Elemente de drept 9786065600225

Citation preview

Andreea DRĂGHICI Daniela IANCU

ELEMENTE DE DREPT

MANUAL UNIVERSITAR pentru Învătământul Frecventă ' ' Redusă

.

Editura Universitătii ' din Piteşti

2010

Cursul de ELEMENTE DE DREPT este destinat studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Economice a Universităţii din Piteşti, forma de învăţământ frecvenţă redusă, specializările Finanţe şi Bănci, Contabilitate şi Informatică de Gestiune, Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor şi Management. - Numărul de credite 5 - Numărul total de ore de studiu individual 28 - Numărul de ore de pregătire tutoriale 14 - Forma de finalizare V Ponderea notei la E,V,C. 60% Structura notei Ponderea notei la temele de control 40% Obiectivele cursului: • însuşirea limbajului juridic prin înţelegerea noţiunilor juridice generale; • înţelegerea principiilor fundamentale ale dreptului care stau la baza întregului sistem de drept român. • dobândirea de noţiuni juridice necesare în desfăşurarea activităţii de specialitate, după absolvirea studiilor universitare Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Didea Ionel Prof. univ. dr. Popescu Ion

Descrierea CIP a Bibliotecii N ationale a României DRĂGHICI, ANDREEA Elemente de drept: manual universitar pentru frecvenţă redusă/ Andreea Drăghici, Daniela Iancu. - Piteşti: Editura Universităţii din Piteşti, 201 O Bibliogr. Index ISBN 978-606-560-022-5 I. II.

Drăghici, Andreea Iancu, Daniela

TEMAl TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI 1.1. Definiţia dreptului şi funcţiile dreptului 1.2. Diviziunea dreptului 1.3. Principiile dreptului 1.4. Izvoarele dreptului Obiectivele temei înţelegerea noţiunii de drept sub toate cele trei accepţiuni conferite acesteia; însuşirea limbajului juridic prin înţelegerea noţiunilor juridice generale; înţelegerea principiilor fundamentale ale dreptului care stau la baza întregului sistem de drept român. Timp alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Drept raţional, Izvoare şi Drept pozitiv, Restitutio, Editura ALL, Bucureşti, 1995 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Simona Cristea, Teoria generală a dreptului. Caiet de seminar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Andreea Tabacu, Andreea Drăghici, Amelia Singh, Elemente de drept, Editura Universităţii din Piteşti, 2009 1.1. DEFINIŢIA ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI Dreptul poate fi analizat sub multiple accepţiuni. Dintre acestea două prezintă un interes deosebit atât pentru practician cât şi pentru cercetarea ştiinţifică a dreptului. Într-o primă accepţiune, prin drept se înţelege totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un moment dat într-o societate. Discutăm în acest caz despre dreptul obiectiv sau dreptul pozitiv. În cea de-a doua accepţiune, dreptul desemnează acea facultate sau prerogativă recunoscută de lege unui subiect, în virtutea căreia, acesta poate să aibă o anumită conduită sau să ceară terţelor persoane însuşirea unei conduite corespunzătoare valorificării interesului său. Identificăm astfel dreptul subiectiv. Pornind de la cele două sensuri, dreptul poate fi definit ca fiind totalitatea regulilor generale de conduită instituite şi garantate de către stat, care au drept scop reglementarea relaţiilor sociale, reguli care sunt apărate la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Noţiunea de „drept" mai poate fi folosită şi cu sensul de ramură componentă a sistemului de drept, făcând delimitarea între diferitele ramuri de drept (de 3

exemplu : drept civil, drept penal, dreptul muncii, drept comercial, drept financiar, dreptul familiei, dreptul transporturilor etc.). În privinţa funcţiilor dreptului, acestea sunt acele orientări ale mecanismelor juridice la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului precum şi organismele specializate în domeniul realizării acestuia. O primă funcţie a dreptului o constituie cea de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice. Această funcţie se referă la faptul că dreptul este cel care asigură cadrul normativ necesar pentru organizarea şi funcţionarea puterilor publice. A doua funcţie a dreptului este cea de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Este una dintre cele mai importante funcţii ale dreptului deoarece în lipsa acesteia valorile fundamentale sociale nu ar putea fi respectate, chiar dacă ele s-ar bucura de consacrare juridică. În acest sens, dreptul este cel care prin normele sale stabileşte principiile fundamentale care stau la baza convieţuirii sociale. A treia funcţie a dreptului este cea de conducere a societăţii, în acest sens dreptul stabilind cadrul necesar pentru buna funcţionare socială, prin încercarea de a realiza o îngemănare între interesele statului, generale şi cele ale individului, care în anumite situaţii sunt contradictorii. Ultima funcţie a dreptului este cea normativă care rezultă din scopul esenţial al dreptului. Normativitatea juridică este parte a normativităţii sociale. În acest sens, dreptul este cel care reglementează conduitele sociale impunând anumite direcţii şi limite cu scopul de a asigura pacea socială. De reţinut: Având în vedere că noţiunea de ,,juridic" desemnează apartenenţa la drept, rezultă că folosirea lor cumulativă este tautologică. Pot fi alăturate noţiunii de drept denumirile sepacifice ramurilor de drept (exemplu : drept administrativ, dreptul familiei, drept financiar), făr ăca în acest mod să fim în prezenţa unor pleonasme, deoarece în acest mod sunt identificate diferite ramuri ale sistemului de drept, făcându-se referire directă la anumite relaţii sociale reglementate de către acestea. Întrebări de verificare • Definiţi noţiunea de drept • Enumeraţi funcţiile dreptului. • Prezentaţi funcţia dreptului de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii 1.2.DIVIZIUNEA DREPTULUI Este analizată încă din perioadă dreptului roman, jurisconsultul Ulpian realizând distincţia între jus publicum şi jus privatum, deosebirea între acestea fiind detenninată de obiectul de aplicare şi interesul ocrotit. Astfel, dreptul public are în 4

vederea satisfacerea nevoilor statului, publice, iar dreptul privat vizează interesul particularului, individului. Această diviziune interesează dreptul în general deoarece fiecare dintre cele două categorii cuprinde ramuri de drept cărora le sunt aplicabile reguli diferite, astfel că încadrarea într-una sau alta dintre cele două părţi ale dreptului devine ope­ raţia cea mai importantă pentru alegerea dreptului aplicabil. În ultimul timp însă au apărut o serie de reglementări care împrumută trăsături din ambele categorii, realizarea unei distincţii nete între cele două fiind aproape imposibilă, astfel că de regulă aceste ramuri de drept se vor subsuma categoriei celei mai grave: dreptul public. Este cazul normelor privind protecţia consumatorului, dreptului asigurărilor, dreptului bancar, dreptului concurenţei, dreptul electoral, dreptul medical etc. De reţinut: Pentru a se califica o ramură de drept ca aparţinând sistemului public sau privat este necesară parcurgerea mai multor criterii ■ criteriul organic, care se referă la calitatea subiectelor participante la raporturile juridice. Dreptul public priveşte „autoritatea publică", în vreme ce dreptul privat se referă la particulari. Autoritatea publică creează dreptul, urmăreşte aplicarea lui şi sancţionează abaterile de la conduita prescrisă. În dreptul privat, statul urmăreşte aplicarea şi respectarea dreptului în cadrul unui raport juridic ale cărui subiecte sunt particularii. ■ criteriul material, se referă la interesele urmărite de către subiectele de drept în cadrul unui raport juridic. Dreptul public cuprinde norme care urmăresc satisfacerea unui interes general, public, în vreme ce dreptul privat cuprinde reguli care urmăresc realizarea unui interes propriu, privat. • criteriul formal, care se referă la natura normelor juridice. Astfel, dreptul public cuprinde norme juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare, atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare - fizice şi juridice - şi raporturilor care se nasc între acestea. In concluzie, dreptul public cuprinde norme juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile acestora cu persoanele particulare, adică acele raporturi care iau naştere între guvernanţi şi guvernaţi. Exemplificăm ca fiind ramuri ale dreptului public : dreptul administrativ, dreptul constituţional, dreptul securităţii sociale, dreptul financiar, dreptul penal, etc. Dreptul privat cuprinde normele juridice care reglementează raporturile care se nasc între particulari. Sunt ramuri ale dreptului privat : dreptul civil, dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul familiei etc. Întrebări de verificare • Cum se divide dreptul • Care este natura juridică a normelor care compun dreptl privat. 5

1.3. PRINCIPIILE DREPTULUI În Dicţionarul explicativ al limbii române, prin conceptul de principiu se înţelege un element fundamental, idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic sau o normă de conduită. Principiile de drept sunt acele reguli care stau la baza întregului sistem de drept şi care se regăsesc la nivelul tuturor ramurilor de drept şi al tuturor normelor juridice care alcătuiesc aceste ramuri. Aceste idei călăuzitoare se regăsesc cuprinse în conţinutul normelor juridice, ca exepresie a voinţei legiuitorului de a se pronunţa asupra celor mai importante şi obiective cerinţe ale societăţii. Elaborarea unui principiu de drept este rezultatul unei evoluţii îndelungate a unui fenomen sau a unei cazuistici sociale, care repetate în timp determină o gândire aprofundată şi soluţii juridice corespunzătoare. Toate principiile generale ale dreptului român trebuie raportate la modelul şi tradiţia societăţii româneşti, la istoria sa, la obicei şi experienţă astfel încât acestea să poată fi aplicate practic în cadrul societăţii şi să-şi atingă scopul. Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme juridice, cum ar fi spre exemplu: principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări, principiu consacrat de Constituţie României; sau pot fi deduse din interpretarea legii. Prin urmare, principiile dreptului sunt prevăzute expres în dispoziţiile constituţionale sau rezultă din interpretarea normelor juridice. Dat fiind faptul că, ele sunt rezultatul unor cercetări anterioare repetate care acoperă ansamblul împrejurărior sociale a căror reglementare se cere, legiuitorul, în elaborara normei juridice este obligat să le respecte autoritatea. De reţinut: Principiile dreptului se clasifică în două mari categorii: • principii generale ale dreptului, • principii specifice fiecărei ramuri de drept. Ele se regăsesc la nivelul fiecărei ramuri a dreptului, conducând şi guvernând relaţiile sociale specifice respectivei ramuri. Spre exemplu, dreptul familiei se bazează pe următoarele principii specifice: principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei; principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului; principiul căsătoriei liber consimţite între soţi, principiul monogamiei, principiul protecţiei copilului etc Studiul principiilor generale ale dreptului prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, aşa cum am arătat anterior, acestea sunt reguli călăuzitoare ale întregului sistem de drept, ele regăsindu-se în cadrul oricărei ramuri constitutive. În al doilea rând, importanţa lor decurge din aceea că ori de câte ori, există carenţe legislative se recurge la principiile de drept pentru soluţionarea situaţiilor apărute în societate. În al treilea rând, principiile specifice fiecărei ramuri de drept sunt elaborate în baza acestor principii generale.

6

În literatura de specialitate, au fost identificate următoarele principii ale dreptului: 1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului este principiul care stă la baza existenţei statului de drept şi presupune exercitarea puterii de către stat în limitele şi cu respectarea legalităţii. În acest context, dreptul se prezintă ca o punte între cei care exercită puterea şi viaţa socială în concret, urmărindu-se ca scop esenţial încurajarea guvernării prin autorităţile publice, în limitele legii şi evident descurajarea comportamentelor ilicite pentru ca în acest fel să se asigure o ordine juridică adecvată. 2. Principiul libertăţii şi egalităţii a tuturor cetăţenilor atât în faţa legii, cât şi între ei, indiferente de naţionalitate, sex, religie, grad de cultură, avere. În considerarea art. 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului, potrivit căruia „fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi siguranţă personală", libertatea şi egalitatea, valori fundamentale ale vieţii sociale pot fi protejate numai în situaţia în care ele îşi găsesc consacrare juridică. Libertatea şi egalitatea indivizilor sunt valori fundamentale care trebuie apărate de către garantul tuturor libertăţilor fundamentale, adică de către stat. Mecaismele prin care acestea sunt garantate privesc atât fixarea de către stat a unei conduite prealabile, cât şi sancţionarea încălcării acesteia, prin utilizarea forţei de constrângere de care numai statul poate dispune. Fiecare individ are dreptul la libertate, adică la recunoaşterea libertăţilor generale şi a celor individuale. Nimeni nu poate aduce atingere libertăţilor celorlalţi care în mod egal beneficiază de ele. O astfel de atingere poate atrage după sine alte vătămări ale unor libertăţi strâns corelate. Aşa cum s-a afirmat în filosofia politică: unicul scop care îndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a orcăruia dintre ei, este autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Toate libertăţile individului uman sunt înscrise în constituţii sau în documentele internaţionale cu privire la drepturile omului. O societate în care aceste libertăţi nu sunt respectate, ci doar consacrate, nu este o societate liberă, indiferent care ar fi forma de guvernământ. Prin urmare, în acest context, deşi consacrate, dar nerespectate, dreptul este cel care sancţionând tendinţele unor indivizi de a nega libertatea altora, garantează şi asigură în mod efectiv libertatea socială. 3. Principiul responsabilităţii în conformitate cu care fiecare individ îşi asumă responsabilitatea acţiunilor sale sociale în deplină cunoştinţă a sistemului normativ şi a valorilor prestabilite. Libertatea fiecărui individ trebuie privită ca valoare fundamentală protegiuită de cadrul normativ. Acesta din urmă este cel care impune anumite limite în exercitarea libertăţilor fundamentale pentru ca la un anumit moment dat să nu fie vătămate libertăţile celorlalţi. Orice acţiune socială a omului prin care se aduce atingere libertăţii celorlalţi atrage responsabilitatea. Aceasta din urmă este la rândul ei este strâns legată de sistemul normativ care stabileşte limitele răspunderii în funcţie de natura acţiunii sociale. 7

4. Principiul echităţii şi justiţiei presupune deplina egalitate între indivizii unei societăţi. Atunci când drepturile unora dintre ei sunt încălcate, justiţia este cea care trebuie să asigure, prin intermediul aplicării dreptului - echitatea. Echitatea , aşa cum o defineau romanii, pesupune dreptate, cumpănire, imparţialitate. Echitatea trebuie să se regăsească atât în acţiunea legiuitorului, cât şi în cea de aplicare a operei acestuia şi de interpretare a ei. Cadrul normativ este cel care consfiinţeşte drepturi şi libertăţi tuturor indivizilor societăţii, în mod echitabil. Atunci când drepturile unora dintre ei sunt încălcate, justiţia este cea care trebuie să asigure, prin intermediul aplicării dreptului - echitatea. Rolul justiţiei este acela de a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor, astfel că existenţa dreptului şi menţinerea acestuia reprezintă una dintre cele mai importante atribuţii ale statului. Cu toate acestea, justiţia, ca serviciu nu poate fi confundată cu dreptatea în sine. Activitatea instanţelor judecătoreşti este una de natură administrativă, rolul acesteia fiind acela de a interpreta legile şi a le pune în aplicare. Principiile fundamentale care se regăsesc în sistemul de drept al fiecărui stat trebuie să fie în concordanţă cu principiile dreptului internaţional, în scopul promovării şi apărării aceloraşi valori sociale. Întrebări de verificare • • •

Definiţi principiul de drept Prezentaţi principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului. Stabiliţi raportul existent între principiile fundamentale şi cele specifice.

1.4. IZVOARELE DREPTULUI Prin noţiunea de izvor de drept se înţelege atât izvorul de drept în sens material cât şi izvorul de drept în sens formal Prin izvor de drept în sens material se înţelege totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care determină adoptarea unei reglementări legale. Prin izvor de drept în sens formal se înţeleg formele, modalităţile exterioare pe care le îmbracă voinţa socială generală pentru a se impune ca model de urmat în cadrul relaţiile sociale. Pornind de la cele două accepţiuni, putem defini izvorul de drept ca fiind forma specifică pe care o îmbracă voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli de conduită în relaţiile sociale. La clasificarea izvoarelor dreptului, în izvoare de drept în sens formal şi izvoare de drept în sens material, s-a avut în vedere criteriul raportului dintre conţinut şi formă. În funcţie de caracterul sursei normative, distingem între: izvoare directe (imediate) ale dreptului, adică forme de exprimare nemijlocită din care derivă norma, cum ar fi actele normative, şi izvoare indirecte (mediate), care nu sunt cuprinse în actele normative, dar la care acestea din urmă fac trimitere, incluzându8

le în mod indirect în conţinutul lor, cum ar fi: cutuma, regulile de convieţuire socială. În funcţie de suportul material, distingem între: izvoare scrise ( documente) şi izvoare nescrise (obiceiul, tradiţii orale, etc.). De asemenea, s-a vorbit şi de izvoare creatoare şi izvoare interpretative. Criteriul are în vedere finalitatea şi efectele pe care le produc. Astfel, sunt izvoare creatoare atât legea cât şi cutuma, atunci când se aplică, în vreme ce izvoarele interpretative sunt jurisprudenţa şi doctrina sau literatura de specialitate. De reţinut: Sistemul izvoarelor dreptului român este alcătuit din următoarele categorii: ■ acte normative emise de către organele de stat învestite cu competenţe în acest domeniu (executive sau legislative). Actul normativ cuprinde norme general - obligatorii, a căror respectare se poate realiza la nevoie cu ajutorul forţei coercitive a statului. Analizăm în acest caz legea - ca izvor de drept, bineînţeles în sensul larg al noţiunii, ca act cu putere obligatorie. Acest lucru nu presupune că celelalte acte normative cu o forţă juridică inferioară legii nu constituie izvoare de drept. ■ tratate, acorduri, convenţii internaţionale la care România este parte - ca izvoare externe ale dreptului, şi care produc efecte juridice pe plan intern numai în măsura în care ele sunt supuse ratificării sau adoptării printr-un act normativ intern. ■ alte izvoare de drept, cum ar fi: contractul normativ, obiceiul juridic (cutuma), regulile de convieţuire socială. Actele normative sunt izvoare ale dreptului, indiferent de organul statal de la care emană. Sistemul actelor normative este compus, în ordinea forţei lor juridice, din legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului; regulamente şi ordine ale miniştrilor; acte ale organelor administraţiei publice locale (ordine ale prefectului, decizii ale primarului, hotărâri ale Consiliului local sau ale Consiliului Judeţean). Legea reprezintă actul normativ care emană de la puterea legislativă. Cea mai importantă lege care emană de la puterea legislativă este Constituţia, legea fundamentală a oricărui stat, care consacră şi reglementează cele mai generale valori din societate. Toate celelalte legi sunt subordonate Constituţiei şi trebuie să respecte şi să se afle în concordanţă cu principiile consacrate de aceasta. Legea prezintă următoarele trăsături: • emană de la puterea legislativă, Parlamentul, unicul organ legislativ, format din două camere: Camera Deputaţilor şi Senatul; • prin intermediul legii sunt reglementate cele mai importante relaţii sociale, din diferite domenii de activitate, motiv pentru care ea reprezintă cel mai important izvor de drept; • legea se adoptă după o procedură specifică, care se deosebeşte de celelalte acte normative. Această procedură este alcătuită din următoarele etape: adoptarea legii (iniţiativa legislativă; avizarea proiectului legii; dezbaterea proiectului 9

legii; votarea) şi a doua etapă - promulgarea legii de către Preşedintele României şi publicarea legii în Monitorul Oficial al României; ■ legea are forţă juridică superioară celorlalte acte normative, supremaţia ei fiind depăşită doar de Constituţie. Decretele prezidenţiale au un caracter normativ, fiind emise de către Preşedintele României în cazurile special reglementate de lege (mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate, agresiune armată îndreptată împotriva ţării, starea de urgenţă, starea de asediu). Decretele se publică în Monitorul Oficial, nepublicarea lor atrăgând inexistenţa actului. Decretele prezidenţiale se contrasemnează de primul ministru. Hotărârile de Guvern sunt emise de Guvern, ca organ suprem al puterii executive. Ele sunt emise de asemenea cu respectarea dispoziţiilor legii fundamentale, fiind adoptate în cele mai diverse domenii, cum ar fi: organizarea administrativă centrală sau locală, structura anumitor ministere, modul de înfăp­ tuire a unor activităţi economice, etc. Ordonanţele de Guvern au caracter normativ şi sunt emise de către Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate se emit în temeiul unor prevederi exprese cuprinse în actele normative cu forţă juridică superioară acestora, sau în lipsa unor asemenea preve­ deri, sunt emise atunci când actul de la nivel superior reclamă adoptarea unui act subordonat, pentru punerea sa în executare. Actele normative ale organelor administraţiei publice locale cuprind: hotărârile consiliilor locale, ordinele prefecţilor şi dispoziţiile primarului. Aceste acte normative sunt obligatorii în unitatea administrativ-teritorială în care funcţionează aceste organisme, fiind emise în exercitarea atribuţiilor de interes local a autorităţilor respective, în temeiul şi în vederea executării legilor, decretelor, hotărârilor de Guvern, cu precizarea temeiului legal care a stat la baza adoptării lor. Regulile de convieţuire socială sunt izvoare indirecte ale dreptului, dobândind această calitate numai în măsura în care legea face trimitere expresă la ele. Obiceiul juridic sau cutuma reprezintă cel mai vechi izvor al dreptului, sintetizând experienţa de viaţă a unei colectivităţi umane în lipsa unei organizări statale. El precede dreptului. Doctrina cuprinde opiniile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau problemelor juridice. Este sau nu doctrina izvor de drept? Având în vedere că aceste analize ale specialiştilor nu sunt obligatorii pentru iniţiatorii legii, cu alte cuvinte nu îl obligă pe legiuitor să ţină cont de ele, rezultă că doctrina nu este un izvor de drept. Cu toate acestea, nu poate fi negat rolul său important de interpretare a legii. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa practicii judiciare (a

jurisprudenţei) care este compusă din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate gradele. Întrebări de verificare • • • •

Definiţi izvorul de drept Prezentaţi trăsăturile caracteristice ale legii ca izvor de drept. Definiţi obiceiul juridic (cutuma). Enumeraţi actele emise de organele administraţiei publice locale.

11

TEMA 2 DESPRE DREPTUL CIVIL 2.1. 2.2. 2.3. 2.4.

Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile Condiţiile de fond ale actului juridic civil Forma actului juridic civil Nulitatea actului juridic civil. Obiectivele temei înţelegerea noţiunii de act juridic; însuşirea modului în care poate fi înceiat valabil un act juridic; cunoaşterea situaţiilor care pot atrage nulitatea actului juridic civil. Timp alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată: Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, VII, Iaşi, 190 I Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, volumul VIII, Partea I, Editura Socec, Bucureşti, 19 16 Dimitrie Alexandresco, Principiile dreptului civil, volumul I, Bucureşti, 1926 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţia a X-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005 Gabriel Borai, Drept civil, Partea generală. Persoanele, Editura Ali Beck, Bucureşti, 200 I Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 192 1 Ovidiu Căpăţână, Tratat de drept civil, volumul I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989 Eugen Chelaru, Drept civil. Partea generală, Ediţia 2, Editura C..H. Beck, Bucureşti, 2007 Andreea Tabacu, Andreea Drăghici, Amelia Singh, Elemente de drept, Editura Universităţii din Piteşti, 2009 2.1. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice ale actului juridic civil sunt unnătoarele: 12

- prezenţa unei manifestări de voinţă, care poate să provină de la una sau de la mai multe persoane fizice ori juridice ; - manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile (prin acest element, actul juridic civil se deosebeşte de faptul juridic civil, acesta din urmă fiind săvârşit fără intenţia de a se produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul legii) ; - efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret (prin acest element, actul juridic civil se delimitează de actele juridice din alte ramuri de drept). Trebuie subliniat că termenul "act" poate avea două înţelesuri. Primul sens este acela care se desprinde din definiţia de mai sus, deci de operaţiune juridică. Pentru acest sens, se utilizează şi formula negotium juris sau, mai simplu, cuvântul negotium. Insă, atât în legislaţie, cât şi în doctrina sau în jurisprudenţă, prin "act" (uneori chiar prin sintagma "act juridic") se desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de voinţă. Adică suportul material care consemnează sau redă operatiunea juridică. Pentru acest al doilea sens, se foloseşte şi expresia instru'mentum probations sau, mai simplu, cuvântul instrumentum. Într-o exprimare riguros exactă, pentru cel de al doilea sens ar trebui să se folosească termenul de înscris. De reţinut Actele juridice civile s clasifică astfel: - acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice multilaterale (criteriul acestei clasificări îl constituie numărul părţilor); - acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit (criteriul scopului urmărit la încheierea actului juridic); - acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative (criteriul efectului actului juridic); - acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie (criteriul importanţei actului juridic); - acte juridice consensuale, acte juridice solemne şi acte juridice reale (criteriul modului de formare); - acte juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale (criteriul conţinutului lor); - acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte (criteriul mo­ mentului în care actul juridic îşi produce efectele); - acte juridice subiective şi acte juridice condiţie (criteriul rolului voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juri9ic); - acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi (criteriul legăturii actului juridic cu modalităţile); - acte juridice principale şi acte juridice accesorii ( criteriul raportului dintre actele juridice); 13

- acte juridice cauzale şi acte juridice abstracte (criteriul legăturii cu cauza); - acte juridice strict personale şi acte juridice care pot fi încheiate şi prm reprezentant ( criteriul modalităţii încheierii actului juridic); - acte juridice numite şi acte juridice nenumite (criteriul reglementării şi denumirii legale); - acte juridice cu executare dintr-o dată şi acte juridice cu executare succesivă (criteriul modului de executare). Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi. Categoria actelor juridice civile unilaterale include: testamentul, acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă, purga, ratificarea unui act juridic în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, confirmarea unui act juridic anulabil, mărturisirea, recunoaşterea unui copil etc. După cum formarea sau producerea efectelor impune sau nu comunicarea manifestării de voinţă către destinatarul direct al actului, actele juridice unilaterale se subclasifică în acte supuse comunicării (oferta, promisiunea publică de recompensă, denunţarea unilaterală a contracului de mandate etc.) şi acte nesupuse comunicării (testamentul). Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi. Exemplul tipic de act juridic bilateral este contractul civil ( contracul de vânzare­ cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contracul de mandate etc.). Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi. Un asemenea act este contractul de societate civilă. În ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie pus semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane. Spre exemplu, dacă doi coproprietari fac o ofertă de vanzare, suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, deoarece, deşi este vorba de două persoane ele fonnează o singură parte. Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale şi contracte bilaterale. Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul numărului părtilor, pe când clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul conţinutului lor; toate contractele, deci şi contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, deoarece nu sunt consecinţa unui acord de voinţă, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale de voinţă. Această primă clasificare a actelor juridice civile prezintă importanţa practică sub urmatoarele aspecte: 14

- cat priveşte formarea valabilă a lor, în cazul actelor juridice unilaterale, voinţa unică este nu numai necesară, dar şi suficientă, pe când, în cazul actelor bilaterale sau multilaterale, trebuie să se cerceteze fiecare din cele două sau mai multe voinţe juridice; - regimul juridic al viciilor de consimţământ este diferenţiat, în sensul că eroarea este aplicabilă atât actelor juridice unilaterale, cât şi actelor juridice bilaterale sau multilaterale, pe când dolul şi violenţa vizează, în principiu, actele juridice bilaterale sau multilaterale, întrucât numai în cazul acestora se poate vorbi de un "cocontractant", iar leziunea se aplică numai în cazul unei categorii limitate de acte juridice bilaterale; - actele juridice bilaterale sau multilaterale pot fi revocate de comun acord de cître părţi, deci printr-un act simetric celui de constitute (mutus consensus -mutiis dissensus), în vreme ce asupra actelor juridice unilaterale nu se poate reveni prin manifestarea de voinţă a autorului actului, cu exceptia cazurilor expres prevăzute de lege. Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patri­ monial procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. Spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, vanzatorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. Ca example de acte juridice civile cu titlu gratuit cităm: donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă), împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, legatul. Importanţa practică a acestei clasificări a actelor juridice vizează următoarele aspecte: - există un regim juridic diferit din punctul de vedere al capacităţii, legea fiind în general mai exigentă atunci când este vorba de acte juridice cu titlu gratuit (sunt instituite anumite incapacităţi speciale; actele cu titlu gratuit nu pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nici prin reprezentantul legal sau, după caz, nici cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal); - sub aspectul formei lor, de regulă, legea este mai exigentă cu actele cu titlu gratuit; - în principiu, regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă, după cum este vorba de un act cu titlu oneros sau un act cu titlu gratuit; - în cazul actelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor sunt reglementate cu mai multă severitate (de exemplu, garanţia împotriva evicţiunii apare, de regulă, în actele cu titlu oneros şi numai în mod excepţional în actele cu titlu gratuit), iar răspunderea se apreciază cu mai multă severitate (spre exemplu, în materia mandatului, art. 1540 alin.2 C.civ. prevede că "pentru culpa, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz contrariu"); La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii. 15

Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot să cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin. Sunt comutative, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză etc. Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile au în vedere posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare incerte, de care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiilor lor. Trebuie reţinut că în actele juridice aleatorii există şanse de câştig şi de pierdere pentru toate părţile actului juridic respectiv, fiecare dintre acestea urmărind să realizeze un câştig şi să evite suportarea unei pierderi, iar aceste şanse nu pot fi evaluate în momentul încheierii actului juridic, ci numai în momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului; în schimb, incertitudinea, adică întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei, poate să fie unilaterală, bilaterală sau multilaterală. Dintre actele juridice cu titlu oneros aleatorii, mentionăm: contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, contractul de joe sau prinsoare, contractul de asigurare, convenţia de constitute a unui uzufruct viager, vânzarea unui lucru viitor atunci când cumpărătorul îşi asumă riscul nerealizării, vânzarea unui drept litigios etc. Distincţia dintre actele juridice comutative şi actele juridice aleatorii prezintă următoarele consecinţe practice: problema resciziunii pentru leziune se poate pune numai în cazul actelor comutative, nu însă şi în cazul celor aleatorii; actele juridice aleatorii care se referă la jocuri de noroc interzise de lege sunt lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită. Actele cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi. Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul gratuit, comodatul, depozitul neremunerat etc Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titiu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului. Donaţiile şi legatele sunt liberalităţi. Importanţa distincţiei între liberalităţi şi acte dezinteresate constă în următoarele: condiţiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalităţilor (în general, liberalităţile sunt acte juridice solemne, ceea ce nu este cazul actelor dezinteresate); regulile prevăzute în materie succesorală în legătură cu reducţiunea şi raportul se aplică numai în cazul liberalităţilor. Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere la un drept subiectiv civil ce nu a existat anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive mentionăm: instituirea unui uzufruct, convenţia prin care se instituie un drept de gaj, convenţia de ipotecă etc.

