Cinci ani la Cotroceni 9789739824965

Citation preview

Scurtă

biografie a autorului

Iosif Boda s-a născut la 9 martie 1946, la Jibou, jud. Sălaj. În 1964 absolvă liceul teoretic din aceeaşi localitate şi promovează examenul de ~dmitere la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1969, obţine licenţa în filosofie , specialitatea logica, cu lucrarea „Aspecte logice şi metodologice ale principiului identităţii la Leibniz". După absolvirea facultăţii, lucrează mai întâi ca sociolog la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului, apoi ca asistent şi lector universitar la Catedrele de sociologie şi, respectiv, filosofie ale fostei Academii „ Ştefan Gheorghiu". Din 1972, este secretar ştiinţific al Institutului de ştiinţe politice şi de studiere a problemei naţionale , până la desfiinţarea acestuia. În perioada 1981-1982, a fost bursier al Guvernului francez, urmând o specializare în ştiinţe politice - tehnici de campanie electorală la Institutul de ştiinţe politice al Universităţii Sorbona, respectiv la Centrul de cercetare a vieţii politice franceze contemporane. După evenimentele din decembrie 1989, se face remarcat prin discursurile sale în cadrul CPUN, al cărui membru a fost. Din martie 1990, devine consilier al preşedintelui acestui organism de stat, Ion Iliescu. După alegerile din 20 mai 1990 şi după constituirea instituţiei prezidenţiale, devine directorul Direcţiei de informare, sinteze şi documentare a Preşedinţiei României. Coordonează din umbră o bună parte a strategiei de campanie prezidenţială a lui Ion Iliescu , în 1992, conducând nemijlocit Departamentul de analiză şi elaborare de programe. Din toamna aceluiaşi an, preia conducerea Departamentului de politică internă a Preşedinţiei , devenind unul dintre cei cinci consilieri prezidenţiali principali. În 1994, a fost desemnat ambasadorul României în Elveţia , revenind de la Berna la sfârşitul primăverii lui 1996, moment în care a fost numit de Ion Iliescu directorul său de campanie pentru alegerile prezidenţiale. În toată această perioadă, se impune ca unul dintre analiştii vieţii politice româneşti urmăriţi şi ascultaţi cu atenţie. Analizele, interviurile şi eseurile sale politice au fost publicate de mai toate cotidianele şi periodicele centrale de diverse orientări doctrinare sau simpatii politice. În toamna lui 1996, s-a înscris în PDSR şi a candidat, al treilea pe lista din Bucureşti, pentru un post de deputat. La scurtă vreme după alegerile din noiembrie 1996, neînţelegerile dintre el şi o parte a conducerii PDSR au devenit o evidenţă . Solicitările lui de reformare a PDSR, de curăţire a partidului de persoane corupte sau acuzate de corupţie, aroganţă, ciocoism, anchilozare în timp sunt tot mai dese şi mai imperative. Era evident că .divorţul" este iminent. Iosif Soda a părăsit PDSR , dar nu singur, în vara lui 1997. El este principalul artizan al desprinderii grupului Meleşcanu din PDSR şi al constituirii unei noi formaţiuni politice, pe care o botează .Alianţa pentru România".

los1F BooA

~,'

Editura Evenimentul Românesc Bucureşti, 1999

I. CONSILIER ÎN VREMURI DE TRANZIŢIE 1. ION ILIESCU -

M-am

,,OMUL EPOCII"?

înşelat

Când nu va mai avea nevoie de Ion Iliesc11, România va fi trecut hopul". Această afirmaţie îmi aparţine. Din câte mi-aduc aminte, ideea mi-a trecut prima oară prin cap - şi am formulat-o ca atare - pe la sfârşitul anului 1991. I-am mărturisit-o lui Lucian Avramescu, pe care l-am întâlnit într-un proces, în faţa procurorului Marian Nazat. Îl dădusem în judecată pe directorul AM PRESS pentru o ştire insuficient verificată. Dar supărat eram pe sursă, nu pe canalul de comunicare. În faţa procurorului, am încetat să mai fim adversari. Aşa am descoperit nu doar un plăcut interlocutor, ci şi un bun cunoscă­ tor al dedesubturilor politicii. S-a născut atunci un amplu interviu, pe care gazetarul Lucian Avramescu l-a publicat în trei numere succesive în „Tineretul Liber". Una dintre ideile de bază era tocmai cea formulată mai sus. Am reluat-o şi în campania electorală din 1996, de data aceasta cu un plus de precizie. Într-o dezbatere cu doamna Zoe Petre, principalul consilier al candidatului Emil Constantinescu, în care ne duelam în numele şi în favoarea şefilor noştri, încercam să o intimidez, zadarnic, după cum se va dovedi, pe redutabila mea adversară, cu opinia că România va trece hopul în anul 2000. Cu Ion Iliescu preşedinte, se înţelege. 11

. © Copyright Editura Evenimentul Românesc Pwţn Presei Libere nr. 1, corp B, et. 3, cam. 344 345 ' ' secf or 1, Bucure?ti Tel./Fax: 224.38.25 .

ISBN 973--98249-6- X

oare?

5

Dar prognozele în politică se împlinesc, vai!, mai rar chiar decât în meteorologie. Iar când e vorba de lumea noastră politică, atât de instabilă şi de alunecoasă, a te hazarda să faci pronosticuri, pornind de la principii şi raţionamente logice, înseamnă a-ti asuma riscul de a fi contrazis de evoluţiile realităţii, care as~ultă parcă de alte reguli. Excepţie nu a făcut nici această predicţie a mea. Aş putea să mă justific invocând profetii niciodată adeverite, unele lansate chiar de Ion Iliescu, ori altele aparţinând lui Corneliu Coposu, doi lideri care au dominat câmpul politic al ultimilor ani. Dar greşelile altora nu le scuză pe ale noastre. De fapt, stau şi mă întreb: m-am înşelat oare cu adevărat sau e numai o impresie? Pentru că, deşi evenimentele m-au contrazis în ceea ce priveşte alegerea lui Ion Iliescu în 1996, ca preşedinte, nu e sigur că „România a trecut hopul", aşa cum suna partea a doua a previziunii mele din 1991. Dacă este adevărat că România a trecut cu bine testul „alternanţei la guvernare", dovedind că instituţiile democratice funcţionează, ea nu a reuşit încă să treacă proba mult mai dificilă a reformei economice. Pentru a trece şi de acest examen, ţara şi-a exprimat vointa de a schimba „regimul Iliescu" şi de-a aduce la cârmă un alt ~chipaj al clasei politice. Când scriu aceste rânduri nu am încă suficiente elemente pentru a aprecia dacă opţiunea electoratului a fost inspirată sau nu. ţii apoi, deşi nu mai cred în deviza romantică după care poporul are întotdeauna dreptate, trebuie să acceptăm că, în regimurile democratice actuale, verdictul statistic al urnelor hotărăşte destinul unei comunităti nationale aşa cum altădată voinţa zeilor, tălmăcită prin semn'e şi ~racole: era o sentinţă implacabilă pentru muritori. Aşa încât, rămâne ca viitorul să decidă dacă am avut ~~eptate sau nu în 1991. Oricum, cartea de faţă exprimă percepţiile mele de atunci, nu pe cele de astăzi, când „schimbarea" puterii s-a produs, iar Ion Iliescu nu mai e preşedinte al României. Domnia-sa se zbate acum, încă fără succes vizibil si recunoscut, să reformeze PDSR-ul. Chiar dacă între timp mi-~m mai 6

schimbat opiniile despre domnia-sa şi despre lumea politică românească, încerc să refac stările de spirit pe care le trăiam în anii ce au urmat, fără să rescriu istoria a tunci I în '90 si ' de-a-ndoaselea, cu mintea de pe urmă. Nici nu ar fi posibil să mă detaşez de întâmplările pe care le voi relata, pentru că am fost implicat afectiv în ele şi modul cum le-am simţit atunci mi-a influenţat gândirea şi conduita. De aceea, nici nu doresc altceva decât să înfăţişez lucrurile asa cum le vedeam în momentul în care s-au produs, să prezint viziunea mea şi imaginea mea despre ele, c~re comportă, în chip fatal, şi o anume doză de subiectivitate. Imi asum această perspectivă şi nu voi reveni asupra celor pe care le scriu în momentul de faţă, indiferent de surprizele pe care ni le poate aduce viitorul si indiferent cum vor fi interpretate şi apreciate. în fond, acest~ relatări şi reconstituiri fragmentare reprezintă adevărul meu despre evenimentele pe care le-am trăit şi nu văd de ce aş aspira la o privire din afară asupra lor, o privire absolut obiectivă, pe care nu am avut-o nici în momentul cînd le-am trăit şi poate că nu o am nici acum, oricât de detaşat şi de raţional mi-am închipuit de regulă că sunt. De aceea, pentru a încerca un răspuns la întrebarea dacă m-am înşelat sau nu cu privire la rolul istoric al lui Ion Iliescu, trebuie să mă întorc, în timp, la numeroase fapte şi întâmplări din istoria noastră postrevoluţionară. După

explozie, în nebuloasa CPUN-ului

Cu ce să încep? Cu începutul, evident, cu explozia re,,Doamne, am scăpat de tiranie!" - acesta era sentimentul colectiv. Un imens oftat de uşurare a străbătut România. Ce a urmat, asta e, într-adevăr, o poveste. După revoluţia care a bulversat şi zăpăcit întreaga societate, România a intrat în faza de nebuloasă cosmogonică. Savanţii au reconstituit geneza universului nostru şi au ajuns la concluzia că evoluţia sa, pe un anumit vector, a fost hotărâtă de

voluţiei.

7

interacţiunile fulgerătoare ale particulelor elementare din ,,primele trei minute" de după Bi~-B~g. C~ îngăduinţă pentru această analogie, aş spune că şi traiectona pe care a luat-o România în anii tranziţiei a fost decisă, în bună măsură, de combinaţia unor evenimente majore şi minore, care s-au derulat cu repeziciune în haosul primelor trei-patru luni de după explozia din decembrie 1989. Atunci au început şi raporturile mele postdecembriste cu domnul Ion Iliescu. Era în anul 1990, pe vremea faimosului CPUN, când preşedintele, pe atunci provizoriu, al ţării, m-a chemat să lucrez pentru domnia-sa. Este ceea ce numesc, în sinea mea, a doua deturnare de la rosturile mele de dragul omului Ion Iliescu. Eram şi eu membru al CPUN, nu din partea FSN, ci din partea Par~dului .Democrat al Mw1cii, pe care l-am înfiinţat pe ~at~ de ~5 1anuane 1990, cu un grup de prieteni şi parteneri de 1de1. Deşi POM era gândit, prin documentele fondatoare, în orizontul social-democraţiei moderne, cu delimitări transante fată de orice idee nostalgică, înaintea alegerilor din ma/ 1990 a~ abandonat partidul, împreună cu cei care au contribuit la întemeierea lui, pentru că, treptat, fără să ne dăm seama, conducerea a fost acaparată de o seamă de activisti din vechea gardă". Oameni care l-au şi dus spre transfo~area l~i ulterioară în PSM. Un alt segment al POM, în frunte cu actualul deputat George ~erban, a fuzionat apoi cu Partidul Democrat. Dar, pe lângă faptul că eram reprezentantul unui partid în CPUN, aj~ese~ şi expert ~l acelui miniparlament, angajat nu de preşedu:ite, c1 d: unul dmtre vicepreşedinţi, Karoly Kiraly. Nu eram smgurul m această dublă ipostază: Adrian Năstase Ioan Mircea Paşcu, Vasile Secăreş, Varujan Vosganian, Adria~ Sever~, ca să citez doar câteva nume notorii, împărtăşeau a~ee~ş1 soartă, de membri şi, totodată, experţi ai CPUN, cu diferite atribuţii. . Cân~ preşedintele m-a chemat să merg alături de domrua-sa, a3unsesem de acum la ideea că politica este asemenea

8

unei curtezane: se uită galeş la cei tineri, dar se oferă doar băr­ batilor experimentaţi. Peste ani, Octavian Paler avea să mă facă pr~f de la înălţimea unei instanţe morale, pentru această idee, oate nu tocmai fericit formulată. Dar nu am, ruc1 azi, motive ;erioase să mă dezic de ea: era rodul observării atente a întâm~ plărilor lumii noastre postdecembriste, dar şi al unor lectun destul de întinse. . Găseam atunci că preşedintele Ion Iliescu avea, nu numai sub raport biologic, dar şi sub raport politic, vârsta potrivită să ia în brate o asemenea curtezană. Domnia-sa avea experienţa politică ~ecesară pentru îndeplinirea unui post de ~a~ă răspundere. Era atunci poate chiar singura persoană md1cată pentru aşa ceva. Venea, ast~el,_ exact la ~velul orizontului de aşteptare al românilor. Apm, cuculau mai de ~emult, nu doa~ în 1989, ci şi înainte, zvonuri după care Ion Iliescu ar putea fi singurul succesor la conducerea României, pentru că ar fi f?st coleg de facultate şi prieten cu Mihail Gorbaciov, foarte bme văzut atunci de români. Aceste zvonuri circulau mai cu seamă în rândul nomenclaturiştilor, dar şi al intelectualităţii. Dacă asemenea idei au fost lansate, cum s-a spus mai târziu, de Securitate, înseamnă că temuta poliţie politică i-a făcut, voluntar ori ba, un serviciu istoric omului politic Ion Iliescu. E locul să ne amintim că şi un gânditor de faimă europeană, aflat în culmea gloriei, credea atunci că, după Ceauşe_scu, la ~ârma României va veni Ion Iliescu. ,,Oe multă vreme ~tiam că smgura salvare a României este Jon Iliescu". A spus-o nimeni altcineva decât Emil Cioran. Ion Iliescu apărea, cu adevărat, drept „omul epocii". Al epocii de tranziţie de la dictatură la democr:ţi: şi libertate. ~i a fost, cred eu, exact acel om de care Romama avea nevoie atunci. Cei care se îndoiesc de acest lucru ar trebui să se întrebe ce era mai bine pentru România: să navigheze pe apele înv olburate ale tranzitiei având la cârmă un om cu experienţă politică, un om echilib~at, prudent şi temător, cum a fost Ion Iliescu, sau I

•

9

•

.

•

să aibă

în frunte un lider radical, gata să dea curs unor impulsuri conjuncturale, oricând riscante? Noi nu aveam un „echipaj" bine pregătit pentru această cursă periculoasă. Mai ales, nu aveam o clasă politică pregătită pentru a conduce procesul de tranziţie postcomunistă, aşa cum au avut unele ţări din jurul nostru. Existau, evident, şi la noi cercuri şi oameni cu mare deschidere intelectuală, oameni care gândeau în perspectivă, capete luminate care s-au opus, în maniera lor, mai mult sau mai puţin bizantină, dictaturii. Dar erau oameni fără experienţă politică şi instituţională, fără exerciţiul puterii efective. Oameni animaţi de un nobil idealism moral şi istoric, dar lipsiţi de un antrenament politic nemijlocit şi fără abilităţi pragmatice, atât de necesare când trebuie să rezolvi o problemă urgentă şi concretă. Or, tranziţia nu era doar o problemă de viziune, de proiecţie istorică, ci şi o problemă ce solicita soluţii practice, de

Deşi era un om al echilibrului, un politician cumpătat şi extrem de prudent, domnul Ion Iliescu nu era doar un pudic Făt-Frumos politic. Era şi un mare idealist. I-am şi spus-o direct, cu sinceritate. Pentru a-i sugera că, tocmai de aceea, are

nevoie de şapte-opt oameni mai puţin pudici şi mai pragmatici. Care să poată fi, la nevoie, înlocuiţi, dar nu aruncaţi peste bord. Oameni care să facă expertiza socială şi politică a schimbărilor atât de frământate şi de „nepregătite" în care a intrat societatea românească, o dată cu fractura istorică pe care o reprezenta revoluţia din decembrie 1989. Treptat, s-a convins că factorii de decizie politică şi noile instituţii democratice au nevoie de o asemenea expertiză, făcută de profesionişti în ştiin­ ţele sociale şi politice, de oameni care, fără ambiţia de a juca roluri politice în noua situaţie, ştiau - măcar din cărţi - cum funcţionează mecanismul unei societăţi democratice moderne, care sunt regulile, instituţiile şi procedurile ce trebuie introduse pentru a ieşi din structurile vechii societăţi, specialişti care aveau o reprezentare mai clară asupra diferenţelor dintre „ vechiul regim" şi lumea în care doream să intrăm, despre interacţiunile complicate dintre sistemul politic şi realitatea socială. Militam, deci, pentru ceea ce s-ar putea numi o fundamentare teoretică a politicilor de tranziţie, pentru utilizarea specialiştilor în stabilirea priorităţilor politice şi a măsurilor imediate, pentru a nu se lua decizii sub presiunea unor mişcări de stradă sau a unor impulsuri cu motivaţie strict conjuncturală. Pentru că, atunci, să ne amintim, societatea era total răvăşită şi „strada" era în fierbere. Ea devenise o arenă a confruntărilor sociale, o tribună publică, dar nu şi o instituţie a dialogului social veritabil. Era vremea mişcărilor sociale haotice, când puţini erau cei care aveau o idee clară despre ceea ce ne aşteaptă şi despre traseul pe care ar trebui să-l urmăm. Puterea provizorie, cu alcătuirea ei atât de eterogenă, era şi ea derutată, căuta repere şi obiective în ceaţa tot mai deasă a perioadei postrevoluţionare. Încotro să o luăm? Ce trebuie făcut, în primele faze? Care sunt zonele favorabile schimbării şi care sunt cele care opun rezistenţă? Ce fel de schimbări trebuie să operăm mai întâi? Cu ce să începem, pentru a pune societatea pe o traiectorie durabilă şi care ar fi măsurile pe care le aşteaptă lumea occidentală din partea noastră? Astăzi, aproape

10

11

natură legislativă, instituţională, administrativă şi economică. Nouă

ne-a lipsit tocmai această abordare pragmatică a trandar am avut, din belşug, abordări mitice, emoţionale, morale, justiţiare, superideologizante şi radicaliste. În această nebuloasă, Ion Iliescu a fost efectiv un „cap limpede", mai ales în probleme ce aveau implicaţii geopolitice pentru România. Îmi amintesc de o discuţie pe care a avut-o preşedintele, în 1992, c;u prilejul unei vizite la Cluj-Napoca, cu faimosul general Cheler, comandant al Armatei a 4-a a României. Generalul nu a acceptat ca la discuţie să participe alte notabilităţi. Dar a admis să fie de faţă un consilier prezidenţial. Eram doar trei persoane. La un moment dat, generalul a spus: ,,Domnule ziţiei,

eu, dacă aveam comanda supremă, aş fi băgat de câteva ori până acum România în război. Vă felicit că nu aţi făcut acest lucru". Preşedinte,

că

am uitat confuzia şi deruta generală de atunci, haosul şi nebuloasa în care orbecăiam cu totii, tendintele contradictorii si starea de dezordine din societ;te. Cine ~ă furnizeze reper~, modele sau idei directoare? Îmi amintesc, străbătând cu gândul ceaţa anilor care au trecut, că se discuta intens şi amatoristic despre „modelele" pe care ar trebui să le urmeze România în tranziţia sa postcomunistă. Ion Iliescu a „scăpat", nu mai ştiu în ce discurs, ideea că noi trebuie să construim o „democraţie originală". Gata, Opoziţia politică şi cercurile intelectuale „savante" au declanşat un război împotriva sa, pe motiv că preşedintele ar dori un regim autoritar şi nedemocratic, un regim „neocomunist", aflat în sfera de influenţă a Moscovei. Nici acum, ca de altfel, nici în alte vremuri, nimeni nu şi-a luat răgazul şi nimeni nu a avut detaşarea de a judeca raţional această idee, de a vedea că ea nu avea nimic comun cu internationalismul bolsevic si comunist ci amintea mai degrabă de te~dinţele şi de gesturile de „ind; pendenţă" ale ţărilor care voiau să scape, în alte vremuri, de sub tutela Moscovei. Ideea unui model „propriu" de tranziţie spre capitalism şi spre un regim democratic era văzută ca o aberaţie şi ca o monstruozitate ideologică. Sunt convins că această idee, ce avea un „sâmbure raţional", dacă ar fi fost susţinută cu argumente credibile de un lider al Opoziţiei şi nu de Ion Iliescu, ar fi întrunit adeziunea unor cercuri largi ale lumii politice şi ale intelectualităţii. Aşadar, era nevoie mai mult ca oricând de formarea unor grupuri de specialişti care să producă strategii, programe şi prognoze pentru tranziţie. Domnul Ion Iliescu nu era omul ce trebuia convins de oportunitatea unor structuri de analiză politică şi socială, ci de necesitatea de a le închega şi instituţionaliza imediat - atunci, în perioada CPUN-ului, când totul era neclar şi confuz. Aşa cum a văzut o ţară întreagă prin intermediul televiziunii, şi mie mi s-a părut că, în dezbaterile care au agitat CPUN-ul, domnul Iliescu s-a dovedit a fi un om politic de excepţie, abil, inteligent şi responsabil, care i-a sur-

clasat, prin realism şi luciditate, pe partenerii şi/ sau adversarii săi, adesea ispitiţi de proiecte utopice şi fanteziste. Domnia-sa a ţinut cumpăna între impulsurile divergente ale grupurilor politice şi ale societăţii, a găsit calea de a împăca atitudini ce păreau ireconciliabile. A surprins adeseori lumea românească prin intuiţia şi capacitatea sa de a oferi soluţii de moment, armonizând tendinţe contradictorii ale unei societăţi care dorea să se schimbe, dar care nu ştia cum să procedeze, pentru că nimeni nu-i oferea un program limpede de schimbare, cu atât mai puţin o hartă a peisajului accidentat şi plin de capcane în care urma să înainteze. Structurile politice în formare aveau nevoie de oameni care să ştie ce este de făcut, după cum societatea avea nevoie de instituţii care să gestioneze schimbarea. Şi, pentru a stăvili haosul, toate trebuiau făcute repede. În lunile de copilărie a democraţiei, pe vremea miniparlamentului, sporovăiam şi ne certam cu toţii ceasuri întregi pe câte o frază, pe câte un paragraf de lege, de ziceai că nu o să-i dăm de cap în veci. Apărea atunci domnul Ion Iliescu mereu cu o soluţie simplificatoare, o variantă abia cu ceva diferită de formulele avansate de membrii CPUN-ului sau de jurişti de recunoscută competenţă şi punea, astfel, capăt disputei, cu argumente de tăria evidenţei şi a bunului simţ. Într-un cuvânt, îmi apărea ca un magnet puternic ce ordona pilitura de fier. Nu eram singular în această percepţie. În mediile intelectuale în care mă învârteam nu cunoşteam pe nimeni care să fi văzut, atunci, pe altcineva în fruntea statului. Iar o astfel de receptare a personalităţii sale, amplificată de transmiterea la televiziune, până noaptea târziu, a certurilor interminabile din CPUN, unde Ion Iliescu apărea ca întruchipare a înţelepciunii şi moderaţiei, avea să vină la alegerile din mai 1990. Din ,,Duminica Orbului", cum avea să spună, Opoziţia a ieşit profund decepţionată, acuzând Puterea provizorie de fraude, deşi acele alegeri, juridic vorbind, au fost libere şi corecte. Opoziţia nu a înţeles atunci de ce a pierdut alegerile. Va înţelege, însă,

12

13

b

mai târziu, peste câţiva ani, când îşi va schimba mesajul, discursul şi comportamentul politic. E altă poveste dacă televiziunea a manipulat sau nu. ,,Aţi minţit poporul, cu televizorul" - suna un slogan de opoziţie al epocii. Dar, la urma urmei, în Galaxia Marconi, orice apariţie la televiziw,e devine manipulatorie, într-un fel sau altul 1• Pentru a ieşi cu relatarea mea din primăvara tulbure a anului 1990, aş spune că puteam refuza oferta preşedintelui de a lucra cu domnia-sa: aveam destule proiecte, atât în plan profesional, cât şi politic. Oferta preşedintelui era însă şi onorantă, şi tentantă. Dar a contat şi faptul că, în acele vremuri tulburi, Ion Iliescu era singurul reper de echilibru, calm, toleranţă după care te puteai ghida. Aproape că nu mai are importanţă astăzi prima misiune pe care am îndeplinit-o pentru preşedinte. Cunoscând preocupările mele teoretice anterioare (studii ce abordau probleme sociale ale tineretului, dar şi teme referitoare la minorităţile naţionale), reţinând, probabil, avertismentele mele scrise despre posibila „libanizare" a Ardealului (în Iugoslavia era încă pace!), domnul Iliescu m-a rugat să mă duc la Târgu-Mureş şi să-i întocmesc un raport despre regretabilele conflicte interetnice care au însângerat acel martie 1990. Târziu, din păcate, prea târziu, ne-am dus la Târgu-Mureş! O

înţelegere

care a durat şapte ani

Aşadar, Ion Iliescu părea şi, până la un punct a şi fost, o adevărată busolă politică pentru cei mai mulţi dintre noi. Cu

toate acestea, mi-am luat cutezanţa de a formula, în termenii cei mai urbani, o condiţie a conlucrării noastre, atunci când avea să mă invite să fiu alături de domnia-sa în campania electorală ce se apropia. Una singură. Aceea ca, măcar între patru ochi, să-i 1. Cine se mai îndoieşte de această realitate ar trebui să parcurgă remarcabila lucrare, pe deasupra şi o plăcută lectură, despre „Tehnicile manipulării" a unuia dintre talentaţii jurnalişti tineri, Bogdan Ficeac, acum redactor-şef la „România Liberă".

14

pot spune, fără ocolişuri, tot ceea ce cred. Păr~ vreo obligaţie din partea domniei-sale de a-mi da crezare on de a lua vreo măsură. Doar aceea de a avea răbdarea să mă asculte. Era un comportament impus de firea şi de educaţia mea de ardelean, din care iesise totusi un nonconformist, situat în limitele civilităţii, dar inconfortabil pentru multă lume. Cu timpul, acest aranjament a ieşit la iveală, probabil nu pe calea necontenitelor scurgeri, necontrolate şi niciodată stăpânite, de informaţii de la Cotroceni. Ceea ce unii pot fi înclina ţi să pună pe seama unor indiscreţii, poate fi descris, mai degrabă, în acest caz, prin sagacitatea unor jurnalişti capabili să vadă legături între fapte dincolo de aparenţe. Căci, în ceea ce mă priveşte, am ştiut să pun batista pe ţambal când trebuia, dar şi să învăţ că numai jurnaliştii pot amplifica nemăsurat un mesaj politic. Toate acestea îşi au importanţa lor, dar nu constituie şi lucrul cel mai însemnat! Ceea ce a contat pentru mine era că domnul Ion Iliescu a acceptat o asemenea condiţie. Câţi alţii, în situaţia de atunci a domniei-sale, ar fi procedat la fel?! Şi nu numai că a acceptat-o. A şi respectat-o! Inclusiv prin a nu ţine seama de părerile mele! Adesea, orgoliul meu a sângerat poate mai mult decât trebuia. Mă simţeam frustrat când vedeam că nici cu bâta nu pot să-l bag în rai. Sau, mă rog, în ceea ce credeam eu că este raiul. Dar respectam, fără crâcnire, regulile jocului. Şi-i ofeream necontenit sugestii mai puţin convenţionale pentru probleme, nici ele obisnuite. Ele erau adesea, îmi dădeam seama, incomode şi stâ~jenitoare. Dar, spre cinstea lui fie spus, preşedintele nu mi-a arătat nici un semn de ranchiună. A trebuit să curgă multă apă pe Dâmboviţa până să ajung la o concluzie dezolantă: dacă vrei să faci bine cu sila, ajungi să provoci silă de bine. Şi, numai pentru că am pomenit de a doua deturnare produsă de Ion Iliescu în viaţa mea, mă simt dator să amintesc şi de prima, chiar dacă ea nu mai are însemnătate în economia acestei retrospective, că memorii nu am pretenţia să le numesc. ,

I

,

I

15

Era prin anul 1970. Lucram la Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului, sub conducerea lui Ovidiu Bădina şi Fred Mahler. Era una din oazele unde se făcea, cu entuziasmul vârstei, ştiinţă . E drept că „partidul" nu prea avea ce face cu rezultatele cercetărilor noastre, aşa că le cam zvârlea la „dosarul rotund", adică la coşul cu hârtii. Vroiam să ajung la catedră, profesorul Radu Florian mă agrease. A intervenit Ion Iliescu, care m-a dus la secţia de presă a UTC, dar mi-a îngăduit - deşi pe atunci cumulul de activităţi nu era nici agreat şi nici foarte uşor permis - să-mi continui activitatea de asistent universitar. De-abia când i-a succedat Marţian Dan am putut da curs deplin la ceea ce credeam a fi vocaţia mea adevărată: cea de dascăl.

soarta ar fi vrut altfel, şi domnul Iliescu ar fi putut urma o carieră de profesor. Buchisind în biblioteci, ar fi ajuns, fără doar şi poate, un savant, un erudit. A citit realmente imens, încât mă întreb dacă nu cumva a învăţat arta lecturii rapide pe diagonală, care făcea faima lui Kennedy. Domnul Iliescu vădea o memorie uluitoare a numelor de autori, o mare capacitate de a se mişca dezinvolt în lumea ideilor. M-a frapat la domnia-sa încă ceva: era imposibil să deschizi o discuţie, indiferent pe ce temă, fără să vădească măcar o minimă, cel mai adesea o bună informare asupra domeniului respectiv, chiar dacă era departe de specialitatea sa. Se vedea că se simţea bine în lumea ideilor, ca să spun aşa, îi plăcea să stabilească legături între evenimente şi idei, să pună în conexiune diverse domenii. De multe ori indica foarte exact autorii cărtile sau studiile în care întâlnise o abordare mai interesantă a ~ei probleme. Sau un punct de vedere asupra unei teme, reformulând cu însufleţire şi convingere, pentru cei de faţă, ideile şi argumentele care puteau lumina mai bine o problemă. Erau impresiile mele de atunci. Corecte, cred, si acum. Desi încerc să nu judec lucrurile de atunci cu mintea de pe urmă 'a

românului. Dimpotrivă, vreau să reconstitui spiritul cu totul aparte al primilor ani postdecembrişti, chiar dacă ne despart de ei o epocă sau un segment istoric, cum vrem să-i zicem. Au fost totuşi vremuri accelerate, aşa cum numai după revoluţii se produc. Şi de am fost noi sub vremi, numai istoria poate judeca. Aşa cum tot viitorul va desena imaginea cea mai apropiată de realitate a preşedintelui Iliescu. În orice caz, atunci, când cu a doua mea deturnare, era un personaj aproape mitic, descins dintr-un Olimp al politicii. Îl avea în dreapta sa pe Petre Roman, care nu se zgârcea cu elogiile la adresa naşului său politic. Îmi aduc aminte de unul, publicat de „Le Monde", prin vara lui 1991, în care liderul de mai târziu al PD se bagateliza pe sine, dar îl înălţa în slăvi, şi mi se părea firesc, pe un Ion Iliescu care ar fi putut salva comunismul în România, dar a optat pentru sistemul democratic şi pluralist. Frumoase vorbe, cinste cui le-a rostit! Acesta era omul Iliescu de-atunci. De mirare că fascina? Dacă încerc să-i recomptm şi să-i apreciez global evoluţia din acei ani, cuvintele care îmi vin în gând sunt aproape de superlative. Ştiu prea bine şi cred că a greşit în câteva momente critice, precum a fost mineriada din iunie 1990, care a pus capăt manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii. Dar în acel nefericit eveniment s-au intersectat atât de mulţi factori şi grupuri de presiune, din interiorul Puterii provizorii (să nu uităm acest lucru), dar şi din tabăra Opoziţiei - care se comporta în acea perioadă ca un combatant rănit de moarte, după înfrângerea pe care o suferise în alegeri -, încât combinaţiile „subterane" şi manipulările mediatice, pe care nu avea cum să le controleze, precum şi comportamentul surprinzător, ca să nu spun straniu, al unor oameni cu funcţii de decizie în acel moment l-au depăşit şi l-au pus în faţa unui fapt împlinit pe preşedintele abia ales de populaţie cu 85% din sufragii. Desigur, a fost o greşeală de nepermis că le-a 11 mulţumit"

16

17

Lungul dntm al reformei de la teorie la practică Dacă

minerilor pentru „spiritul lor civic", dar istoria are zile faste şi zile nefaste pentru orice om politic. Nu se ştie cum, prin voinţa sa ori instruit de lecţiile vieţii, îmboldit şi de propria înţelepciune, deşi biruit adesea de evenimente, el a devenit mult mai deschis şi mai radical în problema democratizării decât anturajul său, decât partidele pe care le-a înfiinţat şi le-a tutelat. Pot susţine cu argumente această apreciere, oricât de mult aş contrazice astfel imaginea pe care o au unii despre Ion Iliescu. În probleme cruciale pentru România, ca reforma, privatizarea ori integrarea în structurile euro-atlantice şi apropierea de SUA, domnia-sa se afla mult mai la dreapta decât FSN, necum decât FDSN /PDSR. Îşi spunea cuvântul, în asemenea atitudini, intuiţia sa de om politic. Trecuse prin atâtea epoci şi conjuncturi, avea experienţa războiului şi a anilor de început ai regimului comunist. A deprins multe subtilităţi în arta politicii cât a fost demnitar, la început promovat, apoi respins, în vremea lui Ceauşescu, având chiar experienţa de disident relativ tolerat în interiorul fostului regim. În sfârşit, era un excelent cunoscător al psihologiei colective, ca urmare a unor relaţii nemijlocite cu diverse categorii sociale, relaţii pe care le-a cultivat dintr-un impuls natural, ce ţine de felul său de a fi. Pe lângă această experienţă politică, atât de diversă, au contat şi lecturile bune, orizontul său cultural, dorinţa sa de a fi la zi cu informaţia, calităţi care l-au stimulat şi l-au orientat spre o asemenea evoluţie rapidă. Avea la activ experienţa unor legă­ turi strânse cu o parte a intelectualităţii şi era el însuşi un om instruit la standardele culturale ale acestui sfârşit de veac. Trebuie să menţionez că Ion Iliescu este un om care, efectiv, citeşte enorm, un om care, în ipostaza de preşedinte fiind, dovedea o receptivitate extraordinară pentru idei, abordări şi soluţii alternative. De acest lucru m-am convins în anii cât i-am stat în preajmă. A învăţat mereu din contactele pe care le-a avut cu diverse personalităţi ale lumii politice mondiale, contacte pe 18

le şi obţinea, mai lesne ori mai anevoie, şi sale de preşedinte ales. Dar Ion Iliescu evolua numai în teorie sau mai ales în teorie. Gândurile lui se traduceau rareori în fapte. Pentru a dezbate problemele spinoase şi fără capăt ale reformei economice, preşedintele a instituit un faimos „Consiliu Consultativ", care aduna, lunar, într-o mare sală de la Cotroceni, pe cei mai renumiţi specialişti în economie, sociologie şi politologie, de la toate partidele, pentru a întoarce pe toate feţele problemele cardinale ale României. Mişu Negri ţoiu răspundea de convocarea acestor specialişti şi de organizarea dezbaterilor. În acest „Consiliu Consultativ", dezbaterile erau totalmente libere şi spectacolul acestor confruntări de idei era strălucit. Era un excelent seminar naţional asupra reformei. Uneori, dezbaterile se finalizau cu anumite concluzii şi cu unele recomandări clare pentru factorii de decizie. Dar chiar şi atunci, după ce măsurile recomandate erau precedate de o deliberare îndelungată şi temeinică a unor oameni realmente competenţi, preşedintele Ion Iliescu ezita să ia deciziile necesare şi rămânea sfâşiat de întrebări şi îndoieli când trebuia să propună aceste decizii guvernanţilor. Orice decizie a domniei-sale se năştea anevoie. Îi trebuiau moaşe energice şi moşiri îndelungate. Era, bunăoară, nevoie de măsuri rapide şi clare pentru accelerarea privatizării şi aplicarea reformelor care să ducă spre economia de piaţă? Ele întârziau păgubitor. Dar nu neapărat pentru că preşedintele nu ştia ce anume trebuia făcut. Înţelegea, dar se schimba de pe un picior pe altul între Emilian Dobrescu, unul dintre adepţii măsurilor radicale, şi academicianul Tudorel Postolache, mereu speriat de radicalitatea reformelor. E drept că şi aceşti specialişti pluteau adeseori în discursuri vagi despre reformă, în loc să vină la şeful statului cu proiecte clare, cu propuneri directe, punctuale, concrete, cu soluţii pragmatice, imediat aplicabile. ~i câţi alţi mari economişti nu s-au perindat pe la Cotroceni? Inclusiv Daniel Dăianu, Mircea

care le

căuta şi

datorită calităţii

19

Ciumara sau Ulm Spineanu care vor acum, într-un târziu, să taie dintr-o lovitură coada câinelui, dar nu ştiu cum s-o facă. Pot să depun mărturie că nici atunci nu dădeau alte sfaturi şi nu aveau mai multe argumente pragmatice. Toţi susţineau o idee generoasă (de tipul: ,,trebuie să facem reforma!"), dar nu ofereau - cu excepţiile de rigoare - nici metode, nici măsuri practice prin care ideea respectivă ar putea prinde viaţă şi ar putea avea efecte benefice asupra societăţii. În ceea ce-l priveşte pe Ion Iliescu, între viziunea sa economică şi aplicarea ei efectivă se interpunea sentimentalismul şi prudenţa omului care ştia că reforma se traduce la noi în costuri sociale mari şi uneori chiar în sacrificii umane. Îi era sincer milă de cei săraci, se credea chemat să-i apere. Ceea ce nu era rău. Iată o situaţie în care o calitate umană, altminteri admirabilă, devenea o piedică în calea pragmatismului atât de necesar omului politic. Însuşirea umană pozitivă se transforma, astfel, dacă nu într-un defect, atunci într-o ezitare care paraliza adesea acţiunea politică. Avea vocaţia deliberării, fază în care întârzia nepermis de mult, amânând momentul deciziei şi al finalizării practice. Ion Iliescu mi se pare a fi o întruchipare umană exemplară a acestei contradicţii şi, totodată, a acestei intersectări dintre omul politic şi omul pur şi simplu. Cel dintâi nu se putea detaşa de cel de-al doilea. Primul înţelegea rostul unor măsuri, al doilea le bloca din prea mult ataşament uman. Preşedintele putea, cu voie de la Constituţie, să participe la multe şedinţe de guvern şi să le conducă. Nu s-a dus decât la câteva. Iar la una dintre ele, când se discuta liberalizarea preconizată a preţurilor, Ion Iliescu a intervenit pentru a modera efectul social al acestei măsuri. Adrian Severin relatează în cartea sa, Lacrimile dimineţii, cum s-au petrecut lucrurile. Aşa se explică de ce, reformist în sinea sa, Ion Iliescu nu a fost perceput astfel. Aşa s-a putut acredita mai târziu şi ideea că sacrificiile cerute populaţiei de guvernul Ciorbea sunt impuse

tocmai de amânarea sau de „mimarea reformei" sub „regimul Iliescu". Dar reforma a fost o continuă ezitare şi pierdere de oportunităţi pentru guvernele postdecembriste. ?i nu din cauza „regimului Iliescu". Reforma nu a devenit limpede nici sub Roman, nici sub Stolojan, nici sub Văcăroiu şi nici măcar acum, când Victor Ciorbea ne asigură că vom vedea în curând ,,luminiţa de la capătul t11nelul11i"2• Cum vrem să modelăm, de fapt, economia naţională? Noi nu am avut încă nici un guvern care să ne spună clar la ce renunţăm, ce activităţi restrângem, ce industrii dezvoltăm. Fără asemenea opţiuni limpezi, reforma rămâne haotică. La noi, listele de lichidare a întreprinderilor sunt un soi de toate pentru toţi. Vrem economie de piaţă, înţeleg. Dar ea presupune şi o specializare, departe de orice autarhie promovată cu atât de păguboasă grandomanie de regimul ceauşist. Elveţia, pe care o cunosc mai bine, e neîntrecută în ceasuri, maşini electrice, turism, industrie alimentară şi în alte câteva domenii de vârf. Până şi Germania şi Franţa s-au specializat pe anumite domenii. De ce să închizi, de pildă, cea mai modernă dintre rafinării şi nu oricare alta? Simplificând, poţi zice că, lichidând Petromidia Năvodari, tragi oblonul la cârciuma cu cel mai bun vad. Din listele încurcate ale FPS, cel de ieri, cel de azi, nu poţi deduce nici un criteriu, încât acuzaţiile că se aplică fără noimă reţete străine nu fac decât să prindă cheag. S-a tot bătut apa în piuă cu faimosul model Postolache, îndrăgit de preşedintele Iliescu, abitir criticat poate şi tocmai de aceea, dar iată că nici acum nu prea ştim ce vrem. Ar fi de discutat nu doar ce este reforma în economie, ci şi cum o faci. Terapie de şoc ori graduală, tăierea dintr-o dată a ~ubvenţiilor pentru anumite întreprinderi sau în mod treptat? Inclin şi eu să cred că o terapie de şoc ar fi fost binevenită în

20

21

2. Precizez că acest prim capitol al cărţii a fost scris în lunile aprilie-mai 1997. Rog cititorul să încerce să raporteze aprecierile mele la timpul când am elaborat această parte a textului.

