223 35 24MB
Romanian Pages 93 [48] Year 1974
ANTONIO GRAMSCI
�/;��
CINCI MINUTE PENTRU TAT A Scrisori către copii Însemnări pedagogice Texte alese, traduse şi prefaţate de FLORIAN POTRA
i
EDITURA ION CREANGĂ-BUCUREŞTI, 1974
Coperta de LADISLAU BRAUN
CUVINT IN A I NTE DESPRE „TATA ANTONIO"
dintre noi, vorbind despre Italia, ne gîndim numai la peninsula în forma unei cizme lungi de muş chetar, care ocupă centrul mării M editerane, dar greşim: pentru că tot din Italia fac parte şi cele două mari insule, Sicilia la sud, şi Sardinia la vest. 1n aceasta din urmă s-a născut acum optzeci şi trei de ani, mai exact, la 22 ianuarie 1891, într-o casă săracă din sătuleţul Ales - nu departe de capitala Cagliari - un om ce avea să devină cel mai de seamă conducător şi gînditor al muncitorilor şi al nevoiaşilor din Italia, între cele două războaie mondiale, unul din făuritorii Partidului · Comunist Italian: Antonio Gramsci ( citiţi Gramşii). Al patrulea dintr-un şir de şapte fii ai lui Francesco şi Giuseppina Gramsci, micul Antonio a avut o copilărie foarte grea atît din cauza stării de înapoiere a întregului sat şi a sărăciei familiei sale, cît şi din cauza unei sănă tăţi şubrede, agravată - la vîrsta de trei ani - de o căzătură ce i-a deformat pentru totdeauna trupul. Se poate spune chiar că toată existenţa lui Antonio Gramsci a fos t o continuă luptă pentru supravieţuire, pentru învingerea nenumăratelor obstacole din afara şi dinăun trul fiinţei sale. ln această luptă, pe care a dus-o ca un adevărat erou, Gramsci şi-a dat seama, încă de copil, că nu are decît două arme: inteligenţa şi voinţa. Cu mintea sa ascuţită, tot timpul însetată de cunoaştere, dornică să afle şi să afirme adevărul, şi cu o voinţă extraordinară, Mulţi
ANTONIO GRAMSCI LETTERE DAL CARCERE Giulio Einaudi Editare, 7968 I stituto Gramsci ROMA
ot timpul încordatâ, pentrit a dobîndi o deplină st ăpînire de sine, un control permanent al manifestărilor sufleteşti şi fizice - cu aceste două elemente, Gramsci a reu şit să-şi construiască pas cu pas, zi de zi, propria p ersonalitate u111ană, dovedind o dîrzenie rar întîlnită, o tărie de caracter exemplară . S e şti e că nu totdeaun a între biografia oamenilor iluştri şi opera lor a existat o perfe ctă unitate şi armonie; adică nu totdeauna ac eşti oameni au trăit aşa cum au gîndit sau cum i-au învăţat pe alţii să tr ăi ască. L a G1'amsci, îns ă, o asem enea unitate, o asemen ea armonie exist ă , de la cele 111,ai neînsemnate gestitri cotidiene pînă la cele m ai importante acte de credinţă , p înă la f undamentalele o rientări f ilozofi ce şi politice. Nimic n -a fost uşo1', de la bun încep ut, p entru A ntonio Gramsci. Fruntaş la înv ăţ âturli, încă din clasele p rimare, copilul din Ales era n evoit să citea sc ă şi sâ stitdieze, seara, la limiina p alidă a unor op a1:ţ e improvizate din ru m egu,ş de lemn. Ca să se poat ă menţine mai tîrâu la liceu , tru dea ( pentru un hilogram de pîine p e zi) în biroul unui notar, cărînd dos are şi registre grele, p este pitterile sale. Ca st·u dent bursier al Fac ultăţii de Litere din Torino, trebuia s ă dea meditaţii şi, sfîrş-it de eforturile cerute de examene, să nu se odihnească decît puţine ore pe noapte şi să mănînc e o singură dată pe zi. Dar toate aceste vicisitudini, la care se adăuga boala, nu i-au deformat caracterul, nit l-au „înră#", ci, dimpot?-iv ă, l-au călit, i-au format p ersonalitatea, făcînd-o din ce în ce mai p uternică şi mai completă . Fireşte, copilului şi apoi adolescentidui atît de încercat nit i-a scăpat faptul că altora le era uşor, şi tocmai acelora care ar fi meritat cel mai puţin. Cu alte cuvinte, Gramsci şi-a dat repede seama că lumea, societatea în care trăia e împărţită în bogaţi şi în săraci, în „opresori" şi „oprimaţi". 1ntemeindu-se pe propriile sale experienţe, liceanul de şaptesprezece ani dezvoltă o lu,crare pe tema R evoluţiei franceze, care atrage imediat atenţia prin '4