16

Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv dintr-un patrimoniu în altul. Sunt translative, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc. Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie: partajul (împărţeala), actul confirmativ (acel act prin care o persoană renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic); tranzacţia. Interesul acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte: - actele juridice constitutive şi cele translative îşi produc efectele numai pentru viitor (ex nune), însă actele juridice declarative îşi produc efectele şi pentru trecut (ex tune); - calitatea de avnd-cauză (habentes eausam) o are numai dobânditorul unui drept printr-un act translativ, iar nu şi partea dintr-un act declarativ; - numai un act juridic translativ poate constitui just titlu pentru uzucapiunea prescurtată, astfel cum rezultă din prevederile art. I 897 alin.I C.civ.; - în principiu, numai actele constitutive şi cele translative sunt supuse publicităţii imobiliare; - numai actele juridice translative şi constitutive, dacă sunt contracte sinalagmatice, sunt supuse rezoluţiunii sau, după caz, rezilierii, iar nu şi actele juridice declarative. Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntampinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său, deoarece presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde a fi salvat. Sunt considerate acte de conservare: întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia, punerea peceţilor etc. Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. În legătură cu aceste acte, trebuie făcută distincţia impusă de chiar dispoziţiile legale în materie (art. 105, art. 124 etc din C. fam) între actul de administrare a unui bun singular (ut singuli) şi actul de administrare a unui patrimoniu. Primul are semnificaţia de act de punere în valoare a unui bun, fără să se ajungă la înstrăinarea lui. Cel de al doilea include însă şi acte care, raportate la un anumit bun, reprezintă acte de înstrăinare, dar, raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală folosire, exploatare, valorificare a patrimoniului respectiv. Sunt socotite acte de administrare: reparaţiile de întreţinere, culegerea fructelor, asigurarea unui bun, locaţiunea unui bun etc. Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie: vânzarea, donaţia, renunţarea Îa un drept, constituirea dreptului de uzufruct, superficie, ipotecă, gaj (care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc. Importanţa acestei clasificări a actelor juridice vizează următoarele aspecte: 17

- capacitatea de a încheia acte juridice civile, în sensul că actele de conservare pot fi încheiate şi de cel lipsit de capacitate de exerciţiu; actele de administrare, în măsura în care nu sunt lezionare, pot fi încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără a fi nevoie de încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, iar, pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu, actele de administrare se încheie de reprezentantul legal; actele de dispoziţie pot fi încheiate de cel cu capacitate de exerciţiu deplină, de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, iar pentru cel incapabil de către reprezentantul legal însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare; - în cazul în care s-a dat un mandat general (mandatarul a primit împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului -procuratio omnium bonorurn), pentru actele de dispoziţie este totuli nevoie de un mandat special (art.1536alin.2C.civ.); - acceptarea moştenirii, în sensul că nu pot fi considerate acte de acceptare tacită a moştenirii nici actele de conservare şi nici actele de administrare cu caracter urgent, în schimb, actele de administrare ce nu au caracter urgent şi angajează viitorul, precum şi actele de dispoziţie presupun intenţia neechivocă de a accepta tacit moştenirea. Actul juridic consensual este acela care ia naştere în mod valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă. Chiar dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă de redactarea unui înscris care să o consemneze, ele o fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia. Trebuie subliniat că, sub aspectul formei în care se încheie actele juridice, actul juridic con­ sensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului. Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acela pentru formarea căruia simpla manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Această formă (de regulă, formă solemnă) reprezintă o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului juridic respectiv; se obişnuieşte să se spună că forma este cerută ad validitatem sau ad solenmitatem. Sunt acte juridice solemne: donaţia, contractul de ipotecă, testamentul etc. Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Deci, actele juridice reale nu iau naştere în mod valabil decât din momentul predării materiale a bunului; înţelegerea prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni (unilaterale sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu se confundă cu acesta din urma. Fac parte din categoria actelor juridice reale: împrumutul, atat cel de folosinţă (comodatul), cât şi cel de consumaţie (mutuum), depozitul, darul manual, gajul cu deposedare etc. Importanţa acestei clasificări privesşte următoarele aspecte: - în cazul actelor juridice solemne, nerespectarea formei prescrise de lege atrage sancţiunea nulităţii absolute; 18

- cât priveşte încheierea actului juridic solemn prin mandatar, aplicându-se principiul simetriei de formă, este necesar ca si procura să îmbrace forma solemnă; - modificarea actului juridic solemn nu se poate face decât tot prin forma solemnă. Actul juridic este patrimonial dacă are un conţinut evaluabil în bani. În principiu, sunt asemena acte cele care privesc drepturile reale şi drepturile de creanţă. Actul juridic este nepatrimonial dacă are un conţinut neevaluabil în bani. Spre exemplu, înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite reprezintă un act juridic nepatrimonial. Această clasificare a actelor juridice civile prezintă interes în materia nulităţilor (nu se pune problema "restituirilor" în cazul actelor nepatrimoniale) şi în materia ocrotirii incapabilului. Actul juridic subiectiv este acel act al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie. Actul juridic condiţie este acel act la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa numai în privinţa naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de nonne de la care părţile nu pot deroga. Ca exemplu de act juridic condiţie mentionăm căsătoria. Interesul acestei clasificări a actelor juridice priveşte aprecierea condiţiilor lor de valabilitate. În cazul actelor juridice condiţie, conţinutul lor fiind stabilit de norme juridice imperative, părţile nu pot modifica, prin voinţa lor, aceste reguli şi nici nu pot deroga de la acestea, deci regimul acestor acte juridice este apreciat cu multă severitate. În cazul actelor juridice subiective, părţile pot deroga de la normele juridice dispozitive, astfel încât aprecierea valabilităţii unor asemenea acte juridice se face în limite mai largi. Dintr-un alt punct de vedere, actele juridice condiţie nu pot fi decât cele stabilite de lege (deci sunt acte juridice numite, tipice), pe când actele juridice subiective nu se limitează la cele expres reglementate de lege. Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele acte juridice sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu, actul de opţiune succesorală (acceptarea sau renunţarea la o moştenire), recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc. Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi, de exemplu, contractul de împrumut, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc. Ţinând cont de cele menţionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasificare a actelor juridice în funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile si anume: acte juridice incompatibile cu modalităţile, acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi şi acte juridice inseparabile de modalităţi. 19

Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, regimul său juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil, cele mai multe acte juridice sunt acte principale. Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penală, fidejusiunea, arvuna, contractul de gaj, contractul de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic principal, dar şi într-un moment diferit; de asemenea, el poate fi un act separate, dar poate fi inclus şi în actul principal, sub forma unor clauze. Importanţa acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea actului juridic principal şi menţinerea lui se examinează numai în funcţie de propriile elemente, independent de alte acte juridice, validitatea şi eficacitatea actului juridic accesoriu se apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ci şi în funcţie de validitatea şi eficacitatea actului juridic principal; soarta actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal - accesorinm sequitur principale. Desfiinţarea sau încetarea, din orice cauză, a actului juridic principal atrage în mod automat desfiinţarea sau încetarea actului juridic accesoriu. Prin act juridic cauzal se înţelege acel act a cărui valabilitate implică analiza cauzei sale (scopului său); în cazul în care cauza lipseşte, este ilicită sau imorală, însuşi actul juridic este lovit de nulitate. Cele mai multe acte juridice civile sunt acte cauzale. Prin act juridic abstract se desemnează acel act a cărui valabilitate nu implică analiza cauzei. Apariţia actelor juridice abstracte a fost impusă de nevoile circuitului civil şi comercial, care presupun uneori o desfăşurare rapidă a anumitor operaţii juridice şi, prin aceasta, eliminarea posibilităţii permanente de a pune în discuţie valabilitatea lor din punctul de vedere al cauzei. Pe aceste premise, au apărut titlurile de valoare. În cazul acestora, actul juridic (negotium), care a dat naştere unui raport obligaţional, este inseparabil de înscrisul constatator (instrumentum), deci înscrisul respectiv încorporează creanţa ce a luat naştere din actul juridic. Avantajul titlurilor de valoare constă în faptul că executarea lor nu cere o cercetare a scopului ( cauzei) actului juridic, debitorul neputând invoca excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a refuza executarea. Această clasificare îşi manifestă importanţa pe planul valabilităţii actelor juridice, precum şi al regimului probatoriu. Actul juridic strict personal este acel act care nu poate fi încheiat decât personal, nefiind deci susceptibil de a fi încheiat prin reprezentare. Pot fi incluse în această categorie: testamentul, căsătoria, recunoaşterea unui copil. Majoritatea actelor juridice civile este formată din acele acte ce pot fi încheiate personal, dar pot fi încheiate şi prin reprezentant. Clasificarea prezintă importanţă sub următoarele aspecte: - constituind excepţia, normele care reglementează actul juridic strict personal sunt de strictă interpretare şi aplicare; 20

- capacitatea de a incheia acte juridice strict personale este guvernată de anumite reguli speciale, prevăzute expres de lege; - problema actelor strict personale nu se poate pune decât în cazul persoanelor fizice. Prin act juridic civil numit (tipic) se înţelege acel act care are o denumire stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Prin act juridic civil nenumit (atipic) se înţelege acel act care nu se bucură de o denumire legală şi de o reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie principiului libertăţii actelor juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom analiza principiile voinţei juridice. De exemplu, contractul de întreţinere, nefiind reglementat de legislaţia noastră, este un contract nenumit. Este însă de reţinut în categoria contractelor nenumite nu se includ şi contractele complexe, adică acele contracte care reunesc elementele a două sau mai multe contracte numite ( de exemplu, contractul hotelier, ce reunesşte elementele contractului de locaţiune, în privinţa camerei închiriate, precum şi ale contractului de depozit, în privinţa lucrurilor călătorului aduse în hotel); pentru asemenea contracte, în masura în care nu ar exista o reglementare specială, se vor aplica normele prevăzute de lege pentru elementele (contractele) componente. Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte determinarea regulilor aplicabile. Astfel, pentru actele juridice numite, nu este necesar ca părţile să prevadă întotdeauna întregul conţinut al lor, ci, în măsura în care nu au derogat de la dispoziţiile legale ce reglementează actul juridic încheiat (sau nu puteau sa deroge), acestea se vor aplica în mod automat şi complet. Simpla calificare a actului juridic (încadrarea lui într-un anumit tip de act juridic numit) este suficientă pentru cunoaşterea regimului său juridic. În schimb, în cazul actelor juridice nenumite, se vor aplica regulile stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au referit în mod expres îşi vor găsi aplicare regulile generale care cârmuiesc materia obligaţiilor, iar nu cele care guvernează actul juridic numit cu care se aseamană cel mai mult actul nenumit încheiat de părţi. Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului. El se mai numeşte şi act cu executare instantanee. Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp. Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune, contractul de arendare, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere etc. Clasificarea respectivă prezintă interes din următoarele puncte de vedere: - sancţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru executarea necorespunzătoare va fi rezoluţiunea în • cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată (deci contractul se desfiinţează cu efect retroactiv), iar în cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă va interveni rezilierea ( care are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor); 21

- la actele juridice cu executare succesivă, de regulă (anume atunci cand executarea este ireversibilă), efectele nulităţii se produc numai pentru viitor (ex nune) iar nu şi pentru trecut (ex tune); - problema suspendării executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare, se pune numai în cazul actelor juridice cu executare succesivă; - în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge câte o prescripţie extinctivă distinctă. Întrebări de verificare • • • •

Definiţi actul juridic civil Clasificaţi actele juridice civile Definiţi actul juridic principal Precizaţi care este criteriul în funcţie de care actele juridice civile se clasifică în: acte juridice consensuale, acte juridice solemne şi acte juridice reale.

2.2. CONDIŢIILE DE FOND ALE AC TULUI JURIDIC CIVIL Prin condiţiile actului juridic civil vom înţelege acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil. Subliniem că în teoria actului juridic civil cuvântul "condiţie" are şi o altă semnificaţie decât cea menţionată mai sus, desemnând şi o modalitate a actului juridic civil, adică un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde naşterea sau desfiinţarea actului juridic civil. De asemenea, în vorbirea curentă, cuvântul condiţie mai este folosit şi cu sensul de clauză a actului juridic civil. Desigur că, din contextul în care apare cuvântul condiţie, interpretul va deduce sensul ce i se atribuie de fiecare dată. În considerarea inţelesului polivalent al termenului "condiţie", în doctrină şi în jurisprudenţă, pentru desemnarea condiţiilor actului juridic civil, se preferă uneori utilizarea expresiei "elementele actului juridic civil "'sau chiar "cerinţele actului juridic civil". În ce ne priveşte, optăm pentru denumirea tradiţională, care, de altfel, este consacrată de legislaţia noastră; astfel, art.948 C.civ. foloseşte expresia "condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii...", iar, mai recent, în Legea nr. 105/ 1992 sunt întrebuinţate constant expresiile "condiţii de fond" şi "condiţii de formă".

22

De reţinut: Condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt capacitatea de a contracta ; consimţământul ; obiectul ; cauza. A. Capacitatea de a încheia actul juridic civil Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi a persoanei juridice ce constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic civil. Reglementarea capacităţii de a încheia actul juridic civil este răspândită în mai multe norme juridice, din diferite acte normative. Codul civil, neconţinând prevederi consacrate actului juridic civil în general, se referă, în art.948 pet. 1, la "capacitatea de a contracta", ca o condiţie esenţială pentru validitatea oricărei convenţii (tot un caracter general au şi prevederile înscrise în art.948-950), reglementând apoi această condiţie pe categorii de acte juridice civile (art.806-808, art.856, art. 1306, art. 1706 alin.I, art. 1769). În această materie, regula sau principiul este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind exceptia". Cu caracter general, această regulă se desprinde implicit din art.6 alin.I din Decretul nr.3 1/ 1954, conform căruia "nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege". Fragmentar, regula este consacrată în art.949 C.civ., potrivit căruia "poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege", în art.856 C.civ., care dispune că "orice peroană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege" şi în art. 1306 C.civ., care prevede că "pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este oprit prin lege". În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizari. În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept, discernamantul este o stare de fapt (de facto); capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică. În consecinţă, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ. În al doilea rând, pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii, consacrat de art.34 din Decretul nr.31/ 1954. 23

Aşa cum rezultă din art.6 alin.I din Decretul nr.3 1/1954 şi din art.950 C.civ., excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevazută de lege. Fiind vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie asemenea incapacităţi este de strictă interpretare şi aplicare. B. Consimţământul Aşa cum rezultă din însăşi definiţia actului juridic civil, voina juridică reprezintă un element fundamental al acestuia. Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât şi din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voinţa este complexă deoarece reuneşte în structura sa două elemente: consimţământul şi cauza (scopul). Aşadar, între voinţa juridică şi consimţământ există o corelaţie de tipul întreg-parte. Formarea voinţei, inclusiv a voinţei juridice, reprezintă un proces psihologic complex. Punctul de pornire îl constituie nevoia simţită de om, nevoie pe care acesta vrea să o satisfacă. După reflectarea acestei nevoi în mintea omului, urmează reflectarea mijlocului de satisfacere a nevoii respective. Pe masură ce reprezentarea scopului devine mai puternică, se trece de la tendinţă la dorinta de satisfacere a nevoii. De cele mai multe ori, o dorinţă nu rămâne izolată, ci ea se întâlneşte cu alte tendinţe şi dorinţe, unele în acord cu prima dorinţă, altele potrivnice. În acest context, începe urmîtoarea fază a procesului psihologic, anume deliberarea, care presupune cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă dorinţele şi mijloacele lor de realizare. Ca urmare a apariţiei unui motiv determinant, ce le înlătură pe celelalte, de la deliberare se trece la luarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, act care apare ca un mijloc de realizare a scopului propus. Toate aceste faze ale procesului psihologic de formare a voinţei juridice au caracter intern; pentru ca faptul psihologic să devină fapt social, este necesar ca hotărârea luată să fie exteriorizată, astfel încât alte persoane să aibă posibilitatea de a lua cunostinţă de ea. Din acest proces psihologic complex, dreptul civil nu reţine decât două elemente: hotărârea exteriorizată (consimţământul) şi motivul determinant (cauza sau scopul actului juridic). Codul civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două prmc1p11 care cârmuiesc voinţa juridică. - principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă); - principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne). Principiul libertăţii actelor juridice civile este consacrat, indirect, în art.969 alin.I C.civ. potrivit căruia "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", precum şi în art.5 C.civ., care prevede că "nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri." Din aceste două dispoziţii legale rezultă, sintetic, conţinutul principiului libertăţii actelor juridice civile, şi anume, dacă se respectă legea şi morala, 24

subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii ori să facă acte juridice unilaterale. Analitic, conţinutul principiului în discuţie poate fi exprimat după cum ază: urme - subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil; - în cazul în care încheie un act juridic civil, părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul acestuia; - părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să pună capăt actului juridic pe care l -au încheiat anterior. Din acest principiu se desprind două consecinţe importante. În primul rând, subiectele de drept sunt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci şi acte juridice nenumite. În al doilea rând, când legea nu prevede în mod expres altfel, părţile sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic. Tot din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă şi limitele principiului libertăţii actelor juridice. Aceste limite sunt trasate de normele imperative (inclusiv normele care reglementează ordinea publică), precum şi de morală. Sancţiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite constă în nulitatea acestuia. Principiul voinţeo reale este cel de al doilea principiu care guvernează formarea voinţei juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern (psihologic) şi un element extern (social). Dacă există concordanţă între aceste două elemente, deci când există identitate între voinţa internă şi voinţa exteriorizată, nu se ridică nici o problemă de determinare a principiului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voinţă. Se pot ivi însă situaţii în care între cele două elemente să nu existe concordanţă, punându-se astfel problema stabilirii elemetului căruia unnează să i se dea prioritate. Soluţionarea acestei probleme depinde de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată). Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, satisfăcând prin aceasta securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuţie valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanţă între voinţa internă şi cea exprimată. Concepţia obiectivă acordă întâietate voinţei declarate, satisfăcând astfel securitatea dinamică a circuitului civil, deoarece, după ce a fost exteriorizată, voinţa juridică produce efecte ce nu ar putea să fie înlăturate pe motiv că voinţa declarată nu coincide cu voinţa internă. Codul civil român a consacrat, este adevărat că nu în mod expres, principiul voinţei interne. Astfel, art.977 C.civ. prevede că "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iâr nu după sensul literal al termenilor". De asemenea, art. 1 175 C.civ. dispune că "actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane". Rezultă că, în materie de simulaţie, între părţi produce efecte actul secret, care este 25

real, corespunzând deci voinţei interne, iar nu actul public, ce corespunde voinţei declarate. Un alt argument de text în sprijinul existenţei principiului voinţei reale îl reprezintă art.953 C.civ., potrivit căruia, "consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol", în sensul că, din această dispoziţie legala, rezultă că manifestarea de voinţă este producătoare de efecte juridice dacă a fost liberă şi conştientă, adică reală, iar nu şi atunci când a fost alterată printr-un viciu de consimţământ. Codul civil stabileşte însă şi anumite excepţii de la principiul voinţei interne. Astfel, în caz de simulaţie, terţilor nu le poate fi opus actul juridic secret, ce corespunde voinţei reale a părţilor contractante, ci numai actul juridic apparent,întrucât numai acesta putea fi cunoscut de terţi (terţii sunt însă îndreptăţiţi să invoce în favoarea lor şi împotriva părţilor efectele actului juridic secret). A doua excepţie se desprinde din dispoziţiile art. 1 193 alin.2 C.civ., în sensul că ar fi posibil ca voinţa consemnată în înscris să nu fie cea reală şi totuşi această voinţă îşi va produce efectele, cu toate că voinţa reală s-ar putea stabili prin declaraţiile unor martori, dar textul de lege menţionat nu permite aceasta. Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de afincheia un act juridic civil Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului ju­ ridic civil. Trebuie subliniat că termenul "consimţământ" este folosit în două sensuri diferite. Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau a uneia dintre părţile actului juridic bilateral ori multilateral. Acest sens este folosit, de exemplu, în art.953 C.civ. Într-un al doilea sens, care este mai apropiat de semnificaţia etimologică a cuvântului (cum sentire), prin consimţământ se desemnează acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus voluntatum). Acest sens este utilizat, spre exemplu, în art.969 alin.2 C.civ. De reţinut: Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe (condiţii). cumulativ: - să provină de la o persoană cu discernământ; - să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; - să fie exteriorizat; - să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ 26

Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă. Reamintim că nu trebuie confundată această primă cerinţă a consimţământului cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept. Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cel lipsit de capacitate de exerciţiu este prezumat a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală. Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul în curs de formare. Pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privinţă, deoarece reprezentanţii lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu. În afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ (numite incapacităţi legale), pot exista şi cazuri în care persoane cu discernământ în drept ( după lege) sunt totusi, în fapt, lipsite temporar de discernământ (numite cazuri de incapacitate naturală - beţia, hipnoza, somnambulismul, mania puternică). Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii) Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Consimţământul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice în următoarele cazuri: - când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (iocandi causa), din prietenie, din curtoazie sau pură complezenţă; - cînd s-a făcut sub condiţie (suspensivă) pur potestativă din partea celui care se obligă (art. 10 10 c.civ); - dacă manifestarea de voinţă este prea vagă; - dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat Cerinţa aceasta este impusă de însăşi definiţia consimţământului. Principiul aplicabil în privinţa exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului, deci părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. De la acest principiu există însă şi excepţii, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială. Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit. Manifestarea de voinţă este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalităţi de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor. 27

Manifestarea de voinţă este tacită (implicită) atunci când ea se deduce. De exemplu, succesibilul care face un act de dispoziţie cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit, moştenirea (art.69 1 C.civ.). Manifestarea tacită de voinţă prezintă avantajul economiei de timp, însă, uneori, prezintă dezavantajul echivocităţii. Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinţei (actele solemne, scutirea de raport a donaţiilor- art.75 1 C.civ., acceptarea unei donaţii - art.8 14 alin.2 C.civ., solidaritatea conventională în materie civilă - art. 1034 5 ! art. 1042 C.civ. etc.), în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinţei, fie printr-o manifestare tacită a voinţei (acceptarea moştenirii, relocaţiunea etc.) Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în sens, verbal si prin gesturi sau fapte concludente (de exemplu, staţionarea unui "taxi" având afişat indicatorul "liber"). În legătură cu exteriorizarea consimţământului, se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii, anume dacă în dreptul civil îşi găseşte aplicare adagiul qui tacit consentire videtur. În principiu, răspunsul este negative, deci tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat. Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ în următoarele cazuri: - când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 C.civ., art.89 alin.3 din Legea nr.2 1/ 1924, art.52 din Legea nr.3 1/ 1990 etc.); - dacă, prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalităţii de reînnoire a unei convenţii sau de denunţare a acesteia); - când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului. Consimţământul trebuie să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ Această cerinţă este impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil. Într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic. Specific viciilor de consimţământ este faptul că există manifestare de voinţă ( consimţământ), însă aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient, ca în cazul erorii şi al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenţei şi al leziunii. Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia "vicii de voinţă" este mai exactă decât expresia "vicii de consimţământ", deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimţământul, ci şi cauza (scopul) actului juridic, ori, după cum am văzut, consimţământul şi cauza alcătuiesc voinţa juridică, iar, pe de altă parte, consimţământul având două accepţiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, ci şi în cazul actelor juridice unilaterale. Pentru a nu crea unele confuzii, vom prefera să folosim expresia tradiţională (vicii de consimţământ chiar dacă aceasta nu este riguros exactă. 28

De reţinut: Viciile de consimţământ sunt următoarele: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea. Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui actjuridic. În afară de art. 953 şi art.96 1 C.civ., care cuprind dispoziţii comune atât erorii, cât şi dolului şi violenţei, art.954 C.civ. este consacrat reglementării viciului de consimţământ de care ne ocupăm acum, stabilind în primul alineat că "eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei", iar în cel de al doilea alineat că "eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia". Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii, anume consecinţele ce intervin şi natura realităţii fals reprezentată. În funcţie de consecinţele care intervin (sau după gravitatea ei), eroarea este de trei feluri: eroare obstacol, eroare- viciu de consimţământ şi eroare indiferentă. Eroarea obstacol, numită şi eroare distructivă (distrugătoare) de voinţă , este cea mai gravă fonnă a erorii, împiedicând formarea actului juridic. În cazul acesteia, falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede că încheie un contract de locaţiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare), fie asupra identităţii fizice a obiectului (error in corpore), în sensul că una dintre părţi crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun. Se observă că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea nu si-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic în cauza, ori, viciul de consimţământ presupune totuşi un consimţământ exprimat. Eroarea - viciu de consimţământ, numită şi eroare gravă , presupune că falsa reprezentare cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic (error in substantial), fie asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic (error in personam). Atunci când vorbim despre calităţile substanţiale ale obiectului actului juri­ dic, trebuie să avem în vedere nu numai lucrul considerat în materialitatea lui, ci şi conţinutul prestaţiei (acţiunea sau inacţiunea) ce constituie obiectul actului juridic, iar cum prestaţia este determinată de părţile actylui juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc prestaţia vor fi privite sau nu ca substanţial după cum părţile au intenţionat ori nu să le dea acest caracter. Aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţă, substanţa obiectului actului juridic este constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinante pentru părţi sau parte într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat (de exemplu, 29

cumpărătorul s-a înselat în privinţa originii lucrului, a vechimii sale on asupra persoanei care a confecţionat lucrul respectiv). Eroarea asupra identităţii sau insuşirilor esenţiale ale persoanei cocontrac­ tante sau beneficiare a actului juridic vizează, de regulă, actele juridice încheiate intuitu personae. Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic, neafectând însăşi valabilitatea acestuia. Sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol este nulitatea absolută a actului juridic civil. Eroarea - viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic respectiv. Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestatiei însă poate să rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică. În funcţie de natura realităţii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: eroare de fapt şi eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la încheierea actului juridic civil. Ea priveşte fie obiectul actului juridic, fie valoarea acestuia, fie persoana cocontractantă sau beneficiară a actului juridic unilateral. Eroarea de drept este falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme juridice. În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte problema de a şti dacă este admisibilă eroarea de drept ca viciu de consimţ�mânt. In favoarea soluţiei inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ s-a adus ca argument obligaţia cunoaşterii legii, întemeiată pe prezumţia cunoaşterii legii, astfel încât nu ar fi îngăduită apărarea bazată pe invocarea necunoaşterii legii - nemo censetur ignorare legem. În sprijinul soluţiei admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, pot fi aduse următoarele argumente: art.953 C.civ. prevede nevalabilitatea consimţământului "când este dat din eroare", fără a distinge între eroarea de drept şi eroarea de fapt, iar ubi !ex non distinquit, nee nos distinquere debemus; legea prevede o serie de cazuri în care nu este admisă eroarea de drept (de exemplu, art. 1206 alin.2 C.civ. în privinţa mărturisirii judiciare), ceea ce înseamnă că în celelalte cazuri eroarea de drept este admisă; în măsura în care se produce, eroarea de drept are acelaşi efect ca şi eroarea de fapt, anume falsa reprezentare a realităţii, iar ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet. În ce ne priveşte, apreciem că se impune această din urmă soluţie îmbrăţişată de altfel şi în jurisprudenţă. Structura erorii - viciu de consimţământ În alcătuirea erorii - viciu de consimţământ intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realităţii. Tocmai de aceea, probarea erorii - viciu de consimţământ ridică dificultăţi reale. Fiind vorba de un fapt juridic stricta sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.

30

Cerinţele erorii - viciu de consimţământ Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinte (conditii): - elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat; - în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil în cauză. Cât priveşte prima cerinţă, caracterul determinant al elementului fals reprezentat se apreciază, de regulă, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz. În mod excepţional, s-ar putea recurge şi la un criteriu abstract, anume comportamentul oricărei persoane într-o situaţie similară; ca exemplu, se oferă cazul în care vânzătorul cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, arătându-se că acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului, întrucât preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă. Mai trebuie reţinut că atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroarea -viciu de consimţământ (error in substantia), ci regulilor de la leziune, ca viciu de consimţământ. Cât priveşte cea de a doua cerinţă, aceasta este impusă de necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, certitudinii operaţiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său, care ar putea obţine cu mai multă uşurinţă desfiinţarea actului juridic. Cerinţa nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant. Mai mult, această cerinţă poate fi restrânsă numai la contractele cu titlu oneros, iar o asemenea soluţie s-ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinţei dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice, întrucât cel de al doilea principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se străduieşte să păstreze un avantaj (certat de lucra captando), în vreme ce dispunătorul se străduieşte să evite o pagubă (certat de damna vitando). În sfârşit, mai menţionăm că în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre părţi. Dacă totuşi ambele părţi (sau mai multe părţi în cazul contractelor multilaterale) au fost în eroare, fiecare poate cere anularea actului juridic pentru eroarea căreia îi este victimă. 31

Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în introducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În alte cuvinte dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea propiu-zisă. În afară de art.953 sj art.96 1, Codul civil consacră dolului art.960, care dispune în alin.I că "dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat", iar în alin.2 că "dolul nu se presupune". Întrucât dolul reprezintă o eroare provocată, s-ar putea pune întrebarea dacă se justifică reglementarea lui ca un viciu de consimţământ distinct de eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din urmă ar fi fost suficientă - dacă eroarea spontană constituie viciu de consimţământ, a fortiori, eroarea provocată constituie şi ea un viciu de consimţământ, urmând a i se aplica şi ei regulile de la eroarea spontană (de altfel, aşa cum vom vedea, vom folosi acest raţionament în cazul actelor juridice bilaterale, atunci când dolul nu provine de la cealaltă parte contractantă, căreia nu i se poate reţine nici o vină, ci de la un terţ). Totuşi, sfera de aplicare a dolului este mai largă decât cea a erorii - viciu de consimţământ (în sensul că nulitatea relativă a actului juridic pentru dol ar putea să intervină şi atunci când eroarea provocată ar cădea asupra altor elemente decât substanţa obiectului său, în actele juridice intuitu personae, calitatea ori insuşirile persoanei cocontractente sau beneficiare a actului, în măsura în care aceste elemente au fost determinante la încheierea actului juridic) iar, în plus, dolul poate fi probat mai uşor decât eroarea, aşa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată. Avându-se la bază distincţia care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus (dolul grav) şi dolus bonus (dolul uşor), după consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, se deosebeşte între dolul principal şi dolul incident. Dolul principal (dolus dans causam contractui) este acela care cade asupra unor împrejurări importante (determinante) la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia. Dolul incident (dohis incidens), numit şi incidental sau secundar, este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia, putându-se cere, cel mult, o reducere a contravalorii prestaţiei, dacă este cazul. Ca viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente: - un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, manopere frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare; - un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. Cât priveşte elementul obiectiv al dolului, acesta poate consta atât într-o acţiune (fapt comisiv), cât şi într-o inacţiune (fapt omisiv). Spre exemplu, în materia liberalităţilor, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captaţie, adică în specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o 32

donaţie sau un legat. Când elementul obiectiv constă într-un fapt om1s1v, se foloseşte expresia dol prin reticenţă, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări esenţiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască. În legatură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină şi în jurisprudenţă s-au făcut următoarele precizări: provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără reacredinţă, nu constituie dol, lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud, datorită incompatibilităţii lor nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte. Precizăm că existenţa elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei acţiuni în temeiul art.998 C.civ., utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită. Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o parte, o acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acţiuni pot fi cumulate. Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerinţe ( condiţii), cumulativ - să fie determinant pentru încheierea actului juridic; - să provină de la cealaltă parte. Întrucât dolul nu se prezumă (art.960 alin.2 C.civ.), persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului. Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloace de probă. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său material. Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură care să îi provoace o temere ce o determină să închieie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. În afară de art. 953 şi art. 96 1, Codul civil consacră încă patru articole violenţei. Astfel, art.955 prevede că "violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauza de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia"; potrivit art.956, "este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor"; art.957 dispune că "violenţa este cauza de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor"; art.958 stabileşte că "simpla temere re­ verenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia". Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii, anume natura răului cu care se ameninţă şi caracterul ameninţării. După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală. 33

Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale. Violenţa morală (metits) există atunci când ameninţarea cu răul se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane. În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea nelegitimă. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. Ca exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligatia. Ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie v1cm de consimţământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei. Ca structură, violenţa - viciu de consimţământ este alcatuită din două elemente: - un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău; - un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate. În legătură cu elementul obiectiv, precizăm că ameninţarea poate să privească un rău de natură patrimonială (de exemplu, distrugerea unui bun), un rău de natură fizică (de exemplu, vătămarea integrităţii corporale) sau un rău de natură morală (spre exemplu, compromiterea reputaţiei). După cum rezultă din art. 956-957 C.civ., răul cu care se ameninţă poate să se refere fie la persoane, fie la bunuri. În categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea, intră nu numai persoana victimă a violenţei, deci cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci şi soţul sau, după caz, soţia, descendenţii şi ascendenţii acesteia. În literatura de specialitate s-a arătat că enumerarea din art.957 C.civ. nu trebuie socotită limitativă, textul urmând a fi interpretat extensiv, întrucât, pentru identitate de raţiune, trebuie asimilată acestor persoane şi persoana de care cel ameninţat este legat de o temeinică afecţiune. Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, pe temeiul art.998 C.civ., ameninţarea (nelegitimă) cu un rău constituind delict civil. Cât priveşte elementul subiectiv, este de observat că tocmai temerea insuflată victimei violenţei alterează consimţământul acesteia; starea de teamă provocată de ameninţare cu un rău este aceea care dă naştere motivului (evitarea răului) ce determină victima violenţei să încheie contractul. De aceea, referirea din art. 956 C.civ. la un "rău considerabil şi prezent" nu este exactă, deoarece temerea trebuie să fie considerabilă şi prezentă la încheierea actului juridic, răul putând să fie şi viitor. Aşadar, ameninţarea cu un rău viitor poate constitui violenţă, dacă este de natură să nască în sufletul părţii o temere actuală. Două cerinţe (condiţii) trebuie întrunite cumulative, pentru ca violenţa să istituie viciu de consimţământ, anume: - să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; - ameninţarea să fie injustă (nelegitimă). 34

În aprecierea primei cerinţe, însăşi legea vine cu o serie de indicaţii. Astfel, în ceea ce priveşte temerea, art.956 C.civ. prevede că aceasta trebuie să fie "raţionabilă după dânsa" (după persoana ameninţată), adică să fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic. În aprecierea caracterului determinant, hotărâtor al temerii, se ia în considerare persoana victimă a violenţei sub aspectul vârstei, forţei, gradului de cultură, starea psihică, persoana de la care provine violenţa, locul unde se exercită violenţa, timpul când se exercită violenţa etc., deci criteriul de apreciere este unul subiectiv, iar nu obiectiv." A doua cerinţă trebuie înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie o violenţă ca viciu de consimţământ, ci numai atunci cand ameninţarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii. Va fi însă violenţa - viciu de consimţământ în cazul în care, deşi se urmăreşte realizarea unui drept, s-ar folosi mijloace ilicite (spre exemplu, pentru a obţine recunoaşterea datoriei de către debitor, creditorul îl ameninţă cu vătămarea integrităţii corporale). Cât priveşte folosirea unui mijloc legal într-un scop ilicit, dacă aceasta nu îndeplineşte cerinţele violenţei - viciu de consimţământ, va putea fi sancţionată ca un abuz de drept. Se consideră că art.958 C.civ., care se referă la simpla temere reverenţiară, neînsoţită de violenţă, reprezintă tocmai o aplicare a cerinţei că violenţa este viciu de consimţământ numai dacă ameninţarea este nelegitimă. Temerea reverenţiară reprezintă mai putin o ameninţare, ci mai mult un respect pe care unele persoane îl datorează altora, aşa încât temerea generată de un asemenea respect nu mai apare ca nelegitimă. Se observă că, pentru actele juridice bilaterale sau multilaterale, spre deosebire de dol, în cazul violenţei nu se mai cere ca aceasta să provină de la cealaltă parte contractantă, ci, aşa cum prevede art.955 C.civ., ameninţarea cu un rău poate să provină si de la un terţ." Mai mult, se apreciază că starea de necesitate în care se găseşte o persoană, ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l -ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei - viciu de consimţământ, deci că s-ar putea cere anularea actului juridic şi atunci când ameninţarea cu un rău provine dintr-o împrejurare ce constituie o stare de necessitate. S-a susţinut însă şi opinia că starea de necesitate este o împrejurare care ţine mai degrabă de leziune ca viciu de consimţământ, decât de violenţă. În ce ne priveşte, considerăm că, în raport cu stadiul actual al reglementării violenţei ca viciu de consimţământ, starea de necesitate în care s-a aflat o persoană şi care a determinat-o să încheie un act juridic nu poate fi asimilată viciului de consimţământ al violenţei şi deci nu atrage sancţiunea nulităţii relative, însă, în mod excepţional şi anume în masura în• care, datorită stării de necesitate, a !ipsit consimţământul părţii respective, actul juridic este lovit de nulitate absolută. In orice caz, este de reţinut că, dacă una dintre părţile actului juridic profită de starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este lovit de nulitate absolută pentru cauza imorală. 35

Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce există în chiar momentul încheierii convenţiei. Aşadar, ca viciu de consimţământ, leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii (laedere - a răni; laesio - rană, vătămare, pagubă). Codul civil consacră leziunii mai multe articole, anume art.95 1, art. 1 1571 160, art. 1062- 1065. Acestea trebuie însă raportate la prevederile înscrise art. 25 alin.I şi 2 din Decretul nr.32/ 1954, conform cărora "aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de patrusprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de patrusprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune". Semnalăm că în literatura de specialitate, plecându-se de la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr.32/1954, s-a susţinut şi opinia potrivit căreia leziunea nu ar fi un viciu de consimţământ, ci o problemă în legătură cu capacitatea. Această opinie este discutabilă, în considerarea următoarelor argumente: în mod excepţional, legislaţia în vigoare admite leziunea şi în cazul majorilor (art.694 teza a II-a C.civ. si art.66 din Decretul nr.443/ 1972), iar, într-un asemenea caz, nu s-ar mai putea admite că leziunea ar fi o cauză de anulabilitate pentru incapacitate; chiar în cazul reglementat de art.25 din Decretul nr.32/ 1954, anularea actului juridic şi, ca o consecinţă, restituirea intervin nu atât pentru minoritate, cât pentru paguba materială suferită de cel cu capacitate restrânsă de exerciţiu la încheierea actului juridic, adică pentru leziune - minor restituitur non tanquam minor, sed tanquam laesus. Ca structură, leziunea ca viciu de consimţământ implică, în concepţia obiectivă, un singur element: acela al disproporţiei vădite de valoare între prestaţiile reciproce; În concepţia subiectivă însă, leziunea presupune şi vicierea consimţământului de către starea de nevoie în care se găseşte una din părţi, stare de care profită cealaltă parte pentru a obţine foloase disproporţionate. Din punct de vedere practic, leziunea are o aplicabilitate foarte restrânsă pentru că, potrivit art. 1 165 C. civ., "Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune". Legiuitorul a considerat că simpla disproporţie dintre valoarea prestaţiilor reciproce, nu permite să se tragă concluzia vicierii consimţământului câtă vreme părţile contractante sunt persoane majore, deplin capabile. Va trebui deci, ca partea pagubită prin leziune să facă dovada existenţei unui alt viciu de consimţământ - eroare, dol sau violenţă - ori să invoce falsitatea (fictivitatea) cauzei ori caracterul ei imoral, pentru a putea obţine pronunţarea sau constatarea nulităţii actului. Chiar şi în privinţa minorilor aplicabilitatea leziunii ca viciu de consimţământ este restrânsă. 36

Art. 1 157 C. civ. prevede într-adevar că "Minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune, în contra oricărei convenţii"; dar acest text a fost implicit modificat prin dispoziţiile art. 25 alin. 1 şi 2 din Decretul 32/ 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr. 3 1/ 1954 referitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, text potrivit căruia "aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani impliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. (2) Actele juridice care se încheie de minorii ce nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate chiar dacă nu este leziune". Mai trebuie precizat că anularea pentruu leziune în condiţiile art. 25 din Decretul 32/1954, priveşte numai actele de administrare căci numai acestea pot fi încheiate valabil de un minor cu simpla încuviinţare a părinţilor; pentru actele de dispoziţie fiind necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, este evident că actele de dispoziţie încheiate de minor singur (sau chiar cu încuviinţarea părinţilor sau tutorelui) sunt lovite de nulitate absolută pentru simpla lipsă a încuviinţării autorităţii tutelare indiferent dacă sunt sau nu lezionare. C. Obiectul actului juridic civil. Potrivit art. 962 C. civ. ( care se referă expres numai la convenţii dar se aplică oricăror acte juridice), "obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi, se obligă ". Rezultă de aici că prin "obiect al actului juridic" trebuie să înţelegem prestaţia (adică acţiunea sau inacţiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde iar subiectul pasiv este obigat să o săvârşească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic. Astfel, obiectul actului juridic este identic cu obiectul obligaţiilor cărora actul juridic le dă naştere (sau cu obiectul raportului juridic al cărui izvor îl constituie actul). Aşadar, obiectul actului juridic îl constituie prestaţia sau prestaţiile la care partea sau părţile actului se obligă. Această prestaţie poate fi pozitivă, comisivă (de a da ceva sau de a face ceva) dar poate fi şi una negativă, omisivă (de a nu face ceva); de multe ori, obiectul actului este mult mai complex cuprinzând atât prestaţii pozitive cât şi prestaţii negative. Atunci când acţiunea sau inacţiunea, adică prestaţia, se referă la un lucru, la un bun, acest lucru constituie obiectul prestaţiei şi, indirect, constituie obiectul exterior la care se referă actul juridic. Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe ( condiţii): oo existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie posibil; să fie licit şi moral. Acestea sunt cerinţe generate pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil. Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, există însă şi cerinţe speciale: obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă; cel care se 37

obligă să fie titularul dreptului subiectiv civil; să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevazută de lege. De asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri, de exemplu, împrumutul de folosinţă- priveşte numai bunuri neconsumptibile, împrumutul de consumaţie nu poate privi decât bunuri fungibile sau consumptibile, gajul se referă la un bun mobil, ipoteca nu se poate constitui decât cu privire la un bun imobil etc. D. Cauza actului juridic civil. Prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Cauza este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic civil. Ea răspunde la întrebarea "pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?" Cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv. De asemenea, cauza actului juridic nu trebuie confundată nici cu obiectul acestuia şi nici cu izvorul raportului juridic civil concret. Daca ţinem cont şi de sensul filosofie al noţiunii de cauză (causa eficiens), constatăm că terminologia folosită de Codul civil este relativ improprie, fiind preferabil ca pentru desemnarea acestei condiţii a actului juridic civil să se utilizeze cuvântul scop. Deşi, aparent, cauza în sens juridic (causa finalis ori scopul) ar urma efectului, în sensul că realizarea scopului propus este ulterioară momentului încheierii actului juridic, în realitate, cauza precede efectului, întrucât, fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit, se realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic. În afară de art.948 pct.4 C.civ., care se referă la "o cauză licită", ca o condiţie esenţială a convenţiei, acestei condiţii îi mai sunt consacrate art.966-968 C.civ. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe (condiţii), cumulative: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală. Întrebări de verificare • Definiţi consimţământul • Enumeraţi viciile de consimţământ • Prezentaţi succint condiţiile de existenţă a dolului • Care sunt condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil. 2.3. FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. 38

Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi un sens larg, desemnând trei cerinţe de fonnă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solenmitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi. Principiul consensualismului Privită în înţelesul ei restrîns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (autonomiei de voinţă). Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. În alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială. În legislaţia actuală, nu există o consacrare expresă, cu caracter general, a acestui principiu. Se apreciază însă că existenţa sa este neîndoielnică şi poate fi dedusă din două împrejurări: pe de o parte, consensualismul este consacrat în mod expres pentru anumite acte juridice civile, precum contractul de vânzare-cumpărare (art. 1295 alin.I C.civ., care stabileşte că "vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat") sau, cu titlu mai general, contractele translative de drepturi reale (art. 97 1 C.civ., care dispune că "în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico­ pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului"); pe de altă parte, legea stabileşte expres excepţiile de la principiul consensualismului. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil Două criterii pot fi folosite pentru clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil. După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în: - forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numita şi forma ad validitatem sau forma ad solemnitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil; - fonna cerută pentru probarea actului juridic (numită şi forma ad probationem), a cărei nerespectare nu atrage hevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă; - forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare, de asemenea, nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi, aceştia din urmă fiind în drept să facă abstracţie (să ignore) de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoştinţă. 39

După sursa (izvorul) lor, se poate distinge între: - forma legală, adică forma care este impusă printr-o dispoziţie legală; - forma voluntară (convenţională), care este impusă de părţi, iar nu de lege. Întrebări de verificare • Definiţi forma actului juridic civil • Clasificaţi condiţiile de formă ale actului juridic civil. 2.4. N ULITA TEA ACTULUI JURIDIC CIVIL. Teoria nulităţilor actului juridic este una dintre cele mai controversate teorii din drept, deoarece atât doctrina cât şi jurisprudenţa recunosc mai multe grade şi feluri de nulităţi. Nulitatea prin funcţiile sale este chemată să contribuie la punerea în practică a principiilor generale de justiţie şi echitate, urmărind protejarea în egală măsură a interesului general cât şi a celui individual. În încercarea de a aborda instituţia nulităţii actului juridic civil trebuie să avem ca punct de plecare definiţia actului juridic civil. În lipsa unei definiţii legale, doctrina a fost cea care a conturat noţiunea şi caracteristicile actului juridic civil. Astfel actul juridic este definit ca fiind manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic. Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de o normă de drept caracterizată de faptul că este impusă prin forţa de constrângere a statului. Sancţiunea care vine să restabilească legalitatea ori de câte ori nu sunt respectate limitele încheierii actelor juridice, acestea fiind încheiate cu încălcarea unor norme pe care societatea le impune, este nulitatea, una dintre cele mai importa1;te sancţiuni de drept civil. In dreptul român nu există o definiţie legală a nulităţii actului juridic, doctrina fiind aceea care sintetizând dispoziţiile legale existente, precum şi soluţiile date în practica juridică de-a lungul anilor, a avut sarcina de a elabora definiţii cât mai complete şi de a sublinia trăsăturile de bază ale nulităţii Termenul de nulitate derivă de la latinescul nullitas şi fr. nullite şi are în mod obişnuit trei sensuri: 1) lipsă totală de valoare, de talent; 2) persoană fără competenţă; 3) ineficacitatea unui act juridic din cauza absenţei unei condiţii de fond sau de formă. O definiţie care s-a impus prin conciziunea sa este aceea care defineşte nulitatea ca fiind acea sancţiune "care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă". Cu alte cuvinte, sancţiunea nulităţii actului juridic este atrasă de nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate, cu prilejul încheierii sale. Din analiza elementelor definiţiei nulităţii rezultă trăsăturile caracteristice acestei instituţii a dreptului civil: 40

- nulitatea actului juridic e o sancţiune de drept civil - e o consecinţă ce nu a fost dorită de părţile actului încheiat; e urmarea nerespectării, cu ocazia încheierii actului juridic, a condiţiilor de fond sau de formă cerute pentru validitatea acestuia; - sancţiunea nulităţii se îndreaptă numai împotriva actelor juridice, nu şi împotriva faptelor juridice în sens restrâns; - sancţiunea nulităţii nu vizează actul juridic, ci efectele sale şi, în măsura posibilului, doar acele efecte ce contravin scopului dispoziţiei legale încălcate la încheierea actului; - momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este cel al încheierii actului juridic; - pentru ca nulitatea să opereze nu este necesar ca încheierea actului juridic nul sau anulabil să fi cauzat un prejudiciu patrimonial vreuneia dintre părţile actului. Astfel, "esenţială în astfel de situaţii este problema restabilirii legalităţii, ceea ce înseamnă că existenţa unui prejudiciu şi repararea lui sunt doar chestiuni subsecvente". De reţinut: Instituţia nulităţii îndeplineşte funcţie preventivă, represivă şi reparatorie. Astfel: a) funcţia preventivă se concretizează în efectul inhibitoriu pe care această instituţie de drept îl are asupra subiecţilor de drept civil, în sensul că aceştia, deşi tentaţi să încheie un act juridic cu nerespectarea condiţiilor sale de validitate, vor fi descurajaţi şi determinaţi să respecte prevederile legale, ştiind că actul astfel încheiat va fi lipsit de efecte. b) funcţia represivă (sancţionatorie) îşi face vizibile efectele atunci când funcţia preventivă nu şi-a dovedit eficienţa. Constă în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului. Altfel spus, voinţa individului e înfrântă atunci când acesta a nesocotit legea. c) funcţia reparatorie prin care se asigură pe de o parte restabilirea ordinii de drept încălcate, iar pe de altă parte repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată şi, uneori, în măsura prevăzută de lege, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a cauzei ilegale cu clauza conformă dispoziţiei legale imperative. Nulitatea poate fi invocată independent de orice cerere de executare şi pe cale de acţiune fie înainte, fie după executare (în acest din urmă caz, în scopul de a obţine restituirea prestaţiilor săvârşite). Prin ilustrarea succinta a funcţiilor nulităţii actului juridic civil se poate spune că s-a surprins chiar "raţiunea de a fi", fundamentul acestei instituţii juridice. Criterii de clasificare şi categoriile de nulităţi în funcţie de aceste criterii. Enunţare. a) În funcţie de natura interesului ocrotit -general ori individual- prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic, nulitatea este absolută şi relativă; 41

b) În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este parţială, caz în care numai clauza sau clauzele care sunt contrare prevederilor legale vor fi desfiinţate, sau totală caz în care actul juridic este desfiinţat în totalitate; c) După felul condiţiei de validitate nerespectată, deosebim între nulitate de fond şi nulitate de formă; d) În funcţie de modul în care nulităţile pot conduce la desfiinţarea actului juridic în literatura juridică se mai distinge între nulităţi judiciare şi cele de drept; e) După modul de consacrare legislativă, distingem între nulitate expresă (sau textuală) şi nulitate virtuală (sau implicită); Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil a unei norme juridice imperative (de ordine publică) care ocroteşte un interes general obştesc. Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea la încheierea actului juridic civil a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual. Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic civil, celelalte efecte menţinându-se întrucât nu contravin legii. Nulitatea parţială presupune un act juridic cu un conţinut complex, în sensul că actul juridic are mai multe clauze şi deci mai multe efecte, deoarece numai într-o asemenea situaţie s-ar pune problema desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte. De altfel, se poate constata că în practica juridică cazurile de nulitate parţială nu sunt foarte numeroase. Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime lipsind actul de toate efectele sale, făcând aşadar ca actul să nu producă efecte în întregime. Această nulitate mai este numită şi nulitate integrală, adică desfiinţează actul juridic în întregime. Exemplu, este nulitatea unui contract de donaţie pentru nerespectarea formei autentice sau nulitatea contractului de vânzare - cumpărare a terenurilor, neîncheiat în formă autentică. Nulitatea de fond este acea nulitate care sancţionează nerespectarea unei condiţii de fond a actului juridic civil. Constituie de pildă nulităţi de fond cele care intervin în cazul nerespectării condiţiilor de valabilitate privind consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza. Nulitatea de formă este acea nulitate care sancţionează nerespectarea condiţiilor de formă cerute ad validitatem. Nulitatea de drept este aceea care operează în puterea legii, independent de intervenţia instanţei judecătoreşti. Nulitatea judiciară este aceea pronunţată de instanţa judecătorească, care lipseşte de efecte actul juridic nul. Cauzele nulităţii sunt acele împrejurări care evidenţiază lipsa unui element structural al actului juridic sau încălcarea condiţiei legale de validitate a actului juridic civil. După cum rezultă din chiar definiţia nulităţii actului juridic civil, această sancţiune de drept civil are drept cauză generică nerespectarea la încheierea 42

actului juridic civil a dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile de valabilitate. De reţinut: Sunt cauze de nulitate: - încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea (de a încheia) actului juridic civil; - lipsa unui element esenţial, structural al actului juridic (consimţământ, obiect, cauză); - vicierea consimţământului exprimat în actul juridic; - nevalabilitatea obiectului actului juridic civil; - ilicitatea sau imoralitatea cauzei (scopului) actului juridic civil; - nerespectarea formei cerute ad validitatem; - fraudarea legii; - nesocotirea dispoziţiilor imperative ale legii ordinii publice şi bunele moravuri; - lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative, pentru unele acte juridice. În doctrină au fost identificate următoarele cauze care antrenează sancţiunea nulităţii absolute: - nesocotirea regulilor privind capacitatea: fie nu se respectă o incapacitate specială, fie lipseşte capacitatea de folosinţă a persoanei juridice datorită nerespectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. - lipsa consimţământului în cazul erorii obstacol: eroarea obstacol numită şi distructivă de voinţă - este cea mai gravă formă a erorii, falsa reprezentare căzând fie asupra naturii actului ce se încheie - error in negotium - (o parte crede că încheie un act juridic iar cealaltă parte are credinţa, greşită, că încheie un alt act juridic), fie asupra identităţii obiectului - error in corpore - (o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere un alt bun). - nerespectarea cerinţelor privind obiectul actului juridic: pentru ca un act juridic să fie valabil este necesar ca în momentul încheierii lui, obiectul acestuia să îndeplinească anumite condiţii sau cerinţe esenţiale: obiectul trebuie să existe, trebuie să fie în circuitul civil, trebuie să fie determinat sau determinabil, trebuie să fie posibil, trebuie să fie licit şi moral. - nerespectarea cerinţelor privind cauza actului juridic: lipsa cauzei datorate absenţei scopului imediat, cauză falsă datorită erorii asupra scopului imediat, cauză ilicită sau imorală. - nerespectarea formei cerute ad vaiiditatem: forma cerută ad validitatem reprezintă un element constitutiv, esenţial al actului juridic, de aceea nerespectarea ei atrage nulitatea absolută a actului juridic. - lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative: lipsa autorizaţiei administrative cerută ca o condiţie prealabilă la încheierea contractelor de înstrăinare a unor categorii de imobile este sancţionată cu nulitatea absolută. 43

- încălcarea ordinii publice: ordinea publică înglobează toate principiile şi regulile de ordine socială şi morală pe care legiuitorul le-a considerat esenţiale pentru societate şi care, din acest motiv, se impun respectului tuturor. - actul este încheiat în frauda legii: frauda reprezintă un mijloc contractual prin care părţile caută să eludeze unele dispoziţii imperative ale legii, într-un asemenea caz, sancţiunea nu poate fi decât nulitatea absolută. - încălcarea dreptului de preemţiune a statului: dreptul de preemţiune constă într-un drept conferit de legea statului de a fi preferat înaintea altor persoane la dobândirea unui drept anume, în cazul în care titularul acestuia se decide să îl transmită pe cale convenţională. Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil - nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei în următoarele situaţii : 1. actul este încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu. 2. actul s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru minorul având vârsta între 14 şi 18 ani. 3. actul juridic s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare. 4. actul juridic s-a încheiat în numele şi pentru persoana juridică, în lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite. 5. actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unor incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese individuale. - lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic: lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă nu inexistenţa consimţământului ci un simplu viciu al acesteia, deoarece, în acest caz, consimţământul există. Suntem aşadar în faţa unui viciu de consimţământ care nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancţiunea nulităţii fiind edictată, de data aceasta, pentru protejarea persoanei interesate. - viciile de consimţământ : eroarea (mai puţin eroarea-obstacol), dolul, violenţa şi leziunea. Pentru formarea valabilă a unui act juridic nu este suficientă simpla existenţă a consimţământului părţilor, cerându-se în plus ca acest consimţământ să fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză, adică să fie neviciat. Această cerinţă rezultă din interpretarea art.948 pct.2 cod civil, care prevede că una din cerinţele esenţiale pentru validitatea contractului este "consimţământul valabil al părţii care se obligă". Întrebări de verificare • Definiţi nulitatea actului juridic civil • Clasificaţi nulităţile.

44

TEMA 3 DESPRE DREPTUL COMERCIAL

3.1.Sediul materiei 3.2. Noţiunea de societate comercială 3.3. Natura juridică a societăţii comerciale 3.4. Elemente specifice contractului aflat la baza societăţii comerciale 3.5. Formele societăţilor comerciale Obiectivele temei înţelegerea noţiunii de societate comercială şi cunoaşterea normelor juridice incidente; cunoaşterea formelor de societăţi comerciale şi regimului juridic aplicabil. Timp alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009 Ion Turcu, Tratat teoretic şi practi de drept comercial, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Ionel Didea, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009 Andreea Tabacu, Andreea Drăghici, Amelia Singh, Elemente de drept, Editura Universităţii din Piteşti, 2009 3.1. SEDIUL MA TERIEI Reglementarea generală, dreptul comun în materia societăţilor comerciale este cuprinsă în Legea 3 1/ 1990 privind societăţile comerciale care reglementează societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Ca modalitate de reglementare, Legea 3 1/ 1990 cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăţi comerciale, precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială• . Reglementările speciale privind societăţile comerciale sunt după cum urmează. - Societăţile comerciale cu capital integral de stat sunt reglementate de Legea 15/ 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. 45

- Societăţile din anumite domenii de activitate sunt reglementate prin legi speciale cum ar fi Legea 58/ 1998 privind activitatea bancară, Legea 47/ 199 1 privind societăţile comerciale din domeniul asigurărilor. - Societăţile comerciale fără personalitate juridică sunt reglementate fie prin dispoziţiile Codului comercial - societăţi în participaţie, fie prin alte reglementări speciale. Reglementările subsidiare privind societăţile comerciale: - Codul comercial - conform art. 285 din Legea 3 1/ 1990: "Prevederile din prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului comercial." - Codul civil - conform art. 1 din Codul comercial, în absenţa unei reglementări în Codul comercial se aplică dispoziţiile Codului civil. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi contractului de societate. - Codul muncii - în privinţa personalului salariat al societăţilor comerciale sunt aplicabile prevederile legislaţiei muncii, aşa cum reiese din art. 278 din Legea 3 1/ 1990. - Legislaţia fiscală - societăţile comerciale intră sub incidenţa legilor fiscale deoarece desfăşoară o activitate producătoare de venituri. 3.2. NOŢI UNEA DE SOCIETA TE COMERCIALĂ Trebuie precizat ab initio că nici Legea 3 1/ 1990, nici Codul comercial nu cuprind o definiţie a societăţilor comerciale şi în această situaţie trebuie apelat la dispoziţiile Codului civil care reglementează contractul de societate, adică societatea civilă. Aceste reglementări sunt cuprinse în art. 149 1 şi 1492 din Codul civil şi din ele rezultă că societatea este un contract în temeiul căruia două sau mai multe persoane (asociaţi) înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta. Din această definiţie reies următoarele elemente caracteristice contractului de societate: - fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport); -asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie obiectul societăţii; - toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor. Caracterele juridice ale contractului de societate sunt: - contractul este plurilateral; - contractul este cu titlu oneros; - contractul este comutativ; - contractul este consensual. Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate. 46

Întrebări de verificare • Definiţi societatea comercială • Analizaţi caracterele societăţii comerciale. 3.3. NATURA JURIDICĂ A SOCIETĂŢII COMERCIALE Referitor la natura juridică a societăţilor comerciale în doctrină au fost exprimate mai multe concepte: • Teoria contractuală - se bazează pe concepţia clasică din dreptul roman şi consideră că societatea este un contract. • Teoria actului colectiv - conform acestei teorii actul juridic ce stă la baza societăţii nu este un contract, ci un act complex sau colectiv, care nu este reglementat de Codul civil. • Teoria instituţiei - această teorie are la bază contestarea concepţiei contractuale şi invocă argumente ce ţin de efectele actului constitutiv la societăţii şi de rolul voinţei asociaţilor la constituirea societăţii. 3.4. ELEMENTE SPECIFICE CONTRACTULUI AFLAT LA BAZA SOCIETĂŢII COMERCIALE Aporturile asociaţilor Aportul desemnează obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii cu toate consecinţele ce decurg din această calitate. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică şi care prezintă interes pentru activitatea societăţii. De reţinut: Aportul poate fi de trei feluri: - aport în numerar; - aport în natură; - aport în industrie. La constituirea societăţii fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii, fiind necesar ca în actul constitutiv al societăţii să se arate aportul fiecărui asociat. Noţiunea de aport desemnează o obligaţie şi trebuie făcută distincţie între naşterea obligaţiei şi executarea ei. Obligaţia se naşte la încheierea contractului de societate, iar executarea acestei obligaţii poate fi la constituirea societăţii sau ulterior, la un anumit termen prevăzut în actul de constituire al societăţii. Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii şi se naşte fie prin semnarea contractului de societate, fie prin participare la subscripţie publică. 47

Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalulu i ( vărsământ) şi reliefează faptul că asociaţii sunt obligaţi să efectueze aporturile potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii. Neefectuarea aportului are semnificaţia neexecutării de către asociat a obligaţiei asumate, cu consecinţele prevăzute de lege. Capitalul social Capitalul social desemnează expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii, fiind denumit şi capital nominal. Legea distinge în privinţa capitalului social între capital subscris şi capital vărsat. Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul vărsat reprezintă valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat efectiv în patrimoniul societăţii. De reţinut: Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite efectiv după forma juridică a societăţii: Părţi de interes la societăţile în nume colectiv şi la societăţile în comandită simplă; Părţi sociale la societăţile cu răspundere limitată; Acţiuni la societăţile pe acţiuni. Asociaţii primesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecărui asociat. Patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii. Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul societăţii. Activul social (fond social) cuprinde toate bunurile aduse ca aport în societate şi cele dobândite în cursul activităţii societăţii. Pasivul social cuprinde toate obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor. Intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale Există mai multe teorii privitoare la definirea intenţiei asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis). • Teoria care afirmă că affectio societatis rezidă în colaborarea voluntară şi activă, interesată şi egalitară a asociaţilor. • Teoria care defineşte affectio societatis ca fiind o voinţă de unitate sau convergenţă de interese. • Teoria (la care achiesăm şi noi) care consideră că affectio societatis nu este o noţiune unică, ci multivalentă care presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor de a lucra în comun, suportând împreună toate riscurile activităţii comerciale.

48

Realizarea şi Împărţirea beneficiilor Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială şi de a le împărţi între asociaţi. şurată sfă de Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend. În general, prin beneficii se înţelege un câştig realizat în urma activităţii unei societăţi comerciale, câştig evaluabil în bani. Realizarea ori nerealizarea de beneficii poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului financiar prin întocmirea bilanţului şi a contului de profit şi pierderi. Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie reale şi utile. Referitor la împărţirea beneficiilor între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a decide. Conform prevederilor legale, actul constitutiv al societăţii trebuie să prevadă "partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi" sau "modul de distribuire a beneficiilor şi de suportarea a pierderilor". Principiul director al repartizării beneficiilor realizate este acela că toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să participe la suportarea pierderilor (bineînţeles, nu în mod egal valoric). Legea interzice însă clauzele leonine - acele înţelegeri care favorizează pe unii asociaţi în detrimentul celorlalţi. Întrebări de verificare • Definiţi aportul şi stabiliţi de câte feluri este acesta • Definiţi capitalul social. 3.5. FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE Criteriul utilizat de Legea 3 1/ 1990 pentru stabilirea formelor societăţii comerciale este acela al întinderii răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii şi aceste forme sunt: 1. societatea în nume colectiv - acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor; 2. societatea în comndită simplă - societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, asociaţii comanditari răspunzând doar până la concurenţa aportului lor; 3. societatea pe acţiuni - societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii răspunzând doar în limita aportului lor; 4. societatea în comandită pe acţiuni - societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, asociaţii comanditari răspunzând doar până la concurenţa aportului lor; 49

5. societatea cu răspundere limitată - societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii răspunzând numai în limita aportului lor. Din dispoziţiile legii rezultă că reglementarea prin care se stabilesc formele juridice ale societăţii comerciale are un caracter limitativ (conform art. 2 al Legii 3 1/ 1990), însă persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă oricare formă de societate prevăzută de lege. Forma societăţii aleasă de asociaţi trebuie prevăzută în actul constitutiv al acesteia. 3.6. CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE Cele mai importante forme de clasificare ale societăţilor comerciale sunt: ( 1) natura societăţii (2) întinderea răspunderii asociaţilor (3) împărţirea capitalului social (4) posibilitatea emiterii unor titluri de valoare (1) După natura lor sau după prevalenţa elementului personal sau a celui material, societăţile comerciale se împart în: • Societăţile de persoane - se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu personae); • Societăţile de capitaluri - se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. (2) După întinderea răspunderii asociaţilor, care diferă în raport de forma juridică a societăţii: • În societăţi în nume colectiv - asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii; • În societăţile pe acţiuni şi în societăţile cu răspundere limitată asociaţii răspund până la concurenţa aportului lor; • În societăţile în comandită simplă sau pe acţiuni, răspunderea asociaţilor este diferită: asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului lor. (3) După structura capitalului social şi modul de împărţire al acestuia societăţile comerciale se clasifică în: • Societăţi în care capitalul social se clasifică în părţi de interes; • Societăţi în care capitalul se divide în acţiuni. (4) După posibilitatea de a emite sau nu titluri de valoare, societăţile comerciale se împart în: • Societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare (societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită pe acţiuni); 50

•

Societăţi cărora le este interzis să emită acte de valoare (societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită simplă şi societăţi cu răspundere limitată). Titlurile de valoare emise de societăţile comerciale se numesc acţiuni şi materializează dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul social.

51

TEMA 4 DESPRE DREPTUL MUNCII 4.1. Definiţia contractului individual de muncă 4.2. Formele contractului individual de muncă 4.3. Trăsăturile contractului individual de muncă 4.4. Conţinutul contractului individual de muncă 4.5. Modificarea contractului individual de muncă 4.6. Suspendarea contractului individual de muncă 4.7. Încetarea contractului individual de muncă Obiectivele temei înţelegerea relaţiilor de muncă, ca relaţii sociale; cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor ce revin salariatului şi angajatorului; înţelegerea modalităţilor de modificare, suspendare şi încetare a contractului de muncă. Timp alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, Dreptul muncii, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006. Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Marioara Ţichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Ţinea, Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004 Andreea Tabacu, Andreea Drăghici, Amelia Singh, Elemente de drept, Editura Universităţii din Piteşti, 2009

4. 1 . DEFINIŢIA CONTRA CTUL UI INDIVIDUAL DE MUNCĂ Art. I O din Codul muncii defineşte contractul individual de muncă ca fiind contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu. Din definiţia legală, rezultă că părţile contractului individual de muncă sunt pe de o parte salariatul, întotdeauna o persoană fizică, iar pe de altă parte angajatorul (persoană fizică sau juridică), în favoarea căruia se prestează munca, şi care poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă. Între cele două părţi ale raportului juridic de muncă există o relaţie de subordonare juridică, justificată de necesitatea respectării de către salariat a normelor de disciplină a muncii stabilite de către angajator, în scopul eficientizării activităţii. 52

4.2. FORMELE CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ Noul Cod al muncii reglementează următoarele categorii de contracte dividuale de muncă: in a) Contractul de muncă pe perioadă nedeterminată (art. 12 alin. 1), care reprezintă regula în această materie, fiind încheiat ca şi celelalte forme cu respectarea cerinţelor legale; b) Contractul individual de muncă pe perioadă determinată, ca excepţie de la regula anterioară. De reţinut: Contractul de muncă pe perioadă determinată se încheie în următoarele situaţii prevăzute de lege : - înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de muncă, cu excepţia situaţiei în care acel salariat participă la grevă; - creşterea temporară a activităţii angajatorului; - desfăşurarea unor activităţi cu caracter sezonier: - în situaţia în care este încheiat în temeiul unor dispoziţii legale emise cu scopul de a favoriza temporar anumite categorii de persoane fără loc de muncă; - angajarea unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, care în termen de 5 ani de la data angajării îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă; - ocuparea unei funcţii eligibile în cadrul organizaţiilor sindicale, patronale sau al organizaţiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului; - angajarea pensionarilor care, în condiţiile legii pot cumula cu salariul; - în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru desfăşurarea unor lucrări, proiecte, programe, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional şi/sau la nivel de ramură. Contractul individual de muncă pe perioadă determinată se poate încheia numai pe o perioadă de maxim 24 luni (art. 82 alin. 1), în formă scrisă, cu precizarea duratei pentru care se încheie. De regulă, durata respectivă se stabileşte prin indicarea unei date exacte la care încetează contractul ori prin încheierea acestuia pentru executarea unei lucrări determinate. Prin excepţie se poate stabili şi un termen incert, spre exemplu la data încetării motivelor care au determinat suspendarea contractului de muncă al unui salariat încadrat pe bază de contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată. Pe toată durata suspendării, aceasta produce efectele specifice: neprestarea muncii de către salariat şi neplata salariului de către angajator. Încheierea contractului individual de muncă pe perioadă determinată în cazul creşterii temporare a activităţii angajatorului şi în cazul încheierii sale în temeiul unor dispoziţii legale emise cu scopul de a favoriza temporar anumite categorii de persoane fără loc de muncă, sunt două reglementări pozitive justificate de noile cerinţe ale economiei de piaţă. 53

La expirarea contractului individual de muncă pe perioadă determinată, pe locul de muncă respectiv va fi angajat un salariat cu contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată dacă nu devine incidentă una din următoarele situaţii prevăzute de art. 84 alin. 2 din lege: - în cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată este încheiat pentru a înlocui temporar un salariat absent, dacă intervine o nouă cauză de suspendare a contractului acestuia; - în cazul în care un nou contract individual de muncă pe durată determinată este încheiat în vederea executării unor lucrări urgente, cu caracter excepţional; - în cazul în care încheierea unui nou contract individual de muncă pe durată determinată se impune în cazuri prevăzute expres de legi speciale; - în cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată a încetat din iniţiativa salariatului sau din iniţiativa angajatorului pentru o abatere gravă sau abateri repetate ale salariatului. Cu toate acestea, faptul că salariatul continuă să presteze muncă şi după expirarea contractului pe perioadă determinată de timp, nu trebuie să ducă la concluzia că contractul iniţial s-a transformat într-unul pe perioadă nedeterminată de timp, atâta vreme cât primul a fost încheiat pe o perioadă de timp mai mică de 24 luni, aşa cum prevede legea. Angajatorii au obligaţia de a-i informa pe salariaţii încadraţi pe durată determinată despre locurile de muncă vacante sau care vor deveni vacante, această obligaţie decurgând din obligaţia generală de informare a salariaţilor care revine potrivit noului Cod al muncii angajatorului. Această informare se face prin anunţ afişat la sediul angajatorului, o copie a acesteia fiind transmisă sindicatului. Aplicarea principiului egelităţii funcţionează şi în ceea ce priveşte contractul individual de muncă pe perioadă determinată, legea prevăzând egalitatea de tratament între angajatul cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată şi cel care exercită munca în baza unui contract pe perioadă determinată. c) Munca prestată prin agent de muncă temporară O specie a contractului de muncă pe perioadă determinată îl constituie contractul de muncă încheiat în scris, pe perioada unei misiuni între un salariat calificat sau necalificat şi un agent de muncă temporară (societate comercială). Agentul de muncă temporară are rolul de a pune la dispoziţia unui utilizator (persoană fizică sau juridică) salariatul cu care a încheiat un contract de muncă, pentru îndeplinirea unor sarcini precise pe durata unei misiuni. În cazul prestării muncii prin agent temporar de muncă, facem distincţia între următoarele două contracte: - contractul individual de muncă încheiat între agentul temporar de muncă şi salariat, denumit contract de muncă temporară; - contractul de punere la dispoziţie încheiat între agentul de muncă temporară şi utilizator (contract comercial). Prin urmare în cazul prestării muncii pnn agent temporar de muncă deosebim următoarele raporturi juridice: 54

- un raport juridic de muncă, care se naşte între agentul temporar de muncă şi salariat, având ca izvor contractul individual de muncă de muncă; - un raport juridic comercial, care se naşte între agentul temporar de muncă şi având ca izvor contractul de punere la dispoziţie; izator util între salariat şi utilizator nu se naşte un raport juridic contractual, deşi între cele două părţi există o legătură juridică, având în vedere că salariatul temporar are acces la toate serviciile şi facilităţile acordate de utilizator salariaţilor săi. Având în vedere că între aceste două părţi nu există încheiat un contract, în cazul în care pe perioada misiunii, salariatul temporar îl prejudiciază pe utilizator, acesta din urmă nu se poate îndrepta direct împotriva salariatului, ci are deschisă doar calea acţiunii în despăgubiri împotriva agentului de muncă temporară, care la rândul său poate regresa împotriva salariatului, conform art.270 din Codul muncii. Între două misiuni, deşi salariatul temporar nu prestează muncă, acesta va fi remunerat de către agentul temporar de muncă. La încetarea misiunii, salariatul temporar poate încheia un contract individual de muncă cu utilizatorul, asigurându-i-se astfel stabilitate în muncă. Potrivit Codului muncii, orice clauză inserată în contractul de dispoziţie, prin care se interzice utilizatorului angajarea salariatului temporar este lovită de nulitate, această dispoziţie legală fiind reglementată de lege în favoarea celui care prestează munca. Dacă utilizatorul continuă să se folosească de munca salariatului după expirarea contractului de punere la dispoziţie sau fără ca acesta să fie prelungit, atunci se prezumă că între salariat şi utilizator a intervenit un contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată. d) Contractul individual de muncă cu timp parţial Această formă a contractului individual de muncă şi-a găsit consacrare legală prin actualul Cod al muncii, fiind justificată de necesitatea atenuării fenomenului şomajului. Contractul individual de muncă cu timp parţial poate să vizeze atât contracte de muncă pe durată determinată cât şi contracte de muncă pe perioadă nedeterminată, cu condiţia ca programul de lucru al salariatului să nu fie mai mic de 2 ore pe zi. Ca şi în cazul contractului individual de muncă pe perioadă determinată, angajatorului îi revine obligaţia de asigura accesul salariatului încadrat în muncă în baza unui contract de muncă cu timp parţial la locurile de muncă cu fracţiuni de normă la toate nivelurile, inclusiv în funcţii de conducere. În cuprinsul contractului individual de muncă cu timp parţial trebuie să se regăsească clauze cu privire la durata mqncii; repartizarea timpului de lucru; condiţiile în care se poate modifica programul de lucru; interdicţia de a efectua ore suplimentare. Proporţional cu timpul efectiv lucrat, se vor acorda următoarele drepturi: • drepturile salariale; • concediul de odihnă; 55

■

stagiul de cotizare la sistemul public de asigurări sociale, în conformitate cu Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Angajatorul este obligat ca, în măsura în care este posibil, să ia în considerare cererile salariaţilor de a se transfera fie într-un loc de muncă cu normă întreagă, fie de a-şi mări programul de lucru, dacă apare această oportunitate. e) Contractul individual cu muncă la domiciliu Contractul individual cu muncă la domiciliu este un contract de muncă pe durată detenninată sau nedeterminată, cu program de lucru normal sau parţial, care prezintă specificul că munca se desfăşoară la domiciliul salariatului. În conţinutul său acest contract de muncă trebuie să cuprindă în mod imperativ următoarele clauze: precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu; condiţiile în care se poate modifica programul de lucru; interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii de accidente ori înlăturării consecinţelor acestora. Salariatul cu muncă la domiciliu se bucură de toate drepturile aplicabile salariaţilor care lucrează la sediul angajatorului şi este ţinut de toate obligaţiile care le revin acestora, funcţionând, prin urmare şi în această situaţie principiul egalităţii de tratament. Dată fiind particularitatea acestui contract de muncă, el dă naştere la obligaţii specifice în sarcina angajatorului: obligaţia de a transporta la domiciliul salariatului materiile prime necesare obţinerii produselor finite, precum şi obligaţia de a transporta de la domiciliul salariatului la sediul clienţilor produsul muncii salariatului. De menţionat este faptul că deşi locul muncii este la domiciliul salariatului, acest lucrul nu îl privează pe angajator de dreptul său de a controla dacă salariatul respectă obligaţiile ce decurg din contractul încheiat în cadrul programului stabilit de către părţile contractante. f) Contractul de ucenicie la locul de muncă Contractul de ucenicie la locul de muncă este definit de Codul muncii ca fiind un contract individual de muncă de tip particular, în temeiul căruia: angajatorul persoană juridică sau persoană fizică se obligă ca, în afara plăţii salariului, să asigure salariatului şi formarea profesională într-o anumită meserie, iar ucenicul să urmeze cursurile de formare profesională şi să muncească în subordinea angajatorului respectiv (art.205 din Codul muncii). Tragem astfel următoarea concluzie: contractul de ucenicie la locul de muncă este un contract individual de muncă de tip particular, şi ca o consecinţă a acestui fapt, ucenicul are calitatea de salariat primind salariu, fiindu-i aplicabile toate dispoziţiile incidente salariaţilor, în măsura în care ele nu sunt contrare statu­ tului său.

