or că un asemenea consi mţământ poate fi expri mat de acel stat pri n ad erare (art. 15 din conv enţi e). 3. 12. Efectele suveranită,tii

Î ncercări d e a „codi fi ca" conseci nţele suv eranităţii au fost întrepri nse î n speci al pe plan regi onal (în Ameri ca L ati nă şi de ţări le afro- asi ati ce cu ocaz ia conferinţei de la B andung di n 195 5 ). Aceste tentativ e au av ut î n v ed ere formularea şi acceptarea unor d repturi funda­ mentale ale statelor, în scopul d e a combate inegalitatea în exercita­ rea lor. În acest context, au fost elaborate numeroase proi ecte de cod i fi care a drepturi lor şi obligaţii lor statelor, cele mai multe neofi ci ale. Si ngura c onv enţie ca re a c od i fica t d repturile şi î nd a toririle statelor este Conve nţia d e la M ontev id eo, d in 1933 , ea av ând î nsă aplicare regio­ nală (a fost semnată de 21 d e state). D e asemenea, Comisia de d rept i nternaţi ona l a O. N. U. a elabora t un proiect d e d ec laraţie c u priv ire la d repturile şi înd atoririle statelor (ad optat î n 1949 ). Principiile funda mentale a le d re ptului internaţional au fost codi ficate î n D eclaraţia Adunării G enerale (Rez oluţi a nr. 2625/XXV ) din 19 70 , menţi onată mai sus. Di n declaraţi e se deduc următoarele pri nci pii (care se referă la drepturi şi î ndatori ri ale statelor): - principiul potriv i t căruia sta tele se abţin, în relaţii le lor internaţio­ nale, d e a rec urge la ameninţarea sau la folosirea forţei (princi piul neagresiunii ); - pri ncipiul reglementării pri n mi jloace paşnic e a di ferend elor i nter­ naţionale, î n aşa fel î ncât pacea şi securi tatea i nternaţi onală, precum şi justi ţi a să nu fi e peri clitate; - pri nci pi ul nei nterv enţi ei în domenii care ţin exclusiv de compe­ tenţa naţi onală a unui stat; - princi piul egalităţi i î n d repturi a popoarelor şi d reptul lor la auto­ d eterminare; - pri nc ipiul egalităţii suv era ne; - pri ncipiul potriv it căruia statele trebui e să î nd eplinească cu buriă- cred inţă toate obli gaţi ile asumate (pacta sunt servanda). ln această privi nţă, pentru a se realiz a protecţi a suv eranităţii, tre­ buie să nu existe subordonări ale statelor î n relatii le di ntre ele. D upă cum s- a arătat, Rez oluţi a Ad unării G ene rale nr. 2625 (XXV) exprimă acest princi piu, prev ăz ându- se că statele sunt egale d in

52

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

punct de v edere juri di c şi că ele au obli gaţi a de a respecta personali­ tatea celorlalte state. D e asemenea, ni ci un stat nu poate fi subordo­ nat unei organi zaţii i nternaţi onale. Referi ndu-se la pozi ţi a O. N. U . faţă de statele membre, Curtea Internaţi onală de J usti ţi e s-a pronunţat în sensul că O. N . U . este plasată sub controlul m em bri lor ei ş i c ă are funcţia esenţi ală de a reami nti statelor membre obli gaţi i le lor. (Repararea daunelor suferi te în servi ci ul O. N . U . , Avi zul consultativ din 11 apri li e 1948 ). O altă conseci nţă di rectă a suv erani tăţii statelor o constitu ie e re­ zum ţi a de reg ulari tate a actelor adoptate de ele, c eea ce reprezi ntă un argument com od de apărare pep tru un stat, obligând celelalte state să respecte această prezumţie. ln caz contrar, aceste state s- ar si tua pe terenul abuzului de drept sau al relei- credi nţe. Prezumţi a menţionată priv eşte î ndeosebi actele comi se de un stat pe teri tori ul său şi este efi cace pentru afirm area caracterului li ci t a l actelor sale î n domenii care nu cad sub i nci denţa dreptului i nternaţi o­ nal. Chi ar dacă exi stă o regulă de drept i nternaţi onal, C_? racterul licit al com portării statului poate fi i nterpretat î n mod di feri t. ln acest caz se v a recurge la procedu ri de control ulteri oare actelor, favorabile sta­ tului î n pozi ţi e defensiv ă. O altă conseci nţă a suv erani tăţii statelor, î n relaţi e cu dreptul i nter­ naţi onal, o consti tu i e ..w1'-"J11 \ V l.,p.. ��--� � � U .,..t... �x. --� !t- _.. � -��...__ :..(ti /� li. Scurt is. toric . �L ·-I

oz )> r

(")

oz

-I m

Legenda : � = coasta � = linia celui mai mare reflux = l i n i i le de bază = mai puţin de 24 mile marine (1 )

s::

7J

oJJ

)>

z

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

191

Când s e foloseşte metoda liniilor drepte, se vor lua în considerare, la fixarea lor, interesele economice specifice regiunii, ale căror realitate şi importanţă sunt puse în evidenţă de o îndelungată folosire. Trasarea liniilor drepte nu trebuie să se abată prea mult de la direcţia generală a ţărmului şi acest sistem nu trebuie să fie aplicat de un stat în aşa fel încât să separe marea teritorială a unui alt stat de marea liberă şi de zona economică exclusivă (art. 7 alin. 3 şi 6). Deşi traseul liniilor de bază drepte este supus unor condiţii stricte, statele nu le aplică în acest mod. S-a apreciat, astfel, că aproximativ jumătate din numărul statelor care ar fi trasat linii de bază drepte au contravenit, într-un fel sau altul, regulilor fixate în convenţiile privind dreptul mării (convenţiile privind marea teritorială, platoul continental şi largul mării din 1958). Desigur, cu privire la liniile normale şi drepte, trebuie aplicată Convenţia de la Geneva privind dreptul mării (1958), articolul 3 definind linia de bază normală, iar articolul 4, liniile de bază drepte, textele fiind, în general, preluate de Convenţia asupra dreptului mării de la Montego_ . � 1 M�rea,teritorială ) Regimul mării teritoriale .etălează din ce le mai vechi timpuri . Grotius, în Mare liberum, deşi partizan al mării libere, admitea să fie supuse jurisdicţiei unui stat apele de coastă asupra cărora se putea exercita un control efectiv pornind de la pământ. Convenţia de la Geneva din 1 958 prevede că suveranitatea statului se întinde în afara teritoriului său asupra unei zone adiancente coastelor sale, denumită mare teritorială. Convenţia de la Montego Bay, prevede în articolul 1 , că „fiecare stat are dreptul să stabilească lăţimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază, determinate în conformitate cu această convenţie" (vezi anexa nr. XI). Convenţia de la Geneva din 1 958 nu rezolvase controversele privind lăţimea acestei mări, deşi majoritatea statelor s-au pronunţat pentru limita de 1 2 mile marine. Conform unei anchete efectuate în 1 98 1 , din 157 state recenzate, 86 fixau limita mării lor teritoriale la 12 mile marine, 32 la 3 mile marine si 1 3 la 200 mile marine, revendicate de statele latino-americane, pe consideraţii econo­ mice (limita zonei de rezerve piscicole, scăldată de curentul Humboldt la est de continentul american). Regimul juridic al mării teritoriale, recunoscut în mod general, este prevăzut în articolele 1 şi 2 din Convenţia de la Geneva din 1 958, fiind formulat astfel : ,,Suveranitatea statului riveran se întinde în afara teritoriului său şi a apelor sale interioare, asupra unei zone a mării adiacente coastelor sale, desemnată ca mare teritorială. Această suveranitate se extinde şi asupra spaţiului aerian deasupra mării teri­ toriale, precum şi asupra solului acoperit de această mare şi asupra subsolului ei".