1990-1991. Nu am făcut-o atunci, ea a devenit tot mai costisitoare şi mai dureroasă. Inclusiv din motive psihologice: odată satisfăcută o nevoie, se naşte alta. Ezitările, nehotărârea, reacţia populaţiei la primele măsuri reformiste (marea spaimă a românilor a fost şi a rămas, din păcate, creşterea preţurilor) şi multe altele la un loc au dus, până la urmă, la „marea trăncăneală" despre reformă şi la tergiversarea măsurilor care să pună ordine în economia reală.

Presedintele nu avea nici cea mai mică îndoială că alianta ' ' cu PUNR şi PRM este păgubitoare pentru PDSR şi chiar pentru el însuşi. Părerea lui sinceră despre Gheorghe Funar şi Corneliu Vadim Tudor era cea pe care a rostit-o într-un târziu, dar numai încolţit de ziarişti. Şi departe, în America. Dar atunci când ziarele au reprodus comparaţia cu Jirinovski, s-a supărat pe ... oglindă, adică pe jurnalişti. Într-adevăr, textual spusese doar că atitudinile prin care se afirmă liderii celor două partide, pe care toată presa occidentală le consideră extremiste, sunt „a la Jirinovski". Până atunci, gândul sincer al preşedintelui rămăsese paralizat multă vreme la Cotroceni. Iar PDSR nu s-a despărţit de PRM decât după o lungă campanie de presă purtată de „România Mare". Degeaba a tras Corneliu Vadim Tudor când cu alice, când cu gloanţe, unele dum-dum, ani în şir, în oamenii preşedintelui. Câtă vreme capul Cotrocenilor a tăcut, mulţi dintre ei au făcut pe mortul în păpuşoi, ignorând până şi somaţiile presei de a se dezvinovăţi. A fost nevoie ca „România Mare" să arunce cu bomba fumigenă chiar la picioarele preşedintelui, pentru ca operaţia politică să fie, în sfârşit, efectuată. A făcut, bunăoară, carieră în presă păţania lui Traian Chebeleu, acuzat de revista lui C.V. Tudor de perversiuni sexuale practica~e cu o jurnalistă (îi dădea şi numele, josnicie de care mă feresc). Intâmplător mi-a ajuns la ureche şi traiectoria aces-

tei ştiri, dezonorantă şi ea. Dar nu vreau să mă cobor la colportarea de bârfe, ca revista cu pricina. Şi de s-ar fi petrecut lucrurile aşa cum le descria, fără a cita măcar o sursă, şi tot ar fi trebuit să-şi pună întrebarea dacă ştirea este de publicat. Dacă ruşinoasa faptă nici n-a avut loc? Mi-e greu să-l văd pe bărba­ tul tomnatic, maturizat în atmosfera de suspiciune generalizată a unei categorii profesionale cu ceva avantaje, diplomat prin formaţie şi temător din fire, zbenguindu-se ghiduş-erotic prin tufişurile unei grădini asiatice. Nu este, însă, treaba mea să discut despre regulile obiectivităţii sau ale deontologiei jurnalistice. Aspectul politic al chestiunii nu mă poate lăsa, în schimb, rece. Traian Chebeleu nu era fitecine, era unul dintre principalii sfetnici ai şefului statului, era purtătorul său de gânduri intime în public. Iar ziarele au făcut mare tapaj nu din întâmplarea în sine, puţin probabilă, ci din relatarea ei în România Mare". Revista terfelea un demnitar de la Cotroceni, adică Preşedinţia, pe Preşedinte, în ultimă instanţă. Iar presa îi sugera lui Traian Chebeleu să iasă la bătaie. Îl soma chiar. Dar colegul meu de atunci a preferat să tacă, adoptând, ca şi în alte situaţii, tactica struţului. Nu aş vrea să-l jignesc, pentru că-l preţuiesc pentm o sumă de însuşiri. Dar îmi asum riscul de a spune răspicat că nici de dragul Preşedinţiei, necum al consilieratului, nu aş fi îndurat în mptul capului să mă facă terci un pamfletar, indiferent cât de talentat ar fi sau ce opinie politică ar îmbrăţişa. Dimpotrivă, aş fi ieşit la raport şi i-aş fi spus preşedintelui: ori îmi permite să mă apăr şi să ies la contraatac, situaţie în care rămân lângă dânsul, ori îl lasă pe C.V. Tudor să-şi facă mai departe de cap, şi atunci eu plec de la Cotroceni, dar tot sar la beregata lui. Iar cititorii îşi vor fi amintind, sper, că am ştiut să mă apăr atunci când acelaşi personaj al politicii dâmboviţene a dat să arunce asupra mea cu bănuieli grave - de a fi agent în slujba unor servicii occidentale - bănuieli pornite dintr-o patologică suspiciune, dar şi din plăcerea perversă de a-i ataca pe cei care nu-i sunt lui pe plac într-un moment sau altul.

22

23

Teama de a

ieşi

la

bătaie

11

În cazul PUNR, războiul unilateral era epistolar. Iar Cotrocenii îndurau, ironizându-l, dar din propria ogradă, pe Gheorghe Funar, asemuit cu chinezii lui Mao, care lansau bombastic şi al 270-lea „serios avertisment" dat de Beijing Statelor Unite. Dacă primarul-lider de partid nu îşi dădea şi mai rău în petic - cum a făcut şi cu spectacolul ce se voia a fi o macabră şi ridicolă înmormântare, prin Tratatul cu Ungaria, a liniştii românilor - PDSR şi PUNR ar fi mers poate braţ la braţ şi la alegeri, într-o frăţie contra firii. Dar cu aceasta, Gheorghe Funar a ţintit într-un copil politic drag preşedintelui Ion Iliescu: Tratatul de bază cu Ungaria, care îi putea îngădui să se prezinte ca un Adenauer sau un Charles de Gaulle al României şi, de ce nu, al Europei Centrale. Aceeaşi neputinţă de a scoate gândul din laboratorul Cotrocenilor pe terenul experimental măcar, dacă nu în Bărăganul realităţii, s-a vădit chiar mai puternic, în cursul campaniei electorale. Dar, despre aceasta, la locul potrivit.

Puciul de la Moscova l-a găsit pe preşedinte la Predeal. A revenit în grabă la Cotroceni, unde putea fi mai amplu informat despre evenimente. Am fost martorul ocular al unei scene: l-a chemat pe directorul administrativ, a plătit cazarea şi masa, după care şi-a pus chitanţa grijuliu într-o cutiuţă. Nu îl compar cu suedezii ori cu japonezii. Îl compar cu ai noştri. Câţi dintre oamenii noştri politici ar fi procedat, în situatia lui, aidoma? Nici nu-ti mai vine să crezi că acelasi ' ' , om obţine dreptul de veto asupra listelor cu candidaţi ai PDSR pentru a elimina din aceste liste pe cei care aveau imaginea pătată-dar, când e pus să „taie" efectiv, ezită şi, până la urmă, renunţă să mai facă ceea ce toată lumea aştepta de la el. Cinste până la amănunt şi toleranţă fără margini, inclusiv faţă de necinstiţi . Curat ca lacrima, reuşeşte performanţa suprarealistă de a atrage asupra sa, ca un magnet irezistibil, toate reziduurile

menajere acumulate în patru ani de huzur de cei mai hămesiţi dintre pedeserişti. Avea cineva puterea să i se împotrivească dacă l-ar fi tăiat de pe lista electorală a PDSR, în 1996, pe nimeni altul decât, să zicem, pe Oliviu Gherman? Sau pe Nicolae Văcăroiu? Nici vorbă! ?i, totuşi, zadarnic ne-am străduit să-l convingem că nu atât adevărul, cât imaginea despre un om e ceea ce contează în politică. Sute de ani, oamenii au crezut că Soarele se învârteşte în jurul Pământului. Cine a încercat să spună contrariul a sfârşit-o prost. Nu cred că Nicolae Văcăroiu e „sugaţivă de Săniutza", cum l-a descris ironic presa, tentată să îngroaşe mereu tuşele. Dar când toată lumea zice că eşti beat, nu mai ai încotro, te duci şi te culci sau ieşi din scenă, chiar dacă eşti mai treaz decât cei care îţi spun acest lucru. Era cumplit de greu să-l convingi pe preşedinte că imaginea decide, nu realitatea. Nu ştiu dacă Viorel Hrebenciuc e vinovat de ceva din câte i s-au imputat. Dar când un ziar de mare tiraj derivă din numele tău unitatea de măsură a corupţiei, atunci e mai cuminte să te retragi în spatele decorului politic. Ceea ce, cu inteligenţă şi cred că şi în folosul viitorului său politic, Hrebenciuc avea să şi facă! La fel, când un mare poet, în acelaşi timp şi adversar politic, găseşte cu cale să descrie PDSR ca „partidul lui Gheorghe Dumitraşcu", atunci, dacă ai instinct politic de conservare, faci şi pe dracu-n patru să îndepărtezi eticheta. ... Eram încă în primăvara anului 1993, după vizita preşedintelui în SUA, când am constatat că Opoziţia şi-a găsit brusc o nouă direcţie de acţiune împotriva Puterii, cu adresă explicită la vîrf: Ion Iliescu era transformat într-o ţintă a atacurilor pe tema corupţiei. Presa a preluat imediat tema şi acuzele au început să curgă, cu laitmotivul că oamenii preşedintelui, puşi în funcţii înalte, nesocotesc legea şi învârtesc diverse afaceri. Am intuit potenţialul exploziv al acestor acuze şi am simţit că e momentul ca şi preşedintele să iasă la atac, dar nu împotriva presei, ci a fenomenului de corupţie ca atare şi

24

25

Sărac şi

cinstit,

răpus

de

corupţii

din jur

împotriva celor care profitau de haosul tranziţiei pentru a-şi aranja ploile, cum se spune. Am considerat că preşedintele trebuie să-şi exprime urgent şi limpede poziţia, în termeni radicali şi fără ocolişuri. Avea un atu excepţional, în această privinţă. Imaginea sa era absolut nepătată la acest capitol. De ce să-şi pună în joc destinul politic pentru a acoperi interesele nu ştiu cărui demnitar mărunt şi trecător? Ne-am întrunit câţiva dintre consilierii preşedintelui, Grigore Georgiu, Paul Dobrescu, A.I. Zăinescu şi cu mine, ne-am pus circumvoluţiunile în priză şi am ticluit, cât am putut mai bine, un document politic despre care credeam atunci că va face mult bine, deopotrivă ţării şi preşedintelui ei. Prezentat într-o memorabilă conferinţă de presă, documentul a avut ecoul scontat. Tocmai pentru că era prima luare de poziţie publică a unui om politic împotriva flagelului corupţiei. E conferinţa de presă în care, analizând fenomenul de corupţie, Ion Iliescu a spus că preferă să moară „sărac, dar cinstit" decât să iasă din cadrele foarte severe ale moralităţii. Era o mărturisire de credinţă. Să pierzi, apoi, după doar doi ani şi jumătate, alegerile, mai ales pentru că adversarii (care au ştiut unde şi cum să atace!) ţi-au construit imaginea de „patron al corupţilor", iată o contraperformanţă demnă de orice carte a recordurilor politice! Ca preşedinte, Ion Iliescu nu avea, desigur, puterile nelimitate pe care i le atribuia o mentalitate, încă paternalistă, a unei bune părţi a populaţiei. Dar nu era, totuşi, legat de mâini şi de picioare. Avea la îndemână câteva pârghii să intervină pentru combaterea fenomenului. Nu a făcut-o ferm şi în suficientă măsură, nu a făcut-o cu suficientă publicitate, iar electoratul a perceput această ezitare ca pe o desconsiderare a

nită

zavera în partid în ajun de alegeri. Să nu-l demobilizăm, Doamne fereşte! Bun, dar alegerile au trecut şi le-a pierdut. Mai ales din acest motiv. Acum ce mai aşteaptă? PDSR l-a ales preşedinte, practic în unanimitate, noul statut îi conferă puteri aproape discreţionare. Ca lider de partid a promis o „primenire", apelând la termeni fermi. ?inu s-a schimbat nimic, cel puţin în părţile esenţiale.

Lovitura de graţie: votul contra

Mereu a găsit preşedintele un motiv, mai bine zis pretext, ca să amâne nu doar intervenţia chirurgicală, ci chiar şi un tratament mai anemic. Ultimul a fost acela că nu trebuie stâr-

Frisoane m-au cuprins când am văzut pentru prima oară sondaje ce indicau că nucleul dur al alegătorilor care „vor vota contra" lui Ion Iliescu are tendinţa de creştere. Ei vor vota cu oricine, nu contează cu cine anume, numai cu preşedintele nu. Era un electorat care se consolida în refuz. O parte din aceste sondaje nici nu s-au publicat. Altele au văzut lumina tiparului, dar fără acest aspect. A fost una din grijile mele cele mai apăsă­ toare, ca director de campanie electorală, ca asemenea date să nu ajungă sub ochii alegătorilor. Îmi era teamă că ele vor stimula sindromul anti-Iliescu. Dar l-am avertizat! Într-un mod pe care nici acum nu mi-l pot explica îndeajuns pe calea raţionamentelor, în cursul campaniei electorale s-a produs, la un moment dat, o bruscă radicalizare a unei apreciabile părţi a electoratului. A contribuit decisiv la aceasta şi faptul că toată presa cu audienţă semnificativă era pornită împotriva lui Ion Iliescu şi sprijinea Convenţia Democrată. Toate frustrările populaţiei, acumulate de-a lungul anilor, toate nemulţumirile faţă de guvernul Văcăroiu, pe care acesta le şi alimenta în loc să le domolească, toate acestea veneau acum spre decontare la Ion Iliescu. Nu ştiu prea bine dacă preşedintele a remarcat semnificaţia acestor date din sondaje, nici dacă îşi va fi amintit de un sfat pe care l-a nesocotit, venit încă din 1994, când, nesusţinut de mai nimeni din anturajul său, argumentam necesitatea înlocuirii

26

27

răului.

cabinetului Văcăroiu sau măcar a premierului şi a unora dint_:e colaboratorii săi, deveniţi ţinte ale nemulţumirii populare. In politică, mai trebuie sacrificat câte un Moţoc, chiar dacă gestul lui Lăpuşneanu Vodă nu e tocmai ortodox! Dar el nu e singurul om politic care s-a salvat sacrificându-şi un colaborator poate necesar, dar cu reputaţia ireparabil stricată . ?i-apoi aici nu era vorba de salvarea doar a unui om politic. Eu - şi, normal, nu eram singur - credeam atunci cu tărie că România are neapărată nevoie în fruntea sa de Ion Iliescu. În această stare de spirit a oamenilor, pe fundalul sărăcirii unor categorii sociale şi al slabelor performanţe economice, trebuia văzută şi :1emulţumirea populaţiei faţă de expectativa în faţa corupţilor. In comparaţie cu această contemplare a flagelului, condamnarea lui publică numai în vorbe nu era suficientă. Dacă preşedintele nu trecea la fapte pentru că nu vroia, se chema că admite şi chiar patronează corupţia. Sau, în cel mai bun caz, că nu ştie să uzeze de puterile sale. Oricum o întorceai, preşedintele tot rău ieşea. Faimoasa formulă sagace a lui Nicolae Manolescu, după care am avut terorism fără terorişti, iar acum avem corup~e fără corupţi, a făcut carieră în presă şi a avut priză la public. Indreptată nu (atât) împotriva preşedin­ telui Iliescu, observaţia a sfârşit prin a fi una din săgeţile ce l-au răpus politic. Dar nu candidatul ANL, despre care credeam atunci că îsi va asocia o parte semnificativă a electoratului, i-a dat lovit~a de graţie. Nicolae Manolescu l-a menajat, aşa cum a făcut şi cu ceilalţi contracandidaţi. Chiar când a criticat, distinsul critic si istoric literar a făcut-o cu eleganţa academică a omului de la catedră. De aceea, poate, a şi obţinut acel rezultat modest, paradoxal, chiar dacă neglijăm neobişnuita polarizare în 1996 a opiniilor politice. Dar COR a absorbit aproape tot electoratul mare al Opoziţiei, strivind astfel concurenţii săi din dreapta. Aş îndrăzni să apreciez că nici măcar Emil Constantinescu nu a fost principalul vârf de lance îndreptat spre Ion Iliescu. Pe 28

candidatul COR lumea îl percepea ca principalul concurent al în exerciţiu, iar atacurile Opoziţiei la adresa Puterii erau receptate de electoratul nehotărât - care avea, însă, să decidă rezultatul alegerilor - ca fiind pornite dintr-un firesc partizanat. Rolul determinator politic al lui Ion Iliescu avea să revină celui din care acesta făcuse om politic: Petre Roman. Atacând virulent „regimul Iliescu", liderul PD se autocontesta, practic, căci şi guvernarea sa a aparţinut tot hulitului regim Iliescu. Cu toate acestea, autoflagelându-se, în fond, Petre Roman atrăgea tot mai multe simpatii. Campanie uluitor de agresivă şi scumpă. Ce schimbare de optică în numai patru ani!! În 1992, Petre Roman a pierdut tocmai pentru că majoritatea a văzut în el fiul ingrat care tăbară cu barda asupra tatălui său politic! Iată, în paranteză fie zis, atractive teme de cercetare în materie de psihologie a mulţimilor. Îmi este greu şi acum să-mi dau seama dacă cei care au reuşit, în 1996, să canalizeze toate nemulţumirile populare într-un singur şuvoi anti-Iliescu au fost chiar principalii lui adversari. Si dacă, hotărâti să o facă, erau constienti de efectul devastator' al acestui şuv~i, care s-a frânt, p~rcă, într-o clipă, aproape fără trosnete şi mici seisme prevestitoare de cataclism. Presa, în schimb, a făcut-o. ?inu oricum, ci conştient, de parcă ar fi ştiut cum trebuie dirijat tirul, pentru ca efectul focului să fie maxim. În analize de fineţe pe care le-am comandat atunci, se putea urmări, de la o săptămână la alta, cum tema se rostogoleşte ca bulgărele de zăpadă. Rezultatul a fost cel cunoscut: imaginea unui Ion Iliescu, un preşedinte care admite, tolerează, ba mai şi mângâie corupţii, antireformiştii, protocomuniştii, pricăjiţii nomenclaturişti convertiţi, ca românul imparţial, la democraţie, fesenism, fedesenism, pedeserism sau oricare alt „ism", fără substanţă ideologică. Ba, mai rău, s-a creat imaginea unui Ion Iliescu ce patronează toate acestea şi chiar se identifică natural cu ele. preşedintelui

29

preşedinte

mărunţişuri

E de înţeles dezolarea mea în faţa acestei neputinţe sau a indeciziei - putem să-i spunem oricum, rezultatul e acelaşi, indiferent de eufemismul la care ne oprim. Eu încercam să-l îndemn pe preşedinte spre măsuri care să stăvilească aceste ape potrivnice, încă pe cursul lor superior, de pâraie, înainte de a ajunge să formeze un fluviu, printr-o ~elimitare fermă de tot ce îl trăgea spre mâlul din adâncuri. In reprezentarea mea, preşedintele trebuia să-şi impună o statură care să-l ferească de atingerea cu lumea joasă, imundă, a politicienilor ratati sau a afaceristilor de doi bani. Militam, dimpotrivă, pentru întâlnirile c~ cetăţenii simpli, cu cei din „teritoriu", cum se spune. Dar aici am trăit o altă dezamăgire, cea mai mare din câte am încercat, cât timp am fost consilier la Cotroceni. Într-o discuţie purtată cu Ion Cristoiu, pe vremea când subiectul putea fi interpretat deopotrivă ca resuscitare a paternalismului sau crimă de lezmajestate, vorbeam, urmărit de spiritul mereu la pândă al distinsului meu interlocutor, despre o anume sacralitate care apasă asupra preşedintelui, care e capul ţării, a Preşedintelui ca atare, in abstracto, indiferent de persoana care-l întruchipează pasager. Dezvoltam ideea că el aproape că nu îşi mai aparţine. De aceea, nu poate coborî sub un anumit plafon de nori. Chiar în clipele sale nefaste, el se situează deasupra unui barem, inaccesibil altora. Nu că românii au nevoie de un mit, deşi nevoia de mite etern umană. Aceasta nu înseamnă că persoanele din vârful ierarhiei politice devin supraoameni. Dar ele trebuie să se conformeze unei imagini publice: anume că ele stau şi lucrează la rezolvarea problemelor cardinale ale ţării. Nu totdeauna la vedere, ba, cel mai adesea, departe de ochi iscoditori. Or, preşedintele Ion Iliescu a abdicat lesne de la această înaltă altitudine a functiei sale. A fost coborât si s-a lăsat coborât de activităţi mărunt-ro'ărunţele. În loc să pog~are, când şi când,

cu soluţia salvatoare, tăind câte un nod gordian. ~i se pricepea, har Domnului, să o facă, aşa cum încerc să arăt într-altă parte. Activităţi protocolare, uzuale în funcţia sa, pe care presa din ţările cu democraţie ceva mai blazonată nici nu le bagă în seamă, îl aduceau toată ziua-bună ziua pe micul ecran. Primirea scrisorilor de acreditare a unui nou ambasador, un omagiu adus unui mare om de cultură sau un mesaj de condoleanţe îl aduceau invariabil pe primul loc în pagina ştirilor din unele ziare. Nu e de mirare că şi abandonarea acestor obiceiuri vetuste, străine gazetăriei modeme, au marcat mai târziu intrarea în trombă pe piaţa vizualului mai întâi a postului TELE 7abc, apoi a PRO TV. Îmboldit de unii dintre colaboratorii săi, preşedintele se întrecea pe sine în a primi la Cotroceni pe liderii a tot felul de partiduleţe, organizaţii, fundaţii etc. Simţindu-se probabil frustrat căi se contesta legitimitatea, preşedintele s-a lăsat atras, ba chiar s-a complăcut în asemenea activităţi, iarăşi pur protocolare, pierzând din vedere că un partid cotat cu 5, 10, 15% din voturile populare nu e nicidecum acelaşi lucru cu unul care nu a izbutit să treacă nici modestul prag de 3%, care-i permit accesul în legislativ. Nemaivorbind despre faptul că nu refuza nici unul din puzderia de partide şi facţiuni ale aceleiaşi etnii care cereau fără sfială audienţe repetate la Cotroceni. Aşa s-a ajuns la situaţii bufe, în care preşedintele de republică primea pe regele Cioabă, fiind acuzat că în felul acesta urmăreşte să discrediteze însăşi ideea monarhică. De urmărit, ce-i drept, urmărea, în paranteză fie spus, dar nu prin asemenea gesturi. Dar cine nu a obţinut audienţa dorită la Cotroceni? Numai cine nu a vrut cu tot dinadinsul sau nu a insistat niţel. Oameni de afaceri despre care nu a auzit mai nimeni, revoluţionari de dubioasă emanaţie (,,puţini am fost, mulţi am rămas", după cum a zis, hâtru, un om de cultură despre ilegalişti), reprezentanţi ai unor asociaţii-fantomă, Michael Jackson, pentru care a şi făcut o scandaloasă anticameră, aşteptându-l preţ de câteva minute bune prin curtea Cotrocenilor.

30

31

Un

tocat de

O privire, fie şi fugitivă, asupra relaţiilor dintre preşedinte, care era şeful meu direct, şi funcţionarul public Iosif Boda, care îi eram slujbaş, dar şi sfetnic, poate explica, parţial, atâta cât îmi pot da eu seama de ele, frământările mele mai vechi şi mai noi. În limitele contractului verbal dintre noi, pe care le-am descris mai sus - domnia-sa să mă asculte, chiar când aduc veşti rele, dar fără obligaţia de a reacţiona la ele aşa cum sugeram eu - aceste raporturi au fost riguros corecte. De parcă ar fi fost statuate în paragrafele unui regulament minuţios elaborat. În relaţiile sale de serviciu, preşedintele Iliescu era, dacă nu distant, sigur rece faţă de consilierul său Boda. Nu m-a invitat

niciodată acasă, nu m-a chemat niciodată la Predeal. Nu este mai puţin adevărat că nici eu nu m-am îmbulzit! La Scroviştea am fost de-abia în campania electorală din 1996, şi atunci numai în două-trei rânduri. Îmi spuneam că aşa şi trebuie să fie. Preşedintele, bărbat de stat, trebuie să fie riguros calculat, lucid. Dacă se foloseşte de mine, înseamnă că îi sunt util. E un raport care îmi convine. Orice şef trebuie să se înconjoare de oameni avizaţi, perseverenţi, loiali. E bine aşa, accept; doar e capul ţării, nu al unei bande de răufăcători. Aşa înţelege să-l slujesc, aşa trebuie să fac. Este firesc să obţină informaţii şi pe alte canale decât direcţia pe care o conduc, cea de informare, documentare şi sinteze. Deci are mai multe surse decât mine. Le compară, le analizează. ?i dacă ia alte decizii decât cele propuse de mine, înseamnă că argumentele altora au fost mai puternice decât ale noastre. Sau măcar mai convingător expuse. Corect! Mi-am închipuit chiar că preşedintele îşi impune anume acest stil de muncă. Îmi amintea de zicala ardelenească: nu-ţi mângâia copilul decât atunci când doarme. Nu cumva să şi-o ia în cap! Poate chiar în situaţia asta se şi vedea preşedintele. De aici şi relaţiile noastre, uneori ciudate: un şef rece pe care eu îl credeam cald. Dar dacă stau să depăn amintiri, nu desluşesc în timp vreo undă de simpatie faţă de modesta mea persoană. Poate mă considera necesar, util, bun pentru anumite munci, dar atât. Părea că se obişnuise cu gândul că eram mereu acolo, în preajma sa, că stăteam să lucrez acasă şi când el era plecat departe de ţară, că îl întâmpinam, la revenire, cu dosare gata pregătite de analize şi documentare, că îi satisfăceam o nevoie intelectuală pe care şi noi i-o stimulam: aceea de a se informa, de a fi mereu la curent, la zi. Cu excepţiile de care voi aminti, puţin îl interesa dacă eram sănătos (şi nu eram), dacă excesul de zel nu îmi făcea rău (cel mai adesea mi-a făcut), dacă nu mi-aş dori, ca alţii, vreo călăto­ rie sau chiar o bursă în străinătate (nu le-am dorit, nu le-am

32

33

Sunt oare toate acestea activităţi de şef de stat? Mai sunt lucruri pe care le mai face şi omul, nu preşedintele. Trebuie numaidecât date lumii de ştire? Din păcate, rolul cel mai nefast în a-l atrage pe Ion Iliescu în asemenea acţiuni, derizorii pentru preşedinte, l-a avut fostul meu coleg de la Cotroceni, Victor Opaschi. Poate era bine intenţionat, dar efectul a fost invers. De atragere am spus? Nu, nicidecum. Ci de distragere de la treburile adevărate şi importante ale preşedintelui. Care, din păcate, pentru el şi chiar pentru ţară, a acceptat. Cu timpul astfel mărunţit, e limpede de ce nu mai prididea, deşi muncea cu tenacitatea unui puşcăriaş ce sapă la tunelul evadării sale spre libertate, să vadă mai clarvăzător şi cu bătaie spre viitorul imediat, de soarta sa şi de destinul ţării. De altfel, când nu se cantona în asemenea fleacuri şi când nu se refugia în trecutul lecturilor sale, preşedintele Ion Iliescu era tentat de un viitor îndepărtat, ca cel al societăţii informaţionale şi al multilimbajului, spre care îl trăgea un veteran al economiei tradiţionaliste, academicianul Tudorel Postolache, care îi inspira, cu efect discutabil, o mare încredere. Dar aceasta este o altă poveste, de depănat cu alt prilej. Să

nu-l mângâi pe

creştet

decât atunci când doarme

cerut decât pentru unii dintre colaboratorii mei). Îmi ziceam că, deşi nu mă lăuda, sunt bun, pentru că nu îi cream neplăceri. Nu aş putea spune cum se comporta preşedintele cu colegii mei. Dar nu puteam să nu observ că era mai generos cu cei care îi făceau cu adevărat probleme: Dan Iosif, cu ieşirile sale intempestive ce nu cadrau defel cu imaginea de sobrietate a Cotrocenilor pe care vroia să o inducă preşedintele însuşi; Alexandru Mironov, autor de articole ce contraziceau făţiş orientarea prooccidentală afişată de şeful instituţiei; Victor Opaschi, adesea în vizorul presei pentru afaceri neortodoxe (ce-i drept, nedovedite) ori generalul Marin Pancea, acuzat de presă (pe drept ori ba) când ca sursă de informaţii pentru "România Mare", când pentru trafic de influenţă, ca să-şi salveze fiul şturlubatic, amestecat în nu se ştie ce afaceri neclare. Şi, pe deasupra, cu reputaţia că la Revoluţie a jucat un rol cam tulbure. Ca să nu mai amintesc de Ioan Oancea, luat sub pulpana preşedintelui după un ministeriat cel puţin discutabil, sau de domnii Diamandescu şi Pepelea, ambii cu un nivel intelectual de doi bani, numai buni să fie ... demnitari. Ion Iliescu le găsea mereu tuturor scuze, aşa cum nu se va scandaliza nici de faptul că preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului treceau drept oameni de mai multe case. Probabil că, aşa cum îl ştiu, dacă m-aş fi implicat şi eu în vreo afacere care ar fi şifonat fasonul Cotrocenilor, abia atunci preşedintele ar fi reacţionat sentimental si fată de mine. ' Chiar dacă aceasta nu este mai mult decât o presupunere, este limpede, din reacţiile abia descrise, că aceeaşi calitate umană, lăudabilă la alţii, se transforma la preşedinte în defect. Pentru că se întorcea nu doar împotriva sa şi a funcţiei sale, ci şi împotriva instituţiei. Desigur, nu era de neglijat, de pildă, dacă banii de sponsorizări pentru acţiuni culturale o mai apucau şi spre buzunarele lui Victor Opaschi, cum ziceau unele ziare, ori ba. Ceea ce însă cu certitudine avea importanţă era ce credea lumea despre aceste afirmaţii din presă. Adevărate ori nu asemenea stiri sau doar zvonuri si insinuări au inoculat I

'

încet-încet, pe nesimţite, cu tenacitatea picăturii chinezeşti, ideea că nici la Cotroceni nu e lucru curat. Sărac şi cinstit Ion Iliescu, nici vorbă, dar iată că îi oploşeşte pe corupţi. Fără a fi contracarată, această imagine avea să se impună, cu efecte finale devastatoare. O

anumită

parte a presei

Acelaşi

sentimentalism incurabil, bun la un prieten ori la un poet, l-a făcut să piardă mai toată presa. Obişnuia să bagatelizeze în public atacurile la adresa sa, dar în intimitate era mai afectat decât ar fi fost cazul să fie. Nu ştiu, poate nu am avut priceperea să observ, dacă făcea distinctie între simpla injurie umorală şi construcţia logică de arg~mente capabilă să schimbe opţiunea alegătorului. Înclin să cred că nu. Am ceva temeiuri pentru o asemenea judecată, dar le voi dezvolta într-altă parte. E de-ajuns să adaug aici că reacţiile sale publice, puţine, câte şi le-a îngăduit, la atacurile presei, au fost răbufniri ale suferinţei în tăcere. Neînţelegând de ce i se întâmplă toate numai lui, sau tocmai lui, aceste reacţii erau mereu exagerate. Când nu trăgeau spre ţintă, atunci în mod sigur provocau şi mai multe atacuri. Majoritatea nedrepte. Dar iarăşi, nu atât adevărul lor conta, cât imaginea pe care puteau să o creeze. Toate acestea explică, poate, de ce relaţiile mele cu presa - îndeobşte bune, îmi place să cred -, cu jurnalişti influenţi, directori şi redactori-şefi de publicaţii, formatori dacă nu chiar directori de opinie, nu au fost pentru mine un atu în ochii preşedintelui. Aş fi ipocrit dacă nu aş mărturisi aici iluzia că eu speram ca relaţiile mele bune cu mediile jurnalistice să fie apreciate de ?reşedinte. Pentru că eu aveam convingerea că aduc astfel, prin mterviuri, participări la mese rotunde şi anchete, reale foloase Preşedinţiei şi chiar preşedintelui. Cel puţin aşa îmi plăcea să cred. Mai cu seamă că eram printre puţinii consilieri prezidenţiali, iar în anumite perioade chiar singurul gata să răspund

'

.14

35

la sfidările presei,

să-mi

asum curajul de a promova opiniile şi cu riscul de a fi oricând dezavuat. ?i nu e puţin lucru să faci faţă unui bun jurnalist. El are nevoie de contrast, de antiteză. Altfel nu poate imprima reportajului, interviului, o anume tensiune interioară care să le facă interesante pentru cititor, ascultător ori telespectator. Un panegiric fără sfârşit este la fel de monoton şi de necredibil pentru jurnalist ca şi cantonarea în sudălmi. Mă tern că puţini din anturajul imediat al preşedintelui înţelegeau aceste lucruri. De aceea, nici nu mă aşteptam ca vreun coleg să laude vreun text de al meu în poziţia instituţiei,

faţa preşedintelui. Dacă nu m-a lăudat, preşedintele nici nu m-a încurajat spre asemenea ieşiri în public. Ce e drept, spre cinstea sa, nici nu le-a descurajat, necum să mă dezavueze (decât după alegeri) ori să mi le interzică. Nici eu nu am cerut vreodată aprobare prealabilă pentru a ieşi la rampă, decât în cazurile rare, în care trebuia să exprim explicit poziţia oficială a Preşedinţiei. Ca să nu cad nici în păcatul trufiei, dar nici în acela al modestiei ipocrite, pot mărturisi că nu au lipsit nici situaţiile în care prezenţa mea publică a putut influenţa în bine, zic eu, evoluţia unor evenimente. Chiar surprins de vreo intervenţie a mea, preşedintele nu mi-a reproşat-o vreodată. Ba, uneori, chiar a aprobat-o, fie şi în stilul său, cu jumătate de gură. Voi ilustra cu exemple această afirmaţie, la momentul potrivit. Cu toate acestea, atunci când îmi luam prea tare avânt sau, pur şi simplu, se întâmpla să vină simultan mai multe solicitări din partea jurnaliştilor, pe care nu-mi dădea mâna să le refuz, interviurile mele nu erau privite cu ochi buni. Preşedintele nu mi-a spus niciodată direct acest lucru, dar devenise tot mai vizibil, mai ales în ultima vreme, că aceste interviuri îl deranjau, dacă nu cumva chiar îl iritau. Nu pot să nu pun o asemenea atitudine în legătură cu o anumită pudibonderie, de înţeles în relaţiile sociale, dar neavenite într-o dezbatere politică democratică. De aceea, prezenţa mea în presă şi pe ecranele televizoarelor venea în contradicţie cu chemarea insistentă şi

36

repetată a preşedintelui la spălarea rufelor în familie. Ce e drept, de dragul adevărului şi, nu mai puţin, al credibilităţii, nu puteam ascunde, să zicem, anumite divergenţe dintre cele două echipe electorale, cea a PDSR şi cea a preşedintelui, unele opinii care nu mă singularizau în sistem, dar nici nu erau în consens cu linia oficial adoptată, dacă a existat vreodată una. Constat acum, nu fără nedumerire, că asemenea apeluri, la spălarea rufelor murdare în familie, se aduc şi dinspre PNŢCD. Si chiar alte forţe politice cheamă la respectarea cadrului statutar pentru rezolvarea problemelor. Fără nici o legătură cu asemenea tendinţe conjuncturale contemporane, observ totuşi că una din cauzele pieirii partidelor comuniste a fost păstrarea acestui mod de organizare, bun poate în clandestinitate, dar uniformizant şi, finalrnente, antidemocratic în libertate sau, cu atât mai mult, atunci când partidul respectiv e la putere. Închizând această paranteză, ar mai trebui să adaug că privirile piezişe aruncate de preşedinte spre interviurile mele trădau, o dată în plus, acelaşi caracter ciudat al relaţiilor noastre. Considerându-se, probabil nu fără ternei, părintele meu politic, preşedintele neglija faptul că am crescut şi eu, între timp, că am prins aripi, am dobândit abilitatea de a apăra un punct de vedere şi de a purta o discuţie astfel încât să nu fie monotonă şi adormitoare ca focul din cămin, că mi-am câştigat chiar o poziţie în lumea politică şi un oarecare auditoriu, care nu era întru totul identic cu electoratul domniei-sale. Dascăl şi

discipol

Ce e drept, nici eu nu m-am simţit câtuşi de puţin lezat atunci când, de pildă, Horia Alexandrescu a găsit cu cale să titreze în „Cronica Română" o ştire: ,,Iosif Boda ia lecţii de la Ion Iliescu". Dimpotrivă, mi-a făcut plăcere. Pentru că eu chiar eram atunci un discipol politic al fostului preşedinte. Iar domnul Ion Iliescu a fost un dascăl de un tact admirabil. Dacă nu mi-a mulţumit vreodată pentru serviciile nu ştiu cât de 37

preţioase, dar pe care i le-am a~us c~ devo~a~ent, adese~ c~

Zăceam pe un pat de spital în Elveţia, unde eram de-acum ambasador, cu o hepatită neaşteptată. Sunt chemat la telefon. E

hiar presedintele. Mă sună de acasă. Mă întreabă de sănătate. ' ~ Îmi spune că a aflat de la nu ştiu cine că sunt bolnav şi s-a gandit la mine. Mai schimbăm două-trei vorbe şi îmi spune să mă îngrijesc de sănătate întru~ât ~bui~ să_ fivu _în formă pentru bătălia ce urmează. Iată, m1-am zis, ştie şi sa fie atent. Poate nu mă simpatizează, dar mă apreciază. ?ii-am scris de mână câteva rânduri recunoscătoare. Cu un an înainte, în toamna anului 1993, eram supus, într-o clinică din Paris, unei operaţii pe cord deschis, de peste sase ore. Când am plecat din ţară, cu sentimentul că s-ar putea ~ă nu mă mai întorc decât împachetat în patru scânduri, l-am convins pe preşedinte ca vizita de documentare la Paris a lui Grigore Georgiu, care oricum era planificată în acea toamnă, s~ coincidă cu perioada în care eu trebuia să fiu supus controlulw medical. Mă îngrozea ideea că aş putea muri departe de ţară fără să am pe cineva apropiat lângă mine. La Paris, însă, am întâlnit si oameni minunaţi, care m-au ajutat şi au fost sufleteşte alături de mine, precum Virgil Tănase şi Viorel Grecu, iar Adrian C. şi-a folosit cunoştinţele şi influenţa pentru a fi tratat în cele mai bune condiţii. După ce mi-au interpretat analizele medicale şi m-au consultat, specialiştii s-au speriat de starea în care mă aflam şi au decis că operaţia trebuie făcută imediat. Dar medicii de specialitate de la Spitalul Militar Central nu-mi dădeau nici o şansă de supravieţuire. La intervenţia expresă a doamnei Simone Veil, pe atunci ministru în guvernul francez, a fost convocată o comisie medicală din care făcea parte şi unul dintre cei mai celebri chirurgi în domeniu, prof. Grandjbach, şeful Clinicii de chirurgie cardio-vasculară de la spitalul Pitie Salpetriere. El şi-a asumat riscul de a mă opera, apreciind că şansele de reuşită sunt de 50 la sută. Înainte de operaţie, cu sufletul greu, în care se amestecau teama şi speranţa, eu scriam. Nu soţiei, nu fiului meu. Ci, aproape testamentar, preşedintelui. Nu despre prezumtiva mea

38

39

trudă,

la limita puterilor mele, m schimb ruc1 nu m-a doJerut vreodată altfel decât blajin şi binevoitor pentru greşeli, nu ştiu cât de grave, dar întotdeauna involuntare. Faţă de unele dintre teribilismele mele de proaspăt consilier a vădit o binevenită îngăduinţă. Nu numai că le-a trecut cu vederea, cu suverană înţelepciune, dar le-a şi corectat tacit. Adică te punea să le corectezi, fără să ai sentimentul unei penitenţe, fie ea şi meritată. Mai degrabă din priviri decât din vorbe încerca să te prevină. Vezi că acolo dai de belea, ai putea intra cu capul în zid, părea să spună. Nu e mai puţin adevărat, oricât i-ar ului pe unii această dezvăluire, că la fel de mult am învăţat de la celălalt mare băr­ bat politic al acestor ani. Nu aş vrea să mă lustruiesc pe mine. De aceea, evoc aici doar fugitiv lungile convorbiri pe care le-am purtat cu regretatul Corneliu Coposu, inclusiv în casa sa primitoare, doar pentru a spune că, urmărind modul de a gândi al liderului incontestabil al opoziţiei, am înţeles resortul multor acţiuni ale ţărăniştilor şi chiar unele subtilităţi din arta politicii. Poate că nici distinsul meu interlocutor nu era cu totul nemultumit de mine. Îmi aduc aminte, întotdeauna cu plăcere, de o scenă. Ieşind de la o convorbire cu preşedintele Ion Iliescu, Otto Weber dă să mă prezinte, ca sălăjean, liderului PNŢCD. La care Seniorul îi dă replica: ,,Nu e numai conjudeţean,

e aproape consătean. Şi e ţărănist, dar nu-l lasă Iliescu s-o spună"!