acuitatea precoce a gîndirii şi prin simţul deosebit al istoriei. Iată ce scria acest elev, la începutul secolului nostru: ,,E cu adevărat minunată lupta pe care omenirea o duce din timpuri imemorabile. O luptă neîncetată prin care ea tinde să rupă şi să sfarme toate lanţurile pe ·care p ofta de stăpînire a unui singur ins, a unei clase sau a unui întreg popor încearcă să i le impună cu forţa. E o epopee cu nenumăraţi eroi, scrisă de istoricii .lumii î ntregi.. . S-ar părea că e un destin crud pentru oameni acest instinct care-i îndeamnă să se devoreze uni-tl pe altul ... A sta în loc ca oamenii să-şi adune puterile unite pentru a lupta împotriva naturii şi pentru a o face tot mai f olositoare oamenilor ... Cu timpul, instinctele au mai fost îmblînzite, dar nu nimicite, fiindcă dreptul celui mai tare e singurul recunoscut. Revoluţia franceză a doborît multe privilegii, a ridicat mulţi obidiţi, dar n-a făcut decît să î nlocuiască o clasă stăpînitoare cu alta. Totuşi, a lăsat o ma1'e învăţătură: că privilegiile şi deosebirile sociale, f iind produsul societăţii iar nu al naturii, pot fi depăşite. Omenfrea are nevoie de încă o baie de sînge pentru a şterge multe din aceste nedreptăţi: stăpînitorii să nu se căiascâ, s ă nu se plîngă atunci, că au lăsat mitlţimile într-o stare de neştii,nţă şi de cruzime ca aceea de-acum!" Există în aceste rînduri un ton oarecum profetic, pe care istoricii, biografii şi to v arăşii de luptă îl vor remarca ş i în anii de maturitate ai lui Gramsci. Adică în anii marilor bătălii de clasă ale 1nuncitorilor din Torinp şi, mai tîrziu, după crearea Partidului . Comimist Ital~an (1927), ale muncitorilor, pălmaşilor şi intelectualilor înaintaţi din întreaga !talie. In fruntea lor, Gramsci s-a considerat mereu un simplu soldat credincios şi tenace·. Chiar şi atunci cînd, din ordinul lui Muss olini, regimu'l fascist - reprezentîndu-i tocmai pe „opresori", pe cei bogaţi, pe duşmanii de moarte ai celor mulţi şi obidiţi îl arestează, în 7926, şi-l osîndeşte la peste 20 de ani de temniţă . ( ,, Timp de douăzeci de ani trebuie s ă împiedicăm 5
ca acest creier să funcţioneze", sînt cuvintele procurorului care a rostit condamnarea.) 1nchis, supus unui tratament neomenos, Gramsci se consideră ca un ostas căzut prizonier pe cîmpul de luptă, asumîndu-şi cu bărbăţie răspunderea crezului său comunist, fără să se clatine o singură clipă, cu o forţă morală pe care numai voinţa îndelung exersată şi călită i-a putut-o păstra intactă. Din închisoarea în care fascismul l-a azvîrlit - şi în care n-a încetat totuşi să gîndească - Gramsci va ieşi doar ca să moară, complet istovit trupeşte, într-o clinică din Roma, la 27 aprilie 1937, la vîrsta de numai 46 de ani. Deşi,
începînd cu anii studenţiei şi pînă în ziua arestării (8 noiembrie 1926), Gramsci a desfăşurat o continuă, neobosită activitate de ziarist politic, de critic literar şi dramatic, principalele sale scrieri în domeniul filozofiei , al istoriei, al politicii, al literaturii şi artei rămîn cele elaborate în timpul detenţiunii. E vorba de aşa-numitele Caiete din închisoare, tipărite după război, în şase volume, de Editura Einaudi. Aceste volume corespund planului conceput de Gramsci însuşi, cuprinzînd teme ca „Materialismul istoric şi filozofia lui Benedetto Croce", ,,Note despre