192

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Un text similar este cuprins în articolul 2 al Convenţiei asupra dreptului mării din 1982, în care se arată că suveranitatea va fi exer­ citată asupra mării teritoriale, cu respectarea acestei convenţii şi a altor reguli de drept internaţional (un text asemănător existând şi în art. 1 alin. 2 din Convenţia de la Geneva din 1958). 12.3. Alte limite ale mării teritoriale În afara liniilor de bază

a) Apele interioare sunt cele care, fiind situate înăuntrul liniei de bază, fac parte din apele interioare ale statului, deci din teritoriul acestuia. Aceste ape - spre deosebire de marea teritorială în care statele străine pot pătrunde conform dreptului de trecere inofensivă (vezi mai jos 12.5.) - pot fi deschise sau încilise navelor străine, după aprecierea statului riveran respectiv. Cu toate acestea, când stabilirea unei linii de bază a avut ca rezultat închiderea apelor interioare care nu au fost considerate ca atare, se admite exercitarea unui drept de trecere inofensivă prin aceste ape (vezi Convenţia asupra dreptului mării din 1982, art. 8, şi Converiţia de la Geneva din 1958, art. 5). b) ln cazul porturilor, în delimitarea mării teritoriale, instalaţiile per­ manente ce fac parte integrantă din sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult spre larg sunt considerate ca făcând parte din coastă. lnstalatiile în afara uscatului si insulele artificiale nu vor fi considerate ca lucrări portuare permanente (art. 11, Convenţia din 1982). Radele folosite normal pentru încărcarea, descărcarea şi ancorarea navelor şi care, altfel, ar fi fost situate în întregime sau în parte în afara limitei exterioare a mării teritoriale, sunt incluse în marea teritorială (art. 12, CoQvenţia din 1982). ln ce priveşte fluviile, dacă acestea curg direct în mare (fără estu­ are), linia de bază este o linie dreaptă trasată de-a curmezişul gurii fluviului în punctele limite ale refluxului pe ţărmuri (art. 9, Convenţia din 19Ş2). c) ln ceea ce priveşte delimitarea mării teritoriale când coastele a două state sunt opuse sau adiacente Între ele, s-a prevăzut (în art. 15 din Convenţia din 1982) că „nici unul dintre cele două state nu are dreptul, afară dacă n-au convenit altfel, să-şi extindă marea sa terito­ rială peste linia mediană, ale cărei puncte sunt echidistante de punc­ tele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state. Dispoziţiile de mai sus nu se aplică însă în cazurile în care, din cauza unor titluri istorice sau a altor împrejurări speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod decât se prevede în aceste dispoziţii". Ca împrejurări speciale, care nu sunt definite în convenţie dar pot fi prezumate, se include, de exemplu, prezenţa de insule, canale navigabile sau drepturi de pescuit istorice.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

193

12.4. Naviga,tia navelor străine prin rnarea teritorială a unui stat străin

Marea teritorială - după cum s-a mai arătat - este deschisă navigaţiei statelor străine, în anumite condiţii, definite în convenţiile internaţionale (art. 17-21, Convenţia din 1982). S-a prevăzut astfel că navele tuturor statelor, fie ele riverane sau anclavate, au dreptul la trecerea inofensivă prin marea teritorială. Trecerea înseamnă navigaţia prin marea teritorială în scopul de : a) a traversa acea mare fără a intra în altele interioare sau de a acosta la o radă ori la facilităţi por­ tuare în a'fara apelor interioare; b) a se îndrepta spre sau de la apele interioare sau rade ori facilităţi portuare. Navigaţia trebuie să fie rapidă şi continuă. Excepţional, ,,trecerea" include oprirea şi ancorarea când acestea sunt impuse de necesităţile navigaţiei sau se datorează unui caz de forţă majoră, avarie sau în scopul ajutorării persoanelor, nave­ lor sau aeronavelor în pericol sau avariate (art. 1 7 şi 18) . Trecerea este inofensivă atât timp cât nu dăunează păcii, ordinii sau securitătii statului riveran. Trecerea unei nave străine va fi consi­ derată ca fiind dăunătoare păcii, ordinii sau securităţii statului riveran , dacă nava aflată în marea teritorială desfăsoară următoarele activităti sau prezintă următoarele pericole: · ,,a) orice ameninţare cu forţa sau folosirea forţei împotriva suvera­ nităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran sau care încalcă principiile dreptului internaţional înscrise în Carta O. N. U.; b) orice manevră sau acţiune cu arme de orice fel; c) orice acţiune urmărind să adune informaţii prejudiciabile apărării şi securităţii statului riveran; d) orice act de propagandă urmărind să afecteze apă­ rarea sau securitatea statului riveran; e) lansarea, aterizarea sau lua­ rea la bord a unui avion; f) decolarea, aterizarea sau luarea la bord a oricărui dispozitiv militar; g) încărcarea sau descărcarea oricăror mărfuri, valute sau persoane încălcând legile vamale, fiscale, de imi­ grare sau sanitare şi regulamentele statului riveran; h) orice act săvârşit cu intenţie în vederea u nei poluări serioase contrare prezentei convenţii; i) orice activităţi de pescuit; j) desfăşurarea de activităţi de cercetare sau de supraveghere; k) orice activitate care urmăreşte să intervină într-un sistem dP. comunicatie sau alte instalatii ale statului riveran; I) orice altă activitate care nu 'priveşte direct trecerea inofensivă" (art. 19, Convenţia din 1982). . 12.5. Legile şi regulamentele statului rilfe;;;;,privind trecerea inofensivă

C(lffil_enţia de la Gene�a.. -dln .1.95a.,tn articolul 18, a prevăzut că navele străine care se folosesc de dreptul de trecere vor trebui să se conformeze legilor şi regulamentelor adoptate de statul riveran şi, în special, legilor şi regulamentelor privind transportul şi navigaţia. _ Conve �ţ\a din _!jg132-a-- prevăzut, în ar�icolul �1� ob�igaţia navele! s�ră_:: ine care 1ş1 exercita dreptul de trecere inofensiva prin marea tentoriala de a respecta legile şi regulamentele care privesc trecerea inofensivă

1 94

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

prin marea teritorială, pe care statul riveran le poate adopta în confor­ mitate cu prevederile convenţiei şi alte reguli ale dreptu lui internaţio­ nal , în legătură cu trecerea inofensivă prin marea teritorială, respec­ tându-le pe toate sau pe oricare din cele ce urmează: ,,a) siguranţa navigaţiei şi reglementarea circulaţiei maritime; b) protecţia înlesnirilor navigaţiei, alte facilităţi şi instalaţii ; c) protecţia cablurilor şi conducte­ lor; d) conservarea resurselor biologice ale mării; e) prevenirea de încălcări ale legilor şi regulamentelor statului riveran privind pescuitu l ; f) ocrotirea mediu lui înconjurător a l statului riveran şi prevenirea, redu­ cerea sau controlul poluării acestuia; g) cercetarea ştiinţifică marină şi anchete hidrografice; h) prevenirea încălcării legilor şi regulamentelor statului riveran privind reglementările vamale, fiscale, imigrarea şi cu caracter sanitar". Spectru l legilor şi regu lamentelor statu l ui riveran menţionate mai sus a fost formulat în convenţie spre a clarifica drep­ tul aplicabil pe care statu l riveran are compentenţa să-l aplice navelor în trecere inofensivă prin marea sa teritorială. /

12.6. Nave de răzlJoi şi trecerea inofensivă

Problema dacă navele de1 război ale unui stat străin pot avea dreptu l la trecerea inofensivă · prin marea teritorială a unui stat a conti­ nuat să fie controversată de la abordarea acestei probleme de către Comisia de drept internaţional . Aceasta a propus un text potrivit căruia un stat poate întreprinde o trecere inofensivă cu nave de război, cu condiţia unei autorizaţii sau notificări anterioare, considerându-se că statul riveran ar trebui, în mod normal , să acorde dreptu l la trecerea inofensivă. Se constată însă că articolul 19 alineatul 2 in Conventia din 1982 subliniază, în mod clar, ,,că orice exerciţiu � a c:!!'anzitare ' cu arme de orice fel" este incom atibilă cu trecerea ino ensIva si li ebaie sâ se aplice desi­ e or de război in trecerea lor prin marea teritorială. Ca urmare a poziţiilor opuse adoptate de diferitele grup uri de state, Convenţia de la Geneva din 1 958 nu conţine nici un text cu privire la posibilitatea trecerii inofensive a navelor de război străine prin marea teritorială a unui stat. Printre diferitele opinii, s-a susţinut că formula „navele tuturor statelor riverane sau neriverane au dreptu l de trecere inofensivă prin marea teritorială" (art. 1 4 alin. 1) ar permite şi trecerea navelor de război prin această mare. Această opinie nu pare însă acceptabilă, concluzia fiind că trecerea inofensivă a navelor de război prin ape teritoriale străine ar putea fi reglementată numai prin cutumă, care însă este neclară şi face obiect de controverse. Examinarea textelor Conventiei din 1982 duce la aceeasi concluzie, constatându-se că nici o dispoziţie a acesteia nu reglementează pro­ blema dacă navele de război străine pot trece în mod inofensiv prin marea teritorială a unui stat.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