Din afabilitate şi diplomaţie probabil, domnul Iliescu nu l-a contrazis. Nici nu a comentat vreodată episodul. Aşa că ce-o fi fost în sufletul lui nu am de unde şti ...

Ce

să

mai zic? Ce

să

mai cred?

c

moştenire,

3. Din păcate, acest manuscris - pe care i l-am trimis preşedintelui, într-un plic sigilat, prin intermediul lui Grigore Georgiu - este singurul care nu mi-a fost înapoiat.

de o parte sau de alta, dar acest lucru nu schimbă datele problemei. Aşa e în campanie. M-am cutremurat: omul acesta gândeşte cu inima, nu cu mintea! E în stare să înţeleagă problemele globale ale omenirii, dar nu e capabil să distingă între electoratul mare - care stă în case şi rumegă dilemele politice ale României - şi nişte manifestări zgomotoase de pe o stradă oarecare din Bucureşti. Ce conta faptul că vreo 50 de oameni îl huiduiau? Merită oare să suferi, ca om politic, pentru acest lucru? Mai mult ca sigur că da! Dar Iliescu suferea enorm. E drept că a fost „însoţit", pe tot traseul parcurs în campanie, de echipe organizate de „susţină­ tori" ai Convenţiei, care l-au huiduit sistematic. Era şi el la capătul puterilor. ?tia, îl prevenisem, ce au de gând să facă şi Emil Constantinescu şi Petre Roman în campanie. Trebuia şi putea să reacţioneze, era pregătit şi ştia cum să o facă. A rămas nemişcat, aproape ca ciobanul mioritic. Iar rezultatul final al alegerilor a fost decis de această atitudine. Nu voia să joace. Nu voia să fie un actor. ?i-a păstrat identitatea umană într-o lume ce devenise un imens spectacol media tic, unde trebuie să accepţi regulile jocului pentru a convinge. Nu voia să promită populaţiei lucruri despre care ştia foarte bine că nu pot fi realizate. Nu a acceptat nici în ruptul capului să lanseze în campanie promisiuni şi mesaje în care nu credea. Dar nu vroia să facă nici măcar evaluări. Nu a acceptat nici să ne descrie cum va arăta - în imaginaţia lui măcar - România în anul 2000, dacă el va fi preşedintele ei până atunci. ?i-a impus o conduită pe care el o credea singura morală şi pe care a respectat-o cu stricteţe: să nu mintă electoratul. Să-i spună adevărul, aşa cum îl tălmăcea el, în condiţiile date, chiar dacă, uneori, nu avea dreptate. Sfâşiat, ca orice om politic, între impulsul de a se menţine la putere şi sinceritatea umană, Ion Iliescu a ales - structural - opţiunea din urmă, crezând, naiv, că lumea îl va înţelege şi că adevărul spuselor sale e o garanţie suficientă pentru a învinge. Nu s-a întâmplat aşa. I-au lipsit circa patru procente,

40

41

ci despre gândurile mele referitoare la viitorul lui politic:3. La câteva zile după operaţie, sună telefonul: Preşe­ dintele, de la Cotroceni. Dau să-i spun ce şi cum m-au desfă­ cut şi m-au cusut doctorii, dar mi-o ia înainte şi îmi explică inginereşte că inima e ca o pompă care nu mai funcţionează normal când se blochează unele dintre canalele ei interioare şi, în consecinţă, mă aşteaptă să vin refăcut, dar că va trebui să am mai multă grijă de mine şi să duc o viaţă mai cumpă­ tată etc. Cred că l-am rezumat aici pe omul Ion Iliescu. Admirabile însuşiri umane, inexplicabile ingratitudini, căldură sufletească, dar şi opacitate psihologică ş.a.m.d. Amestec subtil de sublim şi...

Singur la spectacol Dezbatere la PRO TV, spre finalul campaniei electorale. Când ieşim, două grupuri de suporteri. În stânga şi în dreapta, oamenii lui Bebe Ivanovici. De fapt, nişte adolescenţi şi copii, aduşi acolo ·nu se ştie cum. Vis-a-vis, fanii lui Emil Constantinescu. Mai bine organizaţi, mai convingători, mai motivaţi, mai zgomotoşi. Preşedintele Ion Iliescu mă ia de mână şi îmi şopteşte: ,, Uite, asta e toleranţa lui Emil Constantinescu!". Credea că suporterii lui Constantinescu sunt manipulaţi de staff-ul atât de activ şi de eficient al adversarului său.

În 1971, în China, domolea entuziasmul paranoid al lui zicând că mulţimea e scoasă pe străzi pentru ovaţii, asa cum se făcea si , , la noi. Atunci, această observatie , avea să îl coste. Acum, nu putea admite că are de-a face cu o simplă confruntare de suporteri, dintre care unii erau, evident, manipulaţi,

Ceauşescu

s-ar fi contabilizat în favoarea sa, ar fi fost şi azi al României. Dar nu a fost să fie! Şi nici nu ştiu dacă era bine să fi fost! care,

dacă

preşedinte

Depărtarea,

înainte de

despărţire

După alegeri, ne-am îndepărtat. M-a înlăturat din anturajul său imediat ori am făcut eu o fandare? Iată subtilităţi care în politică, artă şi a compromisurilor, nu prea îşi au locul. Să nu se înţeleagă - Doamne fereşte! - că îmi arog o statură care este doar a lui, nu numai în PDSR, ci pe tot tabloul politic românesc. Ceea ce simt când aştern pe hârtie aceste rânduri (mai 1997) este un reproş mut din partea domnului Iliescu. Va fi crezând, dar nu o spune, din aceeaşi eleganţă şi bărbăţie despre care am mai vorbit, că sunt unul din artizanii, dacă nu cumva cel mai important, al înfrângerii sale în alegeri. Şi regret că nu o spune, pentru că mi-ar da prilejul să-l înfrunt, între patru ochi dacă ar dori, după bunul nostru aranjament de odinioară.

I-aş vorbi, astfel, domnului Ion Iliescu, despre răspunderea pentru un accident rutier. Ea revine şoferului de la volan, poate vecinului său care i-a distras atenţia cu un banc. Dar locul meu era, cel mult, în portbagaj sau în maşinile din urmă ale convoiului. Nici măcar nu ştiam ce încărcătură poartă maşina. De pildă, ca director de campanie, aflam abia post-factum ce clipuri, când şi unde s-au difuzat la televiziune, ce afişe, când şi unde au fost duse. Şi altele ... Accidentul l-au produs, prin urmare, alţii. Aceasta nu înseamnă că eu mă văd trecând ca gâsca prin apă ori ca pe un cavaler politic fără prihană. Dimpotrivă, am admis şi admit că am comis greşeli, atât eu, cât şi echipa de colaboratori, altminteri excelenţi colegi, unii de o capacitate deosebită, performanţi, dar cu pretenţii modeste. Una dintre aceste greşeli, care îmi aparţine numai şi numai mie, a fost aceea că am cerut - şi am obţinut - formarea a două echipe de campanie: una prezi-

dentială, alta a PDSR. Poate că, în altă formulă, multe gafe şi frictiuni s-ar fi evitat. Mă voi opri, însă, într-altă parte la analiza activităţii staff-ului electoral. Aici aş vrea doar să adaug că am insistat, încă din 1994, pentru pregătirea temeinică a campaniei. Efort zadarnic, apreciere pe care o voi susţine, într-un alt capitol, cu argumente documentate. După ce, într-un târziu, abia prin august 1996, planul de campanie a fost aprobat, iar eu îndrituit să-l pun în aplicare, nu am mai reuşit să obţin prea multe întrevederi între patru ochi cu preşedintele. Nu s-a ţinut o singură şedinţă de bilanţ, în care să se spună răspicat şi deschis: aici ai fost bun, dincolo catastrofal. Dar şi acesta este un subiect care îşi cere dezvoltarea într-un întreg capitol. E de-ajuns aici să mărturisesc că, în două-trei rânduri, exasperat de refuzul implicit al preşedintelui de a-şi lua în serios rolul său de principal agent electoral propriu, eram hotărât să plec de la cârma campaniei sale, cu vreo două săp­ tămâni înainte de primul tur. Am renunţat la demisie doar la insistenţele prietenului meu Grigore Georgiu, care m-a îmblânzit cu argumentul că, prin scandalul pe care l-aş declanşa, în plină campanie, aş face mult rău preşedintelui. Or, cu toată ingratitudinea sa, de care o să vorbesc mai încolo, aşa ceva nu merita. Dar nici eu nu meritam o discreditare, nici măcar în ochii adversarilor.

O restructurare care întârzie După

alegeri, frustrările mele, departe de a se domoli, s-au accentuat. Acum nu mai era nimic de aşteptat. Partidul trebuia radical reformat. Pe deasupra, fără nici o întârziere. Aşa cum era el, în momentul în care a reuşit performanţa de a pierde alegerile, fiind la putere, nu mai mergea. Credibilitatea lui continua să scadă. Se vedea mai izolat ca oricând. Nimeni nu mai stătea de vorbă cu PDSR: era privit ca un ciumat!

(

42

43

Fără

grabnică

primenire, se eroda nu doar prestigiul ci şi capitalul unor oameni noi, veniţi în partid abia în preajma alegerilor, mai degrabă de dragul lui Ion Iliescu decât de al PDSR. Sau poate cam contre-coeur tocmai din cauza unor persoane din conducerea partidului. Nu e cazul să ascund aici că am uzat de toată puterea de persuasiune de care am fost în stare pentru a atrage personalităţi cu strălucire proprie, dobândită prin muncă şi competenţă, capabile să schimbe imaginea partidului. Acest câştig, pentru care nici măcar nu îmi asum decât o mică părticică de merit, nu putea fi consolidat decât într-un singur fel: retragerea, măcar din anturajul imediat al preşedintelui, a oamenilor cu reputaţia şifonată. Fără această operaţie, câştigul putea fi, în mod nesocotit, irosit. Se pare însă că preşedintele nu simţea acest lucru. Sau nu putea să îl facă, poate chiar împiedicat de cineva. A promis, îndată după alegeri, în ultima conferinţă de presă pe care a ţinut-o în calitate de preşedinte, că se va despărţi de partid dacă va întâlni rezistenţă la înnoire, tocmai ca să nu-şi compromită destinul politic. Ce bine era dacă făcea această declaraţie cu un an înainte! Or, iată, suntem în mai '97, a trecut cam o jumătate de an şi, deocamdată, nu s-a despărţit de nici o persoană, darmite de partid. Departe de mine gândul de a sugera un divorţ între Ion Iliescu şi partidul pe care l-a creat nimbul său politic. O reconstrucţie, o nouă zidire se poate face din interiorul lui. Ba chiar ar fi mai ieftin. Căci ar fi de-ajuns să înlocuieşti, în acest edificiu, ţevăraia stricată, lemnăria cariată sau icoanele care tronau până acum la intrare etc. Numai că lucrarea cere timp, deşi ar trebui făcută repede, dar numai cu - şi de - persoane care au imaginea necompromisă. Operaţie extrem de dificilă, dar nu imposibilă. Căci e nevoie de timp ca să impui conştiinţei publice un partid cu adevărat nou, diferit de cel al corupţilor, cum a fost receptat PDSR în 1996 de o mare parte a populaţiei.

Dar îl vedeam cu toţii pe acelaşi Ion Iliescu, mereu sfielnic când ar fi trebuit să ia taurul de coame. Cu un preşedinte hotărât să primenească partidul, aş merge fără zăbavă la o nouă construcţie politică. Nu ar fi prima oară când sunt invitat să contribui la aşa ceva. Am refuzat, în 1990, o asemenea idee, căci nu puteam merge într-un partid cu Bogdan Pătraşcu, Velicu Rădină, Bebe Ivanovici ori Dan Iosif. Am încercat să fiu coechipier de nădejde în fel şi chip: de la a munci ziua şi noaptea, până la a juca rolul nebunului lui Shakespeare, liber să spună ce vrea. Degeaba. Nu a mers nicicum. Iar la o cooperativă „munca în zadar" zău că nu îmi mai dă mâna să lucrez. Nici cu mine timpul nu mai are răbdare. Deşi grav bolnav, am scăpat cu viată, fie si la limită, har Domnului. De n-ar fi decât asta si tot ' ' ' ar trebui să mă grăbesc: anJ trecut de 50 de ani, nu mă mai pot juca cu mine însumi. Dar dacă, totusi, Ion Iliescu va renunta, în sfârsit, cât nu e ' ' ' încă prea târziu, să ia atitudine doar în faţa oglinzii? Dacă va deschide, totuşi, umbrela la momentul potrivit? Şi nu doar după ce ploaia îl va fi potopit.

44

45

o

preşedintelui,

Un loc în manuale Cu un Ion Iliescu dispus nu doar să gândească frumos în laborator, dar şi să-şi suflece mânecile pentru a ridica un pod „mai trainic şi mai frumos" se poate purcede la construcţia unui edificiu politic durabil. Căci el rămâne un monument, chiar dacă paradoxal, al naturii politice. Să aduni 46% din voturile unei populaţii sărăcite, frustrate, în pofida gafelor făcute de alţii, în pofida propriilor gafe ... Cine, din lumea politicii de azi, ar fi în stare de o asemenea performanţă în România? Şase milioane de voturi faţă de şapte ale adversarului său! Din care o bună parte nu pro-Constantinescu, ci anti-Iliescu!

voluţionari vor fi regretat această crimă, poate şi inutilă. ?i azi, după două secole, un legitimist ca distinsul om de cultură

Cu toate acestea, acum, judecând lucrurile la rece, cred că este bine pentru România că Ion Iliescu nu a fost reales preşedinte. ?i nu doar pentru că ţara a făcut astfel dovada supremă, atât de bine privită de severul Occident, a democratizării ei: alternanţa totală la putere. Am acum un alt motiv, mai greu, să cred că este bine aşa, un motiv pe care nici nu mi l-am închipuit înainte de alegerile din 1996. În noaptea de 17 spre 18 noiembrie, după ce s-au anunţat rezultatele estimative ale sondajelor, mergând spre Televiziune, pentru a participa la o dezbatere, am trecut şi prin centru, chiar prin Piaţa Universităţii. Pe străzi erau mii de bucuresteni care manifestau si , , exultau de bucurie că nu a iesit , câştigător Ion Iliescu, aşa cum se vor fi temut în sinea lor şi adversarii. Văzând manifestarea aceasta cu ochii mei, am avut o revelaţie. Dacă Ion Iliescu ar fi obţinut un nou mandat, am fi avut un nou „Belgrad" la Bucureşti, o nouă Piaţă a Universităţii. Cu implicaţii şi consecinţe politice greu de calculat, de data aceasta. Manifestanţii mi se păreau la fel de intoleranţi şi de radicali precum în 1990. Se vedea asta pe chipul lor, în gesturi, în priviri, în sloganuri, în replicile pe care le schimbau între ei, în tot ceea ce făceau. Poate greşesc, dar mi s-a părut că am în faţă o mulţime fanatizată, străbătută de impulsuri vindicative, nicidecum o mulţime care se bucură doar, împăcată cu sine şi senină acum, după victorie. M-am cutremurat. Oricât ar fi fost de corecte alegerile, cum au şi fost, bucureştenii cel puţin nu ar fi recunoscut niciodată legitimitatea acestui „al treilea mandat" al lui Iliescu, aşa cum au reuşit să acrediteze adversarii săi ireductibili. Or, repetarea păţaniei lui Miloşevici era ultimul lucru de care avea nevoie Ion Iliescu, ce îşi făcuse o glorie, după mine pe deplin meritată, din ceea ce ştiuse să evite: iugoslavizarea României, în vecinătatea imediat~ a unui conflict sângeros şi de durată. In faţa istoriei nu contează cine are dreptate, ci credinţa mulţimii. După decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, mulţi re-

Alexandru Paleologu vede în preşedintele Jacques Chirac un urmaş al regicizilor. Dar, în clipa în care a căzut capul Bourbon-ului, istoria unei mari naţiuni a luat alt curs. Tot istoria îl va judeca şi pe Ion Iliescu. Poate că şi el a fost un om providenţial, la o altă scară, precum au fost pentru ţările lor un Churchill, un Adenauer sau un Kennedy. Poate că nu. România l-a avut pe Ion Iliescu. În 1990, peste 85% din populaţia ţării nu a găsit o alegere mai bună. Ion Iliescu nu şi-a ales doar singur soarta. El a fost, în mod cert, indispensabil până la un anumit punct. Fără Ion Iliescu, lumea românească ar fi avut un alt destin, un alt traseu. Un traseu care ar fi fost mai rău, cred sincer şi astăzi acest lucru. Chiar dacă unele din convulsiile sociale care au zguduit în aceşti ani România îi sunt, fie şi parţial, imputabile. Am credinţa că, în pofida greşelilor sale, îşi va găsi locul în manualele de istorie contemporană, la capitolul tranziţie spre normalitate. Suntem obişnuiţi să spunem că istoria va face dreptate, că va judeca gesturile oamenilor politici sine ira et studio. Nu, din păcate, istoria e partizană şi subiectivă, adesea nedreaptă, adesea în contradicţie cu logica. ?i nu mă refer doar la istoria scrisă, ca disciplină, care şi ea e totdeauna o „interpretare", niciodată o sumă de documente brute, ci la istoria reală, care înlănţuie vieţile noastre şi ale popoarelor pe un traseu care nu se ştie unde duce. De aceea, nici faptele omului politic Ion Iliescu nu vor scăpa de aceste „interpretări" şi de etichete subiective. Dar e cazul să fac o mărturisire de credinţă, pe care nu o pot argumenta strict raţional. Convingerea mea este că, în percepţia publică, statura lui Ion Iliescu, de Preşedinte al României, va creşte în viitor, nu va scădea. Eu cred că el şi-a dobândit deja locul în cărţile de istorie ale neamului. Deşi comparaţia pare excesivă, mi-l închipui precum un Moise care a scos poporul din robie şi l-a trecut prin deşertul tranziţiei. Dar, asemenea

46

47

legendarului personaj biblic, nu i-a fost dat să se bucure de intrarea poporului său, sub conducerea sa, în Ţara Făgăduinţei.

atât de

multă

vreme

lângă preşedintele

Ion Iliescu,

da~ă

eram

în dezacord cu domnia-sa în atâtea privinţe? De ce Iru-au trebuit sapte ani ca să-mi dau seama că omul politic şi omul Ion

Cu aceasta mă întorc inevitabil la întrebarea cu ce anume am greşit când am prezis că România va fi trecut hopul în anul 2000, când nu va mai avea nevoie de omul politic Ion Iliescu? Să mă fi înşelat doar în privinţa datei? Dacă noiembrie 1996 a pus în funcţiune rotativa guvernamentală şi dacă ea va merge strună, se cheamă că tranziţia politică s-a încheiat. Dacă e aşa, prognoza mea rămâne corectă în fond, mai puţin în privinţa datei, dar confirmată în ceea ce priveşte conţinutul politic şi social al tranziţiei. Poate că istoria se grăbeşte şi pe meleagurile noastre şi de aceea ne depăşeşte previziunile. Poate că românii au crezut că vor accelera cadenţa istoriei lor dacă se vor despărţi mai devreme de Ion Iliescu. Au greşit oare? Au făcut o alegere bună? Cine ar putea răspunde la aceste întrebări? Dar a trecut România hopul? Iarăşi, greu de răspuns. S-a încheiat oare tranziţia şi pe tărâm economic, social, moral? Nu trebuie să fii mare specialist ca să răspunzi: nicidecum. Deci, operând distincţiile de rigoare, românii au considerat că tranziţia economică şi socială, spre deosebire de cea politică, nu mai are nevoie de Ion Iliescu în funcţia de preşedinte. Dacă e aşa, eroarea mea constă în aceea că nu am diferenţiat tranziţia politică de cea economică şi de tot ce ţine de ea. Democraţia merge - bine, foarte bine?, rămâne să vedem - şi fără Ion Iliescu. Ori poate tocmai de aceea? Iar economia de piaţă, protecţia socială, renaşterea morală cad acum în răspunderea altora. Nu e cazul poate să duc aici reflecţiile mele până la capăt. În fond, puteam să mă înşel în fel şi chip, cine ştie cum. Cititorul se poate întreba, desigur, parcurgând aceste rânduri care au încercat să creioneze chipul unui om politic oricum ieşit din comun şi al „infrastructurii" sale morale şi umane feţe întrupate într-una şi aceeaşi persoană - de ce am rămas

Ilies~u se perturbă reciproc? De ce nu am făcut public faptul că demult mi-a căzut vălul de pe ochi, că demult am văzut că acest om scoate prea târziu umbrela, dar abia după ce trece ploaia, că e în contratimp adesea cu evenimentele, cu spiritul timpului? Totusi, de ce am rămas, de ce am plecat? Întrebare legitimă, desigur. Mi-au pus-o şi ziarişti notorii, care simt frustrarea cititorului lipsit de o anume informaţie: Vartan Arachelian în noaptea în care, împreună cu alţii, comentam rezultatele alegerilor, Petre Mihai Băcanu, cu mult înainte, Cristian Tudor Popescu, Marius Tucă şi alţii, mai apoi. Răspunsul nu e dificil, ci doar lung. Şi sper că, prin această carte, voi lămuri şi aspectul delicat al întrebării de mai sus. E şi una dintre raţiunile pentru care o scriu. Ca ardelean, mi-e dragă loialitatea şi urăsc trădătorii. Nu-mi place să sar din barca ce ia apă ca să-mi salvez singur pielea. Iar barca este într-o poziţie neobişnuită: a şi atins celălalt mal dare si amenintată de scufundare. M-am ~trebat,' adesea, e~ însumi, cume mai bine. Să plec? Inima mi-ar fi dat ghes. Căci mă simţeam la Cotroceni ca un marţian (nu Dan) printre pământeni. Nu vreau să spun că eu eram bun, iar alţii răi, eu deştept, alţii proşti, eu reformator, alţii conservatori, eu clarvăzător, alţii miopi. Ci doar că puţini mă încurajau în modul meu de a fi şi de a gândi. Să rămân? Devenise un secret al lui Polichinelle că eram printre puţinii oameni de la Cotroceni, dacă nu singurul care îi spunea în faţă preşedintelui lucruri ce nu-i conveneau, care îi furniza informaţii ce îl indispuneau, care avea opinii personale şi poziţii neortodoxe în probleme de interes major. Era mai bine pentru Opoziţia de atunci şi, în fond, pentru societatea românească, dacă lângă un preşedinte de ţară pe care îl contesta, din varii motive, rămâneau doar yesmeni şi sicofanţi, ca să citez o celebră personalitate din Dămăroaia?

48

49

De ce am

rămas,

de ce am plecat?

Dar, oricâte dezacorduri existau între modul meu de a gândi şi stilul politic al domnului Ion Iliescu, eu credeam sincer în misiunea istorică a domniei-sale, iar în străfundul conştiinţei mele era prezent angajamentul moral pe care mi l-am asumat în 1990. Şi am rămas, tot sperând că preşedintele va înceta, odată şi odată, silit de realitate, dar şi îmboldit de mine şi de alţii, să hamletizeze, ucigând, prin ezitare, acţiunea. Dacă nu s-a întâmplat aşa, vinovat voi fi fost şi eu. Dar nu numai. Am fost alături de Ion Iliescu în multe bătălii grele pe care le-a dus, cât timp a exercitat cea mai înaltă magistratură în stat. Şi am avut privilegiul de a acumula o experienţă politică de invidiat. O dată ce Ion Iliescu a fost eliberat de această răspundere politică, m-am simţit şi eu dezlegat de imperativul moral de a fi necondiţionat alături de domnia-sa. Am greşit? În fond, după alegeri, condiţia noastră politică s-a schimbat. Acum suntem personaje, principale ori secundare, într-o piesă al cărei text îl scriem şi noi, actorii. Sunt ispitit să-mi scriu eu însumi replicile. Deosebirile apar acum mai eclatante. Ne desparte temperamentul, chiar dacă, după zodiac, amândoi suntem peşti. Preşedintele e peşte de apă lină, majestuoasă, de Dunăre. Eu, peşte de apă de munte, învolburată, dar limpede. Domnia-sa e metafizic, mai rafinat, dornic să adaste levantin la un gând. Eu, mai pragmatic, mai cartezian, mai faustian: homo faber. Domnia-sa gândeşte în cicluri lungi, în timpul dilatat, mereu tentat să fugă în mai mult ca perfectul sau într-un timp virtual, într-un viitor, de multe ori, prea îndepărtat. Pentru mine, trecutul şi viitorul se regăsesc într-un prezent vulcanic, wagnerian.

50

2.

PREŞEDINŢIA ŞI PREŞEDINTELE

Pledoarie pentru oameni noi Aş

fi fost măgulit să îl am coleg la Preşedinţie pe Andrei Nu este o lăudăroşenie post-factum. Dorinţa mea poate fi probată . Am exprimat-o în mai multe rânduri în faţa preşe­ dintelui Iliescu, dar i-am şi scris despre aceasta într-o misivă confidenţială, de mână. Am avut confirmarea directă că preşedintele s-a aplecat, şi de data aceasta, asupra scrisului meu, nici doftoricesc, dar nici uşor lizibil. Scrisoarea, altminteri cât se poate de respectuoasă, era datată 18-19 octombrie 1992. Cititorul amator de politică va înţelege, fie şi numai din această datare, că am redactat-o la capătul unei perioade epuizante, încununată de succes, dar istovitoare, cel puţin pentru Direcţia de Documentare şi Informare pe care o conduceam. O preluasem cu vreo doi ani în urmă, când nimeni nu o vroia, pentru că era privită ca o cenuşăreasă a instituţiei prezidenţiale. Nu zic că am făcut din ea mândră fată de împărat. Dar pot spune un lucru precis măsurabil: în cei doi ani, acest atelier de informare si documentare, de analiză si sinteză i-a furnizat ' ' preşedintelui mai multe texte decât toate celelalte direcţii la un loc. Pe structura acestei direcţii, amplificată cu timpul, am clădit apoi, după 1992, Departamentul de Politică Internă, pe care l-am condus până în 1994, când am plecat în diplomaţie. Aş minţi dacă aş aprecia că a fost uşor. Colaboratorii mei şi cu mine lucram şi de Paşte, şi de Crăciun, chiar când preşedin­ tele era plecat din ţară. Ca să nu mai vorbim de sâmbete şi de duminici. În absenţa pauzei duminicale, nu mai ştiam adesea în ce zi sunt, de se amuzau copios secretarele, care mă corectau ironic, explicit ori tacit. Dar s-a format, îmi place să cred, un spirit de echipă. Care a şi permis, între altele, să atragem colaboratori externi, veritabile personalităţi din diverse domenii. Cu bani puţini, ceea ce nu e un lucru uşor. Pleşu .

51

Nu se mira nimeni că nici eu, nici colaboratorii mei nu ne-am putut îngădui, cu 12-14 ore de muncă zilnic, să ne luăm o a doua normă, didactică la vreo facultate ori ca ziarişti, aşa cum reuşeau colegii din birourile alăturate. Ca să nu mai vorbim de cei apăsaţi de responsabilităţi prin consilii de administraţie sau AGA la societăţi cu capital de stat. N-am cerut pentru aceasta, niciodată, nici un fel de răs­ plată: nici avansări, nici lefuri mai mari, nici burse în străină­ tate. Nici măcar mulţumiri. Mi s-a părut firesc să procedez aşa , de vreme ce opţiunea mea de a lucra lângă, uneori şi cu preşedintele Ion Iliescu nu a fost una forţată: aveam, slav ă Domnului, alternativă . Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc aici. Ceea ce doresc să subliniez este că, gândind într-un anume fel rostul unui consilier, m-am simţit îndreptăţit şi moral, dar şi profesional, să critic modul de organizare a instituţiei prezidenţiale şi să propun o nouă structură. Dar şi oameni noi. „Nu v-am tămâiat ", îi scriam preşedintelui, în care vedeam în acel moment însăşi soluţia politică pentru România. ,,Nu

amendeze cutezanţa . După cum nu m-a certat nici pentru avertismentele pe care le rosteam. Cel în chestiune suna cam aşa: aveţi cel puţin patru ani în faţă pentru a vă releva statura. Singur, nu veţi reuşi! Izbânda depinde şi de oamenii cu care vă înconjuraţi! Preşedintele declarase într-adevăr, într-o şedinţă restrânsă, că vrea să-şi întinerească echipa. Eram perfect de acord cu domnia-sa. Că valoarea nu aşteaptă numărul anilor. Dar îi atrăgeam, în acelaşi timp, atenţia că vârsta, în sine, nu este nici viciu, nici virtute. Ci doar o întâmplare genetică! Nu pregetam să-i sugerez nume. Cel strălucitor, al lui Andrei Pleşu, nu era singurul. I-am vorbit şi scris despre Valeriu Cristea, Eugen Simion şi chiar, mea maxima culpa!,

despre Paul Everac. Nu ştiam ce decepţie va fi, chiar fără acel fiasco de revelion televizat. Îi semnalam preşedintelui că asemenea personalităţi s-ar putea să nu accepte uşor sau atunci. Dar oferta trebuia făcută, fie şi cu precauţia confidenţialităţii! Fără valoare proprie şi profesionalism, întinerirea şi primenirea sunt zadarnice! ?i apoi, una dintre primele contraperformanţe ale FSN-ului originar a fost tocmai îndepărtarea intelectualilor de calibru, urmaţi, fie şi din snobismul de a fi cu lumea bună, de majoritatea celorlalţi. A recâştiga, măcar o parte, din această categorie puţin numeroasă, dar influentă, nu ar fi fost un act de oportunism, ci de înţelepciune politică. Se poate guverna şi fără ei, ba chiar şi contra lor, dar anevoie şi, mai ales, nu multă vreme. Cred şi acum, cum credeam şi atunci, că cei care zeflemiseau pe culoarele Cotrocenilor, elevata revistă „22" pentru tirajul ei modest, ori sugerau, uneori poate în numele preşedin­ telui, necesitatea unor atacuri joase în „Dimineaţa" contra ,,Dilemei", cu argumentul ridicol că înjură Puterea pe banii ei, nu au priceput o iotă din politică, darmite din regulile ei de abecedar într-o democraţie. Nu alta este părerea mea despre sfetnicii lipsiţi până şi de o minimă fantezie, atunci când recurgeau la limbajul lui Corneliu Vadim Tudor ca să-l pomenească invariabil ca „ardei umplut" pe orchestratorul celei mai puternice instituţii de presă, aflat probabil chiar atunci în culmea succesului de public. M-am oprit aici cu sugestiile de nume din sfera înaltă aculturii, dar i-am sugerat preşedintelui că trebuie să se gândească şi la altele. Nu i-am ascuns părerea că sfetnicii lui nu trebuie să fie ca Luna, care nu are lumină proprie, ci doar lumina altcuiva. Cel puţin consilierii principali trebuiau să aibă mai m u ltă autoritate decât cea a funcţiei. Iar aceasta nu putea veni decâ t dintr-un prestigiu profesional dobândit anterior numirii la Cotroceni.

52

53

v-am adus osanale. Mi-am rostit numai credinţa, permiţându-mi, în acela?i timp, să vă spun, C!I suficientă decenţă, sper, ?i lucruri nu întotdeauna plăcute", scriam atunci, fără ca preşedintele să-mi

Imaginea Preşedinţiei este mediatizată, mai argumentam, prin prisma acestui prestigiu, dar şi prin rangul pe care şeful instituţiei îl conieră consilierilor săi în raport cu funcţiile guvernamentale. Aici mă loveam însă de urechi surde. Modestia preşedintelui, în asemenea amănunte, care îşi au totuşi rostul lor, a ţinut într-un con de umbră pe majoritatea consilierilor săi. Mulţi poate chiar asta şi doreau. Dar reculul asupra preşedin­ telui era - şi a fost - inevitabil. Am mers, în schimb, mai departe cu propunerile, îngânat câteodată ironic, mai pe furiş, mai pe faţă, de unii dintre colegii mei. Eram convins că preşedintele Ion Iliescu trebuie să-şi caute locul în istorie ca omul care a reuşit o tranziţie lină de la totalitarism la democraţie. Apreciam că, în pofida tuturor convulsiilor care au frământat societatea românească postdecembristă, a unor greşeli inerente, dacă nu inevitabile, Ion Iliescu se dovedise a fi omul providenţial pentru România. Calmul, stăpânirea de sine, cumpătarea, chiar unele din ezitările sale, semnalate şi de presă, mai vizibile din curtea Cotrocenilor, erau, pentru un om politic, mai degrabă virtuţi decât contrariul lor. Asemenea însuşiri şi-au avut rolul lor în dezamorsarea unor conilicte, în prevenirea altora, în netezirea unor asperităţi . Ca să nu mai spun că prestigiul lui, niciodată pus în discuţie, a fost de-ajuns să potolească multe orgolii păguboase şi păgu­ bitoare ale fidelilor săi. În acelaşi timp, credeam că dacă nu stingerea, imposibilă de altfel, măcar domolirea pasiunilor politice ar fi fost un lucru bun pentru România. Şi cine trebuia să dea tonul dacă nu Preşedinţia, hărăzită de Constituţie cu rolul de arbitru echidistant? De aceea, calmul de după alegerile din 1992 era prielnic unei schimbări. La Cotroceni trebuiau văzuţi reprezentanţi de vază ai Opoziţiei de atunci. I-am sugerat preşedintelui să-i aducă la Palat pe Mircea Ciumara, pe Mircea Ionescu-Quintus, pe Ilie ~rbănescu. Sau, mă rog, să le facă propunerea de a lucra pentru preşedintele României, nu pentru Ion Iliescu.

Nu e locul aici să intru în detalii. E de-ajuns să adaug pena se înţelege cum gândeam, şi cred şi acum că nu am greşit, că sugestiile mele băteau departe, oricum dincolo de mici orgolii ori penibile meschinării. I-am spus atunci preşedintelui că, în situaţia în care vreuna dintre personalităţile pe care ar dori-o lângă sine ar condiţiona acceptarea ofertei de plecarea oricăruia dintre noi, să ţină seama de asemenea cereri. ,, Puteţi extinde raţionamentul", l-am îndemnat atunci, mult mai puţin sibilinic decât pare acum. Eu, unul, eram gata să plec fără măcar a încerca să aflu motivele eventualei dizgraţii. Şi mi-am declarat această disponibilitate, deşi nu ascundeam nici dorinţa de a rămâne. Dar nu ca recompensă pentru ce făcusem până atunci, ci numai dacă preşedintele aprecia capacitatea mea profesională şi utilitatea prezenţei mele la instituţia pe care o întruchipa. Dacă domnul Ion Iliescu ar fi respins această ofertă, consideram că opţiunea îmi va aparţine în exclusivitate. Ea s-ar fi îndreptat, probabil, spre presă. Aş fi ales o publicaţie de unde l-aş fi consiliat ca gazetar.

54

55

trU

O

stenografă

pentm Cotroceni!