56

Întrebări de verificare • Definiţi agentul de muncă temporară • Ce este contractul de ucenicie • Precizaţi drepturile ce revin salariatului încadrat cu contract de muncă parţială. 4.3. TRĂSĂTURILE CON TRACTUL UI INDIVIDUAL DE MUNCĂ Având în vedere natura raportului juridic care ia naştere în temeiul lui, părţile şi conduita acestora, se pot distinge următoarele trăsături caracteristice ale acestuia : - contractul individual de muncă este un act juridic reprezentând o manifestare de voinţă între două persoane făcută cu scopul de a da naştere la drepturi şi obligaţii specifice raportului juridic de muncă; - contractul individual de muncă este un act juridic bilateral, ceea ce presupune că el nu poate avea decât două părţi: salariatul (persoană fizică) şi angajatorul (persoană fizică sau persoană juridică); - contractul individual de muncă este un contract sinalagmatic deoarece dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, cauza obligaţiei uneia dintre ele o constituie executarea obligaţiei celeilalte; - contractul individual de muncă este un contract oneros şi comutativ deoarece fiecare din părţile acestuia urmăreşte să obţină un avantaj material, obligaţiile părţilor fiind cunoscute la încheierea contractului; - contractul individual de muncă este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, manifestarea de voinţă a părţilor, neînsoţită de nici o altă formă, fiind suficientă pentru încheierea valabilă a contrac­ tului. Această regulă este limitată doar de dispoziţiile Codul muncii care prevăd încheierea contractului de muncă în formă scrisă, ceea ce nu transformă acest contract într-unul solemn; - contractul individual de muncă este un contract intuitu personae, fiind încheiat în considerarea aptitudinilor şi pregătirii salariatului, acest caracter vizând şi cealaltă parte a contractului, respectiv angajatorul, deoarece salariatul urmăreşte să încheie contractul cu un anumit angajator care prezintă specificul urmărit de către salariat. Această trăsătură subzistă şi în cazul muncii prestate prin agent temporar de muncă, chiar dacă contractul de punere la dispoziţie este încheiat de către agentul temporar cu utilizatorul. Această afirmaţie se întemeiază pe faptul că salariatul temporar prezintă o anumită pregătire profesională care poate fi pusă în practică numai în cadrul unui angajator cu un anumit profil de activitate; - contractul individual de muncă este un contract este un contract cu executare succesivă, deoarece obligaţiile părţilor sunt executate succesiv, nu dintr­ o dată; - contractul individual de muncă implică obligaţia de a face ( de a presta munca şi de a plăti salariul), obligaţie ce trebuie executată în natură. 57

4.4. CON ŢINUTUL C ON TRACTULUI INDIVID UAL DE MUNCĂ Orice contract individual de muncă este alcătuit dintr-o parte legală care se referă la drepturi şi obligaţii cuprinse în diferite acte normative, şi o parte convenţională lăsată la liberul acord de voinţă al părţilor. Un contract individual de muncă trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele clauze: a) identitatea părţilor; b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să fie încadrat în diverse locuri; c) sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului; d) atribuţiile postului; e) riscurile specifice postului; f) data de la care contractul urmează să-si producă efectele; g) în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract de muncă temporară, durata acestora; h) durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; i) condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia; j) salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi periodicitatea plăţii salariului la care salariatul are dreptul; k) durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână; 1) indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de muncă ale salariatului; m) durata perioadei de probă. Aceste clauze sunt clauze generale la încheierea contractului de muncă. De retinut: În afara clauzelor amintite anterior, prin actualul Cod al muncii sunt reglementate şi alte clauze care pot face parte din conţinutul contractului individual de muncă. Aceste clauze sunt legiferate pentru prima dată în noua reglementare, ca urmare a dezvoltării relaţiilor economice. Astfel, sunt prevăzute următoarele clauze: ■ clauza cu privire la formarea profesională; ■ clauza de neconcurenţă; ■ clauza de mobilitate; ■ clauza de confidenţialitate. Deoarece nu rareori se întâmplă ca angajaţii să intre în competiţie directă cu instituţia din care fac parte (prin prestarea unei munci asemănătoare în folosul unei terţe persoane care se află în relaţii de concurenţă cu angajatorul sau în interes propriu), producând astfel prejudicii importante angajatorului, prin noul cod este reglementată clauza de neconcurenţă, în conformitate cu care salariatului îi revine obligaţia de a nu presta o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajator. Salariatul care este ţinut la respectarea acestei clauze este susţinut material de către angajator căruia îi revine obligaţia de a-i plăti salariatului o indemnizaţie lunară. Pentru ca această clauză să producă efecte juridice este obligatoriu ca angajatorul să întocmească o listă cu privire la activităţile pe care salariatului îi este interzis să le presteze de la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza, terţii în 58

favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală concurenţă cu angajatorul. Indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată salariatului nu este de natură salarială, se negociază şi este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului. Indemnizaţia de neconcurenţă reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la calculul profitului impozabil şi se impozitează la persoana fizică beneficiară, potrivit legii. Această clauză produce efecte juridice după încetarea contractului individual de muncă, dar pe o perioadă determinată de maxim 2 ani, acceptându-se potrivit prevederilor legale şi anumite limitări ale acesteia, în acelaşi timp, inspectoratul teritorial de muncă putând diminua efectele clauzei. Aceste limitări au un caracter rezonabil, dat fiind faptul că legea protejează dreptul la muncă al foştilor angajaţi. În cazul nerespectării, cu vinovăţie, a clauzei de neconcurenţă salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului. Cea de a doua clauză reglementată prin actualul Cod al muncii este clauza de confidenţialitate prin care părţile convin, ca pe durata contractului individual de muncă şi după încetarea acestuia, să nu transmită date şi informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului, în condiţiile stabilite în regulamentele interne, contractele colective de muncă sau contractele individuale de muncă. Nerespectarea acestei clauze de către oricare dintre părţi atrage obligarea celui în culpă la plata de daune-interese. Mergând pe ideea că munca în sine contează, nu locul în care este efectuată, Codul muncii reglementează o a treia clauză care ar putea să se regăsească în contractul individual de muncă, şi anume clauza de mobilitate. Această clauză se referă de fapt la dreptul patronului de a solicita salariatului să lucreze în alt loc decât în cel în care a fost iniţial angajat. Prin urmare, angajatorul care pretinde salariaţilor săi o mobilitate sporită trebuie să precizeze acest lucru în contractul individual de muncă. Considerăm că dacă în contractul individual de muncă nu este cuprinsă o asemenea clauză, salariatul nu poate fi concediat pe motivul că refuză să accepte o schimbare în acest sens, chiar dacă se prezumă că la încheierea contractului individual de muncă, salariatul şi-a dat consimţământul prealabil şi general cu privire la orice modificare a contractului său de muncă. Salariatul ţinut de o astfel de 'clauză contractuală va fi stimulat de către angajator cu prestaţii în bani sau în natură. Clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative sau contracte colective de muncă. 59

Întrebări de verificare • Enumeraţi clauze legale care fac parte din conţinutul contractului de muncă • Ce presupune clauza de neconcurenţă? 4.5. MODIFICAREA CON TRACTULUI INDIVID UAL DE MUNCA Modificarea contractului individual de muncă se poate face numai cu acordul părţilor contractante pentru a nu se aduce nici o atingere drepturilor salariaţilor care sunt ocrotite prin dispoziţiile legale. Prin excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă în condiţiile prevăzute de lege şi doar dacă se referă la unul din următoarele elemente: durata; locul muncii; felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă şi timpul de odihnă. Cu toate acestea, orice modificare a unuia dintre elementele care alcătuiesc conţinutul contractului individual de muncă, în timpul executării acestuia impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 15 zile de la data încu­ noştinţării în scris a salariatului, afară de cazul în care o asemenea modificare rezultă ca posibilă din lege sau din contractul colectiv de muncă aplicabil. Actualul Cod al muncii reglementează numai instituţia detaşării şi cea a delegării, fără a mai analiza instituţia transferului reglementată anterior, pentru ca aceste norme să nu mai antreneze nici un efect negativ asupra salariatului care demisionează şi se angajează la un alt angajator. Delegarea reprezintă o modalitate de modificare a contractului individual de muncă ce constă în executarea temporară de către salariat din dispoziţia angajatorului, a unor sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi se poate prelungi, numai cu acordul salariatului, cu cel mult 60 de zile. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil; îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi stipulate în contract. Sancţiunile disciplinare vor fi aplicate numai de către angajatorul care a dispus delegarea. Detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepţional, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii, numai cu consimţământului scris al salariatului. Detaşarea poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult un an. Excepţional, perioada detaşării poate fi prelungită pentru motive obiective ce impun prezenţa salariatului la angajatorul la care s-a dispus detaşarea, cu acordul ambelor părţi, din 6 în 6 luni. De asemenea, salariatul poate refuza detaşarea pentru motive temeinice, cum ar fi: starea de sănătate, situaţii familiare deosebite, etc. Pe durata detaşării, salariatul beneficiază de toate drepturile sale, având privilegiul de a-i fi incidente drepturile cele mai favorabile, respectiv, fie drepturile 60

de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie cele de la angajatorul la care a fost detaşat. Dacă angajatorul la care s-a dispus detaşarea nu-şi îndeplineşte integral şi la p toate obligaţiile faţă de salariatul detaşat, acestea vor fi îndeplinite de tim angajatorul care a dispus detaşarea. În cazul în care există divergenţă între cei doi angajatori sau nici unul dintre ei nu-şi îndeplineşte obligaţiile, salariatul detaşat are dreptul de a reveni la locul său de muncă de la angajatorul care l-a detaşat şi de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre cei doi angajatori şi a cere executarea silită a obligaţiilor neîndeplinite Printr-o analiză comparativă între cele două modalităţi de modificare a contractului individual de muncă rezultă că: ambele sunt obligatorii pentru salariat în virtutea consimţământului prealabil pe care acesta şi 1-a dat la încheierea contractului de muncă şi în ambele situaţii salariatul primeşte indemnizaţii. Diferenţa rezidă în faptul că în primul caz contractul de muncă încheiat între salariat şi angajatorul iniţial subzistă, salariul fiind plătit de acesta, iar în cel de al doilea caz contractul este cedat temporar angajatorului la care salariatul a fost detaşat, acesta fiind cel care va şi plăti salariul. Prin urmare, pe toată durata detaşării are loc suspendarea contractului individual de muncă, cu efectele specifice acestei instituţii juridice. Întrebări de verificare • Definiţi delegarea. • Definiţi detaşarea. • Analizaţi efectele detaşării. 4. 6. SUSPENDAREA CONTRACTULUI INDIVID UAL DE MUNCĂ Suspendarea contractului individual de muncă îşi găseşte reglementare de sine-stătătoare în actualul Cod al muncii. De reţinut: Efectele suspendării contractului individual de muncă sunt următoarele: • suspendarea prestaţiilor principale: prestarea muncii de către salariat şi plata salariului de către angajator pe o perioadă temporară de timp; • alte drepturi şi obligaţii ale părţilor pot să subziste numai în măsura în care acest lucru este prevăzut prin lege, contractul colectiv de muncă, contractul individual de muncă sau regulamentul intern; • în cazul în care suspendarea s-a produs• din motive imputabile salariatului, acesta nu va putea beneficia de nici un drept care ar decurge din calitatea sa de salariat.

61

Prin urmare, suspendarea contractului individual de muncă constă în întreruperea temporară a producerii principalelor efecte ale contractului individual de muncă, şi anume: prestarea muncii de către salariat şi plata salariului de către angajator, în vreme ce prin concedierea angajatului, contractul încetează definitiv să mai producă efecte juridice, salariatul pierzându-şi definitiv drepturile ce decurg din contractul de muncă. Deosebim, potrivit dispoziţiilor legale, următoarele forme de suspendare: suspendarea de drept, suspendarea din iniţiativa angajatorului, suspendarea din iniţiativa salariatului şi suspendarea prin acordul părţilor. Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii (art.50 Codul muncii): concediu de maternitate; • concediu pentru incapacitate temporară de muncă; • carantină; ■ efectuarea serviciului militar obligatoriu • exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative on judecătoreşti, pe toată durata mandatului; • îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat; • forţa majoră; ■ în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de procedură penală; • în alte cazuri expres prevăzute de lege. Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa salariatului, în următoarele situaţii (art.5 1 Codul muncii): ■ concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani; • concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, sau în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani; • concediu paternal; • concediu pentru formare profesională; • exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central sau local, pe toată durata mandatului; • participarea la grevă; ■ absenţe nemotivate. Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului, în următoarele situaţii (art.52 Codul muncii): • pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii; • ca sancţiune disciplinară; ■ în cazul în care angajatorul a făcut plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; 62

■

în cazul întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare; ■ pe durata detaşării; Pe durata întreruperii temporare a activităţii angajatorului, salariaţii beneficiază de o indemnizaţie, plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat. Pe durata întreruperii temporare a activităţii, salariaţii se vor afla la dispoziţia angajatorului, acesta având oricând posibilitatea să dispună reînceperea activităţii. Contractul individual de muncă poate fi suspendat, prin acordul părţilor, în cazul concediilor fără plată pentru studii sau pentru interese personale. Aşa cum s-a precizat, efectele suspendării sunt: întreruperea temporară a desfăşurării activităţii de către salariat şi neplata salariului de către angajator. În funcţie de modalitatea prin care operează suspendarea (de drept, prin acordul părţilor, din iniţiativa uneia dintre părţi) drepturile salariatului diferă după cum urmează: • în ce priveşte drepturile băneşti, salariatul poate primi după caz: salariu (în cazul detaşării), indemnizaţie (indemnizaţie de maternitate, pentru creşterea copilului, de carantină), bursă (cum este cazul bursei la doctorat la forma cu frecvenţă); • în ce priveşte vechimea în muncă, salariatul poate beneficia de vechime ( de exemplu în cazul efectuării stagiului militar, în caz de concediu de maternitate, concediu pentru îngrijirea sau creşterea copilului) sau nu va beneficia de vechime (ca în cazul concediilor fără plată sau absenţelor nemotivate). Întrebări de verificare • Definiţi suspendarea. • Enumeraţi cauzele de suspendare de drept a contractului de muncă. • Analizaţi suspendarea contractului de muncă prin acordul părţilor. 4. 7. ÎNCETAREA CON TRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ Contractul individual de muncă încetează de drept în următoarele cazuri: • la data decesului salariatului sau angajatorului persoana fizică; • la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii sau a punerii sub interdicţie a salariatului sau a angajatorului persoană fizică, dacă aceasta antrenează lichidarea afacerii; • la data comunicării deciziei M pensionare pentru limită de vârstă sau invaliditate a salariatului; • ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă; • ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane nelegal concediate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare; 63

■

ca urmare a condamnării penale cu executarea pedepsei la locul de muncă, de la data emiterii mandatului de executare; ■ de la data retragerii, de către autorităţile sau organismele competente, a avizelor, autorizaţiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei; ■ ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă sau pedeapsă complimentară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia; ■ la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată; ■ retragerea acordului părinţilor sau a reprezentanţilor legali, în cazul salariaţilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 16 ani. Existenţa oricăreia dintre situaţiile enumerate anterior nu presupune că încetarea contractului individual de muncă operează automat. Este necesară emiterea unei dispoziţii de către angajator prin care să se constate producerea uneia dintre cauzele de încetare de drept a contractului individual de muncă în anumite situaţii, cum ar fi: decesul salariatului sau al angajatorului - persoană fizică; rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii sau a punerii sub interdicţie a salariatului sau a angajatorului - persoană fizică. Încetarea de drept a contractului individual de muncă produce efecte juridice de la data comunicării în scris a dispoziţiei de constatare salariatului. În ce priveşte a doua modalitate de încetare a contractului individual de muncă, consimţământul ambelor părţi contractante trebuie să fie serios şi explicit şi să excludă orice echivoc. Încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului (concedierea) este reglementată fie pentru motive care ţin de persoana salariatului, fie pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului intervine În următoarele situaţii: ■ în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplina muncii sau de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară; ■ în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală; ■ în cazul în care, prin decizia organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat; ■ în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat. ■ în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii. 64

În aceste cazuri, angajatorul are obligaţia să emită decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii. Decizia se emite în scris şi trebuie obligatoriu să fie motivată în fapt şi în drept, şi să cuprindă termenul în care poate fi contestată şi instanţa la care poate fi contestată. În cazul concedierii salariatului pentru săvârşirea unor abateri disciplinare, angajatorul trebuie să respecte procedura cercetării disciplinare prealabile. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii. Cele trei temeiuri de desfiinţare a locului de muncă ( dificultăţile economice, transformările tehnologice sau a reorganizarea activităţii) nu constituie condiţii cumulative, existenţa oricăreia dintre ele fiind suficientă pentru ca angajatorul să dispună concedierea. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi individuală sau colectivă (concedierea într-o perioadă de 30 de zile calendaristice a unui număr de salariaţi, prevăzut de lege). Salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil. În scopul protecţiei drepturilor salariaţilor, prin Codul muncii au fost reglementate mai multe obligaţii în sarcina angajatorului. Astfel, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă: pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii; pe durata concediului pentru carantină; pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere; pe durata concediului de maternitate; pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani; pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani; pe durata îndeplinirii serviciului militar; pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat; pe durata efectuării concediului de -,dihnă. De asemenea angajatorului îi revine obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante, iar dacă acestea nu există, să solicite sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale. Încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, poartă denumirea de demisie. Prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a 65

salariatului care, printr-o notificare scnsa, comunică angajatorului încetarea contractul individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă. Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia. Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 15 zile pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv de 30 de zile calendaristice pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere. Pe durata preavizului, contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate efectele. În situaţia în care, în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător. Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale sau parţiale de către angajator la termenul respectiv. Salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract individual de muncă. Întrebări de verificare • Definiţi concedierea. • Enumeraţi cauzele de concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului • Definiţi demisia.

66

TEMA 5 DESPRE DREPTUL FINANCIAR 5.1. Consideraţii introductive privind dreptul financiar 5.2. Definiţia bugetului de stat şi conţinutul acestuia 5.3. Conţinutul procesului bugetar 5.4. Execuţia bugetului de stat 5.5. Procedura încheierii execuţiei bugetare Obiectivele temei - cunoaşterea conceptului de finanţe publice, ca obiect al reglementării juridice financiare; - cunoaşterea noţiunii şi obiectului dreptului financiar; - identificarea elementelor specifice ale normelor juridice financiare; - stabilirea participanţilor la raporturile juridice financiare şi determinarea aparatului financiar; - alcătuirea tabloului izvoarelor dreptului financiar. - însuşirea conceptului de buget public naţional şi stabilirea elementelor componente ale acestuia; Timp alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: Condor Ioan, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994; Gliga Ioan, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureşti, 1995; Şaguna Dan Drosu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2004; Tudor Marian, Iancu Daniela, Drăghici Andreea, Drept financiar, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2009 5.1. Consideraţii introductive privind dreptul financiar Analizând conţinutul relatiilor financiare publice, acestea sunt în strânsă dependenţă de formarea, administrarea şi repartizarea fondurilor băneşti publice. Naşterea, funcţionarea şi stingerea acestor relaţii financiare sunt reglementate de normele juridice specifice dreptului financiar public. Aceste relatii ' financiare astfel constituite stau la baza raporturilor juridice financiare. Deoarece prin finanţele publice se realizează constituirea, repartizarea şi utilizarea banului public în condiţiile de legalitate şi performanţă, statul este preocupat să creeze cadrul legislativ corespunzător realizării scopului şi atribuţiilor sale (în producţia de mărfuri, în dezvoltarea ştiinţei, învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii, etc.).

.

67

De retinut: · În acest contex dreptul financiar cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile financiare de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare ale statului. În cuprinsul dreptului financiar se include în primul rând, partea privind bugetul public naţional deci, dreptul bugetar. Tot din cuprinsul dreptului financiar fac parte şi dreptul fiscal, precum şi controlul financiar şi creditul public. Dreptul fiscal se caracterizează prin dispoziţiile care reglementează impozitele, taxele şi celelalte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale. Totodată, dreptul fiscal mai cuprinde norme referitoare la procedura fiscală a stabilirii, încasării şi urmăririi impozitelor şi taxelor, completate cu normele privind sancţionarea faptelor de evaziune fiscală. De reţinut: Normele juridice de drept financiar reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare este asigurată prin constiinţa juridică a participanţilor şi prin forţa coercitivă a statului, când este nevoie. Norma juridică de drept financiar poate fi definită ca o regulă de conduită stabilită şi recunoscută de stat, care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile juridice de drept financiar şi a cărei respectare este asigurată de autoritatea de stat.

Din punct de vedere al structurii logico-juridice, şi normele dreptului financiar cuprind elementele specifice normei de drept şi anume, ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. În funcţie de obiectul raporturilor juridice pe care le reglementează periodic, normele juridice financiare sunt grupate în următoarele categorii: a) Nomele juridice financiare care reglementează procesul de formare a fondurilor băneşti publice. Aceste norme juridice cuprind reglementări privind stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri publice, pentru fomarea resurselor băneşti aflate la dispoziţia organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, pentru constituirea veniturilor publice. b) O altă categorie de norme juridice o reprezintă cele ce reglementează destinaţia pentru care pot fi utilizate veniturile publice, adică natura cheltuielilor publice şi procedura de efectuare a acestora. c) A treia categorie de norme sunt cele care au ca obiect activitatea de control financiar. 68

d) O altă categorie de norme juridice financiare o constituie normele care reglementează creditul public. Izvoarele dreptului financiar Sunt considerate izvoare ale deptului financiar actele juridice care reglementează raporturile juridice din sfera finanţelor publice. Constituţia României constituie izvorul fundamental al dreptului finanţelor publice. Între prevederile Constituţiei sunt cuprinse dispoziţii privind structura finanţelor publice, buget, impozite, taxe, precum şi organele statului implicate în politica bugetară. Legile organice şi ordinare. Din această categorie fac parte: Codul fiscal, Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice cu modificările ulterioare, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale. Ordonanţe de Guvern - dintre acestea enumerăm O.G. nr. 92/2003 pentru aprobarea Codului de procedură fiscală; O.U.G. nr. 9 1/2003 privind organizarea Gărzii Financiare. Hotărârile de Guvern - cuprind măsuri de organizare a punerii în executare a legilor Ordinele ministrului finanţelor publice, instrucţiunile şi normele metodologice ale miniştrilor. De asemenea, fac parte din izvoarele dreptului finanţelor publice şi hotărârile consiliilor locale care cuprind reglementări în materia finanţelor publice locale. De reţinut: Raportul juridic de drept financiar este relaţia socială ce vizează procesul formării, repartizării şi utilizării fondurilor publice, creditul public şi activitatea de control, reglementată de normele dreptului financiar. Elementele raportului juridic de drept financiar sunt : - subiectele, obiectul şi conţinutul În funcţie de sfera de cuprindere a finanţelor publice, raporturile juridice de drept financiar pot fi: - raporturi juridice bugetare, - raporturi juridice fiscale, - raporturi juridice de control financiar, - raporturi juridice de creditare. Elementele raportului juridic de drept financiar: Subiectele raportului juridic de drept financiar - întotdeauna, în raporturile juridice de drept financiar, unul dintre subiecte este statul, reprezentat printr-un organ de specialitate - purtător al autorităţii de stat (Ministerul Finanţelor 69

Publice, Direcţiile judeţene ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului financiar de stat, organele de control financiar), iar cel de-al doilea poate fi orice persoană fizică sau juridică. Conţinutul raportului juridic de drept financiar este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor participante (cu privire la finanţarea bugetară, impunerea fiscală, activitatea de control financiar şi de credit public). Obiectul raportului juridic de drept financiar este determinat de sfera deosebit de largă şi complexă a relaţiilor fianciare, precum şi de operaţiunile specifice privind activitatea financiară. În prima situaţie, obiectul este format din acţiuni de prognoză şi organizare bugetară, de creditare, de control financiar, etc În ce-a de-a doua situaţie, obiectul raportului juridic îl formează plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele participante la raporturile juridice bugetare, de finanţare, etc. Întrebări de verificare • Definiţi dreptul financiar • Enumeraţi izvoarele dreptului financiar • Definiţi raportul juridic de drept financiar şi prezentaţi conţinutul acestuia 5.2. Definiţia bugetului de stat şi conţinutul acestuia De reţinut: Bugetul public poate fi definit ca fiind un act prin care sunt stabilite veniturile publice ce urmează să fie constituite într-o perioadă determinata de timp şi destinaţia acestor venituri materializată în stabilirea corespunzatoare a cheltuielilor bugetare. Rezultă că: * bugetul public este un act prin care puterea legislativă autorizează constituirea unor venituri şi efectuarea unor cheltuieli bugetare (corespunzator veniturilor planificate). * bugetul public este un act de planificare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare pentru o perioadă de timp determinată, act ce îmbracă forma legii. În cadrul dreptului financiar public, ca subramuri ale acestuia fiinţează mai multe institutii juridice cu un conţinut de aceeaşi natură, care constituie componente structurale ale finanţelor publice. Dreptul bugetar, care cuprinde norme juridice de reglementare a dreptului public, constituie una dintre aceste institutii juridice din cuprinsul dreptului financiar public. 70

Având în vedere dispoziţia constituţională care defineşte noţiunea bugetului public naţional care cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale, se observă că normele juridice specifice dreptului bugetar reglementează raporturile juridice ce caracterizează aceste categorii de bugete, neexistand o suprapunere faţă de celelalte institutii ale dreptului financiar, ci o completare a acestora. Aplicarea normelor juridice specifice dreptului bugetar se completează cu aplicarea dispozitiilor juridice privind impozitele, taxele şi celelalte venituri bugetare. În acest context, dreptul bugetar grupează acele norme juridice care privesc cuprinsul şi procedura elaborării, aprobării şi executării bugetului public. În reglementarea actuală bugetul public ar cuprinde bugetul de stat, bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi bugetul asigurărilor sociale de stat, care se derulează în condiţii de autonomie. Trebuie observat că legea finanţelor publice, prin reglementarea sa, permite ca alături de bugetul public national din Romania, unele resursele financiare publice să fie gestionate şi prin alte categorii de bugete şi anume: bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom. Concluzionând pe acest fond legislativ rezultă că în Romania, structura bugetară este constituită dintr-un buget naţional, buget care cuprinde: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale - organizare bugetară care funcţionează autonom. Alăturat bugetului public naţional, structura bugetară de interes public cuprinde bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele instituţiilor cu caracter autonom. Tot prin legea finanţelor publice se stabileşte o largă autonomie bugetelor care compun bugetul public naţional, fiind elaborate şi adoptate distinct. Astfel, bugetul de stat este aprobat prin lege de către parlament, bugetul asigurărilor sociale de stat este întocmit separat de bugetul de stat şi aprobat de Parlament printr-o alta lege decat care a bugetului de stat, iar bugetele locale sunt elaborate şi aprobate de autorităţile care reprezintă unităţile administrativ­ teritoriale, potrivit dispoziţiilor normative cuprinse în actul normativ ce regelementează finanţele publice locale. De reţinut: Potrivit principiilor legilor bugetare, în bugetele administraţiilor centrale de stat, în ale asigurărilor sociale de stat şi în cele locale nu se pot înscrie şi aproba cheltuieli fără stabilirea resurselor din care urmează a fi efectuate. Trebuie facută distincţia între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare. Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin 71

intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, ordine şi siguranţă natională, cercetare ştiinţifică, s.a.) care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama veniturilor obţinute de acestea. Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Rezultă că cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice în cadrul cărora sunt cuprinse. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale în forma bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia. Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziăţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului, servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice, etc. În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversţjicate. Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. A ltele influenţează direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale. Este obligatoriu ca atunci când se stabilesc veniturile să se stabilească şi sursa acestora iar la cheltuieli să se precizeze clar resursele din care urmează să se efectueze. Tot prin legile bugetare se stabileşte că orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul administraţiei centrale de stat, dacă legea nu prevede altfel. De asemenea, constituirea şi utilizarea mijloacelor financiare, în afara bugetului, se face numai prin lege (unnate de rectificare a bugetului stabilit initial). Bugetele pentru fondurile speciale (cu veniturile şi cheltuielile acestora) se aprobă tot de Parlament ca anexă la bugetele administraţiei centrale din bugetul de stat.