Machiavelli", ,,Intelectualii şi organizarea culturii", ,,Literatură şi viaţă naţională" etc. Pe Ungă aceste studii şi eseuri (şi uneori simple note), de o excepţională importanţă sînt Scrisorile din închisoare. Ele ne dezvăluie, din unghiurile cele mai intime, întreaga, profunda omenie a lui Antonio Gramsci, suprafaţa deosebit de întinsă a inteligenţ~i şi sensibilităţii sale. 1n majoritatea lor, sînt scrise, rînd pe rînd, în calitate de fiu, de frate, de soţ, de cumnat şi, mai ales, de tată, fiind adresate: mamei, surorii mai mici Teresina, soţiei Iulia , cumnatei Tatiana, şi bineînţeles celor doi fii: Delio, născut în 1924, şi Giuliano, născut în 6
1926. Pe Giuliano, tata Antonio n-avea să-l vadă niciodată decît în fotografii: din cauza prigoanei fasciste, copiii şi mama lor locuiau departe, la Moscova, puşi la adăpost. Cercetătorii au descoperit, pînă acum, 428 de scrisori ale lui Gramsci - trimise din închisoare în perioada 1926-1935 - dintre care am ales, pentru volumul de f a[ă~ doar_ o _optim~, c:,dică pe acelea care luminează figura parintel_ui _şi ~tes~a, incercă~ile sale aproape desperate de a contribui, fie şi intr-o mică măsură de la distantă la e~2!'c~~ea şi_ crerterea . spi_rituală şi m~rală a propriilor sai fii. (Titlu_rile scrisorilor - ~ugerate de textul original sau extrase din acesta - aparţin traducătorului. Ordinea scri~orilor nu e strict cronologică, preferîndu-se o sistematizare după conţinut, de la simplu la complex.) Aceste_ scrisor~ prezintă o dublă importanţă: pe de 0 farte, ~riwn _conţinu~ulw lor variat, au o evidentă putere i1:_structiv~ ş~ educativa; pe de altă parte, prin semnificaţiile lor intime, conturează caracterul, personalitatea ieşită din comun a celui ce le-a elaborat. l!t~stolel_e l~i Gramsci cuprind o amplă arie de informaţii, insoţite intotdeauna de cîte un tîlc, fi e că e vorba de basme di'!: folcloru_l sa~d sau de experienţe personale, fie de natur~ s~u de istorie, de jocuri şi îndeletniciri practice sau de gindirea abstractă. l n acelaşi timp, asemenea docum_ente întregesc î:"tr-un mod fericit portretul spiritual şi m:o~al al a~es~ui om minunat, care a ştiut să-şi păstreze seninat~tea_ şi rigoarea cugetării chiar şi în împrejurările cele mai vitrege, mai dramatice. . ' P~n:ru a ~orbi ~.~ folos fiilor săi, tatăl însingurat - ,,o insul~ ~n_tr-o in:sula , cum spunea cineva despre oamenii Sardiniei - şi-a scrutat memoria, readucînd la lumină un şir întreg de amintiri de pe vremea copilăriei sale: cum a învăţat să scrie şi să citească sau să recite versurisub supravegherea inimoasă a mamei, ,,singurul paradis" ,7
posibil în această „lume mare şi teribilă"; cum a urmărit viaţa animalelor. din curte -,ori de pe cîmp; cum s-a jucat şi cum şi-a făurit primul ideal de viaţă - acela de a deveni căruţaş; cum a desenat copiind imagini din ziare; cum a schiţat planurile unor corăbii, construindu-le apoi machetele. Şi-apoi, primele lecturi din Robinson ~rusoe, urmate foarte devreme de stitdierea „îndatoririlor cetăţeneşti" înscrise în Statutul ( adică în Constituţia) ţării, primii bani cîştigaţi cu trudă ca să poată învăţa la gimnaziu, primele contacte cu istoria Sardiniei şi a Italiei. Retopind viziunile copilăriei în experienţele . simple, imediate, ale tristei vieţi de închisoare, Gramsci şi-a transformat scrisorile în scurte „pilde" sau „parabole" pline de miez, alegînd tonul cel mai „serios", neluînd lucrurile în şagă, nerostindu-le niciodată într-o doară , Tot ce putea să fie util - ca sfat, ca recomandare, ca sugestie - educaţiei sănătoase a băieţilor săi, era cuprins în scrisori, cu efortul permanent de a se face înţeles, de a nu părea pedant, de a nu supăra, nici atunci cînd subiectele nu erau prea „agreabile", ca de pildă: importanţ a, pentru un copil, de a sta la masa de lucru, de a-şi aduna gîndurile şi de a le exprima corect şi limpede. Duşman neîmpăcat al superficialităţii, al gratuităţii, Gramsci a căutat să insufle şi copiilor săi o anumită seriozitate în faţa vieţii, o anumită coerenţă în gîndire şi acţiune, considerînd munca intelectuală la fel de grea, de istovitoare - chiar din punct de vedere fizic şi nervos ca şi cea manuală. Dar, mai cu seamă, Gramsci s-a străduit să deschidă lui Delio şi lui Giuliano apetitul pentru istoria concretă a oamenilor, pentru tot ceea ce aceştia gîndesc şi făptuiesc cu ţelul precis de a ieşi biruitori, . în lupta cu natura, în lupta pentru făurirea unei vieţi cu .adevărat umane. Omul politic trăieşte, aici, într-o
perfectă
armonie cu părintele, cu omul pur şi simplu, iar unele din fabulele invocate au o valoare de sinteză, cum e aceea - ecologică, am spune azi - cu „ş oarecele ş i muntele", în care se citeşte, în filigran, însuşi „destinul" istoric al Sardiniei.
Scrisorile din închisoare au apărut pentru prima în 1947 şi, în acelaşi an, au obţ inut Premiul V iareggio, cea mai înaltă distincţie literar ă din I talia. Preşedintele juriului, L eonida R epaci, fost tovarăş de luptă al lui Gramsci, a ţinut să dea un caracter solemn decernării acestui premiu, care răsplătea postum o acti• vitate intelectuală atît de strălucită, dar şi s uferinţe atît de sfîşietoare cum au fost acelea ale marelui conducător comunist. Premiul a fost înmînat - în cadrul unei reuniuni sărbătoreşti , la Teatrul Argentina din Roma __,, celor doi fii, lui Delio şi lui Giuliano, veniţi de departe cu această ocazie. Am fost de faţă la emoţionanta şi deop otrivă dureroasa reîntîlnire a copiilor cit patria şi cu memoria tatălui lor. Fireşte, Delio şi Giuliano nu mai erau copii: primul era inginer, cel de al doilea - ·violonist, ca şi mama sa. Pentru a mulţumi şi pentru a-şi comunica sentimentele de gratitudine, fiii lui Gramsci s-au înclinat cuviincios în faţa publicului, care-i aplauda cu simpatie şi cu( înţelegere. Şi-atunci, ca să dea grai gîndurilor şi simţdmintelor din acea clipâ, Giuliano şi-a scos vioara şi a cîntat o partită de Bach în cinstea adunării şi, mai ales, în amintirea necunoscutului, pentru el, ,,tata Antonio" ... o ar ă, parţial,
Am adăugat scrisorilor „către copii", într-o addenda, cîteva din eseurile lui Gramsci cu privire la probleme de educaţie şi de pedagogie. Oricine va putea observa cu uşurinţă legătura organică dintre documentele epistolare, 9
,,subiective", ,,personale", şi aceste scrieri „obiective", rezultate din analiza lucidă şi pătrunzătoare a situaţiei învăţămîntului în Italia şi în Europa anilor 1920-30. Observaţiile critice, însemnările, sugestiile lui Gramsci referitoare la învăţămînt sînt şi astăzi de o vădită actualitate, prin clarviziunea cu care autorul a pledat în favoarea şcolii „unitare" ( şcoală generală de stat), a şcolilor profesionale şi, îndeosebi, a îmbinării dintre teorie şi practică. Argumentele, de pildă, prin care se demonstrează utilitatea studiului limbilor latină şi greacă, valoarea educativă şi formativă a acestui studiu, îşi păstrează intaotă valabilitatea. Ca şi argumentele vizînd necesitatea Jormă rii de deprinderi trainice - intelectuale şi psiho-fizice sau cele cu rejerire la raportul dintre generaţii. Asemenea scrieri - dacă nu-l vor capta imediat pe cititorul tînăr - îi vor interesa fără-ndoială pe dascăli şi pe pedagogi, care pot găsi în ele informaţii şi sugestii preţioas e .