Îi deplâng pe istoricii care vor dori să studieze întâmplările primilor şapte ani postdecembrişti după arhivele de la Cotroceni. Ele sunt ca şi cum n-ar fi. Ca să nu zic că sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Preşedintele Iliescu, fire dinamică, avea mult mai multe întâlniri la Cotroceni decât afla presa. Aş spune chiar că ziarele ştiau aproape tot despre activităţile protocolare şi mai nimic despre cele importante, care se soldau uneori cu decizii nu lipsite de urmări asupra vieţii românilor. Că preşedintele făcea un secret din ceea ce nu trebuia nu era lucrul cel mai grav. Grav este, în schimb, că marea majoritate a întâlnirilor şi discuţiilor de la Cotroceni nu pot fi reconstituite. Pentru că n-au fost, pur şi simplu, înregistrate.

dimpotrivă, le-au contrazis. Într-un fel, deveneam cu toţii o apă

Mai precis spus, în rare ocazii erau înregistrate pe magnetofon. Iar transcrierea înregistrărilor nu se făcea decât ocazional. De altfel, la Cotroceni nici nu existau stenografe. Când era, totuşi, nevoie de vreun document, se chinuiau secretarele să-l dactilografieze, ascultând magnetofonul. Avem acces la convorbirile secrete purtate de Ceauşescu la Moscova, în toamna anului 1989, cu Gorbaciov. Au devenit publice şi stenogramele ultimelor şedinţe ale Comitetului Politic Executiv al PCR, din 17 şi 20 decembrie 1989. Chiar dacă, la procesele vârfurilor comuniste, autenticitatea unor pasaje a fost contestată, documentele există! În schimb, istoricii nu vor avea cum să citească, de exemplu, stenograma convorbirii dintre preşedintele Iliescu şi fostul ministru de externe al Ungariei, Geza Jeszenszki, discuţie la care am fost de faţă! În primii ani, preşedintele îşi convoca principalii consilieri la întâlniri cvasiregulate. Din păcate, încet-încet, aceste discuţii s-au tot diluat în conţinut pentru că preşedintele şi-a luat obiceiul să invite şi alţi consilieri, din subordinea primilor. Aceştia din urmă se fereau, adeseori, să-şi spună deschis opiniile. Din diverse motive. Unul îl constituia veşnicele scurgeri de informaţii de la Cotroceni, nu o dată spre presa adversă, problemă rămasă nerezolvată şi neelucidată până la capăt. Un altul era, cel puţin pentru mine, poate şi pentru alţi consilieri, următorul: era jenant să-l contrazici pe şeful statului în faţa unei asistenţe largi, chiar dacă erai convins că a ajuns la o apreciere sau la o concluzie contraproductivă, pentru el sau pentru ţară. Pentru aşa ceva, aşteptam prilejul unei întrevederi între patru ochi sau, oricum, între mai puţine perechi de ochi. Iar în cazuri extreme, îi scriam. De mână chiar, când nevoia de confidenţialitate strictă o cerea. Încât această corespondenţă unilaterală, eu către preşedinte, e cât un vraf. Dar altceva vreau să arăt aici: aceste discuţii, în plenul consilierilor, ca să zic aşa, nu se înregistrau. Nu se mai ştie cine pe ce poziţii s-a situat în vreo problemă, dacă şi-a argumentat-o ori ba sau cum anume, dacă evenimentele le-au confirmat apoi ori,

si-un pământ! ' Avea, însă, preşedintele, întâlniri mai cu „ştaif" decât acestea. El se vedea o dată pe săptămână cu preşedinţii celor două camere ale Parlamentului şi cu primul ministru. Fără accesul vreunui consilier. Poate nici nu era necesar. Dar binevenit ar fi fost, măcar în unele cazuri, ca preşedintele să fie înarmat cu o analiză a compartimentului de specialitate al serviciilor sale. Poate o avea din alte surse. Poate. Ori se bizuia doa/ pe propria sa capacitate, cu adevărat impresionantă, de analiză şi sinteză. Nu se ştie ce se discuta la aceste întrevederi ale primilor patru bărbaţi ai ţării. Se înţelege că nu se ţineau de fleacuri, având în vedere rangul lor. Dar nici nu se va şti vreodată, dacă nu cumva vreunui dintre ei îşi va publica memoriile; căci nici aceste discuţii nu se înregistrau! Mai rău decât atât, ele erau sfaturi de taină. Preşedintele Iliescu accepta să fie văzut de o ţară întreagă aşteptându-l pe Michael Jackson ori primind pe reprezentanţii vreunei fundaţii-fantomă, dar nu admitea să se ştie că îşi vede de treaba sa de şef de stat, atunci când se ocupa chiar de problemele ţării. Când, dimpotrivă, tocmai de acest lucru trebuia să ia cunoş­ tinţă populaţia . Cu atât mai mult cu cât se menţinea şi, vrem nu vrem, încă persistă la noi o mentalitate paternalistă. Populaţia ar fi dorit, cred eu, să vadă că acolo, sus, cineva o iubeşte. Şi lucrează pentru ea. Consideram că ar fi fost bine ca, din când în când, Preşedinţia să dea publicităţii comunicate despre asemenea întâlniri: ce probleme s-au abordat, ce hotărâri s-au luat, la ce înţelegeri s-a ajuns privind, de pildă, agenda săptămânii următoare, priorităţile legislative, ce anume a urgentat sau criticat preşedintele etc. Nesocotirea acestui sfat, insistent repetat, m-a mâhnit adesea. Dar nu pentru că îmi rănea orgoliul (el nu sângera, roh1şi, pentru atâta lucru), cât pentru că îl vedeam pe Ion Iliescu făcân­ du-şi rău cu mâna lui.

56

57

Consideram chiar că preşedintele trebuia să dea publicităţii un comunicat prin care anunţa că i-a convocat pe unii membri ai Executivului la Cotroceni. Era dreptul lui constituţional, dar Ion Iliescu nu admitea să-i „convoace", nici măcar să-i „invite". Atâta de ar fi făcut şi tot ar fi reuşit să atenueze impresia tot mai puternică a lumii că asista pasiv la ce se întâmpla în jurul lui. Prefera să menajeze (presupuse?) orgolii. Frumoasă ca însuşire umană, o asemenea modestie se întorcea încet-încet, dar implacabil, împdtriva omului politic. Iată-l, prin contrast, pe Emil Constantinescu, nu invitând, nici măcar convocând Guvernul, ci tunând şi fulgerând că îl demite, în întregul său dacă nu se ţine de reformă. Atitudine cam pe muchia Constituţiei, căci preşedintele ar încălca legea fundamentală abia dacă s-ar apuca să-şi pună în aplicare ameninţarea . Dar o asemenea fermitate prinde bine la public: să se ştie că ţara are un şef, că nici Guvernul nu e chiar de capul lui. Căci votul direct, prin care a fost ales preşedintele, îi dă o asemenea autoritate în faţa Executivului, ajuns la putere indirect, prin mandatul acordat de legislativ. Închizând această paranteză, mă simt dator să adaug că nici măcar momentele de dramatică tensiune din viaţa ţării nu vor putea fi reconstituite vreodată, decât cel mult parţial, după arhivele Cotrocenilor. Bunăoară, zilele mineriadei din septembrie 1991, pe care le-am trăit (celelalte mineriade nu le ştiu). S-au consumat atunci, la Cotroceni, câteva şedinţe ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Pe deasupra, şi o şe­ dinţă ad-hoc a Guvernului. Se va şti oare vreodată cine ce a spus atunci, cine ce soluţii a oferit preşedintelui pentru rezolvarea crizei? Mă îndoiesc. Poate doar dacă SPP-ul şi-a făcut cumva obiceiul de a-l asculta pe şeful statului. Atunci e posibil să aflăm totuşi ceva. De înregistrat, s-a înregistrat atunci doar întâlnirea preşedintelui cu delegaţia condusă de Miron Cozma. Dar acesta este doar un episod, care nu poate fi înţeles fără lectura eventualei stenograme a celorlalte întrevederi. Nu era un eveniment

de colea. S-a soldat, cum bine se ştie, cu plecarea guvernului Roman. A urmat o bogată literatură jurnalistică, mai cu seamă pe tema binomului depunerea mandatului" - demisie". Tihna opoziţiei i-a îngăduit, apoi, lui Adrian Severin să scrie o carte despre istoria guvernului Roman, cu totul remarcabilă în genul memorialisticii politice, chiar dacă adesea contrariantă şi prea subiectivă în relatarea evenimentelor din septembrie 1991. Teza de bază a cărţii lui Severin este că presedintele Iliescu a pus la cale şi a săvârşit o lovitură de stat împotriva propriului său guvern. În ce mă priveşte, Petre Roman mă situa în postura de „instigator", la faţa locului, al miscării din Valea Jiului. L-am dat în judecată pe fostul premier, da~ procesul nu a avut loc nici până în ziua de azi. Nici nu şi-ar mai avea rostul. Sper că între timp s-a lămurit că lucrurile nu au stat nici pe departe aşa cum credea atunci domnia-sa. Dar acesta este un vast subiect, pentru o altă carte, pe care sper să am răgazul să o scriu. Trecând şi peste această paranteză, să revin la problemă numai ca să o închei. Ţara nu este un strat de flori: dacă ai chef îl pliveşti, îl uzi, îl sapi, dacă nu, nu! Iar ce faci cu ţara, pentru sau contra ei, trebuie să se ştie! Ceea ce poate fi azi, justificat, un secret, nu poate rămâne astfel în veci. Măcar urmaşii noştri au dreptul, dacă nu chiar şi generaţiile de azi, să ştie ce am făcut şi chiar de ce şi cum am făcut. O stenografă pentru Cotroceni!

58

59

11

Preşedinţia

11

în blocaj funcţional

Cum spuneam, după succesul în alegerile din 1992, am încercat să-l conving pe Ion Iliescu să restructureze Preşedinţia şi să aducă oameni noi în aparatul ei, să facă un gest de apropiere (şi de reconciliere, în fond) faţă de o seamă de intelectuali care se aflau atunci pe poziţii adverse. Aceste preocupări, pentru care am consumat multă energie şi timp, nu aveau nici o legătură cu interesele mele personale. Eram conştient că Preşedinţia trebuie să treacă printr-un proces

de schimbare profundă pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile în noile împrejurări. Am avut multe discuţii pe această temă. Preşedintele era când receptiv la propunerile mele, când le respingea cu argumentul că sunt deplasate. Dar nu am renunţat să-l bat la cap cu ideea că are nevoie de oameni competenţi în jurul său, de oameni pe care se poate baza sub raportul expertizei profesionale şi al bunei-credinţe. I-am spus insistent că trebuie să se detaşeze de ceea ce eu numeam atunci „fidelităţile incompetente", adică de oameni care, desi tineau efectiv la el fiind foarte. siguri sub raportul fidelităţii, ~rau nişte rataţi şi ~capabili sub raport profesional. Din păcate, preşedintele nu a avut puterea de a-i înlătura pe aceşti oameni, deşi nu avea nici o iluzie asupra capacităţii lor. Ştia că sunt mediocrităţi de la care nu avea ce aştepta, cum erau domnul Bâgu, secretarul general al Preşedinţiei, generalul Pancea, secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sau Mihai Zugravu, un profesor de „socialism ştiinţific" ratat, ba chiar şi cu anumite antecedente penale. Mai mult, se simtea stânjenit de faptul că unii dintre oamenii onorabili care îl înc~njurau, dar care nu aveau competenţa necesară pentru a lucra într-o asemenea instituţie, nu pierdeau nici un prilej pentru a-şi declara "adeziunea" şi acordul cu gesturile publice ale preSesizând pericolul ce venea din riscul ca preşedintele să fie sufocat de acest grup de „yesmeni", am propus spargerea lui prin restructurarea Preşedinţiei. Într-o discuţie cu domnul Ion Iliescu, deşi ştiam că sentinţa mea este supărătoare, i-am spus direct că „aparatul instituţiei este în blocaj funcţional!". I-am semnalat, de asemenea, preşedintelui că în unele direcţii ale instituţiei nu ajung decât oamenii neagreaţi sau nevalidaţi într-altă parte. Ce e drept, ca să îndulcesc pilula, am adăugat ca un element al percepţiei publice o bună intenţie cu dus-întors: preşedintele s-ar feri de a priva de oameni valorosi ' alte instituţii ale statului!

Bine intenţionat întotdeauna, preşedintele Iliescu se hotăra adesea anevoie. Cum am spus, deschidea până la urmă umbrela, dar numai după ce ploaia se îndepărta. Menţinând în funcţie o serie de oameni ineficienţi, eu cred că, involuntar, se pregătea eşecul din 1996. Invi: cititorul să al:'reci~ze ~acă pozitia mea era cea corectă sau cat de corectă. Ş1 să-ş1 amintească c~ schimbări au avut loc la P.reşedinţie de-a lungul unui mandat de patru ani. În organigrama şi în personalul instituţiei. În ceea ce mă priveşte, strategia pe care o urmăream era aceea de a-l „salva" pe preşedinte, de a-l scoate de sub influenţa acestei camarile şi a-l pune în contact direct cu specialişti recunoscuţi, cu medii intelectuale diverse, chiar dacă multe dintre acestea îi erau ostile. De aceea, am susţinut că însăşi concepţia despre misiunea unui consilier yrezidenţial trebuia schimbată. În sensul preconizat mai sus. Intre altele, şi pentru că până atunci unii consilieri s-au distins doar prin ... anonimat, ca persoane de rang secund, nu ca funcţie, ci ca nume, profesionalism şi competenţă. Alteori, prin gafe politice, cu repercusiuni mai mult sau mai puţin grave, unele insidioase, altele făţişe asupra Preşedinţiei şi a preşedintelui deopotrivă. Aş putea cita destule asemenea gafe. Cum a fost aceea a purtătorului de cuvânt vremelnic, Alexandru Mironov~ persoană care trebuia să intre" în gândurile preşedintelui. In loc de a respecta această cutumă din ţările democratice, el se rostea aparte, ca în teatru, dar în publicaţii partizane, stârnind reverberaţii diplomatice. Dar nu am nici timp, nici loc să stărui asupra exemplelor. Mai important mi se pare să semnalez că i-am vorbit pe atunci preşedintelui despre percepţia publică a instituţiei pe care o conducea: că oamenii de prestigiu se feresc să se angajeze făţiş la Preşedinţie. Şi că ar fi momentul să refacă prestigiul instituţiei angajând oameni noi, supercalificaţi şi recunoscuţi în domeniile lor. Dar acest lucru era extrem de greu. Dacă găseai un specialist de primă mână într-un domeniu oarecare, puteai avea sur-

60

61

constituţionale

şedintelui.

11

priza să constaţi că, dincolo de competenţa sa strict tehnică, el era un naiv în plan politic, fără orizont sau cu judecată strâmbă. La polul opus se aflau specialiştii intoxicaţi politic, fie adepţi înfocaţi ai PDSR, care nu înţelegeau mecanismul vieţii democratice şi erau indignaţi că presa ne atacă mereu, fie cei înregimentaţi fanatic în tabăra Opoziţiei, care refuzau să se angajeze în serviciul unei puteri pe care ei o considerau „neocomunistă" sau nelegitimă. Totuşi, cu timpul, au venit şi oameni noi. Departamentul de Politică Externă a fost preluat de Traian Chebeleu, cel juridic de Nicolae Popa, iar cel economic de Mişu Negriţoiu, acesta din urmă, după o scurtă trecere prin Executiv. Dar în zone sensibile precum cultura, învăţământul, securitatea naţională şi mai ales în ceea ce se poate numi rândul al doilea au rămas cam aceiaşi oameni, fiind foarte greu de găsit specialişti care să facă faţă tipului de activitate pe care-l presupunea Preşedinţia. Eu însumi, după multe tatonări şi insistenţe pe lângă o seamă de intelectuali si oameni de meserie, nu am reusit să angajez la Departame~tul de Politică Internă, care s-a 'creat după alegerile din 1992, decât doi prieteni şi colaboratori, pe Paul Dobrescu (pentru compartimentul de relaţii cu partide şi sindicate) şi pe Grigore Georgiu (pentru compartimentul de analiză politică). Treptat, amândoi au devenit piese foarte utile în angrenajul instituţiei. Şi, prin intermediul celor doi consilieri, au fost angajaţi şi alţi câţiva colaboratori tineri şi instruiţi, oameni de perspectivă. Tot atunci am iniţiat un Buletin informativ al Preşedinţiei - pe care-l întocmea A.I. Zăinescu -, un fel de documentar lunar care consemna actiunile mai importante şi luările de poziţie ale preşedintelui, ;eproducea comunicatele oficiale, documentele diplomatice, expunerile şi mesajele preşedintelui cu diverse prilejuri. Cred că acest Buletin informative singurul document de arhivă după care se poate reconstitui o parte din activitatea preşedintelui în intervalul 1993-1996.

La compartimentele de care am răspuns nu au fost aduşi oameni la presiunea cuiva, ci am reuşit să găsesc, după multe căutări, profesionişti de primă mână, cum au fost cei care făceau „radiosinteza" (Titus Irimie, Vasile Constantin, Alina Iordan) sau grupul de la documentare, condus de doamna Valentina Ipsilanti.

62

63

Câtă infonnaţie,

atâta putere !

Nu era uşor să lucrezi pentru Ion Iliescu: şeful statului nu te ajuta să-l ajuţi. Mai întâi, el nu comanda nici un fel de materiale de analiză ori sinteză. Poate a cerut de la Traian Chebeleu, pe probleme externe. În ceea ce priveşte însă analizele pe probleme interne, ele depindeau exclusiv de iniţiativa noastră, a mea şi a colaboratorilor mei. Noi trebuia, aşadar, să anticipăm, într-un fel, evenimentele şi să-i programăm documentare şi analize pe baza cărora preşedintele să poată reacţiona în cunoştinţă de cauză.

Ştiam şi îi repetam mereu preşedintelui că fără un sistem de informare bine pus la punct nu va putea să se descurce în hăţişul vieţii politice şi nici să ia deciziile potrivite. De aceea, am încercat să-i organizez acest sistem, cel puţin în sfera mea de atribuţiuni.

Într-o primă fază i-am oferit zilnic ceea ce în jargonul nostru intern avea să fie numit „radiosinteză" . Era un document de vreo cinci pagini, în care câţiva profesionişti cu îndelungată experienţă condensau în minimum de cuvinte tot ceea ce spuneau cu miez principalele posturi de radio, româneşti şi străine, despre realitatea din ţară. Selecţia urmărea, fireşte, cu predilecţie, referirile critice la preşedinte şi la domeniile pe care le putea influenţa. La scurtă vreme am realizat, tot zilnic, o revistă a presei, bazată pe citirea cu lupa (a se înţelege: căutarea şi descifrarea până şi a aluziilor bine învăluite) a celor 15 cotidiane care

apăreau atunci. Pentru această operaţie am solicitat detaşarea de la Rompres, pentru o perioadă de timp, a lui Ferenc Vasas, un profesionist de primă linie în domeniu. În plus, filtram şi altfel presa pentru preşedinte. Din când în când, dar destul de frecvent după 1992 - când dispuneam deja şi de o direcţie specializată de analiză politică - redactam ,,analize de caz" sau „sinteze" pe câte o problemă de actualitate. În elaborarea acestor sinteze luam în considerare, ca surse, pe lângă declaraţiile şi poziţiile oficiale ale partidelor, nu doar cotidianele, ci şi săptămânalele de mai largă audienţă, 10-12 la număr. Nu a fost, vreme de câţiva ani, vreo problemă aflată în focarul dezbaterii publice sau în atenţia jurnaliştilor care să nu fi fost „sintetizată" în asemenea documente care ajungeau pe masa preşedintelui. Trebuie să adaug că preşedintele citea el însuşi presa, dis-de-dimineaţă. Mai ales editorialele: pe cele semnate de Ion Cristoiu, inclusiv în perioada în care „Evenimentul Zilei" era „supus persecuţiilor" din partea Preşedinţiei; din fir-a-păr pe cele din „Adevărul" şi din „România Liberă", indiferent de cine erau semnate, chiar dacă ziarul condus de Petre Mihai Băcanu îl scotea adesea din sărite. Ion Iliescu era şi unul dintre puţinii cititori ai „Dimineţii", răbdare pentru care l-am admirat. Prin aceste materiale, pe care le elaboram cu o maximă detaşare a analistului, noi încercam să-i oferim preşedintelui o imagine a ţării, cu problemele ei, cu aşteptările şi cu dramele diverselor categorii sociale, dar şi o imagine cât mai exactă asupra modului în care erau percepute şi apreciate acţiunile sale. Când ajungea, într-un târziu, acasă, Ion Iliescu era aştep­ tat de o altă revistă a presei: una vorbită de soţia sa, doamna Nina Iliescu, care citea cu sârg ziarele. Era, probabil, unul dintre semnele devotamentului ei. Dovadă a bunului ei simţ, calitate atât de rară la soţiile demnitarilor noştri, ea nu făcea o contra-revistă a presei; n-am avut în atâţia ani de zile vreun semn că ea le-ar fi dezavuat acasă pe cele „oficiale", de la

biroul soţului. Din câte mi-am dat seama, doamna Nina Iliescu vădea un singur parti-pris: agrea mai ales „Jurnalul Naţional", tocmai pentru imparţialitatea sa. Totdeauna ţineam să parcurg documentarele de presă pe care le înaintam preşedintelui. Nu neapărat pentru ca să le modific ori să le cenzurez. Colaboratorii mei erau aleşi după criteriul competenţei, căci ştiam că numai astfel îmi pot economisi forţele pentru alte activităţi. Căci, înainte de toate, trebuia să fiu eu însumi la curent cu ceea ce ştie şeful meu. La început, subliniam radiosinteza cu trei culori. Nu neapărat cele ale drapelului. Curcubeul depindea de problematica zilei. Vroiam, pur şi simplu, să testez reacţia beneficiarului unic. Dar nu a venit nici una. Am încetat să le mai colorez. Preşedintele mi-a reproşat această omisiune, fără să motiveze de ce îl supăra absenţa sublinierilor. Apoi a început să le facă singur: în două culori, roşu şi albastru, dar niciodată nu mi-a solicitat ceva anume, nu mi-a spus ce şi cum doreşte. îmi găsisem, oricum, beleaua cu aceste informări. Le făceam, deşi nu erau neapărat de resortul direcţiei mele, pentru că nu le realiza compartimentul de presă, ocupat mereu cu altele. Acest compartiment avea, la un moment dat, o conducere bicefală şi se consuma în sterile dispute intestine. De aici, gelozii pe care le admiteam, dar şi intrigi de neînţeles. Veneau apoi oamenii care nu înţelegeau nimic din presă şi din relaţiile cu această putere formidabilă. Vasile Ionel îmi reproşa frecvent că-i creez preşedintelui, încă de la prima oră din zi, un disconfort intelectual. Formularea îmi aparţine, desigur. El se exprima ceva mai frust. - Ei bine! i-am zis la un moment dat, o să-i dau doar ,,Dimineaţa", ca să rămână bine dispus toată ziua. Discuţia avea loc în faţa preşedintelui, care tolera intervenţiile, de pe poziţii ultraconservatoare, ale sfetnicului său militar. - V-am dat vreodată sfaturi cum se trage cu tunul? l-am întrebat pe Vasile Ionel.

64

65

-Adică ce vreţi să spuneţi? - Că fiecare trebuie să se ţină de uneltele sale. Nu garantez, după atâţia ani, decât sensul disputei, nu şi autenticitatea cuvintelor. De cealaltă parte, Gilda Lazăr îmi reproşa, în „România Liberă", la fel de vehement, că filtrez până şi informaţia de presă care ajunge la preşedinte. Dar nu trebuia să o fac? Era una dintre modalităţile de a-i cruţa timpul. ?i, pe urmă, serviciile preşedintelui fac acest lucru şi în alte ţări, ceva mai obişnuite cu democraţia şi cu relaţiile cu presa. N-aş vrea ca cititorul să înţeleagă de aici că singura noastră activitate era prelucrarea informaţiei publice, deschise. Era o muncă desigur utilă, chiar dacă devenise una de rutină. Dar ea nu reprezenta decât vârful aisbergului. Partea invizibilă a acestuia era formată din documentare pe probleme importante, în care foloseam si alte surse. Mai ales altele. ?i la acest~a, reacţia preşedintelui era aceeaşi, în sensul că nu le dădea nici un fel de calificative. Nu a spus despre vreun documentar că e bun ori rău sau că l-a frustrat absenţa unui capitol, a unei surse, insuficienta obiectivitate etc. Ce-i drept, nici nu ne-a reproşat vreodată că i-am răpit zadarnic timpul cu vreun documentar pe o temă lăturalnţcă ori de alt nivel de competenţă decât al preşedintelui.

Cum

să

scapi de un premiu care nu te

onorează?

Îndată după alegerile din toamna lui 1992, revista Europa", care îsi dobândise faima de revistă antisemită, îi conferă domnului Iliescu un premiu „pentru spiritul său conciliant şi

echilibrat, care a condus la evitarea unui război civil în Rornânia". premiului era formulată în termeni exacţi, preşedintele era pus într-o situaţie neplăcută, fiind premiat de o revistă care făcea o violentă propagandă antioccidentală si antidemocratică. În acelasi număr al revistei, mai mult, ' ' pe aceeaşi pagină, în care în fruntea listei de premiaţi trona Chiar

dacă motivaţia

66

numele Preşedintelui ţării, era inserat un teribil atac antisemit, avându-l ca ţintă principală pe Mozes Rosen, pe atunci rabinul sef al Comunităţii evreieşti din România. ' Era o capcană din care preşedintele trebuia să iasă cât mai repede cu putinţă pentru ca numele său să nu fie asociat cu imaginea deplorabilă a revistei în cauză. Mai ales că această asociere era sugerată şi de faptul că poza dlui Mironov, "purtă­ tor de cuvânt" încă, apărea în cuprinsul revistei alături de cea a fiului dlui Neacşu, redactorul-şef al acestei publicaţii. Ce era de făcut? ?tiam că dacă ţi se lipeşte pe frunte o etichetă infamantă, nu mai scapi de ea, oricâte dezminţiri ai da si oricâte tumbe ai face. E legea vieţii publice de azi, în care ~ ass-media te poate distruge sau te poate înălţa, după cum interpretează un eveniment. ?tiam că dacă vestea cu „premiul" merge în lume, fără o replică pe măsură, ea poate fi interpretată şi răstălmăcită în defavoarea preşedintelui. Îmi imaginam deja, având în minte bancurile celebre de pe vremea dictaturii, un dialog de tip „Radio Erevan", între un ipotetic lider politic occidental, cititor de ziare din ţara lui, şi legendarul post de radio: „ Un ascultător ne în treabă: este adevărat că

Presedintele României a acordat un premiu important unei reviste antisemite? Răspundem: Nu. Lucrurile stau exact invers. Preşedintele României a fost premiat de o revistă antisemită. Având în vedere această împrejurare, nu putem preciza ce relaţii există între preşedinte şi respectiva revistă, care se chearnă chiar «Europa». Totuşi, e de presupus că acest preşedinte e amestecat într-o afacere tulbure cu miscările antisemite din 'tara lui. Vă vom 'tine ' la curent cu evoluţia acestei conexiuni, care pare a fi mai serioasă decât s-a crezut iniţial". Iată o parodie posibilă a modului în care o informaţie, sub pretextul că restabileşte adevărul, îneacă totul în confuzie şi creează o imagine de care nu mai poţi scăpa o viaţă întreagă.

67

Îmi imaginam ce vor scrie ziarele occidentale, foarte sensibile la

ca atare, statutul lor e necesar să se definească numai prin meritelor să o lăsăm pe seama istoriei. 2. Aşa cum am promis, în relaţiile rn presa mă voi strădui să asigur transparenţă maximă şi raporturi cordiale. ln acelaşi timp, contez pe sprijinul presei, al tuturor mijloacelor de comunicare în masă, pentru redresarea şi stabilitatea noastră economică, politică şi socială, pentru respectarea prevederilor constituţionale şi respingerea oricăror manifestări de intoleranţă etnică, religioasă sau de altă natură, contez pe sprijinul presei în combaterea extremismului, a xenofobiei, antisemitismului şi altor forme de ură rasială care pot altera grav climatul politic intern şi pot prejudicia interesele naţiunii. 3. E bine că unele publicaţii, printre care şi a dumneavoastră, unele fundaţii culturale şi asociaţii au instituit practica acordării premiilor care, evident, vin să încurajeze activitatea dintr-un domeniu sau altul, fapt cu atât ,nai lăudabil cu cât starea culturii, ca şi a presei în general, nu este dintre cele mai bune şi nu beneficiază încă de prea multe suporturi practice de susţinere. ln acest sens, cred că sunteţi de acord cu mine că valoarea şi semnificaţia unui premi11 sporesc prin adecvarea la obiect, fiind în deplin acord ctt cerinţele şi exigenţele domeniului respectiv. Având în vedere aceste considerente, ca şi altele pe care nu le mai transcriu aici, sunt convins că înţelegeţi, domnule director, de ce nu pot primi premiul anunţat. Jon Iliescu" naţional şi,

această prismă. Recunoaşterea

această temă.

În consecinţă, am reacţionat rapid şi am formulat, împrecu A.I. Zăinescu, o scrisoare prin care Ion Iliescu refuza acest „premiu", scrisoare pe care, după mici modificări, preşedintele a semnat-o. Am convenit cu dl Dan Năstase, proaspăt şef de cancelarie la Cotroceni, să trimită această scrisoare prin curier la revista „Europa", cu solicitarea expresă de a fi publicată în numărul următor. Concomitent, am faxat scrisoarea şi dlui Ion Cristoiu, cerându-i un serviciu amical: anume să publice textul exact în ziua în care apărea numărul următor al revistei lui Ilie Neacşu. Deşi Evenimentul Zilei" se afla în relaţii tensionate cu preşedintele, Ion Cristoiu a respectat înţelegerea pe care i-am propus-o. În treacăt fie zis, am dus o lungă şi tenace muncă de lămurire cu preşedintele Ion Iliescu pentru a-l convinge să ridice „sancţiunea" pe care o instituise faţă de ziarul lui Cristoiu, argumentând că e o măsură care nu rezolvă nimic şi se întoarce împotriva sa. Preşedintele a cedat extrem de greu şi foarte târziu, mai ales că favoritul domniei sale, Alexandru Mironov, era adeptul măsurilor punitive în relaţiile cu o anumită parte a presei. Evident, aşa cum am anticipat, revista Europa" nu a publicat răspunsul preşedintelui, dar l-a publicat ziarul lui Ion Cristoiu, Evenimentul Zilei", în 17 noiembrie 1992, sub titlul: 01 Ion Iliescu refuză premiul revistei antisemite «Europa»". Iată textul scrisorii: ună

11

11

1. Nu cred că oamenii politici trebuie să beneficieze de premii. E1 au datorii aparte faţă de ţară, se consacră public servirii interesului

Ecoul acestui gest, mai ales în plan internaţional, în cancelariile occidentale, a fost benefic pentru preşedinte. Nu fac un secret din faptul că am selectat, cu satisfacţie, în radiosinteza din zilele următoare, opiniile şi aprecierile extrem de pozitive ale gestului prezidenţial, aparent conjunctural. Era o mică bătălie câştigată. Un caz în care am acţionat cu folos şi abilitate, ferindu-l pe preşedinte de asocierea nedreaptă a imaginii sale cu tendinţele antisemite şi şovine. Să tragem de aici concluzia că lucram fără cusur? Departe de mine asemenea trufie! În multe decizii ale sale, preşedintele se orienta altfel decât speram sau anticipam noi. Ne întrebam

68

69

11

11

,,Domnule director, Am aflat, din presă, că mi s-a acordat premiul revistei pe care o conduceţi. Acesta este, de fapt, şi motivul scrisorii pe care v-o adresez. Considerente intime, dar şi de natură etică şi, nu în ultimă instanţă, principii de ordin politic şi social, mă îndeamnă să vă supun atenţiei următoarele reflecţii:

de ce? Preşedintele era mai bine informat decât mine şi colaboratorii mei? Dispunea şi de alte surse de informare? Dar, chiar aşa fiind, nu cred că îşi putea întocmi mental singur sintezele din ele. Era puţin probabil, pentru că informaţiile îl copleşeau şi nu avea cum să le sintetizeze şi să le coroboreze de unul singur. Prin forţa lucrurilor, oricât de genial ar fi un om, anumite aspecte îi scapă. Atunci de ce nu cerea să se distileze din atâtea analize câte o sinteză? Dacă lansa altora o asemenea comandă l-aş fi înţeles: avea mai multă încredere în capacitatea lor decât într-a noastră. Dar ar fi fost imposibil să nu aflu. Aşa că rămân, până azi, fără răspuns la întrebare. Indiscreţia

la ea

acasă

În primăvara timpurie a anului 1990, plecam în străină­ tate, într-o misiune confidenţială încredinţată de preşedinte. Revenit în ţară, am întocmit un raport de o filă şi câteva rânduri. Mă tot anunţam la preşedinte, dar nu venea nici un răspuns. În haosul care domnea atunci, nu mai ştiai bine cine ce rol joacă la Preşedinţie. Nu puteam încredinţa documentul nici lui Bujor-Sion, nici lui Florin Velicu, nici unuia dintre apropiaţii preşedintelui, pentru că nimeni nu ştia nici unde am fost, nici când, nici de ce. M-am văzut nevoit să plec a doua oară, în prelungirea aceleiaşi misiuni, fără să fi reuşit să prezint preşedintelui rezultatele demersurilor mele. Revenit iar în ţară, mă întâmpină aceeaşi atmosferă. Dau un telefon de acasă la Preşedinţie, unde nimeresc peste un vechi cunoscut, Romulus Bena, diplomat de meserie. Nu ştiam nici despre el ce rol juca efectiv la Preşedinţie, dar îl iau ca pe un şef de cabinet şi vechi amic: - Romică, am fost într-o misiune. Azi e miercuri, dacă până mâine seară nu intru la dl Iliescu, poimâine public raportul într-t.in ziar, cu menţiunea „Spre luarea la cunoştinţă a preşedintelui".

70

Eram presat de nevoia unui răspuns din partea preşedin­ telui. Peste o jumătate de oră, mă trezesc cu maşina la scară şi rnă îndrept spre Palatul Victoria, unde sălăşluia vremelnic Preşedinţia provizorie. -De ce nu mi-ai dat raportul până acum? mă ia în primire domnul Iliescu. - Încerc de câteva săptămâni, dau eu să-i explic. Nu apucă preşedintele să parcurgă prima filă că uşile se dau în lături şi intră Petre Roman. La vederea lui, dl Ion Iliescu întoarce foaia. La propriu, desigur, nu la figurat. Nu îmi mai aduc aminte de conţinutul întrevederii dintre preşedinte şi primul său premier. Cert este că ea s-a prelungit din cauza unei convorbiri telefonice purtate de dl Petre Roman, în prezenţa noastră, cu dl Marţian Dan. Subiectul ei nu are legă­ tură cu cel al capitolului de faţă, decât tangenţial. Uitasem să amintesc că, pe când eu lipseam din ţară, avuseseră loc alegerile din 20 mai 1990, prilej de a-l felicita pe domnul Iliescu pentru triumful său. Cum discuţia avea loc între un ardelean get-beget, ca Marţian Dan, şi un altul, ,,născut cu năframa Ardealului pe ochi", cum avea să se descrie Petre Roman, ea a durat destul de mult. Aşa erau, pe atunci, relaţiile dintre vârfurile Puterii: „neprotocolare". În mod normal, convorbirea dintre premier şi cel ce avea să devină primul preşedinte al Camerei Deputaţilor trebuia purtată oriunde altundeva decât din biroul preşedin­ telui ţării. De asemenea, premierul nu ar fi avut voie, potrivit unor uzanţe protocolare mai bine statornicite, să apară neanunţat în biroul şefului statului. În cel mai rău caz, preşedintele putea să întrerupă întrevederea cu mine, dacă avea ceva de discutat urgent cu premierul său, şi să mă reprogrameze pentru o oră mai convenabilă. De îndată ce Petre Roman a părăsit biroul, preşedintele şi-a continuat reproşurile pe care mi le adresa pentru întârzierea raportului şi a reluat lectura lui. După ce a terminat-o, i-am 71

cerut îngăduinţa să îi pun o întrebare într-o manieră „mai puţin protocolară":

- De ce, când a intrat Petre Roman aţi întors foaia? Domnul Iliescu şi-a luat avânt să-mi explice. Mi-am permis să-l întrerup: - Nu voiam un răspuns: întrebarea mea era pur retorică . ?ii-am spus că interpretez gestul său într-un singur fel: nu vroia să discute despre anumite lucruri cu premierul în prezenţa mea. L-am rugat să înţeleagă în acelaşi sens de ce am refuzat să îi transmit nota mea scrisă prin intermediul celor care lucrau la cabinetul său. Erau, într-adevăr, vremuri în care nu puteai avea încredere deplină în nimeni, nici măcar în tine însuţi . Instituţiile, inclusiv Preşedinţia, erau în statu nascendi, încât erai mai suspicios decât era sănătos să fii. Întâmplarea cu Petre Roman mi-a oferit prilejul poate cel mai nimerit de a-mi formula poziţia în chestiune. Părerea mea era -şi a rămas neschimbată - că ceea ce se discuta la Preşedinţie privea Preşedinţia, era o treabă exclusiv a Cotrocenilor, chiar dacă subiectul era guvernul. Iar singurul om îndrituit să stabilească ce anume, cât anume şi cum anume să se comunice guvernului din ce se discuta despre el la Cotroceni era preşedintele. Din păcate, nu toţi colegii mei împărtăşeau acest punct de vedere. ?i, dacă nu îl negau, în orice caz îl nesocoteau. Dar, pe la începuturi nu ştiam acest lucru şi vorbeam deschis unii de faţă cu alţii. Mi-aduc aminte, bunăoară, de o discuţie despre vânzarea caselor, de stat şi naţionalizate. În ceea ce priveşte prima categorie eram cu toţii de acord ca ele să fie cumpărate de chiriaşi, dacă doresc. În privinţa celei de a doua categorii, eu m-am împotrivit vânzării lor. Dintr-un singur considerent atunci: nu venise, încă, vremea rezolvării unei probleme cu atât de multe posibile complicaţii. La scurtă vreme, proiectul de lege care aducea primele reglementări în chestiune avea să aj ungă n u numai la 72

parlament, ci şi în paginile „Adevărului". Ceea ce intra în firescul lucrurilor: de vreme ce primul ministru a semnat proiectul, înseamnă că guvernul şi l-a însuşit. Iar lucrările Parlamentului sunt, de regulă, publice. Ceea ce era însă anormal era faptul că despre discuţiile purtate pe această temă la Cotroceni a aflat şi presa, au aflat şi anumite medii politice interesate în chestiune. După asemenea surprize puteam să îmi pun întrebarea cu ce drept îşi putea permite un consilier de la Cotroceni ca, imediat după o discuţie între sfetnicii preşedintelui, să dea fuga la Palatul Victoria şi să relateze acolo lui Petre Roman sau vreunuia dintre locotenenţii lui ce probleme s-au aflat pe ordinea de zi, cine pe ce poziţie s-a situat. Atât cât a reţinut sau atât cât a priceput, dacă chestiunea discutată era în afara sferei sale de competenţă.