195

Există însă o declaraţie comună a S. U.A. şi U. R.S.S., din 23 sep­ tembrie 1 989, care afirmă că „toate navele, inclusiv navele de război, indiferent de încărcătură, armament şi mijloace de propulsare, se bucură de dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială, în con­ formitate cu dreptul internaţional, pentru care nu se cere nici o noti­ ficare prealabilă". Se pune însă întrebarea dacă cele două superputeri puteau stabili norme de drept internaţional cu caracter general. La această întrebare răspunsul nu poate fi, evident, decât negativ, decla­ raţia fiind opozabilă numai celor două state care au adoptat-o. O regulă general admisă şi figurând în cele două convenţii prevede că „în marea teritorială submarinele şi alte vehicule submersibile tre­ buie să treacă la suprafaţă şi să arboreze pavilionul lor" (art. 14 alin. 6, Conventia de la Geneva din 1958, art. 20, Conventia de la Montego Bay). 'în afară de aceasta, dacă o navă de război' nu res­ pectă legile şi regulamentele statului riveran privind trecerea prin marea sa teritorială şi ignoră o cerere de a se conforma acestora, statul riveran poate să pretindă navei să părăsească imediat marea sa teritorială (art. 30, Convenţia din 1982). Această convenţie, în ar­ ticolul 29, defineşte nava de război ca fiind „o navă aparţinând forţelor armate ale unui stat, purtând semnele exterioare distinctive ale navelor militare ale naţionalităţii sale... şi având un echipaj supus disciplinei forţelor armate regulate". Articolul 31 se referă la răspunderea internaţională a statului de pavilion pentru orice daună sau pierdere rf;)zultând din nerespectarea, de către o navă de război ori de către altă navă guvernamentală care are activităţi necomerciale, a legilor şi regulamentelor statului riveran privind trecerea prin marea teritorială sau a prevederilor con­ ventiei. În concluzie, problema controversată dacă navele de război pot trece sau nu prin marea teritorială a unui stat străin nu şi-a găsit până în prezent · o reglementare clasă. 12.7. Jurisdicţia�ri�eran În limitele mării teritoriale

Statul îşi exercită jurisdicţia în marea teritorială atât în materie penală, cât şi în materie civilă, reglementările respective fiind cuprinse în Convenţia de la Geneva djn 1958, reluate în termeni aproape identici de Convenţia din 1982. ln legătură cu fapte ce ţin de dreptul penal, statul riveran nu ar trebui să-şi exercite jurisdicţia penală pen­ tru arestarea unei persoane sau pentru efectuarea unor acte de instrucţie, ca urmare a comiterii unei infracţiuni penale în timpul trece­ rii, afară de următoarele cazuri: a) dacă consecinţele infracţiunii se extind şi asupra statului riveran; b) dacă infracţiunea este de natu­ ră să tulbure pacea publică a ţării sau ordinea în marea teritorială; c) dacă asistenţa autorităţilor locale a fost cerută de căpitanul navei sau de consulul statului al cărui pavilion îl arborează nava sau

196

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

d) dacă asemenea măsuri ·sunt necesare pentru suprimarea traficului ilicit de stupefiante sau substanţe psihotropice" (art. 27 alin. 1, Col')venţia din 1982). ln ceea ce priveşte exercitarea jurisdicţiei civile, statul riveran nu trebuie nici să oprească, nici să modifice ruta unei nave străine tre­ când prin marea teritorială pentru exercitarea jurisdicţiei civile asupra unei persoane care se află pe bord, nici să aplice faţă de această navă măsuri conservatorii în materie civilă, în afara cazului când aceste măsuri sunt luate ca urmare a obligaţiilor asumate sau a res­ ponsabilităţilor angajate de nava respectivă, în cursul sau în vederea navigaţiei, atunci când a trecut prin ap ului riveran. 1,&,J,�UII,

iguă

Această zonă se si 1n fara mani teritoriale, specificul ei fiind că, deşi aparţine mării . · ere, cu care este contiguă, statul riveran are totuşi dreptul de a exercita controlul necesar în scopul : ,,a) de a preveni încălcările legilor şi reglementărilor sale fiscale, vamale, sanitare sau de emigrare, pe teritoriul său sau în marea sa teritorială ; b) de a pedepsi contravenţiile la aceste legi comise pe teritoriul său sau în marea teritorială" (art. 33 alin. 1, Convenţia din 1982). Dacă întinderea zonei contigue era limitată la 12 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale în Conventia de la Geneva din 1958, noua Convenţie privind dreptul mării, întrucât stabileşte întinderea mării teritoriale ca fiind de 12 mile marine, prevede în articolul 33 ali­ neatul 2 că zona contiguă nu poate să depăşească 24 mile marine de la liniile de bază de la care este măsurată lătimea mării sale teritoriale. 12.9. Golfuri şi băi

În cadrul apelor care au ca trăsătură comună faptul că se află înăuntrul liniei de bază generale de-a lungul coastei şi au o comu­ nicare deschisă cu marea, se pot enumera băi sau golfuri, fiorduri, limanuri, estuare şi altele. Aceste structuri acvatice sunt înconjurate de uscat, având suprafeţe suficiente pentru a face parte din uscat, şi se află deci sub suveranitatea statului respectiv, făcând parte din teri­ toriul lui. Sunt formulate două condiţii principale ca asemenea suprafeţe acvatice să fie considerate ape interioare, ţinând seama de faptul că ele constituie o anumită pătrundere în uscat, existând o strânsă legă­ tură între uscat şi apele respective care - dominate de uscat sunt ape interioare, adică ape care aparţin în mod natural domeniului terestru. O astfel de cerinţă este exprimată în regula din articolul 1 O alinea­ tul 2 al Convenţiei din 1982 (art. 7, Convenţia de la Geneva din 1958), care are ca obiect definiţia băii. Conform Convenţiei din 1982,

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

197

o baie este o crestătură bine marcată, a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lăţimea deschizăturii, este atât de adâncă încât conţine ape înconjurătoare de coastă şi reprezintă mai mult decât o simplă infle­ xiune a coastei. Totodată, o crestătură nu este considerată ca repre­ zentând o baie decât dacă suprafaţa sa este egală sau superioară unui semicerc având ca diametru lin� trasă de-a curmezisul crestăturii (art. 1 O alin. 3, Convenţia din 1982). Există însă, cu excepţia băilor istorice, o limită pentru lungimea liniei care închide linia apelor interioare. Acolo unde distanţa dintre liniile refluxului, ale punctelor de intrare naturale ale unei băi, nu depăşeşte 24 de mile marine, o linie de demarcaţie poate fi trasată între aceste două lin i i ale refluxului, iar apele astfel înch ise de această l in ie sunt cons iderate ca ape inter ioare (art. 1 O al in. 4, vez i sch"ema nr. 1). ln cazul în care distanţa dintre liniile refluxului, ale punctelor de intrare naturale ale unei băi nu depăşeşte 24 de mile marine, o linie de bază dreaptă de 24 de mile marine este trasată în interiorul băii, în aşa fel încât să închidă suprafaţa de apă cea mai mare, care poate fi delimitată printr-o linie de această lungime (art. 1 O alin. 5). 12. 10. Băi istorice, băi şi ape vitale, băi aparţinând mai multor state

Condiţiile descrise mai sus, în baza cărora băi, golfuri sau părţi din acestea pot fi revendicate ca ape interioare, se aplică numai cazurilor excepţionale, deşi numeroase, ale băilor istorice, în cadrul cărora pătrunderea în uscat este mai largă, aceste ape fiind ape interne pe baza unui titlu istoric. Astfel, de exemplu: Golful Hudson din Canada şi Estuarul lui Rio de la Plata, primul având 580.000 de mile pătrate şi o intrare de 50 de mile marine. O definiţie a apelor istorice a fost dată de C. I.J. în speţa pescări­ ilor ang/o-notvegiene ( C . I.J., Rec. 1951, p. 116), şi anume: ,,Prin ape istorice se înţelege, în general, ape care sunt considerate ca ape interioare, dar care n-ar fi avut acest caracter fără existenta unui titlu istoric". Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat că, în scopul de a se stabili dacă o suprafaţă de apă este o baie istorică, o ţară riverană trebuie să fi afirmat în mod tradiţional şi să-şi fi exercitat stăpânirea asupra acesteia, cu achiesarea altor state. Curtea a precizat că toţi factorii sunt semnificativi: 1) statul care le revendică trebuie să-şi fi exercitat autoritatea asupra acelor zone; 2) exercitarea trebuie să fi fost continuă ; 3) statele străine să fi achiesat la autoritatea exercitată . Revendicările privind băile şi apele vitale au în vedere o baie căreia îi lipsesc elementele unui titlu istoric, dar care sunt calificate ca vitale deoarece prezintă un interes vital naţional, care nu este negociabil pentru statul în cauză.

198

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

12. 1 1. Strâmtorile folosite pentru navigaţia internaţională

Asemene�trâmtori sunt în general considerate ca fiind deschise liberei treceri a navelor tuturor ţărilor, iar dacă nu s-ar asigura o ase­ menea trecere s-ar încălca libertatea de navigaţie. După cum s-a pronunţat C. I.J. în speţa Strâmtorii Cortu (Anglia contra Albaniei, C . I.J. Rec. 1949, p. 28), ,,este admis în general şi conform cu cutuma internaţională că statele, în timp de pace, au dreptul ca navele lor de război să treacă prin strâmtorile care servesc scopurilor navigaţiei internaţionale, de a stabili comunicarea între două părţi ale mării libere, fără a obţine în prealabil autorizarea statului riveran, cu conditia ca trecerea să fie inofensivă". Convenţia asupra dreptului mării din 1982 a indicat că reglementă­ rile prevăzute au ca obiect strâmtorile folosite pentru navigaţia interna­ ţională între o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă şi o altă parte a mării libere sau zonă economică exclusivă, care este defLnită în articolul 37, partea a I I I-a, secţiunea 2, a convenţiei. ln asemenea strâmtori, conform articolul 38 din convenţie, toate navele şi aeronavele au dreptul la trecere în tranzit, aceasta însem­ nând exercitarea libertăţii de navigaţie şi a survolului numai în sco­ pul unui tranzit continuu şi rapid al strâmtorii pe traseul definit în ar­ ticolul 37. În articolul 34 al Convenţiei din 1982 se subliniază că regimul tre­ cerii prin strâmtori folosite pentru navigaţia internaţională nu va afecta statutul juridic al apelor care formează asemenea strâmtori sau exerci­ tarea de către statele rivarane la strâmtori a suveranităţii sau jurisdic­ ţiei asupra unor asemenea ape şi spaţiului aerian de deasupra lor , solului si subsolului lor. Potrivit articolului 35 (partea a I I I-a din convenţie), prevederile pri­ vind strâmtorile folosite pentru navigaţia internaţională nu afectează: a) zone de ape interioare în cadrul unei strâmtori, cu excepţia cazuri­ lor în care stabilirea unei linii de bază drepte, prevăzută în articolul 7, are ca efect închiderea zonelor de ape interioare, aşa cum au fost definite mai înainte; b) statutul juridic al apelor în afara mărilor terito­ riale ale statelor riverane ca fiind zone economice exclusive sau marea liberă, ori c) regimul juridic al strâmtorilor în care trecerea este reglementată, în totalitate sau în parte, de convenţii internaţionale având o durată lungă şi care sunt în · vigoare, privind în mod specific asemenea strâmtori. Navele şi aeronavele trebuie să respecte mai multe obligaţii atunci când exercită dreptul la trecerea inofensivă în tranzit. Ele trebuie să treacă fără Întârziere prin strâmtoare şi trebuie să se abţină se la orice ameninţare cu forţa sau folosirea forţei împotriva suveranităţii , integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statelor riverane la strâmtoare sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internaţio­ nal prevăzute în Carta O.N. U., ceea ce subliniază caracterul inofensiv

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

1 99

al trecerii. Ele trebuie să se abtină de la orice activităti , altele decât cele necesare pentru tranzitul continuu şi rapid, în , afară de cazul când aceste activităţi devin necesare . ca urmare a forţei majore sau a unui pericol. Ele trebuie, de asemenea, să respecte toate reglementă­ rile internaţionale acceptate pentru prevenirea abordajelor pe mare şi cele pentru prevenirea, reducerea sau controlul poluării emanând de la nave, trebuie să respecte, pentru avioanele în tranzit, regulamentele aeriene elaborate de Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale aplicabile avioanelor civile. Avioanelor de stat li se cere să se conformeze măsurilor de securitate prevăzute în aceste regulamente şi să mane­ vreze în orice moment ţinând seama, aşa cum se cuvine, de siguranţa navigaţiei. Convenţia (art. 41) împuterniceşte , de asemenea , statele riverane la strâmtori să stabilească zonele de circulaţie şi să prevadă în fiecare zonă dispozitive pentru separarea traficului. Conform articolului 42 al Convenţiei , statele pot să adopte , sub rezerva dispoziţiilor convenţiei, legi şi regulamente privind trecerea prin strâmtori, referitoare la: a) siguranţa navigaţiei şi reglementarea traficului maritim; b) prevenirea, reducerea şi controlul poluării; c) interzicerea pescuitului; d) încărcarea sau descărcarea oricăror bunuri , monede sau persoane contrar legilor şi regulamentelor vamale, fiscale , privind imigraţia sau sanitare ale statelor riverane la strâmtori. Statul de pavilion sau statul de înregistrare a unei aeronave având dreptul la imunitate şi care acţionează într-un mod contrar unor asemenea legi şi regulamente va purta răspunderea internaţională pentru orice pierdere sau daună provocată statelor riverane ale strâm­ torii. Statele riverane la o strâmtoare trebuie să coopereze printr-un tra­ tat pentru menţinerea în strâmtoare a condiţiilor necesare pentru navi­ gaţie şi securitate , pentru prevenirea, reducerea sau controlul poluării provenind de la nave (art. 43). Aceste state sunt obligate să nu împiedice trecerea în tranzit şi să asigure publicitatea necesară orică­ rui pericol pentru navigaţie sau survol înăuntrul sau deasupra strâmto­ rii pe care îl cunosc (art. 44) . 12. 12. State-arhipelag

Acestea sunt, conform Convenţiei din 1982 , acele state cuprinse între liniile de bază trasate conform articolului 47 din Conventia din 1982 , într-un mod deosebit de complex şi acoperind toate si'tuaţiile (vezi schema nr. 2).

I\)

o o

Schema nr. 2

o :o m

1/ I

'>

lJ -I

z -I m :o z

)> ·-I

o

z

)> r

........ ....

___

,.,.

Legenda : = = = = I ·:-:,: � : : ·:::.,·:·j = W/,V/IJ/10,l = (1 ) =

�

coasta l i n i i le de bază l i n i i le de bază ale a rh i pelag u l u i l i m ita exterioară a mării teritoriale apele i nterioare apele arh i pelag uri lor 1 2 m i le marine

o o z -I m :s:: lJ o :o )> z

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

201

Convenţia distinge între: a) stat-arhipelag, care înseamnă un stat constituit în întregime de un arhipelag şi care poate include mai multe alte insule ; b) arhipelag, care înseamnă un grup de insule, incluzând şi părţi din insule, ape înconjurătoare şi alte elemente naturale, legate strâns între ele, care formează o entitate intrinsecă geografică, economică şi politică sau care a fost considerată ca atare din punct de vedere istoric (art. 46). Suveranitatea unui stat-arhipelag se extinde, potrivit articolului 49, la apele cuprinse în liniile de bază arhipelagice definite mai sus şi definite ca ape arhipelagice, indiferent de adâncimea sau de distanţa lor de coastă. Această suveranitate se extinde la spaţiul aerian de deasupra apelor arhipelagice, la solul şi subsolul acestora, precum şi la resursele lor. Traseul liniilor de bază arhipelagice trebuie să respecte anumite condiţii, fiind efectuat în aşa fel încât să înglobeze insulele principale şi să definească o zonă în care raportul dintre suprafaţa apelor şi uscat, inclusiv atoli, să fie cuprins între 1 la 1 şi 9 la 1. Lungimea lor nu poate depăşi 100 de mile marine; cu toate acestea, maximum 3% din numărul total de insule pot să aibă o lungime superioară care să nu depăşească 125 de mile marine. Traseul lor nu trebuie să devieze în mod tranşant de la conturul general al arhipelagului. Statele-arhipelag trebuie să respecte acordurile existente încheiate cu alte state şi să recunoască drepturile tradiţionale la pescuit şi activităţile legitime ale statelor limitrofe în anumite zone care fac parte din apele lor arhipelagice. Navele tuturor statelor au în apele arhipelagice dreptul la trecere inofensivă conform regulilor aplicabile mării teritoriale. Statul-arhipelag poate, fără discriminare între navele străine, să suspende temporar, în anumite zone ale apelor lui arhipelagice, exercitarea dreptului la trecere inofensivă a navelor străine, dacă această măsură este indispensabilă pentru asigurarea securităţii sale (art. 52). Dreptul la trecere, exercitat de nave şi avioane ale unor state stră­ ine pentru a trece prin şi a survola apele arhipelagice, se aseamănă în anumite privinţe cu dreptul la trecere în tranzit prin strâmtori. Obligaţiile statului-arhipelag de a stabili rute navigabile şi aeriene sunt prevăzute, cu toate detaliile, în articolul 53. Aceste rute pot fi desemnate de statul-arhipelag, cu toate drepturile pentru navigaţie şi survol , trecerea prin aceste rute însemnând exercitarea, conform con­ venJiei, a dreptului la navigaţie şi survol. ln celelalte dispoziţii ale articolului 53 alineatele 4-12 sunt detaliate reglementări pentru stabilirea diferitelor aspecte ale drumurilor naviga­ bile şi definirea limitelor lor.

202

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

� 1�

La începui secolului al X�a, statul riveran ave� o competenţă exclusivă în materie de pescuit în marea teritorială. ln anii care au urmat anului 1967, când a început să fie elaborat noul regim al mări­ lor şi când conceptul de „patrimoniu al umanităţii" a fost discutat în cadrul Adunării Generale, cu referire la spaţiile maritime nesupuse jurisdicţiei statelor, a fost convocată cea de-a treia Conferinţă O . N . U . cu privire la dreptul mării, care s-a desfăşurat în perioada 1973-1982 . Dacă, iniţial, statele riverane revendicau zone de pescuit cu o lăţime de 12 mile marine, Islanda stabilind, după Conferinţa de la Geneva din 1958, printr-o lege, această lăţime, în 1974 zona sa de pescuit se întindea până la 50 de mile 1Ţ1arine, iar în 1975 ea a fixat la 200 de mile marine această zonă . ln 1981, 25 de state revendicau o zonă de pescuit de 200 de mile, la care se adăugau şi alte state care cereau recunoasterea unei zone cu aceeasi lătime . Statele Comunităţii Economice · Europene au stabilit, de asemenea, o zonă de pescuit cu o întindere de 200 de mile marine . Noţiunea de zonă economică exclusivă a apărut pentru prima oară în 1972, dar originea conceptului se regăseşte în deciziile luate la sfârşitul anilor ' 40 de ţările Americii Latine, care fixau, unilateral, până la 200 de mile marine de la coastă, limita jurisdicţiei lor naţionale zonă consacrată si în articolul 57 din Conventia Natiunilor Unite asu­ pra dreptului mării din 1982. Conform Convenţiei . asupra dreptului mării de la Montego Bay (art. 55), prin zonă economică exclusivă se înţelege o zonă situată dincolo de marea teritorială şi adiacentă aces­ teiq, supusă unui regim juridic special. ln această zonă, statul riveran are dreptul suveran de explorare şi exploatare, conservare şi administrare a resurselor naturale. El are, de asemenea, jurisdicţia cu privire la stabilirea de insule artificiale, instalaţii şi structuri, cercetare ştiinţifică maritimă, protecţia şi conser­ var�a mediului maritim înconjurător . ln zona economică exclusivă, toate statele se bucură de libertătile de navigaţie şi survol, de a pune cabluri şi conducte submş.rine s'au de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internaţional . ln exerci­ tarea acestor libertăţi, statele vor ţine cont de drepturile şi obligaţiile statului riveran şi vor respecta legile şi reglementările adoptate de acesta, în măsura în care nu contravin v ederilor Convenţiei din 1982 şi normelor dreptului internaţion ·· ] . 14. Platoulcc,t1 tinental

" Cunoscută încă din secolul ai oceanografie şi geologie, abordarea de către preşedintele" Truman în 1945 a problematicii pla­ toului continental al S . U.A. a contribuit, într-o mare măsură, la elabo­ rarea conceptului internaţional al platoului continental, reglementat de

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

203

Convenţia de la Geneva din 1958 privind acest platou şi în Convenţia privind dreptul mării din 1982. C_o nvenţia de la Geneva din 1958, care a consacrat noţiunea de platou continental, în dreptul internaţional, l-a definit ca fiind fundul mării şi subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate î n afara mării teritoriale până la o adâncime de 200 de metri sau peste această limită, până la distanţa la care adâncimea apelor de deasupra lui permite exploatarea resurselor naturale ale acelor zone. a) Conform articolului 76 alineatul 1 din Conventia din 1982-, fiecare stat riveran dispune, cel puţin la largul coastelor, de o zonă de soluri marine ce se întind până la 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lătimea mării teritoriale. În acest cadru, platoul ' continental a fost descris ca incluzând fun­ dul mărilor şi subsolul lor pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru până la marginea externă a taluzului continental (art. 76 alin. 1). Pe de altă parte, deşi convenţia stabileşte o întindere de 200 de mile marine de la coastă, platoul continental natural se întinde efectiv la o distanţă mai mare deasupra fundului mării, statul riveran definind chiar el taluzul extern al mării continentale. b) Determinarea acestui taluz extern nu va trebui să depăşească o distanţă de la coastă de 350 de mile marine pornind de la liniile de bază. Această delimitare va putea interveni înainte de distanţa sus­ menţionată, dacă, înăuntrul spaţiuJui internaţional, se găseşte, în pro­ funzime, izobata de 2.500 metri. ln acest caz, limita exterioară a pla­ toului continental legal, menţionată la litera a) de mai sus, nu va putea fi trasată, peste o distanţă de 100 de mile marine de la această linie izobatică. ln această ultimă ipoteză, criteriul distanţei de la coastă si criteriul adâncimii sunt astfel combinate. · Definiţia este hibridă, rezultatul unui compromis între interesele sta­ telor care nu au un platou continental şi care doreau, totuşi, să li se recunoască drepturi asupra bogăţiilor din vecinătatea coastelor lor şi ale celor care, dimpotrivă, doreau să fie consacrată definiţia platoului continental conform cu geomorfologia, deoarece au avantajul de a dis­ pune de o vastă întindere naturală submarină a teritoriului terestru. _ c) Conform articolului 77 din Convenţia asupra dreptuiui mării din 1982, statul riveran are următoarele drepturi asupra platoului continental : - exercitarea unor drepturi suverane pentru explorarea şi exploa­ tarea resurselor sale naturale, aceste drepturi fiind exclusive, în sensul că dacă statul riveran nu exercită aceste drepturi, nimeni nu poate desfăşura aceste activităţi, fără consimţămâ ntul expres al statulu riveran *; * Resursele naturale la care se referă partea a VI-a din Convenţia din 1 982 con­ stau în resurse minerale şi alte resurse moarte ale fundului mării şi subsolului, împreună cu organisme, ori aparţinând unor specii sedentare fie imobile, fie aflate sub fundul mării şi care n u se pot mişca decât în contact fizic constant cu solul mării şi subsolul ei.

204

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

- forarea platoului continental constituie un drept exclusiv al sta­ tului riveran de a autoriza şi a reglementa forarea acestuia pentru orice scopuri. . / O altă problemă care a fost reglementată de Convenţia a IV-a de )a Geneva , 1 958 , constă în stabilirea principii/or reglementând desfăşu­ Farea unui proiect de cercetare ştiinţifică marină pe platoul continental. O asemenea cercetare este prevăzută în partea a X I I I-a din Convenţia din 1982 , aplicabilă şi mării teritoriale şi zonei economice exclusive. Conform articolelor 245 şi 246 din partea a X I I I-a a Convenţiei de la Montego Bay, cercetarea ştiinţifică în aceste zone este supusă consimţământului statului riveran. Astfel , în cazul unui proiect referitor la zona economică exclusivă sau la platoul continental ale acestui stat riveran , acesta poate să nu-şi dea consimţământul, dacă acest proiect de cercetare : a) are o semnificaţie directă pentru explorarea şi exploatarea resurselor, fie vii , fie moarte ; b) implică forarea în platoul continental , folosirea de explozibile sau introducerea de substanţe vătămătoare în mediul marin ; c) implică construirea, funcţionarea sau Jolosirea de insule artificiale , instalaţii, structuri aflate sub suveranita­ tea statului riveran ; d) dacă informaţiile comunicate cu privire la pro­ iect sunt inexacte. În ceea ce priveşte delimitarea platoului continental , stabilirea limi­ tei exterioare a acestuia se face de către o Comisie specială care are 21 membri specialişti în geologie , geofizică şi/sau hidrografie , aleşi de statele-părţi la convenţie. Comisia examinează date şi alte informaţii prezentate de statele riverane şi dă avize ştiinţifice şi tehnice la 9ererea statului riveran interesat. (Anexa nr. l i , art. 2 şi 3). ln ceea ce priveşte delimitarea platoului continental între state ale căror coaste sunt adiacente sau fată în fată , artic olul 83 din Convenţia din 1982 prevede că delimitarea trebuie să se facă prin acord sau conform dreptului internaţional , spre a se ajunge la o solu­ tie · echitabilă. Aceste principii reflectă nu numai modul de negociere din cadrul celei de-a treia Conferinţe asupra dreptului mării, dar şi jurisprudenţa internaţională (speţele privind platourile continentale ale Mării Nordului C. I.J., Rec. 1969 , p. 3 ; Mării Egee - C. I.J. , Rec. 1978 , p. 3 ; şi delimi­ tarea sa Între Libia şi Tunisia - C. I.J. , Rec. 1982, p. 18). III. Spaţii maritime inte 12. 1

Delimitarea marn libere de "77'1TTC1fo-.,.,.,.,,rri'n analizate mai sus rezultă din articolul 86 (partea a V I I-a) al Convenţiei din 1982: ,,Partea pre­ zentă se aplică tuturor zonelor mării care nu sunt incluse nici în zona economică exclusivă , în marea teritorială sau în apele · interioare ale unui stat , nici în apele arhipelagice ale unui stat-arhipelag". Astfel , spaţiul mării libere apare mai restrâns în prezent, · limita zonei econo-

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

205

mice exclusive de 200 de mile marine fiind exclusă din spaţiul marn libere. Nici zona contiguă nu mai aparţine mării libere, întrucât este acoperită de zona economică. ln c imb a ele de deasu ra platoului ontinental fac arte din m r li eră conform articolu u1 a meatul in onvenţia asupra drep lui mării, text menţionat mai sus (12.14.). , O enumerare cuprinzătoare a diferitelor libertăţi în marea liberă este dată în articolul 87 din conventie. 1. Marea liberă este deschisă tuturor statelor fie riverane, fie fără iesire la mare. Libertatea mării libere se exercită conform conditiilor formulate în convenţie şi altor reguli ale dreptului internaţional. · Ea cuprinde inter alia, atât pentru statele riverane cât şi pentru statele fără iesire la mare, următoarele: a) libertatea navigaţiei; b) libertatea survolului ; c) libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine, cu rezerva părţii a V I-a privind platoul continental ; d) libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii permise de dreptul internaţional, respectarea părţii a VI-a privind zona; e) libertatea de pescuit, cu respectarea condiţiilor din secţiunea 2 referitoare la zona nesupusă jurisdicţiei statelor ca patrimoniu al uma­ nităţii; f) libertatea cercetării ştiinţifice, sub rezerva părţilor a V I-a şi a X I I I-a. 2. Aceste libertăţi vor fi folosite de toate statele respectând interesul altor state în folosirea libertătii mării libere si activitătile din zonă. Enumerarea libertăţilor mării libere cu trimitere la părţile convenţiei unde acestea sunt reglementate arată că unele libertăţi sunt supuse condiţiilor din părţile corespunzătoare ale convenţiei, spre a defini în amănunt condiţiile cărora le este supusă exercitarea „libertăţii" respective.

cu

12. 16. Navigaţia şi alte libertăţi in marea liberă

Cele şase „libertăţi", exceptând libertatea cercetării ştiinţifice, sunt aspecte ale rolului esenţial îndeplinit de marea liberă în asigurarea unor modalităţi de transport şi de comunicare, mările constituind, în condiţiile tehnologiilor actuale, zone care leagă continentele şi ţările între ele. Libertătile trebuie folosite, conform articolului 87 alineatul 2 din convenţie, · de către toate statele ţinând seama, în modul cuvenit, de interesele altor state în exercitarea libertătii mării libere si, de aseme­ nea, cu respectarea drepturilor prevăzute de convenţie în privinţa zonei, ale cărei resurse nu sunt supuse suveranităţii vreunui stat, constituind patrimoniu al umanităţii. Libertatea navigaţiei este deschisă oricărui tip de nave, inclusiv 1 1avelor de război, navelor publice, comerciale etc. şi cu absenţa ori-

206

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

caru1 ceremonial maritim. Exercitarea libertăţii de navigaţie este, de asemenea, supusă unor reguli specifice privind utilizatorul mării libere, indiferent dacă sunt prevăzute în Convenţia asupra dreptului mării sau în alte convenţii, precum cea referitoare la securitatea pe mare, la poluare ori cele privind conservarea resurselor. Într-un mod asemănător pentru deschiderea cât mai largă a drep­ turilor de acces la marea liberă, Convenţia din 1982 (partea a X-a) prevede un cadru de principii şi reguli în scopul de a asigura accesul şi tranzitul la şi de la mare pentru statele fără ieşire la mare, în scopul de a putea exercita libertăţile prevăzute în convenţie. De altfel, lista libertăţilor din Convenţia din 1982 (art. 87) nu este limitativă, ci enunţiativă, aşa cum rezultă şi din formulările folosite (prin trimiterea la dreptul internaţional). S-au ridicat unele probleme în legătură cu utilizarea mării libere într-un mod compatibil cu libertăţile recunoscute de dreptul internaţional, sintetizate în Convenţia din 1982. Astfel, manevre navale, care ar putea constitui o ocupaţie temporară a unor întinse suprafeţe din marea libe­ ră, au fost acceptate, în practică, ca intrând în cadrul exercitării liber­ tăţilor. Este vorba însă de o problemă de amploare. Astfel, când Franţa, în 1974, a închis suprafeţe întinse din Oceanul Pacific pentru testarea armelor nucleare, Australia si Noua Zeelandă s-au adresat Curţii Internaţionale de Justiţie, dar aceasta nu a ajuns să adopte o hotărâre, deoarece Guvernul francez a anunţat încetarea experienţelor ·$i, 9a urmare, C.I.J. nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei. ln ceea ce priveşte navigaţia în marea liberă, se pune problema determinării nationalitătii navelor. Revine fiecărui stat să fixeze conditi­ ile pentru acordarea · naţionalităţii navelor, înregistrarea navelor şi dreptul de a arbora pavilionul lor. Regula general admisă este că navele au naţionalitatea statului al cărui pavilion sunt îndreptăţite să-l arboreze. Totodată, este necesar să existe o relatie efectivă între stat si nava care arborează pavilionul său. În afară de aceasta, statelor le revin numeroase obligaţii în ceea ce priveşte înregistrarea navelor lor, ţinerea unui registru şi asumarea jurisdicţiei şi controlului în problemele administrative, tehnice şi sociale privind nava, conform. dreptului său intern, cu privire la nava care arborează pavilionul său şi echipajul acesteia (vezi art. 94 din Convenţia din 1982, care stabileşte o serie de alte obligaţii ale statului al cărui pavilion este arborat de navele respective). Pentru codificarea obligaţiilor statelor cu privire la navele care arborează pavilionul lor, o Conferinţă O.N. U. din 1986, la care au parti­ cipat 109 state, a elaborat Convenţia cu privire la condiţiile pentru înre­ gistrarea navelor, stabilind o serie de elemente referitoare la legătura dintre navă şi pavilionul ei, cerinţele pentru realizarea unei administraţii

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

207

marHime naţionale, pentru identificarea navei, precum şi anumite a �ecte legate de proprietatea şi de echipajul navelor. '{ 12. 1 7. Reguli privind jurisdicţia statelor asupra navelor În marea liberă

Întrucât nici un stat nu-şi poate exercita jurisdicţia în marea liberă în virtutea vreunui „principiu teritorial", jurisdicţia priveşte numai proble­ me penale sau disciplinare care se pot ivi în cursul navigaţiei, cu excepţia unor „competenţe" pe care navele de război le au asupra navelor comerciale. În acest context, articolul 97 din Convenţia din 1 982 a prevăzut că „în cazul unui abordaj sau al oricărui alt incident de navigaţie privind o navă în marea liberă, implicând răspunderea disciplinară sau penală a căpitanului navei sau a oricărei alte persoane aflate în serviciu pe această navă, pot fi instituite proceduri împotriva unor asemenea per­ soane numai în faţa autorităţilor judecătoreşti sau administrative, fie ale statului de pavilion, fie ale statului al cărui cetăţean este persoana respectivă". 12. 18. Competenţe specifice navelor de război şi celor publice

O regulă, de mult stabilită în dreptul internaţional, este aceea că navele de război au „o imunitate completă de jurisdicţie cu privire la oricare stat, altul decât statul al cărui pavilion îl arborează" (art. 95, Convenţia din 1 982). De imunitate completă se pot bucura şi alte nave care aparţin şi sunt folosite de un stat numai pentru un serviciu guvernamental neco­ mercial, având în marea liberă completă imunitate de jurisdicţie, în afară de statul al cărui pavilion îl arborează (art. 95, Convenţia din 1 982) . O serie de reguli cutumiare în domeniul competenţelor (poliţiei) navelor de război asupra celor comerciale privesc verificarea pavilio­ nului, abuzul de pavilion, acordarea prin tratate a dreptului de vizită , controlul pescuitului, protecţia cablurilor sau suprimarea emisiunilor de radio interzise. Aceste reguli au fost codificate în articolul 1 1 0 din Convenţia din 1 982, conform căruia dacă o navă de război întâlneste o navă străină în marea liberă, alta decât o navă care are imunitate completă, în conformitate cu articolele 95 şi 96, ea nu poate fi supusă controlului, cu excepţia situaţiei în care există temeiuri rezonabile că: a) nava practică pirateria; b) nava este implicată în comerţul cu sclavi; c) nava efectuează emisiuni radio neautorizate (radio pirat) - statul de pavilion al navei de război având jurisdicţie necesară conform artico­ lului 1 09 (în cazul emisiunilor de radio interzise) ; d) nava nu are naţio­ nalitate; e) arborând un pavilion străin sau refuzând să arboreze pavi­ lionul, nava are în realitate aceeaşi naţionalitate cu nava de război.

208

DREPT INTt:RNAŢIONAL CONTEMPORAN

12. 19. Obligaţi

e a acorda asisten,tă

Prevederile referitoare I această obligaţie sunt identice în cele două convenţii (Convenţia e la Geneva din 1958 asupra mării libere , art. 12 , şi Convenţia de la Montego Bay, art. 98). Prevederile obligă statele să ceară căpitanului unei nave care navighează sub pavilionul lui ca , în măsura în care poate să acţioneze fără a pune în primejdie nava , echipajul sau pasagerii : a) să acorde asistenţă oricărei persoane care se află pe mare în primejdie; b) să acţioneze cu toată rapidita­ tea posibilă pentru salvarea persoanelor în pericol , dacă este informat că au nevoie de asistentă , în măsura în care o asemenea actiune este considerată ca posib'i lă ; c) după un abordaj , să acorde asistenţă celeilalte nave, echipajului şi pasagerilor ei şi , dacă este posibil , să informeze cealaltă navă despre numele propriei sale nave , portul de înregistrare şi portul cel mai apropiat la care poate acosta. 12.20. Cabluri f!i conducte submarine

încă din 1869 , S. U.A. au propus elaborarea unei convenţii interna­ ţionale în acest domeniu şi , după mai multe tentative , în 1 883 , o conferinţă internaţională convocată la Paris a adoptat Convenţia inter­ naţională pentru protecţia cablurilor submarine telegrafice , semnată , în 1884 , de 26 de state . Principalele prevederi ale Convenţiei din 1884 sunt următoarele: 1. Distrugerea cu intenţie sau vinovăţie sau cauzarea unei daune unui cablu în marea liberă va fi pedepsită de toate statele , în afară de situaţia în care dau na a fost comisă pe ntru autoco nservare (art . 2) . 2. Nave care sunt în vecinătatea geamandurilor indicând cabluri care sunt instalate sau cărora li s-au cauzat daune trebuie să se oprească la o distanţă de cel puţin o milă marină (art. 6) . 3. Numai tribunalele statului de pavilion al navei infractoare sunt competente pentru judecarea încălcării interdicţiilor şi ordinelor prevă­ zute în tratat. 4 . Navele de război ale tuturor statelor semnatare au dreptul de a opri şi a verifica naţionalitatea navelor comerciale ale tuturor statelor suspectate că au încălcat prevederile tratatului . Ulterior , alături de cabluri , au fost reglementate şi conductele sub­ marine. Ele sunt menţionate împreună în Convenţia de la Geneva din 1 �§.ş__asupr� 111�JiLJiber�rt. 1, care defineşte libertatea acesteia). l n Convenţia r' a conferintă a Naţiuni Unite (convocată asllp.@_ mediului înconjurător de la Stoc o m, m prin Rezoluţia nr. 2398 (XX I I I) di n 1968 a l'\dunării Generale a O. N.U.), care a adoptat „Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător", în care sunt cuprinse 26 de principii şi un plan de acţiune pentru mediu. Totodată, O . N. U . a înfiinţat un nou organ subsidiar, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu ( P. N. U. E.), prin Rezoluţia nr. 2997 (XXV I I). -----Îrebuie precizat, de la început, că mediul înconjurător constituie atrimoniul comun al umanităţii, dreptul internaţional al mediului încon­ � urător devenind o ramură a dreptului internaţional. Declaraţia de la Stockholm afirmă şi responsabilitatea statelor pen­ tru daunele cauzate mediului înconjurător în regiuni situate în afara jurisdicţiei lor şi imputabile în cazul violării obligaţiilor pe care şi le-au asumat. Convenţia U N ESCO, din 23 noiembrie 1972, privind protecţia patri­ moniului mondial, cultura l şi natural * prevede, de asemenea, că ansamblul elementelor mediului înconjurător trebuie protejat în intere­ sul generaţiilor prezente şi viitoare, deoarece constituie patrimoniul tuturor popoarelor lumii, care nu poate fi înlocuit, ci trebuie conservat pentru binele omenirii. Mentionăm si sublinierile din Rezolutia Adunării Generale a O . N . U. nr. 42/ 1 86 din ' 1 987 asupra mediului · înconjurător în anul 2000 şi următorii, prin care se evidenţiază faptul că problemele mediului sunt strâns legate de dezvoltare, de pace, de dezarmare, de înlăturarea ameninţării cu războiul nuclear. Dreptul internaţional al mediului devine * România a acceptat convenţia la 30 martie 1 990 prin Decretu l Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională nr. 1 87 din 30 martie 1 990, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 46 din 31 martie 1 990.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

229

un factor de pace, deoarece „pacea este o condiţie indispensabilă conservării naturii, după cum aceasta contribuie la pace prin utilizarea ecologică a resurselor naturale". Există, de asemenea, o interdepen­ denţă între dezvoltare şi protecţia mediului, Conferinţa O. N. U. asupra mediului, care a avut loc la Rio de Janeiro, Brazilia, în iunie 1992, fiind intitulată Conferinţa asupra mediului şi dezvoltării ( U NCED) . Lucrările conferinţei au constituit un eveniment major care a reunit şefi de state şi de guverne din 179 de ţări, alături de delegaţiile agenţiilor Naţiunilor Unite, ale altor organizaţii internaţionale şi repre­ zentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale. Conferinţa a atras 18.000 de participanţi, 400.000 vizitatori şi 8.000 de jurnalişti prezenţi la toate întâlnirile de la Rio. Lucrările conferinţei au evidenţiat faptul că nu este posibilă o dez­ voltare statală economico-socială durabilă ca proces izolat. Declaraţia adoptată la Rio include principii fundamentale pe care statele trebuie să-şi fundamenteze viitoarele decizii şi orientări politice, luând în con­ sideraţie implicaţiile pe care le are asupra mediului dezvoltarea econo­ mico-socială. Agenda 2 1 , vastul program de lucru al conferinţei, a constituit, în fapt, consensul a 179 de state prezente la Rio şi a reprezentat un proiect de parteneriat la nivel mondial ce a vizat asigurarea unei înalte calităţi a mediului înconjurător, concomitent cu realizarea unei econo­ mii sănătoase pentru toate popoarele. Acest document este foarte amplu (aproximativ 700 pagini), incluzând toate aspectele privind o dezvoltare sustinută si fiind accesibil tuturor natiunilor. Punctul de 'plecare al Summitului de la Rio · îl constituie anul 1972, când reprezentanţi ai 113 naţiuni s-au întâlnit cu ocazia lucrărilor Co � ferinţei priv �nd m �diul, de la Stockholm, prima reuniune internatlQ: · · nala pe aceasta tema. ----------·· -•· •- · În 1983, Naţiunile Unite au creat Comis.is!_Mondială privind Mediul şi� în rapoartele căreia se subliniaza ca dezvoltarea eco­ nom11.;ă-g1uoa1a nu poate avea loc decât în anumite limite, respectând şi 12rotejând echilibrul ecologic. ln 1989, Naţiunile Unite au lansat ideea organizării unei conferinţe privind mediul şi dezvoltarea. Timp de 2 ani, experţi din întreaga lume, membri ai organizaţiilor neguvernamentale, oameni de afaceri au depus toate eforturile pentru pregătirea Conferinţei de la Rio. Lucrările conferinţei s-au desfăşurat ca un amplu dialog între ţările puternic industrializate, cele în curs de dezvoltare şi cele angajate în procesul de tranziţie spre o economie de piaţă şi a avut ca rezultat adoptarea a cinci documente: - Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării, ce include 27 de principii privind drepturile şi responsabilităţile statelor în realiza­ rea unei dezvoltări economice;

230

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Agenda 21 - u n proiect privind modalităţile de realizare a unei dezvoltări economico-socială susţinute şi a protecţiei mediului; - Declaraţia de principii privind administrarea , conservarea şi dez­ voltarea zonelor forestiere esenţiale pentru dezvoltarea economică şi mentinerea oricăror forme de viată; ....:. Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor Climatice * , care vizează protecţia stratului de ozon şi fixarea limitelor minime ale valorilor privind calitatea sistemului climatic; se subliniază necesitatea reducerii emisiilor de gaze , în special a dioxidului de carbon , rezultate din arderea combustibililor; H - Convenţia privind diversitatea biologică · · , ce stabileşte în sarci­ na statelor-părţi obligaţia protejării tuturor formelor de viaţă . Conferinţa a oferit orientări şi programe pentru echilibrarea balanţei î ntre consumul populaţiei şi resursele Terrei necesare pen­ tru susţinerea vieţii , prin prezentarea unor tehnici şi tehnologii de administrare cu maximă eficienţă a resurselor naturale, pentru comba­ terea degradării pământului , apei şi aerului şi conservarea diversităţii biologice . lnainte de demararea proiectelor propuse, organele în drept trebuie să aibă în vedere impactul acestora asupra mediului înconjurător şi efectele aplicării lor , în vedere reducerii sau eliminării riscului poluării şi a cheltuielilor mari pe care le presupune efortul de înlăturare a efectelor negative . Totodată , statele trebuie să respecte normele drep­ tului internaţional şi să coopereze pentru protecţia mediului atât în timp de pace , cât şi în timpul conflictelor armate. 12.39. Prevenirea şi combaterea poluării

A. Prevenirea si combaterea poluării mărilor . Încercarea de interzi­ cere a acestei forme de poluare a făcut obiectul a numeroase regle­ mentări convenţionale , stabilindu-se ot>ligaţia _geoera!ă a statelor de a proteja şi a caoşerya mediul marin (pârtea a XI I-a din Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay din 1982). Convenţia prevede ca obligaţie generală a părţilor contractante protecţia şi păstrarea mediu­ lui marin. Prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin impun o cooperare pe bază globală sau regională, necesitatea regle­ mentării asistenţei tehnice, supravegherea mediului înconjurător , adop­ tarea de reguli internaţionale şi legislaţii naţionale destinate să prevină , să reducă şi să controleze poluarea mediului marin (art. 192 -237) . Pot fi menţionate şi alte convenţii care au ca obiect combaterea poluării unor mări , cum ar fi: Convenţia din 1983 privitoare la Marea Nordului; Convenţia de la Oslo , din 1972 , asupra deşeurilor aruncate în Atlantic * România a ratificat convenţia prin Legea nr. 24 din 6 mai 1 994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1 1 9 din 1 2 mai 1 994. * * România a ratificat convenţia prin Legea nr. 58 din 1 3 iulie 1 994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1 99 din 2 august 1 994.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

23 1

şI in Oceanul Arctic; Convenţia de la Paris, din 1974, privind Marea Baltică. P. N. U. E. a elaborat o serie de proiecte de convenţii regionale (de exemplu: pentru Mediterana, 1976; pentru Golful Persic, 1978 ; pentru mările Africii Occidentale şi Centrale, 1981; pentru Pacificul de Sud- Est, 1981; pe ntru Marea Roşie şi Golful Aden, 1982 ; pentru Ca�aibe, 1983, şi pentru Pacificul de Sud, 1986). ln privinţa prevenirii şi combaterii poluării în zona Mării Negre, a fost adoptată la Bucureşti, la 21 aprilie 1992 enţia privind pro­ o ua ni (depozitar e ste Guvernu.I tecţia Mă_r ii Ne gre împ o · României)�- . Adoptarea acestei convenţii a fost impusă de faptul că Marea Neagră suferă în prezent schimbări dramatice în echilibrul eco­ logic, urmare a reziduurilor umane, agricole şi industriale deversate în mare de Bulgaria, Georgia , România, Rusia, Turcia şi Ucraina, dar şi a altor surse de pe uscat din alte ţări ale Europei, îndeosebi prin intermediul râurilor. În vederea realizării scopurilor convenţiei, părţile contractante vor lua, individual sau în comun, toate măsurile necesare pentru preveni­ rea, reducerea şi controlul poluării, pe ntru protejarea şi conservarea mediului marin, în conformitate cu dreptul internaţional şi prevederile acestei conventii. Părţile contractante vor acţiona pentru prevenirea şi combaterea poluării mediului marin din sau prin atmosferă sau prin deşeuri pericu­ loase aflate în traficul transfrontieră vor coopera în desfăşurarea cer­ cetării ştiinţifice, pentru armonizarea legilor şi procedurilor referitoare la răspunderea materială pentru pagubele cauzate prin poluarea mediului marin al Mării Negre. ln vederea respectării prevederilor convenţiei, în articolul XV I I se prevede crearea unei comisii pentru protecţia mediului marin al Mării Negre, formată din câte un reprezentant al statelor-părţi. Acesta poate fi însoţit de reprezentanţi supleanţi, consilieri şi experţi. Preşedinţia comisiei va fi asigurată, prin rotaţie, de fiecare parte contractantă. Comisia îşi are sediul la Istanbul şi-şi va începe activitatea în anul 1995. Convenţia prevede că, în cazul apariţiei unui diferend între părţile contractante, soluţia va fi căutată prin negocieri sau prin oricare alt mijloc paşnic, la alegerea lor. Nu se admit rezerve şi este permisă şi aderarea statelor neriverane interesate în protecţia şi conservarea mediului marin al Mării Negre. Co nve nţia este însoţită de Protocolul privind protecţia mediului mari n al Mării Negre împotriva poluării din surse de pe uscat, Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte ::;ubstanţe nocive a mediului marin al Mării Negre, în situaţii de urgenţă, * Convenţia nu a intrat încă în vigoare. România a ratificat convenţia prin Legea nr. 98 din 1 6 septem brie 1 992, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 242 din 29 septem brie 1 992.

232

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

şi Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării prin descărcare . Prevenirea şi combaterea poluării bazinului Mării Negre şi valorifi­ carea resurselor mediului marin sunt obiective urmărite si în cadrul Adunării ParlaJ.11entare a Cooperării Economice a Mării Negre (A.P.C . E . M.N.) . ln cadrul sesiunii speciale a Comisiei pentru probleme economice , comerciale , tehnologice şi de mediu a A . P.C. E . M .N. (Bucureşti , 20 -21 iunie 1994) , a fost întocmit un raport privind starea ecosistemului Marea Neagră . Concluziile raportului sunt că poluarea şi contaminarea regiuni i Marea Neagră au cauzat importante pierderi economice şi financiare (în domeniul turismului, pescuitului, în privinţa stării de sănătate a populaţiei); toate acestea impun o strânsă cooperare internaţională şi crearea unor strategii manageriale eficiente pentru pevenirea şi combaterea poluării mediului marin. Programele comune adoptate până în prezent în cadrul A . P . C . E . M . N . sunt : Convenţia privind combaterea poluării Mării Negre şi cele trei protocoale aferente; Programul de management şi protecţie a Mării Negre , finanţat din 1993 până în 1995 de Global Enviroment Facility (G. E.F.) - fond administrat de Banca Mondială, de Programul ambiental al Naţiunilor Unite ( U . N. E . P . ) şi de P . N. U .D.; Proiectul bazinului Dunărea si Proiectul de biodiversitate al Deltei Dunării , sprijinite de G . E.F. şi administrate de Banca Mondială (proiecte ce permit legarea conceptului de management al bazinului riveran de cel de management al resurselor marine şi management integrat al zonei de coastă); Proiectul european Râu - Ocean ( EROS -2000) ; Programul NATO Ştiinţă pentru Stabilitate; Programul de cooperare al ştiinţelor marine pentru Marea Neagră (COMSBLAC K) ; Programul de acţiune ambientală pentru Europa Centrală şi de Est ; Declaraţia ministerială privind protecţia Mării Negre (Odessa, 7 apri­ lie 1993) . Statele participante la A . P.C . E . M . N. se angajează să iniţieze acţiuni regionale şi internaţionale de salvare a Mării Negre , să încurajeze organizaţiile neguvernamentale în participarea la rezolvarea problemelor şi programelor ambientale şi la programele de conştienti­ zare a opiniei publice şi să creeze strategii viabile care să faciliteze coordonarea programelor regionale pe termen lung şi a strategiilor investitionale . Respectarea şi îndeplinirea acestor programe vor fi în beneficiul populaţiei tuturor statelor riverane la Marea Neagră , datorită creşterii calităţii apei, reabilitării resurselor naturale recuperabile , conservării resurselor biologice şi îmbunătăţirii condiţiilor de sănătate , iar pe plan economic vor determina sporirea beneficiilor obţinute din ,activităţile de turism şi de pescuit.

DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

233

B. Prevenirea si combaterea poluării fluviilor. În momentul de faţă există mai multe tratate pentru . combaterea acestei forme de poluare în întreaga lume. Unele tratate sunt consacrate exclusiv acestei pro­ bleme, altele conţin disp9ziţii introduse într-o convenţie mai generală privind poluarea apelor. ln ansamblu, reg lementarea este fragmenta­ ră, încheindu-se convenţii pentru un anumit curs de apă. Bazinul hidrografic apare rar în unele convenţii, motivul fiind că anu r11ite ţări îng lobau o mare parte din teritoriul lor în cadrul acestui bazin. ln con­ secinţă, teritoriul respectiv ar trebui supus unei supravegheri internaţio­ nale, de aici unele rezerve de a ratifica astfel de conventii. De altfel , diversitatea situaţiilor este atât de mare încât n u s-a putut ajunge l a · rnc1 macar o re lementare int · -, urope1 un pro1ec e 1ntftrnni'""'� nefii inalizat, tentativele de codificare a acestei materi111 1 n multe dificultăţi. Numai în cadrul Comunităţilor Europene au putut fi adoptate reg u l i având baze geografice mai largi. Astfel, au fost încheiate următoarele tratate : Acordul de la Steckborn, din 27 octom­ brie 1960, privind protecţia lacului Constanţa împotriva poluării ;,...Gal:!g 8 ce cantine 12 principii care orientează coneuropean · u, a statelor în utilizarea cursurilor de apă; Acordul european, din 1968, pentru limitarea folosirii detergenţilor în produsele de spălat şi curăţat, Proiectul de Convenţie europeană asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale împotriva poluării (Strasbourg 1973) - abordare compl exă a problemelor privind prevenirea pol uări i apei; Acordul referitor la Comisia Internaţională pentru Protecţia Rinu l u i împo­ triva poluării (Berna, 1963) ; ·convenţiile privind protecţia Rinu l u i împotriva pol uări � chimi�ii c 11 c'on,i ri, scffinat� 3 deq_e.mbfîe 1976; �ia privind· conservarea florei şi faunei s ti e"uropene şi a habitatelor lor natur Berna 1 , eschisă ade­ răm u uror e or a e Consiliului Europei ; Convenţia-cadru europeană privind cooperarea transfrontieră a colectivităţilor sau autori­ tăţi lor teritoriale în protecţia mediulu i (Madrid, 1980); Convenţia privind utilizarea cursurilor de apă transfrontieră şi a lacurilor internaţionale (Helsinki, 1992) ; Conventia privind cooperarea pentru protectia şi utili­ Z