Plecînd de la un pasaj dintr-o scrisoare a lui Gramsci, am pr@pus ca titlu al întregii culegeri: Cinci minute pentru tata1. Mi s-a părut că se sintetizează, astfel, într-o măsură destul de completă, conţinutul de idei şi de sentimente al cărţii, dar, mai cu seamă, am căutat să pun accentul pe o atitudine, pe o situaţie, mai puţin frecventă. Şi anume: e binecunoscută profunda iubire şi dăruirea, pînă la sacrificiu, a părinţilor pentru copiii lor. Se spune chiar că tot ceea ce jac părinţii pentru copii e absolut dezinteresat şi univoc, într-o singură direcţie: de la părinţi la copii, şi că - în acest raport - nu e neapărat necesară nici măcar recunoştinţa fiilor. Totuşi 1Cf. şi L'albiro del riccio (Po mul ari~iu_lui), ziabe di Anto~io Gra_m sci, presentate da Giuseppe R a vegnam, 1llustrate da Mana Ennca Agostinelli, Editori Riuniti, Roma 1966 .
10
cît de preţios, cît de reconfortant şi dătător de energie e, pentru un părinte, pînă şi cel mai mic gest sau semn de înţelegere, de solidaritate, din partea copilului. Cu alte cuvinte, ce uriaşă importanţă pot să dobîndească fie şi numai „cinci minute pentru tata", cinci minute într-o zi sau într-o săptămînă, indiferent dacă tata e departe sau aproape, sub acelaşi acoperiş. Am vrut, astjel, să atrag atenţia copiilor asupra faptului că în viaţa pe care o încep, în lupta aspră pentru cucerirea naturii ( inclusiv a propriei naturi), pentru dominarea ei, ca şi pentru un loc demn în societate, pă rinţii - care-i ajută şi-i călăuzesc pas cu pas - au nevoie şi ei să fie ajutaţi. Cum? Rupînd - copiii din timpul, desigur foarte important, rezervat jocului şi distracţiilor, doar cinci minute... pentrit tata. Vor fi întotdeauna cinci minute bine întrebuinţate, folositoare, niciodată pierdute. Citiţi, dragi copii, paginile fierbinţi ce urmează şi vă veţi convinge de acest profund adevăr, de această nemărturisită, dar vie necesitate a celor care vă iubesc şi care tresar la orice semn al minţii şi al inimii voastre. FLORIAN POTRA
ANIMALE
Scumpul meu Delio Am primit scrisoarea ta din 28 martie cu veştile despre peştişori, despre trandafir şi nalba din grădină, despre urşi şi lei. Dar ce fel de lei ai văzut? Lei africani sau din Turchestan? Aveau coamă sau păr lins pe ceafă? Dar urşii: erau ca aceia pe care i-ai văzut la Roma? Nu mi-ai scris dacă ai primit cartea cu Pinocchio şi dacă aventurile renumitei păpuşi i-au plăcut lui Giuliano. Ai citit, pînă la urmă, povestea focii albe, a mangustei Riki-Tiki-Tawi şi a copilului Mowgli, crescut de lupi? În 1922, la Editura de Stat se pregătea o splendidă ediţie cu desenele originale, pe care am avut ocazia să le văd în timp ce muncitorii litografi le întipăreau pe piatră. Întreabă-le pe mama şi pe Tania dacă această ediţie mai poate fi găsită. Dacă nu, am să-ţi trimit cartea în italieneşte sau în limba franceză. Te
sărut dimpreună
doar cu patru picioare lungi, în mişcare, ca acelea. ale patrupedelor mari, dar nu e nici cal, pentru că nu 1 se văd urechile. (Nici primului animal desenat de ti!1e nu i se v~d urechile şi, de asemenea, unul din oamem nu are urechi.) Ar putea să fie un leu îmblînzit şi ... transparent. Transparent pentru că omului care-l încalecă i se văd amîndouă picioarele. Îmi place faptul că oamenii tăi sînt în _stare s~ umble în vîrful picioarelor prin locurile cele mai anevoioase: pe creanga unui copac şi pe capul animalelor (poate că de aceea animalul şi-a pierdut urechile ... ). Dragă Giuliano, îţi pare rău că mă distrez pe seama desenelor tale? Ele-mi plac cu adevărat, aşa cum sînt. Dar tu trebuie să-mi trimiţi nu desene făcute pe moment, ci din acelea pe care le faci pentru şcoală. ANTONIO
UN PUDEL CA UN COPILANDRU
cu Giuliano, ANTONIO
Dragă NICI GÎNDAC, NICI LEU Dragă
Giuliano,
Desenele tale mi-au plăcut mult pentru că sînt ale tale. Sînt foarte originale şi cred că natura n-a născo cit niciodată lucruri atît de uimitoare. Al patrulea desen reprezintă un animal extraordinar. Nu poate fi un gîndac, pentru că e prea mare şi 14
Delio ,
\
De ce nu-mi mai vorbeşti de păpăgăluţul tău? E încă viu? Poate că nu mai vorbeşti pentru că, odată, am remarcat că vorbeşti mereu despre el? Fii vesel, Delio! Tania ţine să-ţi scriu că, la vîrsta ta, aveam un c~ţeluş şi că aproape înnebunisem de bucurie că-l am. Vezi! E adevărat că un cîine (chiar unul mic, mic de tot) îţi dă mult mai multă mulţumire (dar poate că tu crezi contrariul), pentru că se joacă cu stăpînul, se ataşează ... Al meu se vede că rămăsese un cîine-copilandru fiindcă, 15
pentru a-mi arăta entuziasmul, se aşeza pe spate ş1 se uda pe el. •. Cite săpuneli nu i-am tras! Era mic de tot, atît de mic, încît nu izbuti multă vreme să urce treptele scă rilor! Avea păr negru şi lung, părea un pudel în miniatură . Îl tunsesem ca pe un leu , dar, la drept vorbind, nu era frumos, ba era chiar urî ţel, tare urî ţel, da că mă gîndesc bine. Dar cît de distractiv era şi cît de mult îl iubeam! Jocul meu favorit era urm ătorul: cînd mergeam să ne plimbăm pe cîmp, îl aşezam pe un colţ de piatră şi mă îndepărtam fără ca el, care privea şi scheuna, să î ndrăzn ea scă să sară. Mă îndepărtam în zigzag, apoi mă ascundeam într-o groapă sau într-un şanţ . Cîinele lă tra întîi, dar p e urmă izbutea să găseas că soluţi a de-a coborî şi alerga în goană; asta mă amuza, pentru că săr manul - p e atunci era de altfel foarte tînăr - iscodea lătrînd toate pietrele, se apleca peste micile (dar mari pentru el) gropi, înnebunit. Ce veselie cînd , în sfî rşit, mă l ăsam găsit! Şi ce se mai uda pe el! Dragul meu, acum ai să-mi scrii despre păpăg ă luţul t ău.
Te
îmbrăţiş e z,
ANTONIO
BARB ABUCCO, TERIBILUL D ragă
ŢAP
Giuliano,
Am primit cu entuziasm noile tale desene: se vede că eşti vesel şi prin urmare cred că eşti sănătos . Dar ia spune-mi: t e pricepi să faci şi alte desene, care să nu 16
fi e în glumă? Nu m1-a1 scris dacă la şcoală se predă desenul şi dacă-ţi place să desenezi şi „în serios'.' . . Cînd eram copil, desenam mult, dar desenele mele erau mai curînd o lucrare a răbdării. Nimeni nu m-a înv ăţat să le fac. Reproduceam, mărindu-le, figurile şi micile tablouri dintr-o revistă. Căutam şi culorile de bază, cu un sistem al meu care nu era greu, dar care cerea multă răbdare.
Îmi amintesc şi-acum de un tablou care mi-a luat cel trei luni d e muncă: un pui de ţăran căzuse îmbrăcat într-un poloboc plin cu struguri, gata să fie călcaţi, iar o ţărăncuţă rotunjoară şi durdulie se uita la el pe jumă tate speriată, pe jumătate amuzată. Tabloul aparţinea unei serii de aventuri în care protagonistul era un ţap teribil (Barbabucco) care, lovind pe neaşteptat e şi pe la spate, le făcea vînt duşmanilor şi copiilor care-l luau în derîdere. Concluziile erau totdeauna vesele, ca în micul meu tablou. Tare mă amuzam să măresc desenul: m ăsu ram cu dublu-decimetrul şi cu compasul - luam probe şi-apoi alte probe cu creionul etc. Fraţii şi surorile mele priveau, rîdeau, dar preferau să alerge şi să facă g ălăgie şi mă lăsau la exer