La un moment dat a trebuit să constat, foarte surprins, că relaţiile

dintre Petre Roman şi mine se răcesc şi că o perioadă de este iminentă, fără ca eu să-i fi făcut vreun rău premierului. Aveam să-mi explic abia mai târziu motivul: nevoia unor colegi de consilierat de a purta, interesat ori ba, nu are importanţă aici, vorba de colo-colo. Cu sau fără intenţia unei finalităţi, asemenea clevetiri aveau să creeze relaţii de animozitate până la adversitate între Preşedinţie şi Guvern, între Preşedinţie şi alte instituţii ale statului, între funcţionari de grad mai înalt ori mai mărunt ai acestor institu ţii. În ceea ce priveşte relaţia specială dintre modesta mea persoană şi Petre Roman, cauza ei adevărată - dezinformarea era a ccentuată şi de un deficit de comunicare. Eu nu făceam parte din cercul de apropiaţi ai premierului, nici nu eram omul care să se ploconească, eram prea mândru să-i cer sau măcar să-i propun o discuţie lămuritoare. Un fel de „hai să turnăm apă curată în pahare", cum se spune în Ardeal. Aşa se face că abia prin 1995 am ajuns să purtăm o discu ţie cât de cât nor:nală. Evident, nu ştiam cine umblă cu vorba. Puteam, cel mult, să am unele bănuieli. Dar surpriza mare a produs-o preşedin-

glaciaţiw1.e

73

tele, într-o şedinţă a consilierilor săi, convocată pe 30 septembrie 1991, când s-a dezlănţuit într-o scurtă filipică împotriva lui Victor Opaschi, apostrofându-l: -Tu, care te duci mereu la Roman să-i spui ce se discută aici ... Şi a continuat aşa o vreme, nu mai reţin exact ce a spus, dar îmi amintesc precis că l-a acuzat de „deformări" . Din cele relatate mai sus, cititorul nu trebuie să tragă concluzia că, odată Victor Opaschi pus la punct, în loc să fi fost demis de preşedinte, secretele Cotrocenilor au rămas zăvorâte între zidurile palatului. Dimpotrivă, scurgerile de informaţii au rămas o chestiune mereu la ordinea zilei, tot timpul cât am lucrat acolo. Încât mai corect ar fi să apreciez că puţine informaţii demne de interes nu ajungeau în scurtă vreme la mediile politice interesate de ele sau în mass-media, curioase de orice se petrecea în sferele Puterii. Rămâneai adesea uluit citind în ziare despre ce a discutat preşedintele într-un cerc restrâns, de numai doi-trei apropiaţi. Iar unele ştiri apăreau la două-trei zile după respectiva întâlnire. Exemple se pot găsi cu duiumul în presa vremii. Majoritatea le-am şi uitat. De unul însă, care trebuie să fi produs consternare şi la Cotroceni, îmi aduc perfect aminte. Eram de acum la Berna, când i-am faxat academicianului Postolache, ambasador la Luxemburg, o tăietură dintr-un ziar care relata despre o discuţie pe care o avusese, în ţară, cu preşedintele, în prezenţa unuia sau, poate, cel mult doi dintre consilierii săi. Era vorba despre unul din capitolele uneia dintre cărţile preşedintelui, capitol în care făcea aprecieri despre premierii săi succesivi. Iar episodul îmi este viu în amintire tocmai pentru că, în această chestiune, spre deosebire de multe altele, părerile noastre (adică ale profesorului Postolache şi ale mele) erau similare. Încercam amândoi să temperăm pornirile anti-Roman ale preşedintelui. Între altele, cu argumentul că Petre Roman era singurul premier pe care îl numise de două ori

în această funcţie, singurul pe care îl cunoscuse dinainte. Îl îndemnam, amândoi, pe domnul Iliescu să nu se lanseze în proslăvirea guvernului Văcăroiu în dauna celor anterioare, mai ales că dl Văcăroiu nu îşi încheiase încă (atunci) mandatul, că el se afla pe la mijlocul unei curse de fond: putea să o încheie la coada plutonului sau chiar să sfârşească prin abandon. Este exclus ca distinsul academician, om cu mare trecere la preşedinte şi, pe deasupra, unul de o rară discreţie, să fi putut deveni sursa unor asemenea dezvăluiri. De altfel, ele erau atât de multe încât încetaseră să mă mai preocupe. Cu toate acestea, sunt unul dintre cei care trebuie să încerce o explicaţie pentru această necontenită scurgere de

74

75

informaţii.

Eu, unul, cred că multe din veştile despre secretele Cotrocenilor erau pur şi simplu deducţii logice, la îndemâna unor jurnalişti inteligenţi, cu singura condiţie să cunoască bine scurta istorie a mişcărilor politice postdecembriste şi personajele care joacă pe această scenă, mentalitatea şi modul lor de gândire. Odată raţionamentul făcut, era lesne să atribui ştirea unei surse pe care jurnaliştii o numesc „protejată" sau „neidentificată", de genul „apropiaţi ai preşedintelui" ori „personalitate îndeobşte bine informată" ş.a.m.d. Cred chiar că multe ,,dezvăluiri" s-au născut în minţile jurnaliştilor bine dotaţi intelectual şi că au nimerit, cel puţin parţial, adevărul. De aici, unele reacţii ulcerate la Cotroceni, unde unii dintre consilieri nu numai că habar nu aveau de lumea presei, dar chiar se fereau de ea. 'Iar această lipsă de transparenţă avea un singur efect: îi îndârjea pe ziarişti să caute informaţia şi unde nu era. Desigur, eu nu exclud ca ipoteze şi alte canale şi motivaţii ale scurgerii informaţiilor din Cotroceni. Nu exclud nici indiscreţia - voită sau nu-, nici dorinţa de a epata a unor consilieri, scăpările planificate de ştiri, acordarea de prioritate absolută unor gazete sau gazetari, aşa cum nu exclud nici

măcar vânzarea de informaţii de către unii slujbaşi ai Cotrocenilor. În ceea ce mă priveşte, îmi place să cred că am ştiut să întreţin relaţii normale cu mass-media, deşi acestea ţineau de alte compartimente ale serviciilor preşedintelui. Iar direcţia pe care o conduceam nu prea avea, se pare, informaţii interesante pentru presă. Dovada? Nu m-a întrebat niciodată vreun ziarist pe ce problemă a insistat radiosinteza zilei, la ce se referă ultima analiză, cel mai recent documentar oferit preşedintelui, ce cărţi noi au mai intrat în biblioteca Cotrocenilor etc. Mi s-a pus, în schimb, odată întrebarea dacă una din sursele ştirilor divulgate de la Cotroceni nu ar putea fi SPP Acum, pot să dau răspunsul: nu exclud această posibilitate, deşi îmi vine greu să cred în ea. SPP asculta, într-adevăr, nu ştiu însă ce, cât, până la ce nivel. Venind, într-un rând, la mine în birou să discutăm ceva, unul dintre aghiotanţii preşedintelui m-a invitat să purtăm discuţia afară, pe balcon, făcând gesturi care îmi dădeau de înţeles că ... ,,suntem ascultaţi". Problema, după mine, nu stă în faptul că se asculta. Aş pune-o altfel: ce se reţinea din ascultare? Căci nu îmi închipui că se extrăgea de pe bandă totul, ci doar fragmente. Cum erau ele alese, înţelese, eventual scoase din context? Avem de-a face, de altfel, cu o obsesie care ne-a rămas de pe alte vremuri. Însuşi preşedintele Iliescu îşi domolea vocea, aş zice aproape instinctiv, vorbea în şoaptă când vroia să comunice confidenţial ceva. Sau dădea drumul la aparatul de radio sau televizor. Sunt gesturile noastre de dinainte de 1989, când credeam că putem bruia astfel benzile Securităţii. Iar dacă păstrăm încă asemenea automatisme înseamnă că mai avem şi alte reacţii reziduale, de care nici măcar nu ne dăm, poate, seama. Prin eliminări succesive, am ajuns astfel la concluzia că informaţiile se scurgeau dinspre Cotroceni mai ales prin consilieri. Mai precis, printre cei de rang înalt, pentru că ceilalţi nici nu aveau de multe ori acces la ele. Putea oare preşedintele să

identifice aceste surse? Nu ştiu. Cert este că s-a mă~g~t adesea la a ne atrage atenţia asupra acestui fenomen penuc1os. . De ce era, totuşi, deranjantă apariţia în presă a unor informatii din surse nemărturisite ori inavuabile? ' În primul rând pentru că ele erau, de regulă,. doar p~rţial adevărate. Cu alte cuvinte, pentru că minţeau pnn omisiune. Nu neapărat şi prin rea-voinţă: ziaristul comunica atâta cât aflase. În al doilea rând, pentru că ele nu se refereau, de cele mai multe ori, la o hotărâre aprobată, ci la una din fa::ele procesului decizional, uneori îndelungat şi/sau anevoios. In cursul acestuia, consilierii preşedintelui puteau să exprime opinii diferite, contrare. Aceasta nu însemna că preşedintele şi le însuşea. Pe unele nici nu le lua în considerare. Si era normal ca la Cotroceni să se înfrunte mai multe păre~i. De aceea şi avea preşedintele mai mulţi cons~ieri, n~ unul singur. ?i chiar de ar fi avut doar unul, acesta ar fi trebuit să se multiplice pentru a-i putea prezenta variante diferite de răspuns în funcţie de evoluţia evenimentelor pe care le putea prevedea. . Aceasta nu echivalează cu un fel de Joaca de-a politica, o scenaromanie. Dacă lucrurile se pot dezvolta, pot evolua în 15 directii diferite, trebuie să ai pregătite tot atâtea variante de răsp~ns. E adevărat că, dacă o maşinărie se poate gripa din trei cauze, pe care le-ai eliminat, va interveni, poate, cea de-a patra defecţiune, pe care nu ai prevăzut-o. Aceasta nu înseamnă că trebuie să stai cu braţele încrucişate: evenimentele nu evoluează, totuşi, totdeauna, după legile murphiene ale pesimismului tehnologic. A existat spre finalul campaniei electorale, cel puţin o întâmplare care mi-a contrazis optirnis~u~: chestiunea cu casa preşedintelui. O voi povesti la locul potrivit. În situatia descrisă mai sus, şedinţele preşedintelui cu sfetnicii săi de~eneau tot mai puţin eficiente. Mai ales când cercul se lărgea, când participau nu doar cei c~ci ~ consilieri ?rezidenţiali, ci şi ceilalţi. Nu ştiu ce simţeau ş1 gandeau alţii, dar

76

77

V

•

•

mie, unuia, mi se încleştau fălcile când trebuia să dau drumul la vreo propunere mai neobişnuită. Ş,i numai de teama indiscreţiilor. Preferam, de cele mai multe ori, să aştept ocazia, mai rară, a unei discuţii între patru ochi sau măcar într-un cerc restrâns. Ca să închei cu un alt exemplu, poate minor, voi mărturisi aici că am aflat, la Berna fiind, din trei surse diferite, toate de la Cotroceni, că voi fi rechemat pentru nu ştiu ce misiune. Ba mai mult, fiecare dintre acestea sugera că s-a aflat la originea deciziei, că l-ar fi influenţat pe preşedinte în favoarea mea. Ceea ce putea fi plauzibil, dar aceasta este o altă chestiune.

Generalul

Guşe:

o

dilemă

a preşedintelui?

În primul rând, îmi cereau să-i transmit lui Ion Iliescu să-l grabnic în rezervă pe generalul Nicolae Militaru. El nu mai era ministru, fusese înlocuit cu generalul Stănculescu, dar nici nu ieşise vreun decret de trecere în rezervă. În această discuţie lungă, adesea încâlcită, interlocutorii mei erau unanimi în această cerere, la care adăugau, tot la unison, un avertisment ferm: nu-l vor vota preşedinte pe Ion Iliescu, dacă nu va onora această cerere. Nu-şi ascundeau temerea că, odată ales şef al statului, Ion Iliescu l-ar pune din nou în fruntea Ministerului Apărării pe acelaşi general Militaru, ceea ce, în ochii lor, echivala cu o „catastrofă", nu numai pentru armată, ci şi pentru ţară. Bănuiam de pe atunci temeiurile acestor rezerve, care mergeau până la respingerea violentă a generalului Militaru. Mai târziu le voi înţelege şi mai bine, pe măsură ce unele se vor confirma, mai mult sau mai puţin făţiş. I-am prezentat, fireşte, la scurtă vreme după discuţia de mai sus, lui Ion Iliescu această doleanţă ofiţerească, pe care aveam temeiuri să o consider mai generală. Iar recent înlocuitul ministru al apărării a fost trecut, curând, în rezervă. E lesne de presupus că Ion Iliescu primise mesaje în acelaşi sens şi din alte surse, care vor fi cântărit mai greu în adoptarea deciziei de trecere definitivă în civilie a contestatului general. În al doilea rând, ofiţerii Armatei a II-a erau îngrijoraţi de posibila înlăturare de la comanda acesteia a generalului Guşe, abia instalat în această funcţie. Când venea vorba despre acest subiect, nervii lor păreau încordaţi la maximum. ,,Numai peste trupul Armatei îl mişcă de aici", ,,Doamne fereşte să-i atingă cineva un fir de păr" erau câteva din expresiile folosite de aceşti treacă

În a doua parte a lunii martie 1990 m-a vizitat, la locuinţa mea din fostul Bulevard Republicii, acum Carol I, un grup de ofiţeri ai Armatei a II-a. Pe unul dintre ei, medic militar, îl cunoşteam dinainte, chiar foarte bine. Bănuiesc chiar că acest medic a fost cel care i-a determinat pe colegii săi ofiţeri să mi se adreseze mie şi nu altcuiva. E cazul, poate, să amintesc că, în acele prime luni postdecembriste, atmosfera era încă atât de tulbure, de fluidă, încât nu ştiai cine ce hram poartă, în în cine nu. Revolutia ridicase tot cine să mai ai încredere si ' ' mâlul la suprafaţă şi avea să mai curgă ceva apă pe Dâmboviţa până să se liniştească lucrurile. Poate că interlocutorii mei remarcaseră prestaţia mea din CPUN, ale cărui lucrări se transmiteau la televizor până târziu în noapte, şi mă percepeau ca pe un om apropiat preşedintelui provizoriu, Ion Iliescu. Dacă m-a surprins faptul că acest grup m-a ales pe mine ca destinatar al jalbelor sale verbale, m-a uimit mai puţin conţinu­ tul acestora. Din motive care se vor înţelege la sfârşitul acestui capitol. Până atunci, să rezum ce anume îmi spuneau ofiţerii Armatei a II-a.

nici pentru alta din aceste atitudini date suficiente. Pe deasupra, ele ar fi şi fără rost. Dar trebuie să spun că m-a impre-

78

79

ofiţeri.

Nu îl cunoscusem pe generalul Guşe înainte de 1990. Chiar şi după aceea, nu am avut decât întâlniri sporadice. Nu vreau aici nici să-l laud, nici să-l contest. Nu aş avea, nici pentru una,

sionat foarte tare devotamentul acestor ofiţeri faţă de comandantul lor. Aveam să constat peste vreo doi ani, însoţindu-l într-un turneu prin ţară pe dl Iliescu, că nu era de glumit cu acest sentiment, al trupei, cum se spune. În mai 1992, pregăteam o vizită a preşedintelui în judeţul Buzău. Atunci am avut senzaţia că soldaţii ar fi fost gata să tragă cu rachetele în oricine li s-ar fi părut că l-ar deranja pe comandantul lor, generalul Guşe, buzoian de felul lui, când acesta s-ar fi dus, să zicem, să-şi viziteze marna. În pregătirea vizitei dlui Iliescu, m-am dus la comandantul Armatei a II-a, ca să discut cu domnia-sa cum ar fi mai bine să decurgă o întâlnire între preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării cu ofiţerii şi subofiţerii de aici. Generalul Cuse era vizibil încurcat de această initiativă . ' ' Sau, altfel spus, nu deborda de entuziasm când i-am spus pentru ce venisem. Ce e drept, nu a dat nici cel mai mic semn că ar primi cu ostilitate vizita ori că l-ar bate gîndul vreunei nesupuneri. Pentru ca cititorul să înţeleagă mai uşor atmosfera, trebuie să adaug aici că divergenţele dintre preşedintele Iliescu şi faimosul general erau, cel puţin pentru cunoscători, şi evidente, şi grave. Se ştia, de pildă, că, în virtutea funcţiei sale anterioare, de şef al Marelui Stat Major, generalul Guşe ar fi urmat, în mod firesc, la conducerea Ministerului Apărării Naţionale. Dar preşedintele Iliescu îl preferase pentru această funcţie pe generalul Nicolae Militaru. Între altele, din cauza unor suspiciuni privind rolul jucat de generalul Guşe la Trmişoara revoluţio­ nară. Se pare că, înainte de a-l numi în fruntea Armatei a II-a, ceea ce echivala, oricum, cu un fel de retrogradare, preşedintele Iliescu se gândise să-l trimită pe generalul Guşe la Armata a IV-a, Transilvania, dar nu chiar la comanda ei, ci pe locul secund, de şef al statului major al acesteia.

una din divergenţele care despărţeau cele devenise publică încă din zilele fierbinţi din decembrie 1989. Atunci, generalul Guşe lansase un apel către populaţie să părăsească strada. Din punct de vedere strict militar, măsura era raţională: numai astfel putea armata să intervină eficient împotriva teroriştilor. Dl Iliescu, perceput atunci aproape unanim ca şef de stat, vedea, în schimb, lucrurile din punct de vedere politic: cum puteai să ceri revoluţionarilor să abandoneze baricadele, când ei aveau sentimentul că reprezintă garantul revoluţiei? Pe deasupra, generalul Guşe purta aura omului care refuzase prompt şi ferm propunerea sovietică de intervenţie armată în sprijinul revoluţiei. În schimb, persistau suspiciuni, nici până astăzi risipite cu totul, că Ion Iliescu ar fi spus cine ştie ce în cursul discuţiilor telefonice pe care le purtase în aceeaşi perioadă cu oficialii sovietici. Erau tot atâtea motive care mă îndemnaseră să-i propun preşedintelui o vizită la Buzău, care să includă şi unităţi ale Armatei a II-a. Era bine, credeam, ca înainte de alegeri să acredităm ideea că relaţiile dintre cele două personalităţi sunt cordiale, în pofida diferenţelor de păreri manifestate înainte. Am cunoscut în generalul Guşe ceea ce mi se părea un militar din cap până în picioare, în sensul bun al cuvântului. Deloc orator, mai bine spus scump la vorbă, măsurat şi energic, generalul părea cât se poate de hotărât, uneori de neclintit când i se părea că are dreptate. Vizibil marcat de tensiunea lăuntrică, generalul mi-a spus: - Domnule consilier, cred că la întâlnirea cu preşedintele, eu am să-l salut în câteva propoziţii, după care îi dau cuvântul. Nu o să-mi luaţi în nume de rău că alocuţiunea mea va fi pur

80

81

Apoi, cel

puţin

două personalităţi

formală, protocolară.

Pe vremea aceea, beam cafeaua la litru şi lichidam două pachete de ţigări pe zi. L-am rugat pe general să-mi mai comande o cafea şi, folosindu-mă de pretext, am dat să-l conving că, procedând astfel nu ne vom atinge nici unii, ţelurile

pe care le urmărim. ?ii-am propus să „pierdem" împreună o jumătate de zi pentru a inventaria problemele care frământau armata, cele legate de relaţiile ei cu puterea politică şi cu societatea etc. Din această lungă convorbire ne-am ales cu o listă de patru mari grupe de probleme. Ele se refereau la întărirea capacităţii de apărare a ţării, reconversia industriei militare, protecţia socială de perspectivă a cadrelor armatei şi menţinerea armatei în afara politicii de partid. Nu-şi are rostul aici, într-o carte de memorialistică politică, să le amănunţesc, deşi schiţasem, pentru fiecare din aceste patru teme mari, starea de fapt actuală (de atunci) şi consecinţele pe termen scurt şi lung ale unor măsuri (sau ale absenţei acestora). Cu titlu de exemplu doar amintesc că, în ce priveşte protecţia socială, discutasem, între altele, chestiunea locuinţelor pentru ofiţeri, nevoiţi, dintotdeauna, să se strămute de la o garnizoană la alta. Se ştie bine, de pildă, că nici azi un ofiţer nu şi-ar putea achiziţiona o locuinţă decentă din venituri curate nici dacă ar economisi o viaţă de om. De-ajuns să spun aici că, pe baza celor discutate cu generalul Guşe, am întocmit un punctaj pentru preşedintele Iliescu, ne-am repezit la Rm. Sărat, unde avea o întâlnire cu notabilităţile oraşului, şi i l-am strecurat, cu un bileţel în care notam că ofiţerii aşteaptă răspunsuri la întrebări legate de ... Iar cu generalul Guşe convenisem asupra modului de desfăşurare a întâlnirii. Câţiva ofiţeri au fost pregătiţi anume, ca la şedinţele de partid de pe vremuri, despre ce şi cum să vor-

Abia după aceste întâlniri, preşedintele mi s-a adresat cu un ton de reproş: - Măi, tu pregăteşti anume aceste subiecte. - E adevărat, am recunoscut, dar am adăugat retoric: Dar nu vi se pare că tocmai acestea sunt problemele reale cu care se confruntă armata? Nu aveam, din păcate, să-l mai revăd pe generalul Guşe decât pe patul de moarte. L-am vizitat la Spitalul Militar, unde acelaşi medic care adusese în vizită la mine un grup de ofiţeri ai Armatei a II-a mi-a sugerat că ar fi şi creştineşte, şi bine pentru toată lumea dacă preşedintele Iliescu ar veni să-l vadă la spital pe generalul bolnav. Preşedintele nu a respins sugestia. Dimpotrivă, s-a arătat chiar dornic să îi dea curs. Am insistat ca această vizită să aibă loc mai ales pentru că divergenţele care despărţeau cele două personalităţi se adânciseră între timp. La un moment dat, am zis că preşedintele trebuia să-l vadă pe general, care se externa la sfârşit de săptămână, în locuinţa acestuia. Din păcate, din motive pe care nu le cunosc, această întâlnire nu a mai avut loc. Iar înainte de a trece în veşnicie, generalul a acordat, se pare, un ultim interviu, lui Pavel Coruţ, care avea să facă mare carieră în literatura postdecembristă consacrată revoluţiei.

E inutul, probabil, sa adaug că întâlnirea a fost satisfăcă­ toare. Ofiţerii l-au auzit pe dl Iliescu vorbind exact despre problemele care îi preocupau. De acelaşi punctaj s-a folosit preşedintele şi în cursul vizitelor sale la unităţi militare din Braşov şi Cluj, la ?(Oala Superioară de Ofiţeri de la Sibiu.

Îmi aduc aminte că, înainte cu mult de această tragică dism-am adresat preşedintelui Iliescu cu o întrebare--îndemn: - Chiar nu găsiţi un post de ambasador pentru generalul Militaru în Finlanda, iar pentru Radu Nicolae unul de ataşat militar la Bogota? Sugestiile nu erau lipsite de tâlc. Finlanda era o ţară bogată, neutră, aflată, pe deasupra, lângă Uniunea Sovietică, ce părea pe atunci mai vie decât era. (Căci ce e mai părelnic decât soliditatea politică?!) Pe atunci, fostul ofiţer de marină Radu Nicolae, care încercase să ia legătura cu Ion Raţiu pentru a procura fonduri să

82

83

bească.

pariţie,

Atât înainte, cât şi după plecarea mea ca ambasador, presa emitea speculaţii pe seama conflictului de la Cotroceni dintre

cuplul de generali Ionel-Pancea, pe de o parte, şi persoana mea, pe de alta. Lor li se atribuia conservatorismul, mie însumi reformismul. Din raţiuni lesne de înţeles, încercam, în ce mă priveşte, să estompez această imagine. Cel puţin în ieşirile mele publice. Acum, pot să mărturisesc că acest conflict era real. Dar nu şi unul personal, după cum voi încerca să explic. Ambii generali ajunseseră la Cotroceni, se zice, la presiunile directorului SRI. Sau aşa considera mai toată lumea. Pe generalul Ionel, revoluţia îl găsise pensionar. L-a reactivat generalul Militaru, sub mandatul să u fulgurant de ministru al apărării. L-a pensionat, apoi, a doua oară, generalul Stănculescu. Pentru a fi iarăşi reactivat, de data aceasta la Cotroceni. Aici, după plecarea lui Vasile Secăreş, generalul Ionel i-a succedat, pentru o perioadă, în funcţia de şef al Departamentului de Analiză Politică. Ceea ce mi se părea mai mult decât jignitor. El nu era un sociolog sau un politolog, pe deasupra cu preocupări intense şi lecturi vaste, asemenea predecesorului său ori unui om cum era Cornel Codiţă, care avea calităti ~e stra~eg politic. Generalul avusese parte, probabil, d'e mstrucţ1e. Dar numai de una militară. Era o cătană, care nu ştia decât să emită ordine ori să se supună ordinelor. Ce căuta un asemenea personaj în funcţia atât de importantă de autor al politicilor Preşedinţiei sau al proiectelor acesteia? Pe deasupra, Vasile Ionel era perceput ca om al KGB sau al GRU. Nu am nici o dovadă că ar fi fost, dar mass-media acredi~as~ a~_eastă imagine. De aceea, nemulţumirile unei părţi a ofiţenm11 faţă de simpla prezenţă la Cotroceni a generalului Ionel, uneori virulent exprimate în perioada mandatului 1990--1992, mi se păreau explicabile. La fel mi s-au părut retinerile unor intelectuali care tineau la s~atutul lor, inclusiv al~ unor tineri sociologi, şcoli~ şi în Occident, care au refuzat să vină la Cotroceni din cauza unor percepţii similare.

84

85

cumpere arme pentru a-l împuşca pe Nicolae Ceauşescu, era fără slujbă. Fusese condamnat sub dictatură nu pentru complot împotriva regimului, ci, aşa cum s-a mai întâmplat şi în alte cazuri cunoscute, pentru trafic de maşini ARO. Muritor de foame după revoluţie, marinarul-complotist dădea interviuri peste interviuri, uneori fabulatorii, în care îşi îngroşa rolul jucat înainte de 1989, sporindu-l implicit pe cel atribuit lui Ion Iliescu. Ceea ce îl jena pe preşedinte. Nu înţeleg bine nici azi de ce. Căci a complota contra lui Ceauşescu nu era un lucru de rusine. Câţi au îndrăznit să o facă din cei mulţi care aprobau şi sal~tau o asemenea încercare? Şi, la urma urmei, nu are nevoie orice revoluţie de un complot pregătitor? Unul pe care îl va legitima tocmai izbânda?! După cum nu am înţeles prea bine nici de ce preşedintele Iliescu nu îl agrea pe generalul Guşe. Poate că acesta ştia alte lucruri decât preşedintele, ori aceleaşi, dar mai bine. De la generalul Guşe ştiu, între altele, că, în urma manevrelor desfăsu­ rate de trupele Tratatului de la Varşovia în Ungaria spre sfâ;şi­ tul anului 1989, o parte din acestea au rămas locului. Numai că, după generalul Guşe, care era bun prieten cu şeful de stat major de atunci al armatei ungare, aceste trupe, dispuse iniţial în paralel cu graniţa, se poziţionaseră, apoi, perpendicular pe ea ... Oricum ar sta lucrurile, istoria relaţiilor dintre preşedintele Iliescu şi unul dintre cei mai titraţi-galonaţi militari ai ţării, atâta cât şi aşa cum o cunosc eu, arată, pe lângă altele, şi modul întortocheat-alambicat în care se năsteau anevoie mosite une' ' ori deloc, deciziile Cotrocenilor de ~tunci. De data aceasta, preşedintele a deschis umbrela când ploaia ameninţa să îl potopească, dar s-a pripit să o închidă când ea încă nu stătuse.

„ Vicepreşedintele" Ionel

Din păcate, eu am plecat, dar generalul a rămas. Chiar la capăt, pentru a-şi asuma şi misiunea ultimă, aceea de a preda cheile Cotrocenilor echipei care a pre1uat puterea la sfârşitul lui 1996. Mai mult decât atât, generalul Ionel dobândise atribuţii largi. El era cel care dispunea cum să se folosească logistica Cotrocenilor, tot de el depindea cine primea şi cine nu salarii de merit, tot el decidea, de cele mai multe ori, cine putea fi angajat şi cine nu sau, şi mai şi, cine va fi şi cine nu avansat la gradul de general. Indiferent dacă era vorba de un ofiţer MApN sau de la Interne, SRI, SIE, SPP. Devenise un fel de şef al personalului Casei Albe. Mai mult decât atât: chiar un fel de vicepreşedinte al ţării. Neales, fireşte. Pentru că preşedintele Iliescu nu s-a prea îngrijit ca atribuţiile sale de şef al statului să fie preluate, pe durata vizitelor sale în străinătate, de preşedinţii Senatului ori Camerei Deputaţilor, aşa cum stabilea Constituţia ţării ierarhiile în stat. Ca ambasador la Berna trimiteam, asemenea probabil altor şefi de misiuni diplomatice mai apropiaţi, unele analize politice direct ministrului de externe, care decidea asupra repartiţiei lor către unii demnitari ai statului în funcţie de subiectul şi impor-

până

tanţa informaţiilor.

În afară de aceasta, mi-am îngăduit să adresez două-trei misive nemijlocit preşedintelui ţării, documente care nu mai trebuiau să treacă pe la cabinetul lui Teodor Meleşcanu. Aş fi găsit firesc ca unul din beneficiarii direcţi ai Serviciului Naţional de Cifru să fie chiar preşedintele. ?i găseam nelalocul lui ca scrisoarea expediată preşedintelui de unul dintre ambasadorii săi să treacă prin strunga nici măcar a ministrului său de externe, ci a şefului de cabinet al acestuia. Încât nu era de mirare că până şi preşedintele Camerei Deputaţilor a ajuns, la un moment dat, să se plângă de faptul că nu primea informaţii semnificative. Cu alte cuvinte, cel de al treilea om în stat, după ierarhia constituţională, pe deasupra şi 86

fost ministru de externe, era înţărcat de la informaţii consistente! Iar preşedintele însuşi ar fi trebuit să fie destinatarul unic al unor materiale excepţionale, adică şi puţine, şi rare, şi interesante ale ambasadorilor. Pe care apoi ar fi fost, fireşte, liber să le distribuie cui ar fi crezut de cuviinţă, fie spre simplă luare la cunoştinţă, fie pentru aplicarea rezoluţiilor sale. ?inu mică mi-a fost uimirea, venind odată de la Berna în ţară, să-l aud pe generalul Ionel spunându-mi, ca semn de apreciere a muncii mele, că, printre materialele pe care le-a reţinut, în absenţa preşedintelui, pentru a i le prezenta ulterior, se aflau şi unele trimise de mine! Da, suntem în ţara care l-a dat lumii pe Eugen Ionescu, mi-am zis. Dar măcar absurdul lui Eugen Ionescu are o raţiune. ?i nu numai una literară, ci şi una existenţială. Aici însă era vorba numai de absurd. De aceea, într-o telegramă adresată ministrului de externe (şi care, în mod normal, ar trebui să se regăsească în arhivele MAE), dar şi într-o scrisoare transmisă lui Ion Iliescu, prin intermediul şefului cancelariei prezidenţiale, Dan Năstase, mi-am exprimat refuzul categoric de a mai utiliza această cale (a telegramelor cifrate) de comunicare cu şeful statului. Să nu cumva să-şi închipuie însă cineva că după această corespondenţă s-ar fi schimbat ceva pe acest circuit: ambasador Centrul Naţional de Cifru - MAE - Preşedinţie! O, nu! Am trezit, probabil, cel mult, câteva zâmbete ironice. Iar eu am avut senzaţia că măcar mi-am liniştit conştiinţa, că am încercat să schimb ceva.

87

II. DIN CCILISELE COTROCENILOR

ŞI COALIŢII

1. COALIŢII PE HÂRTIE BUNE DOAR „DE TRECUT PUNTEA"

Era posibil un guvern de mare coaliţie? Într-o explicaţie foto, ilustrare a unui interviu, ,,Tmerama" „cel care a gândit posibilitatea alianţei FDSN-PUNR-PNŢCD". Caseta introductivă a revistei mă cita: ,,Eu aicea sunt printre aisberguri, trebuie să fiu foarte atent la ce Jac !>i ce zic". Cititorul va putea înţelege din alt capitol cât de reală era această percepţie. Prudenţa pe care mi-o inspira ea explică, probabil, greşeala parţială a concluziei la care ajungea hebdomadarul lui Max Bănuş în ceea ce priveşte presupusa mea calitate de artizan de guverne. În condiţiile în care convingerea generală era că iţele se fac şi se desfac la Cotroceni, iar preşedintele Iliescu însuşi era acuzat de a fi adevăratul şef al guvernului Văcăroiu, nu puteam mărturisi public mai mult decât unele gânduri cu privire la chestiuni care mă frământau nu doar atunci, ci chiar de la începuturile legislaturii, din 1992. Adevărul este că, în prima parte a anului 1993, îl vizitam frecvent pe Corneliu Coposu. Eram convins că doar o înţe­ legere în interesul ţării, peste graniţe doctrinare, dintre liderul necontestat al Opoziţiei şi Ion Iliescu, a cărui autoritate era, de mă descria, în iunie 1993, ca pe

89

asemenea, unanim recunoscută de partidul de guvernământ, putea să scoată ţara din impasul în care se afla. Pe atunci, o alianţă între FDSN şi CDR nu apărea încă nimănui ca 11 monstruoasă" . Ea avea să devină astfel abia în campania electorală din 1996, când PDSR se izolase, practic, pe scena politică. Dar în 1993 şi încă vreun an după aceea, FDSN /PDSR era un partid curtat: el se putea alia cu cine dorea, iar de opţiunea sa depindea soarta ţării, dacă se face ori se amână reforma. Pe deasupra, acele afaceri care aveau să lipească de partid eticheta corupţiei nu ieşiseră încă la iveală. Asupra lui plana imaginea de 11 sărac, dar cinstit" a celui care, oficial, nu putea admite decât că este mentorul spiritual" al partidului. Ajunsesem în faza în care reuşisem să aranjăm întâlniri între cei doi lideri ai scenei politice româneşti, pe care o dominau cu suveran prestigiu. Făceam aceste aranjamente împreună cu Mircea Ciumara, om politic lucid, în această privinţă. Discuţiile erau dure, dar de substanţă . Descoperisem în Corneliu Coposu, pe care îl cunoscusem, de altfel, înainte de 1989, un partener politic extrem de agreabil. L-am descris public ca pe un cactus cu ţepi pe dinafară" dar "cu miez extrem de

trebuit să fie o înţelegere istorică tot mi-ar fi îngăduit să-mi revendic. Nu ascund că mi-a făcut plăcere că Mircea Ciumara avea să-mi "reproşeze" că am făcut infarct exact când era util pentru ţară" să fiu consilier prezidenţial. Îi mulţumesc acum pentru acest compliment, făcut în august 1995, la emisiunea TVR 2 "Ceaiul de la ora 5", la care mă invitase Marina

plăcut".

Simplul fapt că cei doi mari oameni politici, adepţi ai unor doctrine diferite, s-au putut întreţine ore întregi mi se părea extrem de promiţător pentru intrarea climatului politic de la noi, încă excesiv de pasional, pe făgaşul normalităţii, în care raţiunea de stat să prevaleze asupra reacţiilor viscerale. Din păcate pentru ţară, speranţele mele, ale lui Mircea Ciumara şi ale altora vor fi spulberate. Înainte de a se fi ajuns la aranjamente concrete, Corneliu Coposu a fost nevoit să plece pentru tratament, în Germania. Dacă boala lui nu ar fi survenit atunci sau măcar nu ar fi avansat atât de rapid, poate că altfel s-ar fi scris istoria contemporană a acestei ţări! Nu aş vrea ca cititorul să înţeleagă cumva că mi-aş atribui merite deosebite. Dar o câtime de contribuţie la ceea ce ar fi

Atunci am organizat, împreună cu Paul Dobrescu, întâlnirea de la Cotroceni dintre preşedintele Ion Iliescu şi delegaţia COR, condusă de Emil Constantinescu. Cu acel prilej, prin ianuarie 1994, viitorul preşedinte a propus celui en-titre formarea altei majorităţi parlamentare. Deci, şi a altui guvern. În ce priveşte condiţiile, Emil Constantinescu a spus că nu pune nici una, în afară de cinste, corectitudine, înaintarea reformei si ' delimitarea de forţele extremiste. Negocierile urmau să fie purtate, iarăşi, de partide. Aşa era firesc. Dacă ele ajungeau la o înţelegere privind constituirea altei majorităţi parlamentare, preşedintele nu avea decât să ia act de ea. Am subliniat această idee în numeroase interviuri publicate în ziarele vremii, încercând să-l influenţez pe Ion Iliescu, dar şi forţele angajate în negocieri.

90

91

11

11

11

Almăşan.

După discuţia

între patru ocru a şefilor noştri, Mircea Ciumara şi cu mine plănuiam, cu acordul lor, o altă întâlnire, de data aceasta şi cu participarea noastră. Ea ar fi putut stabili cadrul unei înţelegeri de principiu privind participarea Opoziţiei la guvernare, după care mingea ar fi fost aruncată în terenul forţelor politice, care ar fi trecut la negocieri directe. N-a fost să fie aşa! Dar, până la deziluzia finală, mai aveam să trăiesc încă o speranţă. Născut a doua oară, prin operaţia de la Paris, la numai şase săptămâni după aceasta, mai precis la 15 noiembrie a aceluiaşi an 1993, am revenit la Cotroceni. Cât lipsisem, preşedintele avusese consultări cu partidele politice. Dar numai cu cele care sprijiniseră până atunci guvernul Văcăroiu, nu şi cu cele de opoziţie .

Din păcate, aranjamentul nu s-a mai produs. Mi-e greu acum să analizez cauzele, să stabilesc partea de răspundere a celor care ar fi trebuit să fie implicaţi, deşi, măcar de dragul învăţămintelor pentru viitor, o asemenea analiză tot ar fi utilă. Guvern mai mic, dar mai scump Consecinţele sunt cunoscute. În locul unei mari coaliţii

cu COR, PDSR a preferat să continue guvernarea cu sprijinul aliaţilor mici. Mai întâi, graţie doar sprijinului lor din Parlament. Apoi, cooptându-i în structurile Executivului, pentru a sfârşi aşa cum începuse: guvern monocolor PDSR. Cu un amendament, totuşi. Dacă în 1992-1993, cabinetul mai putea fi prezentat drept unul preponderent de tehnicieni, fie ei şi aleşi de PDSR, în 1996 el apărea ca unul strict politic, al partidului care şi-l cooptase vicepreşedinte pe Nicolae Văcăroiu şi îi făcuse, rând pe rând, membri pe Florin Georgescu, Mircea Coşea ş.a. De ce au optat liderii PDSR pentru Gheorghe Funar, Corneliu Vadim Tudor şi Ilie Verdeţ? Pentru că li s-a părut că preţul cerut de PUNR, PRM şi PSM era modic faţă de cel pretins de CDR, care nu concepea să participe la guvernare fără a stăpâni importante pârghii de decizie. Rămâne de examinat dacă, chiar şi aşa, tot cedând, până la un punct, la şantajul aliaţilor din aşa-numitul Patrulater roşu, PDSR nu a pierdut mai mult decât la ce ar fi fost nevoit să renunţe de dragul CDR. Apreciez că da. Pierderea PDSR, pe planul imaginii în ochii populaţiei, a fost mult mai mare decât dacă se înhăma la o guvernare, fie ea şi mai anevoioasă, alături de COR, eventual şi de PD. Ca să nu mai amintesc de degradarea imaginii României, prod usă de aducerea la guvernare a unor partide taxate de Occident ca extremist-naţionaliste.

Dar aceasta era - şi a rămas! - o problemă a PDSR. Ea nu îmi era, totuşi, indiferentă, pentru că numai acesta putea fi par92

tidul pe care se putea bizui preşedintele Iliescu, dacă vroia să un viitor politic. O chestiune mult mai gravă, pentru că era a ţării, nu numai a unui partid, prin urmare atât a şefului statului, cât şi a partidului său, era alta: cum să orientezi ferm tranziţia într-o aibă

direcţie explicită?