72

De reţinut: Nici un impozit, taxă sau altă sumă de acest fel nu se înscriu în buget şi nu se încasează, dacă nu sunt stabilite prin lege; lista impozitelor, taxelor, cotelor acestora şi ale altor venituri ale statului incluse în veniturile bugetare trebuie obligatoriu aprobată prin legea bugetară anual. Trebuie subliniat că în bugetul statului se înscrie şi fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia Guvernului, care se utilizează, pe baza de hotarâri de guvern pentru suplimentarea unor credite bugetare, în cazuri justificate de finanţarea unor acţiuni apărute în plus după apariţia legii bugetului. Prin bugetul public naţional se redistribuie valorile în economia natională, pe de o parte, şi între stat şi populaţie, pe de alta parte. În altă ordine de idei, bugetul public naţional contribuie la redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă şi cea neproductivă, în asigurarea protecţiei sociale, între unele zone din teritoriu şi uneori în diviziunea internatională a muncii ca urmare a structurii şi restructurarii economice zonale. Prin bugetul public national se exercită controlul permanent şi sistematic asupra constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor publice, precum şi asupra activităţii societăţilor comerciale care au raporturi cu statul (vezi definiţie drept financiar şi obiectul activităţii de control Curţii de Conturi). Continutul bugetului de stat De reţinut: Structura veniturilor publice Bugetul public este alcătuit din două părţi şi anume: veniturile publice bugetare şi cheltuielile publice bugetare. Veniturile publice bugetare sunt acele resurse băneşti care se cuvin bugetului public şi care în raport de modul de încasare sunt grupate în venituri bugetare ordinare şi venituri bugetare extraordinare. Aceste venituri publice, în funcţie de sursa de formare pot fi grupate în : • venituri odinare (curente) • venituri extraodinare Veniturile ordinare sunt reprezentate de taxe ş1 impozite (v. legea finanţelor publice). Veniturile extraordinare sunt constituite din: împrumuturi (datorii publice), suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie printr-o nouă emisiune monetară, emiterea de bani de tezaur şi vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale statului. 73

Veniturile publice curente (ordinare) se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă permanentă care conferă o anumită siguranţă. Din aceasta categorie fac parte: a) Veniturilefiscale care se compun din: • impozitele directe • impozitele indirecte • veniturile de la întreprinderile şi domeniile statului Impozitele directe cuprind: - impozit pe profit - impozitul pe venit ( din care se scad cotele şi sumele defalcate din impozitul pe venit pentru bugetele locale) Impozitele indirecte cuprind: - taxa pe valoarea adaugată evidenţiindu-se taxa pe valoarea adaugată încasata din care se scad sumele pentru bugetele locale - accize - taxe vamale b) Veniturile nefiscale care cuprind venituri din capital realizate din vărsarea dividendelor pentru capitalul social al statului la societăţile comerciale, din veniturile de la instituţiile publice şi diverse alte venituri. Alăturat de veniturile bugetare obişnuite, în anumite situaţii, tot la venituri nefiscale, se pot face încasări de venituri ce au drept sursă rambursarea împrumuturilor acordate de stat. Bugetul public cuprinde şi o serie de venituri destinate să acopere o serie de cheltuieli neprevăzute, care apar în cursul anului, acestea fomând fondul de rezervă şi fondul de investitii, ambele aflate la dispoziţia guvernului. Structura cheltuielilor publice Caracterizare generală Noţiunea cheltuielilor publice în structura finanţelor publice rezultă din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor publice. Cheltuielile publice presupun folosirea resurselor financiare ale statului, rezultate prin bugetul public, în scopul întreţinerii sau funcţionării autorităţilor sau instituţiilor de stat, ca şi al desfăşurării activităţii de învăţământ, sănătate, protecţie socială şi alte activităţi care trebuie finanţate de către stat. Totodată cheltuielile publice cuprind, pe lânga cheltuielile care corespund interesului statului şi pe cele efectuate de alte colectivităţi, cum sunt asociaţiile profesionale, culturale, sportive etc. Aceste cheltuieli distincte au caracter public deoarece sunt în interesul membrilor acestor colectivitati şi sunt finanţate din fonduri băneşti constituite din contribuţii băneşti ale unor subiecte de drept (inclusiv statul prin buget) şi din alte surse (inclusiv din venituri proprii). 74

Într-o concepţie modernă a ştiinţei finanţelor publice se înţelege că cheltuielile publice şi bugetare au ca element distinct destinaţia şi utilizarea sumelor de bani şi forma acestora. Într-o serie de lucrări de drept financiar din Franţa, se exprimă teoria potrivit căreia cheltuielile publice se referă la folosirea unei sume de bani de către persoane juridice (stat, institutie etc.), în scopul satisfacerii unei trebuinţe publice. Finanţarea cheltuielilor publice are loc în cadrul unor raporturi juridice de finanţare care se stabilesc între autorităţile administrative cu atribuţii de finanţare din bugetele publice (ordonatorii de credite) şi beneficiarii acestor surse publice utilizabile în cheltuielile publice. Finanţarea cheltuielilor publice financiare presupune aprobarea proiectelor de cheltuieli publice, acordarea fondurilor aprobate, controlul întrebuinţării acestor fonduri etc., precum şi atribuţii de sancţionare administrativă şi suspendare a finanţării în cazuri de încălcări ale disciplinei financiare. Unităţile finanţate astfel au dreptul de a cere şi de a obţine sumele necesare înzestrării lor cu clădiri, instalatii, mijloace de transport etc., precum şi pentru alte cheltuieli necesare desfăşurării activităţii specifice. Beneficiarii sunt obligaţi să utilizeze fondurile publice potrivit destinaţiei, justificând cheltuielile efectuate. Finanţarea bugetară este definită ca fiind procedeul sau modul de întreţinere bănească a instituţiilor, întreprinderilor sau organizaţiilor de stat, realizat prin transmiterea sumelor de bani cuvenite cu titlu de credite bugetare la dispoziţia organelor, instituţiilor sau unităţilor beneficiare, în mod nerambursabil, în vederea desfăşurarii activităţii lor specifice, ca şi în scopul acordării drepturilor băneşti ce revin altor subiecte de drept (v. mecanismul ordonatorilor de credite). Finanţarea poate fi bugetară, sau extrabugetară. Finanţarea bugetară se caracterizează şi se distinge prin nerambursabilitate, spre deosebire de creditarea extrabugetară (care se caracterizează prin formele de creditare prevazute de legile în acest sens în cadrul relaţiilor financiare) al cărui element esential şi distinctiv (de finanţarea bugetară) este rambursabilitatea. Finanţarea bugetară se încadrează în cheltuielile prevazute în bugetele publice. Partea de cheltuieli a bugetului statului român o reprezintă cheltuielile social-culturale, pentru apărare naţională şi ordine publică internă, pentru organele de stat, pentru acţiuni economice şi cercetare ştiinţifică precum şi pentru datoria publică. La determinarea cheltuielilor publice"se au în vedere: politica financiară a statului, numărul de salariaţi, reţeaua de institutii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice cu maximă eficienţă, asa cum este prevazut în legea finanţelor publice. Clasificarea şi evoluţia cheltuielilor bugetare Criterii de clasificare a cheltuielilor publice: 75

a) criteriul administrativ care se caracterizează pnn determinarea instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile publice; b) criteriul economic care este influenţat de venitul naţional şi productivitatea realizată în economie. În raport de venitul naţional, cheltuielile publice şi bugetare se împart în: * cheltuieli reprezentând avansuri din venitul naţional (ex. cheltuieli pentru construcţia, dezvoltarea, modernizarea întreprinderilor, regiilor autonome şi altor unităţi economice, producătoare de bunuri materiale; cheltuieli pentru formarea rezervelor de stat). Aceste cheltuieli sunt considerate ca fiind productive. * cheltuieli constând în consum de venit naţional ( ex. cheltuieli pentru funcţionarea organelor autorităţii statului, pentru întreţinerea armatei, învăţământ, etc.), considerate ca fiind neproductive (într-un anumit moment, fără a se analiza eficienţa în viitor). c) dopa destinaţia lor, cheltuielile publice şi bugetare se clasifică în: * cheltuieli pentru sănătate publică, învăţământ şi educaţie, asistenţa publică şi protecţie socială; * cheltuieli pentru economia naţională; * cheltuieli destinate întreţinerii organelor statului, a celor care asigură ordinea publică şi forţele armate. d) după criteriul financiar, cheltuielile bugetare se clasifică în: * definitive - sunt cele care se caracterizează prin distribuirea resurselor financiare; * temporare - denumite şi operaţiuni de trezorerie având în vedere modalitatea de derulare şi anume prin conturi speciale de trezorerie - se caracterizează prin faptul că nu sunt urmate imediat de schimburi de marfă ( ex.Finantarea rambursării împrumuturilor); * virtuale sau posibile - sunt cele pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii (ex. Garanţiile acordate de stat pot determina cheltuieli publice în cazul neachitării creditului garantat de beneficiarul acestuia); * cheltuieli fără contraprestaţie - care au caracter de subvenţie sau finanţare nerambursabilă. Cheltuielile social-culturale sunt cele mai numeroase, resursele financiare ale statului fiind utilizate pentru următoarele domenii: învăţământ, sănătate, asigurări sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacerea şi ocrotirea mediului înconjurator, menţinerea echilibrului ecologic şi altele. * Cheltuielile pentru învăţământ sunt determinate de necesitatea de instruire şi sunt destinate învăţământului în toate formele (preşcolar, primar, gimnazial, liceal, postliceal, universitar şi postuniversitar). Din acelaşi capitol de cheltuieli bugetare sunt finanţate şi instituţiile de învăţământ. Cheltuielile pentru învăţământ sau investiţiile în capital uman (cum mai sunt denumite) acoperă o pondere esenţială în bugetele statelor dezvoltate, tocmai datorită rolului şi importanţei acestor cheltuieli în timp. 76

Aceste cheltuieli sunt finanţate din bugetul Ministerului Educaţiei Cercetării şi Inovarii, din bugetele locale (într-o anumită proporţie potrivit legilor bugetelor locale) şi din alte fonduri speciale precum şi din veniturile acestor unităţi de învăţământ, cum ar fi: taxe de admitere, de şcolarizare etc. (care completează cheltuielile curente de capital ale acestor investiţii). * Cheltuieli pentru sănătate sunt destinate menţinerii în stare de funcţionare a dispensarelor medicale, a policlinicilor, spitalelor, centrelor de recoltare a sângelui, precum şi dezvoltării şi modernizării acestora. Finanţarea cheltuielilor se face din surse bugetare repartizate de la buget prin Ministerul Sănătatii şi Familiei, din surse proprii realizate din venituri obţinute din prestarea unor activităţi (analize, expertize etc.) precum şi din fondul asigurărilor de sănătate constituit prin contribuţia angajaţilor şi angajatorilor. * Cheltuielile pentru cultură şi artă asigură funcţionarea Ministerului Culturii, întreţinerea şi înzestrarea bibliotecilor, a muzeelor, instituţiilor social­ culturale şi artistice şi finanţarea unor publicatii, spectacole. Proporţia este mică. Sumele prevăzute în buget pentru cheltuieli culturale şi artistice reprezintă, de regulă, diferenţa dintre veniturile proprii şi cheltuielile considerate necesare functionării acestor instituţii. * Cheltuielile bugetare pentru asistenţă şi protecţie socială. Cheltuielile pentru asistentă socială sunt finanţate de bugetul de stat şi sunt utilizate pentru întreţinerea căminelor de bătrâni, căminelor de primire a minorilor cu situaţii sociale deosebite, plăţii alocaţiilor de stat pentru copii, pensiile şi ajutoarele băneşti acordate invalizilor de razboi şi văduvelor de razboi, precum şi urmaşilor acestora. Cheltuielile pentru protectia socială a şomerilor sunt destinate atât acordarii ajutorului de somaj cât şi finanţării unor acţiuni de calificare şi recalificare a şomerilor şi sunt finanţate din fondul de somaj constituit din contribuţia angajaţilor şi angajatorilor. * Cheltuielile bugetare pentru activitatea sportivă şi de tineret asigură funcţionarea Ministerului Tineretului şi Sportului şi a tuturor oganelor cuprinse în structura organizatorică a acestuia şi sunt suportate de la bugetul de stat la care se adaugă veniturile realizate prin progane proprii ( ex.organizarea de competiţii cu taxe de intrare) sau alte sume dobândite din diferite surse (publicitate, sponsorizare etc.). * Cheltuielile pentru refacerea şi ocrotirea mediului înconjurator sunt destinate pentru: - conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilbr de sănătate a oamenilor; - menţinerea posibilităţilor şi condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare - în special a resurselor naturale regenerabile - asigurându-se astfel o dezvoltare durabilă; - evitarea poluărilor prin adoptarea unor măsuri preventive; - conservarea biodiversităţii care înseamnă eliminarea poluanţilor, mentinerea ecosistemelor, a capacităţii lor de functionare; 77

poluării;

conservarea moştenirii valorilor cultuale şi istorice, pnn indepărtarea

aplicarea măsurilor coercitive împotriva celor care ignoră regulile de mediu şi poluează mediul în orice mod. Aceste cheltuieli se suportă din surse bugetare prin bugetele publice anuale şi din veniturile proprii obţinute din prestarea unor activităţi către terţi. O altă categorie complexă de cheltuieli publice este cea pentru acţiuni economice şi de cercetare stiintifică, acestea cuprinzând cheltuielile repartizate pentru instituţii sau activităţi de cercetare ştiintifică, finanţările acordate diferitelor ramuri industriale, finanţări pentru agricultură etc. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice, sunt determinate de funcţiile şi scopurile statului care se manifestă în dezvoltarea sistematică a ramurilor economiei naţionale, potrivit legalităţilor economice. În acest scop, statul alocă o bună parte din resursele sale băneşti pentru întreţinerea aparatului bugetar, iar o altă parte este utilizată pentru: - sporirea fondurilor fixe pe calea investiţiilor. Aici se include construirea de obiective industriale noi, precum şi modernizarea celor existente. - readucerea fondurilor fixe partial uzate într-o stare de funcţionare cât mai apropiată de cea initială, pe calea reparaţiei capitale. - asigurarea întreprinderilor nou create cu mijloace circulante proprii necesare şi acoperirea necesarului de mijloacele circulante la întreprinderile în funcţiune. - acoperirea unor diferenţe de preţ (agricultura, energie, etc) - acoperirea cheltuielilor pentru finanţarea acţiunilor agronomice, zootehnice şi veterinare, de gospodărie comunală etc. ( ex. subvenţionarea preţului la îngraşăminte chimice, unele produse agricole, etc.) Organele financiare realizează planurile financiare ale ministerelor şi întreprinderilor în ceea ce priveşte necesităţile de resurse băneşti ale acestora, ţinând seama de condiţiile concrete în care acestea îşi desfăşoară activitatea, precum şi de necesităţile lor de dezvoltare. În cursul anului aceste organe exercită un control asupa activităţii unităţilor economice şi verifică dacă resursele financiare ce le-au fost repartizate pentru această destinatie au fost utilizate potrivit scopului determinat. Cheltuielile şi subvenţiile pentru domeniul economic sunt prevăzute în bugetele ministerelor de resort, grupând un anumit număr de specii de cheltuieli, cum ar fi: - cheltuieli pentru rezerva de stat şi pentru mobilizare; - cheltuieli pentru unităţile vamale; - cheltuieli pentru diferenţe nefavorabile la importuri de bunuri necesare consumului intern ( ex. diferenţe de curs valutar). - cheltuieli pentru activităţi de integrare a învăţământului supenor cu producţia, proiectarea şi pestarea de servicii. 78

Statul efectuează cheltuieli atunci când participa alături de alţi investitori la dezvoltarea unor ramuri industriale, având în vedere nevoile poporului şi apărarea ţării. De asemenea statul poate finanţa integral, din propriile surse financiare, cheltuielile de construire a unor întreprinderi, în special cu caracter militar (care presupune o anumită confidenţialitate). Şi nu în ultimul rand, statul finanţează cheltuielile de răscumparare a unor întreprinderi de la alţi proprietari, din considerente politice (unitatea prezentând interes în activitatea statului) sau pentru a-i salva pe aceştia de la faliment. Statul suportă, pe lângă cheltuieli bugetare, anumite investiţii, cum ar fi cele pentru sistematizarea teritorială ( ex. extinderea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor, a reţelei electrice, de gaze naturale, canalizare apă, etc.) determină un ajutor pentru investitori (care nu mai suportă cheltuieli de această natură) aceştia putând utiliza resursele băneşti disponibile în alte scopuri (urmate de profituri impozabile care constituie surse de venituri bugetare pe parcurs). Finanţarea acestor investiţii se realizează, potrivit legii din fondul central de dezvoltare economică constituit la nivelul unităţilor administrativ- teitoriale (pentru cele de interes local) şi din fondul propriu al unităţilor constituit pentru modernizări, dezvoltări, amenajări, reutilări etc. (constituit din fondul de amortizare, mijloacele băneşti realizate din vânzarea fondurilor fixe scoase din uz, mobilizarea resurselor interne şi alte surse). Pentru datoria publică sunt cuprinse la cheltuieli bugetare de stat dobânzile pentru împrumuturile de stat curente şi ratele scadente pentru împrumuturile contractate în anii anteriori. Partea de cheltuieli a bugetului de stat cuprinde şi cheltuielile conjunctural autorizate de Parlament prin legi bugetare anuale. � heltuielile bugetare pentru autorităţile publice şi apărare In legea de aprobare a bugetului este prevăzut un capitol separat de cheltuieli pentru ordinea publică, pentru autorităţile publice şi pentru apărarea ţării. Cheltuielile pentru ordinea publică au destinaţia similară cu cele pentru autorităţile publice deoarece organele de stat care au atribuţii de ordine publică şi securitate sunt autorităţi publice. În acest sens cheltuielile pentru ordine publică fac parte din cheltuielile pentru autorităţile publice. Din cheltuielile bugetare pentru autorităţile publice fac parte: - cheltuielile pentru finanţarea presedinţiei statului (prin buget anual distinct) - cheltuieli pentru activităţi legislative (prin bugete distincte ale Senatului • şi Camerei Deputaţilor); - cheltuieli pentru autorităţile judecătoreşti (prin bugete distincte ale Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi !naltei Curti de Casatie si Justitie); - cheltuielile pentru autorităţile executive, începând cu Guvernul Romaniei şi continuând cu fiecare minister şi organ administrativ central; 79

- cheltuieli pentru organele si autoritatile de administratie si ordine publica - prin bugetele Ministerului Administratiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informatii. In structura acestor cheltuieli sunt evidenţiate cheltuielile curente şi de capital. Finanţarea autorităţilor publice se face ca la instituţiile publice finanţate integral din bugetul public, având personalitate juridică, patrimoniu propriu, cont bancar şi servicii financiar-contabile care întocmesc anual buget de venituri şi cheltuieli. Cheltuielile bugetare pentru apărarea ţării (numite şi cheltuieli militare) se împart în: - cheltuieli directe (pentru întreţinerea şi înzestrarea anuală) - cheltuieli indirecte utilizate pentru: îndepărtarea unor consecinţe ale războaielor, despăgubiri de război, restituirea unor credite angajate pentru purtarea războaielor, plata pensiilor pentru invalizii de război, orfani şi văduve de război Cheltuielile bugetare pentru apărare sunt finanţate din alocaţii bugetare şi surse proprii (obţinute din valorificarea unor produse aflate în dotare sau efectuarea unor prestaţii). De reţinut: Structura cheltuielilor publice Structura cheltuielilor publice o reprezintă acele cheltuieli care aparţin bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor locale. Şi cheltuielile bugetare sunt constituite din: a) Cheltuieli curente care cuprind: - cheltuieli de personal; - cheltuieli materiale şi servicii; - subvenţii; - pnme; - transferuri; - dobânzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli; - rezerva. b) Cheltuieli de capital; c) Împrumuturi acordate; d) Rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la credite, din acestea: - rambursări de credite externe - plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe Alăturat acestor categorii de cheltuieli, partea de cheltuieli a bugetului public cuprinde şi cheltuieli care pot fi considerate conjuncturale, autorizate şi ele de Parlament prin dispoziţiile exprese ale legii bugetare anuale. Astfel de cheltuieli sunt destinate înlăturarii unor efecte ale calamităţilor naturale, stimulării exportului de produse autohtone potrivit necesităţilor de 80

creştere a resurselor valutare etc.

Partea veniturilor unui buget împreună cu cea care reprezintă cheltuielile aceluiaşi buget constituie bilanţul bugetului. Un buget este echilibrat atâta timp cât valoarea veniturilor este egală cu cea a cheltuielilor. Când veniturile depăşesc cheltuielile, bugetul este excedentar şi invers, atunci când cheltuielile depăşesc veniturile bugetului se discută despre existenţa unui deficit bugetar. Întrebări de verificare • Definiţi bugetul public • Prezentaţi structura veniturilor bugetare • Clasificaţi cheltuielile bugetare potrivit criteriului economic 5.3. Conţinutul procesului bugetar De reţinut: Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului, în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală. Optând, în cadrul politicii economico-financiare, pentru un anumit volum şi structură de bunuri şi servicii publice (educaţie, îngrijirea sănătăţii, cultură, apărare, ordine publică etc.), distribuite prin reţeaua instituţiilor guvernamentale, autoritatea de stat este împuternicită, prin Constituţia ţării şi sistemul de legi specifice, să procedeze la punerea în mişcare a complexului mecanism de producere şi distribuire a acestor bunuri şi servicii. Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor în scopul fumizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice. Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi cheltuielile publice îl constituie bugetul general consolidat. Acesta cuprinde ansamblul bugetelor care reflectă fluxurile de venituri şi de cheltuieli ale sectorului public, bugete prevăzute în art. I alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. Pentru ca acest complex sistem de bugete să devină operaţional, este necesară, ca premisă esenţială, elaborarea politicii financiare a Guvernului pentru o anumită perioadă. Se impune, deci, existenţa cadruk.ti juridic care să reglementeze, pe de o parte, categoriile şi nivelurile impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute de la persoanele fizice şi juridice, iar, pe de altă parte, destinaţiile spre care pot fi orientate alocaţiile bugetare în vederea fumizării de bunuri şi servicii publice. Având la bază un anumit cadru legislativ, ce trebuie să se afle în concordanţă cu obiectivele programului de guvernare aprobat de Parlament, 81

Executivul poate declanşa procesul bugetar. De reţinut: Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la: a) elaborarea proiectului de buget; b) aprobarea bugetului; c) execuţia bugetului; d) încheierea execuţiei bugetului; e) controlul execuţiei bugetului; f) aprobarea execuţiei bugetului. Dincolo de unele particularităţi, care pot exista într-o ţară sau alta, generate de experienţa acumulată în domeniul democraţiei şi în cel al finanţelor publice, procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici comune, care îi conferă acestuia trăsăturile specifice unui proces: - decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii publice. Stabilirea destinaţiilor de alocare a resurselor bugetare presupune realizarea, în prealabil, a unui proces complex de inventariere a nevoilor societăţii, urmat de ierarhizarea priorităţilor acesteia şi, în final, de selectare a categoriilor de bunuri şi servicii care satisfac într-o măsură cât mai ridicată priorităţile economico­ sociale ale ţării la un moment dat. - democratic, deoarece în cursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât atributele statului de drept - între care cel al separaţiei puterilor în stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea politică de decizie. - preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică economică, în general, de politică financiară şi monetară, în special, toate reflectate în conţinutul bugetului, reprezintă un act de decizie politică al forţelor majoritare în Parlament. La rândul lor, forţele politice majoritare reprezintă, în forul legislativ al ţării, interesele economico-sociale ale anumitor grupuri de cetăţeni, care le-au acordat votul la desemnarea Parlamentului. Optând pentru un tip sau altul de politică fiscală şi selectând anumite destinaţii de alocare a resurselor bugetare, reprezentanţii forţelor politice care decid asupra bugetului iau, cu certitudine, o hotărâre de ordin politic. Politica fiscală poate fi: - cu continuitate ciclică, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi specifice, în baza principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare, cu precizarea termenelor concrete de derulare şi finalizare; - de larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, 82

care se manifestă atât în plan economic, cât şi social. Fundamentarea bugetului se înscrie ca o componentă esenţială a procesului de stabilizare macroeconomică durabilă, prin aceea că soldul bugetului influenţează, direct sau indirect, atât evoluţia creşterii economice, a nivelului preţurilor, a şomajului, cât şi evoluţia ratei dobânzii şi a soldului contului curent al balanţei de plăţi. Totodată, prin consecinţele unei anumite opţiuni de politică financiară, reflectată şi în conţinutul bugetului, la nivel microeconomic, operatorii resimt influenţe pozitive sau negative în activitatea lor curentă. Din unghiul de analiză al domeniilor afectate de conţinutul procesului bugetar, se consideră că bugetul exercită, deopotrivă, influenţe atât în profil economic, cât şi social, deoarece elaborarea, aprobarea şi executarea unui anumit tip de buget se repercutează direct asupra cererii şi ofertei angajate în economie, precum şi asupra gradului de satisfacere cu bunuri şi servicii publice a nevoilor societăţii. În timp, procedura bugetară se prelungeşte pe o perioadă mai mare de un an (cazul anualităţii bugetare), deoarece elaborarea proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul anului respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar în anul următor. Prin urmare, practic procedura bugetară se desfăşoară pe parcursul a trei ani calendaristici. Instituţiile cu atribuţii în realizarea procesului bugetar Transpunerea în practică a etapelor procesului bugetar în ţările democratice din punct de vedere politic, economic şi social se realizează prin sistemul instituţiilor publice specifice statului de drept. Caracteristica fundamentală a acestui sistem instituţional o reprezintă, pe de o parte, separarea, pe orizontală, în subsisteme instituţionale, ale celor trei puteri în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), iar pe de altă parte, subordonarea, pe verticală, a instituţiilor în cadrul fiecăruia din aceste subsisteme. Acest mod de organizare şi funcţionare a instituţiilor care participă la realizarea procesului bugetar asigură prevenirea abuzului de putere din partea uneia sau a alteia dintre instituţii. Apariţia conflictului de interese între puterile statului se evită prin aceea că fundamentarea bugetului se face de către Guvern, iar aprobarea lui de către Parlament, precum şi prin faptul că organismele publice din cadrul Guvernului care execută bugetul aprobat sunt supuse controlului financiar al unei instituţii exterioare Guvernului (Curtea de Conturi), aceasta funcţionând sub autoritatea Parlamentului. Principiile procedurii bugetare De reţinut: Principiile procedurii bugetare sunt: principiul universalităţii, principiul unităţii bugetare sau al unicităţii, principiul anualităţii, principiul publicităţii, principiul specializării bugetare şi principiul unităţii monetare. Dreptul bugetar, ca subramură a dreptului financiar, cuprinde normele care reglementează elaborarea bugetului public naţional în toate componentele sale, 83

cuantumul veniturilor şi cheltuielilor cuprinse de către acesta, cât şi resursele şi destinaţiilor cheltuielilor. Aşa cum subliniază Ioan Gliga, ,,având acest obiect de reglementare juridică, dreptul bugetar nu se suprapune reglementărilor privind impozitele şi celelalte venituri bugetare sau împrumuturile de stat. Aplicarea practică a normelor de drept bugetar se interferează însă cu aplicarea reglementărilor juridice referitoare la impozite, taxe şi împrumuturi interne de stat, deoarece executarea bugetelor anuale de stat implică cu prioritate perceperea impozitelor şi taxelor, realizarea celorlalte venituri bugetare şi - în funcţie de necesităţi - împrumuturi de stat destinate completării veniturilor din impozite, taxe etc., în vederea efectuării tuturor cheltuielilor prevăzute în fiecare dintre aceste bugete". Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede, la capitolul li, că la baza elaborării şi execuţiei bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale stau principiile: universalităţii, publicităţii, unităţii, anualităţii, specializării bugetare, unităţii monetare. Constatăm că au apărut două principii noi faţă de Legea nr.72/ 1996 a finanţelor publice, şi anume: - principiul specializării bugetare - principiul unităţii monetare şi nu s-a mai consacrat principiul echilibrului bugetar. În doctrină este recunoscută aplicarea şi a altor pnnc1p11 ale dreptului bugetar, cum ar fi cel al neafectării veniturilor bugetare. a) Principiul universalităţii Presupune ca bugetul să cuprindă toate veniturile şi cheltuielile publice, deci toate veniturile şi toate cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului şi nu în afara acestuia. Aplicarea acestui principiu are avantajul că permite cunoaşterea exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi conexiunile dintre acestea. De asemenea, respectarea principiului universalităţii bugetare permite controlul Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice. Acest drept al Parlamentului este asigurat prin adoptarea anuală a legii bugetare, precum şi prin normele juridice cuprinse în Legea finanţelor publice. Potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 500/2002: ,,- alin. ( 1 ): Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sumele brute - alin. (2): Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte". b) Principiul publicităţii Aplicarea acestui principiu este un rezultat al democratizării societăţii noastre. Potrivit acestuia, bugetul public în toate componentele sale, se aduce la cunoştinţă tuturor celor interesaţi, opiniei publice. Astfel, prin mass-media, bugetul public, proiectul bugetului sau 84

componentele esenţiale ale acestuia sunt făcute cunoscute publicului larg şi supuse analizei comentatorilor specializaţi. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare sau în şedinţele consiliilor locale pentru bugetele locale, şedinţe care au caracter public, au loc dezbateri asupra principalelor prevederi bugetare. După adoptarea legii cu privire la bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat, precum şi a bugetelor locale, acestea se publică în foaia oficială a statului - Monitorul Oficial, respectiv Monitoarele judeţelor, pentru bugetele locale, existând posibilitatea cunoaşterii prevederilor acestora. În mod similar se procedează şi cu contul general de încheiere a exerciţiului bugetar. Art. 9 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede: ,,Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acesta realizându-se prin: a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora; b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor cu prilejul aprobării acestora; c) publicarea în Monitorul oficial al României, partea I a actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora; d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege". c) Principiul unităţii (unicităţii) Aplicarea acestui principiu presupune înscrierea într-un singur document a tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale şi deci aprobarea în fiecare exerciţiu financiar a unui singur buget, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi normatizarea fondurilor publice (art. I O alin ( 1) din Legea nr. 500/2002). Acest principiu asigură o cunoaştere clară, de ansamblu, a situaţiei finanţelor publice, a stării echilibrului bugetar. Multiplicarea bugetelor ar putea impieta asupra unei vederi de ansamblu privind veniturile şi cheltuielile publice. Din punct de vedere politic, principiul unităţii (unicităţii) bugetare facilitează realizarea controlului Parlamentului şi executarea puterii sale de decizie în materia finanţelor publice. Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede că: ,, ... Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile acestui buget, cu excepţia celor proprii ale instituţiilor publice, precum şi a celor pentru constituirea, potrivit legii, a fondurilor de stimulare a personalului. Veniturile şi cheltuielile Fo�dului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi ale Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmând regulile şi principiile acestui buget. În vederea respectării principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii Guvernul va propune Parlamentului modificarea actelor 85

normative pentru desfiinţarea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse în bugetul de stat". Existenţa fondurilor speciale, ca venituri publice constltmte prin legi speciale prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora, reprezintă o derogare de la principiul unităţii bugetare. Legea finanţelor publice prevede următoarele: ,, -Bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se constituie şi se administrează în afara bugetului de stat, sunt: bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj. Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat şi, respectiv, la legea bugetului asigurărilor sociale de stat. - Proiectele acestor bugete se elaborează de către Ministerul Finanţelor Publice pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credit responsabili cu gestionarea bugetelor respective. - Elaborarea, aprobarea şi execuţia acestor bugete se efectuează potrivit legilor de constituire a acestora". În categoria bugetelor autonome, includem bugetele colectivităţilor locale, elaborate în temeiul Legii finanţelor publice locale, bugete care, spre deosebire de bugetul central sunt supuse aprobării consiliilor locale judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale. d) Principiul anualităţii Aplicarea acestui principiu presupune că Guvernul este autorizat de către Parlament să încaseze venituri publice şi să efectueze cheltuieli publice pe o durată de timp determinată, de un an ( 12 luni calendaristice) care corespunde exerciţiului bugetar. În consecinţă, conform principiului anualităţii, bugetul public trebuie aprobat în fiecare an de către Parlament. Anualitatea permite Parlamentului să examineze proiectul bugetului public şi, odată cu acesta, să exercite şi controlul asupra politicii executivului. În teoria finanţelor, se apreciază că execuţia bugetului public, respectiv încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor autorizate pentru fiecare an bugetar, poate fi organizată în două modalităţi alternative: - sistemul exerciţiului bugetar; - sistemul de gestiune bugetară. În ţara noastră, Legea finanţelor publice stabileşte că exerciţiul bugetar este anual, coincide cu anul calendaristic şi se încheie pe baza normelor metodologice elaborate de Ministerul Finanţelor Publice. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv (art. 1 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002). Pentru toţi agenţii economici şi alţi contribuabili, anul financiar are aceeaşi durată ca şi exerciţiul bugetar. Execuţia bugetară se încheie la data de 3 1 decembrie a fiecărui an. Orice 86

venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la data de 3 1 decembrie se va încasa sau se va plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept. Constituţia României, la art. 137 alin. (2) consacră principiul anualităţii în elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat şi a celui al asigurărilor sociale de stat: ,,Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului". De la acest principiu este prevăzută o singură excepţie la alin. (3): ,,Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete". e) Principiul specializării bugetare Potrivit acestui principiu, veniturile bugetare trebuie înscrise în buget şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice care urmează să se efectueze, pe categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul lor economic, potrivit clasificaţiei bugetare (art. 12 din Legea nr. 500/2002). Pentru stabilirea corectă a competenţelor de aprobare a creditelor bugetare şi pentru simplificarea muncii de elaborare şi execuţie a bugetului public, practica bugetară a iniţiat o clasificare bugetară a veniturilor şi cheltuielilor care reprezintă matricea unitară în care sunt definite poziţiile (posturile) fiecărui indicator bugetar. Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare. Clasificarea bugetară trebuie să fie simplă, clară şi să ofere o imagine privind: a) sursele de provenienţă a veniturilor, pe categorii, cu identificarea veniturilor fiscale, nefiscale, extraordinare etc.; b) destinaţiile cheltuielilor, curente şi de capital, precum şi pe ramuri şi domenii de activitate, pe ordonatorii de credite. Respectarea specializării bugetare, prin clasificaţia bugetară, presupune utilizarea creditelor bugetare în cadrul destinaţiilor pentru care s-au aprobat, neadmiţându-se virarea acestora de la un ordonator la altul sau de la un capitol de cheltuieli la altul. Virările de credite bugetare, între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare la nivelul fiecărui ordonator de credite, se pot efectua, fiind de competenţa acestuia pentru bugetul propriu şi pentru bugetele subordonate. f) Principiul unităţii monetare Acest principiu bugetar a fost introdus prin textul art. 13 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. Potrivit cerinţelor principiului „toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională". Reamintim, în acest context, dispoziţiile constituţionale ale art. 136 alin. (2): ,,Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul". 87

Aplicarea principiului unităţii monetare reprezintă un mijloc de asigurare a unităţii de exprimare în materia executării veniturilor şi cheltuielilor bugetului public. De reţinut: Reguli privind procedura bugetară Potrivit legii privind finanţele publice nr. 500/2002, „ Cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale. Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectivă cheltuială. Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare. Totodată, Legea finanţelor publice, prevede reguli cu privire la limitele privind micşorarea veniturilor şi majorarea cheltuielilor. În acest sens se prevăd următoarele reguli: ,,În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, trebuie să se prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de venituri sau creşterea cheltuielilor. În acest scop Guvernul, prin ordonatorii principali de credite în domeniul cărora se iniţiază proiecte de acte normative şi Ministerul Finanţelor Publice, va elabora fişa financiară, care se ataşează la expunerea de motive sau la nota de fundamentare, după caz, ca document necesar pentru dezbaterea proiectului, şi care va fi actualizată în concordantă cu eventualele modificări intervenite în proiectul de act normativ. În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere: a) schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani; b) eşalonarea anuală a creditelor bugetare, în cazul acţiunilor multianuale; c) propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor; d) propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri. În cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară, în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării. După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament, pot fi aprobate acte normative numai în condiţiile prevederilor legale, dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferente exerciţiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul".

88

Procedura bugetară presupune activităţile ce se desfăşoară în timp, prin parcurgerea unor etape, care contribuie la finalizarea bugetului, în condiţiile prevăzute de lege. Etapele procedurii bugetare sunt: 1. Elaborarea proiectului bugetului de stat 2. Aprobarea şi adoptarea bugetului de stat 3. Execuţia bugetului de stat (realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor) 4. Încheierea exerciţiului bugetar Aceste etape presupun respectarea principiilor prevăzute în lege şi analizate anterior. Ele se desfăşoară într-o anumită ordine logică şi cronologică cu respectarea unor termene prevăzute de lege. Procesul bugetar este complex, de amploare, de o importanţă covârşitoare pentru viaţa publică a unui stat, motiv pentru care în realizarea lui sunt implicate organele de specialitate, centrale ale statului, ministere, Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul şi Parlamentul. Elaborarea proiectului bugetului de stat Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice pe baza: a) prognozelor indicatorilor macroeconomici si sociali pentru anul bugetar pentru care se elaboreaza proiectul de buget, precum si pentru urmatorii 3 ani; b) politicilor fiscale si bugetare; c) prevederilor memorandumurilor de finantare, ale memorandumurilor de intelegere sau ale altor acorduri internationale cu organisme si institutii financiare internationale, semnate si/sau ratificate; d) politicilor si strategiilor sectoriale, a prioritatilor stabilite in formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite; e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite; f) programelor întocmite de catre ordonatorii principali de credite in scopul finantarii unor actiuni sau ansamblu de actiuni, carora le sunt asociate obiective precise si indicatori de rezultate si de eficienta; programele sunt insotite de estimarea anuala a performantelor fiecarui program, care trebuie sa precizeze: actiunile, costurile asociate, obiectivele urmarite, rezultatele obtinute si estimate pentru anii urmatori, masurate prin indicatori prec1s1, a caror alegere este justificata; g) propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum si de transferuri consolidabile pentru autoritatile administratiei publice locale; h) posibilitatilor de finantare a deficitului bugetar. Deosebit de importantă pentru armonizarea lucrării şi utilizarea eficientă a resurselor bugetare este elaborarea proiectului de buget în raport cu rezultatele obţinute în domeniile economico-sociale finanţate de la buget. În acest scop, este obiectiv necesară structurarea cheltuielilor fiecărei agenţii guvernamentale pe 89

programe specifice atribuţiilor acesteia, precum şi formularea de criterii concrete de performanţă, adaptate la particularităţile fiecărui sector de activitate, pentru evaluarea eficienţei, eficacităţii şi economicităţii programelor cu finanţare bugetară şi pe ansamblul bugetului. De reţinut: Calendarul elaborării proiectului bugetului de stat şi al legii bugetare Spre deosebire de vechea reglementare, Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede o fază premergătoare şi prealabilă elaborării proiectului bugetului de stat, bazată pe indicatori macroeconomici şi sociali, la care ne-am referit, pe obiective ale politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi pentru următorii trei ani, care se comunică Guvernului împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta (Guvernul) să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze Comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului, asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomici şi ale finanţelor publice. Ministerul Finanţelor Publice transmite ordonatorilor principali de credite, până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare cadru care să specifice contextul macroeconomic pe baza căruia se vor întocmi proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern. Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca, până la data de 1 5 iulie a fiecărui an, să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii trei ani. Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat. Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat. Proiectele de buget şi anexele acestora definitivate se depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an. Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul. Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectul legii bugetului de stat şi proiectul bugetului de stat, pe care îl depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. Guvernul analizează proiectul de buget de stat şi legea bugetară şi le însuşeşte. 90

Odată finalizat, proiectul de buget se concretizează într-un pachet de documente care constă în: - expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat. Expunerea de motive poate cuprinde sau poate fi chiar înlocuită de un raport consistent privind evoluţiile economice din anul curent în plan mondial şi naţional, precum şi principalele coordonate şi prevederi ale politicii financiare, monetare, valutare şi comerciale, reflectate în proiectul de buget. La rândul său, proiectul legii pentru aprobarea bugetului poate conţine, pe lângă prevederi legate direct de buget (volumul veniturilor - cu defalcare pe destinaţii) şi unele propuneri de amendare temporară a cadrului legislativ în materie fiscală (modificarea unor cote de impozitare, a regimului de facilităţi fiscale etc.) şi/sau în domeniul cheltuielilor bugetare în scopul asigurării stabilităţii macroeconomice. - anexele la proiectul de lege bugetară, în care sunt reflectate structura veniturilor, pe diferite categorii de impozite, taxe şi surse de natură nefiscală, precum şi cea a cheltuielilor, pe agenţii guvernamentale, iar în cadrul acestora în raport cu conţinutul economic al cheltuielilor ( curente, din care de personal şi materiale, respectiv de capital). Totodată, pot constitui anexe la proiectul de lege şi bugetele (veniturile, respectiv cheltuielile) unor fonduri speciale extrabugetare care operează, în general, pe un orizont de timp determinat, în baza unor legi specifice; - informaţii documentare privind modul de fundamentare a bugetului, care sunt utile forului legislativ cu ocazia analizei şi dezbaterilor în vederea aprobării proiectului de lege privind bugetul de stat. Proiectul de buget, conţinând setul de documente enumerate mai sus, se transmite Parlamentului pentru aprobare. El reprezintă concretizarea uneia dintre cele mai importante decizii ale puterii executive şi este asumat de Guvern în ansamblul său, precum şi de către fiecare membru component al Cabinetului. Ca urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii Executivului au obligaţia ca, alături de ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma însuşită de Guvern. Aprobarea şi adoptarea proiectului de buget Potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (2) lit. b) din Constituţia României: „aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat se realizează de către Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună". Această soluţie constituţională este menită să elimine blocajul din activitatea parlamentară. Proiectul legii de aprobare a bugeJului de stat este depus la Parlament, de către Guvern, împreună cu Raportul privind situaţia economico-financiară a ţării. Potrivit procedurii parlamentare, reglementată în temeiul autonomiei regulamentare de către cele două Camere, etapele examinării şi aprobării legii bugetului de stat sunt:

91

- examinarea proiectului legii şi a Raportului Guvernului de către comisiile permanente ale fiecărei Camere (comisia de buget-finanţe, bănci, sesizată în fond şi alte comisii interesate); - avizele comisiilor permanente, inclusiv al celei juridice, se transmit comis1e1 permanente de buget-finanţe, bănci, împreună cu eventualele amendamente formulate; - comisiile de buget-finanţe ale celor două Camere reunite întocmesc un raport comun asupra proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte comisii şi formulează propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de lege, care se transmit plenului; - dezbaterea generală a proiectului Legii de aprobare a bugetului de stat în plenul celor două camere, pe baza raportului comun şi în prezenţa iniţiatorului; - dezbaterea pe articole a proiectului legii; - adoptarea Legii de aprobare a bugetului de stat pe baza votului de ansamblu, care poate fi deschis sau secret. Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale. Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă informaţii privind necesarul de finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi. Pe parcursul dezbaterilor din Parlament, membrii acestuia, grupaţi în cadrul diferitelor formaţiuni politice, propun amendamente la proiectul de buget. Prin acestea parlamentarii încearcă să satisfacă cât mai multe din solicitările cetăţenilor pe care-i reprezintă şi care le-au acordat votul, în baza unei anumite platforme politice electorale, în care alegătorii şi-au regăsit, într-o mai mare măsură decât în alte programe, opţiunile de natură economică, socială, culturală, spirituală etc. În situaţia în care Legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent. Limitele lunare de cheltuieli nu pot depăşi, de regulă 1/ 12 din prevederile bugetului anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/ 12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent. Parlamentul adoptă legea bugetară anuală şi legile de rectificare elaborate de Guvern, în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta. În cazul în care legea de adoptare a bugetului de stat, depusă în termen legal, nu a fost adoptată de către Parlament până cel târziu la date de 15 decembrie a anului anterior anului la care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă. 92

Legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementările specifice exerciţiului bugetar. De reţinut: Cuprinsul legii bugetului de stat: a) la venituri - estimările anului bugetar; b) la cheltuieli - creditele bugetare determinate de autorizările conţinute în legi specifice în structura funcţională şi economică a acestora; c) deficitul sau excedentul bugetar, după caz; d) reglementările specifice exerciţiului bugetar. Anexele legilor bugetare cuprind: - sintezele bugetelor dupa cum urmeaza: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, aprobate prin lege; - bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea; - sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare a acestora. - bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetele prevăzute de legea finantelor publice (bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul fondurilor externe), de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora; - bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, de către organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior; se aprobă în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale sau a legii de rectificare în Monitorul Oficial al României, Partea I". Din momentul adoptării sale de către Camerele reunite ale Parlamentului, proiectul legii bugetului devine lege (o lege ordinară şi nu organică, nefiind nominalizată ca atare de către Constituţie). Pentru a produce efecte juridice însă, legea trebuie supusă promulgării. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire de • Preşedintele României. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult I O zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. 93

Întrebări de verificare • Enumeraţi principiile procedurii bugetare şi prezentaţi principiul specializării bugetare • Prezentaţi calendarul elaborării proiectului bugetului de stat • Prezentaţi dispoziţiile constituţionale privind aprobarea şi adoptarea bugetului de stat.

5.4. Execuţia bugetului de stat Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de forul legislativ. Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu excepţia veniturilor din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins. La rândul lor, cheltuielile bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi depăşite, instituţiile publice care execută bugetul fiind obligate să respecte întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare alocaţie bugetară. În execuţie, existând multiple particularităţi de conţinut şi instituţionale, execuţia veniturilor bugetare este un proces distinct de execuţia cheltuielilor bugetare. Monitorizarea operativă a execuţiei bugetare se realizează, în general, printr-un departament specializat în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, care sintetizează informaţiile privind încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Obiectivul principal al acestei structuri instituţionale este de a menţine, pe parcursul execuţiei bugetare, raportul dintre venituri şi cheltuieli în limitele aprobate prin legea bugetară, asigurându-se astfel echilibrul financiar şi cel monetar. De reţinut: Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele faze: - repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare; - execuţia de casă bugetară; - realizarea veniturilor bugetare; - efectuarea cheltuielilor bugetare. Procedura execuţiei bugetului de stat cuprinde acte juridice şi operaţiuni prin care se realizează veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice. Cu alte cuvinte, execuţia bugetului de stat presupune încasarea integrală şi la termen a impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri publice şi efectuarea cheltuielilor publice în concordanţă cu destinaţiile stabilite. Legea bugetară anuală este cea care stă la baza executării bugetului de stat, proces care începe după adoptarea sa de către Parlament; întreaga răspundere pentru aducerea la îndeplinire a autorizaţiei parlamentare revine Guvernului care, 94

prin instituţiile specializate, asigură realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Realizarea veniturilor constituie o obligaţie pentru Guvern, iar executarea cheltuielilor bugetare până la nivelul aprobat constituie un drept al acestuia. Executarea bugetului se subordonează, cel puţin teoretic, regulii conform căreia trebuie să se acţioneze pentru identificarea tuturor resurselor de venituri şi încasarea în totalitate a drepturilor cuvenite statului şi pentru efectuarea cheltuielilor în limitele şi condiţiile stabilite, urmărindu-se evitarea deturnării fondurilor de la destinaţia lor bugetară legală, prevenirea risipei şi abuzurilor. Instituţiile care au competenţa legală pe linia execuţiei bugetului de stat sunt: A. Guvernul - exercită conducerea generală a execuţiei bugetelor centrale. Conducerea generală a administraţiei publice implică şi răspunderea pentru realizarea prevederilor bugetare, scop în care Guvernul examinează periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar. Tot prin legea bugetară, Guvernului i s-a stabilit competenţa de a aproba modificări în structură şi între ordonatorii principali de credite cu încadrarea în nivelul total al intrărilor de credite externe, în funcţie de derularea programelor de împrumut extern, aprobate potrivit legii. De asemenea, prin legile bugetare anuale, Guvernul poate fi autorizat pentru a efectua şi/sau urmări: - contractarea unor împrumuturi pentru finanţarea deficitului bugetului de stat, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice interne, ale cărei rate sunt scadente în anul bugetar de referinţă; - folosirea ca resurse de rambursare a datoriei publice preluate de către stat a sumelor provenite din vânzarea acţiunilor pe care statul le deţine la societăţile comerciale; - aprobarea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli pentru care se vor putea efectua plăţi în avans din fondurile publice ale noului an bugetar, în vederea accelerării procesului investiţional, îmbunătăţirea infrastructurii în transporturi, precum şi pentru achiziţii de bunuri, realizarea de lucrări sau prestări de servicii şi executarea contractelor de cercetare ştiinţifică; - propuneri de rectificare a bugetului de stat, ca urmare a schimbărilor intervenite în evoluţia indicatorilor macroeconomici, a unor măsuri fiscale adoptate legislativ şi a altor cauze justificate; - contractarea de împrumuturi externe în numele şi în contul statului pentru realizarea programelor de dezvoltare, restructurare economică, realizarea altor obiective sau acţiuni de interes public, crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului, asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamităţi naturale sau în alte cazuri de forţă majoră. B. Ministerul Finanţelor Publice exercită atribuţii importante, ca: - repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor din bugetul de stat, pe capitole de clasificaţie bugetare; 95

- deschiderea creditelor bugetare şi alimentarea cu fonduri a conturilor bancare deschise pentru ordonatorii principali de credite; - acordarea fondurilor de la bugetul de stat se face în limita creditelor bugetare şi potrivit destinaţiilor aprobate, în raport de gradul de folosire a resurselor puse la dispoziţie anterior, cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective; - efectuarea transferurilor către autorităţile colectivităţilor locale, în limitele prevăzute în bugetul de stat, în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare; - efectuarea şi controlul preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi controlul de gestiune asupra patrimoniului public; - conducerea trezoreriei naţionale. C. Ordonatorii de credite - sunt conducătorii instituţiilor publice care primesc credite bugetare prin Legea bugetului de stat. Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuielile strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale. De reţinut: Ordonatorii de credite sunt de 3 grade: I. Ordonatori principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii autorităţilor administrative autonome. La Camera Deputaţilor şi la Senat, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali ai acestora. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale pe unităţile ierarhic inferioare în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele respective şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu cu respectarea dispoziţiilor legale. II. Ordonatorii secundari de credite sunt conducători at instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite care aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatorii terţiari de credite. III. Ordonatorii tertiari de credite sunt conducători de instituţii publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite sau ordonatorilor secundari de credite care utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate în condiţiile stabilite prin dispoziţii 96

legale.

Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea şi repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor de drept, precum şi altor persoane împuternicite în acest scop. Ordonatorii de credite bugetare răspund de respectarea dispoziţiilor legale în utilizarea creditelor, folosirea cu eficienţă a sumelor primite de la bugetul de stat, de integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc, organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii, precum şi de prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile asupra execuţiei bugetare. Conform Legii a finanţelor publice: ,,Ordonatorii principali de credite vor repartiza creditele bugetare, după reţinerea a 10% din prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, cu excepţia cheltuielilor de personal şi a celor care decurg din obligaţii internaţionale, care vor fi repartizate integral. Repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se face în semestrul al doilea, după examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare". După cum am prezentat, ordonatorii principali de credite şi ordonatorii secundari de credite au pe lângă atribuţii legate de întrebuinţarea sumelor aprobate pentru instituţiile proprii şi atribuţii de repartizare a alocaţiilor bugetare pe instituţii aflate în relaţii de subordonare. În conţinutul acestor raporturi de subordonare există şi drepturi ale ordonatorilor principali de credite şi respectiv ale ordonatorilor secundari de credite de a verifica modul de respectare a disciplinei bugetare şi financiare de către ordonatorul subordonat. În situaţia în care se constată încălcarea normelor legale, ordonatorii supraordonaţi pot aplica sancţiuni subordonaţi, cum ar fi, de exemplu, neacordarea de noi alocaţii bugetare sau retragerea alocaţiilor bugetare acordate. Alături de aceste măsuri de ordin financiar cei vinovaţi îşi pot atrage răspunderea disciplinară administrativă sau de altă natură. De reţinut: Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de: a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi aprobate potrivit prevederilor legale; b) realizarea veniturilor; c) angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni • financiare; d) integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc; e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare; t) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de lucrări de investiţii publice; 97

g) organizarea evidenţei programelor, inlcusiv a indicatorilor aferenţi acestora; h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale. Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe trimestre şi pe ordonatori de credite Pentru organizarea execuţiei bugetului de stat, un rol important îl are repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice stabilite prin legea bugetară anuală. Potrivit legii: Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice cu respectarea celor trei factori asigură realizarea echilibrată a bugetului de stat şi a bugetelor prevăzute în lege, deoarece prin ea se pot surprinde eventuale disproporţii dintre veniturile şi cheltuielile anumitor trimestre şi se procedează la repartizarea cheltuielilor publice în funcţie de proporţia realizării veniturilor publice în fiecare trimestru. Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare este dată în competenţa: „a) Ministerului Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele locale la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice ale Ministerului Finanţelor Publice; b) ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz; c) ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare". Totodată, legea privind finanţele publice prevede: ,,Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare şi/sau 98

alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora". Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor este justificată de faptul că, datorită specificului activităţilor şi acţiunilor social-economice, indicatorii financiari nu se pot repartiza în mod egal pe semestrele, trimestrele sau lunile anului şi deci veniturile şi cheltuielile nu se pot realiza ori efectua în mod uniform în cursul anului bugetar. În acest sens, există unităţi economice a căror activitate se desfăşoară într-un ritm relativ constant în tot cursul anului (în industrie, transporturi, telecomunicaţii), dar, în cazul acestora, cu diferenţieri ale volumului producţiei de la un trimestru la altul. De asemenea, există unităţi economice unde diferenţele de la un trimestru la altul sau de la o perioadă la alta sunt mai mari ( construcţii, comerţ etc.). În fine, există şi unităţi economice la care specificul activităţii impune efectuarea de cheltuieli în unele trimestre ale anului, urmând ca producţia şi respectiv veniturile să fie realizate în alte trimestre (agricultură). În cazul instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat (instituţii bugetare), pot exista instituţii cu un ritm constant de efectuare a cheltuielilor (organele puterii şi administraţiei de stat, judecătoreşti, procuraturii, sănătăţii etc.), precum şi instituţii care au cheltuieli mai mari în unele trimestre şi mai mici în altele (învăţământ, cultură, asigurări sociale etc.) Aceste situaţii se vor reflecta, desigur, în procesul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor, determinând unele dereglări în execuţia echilibrată a bugetului public naţional. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se face în scopul stabilirii unui echilibru, în cadrul fiecărui trimestru, între veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita eventualele diferenţe între volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor. În cazul în care apar totuşi, în cursul execuţiei bugetare, asemenea diferenţe, ele se vor acoperi din aşa numitele surse în completare, adică fondurile de rezervă bugetară. De asemenea, atunci când situaţiile concrete permit, se pot trece unele categorii de cheltuieli în trimestrele următoare, în care există posibilităţi de acoperire, prin veniturile ce se vor realiza. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare impune organelor financiar-bancare, organelor centrale ale administraţiei de stat şi agenţilor economici obligaţia de a realiza, la termen şi în cuantumul prevăzut, indicatorii financiari, aceasta fiind condiţia esenţială pentru execuţia echilibrată, în cursul anului, a bugetului public naţional. De reţinut: Modificarea destinaţiei creditelor bugetare Legea finanţelor publice prevede că: • Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă credite bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora. Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar. Alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite şi, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot 99

fi virate şi utilizate la alte articole de cheltuieli. Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol". În practica execuţiei bugetare se cunosc următoarele mijloace de modificare a destinaţiei creditelor bugetare: virările de credite bugetare, transferarea creditelor bugetare, suplimentarea, blocarea şi anularea creditelor bugetare. Structura funcţională grupează cheltuielile după destinaţia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice. Structura economică grupează cheltuielile după natura şi efectul lor economic. Utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate legal atrage răspunderea juridică a celor vinovaţi . Normele juridice mai sus enumerate au caracter imperativ, fiind edictate în scopul instituirii unei discipline riguroase în execuţia bugetară. Situaţia economică şi socială poate cunoaşte evoluţii faţă de parametri avuţi în vedere la momentul constituirii şi aprobării bugetului, care impun adaptarea prevederilor acestuia la noile condiţii, deci modificarea destinaţiei iniţiale a creditelor bugetare. În practica execuţiei bugetare se cunosc următoarele mijloace de modificare a destinaţiei creditelor bugetare: a) Virările de credite bugetare Un prim tip de modificare priveşte virările de credite bugetare între subdiviziunile clasificaţiei bugetare. Astfel, virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu contravin prezentului articol sau legii bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordonate, şi se pot efectua în limita a 1 0% din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor. Totodată, pe baza justificărilor corespunzătoare virările de credite de la un capitol la alt capitol al clasificaţiei bugetare, precum şi între programe se pot efectua în limita de 1 0% din prevederile capitolului bugetar, la nivelul ordonatorului principal de credite şi, respectiv, de 5% din prevederile programului, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor, cu acordul Ministerului Finanţelor Publice. Virările de credite bugetare, în condiţiile de mai sus, se pot efectua începând cu trimestrul al Iii-lea al anului bugetar. Aceste virări se efectuează dacă 100

nu contravin prezentului articol, legilor bugetare sau legilor de rectificare. De asemenea sunt interzise virările de credite bugetare de la capitolele care au fost majorate din fondurile de rezervă bugetară şi de intervenţie la dispoziţia Guvernului. Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi necesităţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare la care se suplimentează prevederile bugetare. Ordonatorii principali de credite transmit lunar Ministerului Finanţelor Publice, în termen de 5 zile de la închiderea lunii, situaţia virărilor de credite bugetare aprobate, potrivit instrucţiunilor aprobate de Ministerul Finanţelor Publice. b) Transferarea creditelor bugetare În situaţiile în care, în timpul exerciţiului bugetar, pe baza dispoziţiilor legale, au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul sau în cadrul aceluiaşi ordonator principal de credite, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să introducă modificările corespunzătoare în bugetele acestora şi în structura bugetului de stat, fără afectarea echilibrului bugetar şi a Fondului de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului. Aceste treceri determină, în mod normal, şi transferarea sumelor aprobate pentru finanţarea respectivelor unităţi, obiective sau acţiuni. Transferarea sumelor bugetare, justificată de trecerile legale ale unor unităţi, obiective şi acţiuni de la o parte la alta a bugetului administraţiei centrale de stat, se poate efectua numai la începutul trimestrului anului bugetar. c) Suplimentarea creditelor bugetare Pe parcursul execuţiei bugetului public pot apare nevoi publice stringente, neavute în vedere la construcţia iniţială a bugetului: obiective noi importante, calamităti naturale. În aceste condiţii este necesară suplimentarea creditelor bugetare, măsură dispusă ca urmare a unei analize politico-administrative. În acest scop, în bugetul de stat se înscriu: Fondul de rezervă bugetară, la dispoziţia Guvernului şi Fondul de intervenţie, la dispoziţia Guvernului, care se utilizează pe bază de hotărâri ale acestuia, în vederea finanţării, potrivit dispoziţiilor legale, a acţiunilor sau sarcinilor nou intervenite în cursul anului în bugetul de stat şi în bugetele localţ, cu menţinerea echilibrului bugetar, respectiv pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale. În cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi rectificate, care se prezintă Parlamentului cel mai târziu până la 30 noiembrie. d) Blocarea creditelor bugetare Prin Legile bugetare anuale se pot bloca o parte din creditele bugetare 101

aprobate ordonatorilor principali de credite, în vederea menţinerii echilibrului bugetar aprobat şi cheltuirii cu eficienţă şi eficacitate a fondurilor publice. Cu ocazia controalelor efectuate, Curtea de Conturi poate cere blocarea creditelor bugetare, iar Ministerul Finanţelor Publice poate bloca sau reduce, utilizarea unor credite constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale. Legea privind finanţele publice prevede: ,,Ordonatorii principali de credite pot dispune retragerea creditelor bugetare deschise şi neutilizate din conturile proprii sau ale instituţiilor subordonate numai în cazuri temeinic justificate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, anterior datei de 25 a fiecărei luni". Alocaţiile bugetare rămase nefolosite la sfârşitul primelor trei trimestre ale anului bugetar reprezintă, în fapt, disponibile, care în cursul anului pot fi trecute fie la fondurile de rezervă destinate unor cheltuieli noi, fie folosite pentru cheltuielile trimestrului următor al aceluiaşi an, prin deblocare. Pentru unităţile finanţate de la bugetul administraţiei centrale de stat, Ministerul Finanţelor Publice poate aproba folosirea sumelor blocate în trimestrul următor, la cererea justificată a ordonatorilor principali. Potrivit prevederilor legale, se trec la Fondul de rezervă bugetară al bugetului administraţiei centrale de stat următoarele: a) disponibilităţile blocate din alocaţiile bugetare pentru retribuirea muncii, inclusiv impozitul pe fondul de retribuire şi contribuţia pentru asigurările sociale de stat; b) disponibilităţile blocate de la sumele bugetare pentru care s-a solicitat şi nu s-a primit, în termen de 45 de zile de la încheierea trimestrului, aprobarea de folosire în perioada următoare; c) disponibilităţile apărute în cursul anului, ca urmare a nerealizării unor obiective sau acţiuni care au stat la baza aprobării fondurilor bugetare; d) alte asemenea disponibilităţi prevăzute în mod expres prin acte normative. e) Anularea creditelor bugetare Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar necesitatea menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau a altor cauze, sarcinile au fost desfiinţate sau amînate, şi de a propune Ministerului Finanţelor Publice anularea creditelor respective. Pentru ultima lună a anului bugetar termenul limită pentru transmiterea propunerilor ordonatorilor principali de credite, de anularea creditelor este 1O decembrie. Cu creditele bugetare anulate la ordonatorii principali de credite, finanţaţi din bugetul de stat, se majorează Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului prevăzut în bugetul de stat. Tot o situaţie de anulare este reglementată de legea finanţelor care prevede: ,,Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept". 102

Procedura realizării veniturilor bugetare Realizarea veniturilor anuale ale bugetului de stat este supusă cerinţelor de legalitate în primul rând în sensul de a se urmări încasarea numai a impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri cuprinse în sinteza veniturilor anuale şi specificate în lista impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri bugetare, sintezele şi listele de acest fel făcând parte din documentaţia anexată fiecărei legi bugetare anuale. Această realizare constituie premisa elementară a efectuării cheltuielilor programate pe acelaşi exerciţiu bugetar şi deci este condiţia primordială a execuţiei conforme a întregului buget anual de stat. Astfel că, în realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere următoarele: - nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate, dacă nu au fost stabilite prin lege; - lista impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora, se aprobă prin legea bugetară anuală; - inadmisibilitatea perceperii sub orice titlu ori sub orice denumire, de contribuţii directe sau indirecte, în afara celor stabilite de Parlament. Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală şi la termenele stabilite a veniturilor bugetare. Prin urmare, în realizarea veniturilor bugetare sunt necesare două condiţii: încasarea la termen şi în cuantumul prevăzut. Reunirea cumulativă a celor două condiţii în realizarea veniturilor bugetare este determinată pentru finanţarea obiectivelor şi a acţiunilor prevăzute la capitolul cheltuieli bugetare. Încasarea la termenele prevăzute a veniturilor bugetare este condiţionată de corelarea termenelor de realizare a veniturilor prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli cu termenele de plată stabilite prin acte normative, pentru fiecare venit bugetar în parte. De reţinut: În realizarea veniturilor bugetare sunt necesare o serie de acte şi operaţiuni, şi anume: 1 . Identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile şi stabilirea obligaţiilor faţă de bugetul de stat. Aceasta se realizează prin unele metode, adică: a) calcularea obligaţiilor bugetare datorate chiar de către subiectele plătitoare - metodă utilizată în cadrul veniturilor bugetare datorate de agenţii econom1c1; b) calcularea şi reţinerea obligaţiilor bugetare de către terţul plătitor, pentru unele venituri datorate de persoane fizice: impozitele pe venituri datorate de persoane fizice meseriaşi, pentru livrări de marfă, executări de lucrări şi prestări de servicii, precum şi impozitul pe veniturile oamenilor de ştiinţă, litere, artă şi cultură, care se calculează şi se reţin de către societăţile comerciale prin 103

care şi-au valorificat operele; c) calcularea obligaţiilor bugetare, de către organele financiare locale, metodă folosită pentru taxele şi impozitele datorate de către persoanele fizice. 2. Încasarea veniturilor bugetare realizate în urma plăţii de către subiectele plătitoare a sumelor datorate bugetului de stat. Încasarea veniturilor se face prin unităţile operative ale societăţilor bancare, organele financiare locale, precum şi alte organe, instituţii ori persoane ( casele colectorilor speciali, casieriile comunale) împuternicite special în acest scop. 3. Urmărirea realizării veniturilor bugetare Casele colectorilor speciali sunt instituţii speciale, autorizate de Ministerul Finanţelor Publice să facă încasări pentru bugetul administraţiei centrale de stat, pe care le varsă periodic la Banca Naţională. Asemenea instituţii sunt: unităţile vamale, unităţi ale Ministerului Afacerilor Externe şi ale Ministerului de Interne, pentru taxele consulare, Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie, pentru încasarea taxelor arbitrare în litigiile soluţionate de acestea. Menţionăm că aceste instituţii nu pot încasa alte venituri, decât cele pentru care au fost autorizate. Persoanele fizice pot remite direct Băncii Naţionale sau prin mandat poştal sumele datorate bugetului de stat. De asemenea, persoanele fizice, pe bază de convenţie, pot deschide conturi curente personale la C.E.C., urmând ca unităţile să vireze la bugetul de stat din disponibilul aflat în aceste conturi. Cât priveşte mecanismul veniturilor bugetare, acesta este alcătuit din: metode de încasare, forme de decontare, documentaţia folosită pentru realizarea veniturilor, filiera parcursă de sumele înacasate, până ajung în contul bugetului de stat. Încasarea veniturilor bugetului de stat se realizează prin: a) Plata prin virament (metoda plăţii directe), utilizată de către agenţii economici, care vor dispune virarea, din contul lor de la bancă în contul bugetului de stat, a sumelor ce reprezintă venituri datorate bugetului de stat. Potrivit metodei plăţii directe, calcularea sumelor datorate se face de către însăşi unităţile plătitoare, ele fiind, în acelaşi timp, responsabile pentru vărsarea sumelor la termen şi în cuantumul prevăzut. Organele financiar-bancare au obligaţia de a verifica exactitatea calculelor şi respectarea termenelor de vărsare. b) Plata în numerar, utilizată în general de către persoanele fizice. Plăţile se fac fie pe baza actelor emise de către organele financiare, fie pe baza unei declaraţii date de cel care face plata. De asemenea, pentru veniturile realizate prin societăţile comerciale, se aplică metoda reţinerii şi vărsării (stopajul la sursă). Potrivit acestei metode, unităţile care fac plăţi către persoane fizice, sub diverse forme (plata drepturilor de autor, a onorariilor de expertiză, a drepturilor cuvenite colaboratorilor externi, plata colaborării la ziare, reviste, emisiuni radio şi televiziune etc.), au obligaţia să calculeze impozitele legale, să le reţină şi să le 1 04

vireze periodic în contul bugetului de stat. c) Plata prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale pe actele solicitate. Emisiunea de timbru fiscal este în competenţa Ministerului Finanţelor Publice. Timbrele fiscale sunt puse în vânzare prin unităţile poştale, care, la rândul lor, se folosesc atât de reţeaua proprie, cât şi de unităţile comerciale. Urmărirea realizării veniturilor bugetare - a treia categorie de acte şi operaţiuni necesare pentru realizarea veniturilor bugetului de stat - cuprinde o serie de măsuri iniţiate de organele financiar-bancare, în vederea asigurării integrale şi la termenele prevăzute a tuturor veniturilor bugetare. Urmărirea realizării veniturilor bugetare se face atăt de organele care au dreptul de a le încasa, căt şi de organele care nu încasează direct veniturile bugetare, adică Ministerul Finanţelor Publice şi organele financiare locale, de pe lângă primării şi prefecturi. În procesul încasării veniturilor bugetare pot să apară venituri încasate fără să cunoască veriga bugetară căreia îi sunt destinate sau subdiviziunea clasificaţiei bugetare în care trebuie înscrise. Aceste venituri se înregistrează provizoriu într-un cont de venituri neclarificate, urmând ca, într-un anumit termen ( de regulă până la o lună), sit1.rnţia lor să fie clarificată şi să fie înregistrate în conturile bugetare respective. In cazul în care nu se reuşeşte identificarea veniturilor în cauză, acestea vor fi trecute în contul „încasări din diverse alte surse" ale bugetului de stat. De asemenea, pot să apară sume încasate în plus, faţă de cele datorate legal sau încasate fără temei legal. Aceste sume se pot compensa cu alte venituri, datorate, sau care vor fi datorate în viitor de acelaşi plătitor, sau vor fi restituite. De reţinut: În ceea ce priveşte încasarea veniturilor, se parcurg următoarele etape: - aşezarea; - lichidarea; - emiterea titlului de percepere; - perceperea propriu-zisă a venitului bugetar. În prima etapă, aşezarea, se procedează la stabilirea obiectului impozabil . (se constată existenţa şi se evaluează materia impozabilă). În a doua etapă, lichidarea, se stabileşte cuantumul impozitului datorat de persoana fizică sau juridică în funcţie de materia impozabilă şi cotele legale de impunere. În cea de-a treia etapă are loc emiterea titlului de percepere, adică a dispoziţiei în baza căreia este autorizată perceperea impozitului sau taxei în contul bugetului de stat. Pentru persoanele fizice emiterea titlului de percepere mai poartă denumirea şi de „deschidere de rol". Aceasta presupune, de fapt, înscrierea într-un registru, la o partidă separată, a datoriei pe care o are persoana fizică pentru perioada dată. Dispoziţia respectivă constituie temeiul legal pentru urmărirea pe căi obişnuite sau pe căi excepţionale (urmărirea silită) a veniturilor bugetare. 105

În cea de-a patra etapă, perceperea propriu-zisă a venitului bugetar, are loc încasarea impozitului sau a taxei în cuantumul şi la termenul stabilit. În această etapă este inclusă şi urmărirea silită care intervine atunci când contribuabilii nu-şi achită obligaţiile băneşti pe care le au faţă de bugetul statului. Din practica financiar- bugetară a diferitelor state se constată că primele trei etape sunt în sarcina organelor specializate ale Ministerului Finanţelor Publice, iar ultima este în competenţa serviciului trezoreriei care încasează impozitele şi taxele, de regulă, prin intermediul unor agenţi fiscali. Procedura efectuării cheltuielilor bugetare „Suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni", poartă denumirea de credit bugetar. Acestea sunt limite maxime care nu pot fi depăşite, iar modificarea lor se poate face numai în condiţiile legii. Prin legea bugetară anuală se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, în structura stabilită prin lege, având o destinaţie precisă şi fiind repartizate pe titulari. Aşa cum s-a arătat, aceste credite bugetare se repartizează pe trimestre şi nu pot fi depăşite. Creditul bugetar nu trebuie confundat cu noţiunea de credit bancar. Trebuie avut în vedere că creditul bugetar nu este rambursabil, pe când creditul bancar este totdeauna ramursabil. Este adevărat că şi creditul bugetar se eliberează în condiţiile prescrise strict de Legea privind finanţele publice, dar prin aceasta nu-şi schimbă natura sa de credit nerambursabil. Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat sunt puse la dispoziţia conducătorilor ministerelor şi celorlalte instituţii publice beneficiare. Denumirea de „credit bugetar" este rezultatul unei convenţii terminologice, fiind atribuită unui instrument financiar utilizat în efectuarea cheltuielilor bugetare şi deosebindu-se esenţial de noţiunea de împrumut. În timp ce împrumuturile sunt relaţii contractuale prin care o persoană dă alteia o sumă de bani sau bunuri cu condiţia restituirii şi a plăţii, eventual a unei dobânzi, creditele bugetare sunt drepturi băneşti ale beneficiarului bugetului public, nerambursabile. Baza legală a cheltuielilor din bugetul statului cuprinde şi alte determinări, după cum urmează. Angajarea, contractarea de lucrări, bunuri şi servicii, precum şi efectuarea de cheltuieli de către ordonatorii de credite se fac numai cu respectarea prevederilor legale şi în limita creditelor bugetare aprobate, pe baza clasificaţiei bugetare. Creditele bugetare au caracter nerambursabil şi nu sunt purtătoare de dobândă. Scopul lor este finanţarea bugetară definitivă şi cu titlu gratuit, deci fără echivalent. Un principiu de bază în execuţia cheltuielilor bugetare este obligativitatea 106

respectării destinaţiei cheltuielilor aprobate prin legea bugetară. Schimbarea nelegală a acestora este calificată de legea penală drept infracţiune de deturnare de fonduri. Creditele bugetare aprobate prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate într-un alt exerciţiu bugetar. ,,Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept". Procedura execuţiei cheltuielilor bugetare începe cu deschiderea creditelor bugetare. După deschiderea de credite bugetare, ordonatorii principali procedează la repartizarea creditelor bugetare în baza „dispoziţiei bugetare" atât pentru cheltuielile proprii cât şi pentru instituţiile din subordine, adică ordonatorii secundari şi terţiari. De reţinf!,I: In procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze: - angajament; - lichidare; - ordonanţare; - plată. Prin angajament se înţelege faza în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice. Instrumentul juridic în care sunt materializate asemenea obligaţii poate fi: contractul, decizia ministerială, hotărârea judecătorească, prevederile unor legi nou apărute. Aşadar, angajarea cheltuielilor bugetare este un efect al deciziilor instituţiilor componente ale Guvernului sau al unor decizii ale forului legislativ (Parlamentul), cum este cazul unor legi adoptate pe parcursul exerciţiului bugetar, prin care se majorează diferite cheltuieli bugetare (salariile funcţionarilor publici, pensiile, alocaţiile pentru agricultură etc.). Atribuţii în ceea ce priveşte angajarea cheltuielilor bugetare au conducătorii diferitelor structuri ale instituţiilor publice (miniştrii, secretari de stat, directori generali, directori etc.), care pot delega integral sau parţial competenţele unor persoane din subordine, cărora li se stabileşte în mod precis cadrul acţiunilor asupra cărora pot decide. Prin conţinutul şi consecinţele sale, angajamentul reprezintă faza cea mai importantă a execuţiei cheltuielilor bugetare, de care depinde încadrarea în limitele aprobate prin buget. Lichidarea cheltuielilor reprezintă „fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective". Ordonanţarea cheltuielilor este „fază în procesul execuţiei bugetare în care 107

se confirmă că livrările de bunuri şi servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi realizată". Plata cheltuielilor este „fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi". Execuţia bugetară se bazează pe principiul separam atribuţiilor persoanelor, care au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil. Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate, ale instituţiei publice. Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar­ contabil, în limita fondurilor disponibile. Instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documentele justificative. Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor şi executarea serviciilor şi altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil. Efectuarea plăţilor se face în limita creditelor aprobate şi numai pe bază de acte justificative întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, după ce acestea au fost lichidate şi ordonanţate. Execuţia de casă a bugetului public Execuţia bugetului public cu etapele sale, care privesc încasarea propriu­ zisă a veniturilor, deschiderea creditelor bugetare, efectuarea plăţilor din buget în contul cheltuielilor, mobilizarea resurselor financiare pentru finanţarea deficitului bugetar, se realizează printr-o multitudine de operaţiuni derulate prin sistemul de conturi bancare, care poartă numele de execuţie de casă a bugetului public. Până în anul 1990, execuţia de casă a bugetului de stat se efectua prin Banca Naţională a României, care avea stabilite prin lege următoarele atribuţii: - încasarea veniturilor bugetare şi evidenţierea acestora pe capitole, subcapitole, plătitori, efectuarea plăţilor de casă, pe capitole de cheltuieli, pe ministere şi instituţii subordonate; - exercitarea controlului asupra eliberării fondurilor de la bugetul de stat în numerar şi în cont către instituţiile publice pentru acoperirea cheltuielilor aprobate, în limita creditelor bugetare deschise pe destinaţii de Ministerul Finanţelor Publice; - păstrarea conturilor de disponibilităţi ale bugetelor locale, ale instituţiilor publice, ale agenţilor economici ce au conturi deschise la trezorerie; - transmiterea informaţiilor către Ministerul Finanţelor Publice privind execuţia bugetară. În anul 1992 a fost înfiinţată Trezoreria statului care, prin sistemul trezoreriilor locale, a preluat atribuţiile execuţiei de casă a bugetului public. Argumentele favorabile înfiinţării Trezoreriei finanţelor publice sunt: 108

- desfăşurarea execuţiei bugetare prin mai multe bănci crează dificultăţi în ceea ce preveşte controlul asupra operaţiilor, complică fluxurile monetare şi prelungeşte termenele de raportare a datelor de execuţie, influenţând negativ urmărirea execuţiei şi a echilibrului bugetar; - în contextul prezentat, de ample modificări şi de credinţa rezolvării problemelor noi apărute, s-a elaborat cadrul legislativ pentru exercitarea de către Ministerul Finanţelor Publice a atribuţiilor ce-i revin în domeniul finanţelor publice prin crearea unui sistem propriu pentru urmărirea execuţiei bugetare, cu ajutorul căruia să coordoneze problemele politcii financiare de care răspunde; - în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.78/ 1992, Ministerul Finanţelor Publice a fost autorizat să înfiinţeze trezorerii în cadrul organelor financiare subordonate, şi anume: direcţii generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti, administraţii financiare; - prin Legea nr.82/ 199 1 s-a prevăzut organizarea contabilităţii trezoreriei finanţelor publice în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi a unităţilor sale subordonate; - potrivit prevederilor din Legea bancară, trezoreriile, la nivel de judeţ, au conturi deschise la sucursalele judeţene ale Băncii Naţionale a României (conturi curente), prin care se încasează veniturile bugetare, se efectuează cheltuielile dispuse de către titularii conturilor deschise la trezorerii. În ţara noastră, începând cu anul 1992, pe baza Hotărârii Guvernului nr.78/1992, privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei finanţelor publice şi a Legii Contabilităţii, nr.82/1991 a fost organizată execuţia operaţiunilor privind finanţele publice prin Trezoreria Statului. Aceasta a reprezentat una din coordonatele reformei sistemului financiar în România. Prin trezoreria proprie statul îşi mobilizează, direct sau indirect, disponibilităţile de fonduri, asigurând, totodată, exercitarea în bune condiţii a atribuţiilor Ministerului Finanţelor Publice şi ale unităţilor sale teritoriale. De asemenea, prin intermediul trezoreriei finanţelor publice se asigură utilizarea eficientă a resurselor statului de către instituţiile publice, respectarea destinaţiei fondurilor aprobate prin legea bugetară, precum şi întărirea răspunderii ordonatorilor de credite în gestionarea banilor publici. De reţinut:

Trezoreria publică este o instituţie financiară organizată în cadrul aparatului Ministerului Finaţelor Publice; mai precis, este casieria bugetului de stat şi funcţionează pe lângă DJrecţia Generală a Finanţelor Publice şi pe lângă administraţia financiară. Prin activitatea desfăşurată în cadrul trezoreriei statului se asigură concentrarea tuturor fluxurilor finanţelor publice într-un anumit sistem de organizare, sistem aflat în structura Ministerului Finanţelor Publice. Trezoreria îndeplineşte două funcţii de bază: - funcţia de casier public; - funcţia de bancă a statului (de bancher). 1 09

a) În calitatea de casier, trezoreria efectuează, pnn sistemul conturilor deschise pentru bugetul de stat: - toate operaţiunile de încasare a veniturilor şi de plăţi de la buget; - controlul asupra cheltuielilor, cu ocazia eliberării de fonduri de la buget; - gestiunea echilibrului zilnic al bugetului prin asigurarea lichidităţilor necesare prin cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi, ş.a. b) În calitate de bancher: - organizează evidenţa contabilă a instituţiilor publice, realizând astfel gestiunea disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi integrarea acestora în politica de lichidităţi a bugetului; - gestionează datoria publică privind primirea de împrumuturi de către buget pentru finanţarea deficitului bugetar, plăţile în contul serviciului datoriei publice, operaţiunile de refinanţare a acesteia; - operaţiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia la acordarea de împrumuturi unor instituţii guvernamentale. În scopul întăririi rolului finanţelor publice şi al asigurării unei discipline bugetare ferme, la noi în ţară, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 146/2000 este reglementată obligativitatea instituţiilor publice de a efectua operaţiunile de încasări şi plăţi prin trezoreria generală a statului. Trezoreria generală a statului cuprinde operaţiuni de încasări şi plăţi în lei şi în valută, după caz, care privesc: - veniturile şi chetuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale; - veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor speciale, care se constituie şi se utilizează, potrivit reglementărilor în vigoare; - veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice care se administrează în regim extrabugetar; - datoria publică internă şi externă, inclusiv existenţa şi plata serviciului datoriei publice interne şi externe; - alte venituri şi cheltuieli ale sectorului public, reglementate prin dispoziţii legale, inlcusiv drepturile de încasat şi obligaţiile de plată ale statului, la baza cărora stau acorduri şi convenţii guvernamentale. Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar, atât la nivel central, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale acestuia, în cadrul direcţiilor generale judeţene, ale administraţiilor, circumscripţiilor şi percepţiilor rurale. Potrivit legii finanţelor publice se prevede: Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finaţelor Publice, care asigură: a) încasarea veniturilor bugetare; b) efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor 110

legale;

c) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente; d) efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei centrale şi locale. Prin trezoreria statului se pot efectua şi următoarele operaţiuni: a) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme internaţionale şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau folosirea acestora pe bază de hotărâri ale Guvernului potrivit destinaţiilor stabilite de donatori sau pentru cheltuieli de capital în sectoarele publice şi economice după caz; b) efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al trezoreriei statului prin Banca Naţională a României; c) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege". Întrebări de verificare • Care sunt etapele parcurse în încasarea veniturilor bugetare? • Enumeraţi fazele parcurse de cheltuielile publice în execuţia bugetară. • Prezentaţi funcţiile Trezoreriei publice. 5.5. Procedura încheierii executiei bugetare Încheierea exerciţiului bugetar �nual implică anumite acte şi operaţiuni după care se procedează la elaborarea şi aprobarea contului anual de execuţie a bugetului statului. În ultimul trimestru al exerciţiului bugetar, în vederea încheierii exerciţiului este necesară urmărirea recuperării veniturilor bugetare restante şi efectuarea cheltuielilor în raport cu evoluţia reală a trebuinţelor de fonduri băneşti ale fiecărui organ sau instituţie publică, procedându-se, dacă este cazul, la anularea creditelor bugetare constatate ca fără justificare. Concomitent cu realizarea tuturor veniturilor bugetare şi cu efectuarea cheltuielilor necesare, încheierea exerciţiului bugetar anual implică completarea inventarelor referitoare la bunuri, completarea evidenţei contabile cu toate înregistrările contabile aferente anului respectiv, ca şi verificarea conţinutului şi conformităţii soldurilor conturilor contabile. După expirarea exerciţiului financiar anual se procedează la întocmirea dărilor de seamă contabile privind execuţia bugetelor ministerelor, ale celorlalte organe de stat, precum şi ale organelor şi instituţiilor subordonate acestora. Acestea, împreună cu contul privind execuţia de casă a bugetului statului întocmit de trezorerie, se centralizează la Ministerul Finanţelor Publice în vederea elaborării contului general de execuţie a bugetului statului. 111

De reţinut: Principii ale încheierii execuţiei bugetare Conform Legii finanţelor publice sunt reglementate următoarele principii privind încheierea execuţiei bugetare: Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la încheierea anului sunt anulate de drept. Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se raportează în anul următor. Fondurile externe nerambursabile se utilizează în condiţiile prevederilor legii şi potrivit acordurilor încheiate cu partenerii externi. În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele rezultate din execuţia acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite. Prevederile legilor bugetare anuale şi a celor de rectificare acţionează numai pentru anul bugetar respectiv. Potrivit acestor prevederi, execuţia bugetară se încheie la data de 3 1 decembrie a fiecărui an. Încheierea execuţiei bugetului de stat coincide cu cea a exerciţiului bugetar şi a anului calendaristic. Efectele acestea, potrivit prevederilor enumerate mai sus, sunt: a) veniturile corespunzătoare anului bugetar, neîncasate până la data de 3 1 decembrie vor fi încasate în contul bugetului din anul următor, evidenţiindu-se în rezultatele acestuia; b) orice cheltuială prevăzută, dar neefectuată, se va putea plăti numai în contul bugetului noului an, numai în situaţia în care acel buget va conţine prevederi în acest sens. Evidenţa execuţiei bugetului public şi încheierea exerciţiului bugetar anual Potrivit legii, Guvernului îi revine sarcina de a prezenta în faţa Parlamentului modul în care a fost efectuată execuţia bugetară. Din analiza dispoziţiilor cuprinse în Legea privind finanţele publice rezultă că încheierea exerciţiului bugetar presupune întocmirea unor rapoarte periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice de către ordonatorii principali de 112

credite; Legea finanţelor publice prevede: ,,Ministerul Finanţelor Publice solicită ordonatorilor principali de credite, în cursul anului, rapoarte periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice în vederea monitorizării execuţiei bugetare". Ordonatorii de credite întocmesc conturi anuale de execuţie a bugetului. De reţinut: Conturile anuale de execuţie bugetară, inclusiv anexele acestora, vor cuprinde: a) la venituri: - prevederi bugetare iniţiale; - prevederi bugetare definitive: - încasări realizate. b) la cheltuieli: - credite bugetare iniţiale; - credite bugetare definitive; - plăţi efectuate. În cuprinsul Legii privind finanţele publice, se face referire la contul general de execuţie cu parcurgerea etapelor următoare: 1. Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, şi în urma verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetelor asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului. 2 Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare anuale rapoarte anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele, rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind angajamentele legale. 3 Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetel6r ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele acestora. 4 Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. 113

5 Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi. Parlamentul ţării, având îndrituirea de a aproba contul general anual de execuţie a bugetului statului, exercită prin această aprobare controlul parlamentar asupra modului în care a fost executat bugetul de stat în fiecare exerciţiu bugetar şi ajunge să cunoască exact situaţia financiară a statului, rezultatele şi perspectivele ei. Pentru cunoaşterea şi aprecierea situaţiei financiare a statului cu prilejul aprobării de către Parlament a contului general de execuţie a bugetului de stat, este remarcabil că în finalul acestui cont se precizează excedentul ori deficitul bugetului statului rezultat din compararea veniturilor realizate cu cheltuielile efectuate. În caz de excedent, Parlamentul decide, la propunerea Guvernului, ,,modul de utilizare a excedentului", avându-se în vedere posibilitatea de a repartiza cel puţin o parte din excedent pentru crearea unui „fond de tezaur al statului", ce se păstrează în contul trezoreriei statului deschis la Banca Naţională a României, a cărui utilizare să fie decisă în viitor tot de către Parlament. În ipoteza contrară, în care din contul general de execuţie a bugetului statului rezultă deficit bugetar, Parlamentului îi revine îndatorirea de a decide, tot la propunerea Guvernului, modul şi termenul de acoperire a deficitului, precum şi acţiunile necesare pentru a se preveni repetarea deficitelor bugetare. Hotărârile de acest fel ale Parlamentului sunt de importanţă deosebită în împrejurările în care execuţia bugetului a fost susţinută prin împrumuturi interne de stat realizate prin emisiunea unor bonuri de tezaur nerambursate ori prin împrumuturi contractate de la Banca Naţională a României. Excedentul sau deficitul bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat şi al bugetelor fondurilor speciale se stabileşte ca diferenţă între veniturile încasate şi plăţile efectuate până la încheierea exerciţiului bugetar. Cu excedentele definitive rezultate după încheierea exerciţiului bugetar şi cu alte surse prevăzute de lege se diminuează deficitele din anii precedenţi, respectiv şi datoria publică în situaţia bugetului de stat. Pentru cunoaşterea completă de către Parlament a situaţiei financiare a statului, în toate cazurile în care s-a recurs la împrumuturi interne sau externe Ministerul Finanţelor este obligat, la sfârşitul exerciţiului financiar, să întocmească şi să prezinte Parlamentului „un cont general al datoriei publice", ca anexă la contul general de execuţie a bugetului statului, cuprinzând şi situaţia garanţiilor guvernamentale constituite pentru toate împrumuturile de stat existente la acea dată. Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte anual contul general al datoriei publice a statului. Contul general al datoriei publice a statului va fi anexat la contul general anual de execuţie a bugetului de stat, ce se depune la Parlament, potrivit prevederilor prezentei legi. Contul general al datoriei publice a statului cuprinde conturile datoriei publice interne şi datoriei publice externe directe a statului şi situaţia garanţiilor 1 14

guvernamentale pentru credite interne şi pentru credite externe primite de către alte persoane juridice. Controlul execuţiei bugetare După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul transmite documentul instituţiei supreme de control al finanţelor publice care, în cele mai multe ţări, ca şi în ţara noastră, poartă denumirea de Curte de Conturi. Aceasta este o instituţie publică exterioară Guvernului, care funcţionează în mod autonom, după legea proprie de organizare, pe lângă forul legislativ. Curtea de Conturi raportează Parlamentului asupra rezultatelor controalelor efectuate, propunând totodată măsuri de îmbunătăţire a unor dispoziţii legale în vederea creşterii eficienţei utilizării banului public. Execuţia bugetului public naţional presupune ca realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală să se facă sub controlul unor organisme de stat cu răspunderi în activitatea bugetară. Atribuţiile de control al execuţiei bugetare sunt îndeplinite de următoarele organe: a) Parlament b) Curtea de Conturi c) Ministerul Finanţelor Publice. Aprobarea execuţiei bugetare Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia specializată de control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget-finanţe ale forului legislativ, iar apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară. Cu această ocazie se prezintă de către Executiv sinteza evoluţiilor economico-financiare din anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acesteia. Apoi, are loc exprimarea punctelor de vedere ale formaţiunilor politice reprezentate în forul legislativ, prilej cu care se fac aprecieri privind calitatea gestiunii bugetare comparativ cu prevederile bugetului aprobat. Totodată, se pot avansa propuneri privind modificarea unor legi în vederea creşterii eficienţei utilizării banilor publici. În continuare, se trece la discutarea pe articole a proiectului legii privind aprobarea contului de execuţie bugetară, în conţinutul său ; pe lângă articolele privind aprobarea contului respectiv, putându-se introduce prevederi referitoare la continuarea verificării de către Curtea de Conturi a anumitor aspecte ale execuţiei bugetare şi la raportarea către Parlament a constatărilor rezultate şi a măsurilor legale aplicate. Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar. Este important de precizat faptul că durata în timp a întregului proces bugetar prezintă unele deosebiri, de la o ţară la alta. Totuşi, în general, luând în calcul intervalul de timp consumat de la primele faze ale elaborării proiectului de buget şi până la adoptarea proiectului legii privind aprobarea contului de 115

execuţie bugetară, putem afirma că procesul referitor la bugetul unui an calendaristic durează, cu aproximaţie, între 2 ani şi jumătate şi 3 ani şi jumătate. Întrebări de verificare • Enumeraţi principiile execuţiei bugetare. • Ce cuprind conturile anuale de execuţie bugetară? • Cine efectuează controlul execuţiei bugetare?

116

TEMA 6 DESPRE DREPTUL PENAL 6. 1. Definiţia infracţiunii 6.2. Clasificarea infracţiunilor Obiectivele temei înţelegerea noţiunii de infracţiune; delimitarea infracţiunilor în funcţie de interesul ocrotit prin norma juridică încălcată; înţelegerea conţinutului infracţiunii. Timp alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: George Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, Studii şi Cercetări Juridice nr.2 din 1980 Mihai Adrian Hotca, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, 2007 O.Loghin, T. Toader, Drept penal Român. Partea specială, Casa de Editură şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1999 Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007 Marcel Ioan Rusu, Drept penal. Partea generală, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006 Florin Stretean, Noul cod penal. Observaţii critice, în RDP nr. 1/2005 Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Drept penal general, Editura Ali Beck, Bucureşti, 2003 6.1. DEFINI ŢIA INFRAC ŢIUNII Infracţiunea desemnează fapta prevăzută de legea penală cu elementele sale componente. Potrivit art. 17 din Codul penal "infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penala". Fapta incriminată trebuie să fie diferită de contravenţii sau abateri, acestea fiind trase la raspundere prin alte mijloace nepenale. Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, statul român, suveranitatea, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept. Conform Codului penal. art. 1, numai legea prevede care faptă constituie infracţiuni, pedepse ce se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul savârşirii acestor fapte. Simpla declarare prin lege a unor fapte ca infracţiuni şi savârşirea lor cu vinovăţie nu este suficientă pentru ca răspunderea penală să devină posibilă faţă de făptuitor. Mai este nevoie ca faptele savârşite să includă atât pericolul social, cât şi importanţa materială a infracţiunii. Conform Codului penal 117

nu constituie infracţiune fapta prevăzuta de legea penala, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Stabilind faptele penale, Codul penal şi celelalte acte normative în materie, se bazează pe cunoaşterea şi analiza infracţiunii ca instituţie juridică fundamentală. Infracţiunile sunt săvîrşite printr-o anumită desfăşurare în timp şi în spaţiu, denumită activitate infracţională. Infracţiunea este formată din mai multe etape, faze şi fiecare cu semnificaţii juridice proprii, atît obiective, cît şi subiective. Infracţiunea exprimă trăsăturile esenţiale şi comune oricărei infracţiuni, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neîncriminate, precum şi de faptele de pericol social prevăzute de alte norme juridice decît cele penale. Conform Codului penal art. 1, numai legea prevede care faptă constituie infracţiuni, pedepse ce se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor fapte. Simpla declarare prin lege a unor fapte ca infracţiuni şi săvîrşirea lor cu vinovăţie nu este suficientă pentru ca răspunderea penală să devină posibilă faţă de făptuitor. Mai este nevoie ca faptele săvîrşite să includă atît pericolul social, cît şi importanţa materială a infracţiunii. Infracţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii în: infracţiune simplă, infracţiune comisivă, infracţiune omisivă, infracţiune bilaterală, infracţiune consumată, infracţiune complexă, infracţiune continuată etc. De reţinut: Infracţiunile pot fi : ► contra siguranţei statului; ► contra persoanei (integritatii corporale si a vietii acesteia); ► contra patrimoniului; ► contra autorităţii; ► contra intereselor publice (infractiunea de coruptie, infractiunile savarsite de functionari publici si functionari si de orice persoana) sau altor activităţi reglementate de lege; ► la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice; ► care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială; ► contra capacităţii de apărare a României; ► contra păcii şi omenirii; ► infracţiuni de fals. În funcţie de natura infracţiunii, aceasta are obiect material. Astfel, în cazul infracţiunilor de rezultat se produce o pierdere (a vieţii, sănătăţii, libertăţii, o degradare, o lipsă, alterare, aducere în stare de neîntrebuinţare etc.) iar în cazul infracţiunilor de pericol se produce numai o stare de pericol. Aşadar, obiect material există numai în cazul infracţiunilor de rezultat. Vinovăţia cu care este săvârşită infracţiunea poate îmbrăca două forme: intenţie sau culpă. La rândul său intenţia poate fi directă atunci când făptuitorul 118

prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin savarşirea faptei, şi indirectă atunci când prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu îl urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui. Culpa poate fi cu prevedere, când autorul prevede rezultatul faptei dar nu îl acceptă, considerând neîntemeiat că el nu se va produce şi este fără prevedere când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Fapta constând în acţiune constituie infracţiune numai atunci când legea prevede în mod expres că se pedepseşte şi dacă este săvârşită din culpă. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune indiferent că este săvârşită cu intenţie sau din culpă cu excepţia cazului în care legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie. Infracţiunea poate îmbrăca mai multe forme, în funcţie de stadiul împlinirii elementului material al faptei: faza actelor preparatorii, faza tentativei, infracţiunea fapt consumat şi infracţiunea fapt epuizat. Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Orice infracţiune odată săvârşită produce anumite consecinţe negative asupra valorii juridice protejate prin consacrarea legală a respectivei fapte penale. Asemenea consecinţe se încadrează în noţiunea juridică de „unnare imediată". Infracţiunea poate fi săvârşită de o singură persoană sau de mai multe în mod natural sau la săvârşirea ei pot participa şi alte persoane a căror prezenţă nu este obligatorie pentru existenţa infracţiunii. Aceste persoane vor răspunde ca instigatori sau complici. Instigatorul este persoana care cu intenţie determină o alta persoană să săvârşească o faptă penală. Complice este acela care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice cel care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe făptuitor chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Răspunderea penală nu se mai angajează, caracterul penal al faptei fiind înlăturat atunci când intervin anumite cauze prevăzute de lege care alterează vinovăţia: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de fapt. În concluzie, structura juridică a oricărei infracţiuni va fi analizată în raport cu un obiect juridic generic, o situaţie premisă, elementul material şi latura sa subiectivă Întrebări de verificare • Definiţi infracţiunea • Clasificaţi infracţiunile.

1 19

6.2. CLASIFICAREA INFRA CţIUNIL OR 1. Infracţiuni contra siguranţei statului Faptele care sunt de natură să aducă atingere fiinţei statului, atributelor fundamentale care îi sunt inerente, condiţiilor necesare îndeplinirii funcţiilor şi sancţiunilor sale, prezintă o mare periculozitate socială. Dreptul penal, care are menirea de a apăra prin mijloacele sale specifice valorile fundamentale ale societăţii, a incriminat aceste fapte şi, prevăzândule cu sancţiuni severe, a realizat astfel ocrotirea eficientă a statului împotriva oricărei atingeri ce i s-ar putea aduce. Infracţiunile contra siguranţei statului au ca obiect juridic atributele fundamentale ale puterii de stat, aşa cum sunt stabilite în Constituţie: suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea precum şi de alte valori sociale care, în ansamblul lor, creează climatul general de siguranţă şi linişte, necesar statului pentru îndeplinirea tuturor funcţiilor şi sarcinilor ce îi revin. Aceste infracţiuni sunt infracţiuni de pericol şi nu presupun producerea unui rezultat determinat, ci de esenţa lor este crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite prinincriminarea faptelor ce constituie aceste infracţiuni. Legiuitorul a prevăzut un regim sever de sancţionare pentru aceste infracţiuni, ele reprezentând o mare gravitate. Pentru cele mai grave este prevăzută pedeapsa detenţiunii pe viaţă, având ca alternativă pedeapsa închisorii de la 15 ani la 25 de ani. Pentru cele care nu prezintă o gravitate atât de mare, este prevăzută pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani. Pentru cele mai multe este prevăzută pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. ţ. Infracţiuni contra patrimoniului In principiu, orice bun mobil poate forma obiect al dreptului de proprietate publică. În unele cazuri, relaţiile sociale refritoare la patrimoniu, pot constitui obiectul juridic secundar al unor infracţiuni îndreptate, în principal, împotriva altor relaţii sociale ocrotite de lege. Infracţiunile contra patrimoniului au, în afara obiectului juridic, şi un obiect material, deoarece, în cazul acestor infracţiuni, relaţiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea activităţii incriminate asupra unui anumit bun. Acest gen de infracţiuni se săvârşesc cu intenţie, excepţie făcând infracţiunea de distrugere din culpă, care implică vinovăţia făptuitorului sub forma culpei. Ele sunt susceptibile de desfăşurare în timp, astfel încât sunt posibile, în cazul lor, atât actele de pregătire cât şi tentativa. Actele de pregătire, în lipsa unei dispoziţii exprese de incriminare, nu sunt sancţionate. Ele dobândesc însă relevanţă penală, ca acte de complicitate anterioară, dacă s-a trecut la executarea infracţiunii şi dacă au fost efectuate de o altă persoană decât autorul.

120

Tentativa este posibilă cu singurele excepţii privind distrugerea din culpă şi însuşirea bunului găsit în modalitatea sa omisivă de săvârşire. Legea nu prevede însă sancţionarea ei în toate cazurile. Consumarea infracţiunilor are loc în momentul în care executarea acţiunii este dusă până la capăt, producându-se şi urmarea periculoasă specifică acestor infracţiuni. Unele dintre aceste infracţiuni pot îmbrăca forma unei infracţiuni continue. De asemenea sunt susceptibile de săvârşire în formă continuată. De regulă, aceste infracţiuni se urmăresc din oficiu, făcând excepţie atunci când acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În acest caz, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În cazul furtului, în afara formei simple, a tâlhăriei, pirateriei, înşelăciunii, distrugerii intenţionate sau din culpă sunt prevăzute forme gravate. Aceste forme calificate sau agravate sunt prevăzute cu pedeapsa închisorii, care are limite mai ridicate, iar în unele cazuri şi cu pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi. 3. Infracţiuni de fals Prin fals, în sensul cel mai larg, se înţelege orice alterare a adevărului. Faptele de alterare a adevărului sunt numeroase şi variate. Dintre aceste fapte, legiuitorul a incriminat pe cele care, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, prezintă gradul de pericol social necesar considerării lor ca infracţiuni. Infracţiunile de fals au ca obiect juridic comun relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea entităţilor cu însuşire probatorie, adică adevărul pe care acestea au destinaţia legală, de a-l exprima sau atesta. Activitatea infracţională este susceptibilă de desfăşurare în timp putând parcurge atât etapa actelor de pregătire cât şi etapa tentativei. Actele de pregătire nu sunt incriminate ca formă a infracţiunii după faza de realizare a activităţii infracţionale, şi, în consecinţă, nu sunt sancţionate. În ceea ce priveşte tentativa, aceasta este sancţionată în cazul unor infracţiuni de fals printre care falsificarea instrumentelor oficiale, falsul material în înscrisuri oficiale etc. Consumarea acestora are loc atunci când acţiunea incriminată ste dusă până la capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege. De regulă, nu se cere ca fapta să fi produs vreun prejudiciu material. Infracţiunile care prezintă un grad mai ridicat de pericol social sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii, având uneori maximul special de 20 de ani, şi care este însoţită, în unele cazur, de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. 4. Infracţiuni contra intereselor publice sau a altor activităţi reglementate de lege Acest gen de infracţiuni sunt lipsite, de regulă, de obiect material. Totuşi, unele dintre aceste infracţiuni, presupunând exercitarea acţiunii oncriminate 121

nemijlocit asupra unui bun sau asupra corpului unei cpersoane, au şi un astfel de obiect. Unele din ele sunt infracţiuni de pericol, altele de rezultat. Astfel, infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei sunt infracţiuni de pericol, iar abuzul şi neglijenţa în serviciu sunt infracţiuni de rezultat. Uneori, latura subiectivă a acestor infracţiuni include şi cerinţa săvârşirii faptei într-un anumit scop. În acest caz, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţia directă. Fiind în marea lor majoritate, infracţiuni comisive care se săvârşesc cu intenţie, aceste infracţiuni sunt susceptibile, de regulă, atât de acte de pregătire cât şi de tentativă. Actele de pregătire, potrivit regulii generale, nu sunt sancţionate. Tentativa este sancţionată, dar în puţine cazuri. Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege, caracterizându-se printr-o periculozitate socială abstractă care variază şi ele destul de largi, sunt prevăzute cu pedepse care variază şi ele destul de mult în ceea ce priveşte severitatea lor. Unele din aceste infracţiuni sunt prevăzute şi în formă agravată. Împrejurarea care determină agravarea se referă fie la producerea unui anumit rezultat, fie la săvârşirea faptei prin anumite mijloace sau la o anumită calitate a făptuitorului. Infractiunile electorale sunt prevazute de Codul penal si de legi speciale Reglementari cu privire la comiterea de infractiuni si pedepsirea lor in cadrul procesului electoral apar in cadrul unor legi speciale in perioada imediat urmatoare 1989, cand se si introduce practic dreptul de vot. Acest drept exista si in perioada comunista dar fiind impus, pot spune ca era mai mult o obligatie, si aceea de a vota reprezentantii singurului partid existent. Codul penal prevede si el reglementari cu privire la procesul electoral. Întrebări de verificare • Ce se înţelege prin fals? • Analizaţi infracţiunile contra siguranţei statului şi precizaţi pericolul lor social. • Care este regimul de sancţionare al infracţiunilor contra siguranţei statului?

122

TEMA 7 DESPRE DREPTUL COMUNITAR 7.1. Uniunea Europeană - repere istorice 7.2. Particularitatea sistemului juridic comunitar 7.3. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre Obiectivele temei - cunoaşterea principalelor repere istorice privind Uniunea Europeană, - însuşirea particularităţilor sistemului juridic comunitar şi a izvoarelor acestuia, precum şi a raportului dintre dreptul comunitar şi dreptul statelor membre Timp alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: Elise VÂLCU, Anca BARBU, Sorina ŞERBAN -BARBU, Drept comunitar, Ed. Sitech, Craiova, 2007 Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 Felician Sergiu Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009 7.1. Uniunea Europeană - repere istorice Prima piatră la temelia Uniunii Europene, a fost pusă prin declaraţia ministrului francez al afacerilor externe din 9 mai 1950, în care prezenta planul său privind unificarea industriei europene a cărbunelui şi oţelului. Planul ministrului Robert Schuman a devenit realitate odată cu încheierea tratatului ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi oţelului (CECA), semnat la 18 aprilie 195 1 la Paris. Ulterior, tratatele de la Roma din 25 martie 1957, au consfinţit constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EUROATOM). Statele fondatoare au fost: Fra:PJ.ţa, Italia, Belgia, Luxembourg, Olanda şi Republica Federală Germania. La 1 ianuarie 1973 au aderat la Comunitate şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Danemarca şi Irlanda, în 198 1 Grecia, iar în 1986 Portugalia şi Spania. Începând cu 1 ianuarie 1995, organizaţia s­ a lărgit prin aderarea a trei noi state: Austria, Suedia, Finlanda, la 1 mai 2004 cu 123

încă 1 O state, iar de la I ianuarie 2007 cu încă două: Bulgaria şi România, totalizând în prezent 27 de ţări. Un moment important în evoluţia istorică a Uniunii Europene l-a constituit semnarea, în anul 1986, a Actului Unic European, al cărui principal scop a fost eliminarea ultimelor bariere în calea creării pieţei unice până la 3 1 decembrie 1992. La 7 februarie 1992 a fost semnat, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană, care a fost ratificat până la sfârşitul anului 1993 de către toate statele membre ale Comunităţii Europene. Tratatul de la Maastricht a fost revizuit prin Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999, tratatul de la Nisa din 26 februarie 200 1, în vigoare din 1 februarie 2003. Reformele dreptului instituţional şi material introduse prin Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa s-au dovedit insuficiente pentru a garanta funcţionarea eficace şi democratică a Uniunii Europene. Tratatul constituţional european, semnat în mod simbolic la Roma în data de 29 octombrie 2004, a avut tocmai acest scop, dar nu a putut intra în vigoare pentru că nu a fost ratificat de toate statele membre ale Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona - în vigoare din 1 decembrie 2009 - modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Printre principalele inovaţii ce sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona, se numără: - Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale; - Întărirea rolului cetăţenilor - Introducerea de noi posibilităţi de acţiune la nivelul Uniunii în domenii de interes pentru cetăţeni, precum: energie, siguranţa cetăţeanului, domeniul social, schimbările climatice, combaterea terorismului. - Consiliul European va avea un preşedinte stabil (cu un mandat de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii), conferind Uniunii mai multă continuitate şi vizibilitate politică. - Creşterea rolului Parlamentului European (acesta alege preşedintele Comisiei Europene şi este implicat într-o măsură mai mare în procesul legislativ, alături de Consiliu). - Păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană în condiţiile "un stat, un comisar". - Rol întărit acordat parlamentelor naţionale (informarea acestora cu privire la proiectele legislative iniţiate de Uniune sau asupra cererilor de aderare; implicarea sporită a parlamentelor naţionale în aspecte privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, consolidarea rolului acestora în controlul subsidiarităţii). -Extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, iniţiativele înaltului Reprezentant pentru 124

PESC, politica comună de transporturi, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune; etc.), fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există baza juridică la acest moment în tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de interes economic general; ajutorul umanitar etc.). Noua modalitate va simplifica procesul legislativ european, generând o mai mare eficienţă în luarea deciziilor europene, cu rezultate concrete la nivelul cetăţenilor europeni. - Menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică externă şi de securitate comună din Tratatul Constituţional, precum şi în cea de apărare, prin preluarea majorităţii prevederilor în aceste domenii. - Includerea unei clauze de solidaritate între statele membre pentru o serie de ameninţări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, sau dificultăţi în domeniul energetic. - Acordarea personalităţii juridice unice Uniunii Europene; - Includerea principiului supremaţiei dreptului comunitar, consacrat în prezent numai pe cale jurisprudenţială. De reţinut: Uniunea Europeană este o organizaţie internaţională sui generis ce are drept obiectiv economic şi social realizarea pieţei unice, iar ca obiectiv politic, pe termen lung, edificarea Uniunii federative. Totuşi, în timp de Comunitatea Economică Europeană număra, la început, 6 state fondatoare, în present Uniunea reuneşte 27 de state member, iar acest număr va creşte odată cu aderarea statelor din Balcani. Această "revoluţie a numărului statelor" a impus o reformă profundă a tratatelor pentru a asigura funcţionarea democratică a instituţiilor Uniunii şi pentru a garanta eficacitatea politicilor comunitare. Acesta este şi obiectul Tratatului de la Lisabona, în viagoare din 1 decembrie 2009.

Întrebări de verificare • Care au fost statele fondatoare ale Comunităţii Economice Europene? • Când a fost semnat Tratatul de la Maastricht? • Care sunt elementele de noutate ale Tratatului de la Lisabona?

125

7.2. Particularitatea sistemului juridic comunitar Particularitatea sistemului juridic comunitar rezultă din bogăţia izvoarelor sale normative, din efetele sale ce rezultă din principiile primatului şi al efectului direct, al aplicabilităţii directe, precum şi din autoritatea sa dobândită graţie rigorii normelor sale contencioase. Izvoarele dreptului comunitar De reţinut:

Dreptul comunitar este format, în principal, din două categorii de norme juridice: norme juridice cu valoare constituţională cuprinse în tratatele constitutive (izvoare primare) şi norme juridice adoptate de instituţiile comunitare (izvoare derivate, secundare), ce au ca obiectiv instituirea pieţei interne, asigurarea concurenţei loiale, suprimarea obstacolelor din calea iniţiativei operatorilor şi asigurarea instrumentelor comune necesare.

Izvoarele dreptului instituţional comunitar sunt clasificate, de către literatura de specialitate, în: - izvoare de drept comunitar originar, - izvoare de drept comunitar derivat, comunitar rezultat din acorduri externe, - izvoare de drept comunitar complementar şi comunitar nescris. Izvoarele primare (originare) Izvoarele primare cuprind actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar şi anume: Tratatul de instituire a celor trei Comunităţi europene, Tratatele de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene, cele două tratate bugetare, deciziile şi tratatele de aderare şi deciziile privind resursele proprii ale comunităţilor. Tratatele constitutive pot fi considerate ca o veritabilă « cartă constituţională de bază », ele având cea mai mare forţă juridică în ierarhia izvoarelor dreptului comunitar. Aşa-numitul drept originar sau primar se află în vârful ierarhiei normelor care formează dreptul instituţional comunitar. Acest izvor este format din ansamblul normele înscrise în tratatele care au creat C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A.. Aceste tratate constitutive ale Comunităţilor europene au fost calificate de tratate­ legi pentru C.E.C.O. şi C.E.E.A. şi tratat-cadru pentru C.E.E.; acestea au fost amendate şi completate pe parcursul timpului de o serie de protocoale şi diferite anexe, toate cu valoare juridică obligatorie ca şi tratatele de bază. Li s-au mai adăugat pentru adaptarea textelor iniţiale şi pentru îmbogăţirea lor alte tratate, acte, decizii, acorduri, convenţii şi altele. Baza juridică a acestora se află în cuprinsul tratatelor de bază: art. 239 din Tratatul C.E.E., art. 84 din Tratatul C.E.C.O. şi art. 207 din Tratatul C.E.E.A. Deşi, 1 26

fiecare din aceste tratate îşi păstrează specificitatea proprie, ele au o structură în linii mari comparabilă: un preambul, dispoziţii cu caracter introductiv, dispoziţii cu caracter instituţional, clauze materiale, generale şi finale. Tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A conţin prevederi foarte detaliate care acordă instituţiilor pe care le reglementează un rol mai mult de execuţie, în timp ce Tratatul C.E.E. reprezintă mai mult o convenţie generalizată care atribuie un loc mai important definirii obiectivelor şi formulării principiilor instituţiilor, acestora revenindu-le sarcina de a le realiza. Tratatul C.E.E., în dispoziţiile art. 164 şi 189- 192, precizează natura şi întinderea diferitelor acte juridice adoptate de Comunităţi. Ca o trăsătură dominantă, toate aceste dispoziţii consacră superioritatea Tratatului (Tratatelor) asupra dreptului naţional al statelor membre. Fiecare din cele trei tratate comunitare are un obiect dublu: ( 1) crearea unei pieţe comune, sectorială sau generală; (2) instituirea unui mecanism internaţional însărcinat să gestioneze această piaţă. Izvoarele derivate - cu sau fără forţă obligatorie Dreptul instituţional comunitar derivat sau secundar este format din norme cuprinse în acte emise de instituţiile comunitare constituite prin dispoziţiile din tratate. Este un drept derivat pentru că ansamblul de acte care îl constituie este subordonat dispoziţiilor din tratate de la care nu pot deroga. Instituţiile comunitare sunt abilitate să emită astfel de acte numai dacă acestea sunt necesare aducerii la îndeplinire a obiectivelor lor şi numai în măsura în care tratatele le-o pennit. Sunt acte interne cu caracter juridic obligatoriu, privitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiilor comunitare sau acte funcţionale preparatorii. Tratatele constitutive ale Comunităţilor enumeră aceste acte, şi anume: regulamente, directive, decizii generale şi individuale, recomandări sau avize. Regulamentul, principalul izvor al dreptului derivat, este actul cu forţă generală, obligatorie şi aplicabil direct în fiecare stat membru al Comunităţilor. Art. 189 din Tratatul C.E.E şi art. 165 din Tratatul C.E.E.A. recunosc regulamentelor calitatea lor de a avea forţă generală. În acest sens, Curtea de Justiţie s-a pronunţat formulând o definiţie a noţiunii de regulament ca fiind un act care stabileşte principii normative cu caracter general, obligatoriu şi aplicat direct în toate elementele sale ţărilor membre. Condiţiile de aplicare au un caracter general "abstract" impersonal, cu consecinţe juridice. Regulamentul precum şi ansamblul de dispoziţii care îl însoţesc are o putere normativă completă, adică este obligatoriu în toate elementele sale. Toate statele membre, instituţiile comunitare, toţi cetăţenii comunitari au obligaţia să respecte stipulaţiile din acest act. Nimeni nu poate să aplice în mod incomplet sau selectiv dispoziţiile sale, acestea trebuind aplicate în totalitatea lor. Respectarea regulamentului este o obligaţie absolută. Nici un stat nu se poate prevala de nici o scuză pentru a justifica nerespectarea unora sau a unei dispoziţii stipulate într-un regulament. Statele membre, în virtutea art. 5 din Tratatul C.E.E., au obligaţii precis formulate asupra îndeplinirii cărora veghează 127

Curtea de Justiţie. În consecinţă, statele trebuie să se abţină să efectueze orice act susceptibil să lezeze autoritatea regulamentului; mai mult, ele au obligaţia să adopte măsurile generale sau speciale capabile să-i garanteze execuţia eficientă. În anumite regulamente, chiar în textul lor sunt prescrise măsurile ce trebuie luate. Forţa acestor regulamente se impune şi instituţiilor comunitare, ele fiind, dacă situaţia o cere, supuse unui control contencios. Regulamentele, potrivit tratatelor de la Roma, sunt direct aplicabile în orice stat membru. Sunt singurele acte care au această calitate. Aplicarea directă înseamnă că este şi imediată, adică, ele devin în mod automat valide în ordinea juridică a statelor membre, fără a mai fi nevoie de măsuri speciale ca publicarea sau încorporarea în dreptul naţional. În principiu, însă, intrarea în vigoare a unui regulament trebuie marcată de publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.O.U.E.). Dar dacă regulamentele au o aplicare directă şi imediată, ele au şi un efect direct în sensul că au aptitudinea de a crea obligaţii şi drepturi pe care le introduc în patrimoniul juridic al persoanelor fizice sau juridice pe care le protejează. Cu alte cuvinte, regulamentele se integrează în sistemul juridic naţional, care trebuie să permită exercitarea efectului direct în aşa fel încât să se poată invoca o dispoziţie comunitară fără să i se poată opune o regulă de drept intern. Directivele - sunt prevăzute în dispoziţiile înscrise în art. 189 alin. 3 din Tratatul C.E.E., art. 16 1 alin. 3 din Tratatul C.E.E.A. şi art. 14 din Tratatul C.E.C.O. Potrivit dispoziţiilor mai sus citate „directiva leagă orice stat membru destinatar cu privire la rezultatul ce trebuie atins lăsând instanţelor naţionale competenţa referitoare la formă şi mijloace". Directiva este un act obligatoriu ce stabileşte o obligaţie de rezultat, absolută, în sarcina statelor membre cărora li se adresează. În principiu, alegerea formelor şi mijloacelor de a o realiza este lăsată la latitudinea statelor destinatare. În consecinţă, directiva este o formă a legislaţiei derivate, cu două trepte de aplicare, atât la nivel comunitar cât şi la cel naţional, unde apare ca instrument de colaborare între acestea. Nu are, în principiu, o influenţă generală deoarece se adresează direct unui anumit stat membru şi nu are aplicabilitate directă şi imediată în ordinea juridică internă ( este necesar a se lua măsuri legislative de transpunere). În acelaşi timp, directiva poate produce un efect direct, deşi Curtea de Justiţie nu a consacrat, în mod expres, că un asemenea efect se produce în mod automat. Directivele au ca scop armonizarea şi coordonarea legislaţiilor naţionale, limitând în anumite domenii competenţa legislativă a statelor membre, prin impunerea unor obligaţii de a face, a unor restricţii sau a unor interdicţii, statul membru având libertatea de a alege mijloacele şi formele pe care le consideră cele mai potrivite pentru transpunerea în dreptul intern. Directiva nu are obligaţia publicării prealabile în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene pentru a intra în vigoare. Intrarea în vigoare este condiţionată de notificarea destinatarilor asupra adoptării ei. Decizia - potrivit prevederilor art. 189 alin. 4 din Tratatul C.E.E. şi ale art. 16 1 alin. 4 din Tratatul C.E.E.A., decizia este un act cu forţă obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează, aceştia având doar 128

facultatea de a alege forma juridică a aplicării ei în ordinea juridică internă. Decizia vizează cu deosebire aplicarea prevederilor din tratate la situaţiile specifice ale statelor membre. În funcţie de aceşti destinatari, ele se pot clasifica în două categorii: ( l ) cele care privesc statele membre şi (2) cele care privesc pe particulari. Ele se mai pot clasifica şi după instanţele cărora li se adresează: Consiliul sau Comisia. Art. 14 din Tratatul C.E.C.O. nu face deosebire între deciziile generale şi cele individuale. Decizia este un act obligatoriu, susceptibil de a produce un efect direct, calitate recunoscută de toate cele trei tratate. Pentru a produce acest efect direct, deciziile trebuie motivate temeinic şi notificate destinatarilor, condiţii a căror neîndeplinire determină nulitatea, chiar dacă au fost publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Recomandările şi avizele - sunt tot acte de drept derivat, dar fără forţă obligatorie (adică nu creează drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate în faţa instanţelor naţionale) deoarece ele solicită numai adoptarea unei anumite conduite de către statele comunitare. Recomandarea este, de regulă, folosită pentru a obţine o anumită acţiune sau conduită din partea destinatarilor ei. Avizele este folosit pentru a exprima un punct de vedere. Semnificaţia lor constă în aceea că îndeplinesc un rol de apropiere a legislaţiilor naţionale. Dreptul instituţional comunitar complementar (terţiar) Izvoarele de drept instituţional comunitar complementar sunt constituite din actele privitoare la acordurile cu state terţe sau cu organisme internaţionale, din unele tratate încheiate de statele membre cu state terţe. Comunităţile sunt dotate cu personalitate juridică şi sunt competente să încheie acorduri interne. Când aceste acorduri sunt întocmite cu respectarea normelor juridice, ele creează raporturi de drept între instituţiile comunitare şi statele membre. Potrivit statuărilor Curţii de Justiţie, intrarea lor în vigoare înseamnă că devin şi parte integrantă din ordinea juridică comunitară şi astfel au capacitatea să creeze drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii din statele comunitare. Acordurile între statele membre ca izvor al dreptului instituţional comunitar complementar sunt de două categorii: ( 1) acordurile care rezultă din deciziile adoptate de reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în Consiliu; (2) acorduri pe care însăşi tratatele le prevăd. Un alt izvor al dreptului instituţional comunitar complementar este format din acordurile încheiate de Comunităţi. Prin „acord internaţional" se înţelege actul sau mai multe acte guvernate de normele de drept internaţional şi care presupun ca părţile, subiecte de drept ihternaţional, să participe în mod voluntar. Curtea de Justiţie a definit „acordul internaţional" ca fiind „orice angajament luat de subiecte de drept internaţional, care are forţă obligatorie, oricare ar fi calificarea formală". Este evident că din această definiţie trebuie reţinut efectul obligatoriu al angajamentelor luate; mai rezultă că forma scrisă a actului internaţional nu este cerută în mod obligatoriu. 129

Acordurile rezultate din deciziile adoptate de reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu sunt acte convenţionale. Ele trebuie semnate de toţi membrii Consiliului şi nu numai de preşedintele în exerciţiu al acestei instituţii; în mod obişnuit, ele cuprind o dispoziţie finală în care se prevede necesitatea aprobării sau ratificării de către statele membre potrivit procedurilor lor constituţionale. Natura convenţională a acestor acte este confirmată de actele de adeziune prin care noile state declară că aderă la deciziile şi acordurile convenite de reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu. Mai multe dispoziţii din tratate prevăd încheierea de acorduri între statele membre. Asemenea acorduri se încheie „în favoarea cetăţenilor lor". Ele au ca obiect patru domenii: protecţia persoanelor, eliminarea dublei impozitări în interiorul Comunităţilor, recunoaşterea reciprocă de societăţi, simplificarea formalităţilor de recunoaştere şi executare reciprocă a sentinţelor arbitrale şi a deciziilor judiciare. Acordurile încheiate ca urmare a unor dispoziţii din tratatele comunitare sunt supuse ratificării sau aprobării statelor membre conform regulilor lor naţionale de procedură. Asemenea acte nu intră în competenţa interpretativă a Curţii de Justiţie, care este limitată la tratate şi la actele instituţiilor. De reţinut:

Ierarhia normelor comunitare are, în principal, drept fundament, tratatele constitutive sau dreptul primar. Principiile generale ale dreptului, izvoare nescrise de origine jurisprudenţială, au o valoare juridică ce se apropie de cea a tratatelor; ele permit o interpretare a acestora din urmă, garantează protecţia drepturilor fundamentale, asigură coerenţa sistemului juridic comunitar. Inferioare tratatelor, dar superioare actelor unilaterale ale instituţiilor Uniunii, acordurile internaţionale constituie un izvor important şi complex al dreptului comunitar deoarece reuneşte, pe de o parte, acordurile încheiate de către Comunităţi iar, pe de altă parte, anumite acorduri încheiate de către statele membre. Cutuma internaţională, ca izvor nescris, joacă un rol foarte redus, Curtea făcând în mod execpţional trimitere la acesta. În sfârşit, actele unilaterale şi multitudinea actelor atipice, adoptate de către instituţiile Uniunii, constituie dreptul derivat intern. Tipologia actelor unilaterale are drept temei, în primul rând, art. 249 CE şi enumerarea conţinută în acesta. Există trei tipuri de acte creatoare de drepturi şi de obligaţii, şi anume: regulamentul, directiva şi decizia. Avizele şi recomandările, deşi nu au forţă juridică obligatorie, constituie instrumente politice utile de orientare în domeniile în care nu se dispune sau nu se dispune încă de competenţă normativă. Pot produce, însă, efecte juridice indirecte. Întrebări de verificare • Clasificaţi izvoarele dreptului comunitar. • Definiţi regulamentul. • Definiţi decizia. 130

7.3. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre De reţinut: . Problema raporturilor dintre sistemele juridice naţionale şi cel comunitar este determinantă, deoarece soluţiile adoptate trebuie să păstreze caracterul imediat al acestuia din urmă, adică să excludă orice formă de dualism şi de receptare a tratatelor originale sau a actelor prevăzute de art. 254 CE în ordinea juridică internă a statelor membre. Într-o manieră originală, Curtea de Justiţie încearcă să concilieze protecţia destinatarilor cu aplicarea uniformă a dreptului comunitar graţie a două principii fundamentale: efectul direct şi primatul dreptului comunitar. Principiul efectului direct stabileşte modalitatea prin care dreptul comunitar este introdus în dreptul intern. Principiul primatului este cel care stabileşte raporturile dintre dreptul comunitar şi cel naţional. Primatul dreptului comunitar în raport cu normele dreptului intern nu a fost clar prevăzut în tratate. Ca şi în cazul efetului direct, jurisprudenţa Curţii se află la originea recunoaşterii principiului fundamental al primatului ordinii juridice comunitare (CJCE, 1 5 iulie 1 964, Costa c/Enel, cauza 6/64, Rec. 1 1 4 1 ). Pentru Curte principiul primatului este fundamentat pe trei aspecte esenţiale din care extrage toate consecinţele: caracterul particular al ordinii juridice comunitare, care face ca toate legile ulterioare contrare sa fie inopozabile; limitarea drepturilor de suveranitate ale statelor membre; unitatea indispensabilă a ordinii juridice comunitare. Pentru Curte, efectul principiului primatului este absolut şi necondiţionat. Absolut, pentru că se manifestă în faţa tuturor normelor de drept intern, chiar dacă sunt de rang constituţional sau dacă este vorba despre norme naţionale ulterioare deoarece, dacă nu s-ar aplica acest principiu obiectivele stabilite în tratate ar fi de neatins, pentru că statele membre ar putea stabili măsuri naţionale ulterioare contrare normelor comunitare. Dacă statele membre ar putea să abroge sau să modifice unilateral, în funcţie de interesele lor, normele comunitare, ar putea să producă situaţii de discriminare pe motiv de naţionalitate, situaţii pe care toate statele s-au pus de acord să le evite în virtutea art. 1 2 din TCE. Necondiţionat, deoarece rezervele prevăzute în anumite constituţii nu operează în privinţa sa. Primatul beneficiază de autonomie juridică şi procedurală, dar intensitatea sa depinde după cum actul căruia i se aplică are sau nu efect direct. Principiul primatului dreptului comunitar are consecinţe atât pentru puterile normative interne ale statelor membre cât şi pentru judecătorii naţionali. Pentru puterile normative naţionale principiul dreptului comunitar presupune interzicerea adoptării valabile de noi acte legislative naţionale în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare. 131

În ceea ce priveşte judecătorii naţionali acestora le revine să garanteze, pentru că sunt judecători comunitari, aplicarea dreptului comunitar şi protecţia drepturilor pe care acesta le conferă cetăţenilor. Efectele acestei obligaţii, pe care jurisprudenţa CJCE o însărcinează juridicţiilor naţionale are ca urmare diferite obligaţii în momentul când trebuie rezolvate controverse care ar putea apărea între dreptul naţional şi cel comunitar Astfel revine judecătorilor naţionali aplicarea integrală a dreptului comunitar, protecţia drepturilor pe care acesta le conferă cetăţenilor şi neaplicarea oricărei dispoziţii eventual contrare normativei comunitare, fie că este anterioară sau ulterioară, aşa cum semnalează CJCE în repetate sentinţe, printre altele în aliniatul 2 1 din Sentinţa Simmenthal, mai sus menţionată. Neaplicarea normei naţionale nu presupune o declaraţie de nulitate sau de anulare şi nici de abrogare a acesteia deoarece această funcţie nu revme judecătorului naţional ci legiuitorilor naţionali. Efectul direct al dreptului comunitar Efectul direct este, în general, definit, drept capacitatea dreptului comunitar de a crea drepturi şi obligaţii în patrimoniul juridic al particularilor şi de a le permite acestora să le invoce în faţa instanţei în cazul unei presupuse încălcări. Dreptul internaţional nu ignoră efectul direct, însă el are caracter excepţional, în timp ce în cadrul Uniunii Europene constituie regula. Începând cu cauza Van Gend en Laos (CJCE, 5 februarie 1963, Van Gend en Laos c/Administration douaniere des Payzs-Bas, cauza 26/62, Rec. 1), acest principiu rezultă din consecinţele deduse de Curte din natura ordinii juridice comunitare. Aplicabilitatea directă înseamnă că normele comunitare trebuie să îşi producă efectele deplin în toate statele membre, uniform, de la intrarea în vigoare şi pe întreaga perioadă a valabilităţii acestora. Normele care au efect direct conferă drepturi şi obligaţii cetăţenilor şi, prin urmare, aceştia le pot invoca la jurisdicţiile naţionale. De reţinut: Condiţiile pentru ca o normă să poată produce efect direct sunt următoarele: - Să prevadă obligaţii clare, precise şi necondiţionate, trebuind să decidă beneficiarii garanţiilor sau drepturilor prevăzute de norma comunitară, conţinutul acestei garanţii şi persoana care este obligată să o exercite. - Să nu ceară intervenţia normativă a Statelor şi să nu li se lase acestora nici o marjă de apreciere: adică, să nu existe nici un fel de putere de opţiune din partea Statului membru în momentul în care se hotărăsc obligaţiile prevăzute de norma comunitară. Astfel, vor fi aplicabile direct dispoziţiile Tratatelor care întrunesc toate cerinţele numite, cum ar fi, de exemplu, articolele aplicabile la dreptul concurenţei 132

sau cel al controlului securităţii, şi, astfel, pot fi invocate de către întreprinderi împotriva altor întreprinderi înaintea organelor naţionale de judecată; aceste norme nu au nevoie pentru aplicabilitate de o desfăşurare posterioară şi instituţia care a dat conţinut, cu interpretările sale la respectivele articole, a fost Curtea de Justiţie. Articolele tratatului care prevăd un ordin pentru instituţiile comunitare pentru ca printr-o procedură legislativă să se obţină obiectivele stabilite în ele, nu sunt aplicabile direct şi au nevoie de o acţiune normativă pentru a îşi produce efectele, printre altele se găsesc în acest caz dispoziţiile legate de egalitatea de remuneraţie între bărbaţi şi femei şi dreptul de stabilire şi liberă prestare de servcii, deşi în aceste cazuri s-a realizat procedura legislativă necesară pentru garantarea respectivelor drepturi. În ceea ce priveşte Regulamentele, acestea sunt aplicabile direct şi nu au nevoie de nici o adaptare sau procedură legislativă din partea Statelor membre deoarece articolul 249 din tratat spune că: ,,regulamentul va avea o valoare generală. Va fi obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate Statele membre." Ca o excepţie, regulamentul poate lăsa statelor membre să stabilească măsurile legislative, normative şi financiare necesare pentru ca dispoziţiile sale să se poată aplica, şi în acest caz, regulamentul se poate invoca pentru a verifica dacă dreptul naţional este conform dispoziţiilor acestuia. Directivele sunt dispoziţii care obligă statul membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut, lăsându-i libertatea de a alege mijloacele necesare pentru obţinerea acestuia. Directivele se caracterizează prin neaplicabilitatea sa directă, deoarece destinatarii nu sunt cetăţenii ci statele membre, cărora Consiliul le conferă un termen pentru adaptarea legislaţiei sale. Totuşi această neaplicabilitate nu le-a împiedicat ca, în anumite circumstanţe, să li se recunoască aşa numitul efect direct. Directivele şi restul de norme comunitare adresate Statelor membre nu produc efect direct deoarece cetăţenii nu sunt destinatarii acestor norme şi doar când administraţiile naţionale introduc sau transpun obligaţiile normei comunitare în dreptul lor intern cetăţenii sunt obligaţi să respecte legea naţională şi indirect, pe cea europeană. Dar dacă statul nu transpune dispoziţia comunitară corect sau o face depăşind termenul, cetăţeanul este obligat să respecte doar legea naţională, iar dacă aceasta înseamnă o încălcare a dreptului comunitar, cetăţeanul va fi scutit de orice responsabilitate, aceasta transferându-se statului. Totuşi, când Statele membre nu transpun corect ceea ce a fost dispus în normele comunitare sau transpunerea se face în afara termenului stabilit, acestea pot avea efecte pentru cetăţeni pentru că, precum a fost semnalat în sentinţa CJCE Van gend en Loos, drepturile de care se bucură oamenii „se nasc nu doar când Tratatul le-a fost atribuit explicit ci şi pentru că obligaţiile tratatului le impune într­ un mod bine stabilit, atât cetăţenilor cât şi statelor membre şi Instituţiilor Comunitare."

13 3

De aceea, Directivele sau alte norme adresate Statelor membre sau instituţiilor vor avea efect direct când nu se respectă conţinutul sau termenul transpunerii doar dacă norma îndeplineşte cerinţele prevăzute pentru aplicarea directă. Întrebări de verificare • Care sunt carnetele principiului primatului dreptului comunitar? • Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o normă pentru a produce efect direct?

134

CUPRINS TEMA I TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ............................................................. 3 I. I. DEFINIŢIA ŞI FUNCŢIILE DREPTUL UI ................................................................. 3 1.2.DIVIZIUNEA DREPTUL UI ......................................................•................................... 4 1. 3. PRINCIPIILE DREPTUL UI......................................................................................... 6 1. 4. IZVOARELE DREPTUL UI .......................................................................................... 8 TEMA 2 DESPRE DREPTUL CIVIL .............................................................................. 12 2. 1. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA A CTELOR JURIDICE CIVILE •••••••.•.••.............. 12 2.2. CONDIŢIILE DE FOND ALE A CTUL UI JURIDIC CIVIL .................................... 22 2. 3. FORMA A CTUL UI JURIDIC CIVIL ......................................................................... 38 2.4. NULITA TEA A CTUL UI JURIDIC CIVIL. ............................................................... .40 TEMA 3 DESPRE DREPTUL COMERCIAL ............................................................... .45 3. 1. SEDIUL MA TERIEI ................................................................................................... 45 3.2. NOŢIUNEA DE SOCJETA TE CO�ERCIALĂ......................................................... 46 3.3. NA TURA JURIDICA A SOCIETA ŢII COMERCIALE ································· :··········47 3. 4. ELEMENTE SPECIFICE CONTRA CTUL UI A FLA T LA BAZA SOCIETA ŢII COMERCIALE ................................................................................................................... 4 7 3. 5. FORMELE SOCIETĂŢILOţ COMERCIALE .....................................................•.... 49 3. 6. CLASIFICAREA SOCIETA ŢILOR COMERCIALE................................................. 50 TEMA 4 DESPRE DREPTUL MUNCII .......................................................................... 52 4. 1 . DEFINIŢIA CONTRA CTUL UI INDIVIDUAL DE MUNC..,Ă .................................. 52 4.2. FORMELE CONTRA CTUL UI INDIVIDUAL DE MUNCA .................................... 53 4.3. TRĂSĂTURILE CONTRA CTUL UI INDIVIDUAL DE MUNCĂ............................. 57 4.4. CONŢINUTUL CONTRA CTUL UI INDIVID UAL DE MUNCĂ ...........................•.. 58 4.5. MODIFICAREA CONTRA CTUL UI INDIVID UAL DE MUNCA ....•....................... 60 4. 6. SUSPENDAREA CONTRA CTUL UI INDIVIDUAL DE MUNCĂ ........................... 61 4. 7. ÎNCETAREA CONTRA CTUL UI INDIVID UAL DE MUNCĂ ................................. 63 TEMA 5 DESPRE DREPTUL FINANCIAR .................................................................. 67 5. 1. CONSIDERA ŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR ............... 6 7 5.2. DEFINIŢIA BUGETUL UI DE STA T ŞI CONŢINUTUL A CESTUIA .................... 70 5.3. CONŢINUTUL PROCESUL UI BUGETAR .............................................................. 81 5. 4. EXECUTIA BUGETUL UI DE STA T ......................................................................... 94 5. 5. PROCED URA ÎNCHEIERII EXECUŢIEI B UGETARE........................................ III TEMA 6 DESPRE DREPTUL PENAL .......................................................................... 1 1 7 6. 1. DEFINIŢIA INFRA CŢIUNII ..........•..•..................................................................... 1 1 7 6.2. CLASIFICAREA INFRA CţIUNILOR ...................................................................... 1 20 TEMA 7 DESPRE DREPTUL COMUNITAR .............................................................. 1 23 7. 1. UNIUNEA EUROPEANĂ - REPERE ISTORICE.................................................. 123 7.2. PARTICULARITA TEA SISTEMUL UI JURIDIC COMUNITAR .......................... 126 7.3. RAPOR TUL DINTRE DREPTUL COMUNITA R ŞI DREPTUL INTERN AL STA TELOR MEMBRE ........................................................... 131

13 5