M-am simţit obligat nu o dată să replic unei aprecieri a interlocutorilor mei, după care coaliţia guvernamentală a funcţionat fără greş, ca maşină de vot. Argumentul pe care l-am invocat a fost, de fiecare dată, acelaşi: dacă Executivul ar fi lucrat bine, aveam pachetul de legi ale reformei. Iar aceasta ar fi fost demult implementată, vorba lui Petre Roman. De mers, a mers el, guvernul. De câte ori venea Opoziţia cu o moţiune, guvernul se trezea, începea pertractări febrile cu aliaţii, care mai obţineau câte ceva, câte o promisiune măcar, şi maşinăria comună se punea în mişcare să acuze Opoziţia că nu lasă guvernul să lucreze, să o scoată antipatriotică, antinaţio­ nală ş.a.m.d. Iar moţiunea cădea. Exact ca acum! Dar, după umila mea părere, schimbarea, pe cale parlamentară, a unui cabinet e un eveniment neînsemnat în raport cu direcţia în care e condusă ţara. Iar Patrulaterul ajunsese să nu o mai conducă. Reforma şi privatizarea (pe deasupra accelerată) întârziau, dacă nu chiar stagnau, deşi erau mai importante decât introducerea ŢVA şi a accizelor, necesare şi ele. Asadar, mecanismul era uns să functioneze în chestiuni ' ' mărunte: să treacă o groapă, dar nu o vale. Iar valea trebuia trecută, dacă vroiam să ajungem la aerul împrospătat al podişului, dacă nu la cel ozonat al înăltimilor. Pentru aceasta era nevoie însă de un guvern bazat pe o ~ajoritate parlamentară solidă, nu pe una de 51 şi ceva la sută, cât însumau laturile Patrulaterului. Nu din cauza unei porniri spre intrigă, aşa cum am fost acuzat clar de Ion Iliescu, nici din vreun bovarism politic, să văd lumea fremătând, pledam eu pentru un guvern de mare 93

coaliţie, ci dintr-un calcul raţional, bazat pe analiza atentă a

situatiei. c· S-a spus, nu fără dreptate, că Opoziţia ~ra fragilă. e~ ca_:e deplângeau această condiţie scăp~':1 dm vedere ca, ~n democratiile ceva mai slefuite, o opoz1ţ1e care controlează 47 Yo din mandatele parlam~ntare este o forţă redutabilă. De care ~u poţi să nu ţii seama, fie şi _re1:tru că ai nevoie_ de o ~arte du:'. voturile ei dacă vrei să treci pnn parlament legi orgaruce. Da~a nu, atunci poţi, fireşte, să faci din ea un ornament democratic, un filodendron de luat ochii pasagerilor într-un hol de hotel decorat cu luxurianţă de polimeri.

Nu vreau să fiu emisarul lui Funar!"

" „Nu vrea 11 să fiu considerat emisarul l11i Fimar. Nici măcar la Pocreaca, cu atât mai puţin la Berna!". . Acesta a fost unul din mesajele epistolare pe care 1 le-am adresat preşedintelui Iliescu din misiunea mea de ambasador în Elvetia. . Sc;isoarea e datată 11 noiembrie 19944, deci la patru luru de când preluasem postul. Prea suficient pentru a ad~na n?i argL:~ mente ca să pot aborda o chestiune despre care ştiam bme că 11 este cel puţin dezagreabilă preşedintelui. . . L-am informat că, la Berna, oriunde te duci, onunde t~ întorci, lumea te întreabă de Funar. De la bancheri la oamen: politici, de la ambasadorul croat până la cel francez, t~ata lumea era la curent cu declaraţiile de-a dreptul rocamboleşti ale liderului PUNR. Nici nu era de mirare. Agenţii internaţionale de presă care treceau peste declaraţii şi hotărâri guvernamentale, ca neintere4. Tin să precizez, încă o dată, că domnul Ion lliescu mi-~ returnat toate · · ,m aceşti· aru· (cu o .:'m · gură scrisorile· pe care i le-am tnm1s . exceptJe· . .' . e vorba . dedino scrisoare pe care i-am trimis-o pe când mă aflam m spitalul P1tie-Sa~petr1ere le-a Paris cu câteva ore înainte de operaţia pe cord deschis). Unele scnson 1ni d ' 10 re~at de-a lungul timpului, dar cele mai multe, îndată după alegerile noiembrie 1996.

94

sante pentru că erau fireşti, făceau loc, în fluxurile lor de ştiri, ieşirilor extravagante ale liderului PUNR, tocmai pentru că ele sfidau normalitatea. Iar marile ziare occidentale le ofereau ca delicii, probabil din aceleaşi motive, cititorilor. Să le dezminţi cu explicaţiile oficiale însemna să cazi în ridicol în ochii interlocutorilor occidentali. Cum adică, ceea ce declară Funar sunt opinii personale şi nu ale partidului? După mentalitatea occidentală, un şef de partid, şi încă unul aflat la putere, care exprimă alte păreri decât cele ale formaţiunii politice, îşi pierde automat poziţia. Cu atât mai grabnic cu cât mai des vorbeşte gura fără el. Iar dacă acest lucru nu s-a petrecut, se cheamă că Funar exprima poziţia cabinetului, de vreme ce acesta nu le dezminte, ba nici nu reacţionează defel la ele. Aşadar, prin gura lui Funar vorbeşte uneori chiar preşedintele Iliescu! Şi nu aveai argumente pe înţelesul occidentalilor ca să demontezi acest raţiona­ ment abuziv faţă de realitate. În cursul unei întâlniri cu ambasadorul german, acesta a invocat chiar „stricta logică politică", pentru concluzia că eram şi ambasadorul ideilor lui Funar. Rationamentul lui era irefutabil: Funar este seful unuia ' ' dintre cele două partide care alcătuiesc guvernul; un diplomat loial face la Berna politica Executivului de la Bucureşti; ergo ... Inutil să mai spun că sugestia mea privind decapitarea politică a liderului PUNR a nimerit peste urechi surde. Au dovedit-o evenimentele. După cum tot ele au evidenţiat şi nocivitatea unei alianţe contra firii. O emisiune „cu cântec" Epistola mea din Berna nu era prima pledoarie împotriva a ceea ce avea să se vădească a fi o mezalianţă păguboasă pentru ambii parteneri. Nu ştiu nici azi toate amănuntele legate de felul în care s-a realizat acel mariaj, adică asocierea la guvernare a PUNR, 95

începută în prima parte a anului 1994 şi finalizată aproape un an mai târziu. Delegaţiile celor două partide purtau negocieri în acest sens. Secrete la început, au devenit curând publice. Nu eram la curent cu amănuntele, dar eram îngrijorat de eventualele rezultate: s-ar fi putut întâmpla ca lideri ai PDSR să cedeze la şantajul PUNR, care ameninţa că nu va vota memorandumul încheiat cu FMI. . Mi-a~ împărtăşit îngrijorarea unor prieteni apropiaţi. Printre e1, Dumitru Popa, aflat la conducerea televiziunii publice.

-Ai curaj să spui toate acestea? m-a întrebat el. -Da! - Bun, atunci găseşte-ţi doi parteneri şi vă invităm la o dis-

cuţie televizată.

- Găsiţi-i voi! a fost replica mea. ?i i-a găsit Vartan Arachelian, moderatorul emisiunii, cum nu se putea mai bine: pe Dumitru Tinu, directorul ziarului „Adevărul", şi pe Ilie ?erbănescu, poate cel mai bun analist pe probleme economice al momentului. Pregătit cu sumedenie de argumente contra aducerii PU~R la_ guvern~e, a trebuit să-mi schimb planul pe loc văzand ~~e sunt interlocutorii. Cei doi jurnalişti de marcă, peste ~prma cărora nu se putea trece uşor şi ale căror poziţii îmi erau bme cunoscute, vor prelua, mi-am zis, rolul pentru care mă pregătisem eu însumi. Voi putea astfel, fără a-i contrazice m~i -~ult decât trebuie, să ponderez lucrurile, recurgând la un ar~~c1;1. Acela că, nefiind gazetar, eu nu-mi pot permite să calific m vreun fel partidele politice. Deci nici PUNR. Important ~ra să lansez un mesaj clar, în sensul că Preşedinţia nu s-a angaJ~t d~ partea un~ ?uver~ bi~olor, că Palatul Cotroceni e receptiv ŞI la alte posibile opţmru. Că PDSR, un partid curtat încă, discută cu PUNR, tot aşa cum poate discuta cu orice altă formaţiune politică. E cazul să adaug aici, chiar dacă am dezvoltat într-altă parte subiectul, că militam, pe vremea aceea, alături de 96

unii colegi, puţini la număr, din păcate, pentru realizarea unui guvern de mare coaliţie PDSR-COR. Nu voi rezuma aici argumentele invocate în acea dezbatere televizată în care forţam, recunosc, mâna preşedintelui spre o deschidere către Opoziţie, dar voi prezenta efectele ei. Nu minţeam când spuneam, în faţa camerelor, cu intenţia abia ascunsă, că la Cotroceni nu se ştia de prezenţa mea pe micile ecrane. Credeam că preşedintele se afla la Focşani - era cu o zi înainte sau după 24 ianuarie. Nu aveam nici aprobarea lui pentru apariţia pe post. A doua zi mă convoacă preşedintele. Văzuse emisiunea. Mă gândeam că n-o să-mi fie moale. - Voi ştiaţi ceva despre discuţii? (PDSR-PUNR), mă întreabă domnia-sa. - Nu! îi răspund. ?i, într-adevăr, nu le cunoşteam conţi­ nutul. Dintre cei patru participanţi la dezbatere, doar Dumitru Tinu ştia, probabil, câte ceva, poate prin intermediul fostului său coleg de redacţie, Viorel Sălăgean, pe atunci fruntaş al PUNR. - Se vede că nu ştiaţi, zice preşedintele, apreciind că prezenţa mea a echilibrat, a ponderat lucrurile. Cu o undă de reproş, domnul Iliescu a făcut observaţia că am lăsat, totuşi, să se înţeleagă cum că un guvern bicolor nu ar fi privit cu ochi buni la Cotroceni. Era momentul să culeg roadele: - Asta şi vroiam, domnule preşedinte! S-a înţeles perfect! Sesizase, într-adevăr, cu sagacitate, sensul comentariilor mele despre „parşivenia" aritmeticii parlamentare. Uneori, 45% nu înseamnă mai mult decât 34%, ba chiar mai puţin, spusesem eu la TV, mai mult pentru iniţiaţi. Dar îi pregătisem preşedintelui o analiză despre costurile prea mari ale unui guvern bicolor PDSR-PUNR: supărate că au fost ignorate, PSM şi PRM puteau întoarce spatele partidului de guvernământ, apreciam în documentul respectiv. Ceea ce era pe punctul de a 97

se şi întâmpla. A şi condus, de altfel, la tergiversarea tratativelor bilaterale. Cât despre cealaltă tabără a destinatarilor aceluiaşi mesaj, e de-ajuns o propoziţie: imediat după difuzarea emisiunii, au sunat telefoanele. De la personalităţi din PD, din PNŢCD. Le era limpede: porţile Cotrocenilor rămân deschise, PDSR nu se mulţumeşte cu îmbrăţişarea PUNR. într-adevăr, nu de politici „de supravieţuire", cum le-a zis realizatorul emisiunii, Vartan Arachelian, nu de un guvern bicolor, tot fără majoritate parlamentară avea nevoie România, ci de o putere puternică. Iar aceasta presupunea atragerea Opoziţiei. Tocmai de aceea, sub aparenţa combaterii pretenţi­ ilor Opoziţiei, eu ţineam să subliniez, chiar citând conceptul de „responsabilitate" al partidului de guvernământ, lansat de Adrian Năstase, că PDSR nu a trântit uşa negocierilor cu nici o forţă politică, cu nici un partid, că poate întinde mâna către Opoziţie, că altă cale decât cea a unei mari coaliţii nu ne poate scoate din situaţia economică în care ne aflăm. De regulă, e greu să-ţi dai seama de eficienţa unui demers public. Acesta a fost însă un caz atipic. Doi mari gazetari, Dumitru Tinu şi Ilie ~rbănescu, cu influenţă asupra unor categorii întinse, dar diferite, ale populaţiei, cu opinii cel mai adesea opuse în alte chestiuni, au exprimat de data aceasta păreri convergente, solid argumentate, chiar dacă nu în acelaşi fel. Iar Vartan Arachelian a condus cu elegantă detaşare dezbaterea, dând relief mesajului exact atât cât îi trebuia pentru ca telespectatorul să poată recepta, cât mai obiectiv cu putinţă, datele reale ale problemei. In aceste condiţii, rolul meu s-a redus benefic, din cel de protagonist al dezbaterii, în acela de al doilea moderator, dar venit din spaţiul politic, al unei discuţii vii între jurnalişti de mare calibru pe o pasionantă temă de actualitate. Cred că această dezbatere a venit cum nu se poate mai la timp. Mai ales că a întârziat multă vreme accesul PUNR la guvernare. Acesta este paharul pe jumătate plin. Pe jumătate 98

astfel: nu a reuşit să împiedice, până la urmă, această din interes. În martie 1995, când a avut loc logodna, anunţată public abia în iunie, situaţia eşichierului politic era de-acum cu totul alta decât cea din ianuarie 1994. Din partid curtat, PDSR devenise unul tot mai respins. Luase calea izolării. gol

arată

căsătorie

Capul lui Mugur Isărescu! Munca de sfetnic pentru preşedintele Ion Iliescu nu era una de mici satisfacţii, aşa cum poate părea din alte pagini ale acestei cărţi. Voi relata aici două întâmplări care ilustrează această apreciere. Numit ambasador la Berna, mi-am amânat prezentarea la post când am aflat că pe 21 iunie 1994, a doua zi după sosirea mea în capitala Elveţiei, era programată primirea mea în vizită de prezentare a scrisorilor de acreditare la preşedintele Confederaţiei Helvete, Otto Stich. Această programare era cât se poate de onorantă pentru mine, dar, înainte de a-mi intra în pâine, cum se zice, aş fi vrut să încerc marea cu degetul. Din această prudenţă, diplomatică să-i spun, pe care o voi explica de îndată, mi-am amânat plecarea la Berna pentru sfârsitul lunii iunie, când oficialitătile si autoritătile îsi luau o vacanţă de vară, care dura până la începutul toamnei. Aşa că primirea mea la şeful sta hi.lui elveţian a fost reprogramată pentru 1 septembrie, prima zi de activităţi politico-protocolare după sezonul estival. Am profitat de această perioadă de timp pentru a mă familiariza cât mai bine cu problemele muncii de ambasador, dar mai ales cu specificul construcţiei şi al modului de-a fi al statalităţii elveţiene. Aveam să descopăr curând că există un segment de activitate care nu îşi permite vacanţe lungi: cea lipsită măcar

'

I

I

I

I

financiar-bancară.

Or, o

relaţie

importanţă

pe acest domeniu mi se părea de cea mai mare pentru România. Cu atât mai mult cu cât Uniunea 99

Băncilor Elveţiene

ne acordase primul credit comercial (de 100 milioane franci elveţieni, echivalentul, atunci, a vreo 80 milioane dolari) din perioada postdecembristă. Iar modul în care se raportează la o ţară băncile helvete contează foarte mult, căci ele însele sunt investitori. Elveţia este chiar cel mai mare investitor financiar-bancar din lume, mai mare decât Statele Unite. Tocmai de aceea am şi acordat prioritate cultivării relaţiilor noastre în acest domeniu. Am reuşit, de-a lungul timpului, să contribui, hotărâtor, zic eu, la organizarea a două întâlniri între bancherii elveţieni şi delegaţii ale celor români, în frunte cu guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, cu participarea preşedintelui BANCOREX, Răzvan Temeşan, pe atunci necontroversat, dar şi a reprezentanţilor mai tuturor băncilor româneşti.

Din păcate, la începutul lui octombrie, la numai o lună începerea oficială a activităţii mele de ambasador, o formă acută de hepatită, cu totul neaşteptată, m-a obligat să mă internez la spitalul Tiffenau din Berna. Era chiar perioada în care se punea la cale, în ţară, mazilirea celui mai notoriu oltean din perioa_d a postdecembristă: o parte a PDSR vroia cu tot dinadinsul capul lui Mugur după

Isărescu.

Aveam informaţii certe în această privinţă, atât din surse neoficiale, cât şi din altele, publice. Să ne amintim că atât PD, cât şi PL '93 ameninţau cu retragerea lor din Parlament în cazul înlăturării guvernatorului Băncii Naţionale. Era, aparent, o atitudine paradoxală din partea acestor formaţiuni politice, căci Mugur Isărescu era un apropiat doar al Grupului „Un Viitor pentru România", care nu era organizat pe criterii politice de partid. Primisem, în acelaşi timp, o serie de semnale de la lumea bancară şi chiar politică elveţiană. În mediile diplomatice există destule căi pentru transmiterea unor sugestii, de la recepţii oficiale, la care poţi arunca o vorbă în doi peri sau o aluzie străvezie, până la întâlniri mai mult sau mai puţin întâmplă100

toare, unele informale, cum le botează un jargon recent pe cele neoficiale, la care se discută mai deschis. Or, aceste mesaje erau fără echivoc şi spuneau în esenţă că orice schimbare a şefilor de bancă, dar mai cu seamă a guvernatorului băncii centrale, pe motive politice, va fi cât se poate de rău văzută în mediile profesioniste. Era, de fapt, un apel la normalitate, căci, în ,tările occidentale, soarta bancarilor tării nu , depinde de alternanţa forţelor politice la putere. în această situaţie îngrijorătoare, mi-am permis să solicit, din spital, o convorbire la telefon cu preşedintele Iliescu. Era în ajunul unei şedinţe comune a celor două Camere ale Parlamentului. După o campanie îndelungată şi bine orchestrată împotriva guvernatorului BNR, purtată de reprezentanţii unei părţi a PDSR, în frunte cu Marin Stelian, preşedintele Comisiei senatoriale pentru bănci-finanţe, şi de Constantin Teculescu, fost vicepreşedinte al BANCOREX, fost ministru al comerţului în guvernul Văcăroiu, forul legislativ urma, a doua zi, să dea satisfacţie contestatarilor conducerii BNR. Pus în contact telefonic cu preşedintele, i-am expus opinia mea în legătură cu schimbarea guvernatorului Isărescu. Iritat, poate pe drept cuvânt, preşedintele m-a (s-a?) întrebat: - ?i ce vrei să mai fac acum?! - E foarte simplu, i-am răspuns. Dacă doriţi, veţi găsi un prilej, în cursul zilei de azi, să vă exprimaţi încrederea în Mugur Isărescu.

Ceea ce preşedintele avea să şi facă, apărând, în aceeaşi la televizor, pentru a formula ideea, nu-mi mai amintesc în ce context. Efectul a fost cel scontat. A doua zi, nici Marin Stelian, nici Constantin Teculescu, suspectaţi altminteri de presă că vânau fotoliul de guvernator al BNR, nici nu au apărut la şedinţa pregătită pentru retezarea capului lui Mugur Isărescu. Iar alţi parlamentari, pregătiţi să-l muşte, l-au pupat, amintind presei de Piaţa Endependenţi. seară,

101

Nu vreau, ferit-a sfântul, să-mi revendic meritul „salvării " momentane a guvernatorului BNR. Mai mult ca sigur, preşe­ dintele cântărise, înainte de a interveni decisiv, alte argumente, mult mai solide, venite pe alte canale, în favoarea continuităţii la conducerea BNR. Dar, fără falsă modestie, nu exclud nici eventualitatea ca tocmai intervenţia mea telefonică să fi fost picătura care a umplut paharul iritării prezidenţiale împotriva unei aripi-aripioare de partid care nu-şi vedea lungul nasului. Provocată ori ba, de alţii ori de mine, această întâmplare vine să scoată în evidenţă faptul că autoritatea de preşedinte a dlui Iliescu se situa mult deasupra prerogativelor constituţionale . Dacă vroia ca ceea ce dorea să se împlinească, domnia-sa nu avea nevoie să spună neapărat „fă aşa!" . Era de-ajuns să recurgă la o formulă neutră, care nu i se putea imputa ca o eventuală lectură prea lejeră a legii fundamentale. Iar dl Isărescu merita cu prisosinţă un asemenea demers. Domnia-sa face parte, după mine, din categoria unor valori din rezerva naţională de cadre, la care poţi recurge, la nevoie, şi în situaţii-limită, de criză generală, Doamne fereşte! În acest grup, nu foarte numeros, de personalităţi, pe care ţara nu le poate trata cu neîngăduită lejeritate, l-am mai inclus, în această carte, · pe Theodor Stolojan. Ar mai fi câţiva. Nu dau şi alte nume, din teama de a nu nedreptăţi, prin eventuală omisiune, pe cineva dintre acei oameni - repet, puţini! - a căror opinie nu trebuie niciodată nesocotită, indiferent în ce poziţie vremelnică s-ar afla.

tării PUNR la

guvernare, la care am contribuit, de asemenea, în cum relatez în capitole separate ale

mică-mare măsură, după

Menţinerea dlui Isărescu la cârma BNR, la care îmi place să cred că a contribuit şi modesta mea persoană, este una din acele mici satisfacţii, să le zic aulice, pe care ţi le poate da munca de consilier prezidenţial, făcută cu seriozitate şi gravitate. În ceea ce mă priveşte, cel puţin în aceeaşi categorie intră finalizarea Tratatului de bază cu Ungaria ori amânarea coop-

de faţă . mai evoc aici o altă întâmplare, din aceeaşi categorie a întâmplărilor semnificative, pentru atmosfera Cotrocenilor acelor ani. Într-o bună zi, în plin „scandal Petromin", cum a numit presa afacerea, mă trezesc cu un telefon neaşteptat de la dl Dumitru Tinu. Directorul 11 Adevărului" îmi spunea că vrea să discute o problemă cu mine. O abordase, nu ştia cât de convingător fusese, şi cu preşedintele Iliescu, pe care îl însoţise într-un lung turneu transatlantic. - Vin eu la dumneavoastră, m-am oferit. Spre plăcuta surprindere, cred, a reputatului jurnalist, care nu era încă pe atât de temut pe cât avea să devină, o dată cutrecerea anilor şi cu înmulţirea apariţiilor sale la televiziune, în tandem cu Cristian Tudor Popescu. Dumitru Tinu era unul dintre cei câţiva jurnalişti de a căror opinie nu puteai să nu ţii seama. Mai cu seamă că, prin răspândirea şi tirajul său, ,,Adevărul" se adresa în bună măsură susţinătorilor preşedintelui Iliescu. Iar atunci când candidatul Ion Iliescu avea să înfiereze, în campania electorală, modul în care „Adevărul" înţelegea să o reflecte (,,o mizerie ... "), acest lucru avea să-l coste scump, prin pierderea neutralităţii singurului cotidian de mare tiraj care îl mai menaja. Ajuns la „Adevărul" , dl Tinu îmi vorbeşte despre subiectul pe care îl abordase şi cu preşedintele. Numai că, de data aceasta, sub semnul urgenţei . Abia revenit din amintitul turneu, preşedintele urma să primească, a doua zi, o delegaţie a companiei Forum-Maritim, venită să semneze un contract de cump ărare a unei bune părţi a flotei maritime româneşti. La primire, inclusă în programul oficial al preşedintelui, urma să participe nu doar ministrul transporturilor, Paul Teodoru, ci şi premierul Nicolae Văcăroiu.

102

103

În sfâr~it, o audienţă refuzată!

cărţii

Să

Iar „Adevărul" primea de câteva zile, îmi relata dl Tinu, faxuri anonime cu semnale care nu puteau fi nesocotite, chiar dacă emiţătorul mesajelor îşi ascundea identitatea. Trebuie să menţionez că dl Tmu îşi exprima, pe bună dreptate, îndoielile privind oportunitatea întâlnirii programate la Cotroceni. Dacă informaţiile anonime s-ar confirma în urmă­ toarele zile, ar fi fost în joc prestigiul nu doar al preşedintelui Iliescu, ci şi al României. Am apreciat gestul lui Dumitru Tinu ca pe un semn de responsabilitate jurnalistică şi civică, în general. Am văzut în el şi încrederea pe care mi-o acorda. M-a sunat pe mine şi nu p e altcineva de la Cotroceni, deşi responsabilităţile mele la Preşedinţie nu aveau vreo legătură cu relaţiile cu presa. Iar raporturile mele cu dl Tmu nu erau foarte apropiate. Nu avusesem convorbiri între patru ochi, dar ne cunoşteam. Şi ne apreciam reciproc, probabil, dar de la distanţă. I-am promis că voi insista pe lângă preşedinte să nu primească delegaţia. În rest, mi-am propus să apăs, alături de domnia-sa şi de presă, pe pedale care să declanşeze acţiunile instituţiilor abilitate, menite să desluşească dacă această afacere avea ceva neclar, suspect ori condamnabil. Revenit la Cotroceni, m-am grăbit să-i spun preşedintelui că Dumitru Tinu avea argumente puternice, care m-au convins că nu e bine să aibă loc întrevederea programată. Am mai adău­ gat unul: chiar dacă afacerea se va dovedi o mare reuşită, ea nu se va lega de numele preşedintelui, pentru că o asemenea întrevedere rămâne, oricum, doar una protocolară; dimpotrivă, am pledat eu, dacă ea este una dalmaţiană, ceva cusut cu aţă albă, ponoasele le va trage, vrând-nevrând, şi preşedintele sau, şi mai rău, mai ales preşedintele . Dacă nu-i va primi, nimeni nu îl va lăuda, dar, ceea ce e mai important, nimeni nu îl va înjura pentru aceasta. Iar un preşedinte poate găsi oricând o mie de motive şi/sau pretexte pentru a amâna sau refuza o întâlnire protocolară .

104

E inutil, probabil, după toate acestea, să mai adaug întrevederea a fost radiată din programul prezidenţial.

Guvernul

Văcăroiu

că

trebuia schimbat!

Rezultatele PDSR la alegerile din toamna lui 1996 ar fi fost mai bune" dacă nu ar fi purtat povara guvernării Văcăroiu, ;precia dna Zoe Petre între cele două tururi de scrutin prezidenţial, în cea mai bună din emisiunile TV în care apăruse până atunci directorul campaniei lui Emil Constantinescu (TVR 1, moderator E. Isopescu, 7 noiembrie) . Nu puteam să nu îi dau dreptate, în sinea mea, chiar dacă public nu o puteam face, din postura în care mă aflam, atunci, director de campanie şi eu, dar al rivalului lui Emil Constantinescu, într-o bătălie ce părea încă departe de a fi decisă .

explic, trebuie să dau timpul înapoi cu vreo doi ani şi jumătate. Pe la sfârşitul lunii mai 1994, ,,Evenimentul Zilei" publica o ştire cu un titlu tăios: ,,Iosif Boda susţin e că guvernul Văcăroiu trebuie schimbat". M-am văzut nevoit, la presiunea lui Ion Iliescu, să dau o amplă replică, apărută sub titlul: ,, Fostul Ca

să mă

consilier prezidenţial Iosif Boda afirmă că «guvernul ş i-a îndeplinit mandatul reformist pentru această etapă a tranziţiei» ". Diferenta de nuantă e lesne de observat. Cu toate acestea, unele lămu;iri privind ~odul în care a răsărit o asemenea informatie senzatională la vremea ei, având în vedere o sursă cum eram eu, nu vor fi poate de prisos pentru cititorul interesat de '

I

'

viaţa politică.

Şocantă

pe atunci, chiar în forma

corectată, afirmaţia

am

făcut-o la o reuniune organizată de Clubul politic al fundaţiei

„Un Viitor pentru România", la 26 mai 1994, cu participarea a numai doisprezece oameni cu preocupări doctrinare. S-au evocat mai multe variante teoretice de guvernare a Romârt.iei în condiţiile de atunci: ,,compromisul istoric", ,,bonapartismul", ,,gaulle-ismul". 105

refer în alt capitol al acestei cărţi la toate acestea, ca şi la strădaniile mele de a contribui la realizarea unui guvern de coaliţie, transideologic. Aici, e de-ajuns să expun argumentele raţionamentului de atunci. Transcriu din acel drept la replică, reprodus cu promptitudine, ca de fiecare da tă, de Ion Cristoiu: ,,(. ..) acest guvern (adică Guvernul Văcăroiu) a reuşit să ducă trenul reformei până la stadiul actual. fn noile condiţii, mult mai favorabile - spuneam eu la reuniunea Clubului politic - este vizibilă nevoia unui 11011 1nod de abordare a lucrurilor. Pentru că reforma intră într-o altă etapă din logica desfăşurării ei. Această «altă etapă» a reformei presupune - am argumentat eu - un alt tip de acţiune guvernamentală, un alt mod de lucru, un alt mod de a fi al Executivului, pentru că apar noi obiective, noi situaţii etc. fn general, este vorba de o altă fază. Toate aceste exigenţe pot fi îndeplinite de actualul guvern sau de un altul. Important este că noile măsuri pe care reforma le impune vor trebui luate, pentru că le-a sosit ceasul, ca să spun aşa. Din afirmaţia pusă în subtitlul articolului- «Este necesar un guvern care să treacă la o nouă etapă a reformei» - nu rezultă că acest guvern n-ar putea fi, inclusiv, guvernul Văcăroiu! Referinţa mea era impersonală, în sensul că orice guvern am avea, el va fi pus în situaţia de a trebui să înfăptuiască privatizarea, restructurarea şi celelalte măsuri absolut necesare pentru continuarea reformei. Eu nu 111-am referit la persoane, ci la programul pe care va trebui să-l aplice Guvernul României. Dacă doriţi o analogie, atunci poziţia mea a fost aceea că trebuie schimbat soft-ul, nu calculatorul. Doar dacă avem de a face cu un calculator ce nu este în stare să realizeze şi să adopte noul soft, noul program, abia atunci are rost să apelăm la un calculator din «altă generaţie!»". Fără falsă modestie, pot să spun că jurnaliştii aveau unele motive să fie atenţi la ce vorbeam în chestiune, chiar dacă nu mai eram consilier prezidenţial, ci un ambasad or pe cale de a-şi lua postul în primire. Căci, cu pu ţină vreme înainte, acordasem un amplu interviu, cu numeroase subiecte, publicat de

Ora", în numărul său din 23 mai 1994. Reproduc aici frag~entul potrivit: _ ,,(... ) Să zicem că i-aţi face preşedintelui o ultimă analiză, chiar la «rece», asupra situaţiei politice actuale. Îi lăsaţi, asa, nişte sf aturi, spuse mai puţin protocolar. Formulaţi-le ' acum, pu t e,t"? t. - Poate că eu chiari le-am lăsat. Poate. Dar n-aş putea să le formulez tranşant în faţa dumneavoastră. Preşedintele are drept de monopol asupra poziţiilor mele tranşante. Aş putea să vă spun ceva potrivit pentru presă, care n-ar fi foarte departe de ceea ce i-aş spune preşedintelui. Eu, nefiind încadrat politic, sunt obligat să nu fiu aşa de categoric. (. ..) Noi suntem într-un mare n10ment de răscruce. Nu ştiu dacă la ora actuală există o viziune clară şi dacă cineva are foarte clar în buzunar traseul pe care România trebuie să-l urmeze. Dar este cert că în ograda noastră există un cal alb şi foarte nărăvaş. Calul acesta ori va fi călărit, ori pierdem pe mâna noastră. Ori punem şaua pe cal şi călărim realitatea cu o mână fennă, ori compromitem cu bună ştiinţă şansa de a ne croi un făgaş. - ?i o dată încălecat calul? - Este nevoie de oameni noi, pentru a-i imprima ritmul de galop. E nevoie la ora actuală de oameni care să vrea, fără nici o discuţie, reforma. La vremurile astea ne trebuie oameni noi. Aşa cum îi place preşedintelui să zică, «ceva pozitiv» trebuie să se întâmple. Şi domnia-sa va trebui să se implice clar în această schimbare. - Vă gândiţi la remaniere guvernamentală? - Orice guvern am numi, nu poate fi decât un guvern al reformei. Asta e clar. Avem nevoie de oameni noi. A trecut vremea în care se spunea «da», după care se adăuga «mai rămâne de văzut». Tactica tergiversării devine p ăgubo asă pentru români. Păcatul, de regulă, se iartă. Prostia se pedepseşte. fnspre noi au început să curgă creditele. Bani de care România are absolută nevoie. Avem tranşe de credit avantajoase, cu dobânzi avantajoase. Dar şi până acum am primit credite. fntrebarea este - cum le-am folosit? Ştiţi că acum plătim comisioane pentru credite neutilizate? Poate unele se

106

107

Mă

justifică,

dar st1nt t1nele zone în care este impardonabilă nefolosirea acestor credite. - Şi vă gândiţi cum vor fi utilizate creditele primite zilele astea? - Eu cred că partidul de guvernământ se află în faţa unor examene foarte serioase. Şi nll numai partidul de guvernământ. «Ceva pozitiv» trebuie să simtă şi populaţia. Trebuie să-i dai o nădejde ;,i omului de rând. Gata, ne-am săturat să tot strângem cureaua. Asta trebuie avut în vedere. Am ajuns într-un punct în care nu se mai poate mima nimic. (.. .)»". Să adaug aici şi ceea ce aş numi piesa de rezistenţă a acestui capitol: un amplu fragment din documentul la care făceam aluzie în interviul de mai sus. El se referea la gândurile care mă frământau în legătură cu situaţia din ţară când eram pe punctul de a pleca la Berna, în vara timpurie a anului 1994. Era prima dintr-un şir de epistole pe care i le-am trimis preşedin­ telui Ion Iliescu. Citez, păstrând şi sublinierile pe care le-am făcut atunci: ,,(. ..) 1. fn general, consider că situaţia merge bine. Este foarte important ca să evităm derapajele, politice sau eco11omico-fi11anciare, mai ales acum, după ce s-a găsit cât de cât direcţia cea bună a schimbărilor. Sprijinul financiar extern trebuie înţeles în adevărata lui semnificaţie. El e o premisă ca să înfăptt1im anumite lucruri mai bine. Până acum puteam spune că nu aveam resurse externe pentnt a demara refonnele structurale în economie. De acum încolo nu vom mai avea acest alibi. Chiar va trebui să facem reformele care se impun. 2. fn anumite cercuri guvernamentale am obseroat că se manifestă o stare de a11tonwlţwnire, chiar de exagerare a importanţei pe care o are succesul obţinut prin acordul cu FMI. De aici rezultă şi un grav pericol, pe care-l văd în starea de letargie şi delăsare a unor compartimente; există un imobilism ce a devenit rutină la unii demnitari, lin mod de a se agita nefăcând, în fond, nimic. Guvernul, în ansamblu, nu are dinamisniul necesar pentru a impulsiona lucrurile într-un moment atâ.t de important. Dacă blocajul din Parlament are cauze mai

profunde şi nu poate fi înlăturat, cel din Guvern ar putea fi depăşit printr-o schimbare pe care o puteţi iniţia. 3. Există lin conflict în interiorul Guvernului, conflict care se poate dezvolta mâine în mod periculos. Este vorba de conflictul dintre gruparea din jurul dlui Văcăroiu şi gruparea dlui Coşea (gntpare care câştigă simpatizanţi). Privatizarea şi restrncturarea stagnează, în fapt, deşi se vorbeşte foarte mult despre ele. Cred că ar fi oportun ca o echipă de experţi (din strncturile guvernamentale sau chiar ale PDSR-ului) să elaboreze rapid un studiu obiectiv în care să se arate de ce este blocat procesul de privatizare, care sunt dificultăţile sale reale, pentru a şti ce este de făcut în continuare. 4. Sprijinul extern a creat o a~teptare politică în mediile occidentale şi chiar în cele interne. Un răspuns corect şi eficient la noua situaţie în care ne aflăm - sprijin FMI, atitudine binevoitoare din partea instanţelor occidentale etc. - ar fi schimbarea Guvernului. Această sugestie nl/ trebuie să vă sperie. Ea vine dintr-un calcul politic pe care trebuie să-l facem, vrând-nevrând. Ar fi şi lin important semnal extern. Această acţiune ar implica schimbarea primului ministru şi a încă 3-4 miniştri, care tot vor trebui schimbaţi cândva (cu cât mai repede, cu atât mai bine!). fntrucât un acord de guvernare cu unele partide din Opoziţie nu este posibil - după cum au dovedit negocierile de până acum - va fi vorba tot de un guvern PDSR. El va trebui să fie guvernul privatizării ~i al restructurării! 5. Pentru a nu se face «valuri» cu această schimbare, cred că poate fi luat în calcul un scenariu ce poate fi derulat în unnătoarele faze: a) Să se obţină acordul şi sprijinul pentru această schimbare din partea conducerii PDSR. b) Să fie convins dl Văcăroiu să prezinte demisia Guvernului actual, invocând faptul că ţara a încheiat o etapă a refomiei, că actualul guvern s-a descurcat bine până acum, că a obţinut o serie de performanţe incontestabile, dar acum refonna intră într-o altă etapă, au apărut alte obiective, Executivul trebuie înnoit şi pus în acord cu aceste sarcini etc. etc.

108

109

c)

unui viitor prim-ministru dintr-o listă bogată care vă stă la îndemână. Două criterii trebuie să vă orienteze: să fie un om competent cu adevărat, un om de perfonnanţă deci, pe cât posibil, şi să fie dinamic şi cinstit, adică om de caracter. Puteţi opta fie pentru o personalitate politică (de tipul: Adrian Năstase, Dan Mircea Popescu, Teodor Meleşcanu etc.), fie pentru un om competent în gestionarea economiei reale, fie pentru un specialist în macro-economie (de tipul: Mircea Coşea, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan). lată că v-am şi sugerat deja vreo 10 nume. Dar puteţi avea în vedere şi altele... d) O rundă rapidă de consultări cu partidele din actuala coaliţie pentru a le convinge să sprijine noul guvern, fără ca ele să participe la compoziţia lui. e) Declanşarea procedurilor efective pentru schimbarea guvernului înainte ca Parlanzentul să intre în vacanţa de vară. Această schimbare e condiţionată de: stabilitatea şi coeziunea PDSR-ului; clarificarea raporturilor dintre PDSR şi partidele din actuala coaliţie majoritară în Parlament; evitarea tensiunilor sindicale în perioada următoare. (.. .) 9. Guvernul Văcăroiu afăcut multe lucruri importante, dar nu a satisfă.cut principala aşteptare a populaţiei: nu a pus ordine în economie, nu a reabilitat autoritatea instituţiilor de ordine publică, nu a rezolvat criza managerială din sectorul public. Ultima neîmplinire este şi cea mai importantă sub raport economic. Guvernul poate fi scuzat pentru că nu a reuşit să facă privatizări spectaculoase, dar nu poate fi scuzat pentm faptul că nu a pus ordine în managementul agenţilor economici cu capital de stat (era principala sa misiune). Legea contractului de management nu a fost aplicată, deşi era cel mai important instrument legislativ în plan economic pe care Guvernul l-a obţinut din partea actualului Parlament. Consiliile de administraţie şi directorii nu răspund nici azi în faţa vreunei instanţe pentru modul cum administrează întreprinderile. Noile structuri introduse sunt strict formale şi parazitare: AGA, Consilii de administraţie ce pactizează. cu mafiile din întreprinderi etc. Dacă nu puteam face decât treptat şi greu o reformă a proprietăţii prin privatizare întrucât lipseşte capitalul disponibil pe piaţa internă, Căutarea

110

puteam face rapid - dar n-am făcut! - o reformă a managementului. De aici trebuie trase toate concluziile politice şi practice. (.. .)". Nu eram, după cât se vede, ceea ce Silviu Brucan ar fi numit un yesman. Căci părerea preşedintelui Iliescu, de la care, din păcate, nu s-a abătut, era aceea că menirea unui preşedinte era nu să schimbe guverne, ci să le sprijine. Aşa că la emisiunea TVR de analiză a rezultatelor alegerilor parlamentare (noaptea de 4 noiembrie) mi-am exprimat convingerea că dacă dl Ticu Dumitrescu - un adversar înverşunat al său - ar fi condus guvernul, dl Iliescu tot la fel l-ar fi sprijinit.

111

2. PE CALEA PIERZANIEI

Privatizarea - mereu

tărăgănată

Încă din vara anului 1993, Guvernul tot discuta despre un program de privatizare în masă, întocmind şi o listă a unor întreerinderi care urmau să intre rapid în procesul de privatizare. lmi amintesc o reuniune condusă de preşedinte, la care au participat primul-ministru, cu principalii membri ai cabinetului, precum şi doi consilieri prezidenţiali, Traian Chebeleu şi subsemnatul. Era ziua în care Viorel Hrebenciuc împlinea 40 de ani; cred că era data de 7 august. Atunci a expus domnul Văcăroiu intenţia guvernului său ca, încă din toamna aceluiaşi an, 800 de întreprinderi, mari şi mijlocii, să fie privatizate. A promis ferm că toate amănuntele tehnice, precum şi proiectul de lege care să îngăduie înfăptuirea acestei acţiuni vor fi gata până la începutul sesiunii parlamentare. Din păcate, însă, o lege care să accelereze acest proces nu a fost înaintată Parlamentului decât peste un an, la începutul lui septembrie 1994. Încă în ţară fiind, în faza dezbaterilor asupra acestui proiect de lege, am sugerat preşedintelui că ar fi bine dacă s-ar găsi o modalitate ca această lege să treacă rapid prin forul legislativ. Era cel mai important act normativ al reformei şi i-am propus preşedintelui să convingă Guvernul că este oportun să-şi angajeze răspunderea în faţa Parlamentului pentru această lege. Era o modalitate de a testa sprijinul Guvernului, la mijlocul mandatului său, şi de a lămuri un punct esenţial din programul de reformă. Dacă o făcea, consecinţele pentru ţară puteau fi benefice, indiferent de deznodământul pe care l-ar fi avut angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Raţionamentul meu - şi al altora, care susţineau acelaşi punct de vedere - era următorul: dacă Guvernul nu ar fi fost înlăturat printr-o moţiune de cenzură (doar nu au trecut nici celelalte!), atunci accelerarea reformei, restructurarea şi privatizarea în primul rând, nu mai depindeau de jocul politic din 112

forul legislativ, unde Opoziţia era foarte critică faţă de proiectul Legii privatizării. Iar partidele care sprijineau Guvernul în Parlament - PUNR, PSM şi PRM - nu erau nici ele de acord cu acest proiect, propunând tot felul de amendamente si corecturi, insistând pentru metoda MEBO sau pentru alte ~ariante decât cele prevăzute în lege. Aceste amendamente s-au discutat · un an de zile în comisii şi în plen, pierzându-se astfel un timp extrem de preţios. Şi o şansă pentru România. Cu atât mai mult era necesar un gest de forţă din partea Guvernului, care putea în felul acesta să tranşeze lucrurile într-o săptămână. Dacă, dimpotrivă, guvernul Văcăroiu cădea la motiunea de cenzură, preşedintele Iliescu ar fi avut posibilitatea să formeze un alt guvern, mai dinamic, chiar dacă în fruntea lui l-ar fi numit pe acelaşi Nicolae Văcăroiu. Dar, ar fi avut, de asemenea, şansa de a numi ca premier pe altcineva, o personalitate mai puţin expusă criticilor de tot felul. O personalitate care să schimbe cel puţin stilul de guvernare, dacă nu şi conţinutul politicilor de reformă. Socotelile pe care le făceam atunci arătau că simplul fapt al angajării răspunderii de către Guvern ar fi schimbat mult lucrurile, indiferent de rezultat, cum am mai spus. Dacă Opoziţia reuşea să treacă o moţiune de cenzură prin Parlament (fapt care nu era cu totul exclus, având în vedere reticenţele pe care le aveau partidele ce sprijineau Guvernul faţă de procesul de priv~tiza:e), preşedintele ar fi fost nevoit să numească un nou prerruer. In calculele mele, acesta nu mai putea fi tot... Nicolae Văcăroiu. De ce? S-ar fi creat o situaţie politică inedită, în care nu cred că cineva - am în vedere oamenii cu judecată politică solidă, care aveau influenţă la Cotroceni - ar fi riscat să-i recomande preşedintelui să recurgă tot la „vechiul" premier. Oricum, eu nu i-aş fi recomandat o asemenea opţiune. Pentru că, odată ce premierul şi guvernul ar fi fost demişi prin votul Parlamentului, semnalul clar ar fi fost acela că ţara are nevoie de un alt guvern. , O renominalizare a domnului Văcăroiu ca prim-ministru, msărcinat să formeze acest nou guvern, ar fi lăsat impresia că 113

Preşedintele ţării sfidează Parlamentul, ,,organul reprezentativ suprem al poporului român", cum spune Constituţia, deci, instituţia fundamentală a regimului democratic, cea care este învestită de cetăţeni, prin votul lor universal şi direct, să exprime voinţa naţiunii. Iată numai câteva considerente de natură constituţională, ca să nu le mai amintesc pe cele care ţineau de conjunctura politică a anului 1994, care l-ar fi putut convinge pe Ion Iliescu să fie de acord cu schimbarea echipei executive, inclusiv a primului ministru. Această şansă a fost ratată, dintr-o mie de motive, cum se spune, motive care nu pot fi inventariate cu certitudine nici azi. Au contat atunci mulţi factori, ce ţin de jocul partidelor, dar şi de oameni influenţi şi de anumite interese, factori cu ponderi şi roluri diferite, uneori infinitezimale, dar care, prin combinaţia lor, au produs efectul cunoscut: Guvernul Văcăroiu a rămas neclintit. E o ilustrare a unui principiu formulat chiar de preşedin­ tele Ion Iliescu, într-un discurs liber, ţinut nu mai ştiu unde: ,,sinergia faptelor". Această sintagmă a avut o carieră publicistică nefastă, deşi ea este perfect adecvată conceptual pentru a defini concomitenţa unor influenţe şi interferenţa unor fapte care au pecetluit destinul politic al preşedintelui Ion Iliescu şi situatia României. Dar să revin la ideea angajării răspunderii guvernului pentru Legea privatizării. Ar fi fost un gest care ar fi dus la limpezirea apelor. Pentru că, reluând ipoteza cealaltă, dacă guvernul Văcăroiu supravieţuia moţiunii de cenzură, atunci el ar fi prins mai mult curaj. ?i ar fi putut acţiona cu aplomb. Aceasta era, de altfel, varianta cea mai probabilă. De aceea, insistam pe lângă liderii partidului să discute şi să se pună de acord cu aliaţii şi să declanşeze, apoi, procedura de angajare a răspunderii.

de trai, majoritatea populaţiei se arăta, în sondaje, gata să sufere în continuare de dragul reformei. Prima consecinţă, care avea să atârne greu şi în campania electorală: în loc să treacă dintr-un foc, Legea de accelerare a privatizării, fără ~de care nu se puteau mişca lucrurile ?in. l~c, a fost tergiversată m Parlament vreme de vreo două sesmru ş1 un an calendaristic, iar efectele ei benefice asupra economiei şi a stării populaţiei nu s-au văzut până la alegeri sau, mai bine zis, nu s-au văzut nici până azi. Noii guvernanţi, instalaţi după 1996, au schimbat şi ei de câteva ori această lege, favorizând capitalul străin, dar fără efecte notabile. În contextul anilor '94-95, întârzierea acestei legi a dat apă la moară Opoziţiei, care a avut timpul necesar pentru a-şi distila argumentele împotriva „cuponiadei" lui Coşea, iar presa adversă a ridiculizat, în fel şi chip, ,,milionul lui Văcăroiu". Cea de-a doua şi cea mai gravă consecinţă a fost paralizia care a cuprins Guvernul. După aceea, cabinetul Văcăroiu nu a mai dus nimic la bun sfârşit. ?i-a pierdut de tot suflul, nu a mai făcut nimic notabil în ce priveşte reforma, trăgând, din toată tevatura parlamentară stârnită de Legea privatizării, concluzia falsă că populaţia a ajuns la capătul răbdării. Cât de greşită a fost această concluzie s-a văzut din felul în care aceeaşi populaţie a primit programul, mult mai dur, pe care i l-a oferit guvernul lui Victor Ciorbea şi, apoi, cel al lui Radu Vasile. Căci de ani de zile guvernele noastre se întrec în a ne oferi, care mai de care, măsuri dure şi de austeritate, dar nici unul nu ne oferă eficienţă, rezultate. Reforma românească se încăpăţânează doar a lua din buzunarul cetăţeanului, fără a-i oferi acestuia condiţiile economice de a spera măcar să-şi umple buzunarele prin muncă.

,, Veţi muri cu guvernul

Văcăroiu

de gât"!

A prevalat, însă, instinctul de conservare, frica de Parlament si mai ales de electorat. Calcule eronate, după cum s-a văzut U-: 1997, când, în pofida dramaticii scăderi a nivelului

Preşedintele Iliescu a avut în Petre Roman un premier cu personalitate. El s-a purtat cu atenţie faţă de şeful statului, mai

114

115

cu seamă în perioada de început a conlucrării lor. Dar Petre Roman lua decizii de capul lui în numeroase chestiuni importante. Ceea ce îl jena pe Ion Iliescu, chiar dacă nu o mărturisea. Ca premier, Theodor Stolojan s-a comportat aproape la fel. Fără să îl contrazică vreodată public pe Ion Iliescu, dimpotrivă, arătând tot respectul pe care i-l purta preşedintelui, cel de-al doilea premier postdecembrist a adoptat însă şi decizii contrare celor discutate la Cotroceni. Spre deosebire de Petre Roman, Theodor Stolojan nu afişa nici un fel de ambiţii personale. Dimpotrivă, chestionat asiduu de jurnalişti într-un moment în care sondajele arătau că l-a întrecut pe Ion Iliescu în popularitate, Theodor Stolojan a respins energic sugestiile de a candida la Preşedinţie, cu argumentul că nu este „expertiza" sa ·şi cu sugestia că preşedintele în exerciţiu e mai bun. În paranteză fie spus, nu am observat ca cineva din clasa noastră politică să fi meditat la această chestiune: cum a reuşi t un om public să-şi făurească singur charisma din... anticharismă . Tot spunând electoratului că o va duce mai prost, el se vedea cu o popularitate tot mai consistentă. Performanţă care a rămas, din păcate, unică. Şi totuşi, premierul cel mai drag, cel mai comod pentru Ion Iliescu s-a dovedit a fi Nicolae Văcăroiu. Cabinetul acestuia nu a bătut chiar pasul pe loc. În primii doi ani de mandat, guvernul Văcăroiu a luat câteva măsuri reformiste: a liberalizat preţurile, a introdus TVA şi a reaşezat accizele la unele produse. În condiţiile de atunci (să nu uităm restricţiile embargoului, instabilitatea din zonă etc.), guvernul Văcăroiu a reuşit să oprească declinul economic, să refacă unele echilibre financiare, să stabilizeze societa tea şi să relanseze producţia, dar pe suportul vechilor structuri. Era momentul de a se trece la operaţia de reformă structurală a economiei. Or, în acest domeniu guvernul nu dădea semne că ar fi hotărât să treacă dincolo de jumă tăţile de măsură .

Schimbarea Guvernului se impunea pentru ca România să poată face acest nou pas pe calea reformelor. După cum am ară­ tat, preşedintele, deşi era convins de necesitatea de a demara privatizarea, nu era decis - şi nici nu era încurajat _?e cei qin jur - să procedeze la o schimbare a Guvernului. !11 această situa ţie, cabinetul nu a mai luat decât decizii curente. In absenţa unor măsuri hotărâte de reformă, tranşa a doua din împrumutul FESAL nu a mai venit, iar Guvernul a intrat în criză. I-a fost lesne Opoziţiei de atunci, văzându-se cu asemenea arme propagandistice în mână, să acrediteze ideea unui guvern al stagnării, de frânare a reformei şi chiar antireformist. Iar antonimul stagnării este - nu-i aşa?- schimbarea. Paralel cu această lipsă de orizont a guvernării, starea de spirit a populaţiei era tot mai dinamică. Peste tot, în lumea democratică, guvernele cad atunci când acestea nu ţin pasul cu electoratul: fie că ele stau, iar lumea din jur se schimbă, fie că se mişcă şi ele, dar electoratul le-o ia înainte, fie că stările de spirit ale populaţiei se schimbă mai lent decât acţiunile guver-

116

117

nanţilor.

În primele două cazuri, populaţia optează ,pentru schimbare; în cel de-al treilea, ea este înclinată să voteze pentru continuitate, pentru stabilitate. În 1992, electoratul, mai bine zis majoritatea lui, era încă bulversat de schimbările prea rapide preconizate de Opoziţie. În 1996, le-a dorit, respingând imobilismul tot mai vădit al guvernului Văcăroiu. Iar preşedintele ar fi trebuit să apară măcar el mai dinamic dacă nu vroia să fie asimilat de percepţia populară cu Guvernul său . Şi trebuie să spun că Ion Iliescu era net mai reformist şi mai deschis spre reforme decât oamenii din Guvern, pe care îi domina efectiv prin viziune şi pragmatism, deopotrivă . Dar preşedintele şi-a făcut un titlu de onoare din a fi solidar cu premierul său până în ultima clipă. În pofida tuturor bunelor sfaturi contrare, repetate ori de câte ori se ivea prilejul potrivit. Ţin minte că, într-o discuţie în care încercam să-l conving că e oportun să schimbe guvernul, preşedintele Ion

Iliescu mi-a dat un răspuns antologic: ,,Nu înţelegi că rostul meu, ca preşedinte, este să sprijin guvernele ţării, nu să le dărâm?".

. Ce mai puteai să zici în faţa acestui principiu? Nu îi propuneam, evident, să „dărâme" guvernul, ci să iniţieze schimbarea lui în mod paşnic şi democratic. Totuşi, am mai revenit de câteva ori cu această propunere şi, când mi-a adus din nou argumente de acelaşi fel, am îndrăznit să-i dau o replică pe măsură: ,,Atunci, domnule preşedinte, este posibil să muriţi cu guvernul Văcăroiu de gât". Sunt sigur că nu l-am impresionat cu această idee, deşi i-am spus-o, în diferite formulări si nuanţe, de multe ori. Chiar dacă un alt guvern ar fi fost mai apt să ducă trenul reformelor şi ar fi avut şi domnia sa beneficii de imagine din această schimbare, preşedintele Ion Iliescu aprecia că schimbarea premierului e un risc prea mare pentru stabilitatea politică şi guvernamentală. Am înţeles că aşa interpreta preşedintele Ion Iliescu datele conjuncturii geopolitice în care ne aflam atunci. Avea dreptate sau nu? Nimeni nu poate răspunde cu siguranţă la această întrebare. Înainte de a pleca la Berna, în mai 1994, i-am scris încă o dată preşedintelui despre această chestiune: ,,Guvernul Văcăroiu

rând a preşedintelui Iliescu, dar şi a unor lideri ai PDSR. Au tinut să păstreze, chipurile, un echilibru fragil între grupurile de presiune din partid, evitând să dea câştig de cauză unuia sau altuia din ele. Astfel, de dragul unei false unităţi, a fost sacrificată credibilitatea partidului. Dacă guvernul Văcăroiu şi-ar fi asumat atunci răspunderea sau dacă Ion Iliescu l-ar fi înlocuit pe premier în 1994, PDSR ar mai fi, poate, şi astăzi la putere, dacă ar mai fi suferit şi alte câteva transformări. În 1996, într-o sinteză a unor „opinii transmise secretariatului echipei de campanie a lui Ion Iliescu", sinteză elaborată de către Romulus Bena şi care i-a fost remisă, fireşte, preşedintelui, figura şi pasajul pe care îl reproduc aici: „ Câţiva repatriaţi,

politologi în timpul liber, Jac referire la faptul că preşedinţii vest-europeni au grijă să se detaşeze din timp de eşecuri şi să le pună în cârca primilor miniştri, recunoscându-le, totodată, unele calităţi, merite şi bune intenţii, dar neezitând să-i sacrifice la nevoie. Altfel spus, sunt sancţionaţi pentru că nu reuşesc, şi aceasta face parte din regula jocului."

În menţinerea mult prea îndelungată a guvernului un rol important l-a jucat o anume teamă de posibile conflicte politice în partidul de guvernământ, teamă în primul

cum se ştie, la noi lucrurile s-au petrecut pe dos. Nu preşedintele a pus ceva în cârca premierului, ci, dimpotrivă, toate eşecurile guvernării Văcăroiu au intrat în sacul colector al „regimului Iliescu". Tot ţinându-l în braţe pe premieru-i preferat, până la urmă a căzut şi preşedintele. Cert este că Ion Iliescu nu a acceptat strategia schimbării Guvernului. Nici pentru a salva PDSR-ul, nici pentru a se salva pe sine. A crezut că este mai bine pentru ţară să menţină guvernul Văcăroiu, spunând că acesta „trebuie să-şi ducă până la capăt crucea". Numai că, menţinerea guvernului Văcăroiu a fost păguboasă şi pentru ţară, pentru economie, pentru societatea românească, nu doar pentru imaginea PDSR şi a lui Ion Iliescu. Prăbusirea economiei nationale, disolutia autoritătii si , , ' ' , a instituţiilor statului, generalizarea sărăciei sub guvernele COR-USD-UDMR nu schimbă, în opinia mea, datele problemei de atunci şi judecata mea despre guvernul Văcăroiu

118

119

are imaginea unui guvern implicat în ample acţiuni de corupţie. Nu contează atât adevăml fapte lor, cât imaginea lor în percepţia pub lică. Deci, ori recurgeţi la un calcul rece şi nemilos, şi atunci îl sacrificaţi pe dl Văcăroiu, ca şi când v-aţi tăia mâna dreaptă, ori îl apăraţi în continuare şi muriţi politic cu el de gât, aşteptând ca peste câţiva ani să fiţi răzbunat şi să se recunoască faptul că acest guvern nu avea imaginea pe care o merita". Nu mai mizaţi pe noi, nu v om mai guverna! Văcăroiu

După

rămâne

centrală

pe ultima sută de metri. PDSR ajungea astfel în situaţia de a avea miniştri, dar nu şi candidaţi de miniştri. Era, şi acesta, un fel de a spune electoratului: nu mai mizaţi pe noi, nu vom mai guverna.

cea de mai sus. Constat că lucrurile se repetă, din Domnul Radu Vasile ne tot ameninţă că mai avem doar şase luni pentru a demonstra că putem face reforma, după care ,,ferestrele de oportunitate" pentru România se vor închide. Dar de doi ani tr.o potita pe loc defineşte cel mai bine mersul înapoi. De fapt, ca să reiau o formulă pe care am tot repetat-o în această carte, de data aceasta Ion Iliescu nu a mai deschis deloc umbrela. Nici măcar după ce ploaia a trecut! Deşi au fost destule voci lucide care l-au avertizat din timp că vine furtuna . De pildă, cea a lui Silviu Brucan, care semnala greşeala cooptării lui Nicolae Văcăroiu în conducerea PDSR. Făcându-l vicepreşedinte, partidul îşi asuma pe faţă responsabilitatea unei guvernări păguboase, prost văzute de populaţie, cum indicau toate sondajele, în loc să încerce să mai salveze ceva din imaginea sa, distanţându-se cât de cât de un cabinet care a fost la un moment dat de patru culori politice. A venit apoi - finis coronat opus! - înscrierea mai tuturor membrilor Guvernului, în frunte, desigur, cu Nicolae Văcăroiu, pe listele parlamentare ale PDSR. Identificarea era, astfel, totală. Iar semnalul indus electoratului devenea limpede: miniştrii se tem că PDSR va pierde puterea şi că vor trebui să dea socoteală. Imuni, în virtutea mandatului parlamentar, ei nu vor mai avea a se teme de nimic. De altfel, mentalitatea de perdant se inoculase imediat după alegerile locale din iunie 1996. La unele ministere nu mai găseai un demnitar, să dai cu tunul, indiferent la ce oră îi cău­ tai. Lăsaseră de izbelişte instituţiile pe care, chipurile, le conduceau. Ca pe nişte nave în derivă pe care echipajul se pregăteşte să le părăsească. ~i, cu toate acestea, din aceeaşi păguboasă mentalitate de a nu ieşi la bătaie, PDSR nu trimitea pe nimeni la emisiunile TV de mare audienţă, la care se confruntau între ei ministeriabilii de toate culorile politice. Ca nu cumva miniştrii în funcţiune să se simtă deranjaţi, lezaţi în orgoliu şi să saboteze administraţia

Poate că operaţiunea de schimbare a Guvernului, oportw1ă în 1994, nu ar fi fost încă tardivă nici peste un an. Dar mi s-a părut inutil să mai declanşez o nouă ofensivă pe acest aliniament, care s-a dovedit de netrecut. De aceea, am lăsat-o mai moale, încercând, totuşi, să sugerez - deşi mi se poate reproşa că nu mai era treaba mea - unele măsuri care să mai cosmetizeze lucrurile măcar acolo unde se mai poate. Iată ce îi scriam, în acest sens, preşedintelui Iliescu, de la Berna, la 2 mai 1995: ,,(... ) II. Campania pentn.1. prezidenţiale (. ..) C) Părerea mea este că unul din flancurile principale pe care vor ataca toţi adversarii dumneavoastră (scăpat, ca un pornmbel, din gura lui Horia Rusu, într-o dezbatere de acum câteva zile-am văzut caseta - de la Tele 7 abc; moderator foarte bun dl Horia Alexandresrn, participanţi: domnii Oliviu Gherman, Radu Vasile şi Horia Rusu) este acela că aţi fost şi sunteţi «adevăratul prim-ministru» al Guvernului României. Aici se va concentra toată forţa Opoziţiei: să vă facă principalul responsabil de tot ceea ce s-a făcut rău sau nu s-a făcut în aceşti ~ ani (de la «confiscarea revoluţiei», până la «ratarea reformei», de la «monopolizarea televiziunii», până la scăderea drastică a nivelului de trai, de la «inventarea şi constrnirea de contracandidaţi uşor de învins la prezidenţiale», până la iresponsabilitatea lui Funar etc. etc.). Se va încerca, prin toate mijloacele posibile, un transfer aproape total de responsabilitate dinspre guvernările Roman, Stolojan şi Văcăroiu spre preşedintele Iliesc 11 ". Îmi vine greu să îmi închipui astăzi că vreunul dintre adversarii mei din campania electorală ar putea infirma, după cum s-a desfăşurat ea, această prognoză . Doar destinatarul

120

121

păcate.

suprarealistă

Alegerile bat la

uşă!

acestui diagnostic a refuzat, judecând după tot ce a făcut şi, mai ales, după tot ce nu a făcut, să aplice tratamentul potrivit. Care era acesta? Ceva tot trebuia făcut, de vreme ce preşe­ dintele Iliescu nu vroia să se despartă în ruptul capului de premierul său, cu imagine tot mai proastă, cultivată de toată presa de opoziţie, care îl asocia mereu cu Săniutza (după câte se ştie, pe nedrept) dar, mai cu seamă, îi cita gângăvelile (gen: ,,să vă spun un lucru care e o treabă"). Mi s-a părut că o soluţie era ca preşedintele Iliescu să-şi „asume cu francheţe şi naturaleţe", aşa cum îl îndemnam în aceeaşi scrisoare, responsabilitatea pentru „tot ce s-a fă.cut (şi bun

,,Chiar dacă ideea nu vă surâde foarte mult, dumneavoastră sunteţi obligat la anumite rezerve faţă de unele din actele guvernării, ca, de altfel, şi ale partidului de guvernământ". Concret, printr-un

tehnic, ceva în genul celui condus de Stolojan, pentru asigurarea corectitudinii alegerilor. Înţelegeam, desigur, temerile Opoziţiei de atunci, legate de posibile fraude masive în favoarea PDSR. Experienţa trecutului, chiar din vremurile interbelice, când guvernul care organiza alegerile le şi câştiga de regulă (cine deţine Internele colectează voturile, se spunea) nu făcea decât să alimenteze asemenea aprehensiuni. Eu, unul, nu credeam în posibilitatea unor fraude masive. Mici da, dar fără să vicieze rezultatul de ansamblu, au mai fost poate şi în 1992 şi în 1990. Iar rezultatele alegerilor locale arătau că, dincolo de anomalii mărunte, intenţia sau posibilitatea încălcării voinţei electoratului nu au existat. Mai presus de asemenea considerente aveam un alt argument pentru organizarea alegerilor de către guvernul în exerciţiu şi nu de către unul ad-hoc. L-am spus şi răs-spus în tot felul de interviuri, de mă tem să nu fi plictisit lumea. Aici mă rezum la a-l transcrie dintr-o scrisoare către preşedintele Iliescu:

mesaj adresat Guvernului, asemenea celui trimis la începutul lui martie (1995) conducerii PDSR. ,,Într-un astfel de mesaj, aţi

democraţiei

şi rău)

în aceşti ani".

În paralel, preşedintele ar fi trebuit să încerce o distanţare de greşelile prea vizibile ale Guvernului. Cum? De pildă, aşa cum îi sugeram în acelaşi document, citat şi mai sus:

putea anvizaja câteva din punctele forte ale viitorului discurs electoral. Ar fi bine dacă mesajul nu ar fi rotund şi exhaustiv, ci provocat de o chestiune punctuală. Mă gândesc, având în vedere cât e desensibilă opinia publică, dar şi mass-media, la chestiunea aceasta, că ar merita să reflectaţi la oportunitatea unui apel în care să solicitaţi tuturor instituţiilor statului (Parlament, Guvern, ministere, - mai puţin MApN şi MI, ministerele Culturii şi Învăţământului - , Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională etc., dar inclusiv serviciile preşedintelui) să-şi reducă bugetul de cheltuieli, să ţină cont de perioada de austeritate prin care se trece".

„România este suficient de matură politic, a urcat destul pe scara pentru a nu avea nevoie de guverne speciale care să organizeze alegerile. Noi trebuie să demonstrăm lumii şi nouă înşine că orice guvern este în stare să organizeze alegeri corecte, legale ş.a.m.d., chiar dacă ar exista semne că ar organiza alegeri care ar duce la accederea la putere a unui alt partid (sau altă alianţă de partide) decât cel care a degajat respectivul guvern". Iar evoluţia evenimentelor a arătat că guvernul Văcăroiu a trecut cu bine acest examen. Ca şi alte câteva, nicidecum pe toate.

Premieri de

rezervă

Cu gândul, de acum, la campania electorală, fie ea şi prematură, căreia preşedintele i se împotrivea, pe cât de amarnic, pe atât de zadarnic, nu mai susţineam ideea înlăturării guvernului Văcăroiu. Dimpotrivă, o combăteam şi pe aceea, vânturată prin presă, după care trebuia format un alt guvern, unul

Tot din considerente sentimentale, care nu ţin de logica politică, a refuzat preşedintele să dea curs unei alte sugestii. Văzând că Opoziţia de atunci ameninţa electoratul că va fi guvernat încă patru ani de acelaşi Nicolae Văcăroiu, i-am pro-

122

123

pus lui Ion Iliescu să anunţe numele premierului pe care îl va numi dacă va câştiga alegerile. Îi propuneam pe Theodor Stolojan, Teodor Meleşcanu, Gheorghe Tmca, Mugur Isărescu sau chiar Adrian Năstase, cu imaginea oricum incomparabil mai bună decât a lui Nicolae Văcăroiu. Ca să nu pară o mişcare de paradă, puteam aranja ca dezvăluirea să aibă loc sub forma unui răspuns la o conferintă de presă. Pe care o puteam convoca, la urma-urmei, ad-hdc, chiar dacă tema ei oficială putea fi oricare alta. Într-o campanie electorală, subiectele politice curg gârlă. Cred, de altfel, că un preşedinte trebuie să aibă pregă tiţi oricând câţiva premieri în rezervă. Ceea ce, din păcate, nu era cazul lui Ion Iliescu. Când a căzut, cam neaşteptat, guvernul Roman, nu discut mai departe cum, cel care l-a propus ca succesor pe Theodor Stolojan a fost. .. Petre Roman. Din fericire, Theodor Stolojan s-a dovedit a fi atunci cea mai bună solutie. Si încă ar mai putea fi. Dar de ce nu şi-o pregătise Ion lliesc~? ' ?i mai cred că un preşedinte ar trebui să aibă câţiva candidaţi potriviţi pentru principalele fotolii ministeriale. Nu pentru toate, fireşte, dar măcar pentru cele cheie, care dau profilul unui cabinet. Problemă care nu părea să-l preocupe îndeajuns pe dl Iliescu, deşi era una dintre cele mai importante pentru funcţia sa. Prin 1990, când schiţam, şi Adrian Severin, şi eu, fără a ne fi coordonat vreodată, planuri de remaniere a guvernului Roman, tocmai pentru a-i păstra prospeţimea şi forţa, am fost taxaţi, amândoi, ca intriganţi şi malefici. Unele cercuri politice nu înţelegeau nici atunci, n-au înţeles nici până azi că o asemenea tactică este necesară si destul de des uzitată în ţări cu tradiţii democratice: se evită ~ criză politică, chiar costisitoare alegeri anticipate, dacă partidul sau coaliţia majoritară refac, prin remaniere, ima~ea publică şi capacitatea de management ale guvernului. In ţările cu democraţie ceva mai titrată decât a noastră, nu orice schimbare de guvern este asimilată cu o criză politică. În Italia, cel puţin, vârsta

medie a guvernelor postbelice este de numai un an şi jumătate . GiuliO Andreotti a făcut parte din peste 20 de guverne. Pe unele te-a condus, fiind premier în şapte rânduri. Aceleaşi coaliţii făceau şi desfăceau guverne, chiar dacă, în aceeaşi ltalie, crestin-democraţii au fost nevoiţi adesea să cedeze în faţa şan­ taj~lor socialistului Bettino Craxi. Starea de normalitate este aceea care indică natura politică, sinu tehnocrată a guvernului. Executivul trebuie să fie tehno~rat de la secretar de stat în jos. În Italia, dar şi în alte ţări occidentale, în afară de demnitarii guvernamentali, toţi ceilalţi lucrători din administraţia centrală şi locală sunt funcţionari publici. PDSR, cu gândul la o guvernare de tip mexican, peste secole şi milenii, a neglijat adoptarea statutului funcţionarului public. Avea ce să regrete atunci când a început să deplângă „cederizarea" administraţiei. O anomalie a tranziţiei, nici vorbă, nu cu mult diferită, altminteri, de „pedeserizare". După ce a tot denunţat practica Opoziţiei de atunci, lipsită, vezi bine, de patriotism, pentru că se ducea cu jalba la !nalta Poartă, care era acum cea de la Strassbourg, odată rolurile inversate, PDSR a fost cel care a ajuns să se plângă şi el la Consiliul Europei de „epurări" şi de ravagiile „algoritmului" politic. Reacţia de respingere a acestei practici era firească, dar nu cred că era oportun ca PDSR să apeleze la o instanţă europeană pentru a obţine o reglementare şi un cod de conduită ce viza exclusiv raporturi politice interne. De fapt, eu însumi am denumit algoritmul politic, aplicat orbeşte, drept „ciuma neagră a României de după noiembrie 1996". În condiţiile de la noi, unele remanieri s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât nu aveam încă miniştri experimentaţi, „guverne din umbră", ca în Marea Britanie, formate fie din foşti miniştri ei înşişi, fie din personalităţi care studiau ani şi ani de zile aceleaşi probleme, fiind cel puţin la fel de bine informaţi şi competenţi ca şi titularii portofoliilor la care aspirau. S-a văzut acest lucru şi la schimbarea de gardă din Palatul Victoria. Demnitarii lui Ciorbea nu cunoşteau, după cum au

124

125

relatat ziarele, nici măcar culoarele şi uşile din sediul Executivului, necum procedurile şi comenzile pe care erau învestiţi să le folosească . Noul guvern francez, al lui Lionel Jospin, s-a putut apuca de lucru într-o săptămână, în timp ce noilor demnitari din cabinetul Ciorbea le-au trebuit multe luni de acomodare cu rolul de decizie, situaţie care, în anumite cazuri, nu a luat sfârsit nici acum. Nu er~ mai bună situaţia nici în 1990. Era greu să selectezi rapid 30 de miniştri buni şi acceptaţi. Poate doar şapte erau astfel. De ce să nu îi schimbi pe cei care nu corespund? Numai de dragul afişării unei unităţi şi solidităţi guvernamentale? E un fel de a ascunde gunoiul sub preş. Mai persistă şi o altă prejudecată, cea după care electoratul controlează alianţele pe care le fac preferaţii săi politici. Or, administrarea puterii e treaba forţelor politice. Dacă au primit 10, 20 sau 30 % din voturi, partidele respective nu au decât să facă ce poftesc cu ele. Dacă fac alianţe de guvernare neconvenabile, greşeala cade în seama liderilor politici. Dacă ele sunt profitabile pentru ţară, meritule al electoratului. De aceea, o coaliţie guvernamentală, odată convenită, ea se poate primeni în ce priveşte componenţa sa. De fapt, aşa cum se vede din experienţa coaliţiei CDR-USD-UDMR, a guverna prin coaliţii e o treabă extraordinar de dificilă pentru noi, întrucât partidele nu au încă practica negocierilor şi a compr?misului necesar pentru a face o coaliţie durabilă şi eficientă. ln acelaşi timp, situaţia politică este de aşa natură încât România nu poate fi guvernată decât prin coaliţii. De aceea, în strategiile acestor coaliţii ar fi necesară uneori, pentru a mai degaja nemulţumirea populară sau din diferite alte motive, schimbarea premierului însuşi. La o emisiune de la ,,Radio Total", găzduită de chiar Cornel Nistorescu, am afirmat, imediat după alegerile din noiembrie 1996, că actuala coaliţie CDR-USD-UDMR ar trebui să rodeze două-trei garnituri de miniştri şi chiar tot atâţia premieri. Mai ales dacă se va ţine de 126

reformă,

vor trebui schimbaţi miniştrii care se erodează în exer-

citiul funcţiunii. ' Dacă diriguitorii de atunci ai politicii s-ar fi emancipat de sechelele unor mentalităţi revolute, Petre Roman ar fi putut deveni prea bine ministru de externe în guvernul condus de Theodor Stolojan, iar în 1996, eventual, să fi revenit în fotoliul de prim-ministru. Lasă-i să

se

compromită ... !

Un capitol la care PDSR a pierdut masiv suportul populaţiei a fost modul în care a abordat fenomenul corupţiei . Nu a ştiut să lupte nici cu fenomenul real, nici să distingă efectele de cauze şi nici să înţeleagă ce efecte negative va avea imaginea că a tolerat corupţia la vârf, care se impunea în opinia publică. Foarte puţini oameni politici şi analişti din tabăra PDSR au făcut distincţia dintre corupţia ca fenomen real şi ca fenomen de imagine. Acest handicap a atârnat enorm la alegeri, în defavoarea PDSR-ului şi a lui Ion Iliescu. De fapt, văzând cât de lamentabil a eşuat şi noua Putere în lupta cu „balaurul" corupţiei, luptă de care a făcut atâta caz, încep să cred că societatea românească nu va scăpa de acest flagel decât după o lungă perioadă de rodaj al noilor instituţii şi după introducerea unei legislaţii foarte severe. Dar încep să-mi pierd şi din avântul critic faţă de guvernarea anterioară, pe aceas tă temă. Am impresia că viziunea mea asupra moralităţii câmpului politic e cam utopică. Nu am reuşit nici acum să depolitizăm cu adevărat acţiunile anticorupţie şi să le privim ca o componentă a interesului naţional. Ispita politizării ne pândeşte mereu. Nu se va obţine nici un rezultat doar aruncând pe seama vechii Puteri anatema corupţiei din moment ce şi noua Putere a ajuns la un faliment ridicol tocmai pe acest front, iar afacerile ilegale s-au extins, după unele aprecieri, mai ales în zona „liberă" a privatizărilor, care au fost scoase de sub orice 127

..

control. Eu credeam, prin 1993-1994, că în România s-a atins culmea fanariotismului. M-am înşelat amarnic. Sunt, acum, în situaţia rabinului de la Buhuşi şi să zic: se poate şi mai rău! Noua Putere a reuşit, însă, să facă un spectacol mediatic din lupta ei cu fenomenul corupţiei, spectacol care pe unii i-a convins, pe alţii i-a dezamăgit. Dar a făcut totuşi ceva, pe când guvernarea de dinainte de 1996 a lăsat fenomenul să crească, a lăsat boala să se întindă, fără a face nici măcar gesturi de formă, de imagine, împotriva sa. Înainte de '96 îi tot spuneam presedintelui că dacă nu există(!) în PDSR „un caz Halaicu", el ar trebui inventat, pentru ca Puterea să se delimiteze demonstrativ de el şi să obţină un efect de imagine favorabil. Dar nici un asemenea caz nu a fost „instrumentat", Puterea perseverând în eroarea de a minimaliza dimensiunile reale ale fenomenului şi mai ales impactul lui în opinia publică. Pentru a înţelege de unde venea această eroare voi relata câteva întâmplări cu tâlc. Nu am fost niciodată în biroul de prim-ministru al lui Petre Roman. Pe vremea guvernării provizorii, eram la doi paşi. Preşedinţia nu s-a mutat din Palatul Victoria la Cotroceni decât la 3 iulie 1990. Nu m-am dus pentru că nu am avut motiv. Tot aşa, nu l-am vizitat în biroul său de premier nici pe Theodor Stolojan. Despre alte tâlcuri ale acestei atitudini vorbesc în alte capitole. Aici simt nevoia să relatez singura vizită pe care i-am făcut-o lui Nicolae Văcăroiu . Mi-a fost de-ajuns. Era la scurtă vreme după constituirea guvernului PDSR. În presă prinsese aripi zvonul că premierul urma să-i înlocuiască pe şefii de la Vamă şi Garda Financiară . Schimbarea colonelului Pânzariu şi a generalului Florică era cerută, totodată, tot mai insistent şi de jurnalişti de marcă. ?inu fără temei: cele două instituţii scăpaseră de sub orice control al statului. Era tot mai evident că evaziunea fiscală şi vamală dobândise proporţii alarmante. Ea există peste tot în lume, dar în limite suportabile pentru buget. Or, la noi mai mult se scurgea, cine ştie în ce buzunare, din veniturile cuvenite statului decât se recupera. În

plus, se crease impresia că Garda Financiară efectua controale pe sprânceană, persecutând unele instituţii şi organisme. Cu gândul că echipa abia constituită a premierului poate intra, în legătură cu această chestiune, într-un conflict de nedorit cu presa, păgubitoare pentru imaginea sa, dar mai ales poate intra într-un conflict cu realitatea însăşi, m-am dus la dl Văcăroiu. Iată cam ce i-am spus: - Domnule prim-ministru, nu sunt un obişnuit al acestui birou. Am venit la dumneavoastră cu o singură chestiune. De fapt, o sugestie. Umblă zvonul că vreţi să-i schimbaţi pe generalul Florică şi pe colonelul Pânzariu. Vă sugerez să alegeţi din dou ă una. Dacă nu vreţi, atunci mâine dimineaţă, nu mai târziu, îi convocaţi la dumneavoastră şi le spuneţi: dacă nu fluieraţi în biserică, atât timp cât sunt premier, nu vă schimbă nimeni; dacă vă comportaţi aşa şi aşa, dacă vă vedeţi de treabă, dacă d irijaţi (de ce să fim farisei?) cele mai importante informaţii spre mine şi nu într-altă parte etc. Dacă, dimpotrivă, doriţi să-i schimbaţi, chemaţi-l atunci pe secretarul general al Guvernului sau pe şeful de cabinet şi să semnaţi chiar astăzi ordinele de demitere. Aveţi şi dreptul şi justificarea să o faceţi. Sunteţi la început de guvernare, porniţi la drum cu cei în care aveţi încredere. Răspunsul dlui Văcăroiu m-a lăsat cu gura căscată: - Lasă-i, domnule, lasă-i să se compromită ... ! - Dar de ce aveţi nevoie de oameni compromişi? l-am întrebat eu. Până la urmă aveau să se compromită ei. Dar au compromis şi Guvernul. ?i încă într-un hal fără de hal, dacă ne gândim numai la sfârşitul scandalos al generalului Florică. Cât îl priveşte pe şeful vămilor, a fost schimbat şi el, dar abia într-un târziu. Fără vreo sancţiune, fără măcar o sumară cercetare care să s tabilească dacă zecile de acuzaţii formulate de presă au fost îndreptăţite ori ba. Rămâne un fapt că nimeni nu a analizat activitatea lui Pânzariu. I s-a luat gestiunea fără măcar un inventar. Aşa cum

128

129

s-a întâmplat şi cu guvernări întregi! încât pur şi simplu nu ştiam câte prune am avut în straiţă şi câte am mâncat pe drum. Stupefiant, pentru mine, în răspunsul premierului Văcăroiu a fost mentalitatea pe care o reflecta: aceea a miliţie­ nilor de pe vremuri, puşi să-şi facă planul de amenzi oricum, ascunzând radarul până şi într-o roabă, numai să-i prindă pe şoferi în flagrant delict. Or, în alte ţări, nu infracţiunea interesează, ci prevenirea ei. în SUA, când apare o maşină a Poliţiei pe fluxul de pe autostrăzi, vitezomanii se potolesc pe loc. Efectul poate părea ciudat, dar e real. Pe poliţistul care te previne şi te ocroteşte îl stimezi, pe cel care te vânează încerci să-l păcăleşti.

Cum se putea face compromiterea unor demnitari ca cei amintiti aici? Numai lăsându-i să comită infracţiuni şi abuzu;i, să accepte, eventual, mită. Cu pagube inevitabile pentru stat. Chiar suntem aşa de bogaţi încât să ne permitem luxul de a ne juca astfel? Este, aici, expresia unui fenomen mai general în viaţa politică românească: se caută pentru orice pretexte. Uneori complicate. Ca în cazul domnului Ion Iliescu. Deşi legitimat de două alegeri, domnia-sa a continuat să-şi caute rădăcinile în Revolutie, de unde si nefericita formulă cu ,,emanaţia", care, cu ajut~rul advers~rilor, a făcut o prodigioasă carieră în limbajul politic postdecembrist. Sau al PSD-traditional care nu a contenit să se revendice de la Titel Petrescu. Asa cdm toti liberalii evocă neîncetat ilustra dinastie politică a Brătienilo;, parcă ignorând că doctrina liberală de azi nu mai e nici pe departe ce a fost. Ba, uneori, este suficientă înrudirea cu vreun politician venerabil din perioada interbelică pentru a fi propulsat în conducerea vreunui partid istoric. Ciudată această obsesie a unor forţe politice româneşti! Legitimitatea ţi-o găseşti răspunzân d adecvat nevoilor actuale. Şi de ce să mă încânte că pot revendica un strămoş ideologic ori doctrinar faimos, dacă nu sunt în măsură să formulez soluţii pertinente pentru probleme care îi frământă pe contem130

poranii mei? Faţă de câmpul politic românesc, ne comportăm uneori de parcă am fi extratereştri: nu putem face lucruri normale decât pretextând veşnic ceva. Dar ce mari justificări trebuie să ai ca să-i înlocuieşti pe conducătorii principalelor instituţii, de la directorii serviciilor secrete, până la procurorul general, ca să mă refer doar la cazuri care au făcut atâta vâlvă inutilă în ultimul timp? Nu-ţi trebuie nici un fel de justificare! Ai câştigat alegerile, vrei să conduci ţara după programul pe care l-ai enunţat, e dreptul tău să-ţi alegi oamenii pe care îi vezi potriviţi să îl îndeplinească cel mai bine. Şi nu înseamnă că orice om schimbat este incompetent. Poate fi un excelent profesionist care nu se încadrează însă în viziunea ta despre munca în sectorul respectiv. Exemplul fostului procuror general Nicolae Cochinescu ilustrează bine această mentalitate. El s-a împotrivit reformei justiţiei aşa cum a conceput-o ministrul de resort, Valeriu Stoica. Cele două personalităţi mergeau pe drumuri paralele, erau pe lungimi diferite de undă. Trebuie să deducem de aici că lui Nicolae Cochinescu îi lipseşte capacitatea juridică? Dacă logica şi bunul simţ ne spun că nu, atunci de ce i s-a mai reproşat că nu ştiu ce a făcut cu dosarele Revolutiei, care au zăcut, probabil, vreme de opt ani. Ca să avem un pretext? Nu e nevoie de asemenea explicaţii. Este dreptul politic al celui care a câştigat puterea pe calea alegerilor să constituie o echipă capabilă de cel mai mare randament în aplicarea unui program. Important este ca acesta să fie criteriul: randamentul, capacitatea de a face, de a produce, de a crea şi nu simpla apartenenţă de partid sau gradul de rudenie ori de „cunostinţe". Dar aşa ceva nu s-a prea văzut în România, mai al~s după '96. Revenind la exemplul fostului premier, să mai notez că, prin interpretarea aiurea a faptului politic, prin înţelegerea greşită a exerciţiului guvernării, nu a făcut decât să declanseze şi să menţină ostilitatea presei, ceea ce i-a adus imaginea ~nui om politic cu totul nepopular. 131

Un prieten îmi semnala pregătirile care s-au făcut la o universitate din provincie, nu are importanţă care, pentru o vizită a preşedintelui. Cum şeful statului era aşteptat în jurul orei 17, încă de dimineaţă s-a anunţat că după-amiază se suspendă cursurile. Până la urmă ele s-au anulat de pe la orele 12. Mai mult, studenţii au aflat cu stupoare că numai cei selectaţi de profesori vor putea fi prezenţi în aulă, la întâlnirea cu şeful statului. Unii dintre ei au răbufnit: ne iau de infractori". Situaţia era tipică. Îmi era limpede că nu conducerea universităţii putea să ia asemenea măsuri. Ele erau semnul vigilenţei SPP. Care reuşea să se interpună ca un zid între candidat şi alegă­ tori. Redau un fragment dintr-o convorbire cu generalul Arădăvoaicei, primul adjunct al directorului SPP: - Ce faceţi, dom' profesor? - Mă tem! Cel mai tare de SPP. Nu pentru mine, fireşte, căci nu acceptasem niciodată să fiu păzit. După cum nici colegul meu de la Preşedinţie, Traian Chebeleu, nu s-a lăsat însoţit de bodyguarzi, deşi era o figură bine cunoscută, prezentă săptămână de săptămână la Televiziune, ca purtător de cuvânt al Preşedintelui. Nici Virgil Măgureanu, tot notoriu. Ba, directorul SRI era văzut conducându-şi singur maşina, fără 11 antemergă tor" . Îngrijorat eram pentru preşedinte, de imaginea de teamă de alegători pe care o putea induce prezenţa masiv vizibilă a SPP-ului. Cu mult înainte, îi sugerasem şefului statului să mute sediul acestei instituţii de la Cotroceni, să păstreze acolo doar un efectiv restrâns, atât cât este strict necesar pentru paza Presedintiei si a sefului statului. , La s~urtă vr~me după câştigarea alegerilor din 1992, la 19 octombrie, într-o lungă misivă confidenţială despre rosturile şi funcţionarea instituţiei prezidenţiale, îi scriam, între altele:

,,Actualmente, instituţia dă prea mult impresia de «militarizat», de iminenţă de asediu. Aş sugera să se scoată inscripţiile de la intrări cu «Obiectiv militar». Preşedinţia nu este obiectiv militar. Şi presa s trăină speculează prea mult în jurul acestei chestiuni. Ar fi, de asemenea, bine dacă paza s-ar putea face cu mai multă discretie, iar protecţia (care înseamnă, înainte de orice, informaţii exacte şi la timp) ar prevala" (sublinierile le-am făcut atunci). Pot depune mărturie că preşedintele era conştient de pericolul pe care îl reprezenta paza sa. Într-un rând, când i l-am semnalat verbal, mi-a spus: -De, măi, fir'ar să fie ... Le-am spus de nu ştiu câte ori: mă lipsesc de voi. Îmi veţi fi apărând voi viaţa, dar îmi distrugeţi cariera! Pot, desigur, să înţeleg şi eu că răspunderea care apasă pe umerii ofiţerilor de la SPP era mare. Dar ei erau excedaţi de această răspundere. De aici, măsuri de securitate tot mai severe, implicând sporirea efectivelor. Iar la ceilalţi sepepişti, mai mici în grade, mai tineri, apărea şi dorinţa de a-şi arăta bicepşii, de a se simţi importanţi. Revenind la exemplul de la care am pornit, vin şi zic: poate că unii dintre studenţii admişi la întâlnirea cu Ion Iliescu nu au votat pentru el; dar cei refuzaţi au votat, fără doar şi poate, împotriva lui. ~i cine ar p utea număra voturile pierdute numai din această cauză sau din altele asemănătoare? Poate că totuşi electoratul manifesta mai multă înţelegere pentru nevoia de securitate a preşedintelui decât bănuiam eu, prea preocupat să elimin cât pot cauzele unui posibil eşec. Dar nu cred că manifesta aceeaşi comprehensiune şi pentru paza celorlalţi demnitari. La reuniunile la vârf ale PDSR, câţi lideri se adunau în sală, atâţia, dacă nu mai mulţi, bodyguarzi se aflau în anticamere. Dacă acest lucru nu s-ar fi ştiut, răul nu ar fi fost atât de mare. Dar uneori asemenea imagini se dădeau pe postul public de televiziune! Iar liderii PDSR mergeau în turneu electoral tot sub paza bodyguarzilor plătiţi de stat!

132

133

Teamă

mi-e de SPP!

11

Şi obiceiul s-a încetăţenit într-atât, încât funcţiona şi în gol. La o întrunire a Biroului Executiv Central al PDSR, premierul Nicolae Văcăroiu a venit însoţit de bodyguarzi care îi făceau pârtie printre participanţi, vreo 150 de persoan~. Crema partidului, s-ar zice. De cine era apărat premierul? Ii era frică de miniştri, de prefecţi, de lideri locali? Beţia

puterii

Pentru ilustrarea acestui păcat politic al PDSR, pe care eu îl numesc ciocoism, nu pot să nu mai relatez aici o scenă uluitoare. Eram la Palatul Elisabeta, invitat de Augustin Buzura. Ne cunoaştem de vreo trei decenii şi am păstrat mereu relaţii bune, chiar dacă, uneori, vederile noastre politice nu s-au potrivit. Era o mică petrecere, pentru un grup de oaspeţi, cu prilejul unei nunţi. Augustin Buzura era socrul mic: fata lui se căsătorea cu fiul lui Liviu Maior, ministru al învăţământului, clujean şi el. În tilmita grădină a Palatului de la Şoseaua Kiseleff, retra să cât să nu răzbată vacarmul circulaţiei, se puseseră câteva mese, ocrotite de umbrele. Împreună cu alţi invitaţi, şedeam la taclale amiabile. Când, dintr-o dată, pleosc-trosc! Zgomotele proveneau de la o coloană de maşini, care traversa nişte lespezi de metal ce acopereau un canal, aflat lângă intrarea în curtea Palatului. Automobilele au pătruns, pe alei, până la mijlocul grădinii . Ca să pogoare printre invitaţi ... însuşi premierul. Am rămas siderat de acest gest al lui Nicolae Văcăroiu. Era el prim-ministru, dar acolo venea ca invitat. Al unuia dintre cei mai mari scriitori pe care i-a avut România vreodată şi al unuia dintre marii ei istorici, distins profesor universitar. Era ca şi cum ai fi intrat cu căciula şi bocancii murdari în biserică. Palatul Elisabeta devenise gazda unor reuniuni politice, dar si mondene ale Puterii de atunci. Nu-mi aduc aminte ca vreodată domnul Ion Iliescu însusi să fi intrat cu masina în '

134

'

curtea Palatului. Ca orice muritor, preşedintele oprea limuzina în curtea exterioară şi străbătea pe jos aleile Palatului. Nu aş putea spune că asemenea gesturi de prost gust erau caracteristice pentru Nicolae Văcăroiu . Dar întâmplarea a devenit, inevitabil, subiectul unor comentarii din partea oaspeţilor. Din conivenţă, se dădea vina pe „băieţii de la SPP". Da, dar şi aceştia se supun unei comenzi. Dacă îl însoţesc pe primul ministru, ei trebuie să asculte de porunca lui. Exceptând, poate, situaţiile în care siguranţa acestui înalt demnitar al statului era pusă în pericol. Nu era, fireşte, cazul. I-am rugat pe „băieţi" să retragă maşinile, dar ei au refuzat să le scoată de acolo, din mijlocul nuntaşilor. Le-au retras niţel, spre margine, dar nu le-au scos din curte. Chiar dacă nu era o nuntă propriu-zisă, ci mai degrabă o recepţie pentru unele oficialităţi, o minimă bună-cuviinţă ar fi cerut să nu strice atmosfera, prin acest gest de sfidare, la urma urmei, a celorlalţi participanţi. Trebuie să mă întreb dacă Nicolae Văcăroiu doar accepta asemenea pază excesivă a SPP, fără să-şi dea seama ce imagine proiectează asupra sa această veritabilă tutelă. Nu cumva chiar se complăcea într-o asemenea atmosferă, de ostentativă afisare a muşchilor Puterii? ?i, oare, era el singurul sau cel ~ai reprezentativ - din acest punct de vedere - demnitar al PDSR? Nici vorbă! El era un modest! N-am reuşit să înţeleg niciodată cum au ajuns liderii PDSR la acest comportament care i-a costat atât de mult la alegeri. La un moment dat, ,,Adevărul" publica o ştire cum că, la trecerea preşedintelui, se opreşte circulaţia. Vorbesc cu domnul Ion Iliescu. Mă înţelege, mă aprobă, promite că va interzice. Era conştient, hotărât lucru, că asemenea practici îi afectează imaginea de simplitate, de om „dintre noi, pentru noi". Dacă circulaţia s-ar fi oprit doar pentru preşedinte, eventual numai când era în compania altor şefi de stat, încă nu ar fi stricat mult la imagine. Dar tot mai mulţi demnitari începuseră să-şi aroge dreptul de a ignora semafoarele, ca să-şi econo135

Mai de curând, în primăvara lui 1997, când în PDSR se conturase deja un grup care cerea insistent o analiză a cauzelor care au dus la pierderea alegerilor, Adrian Năstase a admis că participarea sa la Balul de Cristal a fost o greşeală, chiar dacă i-a

găsit şi o scuză:,, Trebuia să ne comportăm ca nişte supermnericani". Pentru a feri, probabil, PDSR de acuzaţia de neo-cripto-comunism! Gestul lui Adrian Năstase era o simplă fandare, chiar dacă elegantă. El deplasa, astfel, spre o zonă minoră o temă a disputelor din PDSR. Comportamentul lui Adrian Năstase era poate ad~cvat pentru mediile americane şi pentru electoratul de acolo. In nici un caz pentru cel din România. Mai ales că astfel se consolida imaginea profund dăunătoare pentru PDSR, de partid al învârtiţilor, al proaspăt îmbogăţiţilor. Dar şi ceea ce trecea sub tăcere Adrian Năstase avea noimă, dar numai pentru iniţiaţi. Pentru că cei care s-au pronunţat împotriva comportamentului sfidător al stâlpilor Puterii au fost ziariştii, înainte de toate, Dan Marţian, subsemnatul, lideri locali şi, nu o dată, chiar preşedintele Iliescu. Dar cel care fusese socotit de Ion Iliescu ca fiind cel mai bun pentru postul de prim-vicepreşedinte avea tot interesul să bagatelizeze tentativele mele, repetate şi susţinute, de a determina primenirea imaginii partidului. Deşi, trebuie să o spun, am avut mereu impresia că sunt în rolul unui mediator şi neplătit, şi neluat în seamă, chiar când eram, aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori, aprobat. Dar numai de formă. Într-o mai veche emisiune de divertisment, probabil uitată, din 1993, difuzată de TVR 2 de Sfântul Nicolae, m-am apucat să iau în răspăr falsitatea şi ciocoismul unor demnitari. M-am referit atunci, dar şi cu alte prilejuri, la Balul de Cristal al Cristinei Valmy, o distinsă doamnă cu care nu am nimic de împărţit. E treaba domniei-sale să organizeze reuniuni mondene. Iar dacă ele sunt caritabile, cu atât mai bine. Ceea ce am dezaprobat a fost mediatizarea excesivă a prezenţei la bal a soţilor Năstase. Acolo unde tacâmul face cât trei salarii medii e locul lui Viorel Cataramă. Dar Oliviu Gherman. nu are ce căuta acolo, câtă vreme partidul pe care îl prezidează a câştigat alegerile, pe cele din 1992, fireşte, promiţând protecţie socială, nu chermeze de salon.

136

137

misească,

vezi bine,

preţiosul

lor timp dedicat,

până

la ultimul

minut, ţării. Ridic problema într-o şedinţă a Delegaţiei Permanente a PDSR, încurajat de discuţia pe care o avusesem cu preşedintele. - Nu, de când am vorbit, opresc la orice stop, spune domnul Ion Iliescu, în auzul liderilor PDSR. - Nu e bine, intervine Adrian Năstase. Practica mondială arată că riscul cel mai mare este la oprire la semafoare. - Care risc? întreb eu. - De a fi împuşcat, replică Adrian Năstase. De faţă, premierul Văcăroiu, care nici el nu respecta stopurile, cu convoaiele sale, păstra tăcerea. Dar în sală s-a stârnit rumoare. - Alo, domnu', domnu' .... zic eu, recurgând conştient la acest apelativ nu tocmai scos din saloanele diplomatice: doar aşa puteam atrage privirile spre mine. Odată acest efect obţinut, am continuat: - Domnule Năstase, cine şi-a asumat riscul de a fi preşedin te de stat, chiar şi pe acela de preşedinte al unei Camere a Parlamentului, trebuie să şi-l asume şi pe acela de a fi împuş­ cat! M-am explicat, apoi, şi atunci şi cu alte prilejuri, inclusiv în presă. Cu argumente în favoarea onestităţii românilor. Refuz, am arătat, între altele, să fiu reprezentantul unei ţări despre care se acreditează ideea că îşi asasinează liderii. Exterminarea adversarilor politici nu e în tradiţia acestei ţări. Singura excepţie au adus-o legionarii, nici acum nu se ştie prea bine de ce. Săraci,

la Balul de Cristal

Eu vedeam, aşadar, în prezenţa liderilor social-democraţi la Balul de Cristal nu atât o reuniune mondenă, cât un simbol, unul al rupturii dintre omul politic aflat la putere şi electoratul partidului său. Şi tare mă tem, nu pentru mine, că Adrian Năstase nu a înţeles decât foarte târziu acest lucru. Dovadă, chiar modul în care a dat să-şi bagatelizeze „greşeala", cu o butadă, recunosc, bine adusă din condei. Am, din păcate, şi iarăşi nu pentru mine, destule semne că asemenea greşeli s-au tot produs şi reprodus. Îmi aduc aminte, bunăoară, că în plină campanie electorală s-a confecţionat în laboratoarele PDSR un clip publicitar despre creştinul Adrian Năstase. După destule insistenţe, am reuşit să-l opresc. Aveam eu ce aveam cu Adrian Năstase, cum a încercat prim-vicepreşedintele PDSR să sugereze, tocmai pentru a muta discuţia de pe planul mai larg al ideii pe cel mărunt al răfuielilor de orgolii? Nicidecum! Iar relatarea care urmează va explica de ce. Clipul cu pricina voia să-l înfăţişeze pe preşedintele executiv al PDSR într-un moment de pioşenie: într-o bisericuţă, împreună cu familia. La obişnuita slujbă duminicală, sugera textul care însoţea imaginile. Dar acestea ne arătau mai degrabă o destindere sportivă. Adrian Năstase în pantaloni reiaţi şi geacă, frumoasa şi distinsa lui soţie, Dana, tot aşa. Însăşi vestimentaţia lor trăda necunoaşterea percepţiei populare. Duminica, înainte de a merge la biserică, omul de la ţară se primeneşte. Cel puţin în Ardealul copilăriei mele, dar probabil pretutindeni în ţară. Îşi pune cămaşa albă, tivită eventual cu broderie neagră, o fundiţă în loc de cravată. Femeia lui, măritată fiind, îşi pune o năframă, o broboadă, o fundă măcar. Îşi acoperă capul cu ceva. Pe Dana Năstase, aşa cum era, numai pentru pantalonii „diavoleşti" şi capul descoperit ar fi afurisit-o până şi popa de la Biserica Bucur, probabil ceva mai îngăduitor cu năravurile orăşeneşti decât un preot de ţară.

?i revin cu aceasta, la amintita emisiune de la TVR 2. Ea vroia să capteze atenţia telespectatorilor cu tema „ vieţii particulare a celor care ne conduc". Ne aflam, repet, în 1993, la sfârşitul anului, de Sfântul Nicolae. Invitaţii televiziunii publice erau preşedinţii celor două Camere, Oliviu Gherman şi Adrian Năstase (acesta prezent doar prin film), precum şi câţiva miniştri în exerciţiu: Teodor Meleşcanu (Externe), Petre Ni.nesu Gustiţie), Dan Matei Agaton (Turism), Liviu Maior (Învăţământ), Ioan Oancea (Agricultură, înainte de a eşua la Cotroceni, sub Mişu Negriţoiu), Iulian Mincu (Sănătate), Cristian Ionescu (Comerţ), Ioan Dănescu (Interne). O anchetă realizată anterior şi difuzată în preambulul discuţiei lejere a demnitarilor le aducea acestora un avertisment: ea punea în evidenţă contrastul dintre nivelul de viaţă al populaţiei şi modul de trai al guvernanţilor. O ţărancă formula dra-

138

139

Dacă

nu cunoşti percepţia populară, care este, vrem-nu vrem, şi una electorală, este mai bine să eviţi un subiect, decât să lansezi un fals, pentru că el va fi negreşit observat şi taxat, fie si , inconstient. , Ar fi poate nedrept să fac din asemenea greşeli, după cum se vede repetate, un caz Adrian Năstase. Căci principala lui vină nu este că le-a comis pe acestea, ci că a contribuit, cu pilda, încurajarea sau poate numai îngăduinţa sa, la extinderea acestui comportament ce apărea ca fiind sfidător, arogant, de dispreţ faţă de mentalitatea omului cotidian. Iar dacă Năstase estompa această percepţie prin inteligenţa şi cultura vizibil superioare faţă de ceilalţi lideri PDSR, alţii - mulţi trepăduşi locali sau de la centru, imitaţii nereuşite de oameni politici intensificau această percepţie şi prin ceea ce omul simplu numeşte sec, dar expresiv, fudul. Miniştrii, bieţii

de ei!

matic de simplu această realitate: ,,?tim că răbdăm de foame şi n-avem bani să luăm de mâncare". Ignorând cu suverană detaşare ceea ce abia se proiectase nu doar pentru telespectatori, ci şi pentru ei, participanţii s-au apucat să-şi plângă unul altuia pe umeri, de parcă ar fi preluat . din autosacrificiu povara guvernării ţării. Iulian Mincu, barem, se lansează într-o peroraţie fără cap şi coadă, un soi de pisălogeală văicăreaţă. Dan Matei Agaton, al cărui braţ nu atârna încă de brăţara de aur care nu-i îngăduie, acum, în Parlament, să ridice mâna, se dădea om din popor: tocmai picase din stradă; dar era spilcuit ca un dandy, cămaşă albă, cravată, tot dichisul. Dănescu, prezentat de presă ca un mare amator de agape şi chermeze, suspectat de amestec în afaceri dubioase, se dădea curat ca lacrima. Pe deasupra tuturora, Oliviu Gherman, amarnic înşelat în aşteptările-i locative, ş.a.m.d., ş.a.m .d. Cu unele, dar notabile excepţii: Teodor Meleşcanu, afabil şi natural, Cristian Ionescu, modest, Liviu Maior, distins. Urmăream discuţia cu o senzaţie de iritare tot mai greu de reţinut şi cu presentimente sumbre. Cu două luni în urmă, în ajunul unei dificile operaţii pe cord deschis, care, cum spuneam, mă putea duce lesne în lumea celor drepţi, îi scrisesem, aproape testamentar, lui Ion Iliescu, cerându-i să juguleze corupţia, să-i îndepărteze, măcar din jurul său, pe cei cu imagine de oameni certaţi cu cinstea. Cu toate acestea, m-am strunit când mi-a venit rândul să intru în discuţie. Am făcut o remarcă pierdută printre vorbe, anume că nici nu prea aveam ce căuta acolo, eu neocupând nici o funcţie de conducere propriu-zisă, ci doar una de sfetnic al celor care conduc. Meditând la subiect, am observat că discuţia a părăsit tema anchetei. Am punctat, într-un crescendo totuşi temperat, zicând că funcţiile pe care le ocupăm oferă anumite avantaje şi că fiecare dintre noi o duce mai bine decât înainte. De unde con140

cluzia că suntem necinstiţi cu noi înşine atunci când ne mai şi plângem de câte avem pe cap. Să notez, preţ de o paranteză, că mulţi dintre demnitarii noştri nu prea aveau habar de ceea ce însemna imaginea publică. Nu îşi dădeau seama nici măcar de faptul că o asemenea emisiune contribuie ea însăşi la construirea unei imagini. Aşa cum o construiesc, cu fiecare apariţie, şi ziarele. ?i că lamentarea fără temei induce imaginea proastă a ipocriziei. Spre exemplificare doar, iată o mică secvenţă din această emisiune: Ioan Oancea se tânguie de soarta ingrată ce l-a pus diriguitor peste agricultură. Simplă coincidenţă, desigur, pică în emisiune, proaspăt coafată, şi „doamna ministru". Iar domnul ministru găseşte cu cale să le relateze telespectatorilor cât de multe datorează cariera sa spiritului de sacrificiu al soţiei, căreia ţine să-i ureze, în auzul lumii, multă sănătate. Iar „doamna ministru", cu acelaşi simţ al proporţiilor, narează dezinvolt cume să fii nevastă de demnitar: greu, fireşte, al naibii de greu. Căci perioada cea mai frumoasă a căsniciei a fost pe vremea când, tânăr inginer, dom' ministru făcea naveta la Călăraşi (sau Giurgiu), undeva pe Dunăre, de se vedeau doar o dată sau de două ori pe săptămână. Încât bietul telespectator era determinat să se întrebe de ce nu lasă baltă dom' ministru viaţa de ocnaş pus în fruntea bucatelor şi de ce nu reia odată naveta în căutarea fericirii conjugale pierdute? Poate că ministrul era nevinovat. Specialist vârât până în gât în adâncurile pământului, nu avea când să mai citească şi un tratat de sociologie. Dar atunci altcineva trebuia să se ocupe de imaginea sa. Căci chipul public al unei personalităţi se construieşte cu migală, nu în pripa unei campanii electorale. Un om cu charismă poate fi modelat lider al vieţii publice, aşa cum se compune o vedetă de cinema. Cu singura condiţie: a unui minim talent din partea actorului, de film ori politic. Că adeseori guvernanţii habar nu au de aşa ceva ne-a dovedit, dacă mai era nevoie, purtătorul de cuvânt al cabinetu141

lui, Ioan Roşca. Întrebat cum formează imaginea lui Nicolae Văcăroiu, cel însărcinat cu aceasta a bâiguit ceva din care s-a înţeles un singur lucru: nicicum. Iar secvenţele pe care le-au putut urmări telespectatorii, un reportaj realizat anterior despre premier, erau elocvente şi în acest sens. Din care aflam că în biroul primului ministru lumina arde până seara târziu, că vecinii, oameni simpli, îl ţineau de ins cumsecade, că blocul lor are acum şi apă caldă, şi căldură, după ce, înainte vreme, avusese atâtea „probleme". Aşa încât stăteai şi te întrebai dacă nu cumva era ceva nefiresc în obiceiul lui Nicolae Văcăroiu de a munci până târziu, dacă nu cumva era mai bine ca premierul să vină la ora 9 şi să plece la orele 17 trecute fix şi să locuiască într-un apartament de bloc fără minim confort etc. Pentru a înviora emisiunea, realizatorii au împănat-o cu filmuleţe făcute din timp. Unul dintre ele ni-l aducea în faţa ochilor pe ministrul justiţiei: Petre Ninosu în faţa vilei în care locuia, Petre Ninosu jucându-se cu câinele său când afară, când în casă, în încăperi spaţioase. În timp ce se tânguie că nu-i mai rămâne nici pic de timp pentru viaţa particulară, ministrul ţine să aducă la cunoştinţa lumii câte el de „mândru" de familia sa şi de familia soţiei sale. ţ,i acum, în ditamai vila din Primăverii - din care am auzit că s-a mutat între timp -, el nu are apă caldă şi este nevoit, pentru a face baie, să meargă la o altă vilă, tot în Primăverii, la socrii săi. De dragul contrastului faţă de acest gen de comportament, merită să notez aici, cu riscul unei paranteze, că Ion Iliescu nu a procedat astfel. El a ţinut să-şi ocrotească intimitatea. Doamna Nina Iliescu nu a ieşit niciodată în public, exagerând, probabil, efectele sindromului Elena Ceauşescu. Iar Ion Iliescu nu a permis să i se filmeze casa, deşi ea nu ar fi făcut decât să-i confirme imaginea de „sărac, dar cinstit". Era, desigur, mai bine, pentru imaginea publică a reprezentanţilor Puterii, să vedem şi casa preşedintelui, nu doar pe cea 142

a lui Adrian Năstase. Nimic kitsch sau de prost gust în apartamentul acestuia din urmă, dar imaginea de opulenţă - de sorginte nicicând explicată măcar, fie şi prin prosperitatea socrului său, omul de afaceri Angelo Miculescu, ministru al agriculturii pe vremuri - numai bine nu dădea la un electorat nevoiaş. Campania pentru alegerile locale a dovedit că avertismentele mele au fost prea „subtile" pentru a fi luate în seamă , deşi le-am reluat de câte ori am avut prilejul.

PDSR, în campanie

electorală

sau

antielectorală?

Închizând paranteza, trebuie să spun că temerile mele privind comportamentul electoral al liderilor PDSR aveau să se confirme cu prisosinţă. În august 1995, când încă nu mi se părea prea târziu, îi semnalam preşedintelui Iliescu, într-o analiză mai amplă, că „deplasările

în teritoriu ale «trupei» conduse de dl Adrian Năstase (coloane imense de maşini, oprirea circulaţiei pentru a «trece» domnia-sa, mediatizarea excesivă etc.) au efecte electorale negative, 1meori chiar catastrofale pentru imaginea partid11!11i şi a «Puterii»". Ajuns aici, cititorul m-ar putea întreba, pe drept cuvânt: a socotit Ion Iliescu demn de interes semnalul meu de alarmă? A atras el atenţia PDSR asupra acestei erori? A făcut-o, dar liderii PDSR i-au nesocotit sfatul? ţ,i altele asemenea. Din păcate, nu am nici un răspuns la aceste întrebări. Tot într-o emisiune a Marinei Almăşan aveam prilejul să critic, într-o discuţie deschisă, clasa noastră politică, ce s-a obiş­ nuit prea uşor cu girofaruri şi bodyguarzi, încât aceasta a devenit meseria cea mai răspândită în România postdecembristă. Chestiunea a ajuns un cal de bătaie în campania electorală şi o armă eficientă a Opoziţiei de atunci, dar cel care o turnase primul în cuvinte a fost autorul acestor mărturisiri. Din păcate, din cauza mentalităţii liderilor PDSR, ea se întorcea şi împotriva mea, care lansasem şi termenul de ciocoism, aşa cum se foloseşte el în limbajul politic de azi, dar care, probabil, s-ar 143

fi pierdut fără ecou de n-ar fi fost folosit cu semnificaţie lărgită, cu tunete şi fulgere în celebrele editoriale ale lui Ion Cristoiu. Tot atunci am şi explicat, referindu-mă, desigur, la unii parlamenari, dar cu gândul mai ales la sfidătorii pedeserişti, că nu trebuie să lăsăm impresia că suntem în pericol, că ne e teamă de populaţie, că nu avem voie să acredităm ideea că România ar fi o ţară a crimei politice. Din august 1995 şi până spre finalul campaniei electorale nu am contenit să bat şaua să priceapă iapa, referindu-mă, public, fie la clasa noastră politică, fie la Parlamentul nostru, cu o imagine aşa de proastă în sondaje. Astfel, într-un interviu cu titlul „Trebuie să se termine cu fanariotismul", publicat de Gilda Lazăr în „România Liberă" din 24 iunie 1996, când alegerile locale se încheiaseră practic, evaluam aşteptările, diverse, ale electoratului, pentru a conchide: ,,Niciodată nu vom ajunge la egalitate şi egalitarism, fiindcă

nu se poate şi nici nu e de dorit, însă mai multă decenţă şi mai mult bun simţ pe scena politică românească se impun la modul absolut". A doua zi (25 iunie 1996), chestionat de Octavian Andronic despre rezultatele alegerilor locale, la emisiunea „Cu cărţile pe faţă" a Antenei 1, reveneam, în calitatea asumată de analist politic şi nimic altceva, la acelaşi subiect: ,,Exponenţii clasei

politice (. ..), parlamentari, miniştri, consilieri prezidenţiali chiar (.. .) prea s-au obişnuit cu faţada, cu nişte semne exterioare ale puterii, cu girofaruri, cu claxoane, cu sirene, cu bodyguarzi". Transcriu aici de pe banda înregistrată a aceleiaşi emisiuni şi un alt pasaj: ,, Vor partidele politice să aibă o altă imagine în faţa populaţiei? (. ..) atunci trebuie să dimensioneze modul în care transmit mesajul, modul în care fac campanie electorală, cât se întâlnesc cu populaţia şi cât numai cu ((reprezentanţii» populaţiei". Am dezvoltat atunci diplomatic o idee pe care, într-o şe­ a Biroului Executiv Central al PDSR am expus-o cu brutală sinceritate, unul dintre acele defecte ale ardeleanului din mine la care foştii mei colegi de partid făceau urticarie la circumvoluţiuni. Şi anume aprecierea că, cel puţin în Ardeal, PDSR s-a păcălit: a confundat votul cu palinca. dinţă

144

Atunci când nu s-au întâlnit doar cu liderii locali şi cu directorii din judeţe, mai marii PDSR au mai poposit şi prin casele sătenilor. Bucuroşi de oaspeţi, gazdele le-au oferit, după străvechiul obicei, slană şi palincă. Şi, cum nici nu şi-au contrazis oaspeţii, aceştia au plecat cu impresia falsă că i-au şi câşti­ gat, iar la alegeri s-a văzut că ardelenii palinca şi-au dat-o, dar votul ba. Poate nimic nu ilustrează mai bine divorţul dintre mentalitatea unor pedeserişti şi cea a ardeleanului de bun simţ decât declaraţia blasfemiatoare pe care a făcut-o Vasile Văcaru tocmai în Sălajul meu natal, zicând că „Dumnezeu e pedeserist" şi că „ţara ea urmaşilor urmaşilor noştri pedeserişti". Cred că şi creştinii nepracticanţi s-au repezit în biserică să aprindă o lumânare, să scape de Necuratu'. Dar parcă a fost singura ieşire pedeseristă care aminteşte de zicala după care gura bate ... ?! Mi s-a părut de râsu' -plânsu' că, la aceeaşi şedinţă a Biroului Executiv Ce~tral, Ion Solcanu a găsit şi el cu cale să condamne girofarul. In somptuoasa Sală a Unirii unde se desfăşura reuniunea, geanta şi umbrela i le adusese un aghiotant. Pentru el, girofarul era un obiect ca oricare altul! Pentru mine, devenise un simbol al ciocoismului. De altfel, la sediul PDSR găseai tot atâtea limuzine şi tot atâţia bodyguarzi câţi lideri, pentru unii dintre ei geanta diplomat şi eventual umbrela-baston de rigoare fiind prea grele pentru a fi duse de ei înşişi. Eh! Ajunseseră băieţii de nu mai ştiau ce e q..ia greblă! Vorba aia, de la sat plecaseră, dar la oraş nu aj unseseră. S-au oprit undeva pe drum! Eu, unul, declarasem că prefer să demisionez decât să mă las păzit. Deşi, har Domnului, adversari şi chiar duşmani am ştiut să-mi fac, încă de pe vremea CPUN. Şi chiar înainte. Şi nu aş p utea să spun că sunt necunoscut la chip. Cu toate acestea, nu m-a atacat nimeni. Şi nici nu m-a ameninţat, nici măcar telefonic.

145

III. EPOPEEA ALEGERILOR DIN 1996 1. OPOZIŢIA ATACĂ INVOCÂND CONSTITUŢIA

Pentru al câtelea mandat candidează Ion Iliescu? În contrast cu domnul Iliescu şi cu PDSR, care neglijau,

după cum am arătat, testul politic de care ne apropiam, Opoziţia s-a pregătit din timp pentru alegerile (locale, parla-

mentare şi prezidenţiale) din 1996. Ea şi-a definit încă din 1995 liniile de bătaie, temele, discursul, mesajele, strategiile şi chiar candidaţii.

Încă din mai 1995 îi semnalam preşedintelui că se conturează, tot mai evident pentru cine ştie să vadă, o strategie anti-Iliescu. Transcriu aici primele două din cele cinci elemente ale acestei strategii, aşa cum le vedeam atunci: „1. Contestarea dreptului constituţional al actualului preşedinte al României de a mai candida pentru un nou mandat.

Acest lucru este declarat deja la nivelul unor lideri politici (Horia Rusu, Adrian Severin), ale căror poziţii şi argumente vor fi, în mod cert, preluate şi de alte figuri marcante ale Opoziţiei politice. Este vizibilă încercarea de a se construi raţionamente şi demonstraţii juridice cât mai convingătoare pe planul dreptului constituţional (a se vedea articolele lui Şerban Orăscu, respectiv Pavel Câmpeanu, în revista «22», numerele 11 şi 13 din 1995). 147

ln această campanie anti-Iliescu s-au angajat «România Liberă», «Ziua», «Azi», «Libertatea» şi, virulent dar nu intens, «Cotidianul». Le combat «Dimineaţa», « Vocea României» şi, sotto voce, «Cronica Română». Celelalte cotidiane bucureştene trec subiectul sub tăcere. Astfel, Anton Uncu: «Iliescu trebuie forţat să se supună puterii Constituţiei». Arată şi mijloacele: sesiune parlamentară extraordinară, informare a ţărilor democratice, boicotarea preşedintelui de oricine nu vrea să ajungă «complice în încălcarea legii».

Alt vârf de lance, Gilda Lazăr, produce variaţiuni noi pe o temă mai veche: «Ce luptă poate fi dreaptă în afara legii?». «Complicitatea» devine, la ea, «un fel de ruletă rusească». Un preambul la două pagini consacrate chestiunii de suplimentul tematic săptămânal «Aldine» al «României Libere» îi acuză pe «complici» de «ieftine prejudecăţi propagandistice», de «orgolii de pugilişti» dornici să îl învingă pe Ion Iliescu «în ringul luptei electorale». Avertismentul este acelaşi: