168 16 23MB
Romanian Pages 555 [554] Year 1974
P R O L E T A R I
Bazele
D I N
criticii
T O A T E
Ţ Ă R I L E ,
economiei •
EDITURA
•
POLITICĂ
B U C U R E Ş T I
-
1974
U N I Ţ I
-VĂI
politice
Pressata traducere a fost întocmită în colectivul d e recîacde al Editurii politice dupa originalul în limba germana i p a n r t în editura „Dietz", Berlin, 1953, şi versiunea rusă apărut» în Editura pentru literatură politică. Moscova, 19-69.
KARL MARX MANUSCRISE ECONOMICE DIN ANII 1857 - 1859
(Varianta iniţială a „Capitalului" Partea
a
II-a
CRITICA ECONOMIEI POLITICE (Ciorna din 1857—1858) [A doua. jumătate
3 a t o & octombrie 1857—mai 1858 Publicat pentru prima oară în întregime de Jrstimtuî de raarxism-Ieninism, k« Jirsb?. ongisiakiîui, în 1939, mh zhlul „Grundrisse der Kritik öt:_- T'rfjsischœ Oefconomie (Rohentwurf)
a
1
manuscrisului]
Sc tipăreşte după manuscris Tradus din limba germană
1857—1858"
9
[III.] Capitolul despre capital [sfîrşit]
{Secţiunea
Procesul
de
a
circulaţie
doua]
a
capitalului
[Sfîrşit]
[ C ) Circuitul şi rotaţia [1)]
Circulaţia
capitalului
capitalului]
ţi circulaţia
banilor
[ V — 1 6 ] A m văzut că adevărata natură a capitalului iese la iveală a b i a la sţîrşitul circuitului al doilea *. Ceea ce trebuie să analizăm acum este însuşi circuitul sau rotaţia capitalului. La început se părea că producţia se află dincolo de circulaţie, iar circulaţia dincolo de producţie. Circuitul capitalului —• circulaţia ce se manifestă ca circulaţie a capitalului •— înglobează ambele m o m e n t e . In c a d r u l lui, producţia se dovedeşte a fi p u n c t u l final şi p u n c t u l de ple care al circulaţiei, şi viceversa. Caracterul autonom al circulaţiei este redus acum la o simplă aparenţă, la fel ca şi exterioritatea faţă de ea a producţiei. ''{•
îi*
[ V — 1 6 ] Circulaţia m o n e t a r ă p o r n e a dintr-o infinitate de puncte şi se reîntorcea într-o infinitate d e p u n c t e . P u n c t u l de reîntoarcere n u funcţi o n a cîtuşi de p u ţ i n ca p u n c t de plecare. î n rotaţia capitalului, p u n c t u l de plecare funcţionează ca p u n c t de reîntoarcere, iar p u n c t u l de reîntoarcere ca p u n c t d e plecare. Capitalistul însuşi este p u n c t u l de plecare şi p u n c t u l de reîntoarcere. El schimbă bani p e condiţii d e producţie, produce, reali zează valoarea produsului, adică îl transformă pe acesta în bani, iar apoi reia procesul. Privită în sine, circulaţia m o n e t a r ă se stinge necesarmente în bani ca într-un lucru inert. Circulaţia capitalului se reia mereu de la sine, se structurează în diferitele ei m o m e n t e şi reprezintă u n p e r p e t u u m m o b i l e . P u n e r e a preţurilor î n sfera circulaţiei m o n e t a r e era p u r formală, * Vezi K. Marx. „Bazele criticii economiei Editura politică, 1972, p . 4 0 7 — 4 1 0 . — Nota red.
politice",
partea
I,
Bucureşti,
10
Critica economiei
politice
deoarece valoarea era constituită ca premisă i n d e p e n d e n t de circulaţia monetară. Circulaţia capitalului reprezintă punerea preţurilor nu numai sub raport formal, ci şi sub raport real, deoarece această circulaţie p u n e valoarea. Acolo u n d e , la rîndul ei, valoarea apare ca premisă î n cadrul circu laţiei capitalului, ea poate să fie numai o valoare pusă de u n alt capital. Intervalul parcurs de bani în cadrul circulaţiei monetare este strict limitat, iar împrejurările care accelerează sau moderează circulaţia m o n e t a r ă repre zintă impulsuri exterioare. î n rotaţia sa, capitalul se automăreşte şi-şi prelungeşte [ V — 1 7 ] d r u m u l , iar rapiditatea sau încetineala rotaţiei constituie, la r î n d u l ei, u n m o m e n t imanent al d r u m u l u i parcurs d e capital. Capitalul se modifică calitativ în procesa! rotaţiei, iar totalitatea m o m e n t e l o r rotaţiei capitalului reprezintă ea însăşi m o m e n t e l e producţiei lui — atît reproducţia, cît şi producţia nouă de capital. { A m văzut că la sfîrşitul circuitului al doilea, adică al circuitului plusvalorii care a fost folosită în calitate de capital adiţional, dispare iluzia că, în schimbul dintre capitalist şi muncitor, acesta din u r m ă pri meşte de la celălalt altceva decît o anumită parte din p r o p r i a m u n c ă materializată. Ce-i drept, în cadrul m o d u l u i de producţie bazat p e capital ca atare, partea de capital care reprezintă materia p r i m ă şi unealta este p e n t r u respectivul capital individual o valoare existentă ca premisă a acestui capital şi premisă a muncii vii pe care el o cumpără. Aceste două capitole de cheltuieli ale capitalistului individual [materia p r i m ă şi unealta] se dovedesc a fi fost puse de u n capital străin, adică tot de capital, d a r de u n alt capital. Ceea ce este materie p r i m ă p e n t r u u n capitalist este produsul unui alt capitalist. Ceea ce este pentru u n u l produs este pentru, celălalt materie primă. Unealta u n u i a este produsul celuilalt şi poate servi chiar ca materie p r i m ă p e n t r u producerea unei alte unelte. P r i n urmare, ceea ce în capitalul individual apare ca premisă, ca ceea ce noi am d e n u m i t valoare constantă, nu este altceva decît premisă a capitalului p r i n capital, astfel încît capitaluri din diferite ramuri de producţie se p r e s u p u n reciproc ca premisă şi condiţie. î n sine, fiecare capital se reduce la m u n c a m o a r t ă care s-a autonomizat ca valoare faţă de m u n c a vie. î n ultimă analiză — facem abstracţie de substanţa naturală lipsită de va loare — nici u n capital nu conţine altceva decît muncă. Faptul că intervin mai multe capitaluri nu trebuie să afecteze analiza noastră. D i m potrivă, relaţia dintre aceste multe capitaluri va deveni clară d u p ă ce vom analiza acel ceva comun tuturor capitalurilor.} Rotaţia capitalului este totodată devenirea, creşterea lui, procesul lui de viaţă. D a c ă există ceva care ar trebui să fie asemuit cu circulaţia sîngeiui, acest ceva nu este formala circulaţie monetară, ci substanţiala circu laţie a capitalului.
Capitolul
despre
capital
11
D a c ă circulaţia p r e s u p u n e î n toate punctele producţie şi este circu laţia u n o r p r o d u s e care ( i n d i f e r e n t dacă e vorba de bani sau d e m ă r f u r i ) emană p r e t u t i n d e n i de l a u n proces d e producţie care este, la r î n d u l său, procesul capitalului, acum însăşi circulaţia m o n e t a r ă este determinată de circulaţia capitalului, p e c î n d înainte ea părea că se desfăşoară alături de procesul d e producţie. La această chestiune v o m reveni ulterior.
[2)J
Procesul de producţie si procesul de circulaţie ca momente ale circulaţiei capitalului
D a c ă considerăm circulaţia — sau rotaţia —• capitalului ca u n întreg, distingem d o u ă m o m e n t e esenţiale : procesul de producţie şi circulaţia propriu-zisă, ambele ca m o m e n t e ale circulaţiei capitalului. D u r a t a rămînerii capitalului î n sfera procesului de producţie d e p i n d e de condiţiile tehnologice ale acestui proces, şi rămînerea capitalului în această fază coincide nemijlocit cu dezvoltarea forţelor de producţie, oricît de diferită ar fi d u r a t a procesului de producţie în funcţie de felul producţiei, obiectul ei etc. D u r a t a procesului de producţie nu este aici altceva decît timpul de m u n c ă necesar p e n t r u confecţionarea p r o d u s u l u i ( e r o a r e !) . -Qi cît acest t i m p de m u n c ă este mai scurt, cu atît este mai m a r e , aşa cum am văzut, plusvaloarea relativă. A s p u n e că p e n t r u o anumită cantitate de produse este nevoie de mai p u ţ i n t i m p de m u n c ă este t o t u n a cu a s p u n e că într-un anumit t i m p de m u n c ă pot fi confecţionate mai multe p r o d u s e . P e n t r u o cantitate de capital determinată, scurtarea duratei rămînerii în procesul de producţie, a timpului î n decursul căruia se sustrage circulaţiei propriu-zise şi se află în lucru coincide cu scurtarea timpului d e m u n c ă necesar p e n t r u confecţionarea u n u i p r o d u s , cu dezvoltarea forţelor pro ductive, cu folosirea atît a forţelor naturii şi a maşinilor, cît şi a forţelor naturale ale muncii sociale, cu concentrarea muncitorilor, cu combinarea şi diviziunea muncii. Aşadar, se p a r e că, sub acest raport, aici n u inter vine nici u n m o m e n t nou. D a r dacă, î n ceea ce priveşte u n capital indivi dual, se ia în consideraţie faptul că partea lui care constă d i n materie p r i m ă şi unealtă ( d i n mijloace de m u n c ă ) este p r o d u s u l unui capital străin, se constată că viteza cu care capitalul poate reînnoi procesul d e producţie este determinată şi de dezvoltarea forţelor productive î n toate celelalte ramuri de producţie. Acest lucru d e v i n e cît se poate de clar d i n m o m e n t u l în care admitem că u n u l şi acelaşi capital îşi produce materia primă, uneltele şi produsele finite. E x a m i n î n d capitaluri diferite, vedem că durata rămînerii capitalului î n faza procesului d e producţie devine ea însăşi u n m o m e n t ai circulaţiei. Aici însă n u avem de-a face cu m a i multe capitaluri. P r i n urmare, acest m o m e n t n u va fi examinat aici. 2
12
Critica economiei
politice
Al doilea m o m e n t este intervalul de t i m p ce se scurge între transfor marea capitalului în produs şi transformarea lui în bani. D e viteza cu care este parcurs acest interval d e t i m p , adică de durata lui, d e p i n d e , evident, frecvenţa cu care poate capitalul să reînceapă — într-un interval de timp d a t — procesul de producţie, procesul de autovalorificare. D a c ă u n capital — alcătuit iniţial, să zicem, din 100 d e taleri — efec tuează p a t r u rotaţii într-un an ( p r e s u p u n e m că profitul reprezintă d e fiecare dată 5 % d i n valoarea capitalului) şi dacă valoarea nouă nu se capitalizează, se obţine acelaşi rezultat ca în cazul cînd u n capital de p a t r u ori mai m a r e şi cu aceeaşi rată a profitului, egal, să zicem, cu 4 0 0 d e taleri, efectuează o rotaţie într-un an şi dă u n profit de 2 0 % . Viteza d e rotaţie — celelalte condiţii ale producţiei rămînînd neschimbate — înlocuieşte, aşadar, masa capitalului. Sau, cu alte cuvinte, dacă [ V — 1 8 ] o valoare d e p a t r u ori mai mică se realizează de p a t r u ori, în calitate de capital, în aceeaşi perioadă în care u n capital de patru ori mai m a r e se realizează, în calitate de capital, o singură dată, atunci profitul — producţia de plusvaloare — va fi, în cazul capitalului m a i mic, tot atît de m a r e •— cel puţin tot atît de mare — ca î n cazul u n u i capital mai mare. S p u n e m : cel p u ţ i n . Profitul poate fi mai mare, deoarece, Ia rîndul ei, plusvaloarea poate fi de asemenea folosită î n calitate de capital adiţional. Să p r e s u p u n e m , de pildă, că u n capital d e 100 de taleri aduce de fiecare dată u n profit de 10°/o ( p e n t r u înlesnirea calculului anticipăm aici asupra acestei forme de p l u s v a l o a r e ) , indiferent de n u m ă r u l de rotaţii efectuat în decurs de u n an. Atunci [dacă într-un an capitalul efectuează patru rotaţii] la sfîrşitul trimestrului I el reprezintă 110 taleri, la sfîrşitul trimestrului II •— 121 taleri, la sfîrşitul trimestrului I I I — 133,1 taleri, iar la sfîrşitul ultimei rotaţii — 146,41 taleri ; în aceeaşi perioadă de timp, u n capital de 4 0 0 de taleri care efectuează o rotaţie în decurs de u n an va fi egal cu numai 4 4 0 de taleri. I n p r i m u l caz profitul obţinut [în decurs de u n an] reprezintă 4 6 , 4 1 taleri, iar î n cel de-al doilea — numai 40 de taleri. ( F a p t u l că premisa exemplului de faţă este greşită în măsura în care, la fiecare creştere, capitalul nu aduce aceeaşi rată a profitului, nu afectează exemplul luat, întrucît aici n u interesează cu cît e mai mare plusvaloarea în p r i m u l caz, ci numai dacă în genere ea depăşeşte — şi într-adevăr depăşeşte — 4 0 de taleri.) Legea compensării vitezei p r i n masă şi a masei p r i n viteză am întîlnit-o şi atunci c î n d am analizat circulaţia monetară *. Această lege e la fel d e valabilă în producţie ca şi în mecanică. Este o î m p r e j u r a r e la care va trebui să revenim acolo u n d e v o m analiza egalizarea ratei profitului, preţurile etc. Aici p e n t r u noi esenţial este să ştim dacă î n * Vezi o p . cit., p . 129. — Nota
red.
Capitolul
despre
capital
13
determinarea valorii nu intervine [în procesul circulaţiei propriu-zise] u n m o m e n t care nu d e p i n d e de muncă, n u e m a n ă direct din ea, ci d i n circulaţie. { F a p t u l că creditul egalizează deosebirile de rotaţie ale capitalului nu ne interesează deocamdată. D a r p r o b l e m a egalizării deosebirilor de rotaţie ale capitalului n e interesează, deoarece decurge din conceptul de capital, considerat î n g e n e r a l . } Rotaţia mai frecventă a capitalului î n t r - u n interval de t i m p dat se aseamănă cu repetarea mai frecventă a recoltelor în cursul anului agricol în ţările sudice, în comparaţie ou cele nordice. Aşa c u m am mai spus, aici facem total abstracţie de deosebirile î n ceea ce priveşte t i m p u l cît capitalul trebuie să r ă m î n ă în faza d e producţie, î n procesul productiv al valorificării. Aşa cum grăuntele semănat în p ă m î n t îşi pierde valoarea ele întrebuinţare directă, se depreciază ca valoare de întrebuinţare nemij locită, tot astfel se depreciază şi capitalul în perioada dintre încheierea procesului de producţie şi retransformarea lui — a capitalului — în bani şi apoi din nou în capital. {Viteza cu care capitalul se poate retrans f o r m a d i n bani în condiţii d e producţie — p r i n t r e acestea din u r m ă figurează n u m u n c i t o r u l însuşi, ca în sclavagism, ci schimbul cu el — d e p i n d e atît de viteza şi continuitatea procesului de producţie a celor lalte capitaluri care îi furnizează lui materie p r i m ă şi unelte, cît şi d e existenţa u n o r muncitori disponibili, şi sub acest raport suprapopulaţia relativă constituie condiţia cea mai favorabilă capitalului.} { C u totul i n d e p e n d e n t de procesul de producţie a capitalului a, viteza şi continuitatea procesului de producţie a capitalului b apar ca m o m e n t e care condiţionează retransformarea capitalului a din bani în capital industrial. D u r a t a procesului de producţie a capitalului b apare, aşadar, ca m o m e n t al vitezei procesului de circulaţie a capitalului a. D u r a t a fazei de producţie a u n u i a d e t e r m i n ă viteza fazei de circulaţie a celuilalt. Simultaneitatea acestor două faze constituie o condiţie nece sară p e n t r u ca circulaţia capitalului a să n u fie frînată : propriile lui elemente, p e care el urmează a fi schimbat, intră simultan în procesul de producţie şi în procesul de circulaţie. D e pildă, î n ultima treime a secolului al X V I I I - l e a torsul m a n u a l n u era în stare să furnizeze în cantitatea cerută m a t e r i a p r i m ă p e n t r u ţesut sau, ceea ce este acelaşi lucru, n u putea să asigure — cu simul taneitatea cerută, cu aceeaşi rapiditate — trecerea inului sau a bumba cului p r i n procesul de producţie, nu p u t e a să realizeze transformarea lor în fire. Ca u r m a r e a acestei situaţii a fost inventată maşina de filat, care î n acelaşi t i m p de m u n c ă furnizează o cantitate de p r o d u s incomparabil mai mara, sau, ceea ce este acelaşi lucru, necesită incomparabil mai p u ţ i n t i m p de m u n c ă p e n t r u confecţionarea aceleiaşi cantităţi de p r o d u s , o incomparabil m a i scurtă r ă m î n e r e a materiei p r i m e în procesul filării.
14
Critica economiei
politice
T o a t e acele m o m e n t e ale capitalului care, la examinarea acestuia în cadrul conceptului său general, apar ia el într-o formă implicită capătă o realitate autonomă şi se manifestă explicit abia atunci c î n d capitalul se afirmă realmente, sub forma unei m u l t i t u d i n i de capitaluri. î n felul acesta, organizarea lăuntrică vie care există în cadrul şi p r i n intermediul concurenţei capătă abia atunci o dezvoltare mai l a r g ă . } D a c ă analizăm rotaţia capitalului în ansamblu, descoperim p a t r u m o m e n t e ; sau, dacă analizăm cele două m o m e n t e m a r i — procesul d e producţie şi procesul d e circulaţie — ca două momente. în rotaţia capi talului, v e d e m că fiecare d i n t r e ele constă din cîte două m o m e n t e . î n această analiză p u t e m p o r n i fie de la circulaţie, fie de la producţie, întrucît acum ştim că circulaţia însăşi este u n m o m e n t al producţiei, căci numai p r i n intermediul producţiei d e v i n e capitalul capital, iar la rîndul ei producţia este doar u n m o m e n t al circulaţiei dacă o considerăm pe aceasta din u r m ă ca ansamblul procesului de producţie.. C e l e p a t r u m o m e n t e ale rotaţiei capitalului sînt : I ) Procesul de producţie real şi durata lui. [V—-19] I I ) T r a n s f o r m a r e a p r o d u s u l u i în bani. D u r a t a acestei operaţii. I I I ) Transformarea banilor —• î n propor ţiile cuvenite — în materie primă, mijloace de m u n c ă şi muncă, p e scurt î n elementele capitalului productiv. I V ) Schimbul unei părţi de capital p e forţă d e m u n c ă v i e p o a t e fi considerat ca u n m o m e n t aparte şi trebuie să fie considerat ca atare, deoarece piaţa muncii este guvernată d e alte legi decît piaţa produselor etc. Aici principalul îl constituie populaţia, dar n u cea absolută, ci populaţia relativă. M o m e n t u l I, aşa cum am mai spus, nu va fi analizat aici, deoarece coincide cu condiţiile generale ale valorificării. M o m e n t u l I I I p o a t e fi luat în consideraţie n u m a i atunci c î n d e vorba de o m u l t i t u d i n e de capitaluri, şi nu d e capital î n general. M o m e n t u l I V face parte din secţiunea referitoare la salariu etc. 3
[3)
Transformarea produsului în bani în de rotaţie a capitalului]
procesul
Aici ne v o m ocupa numai de m o m e n t u l I I . î n circulaţia m o n e t a r ă a avut loc n u m a i transformarea formală a valorii de schimb fie în b a n i , fie în marfă. Aici însă banii, marfa se prezintă ca o condiţie a pro ducţiei, iar în cele din u r m ă ca proces de producţie. M o m e n t e l e [circu laţiei] au aici cu totul alt conţinut. Deosebirea în ceea ce priveşte rotaţia capitalului, aşa cum este ea determinată în m o m e n t u l II — deoarece n u d e p i n d e nici d e caracterul mai dificil al schimbului cu munca, nici de întreruperile provocate de nesimultaneitatea prezenţei în circulaţie a m a teriei p r i m e şi uneltei de m u n c ă şi nici d e durata diferită a procesului de
Capitolul
despre
capital
15
producţie — ar p u t e a proveni deci numai din existenţa u n o r dificultăţi mai mari în realizarea p r o d u s u l u i . Acesta nu este, bineînţeles, u n caz imanent, care decurge din însăşi relaţia [existentă în cadrul procesului de p r o d u c ţie] ; aici, u n d e analizăm capitalul în general, el coincide cu cele spuse de noi referitor la deprecierea valorii în cursul procesului ei de valorificare *. N i c i o î n t r e p r i n d e r e n u va fi fondată dacă se ştie că produsele ei se vor desface mai greu decît produsele altei î n t r e p r i n d e r i . D a c ă dificultatea desfacerii ar decurge din p r o p o r ţ i i l e mai reduse ale pieţei, este evident că, atunci cînd s-ar f o n d a o întreprindere, s-ar investi n u u n capital mai mare — c u m s-a p r e s u p u s — , ci u n capital mai mic decît în întreprin derea cu piaţă de desfacere mai m a r e . D a c dificultatea desfacerii ar p u t e a fi determinată de faptul că, aflîndu-se la o distanţă mai mare de piaţă, întreprinderea respectivă primeşte m a i tîrziu contravaloarea mărfurilor realizate. T i m p u l mai î n d e l u n g a t necesar capitalului a p e n t r u realizarea valorii p r o d u s e de el ar p u t e a proveni în acest caz din faptul că, d u p ă încheierea procesului de producţie, p e n t r u ca în calitate de M să fie schimbat p e B, trebuie să parcurgă o distanţă mai mare [pînă la piaţa de desfacere]. D a r n u s-ar putea oare ca u n p r o d u s destinat Chinei, de pildă, să fie considerat finit, respectiv să se considere că procesul lui de producţie se încheie abia în m o m e n t u l cînd p r o d u s u l ajunge pe piaţa chineză ? Cheltuielile p e n t r u realizarea lui ar creşte datorită cheltuielilor de transport din A n g l i a în China. ( D e s p r e despăgubirea capitalistului p e n t r u nefolosirea mai î n d e l u n g a t ă a capitalului încă n u poate fi vorba aici, deoarece p e n t r u aceasta ar fi trebuit să p r e s u p u n e m deja formele secundare şi derivate ale plusvalorii — d o b î n d a . ) I n acest caz, cheltuielile de producţie s-ar reduce la t i m p u l d e m u n c ă materializat în procesul de producţie nemijlocit p l u s timpul de m u n c ă necesar p e n t r u transportarea p r o d u s u l u i . î n p r i m u l r î n d se p u n e aici următoarea întrebare : în virtutea prin cipiilor enunţate d e noi p î n ă acum, este oare posibil să se obţină plus valoare la cheltuielile de transport ? Lăsăm la o p a r t e capitalul constant cheltuit p e mijloace de transport : navă, căruţă etc. şi tot ce se leagă de folosirea lor, deoarece acest element al capitalului nu are contingenţă directă cu rezolvarea problemei şi este indiferent dacă-1 considerăm egal cu 0 sau cu j * . Se p u n e deci întreibarea dacă jcheltuieliie d e t r a n s p o r t p o t să conţină supranumea şi dacă, î n consecinţă, de p e u r m a lor capitalul poate sau nu să realizeze plusvaloare ? Răspunsul n u e greu de găsit dacă ne întrebăm care este m u n c a necesară [ce se cheltuieşte la transpor tarea p r o d u s u l u i ] sau. care e valoarea în care se materializează această m u n c ă necesară ?
* Vezi op. cit,, p .
3 4 6 — 3 4 7 . — Nota
red.
16
Critica economiei
politice
P r o d u s u l trebuie să plătească 1) p r o p r i a sa valoare de schimb, m u n c a materializată în el însuşi, 2 ) t i m p u l adiţional pe care marinarul, cărău şul etc. îl cheltuiesc p e n t r u transportarea lui. P e n t r u cărăuş posibilitatea sau imposibilitatea de a recupera aceste cheltuieli d e p i n d e de avuţia ţării în care el aduce produsul, de nevoia de acest p r o d u s , de valoarea de în trebuinţare p e care acesta o are p e n t r u ţara respectivă. î n p r i v i n ţ a proce sului de producţie nemijlocit, e clar că întreaga s u p r a m u n c ă prestată d e muncitor p e n t r u ' fabricant reprezintă plusvaloare p e n t r u el,, deoarece este muncă materializată în noi valori d e întrebuinţare, m u n c ă p e n t r u care fabricantul n u plăteşte nimic. C î t priveşte însă t i m p u l de transport, este evident că capitalistul nu-1 poate p u n e pe muncitor să lucreze mai m u l t decît e nevoie p e n t r u efectuarea transportului. D a c ă ar proceda astfel, el nu ar folosi t i m p u l de muncă, adică n u l-ar materializa într-o valoare de întrebuinţare, ci l-ar irosi. M a r i n a r u l u i , cărăuşului etc. l e trebuie n u m a i o j u m ă t a t e de an t i m p de m u n c ă p e n t r u a p u t e a trăi u n an (dacă acesta este în g e n e r e raportul dintre m u n c a necesară p e n t r u subzistenţă [şi can titatea totală de m u n c ă ] ) ; în consecinţă, capitalistul foloseşte m u n c a lor timp de u n an întreg şi le plăteşte o jumătate d e an. A d ă u g i n d la valoarea produselor transportate u n an î n t r e g timp de muncă, d a r p l ă t i n d numai o jumătate d e an, capitalistul obţine la m u n c a necesară o plus valoare de 1 0 0 % . Aici se î n t î m p l ă exact acelaşi lucru ca în producţia nemijlocită, iar plusvaloarea iniţială a p r o d u s u l u i transportat poate să crească de pe u r m a faptului că o parte d i n timpul cheltuit de muncitor pentru transportarea produsului rămîrte neplătit, deoarece ea —• această parte — depăşeşte munca necesară p e n t r u subzistenţa muncitorului, repre zintă t i m p d e supramuncă. F a p t u l că, datorită cheltuielilor de transport, u n p r o d u s oarecare s-ar scumpi în aşa măsură încît n u ar p u t e a fi desfăcut d i n cauza disproporţiei dintre valoarea sa şi valoarea adiţională ca p r o d u s transportat (însuşire a p r o d u s u l u i care dispare de î n d a t ă ce acesta a sosit la locul de destinaţie), -—faptul acesta n u schimbă cîtuşi de p u ţ i n esenţa lucrurilor. Dacă, p e n t r u a toarce u n p f u n d de fire, u n fabricant ar trebui să-şi p u n ă î n funcţiune toate maşinile, valoarea acestui p f u n d de fire ar creşte şi ea în aşa măsură, încît cu g r e u ar p u t e a fi v î n d u t . Preţul ridicat al p r o d u s e l o r străine, ca şi consumul lor limitat în evul m e d i u se explică tocmai p r i n această cauză. Extragerea minereului din m i n e sau transportarea mărfurilor la locul u n d e ele sînt consumate reprezintă în egală măsură o deplasare [ V — 2 0 ] î n spaţiu. Dezvoltarea forţelor de producţie p r e s u p u n e şi perfecţionarea m i j loacelor d e transport şi de comunicaţie. F a p t u l că de valoarea p r o d u s e l o r poate să d e p i n d ă măsura în care ele p o t acoperi cheltuielile de transport, că reducerea cheltuielilor de t r a n s p o r t ( u n vas de 1 0 0 de tone poate transporta cu aceleaşi cheltuieli 2 t o n e sau 100 de t o n e ) şi rentabilitatea mijloacelor de comunicaţie p r e s u p u n u n schimb în proporţii de masă, —
Capitolul
despre
17
capital
toate acestea n u vor fi analizate aici. ( V a fi însă nevoie de o secţiune specială consacrată mijloacelor de comunicaţie, deoarece ele constituie o f o r m ă de capital fix care îşi a r e propriile ei legi de valorificare.) Dacă considerăm că u n u l şi acelaşi capital asigură atît producţia cît şi transportul, este evident că a m î n d o u ă aceste acte constituie producţia nemijlocită, iar circulaţia în sensul î n care am considerat-o p î n ă acum, adică transformarea p r o d u s u l u i în bani de î n d a t ă ce acesta îşi capătă forma definitivă p e n t r u consum, aptă de circulaţie, începe abia d u p ă ce p r o d u s u l ajunge la locul său de destinaţie. D i n faptul că acest capitalist, spre deosebire de capitalistul care îşi desface p r o d u s u l p e loc, încasează mai tîrziu contravaloarea p r o d u s u l u i decurge o altă formă, folosirea unei cantităţi mai m a r i d e capital fix, lucru despre care încă n u e vorba aici. Este u n u l şi acelaşi lucru dacă capitalistul A are nevoie de mai m u l t e unelte decît capitalistul B şi cheltuieşte î n p l u s 100 de taleri, sau dacă el are nevoie d e 100 d e taleri în plus p e n t r u a-şi aduce p r o d u s u l la locul de destinaţie, p e piaţă. î n ambele cazuri el are nevoie de u n capital fix mai mare, d e mai m u l t e mijloace d e producţie, care se consumă în pro cesul de producţie nemijlocit. S u b acest raport, aşadar, n-am avea nici u n caz i m a n e n t [propriu circulaţiei] ; n e v o m ocupa de el c î n d vom analiza deosebirile dintre capitalul fix şi capitalul circulant.
Condiţiile
[4)] Cheltuieli de circulaţie. generale ale producţiei spre de cele particulare
deosebire
Aici intervine însă u n alt m o m e n t : cheltuieli de circulaţie care n u sînt cuprinse î n conceptul simplu de circulaţie şi care aici nu ne inte resează încă. D e s p r e cheltuielile de circulaţie care decurg d i n circulaţie ca act economic (ca relaţie de producţie, şi n u ca m o m e n t nemijlocit al producţiei, c u m se î n t î m p l ă în cazul cheltuielilor legate de mijloacele de transport şi de comunicaţie) poate fi vorba numai în legătură cu d o b î n d a şi îndeosebi în legătură cu creditul. Circulaţia aşa cum o considerăm noi este u n proces de transformare, u n proces calitativ [de mişcare] a valorii, aşa cum se manifestă el sub diferite forme : sub f o r m a de bani, sub forma procesului de producţie (procesului de valorificare), sub forma d e p r o d u s , de retransformare a p r o d u s u l u i î n bani şi capital adiţional, — întrucît î n cadrul acestui proces de transformare ca atare, în cadrul acestei treceri dintr-o determinaţie în alta, apar noi determinaţii. D e exemplu, trecerea de la p r o d u s la bani n u p r e s u p u n e î n m o d necesar cheltuieli d e circulaţie. Ele p o t fi egale cu zero. D a r , în măsura în care circulaţia însăşi reclamă cheltuieli, în m ă s u r a î n care ea însăşi necesită m u n c ă adiţională, ea este inclusă în procesul
18
Critica economiei politice
de p r o d u c ţ i e . D i n acest p u n c t de vedere, circulaţia apare ca m o m e n t al procesului de producţie nemijlocit. î n producţia destinată nemijlocit con sumului şi care face schimb n u m a i cu surplusuri, cheltuielile de circulaţie afectează n u m a i surplusurile, n u şi p r o d u s u l principal. Cu cît producţia se bazează mai m u l t pe valoarea de schimb şi deci p e schimb, cu atît mai i m p o r t a n t e devin p e n t r u ea condiţiile fizice ale acestuia din u r m ă — m i j loacele de comunicaţie şi d e transport. P r i n natura sa, capitalul tinde să depăşească orice limite teritoriale. D e aceea, crearea condiţiilor fizice ale schimbului •— mijloacele de comunicaţie şi de transport —• devine p e n t r u el o necesitate la cu totul altă scară : desfiinţarea spaţiului p r i n interme diul t i m p u l u i . întrucît p r o d u s u l nemijlocit poate fi realizat în cantităţi masive pe pieţe îndepărtate n u m a i p e măsura reducerii cheltuielilor de transport şi întrucît, pe de altă parte, l a r î n d u l lor, mijloacele de comu nicaţie şi de t r a n s p o r t pot deveni o sferă d e valorificare, o sferă de m u n c ă folosită d e capital, n u m a i î n condiţiile existenţei u n u i schimb î n proporţii de masă p r i n intermediul căruia se recuperează nu n u m a i m u n c a necesară, ci şi supramuncă, — producţia de mijloace de transport şi de comunicaţie ieftine constituie o condiţie a producţiei bazate p e capital şi de aceea este creată de aceasta. Orice m u n c ă de care e nevoie p e n t r u a p u n e în circulaţie produsul finit — în circulaţia economică p r o d u s u l se află abia atunci cînd ajunge pe piaţă — reprezintă, din p u n c t u l de vedere al capi talului, o limită care trebuie depăşită, la fel ca şi oricare altă m u n c ă cerută î n calitate de condiţie a procesului de producţie (aici intră, de pildă, cheltuielile legate de securitatea schimbului e t c . ) . P o p o a r e l e comerciale xrxT ëi;o%f|V* folosesc căi care se caracterizează p r i n autodeplasare şi automişcare, căile m a r i t i m e sau fluviale. P e de altă parte, căile d e comunicaţie terestre au fost iniţial administrate d e obşti, iar apoi t i m p î n d e l u n g a t au fost administrate de guverne, r e p r e z e n t î n d u n scăzămînt net din produsul obţinut, scăzămînt care se amortizează din p l u s p r o d u s u l total al ţării, dar n u constituie o sursă de avuţie a ei, adică nu-şi acoperă cheltuielile de producţie. î n obştile asiatice primitive, autar hice, p e de o parte, n u există nevoia de d r u m u r i , iar p e d e altă p a r t e lipsa de d r u m u r i întreţine izolarea acestor obşti şi de aceea constituie u n m o m e n t esenţial al conservării lor (ca în I n d i a ) . Construcţia de d r u m u r i p r i n i n t e r m e d i u l muncii de clacă sau, sub altă formă, p r i n i n t e r m e d i u l i m p o zitelor reprezintă transformarea silită î n d r u m u r i a u n e i părţi din supra m u n c ă sau din p l u s p r o d u s u l unei ţări. P e n t r u ca u n capital individual să-şi asume această sarcină, adică sarcina de a crea condiţii de producţie care se află dincolo de cadrul procesului de producţie nemijlocit, m u n c a [ce se investeşte în construcţia de d r u m u r i ] trebuie să aducă profit.
* —- p r i n excelenţă. —• Nota
trad.
Capitalul
despre
capital
19
Să p r e s u p u n e m u n d r u m care uneşte localităţile A şi B ( a d m i ţ î n d totodată că p ă m î n t u l n u costă n i m i c ) ; în acest caz, d r u m u l conţine [ V — 2 1 ] n u m a i o cantitate determinată de muncă, adică de valoare. Este indiferent că acest d r u m a fost construit de u n capitalist sau de stat. Cîştigă ceva capitalistul aici creîndu-şi supramuncă, deci plusvaloare ? M a i întîi d r u m u l trebuie debarasat de tot ce provoacă dificultăţi şi decurge din natura lui de capital fix. Să n e i m a g i n ă m că d r u m u l ar putea fi vîndut imediat, asemenea unei h a i n e sau unei tone de fier. D a c ă construirea d r u m u l u i a durat, să zicem, 12 luni, valoarea lui este egală cu 12 luni. D a c ă nivelul general de viaţă e de aşa natură încît m u n c i t o r u l poate trăi t i m p de u n an, să zicem, cu 6 luni' de m u n c ă obiectivată, înseamnă că, dacă a construit întregul d r u m , el şi-ar putea asigura o plusvaloare de 6 luni, de m u n c ă ; sau, dacă d r u m u l e construit de obşte şi m u n c i t o r u l vrea să lucreze n u m a i t i m p u l necesar, va trebui folosit încă u n muncitor, care să lucreze 6 luni. Capitalistul însă, dimpotrivă, p u n e pe u n m u n c i t o r să lucreze 12 luni şi-i plăteşte 6. Partea din valoarea d r u m u l u i care conţine s u p r a m u n c ă muncitorului constituie profitul capitalistului. F o r m a materială sub care se prezintă p r o d u s u l n u trebuie să stînjenească în nici u n caz fundamentarea teoriei valorii p r i n intermediul timpului d e m u n c ă obiectivat. întrebarea este însă dacă capitalistul poate să realizeze valoarea dru m u l u i , dacă o poate realiza p r i n intermediul schimbului ? Această între bare se p u n e , fireşte, la fiecare p r o d u s , dar, c î n d este vorba despre con diţiile generale ale producţiei, ea se p u n e într-o f o r m ă deosebită. Să p r e s u p u n e m că valoarea d r u m u l u i n u se realizează. D a r d r u m u l se constru ieşte totuşi, p e n t r u că reprezintă o valoare de întrebuinţare necesară. Şi atunci c u m stau lucrurile ? D r u m u l trebuie să fie construit şi trebuie să fie plătit, întrucît cheltuielile necesitate de construirea lui trebuie avan sate în schimbul lui. El începe să existe n u m a i ca u r m a r e a unei anumite cheltuiri d e muncă, mijloace de muncă, materii p r i m e etc. Este indiferent dacă d r u m u l se construieşte prin intermediul muncii de clacă sau p r i n i n t e r m e d i u l impozitelor. D r u m u l se construieşte n u m a i p e n t r u că este o valoare de întrebuinţare necesară societăţii, p e n t r u că aceasta d i n u r m ă are nevoie de el cu orice preţ. Este adevărat că aceasta este o s u p r a m u n c ă pe care individul trebuie s-o efectueze fie sub formă de clacă, fie sub forma mijlocită a impozitu lui, peste m u n c a nemijlocită necesară p e n t r u întreţinerea existenţei sale. Dar, deoarece această m u n c ă este necesară atît p e n t r u societate cît şi p e n t r u fiecare individ în calitate de membru al acesteia, ea —• m u n c a p e n t r u construirea d r u m u l u i — n u este cîtuşi de p u ţ i n o supramuncă efec tuată de el, ci o p a r t e a muncii lui necesare, a muncii care este necesară p e n t r u ca el să se reproducă ca membru al societăţii şi să reproducă im-
20
Critica economiei
politice
plicit societatea în ansamblu, ceea ce constituie o condiţie generală a acti vităţii productive a individului. D a c ă t i m p u l de m u n c ă s-ar consuma în î n t r e g i m e în producţia ne mijlocită (sau, într-o formulare indirectă, dacă ar fi imposibil să se intro ducă impozite adiţionale p e n t r u acest scop d e t e r m i n a t ) , d r u m u l n u ar putea fi construit. Dacă privim întreaga societate ca pe u n singur individ, m u n c a necesară se reduce la suma tuturor funcţiilor de m u n c ă particulare, autonomizate datorită diviziunii muncii. Acest individ ar trebui să chel tuiască, de pildă, atîta timp p e n t r u agricultură, atîta p e n t r u industrie, atîta p e n t r u comerţ, atîta p e n t r u confecţionare de unelte, atîta — ca să revenim la exemplul nostru — p e n t r u construirea de d r u m u r i şi mijloace de comunicaţie. Toate aceste nevoi s-ar reduce la o anumită cantitate de t i m p de m u n c ă care trebuie să fie utilizat p e n t r u diverse scopuri şi cheltuit în diverse activităţi particulare. C î t asemenea timp de m u n c ă se poate chel tui ar d e p i n d e de cantitatea de forţă de m u n c ă (adică de n u m ă r u l indivizi lor apţi de m u n c ă din care este alcătuită societatea) şi de g r a d u l de dezvol tare a forţei productive a muncii (adică de masa d e p r o d u s e , de valori de întrebuinţare care poate fi creată de m u n c ă într-un interval de t i m p dat). Valoarea de schimb, care p r e s u p u n e o diviziune a muncii mai mult sau mai puţin dezvoltată, în funcţie de g r a d u l de dezvoltare a schimbului însuşi, presupune totodată că, în Ioc ca individul unic (socie tatea) să efectueze munci diferite, să-şi cheltuiască t i m p u l de m u n c ă în forme diferite, timpul de m u n c ă al fiecărui individ să fie consacrat n u m a i funcţiilor particulare necesare. D a c ă v o r b i m de timp de muncă necesar, ramurile de m u n c ă particulare, diferite, apar ca ramuri necesare. Pe baza valorii de schimb, această necesitate reciprocă este mijlocită de schimb şi se manifestă tocmai în faptul că fiecare muncă particulară obiectivată, fiecare t i m p de muncă specificat şi materializat într-o m a n i e r ă particulară se schimbă p e produsul şi simbolul timpului de m u n c ă general, ai tim pului de m u n c ă p u r şi simplu obiectivat, adică pe bani, şi în felul acesta poate fi din nou schimbat p e orice m u n c ă particulară. însăşi această nece sitate e schimbătoare, deoarece trebuinţele se p r o d u c la fel ca produsele şi ca diferitele deprinderi de m u n c ă . î n cadrul acestor trebuinţe şi al acestor m u n c i necesare au loc oscilări într-o parte sau alta. Cu cît trebuinţele istorice generate chiar d e producţie, adică trebu inţele sociale care decurg din producţia socială şi d i n schimb, devin mai necesare, cu atît gradul de dezvoltare a avuţiei reale este mai înalt. Privită sub aspectul substanţei, avuţia rezidă n u m a i în diversitatea tre buinţelor, însuşi meşteşugul n u apare ca o necesitate alături de agricul tură care îşi asigură singură existenţa, practicînd torsul, ţesutul etc. ca îndeletniciri auxiliare casnice. D a r dacă, de pildă, agricultura însăşi [ V — 22] se practică pe o bază ştiinţifică, dacă are nevoie de maşini, de
Capitolul
despre
capital
21
îngrăşăminte chimice p e care le procură comerţul, de seminţe ce se aduc din ţări îndepărtate etc. şi dacă — ceea ce rezultă implicit dintr-o astfel de premisă — î n aceste condiţii industria prelucrătoare patriarhală rurală a dispărut, uzina constructoare de maşini, comerţul exterior, meşteşugul etc. constituie p e n t r u agricultură trebuinţe. Să p r e s u p u n e m că agricultura îşi poate procura cantităţile necesare de g u a n o n u m a i e x p o r t î n d ţesături de mătase. î n acest caz, ţesătoria de mătase n u mai este o producţie de obiecte de lux, ci o producţie necesară p e n t r u agricultură. Deoarece în cazul analizat de noi agricultura n u mai găseşte în sine însăşi, sub formă naturală, condiţiile propriei ei producţii, ci acestea există, ca r a m u r ă de producţie autonomă, î n afara ei (şi, odată cu această existenţă a lor în afara agriculturii, în sfera condiţiilor de producţie ale acesteia d i n urmă, p ă t r u n d , de asemenea, toate complicatele relaţii reciproce în cadrul cărora se desfăşoară respectiva p r o d u c ţ i e exterioară e i ) , aceasta şi constituie cauza principală şi esenţială în virtutea căreia ceea ce a fost înainte u n lux devine acum ceva necesar şi aşa-numita trebuinţă d e obiecte de lux se transformă într-o necesitate, de pildă, p e n t r u producţia apărută iniţial p e cale p u r naturală, sub imperiul celor mai naturale nevoi. Capitalul tinde să lipsească orice r a m u r ă a activităţii economice de baza ei naturală şi să t r a n s p u n ă condiţiile de producţie ale acesteia într-o conexiune generală aflată în afara ramurii respective, deci să transforme ceea ce apărea ca superfluu în ceva necesar, într-o necesitate creată istori ceşte. Bază generală a tuturor ramurilor activităţii economice devine acum însuşi schimbul general, piaţa mondială, deci totalitatea activităţilor, le găturilor, trebuinţelor etc. din care este alcătuit schimbul. Luxul este opu sul a ceea ce e necesar de la natură. T r e b u i n ţ e necesare sînt trebuinţele u n u i individ care este el însuşi redus la rolul de subiect al naturii. Dez voltarea producţiei suprimă şi conservă totodată la un nivel superior atît această necesitate naturală, cît şi luxul opus ei ; dealtfel, în societatea burgheză acest proces se desfăşoară numai într-o formă antagonistă, de oarece însăşi această dezvoltare, la r î n d u l ei, n u face decît să stabilească aici o a n u m i t ă scară socială a necesarului în opoziţie cu luxul. U n d e a n u m e trebuie să fie analizate aceste p r o b l e m e referitoare la sistemul de trebuinţe şi la sistemul de munci ? V o m vedea ulterior. Să revenim acum la d r u m u l nostru. D a c ă în general u n asemenea d r u m poate fi construit, aceasta demonstrează că societatea dispune de t i m p de m u n c ă (viu şi obiectivat) p e n t r u construirea lui. {Aici se presupune, bineînţeles, că societatea e călăuzită de u n instinct sigur. Ea ar p u t e a să consume seminţele, să lase ogoarele necul tivate şi să construiască d r u m u r i . î n acest caz însă societatea nu ar înde plini munca necesară, nu s-ar reproduce p e sine, n u s-ar conserva, ca forţă de m u n c ă vie, p r i n i n t e r m e d i u l acestei m u n c i . Sau forţa de m u n c ă vie poate fi p u r şi s i m p l u sacrificată, cum a făcut, de pildă, Petru I pen-
22
Critica economiei
politice
tru a construi Petersburgul. D a r asemenea lucruri nu ne interesează aici.} D e ce însă, d e îndată ce apare producţia bazată p e valoarea de schimb şi p e diviziunea muncii, construcţia de d r u m u r i nu devine întreprinderea privată a u n o r indivizi ? Acolo u n d e construcţia de d r u m u r i este reali zată de stat cu fonduri strînse din impozite, ea n u este întreprinderea privată a u n o r indivizi, i n p r i m u l r î n d : societatea, indivizii asociaţi p o t dispune de t i m p d e supramuncă p e n t r u construirea d r u m u l u i , d a r numai atunci c î n d sînt asociaţi. Asocierea este întotdeauna adiţionarea a c e k i părţi a forţei de m u n c ă pe care fiecare i n d i v i d o poate cheltui —• p e lîngă m u n c a sa particulară — p e n t r u construcţii de d r u m u r i , dar nu este numai adiţionare. D i n faptul că asocierea forţelor indivizilor sporeşte forţa lor productivă n u rezultă cîtuşi d e p u ţ i n că toţi î m p r e u n ă ar poseda această forţă de muncă numericeşte sporită dacă nu ar lucra laolaltă, dacă, aşadar, suma forţelor lor de m u n c ă n u s-ar completa cu excedentul care există numai datorită muncii lor asociate, combinate, care există n u m a i în însăşi această muncă. Aşa se explică faptul că în Egipt, Etruria, I n dia etc. mari mase de oameni erau m î n a t e l a m u n c ă forţată p e n t r u efectua rea d e lucrări publice. Capitalul realizează aceeaşi asociere p e altă cale, p r i n m o d u l său d e a face schimb cu m u n c a liberă. {Faptul că capitalul are de-a face nu cu m u n c a izolată, ci cu • m u n c a combinată, după c u m chiar şi în sine el este o forţă socială, combinată, —• acest fapt constituie u n p u n c t care ar trebui, poate, analizat aici, în cadrul istoriei generale a apariţiei capitalului.} în al doilea rînd : populaţia, p e de o parte, poate fi suficient de dezvoltată, iar pe de altă parte sprijinul p e care-1 capătă ea datorită folo sirii maşinilor este atît de mare, încît forţa rezultată exclusiv din aso cierea materială, în proporţii de masă (şi în antichitate a avut loc întot deauna această acţiune în proporţii de masă a m u n c i i forţate) devine de prisos şi este nevoie d e o masă relativ mai mică d e muncă vie. { C u cît producţia se mai bazează în m a r e măsură p e m u n c a fizică simplă, p e folosirea forţei musculare etc., într-un cuvînt, p e efortul fizic şi pe munca fizică a indivizilor, cu atît sporirea forţei productive constă în conlucrarea în proporţii de masă a acestora. î n epoca meşteşugului, care e p e jumătate artă, are loc u n fenomen diametral opus : izolarea şi individualizarea, creşterea măiestriei muncii individuale, dar necom binate, î n dezvoltarea sa reală, capitalul combină [ V — 2 3 ] m u n c a în p r o porţii de masă cu măiestria, dar o face în aşa fel încît m u n c a în p r o p o r ţii de masă îşi pierde forţa fizică, iar măiestria sălăşluieşte nu în m u n citor, ci în maşină şi în fabrică, care, p r i n combinarea ştiinţifică a oame nilor şi maşinilor, acţionează ca u n tot unitar. Spiritul social al muncii ca p ă t ă o existenţă obiectivă în afara muncitorului i n d i v i d u a l . }
Capitolul
despre
capital
23
Se poate forma o clasă specială de constructori de drumuri, care să fie folosită de stat *, sau î n acelaşi scop poate fi folosită o parte din p o p u l a ţ i a neocupată în acel m o m e n t care lucrează sub î n d r u m a r e a u n u i a n u m i t n u m ă r de meşteri constructori etc., dar aceştia din u r m ă nu sînt capitalişti, ci slujitori mai iscusiţi. ( D e această m u n c ă iscusită etc. ne v o m ocupa ulterior.) î n acest caz muncitorii sînt muncitori salariaţi, dar statul nu-i foloseşte în această calitate, ci în calitate de slujitori salariaţi. P e n t r u ca u n capitalist sa execute p e speze p r o p r i i construcţia de d r u m u r i {dacă statul execută asemenea lucrări cu ajutorul u n o r contraccii ( S t a a t s p ä c h t e r ) , aceasta se realizează totuşi î n t o t d e a u n a p r i n m u n c ă de clacă sau p r i n i m p o z i t e } sînt necesare diferite condiţii, care se reduc toate la aceea că m o d u l de producţie bazat pe capital trebuie să fi atins cel mai înalt g r a d de dezvoltare. în primul rînd : se p r e s u p u n e o anumită mărime a capitalului însuşi, a capitalului concentrat în mîinile capitalistului, astfel încît să fie posi bilă preluarea u n o r lucrări de asemenea amploare şi cu rotaţie atît de lentă. D e aceea, în majoritatea cazurilor se foloseşte aici capital pe ac-(tuni, care reprezintă ultima formă atinsă de capital şi în care acesta există nu numai în sine, p r i n substanţa sa, ci e şi p r i n -forma sa constituit ca forţă socială şi p r o d u s social. în al doilea rînd : acestui capital i se cere să aducă dobîndă, şi nu. profit (el poate să aducă mai m u l t decît d o b î n d ă , dar acest lucru nu este necesar). Aici acest p u n c t nu va fi analizat amănunţit. In al treilea rînd : premisa o constituie aici u n trafic — comercial înainte de toate — atît de intens, încît d r u m u l să renteze, adică preţul ce va fi stabilit p e n t r u folosirea lui să fie acceptabil p e n t r u producătorii [care circulă p e e l ] , deoarece le furnizează o forţă productivă pe care ei o p o t plăti. în al patrulea rînd : existenţa unei avuţii destinate consumului care investeşte o parte din venitul ei î n mijloace de locomoţie. Principalul îl constituie însă următoarele două premise : 1) u n capi tal care poate fi investit, în proporţiile necesare, în această întreprindere * La romani a existat în armată o masă [de ofteni] — special instruită p e n t r u muncă, însă deja r u p t ă de p o p o r — al cărei timp de supramuncă de asemenea aparţinea statului. Aceşti oşteni vindeau statului întregul lor timp de muncă în schimbul u n u i salariu necesar p e n t r u întreţinerea vieţii lor, aşa cum face muncitorul în schimbul său cu capitalistul. Aşa a fost pe vremea cînd armata r o m a n ă nu mai era o armată d e cetăţeni, ci u n a d e mercenari. î n aceste condiţii are loc d e asemenea o vînzare liberă a muncii de către oştean. D a r statul nu c u m p ă r ă această m u n c ă în scopul d e a produce valori. D e aceea, deşi s-ar p u t e a părea că forma salariu apare iniţial în cadrul armatelor, în realitate această soldă de oştean se deosebeşte substanţial de salariul muncitorilor salariaţi. O a n u m i t ă similitudine între soldaţi şi muncitorii salariaţi se explică p r i n aceea că statul foloseşte armata p e n t r u a-şi spori puterea şi avuţia.
24
Critica economiei
politice
şi care p r e t i n d e numai d o b î n d ă ; 2 ) p e n t r u capitalurile productive, pen tru capitalul industrial, preţul p e n t r u folosirea d r u m u l u i trebuie să fie convenabil. Aşa, d e pildă, p r i m a linie d e cale ferată Liverpool-Manches ter a devenit o necesitate de producţie p e n t r u comercianţii de b u m b a c d i n Liverpool şi, într-o măsură şi mai m a r e , p e n t r u fabricanţii din Manches ter. {Concurenţa poate determina într-o măsură mai m a r e necesitatea struirii u n o r căi ferate, d e pildă, într-o ţară î n care nivelul de atunci al dezvoltării forţelor de producţie n u i m p u n e cu stringenţă lucru. P r o b l e m a efectelor concurenţei dintre naţiuni face parte d i n ţiunea referitoare la schimbul internaţional. Aici se manifestă î n deosebit efectele civilizatoare ale capitalului.}
con pînă acest sec chip
Capitalul ca atare — p r e s u p u n î n d u - s e că el există în cantitatea ne cesară — va construi d r u m u r i n u m a i atunci c î n d construcţia d e d r u m u r i va fi devenit o necesitate p e n t r u producători şi în special p e n t r u capi talul productiv, c î n d ea va fi devenit p e n t r u capitalist o condiţie p e n t r u obţinerea profitului. Atunci şi d r u m u l va deveni rentabil. I n aceste ca zuri însă se p r e s u p u n e deja u n schimb i n t e n s . E mereu aceeaşi dublă pre misă : p e de o parte, avuţia ţării se concentrează în suficientă măsură şi se transformă î n capital p e n t r u a î n t r e p r i n d e asemenea lucrări sub formă de procese d e valorificare a capitalului ; pe de altă parte, v o l u m u l schim bului e suficient de mare şi obstacolele create de lipsa mijloacelor de comunicaţie se fac simţite în măsură suficientă p e n t r u ca u n capitalist să poată realiza ( p e porţiuni şi bucată cu bucată în decursul unei a n u m i t e perioade de t i m p ) valoarea d r u m u l u i ca atare (adică utilizarea l u i ) . T o a t e condiţiile generale ale producţiei, c u m sînt d r u m u r i l e , cana lele etc., indiferent dacă înlesnesc circulaţia sau o fac p e n t r u p r i m a oară posibilă, sau chiar sporesc forţa productivă (ca, de pildă, canalele d e irigaţie etc. în Asia, pe care şi î n Europa, dealtfel, le construiesc guver n e l e ) , p r e s u p u n — p e n t r u a fi create d e capital, şi nu de guvern, care reprezintă societatea ca atare — o înaltă dezvoltare a producţiei bazate pe capital. Scoaterea lucrărilor publice din sfera de activitate a statului şi trecerea lor î n sfera lucrărilor pe care le efectuează capitalul însuşi indică g r a d u l în care societatea reală s-a constituit sub formă de capital. O ţară oarecare, Statele U n i t e de pildă, a r p u t e a să simtă chiar sub raport p r o ductiv nevoia de căi ferate, şi totuşi avantajul nemijlocit [ V — 2 4 ] care ar rezulta p e n t r u producţie din folosirea căii ferate poate fi atît de neîn semnat, încît avansarea de capital în acest scop n u a r fi altceva decît irosire de bani. î n asemenea cazuri capitalul aruncă p e umerii statului aceste cheltuieli, sau statul, .acolo u n d e p r i n tradiţie mai deţine încă o poziţie d o m i n a n t ă faţă d e capital, dispune de privilegiile şi de puterea necesară p e n t r u a-i constrînge p e toţi capitaliştii să cedeze o p a r t e din venitul, dar n u d i n capitalul lor p e n t r u asemenea lucrări d e utilitate
Capitolul despre capital
25
generală, care sînt totodată condiţii generale ale producţiei şi care de aceea n u constituie o condiţie particulara p e n t r u v r e u n capitalist indivi dual ; şi atîta t i m p cît capitalul n u ia forma de societate p e acţiuni, el tinde î n t o t d e a u n a d o a r spre realizarea condiţiilor particulare ale valori ficării sale şi aruncă asupra întregii ţări, ca nevoi naţionale, condiţiile comune tuturor. Capitalul î n t r e p r i n d e numai operaţii avantajoase din punctul său de vedere. U n e o r i , ce-i drept, el raţionează greşit, şi, d u p ă cum v o m vedea, e nevoit să raţioneze astfel. î n asemenea cazuri el face investiţii care n u sînt rentabile sau devin rentabile abia atunci cînd ele se devalorizează într-o anumită măsură. D e aceea în m u l t e î n t r e p r i n d e r i investiţia iniţială de capital este o investiţie deficitară, p r i m i i întreprinzători se ruinează şi abia ulterior, c î n d capitalul investit s-a redus în u r m a devalorizării, se obţine profit. Dealtfel, însuşi statul şi tot ce se leagă de el într-un fel sau altul efectuează aceste scăzăminte din venit, din ceea ce n u m i m chel tuieli de consum ale individului şi cheltuieli de producţie ale societăţii. U n d r u m p o a t e spori în aşa măsură forţele productive, încît creează u n trafic suficient de intens p e n t r u ca acum să devină rentabil. Pot deveni necesare lucrări şi cheltuieli care d i n p u n c t u l d e vedere al capitalului n u sînt productive, adică supramuncă p e care o conţin ele n u se realizează — p r i n circulaţie, prin schimb —• ca plusvaloare. D a c ă u n muncitor, de pildă, lucrează t i m p de u n an cîte 12 ore pe zi la construirea u n u i d r u m , iar t i m p u l de m u n c ă socialmente necesar este în m e d i e egal cu 6 ore, muncitorul prestează [zilnic] 6 ore de supra muncă. D a r dacă d r u m u l n u p o a t e fi v î n d u t la preţul d e 12 ore, ci numai la preţul de 6 ore, să zicem, î n s e a m n ă că construirea lui n u este avantajoasă p e n t r u capital, iar construcţia de d r u m u r i n u reprezintă pen tru acesta din u r m ă o m u n c ă productivă. Capitalul trebuie să aibă posibili tatea de a v i n d e d r u m u l ( t e r m e n u l şi modalitatea vînzării nu ne inte resează aici) în aşa fel încît să fie realizată atît m u n c a necesară, cît şi supramuncă, sau î n aşa fel încît din fondul general al profiturilor (al plusvalorilor) să-i revină lui aceeaşi parte ca şi cum ar fi creat plusvaloare. Această relaţie va trebui analizată ulterior, cînd vom analiza profitul şi munca necesară. Capitalul atinge p u n c t u l c u l m i n a n t al dezvoltării lui în m o m e n t u l cînd condiţiile generale ale procesului de producţie social se creează n u p r i n t r - u n scăzămînt din venitul social, n u p e cale fiscală ( c î n d venitul •— şi nu capitalul — apare ca f o n d al muncii, iar muncitorul, deşi m u n citor salariat liber, are totuşi u n alt statut e c o n o m i c ) , ci p r i n intermediul capitalului în calitate de capital. Aceasta indică, pe d e o parte, g r a d u l în care capitalul şi-a subordonat toate condiţiile producţiei sociale şi, p e de altă parte, î n ce m ă s u r ă e capitalizată avuţia socială reproductivă şi în ce măsură toate trebuinţele se satisfac prin schimb, inclusiv trebuinţele indi-
26
Critica economiei
politice
viduale care sînt puse ca sociale, adică acelea pe care individul le satisface în societate n u ca ins izolat, ci î m p r e u n ă cu alţi indivizi ( m o d u l de satis facere a acestor trebuinţe e social p r i n însăşi natura s a ) , în ce măsură, aşadar, şi obiectele acestor trebuinţe nu numai că se consumă, ci se şi pro duc p r i n intermediul schimbului, p r i n intermediul schimbului individual. Cît priveşte d r u m u l despre care am vorbit mai sus, construirea lui trebuie să fie atît de avantajoasă, încît u n anumit t i m p de muncă, trans format în d r u m , să reproducă muncitorului forţa lui de m u n c ă aşa cum ar reproduce-o dacă acesta ar fi lucrat [ î n agricultură, de p i l d ă ] . Va loarea este determinată de timpul de m u n c ă obiectivat, indiferent de forma sub care s-ar obiectiva el. D a r posibilitatea de realizare a acestei valori d e p i n d e de valoarea de întrebuinţare. Aici se p r e s u p u n e că d r u m u l constituie obiectul unei trebuinţe a societăţii, ceea ce î n s e a m n ă că. valoa rea lui de întrebuinţare este presupusă. P e de altă parte, în ceea ce pri veşte capitalul, p e n t r u ca el să î n t r e p r i n d ă construirea d r u m u l u i , este necesar să se p r e s u p u n ă că se plăteşte n u numai timpul de muncă, nece sar, ci şi timpul de supramuncă lucrat de muncitor, adică profitul la capi tal. ( P r i n intermediul taxelor vamale protecţioniste, al monopolurilor, al constrîngerii exercitate de stat, el obţine adesea această plată acolo u n d e , în cadrul schimbului liber, participanţii individuali la schimb i-ar plăti cel mult m u n c a necesară.) Este foarte posibil ca într-un p r o d u s să existe t i m p de s u p r a m u n c ă şi ca acesta să nu fie plătit (ceea ce, dealtfel, i se poate î n t î m p l a oricărui capitalist i n d i v i d u a l ) . Acolo unde domneşte capitalul (ca şi în condiţiile sclaviei, ale iobăgiei sau în oricare sistem de prestaţii), timpul de muncă absolut al muncitorului constituie pentru acesta condiţia ca el să poată; lucra timpul necesar, adică să poată realiza pentru sine, sub formă de valori de întrebuinţare, timpul necesar pentru conservarea forţei sale de muncă. In orice ramură de activitate concurenţa face apoi ca muncitorul să fie nevoit să lucreze timpul complet, deci t i m p de supramuncă. Sepoate î n t î m p l a însă ca acest t i m p de muncă, deşi conţinut în produs, să. nu fie susceptibil de schimb. P e n t r u muncitorul însuşi, în comparaţie cu ceilalţi muncitori salariaţi, aceasta este supramuncă. P e n t r u p a t r o n însă ea este o m u n c ă care, deşi are p e n t r u el valoare de întrebuinţare, ca, de pildă, m u n c a bucătarului său, nu are însă nici o valoare de schimb, şi, d e aceea, în cazul de faţă n u există p e n t r u el nici o deosebire [ V — 2 5 ] în tre timpul de muncă necesar şi timpul de supramuncă. M u n c a poate fi necesară fără a fi productivă. T o a t e condiţiile generale, sociale ale producţiei — atîta t i m p cît ele n u p o t fi create încă. de către capital ca atare, pe baze capitaliste — sînt plătite deci cu o parte din venitul naţional, din vistieria statului, iar muncitorii [care creează condiţiile sociale ale producţiei] nu sînt muncitori productivi, deşi ei sporesc forţa productivă a capitalului.
Capitolul despre capital
27
U n alt rezultat al digresiunii noastre este acela că producţia d e mijloace de comunicaţie, producerea condiţiilor fizice ale circulaţiei se încadrează în categoria producţiei d e capital fix şi, p r i n urmare, n u constituie u n caz particular. î n t r e altele, aici se conturează vag u n alt element : relaţiile specifice dintre capital şi condiţiile sociale, generale ale producţiei sociale, spre deosebire d e cele ale capitalului particular şi ale procesului său de producţie particular.
[5)
Circulaţia ca moment al procesului de producţie capitalist]
Circulaţia se desfăşoară în spaţiu şi în timp. Privită d i n p u n c t de vedere economic, condiţia referitoare la spaţiu •—• aducerea p r o d u s u l u i p e piaţă — face p a r t e din procesul de producţie propriu-zis. P r o d u s u l este realmente gata numai atunci c î n d se află pe piaţă. Mişcarea prin intermediul căreia el ajunge acolo i n t r ă în cheltuielile lui de producţie. Această mişcare n u constituie u n m o m e n t .necesar al circulaţiei ca proces separat al mişcării valorii, deoarece u n p r o d u s poate fi cumpărat (şi chiar c o n s u m a t ) la locul lui de producţie. D a r acest m o m e n t spaţial este im portant p r i n aceea că d e el se leagă proporţiile pieţei, posibilitatea d e a schimba p r o d u s u l . Reducerea cheltuielilor acestei circulaţii reale ( î n spa ţ i u ) d e p i n d e de dezvoltarea forţelor productive de către capital, de redu cerea cheltuielilor lui de valorificare. î n anumite privinţe însă, î n cali tate de condiţie exterioară a existenţei procesului economic al circulaţiei, acest m o m e n t poate fi considerat ca făcînd p a r t e şi din cheltuielile de producţie ale circulaţiei, astfel încît, sub acest aspect, circulaţia însăşi apare n u n u m a i ca m o m e n t al procesului de producţie în general, ci şi ca m o m e n t al procesului de producţie nemijlocit. î n orice caz, m o m e n t u l acesta apare aici ca fiind determinat de gradul general de dezvoltare a forţelor de producţie şi î n genere a producţiei bazate p e capital. Acest m o m e n t al deplasării produsului (aducerea lui p e piaţă, ceea ce constituie o condiţie necesară a circulaţiei lui, în afară de cazul c î n d însuşi locul de producţie e piaţa) ar putea fi, mai precis vorbind, consi derat ca transformare a p r o d u s u l u i în marfă. N u m a i p e piaţă devine p r o dusul marfă. ( î n t î m p l a r e a este aceea care decide dacă aducerea produsu lui p e piaţă constituie sau nu u n m o m e n t distinct. Atunci cînd capitalul lucrează la comandă, nu există p e n t r u el nici .acest m o m e n t , nici transfor marea produsului în bani ca m o m e n t distinct. Lucrul la comandă, adică oferta determinată de o cerere prealabilă, ca fenomen general sau pre dominant n u corespunde marii industrii şi în nici u n caz nu decurge ca o condiţie [a procesului de producţie] d i n natura capitalului.)
28
Critica economiei
politice
în al doilea rînd, factorul timp. Acesta aparţine esenţialmente con ceptului d e circulaţie. Dacă se p r e s u p u n e că actul trecerii mărfii în b a n i este reglementat p r i n contract, acest act implică o cheltuire de t i m p pen tru calcule, cîntărire, măsurare. Scurtarea acestui t i m p este şi ea o dez voltare a forţei productive. Acesta este t i m p u l — considerat şi el numai ca o condiţie exterioară •— p e n t r u trecerea din starea de m a r f ă î n cea d e bani ; trecerea este presupusă ; aici este vorba de t i m p u l pe care-l ia acest act dinainte presupus. T i m p u l acesta intră în cheltuielile de circulaţie. Altceva e timpul ce se scurge înainte ca m a r f a să treacă în forma bani, sau t i m p u l în decursul căruia ea r ă m î n e marfă, valoare doar potenţială, şi nu reală. Acest t i m p reprezintă p u r şi simplu o pierdere. D i n ceea ce a m spus p î n ă acum rezultă că circulaţia este u n proces, esenţial al capitalului. Procesul de producţie n u p o a t e să reînceapă îna inte de transformarea mărfii în bani. P e n t r u producţia bazată pe capital, continuitatea permanentă a procesului, trecerea l i n ă şi nestînjenită a va lorii dintr-o formă în alta, sau dintr-o fază a procesului în alta, consti tuie o condiţie fundamentală în cu totul alt g r a d decît în toate formeleanterioare ale producţiei. Pe de altă parte, paralel cu necesitatea unei asemenea continuităţi [a procesului de p r o d u c ţ i e ] , fazele lui în t i m p şi spaţiu se scindează în. procese separate, indiferente unele faţă d e altele. P e n t r u producţia ba zată pe capital este deci accidentală realizarea sau nerealizarea condiţiei ei esenţiale — continuitatea diferitelor procese care alcătuiesc procesul d e ansamblu al producţiei capitaliste. Suprimarea acestei accidentalităţi d e către capitalul însuşi este creditul. (Creditul mai are şi alte aspecte ; dar acest aspect al lui decurge din natura nemijlocită a procesului de p r o ducţie şi de aceea constituie baza necesităţii creditului.) D e aceea în nici u n u l dintre m o d u r i l e d e producţie anterioare creditul n u apare într-oformă cît de cît dezvoltată. Se dădea şi se lua cu î m p r u m u t şi în orînduirile anterioare, iar cămătăria este chiar cea mai veche dintre formele antediluviene ale capitalului, dar darea şi luarea cu î m p r u m u t constituie tot atît de p u ţ i n creditul, p e cît d e puţin diversele forme de m u n c ă con stituie munca industrială sau munca salariată liberă. Ca relaţie de produc ţie esenţială, dezvoltată, creditul apare istoriceşte n u m a i în circulaţia ba zată p e capital sau p e m u n c ă salariată. (înşişi banii reprezintă una dintreformele de suprimare a inegalităţii timpului necesar [ p e n t r u producerea p r o d u s u l u i ] î n diferite ramuri de producţie, în m ă s u r a în care această inegalitate de t i m p [ V — 2 6 ] constituie u n obstacol î n calea schimbului.) Cămătăria, deşi în forma ei îmburghezită, ad.aptată capitalului, este ea însăşi o formă de credit, în forma ei preburgheză însă constituie, d i m p o trivă, expresia îinei lipse de credit. (Retransformarea banilor în m o m e n t e obiective ale producţiei sau în condiţii obiective ale acesteia p r e s u p u n e existenţa prealabilă a acestor-
Capitolul
despre
capital
29
m o m e n t e sau condiţii. Această retransformare condiţionează existenţa di feritelor pieţe p e care producătorul găseşte sub formă d e m a r f ă — în m î i n i l e negustorului — aceste m o m e n t e sau condiţii ale producţiei, pieţe care (alături de piaţa m u n c i i ) se deosebesc esenţialmente de cele desti nate consumului nemijlocit, final al individului.) î n circulaţia lor, banii se transformau în marfă, şi î n actul de schimb B-M consumul încheia procesul ; sau marfa se schimba pe bani, şi î n schimbul M-B banii ori dispăreau p e n t r u a fi la r î n d u l lor d i n n o u schimbaţi pe 'M, în care caz acest proces se încheia din nou prin consum, ori se retrăgeau din circulaţie şi se transformau în tezaur m o r t şi în avu ţie doar g î n d i t ă . Nicăieri procesul n u se relua de la sine, premisele cir culaţiei m o n e t a r e se aflau î n afara circulaţiei şi ea avea mereu nevoie d e noi impulsuri exterioare. C î n d cele două m o m e n t e [B şi M] se schimbau între ele, metamor foza în cadrul circulaţiei era p u r formală. D e îndată însă ce această me tamorfoză căpăta u n conţinut, ea ieşea din procesul economic [al circu laţiei] ; conţinutul nu aparţine acestui proces. N i c i marfa n u se conserva sub formă de bani, nici banii n u se conservau sub formă de marfă ; fie care din aceste două m o m e n t e era sau u n a sau alta. Valoarea ca atare n u se conserva în cadrul circulaţiei şi p r i n i n t e r m e d i u l ei, ea nu domina pro priul său proces de transformare, p r o p r i a sa schimbare de formă ; însăşi valoarea de întrebuinţare n u era p r o d u s ă de valoarea de schimb (cum se î n t î m p l a î n procesul de producţie a c a p i t a l u l u i ) . P e n t r u capital însăşi consumarea mărfii n u constituie actul final ; ea aparţine procesului d e producţie, este ea însăşi u n m o m e n t al produc ţiei, al creării de valoare. Capitalul însă este p u s acum •— în fiecare din tre m o m e n t e l e în care el se manifestă cînd ca bani, cînd ca marfă, cînd ca valoare de schimb, cînd ca valoare de întrebuinţare — nu n u m a i în calitate de valoare care în această metamorfoză se conservă în m o d for mal, ci şi în calitate de valoare care se valorifică, care se raportează la sine însăşi ca valoare. Trecerea de la u n m o m e n t la celălalt este u n pro ces distinct, dar fiecare din aceste procese este trecerea în celălalt. Capi talul este pus astfel ca valoare care trece p r i n t r - u n proces, ca valoare care în fiecare dintre m o m e n t e l e procesului este capital. El este pus astfel în calitate de capital circulant ; în fiecare dintre m o m e n t e l e procesului el este capital şi totodată capital care efectuează u n circuit trecînd dintr-o cleterminaţie în cealaltă. P u n c t u l de reîntoarcere este totodată p u n c t u l de plecare, şi viceversa, şi a n u m e capitalistul. Orice capital este la origine capital circulant, p r o d u s al circulaţiei şi în acelaşi t i m p generator al cir culaţiei, p e care o parcurge ca pe p r o p r i a sa traiectorie. Circulaţia m o n e t a r ă — privită din p u n c t u l de vedere al rolului ei actual — ni se prezintă acum doar ca u n m o m e n t al circulaţiei capita lului, iar a u t o n o m i a ei se dovedeşte a fi o p u r ă aparenţă. Ea este î n
30
Critica economiei
politice
toate privinţele determinată d e circulaţia capitalului : la această p r o b l e m ă v o m mai reveni. î n măsura î n care circulaţia m o n e t a r ă reprezintă o miş care a u t o n o m ă alături de cea a capitalului, această a u t o n o m i e este de terminată n u m a i d e continuitatea circulaţiei capitalului, astfel încît acest m o m e n t poate fi fixat şi considerat în sine. ^ „ C a p i t a l u l este o valoare p e r m a n e n t ă care se multiplică şi care nu m a i dis pare. Această valoare se detaşează de marfa care a creat-o ; aidoma unei calităţi metafizice fi nesubstanţiale, ea r ă m i n e întotdeauna î n stăpînirea aceluiaşi culti vator" ( d e p i l d ă ) , „pentru care îmbracă forme diferite" (Sismoudi. „Nouveaux Principes d'Economie politique". Seconde édition. T o m e I, Paris, 1827, p . 8 9 ) . „ î n schimbul dintre m u n c ă şi capital, muncitorul cere mijloace d e subzis tenţă pentru a trăi, capitalistul cere muncă pentru a obţine profit" (Sismondi, o p . cit., p . 9 1 ) . „ î n t r e p r i n z ă t o r u l cîştigă, obţine profit d e pe u r m a oricărei creşteri a forţe lor productive generată de diviziunea muncii" ( o p . cit., p . 9 2 ) . „Vînzarea muncii echivalează cu renunţarea la toate roadele e i " (A. Cherbnliez. „Richesse ou p a u v r e t é " . Paris, 1 8 4 1 , p . 6 4 ) . „Cele trei p ă r ţ i constitutive ale capitalului" (şi a n u m e materia p r i m ă , uneltele, fondul d e mijloace d e subzistenţă) „ n u cresc în aceeaşi p r o p o r ţ i e şi nici n u se află în acelaşi raport în diferite stadii d e dezvoltare ale societăţii. F o n d u l mijloacelor de subzistenţă r ă m î n e acelaşi în decursul unei a n u m i t e perioade d e timp, indiferent d e rapiditatea producţiei şi deci de cuantumul produselor. Aşa dar, creşterea capitalului productiv n u atrage d u p ă sine î n m o d necesar o creş tere a fondului mijloacelor d e subzistenţă destinate să constituie preţul muncii ; ea p o a t e fi însoţită de o descreştere a fondului mijloacelor d e subzistenţă" ( o p . cit., p . 60—-63) V
[6)J Influenţa circulaţiei asupra determinării valorii. Deosebirea dintre modul de producţie capitalist şi toate modurile de producţie anterioare. Egalizarea condiţiilor circulaţiei pentru diferitele capitaluri {Deoarece reînceperea producţiei d e p i n d e de vînzarea produsului fi nit, de transformarea mărfii în bani şi de retransformarea banilor în con diţii ale producţiei : materie p r i m ă , unealtă, salariu ; deoarece traiectoria pe care o parcurge capitalul p e n t r u a trece din u n a d i n aceste determi naţii în cealaltă e alcătuită din faze ale circulaţiei şi aceste faze sînt par curse de capital în anumite intervale de timp ( p î n ă şi distanţa [de la locul de producţie p î n ă la piaţă] n u este decît o chestiune de t i m p ; con tează, d e pildă, n u depărtarea în spaţiu a pieţei, ci viteza, cantitatea de t i m p î n care m a r f a ajunge la p i a ţ ă ) , î n s e a m n ă că de viteza circulaţiei, de timpul în care este parcursă sfera circulaţiei d e p i n d e cîte p r o d u s e pot fi fabricate î n t r - u n interval d e t i m p dat, cît de rapid se poate valo rifica capitalul, cît de rapid îşi poate el reproduce şi multiplica valoarea într-un interval de timp dat.
Capitolul
despre
capital
31
Aici, aşadar, î n determinarea valorii intervine realmente u n factor care [ V — 2 7 ] n u decurge d i n relaţia directă dintre m u n c ă şi capital. Ra p o r t u l în virtutea căruia, într-un interval de t i m p dat, acelaşi capital poate să repete procesul d e p r o d u c ţ i e (creare de valoare n o u ă ) consti tuie, evident, o condiţie care nu este pusă nemijlocit d e către însuşi procesul d e producţie. D e aceea, dacă este adevărat că circulaţia n u gene rează nici u n factor de determinare a valorii înseşi, determinare condi ţionată exclusiv de muncă, nu-i mai p u ţ i n adevărat însă că de viteza circulaţiei d e p i n d e rapiditatea reînceperii procesului de producţie, rapidi tatea cu care se creează valoarea, depind, aşadar, dacă nu valorile, în orice caz, într-o anumită măsură, masele de valori, adică p r o d u s u l dintre suma valorilor şi plusvalorilor ce se creează î n producţie şi n u m ă r u l care exprimă reluarea procesului de p r o d u c ţ i e într-un interval de t i m p dat. V o r b i n d despre viteza d e rotaţie a capitalului, noi p r e s u p u n e m că numai piedici exterioare întîrzie trecerea capitalului dintr-o fază în alta, şi n u piedici care decurg din însuşi procesul de producţie şi circulaţie ( c u m se î n t î m p l a în p e r i o a d e de criză, supraproducţie e t c . ) . Aşadar, î n afară de timpul de m u n c ă materializat în produs, ca m o m e n t al creării valorii -—• al timpului de m u n c ă productiv — inter vine timpul de circulaţie a capitalului. D a c ă t i m p u l de m u n c ă apare ca activitate creatoare de valoare, în schimb, t i m p u l de circulaţie apare ca timp de devalorizare, Deosebirea constă p u r şi s i m p l u î n următoarele : dacă totalitatea timpului de m u n c ă c o m a n d a t de capital ar atinge o mă rime maximă, ar ajunge, să zicem, egală cu infinit — o o \—, în aşa fel încît t i m p u l de m u n c ă necesar să reprezinte o parte infinit de mică, iar timpul de supramuncă o p a r t e infinit de m a r e d i n această mărime o o , am avea m a x i m u m de valorificare a capitalului ; şi aceasta este tendinţa care-1 animă. Pe de altă parte, dacă s-ar p r e s u p u n e că timpul de circulaţie a capitalului este egal cu zero, că adică diferitele etape ale metamorfozei lui se desfăşoară în realitate tot atît de rapid ca în g î n d i r e , aceasta de asemenea ar însemna atingerea mărimii m a x i m e a factorului care condi ţionează posibilitatea repetării procesului d e producţie, adică ar î n s e m n a n u m ă r u l m a x i m de procese de valorificare a capitalului într-un interval de t i m p dat. î n acest caz, repetarea procesului de producţie ar fi limitată doar de p r o p r i a lui durată, de t i m p u l necesar p e n t r u transformarea materiei p r i m e în p r o d u s . D e aceea timpul de circulaţie n u este u n element po zitiv, creator de valoare ; dacă acest t i m p ar fi egal cu zero, crearea de valoare ar atinge p u n c t u l culminant. Dacă timpul de supramuncă sau tim pul de m u n c ă necesar ar fi egal cu zero, adică dacă t i m p u l d e m u n c ă necesar ar absorbi tot t i m p u l d e m u n c ă sau dacă p r o d u c ţ i a s-ar p u t e a des făşura fără nici u n fel d e muncă, n u ar exista niai valoare, nici capital, nici creare de valoare. P r i n urmare, timpul de circulaţie d e t e r m i n ă valoa-
32
Critica economiei
politice
rea .numai în măsura în care el reprezintă o limita naturală p e n t r u folo sirea timpului d e muncă. I n realitate deci, el reprezintă u n scăzămînt din timpul de supramuncă, adică o creştere a timpului de muncă necesar. Este clar că, indiferent de ritmul — lent sau rapid — în care se desfă şoară procesul de circulaţie, timpul de m u n c ă necesar trebuie să fie plătit. D e pildă, în ramurile de producţie în care e nevoie de muncitori speciali care prestează o m u n c ă specifică, d a r care p o t fi ' folosiţi n u m a i o p a r t e din t i m p u l anului, deoarece produsele muncii lor găsesc desfa cere n u m a i într-un anumit sezon, acestor m u n c i t o r i ar trebui să li se plătească p e n t r u u n an întreg, adică timpul de s u p r a m u n c ă ar scădea în aceeaşi p r o p o r ţ i e în care ar scădea g r a d u l de folosire a respectivilor m u n citori î n decursul u n u i interval de t i m p dat, dar î n t r - u n fel sau altul ei vor trebui totuşi să fie plătiţi. ( D e pildă, ei vor trebui să fie plătiţi în aşa fel, încît salariul p e patru luni să le ajungă p e n t r u a se întreţine t i m p d e u n an.) Dacă capitalul i-ar p u t e a folosi p e aceşti muncitori t i m p de 12 luni, el nu le-ar plăti u n salariu m a i mare, ci ar cîştiga cantitatea corespunzătoare de supramuncă. Timpul de circulaţie reprezintă deci o limită pentru productivitatea muncii ; el echivalează cu o creştere a timpului de m u n c ă necesar, deci cu o d i m i n u a r e a timpului de supramuncă, ceea ce înseamnă micşorarea plusvalorii, adică o frînare, o limitare a procesului de autovalorificare a capitalului. P r i n urmare, în t i m p ce capitalul, p e de o parte, trebuie să tindă să desfiinţeze toate barierele locale care stau î n calea traficului, adică a schimbului, să cucerească î n t r e g u l p ă m î n t ca piaţă a sa, p e de altă p a r t e el t i n d e să desfiinţeze spaţiul cu ajutorul timpului, adică să reducă la m i n i m u m timpul necesar p e n t r u deplasarea mărfurilor dintr-un loc în altul. Cu cît capitalul e mai dezvoltat, cu cît deci piaţa pe care circulă el şi care constituie în spaţiu traiectoria circulaţiei sale este mai vastă, cu atît mai puternică este tendinţa sa spre o şi mai m a r e extindere în spaţiu a pieţei, spre o şi mai accentuată desfiinţare a spaţiului cu aju torul timpului. ( D a c ă p r i v i m timpul de m u n c ă nu ca zi de m u n c ă a u n u i singur muncitor, ci ca zi de m u n c ă nedeterminată a u n u i n u m ă r nedeterminat de muncitori, intervin aici toate relaţiile de populaţie, şi de aceea bazele teoriei populaţiei sînt de asemenea incluse în acest p r i m capitol despre capital, la fel ca şi bazele teoriei profitului, preţului, creditului etc.) Aici se manifestă t e n d i n ţ a universală a capitalului, p r i n care el se deosebeşte de toate treptele de producţie anterioare. Deşi limitat p r i n însăşi natura sa, capitalul tinde spre o dezvoltare universală a forţelor de producţie şi în felul acesta devine premisa u n u i nou m o d de producţie, bazat p e dezvoltarea forţelor de producţie n u î n vederea reproducerii unei anumite stări sau, cel mult, î n vederea extinderii ei, ci a u n u i m o d de
Capitolul
despre
capital
33
producţie î n care dezvoltarea liberă, nestînjenită, progresistă şi univer-/ sală a forţelor d e producţie constituie premisa societăţii şi deci a repro-/ ducerii ei ; a u n u i m o d de producţie a cărui unică premisă este depăşirea punctului de plecare. Această tendinţă pe care o are capitalul, dar care, totodată se află î n contradicţie cu el ca formă de producţie limitată şi de aceea îl î m p i n g e spre pieire, constituie deosebirea dintre capital şi toate m o d u r i l e de p r o d u c ţ i e anterioare şi conţine totodată faptul că el nu este decît u n p u n c t d e tranziţie. T o a t e formele de societate d e p î n ă acum [ [ V — 2 8 ] au pierit ca u r m a r e a dezvoltării avuţiei sau, ceea ce este acelaşi/ lucru, ca u r m a r e a dezvoltării forţelor productive sociale. D e aceea laj antici, care erau conştienţi de acest lucru, avuţia era d e n u n ţ a t ă direct ca! element al destrămării societăţii. La r î n d u l ei, orînduirea feudală a fost distrusă de industria orăşenească, d e comerţ, de agricultura m o d e r n ă (şi chiar d e u n e l e invenţii ca, de pildă, praful de puşcă şi t i p a r u l ) . I O d a t ă cu dezvoltarea avuţiei, deci şi cu dezvoltarea de noi forţe şi de tot mai largi schimburi între indivizi, se destrămau condiţiile economice p e care se sprijinea societatea, relaţiile politice corespunzătoare ale dife ritelor ei părţi constitutive, religia, în care ea se reflecta într-o formă idea lizată (şi, la r î n d u l lor, atît societatea, cît şi religia se sprijineau pe u n r a p o r t d a t faţă de natură, la care se reducea orice forţă p r o d u c t i v ă ) , ca racterul indivizilor, concepţiile lor etc. Chiar şi numai dezvoltarea ştiin ţei — adică a celei mai solide forme d e avuţie, p r o d u s şi creator al \ acesteia — a fost suficientă p e n t r u destrămarea acestor societăţi. însă dezvoltarea ştiinţei, a acestei avuţii ideale şi totodată practice, este numai u n a dintre laturile, u n a dintre formele sub care se manifestă dezvoltarea forţelor de producţie ale omului, adică dezvoltarea avuţiei. D a c ă p r i v i m lucrurile pe plan ideal, destrămarea unei anumite forme de conştiinţă ar fi suficientă p e n t r u a ucide o întreagă epocă. Pe p l a n u l realităţii însă, această limită a conştiinţei corespunde unui anumit gradde dezvoltare a forţelor de producţie materiale, şi deci a avuţiei. Bineîn ţeles că nu a avut loc numai o dezvoltare p e baza veche, ci şi o dezvol tare a acestei haze. Punctul c u l m i n a n t al dezvoltării acestei baze ( m o m e n t u l înfloririi ei ; dar este vorba tot de această bază, de această plantă în faza înfloririi, de aceea după înflorire şi ca u r m a r e a înfloririi sur vine ofilirea) este acela în care baza însăşi capătă o formă care o face compatibilă cu cel mai înalt grad de dezvoltare a forţelor de producţie, deci şi cu cea mai a m p l ă dezvoltare a indivizilor [în condiţiile bazei d a t e ] . O d a t ă atins acest punct, dezvoltarea ulterioară se manifestă ca declin şi dezvoltarea nouă începe p e o bază n o u ă . 1
A m văzut mai sus * că proprietatea [lucrătorilor] asupra condiţiilor producţiei se p r e z e n t a ca fiind identică cu o formă limitată, determinată * Vezi o p . cit., p . 4 3 4 — 4 4 3 . — Nota
red.
34
Critica economiei
politice
de societate, deci identică cu o formă limitată, d e t e r m i n a t ă de individ în zestrat cu însuşiri corespunzătoare —• facultăţii limitate şi o dezvoltare limitată a forţelor sale de producţie —• p e n t r u a f o r m a o astfel d e socie tate, însăşi această premisă era, la r î n d u l ei, rezultatul unei trepte isto rice limitate de dezvoltare a forţelor de producţie : atît a avuţiei, cît şi a m o d u l u i de a o crea. Scopul societăţii, scopul individului — p r e c u m şi o condiţie a producţiei —• era reproducerea acestor condiţii determinate ale producţiei şi reproducerea indivizilor, atît în particularitatea lor, cît şi în structurările şi în legăturile lor sociale, ca purtători vii ai acestor condiţii. Capitalul p u n e ca premisă a reproducţiei sale producţia avuţiei în seşi, şi deci dezvoltarea universală a forţelor de producţie, revoluţionarea neîncetată a premiselor lui existente. Valoarea n u exclude nici o valoare de întrebuinţare ; înseamnă deci că ea nu implică nici o formă specifică de consum etc., d e relaţii etc., în calitate de condiţie absolută ; şi tot astfel orice treaptă de dezvoltare a forţelor de p r o d u c ţ i e sociale, a schim burilor, a cunoştinţelor etc. constituie p e n t r u capital doar o limită p e care el t i n d e s-o depăşească. însăşi premisa lui — valoarea — este pusă ca produs, şi nu ca o premisă mai înaltă, care se află deasupra produc ţiei. Limita p e n t r u capital o constituie faptul că întreaga dezvoltare se desfăşoară într-o manieră antagonistă şi că crearea forţelor de producţie, a avuţiei generale etc., a cunoştinţelor etc. are loc în aşa fel, încît indi vidul care munceşte se înstrăinează pe sine însuşi ; el se raportează la p r o p r i u l său p r o d u s nu ca la condiţiile propriei sale avuţii, ci ca la condi ţiile unei avuţii străine şi ale propriei sale sărăcii. D a r însăşi această formă antagonistă este tranzitorie şi generează condiţiile reale ale pro priei ei suprimări. Rezultatul îl constituie dezvoltarea generală — ca tendinţă şi po tentă —• a forţelor de producţie şi a avuţiei în general în calitate de bază, p r e c u m şi universalitatea schimburilor şi, deci, piaţa m o n d i a l ă în calitate de bază. Baza ca posibilitate a dezvoltării universale a individului şi dezvoltarea reală a indivizilor, pe această bază, ca înlăturare neîncetată a limitei acestei dezvoltări, limită care în conştiinţa oamenilor apare ca atare, şi nu ca u n hotar sacrosanct. Universalitatea individului nu ca existentă în g î n d i r e sau în imaginaţie, ci ca; universalitate a relaţiilor sale reale şi ideale. D e aici decurge şi înţelegerea propriei sale istorii ca proces şi cunoaşterea naturii (cunoaştere ce se manifestă şi ca putere prac tică asupra ei) ca corp real al său. însuşi procesul dezvoltării este p u s şi înţeles ca premisă a individului. P e n t r u aceasta însă este necesar în p r i m u l r î n d ca dezvoltarea deplină a forţelor de producţie să devină o condiţie a producţiei, este necesar ca condiţiile de producţie determi nate să nu constituie o limită p e n t r u dezvoltarea forţelor de producţie.
Capitolul
despre
capital
35
R e v e n i n d acum la timpul de circulaţie a capitalului, trebuie să ară tăm că reducerea lui ( î n măsura î n care ea nu implică dezvoltarea m i j loacelor d e comunicaţie şi de transport necesare p e n t r u aducerea produ sului pe piaţă) este legată î n parte de crearea unei pieţe care funcţio nează continuu şi d e aceea se lărgeşte continuu ; î n parte ea este legată d e dezvoltarea u n o r relaţii economice şi a u n o r forme de capital [ V - 2 9 ] p r i n i n t e r m e d i u l cărora acesta din u r m ă reduce în mod artificial timpul de circulaţie (aici intră toate formele de credit). {Aici se mai poate arăta că, deoarece numai capitalul posedă con diţiile d e p r o d u c ţ i e ale capitalului şi deci satisface şi tinde să realizeze aceste condicii, tendinţa generală a capitalului este aceea de a forma — în toate punctele în care există premise ale circulaţiei — centre productive ale acesteia şi de a-şi asimila aceste puncte, adică de a le transforma în p u n c t e ale producţiei capitalizante sau ale producţiei de capital. Această t e n d i n ţ ă propagandistică (civilizatoare) — spre deose bire de condiţiile anterioare ale producţiei — este p r o p r i e numai capi talului.} M o d u r i l e de producţie în care circulaţia n u constituie o condiţie imanentă, d o m i n a n t ă a producţiei nu cunosc, fireşte, nevoile specifice ale circulaţiei capitalului, şi de aceea în cadrul acestor m o d u r i de pro ducţie n u se elaborează nici formele economice, nici forţele de producţie reale corespunzătoare acestor nevoi specifice. La origine, producţia ba zată pe capital pornea de la circulaţie ; acum v e d e m că ea p u n e circulaţia ca p e p r o p r i a ei condiţie şi face din procesul de producţie nemijlocit u n m o m e n t al procesului de circulaţie, la fel cum din procesul de circulaţie face o fază a procesului de producţie în ansamblul său. Deoarece t i m p u l de circulaţie diferă de la capital la capital ( d e pildă, u n u l are o piaţă mai apropiată, altul o piaţă mai îndepărtată ; un capital are asigurată transformarea în bani, p e cînd p e n t r u altul această transformare e d o a r accidentală ; u n u l conţine mai m u l t capital fix, altul conţine mai m u l t capital circulant), se creează între ele deo sebiri în ceea ce priveşte valorificarea. D a r aceste deosebiri se manifestă numai î n procesul secundar d e valorificare. Privit în sine, t i m p u l de circulaţie reprezintă o limita a valorificării (timpul de muncă necesar este şi el, fireşte, o limită, dar e totodată şi bază, căci fără el n-ar exista nici valoare, nici capital) ; timpul de circulaţie este u n scăzămînt din t i m p u l de supramuncă sau o creştere a timpului de muncă necesar , în raport cu timpul de supramuncă. Circulaţia capitalului realizează va- jl loarea, d u p ă cum m u n c a vie creează valoarea. T i m p u l de circulaţie n u j j reprezintă decît o limită p e n t r u această realizare de valoare şi în această \ măsură el este o limită p e n t r u crearea de valoare, limită care n u decurge din producţie în general, ci este specifică producţiei de capital ; de
36
Critica economiei
politice
aceea înlăturarea acestei limite — sau combaterea ei — face şi ea parte d i n dezvoltarea economică specifică a capitalului şi dă impuls dezvoltării formelor lui în sfera creditului etc. {însuşi capitalul reprezintă o contradicţie, deoarece tinde în per m a n e n ţ ă să înlăture timpul de muncă necesar (ceea ce înseamnă tot odată reducerea la m i n i m u m a muncitorului, adică existenţa lui ca simplă forţă d e m u n c ă v i e ) , iar timpul de supramuncă. există n u m a i ca anti teză, numai în opoziţie cu t i m p u l de m u n c ă necesar, şi, p r i n u r m a r e , capitalul face din timpul de m u n c ă necesar o condiţie necesară a repro ducţiei şi valorificării sale. La u n m o m e n t dat, dezvoltarea forţelor de producţie materiale, care înseamnă totodată dezvoltarea forţelor clasei muncitoare, duce la suprimarea capitalului însuşi.} {„întreprinzătorul poate să reînceapă producţia n u m a i d u p ă ce a v î n d u t produsul finit şi a utilizat banii obţinuţi p e n t r u a c u m p ă r a noi materii p r i m e şi a plăti noi salarii ; prin urmare, cu cît mai p r o m p t generează circulaţia aceste două efecte, cu atît mai curînd va căpăta întreprinzătorul posibilitatea de a-şi reîncepe producţia şi cu atît mai multe produse va furniza capitalul său într-un interval d e timp d a t " (H. Storch. „Cours d'économie p o l i t i q u e " . T o m e I, Paris, 1823, p . 4 1 1 — 4 1 2 ) . } \ „Avansurile specifice ale capitalistului nu constau în postav, ci în m u n c ă " (T. R. Malthas. „ T h e Measure of V a l u e Stated and I l l u s t r a t e d " . London, 1823, p. 1 7 ) . ) " . {„Acumularea întregului capital social în alte m î i n i decît cele ale munci torilor efectivi întîrzie necesarmente creşterea întregii producţii, afară de creşterea acelei remunerări uzuale a capitalului p e care, în funcţie d e t i m p şi d e împre jurări, o primesc deţinătorii lui... In sistemele de p î n ă acum, forţele de producţie erau considerate ca fiind, corespunzătoare fi subordonate acumulării efective şi perpetuării modurilor ie repartiţie existente. Acumularea modernă şi repartiţia modernă trebuie să se subordoneze forţelor de producţie" (W. Thompson. „An Inquiry into the Principles of the Distribution of W e a l t h " . London, 1824, p . 176, 589).} 6
D i n raportul dintre timpul de circulaţie şi procesul d e producţie rezultă că suma valorilor p r o d u s e sau valorificarea totală a capitalului într-o perioadă dată n u este determinată p u r şi simplu de valoarea nouă p e care capitalul o creează în procesul de producţie sau de t i m p u l de supramuncă ce se realizează în cursul acestui proces, ci de t i m p u l de supramuncă ( d e plusvaloare) înmulţit cu n u m ă r u l care indică de cîte ori poate fi repetat procesul d e p r o d u c ţ i e a capitalului într-un in terval de t i m p dat. N u m ă r u l care indică frecvenţa repetărilor poate fi considerat drept coeficient al procesului de producţie sau al plusvalorii create în acest proces. Prin viteza circulaţiei însă, acest coeficient este determinat în m o d negativ, şi n u pozitiv. Cu alte cuvinte, dacă viteza circulaţiei ar fi ab solută, adică dacă circulaţia nu ar produce nici o î n t r e r u p e r e a procesului d e producţie, acest coeficient ar atinge m a x i m u l său. Dacă, de pildă, condiţiile reale ale producţiei de g r î u dintr-o ţară dată fac posibilă o
Capitolul
despre
capital
37
singură recoltă, atunci, oricare ar fi viteza circulaţiei, nu se vor putea obţine două recolte. D a r dacă s-ar produce o întîrziere în circulaţie, dacă fermierul n u şi-ar p u t e a v i n d e g r î u l în t i m p util pentru a putea angaja muncitori, de pildă, producţia ar fi sistată. M a x i m u l coeficientu lui procesului de producţie sau al procesului de valorificare într-un in terval de t i m p d a t este determinat de durata absolută a [ V — 3 0 ] fazei de producţie. D u p ă ce se încheie circulaţia, capitalul e în stare să reînceapă procesul de producţie. P r i n urmare, dacă circulaţia nu ar provoca nici u n fel de întreruperi, dacă viteza de circulaţie ar fi absolută, iar durata ei egală cu zero, adică dacă circulaţia nu ar necesita timp, aceasta ar î n s e m n a că capitalul şi-ar putea reîncepe procesul de produc ţie imediat d u p ă încheierea acestuia ; cu alte cuvinte, circulaţia nu ar exista ca limită care condiţionează producţia, iar repetarea procesului de producţie într-un interval de t i m p determinat ar depinde în m o d absolut d e durata procesului de producţie, ar coincide cu această durată. P r i n u r m a r e , dacă nivelul de dezvoltare a industriei ar permite u n u i capital de 1 0 0 l.st. să p r o d u c ă în decurs de 4 luni x pfunzi de fire, procesul de p r o d u c ţ i e ar p u t e a fi repetat, cu acelaşi capital, numai de 3 ori pe an, adică cu acelaşi capital ar putea fi p r o d u s e într-un an 3 x pfunzi d e fire. Nici o viteză de circulaţie nu ar putea spori această triplă reproducţie anuală a capitalului dat sau, mai bine zis, această triplă repetare anuală a procesului său de valorificare. N u m a i o creştere a forţelor de producţie ar p u t e a să aibă u n asemenea efect. T i m p u l de circulaţie n u este î n sine o forţa productivă a capitalului, ci o limită a forţei lui productive, d e c u r g î n d din natura capitalului ca valoare de schimb. Parcurgerea diferitelor faze ale circulaţiei apare aici ca limitare a producţiei, limitare impusă de natura specifică a capitalului însuşi. Accelerarea şi reducerea timpului de circulaţie nu p o t face decît să restrîngă această limită impusă de natura capitalului însuşi. î n agricul tură, de pildă, limitele naturale ale repetării procesului de producţie coincid cu d u r a t a u n u i oiclu al fazei de producţie. Limita impusă de capital n u e t i m p u l ce se scurge de la însămînţare p î n ă la recoltare, ci acela care se scurge d e la recoltare p î n ă la transformarea recoltei în bani şi retransformarea banilor, să zicem, în mijloace p e n t r u cumpărare de m u n c ă . Scamatorii circulaţiei, care îşi închipuie că prin viteza circu laţiei se mai p o a t e obţine şi altceva în afară de reducerea piedicilor puse chiar d e capital î n calea reproducţiei sale, sînt pe o cale greşită. (Şi mai absurzi sînt, fireşte, acei scamatori ai circulaţiei care îşi imaginează că p r i n i n t e r m e d i u l instituţiilor de credit şi al născocirilor în materie de credit m e n i t e să reducă la zero durata timpului de cir culaţie p o a t e fi n u n u m a i înlăturată întîrzierea, întreruperea în p r o cesul de producţie p e care o necesită transformarea produsului finit în capital, ci însuşi capitalul p e care se schimbă capitalul productiv poate
38
Critica economiei
politice
fi făcut superfluu ; cu alte cuvinte, producţia p e baza valorii de schimb şi în acelaşi t i m p înlăturarea, la u n semn al baghetei magice, a condi ţiilor necesare producţiei pe această bază.) M a x i m u m ce poate realiza creditul în această privinţă — î n ceea ce priveşte exclusiv circulaţia — este asigurarea continuităţii procesului de producţie atunci cînd există toate celelalte condiţii ale acestei continui tăţi, adică atunci cînd există realmente capitalul p e care urmează să fie efectuat schimbul etc. Procesul circulaţiei p r e s u p u n e că valorificarea capitalului în procesul de producţie, exploatarea muncii d e către capital este condiţionată d e transformarea capitalului î n bani sau d e schimbul de capital p e capital (căci d i n punctul d e vedere actual mai a v e m în toate punctele circu laţiei numai m u n c ă sau capital) ca limită p e n t r u schimbul de capital pe m u n c ă şi viceversa. Capitalul există în calitate de capital numai î n măsura în care parcurge fazele circulaţiei, diferitele m o m e n t e ale metamorfozei lui, pen tru a putea să reia procesul de producţie ; or, aceste faze reprezintă faze ale valorificării capitalului, dar totodată — d u p ă cum am văzut * •— şi faze ale devalorizăm lui. Cît t i m p .rămîne fixat sub formă de pro dus finit, capitalul nu p o a t e funcţiona î n calitate de capital şi este capital negat. In aceeaşi măsură procesul lui d e valorificare este oprit, iar valoarea lui aflată î n proces este negată. P r i n u r m a r e [timpul cît capitalul este în sfera circulaţiei] se prezintă p e n t r u el ca o pierdere, ca o relativă pierdere de valoare, căci valoarea sa constă tocmai în pro cesul de valorificare. Cu alte cuvinte, această pierdere pe care o suferă capitalul se reduce la scurgerea — fără foloase p e n t r u el — a timpului în cursul căruia, dacă nu s-ar p r o d u c e această stagnare, el şi-ar putea însuşi, p r i n schimb cu m u n c a vie, timp de supramuncă, m u n c ă străină. Să n e i m a g i n ă m acum că în diferite ramuri d e producţie funcţio nează mai multe capitaluri, care sînt toate necesare (ceea ce s-ar e x p r i m a în faptul că dacă într-o ramură d e producţie s-ar produce o. retragere de capital în proporţii de masă, oferta de p r o d u s e în această ramură ar scădea sub nivelul cererii şi, ca urmare, p r e ţ u l de piaţă ar depăşi preţul n a t u r a l ) , şi că într-una din aceste ramuri d e producţie se cere ca, d e pildă, capitalul a să rămînă u n timp mai î n d e l u n g a t sub formă deva lorizată, adică timpul în cursul căruia el parcurge diferitele faze ale circulaţiei să fie mai î n d e l u n g a t decît în toate celelalte ramuri de pro ducţie, î n acest caz, minusul de valoare nouă care ar rezulta p e n t r u capitalul a ar fi considerat de acesta din u r m ă ca o pierdere pozitivă, ca şi cum p e n t r u producerea aceleiaşi valori lui i s-ar cere mai m u l t e chel tuieli. D e aceea capitalul a ar spori corespunzător valoarea d e schimb * Vezi o p . cit., p . 3 4 5 — 3 4 7 . — Nota
red.
Capitolul despre capital
39
a p r o d u s e l o r sale în comparaţie cu celelalte capitaluri, p e n t r u a împărţi cu ele aceeaşi rată a profitului. In realitate însă, acest lucru s-ar p u t e a realiza numai împărţindu-se pierderea cu celelalte capitaluri. D i n m o m e n t ce capitalul a cere p e n t r u p r o d u s u l s ă u o valoare de schimb care depăşeşte m u n c a obiectivată î n el, înseamnă că [ V — 3 1 ] acest surplus poate fi obţinut n u m a i în cazul c î n d celelalte capitaluri vor obţine o valoare de schimb inferioară valorii reale a produselor lor. Cu alte cuvinte, condiţiile mai puţin favorabile în care funcţionează capitalul a vor. fi suportate î n m o d corespunzător de toţi capitaliştii care fac schimb cu el, şi în felul acesta s-ar stabili u n profit mijlociu egal. D a r suma plusvaiorilor create de toate capitalurile laolaltă s-ar micşora în strictă con cordanţă cu minusul de valoare înregistrat de capitalul a în comparaţie cu celelalte capitaluri ; singura deosebire este că acest m i n u s de valoare, în loc să afecteze exclusiv capitalul a, devine o pierdere comună, p e care o suportă în părţi alicote toate capitalurile. D e aceea nu poate fi nimic mai ridicol decît să-ţi imaginezi (vezi, de pildă, R a m s a y ) că, în afara exploatării muncii, capitalul ar constitui o sursă independentă — separată de m u n c ă — de creare a valorii, pe motiv că repartizarea supramuncii între capitaluri nu se face proporţional cu t i m p u l d e s u p r a m u n c ă creat de fiecare capital, ci proporţional cu supramuncă totală creată de ansamblul capitalurilor, astfel încît capitalul individual poate fi în situaţia de a crea mai m u l t ă valoare decît ar putea fi explicată nemijlocit prin a sa exploatare particulară a forţei de muncă [ A r b e i t s k r a f t ] . D a r acest surplus [ d e s u p r a m u n c ă ] , de o p a r t e , ' trebuie să fie compensat printr-o micşorare [a supramuncii]., de alta. In; genere, [profitul] mijlociu nu înseamnă nimic altceva. Problema m o dului în care raportul d i n t r e diferite capitaluri, adică concurenţa dintre: capitaluri repartizează plusvaloarea n u are, evident, nimic comun cu cuantumul absolut al acestei plusvalori. D e aceea nu poate fi n i m i c mai absurd decît a conchide că, deoarece capitalul p r e t i n d e să fie compensat; pentru timpul său de circulaţie excepţional, adică consideră relativa sa: minusvalorificare drept plusvalorificare pozitivă, înseamnă că, dacă luăm capitalurile în totalitatea lor, capitalul este capabil să creeze ceva din nimic, să transforme u n m i n u s într-un plus, să facă dintr-un m i n u s de t i m p de supramuncă sau de plusvaloare u n plus de plusvaloare, şi de aceea posedă o sursă mistică — i n d e p e n d e n t ă de aproprierea muncii străine — de creare a valorii. 6
s
M o d u l în care capitaliştii îşi calculează, p r i n t r e altele, partea lor de plusvaloare — ţinînd seama nu numai d e timpul de supramuncă p e care ei l-au pus în acţiune, ci şi de timpul în care capitalul lor ca atare n-a funcţionat, adică a stat fără întrebuinţare, s-a aflat în faza de deva lorizare — n u schimbă, fireşte, întru nimic suma totală a plusvalorii p e care urmează să şi-o împartă î n t r e ei.
40
Critica economiei
politice
Această sumă nu poate să crească de p e u r m a faptului că acum e mai mică decît ar fi fost dacă, în loc de a sta fără întrebuinţare, capi talul a ar fi creat plusvaloare, adică de pe u r m a faptului că în acelaşi interval de t i m p capitalul a a creat mai p u ţ i n ă plusvaloare decît celelalte capitaluri. Această inactivitate este compensată de capitalul a n u m a i în cazul c î n d ea decurge în m o d necesar d i n condiţiile particulare ale res pectivei ramuri de producţie şi d e aceea faţă de capital în general ea apare ca o dificultate în calea valorificării, ca limită necesară a valori ficării sale în general. Datorită diviziunii muncii, această limită este considerată d o a r ca limită a procesului de producţie a acestui capital particular. D a c ă însă considerăm că procesul de p r o d u c ţ i e e desfăşurat de capital în general, ea este o limită generală a valorificării lui. D a c ă se admite că numai munca produce, rezultă că toate avansurile mai m a r i [decît n o r m a ] d e care are ea nevoie în t i m p u l folosirii ei de către capital apar d r e p t ceea ce sînt în realitate — scăzăminte din plusvaloare. Circulaţia poate să creeze valoare n u m a i în m ă s u r a î n care implică o nouă folosire de muncă străină, peste cea consumată nemijlocit î n procesul d e producţie. Este ca şi cum în procesul de producţie ca atare s-ar consuma nemijlocit mai m u l t ă muncă necesară. N u m a i cheltuielile de circulaţie reale sporesc valoarea produsului, d a r micşorează plus valoarea. î n măsura în care circulaţia capitalului ( p r o d u s u l etc.) n u e x p r i m ă numai fazele necesare p e n t r u reînceperea procesului d e producţie, această circulaţie (vezi exemplul citat de S t o r c h ) nu constituie u n m o m e n t al producţiei în totalitatea ei şi de aceea nu este o circulaţie pusă d e producţie, iar dacă implică cheltuieli, acestea sînt faux frais de produc tion *. Cheltuielile de circulaţie în general, adică cheltuielile de pro ducţie necesitate de procesul de circulaţie, în măsura î n care sînt legate numai de momentele economice ale circulaţiei propriu-zise (aducerea produsului p e piaţă îi conferă acestuia o nouă valoare de întrebuinţare), trebuie să fie considerate scăzăminte din plusvaloare, adică o creştere a muncii necesare în raport cu supramuncă. 7
Continuitatea producţiei p r e s u p u n e suprimarea t i m p u l u i de circu laţie ; dacă acesta nu poate fi suprimat, trebuie să treacă t i m p î n t r e diferitele metamorfoze p e care trebuie să le p a r c u r g ă capitalul, timpul său de circulaţie apare .necesarmente ca u n scăzămînt d i n t i m p u l său de producţie. Pe de altă parte, n a t u r a capitalului p r e s u p u n e că acesta parcurge diferitele faze ale circulaţiei nu în reprezentare, u n d e o no ţiune trece în alta cu iuţeala g î n d u l u i , în afara t i m p u l u i , ci ca stări ce se succed în timp. î n a i n t e d e a p u t e a zbura ca fluture, capitalul trebuie să stea u n timp sub formă de crisalidă. P r i n u r m a r e , condiţiile * — cheltuieli d e producţie neproductive. — Nota
trad.
Capitolul
despre
capital
41
ele producţie ale capitalului care decurg din însăşi natura lui sînt con tradictorii. Această contradicţie poate fi suprimată şi depăşită numai [ V — 3 2 ] î n două feluri (afară de cazul c î n d se p r e s u p u n e că toate capi talurile lucrează la c o m a n d ă reciprocă şi că de aceea p r o d u s u l reprezintă întotdeauna nemijlocit bani, ceea ce contrazice natura capitalului, deci şi practica marii industrii) : In primul rînd, creditul : u n pretins cumpărător B — adică u n u l care plăteşte realmente, dar care n u c u m p ă r ă realmente — mijloceşte capitalistului A transformarea p r o d u s u l u i lui, în bani. D a r B nu plăteşte decît d u p ă ce capitalistul C a cumpărat produsul lui A. Şi, î n esenţă, lucrurile n u se schimbă cîtuşi de p u ţ i n î n u r m a faptului că creditorul B îi dă capitalistului A bani p e n t r u cumpărare de m u n c ă sau pentru procu rare de materie p r i m ă şi unelte de lucru înainte ca acesta să l e poată înlocui din vînzarea produsului său. î n fond, potrivit ipotezei noastre, creditorul B trebuie să p u n ă la dispoziţia capitalistului A banii necesari atît p e n t r u una, cît şi p e n t r u alta, adică p e n t r u toate condiţiile produc ţiei (acestea din u r m ă însă reprezintă acum o valoare mai mare decît valoarea iniţială cu care capitalistul A şi-a început procesul de p r o d u c ţ i e ) , î n acest caz capitalul b înlocuieşte capitalul a, dar valorificarea lor n u are loc concomitent. Capitalistul B ia acum locul capitalistului A, adică capitalul a r ă m î n e inactiv p î n ă în m o m e n t u l cînd va fi schimbat pe capitalul c. Capitalul a este imobilizat în p r o d u s u l capitalistului A, care cu ajutorul capitalului b a conferit fluiditate p r o d u s u l u i său.
[ D ) Teorii burgheze cu privire la plusvaloare şi profit] [1) Neînţelegerea de către Ricardo şi alţi economişti burghezi a originii plusvalorii. Confundarea plusvalorii cu profitul] Confuzia totală a economiştilor în ceea ce priveşte determinarea ricardiană a valorii p r i n t i m p u l de m u n c ă — confuzie datorată unei de ficienţe fundamentale a analizei ricardiene — se manifestă cît se poate de p r e g n a n t la d-1 Ramsay. D u p ă ce, p o r n i n d de la influenţa p e care timpul de circulaţie a capitalurilor o exercită asupra valorificării lor re lative, adică asupra participării lor relative la plusvaloarea totală, Ramsay a tras în prealabil concluzia absurdă că „aceasta arată cum capitalul poate regla valoarea independent de m u n c ă " (Ram say, George. „ A n Essay on the D i s t r i b u t i o n of W e a l t h " . E d i n b u r g h , 1836, p . 4 3 ) ,
42
Critica economiei
politice
sau : „capitalul este o sursă de valoare, independentă de m u n c ă "
( o p . cit., p . 5 5 ) , —
d u p ă care el spune textual următoarele : „ U n capital circulant" (fond de mijloace d e subzistenţă) „va folosi întot deauna mai multă muncă decît s-a cheltuit înainte pentru a-1 produce. Căci dacă n-ar putea folosi mai multă muncă decît s-a cheltuit înainte pe el însuşi, atunci ce avantaje ar putea să prezinte pentru proprietar folosirea lui ca atare ?" ( o p . cit., p . 4 9 ) . „Să p r e s u p u n e m două capitaluri de valoare egală, fiecare dintre ele fiind produs de munca a 100 de muncitori care lucrează un timp dat ; u n u l din aceste capitaluri este în întregime capital circulant, pe cînd cel de-al doilea este î n întregime capital fix, constînd, să zicem, din vin vechi. Ei bine, capitalul circu lant creat de -munca a 100 de muncitori va pune in mişcare acum 150 de mun citori. La sfîrşitul anului următor, p r o d u s u l va fi deci, în cazul de faţă, rezul tatul muncii efecViate de 150 d e muncitori. Şi totuşi acest p r o d u s n u va valora mai mult decît vinul la sfîrşitul aceleiaşi perioade, cu toate că la acesta din u r m ă au lucrat n u m a i 100 de m u n c i t o r i " ( p . 5 0 ) . „Sau poate se va susţine că cantitatea d e muncă pe care o poate folosi un capital circulant este doar egală cu munca ce s-a cheltuit mai înainte pentru producerea lui ? Aceasta ar î n s e m n a că valoarea capitalului cheltuit este egală cu cea a p r o d u s u l u i " ( p . 5 2 ) .
A u t o r u l face aici o mare confuzie între m u n c a ce se cheltuieşte pentru producerea unui capital şi m u n c a pe care acesta o va folosi. Ca pitalul ce se schimbă pe forţă de muncă, sau fondul de mijloace de subzistenţă — şi p e acesta îi numeşte aici Ramsay capital circulant —. în nici u n caz nu poate să folosească mai multă m u n c ă decît s-a cheltuit pe el. (Acţiunea inversă pe care dezvoltarea forţelor de producţie o are asupra capitalului existent nu ne interesează încă aici.) D a r p e n t r u pro ducerea capitalului s-a cheltuit mai multă muncă decît s-a plătit, s-a chel tuit supramuncă. care s-a transformat în plusvaloare şi plusprodus, ceea ce permite capitalului să reînnoiască pe o scară mai largă această operaţie profitabilă, în care toate avantajele se află de o singură parte. Capi talul are posibilitatea de a folosi mai m u l t ă m u n c ă vie nouă, deoarece în timpul procesului de producţie a fost cheltuită o anumită cantitate d e m u n c ă recentă peste m u n c a acumulată din care consta capitalul î n a i n t e de începerea procesului d e producţie. D-l Ramsay îşi închipuie, probabil, că dacă u n capital este produ sul a 20 de zile de m u n c ă ( t i m p de muncă necesar şi t i m p d e supra m u n c ă luate laolaltă), produsul acestor 20 de zile de m u n c ă poate folosi 30 de zile de muncă. D a r lucrurile nu stau cîtuşi de p u ţ i n astfel. Să p r e s u p u n e m că pentru acest p r o d u s s-au cheltuit 10 zile d e m u n c ă ne cesară şi 10 zile de supramuncă. Plusvaloarea este deci egală cu 10 zile de supramuncă. Cînd pe acestea din u r m ă capitalistul le schimbă d i n nou p e materie primă, unelte şi muncă, el poate, cu ajutorul supramun-
Capitolul
despre
capital
43
cii, să p u n ă d i n n o u î n mişcare munca necesară nouă. Esenţial aici n u este faptul că s-a folosit m a i m u l t ă m u n c ă decît conţine produsul, ci că t i m p u l d e supramuncă, p e n t r u care n u se plăteşte nimic, este schim bat d i n n o u p e t i m p d e m u n c ă necesar ; adică tocmai faptul că se folo seşte întregul timp de muncă cheltuit p e p r o d u s , deşi s-a plătit numai o p a r t e d i n această m u n c ă . Concluzia d-lui Ramsay potrivit căreia, dacă cantitatea de m u n c ă folosită de u n capital circulant n-ar depăşi cantitatea d e m u n c ă Cheltuită anterior p e acest capitol, valoarea capitalului cheltuit ar fi egală cu valoarea p r o d u s u l u i , adică n u s-ar obţine nici o plusvaloare, — această concluzie ar fi justă n u m a i î n cazul cînd cantitatea d e muncă chel tuită p e capital s-ar plăti în întregime, adică dacă capitalul n u şi-ar apropria fără echivalent o p a r t e din m u n c a cheltuită. .. Aceste confuzii, izvorîte dintr-o greşită înţelegere a teoriei lui Ricardo, se datoresc, evident, faptului că Ricardo însuşi n u a avut o viziune clară asupra procesului [ d e producţie capitalist], şi ca b u r g h e z nici n u putea să aibă o asemenea viziune. înţelegerea acestui proces echivalează cu afirmaţia că capitalul n u n u m a i că este, cum crede A . Smith, puterea de a dispune d e m u n c ă străină — în sensul î n care orice valoare de schimb înseamnă o astfel d e putere, deoarece conferă posesorului ei putere de cumpărare — , ci este totodată şi puterea d e a apropria m u n c ă străină fără schimb, fără echivalent, m e n ţ i n î n d însă aparenţa de schimb. C o m b ă t î n d concepţia lui A . Smith şi a altora care comit aceeaşi eroare in privinţa valorii ca entitate determinată p r i n m u n c ă şi a valorii ca entitate determinată p r i n preţul muncii ( s a l a r i u ) , Ricardo n u găseşte niciodată alt a r g u m e n t decît acela că produsul uneia şi aceleiaşi cantităţi d e m u n c ă cheltuită anterior p e acest capital, valoarea capitalului cheltuit o cantitate mai mică d e m u n c ă vie, ceea ce înseamnă că el consideră produsul muncii î n raport cu muncitorul n u m a i ca valoare de întrebuin ţare, adică consideră n u m a i acea parte d i n produs care îi este necesară muncitorului p e n t r u a putea subzista ca muncitor. C u m se explică faptul că î n cadrul schimbului muncitorul reprezintă deodată numai valoare de întrebuinţare sau scoate d i n schimb n u m a i valoare de întrebuinţare •—• acest lucru îi este extrem d e neclar lui Ricardo, d u p ă c u m reiese chiar din [ V — 3 3 ] m o d u l î n care ÎI combate p e Smith şi care este î n t o t d e a u n a bazat p e e x e m p l e particulare, şi n u p e elucidarea aspectului general al problemei. C u m se explică deci faptul că partea ce-i revine muncitorului d i n valoarea produsului este determinată n u d e valoarea produsului, ci de valoarea lui d e întrebuinţare, adică n u d e t i m p u l d e m u n c ă cheltuit pen tru producerea l u i , ci d e însuşirea Iui d e a conserva forţa d e m u n c ă 7j'e ? Dacă Ricardo a r explica acest f a p t p r i n concurenţa dintre munci tori, i s-ar putea r ă s p u n d e cu aceeaşi obiecţie p e care el o formulează î m p o t r i v a lui A . Smith î n privinţa concurenţei d i n t r e capitalişti, şi a n u m e
44
Critica economiei
politice
că, deşi această concurenţă poate egaliza nivelul profitului, ea în nici u n caz nu determină acest nivel. î n acelaşi m o d ar putea şi concurenţa dintre muncitori să reducă salariile mai mari etc., dar nivelul general al sala riilor sau, cum spune Ricardo, preţul natural al salariului n u ar putea fi explicat pornindu-se de la concurenţa dintre muncitori, ci numai pornindu-se de la raportul iniţial dintre capital şi muncă. î n general, concu renţa, acest m o t o r important al economiei burgheze, nu stabileşte legile acesteia, ci este executantul lor. D e aceea concurenţa nelimitată nu este o premisă a autenticităţii legilor economice, ci o consecinţă a acestor legi, forma de manifestare în care se realizează necesitatea lor. P e n t r u economişti, a presupune — asemenea lui Ricardo — existenţa concuren tei nelimitate înseamnă a p r e s u p u n e realitatea şi realizarea deplină a relaţiilor de producţie burgheze în specificitatea lor. D e aceea concurenţa nu explică aceste legi ; ea oferă posibilitatea de a le vedea, dar nu le produce. T o t Ricardo spune, de pildă, că cheltuielile de producţie ale muncii vii d e p i n d de cheltuielile de producţie necesare p e n t r u crearea valorilor necesare reproducerii ei. Dacă înainte el a considerat p r o d u s u l în r a p o r t cu muncitorul numai ca valoare de întrebuinţare, acum el îl consideră pe muncitor în raport cu produsul numai ca valoare de schimb. Pe Ri cardo nu-1 interesează procesul istoric p r i n intermediul căruia între pro dus şi munca vie se stabileşte acest raport. Şi tot atît de neclar îi este mecanismul p r i n care se perpetuează acest raport. P e n t r u el, capitalul este rezultatul economisim. Chiar acest fapt arată că el nu a înţeles, procesul genezei şi reproducţiei capitalului. D e aceea el consideră, d e asemenea, că producţia este imposibilă fără capital, deşi în acelaşi t i m p concepe capitalul fără rentă funciară. Ricardo nu face deosebire între profit şi plusvaloare, ceea ce arată că nu înţelege natura nici uneia dintre ele. O dovadă a acestui fapt este însăşi m e t o d a pe care el o foloseşte din capul locului. î n primul rînd, Ricardo p u n e d o i lucrători să facă schimb între ei, şi în acest caz schimbul dintre ei este determinat prin intermediul echivalentului, al timpului de muncă cheltuit de fiecare d i n ei în procesul de producţie. U r m e a z ă apoi p r o b l e m a fundamentală a economiei sale politice : aceea de a demonstra că această determinare a valorii n u este modificată de acumularea capitalurilor, adică de existenţa capitalului. î n p r i m u l rînd, Ricardo nu-şi dă seama că chiar p r i m u l său raport natural n u este altceva decît u n raport abstras din producţia bazată p e capital. î n al doilea rînd, el porneşte de la existenţa unei cantităţi de terminate de timp de muncă obiectivat, care poate chiar să crească, şi el se întreabă cum se repartizează ea. Problema este însă mai c u r î n d aceea de a şti cum se creează ea, şi aceasta se explică tocmai p r i n natura specifică a relaţiei dintre capital şi m u n c ă sau p r i n trăsătura distinctivă specifică
Capitolul
despre
capital
a capitalului. într-adevăr, în economia politică m o d e r n ă (ricardiană) este vorba, cvm spune Quincey, numai de cote-părţi [din preţul pro d u s u l u i ] , în t i m p ce p r o d u s u l total este considerat ca ceva fix, determi nat de cantitatea de m u n c ă cheltuită p e n t r u producerea lui, iar valoarea lui se stabileşte în funcţie de această cantitate. D e aceea lui Ricardo i .s-a reproşat pe b u n ă dreptate că nu înţelege plusvaloarea, deşi adversarii lui o înţeleg şi mai puţin *. C a p i t a l u l este prezentat ca partener care îşi apropriază o anumită parte din valoarea existentă a muncii (a produsu l u i ) , dar crearea acestei valori, p e care el şi-o apropriază peste capitalul reprodus, n u este prezentată ca sursă a plusvalorii. Această creare [de plusvaloare] coincide cu aproprierea d e m u n c ă străină fără contraechiralent şi de aceea nu poate fi niciodată înţeleasă de către economiştii burghezi. Ramsay îi reproşează lui Ricardo d e a fi omis faptul fix, din care se c o m p u n e capitalul cu excepţia fondului de subzistenţă (la Ramsay intră aici materia primă alături de scade din suma pe care trebuie să şi-o î m p a r t ă capitalistul şi
că capitalul mijloace de unealtă), se muncitorul :
„Ricardo uită că p r o d u s u l total se î m p a r t e nu n u m a i în salariu şi profit şi că o parte m a i este necesară p e n t r u înlocuirea capitalului f i x " ( o p . cit., p . 174, nota).
într-adevăr, deoarece Ricardo consideră raportul dintre munca mate rializată şi m u n c a vie — care trebuie dedus nu din cotele-părţi ale unei cantităţi de m u n c ă date, ci d i n crearea plusvalorii — nu în mişcarea lui vie şi, p r i n urmare, n u analizează nici corelaţia dintre diferitele părţi c o m p o n e n t e ale capitalului, se creează aparenţa că p r o d u s u l total s-ar î m p ă r ţ i în salariu şi profit, astfel încît reproducţia capitalului însuşi contează la profit. Quincey explică astfel teoria lui Ricardo : „ D a c ă preţul p r o d u s u l u i este egal cu 10 şilingi, salariul şi profitul, luate î m p r e u n ă , n u pot depăşi 10 şilingi. D a r nu cumva stau lucrurile invers, nu cumva preţul este determinat de salariu şi de profit luate î m p r e u n ă ? N u , aceasta este o doctrină veche, depăşită" (Th. De Quincey. „ T h e Logic of Political Economy. E d i n b u r g h and London, 1844, p . 2 0 4 ) . „Economia politică modernă a arătat că preţul oricărei mărfi este determinat de cantitatea relativă de muncă pe care o produce, şi numai de ea. Fiind el însuşi determinat în acest mod, preţui, ipso facto, determină fondul din care salariul şi profitul urmează să-şi scoată respec tivele lor cote-părţi" (ibid.)
Capitalul apare aici n u în calitate de creator de plusvaloare, adică d e supramuncă, ci în calitate de partener care face scăzăminte dintr-o cantitate de m u n c ă dată. F a p t u l că unealta şi materia p r i m ă îşi apropriază aceste cote-părţi trebuie să se explice în acest caz p r i n valoarea lor de întrebuinţare în producţie, p o r n i n d u - s e totodată de Ia premisa absurdă * Vezi op. cit., p . 2 5 7 — 2 5 8 . — Nota
red.
46
Critica economiei
politice
că materia p r i m ă şi unealta creează valoare de întrebuinţare datorită separării lor de muncă, tocmai această separare de m u n c ă fiind aceea care le transformă în capital. Privite în sine, materia p r i m ă şi unealta nu sînt decît muncă, m u n c ă trecută. M a i m u l t chiar, această premisă contravine bunului-simţ, întrucît capitalistul ştie foarte bine că el înglo bează salariul şi profitul în cheltuielile de producţie şi corespunzător cu aceasta reglează preţul necesar, Această contradicţie dintre determi narea [valorii] produsului p r i n timpul d e m u n c ă relativ şi limitarea su mei profitului şi salariului p r i n s u m a acestui t i m p de muncă, d e o parte, şi stabilirea reală a preţului în practică, de altă parte, se datoreşte nu mai faptului că profitul nu este conceput ca o formă derivată, secun dară a plusvalorii, corespunzător cu ceea ce capitalistul consideră în m o d just drept cheltuieli de producţie ale sale. Profitul acestuia p r o v i n e p u r şi simplu din faptul că o parte 'din cheltuielile de producţie nu-1 costă nimic şi deci nu intră în cheltuielile sale, în cheltuielile sale de producţie.
salariu
[ V I — 1 ] * „Orice schimbare care poate perturba corelaţia existentă şi profit trebuie să emane d e la salariu" (Quincey, o p . cit., p .
dintre 205)-
Aceasta este adevărat numai în măsura în care orice variaţii ale masei de supramuncă trebuie să fie deduse din variaţia corelaţiei d i n t r e m u n c a necesară şi supramuncă. D a r variaţia acestei corelaţii se p o a t e produce atît în cazul cînd m u n c a necesară devine mai p u ţ i n productivă şi de aceea îi revine o p a r t e mai m a r e d i n m u n c a totală, cît şi în cazul cînd m u n c a totală devine mai productivă şi, în consecinţă, t i m p u l d e m u n c ă necesar se reduce. Este absurd să se spună că această forţă pro ductivă a muncii rezultă din salariu. D i m p o t r i v ă , reducerea salariului relativ este rezultatul ei. Această reducere decurge, în p r i m u l rînd, din aproprierea de către capital a creşterii forţelor productive, datorită di viziunii muncii, comerţului, care procură materie p r i m ă ieftină, dezvol tării ştiinţei etc. ; iar în al doilea rînd, această sporire a forţelor pro ductive, întrucît se realizează p r i n folosirea u n u i capital mai mare, tre buie să fie considerată ca emanând de la capital. A p o i , profitul şi sala riul, deşi determinate de corelaţia dintre m u n c a necesară şi supramuncă, nu coincid totuşi cu ele, fiind doar forme secundare ale acestora din. urmă. Esenţial este însă u r m ă t o r u l fapt : ricardienii iau ca premisă o can titate determinată d e muncă ; această cantitate de m u n c ă determină pre ţul produsului, din care m u n c a şi capitalul îşi iau apoi părţile ce le * Pe p r i m a pagină a acestui caiet figurează u r m ă t o a r e a însemnare făcută d e M a r x : „Caietul V I . Capitolul despre capital. London. Februarie 1 8 5 8 " . — Nota red.
Capitolul
despre
capital
47
.evin SUD formă de salariu şi profit. Partea muncitorului este egală cu preţul mijloacelor de subzistenţă necesare. D e aceea, „ î n corelaţiile exis tente dintre salariu şi p r o f i t " , rata profitului trebuie să se afle la nive lul ei maxim, iar cea a salariului — la nivelul ei m i n i m . Concurenţa d i n t r e capitalişti poate să modifice n u m a i proporţia în care fiecare d i n ei participă la profitul total, dar ea n u poate să modifice corelaţia dintre profitul total şi salariul total. N i v e l u l general al profitului este acest raport d i n t r e p r o f i t u l total şi salariul total, şi acest nivel nu este modifi cat de concurenţă. D e u n d e p r o v i n e deci această variaţie a nivelului profitului ? Bineînţeles nu din faptul că rata profitului se micşorează de bunăvoie ; şi ea ar trebui să se micşoreze d e bunăvoie, deoarece concurenţa nu duce la u n asemenea rezultat. Reiese deci că rata profitului se micşorează datorită variaţiei salariului, ale cărui cheltuieli necesare p o t creşte ca u r m a r e a unei scăderi a forţei productive a muncii, provocată de cauze naturale. ( A ş a susţine teoria [ricardiană] a înrăutăţirii progre sive a calităţii terenurilor p e care se practică agricultura ; teoria [ricar diană] a rentei.) La aceasta, Carey 8 şi alţii obiectează pe bună dreptate ( d a r p e baza u n e i argumentări, la r î n d u l ei, greşite) că rata profitului scade nu ca u r m a r e a scăderii forţei productive, ci ca urmare a creş terii ei. T o a t e acestea se explică simplu p r i n aceea că rata profitului n u coin cide cu m ă r i m e a absolută a plusvalorii, ci reprezintă plusvaloarea în raport cu capitalul folosit, şi că creşterea forţei productive este însoţită de o scădere a părţii de capital care reprezintă f o n d u l mijloacelor de subzistenţă, în comparaţie cu partea care reprezintă capitalul constant ; de aceea, odată cu scăderea raportului dintre m u n c a totală folosită şi capitalul care o p u n e în mişcare, scade necesarmente [în m o d relativ] şi partea d e m u n c ă care apare ca supramuncă sau plusvaloare. D i n această incapacitate de a explica u n u l dintre fenomenele cele mai evi dente ale producţiei m o d e r n e reiese că Ricardo nu şi-a înţeles p r o p r i u l său principiu. C î t priveşte dificultăţile p e care le-a creat e i ' d i s c i p o l i l o r săi, e de ajuns să cităm, bunăoară, următorul pasaj din lucrarea lui Quincey : „Este u n paralogism banal cînd se spune că dacă la u n a şi aceeaşi fermă aţi folosit întotdeauna 5 muncitori şi în 1800 p r o d u s u l lor reprezenta 25 de cuarteri, iar în 1840 — 50 d e cuarteri, aţi p u t e a considera ca o mărime variabilă numai produsul, în timp ce munca ar rămîne o mărime constantă ; în realitate, ambele m ă r i m i sînt variabile. In 1800 p e n t r u fiecare cuarter s-a cheltuit 1/5 din munca u n u i muncitor, pe cînd în 1840 p e n t r u fiecare cuarter s-a cheltuit n u m a i l / l O din m u n c a u n u i m u n c i t o r " ( o p . cit., p . 2 1 4 ) .
î n ambele cazuri, t i m p u l d e m u n c ă absolut a fost acelaşi, egal cu d o u ă zile ; dar î n 1840 forţa productivă a muncii s-a dublat în compa raţie cu cea din 1800, şi de aceea cheltuielile d e producţie ale muncii
48
Critica economiei
politice
necesare au fost mai mici. P e n t r u fiecare cuarter s-a cheltuit mai p u ţ i n ă muncă, dar m u n c a totală a fost aceeaşi. D a r faptul că valoarea p r o d u s u l u i este determinată nu de forţa productivă a muncii — cu toate că ea deter m i n ă plusvaloarea, deşi n u proporţional cu creşterea forţei productive —• trebuia să-i fie cunoscut d-lui Quincey din teoria lui Ricardo. [ A r fi tre buit să-i fie cunoscute] i atît obiecţiile împotriva lui Ricardo, cît şi sofis tica desperată a discipolilor lui ( a d-lui M a c C u l l o c h 9 . bunăoară, care încercase să explice p r i n supramuncă valoarea mai m a r e a vinului vechi în comparaţie cu vinul n o u ) . Valoarea nu poate fi determinată nici prin munca cheltuită p e unitatea de p r o d u s , adică p r i n preţui u n u i cuarter. Preţul unui cuarter Înmulţit cu numărul cuarterilor constituie valoarea. Cei 50 de cuarteri din 1840 au avut aceeaşi valoare ca cei 25 de cuarteri din 1800, deoarece în ei se obiectivase u n a şi aceeaşi cantitate de muncă. Preţul u n u i cuarter, al unităţii d e p r o d u s , trebuia să difere, iar preţul total ( e x p r i m a t în b a n i ) putea să difere din motive d i n t r e cele mai diferite. {Ceea ce Quincey spune despre maşină este valabil p e n t r u m u n c i t o r : „ O maşină, îndată ce secretul ei devine cunoscut, se va vinde n u corespun zător cu munca produsă de ea, ci corespunzător cu m u n c a ce o produce... Ea n u va mai fi considerată ca o cauză generatoare de anumite éjecte, ci ca un efect cc poate fi reprodus în mod cert prin intermediul unei cauze cunoscute şi cu chel tuieli dinainte stabilite" ( o p . cit., p . 8 4 — 8 5 ) .
Quincey spune despre M a l t h u s : „ M a l t h u s , în ale sale «Principles of Political Economy», refuză să recu noască, ba chiar neagă categoric că dacă doi muncitori p r o d u c rezultate diferite, unul 10, iar celălalt 5, într-un caz fiecare unitate de p r o d u s a necesitat de d o u ă ori mai m u l t ă m u n c ă decît în celălalt, Dimpotrivă, deoarece în ambele cazuri avem doi muncitori, d-1 M a l t h u s se încăpăţînează să afirme că cheltuielile de muncă reprezintă o mărime constantă" ( o p . cit., p . 215, n o t ă ) .
într-adevăr, cheltuielile de muncă reprezintă o mărime constantă, deoarece, potrivit ipotezei, 10 unităţi d e p r o d u s conţin tot atîta m u n c ă cît 5 unităţi. D a r cheltuielile pentru retribuirea muncii n u reprezintă o m ă r i m e constantă, deoarece în p r i m u l caz, datorită d u b l ă n i forţei p r o d u c tive a muncii, timpul care revine muncii necesare s-a redus într-o pro porţie determinată. V o m analiza imediat concepţiile lui M a l t h u s . Aici însă, înainte de a relua analiza timpului de circulaţie şi a raportului dintre acesta şi timpul d e muncă, este necesar să revedem întreaga teorie a lui Ricardo î n această problemă, p e n t r u a trasa mai clar linia despărţitoare dintre con cepţia lui şi p r o p r i a noastră concepţie. (Citatele din Ricardo se găsesc în caietul V I I I « . )
Capitolul
despre
capital
49
Premisa fundamentală d e la care porneşte Ricardo este „concurenţa fără nici o piedică" şi posibilitatea nelimitată de a spori p r i n m u n c ă can titatea produselor (Ricardo, D. „ O n the Principles of Political Economy, a n d T a x a t i o n " , 3rd edition, L o n d o n , 1 8 2 1 , p . 3 [vezi şi D. Ricardo. O p e r e alese, vol. I, Bucureşti, E d i t u r a Academiei R.P.R., 1959, p . 6 2 ] ) . Cu alte cuvinte, aceasta n u înseamnă altceva decît că legile capitalului se realizează integral numai în cadrul concurenţei nelimitate şi al producţiei industriale. Pe această bază de producţie şi î n cadrul acestor relaţii d e producţie capitalul se dezvoltă în m o d corespunzător, şi deci legile lui i m a n e n t e d o b î n d e s c aici o realitate d e p l i n ă . Deoarece lucrurile se petrec realmente astfel, ar trebui arătat în ce m o d concurenţa nelimitată şi pro ducţia industrială constituie condiţii de realizare ale capitalului, condiţii p e care capitalul însuşi trebuie să le producă p e o scară din ce în ce mai largă ; la Ricardo însă, această ipoteză apare ca ipoteza u n u i teore tician pur, care în raportul capitalului faţă d e sine însuşi ca faţă de capital introduce libera concurenţă şi m o d u l productiv de existenţă a capitalului n u ca f e n o m e n e care sînt, la r î n d u l lor, dezvoltări ale capi talului, ci ca premise g î n d i t e ale capitalului, necesare p e n t r u ca el să poată apărea într-o formă p u r ă . Dealtfel, acesta este singurul loc în care Ricardo face aluzie da caracterul istoric al legilor economice burgheze. In cadrul unei asemenea premise, valoarea relativă a mărfurilor (cuvîntul „ r e l a t i v ă " este lipsit d e sens aici, deoarece o valoare absolută este u n nonsens) este determinată de cantitatea diferită de mărfuri care p o t fi produse î n acelaşi t i m p de muncă, sau d e cantitatea relativă de m u n c ă întrebuinţată p e n t r u obţinerea mărfurilor (Ricardo, op. cit., p . 4 [Versiunea românească, p . 62]). ( I n cele ce urmează, p r i m a cifră indică pagina din caiet [caietul V I I I ] , iar cea de-a doua indică pagina din cartea lui Ricardo H . ) D a r în ce m o d se poate trece de la valoare ca echivalent d e t e r m i n a t de m u n c ă Ia non-echivalent, la valoarea care în cadrul schimbului p u n e plusvaloare, adică în ce m o d se poate trece de la valoare la capital, de la o d e t e r m i n a t e la alta aparent opusă — toate acestea nu-1 interesează p e Ricardo. P e n t r u el p r o b l e m a se rezumă la a şti î n ce m o d raportul de valoare al mărfurilor poate şi trebuie să r ă m î n ă acelaşi şi să fie determinat de cantităţile relative de muncă, cu toate că proprietarii de muncă acumu lată şi proprietarii de m u n c ă vie n u fac schimb d e echivalente sub formă de muncă, adică î n pofida raportului dintre capital şi muncă. î n acest caz e de ajuns u n simplu calcul aritmetic p e n t r u a şti că marfa a şi marfa b p o t fi schimbate u n a p e alta p r o p o r ţ i o n a l cu m u n c a încorporată în ele, chiar dacă producătorii mărfurilor a şi b îşi împart în chip diferit p r o d u s u l a sau p r o d u s u l b obţinut în schimbul lui. Deoarece însă orice repartiţie are loc aici pe baza schimbului, este într-adevăr inexplicabil de ce o valoare de schimb — m u n c a vie — se schimbă potrivit timpului
.50
Critica economiei
politice
de m u n c ă realizat în ea [ V I — 2 ] , p e cînd cealaltă valoare de schimb — m u n c a acumulată, capitalul — nu se schimbă potrivit timpului de m u n c ă realizat în ea. î n caz contrar, posesorul muncii acumulate nu ar p u t e a efectua schimbul în calitate de capitalist. D e aceea Bray, de pildă, •consideră că schimbul egal d i n t r e munca vie şi cea moartă, recomandat d e el, nu este decît o consecinţă logică a teoriei lui Ricardo . Că, din p u n c t u l d e vedere al schimbului simplu, salariul muncitorului trebuie •să fie egal cu valoarea produsului, adică cantitatea de m u n c ă obiectivată pe care o capătă muncitorul sub formă de salariu trebuie să fie egală cu cantitatea de m u n c ă p e care, sub formă subiectivă, el o cheltuieşte în procesul muncii, — aceasta este o concluzie atît de necesară, încît A . Smith n - a p u t u t să nu ajungă la ea . 1 2
1 3
Ricardo, dimpotrivă, vede just lucrurile, d a r în ce m o d ? „Valoarea [creată] de muncă şi cantitatea de mărfuri curată o anumită cantitate de muncă nu sînt identice".
cu care poate fi p r o
D e ce nu sînt identice ? „Pentru că produsul muncitorului egal cu retribuţia m u n c i t o r u l u i " .
sau echivalentul
Cu alte cuvinte, nu există identitate, deoarece
acestui
produs
nu
este
există deosebire.
„Prin urmare" (deoarece nu este a ş a ) , „valoarea muncii nu este măsura valorii, asemenea muncii cheltuite p e o anumită cantitate de m ă r f u r i " ( o p , cit., p . 5) [ V e r s i u n e a românească, p . 6 4 ] ,
Valoarea [creată] d e m u n c ă nu este identică cu retribuţia p e n t r u m u n c ă , deoarece ele sînt lucruri diferite. Prin urmare, ele n u sînt iden tice. Este o concluzie ciudată. î n fond, ea se bazează n u m a i p e consi derentul că în practică lucrurile nu stau aşa. Potrivit teoriei însă, lucrurile .ar trebui să stea tocmai astfel, deoarece schimbul de valori se determină p r i n t i m p u l de m u n c ă realizat în ele ; de aceea se face u n schimb de echivalente. P r i n urmare, o anumită cantitate de t i m p de m u n c ă sub formă vie ar trebui să fie schimbată p e aceeaşi cantitate d e t i m p de m u n c ă sub formă de m u n c ă trecută. Deoarece în realitate însă lucrurile se petrec altfel, ar fi fost cazul să se demonstreze că legea schimbului trece î n contrariul său. D a r la Ricardo n u există nici măcar o aluzie la acest fapt. .Sau poate că aluzia ar trebui văzută în frecventa combatere a confuziei [între cantitatea de muncă şi retribuţia acestei m u n c i ] . Că această [încăl care a schimbului echivalent] n u se poate d a t o r a nici deosebirii dintre m u n c a trecută şi m u n c a vie este u n fapt p e care el îl recunoaşte imediat ; „Cantitatea relativă de mărfuri pe care o poate p r o d u c e o a n u m i t ă cantitate cîe muncă este aceea care determină valoarea lor trecută şi p r e z e n t ă " ( p , 9 ) .[Versiunea românească, p . 6 4 — 6 5 1 .
Capitolul despre capital
51
Aici, aşadar, m u n c a vie d e t e r m i n ă chiar retroactiv valoarea [creată] de m u n c a trecută. Atunci d e ce şi capitalul n u se schimbă p e m u n c ă v i e corespunzător muncii materializate în capital ? D e ce n u m a i o cantitate de m u n c ă vie n u este egală cu cantitatea de m u n c ă î n care ea se obiectivează ? „Există, fireşte, diferite calităţi de muncă, şi e greu să compari diferite o r e d e m u n c ă din r a m u r i d e activitate diferite. D a r această scară se statorniceşte r e p e d e în practică" ( p . 13) [ V e r s i u n e a românească, p . 6 6 ] . „ P e n t r u perioade scurte, cel puţin d e la u n an la altul, variaţia acestei inegalităţi [ î n ceea ce priveşte calitatea m u n c i i ] este neînsemnată şi de aceea poate fi neglijată" ( p . 15) [Versiu nea românească, p . 6 7 ] .
Aceasta n u înseamnă nimic. D a c ă Ricardo şi-ar fi aplicat p r o p r i u l său principiu, [dacă ar fi analizat] cantităţile d e m u n c ă [simplă] l a care p o t fi reduse diferitele forţe de muncă, chestiunea ar fi fost simplă, î n general, el începe î n t o t d e a u n a cu orele de m u n c ă . Ceea ce capitalistul primeşte în schimb este forţa de muncă ; aceasta este valoarea de schimb' p e care el o plăteşte. M u n c a vie este valoarea de întrebuinţare p e care o p o s e d ă p e n t r u capitalist această valoare d e schimb, şi din această v a l o a r e de întrebuinţare decurge plusvaloarea şi în general suprimarea schimbului. Deoarece Ricardo consideră schimbul dintre capitalist şi muncitor ca u n schimb p e m u n c ă vie — î n c e p î n d , aşadar, direct cu procesul d e producţie •—, în sistemul său r ă m î n e ca o antinomie insolubilă faptul că o cantitate d e m u n c ă vie d e t e r m i n a t ă n u este egală cu m a r f a p e care ea o creează, î n care ea se obiectivează, cu toate că valoarea mărfii este egală cu cantitatea de muncă p e care o conţine această marfă. î n valoarea mărfii ..intră şi munca necesară p e n t r u românească, p . 6 9 ] .
aducerea mărfii
pe piaţă"
( p . 18)
[Versiunea
Mai încolo vom vedea că timpul de circulaţie, în măsura în care apare la Ricardo ca factor care determină valoarea, reprezintă doar m u n c a necesară p e n t r u aducerea mărfurilor p e piaţă. „Principiul determinării valorii p r i n cantităţile relative de muncă p e care le conţin mărfurile se modifică simţitor ca u r m a r e a folosirii maşinilor sau a altor forme de capital fix şi durabil. Urcarea sau scăderea salariilor afectează în c h i p diferit d o u ă capitaluri, din care u n u l este aproape în întregime capital circularii, iar celălalt aproape în întregime capital fix ; Ia fel stau lucrurile şi cu durabilitatea diferită a capitalului fix folosit. Şi anume, aici intervine profitul la capitalul fix ( d o b î n d ă ) , p r e c u m şi compensaţia p e n t r u t i m p u l mai îndelungat care trebuie să treacă p î n ă cînd cea m a i valoroasă d i n t r e cele d o u ă mărfuri poate fi adusă p e p i a ţ ă " ( p . 25, 27, 29, 30) [ V e r s i u n e a românească, p . 72, 7 3 , 7 4 ] .
Acest ultim m o m e n t priveşte exclusiv durata procesului de producţie, adică nemijlocit timpul d e m u n c ă cheltuit. Aşa cel puţin stau l u c r u r i l e
52
Critica economiei
politice
1 }
în e x e m p l u l lui Ricardo cu fermierul şi cu b r u t a r u l . părat
de
fermier
în vederea
însămînţării]
poate
fi
(Dacă grîul adus
pe
[cum
piaţă
[sub
f o r m ă de recoltă] mai tîrziu decît p r o d u s e l e din făină d e g r î u ale b r u t a r u lui,
această aşa-zisă compensaţie,
dobîndă,
adică reprezintă ceva
ca şi î n cazul capitalului fix, p r e s u p u n e deja derivat,
nu
este o d e t e r m i n a ţ i e
iniţială.)
„Profitul şi salariul n u sînt decît cotele-părţi cu care cele d o u ă clase, capi taliştii şi muncitorii, participă la marfa iniţială, deci şi la marfa ce se obţine în schimbul e i " ( p . 31) [Versiunea românească, p . 7 5 ] . I n ce m ă s u r ă crearea mărfii minată
în calitate marfa
iniţiale,
însăşi p r o v e n i e n ţ a ei este deter
de aceste cote-părţi, în ce m ă s u r ă deci aceste cote-părţi o de m o b i l u r i
iniţială
determinante,
—
aceasta se v e d e
din
preced
faptul
nici nu s-ar p r o d u c e dacă nu ar c o n ţ i n e s u p r a m u n c ă
că
pentru
capital. „Valoarea relativă a unor mărfuri pe care a fost cheltuită aceeaşi cantitate de muncă va fi diferită dacă ele n u pot fi aduse pe piaţă în acelaşi interval d e timp. T o t astfel, cînd capitalul fix e mai mare, sporirea valorii unei mărfi se dacoreşte t i m p u l u i m a i îndelungat care trebuie să treacă p î n ă cînd ea và putea să fie adusă p e piaţă... î n ambele cazuri diferenţa p r o v i n e d i n acumularea pro fitului sub formă d e capital şi este d o a r o compensaţie p e n t r u timpul în care profiturile nu au putut fi folosite" ( p . 3 4 — 3 5 ) [Versiunea românească, p . 7 6 ] . Aceasta n u înseamnă decît că capitalul care stă nefolosit este şi socotit
m u n c ă . Aceasta n u are nimic c o m u n cu d e t e r m i n a r e a preţ.
(în
calculat
ca şi cum n u ar fi nefolosit, ci s-ar schimba p e t i m p d e supra cazul capitalului
fix,
acest fapt
n u m a i în m ă s u r a în care există o altă metodă
afectează
valorii, ci ţine determinarea
de
valorii
de r e t r i b u i r e a m u n c i i mate
rializate, abstrasă din p r o f i t . )
[2)
Wakefield
despre
capitaliste
în
condiţiile
producţiei
colonii]
„Există şi un alt principiu d e muncă p e care nu-1 observă economistul cer cetător d i n ţările vechi, d a r p e care orice capitalist d i n colonii l-a simţit pe propria sa piele. Partea covîrşitoare a operaţiilor d e producţie, şi î n special acelea al căror produs este mare în comparaţie cu cheltuirea de capital şi muncă, reclamă un timp considerabil pelntru desăvîrşirea lor. î n majoritatea cazurilor n u are nici un sens să te lansezi în asemenea operaţii dacă n u ai certitudinea că le vei putea continua m a i mulţi ani în şir. O mare parte d i n capitalul investit în ele este capital fix, neconvertibil, durabil. D a c ă intervine ceva care opreşte operaţia, întreg acest capital este pierdut. Cînd nu poţi slrînge recolta, toate cheltuielile făcute pentru cultivarea pămîntului şi întreţinerea culturilor s-au irosit... Aceasta arată că continuitatea este u n principiu tot atît de important ca cel al combinării muncii. î n ţările vechi importanţa principiului continuităţii n u este vizibilă, deoarece acolo sînt într-adevăr rare cazurile cînd munca, cu ajutorul căreia funcţionează o întreprindere, este oprită împotriva voinţei capitalistului... î n colonii
Capitolul
despre
capital
53
însă, lucrurile stau exact invers. Aici capitaliştii se tem atît d e mult d e even tualitatea unei asemenea opriri, încît se străduiesc din răsputeri s-o evite, să evite pe cît posibil operaţii care reclamă mult t i m p " ( £ . G. Wakefield. „ A V i e w of the A r t of Colonization", London, 1849, p . 169, 1 7 0 ) . Există numeroase operaţii atît de umple, încît n u sînt divizibile, d a r totodată nu pot fi efectuate decît prin cooperarea m u l t o r braţe. D e pildă, ridicarea u n u i buştean mare pe o căruţă, prăşitul u n u i ogor întins, tunsul unei t u r m e mari d e oi, strînsul recoltei în m o mentul cînd grînele s-au copt, d a r încă n-au început să se scuture, deplasarea u n u i corp greu, — p e scurt, orice m u n c ă ce n u poate fi efectuată fără ca un n u m ă r mare d e braţe să se ajute reciproc şi simultan în vederea uneia şi aceleiaşi operaţii unice" ( o p . cit., p . 1 6 8 ) . „ î n ţările vechi, combinarea şi continuitatea muncii se realizează fără eforturi sau idei d i n partea capitalistului, p u r şi simplu datorită abundenţei de muncitori salariaţi. în colonii toată lumea se plînge de lipsa d e muncitori salariaţi" ( p . 1 7 0 ) . „ î n colonii, piaţa muncii este influenţată numai de preţul celui mai ieftin pâmînt. Preţul acestui pămînt, ca şi al oricărui pămînt eecultivat şi a tot ce poate fi produs fără nici o cheltuială, depinde, fireşte, de raportul dintre cerere şi ofertă" ( p . 3 3 2 ) . „ P e n t r u ca preţul pămîntului virgin să. corespundă menirii sale (şi anume să-1 transforme p e lucrător în non-proprietar funciar), „el trebuie să fie suficient de ridicat p e n t r u acest scop. Pînă în p r e z e n t acest preţ a fost pretutindeni insuficient" ( p . 3 3 8 ) . Acest p r e ţ „ s u f i c i e n t "
[este definit în felul u r m ă t o r ] :
„La întemeierea unei colonii, preţul p ă m î n t u l u i poate fi atît d e scăzut, î n c î t coloniştii îşi p o t însuşi o întindere d e p ă m î n t practic nelimitată. El poate fi. atît d e ridicat, încît între p ă m î n t şi populaţie se stabileşte u n raport asemănător cu cel existent în ţările vechi ; î n acest caz, dacă sus-menţionatul preţ ridicat n u constituie o stavilă în calea imigraţiei, p ă m î n t u l cel mai ieftin în această colonie poate fi tot atît d e scump şi abundenţa excesivă d e muncitori tot atît d e deplo rabilă ca în Anglia. Sau s-ar putea să fie ceva mijlociu între aceste două situaţii, astfel încît să nu fie nici suprapopulaţie, nici s u p r a a b u n d e n ţ ă de p ă m î p t , iar suprafaţa d e p ă m î n t să fie atît d e limitată, încît p ă m î n t u l cel mai ieftin să aibă o valoare d e piaţă în condiţiile căreia muncitorii să fie nevoiţi să lucreze mult. timp p e n t r u salariu înainte de a p u t e a deveni proprietari funciari" ( p . 339)• ( A c e s t pasaj, zation",
citat aici din lucrarea lui W a k e f i e l d
se leagă de cele spuse mai sus cu p r i v i r e
„ A r t of
la separarea
Coloni necesară,
a lucrătorului d e p r o p r i e t a t e a asupra condiţiilor d e m u n c ă . )
[3)
Cum
identifică
Malthus
cu „valoarea [VI—3]
Calcularea
profitului,
cantitatea
de
muncă
muncii"] spre
deosebire
de
calcularea
plusva
lorii reale p e care o obţine capitalul în s c h i m b u l său cu m u n c a vie, d e v i n e clară, b u n ă o a r ă , din u r m ă t o r u l e x e m p l u . D a t e l e de mai jos sînt luate d i n „First
Report
of the
Factory
15
Commissioners"
Political E c o n o m y " . 2 n d edition. L o n d o n , Capital investit în clădiri Capital circulant
(Malthus
i „Principles of
1836, p . 2 6 9 — 2 7 0 ) :
şi maşini
1.0 000 l. st. 7 000 1. st..
54
Critica economiei 500 350 150 650
1. 1. t. 1.
st. st. st. st.
— — — —
politice
d o b î n d ă la cele 10 000 1. st. capital fix d o b î n d ă la capitalul circulant arendă, impozite, taxe locale fond d e amortizare ( u z u r a capitalului fix, tând 6 1 / 5 % din. valoarea lui)
reprezen
Total
1 650 l. st. 1 100 1. st. — cheltuieli neprevăzute, cheltuieli de transport, cărbune, lubrifianţi Total 2 750 l. st. 2 600 1. st. — salarii şi lefuri Total 5 350 l. st. 10 000 1. st. — circa 400 000 de pfunzi d e b u m b a c b r u t a cîte 6 cenţi p f u n d u l Total 15 350 l. st. 16 000 1. st. — 363 000 d e pfutnzi de fire confecţionate
Capitalul avansat p e n t r u retribuirea muncii reprezintă 2 6 0 0 1. st ; plusvaloarea este egală cu 1 6 5 0 1. st. ( 8 5 0 1. st. d o b î n d ă + 150 1. st. arendă etc. fac 1 000 1. st. + 6 5 0 1. st. p r o f i t ) . D a r 2 6 0 0 : 1 650 = 1 0 0 : 6 3 6 / 1 3 . Chiar potrivit calculului pro fitului, rata acestuia trebuia să reprezinte : 8 5 0 1. st. d o b î n d ă , 150 1. st. a r e n d ă [etc.] şi 650 1. st. profit, adică 1 650 1. st. : 15 350 1. st., deci peste 1 0 , 7 % . î n exemplul de mai sus, capitalul circulant face î n t r - u n an 1 6 7 / 7 0 ro taţii, capitalul fix face 1 rotaţie în 15 5/13 ani, adic£ î n 2 0 0 / 1 3 a n i . Profitul reprezintă 650 1. st. sau circa 4 , 2 o / [din capitalul de 15 350 1. st. cheltuit în cursul a n u l u i ] . Salariile muncitorilor [şi lefurile] reprezintă circa 1/6 [din cheltuielile a n u a l e ] . Aici profitul reprezintă 4 , 2 o / ; să p r e s u p u n e m că el ar reprezenta n u m a i 4 o / . Aceste 4/ sînt cal culate la cheltuieli egale cu 15 350 1. st. D a r m a i avem u n venit de 5 % la capitalul d e 10 000 1. st. şi 5 % la capitalul de 7 0 0 0 1. st. ; 8 5 0 1. st. reprezintă 5 % la capitalul de 17 0 0 0 1. st. 1 6
0
0
0
0
D i n cheltuielile anuale efective trebuie să scădem : 1) partea d e capital fix care nu figurează în f o n d u l de amortizare ; 2) suma care figurează ca d o b î n d ă . (Este posibil ca d o b î n d ă să fie însuşită n u d e capi talistul A, ci d e capitalistul B. î n orice caz însă, este vorba de u n venit, şi nu de capital, este vorba d e plusvaloare.) Aşadar, d i n cele 15 350 1. st. cheltuieli scădem 850 1. st., rămân 14 500 1. st. D i n suma d e 2 600 1. st. cheltuite p e salarii şi lefuri, 41 2 / 3 1. st. reprezintă lefuri, deoarece 1/6 din 15 350 1. st. este 2 558 1/3 1. st., şi n u 2 6 0 0 1. s t . " ; î m p ă r ţ i n d 2 558 1/3 1. st. la 14 500 1. st., o b ţ i n e m aproximativ 1/6. Aşadar, aceste 14 500 1. st. capitalistul le v i n d e cu 16 0 0 0 1. st., realizînd u n profit de 1 500 1. st., sau de 10 1 0 / 2 9 % ; noi însă v o m neglija aceste 10/29 şi v o m lua 1 0 % . 1/6 din 100 este 16 2 / 3 . P r i n u r m a r e , la 100 1. st. [ c a p i t a l ] , 83 1/3 1. st. reprezintă cheltuielile [de
Capitolul
despre
55-
capital
capital c o n s t a n t ] , 16 2/3 1. st. — salarii, iar profitul reprezintă 10 1. st. ;. şi a n u m e ( î n lire sterline) : Cheltuieli [pentru capital constant]
Salarii
Total
Reprodus
Profit
8 3 1/3
16 2 / 3
100
110
10
U n profit d e 10 1. st. la salarii în sumă d e 16 2 / 3 1. st., sau d e 5 0 / 3 1. st., reprezintă exact 6 0 % . P r i n urmare, p e n t r u ca, potrivit cal culelor capitalistului, să rezulte u n profit anual de 1 0 % (el a fost ceva mai m a r e ) la u n capital de 17 000 1. st., în condiţii c î n d m u n c a nu re prezintă decît 1/6 din cheltuielile anuale de 14 500 1. st., m u n c i t o r u l (sau, dacă vreţi, capitalul) trebuie să creeze o plusvaloare d e 6 0 % . C u alte cuvinte, din totalul timpului de muncă, 62 1/2% revin muncii nece sare şi 37 1/2% supramuncii. R a p o r t u l dintre ele este egal cu 625 : 375,. sau cu 5 : 3. Dacă, dimpotrivă, cheltuielile capitalului [ p e n t r u capitalii! constant] ar fi 50, iar cheltuielile p e n t r u salarii tot 50, ar fi suficient să se creeze numai 2 0 % plusvaloare p e n t r u ca capitalistul să aibă o rată a profitului de 1 0 % ; 50 + 50 + 10 = 110 ; dar 10 : 50 = 20 : 100,. sau rata plusvalorii reprezintă 2 0 % . D a c ă î n cazul al doilea m u n c a nece sară ar crea tot atîta plusvaloare ca în primul, profitul capitalistului s-ar ridica la 30- 1. st. ; p e de altă parte, dacă î n p r i m u l caz rata creării efective de valoare, creării de supramuncă, n-ar avea decît proporţiile din cel de-al doilea, în p r i m u l caz profitul ar reprezenta n u m a i 3 1/3 1. st., şi dacă respectivul capitalist ar trebui să plătească altuia o d o b î n d ă de 5%,. ei ar avea de suportat o pierdere efectivă. D i n formula de mai sus reiese p u r şi simplu că 1) p e n t r u a afla. rata plusvalorii reale trebuie calculat profitul în raport cu salariile avan sate, raportul procentual dintre aşa-numitul profit şi salariu ; 2) ponderea., relativ mai mică a cheltuielilor p e n t r u m u n c ă vie în comparaţie cu chel tuielile totale p r e s u p u n e cheltuieli mai mari p e n t r u capital fix, maşini etc. : o mai m a r e diviziune a muncii. D e aceea, deşi aici p o n d e r e a muncii estemai mică decît la capitalul care operează cu mai m u l t ă muncă, totuşi masa de m u n c ă efectiv p u s ă în mişcare trebuie să fie considerabil mai mare, adică este în general necesar să se folosească u n capital mai mare. Partea muncii în totalul cheltuielilor este mai mică, dar suma absolută a muncii puse în mişcare de u n capital sau altul este mai mare ; adică însuşi capitalul trebuie să fie mai m a r e . 3) D a c ă n u este vorba de o cantitate mai mare de maşini, ci de o unealtă care n u p u n e în mişcaremai m u l t ă m u n c ă şi nici nu reprezintă u n capital fix i m p o r t a n t ( d e pildă, litografia m a n u a l ă ) , rolul ei reducrndu-se la înlocuirea muncii, atunci-'
56
Critica economiei
politice
profitul la [capitalul] care foloseşte maşina este, în m o d absolut, mai mic decît la [capitalul] care foloseşte m u n c ă vie. ( D a r p r i m u l poate să atingă u n procent de profit care e inaccesibil p e n t r u celălalt şi de aceea poate să-1 elimine de pe piaţă etc.) Măsura în care rata profitului poate să scadă în condiţiile creşterii capitalului, dar în aşa fel încît masa profitului să sporească, este o p r o b l e m ă care face p a r t e din teoria pro fitului (concurenţă). î n cartea sa ..Principles of Political E c o n o m y " ( 2 n d edition, L o n d o n , 1 8 3 6 ) , Malthus pare să înţeleagă vag că profitul, adică n u profitul, ci plusvaloarea reală, trebuie să fie calculată nu la capitalul [total] avansat, ci la m u n c a vie avansată, a cărei valoare este obiectiv exprimată în salariu, dar în acelaşi timp el face o adevărată jonglerie, care devine absurdă cînd trebuie să servească d r e p t bază p e n t r u determinarea valorii sau p e n t r u raţionamentul p r i v i n d raportul dintre m u n c ă şi determinarea valorii. într-adevăr, dacă iau valoarea totală a produsului finit, p o t compara fiecare parte a lui cu partea din cheltuieli care-i corespunde, iar raportul procentual dintre profit şi produsul total este, fireşte, totodată raportul procentual dintre [respectiva parte din profit] şi partea corespunzătoare a produsului. Să p r e s u p u n e m că 100 de taleri aduc 110 taleri, adică 10°/o profit la produsul total. A d m i ţ î n d că 75 de taleri au fost cheltuiţi pe partea constantă a capitalului şi 25 de taleri pe muncă, adică 3/4 [ V I — 4 ] pe p r i m a şi 1/4 pe muncă vie, înseamnă că, dacă voi lua acum 1/4 din p r o d u s u l total, adică 1/4 din 110 taleri, voi avea 27 2/4, sau 27 1/2 taleri. La cei 25 de taleri cheltuiţi p e muncă, capitalistul are u n profit de 2 1/2 taleri, adică de 10%>. M a l t h u s ar fi putut să spună tot atît de bine : dacă iau 3/4 din produsul total, şi a n u m e 75 de taleri, aceste 3 / 4 sînt reprezentate în produsul total p r i n 82 1/2 taleri ; adică 7 1/2 taleri la 75 de taleri reprezintă exact 1 0 % . Aceasta, evident, n u înseamnă nimic altceva decît că, dacă obţin u n profit de 1 0 % la 100, profitul ce revine la fiecare parte din aceşti 100 reprezintă atît încît la suma totală rezultă 1 0 % . D a c ă la 100 am cîştigat 10, înseamnă că la 2 x 5 0 am cîştigat de fiecare dată 5 etc. Constatarea faptului că, o b ţ i n î n d la 100 u n profit de 10, obţin 2 1/2 la 1/4 d i n 1 0 0 şi 7 1/2 la 3 / 4 din 100, nu ne ajută să înaintăm cîtuşi d e puţin. Dacă la 100 am obţinut u n profit d e 10, atunci cît voi obţine la 1/4 din 100 sau la 3/4 din 100 ? La ase m e n e a naivităţi se reduce descoperirea lui M a l t h u s . Dacă cheltuielile pen tru m u n c ă reprezintă 1/4 din 100, înseamnă că profitul la ele va repre zenta 1 0 % . 1 0 % d i n 25 ne d ă 2 1/2. Sau : dacă la 100 de unităţi de capital întreprinzătorul a obţinut 10 unităţi de profit, înseamnă că la fiecare parte din capitalul său el a obţinut 1/10, adică 1 0 % profit. Aceasta nu conferă nici u n fel de deosebiri calitative diferitelor părţi de capital,
Capitolul
despre
capital
57
şi de aceea este un fapt tot atît de valabil p e n t r u capitalul fix etc., ca şi p e n t r u capitalul avansat p e m u n c ă . Aici găsim exprimată mai c u r î n d iluzia că fiecare parte de capital contribuie în egală măsură la crearea valorii n o i . N i c i 1/4 din cheltuieli, parte care a fost avansată ca salariu p e n t r u retribuirea muncii, n u a creat plusvaloarea ; a creat-o m u n c a vie neplătită. D i n raportul existent î n t r e valoarea totală [minus cheltuielile] — în cazul de faţă 10 taleri — şi salariu p u t e m deduce însă cît de m a r e este partea de m u n c ă ce nu a fost plătită, cît de m a r e este plusvaloarea. I n raportul m e n ţ i o n a t mai sus, m u n c a necesară este obiectivată în 25 de taleri, iar supramuncă în 10 taleri ; acestea se raportează deci u n a la alta ca 25 la 10 ; 25 : 10 = = 100 : 4 0 ; 40°/o din m u n c ă este supramuncă, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, 4 0 % din valoarea p r o d u s ă d e această m u n c ă reprezintă plus valoare. Este foarte adevărat că întreprinzătorul poate să facă u r m ă t o r u l calcul : dacă la 100 de unităţi de capital obţin zece unităţi de profit, î n s e a m n ă că la salariul de 25 am obţinut 2 1/2. N u v e d e m însă ce folos poate să aducă u n asemenea calcul. î n schimb v o m vedea î n d a t ă ce urmă reşte M a l t h u s , atunci cînd v o m analiza a sa teorie a valorii. Iată u n pasaj în care v o m vedea că el consideră că u n simplu calcul aritmetic conţine o determinare reală : „Să admitem că capitalul se cheltuieşte n u m a i p e salariu ; 100 1. st. se cheltuiesc p e muncă nemijlocită. Suma realizată la sfîrşitul anului reprezintă 110, 1 2 0 sau 130 1. st. ; este evident că în fiecare d i n aceste cazuri profitul va fi determinat de m ă r i m e a acelei părţi din valoarea produsului total de care este nevoie p e n t r u plata muncii folosite. Dacă produsul valorează pe piaţă 1 1 0 1. st., î n s e a m n ă că partea de care este nevoie p e n t r u retribuirea muncitorilor va fi egală cu l O / l l din valoarea p r o d u s u l u i , iar profitul va reprezenta 1 0 % " .
(Aici d-d M a l t h u s nu face decît să e x p r i m e ca fracţie din p r o d u s u l total suma de 100 1. st. cheltuită iniţial. 100 reprezintă 1 0 / 1 1 din 110. Este totuna dacă s p u n că la 100 de unităţi de capital obţin 10 unităţi de profit, adică 1/10 din 100, sau că din 110 unităţi de p r o d u s total profitul reprezintă 1/11.) „ D a c ă valoarea p r o d u s u l u i este egală cu 120, partea afectată retribuirii mun cii va fi egală cu 10/12, iar profitul va reprezenta 2 0 % ; dacă valoarea p r o d u sului este egală cu 130, partea destinată retribuirii muncii va fi egală cu 1 0 / 1 3 , iar profitul va reprezenta 3 0 % " .
( î n loc să spun : la 100 obţin u n profit de 10, p o t să spun : chel tuielile reprezintă 10/11 din 110 ; sau, dacă profitul reprezintă 20 la 100, cheltuielile nu reprezintă decît 1 0 / 1 2 din 120 etc. Caracterul acestor cheltuieli, indiferent dacă se fac p e m u n c ă sau în alt m o d , nu are nici o legătură cu această altă formă de exprimare aritmetică a fondului lu crurilor. Dacă u n capital egal cu 100 a adus numai 110, p o t să pornesc fie de la capital şi să spun că la acest capital am obţinut 10 unităţi de
58
Critica economiei
politice
profit, fie de Ia produs, de Ia 110, şi să spun că, înainte de a obţine acest produs, am avansat numai 1 0 / 1 1 din valoarea lui. R a p o r t u l rămîne, bineînţeles, acelaşi.) „Să p r e s u p u n e m acum că capitalul avansat d e capitalist constă nu n u m a i din muncă. Capitalistul aşteaptă acelaşi cîştig de la toate părţile de capital avan sate de el".
(Aceasta nu înseamnă altceva decît că capitalistul repartizează uni form profitul obţinut —- despre a cărui sursă ei poate avea o idee foarte vagă — asupra tuturor părţilor de capital cheltuite de el, făcînd abstracţie de orice deosebire calitativă dintre ele.) „Să admitem că 1/4 din suma avansată se cheltuieşte p e n t r u retribuirea m u n c i i " (nemijlocită) ; „ 3 / 4 constau din muncă acumulată şi profit, precum şi din adaosurile la acesta din urmă, care se datoresc existenţei rentelor, impozitelor şi altor părţi. în acest caz este foarte adevărat că profitul capitalistului variază în funcţie de variaţia valorii a 1/4 din produs, în comparaţie cu cantitatea de muncă folosită".
( N u cu cantitatea de muncă folosită, cum s p u n e d-1 M a l t h u s , ci î n comparaţie cu salariul plătit.) (Este deci foarte adevărat că profitul capi talistului variază în funcţie de variaţia valorii celor 3/4 din produsul său în comparaţie cu cheltuielile p e n t r u m u n c a acumulată, adică profitul se raportează l a capitalul total avansat ( 1 0 : 1 0 0 ) , aşa cum fiecare parte din produsul total ( 1 1 0 ) se raportează la respectiva parte din cheltuieli.) „ D e pildă — continuă M a l t h u s — , u n fermier investeşte în cultivarea pă m î n t u l u i 2 000 1. st., din care 1 500 se cheltuiesc pe sămînţă, întreţinerea cailor, uzura capitalului fix al fermierului etc. şi 500 p e muncă nemijlocită, iar la sfîrşitul anului suma realizată reprezintă 2 400 1. st. Profitul acestui fermier va fi d e 400 la 2 000 1. st., adică 2 0 % . Şi tot atît de clar este că, dacă luăm 1/4 din valoarea produsului, adică 600 1. st., şi o comparăm cu suma plătită ca salarii pentru munca nemijlocită, vom avea exact aceeaşi rată a p r o f i t u l u i " (..Principles of Political Economy", 2nd edition, London, 1836, p . 2 6 7 — 2 6 8 ) .
( T o t atît de clar este că, dacă luăm 3/4 din valoarea produsului, adică 1 8 0 0 1, st., şi le comparăm cu suma cheltuită pe m u n c ă acumulată, deci cu 1 500 1. st., v o m avea exact aceeaşi rată a profitului : 1 800 : 1 500 = 18 : 15 = 6 : 5. D a r raportul 6 : 5 î n s e a m n ă că rata profi tului este egală cu 1/5, adică cu 2 0 % . ) ( M a l t h u s are în vedere aici două formule aritmetice diferite, p e care le c o n f u n d ă : în primul rînd, dacă la u n capital de 100 obţin 10, î n s e a m n ă că la fiecare p a r t e din aceşti 100 a m obţinut nu 10, ci 1 0 % ; prin u r m a r e , la 50 am obţinut 5, la 25 — 2 1/2 etc. ; a obţine 10 la 100 înseamnă a obţine 1/10 la fiecare p a r t e din aceşti 100, şi în felul acesta profitul trebuie să se prezinte ca 1/10 profit la s u m a sala riului, iar dacă e uniform repartizat asupra tuturor părţilor de capita.,
Capitolul
despre
59
capital
eu p o t să spun că rata profitului la capitalul total variază î m p r e u n ă cu rata profitului la fiecare d i n t r e părţile lui, deci şi, d e pildă, la partea care a fost avansată p e salarii ; în al doilea rînd, dacă la 100 am obţinut un profit de 1 0 % , înseamnă că p r o d u s u l total este egal cu 110. D a c ă salariul reprezenta 1/4 din cheltuieli, adică 25, acum el reprezintă numai 5/22 d i n 110 ; cu alte cuvinte, salariul reprezintă acum o parte care e cu 1/44 mai mică decît cea iniţială, şi el va reprezenta o parte m a i mică din p r o d u s u l total în aceeaşi p r o p o r ţ i e î n care acest p r o d u s a crescut în comparaţie cu [capitalul] iniţial. N u este nimic altceva decît u n alt m o d de a calcula ; 10 reprezintă 1/10 d i n 100, d a r n u m a i 1/11 d i n 110. î n felul acesta eu pot să spun că, pe măsură ce produsul total creşte, fiecare din respectivele părţi ale capitalului iniţial reprezintă o parte p r o p o r ţ i o n a l m a i mică din p r o d u s u l total. Aceasta este o tauto logie.) î n lucrarea sa „The Measure of Value stated and illustrated" (Lon don, 1823), M a l t h u s afirmă că „valoarea muncii" este „constantă" şi că de aceea ea constituie în general adevărata măsură a valorii. „ O a n u m i t ă cantitate d e m u n c ă trebuie să aibă aceeaşi valoare salariul care o comandă, sau p e care ea se schimbă efectiv" ( p . 5 ) .
ca
şi
Este vorba aici, fireşte, de m u n c ă salariată. A d e v ă r u l este însă că orice cantitate d e m u n c ă este egală cu aceeaşi cantitate d e m u n c ă ex primată într-un p r o d u s ; adică fiecare p r o d u s este d o a r o anumită can titate de m u n c ă obiectivată în valoarea produsului, valoare care, în ra port cu alte produse, se m ă s o a r ă p r i n această cantitate de m u n c ă . Sa lariul, fireşte, exprimă valoarea forţei de m u n c ă vii, d a r nicidecum valoarea [ V I — 5 ] m u n c i i vii [ n u valoarea creată de m u n c a v i e ] , care, dimpotrivă, se exprimă î n salariu + profit. Salariul este preţul muncii necesare. Dacă, p e n t r u a p u t e a trăi, m u n c i t o r u l ar trebui să lucreze 6 ore .şi dacă ar produce p e n t r u el însuşi ca s i m p l u muncitor, el ar obţine zil nic o m a r f ă care conţine 6 ore d e muncă, în valoare d e 6 pence, să zicem. Capitalistul însă îl p u n e p e m u n c i t o r să lucreze 12 ore, d a r îi plăteşte 6 pence. P e n t r u 1 oră el îi plăteşte 1/2 p e n n y . Rezultă că can titatea dată d e 12 ore de m u n c ă valorează 12 pence, şi că 12 pence re prezintă într-adevăr valoarea p e care se schimbă p r o d u s u l atunci cînd este pus în vînzare. Pe de altă parte, prin intermediul acestei valori, capitalistul, dacă ar avea posibilitatea s-o reinvestească integral n u m a i în muncă, ar putea să d i s p u n ă de 2 4 d e ore d e m u n c ă . D e aceea salariul oferă posibilitatea de a se dispune d e o cantitate d e m u n c ă m u l t mai m a r e decît aceea pe care o conţine el, iar o cantitate dată de m u n c ă vie se schimbă efec tiv p e o cantitate m u l t mai mică de m u n c ă acumulată. Singurul lucru cert
60
Critica
economiei
politice
e că preţul muncii, salariul, trebuie să exprime întotdeauna cantitatea de m u n c ă de care au nevoie muncitorii p e n t r u a-şi p u t e a procura strictul necesar. Retribuţia oricărei cantităţi de m u n c ă trebuie să fie î n t o t d e a u n a egală cu cantitatea d e muncă p e care muncitorul trebuie s-o cheltuiască p e n t r u p r o p r i a sa reproducere. In cazul examinat mai sus, cu cantitatea de m u n c ă prestată de u n muncitor capitalistul ar p u n e doi muncitori să lucreze t i m p de 12 ore fiecare, iar î m p r e u n ă t i m p de 2 4 de ore. î n exemplul citat, produsul s-ar schimba p e u n alt p r o d u s în valoare de 12 pence, sau pe 12 ore de muncă, şi de aceea capitalistului i-ar reveni u n profit d e 6 pence (plusvaloare p e n t r u capitalist, p e care o c o n ţ i n e produsul). Valoarea produselor este determinată de munca p e care ele o conţin, şi n u d e partea — din m u n c a cuprinsă în ele — pe care o plăteşte întreprinzătorul. Nu munca plătită, ci munca efectuată este aceea care constituie valoarea produsului ; salariul însă exprimă numai m u n c a plă tită, şi nicidecum m u n c a efectuată. C u a n t u m u l acestei retribuţii d e p i n d e de productivitatea muncii, întrucît aceasta din u r m ă determină cantitatea de t i m p de m u n c ă necesar. Şi deoarece acest salariu constituie valoarea muncii (dacă însăşi m u n c a e considerată ca o m a r f ă ) , această valoare este întotdeauna o mărime variabilă, şi nicidecum una constantă. Can titatea de m u n c ă pe care o efectuează muncitorul diferă considerabil d e cantitatea de m u n c ă ce se află acumulată în forţa sa de m u n c ă sau care este necesară p e n t r u reproducerea forţei sale de m u n c ă . D a r ceea ce vinde ca marfă muncitorul nu este întrebuinţarea pe care i-o va da ca pitalistul ; muncitorul se v i n d e î n calitatea sa de efect, şi n u în aceea de cauză. Să-1 u r m ă r i m pe d-1 M a l t h u s în strădaniile sale de a ieşi din această încurcătură : „Condiţiile ofertei de mărfuri nu cer ca acestea din u r m ă să păstreze întotdeauna aceeaşi valoare relativă, ci ca fiecare din ele să-şi păstreze respec tiva valoare naturală, sau posibilitatea de a obţine acele obiecte care vor conferi producătorului aceeaşi capacitate de producţie şi de acumulare... Profitul se calculează pe baza cheltuielilor necesare pentru producţie... Cheltuielile specifice ale capitaliştilor constau vu din postav, ci din muncă ; şi deoarece -nici un alt obiect nu poate reprezenta o cantitate de muncă dată, este clar că tocmai canti tatea de muncă pe care o comandă o marjă, şi n u cantitatea oricărei alte mărfi" este aceea care poate să reprezinte condiţiile ofertei ei, sau valoarea ei naturală" ( o p . cit., p . 1 7 — 1 8 ) .
Chiar şi din faptul că cheltuielile capitalistului constau din muncă,. M a l t h u s ar fi putut vedea că ceva nu e în regulă aici. Să p r e s u p u n e m că 6 ore reprezintă timpul de m u n c ă necesar ; A şi B sînt doi inşi care lucrează fiecare pentru el însuşi, dar care fac schimb între ei ; A lu crează 6 ore, B 12 ore. Dacă, aşa stînd lucrurile, A vrea să consume cele 6 ore lucrate în p l u s d e B şi să folosească p e n t r u consumul său produsul celor 6 ore suplimentare lucrate de B, el nu-i poate oferi
Capitolul
despre
capital
61
acestuia nimic altceva decît 6 ore de m u n c ă vie, care va fi efectuată, să zicem, a doua zi. i n consecinţă, B posedă acum u n p r o d u s de 6 ore de m u n c ă peste ceea ce p o s e d ă A. Să p r e s u p u n e m acum că, î n aceste condiţii, B îşi închipuie că e capitalist şi încetează să lucreze. A treia zi, deci, nu-i mai r ă m î n e decît să ofere î n schimbul celor 6 ore de m u n c ă vie ale lui A p r o d u s u l său acumulat egal cu 6 ore ; odată schimbul efec tuat, el ar trebui sau să se apuce de lucru, sau să moară d e foame. D a r dacă B va continua să lucreze cîte 12 ore p e n t r u A, iar acesta din u r m ă va continua să lucreze 6 o r e p e n t r u sine şi 6 ore p e n t r u B, schimbul dintre ei va însuma exact 12 ore. Valoarea naturală a mărfii, s p u n e Malthus, constă în aceea că p r i n intermediul schimbului ea redă posesorului ei aceeaşi capacitate de pro ducţie şi de acumulare. Marfa lui constă din două cantităţi de m u n c ă : dintr-o anumită cantitate de m u n c ă acumulată plus o anumită cantitate d e m u n c ă nemijlocită. Prin urmare, cînd îşi schimbă marfa pe o altă m a r f ă care conţine exact aceeaşi cantitate de m u n c ă totală, capacitatea lui de producţie şi de acumulare r ă m î n e cel puţin aceeaşi, cel puţin egală. î n realitate însă, ea a crescut, deoarece o parte d i n m u n c a ne mijlocită nu 1-a costat nimic pe posesorul mărfii, d a r el o vinde totuşi. M a l t h u s însă ajunge ia concluzia că cantitatea de m u n c ă p e care o con ţine marfa este numai m u n c ă plătită şi de aceea este egală cu suma sa lariului, adică salariul este măsura valorii mărfii. D a c ă întreaga cantitate ele m u n c ă p e care o conţine marfa ar fi m u n c ă plătită, teoria d-lui Mal thus ar fi adevărată, dar tot atît d e adevărat ar fi că capitalistul său n-ar trebui să facă nici u n fel d e „cheltuieli p e n t r u m u n c ă " şi ar fi complet lipsit de a sa „capacitate de acumulare". D e u n d e ar proveni profitul dacă n-ar fi m u n c a gratuită ? D a , crede d-1 M a l t h u s , [profitul este] salariul p e n t r u m u n c a acumulată. Deoarece însă m u n c a efectuată a încetat să funcţioneze, a încetat şi le gătura ei cu salariul. Ce-i drept, produsul î n care există ea ar putea să fie din n o u schimbat pe m u n c ă vie. Să p r e s u p u n e m că acest p r o d u s este egal cu 6 ore de m u n c ă ; muncitorul ar da 6 ore de m u n c ă vie, în schim bul cărora ar căpăta cheltuielile efectuate în decurs de 6 ore de m u n c ă ia capitalist, care în felul acesta n-ar înainta nici măcar cu u n pas. M u n c a vie l-ar deposeda foarte curînd de m u n c a lui moartă. M a l t h u s însă aduce următorul argument : deoarece „nici u n alt obiect n u poate reprezenta o cantitate de m u n c ă dată", valoarea naturală a mărfii constă d i n „.cantitatea d e m u n c ă de care dispune marfa, şi nu din cantitatea oricărei alte m ă r f i " . Aceasta înseamnă că o cantitate de m u n c ă dată poate fi reprezentată numai printr-o cantitate d e m u n c ă vie (nemijlo c i t ă ) , î n realitate, nu n u m a i „nici u n alt obiect", ci fiecare dintre ele poate să reprezinte o cantitate de m u n c ă dată, şi a n u m e fiecare obiect care conţine aceeaşi cantitate de muncă. M a l t h u s însă vrea ca cantitatea
62
Critica economiei
politice
de m u n c ă conţinută în marfă să se măsoare, să fie egală n u cu can titatea de muncă vie p e care o p o a t e p u n e în mişcare, ci cu cantitatea de muncă plătită p e care o p u n e în mişcare. Să p r e s u p u n e m că m a r f a conţine 2 4 de ore d e m u n c ă . M a l t h u s con sideră că cu această marfă capitalistul poate să c u m p e r e două zile d e muncă ; dacă capitalistul ar plăti în întregime munca, sau dacă canti tatea de m u n c ă efectuată ar fi egală cu cantitatea de m u n c ă vie plătită, atunci cu 24 de ore de m u n c ă efectuată capitalistul ar p u t e a să c u m p e r e numai 2 4 de ore de m u n c ă vie, iar „capacitatea lui de a c u m u l a r e " ar dispărea. Capitalistul însă plăteşte muncitorului n u t i m p u l de muncă, nu cantitatea de muncă, ci numai timpul de m u n c ă necesar, p u n î n d u - 1 să muncească gratuit restul timpului. D e aceea, cu 2 4 d e ore t i m p de m u n c ă efectuat, el va p u n e în mişcare, poate, 48 de ore d e m u n c ă vie. Aşa se explică d e ce, în realitate, cu o oră d e m u n c ă efectuată, capita listul plăteşte două ore de m u n c ă vie, cîştigînd astfel, î n cadrul schim bului, 1 0 0 % . Valoarea mărfii sale este egală acum cu 4 8 de ore, dar n u este cîtuşi de puţin egală cu salariul pe care a fost schimbată marfa, şi nu este egală nici cu salariul pe care va fi d i n n o u schimbată marfa. D a c ă capitalistul va continua în acelaşi ritm, atunci Cu 48 d e ore de m u n c ă efectuată v a cumpăra 9 6 de ore de m u n c ă vie. Să p r e s u p u n e m că n u există nici u n capitalist, dar că muncitori ne mijlociţi, care fac schimb între ei, lucrează mai m u l t decît este necesar p e n t r u subzistenţă, deoarece vor să şi acumuleze etc. Să n u m i m salariu partea de m u n c ă pe care muncitorul o d e p u n e pentru a putea trăi şi profit — timpul de supramuncă efectuat în scopuri de acumulare. î n acest caz, valoarea mărfii sale va fi egală cu cantitatea totală de m u n c ă pe care ea o conţine, va fi egală cu suma totală a t i m p u l u i de m u n c ă vie, dar n u va fi nicidecum egală cu salariul pe care şi 1-a plătit singur, sau cu partea de marfă pe care ar trebui s-o reproducă p e n t r u a avea d i n ce să trăiască. Deoarece valoarea unei mărfi este egală cu o a n u m i t ă cantitate d e muncă, s p u n e Malthus, ea este egală cu cantitatea de m u n c ă necesară p e care o conţine această m a r f ă (adică cu salariul), şi nu cu suma totală a muncii cuprinse în ea ; întregul este egal cu o parte din ei însuşi. [ V I — 6 ] La muncitor însă, „capacitatea de a c u m u l a r e " p r o v i n e , evident, numai d i n faptul că el a lucrat mai m u l t decît era necesar pen tru a-şi p u t e a plăti salariul. Dacă o a n u m i t ă cantitate de t i m p d e m u n c ă vie ar fi egală cu timpul de care are nevoie muncitorul p e n t r u a avea cu ce să trăiască, atunci o anumită cantitate de m u n c ă vie ar fi egală cu salariul p r o d u s de el, sau salariul ar fi egal cu m u n c a vie p e care o p u n e în mişcare. D a c ă lucrurile s-ar prezenta astfel, capitalul ar fi, desigur, de neconceput. D a c ă în tot timpul său de m u n c ă m u n citorul nu este î n stare să p r o d u c ă nimic altceva decît salariul său, atunci,
Capitolul
despre
capital
o r k î t ar dori ©1, n-ar p u t e a să o b ţ i n ă nici o centimă p e n t r u Proprietatea este r o d u l productivităţii muncii.
63 capitalist.
„ C î n d m u n c a fiecărui om ajunge doar pentru propria lui întreţinere, fie care om este m u n c i t o r ; în asemenea condiţii, proprietatea e cu neputinţă. Dacă munca u n u i a poate să întreţină cinci, atunci la fiecare om ocupat în producţie vor reveni p a t r u t r î n d a v i " (Ravenstone. [ „ T h o u g h t s on the F u n d i n g System, and its Effects". London, 1824, p . 1 1 ] ) .
A m văzut mai sus c u m a r h i p r o f u n d a şi ultrasubtida g î n d i r e a lui M a l t h u s se e x p r i m a în calcule naive. La baza lor stătea, dealtfel, teoria potrivit căreia valoarea muncii este constantă, iar salariul constituie pre ţul. Deoarece rata profitului la capitalul total poate fi exprimată ca aceeaşi rată la p a r t e a de capital care reprezintă salariul, M a l t h u s afirmă că aceasta p a r t e constituie şi determină preţul. Şi aici găsim aceeaşi arhi profunda gîndire. El consideră că dacă marfa a este egală cu o anu mită cantitate din marfa x, aceasta nu poate î n s e m n a altceva decît că marfa a este egală cu x m u n c ă vie, căci numai m u n c a poate să repre zinte m u n c a . D e aici M a l t h u s trage concluzia că m a r f a a este egală cu cantitatea d e muncă salariată p e care o poate c o m a n d a şi că valoarea muncii este constantă, deoarece ea este î n t o t d e a u n a egală cu marfa care p u n e în mişcare munca. Eroarea lui M a l t h u s se explică p u r şi simplu p r i n faptul că la el cuantumul muncii vii şi c u a n t u m u l muncii salariate coincid, p r e c u m şi p r i n faptul că el consideră efectiv plătită fiecare parte a muncii salariate. D a r x m u n c ă vie poate fi egal (iar în cazul muncii salariate este întotdeauna egal) cu x.—y m u n c ă necesară (sala riu) + y supramuncă. D e aceea x m u n c ă moartă poate să p u n ă în miş care x—y m u n c ă necesară (salariu) +,}' t i m p de supramuncă ; adică munca m o a r t ă p u n e întotdeauna în mişcare o cantitate cu atît mai mare de t i m p d e m u n c ă vie, cu oît în ;x ore de m u n c ă sînt cuprinse mai m u l t e ore d e supramuncă peste cele necesare. M u n c a salariată constă î n t o t d e a u n a din m u n c ă plătită şi din m u n c ă neplătită. Prin urmare, afirmaţia [lui M a l t h u s ] că valoarea muncii este cons tantă î n s e a m n ă p u r şi s i m p l u că tot t i m p u l de m u n c ă este timp nece sar, adică t i m p 'de m u n c ă producător de salariu. N u există t i m p de supramuncă, dar există totuşi „capacitate de a c u m u l a r e " şi capital. D e oarece salariul este î n t o t d e a u n a egal cu o cantitate de m u n c ă dată, şi a n u m e cu cantitatea d e m u n c ă vie p e care el o p u n e î n mişcare, şi aceasta este aceeaşi cantitate de m u n c ă pe care o conţine el, înseamnă că valoarea muncii este constantă, căci ea este î n t o t d e a u n a egală cu canti tatea d e m u n c ă dată sub formă materializată. D e aceea scăderea şi creş terea salariilor este determinată de scăderea şi creşterea preţurilor dife ritelor mărfuri, şi nu de scăderea sau creşterea valorii muncii. F a p t u l că muncitorul primeşte 8 şilingi d e argint pe s ă p t ă m î n ă sau 16 d e p i n d e
64
Critica economiei
politice
exclusiv de împrejurarea că preţul şilingului a crescut sau a scăzut, dar valoarea m u n c i i a rămas aceeaşi. î n ambele cazuri m u n c i t o r u l primeşte în schimbul unei săptămîni de m u n c ă vie o săptămînă de m u n c ă efectuată. D - l Malthus demonstrează acest lucru în felul u r m ă t o r : „ D a c ă la obţinerea roadelor solului s-ar folosi n u m a i facilitatea mai mare cu care se obţine un fel de roade în nu ar modifica, desigur, valoarea muncii sau valoarea de p r o d u s obţinut printr-o anumită cantitate de eforturi" ( o p .
muncă, fără capital, comparaţie cu altul schimb a întregului cit., p . 3 3 ) .
Aceasta nu înseamnă decît că, indiferent de cantitatea ei, fiecare marfă este determinată de m u n c a pe care o conţine, cu toate că aceasta din u r m ă , în funcţie de productivitatea ei, într-un caz se va e x p r i m a într-o cantitate m a i mare d e valori de întrebuinţare, iar în altul — în tr-o cantitate mai mică. „Trebuie să recunoaştem fără ezitare că diferenţa ieftinătatea produsului, şi nu a muncii" (ibid.).
consta
în
scumpetea
sau
N o i a m spune că munca este mai productivă într-o r a m u r ă decît în alta, sau că p r o d u s u l costă mai m u l t ă sau mai p u ţ i n ă m u n c ă . D e s p r e scumpetea sau ieftinătatea muncii nu am putea vorbi, deoarece nu ar exista muncă salariată, şi de aceea o oră de m u n c ă nemijlocită ar co m a n d a întotdeauna o oră de m u n c ă materializată, ceea ce, fireşte, n-ar împiedica cîtuşi de puţin ca o oră să fie m a i productivă decît alta. Cu toate acestea însă, deoarece facem distincţie între partea de m u n c ă n e cesară p e n t r u subzistenţa muncitorilor şi supramuncă prestată de ei — şi, în general, cînd anumite ore ale zilei reprezintă t i m p de supra muncă, e ca şi cum fiecare parte alicotă a timpului de m u n c ă s-ar com p u n e dintr-o p a r t e de m u n c ă necesară şi una de s u p r a m u n c ă — , nu se poate spune că valoarea muncii, adică salariul, partea de p r o d u s care se schimbă p e m u n c a necesară, sau partea din m u n c a totală ce se chel tuieşte pe produsul necesar, este o mărime constantă. O d a t ă cu producti vitatea muncii variază partea din timpul de m u n c ă care reproduce sala riul ; în consecinţă, valoarea muncii, adică salariul, ar varia întotdeauna odată cu productivitatea muncii. Salariul s-ar măsura, ca şi p î n ă acum, printr-o anumită valoare de întrebuinţare, şi deoarece valoarea de schimb a acesteia din u r m ă variază întotdeauna odată cu variaţia pro ductivităţii muncii, salariul sau valoarea muncii ar varia. î n general, valoarea muncii presupune că munca vie nu este egală cu p r o d u s u l ei, sau — ceea ce este acelaşi lucru — că ea este v î n d u t ă nu în calitate de cauză eficientă, ci în calitate de efect p r o d u s . Afirmaţia că valoarea m u n cii este constantă nu înseamnă decît că ea se măsoară î n t o t d e a u n a p r i n cantitatea d e m u n c ă pe care o conţine. U n p r o d u s poate să conţină mai m u l t ă m u n c ă sau mai p u ţ i n ă muncă. D e aceea, o p o r ţ i u n e uneori mai mare, uneori mai mică din
Capitolul
despre
capital
65
p r o d u s u l a p o a t e fi schimbată p e p r o d u s u l b. D a r cantitatea de m u n c ă vie pe care o c u m p ă r ă p r o d u s u l nu poate fi mai m a r e sau mai mică decît m u n c a efectuată p e care o reprezintă el, căci o a n u m i t ă cantitate de m u n c ă este î n t o t d e a u n a o a n u m i t ă cantitate de muncă, indiferent dacă există sub formă d e m u n c ă materializată sau sub formă de muncă vie. D e aceea, cînd în schimbul unei anumite cantităţi de muncă vie se dă o cantitate m a i m a r e sau mai mică d e p r o d u s , c î n d deci salariul creşte sau scade, aceasta nu se datoreşte unei creşteri sau scăderi a va lorii muncii, căci valoarea unei cantităţi determinate de m u n c ă este întot deauna egală cu aceeaşi cantitate determinată de muncă, ci faptului că produsele au costat mai m u l t ă sau mai p u ţ i n ă m u n c ă şi că de aceea o cantitate mai m a r e sau mai mică din aceste p r o d u s e reprezintă aceeaşi cantitate de muncă. Valoarea muncii rămîne, aşadar, constantă. Variază numai valoarea produselor, adică variază productivitatea muncii, şi nu valoarea ei. Aceasta este chintesenţa teoriei lui M a l t h u s , dacă asemenea sofisme crase pot fi n u m i t e teorie. î n p r i m u l rînd, cu u n p r o d u s care n-a costat decît o jumătate de zi de m u n c ă muncitorul poate să trăiască şi, deci, să muncească o zi întreagă. F a p t u l că p r o d u s u l posedă sau nu această ca litate nu d e p i n d e d e valoarea lui, adică n u d e p i n d e de timpul de m u n c ă cheltuit p e n t r u producerea lui, ci de valoarea lui de întrebuinţare, iar schimbul ce se efectuează aici î n t r e m u n c a vie şi produsul muncii nu este u n schimb de valori de schimb ; raportul d i n t r e ele se întemeiază, pe de o parte, p e valoarea de întrebuinţare a produsului, iar p e de altă parte pe condiţiile de existenţă ale forţei d e m u n c ă vii. D a c ă m u n c a materializată s-ar schimba p e m u n c ă vie, potrivit legi lor valorii de schimb un p r o d u s egal cu o jumătate de zi de m u n c ă nu ar p u t e a c u m p ă r a decît tot o jumătate de zi de m u n c ă vie, chiar dacă cu acest p r o d u s m u n c i t o r u l ar p u t e a subzista o întreagă zi de m u n c ă ; iar dacă ar fi necesar să se cumpere întreaga lui zi de muncă, muncito rul ar trebui să capete o întreagă zi de m u n c ă sub formă de p r o d u s , cu care el, potrivit ipotezei, ar putea să trăiască două zile de muncă. D a r pe baza capitalului m u n c a vie şi m u n c a efectuată nu se schimbă între ele ca valori de schimb, astfel încît a m î n d o u ă să fie identice : u n a şi aceeaşi cantitate d e m u n c ă sub formă materializată să fie valoarea, echi valentul aceleiaşi cantităţi [ V I — 7 ] de m u n c ă sub formă vie. Ceea ce constituie aici obiectul schimbului este produsul şi forţa de muncă, care este ea însăşi u n p r o d u s . Forţa de m u n c ă n u este egală cu m u n c a vie p e care o p o a t e efectua, cu cantitatea de m u n c ă p e care o poate presta •— aceasta este valoarea ei de întrebuinţare. Forţa de m u n c ă este egală cu cantitatea de m u n c ă p r i n intermediul căreia ea însăşi trebuie să fie produsă şi poate să fie reprodusă. D e aceea p r o d u s u l n u se schimbă p e
66
Critica economiei
politice
m u n c ă vie, ci p e m u n c ă materializată, p e m u n c a materializată în forţa de muncă. M u n c a vie este ea însăşi o valoare de întrebuinţare pe care o posedă valoarea de schimb cumpărată de posesorul produsului, şi cît de m u l t ă sau cît de puţină m u n c ă vie a obţinut el peste ceea ce a chel tuit, sub formă de produs, p e forţa d e muncă, aceasta d e p i n d e de can titatea de m u n c ă vie care i-a fost plătită muncitorului în p r o d u s . Dacă o cantitate de muncă determinată s-ar schimba pe altă can titate de muncă, fie sub formă de m u n c ă materializată, fie sub formă de m u n c ă vie, fiecare cantitate de m u n c ă ar fi, bineînţeles, egală cu sine însăşi, iar valoarea ei ar fi egală cu cantitatea ei. D e aceea p r o d u s u l unei jumătăţi de zi de m u n c ă ar p u t e a cumpăra n u m a i o jumătate de zi de m u n c ă . D a r atunci n-ar exista, de fapt, nici salariul, nici valoa rea muncii. M u n c a n u ar avea nici o valoare distinctă de produsul ei sau de echivalentul produsului ei, nu ar avea nici o valoare specifică ; or, aceasta din u r m ă şi numai ea constituie valoarea muncii, salariul. Aşadar, din faptul că o cantitate d e m u n c ă determinată este egală cu o cantitate de m u n c ă determinată, adică din faptul că o cantitate de m u n c ă determinată este egală cu sine însăşi, din marea descoperire că o cantitate determinată este o cantitate determinată, d-1 M a l t h u s conchide că salariul este constant, că valoarea muncii este constantă, şi a n u m e egală cu aceeaşi cantitate de m u n c ă materializată. Aceasta ar fi exact dacă m u n c a vie şi munca acumulată s-ar schimba u n a p e alta ca valori de schimb. D a r atunci n-ar exista nici valoarea muncii, nici salariu, nici capital, nici muncă salariată şi nici studiile lui M a l t h u s . La baza tuturor acestor categorii stă faptul că, în raport cu m u n c a acumulată sub formă de capital, m u n c i vie apare ca valoare de întrebuinţare, iar forţa de m u n c ă vie — ca valoare de schimb. Şi M a l t h u s continuă imperturbabil : „Acelaşi lucru se întîmpla atunci cînd în calculul valorii şi prăjiturile şi cînd cererea de muncă variază" ( o p . cit., p . 3 3 ) .
intră
capitalul
Aici e toată filozofia lui. C î n d intervin capitalul şi profitul, inter vine faptul că forţa de m u n c ă vie se cumpără şi de aceea o cantitate mai mică de muncă acumulată se schimbă p e o cantitate m«ii m a r e de m u n c ă vie. P e n t r u această a r h i p r o f u n d ă manieră de a g î n d i este carac teristică afirmaţia că capitalul, care p u n e bazele muncii salariate, trans formând p e n t r u prima oară m u n c a în m u n c ă salariată şi forţa de m u n c ă într-o marfă, n u aduce prin intervenţia sa nici o schimbare în folosirea valorii muncii, după cum n u schimbă nimic nici în folosirea valorii muncii acumulate. După părerea lui Malthus. capitalul, care este o formă specifică de raportare a muncii la produsul ei şi la valoarea aces tuia, „intervine" fără a produce vreo schimbare. E ca şi cum s-ar s p u n e că apariţia, „intervenţia" împăraţilor n-a atras d u p ă sine nici o schim bare în orînduirea de stat a republicii romane.
Capitolul
despre
capital
67
M a l t h u s continuă : „ D a c ă are loc o creştere a retribuţiei muncitorilor fără o sporire a canti tăţii p r o d u s u l u i , profitul scade necesarmente... P e n t r u a se obţine o anumită cantitate d e p r o d u s , este necesară aceeaşi cantitate d e m u n c ă ca şi p î n ă acum, dar, profitul fiind micşorat, valoarea p r o d u s u l u i a scăzut, în timp ce această micşorare a profitului în r a p o r t cu salariul este în întregime contracarată p r i n sporirea c u a n t u m u l u i muncii necesare p e n t r u producerea cantităţii sporite de p r o d u s cuvenită muncitorului, în condiţii cînd valoarea muncii r ă m î n e aceeaşi" ( p . 33, 3 4 ) . _
Potrivit ipotezei, p r o d u s u l conţine aceeaşi cantitate de muncă. D a r valoarea lui ar fi scăzut, deoarece a scăzut profitul. D a r dacă t i m p u l de m u n c ă p e care-1 conţine p r o d u s u l a rămas acelaşi, în ce m o d a putut să scadă profitul ? D a c ă salariul creşte î n t i m p ce m u n c a totală r ă m î n e aceeaşi — este vorba de o creştere a salariului provocată nu de cauze temporare, cum ar fi, de pildă, o concurenţă favorabilă muncitorilor — , aceasta î n s e a m n ă că a scăzut productivitatea muncii, că e nevoie de o cantitate mai mare de t i m p p e n t r u reproducerea forţei de muncă, că, aşadar, o parte mai m a r e din m u n c a vie pusă în mişcare de capital re v i n e timpului necesar şi o parte mai mică t i m p u l u i de supramuncă. Să lăsăm p e n t r u mai târziu aceste subtilităţi. N u m a i p e n t r u a completa cele de m a i sus r e p r o d u c e m şi u r m ă t o r u l pasaj final din lucrarea lui Malthus : „In cazul contrar, lucrurile se petrec invers : m u n c i t o r u l u i i s-ar cuveni o cantitate mai mică d e p r o d u s , iar profitul ar creşte. V a l o a r e a unei anumite can tităţi de p r o d u s , obţinute prin aceeaşi cantitate de m u n c ă ca şi p î n ă acum, ar creşte datorită creşterii profitului, în t i m p ce această creştere a profitului în raport cu salariul m u n c i t o r u l u i ar fi contracarată de cantitatea mai mică de m u n c ă necesară p e n t r u obţinerea cantităţii m a i mici de p r o d u s cuvenite munci t o r u l u i " ( o p . cit., p . 3 5 ) .
Ceea ce M a l t h u s spune cu acest prilej — ca o concluzie la prin cipiul său — în legătură cu preţurile monetare în diferite ţări va tre bui examinat ulterior.
[4J]
Teoria lui Carey cu privire la ieftinirea capitalului pentru muncitor. Wakefield despre contradicţia dintre teoria ricardiană a muncii salariate şi teoria ricardiană a valorii
{ O marfă a poate cumpăra, să zicem, o zi de m u n c ă ; ea plăteşte n u m a i jumătatea (necesară) a zilei de muncă, dar obţine în schimb în treaga zi de m u n c ă . C u a n t u m u l întregii m u n c i cumpărate de marfă este deci egal cu t i m p u l necesar + t i m p u l de s u p r a m u n c ă . Prin u r m a r e ,
68
Critica economiei
politice
dacă ştiu că preţul muncii necesare este x, înseamnă că preţul muncii totale va fi egal cu 2x, şi în felul acesta p o t evalua în salariu marfa nou creată, exprimînd astfel în salariu p r e ţ u l tuturor mărfurilor. D a r aceasta ar fi mai puţin ca orice o valoare constantă. D a t o r i t ă confuziei generate de împrejurarea că în ţările civilizate, indiferent ce salariu ar fi acolo, p e n t r u a-i obţine este într-adevăr necesar să se lucreze u n timp m e d i u dat, să zicem 12 ore, indiferent de felul în care aceste 12 ore se împart în muncă necesară şi supramuncă, — d-1 Carey, care reduce cuantumul muncii la zile de m u n c ă (ele se şi reduc realmente ia zile de m u n c ă v i e ) , ajunge la concluzia că, întrucît reproducerea unuia şi aceluiaşi capital costă tot mai p u ţ i n timp de m u n c ă ( d e pildă, o maşină în valoare de 100 1. st. va costa la u n m o m e n t dat, datorită dezvoltării forţelor productive, numai 50 1. st., adică producerea ei va necesita jumătate din timpul de m u n c ă anterior, din zilele sau orele de muncă anterioare, cum d o r i ţ i ) , muncitorul îşi poate cumpăra, îşi poate procura această maşină cu jumătate din n u m ă r u l anterior de zile de m u n c ă . D-1 Carey face aici o mică confuzie considerînd că creşterea timpului de supramuncă este în favoarea muncitorului, în t i m p ce, dim potrivă, totul se reduce la aceea că în tot cursul zilei de m u n c ă m u n citorul lucrează pentru sine mai p u ţ i n şi p e n t r u capital mai m u l t ; ca atare, puterea capitalului asupra muncitorului creşte rapid, într-un raport determinat faţă ele creşterea forţelor productive. 1 8
D-1 Carey susţine că muncitorul îşi poate cumpăra sau poate lua cu î m p r u m u t o maşină ; într-un cuvînt, el îl transformă în capitalist. M u n citorul dobîndeşte această putere sporită asupra capitalului datorită fap tului că o anumită cantitate de capital poate fi reprodusă cu mai p u ţ i n ă m u n c ă necesară, adică cu mai puţină m u n c ă plătită, ceea ce înseamnă, aşadar, că salariul scade în raport cu profitul. î n America, atîta timp cît acolo m u n c i t o r u l îşi mai apropriază o parte din supramuncă sa, el poate acumula, desigur, atîta încît să devină, bunăoară, fermier etc. (deşi în prezent această posibilitate e şi ea pe cale de a d i s p ă r e a ) . Dacă p e alocuri în America muncitorul salariat mai poate să obţină rapid ceva, aceasta se datoreşte reproducerii u n o r m o d u r i de producţie şi forme d e proprietate anterioare ( d e pildă, agricultura i n d e p e n d e n t ă ) . î n t r - u n cu vînt, d-1 Carey consideră zilele d e m u n c ă ca zile de m u n c ă a p a r ţ i n î n d muncitorului, şi, în loc de a ajunge la concluzia că muncitorul trebuie să producă mai mult capital pentru a putea fi ocupai în decursul ace luiaşi timp de muncă, el conchide că muncitorul trebuie să muncească mai puţin pentru a putea dobîndi capital ( p e n t r u a-şi p u t e a apropria condiţiile de p r o d u c ţ i e ) . Dacă muncitorul produce 20 de maşini, iar apoi, datorită creşterii forţei productive, poate să p r o d u c ă 4 0 de maşini, fiecare maşină devine într-adevăr mai ieftină, dar din faptul că p e n t r u producerea unei anu-
Capitolul
despre
capital
Co
mite cantităţi de maşini este necesară acum o parte mai mică din ziua d e m u n c ă n u rezultă cîtuşi de puţin că produsul zilei de m u n c ă a crescut p e n t r u muncitor, ci, dimpotrivă, rezultă că p e n t r u producerea unei anu mite cantităţi d e maşini se cheltuieşte mai p u ţ i n ă m u n c ă vie. Dealtfel, d-1 Carey, pe care-1 preocupă armonia, ajunge el însuşi la constatarea că, odată cu scăderea ratei profitului, creşte masa profitului, deoarece e nevoie de un capital tot mai m a r e în comparaţie cu m u n c a vie folo sită ; în consecinţa, muncitorului îi este tot mai dificil să-şi aproprieze suma necesară de capital, m i n i m u l de capital necesar p e n t r u folosirea productivă a muncii p e noua treaptă a producţiei. Reproducerea fiecărei părţi de capital necesită mai p u ţ i n t i m p de muncă, dar p e n t r u folosirea cantităţii mai mici de t i m p de m u n c ă e nevoie de o masă mai m a r e de capital. Creşterea forţei productive se manifestă în faptul că partea de capital constînd din m u n c ă vie [ V I — 8 ] scade c o n t i n u u în comparaţie cu partea de capital care reprezintă cheltuielile pe maşini etc. G l u m a proastă a lui Carey, cu care, fireşte, se delectează Bastiat, se bazează pe aceea că timpul de m u n c ă necesar p e n t r u producţie, zilele de muncă, se transformă la Carey în zile de m u n c ă ce aparţin munci torului, p e cînd î n realitate t i m p u l acesta aparţine, dimpotrivă, capita lului, şi, p e măsură ce forţa productivă a muncii creşte, muncitorului îi r ă m î n e o parte tot mai mică d i n timpul său de muncă. Cu cît un capital dat trebuie să cumpere mai puţin timp de muncă vie, adică cu cît creşte suma totală a capitalului şi cu cît m u n c a vie folosită de el scade în raport cu mărimea lui, cu atît cresc, după părerea d-lui Carey, şansele muncitorului de a deveni posesor de capital, căci capitalul se reproduce cu ajutorul unei cantităţi mai mici de muncă vie. Cu cît e mai mare capitalul şi cu cît n u m ă r u l muncitorilor folosiţi de el e relativ mai mic, cu atît aceşti muncitori au mai m u l t e şanse de a deveni capitalişti : într-adevăr, oare nu se reproduce acum capitalul într-un n u m ă r mai mic de zile de m u n c ă ? Şi, în consecinţă, n u poate fi cumpărat capitalul cu mai p u ţ i n e zile de m u n c ă ? Să l u ă m u n capital de 100 1. st. — din care 50 1. st. reprezintă cheltuielile [pentru capital c o n s t a n t ] , 50 1. st. cheltuielile pentru m u n c ă — şi care aduce u n profit de 5 0 % (scăderea ratei profitului este marota lui Carey şi este o c o m p o n e n t ă a teoriei s a l e ) . Să admitem că fiecare liră sterlină de salariu echivalează cu o zi de muncă, reprezintă u n muncitor. Să luăm acum u n alt capital, de 16 0 0 0 1. st., din care 14 5 0 0 reprezintă cheltuielile [ p e n t r u capital c o n s t a n t ] , 1 500 cheltuielile p e n t r u salariu (să p r e s u p u n e m că şi aici salariul reprezintă 1 500 de m u n c i t o r i ) şi care aduce u n profit de numai 2 0 % . î n p r i m u l caz, produsul este egal cu 150 1. st. ; î n cel de-al doilea ( p e n t r u simplificarea calculului a d m i t e m că capitalul fix efectuează o rotaţie p e a n ) produsul este egal cu 19 200 1. st. ( d i n care 3 200 1. st. reprezintă p r o f i t u l ) .
70
Critica economiei
politice
Aioi avem cazul cel mai favorabil p e n t r u d-1 Carey. Rata profitului a scăzut de la 5 0 % la 2 0 % , adică cu 3/5 sau cu 6 0 % . î n p r i m u l caz, [plus] p r o d u s u l de 50 1. st. reprezintă rezultatul a 50 de zile de m u n c ă vie ; în cel de-al doilea, [plus] produsul d e 3 200 1. st. reprezintă re zultatul muncii prestate d e 1 500 d e muncitori. î n p r i m u l caz, u n [plus] p r o d u s d e 1 1. st. este rezultatul unei zile d e m u n c ă ; î n cel de-al doilea, rezultatul unei zile de m u n c ă este u n [plus] p r o d u s de 2 2/15 1. st. î n cazul al doilea, producerea unei [plus] valori de 1 1. st. necesită mai puţin de jumătate din t i m p u l de m u n c ă ce se cere în p r i m u l caz. în seamnă oare aceasta că în cazul al doilea muncitorul produce p e n t r u sine 1 1/15 1. st. într-o jumătate de zi de muncă, în t i m p ce în p r i m u l caz celălalt muncitor produce n u m a i 1 1. st. într-un interval d e t i m p de două ori mai mare, astfel încît în cazul al doilea muncitorul are toate şansele să devină capitalist ? El ar trebui mai întîi să cîştige 16 0 0 0 1. st. capital şi, în loc de a munci singur, să c u m p e r e m u n c ă străină, p e n t r u ca această reducere a timpului de m u n c ă necesar să-i aducă u n folos cît de mic. Aşadar, reducerea timpului de m u n c ă necesar n-a făcut decît să sape o imensă prăpastie între m u n c a muncitorului şi condiţiile folosirii ei ; rata muncii necesare s-a redus, şi, de aceea, î n comparaţie cu p r i m u l raport [dintre capitalul variabil şi î n t r e g u l capital a v a n s a t ] , r ă m î n p e d r u m u r i de peste patru ori mai mulţi muncitori decît foloseşte acum capitalul de l 6 0 0 0 1. st. *9 î n schimb, aceşti muncitori rămaşi pe dru muri se pot consola cu g î n d u l că, dacă ar dispune de condiţiile necesare p e n t r u a munci p e cont propriu, sau, mai bine zis, p e n t r a a lucra în calitate de capitalişti, le-ar trebui mai puţini muncitori. î n p r i m u l caz, întregul capital se cifrează la 100 1. st. şi, cu titlu de excepţie, u n u l sau altul dintre muncitori are aici mai m u l t e şanse de a economisi suficient şi de a deveni — printr-un concurs de împrejurări deosebit de fericit — u n capitalist de felul capitalistului A [posesorul capitalului de 100 1. s t . ] . T i m p u l d e muncă efectuat de m u n c i t o r este acelaşi la capitaliştii A şi B, cu toate că suma totală a zilelor de m u n c ă necesitate de fiecare dintre ei este esenţialmente diferită. La fiecare 5 muncitori folosiţi de p r i m u l capitalist [A], celui de-al doilea [capitalistului 73] îi trebuie ceva mai puţin de un m u n c i t o r . D e aceea muncitorii rămaşi [la capitalistul B] trebuie să lucreze tot atîta [cît lucrează muncitorii capitalistului A] şi să furnizeze mai m u l t t i m p de supramuncă. 2 0
Faptul că, pe treapta de ţproducţie p e care capitalul însuşi a crescut în aceeaşi măsură ca şi forţele productive, el are nevoie d e mai p u ţ i n e zile de m u n c ă vie, — acest fapt echivalează, spune d-1 Carey, cu aceea că, p e n t r u a-şi însuşi u n capital, muncitorului îi trebuie acum mai p u ţ i n e zile de muncă ; este vorba, probabil, de zile de m u n c ă ale u n o r m u n c i t
Capitolul
despre
capital
tori „ n e o c u p a ţ i " . Deoarece p e n t r u valorificarea imensului său capital capitalistul are nevoie de mai puţini muncitori, muncitorul folosit de el îşi poate însuşi cu mai p u ţ i n ă m u n c ă u n capital mai mare. Aceasta este logica d-lui Carey, p r o p o v ă d u i t o r u l a r m o n i e i . }
î n ceea ce priveşte teoria lui Ricardo, Wakefield spune următoarele [vezi nota la p. 230 din volumul I al „Avuţiei n a ţ i u n i l o r " de A . Smith, L o n d o n , 1835, apărut sub îngrijirea lui] : „ D a c ă munca e considerată ca o marfă şi capitalul, p r o d u s u l muncii, ca altă marfă, şi dacă valorile acestor d o u ă mărfuri sînt reglate de cantităţi egale de muncă, atunci o anumită cantitate de muncă se va schimba, în toate împre jurările, p e o cantitate d e capital care a fost p r o d u s ă de aceeaşi cantitate de m u n c ă ; munca trecută se va schimba întotdeauna pe aceeaşi cantitate de muncă prezentă... D a r valoarea muncii, în raport cu alte mărfuri — cel puţin în mă sura în care salariul depinde d e împărţirea [ p r o d u s u l u i între capitalist şi mun citor] — , este determinată nu de cantităţi egale d e muncă, ci de raportul din tre ofertă şi cerere" 2 1 .
[5)] Capitalul inactiv [în tratarea lui Bailey]. Creşterea producţiei fără o prealabilă creştere a capitalului { î n lucrarea sa „Money and its Vicissitudes in Value" (London, 3837], Bailey face unele observaţii referitoare la capitalul inactiv, care poate fi p u s în mişcare prin i n t e r m e d i u l unei circulaţii accelerate ( d u p ă părerea sa, p r i n sporirea masei mijloacelor de circulaţie ; ar fi trebuit să spună — a banilor). Bailey încearcă să demonstreze că, în general, dacă într-o ţară capitalul ar fi î n t o t d e a u n a în întregime ocupat, nici o creştere a cererii nu ar p u t e a provoca o lărgire a producţiei. Conceptul de capital inactiv ţine de circulaţie, deoarece u n capital este inactiv atunci c î n d n u se află în circulaţie. Iată respectivele pasaje din lucrarea lui Bailey : „ O mare cantitate de capital şi de capacităţi de producţie pot exista în stare inactivă. Economiştii se înşală cînd îşi închipuie că n u m ă r u l muncitorilor şi cantitatea de capital reprezintă forţe bine determinate, care trebuie să ducă inevitabil la u n a n u m i t rezultat în ţara în care ele există" ( p . 5 4 ) . „ D e p a r t e de a fi fixă şi determinată, cantitatea d e mărfuri p e care producătorii existenţi şi capitalul existent o pot aduce p e piaţă este supusă u n o r mari variaţii" ( p . 5 5 ) . Aşadar, „apariţia de noi capitaluri sau noi muncitori n u este esenţială p e n t r u creşterea p r o d u c ţ i e i " (de pildă, într-o ţară în care se simte o lipsă d e metale nobile)... „ U n e l e mărfuri sau — ceea ce este acelaşi lucru — capacitatea de a le produce pot exista din belşug într-un loc, iar alte mărfuri în alt loc, dar
72
Critica economiei
politice
posesorii lor, deşi doresc să facă între ei schimb de mărfuri, se află totuşi imposibilitatea d e a-1 efectua d i n lipsa u n u i mijloc c o m u n d e schimb, şi, stare de inactivitate, din lipsă d e motive p e n t r u p r o d u c ţ i e " ( p . 5 5 — 5 6 ) .
în în
î n circulaţia capitalului, banii se manifestă în două feluri. [ î n p r i m u l r î n d ei se manifestă] ca transformare a capitalului î n bani şi totodată ca realizare a preţului mărfii ; dar aici p u n e r e a preţului nu este formală. Transformarea produsului în bani este aici retransfor marea capitalului în valoare ca atare, în valoare cu existenţă a u t o n o m ă ; în capital sub formă de bani, sau î n bani sub f o r m ă de capital realizat, î n al doilea rînd, în circulaţia capitalului, banii se manifestă î n determinaţia lor de simplu mijloc de circulaţie, şi a n u m e acolo u n d e ei n u servesc decît la retransformarea capitalului în condiţii ale producţiei. î n acest al doilea caz, cînd banii se manifestă sub formă de salariu, este necesar ca o anumită masă de bani să fie concomitent disponibilă ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată. Faptul că banii în circulaţia capitalului îndeplinesc acest d u b l u rol face ca în toate crizele să se creeze impresia că lipsesc banii ca mijloc de circulaţie, pe cînd în rea litate îi lipseşte capitalului valoarea, şi de aceea el n u poate fi transfor mat In bani numerar. î n acest timp, masa banilor aflaţi î n circulaţie poate chiar să crească. ( C î n d ne vom ocupa de d o b î n d ă etc., va trebui să consacram o secţiune specială noilor determinaţii ale banilor ca m o m e n t al circulaţiei capitalului, în parte ca mijloc de circulaţie a capita lului, iar în parte ca valoare realizată a capitalului, cînd banii înşişi constituie capital.) Bailey continuă : „ M u n c a pusă în mişcare nu d e p i n d e numai d e capitalul disponibil într-o ţară. Ea d e p i n d e mai degrabă d e repartizarea mai m u l t sau mai puţin r a p i d ă a mijloacelor de subzistenţă, a uneltelor şi materiilor p r i m e [ V I — 9 ] între cei care iau nevoie de ele, de faptul că circulaţia lor î n t î m p i n ă sau nu diferite greutăţi, d e existenţa sau inexistenţa u n o r capitaluri imobilizate pentru perioade îndelungate, p e scurt, de tot ceea ce împiedică suficienta ocupare a popula ţiei" ( p . 5 6 — 5 7 ) .
(Vezi o p . cit., p. 5 7 — 5 8 , e x e m p l u l lui Gallatin p r i v i n d vestice ale P e n n s y l v a n i a ) .
districtele
2 2
„Economiştii înclină prea adesea să considere o anumită cantitate de ca pital şi u n a n u m i t număr de muncitori ca instrumente d e p r o d u c ţ i e d e o forţă egală şi acţionînd cu o anumită intensitate constantă... Producătorul care folo seşte u n anumit capital poate să fie, în cursul unei perioade îndelungate sau scurte, în imposibilitatea de a-şi desface produsele, şi în t i m p u l în care el aşteaptă un prilej de a le schimba, capacitatea sa de producţie este blocată sau diminuată, astfel încît într-o perioadă dată, într-un an să zicem, el va produce numai jumătate d i n ceea ce ar fi p r o d u s dacă ar fi existat o cerere p r o m p t ă . Această remarcă se referă îh egală măsură şi la muncitor, care este u n instru ment al producătorului. Adaptarea reciprocă a diferitelor ocupaţii ale m e m b r i l o r
Capitolul
despre
capital
73
societăţii trebuie să se realizeze într-un fel sau altul, fie şi imperfect. D a r este o mare distanţă între diferitele ei grade d e realizare, şi orice expedient care în lesneşte comerţul constituie u n pas în direcţia acestei adaptări. Cu cît schim bul d e mărfuri devine mai p u ţ i n dificil şi mai accesibil, cu atît mai scurte vor fi intervalele neproductive, în cursul cărora oamenii dornici d e muncă p a r a fi despărţiţi de capital printr-o barieră d e netrecut..., iar acesta d i n urmă, deşi se află alături, este c o n d a m n a t la inactivitate" ( p . 5 8 — 6 0 ) . „Principiul general este acela că o cerere nouă va fi satisfăcută p r i n noi eforturi, prin folosirea activă a capitalului şi a muncii p î n ă atunci inactive, şi nu p r i n sustragere d e forţă productivă de la alte obiective, sustragere ce ar fi posibilă numai în cazul cînd gradul d e ocupare a capitalului şi muncii într-o ţară sau alta n u mai poate să crească. E x p o r t u l d e mărfuri nu poate să p u n ă di rect în mişcare muncă nouă, dar poate să absoarbă stocul m o r t de mărfuri exis tente şi să elibereze capitalul imobilizat în stare n e p r o d u c t i v ă " ( p . 6 5 ) . „Cei care pretind că afluxul de bani nu p o a t e să contribuie la sporirea producţiei d e alte mărfuri, deoarece mărfurile sînt singurii agenţi ai producţiei, afirmă prin aceasta că producţia nu poate fi deloc extinsă căci p e n t r u o asemenea extin dere ar trebui sporite în prealabil mijloacele d e subzistenţă, materiile p r i m e şi uneltele, ceea ce nu înseamnă de fapt, nimic altceva decît că o creştere a pro ducţiei nu poate avea loc fără o creştere prealabilă a e i " ( d a r nu este oare aceasta teoria economică a acumulării ? ) , „sau, cu alte cuvinte, că nici o creştere nu este posibilă" ( p . 7 0 ) . „Se spune, ce-i drept, că dacă cumpărătorul se duce la piaţă cu o canti tate sporită d e bani şi nu urcă preţurile mărfurilor p e care le găseşte acolo, el nu dă producţiei nici u n stimulent adiţional ; iar dacă urcă preţurile, în cazul unei creşteri p r o p o r ţ i o n a l e a acestora, cererea din partea cumpărătorilor nu va creşte în comparaţie cu cea anterioară" ( p . 7 3 ) . „ T r e b u i e respinsă ca prin cipiu general afirmaţia că u n cumpărător nu poate d a producţiei u n stimulent adiţional dacă cererea sa nu provoacă urcări de preţuri... Pe lîngă faptul că pro ducerea unei cantităţi mai mari d e mărfuri permite o mai eficientă diviziune a muncii şi folosirea u n o r maşini m a i perfecţionate, aici există posibilitatea d e a folosi o anumită cantitate de m u n c ă inactivă şi d e capital inactiv, care sînt gata să furnizeze o cantitate adiţională de mărfuri la acelaşi preţ. D e aceea se întîm pla ca o creştere considerabilă a cererii să aibă loc adesea fără urcări d e pre ţuri" ( 7 3 — 7 4 ) . }
[6)]
[Cum
Cum tratează Wade capitalul. Capitalul ca forţă socială. confundă economiştii burghezi latura materială a capitalului cu forma lui socială]
{John Wade, în a sa ,, History 3rd edition, London, 1835, spune :
of the Middle
and
Working
Classes",
„ M u n c a este factorul datorită căruia capitalul devine capabil să producă salariu, profit, sau venit" ( p . 1 6 1 ) . „Capitalul este muncă acumulată, destinată să se dfczvolte în forme noi şi echivalente ; capitalul este o forţă socială" ( p . 1 6 2 ) . „ C a p i t a l u l nu este decît o altă d e n u m i r e p e n t r u civilizaţie" (p. 164).
Asocierea muncitorilor, cooperarea şi diviziunea muncii, ca condiţii fundamentale ale productivităţii muncii, asemenea t u t u r o r forţelor p r o ductive ale muncii — adică forţelor care determină g r a d u l de intensitate
74
Critica
economiei
politice
a muncii şi, deci, gradul ei de realizare extensivă — apar ca forţă pro ductivă a capitalului. D e aceea forţa socială a muncii, caracterul ei d e m u n c ă socială este forţa socială & capitalului. La fel şi ştiinţa. Acelaşi lucru se poate spune şi despre diviziunea muncii, aşa cum apare ea ca diviziune a ocupaţiilor, şi despre schimbul ce le corespunde. T o a t e po tentele sociale ale producţiei sînt forţe productive ale capitalului, şi de aceea el însuşi apare ca subiect al lor. Asocierea muncitorilor, aşa cum se manifestă ea în fabrică, este de aceea şi ea statornicită nu de muncitori, ci de capital. Asocierea lor nu este m o d u l lor de fiinţare, ci m o d u l d e fiinţare al capitalului. î n raport cu muncitorul izolat, această asociere apare ca ceva î n t î m p l ă t o r . P e n t r u muncitor, asocierea sa cu alţi muncitori şi cooperarea cu ei reprezintă ceva străin, u n m o d de acţiune al capitalului. Acesta din u r m ă , acolo u n d e apare într-o formă neadecvată, adică, de pildă, sub formă de mic capital care participă la muncă, p r e s u p u n e deja u n anumit grad — mai mare sau mai mic — de concentrare atît pe plan obiectiv, adică sub forma concentrării într-o singură m î n ă (ceea ce coincide aici şi cu acumularea) de mijloace de subzistenţă, materie p r i m ă şi unelte, sau, într-un cuvînt, de bani ca formă generală a avuţiei, cît şi, pe de altă parte, p e p l a n subiectiv, adică sub forma acumulării de forţe de m u n c ă [Arbeitskräfte] şi a concentrării l o r într-un singur p u n c t sub c o m a n d a capitalului. P e n t r u fiecare muncitor nu poate să revină cîte u n capitalist, dar p e n t r u u n capitalist trebuie să revină u n anumit n u m ă r de munci tori, însă nu ca în cazul meşterului care lucrează cu 1—2 calfe. Capitalul productiv, sau m o d u l de producţie corespunzător capita lului, poate să existe numai sub două forme : manufactura sau marea industrie. î n manufactură d o m i n ă diviziunea muncii, în marea industrie — combinarea forţelor de m u n c ă [Arbeitskräfte] (fiecare forţă de m u n c ă avînd acelaşi m o d d e activitate) şi folosirea forţei ştiinţei, folo sire în cadrul căreia combinarea şi, ca să s p u n e m aşa, spiritul colectiv al muncii sînt transferate asupra maşinilor etc. î n p r i m u l caz, masa d e muncitori (acumulaţi) trebuie să fie mare în raport cu cuantumul capi talului ; în cel de-al doilea, capitalul fix trebuie să fie mare în r a p o r t cu n u m ă r u l m a r e de muncitori care lucrează laolaltă. î n acest din u r m ă caz însă sînt deja presupuse concentrarea u n u i mare n u m ă r de muncitori şi repartizarea lor pe maşini ca tot atîtea roţi ale acestora din urmă. ( D e ce în agricultură lucrurile stau altfel este o p r o b l e m ă a cărei analiză nu-şi are locul aici.) D e aceea analiza cazului al doilea este inutilă şi este suficient să luăm în considerare primul caz.. Dezvoltarea proprie manufacturii este diviziunea muncii. Aceasta din u r m ă însă p r e s u p u n e reunirea (prealabilă) a mai m u l t o r muncitori sub o comandă unică, la fel cum transformarea banilor în capital presupune disponibilizarea unei anumite cantităţi de mijloace de subzistenţă, ma-
Capitolul
despre
75
capital
terie primă şi unelte de muncă. D e aceea aici trebuie să facem abstracţie şi d e diviziunea muncii, ca de u n m o m e n t care intervine ulterior. A n u m i t e ramuri ale industriei, cum ar fi, de pildă, industria minieră, pre s u p u n de la b u n început cooperarea. D e aceea, atîta t i m p cît n u există capitalul, cooperarea se realizează acolo ca m u n c ă silită (prestată de clăcaşi sau de sclavi) sub paza u n u i supraveghetor. Acelaşi lucru se î n t î m p l a şi la construcţia d e d r u m u r i etc. P e n t r u a î n t r e p r i n d e asemenea lucrări, capitalul nu creează acumulări şi concentrări de muncitori, ci doar le preia. N i c i despre aceasta, deci, n u este vorba aici. F o r m a cea m a i simplă şi mai i n d e p e n d e n t ă de diviziune a muncii este aceea în care capitalul dă de lucru la .diverşi ţesători, torcători etc. m a n u a l i i n d e p e n d e n ţ i , care lucrează da domiciliu. (Această formă conti nuă să existe alături de industrie.) Aici, aşadar, modul de producţie încă nu este determinat de capital, ci capitalul îl găseşte prezent. Punctul în jurul căruia se unesc aceşti muncitori izolaţi constă numai în relaţiile dintre ei şi capital, în faptul că î n m î i n i l e acestuia se acumulează p r o dusul muncii 'lor, deci şi plusvalorile create de muncitori peste p r o p r i u l lor venit. C a [participanţi] la m u n c a comună, aceşti muncitori există n u m a i an sich *, numai în m ă s u r a în care fiecare dintre ei lucrează pen tru capital —• şi de aceea posedă î n el u n centru unificator — , d a r ei n u lucrează laolaltă. D e aceea reunirea acestor muncitori prin interme diul capitalului este p u r formală [ V I — 1 0 ] şi afectează numai produsul muncii, dar n u m u n c a propriu-zisă. î n loc de a face schimb cu m u l t e persoane, muncitorii fac acum schimb numai cu u n singur capitalist. D e aceea avem aici o concentrare a schimburilor în mîinile capitalului. C a p i t a l u l efectuează schimbul n u ca persoană particulară, ci ca re prezentant al consumului şi trebuinţelor mai m u l t o r persoane. El nu mai efectuează schimbul ca participant singular al acestuia, ci reprezintă în actul de schimb întreaga societate. D e partea capitalului avem aici u n schimb colectiv şi u n schimb concentrat cu ţesătorii etc. care lucrează izolat şi ale căror p r o d u s e — rezultate d i n m u n c a lor — se colectează, se reunesc şi în felul acesta se reunesc înseşi activităţile lor, deşi acestea se efectuează i n d e p e n d e n t unele de altele. Reunirea activităţilor lor se manifestă aici ca u n act separat, alături de care c o n t i n u ă să existe dis persarea şi autonomia acestor activităţi. Aceasta este prima condiţie a schimbului de bani — în calitate de capital — p e m u n c ă liberă. A doua condiţie este suprimarea i n d e p e n d e n ţ e i şi dispersării acestei m u l t i t u d i n i de muncitori, suprimare î n u r m a căreia capitalul individual se manifestă faţă de ei ca forţă colectivă socială nu numai în actul schim bului, r e u n i n d în sine o m u l t i t u d i n e de schimburi, ci a d u n ă pe munci tori sub c o m a n d a sa într-un singur loc, într-o singură manufactură ; el * — m
sine,
potenţial, sub f o r m ă
latentă. —
Nota
trad.
76
Critica economiei
politice
nu-i mai lasă în condiţiile modulai de producţie pe care l-a găsit pre zent şi pe a cărui bază el şi-a instaurat dominaţia, ci îşi creează ca bază p r o p r i e u n m o d de producţie adecvat. Capitalul determină reunirea m u n citorilor în sfera producţiei, reunire care la început n u înseamnă decît u n loc de m u n c ă comun, m u n c ă sub controlul u n o r supraveghetori, reglementare unitară, o disciplină mai. severă, continuitate şi o bine sta tornicită dependenţă faţă de capital în însuşi procesul de producţie. Tot odată se economisesc d e la b u n început anumite faux frais de produc tion. (Referitor l a acest proces vezi Gaskell, u n d e este în m o d special u r m ă r i t ă dezvoltarea marii industrii în A n g l i a . ) A c u m capitalul nu se manifestă numai ca forţă colectivă a munci torilor, ca forţă socială a lor, ci şi ca unitate care-i leagă laolaltă şi d e aceea creează această forţă. T o a t e acestea sînt mijlocite, ca şi înainte, pe toate treptele de dezvoltare ale capitalului, de faptul că sus-menţionata m u l t i t u d i n e de oameni fac schimb cu el ca persoană singulară, astfel încît schimbul se concentrează în capital ; se manifestă caracterul social al schimbului ; în schimbul său cu muncitorii, capitalul acţionează ca principiu social, în timp ce muncitorii acţionează ca indivizi. î n producţia meşteşugărească este vorba de calitatea produsului, d e iscusinţa specifică fiecărui lucrător, şi se p r e s u p u n e că meşterul în această calitate a sa a atins măiestria în profesia sa. Poziţia sa ca meşter se întemeiază nu numai pe faptul că posedă condiţiile producţiei, ci şi p e iscusinţa sa personală în efectuarea unei anumite m u n c i . î n producţia capitalistă este de la bun început exclus acest aspect semiartistic, care corespunde în genere dezvoltării valorii de întrebuinţare a muncii, dez voltării iscusinţei particulare a muncii manuale nemijlocite, deprinderii mîinii omului etc. cu mişcările adecvate muncii. î n producţia capitalistă este de la b u n început vorba despre masă, căci totul se reduce aici Ia valoare de schimb şi la plusvaloare. Principiul dezvoltat de capital constă tocmai în a face superfluă iscusinţa particulară şi m u n c a manuală, in general m u n c a fizică nemijlocită, de a face superfluă atît m u n c a fizică iscusită, cît şi m u n c a bazată p e efort muscular, de a introduce iscusinţa, dimpotrivă, în forţele moarte ale naturii. 2 3
P r e s u p u n î n d că apariţia manufacturii este totodată apariţia m o d u l u i de producţie capitalist (sclavii sînt combinaţi an sich, deoarece aparţin aceluiaşi s t ă p î n ) , se p r e s u p u n e implicit că forţa productivă a muncii p e care urmează s-o suscite capitalul n u există încă. Prin aceasta se presu p u n e , aşadar, că în manufactură m u n c a necesară continuă să absoarbă o p a r t e considerabilă din întregul t i m p de m u n c ă disponibil, astfel încît supramuncă p e cap de muncitor este încă relativ mică. Pe de o parte, aceasta se compensează prin faptul — şi progresul manufacturii este în felul acesta accelerat — că rata profitului este mai ridicată şi deci capitalul se acumulează mai rapid ( î n raport cu mărimea
Capitolul
despre
capital
77
sa deja existentă) decît î n m a r e a industrie. Dacă din 100 de taleri [capital avansat] 50 se cheltuiesc pe muncă, iar t i m p u l de supramuncă este egal cu 1/5 [din timpul d e m u n c ă n e c e s a r ] , înseamnă că valoarea creată este egală cu 110 taleri, adică [rata profitului] reprezintă 1 0 % . D a c ă din 100 d e taleri se cheltuiesc p e m u n c ă numai 20, iar timpul d e s u p r a m u n c ă este egal cu 1/4 [din t i m p u l de m u n c ă n e c e s a r ] , înseamnă •că valoarea este egală cu 105 taleri, adică [rata profitului] este 5 % . Pe de altă parte, această rată mai ridicată a profitului în manufac tură se o b ţ i n e n u m a i p r i n folosirea concomitentă a mai multor muncitori. Cantitatea mai m a r e de t i m p de supramuncă poate fi obţinută numai p r i n colectarea p e n t r u capital a supramuncii mai m u l t o r muncitori. I n manufactură p r e d o m i n ă t i m p u l de s u p r a m u n c ă absolut, şi n u cel relativ. Iniţial acest lucru are loc într-o m ă s u r ă şi mai m a r e acolo u n d e munci torii dispersaţi, autonomi, folosesc î n c ă p e n t r u ei înşişi o parte din t i m p u l lor de supramuncă. Capitalul, ca să poată exista în calitate de capital, ca să poată trăi din profit şi să p o a t ă acumula, trebuie ca profitul lui să fie egal cu suma timpului de supramuncă al mai m u l t o r zile de m u n c ă vie efectuate simultan. î n agricultură, p ă m î n t u l , prin acţiunea sa chi mică etc., este el însuşi o maşină care face m a i productivă m u n c a nemij locită şi de aceea agricultura furnizează u n surplus înaintea celorlalte ramuri, p e n t r u că aici se foloseşte mai devreme maşina, şi anume o ma şină naturală. Aceasta este unica bază justă a doctrinei fiziocrate, care, sub acest aspect, are în vedere n u m a i agricultura, manufactura fiind încă slab dezvoltată. D a c ă u n capitalist ar angaja u n singur m u n c i t o r pentru a trăi d i n t i m p u l lui de supramuncă, este evident că ar cîştiga dublu dacă în locul muncitorului ar lucra singur, cu p r o p r i u l său fond, deoarece, în afară de t i m p u l de supramuncă, i-ar r ă m î n e şi salariul ce se plăteşte muncitorului. Capitalistul ar p i e r d e la acest proces, adică n-ar fi încă în stare să lucreze în calitate de capitalist, sau muncitorul n-ar fi decît un auxiliar al său şi, p r i n u r m a r e , nu s-ar raporta la el ca la capital. D e aceea, p e n t r u ca banii să se transforme în capital, este necesar nu n u m a i ca ei să poată p u n e în mişcare supramuncă, ci să şi existe o anumită cantitate de supramuncă, supramuncă unei anumite mase de m u n c ă necesară, adică a mai multor muncitori care lucrează concomitent, astfel încît suma totală a supramuncii lor să-i ajungă capitalistului atît pentru a p u t e a trăi în calitate de capital, adică p e n t r u a reprezenta în consum avuţia în opoziţie cu traiul muncitorilor, cît şi p e n t r u a p u n e deoparte supramuncă în vederea acumulării. Capitalul de la b u n î n c e p u t nu p r o d u c e p e n t r u valoarea de întrebuinţare, p e n t r u nevoile nemijlocite. D e aceea s u p r a m u n c ă trebuie să fie de la bun început suficient de mare p e n t r u _ ca o p a r t e din ea să p o a t ă fi întrebuinţată din nou în calitate d e capital. î n t o t d e a u n a , aşadar, p e trepta d e dezvoltare p e care o a n u m i t ă
78
Critica economiei
politice
masă de avuţie socială e deja î n m o d obiectiv concentrată într-o sin gură m î n ă şi se manifestă deci în calitate d e capital, iniţial sub forma schimbului cu mai mulţi muncitori, iar apoi sub forma producţiei efec tuate de mai mulţi muncitori, p r i n combinarea muncitorilor, fiind deci capabilă să p u n ă simultan în mişcare o anumită cantitate d e forţă d e m u n c ă vie, — tocmai pe această treaptă de dezvoltare începe producţia prin intermediul capitalului, care în felul acesta se manifestă d e l a b u n început ca o forţă colectivă, ca o forţă socială şi ca suprimare a singu larizării : iniţial ca suprimare a singularizării schimbului cu muncitorii, iar apoi şi ca suprimare a singularizării muncitorilor înşişi. Singulariza rea muncitorilor p r e s u p u n e şi i n d e p e n d e n ţ a lor relativă. D e aceea, de p e n d e n ţ a totală faţă de capital, ruperea completă a muncitorilor de con diţiile producţiei presupune g r u p a r e a lor în jurul u n u i capital ca unică bază a existenţei lor. Rezultatul va fi acelaşi — sau acelaşi sub altă formă — dacă se va p o r n i de la acea formă particulară de schimb care e presupusă ca o condiţie p e n t r u efectuarea schimbului de către capital în calitate de ca pital, c î n d banii sînt deja reprezentantul mai multor participanţi la schimb sau trebuie să posede o capacitate de schimb care depăşeşte in dividul şi surplusul său individual, o capacitate de schimb care n u mai este individuală, ci aparţine individului ca [purtător al] unei funcţii sociale, ca reprezentant al avuţiei sociale. P e de altă parte, toate acestea decurg d i n condiţiile muncii libere. Ruperea individului de condiţiile producţiei echivalează cu gruparea mai m u l t o r indivizi în jurul capi talului.} {Capitalul negustoresc reprezintă şi el de la b u n început concen trarea mai m u l t o r schimburi într-o singură m î n ă . El reprezintă deja o m u l t i t u d i n e d e participanţi la schimb atît în calitate de B cît si î n calitate d e M.} [ V I — 1 1 ] „Acest progres n e î n t r e r u p t al cunoaşterii şi experienţei — Babbage — este marea noastră forţă" .
spune
2 4
Acest progres, acest progres social aparţine capitalului şi este ex ploatat de el. T o a t e formele de proprietate anterioare c o n d a m n a u cea mai m a r e p a r t e a omenirii — sclavii — la rolul de simple u n e l t e d e muncă. Dezvoltarea istorică, dezvoltarea politică, arta, ştiinţa etc. se desfăşoară în sfere m a i înalte, dincolo de ele. N u m a i capitalul şi-a subordonat progresul, istoric, punîndu-1 î n slujba avuţiei. {Acumularea [de avuţie] p r i n intermediul capitalului este precedată de o acumulare constitutivă de capital, care ţine de determinarea lui conceptuală ; acest gen de acumulare încă nu ar p u t e a să fie d e n u m i t concentrare, deoarece aceasta din u r m ă are loc în condiţiile distincţiei dintre u n capital dat şi numeroase alte capitaluri ; c î n d însă este v o r b a
Capitolul
despre
capital
79
n u m a i de capital ca atare [von dem K a p i t a l ] , concentrarea coincide şi cu acumularea sau cu conceptul de capital. Cu alte cuvinte, concentrarea încă n u constituie o determinaţie aparte. D a r este cert că d e la b u n î n c e p u t capitalul se o p u n e ca u n u l sau ca unitate muncitorilor ca mul titudine. Şi astfel, capitalul ca concentrare de muncitori, ca unitate ex terioară lor, se manifestă în opoziţie cu munca. Sub acest raport, con centrarea este cuprinsă în conceptul de capital — concentrarea unei m u l t i t u d i n i de forţe de m u n c ă vii în vederea unui singur scop ; o con centrare care iniţial n u trebuie n e a p ă r a t să fie p r o m o v a t ă în însuşi m o d u l de producţie, n u trebuie neapărat să p ă t r u n d ă în el. Aici avem de-a face cu acţiunea centralizatoare a capitalului asupra forţelor de muncă, sau cu afirmarea lui ca unitate a forţelor de m u n c ă a u t o n o m existentă în afara acestei m u l t i t u d i n i . } {Rossi, în ale sale „Prelegeri de economie politică" 2 5 spune : )
„Progresul social n u poate să constea în dizolvarea oricărei asocieri ; el constă în înlocuirea asocierilor forţate, opresive de altădată p r i n asocieri volun tare şi echitabile. Punctul culminant al izolării este starea de sălbăticie ; punctul culminant al asocierii forţate, opresive este starea de barbarie. Pe lîngă aceste extreme, istoria ne oferă o g a m ă întreagă de forme şi n u a n ţ e diferite. Perfecte sînt asocierile voluntare, care multiplică forţele p r i n unire, fără a lipsi forţa individuală de energia ei, de moralitatea şi de responsabilitatea ei" ( p . 3 5 3 ) .
î n capital, asocierea muncitorilor nu este forţată p r i n faptul că se face uz de forţa fizică propriu-zisă, ca în cazul muncii silite efectuate de şerb, de sclav ; ea este forţată deoarece condiţiile producţiei sînt proprietate străină şi se prezintă, la r î n d u l lor, ca o asociere obiectivă echivalentă cu acumularea şi concentrarea condiţiilor producţiei.} {Interpretarea capitalului exclusiv sub aspectul său material, ca unelte de producţie, ignorarea totală a formei economice care transformă unealta de producţie în capital creează economiştilor tot felul de dificul tăţi. Astfel, Rossi, în sus-citata lucrare, se întreabă : „Este oare materia p r i m ă într-adevăr o unealtă de producţie ? N u este ea oare m a i curînd obiectul asupra căruia trebuie să acţioneze uneltele de pro ducţie ?" ( p . 3 6 7 ) .
La Rossi, aşadar, capitalul coincide în întregime cu unealta de producţie în sensul tehnologic al cuvîntului, astfel încît fiecare sălbatic se dovedeşte a fi capitalist. (Ceea ce şi afirmă, într-adevăr, d-1 T o r r e n s despre u n sălbatic care azvîrle cu piatra într-o pasăre 2 6 . ) Dealtfel, chiar din p u n c t u l de vedere al abstracţiei p u r materiale, adică făcîndu-se ab stracţie de însăşi categoria economică, observaţia lui Rossi este plată şi arată doar că el nu 1-a înţeles p e maestrul său englez [ T o r r e n s ] . M u n c a acumulată este folosită ca unealtă p e n t r u o nouă producţie, sau p u r şi simplu p r o d u s u l este folosit în producţie ; materia p r i m ă este
Critica economiei
80 folosită
în
producţie,
adică
este
supusă
politice
unei
modificări
de
formă,
fel ca şi unealta, care la r î n d u l ei este de asemenea un p r o d u s . tatul Alt acest
finit sens
al producţiei nu
rezultat
unealtă.
Dar
are
redevine
un
această p r o p o z i ţ i e .
al producţiei este
unealtă
p r o d u c ţ i e nemijlocit
el
poate de
serveşte
să
moment In
al procesului
cadrul
figureze
producţie
nu
ca unealtă,
procesului ca m a t e r i e
pentru
că
ci p e n t r u
de
producţie.
de
producţie,
primă în
că
mijloc de r e î n n o i r e a procesului d e p r o d u c ţ i e p r o p r i u - z i s ,
la
Rezul
sau
ca
procesul
de
reprezintă este u n a
un din
tre p r e m i s e l e procesului de p r o d u c ţ i e . M a i i m p o r t a n t ă şi mai judicioasă este î n d o i a l a celor
d e subzistenţă,
adică
salariul,
este
o parte
dacă f o n d u l
din
capital,
şi
mijloa tocmai
aici se manifestă întreaga confuzie a economiştilor. „Se afirmă că retribuţia muncitorului este capital, p e n t r u că este avansată de capitalist. D a c ă ar exista n u m a i familii d e muncitori care să aibă d i n ce trăi u n an d e zile, nu ar exista salariu. Muncitorul ar putea să s p u n ă capita listului : tu avansezi capital p e n t r u opera comună, eu contribui cu m u n c a ; pro dusul îl vom împărţi in cutare sau cutare proporţie. D e îndată ce p r o d u s u l va fi realizat, fiecare îşi va lua p a r t e a " (Rossi, p . 3 6 9 — 3 7 0 ) . „Atunci n-ar m a i exista nici u n fel d e avansuri p e n t r u muncitori. Ei ar continua totuşi să consume, chiar dacă m u n c a ar înceta. Ceea ce a r consuma muncitorii aparţine fondului de consum, nicidecum capitalului. Prin urmare, salariul nu este un element consti tutiv al producţiei. El este ceva accidental, o formă a orînduirii noastre sociale. D i m p o t r i v ă , capitalul, munca, p ă m î n t u l sînt necesare p e n t r u producţie. In al doilea rînd, salariul figurează aici într-o dublă ipostază : se p r e t i n d e că salariul e capital, dar ce reprezintă el în realitate ? M u n c ă . Cine zice «salariu» zice «muncă», şi viceversa. Prin urmare, dacă salariul avansat face parte d i n capital, ar trebui să se vorbească numai de două instrumente d e producţie : capitalul şi pămîntul" (p. 370). Şi m a i d e p a r t e : „In fond, muncitorul nu consumă bunul capitalistului, ci propriul său bun ; ceea ce i se dă ca retribuţie a muncii nu este decît partea sa din produs" ( p . 3 7 0 ) . „Contractul dintre capitalist şi muncitor nu este un fenomen de pro ducţie... întreprinzătorul consimte la acest aranjament, care poate facilita pro ducţia. D a r acest aranjament nu este decît o operaţie secundă, operaţie d e cu totul altă natură, grefată pe o operaţie de producţie, bitr-o altă organizare a muncii, el ar putea să dispară. Chiar şi î n prezent există producţii în care acest aranjament n u are loc. Salariul este deci o formă d e repartiţie a avuţiei, şi nu u n element al producţiei. Partea d e fonduri p e care întreprinzătorul o afec tează plăţii salariilor nu constituie un element component al capitalului... Aceasta este o operaţie aparte, care poate stimula, fără îndoială, procesul d e producţie, dar care nu poate fi considerată ca u n instrument d e producţie direct" (p. 370). „ A concepe forţa muncii, făcînd abstracţie totodată d e mijloacele d e sub zistenţă ale muncitorilor î n timpul procesului d e producţie, înseamnă a concepe ceva fantezist. Cine zice «muncă», cine zice «forţa muncii» zice totodată : mun citor şi mijloace d e subzistenţă, muncitor şi salariu... Acelaşi element reapare sub denumirea de capital, ca fi cum unul si acelaşi lucru ar putea să facă parte simultan din două instrumente de producţie diferite" ( p . 370, 3 7 1 ) .
Capitolul
despre
capital
8î
Aici există o mare confuzie, care ar putea fi justificată prin f a p t u l că Rossi îi crede p e cuvînt p e economişti şi identifică unealta de pro ducţie ca atare cu capitalul. I n p r i m u l rînd, el are perfectă d r e p t a t e cînd afirmă că m u n c a salariată n u este o formă absolută a muncii, d a r uită totodată că nici capitalul n u este o formă absolută a mijloacelor de n u m e a şi a materialelor muncii şi că aceste două forme [munca salariată, şi capitalul] reprezintă u n a şi aceeaşi formă sub aspecte diferite, şi de aceea acţionează şi dispar î m p r e u n ă ; de aceea este o absurditate d i n partea Iui Rossi să vorbească despre capitalişti fără a vorbi de m u n c a salariată. Să e x a m i n ă m exemplul său cu familiile de muncitori care pot trăi u n an de zile fără capitalist, ceea ce înseamnă că sînt proprietarii con diţiilor lor de producţie şi că-şi efectuează m u n c a necesară fără p e r m i siunea d o m n u l u i capitalist. D e aceea capitalistul căruia Rossi îi cere să facă o ofertă muncitorilor nu este decît u n producător de unelte d e producţie. Venirea lui în faţa muncitorilor n u este decît rezultatul divi ziunii muncii, mijlocit de schimb. Chiar şi fără nici u n acord — printr-un simplu schimb — capitalistul şi muncitorii î m p a r t apoi î n t r e ei produsul obţinut în comun. Schimbul este tocmai această împărţire, care nu necesită nici u n acord. Ceea ce dau în acest schimb familiile d e muncitori este supramuncă, absolută sau relativă, care a devenit posibilă p e n t r u ei datorită uneltei : fie m u n c ă n o u ă într-o altă ramură de activi tate, paralel cu m u n c a lor anterioară, de p e u r m a căreia au p u t u t trăi an de an p î n ă la apariţia capitalistului, fie [supramuncă] datorată folo sirii uneltei în vechea lor ramură de activitate. Aici d-1 Rossi îl tran sformă p e m u n c i t o r într-un proprietar care face schimb cu p r o p r i a sa [VI-lea] supramuncă, lipsindu-1 astfel în chip fericit de ultima trăsătură care-1 p u t e a defini ca muncitor salariat, dar în acelaşi t i m p el lipseşte şi unealta de producţie de u l t i m a trăsătură care o face să fie capital. Este adevărat că m u n c i t o r u l „ î n fond nu consumă bunul capitalis tului, ci p r o p r i u l său b u n " , dar n u p e n t r u că, d u p ă cum crede d-1 Rossi, acesta e n u m a i o parte corespunzătoare din p r o d u s , ci p e n t r u că este o parte corespunzătoare din p r o d u s u l său, iar retribuţia sa, dacă facem abstracţie d e aparenţa creată de schimb, constă în faptul că el, m u n c i torul, lucrează o p a r t e din zi p e n t r u sine, iar cealaltă p e n t r u capitalist, cu adăugirea că, în general, permisiunea de a lucra i se acordă munci torului numai atîta timp cît m u n c a sa î n g ă d u i e o astfel de î m p ă r ţ i r e . Aşa cum am văzut, actul schimbului nu reprezintă u n m o m e n t al p r o cesului de producţie nemijlocit, ci o condiţie a lui. D a r în ansamblul procesului d e producţie a capitalului, [proces] care include diferitele m o m e n t e ale actelor de schimb ale capitalului, care include circulaţia, acest schimb figurează ca u n u l d i n t r e m o m e n t e l e procesului în ansamblu.
.32
Critica economiei
politice
D a r , s p u n e Rossi, salariul apare de două ori în calcul : o dată în calitate de capital şi a doua oară în calitate de muncă, reprezentînd astfel două instrumente de producţie diferite. Dacă salariul reprezintă i n s t r u m e n t u l de producţie muncă, el nu poate reprezenta instrumentul de producţie capital. Confuzia p e care o face aici Rossi se explică p r i n faptul că el ia în serios distincţiile economice ortodoxe. î n producţie, salariul figurează numai o dată, ca fond destinat a fi transformat î n salariu, ca salariu virtual. D e îndată ce devine salariu efectiv, el este plătit titularilor respectivi şi figurează doar în consum ca venit al aces tora. D a r ceea ce se schimbă p e salariu este forţa de muncă, care n u figurează deloc în producţie, u n d e apare numai întrebuinţarea ei — munca. M u n c a apare ca instrument de producţie a valorii p e n t r u că nu este plătită, adică nu este reprezentată de salariu. C a activitate creatoare de valoare de întrebuinţare, m u n c a nu are, de asemenea, nimic c o m u n cu m u n c a salariată. î n mîinile muncitorului salariul nu mai este salariu, ci fond de consum. N u m a i în mîinile capitalistului este el salariu, adică partea de capital destinată a fi schimbată pe forţă de muncă. P e n t r u capitalist salariul a reprodus o forţă de m u n c ă susceptibilă de a se vinde, aşa încît sub acest raport însuşi consumul muncitorului se efectuează în interesul capitalistului. Acesta din u r m ă nu plăteşte nicidecum m u n c a propriu-zisă, ci numai forţa de muncă. Fireşte, el poate să facă acest lucru numai datorită eficienţei acestei forţe d e m u n c ă . Salariul figurează de două ori n u p e n t r u că el ar reprezenta două instrumente de producţie diferite, ci p e n t r u că o dată apare din punctul de vedere al producţiei, iar a doua oară din punctul de vedere al repar tiţiei. D a r această formă de repartiţie determinată nu este u n aranja m e n t arbitrar, care ar putea fi înlocuit p r i n altul ; el este condiţionat de forma producţiei şi reprezintă doar u n u l dintre m o m e n t e l e proprii ale acesteia din u r m ă , m o m e n t considerat în altă determinare. Valoarea maşinii constituie, desigur, una din părţile capitalului, şi a n u m e partea investită în ea, dar ca valoare maşina nu produce nimic, cu toate că aduce venit fabricantului. Şi aşa cum valoarea nu reprezintă maşina în calitate de instrument de producţie, tot astfel salariul nu re prezintă m u n c a în calitate de instrument de producţie. Salariul repre zintă n u m a i forţa de muncă, şi deoarece valoarea forţei de muncă există — în calitate de capital — separat de forţa de muncă, salariul reprezintă o parte din capital. î n măsura în care capitalistul îşi apropriază m u n c a străină şi cu ajutorul acestei munci apropriate cumpără din n o u muncă, salariul, adică reprezentantul muncii, apare, dacă aşa vrea d-1 Rossi, de două ori : 1) ca proprietate a capitalului, şi 2 ) ca reprezentant al muncii. Ceea ce-I deranjează pe d-i Rossi este, propriu-zis, faptul că salariul apare ca
Capitolul
despre
83
capital
reprezentant a două instrumente de producţie — capitalul şi munca ; ei. uită că m u n c a în calitate de forţă de producţie este încorporată capita lului, iar în calitate de m u n c ă in esse *, şi n u in posse **, ea n u este nicidecum u n instrument de producţie distinct de capital ; dimpotrivă, ea este aceea care face din capital u n instrument de producţie. Problema distincţiei dintre salariu ca parte de capital şi salariu ca venit al m u n citorului va fi tratată în secţiunea referitoare la profit şi dobîndă, cu care se încheie acest p r i m capitol consacrat c a p i t a l u l u i . } 27
[7) Teoria lui Ricardo a. antagonismelor de clasă ale
ca reflectare societăţii capitaliste]
{Referindu-se la sus-menţionata sa lucrare „The Measure of Value Stated and Illustrated" [ L o n d o n , 1 8 2 3 ] , M a l t h u s revine la aceleaşi pro bleme în ale sale „Definitions in Political Economy", London, 1827. Ei s p u n e acolo : ,,Pînă la Ricardo n-am întîlnit nici u n autor care să folosească termenul de salariu sau salariu efectiv într-un sens care să p r e s u p u n ă o oarecare proporţie. Profitul, într-adevăr, p r e s u p u n e o a n u m i t ă proporţie, iar rata profitului a fost î n t o t d e a u n a — şi p e b u n ă dreptate — exprimată in procente la valoarea capi talului avansat. Cît priveşte salariul însă, creşterea sau scăderea lui a fost întot d e a u n a considerată nu în funcţie de proporţia care ar p u t e a exista între salariu şi întregul p r o d u s obţinut printr-o anumită cantitate de muncă, ci în funcţie d e c u a n t u m u l mai m a r e sau mai m i c al p r o d u s u l u i primit de muncitor, sau d e puterea mai m a r e sau m a i mică de a dispune de mijloace de subzistenţă şi confort pe care o procură acest p r o d u s " ( p . 2 9 — 3 0 ) .
Singura valoare p e care o produce capitalul î n condiţiile unei pro ducţii date este cea adăugată p r i n intermediul n o i i cantităţi de m u n c ă . D a r această valoare constă din m u n c ă necesară, care reproduce salariul — suma p e care capitalul a avansat-o sub formă de salariu — , şi din supramuncă, deci din plusvaloarea obţinută peste m u n c a necesară. Su mele cheltuite p e materie p r i m ă şi p e maşini n u fac decît să treacă dintr-o formă în alta. Unealta trece în produs la fel ca materia primă, şi uzura ei este totodată crearea formei p r o d u s u l u i . C î n d materia p r i m ă şi unealta nu costă nimic — în unele industrii extractive ele mai p o t fi considerate egale cu zero (materia primă este întotdeauna egală cu zero în toate ramurile industriei extractive, extracţia de minereu, cărbune, pescuitul şi vînătoarea, tăierea p ă d u r i l o r virgine etc.) — , ele nu adaugă absolut ni mic la valoarea producţiei. Valoarea lor constituie rezultatul unei p r o ducţii anterioare, şi nu al producţiei nemijlocite în care servesc ca unealtă * — în acţiune. — Nota trad. ** — ca posibilitate. •— Nota trad.
84
Critica economiei
politice
şi materie p r i m ă . D e aceea, plusvaloarea poate fi măsurată numai în raport cu m u n c a necesară. Profitul nu este decît o formă secundara, derivată şi transformată a plusvalorii, forma burgheză în care a dispărut orice u r m ă a provenienţei lui. Ricardo n-a înţeles niciodată acest lucru din următoarele cauze : 1 ) el vorbeşte întotdeauna numai de împărţirea unei cantităţi finite, şi n u de apariţia iniţială a acestei deosebiri [dintre profit şi salariu] ; 2) înţelegerea acestui lucru l-ar fi obligat să vadă că î n t r e capital şi m u n c ă intervine o relaţie t o t a l m e n t e diferită de cea a schimbului, pe cînd în realitate el n u trebuia să ajungă la concluzia că sistemul burghez al echivalentelor devine o apropriere fără echivalent şi se întemeiază pe o astfel de apropriere ; 3) teza iui cu privire la profitul relativ şi salariul relativ se referă numai la faptul că o anumită valoare totală se î m p a r t e în d o u ă părţi, şi dacă în general o cantitate se , î m p a r t e în două părţi, c o m p o n e n t e l e ei sînt necesarmente invers proporţionale. La această pla titudine a şi redus ulterior — şi nu fără temei — şcoala ricardiană această teză. Ceea ce 1-a determinat pe Ricardo să formuleze conceptele de sala riu relativ şi profit relativ nu este dorinţa de a descoperi sursa creării plusvalorii — căci Ricardo p o r n e ş t e de la premisa că o valoare dată urmează a fi împărţită între salariu şi profit, între m u n c ă şi capital, considerînd, aşadar, această împărţire ca ceva de la sine înţeles — , ci, în primul rînd, dorinţa de a postula, î n opoziţie cu determinarea cu rentă a preţului, determinarea justă pe care el a stabilit-o p e n t r u valoare, arătînd că însăşi limita valorii nu este afectată de repartiţia ei, de împăr ţirea ei diferită în profit şi salariu ; în al doilea rînd, dorinţa de a explica n u scăderea temporară, ci scăderea continuă a ratei profitului, scădere ce i se părea inexplicabilă în ipoteza că muncii îi revine o parte invariabilă a valorii ; în al treilea rînd, explicînd această scădere a profitului p r i n urcarea salariului şi însăşi această urcare p r i n creşterea •valorii produselor agricole, adică prin dificultatea crescîndă a producerii lor, Ricardo îşi propunea, totodată, să explice renta funciară ca fenomen care n u se află în contradicţie cu principiul valorii aşa cum 1-a for m u l a t el. Aceasta oferea totodată capitalului industrial o armă polemică în lupta împotriva proprietăţii funciare, care exploata realizările industriei, î n acelaşi t i m p însă, î n d e m n a t de logica elementară, Ricardo a procla m a t implicit natura antagonistă a profitului, muncii şi capitalului, [ V I — 1 3 ] oricît s-a străduit el ulterior să demonstreze muncitorului că acest caracter antagonist al profitului şi salariului n u afectează cîtuşi de p u ţ i n venitul lui real şi că, dimpotrivă, o creştere relativă ( n u abso l u t ă ) a salariului este dăunătoare, deoarece frînează acumularea, iar dez-
Capitolul
despre
capital
85
voltarea industriei ar aduce foloase n u m a i trîndavului proprietar funciar. D a r forma antagonistă a fost totuşi proclamată, şi de aceea Carey, care nu-1 înţelege pe Ricardo, a putut să-1 ocărască numindu-1 părintele co muniştilor e t c . , ceea ce este adevărat într-un a n u m i t sens, pe care eî însă nu-1 înţelege. Ceilalţi economişti însă, care, asemenea lui M a l t h u s , nici nu v o r să audă de natura relativă (şi deci antagonistă) a salariului, pe de o parte, doresc să estompeze opoziţia, afirmă că muncitorul p u r şi s i m p l u schimbă p e capital o a n u m i t ă valoare de întrebuinţare, forţa sa d e muncă, şi de aceea renunţă la forţa productivă a muncii, la forţa ei creatoare de valoare noua, că muncitorul nu are nimic comun cu pro dusul şi că de aceea, în schimbul dintre capitalişti şi muncitori, la plata salariului, ca la orice schimb simplu, u n d e pe p l a n economic se p r e s u p u n echivalente, este vorba numai de cantitate, de cuantumul valorii de î n trebuinţare. 2 8
Oricît de just este acest lucru pe de o parte, nu-i mai puţin ade vărat însă că forma aparentă de operaţie de schimb face ca muncitorul, chiar şi atunci cînd concurenţa îi creează posibilitatea de a negocia şi discuta cu capitalistul, să-şi măsoare pretenţiile după profitul capitalis tului şi să ceară o a n u m i t ă participare la plusvaloarea creată de el ; î n felul acesta proporţia devine u n m o m e n t real al înseşi vieţii economice. Apoi, în l u p t a dintre cele două clase, care se instaurează inevitabil odată cu dezvoltarea clasei muncitoare, măsurarea distanţei dintre ele, care tocmai p r i n intermediul salariului este exprimată ca proporţie,, capătă o importanţă hotărîtoare. Aparenţa de schimb dispare în procesul de producţie bazat pe capital. P r i n intermediul acestui proces şi p r i n repetarea lui se statorniceşte ceea ce există an sich, şi anume că s u b formă de salariu muncitorul primeşte de la capitalist numai o parte din p r o p r i a sa muncă. A p o i aceasta intră atît în conştiinţa muncitorilor, cît şi în cea a capitaliştilor. Ricardo îţi pune, propriu-zis, numai problema de a şti cum evoluează în cursul dezvoltării raportul dintre salariul necesar si valoarea totală. El se referă întotdeauna numai la salariul necesar ; natura relativă a acestuia din u r m ă nu-1 interesează deci p e muncitor, care [în condiţiile creşterii salariului relativ] capătă acelaşi m i n i m u m ca şi p î n ă atunci, ci numai pe capitalist, ale cărui scăzăminte din venitul net variază, fără. ca muncitorii să capete o cantitate mai m a r e de valori d e întrebuinţare. D a r însuşi faptul că Ricardo a formulat — deşi în legătură cu p r o b l e m e de cu totul altă natură — caracterul antagonist al profitului şi salariului arată că în epoca lui m o d u l de producţie bazat p e capital căpătase o formă din ce în ce mai adecvată naturii lui.
86
Critica economiei
In
legătură
..Definitions
cu teoria
in Political
ricardiană
Economy",
politice
a valorii,
Malthus,
în
sus-citatele
remarcă :
„Afirmaţia lui Ricardo că în aceeaşi măsură în care creşte salariul scade profitul, şi invers, este exactă n u m a i î n ipoteza că mărfuri p e n t r u a căror pro ducere s-a cheltuit aceeaşi cantitate de muncă au î n t o t d e a u n a aceeaşi valoare, ceea ce se dovedeşte a fi exact poate într-un caz d i n 500, d u p ă cum reiese necesarmente din faptul că, p e m ă s u r a dezvoltării civilizaţiei şi tehnicii, creşte neîncetat cantitatea d e capital fix folosit, iar perioadele d e rotaţie ale capita lului circulant devin tot m a i variate şi inegale" ( p . 3 1 — 3 2 ) . (Acest
lucru este aplicabil
Referitor
la
propria
sa
la preţuri,
şi n u
descoperire
a
la
valoare.)
adevăratei
măsuri
a
valorii,
Malthus spune următoarele : „In primul rînd : nu am întîlnit nicăieri o formulare în sensul că cantita tea de muncă pe care o reclamă de obicei o marfă sau alta trebuie să reprezinte şi să măsoare cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea acestei mărfi îm preună cu profitul... Reprezentînd cantitatea d e m u n c ă cheltuită p e n t r u p r o d u cerea unei mărfi î m p r e u n ă cu profitul, m u n c a reprezintă condiţiile naturale şi necesare ale ofertei acestei mărfi, sau cheltuielile elementare necesare p e n t r u producerea ei... In al doilea rînd : nicăieri n u am întîlnit o formulare în sensul că, oricum ar varia fertilitatea solului, cheltuielile elementare necesare p e n t r u producerea salariului aferent unei cantităţi date d e m u n c ă trebuie inevitabil să fie î n t o t d e a u n a aceleaşi" ( o p . cit., p . 1 9 6 — 1 9 7 ) . Aceasta n u î n s e a m n ă decît că salariul va fi î n t o t d e a u n a egal cu t i m p u l de m u n c ă necesar p e n t r u p r o d u c e r e a lui, care variază o d a t ă cu p r o d u c t i vitatea m u n c i i . C a n t i t a t e a de m ă r f u r i r ă m î n e aceeaşi. „ D a c ă considerăm valoarea ca puterea generală d e c u m p ă r a r e a unei mărfi, avem în vedere cumpărarea t u t u r o r mărfurilor, masa totală a mărfurilor. D a r această masă este nesusceptibilă d e evaluare... N u se poate tăgădui nicidecum că m u n c a reprezintă mai bine decît orice alt obiect [ v a l o a r e a ] medie a masei totale a m ă r f u r i l o r " ( p . 2 0 5 ) . „ O d a t ă cu progresul societăţii, o largă categorie d e mărfuri, cum ar fi, d e pildă, materiile p r i m e , înregistrează creşteri d e preţ în comparaţie cu munca, în t i m p ce produsele industriale se ieftinesc. D e aceea nu sîntem departe d e adevăr dacă afirmăm că masa d e mărfuri p e care o reclamă în aceeaşi ţară o cantitate dată d e m u n c ă n u poate să varieze substanţial în decurs d e cîteva secole" ( p . 2 0 6 ) . „ V a l o a r e a trebuie să fie întotdeauna o valoare susceptibilă d e a fi schimbată pe m u n c ă " ( p . 2 2 4 , n o t ă ) . Cu alte cuvinte, d o c t r i n a lui M a l t h u s este u r m ă t o a r e a : valoarea unei mărfi,
a muncii p e
care ea o c o n ţ i n e ,
muncă
vie p e
care
ea
le
Zilele
de
muncă
prin
salariu.
timpul
de
supramuncă.
p e care i-o p u t e m necesară totdeauna
şi
Să-i
vie
facem
pe
este r e p r e z e n t a t ă care
conţin lui
poate atît
fi
timpul
Malthus
în
adică primul
raportul rînd,
dintre
însuşi
că
zilele şi
[necesar],
maximum
salariu
faptul
prin
schimbată,
face, şi a n u m e să a d m i t e m că r a p o r t u l
supramuncă, constant.
reclamă,
de
cît
munca
este
d-1 M a l t h u s
beşte d e s p r e m u n c a cheltuită p e n t r u p r o d u c e r e a mărfii împreună
şi
concesie
dintre
şi p r o f i t
de deci
cu
în vor pro-
Capitolul
despre
capital
87
fitul denota confuzia p e care o face el, deoarece profitul nu poate fi decît o parte din munca cheltuită. M a l t h u s are în vedere aici profitul realizat peste munca cheltuită şi care, d u p ă părerea lui, provine din ca pitalul fix etc. Aceasta poate avea o oarecare legătură numai cu re partizarea profitului total î n t r e diferiţii participanţi la împărţirea lui, şi nu cu cuantumul total al profitului, căci dacă toţi ar obţine în schimbul mărfurilor lor m u n c a pe care ele o conţin plus profitul, de u n d e a r proveni acest profit, d o m n u l e M a l t h u s ? D a c ă u n u l obţine în schimbul mărfii sale m u n c a cuprinsă în ea plus u n profit, înseamnă că altul tre buie să obţină m u n c a cuprinsă în m a r f a lui m i n u s acest profit, c a r e este considerat aici ca excedent peste plusvaloarea reală. Acest lucru este deci exclus. Să p r e s u p u n e m că m u n c a cheltuită reprezintă trei zile de muncă, aşa încît, dacă raportul dintre t i m p u l de s u p r a m u n c ă [şi timpul de n u m e a total] este 1 : 2, aceste trei zile de m u n c ă au fost o b ţ i n u t e p r i n plătirea unei zile şi jumătate. Muncitorii au lucrat într-adevăr trei zile, dar fiecăruia dintre ei i s-a plătit numai jumătate din t i m p u l de m u n c ă . Sau, cu alte cuvinte, m a r f a p e care au primit-o î n schimbul celor trei zile de m u n c ă conţinea numai o zi şi jumătate. P r e s u p u n î n d că toate celelalte condiţii sînt egale, cu cele trei zile de m u n c ă p e care le con ţine marfa sa, capitalistul ar obţine deci şase zile de muncă. (Acest lucru este exact numai p e n t r u că t i m p u l de supramuncă este presupus a fi egal cu timpul de m u n c ă necesar, aşa încît cazul al doilea nu estedecît o repetare a celui dintîi.) (Plusvaloarea relativă este evident limitată nu numai de raportul menţionat mai sus [dintre timpul de m u n c ă necesar şi timpul de su p r a m u n c ă ] , ci şi de proporţia în care produsul intră în consumul mun citorului. Dacă, datorită creşterii productivităţii muncii, capitalistul ar putea sa obţină o cantitate dublă de fulare de caşmir şi dacă acestea s-ar vinde la valoarea lor, el n u ar crea plusvaloare relativă, deoarece m u n citorii nu folosesc asemenea fulare, şi deci timpul necesar p e n t r u repro ducerea forţei de m u n c ă ar r ă m î n e acelaşi. î n practică nu se î n t î m p l a aşa, deoarece în asemenea cazuri preţul depăşeşte valoarea. Aici, înteorie, acest aspect nu ne interesează încă, deoarece considerăm capitalul în sine, şi nu în vreo ramură a n u m i t ă . ) Aceasta înseamnă că capitalistul va plăti muncitorilor salariul pe trei zile şi-i va p u n e să muncească şase zile ; cu fiecare jumătate de zi el cumpără o zi întreagă ; p r i n u r m a r e , cu 6/2 de zi, adică cu trei zile, va cumpăra şase zile. A afirma, aşadar, că zilele de m u n c ă p e care le reclamă o marfă, sau salariul p e care-1 plăteşte ea, e x p r i m ă valoarea ei înseamnă a nu înţelege cîtuşi de p u ţ i n natura capitalului şi a m u n c i i salariate. Faptul că zilele de m u n c ă materializate reclamă o cantitate m a i mare de zile de m u n c ă vie constituie esenţa oricărei creări de v a l o a r e
Critica economiei
88
politice
şi creări de capital. D-1 M a l t h u s ar fi avut însă dreptate dacă ar fi spus că timpul de muncă vie p e care-1 comandă o m a r f ă exprimă măsura valorificării ei, măsura supramuncii generate de ea. A r fi însă p u r şi simplu o tautologie să se spună că, p e măsură ce m a r f a generează mai m u l t ă m u n c ă [ v i e ] , ea o generează în cantitate mai mare, adică aceasta ar exprima ceva diametral opus celor ce vrea să spună M a l t h u s , ar însemna că plusvaloarea se obţine datorită faptului că t i m p u l de m u n c ă vie pe care-1 comandă o marfă nu exprimă niciodată t i m p u l de m u n c ă p e care ea îl conţine. (Acum , în sfîrşit, am terminat cu M a l t h u s . ) } 1
[8)
Natura socială a modului de producţie capitalist aşa cum o înţeleg economiştii burghezi] ta)
Scopul producţiei capitaliste în pe care i-o dă Chalmers]
formularea
[ V I — 1 4 ] { A m arătat mai sus, analizînd conceptul de capital, că acesta reprezintă valoarea ca atare, banii, care se conservă în circulaţie şi s e înmulţesc p r i n schimbul de m u n c ă vie. D e aceea, scopul capitalului productiv nu este niciodată valoarea de întrebuinţare, ci î n t o t d e a u n a forma g e n e r a l ă a avuţiei ca avuţie. î n lucrarea sa — dealtfel în m u l t e privinţe stupidă şi abjectă — „On Political Economy in connexion with the Moral State and Moral Prospects of Society" (2nd edition, London, 1832), p o p a Th. Chalmers a înţeles just acest lucru, fără a cădea, ţ>e d e altă parte, în imbecilitatea u n o r specimene ca Ferrier 9 şi alţii, care c o n f u n d ă banii ca valoare a capitalului cu feanii d e metal realmente exis tenţi, î n perioade de criză, capitalul (ca m a r f ă ) nu poate fi schimbat nu p e n t r u că există prea puţine mijloace d e circulaţie ; dimpotrivă, capitalul nu circulă p e n t r u că nu poate fi schimbat. I m p o r t a n ţ a p e care o dobîndeşte în p e r i o a d e d e criză n u m e r a r u l se datoreşte exclusiv faptului că, în t i m p ce capitalul nu poate fi schimbat la valoarea sa — şi numai de aceea în faţa capitalului valoarea apare fixată sub formă d e bani — , obligaţiile de plată trebuie onorate ; paralel cu circulaţia î n t r e r u p t ă are loc o circulaţie forţată. 2
Chalmers
spune următoarele :
„ C î n d u n consumator refuză anumite mărfuri, el nu o face întotdeauna, cum cred noii economişti, fiindcă preferă să cumpere alte mărfuri ; adesea le refuză p e n t r u că vrea să-şi păstreze intactă capacitatea generală de cumpărare. Şi cînd un negustor îşi aduce mărfurile p e piaţă, de regulă el n-o face în căutare d e alte mărfuri care să p o a t ă fi schimbate p e ale lui... El vrea să extindă capacitatea sa generală de a cumpăra toate mărfurile. Aici afirmaţia că şi banii sînt o marfă :nu serveşte la nimic. Banii d e metal reali de care are nevoie u n negustor nu teprezintă decît o mică parte din capitalul său, chiar o mică p a r t e d i n capitalul
Capitolul
despre
capital
89
său bănesc ; întreg acest capital, deşi este evaluat în bani, poate fi făcut — în virtutea u n o r contracte scrise — să-şi descrie orbita şi să-şi îndeplinească sarcinile cu ajutorul unei cantităţi d e bani lichizi care reprezintă doar o parte infimă din întregul capital. Scopul principal al capitalistului posesor de bani este î n realitate acela d e a spori valoarea nominală a averii sale. Dacă într-un an capitalul său reprezintă în bani, să zicem, 20 000 1. st., scopul capitalistului este ca în anul u r m ă t o r capitalul său să reprezinte î n bani 24 00O 1. st. A-fi spori capitalul în bani este singura modalitate în care el, ca negustor, îşi poate servi interesele. P e n t r u el i m p o r t a n ţ a acestui scop n u este afectată d e fluctuaţiile circulaţiei banilor sau d e variaţia valorii reale a banilor. D e pildă, într-un an el îşi poate spori capitalul de la 20 0 0 0 la 24 0 0 0 1. st. ; s-ar p u t e a ca, d i n cauza unei scăderi a valorii baViilor, să n u crească capacitatea lui d e a d i s p u n e d e mijloace d e confort etc. Şi totuşi el este la fel d e interesat î n această sporire a capitalului său ca şi cînd valoarea banilor nu ar fi scăzut ; căci, în caz contrar, avuţia lui bănească ar fi rămas staţionară, iar avuţia lui reală ar fi scăzut î n p r o p o r ţ i e d e 24 la 20... D e -aceea mărfurile (adică valorile reale, avuţia reală) „ n u constituie scopul final al capitalistului i n d u s t r i a l " (iluzia sistemului m o n e t a r se r e z u m ă la aceea că el vedea î n d e metal reali
(sau
î n banii de h î r t i e ,
aceasta nu schimbă
fondul
b l e m e i ) , p e scurt, î n forma-valoare ce se manifestă ca bani reali, generală banii
a avuţiei
autoîmbogăţirii ; în
măsură
ce ei
relativ sub f o r m a
realitate
însă,
pe
pro forma
ca a c u m u l a r e de capacitate g e n e r a l ă d e c u m p ă r a r e se înmulţesc,
se î m p u ţ i n e a z ă
şi
banii
lor d e t e r m i n a t ă ca mijloc
sau, de asemenea, sub f o r m a de tezaur
realizat.
C a asignat
de
circulaţie
de avuţie reală
sau de forţă productivă, banii îmbracă o m i e de f o r m e ) , „în afară de cazul cînd venitul său este cheltuit pentru cumpărarea de bunuri de consum. In cheltuirea capitalului acestui capitalist fi în cumpărările efectuate de el pentru necesităţile producţiei, scopul său final îl constituie b a n i i " (reţineţi : n u moneda) (p. 164—166). „Profitul — s p u n e acelaşi Chalmers — face ca populaţia disponibilă să-şi ofere serviciile n u n u m a i p r o p r i e t a r i l o r funciari, ci şi altor stăpîni..., căci cheltu ielile acestor stăpîni depăşesc strictul necesar p e n t r u t r a i " ( p . 7 7 — 7 8 ) . ) I n cartea citată mai sus, a n s a m b l u l procesului
de circulaţie
este n u m i t
de C h a l m e r s ciclu economic : „ L u m e a relaţiilor d e producţie poate fi considerată ca rotindu-se într-un cerc, p e care îl vom numi ciclu economic şi în care ea a efectuat o mişcare circulară ori de cîte ori întreprinderea, d u p ă efectuarea tranzacţiilor ei succesive, ajunge d i n nou la punctul d e la care a plecat. D r e p t început poate fi socotit p u n c t u l în care capitalistul a făcut încasările p r i n intermediul cărora capitalul său se reîntoarce la el ; de la acest punct el porneşte d i n n o u să-şi recruteze muncitori şi să le dea, sub formă d e salariu, întreţinerea sau, m a i bine zis, puterea d e a şi-o procura, să primească d e la ei gata fabricate, articolele p e care le comercializează, să aducă aceste articole p e piaţă şi să încheie circuitul acestei serii d e mişcări, vînzînd şi obţinînd prin suma rezultată d i n vînzarea mărfii restituirea întregului s ă u capital cheltuit. Intervenţia banilor n u schimbă cîtuşi d e p u ţ i n caracterul real al acestei operaţii" ( p . 8 5 ) .
90
Critica economiei
politice
[b)
Deosebiri în ceea ce priveşte durata rotaţiei capitalului. Inegalitatea perioadelor necesare pentru producerea diferitelor mărfuri}
Deosebirea in ceea ce priveşte rotaţia, în măsura în care ea depindede acea fază a procesului de circulaţie care coincide cu procesul de p r o ducţie nemijlocit, depinde n u n u m a i de d u r a t a mai mare sau mai mică a timpului de m u n c ă necesar p e n t r u obţinerea p r o d u s u l u i ( d e pildă, p e n t r u săparea u n u i canal etc.), ci în unele ramuri de producţie — în agricul tură — d e p i n d e şi de întreruperile în m u n c ă impuse de natura muncii înseşi, întreruperi în t i m p u l cărora, p e de o parte, capitalul stă fără. întrebuinţare, iar p e de altă parte m u n c a încetează. D r e p t ilustrare poate send exemplul citat de A . Smith , şi a n u m e că grîul este u n p r o d u s al cărui proces de producţie durează u n an, în t i m p ce producerea u n u i bou durează cinci ani. D e aceea p e bou se cheltuiesc cinci ani de muncă, iar p e g r î u numai u n u l . D e exemplu, creşterea vitelor p e păşuni reclamă p u ţ i n ă m u n c ă . P e de altă parte, în agricultura propriu-zisă este n e î n s e m n a t ă munca prestată, d e pildă, în timpul iernii. In agricultură ( p r e c u m şi, într-o măsură mai m a r e sau mai mică, în alte cîteva ramuri d e p r o d u c ţ i e ) , în virtutea condiţiilor inerente însuşi procesului de producţie, au loc între ruperi, pauze în t i m p u l de muncă, care la u n m o m e n t dat trebuie să fie reluat p e n t r u continuarea sau încheierea procesului de producţie ; aici continuitatea procesului de producţie n u coincide cu continuitatea p r o cesului de muncă. Acesta e u n prim aspect al deosebirii [ î n ceea ce -pri veşte durata rotaţiei c a p i t a l u l u i ] . In al doilea rînd : [într-o r a m u r ă de p r o d u c ţ i e ] , finisarea produsului, aducerea lui în stare finită necesită în genere u n t i m p mai î n d e l u n g a t [decît î n alte ramuri de producţie] ; este vorba de durata de ansamblu a procesului de producţie, indife rent de faptul că se p r o d u c sau nu întreruperi în muncă, este vorba de durata diferită a fazei d e producţie în general. In al treilea rînd c d u p ă ce [într-o ramură .de producţie] producerea p r o d u s u l u i a fost încheiată, este necesar uneori ca el să stea fără întrebuinţare u n t i m p mai î n d e l u n g a t [în comparaţie cu produsele altor ramuri de p r o d u c ţ i e ] , t i m p în decursul căruia el comportă cheltuieli de m u n c ă relativ m a l mici, şi să fie lăsat î n voia u n o r procese naturale, ca, de pildă, î n cazul vinului (sub aspect logic, cazul acesta este aproximativ identic cu cel p r e c e d e n t ) . In al patndea rînd : este nevoie de mai m u l t timp pen tru aducerea produsului p e piaţă dacă acesta din u r m ă este destinat unei pieţe mai îndepărtate (sub aspect logic, cazul de faţă coincide cu cel de-al doilea c a z ) . In al cincilea rînd : durata mai mică sau mai m a r e a. rotaţiei de ansamblu a capitalului ( d u r a t a reproducţiei sale t o t a l e ) , î n măsura în care e determinată de raportul dintre capitalul fix şi cei 3 0
Capitolul
despre
capital
91
circulant, ţine, evident, n u de procesMl de producţie nemijlocit, n u de durata lui, ci primeşte determinarea de la procesul de circulaţie. T i m p u l de reproducţie a capitalului total este determinat de procesul d e ansamblu în totalitatea sa, inclusiv circulaţia. „Inegalitatea perioadelor necesare p e n t r u producerea diferitelor mărfuri" (Thomas Hodgskin. „ P o p u l a r Political Economy". London, 1827, p . 1 4 6 — 1 4 7 ) . „Diferenţa dintre timpul necesar p e n t r u producerea produselor agricole şi •cel necesar p e n t r u obţinerea produselor altor feluri d e m u n c ă constituie principala cauză a marii d e p e n d e n ţ e a agricultorilor. Ei nu-şi pot aduce marfa pe piaţă în .mai p u ţ i n de u n an. In tot acest t i m p ei sînt nevoiţi să cumpere pe credit de la cizmar, croitor, fierar, rotar şi d e la diferiţi alţi meşteşugari d e ale căror pro duse au nevoie, produse a căror confecţionare d u r e a z ă cîteva zile sau cîteva .săptămîni. D a t o r i t ă acestei circumstanţe naturale, p r e c u m şi creşterii m a i r a p i d e a avuţiei p r o d u s e de munca neagricolă în comparaţie cu cea agricolă, proprietarii monopolist! ai tuturor terenurilor [ V I — 1 5 ] , deşi au monopolizat şi legislaţia, sînt incapabili să se salveze p e sine şi să-şi salveze slujitorii, fermierii, din situaţia de a fi cea mai dependentă d i n t r e toate clasele societăţii" ( p . 147, n o t ă ) . „ î n virtutea u n o r circumstanţe naturale, toate mărfurile se p r o d u c în perioade de t i m p inegale, în timp ce trebuinţele m u n c i t o r u l u i trebuie satisfăcute zilnic... Această inegalitate a duratei t i m p u l u i necesar p e n t r u confecţionarea dife ritelor mărfuri l-ar fi obligat — în epoca sălbăticiei —• p e v î n ă t o r etc. să păstreze un surplus de vînat etc. p î n ă în m o m e n t u l în care p r o d u c ă t o r u l de arcuri şi săgeţi etc. ar fi avut marfă gata confecţionată p e n t r u schimbul p e surplusul de vînat. Nici u n schimb nu ar fi fost posibil ; producătorul d e arcuri ar fi trebuit să fie şi vînător, iar diviziunea muncii ar fi fost imposibilă. Această dificultate a contribuit la inventarea banilor" ( o p . cit., p . 1 7 9 — 1 8 0 ) .
[c)]
In noţiunea de muncitor liber se subînţelege pauperul. [Falsitatea teoriei malthusiene a suprapopuiaţiei. Populaţie excedentară şi capital excedentar în capitalism]
{ N o ţ i u n e a de m u n c i t o r liber p r e s u p u n e pauperul, u n pauper virtual. P r i n condiţiile sale economice, el reprezintă doar o forţă de muncă vie, deci înzestrată şi cu trebuinţe vitale. M u n c i t o r u l este întruchiparea ne voii omnilaterale, fără a avea, ca forţă de muncă, condiţiile obiective necesare p e n t r u realizarea acesteia. D a c ă capitalistul n u are nevoie de supramuncă muncitorului, acesta din u r m ă nu-şi poate efectua nici m u n c a necesară, nu-şi poate p r o d u c e mijloacele de subzistenţă. El nu le poate obţine p r i n intermediul schimbului, ci datorită faptului că unii oameni se milostivesc şi îi dau o parte din venitul lor. Ca muncitor el poate trăi n u m a i dacă îşi schimbă forţa de m u n c ă pe partea d e capital care alcă tuieşte f o n d u l muncii. Acest schimb este legat de condiţii accidentale pentru muncitor, care nu au nimic c o m u n cu fiinţarea sa organică. El, muncitorul, este deci, [un pauper v i r t u a l ] . Mai departe, deoarece condiţia producţiei bazate pe capital este ca m u n c i t o r u l să p r o d u c ă tot mai m u l t ă supramuncă, devine disponibilă tot mai m u l t ă muncă necesară. Aşadar, el are mai m u l t e şanse de a deveni
92
Critica
economiei
politice
p a u p e r . Dezvoltării supramuncii îi corespunde dezvoltarea s u p r a p o p u laţiei. î n diferite m o d u r i de producţie sociale există diferite legi de creş tere a populaţiei şi suprapopulaţiei ; aceasta din u r m ă este identică cu. pauperismul. Aceste legi diferite trebuie reduse p u r şi simplu la diferitele m o d u r i de raportare la condiţiile producţiei sau, în ceea ce-1 priveşte pe individul viu, la condiţiile reproducerii sale ca m e m b r u al societăţii, căcr numai în cadrul acesteia lucrează şi-şi apropriază el. C î n d p e n t r u individ sau p e n t r u o parte din p o p u l a ţ i e încetează această [tradiţională] raportare la condiţiile producţiei, ei sînt puşi în afara condiţiilor reproducţiei acestei baze determinate şi de aceea transformaţi în p o p u l a ţ i e excedentară n u numai lipsită d e orice mijloace, ci şi incapabilă de a-şi procura p r i n m u n c ă mijloacele de subzistenţă, adică sînt transformaţi în p a u p e r i . N u m a i în m o d u l de producţie bazat pe capital pauperismul apare ca rezultat al muncii înseşi, ca rezultat al dezvoltării forţei p r o d u c t i v e a muncii. D i n această cauză, p e o treaptă a producţiei sociale poate fi considerat suprapopulaţie ceea ce p e altă treaptă nu va fi considerat ca atare, iar efectele ei pot fi diferite. D e pildă, coloniile întemeiate d e antici erau formate din populaţia excedentară trimisă de metropole, adică, dintr-o populaţie care, în condiţiile bazei materiale de atunci a proprie tăţii, adică în condiţiile de atunci ale producţiei, nu mai p u t e a trăi în acelaşi spaţiu. Raportat la condiţiile m o d e r n e ale producţiei, efectivul ei poate să p a r ă extrem d e neînsemnat. D a r această populaţie era de parte de a fi pauperă. Pauperi erau în schimb plebeii romani cu al lor panis et circenses . Suprapopulaţia care provoacă marile migraţiuni alepopoarelor presupune şi ea alte condiţii. Deoarece în toate formele de producţie anterioare dezvoltarea forţelor de producţie nu constituie baza aproprierii, ci, dimpotrivă, u n anumit raport faţă de condiţiile producţiei (formele de p r o p r i e t a t e ) apare ca olimită dinainte data a forţelor de producţie şi n u trebuie decît să fie reprodus, — creşterea populaţiei, care rezumă în sine dezvoltarea tuturor forţelor de producţie, se loveşte într-o măsură şi mai m a r e de o limită exterioară şi de aceea apare ca ceva susceptibil de î n g r ă d i r e . Condiţiile orînduirii sociale sînt compatibile numai cu u n a n u m i t n u m ă r al populaţiei. Pe de altă parte, dacă limitele n u m ă r u l u i populaţiei, stabilite de elasticitatea formei determinate a condiţiilor producţiei,, variază, se restring sau se extind în funcţie de această formă, — dacă, prin urmare, la popoarele de vînători suprapopulaţia a fost alta decît la atenieni, iar la aceştia din u r m ă alta decît la triburile germanice, — variază şi rata absolută a creşterii populaţiei, deci şi rata suprapopulaţiei şi a populaţiei. Suprapopulaţia aferentă unei anumite baze d e p r o d u c ţ i e este determinată deci în aceeaşi măsură ca şi populaţia adecvată acestei baze. Suprapopulaţia şi populaţia, luate laolaltă, reprezintă acea p o p u l a ţ i e 3 1
Capitolul
despre
capital
93
p e care o poate g e n e r a o a n u m i t ă bază de producţie. î n ce măsură îşi p o a t e depăşi ea limita, aceasta d e p i n d e chiar de limită sau, mai bine zis, de cauza care o stabileşte. La fel cum m u n c a necesară şi supramuncă, luate laolaltă, reprezintă m u n c a în ansamblu pe baza respectivă. Teoria Iui Malthus ( p e care, dealtfel, nu el a inventat-o ; faima de inventator al acestei teorii şi-a însuşit-o el p r i n zelul popesc cu care a p r o p o v ă d u i t - o ; la drept vorbind, p r i n accentul deosebit p e care-1 p u n e a p e ea) prezintă i m p o r t a n ţ ă sub două aspecte : 1) p e n t r u că dă o ex presie brutală p u n c t u l u i de vedere brutal al capitalului, 2) p e n t r u că afirmă existenţa suprapopulaţiei în toate formele de societate. M a l t h u s n-a demonstrat acest lucru, căci nu e nimic m a i necritic decît această pestriţă colecţie d e compilaţii d i n lucrări de istorie şi descrieri de călă torii. Concepţia lui M a l t h u s este pe de-a-ntregul falsă şi puerilă din următoarele motive. 1) Suprapopulaţia în diferitele etape istorice ale dezvoltării eco nomice este considerată de el ca ceva omogen, fără a înţelege deose birea ei specifică şi de aceea el reduce toate aceste relaţii extrem de c o m p l e x e şi de variabile la u n singur raport î n t r e două ecuaţii, î n care de o parte figurează înmulţirea naturală a oamenilor, iar de alta — î n m u l ţ i r e a naturală a plantelor (sau a mijloacelor de subzistenţă), opunîndu-se una alteia ca două serii naturale, din care u n a se dezvoltă în progresie geometrică, iar cealaltă în progresie aritmetică. î n felul acesta M a l t h u s transformă relaţii istoriceşte diferite într-un raport numeric abstract, care e supt din deget şi nu se întemeiază nici pe legile naturii, nici pe cele ale istoriei. T r e b u i e doar să existe, p r e t i n d e el, o deosebire naturală între înmulţirea o m u l u i şi a cerealelor, de pildă. Acest mai m u ţ o i p r e s u p u n e totodată că creşterea populaţiei umane este u n proces p u r natural, care reclamă limite, impedimente exterioare, p e n t r u a nu se dezvolta în progresie geometrică. Această înmulţire geometrică este [ d u p ă M a l t h u s ] procesul natural al înmulţirii o m u l u i . Studiul istoriei i-ar fi arătat că populaţia creşte în proporţii foarte diferite şi că suprapopulaţia reprezintă şi ea u n r a p o r t istoriceşte condiţionat, determinat nu de cifre sau de limita absolută care decurge din productivitatea [producţiei] mijloacelor de subzistenţă, ci de limitele puse de respectivele condiţii ale producţiei. [în primul r î n d ] , numericeşte [populaţia excedentară din v r e m u r i l e trecute] e des tul de restrînsă. C î t de infime ni se p a r cifrele care la atenieni î n s e m n a u suprapopulaţie ! î n al doilea rînd, prin însuşi caracterul ei, o p o p u l a ţ i e excedentară alcătuită din atenieni liberi ce se transformă în colonişti este esenţialmente diferită de o populaţie excedentară alcătuită din muncitori care sînt transformaţi în pensionari ai unei case de m u n c ă . T o t astfel populaţia excedentară alcătuită din cerşetori care consumă p l u s p r o d u s u l unei mănăstiri se deosebeşte radical de populaţia excedentară ce se
94
Critica economiei
politice
formează într-o fabrică. M a l t h u s însă face abstracţie de aceste legi isto rice determinate ale dinamicii populaţiei, care, reflectînd istoria naturii umane, sînt legi naturale, dar legi naturale ale omului doar pe o anu mită treaptă de dezvoltare istorică şi cu o anumită dezvoltare a forţelor de producţie, determinată de procesul istoric p r o p r i u al o m u l u i . „ O m u l " lui Malthus, abstras din o m u l istoriceşte determinat, există n u m a i î n închipuirea autorului său, la fel ca şi m e t o d a geometrică d e înmulţire, corespunzătoare acestui om malthusian natural. D e aceea is toria reală îi apare lui M a l t h u s în aşa fel, încît n u înmulţirea o m u l u i său natural este o abstracţie dedusă din procesul istoric, din î n m u l ţ i r e a reală, ci, dimpotrivă, înmulţirea reală este o aplicare a teoriei m a l t h u siene. Ca urmare, ceea ce în istorie constituie p e fiecare treaptă con diţiile i m a n e n t e atît ale populaţiei, cît şi ale suprapopulaţiei, apare la M a l t h u s ca o serie de piedici exterioare care au stinjenit dezvoltarea populaţiei în forma malthusiană. Condiţiile în care oamenii se p r o d u c şi se r e p r o d u c istoriceşte apar ca limite ale reproducerii omului natural malthusian, această creaţie a lui M a l t h u s . [ V I — 1 6 ] P e de altă parte, producţia mijloacelor de subzistenţă — aşa cum este ea controlată, deter minată de activitatea omului — apare ca o limită p e care şi-o p u n e ea însăşi. Ferigile acopereau cîndva toată suprafaţa p ă m î n t u l u i . î n m u l ţ i r e a lor a încetat atunci cînd n-au mai avut spaţiu. Ea n-a ţinut seama d e nici o proporţie aritmetică. E g r e u de spus de u n d e a scos M a l t h u s că reproducerea produselor naturale care cresc liber se opreşte graţie u n u i impuls interior, fără piedici exterioare. Limitele imanente, istoriceşte va riabile ale procesului de înmulţire a oamenilor se transformă la M a l t h u s în limite exterioare ; piedicile exterioare ale procesului d e reproducere ce se desfăşoară în natură devin la el limite imanente, adică legi natu rale ale înmulţirii. 2) M a l t h u s raportează în m o d stupid u n anumit n u m ă r de oameni la o anumită cantitate d e mijloace de subzistenţă. Ricardo i-a obiectat îndată — şi pe b u n ă dreptate — că muncitorului, dacă nu are de lucru, îi este complet indiferentă cantitatea de cereale existentă pe piaţă ; că, aşadar, nu mijloacele de subzistenţă, ci mijloacele de angajare a muncii îl plasează sau nu-1 plasează p e m u n c i t o r în categoria populaţiei exce dentare. D a r această problemă trebuie examinată sub u n aspect mai larg, deoarece, în general vorbind, ţine de acea mijlocire socială p r i n care individul se raportează la mijloacele propriei sale reproduceri şi le creează ; ea ţine deci de condiţiile producţiei şi de raportul dintre individ şi acestea. P e n t r u sclavul atenian nu exista nici o limită a înmulţirii în afara obiectelor d e strictă necesitate care puteau fi p r o d u s e . Şi n-am auzit niciodată ca în antichitate să fi existat sclavi de prisos. D i m p o trivă, nevoia d e sqlavi creştea mereu. î n schimb a existat o p o p u l a ţ i e 3 2
Capitolul
despre
capital
95
excedentară d e nonlucrători ( î n sensul [participării] directe [la pro ducţie] ) , despre care nu s-ar putea spune că erau p r e a mulţi în raport cu mijloacele de subzistenţă existente, dar care pierduseră condiţiile în cadrul cărora îşi p u t e a u apropria aceste mijloace de subzistenţă. Inven tarea muncitorilor excedentari, adică a oamenilor lipsiţi de proprietate care muncesc, aparţine epocii capitalului. Cerşetorii care se pripăşeau pe l î n g ă mănăstiri şi le ajutau să-şi consume plusprodusul făceau p a r t e din aceeaşi clasă cu slujitorimea feudală, ceea ce atestă că puţinii proprietari ai plusprodusului n u erau în stare să-1 consume singuri. Aceasta a fost doar o altă formă a slujitorimii de odinioară sau a personalului casnic din zilele noastre. La p o p o a r e l e de vînători, de pildă, suprapopulaţia ce se manifesta în lupta dintre triburi n u demonstrează că p ă m î n t u l n u putea hrăni un n u m ă r de oameni atît de mic, ci arată că condiţiile reproducerii lor reclamau o suprafaţă mai mare de p ă m î n t , reclamau u n teritoriu m a r e p e n t r u u n n u m ă r mic de indivizi. Nicăieri nu se constată o raportare la inexistenta masă absolută a mijloacelor de subzistenţă, dar se constată o raportare la condiţiile reproducţiei, la condiţiile producţiei acestor mijloace de subzistenţă, care sînt însă în egală măsură condiţii ale reproducerii oa menilor, ale întregii populaţii, inclusiv populaţia excedentară relativă. Acest excedent de populaţie este p u r relativ : el n u se află în nici u n raport cu mijloacele de subzistenţă în general, dar se află în raport cu m o d u l de a le produce. D e aceea el este excedent n u m a i pe respec tiva treaptă de dezvoltare. 3 ) Aici n u interesează ceea ce, la drept vorbind, nici nu-i aparţine lui Malthus, şi a n u m e invocarea teoriei rentei [în explicarea suprapopu l a ţ i e i ] , care î n fond nu exprimă decît faptul că, pe treapta d e dezvoltare a producţiei cunoscută de Ricardo şi de alţii, agricultura rămăsese în u r m a industriei prelucrătoare, ceea ce este, dealtfel, i m a n e n t producţiei b u r g h e z e , deşi în proporţii variabile.} { C î n d e x a m i n ă m producţia bazată pe capital, considerînd lucrurile sub aspectul lor absolut, constatăm că o condiţie a acestei producţii este o cît mai mare masă absolută de m u n c ă necesară, însoţită de o cît mai m a r e masă relativă de supramuncă. D e aici urmează că condiţia funda m e n t a l ă este o creştere cît mai m a r e a populaţiei, a forţei de muncă vii. D a c ă examinăm apoi condiţiile dezvoltării forţei productive, p r e c u m şi a schimbului, v e d e m iarăşi că diviziunea muncii, cooperarea, observarea multilaterală, care n u poate fi decît r o d u l activităţii a numeroase minţi, ştiinţa, un n u m ă r cît mai m a r e de centre de schimb — toate acestea sînt identice cu creşterea populaţiei. Pe de altă parte, condiţia aproprierii de s u p r a m u n c ă străină implică d e la sine ca, p e lîngă populaţia necesară, adică pe lîngă populaţia care
96
Critica
economiei
politice
reprezintă m u n c a necesară, m u n c a necesară p e n t r u producţie, să existe şi o populaţie excedentară, CMC nu lucrează. Dezvoltarea ulterioară a capitalului arată că, alături de partea activă a acestei populaţii exceden tare — capitaliştii activi — , se ramifică o parte exclusiv consumatoare, alcătuită din trîntori, care nu au altă ocupaţie decît aceea de a consuma p r o d u s e străine şi care — deoarece consumul grosier îşi are limitele sale — trebuie să capete parţial p r o d u s e sub formă rafinată, sub formă de obiecte de lux. C î n d economiştii vorbesc d e populaţie excedentară, ei n u au î n •vedere această populaţie excedentară parazitară. D i m p o t r i v ă , dată fiind funcţia consumatoare a acesteia d i n urmă, fanaticii teoriei populaţiei o consideră tocmai populaţie necesară, ceea ce [din p u n c t u l lor de vedere] este cît se poate de just (şi consecvent). Expresia „ p o p u l a ţ i e e x c e d e n t a r ă " se referă exclusiv la forţa de muncă, adică la populaţia necesară ; se creează u n surplus de forţă de muncă. D a r această împrejurare decurge p u r şi s i m p l u din natura capitalului. Forţa de m u n c ă îşi p o a t e efeotua m u n c a necesară numai dacă supramuncă ei prezintă o valoare p e n t r u capital, poate fi folosită de el. C î n d însă această posibilitate de folosire ä supramuncii este frînată de u n i m p e d i m e n t sau altul, însăşi forţa de muncă este 1 ) privată de condiţiile reproducerii propriei ei existenţe ; ea subzistă fără condiţiile ei d e existenţă şi de aceea n u este decît o povară ; are trebuinţe, dar nu dispune de mijloace p e n t r u a le satisface. 2) M u n c a necesară devine superfluă, p e n t r u că m u n c a superfluă nu e necesară. ""Munca este necesară numai în măsura în care constituie o condiţie p e n t r u valorificarea capitalului. P r i n u r m a r e , corelaţia dintre m u n c a necesară şi supramuncă, aşa cum este ea statornicită de capital, capătă o formă în cadrul căreia o p a r t e din m u n c a necesară, adică din munca care reproduce forţa de muncă, devine superfluă şi de aceea însăşi această forţă de m u n c ă devine u n surplus al populaţiei muncitoreşti necesare, adică al acelei părţi din populaţia mun citorească a cărei muncă necesară nu este superfluă, ci necesară pentru capital. Deoarece dezvoltarea forţei productive, necesarmente determinată de capital, constă în creşterea raportului dintre s u p r a m u n c ă şi m u n c a ne cesară, sau în diminuarea ponderii muncii necesare p e n t r u o a n u m i t ă cantitate de supramuncă, înseamnă că, dată fiind o a n u m i t ă cantitate de forţă de muncă, ponderea muncii necesare folosite de capital scade inevitabil, adică o parte din această forţă de m u n c ă devine inevitabil superfluă, deoarece p e n t r u efectuarea cantităţii de supramuncă care îna inte reclama întreaga forţă de m u n c ă existentă e de ajuns acum o parte d i n aceasta d i n urmă. D e aceea, transformarea unei anumite părţi a forţei de m u n c ă î n forţă d e m u n c ă superfluă, adică transformarea muncii necesare p e n t r u
Capitolul
despre
capital
97
reproducerea ei în m u n c ă superfluă, constituie o consecinţă inevitabilă a creşterii supramuncii în raport cu m u n c a necesară. Reducerea muncii relativ necesare apare ca creştere a forţei de m u n c ă relativ superflue, deci ca creare de p o p u l a ţ i e excedentară. D a c ă populaţia excedentară capătă mijloace de întreţinere, acestea provin n u din fondul muncii, ci din venitul tuturor claselor. In acest caz, forţa de m u n c ă nu se în treţine p r i n m u n c a prestată de ea însăşi, p r i n reproducerea normală a individului viu ca m u n c i t o r ; el este î n t r e ţ i n u t din m i l ă d e alţii, şi d e aceea decade, ajunge p a u p e r ; deoarece n u se mai întreţine prin m u n c a sa necesară, adică n u se mai întreţine datorită schimbului cu o parte din capital, el a p i e r d u t legătura cu condiţiile relaţiei de schimb aparente şi de i n d e p e n d e n ţ ă aparentă. î n al doilea r î n d : societatea îşi asumă într-o a n u m i t ă măsură, în locul d o m n u l u i capitalist, obligaţia de a păstra intactă virtuala u n e a l t ă de muncă, spre a nu se uza, de a o păstra ca rezervă p e n t r u o utilizare ulterioară. Capitalistul se debarasează în parte d e cheltuielile p e n t r u re producerea clasei muncitoare [ V I - 1 7 ] şi pauperizează astfel, în avantajul său, o parte din restul populaţiei. P e de altă parte, capitalul, deoarece se reproduce î n t o t d e a u n a în calitate d e capital adiţional, manifestă î n egală m ă s u r ă atît tendinţa de a crea acest pauperism, cît şi tendinţa de a-1 suprima. Capitalul acţionează î n d o u ă direcţii opuse şi, în t i m p , de vine p r e c u m p ă n i t o a r e cînd o tendinţă, cînd cealaltă. î n sfîrşit, crearea capitalului adiţional p r e s u p u n e următoarele trei m o m e n t e . 1 ) P e n t r u a fi pus î n mişcare, capitalul are nevoie de o populaţie în creştere. D a c ă n u m ă r u l relativ al populaţiei de care are el nevoie a înregistrat o scădere, înseamnă că el însuşi a crescut în aceeaşi măsură. 2 ) P e n t r u capital este necesar ca o p a r t e din populaţie să şo meze (relativ, cel p u ţ i n ) , adică el are nevoie de o suprapopulaţie rela tivă, spre a avea astfel la î n d e m î n ă î n t o t d e a u n a o p o p u l a ţ i e de rezervă p e n t r u creşterea capitalului adiţional. 3) Pe o a n u m i t ă treaptă de dezvol tare a forţelor de producţie poate să existe plusvaloare, dar n u încă în măsura, în p r o p o r ţ i a necesară spre a putea fi folosită în calitate d e capital. U n m i n i m există n u n u m a i p e n t r u fiecare treaptă de producţie dată, ci şi p e n t r u lărgirea producţiei p e fiecare treaptă dată. î n acest caz există capital excedentar şi p o p u l a ţ i e excedentară. Este posibil, d e asemenea, să existe o p o p u l a ţ i e excedentară, dar n u m ă r u l ei să n u fie suficient p e n t r u asigurarea unei producţii sporite. î n toate aceste consi deraţii s-a făcut î n m o d deliberat abstracţie de oscilaţiile desfacerii, restrîngerea pieţei etc., î n t r - u n cuvînt, de tot ce p r e s u p u n e procesul [in teracţiunii] mai multor capitaluri.}
98
Critica economiei politice [d)
şi
A. Smith : Munca este un sacrificiu. Caracterul antagonist al muncii în societăţile bazate pe exploatare munca realmente liberă în comunism]
{Potrivit concepţiei lui Adam Smith, munca nu-şi schimbă nici odată valoarea, n u şi-o schimbă în sensul că pentru muncitor o anumită cantitate de muncă este întotdeauna o anumită cantitate de muncă, adică — în concepţia lui — sub raport cantitativ m u n c a este întotdeauna un sacrificiu la fel de mare. Indiferent dacă primesc m u l t sau p u ţ i n p e n t r u o oră de m u n c ă — şi aceasta d e p i n d e de productivitatea orei de m u n c ă şi de alte împrejurări — , am lucrat o oră. Ceea ce a trebuit să plătesc p e n t r u rezultatul muncii mele, p e n t r u salariul m e u este î n t o t d e a u n a u n a şi aceeaşi oră de muncă, oricît ar varia rezultatul ei. „Se poaie spune că î n t o t d e a u n a şi pretutindeni, cantităţi d e m u n c ă egale sînt de o valoare egală p e n t r u aceia care munceşte. In condiţii n o r m a l e de sănătate, putere, inteligenţă şi la u n grad obişnuit de pricepere şi î n d e m î n a r e , el va sacrifica întotdeauna aceeaşi parte din repausul, libertatea şi fericirea sa. Preţul pe care îl plălesle e neapărat î n t o t d e a u n a acelaşi, oricare ar fi cantitatea d e bunuri pe care o primeşte în schimb. Cu acest preţ, într-adevăr, p o a t e cumpăra uneori o cantitate mai m a r e d i n acestea, alteori una mai mică ; valoarea lor e însă aceea care variază, nu valoarea muncii cu care ele se cumpără... Prin urmare, numai munca, fiind aceea care niciodată n u variază în valoarea sa, n u m a i ea este... preţul real al m ă r f u r i l o r ; banii nu sînt decît preţul lor n o m i n a l " (A. Smith. ..Recherches sur la nature et les causes de la richesse des n a t i o n s " . T r a d u c t i o n nouvelle, avec des notes et observations, p a r G. G a m i e r . T o m e I, Paris, 1802, p. 6 5 — 6 6 ) [ V e r s i u n e a românească, p . 2 6 ] .
„ î n t r u sudoarea frunţii tale să mănânci p î i n e !" — acesta e bles temul pe care Iehova 1-a aruncat asupra lui A d a m 3 3 . Şi A. Smith con cepe m u n c a tocmai ca un blestem. „ R e p a u s u l " apare la el ca stare adecvată, identică a t „libertatea" şi cu „fericirea". El este departe de a înţelege că, „ î n condiţii n o r m a l e de sănătate, p u t e r e şi inteligenţă, pricepere şi î n d e m î n a r e " , individul simte nevoia de a î n t r e r u p e repau sul şi de a presta o d o z ă normală de m u n c ă . Ce-i drept, însăşi măsura muncii apare aici ca dată din afară, dată p r i n scopul care u r m e a z ă a fi atins şi p r i n obstacolele pe care trebuie să le î n v i n g ă m u n c a p e n t r u atingerea lui. D a r că însăşi înlăturarea obstacolelor î n s e a m n ă afirmarea libertăţii şi că, apoi, scopurile exterioare îşi pierd aparenţa de necesitate p u r exterioară, naturală, şi devin scopuri pe care şi le fixează individul însuşi, care se p u n deci ca autorealizare, obiectivare a subiectului, p r i n u r m a r e ca libertate reală, a cărei manifestare activă o şi constituie munca, — toate acestea nici nu le bănuieşte A . Smith. N u - i mai puţin adevărat însă că Smith are dreptate în sensul că în toate formele ei istorice — sclavajul, claca, m u n c a salariată -—• munca apare întotdeauna ca ceva r e p u g n a n t , este î n t o t d e a u n a o muncă impusă din afară, în opoziţie cu care n o n - m u n c a apare ca „libertate şi
Capitolul
despre
99
capital
fericire". Aici se poate vorbi despre m u n c ă sub două aspecte : despre această m u n c ă antagonistă şi — ceea ce se leagă de ea — despre o m u n c ă ce încă nu şi-a creat (sau care,- în comparaţie cu cea din perioada Dăstoritului, şi-a p i e r d u t ) condiţiile subiective şi obiective necesare pen tru a fi o m u n c ă atractivă, p e n t r u a fi autorealizarea individului, ceea ce nu înseamnă în nici un caz că va fi doar o delectare, u n simplu amu zament, cum, asemenea unei midinete, îşi închipuie naiv F o u r i e r . O m u n c ă cu adevărat liberă, de pildă cea a compozitorului, este foarte grea şi cere u n efort maxim. î n producţia materială m u n c a poate să capete acest caracter numai prin aceea că 1) este statornicit caracterul ei social şi 2) că ea are u n caracter ştiinţific, că reprezintă totodată munca generală, este efortul omului nu ca forţă naturală orientată într-un fel a n u m i t , ci ca subiect care intervine î n procesul de producţie n u într-o formă p u r naturală, statornicită în chip firesc, ci ca activitate care dirijează toate forţele naturii. Smith, dealtfel, se referă numai la • sclavii capitalului. D e pildă, nici măcar lucrătorul semiartizan din timpurile medievale nu poate fi încadrat în definiţia sa. Aici însă pe noi nu ne interesează înainte de toate analiza opiniilor filozofice ale lui Smith despre muncă, nu ne in teresează aspectul filozofic, ci cel economic. D a c ă m u n c a e considerată numai ca u n sacrificiu şi, în virtutea acestui fapt, ca factor ce determină valoarea, adică dacă e considerată ca preţ ce se plăteşte p e n t r u bunuri şi care de aceea le conferă preţ d u p ă cum ele costă mai multă sau mai puţină muncă, — aceasta este o determinare p u r negativă. Tocmai de aceea a p u t u t d-1 Senior , bunăoară, să transforme capitalul într-o sursă de producţie sui generis, de acelaşi tip cu munca, într-un fel de sursă de producţie a valorii, p r e t i n z î n d că şi capitalistul ar face u n sacrificiu, sacrificiul abstinenţei, întrucît se îmbogăţeşte în loc să consume nemijlocit produsul. U n factor p u r negativ nu creează nimic. Dacă, de pildă, m u n c a îi procură muncitorului u n sentiment de satisfacţie — d u p ă cum este sigur că abstinenţa procură satisfacţie avarului despre care vorbeşte Se nior — , de p e u r m a acestui fapt p r o d u s u l n u pierde nimic din valoarea sa. Numai munca produce ; ea constituie unica substanţă a produselor ca valori. 3 4
3 5
{Cît de p u ţ i n a înţeles P r o u d h o n acest lucru se vede din axioma sa că orice m u n c ă dă u n e x c e d e n t . Ceea ce el contestă capitalului se transformă la el într-o însuşire naturală a muncii. Esenţialul însă, dim potrivă, constă în aceea că timpul de m u n c ă necesar pentru satisfacerea trebuinţelor absolute lasă t i m p liber ( a cărui m ă r i m e variază pe diferitele trepte de dezvoltare a forţelor d e p r o d u c ţ i e ) şi de aceea poate fi creat u n p l u s p r o d u s dacă se efectuează supramuncă. Scopul este suprimarea re laţiei înseşi [dintre munca necesară şi s u p r a m u n c ă ] , astfel încît pluspro3 S
100
Critica economiei
politice
3 7
•dusul să apară ca produs n e c e s a r şi, î n sfîrşit, producţia materială să ilase fiecărui om timp liber p e n t r u alte activităţi. A c u m aici n u mai e n i m i c mistic. Iniţial natura îşi oferă generoasă darurile sau ele trebuie •doar să fie apropriate. D i n capul locului se dezvoltă spontan asociaţia ( f a m i l i a ) şi diviziunea muncii şi cooperarea ce-i c o r e s p u n d . Căci la ori g i n e şi trebuinţele sînt reduse ; ele se dezvoltă abia odată cu forţele de producţie.} M ă s u r a muncii, timpul de m u n c ă — se p r e s u p u n e că intensitatea este aceeaşi — constituie de aceea măsura valorilor. Deosebirea calita tivă dintre muncitori, în măsura în care n u este o deosebire naturală datorată sexului, vîrstei, forţei fizice etc. — adică exprimă în f o n d nu valoarea calitativă a muncii, ci diviziunea muncii, diferenţierea ei — este doar u n rezultat istoric şi, la r î n d u l ei, dispare la majoritatea genu rilor d e muncă, întrucît acestea reprezintă m u n c a simplă, iar cea calita tiv superioară îşi găseşte măsura economică p r i n comparaţie cu m u n c a simplă. Timpul de muncă, sau cuantumul muncii, este măsura valorilor — aceasta n u înseamnă decît că măsura muncii este măsura valorilor. D o u ă lucruri se p o t măsura cu acelaşi etalon numai dacă sînt de aceeaşi na tură. Produsele se pot măsura cu măsura muncii — cu t i m p u l de m u n c ă — numai p e n t r u că prin natura lor sînt muncă. Ele sînt m u n c ă obiecti vată. Ca obiecte, ele capătă forme în care fiinţarea l o r ca muncă, ce-i drept, se poate manifesta în forma lor (ca finalitate ce le-a fost impri mată din exterior ; dar n u acelaşi lucru se poate s p u n e despre bou, bunăoară, şi în general despre produsele naturale obţinute p r i n repro d u c e r e ) , dar în aşa fel încît n u mai au nimic comun. Ca ceva identic [ V I — 1 8 ] , produsele există n u m a i atîta t i m p cît există ca activitate. Ac tivitatea se măsoară prin t i m p , care d e aceea devine şi măsura muncii obiectivate. Mai încolo v o m vedea în ce grad această măsurare [a chel tuielilor de m u n c ă prin t i m p u l d e m u n c ă ] este legată d e schimb, de m u n c a socială neorganizată — de treapta determinată a procesului social de producţie. Valoarea de întrebuinţare se raportează nu la activitatea u m a n ă ca sursă a produsului, nu la faptul că produsul se creează prin activitate umană, ci la fiinţarea lui p e n t r u om. î n măsura în care produsul îşi are p r o p r i a lui măsură, aceasta este o măsură naturală, m ă s u r a lui ca obiect natural : greutate, l u n g i m e , v o l u m etc., măsura utilităţii lui. D a r ca rezultat sau ca fiinţare în repaus a forţei care 1-a creat, produsul n u se poate măsura decît cu măsura acestei forţe înseşi. M ă s u r a muncii este t i m p u l . N u m a i p e n t r u că sînt muncă, produsele p o t fi măsurate cu măsura muncii, cu timpul de muncă, sau cu c u a n t u m u l muncii cheltuite p e n t r u producerea lor. N e g a r e a repausului, ca simplă negaţie, ca sacrifi ciu ascetic, nu creează nimic. Din zori şi pînă-n seară poţi, asemenea
Capitolul
despre
capital
101
monahilor etc., să-ţi mortifici carnea, să te autoflagelezi etc.. dar această cantitate de sacrificii aduse nu-ţi va da nimic. Preţul natural al lucrurilor nu este sacrificiul ce li se aduce. O asemenea afirmaţie aminteşte mai curînd de concepţia non-productivă potrivit căreia bogăţia poate fi d o b î n d i t ă p r i n jertfe aduse zeilor. P e lîngă jertfă, mai e nevoie şi de alt ceva. Ceea ce Smith consideră ca sacrificare a repausului poate fi n u m i t , de asemenea, sacrificare a lenei, nelibertăţii, nefericirii etc., adică n e g a r e a unei stări negative. A . Smith consideră m u n c a sub aspect psihologic, din p u n c t u l d e vedere al plăcerii sau neplăcerii cu care o face individul. Dar, în afara acestui raport afectiv dintre individ şi activitatea sa, m u n c a mai este totuşi şi altceva —• în p r i m u l rînd, p e n t r u alţii, deoarece un simplu sacrificiu din partea individului A n-ar aduce nici u n folos individu lui B ; în al doilea rînd, m u n c a este o a n u m i t ă raportare a individului însuşi la obiectul p e care-1 prelucrează şi la propriile sale capacităţi de m u n c ă . M u n c a este activitate pozitivă, creatoare. M ă s u r a muncii — t i m p u l — n u d e p i n d e , fireşte, de productivitatea muncii ; măsura m u n cii n u este decît o unitate, ai cărei m u l t i p l i exprimă porţii corespunză toare d e m u n c ă . D e aici n u rezultă, bineînţeles, că valoarea creată de m u n c ă este constantă ; sau e constantă numai în sensul că cantităţi egale de m u n c ă reprezintă u n a şi aceeaşi m ă r i m e , care serveşte drept măsură. Analiza constată apoi că valoarea produselor se măsoară n u p r i n m u n c a cheltuită p e n t r u producerea lor, ci prin m u n c a necesară p e n t r u a le produce. P r i n urmare, nu sacrificiul, ci m u n c a apare ca o condiţie a producţiei. Echivalentul exprimă condiţia reproducerii produselor ca o condiţie ce le-a fost dată din schimb, adică exprimă posibilitatea re luării activităţii de producţie ca fiind pusă de p r o p r i u l ei p r o d u s . } { D i n concepţia smithiană a sacrificiului, care, dealtfel, e x p r i m ă just atitudinea subiectivă a muncitorului salariat faţă de propria sa acti vitate, nu reiese totuşi ceea ce vrea să dovedească Smith, şi a n u m e : de terminarea valorii prin t i m p u l de muncă. Să zicem că pentru m u n c i t o r o oră de m u n c ă reprezintă î n t o t d e a u n a acelaşi sacrificiu. D a r valoarea mărfurilor n u d e p i n d e cîtuşi de p u ţ i n de senzaţiile muncitorului, d u p ă cum nici valoarea orei sale de m u n c ă nu d e p i n d e d e ele. Deoarece A . Smith recunoaşte că acest sacrificiu poate fi cumpărat cînd mai ieftin, c î n d mai scump, faptul că trebuie să fie vîndut î n t o t d e a u n a Ia acelaşi preţ este cît se poate d e surprinzător. Dar, în acelaşi timp, Smith se dovedeşte a fi şi inconsecvent. U l t e r i o r el va declara că măsura valorii o constituie salariul, şi n u c u a n t u m u l muncii. Pentru bou, tăierea în seamnă întotdeauna acelaşi sacrificiu, dar, cu toate acestea, carnea de vită nu are o valoare constantă.} pentru
{„Dar deşi muncitor,
cantităţi egale d e muncă sînt î n t o t d e a u n a d e o valoare totuşi p e n t r u persoana care întrebuinţează p e muncitor,
egală aceste
Critica economiei
102
politice
cantităţi d e m u n c ă . p a r uneori o valoare m a i mare, alteori m a i mică. Ea cum p ă r ă aceste cantităţi d e muncă uneori cu o cantitate d e b u n u r i m a i mare, alteori mai mică, şi i se p a r e că p r e ţ u l m u n c i i variază cu acela al tuturor celorlalte lucruri... î n realitate însă, mărfurile sînt cele care sînt m a i ieftine într-un caz si mai scumpe î n celălalt" (Smith, o p . cit., p . 66) [ V e r s i u n e a românească, p. 2 6 ] . )
[9)
Tratarea
profitului
economia
şi a capitalului
politică
în
burgheză]
{ M o d u l în care A . Smith explică g e n e z a profitului
este foarte naiv :
„ I n starea primitivă a societăţii, întregul p r o d u s al m u n c i i aparţine m u n citorului, iar cantitatea" (ca şi dificultatea m a i m a r e etc.) „de m u n c ă între buinţată d e regulă pentru a dobîndi sau a p r o d u c e o marfă este singurul factor care determină cantitatea d e m u n c ă p e care această marfă trebuie î n m o d obişnuit să o cumpere, să dispună d e ea sau, să o obţină în schimb... Dar de îndată ce se acumulează rezerve in mîinile u n o r particulari,.., valoarea pe care muncitorii o adaugă materialelor se descompune în două părţi, d i n care u n a plăteşte salariul muncitorilor, iar cealaltă profitul p a t r o n u l u i la întreaga s u m ă avansată d e el pentru materiale şi salarii. Patronul n-ar avea nici u n interes să-i folosească p e aceşti muncitori dacă nu s-ar aştepta să obţină din vînzarea p r o d u s e l o r lor ceva mai m u l t decît ceea ce ar fi necesar p e n t r u a-i reface capitalul ; şi n u ar avea nici u n interes să investească u n capital m a i m a r e în locul u n u i a m a i m i c dacă profiturile sale n-ar fi oarecum p r o p o r ţ i o n a l e cu mărimea capitalului utilizat" (A. Smith. „Recherches sur la nature et les causes d e la richesse des n a t i o n s " . T o m e I, Paris, 1802, p . 9 6 — 9 7 ) [ V e r s i u n e a românească, p . 3 6 — 3 7 ] . ( V e z i ideea bizară a lui A . S m i t h că mainte
de
apariţia
diviziunii
muncii, „cînd fiecare se îngrijea singur d e toate cele ce îi erau trebuincioase, n u era nevoie să se acumuleze capital" ( o p . cit., vol. I I , p . 1 9 1 — 1 9 2 ) [ V e r s i u n e a românească, p . 1 8 3 ] . Ca
şi
cum
în
această
stare
a societăţii,
omul,
negăsind
în
natură
nici u n fel d e rezerve, n-ar trebui să găsească de-a g a t a condiţiile obiec tive de viaţă p e n t r u a p u t e a m u n c i . P î n ă şi sălbaticul, p î n ă şi a n i m a l e l e îşi
creează
societăţii în
rezerve.
Smith
care n u m a i
o m la m u n c ă nemijlocită, se
găsească
muncă. velor
—
într-un
putea
să
vorbească
cel
mult
instinctul i m e d i a t şi m o m e n t a n
de
o
stare
îl îndeamnă
dar şi î n acest caz trebuie totuşi ca rezerva fel
sau
S m i t h face o confuzie.
altul
—
în
natură,
fără
cheltuire
Aici nu este necesară concentrarea
a pe să de
rezer
într-o s i n g u r ă m î n ă . ) } {în volumul
al III-lea al „ A v u ţ i e i
îngrijită de Wakefield,
naţiunilor"
de A . S m i t h ,
ediţia
acesta d i n u r m ă remarcă u r m ă t o a r e l e :
„ M u n c a sclavilor, fiind combinată, este m a i productivă decît m u n c a m u l t prea dispersată a oamenilor liberi. M u n c a oamenilor liberi este m a i productivă decît cea a sclavilor numai atunci cînd începe să se combine, ca urmare a scum-
Capitolul
despre
capital
103
pirii mai pronunţate a terenurilor, ca şi a sistemului muncii salariate" ( p . 18, n o t ă ) . „ î n ţările în care p ă m î n t u l se m e n ţ i n e la un preţ foarte scăzut, acolo fie întregul p o p o r se află în stare d e barbarie, fie o parte d i n el se află în stare d e sclavie" ( p . 20, n o t ă ) . ) {„Profit este u n termen care desemnează sporul d e capital sau d e avuţie ; de aceea, dacă n u se p o t descoperi legile care reglează rata profitului, n u se pot descoperi nici legile formării capitalului" (Atkinson, W. „Principles of Poli tica! Economy". L o n d o n , 1840, p . 55).} ( „ O m u l este în aceeaşi m ă s u r ă produsul muncii, ca şi oricare dintre maşi nile construite de el ; iar n o u ă ni se p a r e că în toate investigaţiile economice el trebuie să fie considerat tocmai din acest punct d e vedere. Fiecare individ ajuns la maturitate... poate fi p e b u n ă d r e p t a t e considerat ca o maşină care a necesitat 20 d e ani d e îngrijire atentă şi o apreciabilă investiţie d e capital pentru consumarea ei. Iar dacă p e n t r u educarea sau calificarea lui în vederea exercitării unei profesiuni etc. se cheltuieşte î n p l u s , valoarea lui va creşte pro porţional, d u p ă cum şi valoarea unei maşini creşte dacă la construirea ei se investeşte suplimentar capital sau m u n c ă cu scopul d e a-i spori r a n d a m e n t u l " (MacCulloch. „Principles of Political Economy". E d i n b u r g h , 1825, p . 115).} {„De fapt, o marfă se va schimba î n t o t d e a u n a p e o cantitate mai m a r e " ( d e m u n c ă decît aceea p r i n care a fost ea p r o d u s ă ) , „ ; / tocmai acest excedent constituie profilul" ( o p . cit., p . 2 2 1 ) . Acelaşi
brav
d r e p t a t e că p e n t r u
MacCulloch,
despre
el sarcina
specifică
care M a l t h u s a ştiinţei
3 8
spunea
[VI—19]
pe
constă
bună în
a
identifica totul şi toate, declară :
muncii
„Profitul la capital n u este altceva acumulate" ( o p . cit., p . 2 9 1 ) , şi de aceea p r o b a b i l
decît
că şi salariul
o altă
muncii
denumire
nu
pentru
este altceva
salariul
decît
o
altă d e n u m i r e p e n t r u p r o f i t u l la capitalul viu. „Salariul... constă, î n realitate, dintr-o parte a produsului muncii efectuate de muncitor ; el are, aşadar, o m a r e valoare reală atunci cînd muncitorul capătă o parte relativ m a r e d i n p r o d u s u l muncii sale, şi invers" ( o p . cit., p . 295).} In
general,
supramuncii
economiştii
au
d e către capital,
a acestui f e n o m e n
înţeles
încît
ei le m e n ţ i o n e a z ă
Se poate cita aprecierea m u n c i i de p i l d ă , în a sa „History
(Third
edition,
1835,
of
de p u ţ i n
cazuri
mecanismul
frapante
ca ceva particular,
de n o a p t e
Wade,
London,
atît
unele
the
p. 241),
creării
de
manifestare
ca o
curiozitate.
dată de Ramsay. La fel Middle
and
Working
John
Classes"
î n care s p u n e :
„ N i v e l u l salariului d e p i n d e şi d e orele de m u n c ă şi d e perioadele d e repaus. In ultimii a n i " ( î n a i n t e de 1 8 3 5 ) „patronii au d u s o politică d e uzurpare a d r e p t u r i l o r muncitorilor în această privinţă, s u p r i m î n d sau reducînd sărbătorile şi pauzele p e n t r u masă şi m ă r i n d treptat n u m ă r u l orelor de muncă, deoarece ştiau că sporirea cu u n sfert a t i m p u l u i d e m u n c ă echivalează cu o reducere p r o p o r ţ i o n a l ă a nivelului salariilor".
104
Critica economiei
politice
John Stuart Mill, în ale sale „Essays on some unsettled Questions of Political Economy", London, 1844 ( p u ţ i n e l e idei originale ale lui Mill-junior sînt cuprinse în acest opuscul, şi nu în voluminosul şi pe d a n t u l său magnum opus ) s p u n e : 3 9
„ T o t ce este destinat a fi folosit în procesul de reproducţie, fie în forma sa existentă, fie indirect, printr-un schimb prealabil (sau chiar subsecvent), este capital. Să p r e s u p u n e m că mi-am cheltuit toţi banii d e care d i s p u n pe salarii şi maşini şi că articolul pe care-1 p r o d u c este gata confecţionat ; oare în intervalul d e t i m p care va trece p î n ă să-mi p o t vinde marfa şi să realizez contravaloarea ei, spre a o réinvesti în salarii şi maşini, se va s p u n e că eu nu am capital ? D e s i g u r că n u . Eu posed acelaşi capital ca şi p î n ă acum, poate chiar u n u l m a i mare, dar e imobilizat şi n u pot dispune de el" ( p . 5 5 ) . „ î n orice m o m e n t o parte foarte mare d i n capitalul unei ţări stă neîntrebuinţată. Produsul anual al ţării n u atinge niciodată v o l u m u l pe care l-ar putea atinge dacă toate resursele ar fi destinate reproducţiei, într-un cuvînt dacă întregul capital al ţării ar fi p e deplin utilizat. Dacă fiecare marfă ar rămîne nevîndută, în medie, tot atîta timp cît se cere pentru producerea ei, este clar că în orice m o m e n t cel mult jumătate din capitalul productiv al ţării şi-ar îndeplini efectiv funcţia de capital. Jumătatea utilizată a capitalului este o entitate fluctu antă, alcătuită din componente variabile ; rezultatul ar fi însă că fiecare produ cător ar avea posibilitatea să producă în fiecare an n u m a i jumătate din can titatea de mărfuri pe care ar putea s-o p r o d u c ă dacă ar fi sigur că el le va p u t e a vinde îndată d u p ă confecţionarea l o r " ( o p . cit., p . 5 5 — 5 6 ) . „Şi totuşi aceasta sau aproximativ aceasta este situaţia obişnuită în care se află o foarte mare p a r t e a capitaliştilor din întreaga l u m e " ( p . 5 6 ) . „ N u m ă r u l producătorilor sau vînzătorilor al căror capital se roteşte ex trem de rapid este foarte mic. Puţini sînt aceia care-şi vînd mărfurile atît de repede încît toate produsele p e care ei le pot furniza cu capital p r o p r i u sau luat cu î m p r u m u t să se poată desface cu aceeaşi rapiditate cu care pot fi furnizate. La majoritatea producătorilor, mărimea cifrei de afaceri n u corespunde cîtuşi d e p u ţ i n v o l u m u l u i capitalului d e care d i s p u n . Este adevărat că în societăţile în care industria şi comerţul se practică cu u n succes maxim, operaţiile bancare oferă posesorului u n u i capital mai mare decît cel ce poate fi întrebuinţat în afacerea p r o p r i e posibilitatea d e a-1 folosi în mod productiv şi de a realiza u n cîştig. D a r chiar şi în acest caz o m a r e cantitate de capital r ă m î n e imobilizată sub formă de inventar, maşini, clădiri etc., indiferent dacă capitalul e folosit n u m a i p e jumătate sau în întregime, iar fiecare negustor îşi formează un stoc de mărfuri p e n t r u eventualitatea unei cereri subite, deşi s-ar p u t e a ca în cursul unei perioade nedefinite să nu fie în stare să-1 v î n d ă " ( p . 5 6 ) . „Această perma nentă neîntrebuinţare a unei considerabile părţi a capitalului este preţul pe care-l plătim pentru diviziunea muncii. Ceea ce dobîndim în schimb face cît costă, dar preţul este considerabil" (p. 56).
Dacă investesc într-o afacere 1 500 de taleri care-mi dau u n venit d e 1 0 % , în t i m p ce 500 de taleri r ă m î n imobilizaţi în vederea decorării prăvăliei etc., e ca şi cum aş fi investit 2 0 0 0 de taleri care aduc u n venit d e 7 1/2%. „In m u l t e branşe există comercianţi care vînd mărfuri de aceeaşi calitate l a un preţ mai mic decît alţi comercianţi. Aceasta n u este o sacrificare vo l u n t a r ă [ a unei p ă r ţ i ] de beneficiu ; ei speră că afluenţa de cumpărători va
Capitolul
despre
capital
1 0 5
accelera rotaţia capitalului lor şi că vor cîştiga d e p e urma folosirii întregului capital într-un m o d constant, cu toate că la fiecare operaţie î n parte cîştigul lor este m a i m i c " ( p . 5 7 ) . „Este puţin probabil că există comercianţi cărora apa riţia oricărui cumpărător în plus să n u le fie d e folos, iar p e n t r u marea lor majoritate această ipoteză este cu desăvîrşire exclusă. Pentru majoritatea comer cianţilor un client n o u înseamnă u n spor d e capital productiv. El le oferă posi bilitatea d e a transforma în salariu şi unelte d e m u n c ă o parte d i n capitalul lor care sta nefolosită (şi poate că n u ar fi devenit niciodată productivă în mîinile lor dacă n u s-ar fi ivit u n client)... Aşadar, în anul u r m ă t o r produsul total al ţării va spori nu datorită schimbului p u r şi simplu, ci datorită punerii in funcţiune a unei părţi d i n capitalul naţional care, dacă n u ar fi avut loc schim bul, ar m a i fi rămas un timp n e î n t r e b u i n ţ a t ă " ( p . 5 7 — 5 8 ) . „Avantajele aduse p r o d u c ă t o r u l u i sau comerciantului d e u n nou client sînt următoarele : 1) Să p r e s u p u n e m că o parte d i n capitalul acestuia zace sub formă d e mărfuri n e v î n d u t e şi un interval d e t i m p ( m a i lung sau m a i scurt) n u p r o d u c e absolut nimic ; într-un asemenea caz, o parte d i n acest capital este angajată la o activitate mai intensă şi devine mai constant productivă. 2) D a c ă cererea suplimentară depăşeşte cantitatea d e mărfuri care poate fi oferită ca u r m a r e a degajării capitalului existent sub formă d e mărfuri nevîn d u t e şi dacă întreprinzătorul d i s p u n e d e resurse suplimentare p e care le-a investit în m o d productiv ( î n titluri d e stat, d e p i l d ă ) , d a r n u în p r o p r i a sa ramură de activitate, el poate obţine la o parte d i n aceste resurse n u dobîndă, ci profit, cîştigînd astfel diferenţa d i n t r e rata profitului şi rata dobînzii. 3) D a c ă întregul s ă u capital este investit î n întreprinderea p r o p r i e şi dacă nici u n a dintre părţile acestuia n u constă d i n mărfuri nevîndute, întreprinză torul îşi poate extinde operaţiile cu capital î m p r u m u t a t , obţinînd diferenţa d i n t r e profit şi d o b î n d ă " ( p . 5 9 ) .
[E)
Circuitul
(sfîrşitul Capital [1)
Capital
fix
şi rotaţia
capitalului
secţiunii şi capital
care circulă
C).]
circulant
şi capital
care
e
fixat]
Să ne î n t o a r c e m acum la oile noastre. Fazele
pe
mod
care l e
parcurge
încep
în
logic cu
Acum
însă, c î n d p o r n i m
capitalul
transformarea nu
şi care
banilor
de la capitalul
reprezintă
în condiţii
în
rotaţia
de
lui
producţie.
devenire, ci de la capi
talul deja format, el p a r c u r g e u r m ă t o a r e l e faze : 1) C r e a r e a
plusvalorii,
sau
procesul
de
producţie
z u l t a t u l acestui proces îl constituie p r o d u s u l . 2 ) piaţă.
Transformarea
obişnuită.
Circulaţia
lui
în marfă.
mărfii.
î n b a n i . Acesta este p r i m u l
3)
Rezultatul
a)
nemijlocit.
Aducerea produsului
Intrarea
mărfii
în ß)
pe
circulaţia
circulaţiei : t r a n s f o r m a r e a
m o m e n t al circulaţiei o b i ş n u i t e ,
Re
mărfii Retran
s f o r m a r e a b a n i l o r î n condiţii d e p r o d u c ţ i e : circulaţie m o n e t a r ă . I n circu laţia
obişnuită,
circulaţia
mărfurilor
şi
cea
a
banilor
se
repartizează
106
Critica economiei
politice
întotdeauna la două subiecte diferite. Capitalul circulă întîi ca marfă, apoi ca bani, şi invers. 4 ) Reînnoirea procesului de producţie, care aici apare ca reproducţie a capitalului iniţial şi ca proces de producţie a capitalului [ V I — 2 0 ] adiţional. Cheltuielile de circulaţie se reduc la cheltuieli de deplasare, de adu cere a produsului p e piaţă, la timpul de m u n c ă necesar p e n t r u efectuarea trecerii dintr-o stare în alta ; şi, la drept vorbind, totul se reduce la operaţii de calcul şi la timpul p e care-1 necesită aceste operaţii (care constituie obiectul unei operaţii financiare tehnice speciale [Geldge s c h ä f t ] ) . ( D a c ă aceste cheltuieli trebuie sau nu să fie considerate ca scăzăminte din plusvaloare, acest lucru se va vedea pe parcurs.) E x a m i n î n d această mişcare, v o m constata că circulaţia capitalului,, mijlocită p r i n operaţia de schimb, se efectuează, p e de o parte, pentru, a p u n e în circulaţia generală produsul şi a obţine p e n t r u sine echivalen tul lui în bani. Ce se va î n t î m p l a cu acest p r o d u s care, ieşind astfel d i n circulaţia capitalului, revine în circulaţia obişnuită nu ne interesează aici. Pe de altă parte, capitalul expulzează din nou din procesul său de circulaţie forma lui bănească (o expulzează parţial, î n măsura în care el, capitalul, nu este salariu), sau, cu alte cuvinte, el se mişcă numai sub formă bănească — după ce s-a realizat în ea ca valoare şi a stabilit totodată în raport cu el însuşi măsura propriei sale valorificări — , se mişcă sub formă de bani, care figurează doar ca mijloc de circulaţie, şi în felul acesta absoarbe din circulaţia generală mărfurile necesare p e n t r u producţie (condiţiile de p r o d u c ţ i e ) . î n calitate de marfă, capi talul se autoexpulzează din propria circulaţie în circulaţia generală ; şî tot în calitate de marfă, el scapă din circulaţia generală şi o absoarbe în sine, în circuitul său, spre a se vărsa în procesul de producţie. î n felul acesta circulaţia capitalului intră într-un a n u m i t raport faţă de circulaţia generală, ea însăşi reprezentînd unul dintre m o m e n t e l e aces teia din urmă, în t i m p ce, pe de altă parte, circulaţia generală apare ca determinată de capital. Această p r o b l e m ă urmează a fi examinată ulterior. In ansamblu, procesul de producţie a capitalului include în sine atît procesul d e producţie propriu-zis, cît şi procesul de circulaţie propriu-zis. Ele alcătuiesc cele două mari secţiuni ale mişcării lui, care apar ca totalitate a acestor două procese. D e o parte avem timpul d e muncă, d e alta •— timpul de circulaţie. Mişcarea în ansamblu apare ca u n i t a t e a timpului de m u n c ă şi timpului de circulaţie, ca unitate a producţiei şi circulaţiei. Această unitate este ea însăşi mişcare, proces. Capitalul apare ca această unitate-proces a producţiei şi circulaţiei, ca unitate care poate fi considerată atît ca ansamblul procesului de producţie a capitalului, cît şi ca perioadă determinată a unei rotaţii a capitalului, a unei mişcări c e se reîntoarce în sine, la p u n c t u l ei de plecare.
Capitolul
despre
capital
107
P e n t r u capital însă, t i m p u l de circulaţie, ca condiţie ce se i m p u n e alături de timpul de muncă, n u este decît forma adecvată, ultimă, a unei condiţii inerente producţiei bazate p e diviziunea muncii şi p e schimb. Cheltuielile de circulaţie reprezintă cheltuieli ale diviziunii m u n cii şi schimbului, p e care le î n t î l n i m în m o d necesar pe această bază î n orice formă de producţie mai puţin dezvoltată, anterioară capitalului. C a subiect, ca valoare ce depăşeşte diferitele faze ale acestei miş cări, conservîndu-se şi multiplicîndu-se în ea, ca subiect al acestor tran sformări care intervin în procesul circuitului — sub forma unei spirale ce se lărgeşte m e r e u — , capitalul este capital circulant. D e aceea, la origine, capitalul circulant n u este o formă particulară de capital, ci capitalul [das K a p i t a l ] considerat într-una din determinaţiile sale ulte rioare, ca subiect al mişcării descrise, care nu este altceva decît p r o p r i u l lui proces de valorificare. Iată de ce, d i n acest p u n c t de vedere, fiecare capital este capital care circulă [zirkulierendes Kapital]. î n circulaţia simplă, subiectul îl constituie însăşi circulaţia. O marfă iese d i n circulaţie, alta intră în ea. D a r u n a şi aceeaşi marfă figurează în circulaţie numai ca ceva efemer. înşişi banii, în măsura în care în cetează de a fi mijloc de circulaţie şi devin valoare de sine stătătoare, se retrag d i n circulaţie. Capitalul însă apare ca subiect al circulaţiei, iar circulaţia — ca p r o p r i u l lui circuit vital. D a r dacă în felul acesta capitalul ca totalitate a circulaţiei este capital care circulă, trecere dintr-o fază în alta, în fiecare fază în parte el figurează într-o a n u m i t ă determinare, este cristalizat într-o formă particulară care reprezintă negarea lui ca subiect al mişcării de ansamblu. D e aceea, în fiecare fază distinctă capitalul este p r o p r i a sa negaţie ca subiect al diferitelor transformări. El reprezintă aici capitalul care n u circulă, capitalul fix, la drept v o r b i n d capitalul fixat [fixiertes] într-una din diferitele lui determinări, î n t r - u n a d i n diferitele faze p e care trebuie să ie parcurgă. A t î t a t i m p cît capitalul r ă m î n e într-una din aceste faze, atîta t i m p cît faza însăşi n u apare ca trecere fluidă — şi fiecare fază îşi are durata ei — , capitalul n u circulă, ci este fixat. Cît t i m p r ă m î n e î n procesul d e producţie, capitalul nu este capabil să circule şi virtual el este depreciat. Cît t i m p r ă m î n e în procesul de circulaţie, capitalul n u este capabil să producă, nu creează plusvaloare, nu efectuează procesul în calitate de capital. Cît timp capitalul n u poate fi aruncat p e piaţă, el r ă m î n e fixat sub formă de p r o d u s ; cît t i m p e nevoit să r ă m î n ă p e piaţă, el este fixat sub formă de marfă. C î t t i m p capitalul n u se poate schimba p e condiţii de producţie, el este fixat sub f o r m ă de b a n i . î n sfîrşit, c î n d condiţiile de producţie r ă m î n sub forma lor de condiţii şi n u intră î n procesul de producţie, capitalul este iarăşi fixat şi depreciat. Capitalul ca subiect care parcurge toate fazele, ca u n i t a t e în mişcare, unitate-proces a circulaţiei şi producţiei, este capital
Cri ti ca economiei
108
politice
care circula ; capitalul care apare ca ancorat în fiecare din aceste faze, ca pus în deosebirile sale, este capital fixat, capital angajat. î n calitate de capital care circulă, se fixează el însuşi, iar î n calitate de capital fi xat, el circulă. D e aceea, deosebirea dintre capitalul circulant şi capitalul fix apare mai întîi ca o determinare d e formă a capitalului, în funcţie de mani festarea acestuia ca unitate [a întregului] proces sau ca m o m e n t deter m i n a t al procesului. N o ţ i u n e a de capital inactiv, de capital care stă ne folosit, poate fi aplicată numai în cazul î n care el stă nefolosit într-una din aceste determinaţii, şi o condiţie a capitalului este ca o parte din el să stea întotdeauna nefolosită. Aceasta se manifestă în faptul că o parte din capitalul naţional stă m e r e u imobilizată într-una din fazele p e care trebuie să le parcurgă capitalul. D e aceea p î n ă şi banii, în măsura în care constituie o parte distinctă a capitalului naţional, d a r continuă să r ă m î n ă sub formă de mijloace de circulaţie, adică nu parcurg niciodată celelalte faze, sînt consideraţi de A . Smith ca o falsă formă de capital fix. T o t astfel capitalul poate sta nefolosit, fixat sub formă de bani ca valoare retrasă din circulaţie. I n t i m p u l crizelor, după perioada d e panică, cînd industria stagnează, banii se fixează. în mîinile bancherilor, agenţilor de schimb etc., şi, asemenea cerbului care tînjeşte d u p ă apă p r o a s p ă t ă , tînjesc şi ei d u p ă u n c î m p de activitate, spre a putea fi folosiţi în calitate de capital. 40
F a p t u l că determinarea capitalului circulant şi fix nu este, înainte de toate, nimic altceva decît însuşi capitalul în aceste două determinaţii, mai întîi ca unitate [a întregului] proces, iar apoi ca fază particulară a acestuia, însuşi capitalul distinct de sine însuşi luat ca unitate — nu ca două genuri diferite de capital şi nici capital de două genuri diferite, ci ca diferite determinaţii de formă ale unuia fi aceluiaşi capital — , acest fapt a creat m u l t ă confuzie în economia politică. D a c ă unii economişti reţineau u n aspect al u n u i p r o d u s material, în virtutea căruia acesta din u r m ă trebuia considerat capital circulant, n u era greu de indicat aspectul opus al respectivului produs, şi invers. Capitalul ca unitate a circulaţiei şi producţiei reprezintă totodată diferenţierea lor, şi a n u m e diferenţierea lor în spaţiu şi timp. î n fiecare din cele două m o m e n t e , forma capita lului este indiferentă faţă d e celălalt m o m e n t . Pentru capitalul individual, trecerea dintr-o formă într-alta este întîmplătoare, d e p i n d e de împre jurări exterioare, necontrolabile. D e aceea unul şi acelaşi capital se pre zintă întotdeauna în ambele determinaţii, ceea ce îşi găseşte expresia în faptul că o p a r t e din capital apare într-o d e t e r m i n a t e [ V I — 2 1 ] , iar restul î n cealaltă. O p a r t e d i n capital apare în calitate de capital fixat, iar cealaltă parte — în calitate d e capital care circulă. Circulă nu î n sensul că s-ar afla în faza de circulaţie propriu-zisă, spre deosebire de faza de producţie, ci în sensul că faza în care se află capitalul este
Capitolul
despre
capital
109
p e n t r u el o fază fluida, o fază-proces, care trece î n alta ; el n u este imobilizat în nici una din aceste faze ca atare, astfel încît în nici una din ele procesul lui d e ansamblu n u este frînat. D e p i l d ă : industriaşul foloseşte în producţie n u m a i o parte d i n capitalul de care dispune (aici n u interesează dacă e vorba de capital luat cu î m p r u m u t sau de capital p r o p r i u , iar dacă l u ă m în considerare capitalul total, aceasta n u interesează nici procesul e c o n o m i c ) , deoarece partea cealaltă are nevoie de u n a n u m i t t i m p p e n t r u a se reîntoarce din circulaţie. I n acest caz, partea de capital care se află în procesul d e producţie este cea care circulă, în timp ce partea aflată în circulaţie este cea fixată. î n felul acesta este limitată productivitatea generală a capita lului industriaşului ; este limitată partea reprodusă a capitalului său şi de aceea e limitată şi acea p a r t e din capitalul său destinată pieţei. La fel stau lucrurile şi în cazul negustorului : o parte din capitalul său este imobilizată ca stoc die mărfuri, iar cealaltă se află în circulaţie. Şi deşi la negustor, ca şi Ia industriaş, î n această determinaţie se află cînd o p a r t e din capital, cînd cealaltă, capitalul său total există totuşi î n t o t d e a u n a în a m b e l e determinaţii. Pe de altă parte, întrucît această graniţă rezultată din însăşi natura procesului de valorificare nu este fixă, ci variază î n funcţie de împre jurări, iar capitalul se poate apropia c î n d mai m u l t , cînd mai p u ţ i n d e d e t e r m i n a t a sa adecvată d e capital care circulă ; întrucît divizarea capitalului în cele două determinaţii m e n ţ i o n a t e — astfel încît procesul de valorificare apare totodată ca proces de depreciere — contravine ten dinţei capitalului de a se valorifica cît m a i m u l t posibil, capitalul in ventează mijloace p e n t r u a scurta faza fixităţii. î n plus, în loc ca cele două determinaţii să coexiste simultan, ele se succed. Intr-o perioadă procesul apare ca absolut fluid — aceasta este perioada de maximă va lorificare a capitalului ; în altă perioadă, care reprezintă reacţia la prima, se manifestă cu atît mai puternic celălalt m o m e n t —• iar aceasta este perioada de m a x i m ă depreciere a capitalului şi de încetare a procesului de producţie. M o m e n t e l e în care ambele determinaţii apar paralel nu sînt decît perioade de tranzit î n t r e aceste violente treceri şi răsturnări de situaţii. Deosebit de i m p o r t a n t este ca aceste determinaţii de capital care circulă şi capital fixat să fie concepute ca determinaţii de formă ale capitalului î n general, deoarece, î n caz contrar, numeroase f e n o m e n e d i n economia burgheză — perioadele ciclului economic, care se deosebeşte esenţial d e t i m p u l u n e i rotaţii a capitalului ; consecinţele unei cereri noi ; chiar influenţa pe care o exercită asupra producţiei generale noile ţări producătoare de aur şi argint •— n u p o t fi înţelese. A vorbi despre stimulenţii pe care îi constituie [ p e n t r u producţia capitalistă] aurul austra lian sau descoperirea unei pieţe noi nu are rost. D a c ă n-ar c o r e s p u n d e
Critica economiei
110
politice
înseşi naturii capitalului ca el să n u fie niciodată în întregime ocupat, adică să fie întotdeauna parţial fixat, depreciat, neproductiv, nici u n fel de s t i m u l e n t n u l-ar p u t e a determina să lărgească producţia. Pe d e altă parte, avem în faţă absurdele contradicţii în care s-au încurcat eco nomiştii — chiar şi Ricardo —• care, p r e s u p u n î n d capitalul î n t o t d e a u n a în întregime ocupat în producţie, explică lărgirea producţiei exclusiv prin apariţia u n u i capital nou. î n acest caz, orice lărgire a producţiei ar p r e s u p u n e o lărgire prealabilă a ei sau o creştere prealabilă a forţelor de producţie. Aceste limite ale producţiei bazate p e capital sînt într-un g r a d şi mai înalt p r o p r i i m o d u r i l o r de producţie anterioare, în măsura î n care acestea se bazau p e schimb. D a r aceste limite n u constituie o lege a producţiei p u r şi simplu. D e î n d a t ă ce valoarea de schimb va înceta să fie o limită p e n t r u producţia materială, limita acesteia fiind d e t e r m i n a t ă de raportul dintre ea şi dezvoltarea generală a individului, istoria se v a debarasa de toate aceste racile şi suferinţe. D a c ă m a i sus a m văzut că banii lichidează limitele schimbului în n a t u r ă generalizîndu-le, adică sep a r î n d total vînzarea de cumpărare *, mai departe v o m vedea că creditul lichidează aceste limite ale valorificării capitalului de asemenea prin ri dicarea lor la o formă cît mai generală, stabilind ca două p e r i o a d e distincte perioadele de supraproducţie şi de subproducţie.
[2JJ Cheltuieli de circulaţie. Timp de circulaţie şi timp de muncă. [Rotaţia capitalului şi valorificarea lui] Valoarea p e care capitalul o creează în cursul unei perioade de circulaţie, al unei rotaţii, este egală cu valoarea creată î n procesul d e producţie, cu alte cuvinte ea este egală cu valoarea reprodusă p l u s va loarea n o u creată. Indiferent dacă v o m considera că rotaţia se încheie î n m o m e n t u l , transformării mărfii î n bani sau în m o m e n t u l retransformării banilor î n condiţii d e producţie, rezultatul rotaţiei, exprimat fie î n bani, fie în condiţii de producţie, este întotdeauna absolut egal cu valoarea creată în procesul d e producţie. T r a n s p o r t a r e a fizică a p r o d u s u l u i p e piaţă, noi o considerăm aici egală cu zero, sau, mai bine zis, o includem în procesul d e producţie nemijlocit. Circulaţia economică a produsului începe abia d u p ă ce acesta a ajuns ca marfă pe piaţă ; abia atunci el circulă. Aici este vorba n u m a i de deosebirile, determinaţiile şi m o m e n t e l e economice ale circulaţiei, şi n u d e condiţiile fizice ale trecerii produsului finit, ca marfă, în faza a doua — faza * Vezi K. Marx,
op. cit., p . 8 5 — 8 7 . — Nota
red.
Capitolul
despre
capital
111
circulaţiei ; tot atît de p u ţ i n ne interesează aici procesul tehnologic p r i n intermediul căruia materia p r i m ă a fost transformată în p r o d u s . D i s t a n ţ a m a i m a r e sau m a i mică ce-1 desparte pe producător d e piaţă etc. încă nu ne interesează aici. Ceea ce v r e m să constatăm î n p r i m u l r î n d este faptul că cheltuielile provenite din parcurgerea [de către capital] a diferitelor m o m e n t e eco nomice ca atare, cheltuielile de circulaţie ca atare, n u adaugă nimic la valoarea p r o d u s u l u i , nu sînt cheltuieli generatoare de valoare, indiferent de m u n c a p e care o implică. Ele n u sînt decît scăzăminte din valoarea creată. Dacă, d i n doi indivizi, fiecare ar fi producătorul produsului său, d a r m u n c a lor s-ar baza pe diviziunea muncii, astfel încît ei ar face s c h i m b reciproc şi folosirea p r o d u s u l u i p e n t r u satisfacerea trebuinţelor lor ar d e p i n d e de acest schimb, în acest caz este evident că t i m p u l ne cesar p e n t r u efectuarea schimbului, adică p e n t r u ca ei să se tocmească şi să-şi facă socotelile înainte de a cădea la învoială nu va adăuga ab solut nimic nici la produsele lor, nici la valoarea de schimb a aces tor p r o d u s e . D a c ă A i-ar declara lui B că schimbul îi răpeşte atîta şi atîta t i m p , B ar proceda la fel faţă de A. Fiecare dintre ei p i e r d e cu efectuarea schimbului tot atîta t i m p oît şi celălalt. T i m p u l efectuării schimbului le este comun. Dacă A ar cere p e n t r u p r o d u s u l său 10 taleri — echiva lentul lui — şi încă 10 taleri p e n t r u t i m p u l pe care trebuie să-1 cheltu iască p e n t r u a căpăta de la B aceşti 10 taleri, B ar spune că A este nebun de legat. Această pierdere de t i m p derivă din diviziunea muncii şi din necesitatea schimbului. D a c ă A şi-ar produce singur toate cele necesare, el n-ar mai p i e r d e o parte din t i m p u l său p e n t r u a face schimb cu B sau p e n t r u a-şi transforma p r o d u s u l în bani, iar apoi banii din nou în produs. Cheltuielile de circulaţie propriu-zise (şi în comerţul cu bani [Geld geschäft] ele capătă o mare dezvoltare a u t o n o m ă ) n u p o t fi reduse la t i m p de m u n c ă productiv. D a r p r i n natura lor, ele se limitează la t i m p u l necesar p e n t r u transformarea mărfii î n bani şi retransformarea banilor î n marfă, adică la t i m p u l necesar p e n t r u trecerea capitalului dintr-o formă în cealaltă. Dacă B şi A ar găsi că p o t economisi t i m p l u î n d ca mijlocitor o terţă persoană, p e î n s e a m n ă că la începutul celei de-a d o u a rotaţii procesul d e producţie ar p u t e a reîncepe cu 105 ta leri, iar p r o d u s u l ar reprezenta 110 V4 taleri ; la începutul celei de-a treia rotaţii capitalul ar fi egal cu 110 1/4 taleri, iar p r o d u s u l ar reprezenta 115 6 1 / 8 0 taleri ; la începutul celei de-a patra rotaţii capitalul reprezintă 115 6 1 / 8 0 taleri, iar la sfîrşitul ei — 121 8 8 1 / 1 6 0 0 . Cifrele propriu-zise nu contează aici. Ceea ce contează este că dacă u n capital de 400 de ta leri nu face decît 1 rotaţie p e an, avînd o rată a profitului de 5 % , p r o fitul nu poate fi decît de 20 d e taleri ; şi, dimpotrivă, dacă u n capital de patru ori mai mic face 4 rotaţii p e an cu aceeaşi rată a profitului, pro fitul lui va fi m a i mare cu 1 + 8 8 1 / 1 6 0 0 taleri. Reiese deci că, datorită exclusiv factorului rotaţie — datorită repetării — , adică datorită u n u i factor determinat de timpul de circulaţie sau, mai b i n e zis, determinat de circulaţie, valoarea inu n u m a i că se realizează, dar chiar creşte în m o d absolut. Această p r o b l e m ă trebuie şi ea studiată mai î n d e a p r o a p e . T i m p u l de circulaţie e x p r i m ă d o a r viteza de circulaţie ; viteza d e circulaţie nu este altceva decît limita pe care o ridică circulaţia. Circulaţia fără timp de circulaţie — adică trecerea capitalului dintr-o fază în alta cu rapiditatea cu care se succed noţiunile — ar reprezenta m a x i m u m , adică ar face ca reluarea procesului de producţie să coincidă cu înche ierea lui. Actul de schimb — iar operaţiile economice p r i n intermediul că rora se efectuează circulaţia se reduc la o succesiune de acte de schimb p î n ă la p u n c t u l în care capitalul se raportează nu ca m a r f ă la bani sau ca bani la marfă, ci ca valoare la valoarea sa de întrebuinţare specifică, la muncă, — actul de schimb al valorii într-o formă p e valoare în altă formă, al banilor p e m a r f ă sau al mărfii pe b a n i (iar acestea d i n u r m ă reprezintă m o m e n t e l e circulaţiei siniple) p u n e valoarea unei mărfi î n altă. marfă, realizînd-o astfel ca valoare de schimb ; sau p u n e mărfurile în calitate d e echivalente. Actul de schimb pune deci valorile în măsura î n care ele există ca premise ; el realizează determinarea ca valori a obiecte lor de schimb. D a r u n act care p u n e m a r f a ca valoare, sau, ceea ce e s t e acelaşi lucru, care face din altă m a r f ă echivalentul celei d i n t î i , sau, ceea ce înseamnă iarăşi u n u l şi acelaşi lucru, care stabileşte echivalenţa ambe lor mărfuri, — u n asemenea act n u adaugă, evident, n i m i c la v a l o a r e a
118
Critica economiei
propriu-zisă, d u p ă cum nici semnul ± care îi urmează.
politice
n u măreşte şi nu micşorează cifra
C î n d iau 4 cu s e m n u l + sau —, în această operaţie cifra 4 r ă m î n e , i n d e p e n d e n t de semn, egală cu sine însăşi ; ea nu se transformă nici în 3, nici în 5. T o t astfel, atunci cînd [ V I — 2 4 ] schimb pe 6 pence u n p f u n d de bumbac în valoare de 6 pence, el este p u s ca valoare, şi de ase m e n e a se poate spune că cele 6 pence sînt puse ca valoare într-un p f u n d de b u m b a c ; cu alte cuvinte, t i m p u l de m u n c ă conţinut ,'în cele 6 pence (considerate aici ca valoare) este exprimat acum într-o altă materializare a aceluiaşi t i m p de muncă. Deoarece însă prin i n t e r m e d i u l actului de schimb atît p f u n d u l de bumbac, cît şi cele 6 pence de aramă sînt echi valate cu valoarea lor, este imposibil ca de p e u r m a acestui schimb să crească cantitativ valoarea bumbacului, valoarea celor 6 pence, sau suma valorilor lor. Ca relaţie între echivalente, schimbul nu modifică decît forma, reali zează valorile care există în m o d potenţial, realizează preţurile, dacă vreţi. Stabilirea unei relaţii între echivalente, bunăoară stabilirea ca echi valente a mărfurilor a şi b, nu poate să mărească valoarea mărfii a, de oarece este u n act în cadrul căruia marfa a se ia ca egală cu propria ei valoare, adică nu se ia ca ceva inegal cu această valoare ; inegală îi este numai sub raportul formei, deoarece, înainte, ea — marfa — nu fusese pusă ca valoare ; în acelaşi timp, stabilirea ca echivalente este u n act p r i n intermediul căruia valoarea mărfii a este considerată egală cu valoarea mărfii b, iar valoarea mărfii b este considerată egală cu valoarea mărfii a. Suma valorilor schimbate între ele este egală cu valoarea mărfii a plus va loarea mărfii b. Fiecare din aceste mărfuri r ă m î n e egală cu propria ei valoare ; prin urmare, suma lor este egală cu suma valorilor lor. D e aceea, schimbul, ca relaţie între echivalente, este p r i n natura sa inapt să mărească suma valorilor sau valoarea mărfurilor schimbate. ( F a p t u l că în cazul schimbului pe muncă lucrurile stau altfel se explică prin aceea că valoarea de întrebuinţare a muncii este ea însăşi creatoare de valoare, dar aceasta n u se leagă nemijlocit d e valoarea de schimb a muncii.) Aşa a i m o operaţie de schimb nu poate mări valoarea bunului schim bat, tot astfel nici o sumă d e operaţii d e schimb n u p o a t e face acest lucru. {Această p r o b l e m ă trebuie în m o d imperios elucidată, deoarece re partizarea plusvalorii între capitaluri, decontarea plusvalorii totale între diferitele capitaluri —• această operaţie economică secundară •— generează f e n o m e n e care în economia politică obişnuită sînt confundate cu opera ţiile p r i m a r e . }
Capitolul
despre
capital
Indiferent dacă eu repet u n act necreator de valoare o dată sau d e mai m u l t e ori, de pe u r m a acestei repetări it cannot change its nature U n act necreator de vailoare n u poate niciodată să devină, p r i n repetare, u n act creator de valoare. D e pildă, V'4 e x p r i m ă o a n u m i t ă p r o p o r ţ i e . Dacă transform acest V'4 într-o fracţie zecimală, adică dacă îl fac egal cu 0,25, i se modifică forma. D a r această schimbare de formă nu-i mo difică valoarea. T o t astfel, dacă transform o marfă în bani sau bani în tr-o marfă, valoarea r ă m î n e aceeaşi, forma însă se modifică. Este clar, aşadar, că, reducîndu-se la o serie de operaţii de schimb între echivalente, circulaţia nu poate spori valoarea mărfurilor aflate în circulaţie. D e aceea, dacă efectuarea acestei operaţii necesită timp de muncă, adică dacă în acest scop trebuie să fie consumate valori (căci o n c e consum de valori se reduce la u n consum de t i m p de m u n c ă sau de timp de m u n c ă materializat, de p r o d u s e ) , dacă, p r i n urmare, circula ţia implică cheltuieli, iar t i m p u l de circulaţie reclamă o cheltuire de t i m p de muncă, aceasta reprezintă un scăzămînt, o d i m i n u a r e relativă a valorilor aflate în circulaţie, o depreciere a lor echivalentă cu suma chel tuielilor de circulaţie. D a c ă ne î n c h i p u i m doi lucrători — u n pescar şi u n vînător — care fac schimb între ei, este evident că timpul p e care îl pierd amîndoi cu operaţia de schimb nu aduce nici peşte, nici vînat, ci este u n scăzămînt din t i m p u l în care amîndoi p o t crea valori, unul să p r i n d ă peşte, iar celălalt să vîncze, materializîndu-şi astfel t i m p u l de m u n c ă în valori d e întrebuinţare. Dacă pescarul ar dori ca vînătorui să-i acopere această pierdere fie dîndu-i mai m u l t vînat, fie p r i m i n d mai puţin peşte, acesta din u r m ă ar fi la fel de îndreptăţit să ridice aceleaşi pretenţii. Pierderea i-ar afecta pe a m î n d o i . Aceste cheltuieli de circulaţie, cheltuieli de schimb, ar p u t e a să figureze n u m a i ca u n scăzămînt din producţia totală a am bilor lucrători, din totalul valorilor create de ei. Dacă ei ar însărcina o terţă persoană, p e C, cu efectuarea acestui schimb, fără a mai pierde astfel direct timp de m u n c ă în acest scop, fiecare dintre ei ar trebui să cedeze mijlocitorului C o parte corespunzătoare din produsul său. I n felul acesta ei ar putea să obţină doar o reducere a pierderii. D a c ă însă ei ar lucra ca proprietari colectivi, n-ar mai avea loc u n schimb, ci un consum colectiv. Rezultatul ar fi dispariţia cheltuielilor de schimb. N u diviziunea muncii [ î n general] ar fi cea care ar dispărea, ci diviziunea muncii bazată p e schimb. D e aceea J. St. M i l l greşeşte atunci cînd con sideră cheltuielile de circulaţie ca preţ necesar al diviziunii muncii **. E l e nu sînt altceva decît preţul diviziunii spontane a muncii, bazată nu p e proprietatea colectivă, ci p e cea privată.
* — el nu-şi poate schimba natura. — Nota ** Vezi volumul de faţă, p . 104. — Nota
trad. red.
120
Critica economiei
politice
Cheltuielile d e circulaţie ca atare, adică c o n s u m u l de t i m p de m u n c ă .sau de timp de m u n c ă materializat, d e valori, reclamat de operaţia de schimb sau de o serie de operaţii de schimb, reprezintă deci u n scăzam î n t fie din timpul afectat producţiei, fie din valorile create î n pro ducţie. Cheltuielile d e circulaţie nu p o t spori niciodată valoarea. Ele ţin •de faux frais de production *, iar aceste faux frais d e p r o d u c t i o n fac parte d i n cheltuielile imanente ale producţiei bazate pe capital. N e g u s toria [das K a u f m a n n s g e s c h ä f t ] , iar într-o măsură şi mai m a r e comerţul cu bani [das Geldgeschäft] propriu-zis — în m ă s u r a î n care nu pre s u p u n altceva decît operaţiile circulaţiei ca atare, adică, de pildă, stabi lirea preţurilor (măsurarea şi calcularea v a l o r i l o r ) , şi în genere efectu ează aceste operaţii de schimb ca o funcţie devenită d e sine stătătoare da torită diviziunii muncii, întruchipează această funcţie a procesului de an s a m b l u al capitalului — nu reprezintă decît les faux frais de produc tion ale capitalului. In măsura în care reduc aceste faux frais, ele adaugă ceva la producţie, dar nu p e n t r u că a r crea valoare, ci p e n t r u că diminu e a z ă negarea valorilor create. D a c ă ar î n d e p l i n i n u m a i asemenea funcţii, ele ar reprezenta întotdeauna doar m i n i m u m de faux frais d e production. D a c ă oferă producătorilor posibilitatea de a crea m a i m u l t e valori decît .ar p u t e a ei să creeze fără o asemenea diviziune a muncii, şi a n u m e atît de multe, încît după plata acestei funcţii să mai r ă m î n ă u n oarecare surplus, înseamnă că, de fapt, ele măresc producţia. Valorile însă cresc aici nu p e n t r u că operaţiile de circulaţie ar fi creat valoare, ci p e n t r u ,că au absorbit mai puţină valoare decît ar fi absorbit în alt caz. D a r aceste operaţii de circulaţie reprezintă o condiţie necesară p e n t r u p r o ducţia bazată p e capital. :
;
T i m p u l p e care u n capitalist îl p i e r d e cu efectuarea schimbului nu este, ca atare, u n scăzămînt d i n t i m p u l d e m u n c ă . E l este capitalist, adică reprezentant al capitalului, capital personificat numai în măsura în care •se raportează la m u n c ă ca la m u n c ă străină, îşi apropriază t i m p d e m u n c ă străin şi-1 generează. Prin urmare, în măsura î n care absorb timpul ca pitalistului, cheltuielile de circulaţie nu există. T i m p u l capitalistului apare ca timp superfluu, ca timp de non-muncă, ca t i m p ce nu creează valoare, deşi capitalul este acela care realizează valoarea creată. F a p t u l că munci torul trebuie să presteze supramuncă nu înseamnă altceva decît că capita listul n u este obligat să muncească, timpul său definindu-se ca t i m p de non-muncă, întrucît el nu lucrează nici măcar timpul de muncă necesar. M u n c i t o r u l este nevoit să presteze supramuncă p e n t r u a căpăta posibili tatea de a materializa, d e a realiza, adică de a obiectiva t i m p u l de m u n c ă necesar p e n t r u reproducerea sa. D e aceea, pe de altă parte, chiar şi timpul de muncă necesar al capitalistului este timp liber, t i m p de care — cheltuielile neproductive de producţie. — Nota trad.
Capitolul
despre
capital
121
nu e nevoie p e n t r u subzistenţa nemijlocită. întrucît orice timp liber este t i m p destinat dezvoltării libere, î n s e a m n ă că capitalistul uzurpă timpul liber creat de muncitori p e n t r u societate, adică u z u r p ă civilizaţia, şi î n acest sens W a d e are perfectă d r e p t a t e atunci cînd identifică capitalul cu civilizaţia T i m p u l d e circulaţie, în măsura î a care afectează t i m p u l capitalis tului ca atare, ne interesează sub raport economic cam tot atît cît ne in teresează t i m p u l pe care el îl petrece cu metresa sa. Şi dacă t i m p u l în seamnă bani, rezultă că, din p u n c t u l d e vedere al capitalului, aceasta se referă n u m a i la t i m p u l de m u n c ă străin, care reprezintă realmente, î n sensul cel mai p r o p r i u al cuvîntului, banii capitalului. I n ceea ce priveşte capitalul ca atare, t i m p u l d e circulaţie poate să coincidă cu t i m p u l de m u n c ă numai în sensul că el î n t r e r u p e intervalul î n decursul căruia ca pitalul îşi poate apropria t i m p de m u n c ă străin ; şi este clar că această depreciere relativă a capitalului n u poate să sporească, ci doar să dimi nueze valorificarea lui. Sau t i m p u l d e circulaţie coincide cu t i m p u l de m u n c ă î n sensul că circulaţia cere din partea capitalului cheltuire d e t i m p de m u n c ă străin obiectivat, cheltuire de valori. [ V I — 2 5 ] ( D e pildă, atunci cînd capitalul trebuie să plătească u n u i alt capital, care îşi asumă această funcţie.) î n ambele cazuri, t i m p u l de circulaţie contează n u m a i în măsura în care înseamnă suprimare, negare d e t i m p de muncă străin, fie p e n t r u că î n t r e r u p e procesul de apropriere de către capital a acestui t i m p de m u n c ă străin, fie p e n t r u că sileşte capitalul să consume o parte d i n valorile create p e n t r u a efectua operaţiile de circulaţie, adică p e n t r u a se afirma în calitate de capital. ( T r e b u i e făcută o distincţie netă între acest consum şi consumul personal al capitalistului.) T i m p u l de circulaţie contează n u m a i ca negaţie, ca limită în rapor tul său cu t i m p u l de producţie al capitalului, d a r acesta este timpul în care capitalul generează şi îşi apropriază m u n c ă străină, t i m p d e m u n c ă străin. Cei care consideră t i m p u l cheltuit de capitalist î n vederea circu laţiei d r e p t t i m p creator d e valoare sau chiar d e plusvaloare comit cea mai mare eroare. Capitalul ca atare n u are nici u n t i m p d e m u n c ă în afara timpului său de producţie. Capitalistul n u ne interesează aici cîtuşi d e p u ţ i n altfel decît î n calitatea sa de capital [personificat]. Şi chiar şi în această calitate el nu funcţionează decît în cadrul procesului d e an samblu [al t u t u r o r capitalurilor în interacţiunea lor reciprocă] p e care trebuie să-1 e x a m i n ă m . A l t m i n t e r i s-ar p u t e a crea impresia că capitalistul ar fi în drept să pretindă o compensaţie pentru timpul în care el nu cîştigă bani ca muncitor salariat al unui alt capitalist sau p e n t r u faptul că el pierde acest timp, care ar face parte din cheltuielile d e producţie. T i m p u l p e care el îl pierde sau îl foloseşte în calitate d e capitalist este * Vezi v o l u m u l d e faţă, p . 7 3 — 7 4 . — Nota
red.
Critica economiei
1 2 2
în
g e n e r e •— d i n
Aşa-zisul timp
acest p u n c t
de muncă
politice
de v e d e r e —
al capitalistului,
timp
pierdut,
timp
irosit.
care, spre deosebire d e
timpul
d e m u n c ă al m u n c i t o r u l u i , ar trebui să constituie baza profitului
şău. ca
salariu sui generis, urmează să fie analizat ulterior. î n m ă s u r a în care au vreo l e g ă t u r ă cu comerţul, t r a n s p o r t u l etc. sînt foarte frecvent produsul
pe
drept,
el, nu
modul
în
incluse în cheltuielile de circulaţie p r o p r i u - z i s e . . A d u c î n d piaţă,
comerţul
modifică
care
se
decît
schimbă
îi
conferă
fiinţarea
forma
nu
acestuia
acestuia ne
întregul
comerţ],
de
sus p î n ă
jos,
formă spaţiu.
interesează.
p r o d u s u l u i o n o u ă valoare d e î n t r e b u i n ţ a r e tru
o
în
nouă.. Dar
Comerţul
pînă
la
noi
conferă
(şi acest lucru e valabil
inclusiv
Ce-i
pe
[pen
negustorul;.cu
a m ă n u n t u l , care cîntăreşte, măsoară, ambalează şi în felul acesta dă pro dusului o f o r m ă care-1 face apt d e c o n s u m ) ; or, această n o u ă valoare
de
întrebuinţare
valoare
de
schimb. A d u c e r e a p r o d u s u l u i p e piaţă face p a r t e d i n însuşi procesul
de
producţie.
pe
reclamă
Produsul
timp
de m u n c ă ,
devine
marfă
fiind
abia
astfel,
cînd
se
totodată, află
în
circulaţie,
piaţă.
[3) Capitalul Anul
Storch
circulant
despre —
ca măsură
circulaţia
caracteristică a rotaţiilor
capitalului.] generală
capitalului
a
capitalului.
circulant
{„în fiecare ramură industrială întreprinzătorii devin vînzători d e produse, în timp ce tot restul naţiunii, iar adesea chiar şi naţiuni străine sînt cumpărătorii acestor produse... Mişcarea constantă şi mereu repetată a capitalului circulant, care pleacă d e la întreprinzător şi se reîntoarce la el sub forma iniţială, poate fi comparată cu u n cerc ; de aici denumirea de circulant, p e care o poartă capitalul,, şi d e circulaţie, p e care o poartă mişcarea s a " (Storch. ..Cours d'économie poli tique". T o m e I, Paris, 1 8 2 3 , p . 4 0 4 — 4 0 5 ) . „ î n sensul cel mai larg, circulaţia cuprinde mişcarea oricărei mărfi care constituie obiectul u n u i schimb" ( p . 4 0 5 ) . „Circulaţia se efectuează p r i n inter m e d i u l actelor d e schimb... Odată cu apariţia banilor, mărfurile n u se m a i schimbă între ele, ci se v î n d " ( p . 4 0 5 — 4 0 6 ) . „ P e n t r u ca o marfă să se afle î n circu laţie, este suficient să fie oferită... Avuţie î n circulaţie — iată ce este marfa" ( p . 4 0 7 ) . „Comerţul nu reprezintă decît o parte din c i r c u l a ţ i e ; el cuprinde n u m a i cumpărările şi vînzările făcute d e comercianţi ; circulaţia cuprinde cum părările şi vînzările efectuate de toţi întreprinzătorii şi chiar d e toţi... locui torii" ( p . 4 0 8 ) . „ N u m a i atîta timp cît cheltuielile d e circulaţie sînt indispensabile p e n t r u aducerea mărfurilor la consumator, circulaţia este reală şi măreşte valoarea lor şi a p r o d u s u l u i anual. D i n m o m e n t u l în care depăşeşte această limită, circu laţia devine superfluă şi nu mai contribuie cu nimic la îmbogăţirea n a ţ i u n i i " ( p . 4 0 9 ) . „ î n ultimii ani am văzut în Rusia, la St. Petersburg, exemple d e cir culaţie superfluă. Situaţia precară a comerţului exterior i-a determinat p e ne gustori să dea o altă întrebuinţare capitalurilor lor inactive ; n e m a i p u t î n d u - l e fo losi în i m p o r t u l d e mărfuri străine şi exportul de mărfuri autohtone, ei şi-au p r o p u s să obţină profituri d i n cumpărarea şi revinderea mărfurilor aflate p e piaţa locală. Imense cantităţi de zahăr, cafea, fibre d e cînepă, fier etc. au trecut.
Capitolul
despre- capital
123
rapid d i n m î n ă în -mînă, adesea î n t î m p l î n d u - s e ca o marfă să-şi schimbe de •douăzeci d e ori proprietarul, fără ca măcar să iasă d i n depozit. O asemenea circulaţie oferă negustorilor toate posibilităţile p r o p r i i u n u i joc d e hazard, nu m a i că, în timp ce p e unii îi îmbogăţeşte, p e alţii îi ruinează, iar avuţia na ţională n u cîştigă d e aici nimic. La fel stau lucrurile şi în circulaţia monetară... O asemenea circulaţie superfluă, bazată exclusiv p e simple variaţii d e preţ, u- numeşte agiota]" ( p . 4 1 0 — 4 1 1 ) . „Circulaţia prezintă avantaje pentru socie tate n u m a i dacă este necesară aducerii mărfii la consumator. Orice d r u m ocolit, -orice întîrziere, orice schimb intermediar care nu este absolut necesar în acest ••scop sau care n u contribuie la reducerea cheltuielilor de circulaţie prejudiciază avuţia naţională, ridicînd inutil preţul mărfurilor" ( p . 4 1 1 ) . „Circulaţia este cu atît mai productivă, cu cît se efectuează m a i rapid, adică cu cît reclamă m a i puţin timp p e n t r u a-1 debarasa p e întreprinzător d e p r o d u s u l finit p e care el îl p u n e î n vînzare şi p e n t r u a-i readuce capitalul sub f o r m a sa iniţială" ( p . 4 1 1 ) . „ î n t r e p r i n z ă t o r u l poate să reînceapă producţia n u m a i d u p ă ce a v î n d u t produsul finit şi a investit preţul obţinut în cumpărarea d e noi materii p r i m e şi în plata u n o r noi salarii ; p r i n u r m a r e , cu cît mai p r o m p t •va ajunge circulaţia la aceste d o u ă rezultate, cu atît m a i curînd va fi întreprin zătorul în măsură să-şi reînceapă producţia şi cu atît mai m u l t e v o r fi produsele p e care le va furniza capitalul său într-un interval d e timp d a t " ( p . 4 1 1 — 4 1 2 ) . „ N a ţ i u n e a , al cărei capital circulă cu o viteză suficientă p e n t r u a p u t e a reveni d e mai m u l t e ori p e an în mîinile aceluia care 1-a p u s p e n t r u p r i m a oară în miş care, se află în aceeaşi situaţie cu agricultorul d i n ţările cu climă favorabilă, care poate să scoată de p e acelaşi teren trei sau patru recolte p e a n " ( 4 1 2 — 4 1 3 ) . „ O circulaţie lentă scumpeşte bunurile d e consum 1) indirect, p r i n reducerea masei d e mărfuri care ar putea să existe ; 2) ' direct, deoarece cît timp p r o d u s u l .se află în circulaţie, valoarea lui creşte progresiv datorită rentelor la capitalul cheltuit pentru producerea Iui ; cu cît mai lentă este circulaţia, cu atît mai multe s î n t rentele care se acumulează, ceea ce face să crească inutil preţul mărfurilor". .„Mijloacele d e scurtare şi accelerare a circulaţiei : 1) delimitarea unei clase d e i'.iCiători care să se ocupe exclusiv cu comerţul ; 2) facilităţi d e transport ; 3) banii ; 4 ) creditul" ( p . 4 1 3 ) . ) Circulaţia multane
sau
simplă
consta
dintr-o multitudine
succesive. U n i t a t e a
lor,
considerată
de ca
acte d e
schimb
si
exista,
la
circulaţie,
d r e p t v o r b i n d , n u m a i d i n p u n c t u l de v e d e r e al observatorului. p o a t e fi î n t î m p l ă t o r şi are —• mai m u l t sau m a i p u ţ i n — caracter
acolo
unde
se
limitează
la
schimbul
clude ansamblul! procesului d e p r o d u c ţ i e . ) o serie de operaţii prtzcntînd ducerii care
faţă
nu
este altceva
siderăm
valoarea
sura
care
în
marfă, mod
se raportează
loarea
Banii
decît
se
Avem
de
valoarea
întrebuinţare
marfa
la b a n i .
raportează
de schimb la valoarea
la
sistem
substanţă
şi
ca
ca
atare.
Aici
de de
Produsul
u n • şir în
nu
care
acte
de
în
care
con
în
măţ-
raportează
punctul
la
acelaşi
său
retransformă,
d e î n t r e b u i n ţ a r e ; cu atît m a i m u l t
p o r t e a z ă î n acest fel banii la m u n c ă .
repro schimb
schimb ; î n
atinge se
al de
forme, se
in
avem
d i n t r e ele re-
moment
în m ă s u r a
succesiune
la valoarea
marfa
asemenea şi
circulaţia capitalului
calitativ, u n
aici u n
schimb de
de î n t r e b u i n ţ a r e
considerăm
ca valoarea
minant.
capitalului.
moment
un
surplusuri
de schimb, d e acte de schimb, fiecare
de celelalte u n
şi creşterii
în
de
(Schimbul
ca
cul va
se ra
1 2 4
Critica economiei
politice
[ V I — 2 6 ] întrucît în fiecare m o m e n t al procesului însuşi capitalul reprezintă posibilitatea trecerii sale î n faza următoare, deci posibili tatea întregului proces care exprimă actul vital al capitalului, fiecare din aceste m o m e n t e este potenţial capital — deci capital-marfă, capital bă nesc •— alături de valoarea pusă în calitate de capital în procesul d e producţie. M a r f a poate să reprezinte capital atîta timp cît ea se p o a t e transforma î n bani şi poate deci să cumpere muncă salariată ( s u p r a m u n c ă ) . Aşa stau lucrurile sub aspectul formal, care îşi are rădăcinile î n circulaţia capitalului. Sub aspect material, m a r f a r ă m î n e capital atîta t i m p cît ea reprezintă materie primă (propriu-zisă sau semifabricate), unelte, mijloace de subzistenţă p e n t r u muncitori. Fiecare d i n aceste f o r m e este capital potenţial. Banii sînt, pe de o parte, capital realizat, capital ca valoare realizată. Sub acest aspect, banii (consideraţi ca p u n c t final al circulaţiei, în care ei trebuie să fie consideraţi şi ca p u n c t de ple care) sînt capitalul x a x ' ècjo%fiv *• Pe de altă p a r t e însă, ei apar iarăşi în calitate d e capital în special în raport cu procesul d e producţie, î n măsura î n care se schimbă pe m u n c ă vie. î n schimbul de bani pe m a r f ă efectuat de capitalist (noi cumpărări d e materie p r i m ă e t c . ) , banii apar, dimpotrivă, nu în calitate de capital, ci ca mijloc de circulaţie, ca mijlocire absolut efemeră, cu ajutorul căreia capitalistul îşi schimbă pro dusul p e elementele lui constitutive. Circulaţia nu este p e n t r u capital o operaţie p u r exterioară. Aşa cum el devine capital abia în cadrul procesului de producţie, datorită căruia valoarea se perpetuează şi creşte, tot astfel el revine la forma p u r ă a va lorii — în care se şterg atît u r m e l e devenirii sale, cît şi fiinţarea sa specifică în valoarea de întrebuinţare — numai prin intermediul p r i m u l u i act al circulaţiei, în t i m p ce repetarea procesului de producţie, adică a procesului vital al capitalului, este posibilă numai p r i n intermediul celui de-al doilea act al circulaţiei, care constă în schimbul de bani pe con diţii de p r o d u c ţ i e şi constituie introducerea l a actul producţiei. Circulaţia intră, aşadar, în conceptul de capital. Şi dacă iniţial banii sau munca acumulată apăreau ca premisă înaintea schimbului p e m u n c ă liberă, d a r autonomia aparentă a m o m e n t u l u i obiectiv al capitalului în raport cu m u n c a era suprimată, iar m u n c a obiectivată, existentă autonom sub formă de valoare, apărea în toate privinţele ca produs al muncii străine, ca produs înstrăinat al muncii înseşi, acum capitalul este doar premisa p r o priei sale circulaţii (capitalul în calitate de bani era premisa devenirii sale ca capital, dar, ca rezultat al valorii care a absorbit şi asimilat m u n c ă vie el apărea ca punct d e plecare al circulaţiei capitalului, şi n u al circu laţiei în g e n e r a l ) , aşa încît capitalul ar exista i n d e p e n d e n t şi i n d i f e r e n t chiar şi fără acest proces. D a r acum succesiunea de metamorfoze pe care * — prin excelentă. — Nota trad.
Capitolul
despre
capital
1 2 5
trebuie să le sufere capitalul constituie o condiţie a însuşi procesului de producţie în aceeaşi m ă s u r ă în care este şi rezultatul lui. D e aceea, în realitate, capitalul apare ca o serie de rotaţii efectuate într-o perioadă dată. El nu mai este o rotaţie, o [perioadă d e ] circulaţie, ci generare de rotaţii, generarea întregului proces de circulaţie. însăşi crearea de valoare de către capital apare ca fiind condiţionată de cir culaţie (iar valoarea este capital n u m a i în calitate de valoare care se p e r p e t u e a z ă şi se înmulţeşte) : 1) sub raport calitativ, întrucît, fără a trece prin faza circulaţiei, capitalul n u poate să reînceapă faza producţiei ; 2 ) sub raport cantitativ, întrucît masa de valori create de capital d e p i n d e d e n u m ă r u l rotaţiilor sale într-o perioadă dată ; 3) întrucît, aşadar, t i m p u l de circulaţie este sub ambele aspeote u n principiu limitativ, o barieră a timpului de producţie, şi viceversa. D e aceea capitalul este esenţialmente capital circulant. D a c ă în atelierul în care are loc procesul de producţie capitalul se prezintă ca proprietar şi stăpîn, î n schimb, p e p l a n u l circulaţiei el apare ca d e p e n d e n t şi condiţionat ide conexiunea socială, care, din p u n c t u l de vedere la care ne mai aflăm acum, obligă capitalul să intre î n circulaţia simplă şi să figureze alternativ cînd ca M faţă de B, c î n d ca B faţă d e M. D a r această circulaţie este asemeni unei nebuloase sub care se mai ascunde o întreagă lume, lumea conexiunilor capitalului, care fac ca această proprietate provenită din circulaţie, din schimburile sociale, să fie încătuşată de respectivele schimburi şi privată de caracterul ei de p r o p r i e t a t e suficientă sieşi şi de autonomia inerentă unei asemenea pro prietăţi. I n faţa noastră s-au deschis două perspective asupra acestei lumi ce abia se zăreşte : [în p r i m u l r î n d ] , în p u n c t u l u n d e circulaţia capita lului elimină din circuitul acestuia valoarea pe care el a creat-o şi o p u n e în circulaţie sub formă de p r o d u s ; iar în al doilea r î n d , în p u n c t u l u n d e capitalul extrage din circulaţie şi introduce în circuitul său u n alt p r o d u s , p e care-1 transformă într-unui d i n d e m e n t e l e propriei sale fiin ţări, î n p u n c t u l al doilea, capitalul p r e s u p u n e producţie, dar nu propria sa producţie nemijlocită. î n p r i m u l punct, capitalul poate să p r e s u p u n ă producţie dacă produsul său este m a t e r i e p r i m ă p e n t r u o altă producţie, sau poate să p r e s u p u n ă consum dacă a dat produsului forma finită care-1 face apt p e n t r u consum. U n lucru este clar, şi a n u m e că consumul nu trebuie să intre direct în circuitul capitalului. Circulaţia propriu-zisă a capitalului, d u p ă cum vom vedea mai încolo, mai este încă doar o cir culaţie î n t r e oameni de afaceri. Circulaţia î n t r e oamenii de afaceri şi consumatori, cu alte cuvinte comerţul cu a m ă n u n t u l , reprezintă u n al doilea circuit, care nu este inclus în sfera de circulaţie nemijlocită a capitalului şi p e care acesta din u r m ă îl parcurge d u p ă ce a fost parcurs p r i m u l circuit şi, totodată, simultan cu el. Simultaneitatea diferitelor cir cuite ale capitalului, ca şi simultaneitatea diferitelor lui determinări de-
126
Critica economiei
politice
vine clară abia atunci cînd se p r e s u p u n e existenţa mai m u l t o r capitaluri. T o t astfel procesul de viaţă ai omului constă în parcurgerea diferitelor lui vîrste. î n acelaşi t i m p însă coexistă toate vîrsteie omului, repartizate între indivizi diferiţi. Deoarece procesul de producţie a capitalului este totodată u n proces tehnologic — proces de producţie p u r şi simplu — , şi a n u m e produce rea anumitor valori de întrebuinţare printr-o m u n c ă determinată, într-un. cuvînt u n proces care se efectuează într-un m o d determinat d e însuşi acest scop ; deoarece, dintre toate procesele de producţie, f u n d a m e n t a l este acela p r i n intermediul căruia corpul îşi reproduce schimbul de sub stanţe necesar, adică creează mijloacele de subzistenţă în sensul fiziologic al cuvîntului ; deoarece acest proces de producţie coincide cu agricul tura, iar aceasta din u r m ă furnizează totodată direct ( b u n ă o a r ă sub formă, de bumbac, in etc.) sau indirect, prin mijlocirea animalelor p e care lehrăneşte (mătase, lină etc.), o parte însemnată din materiile p r i m e pen tru industrie (la drept v e r b i n d , toate materiile p r i m e care nu ţin d e industria extractivă) ; deoarece în agricultura zonei temperate ( p a t r i a capitalului) reproducţia este legată de mişcarea de revoluţie a P ă m î n t u l u i în jurul Soarelui, adică deoarece în majoritatea cazurilor recoltele se string o dată pe an, — p e n t r u toate aceste motive anul (cu deosebirea că se calculează în mod diferit p e n t r u diferitele tipuri de producţie) se ia ca perioadă generală p e n t r u calcularea şi măsurarea sumei rotaţiilor capitalului, aşa cum ziua naturală de muncă a servit ca unitate naturală similară p e n t r u măsurarea timpului de m u n c ă . Tocmai de aceea la cal cularea profitului, şi cu atît mai m u l t la calcularea dobînzii, v e d e m unitatea timpului de circulaţie şi a timpului de producţie, v e d e m capita lul pus ca asemenea unitate măsurîndu-se pe ei însuşi. Capitalul în pro ces —- adică capitalul care efectuează o rotaţie — [ V I — 2 7 ] este consi derat capital activ, iar roadele which it is supposed to yield * se calcu lează corespunzător timpului lui de muncă, adică duratei totale a unei rotaţii. Mistificarea apărută cu acest prilej rezidă în însăşi natura ca pitalului.
[4)
Economiştii capitalul
burghezi despre fix şi capitalul
deosebirea circulant]
dintre
î n a i n t e de a examina mai îndeaproape consideraţiile expuse mai sus, să v e d e m mai întîi care sînt deosebirile stabilite de economişti î n t r e capitalul fix şi capitalul circulant. Mai sus am relevat u n element nou care intervine la calcularea profitului, spre deosebire de plusvaloare. La * — p e care se p r e s u p u n e că le aduce. •— Nota
trad.
Capitolul
despre
capital
1 2 7
fel va trebui acum sa reliefăm u n m o m e n t nou în deosebirea dintre pro fit şi d o b î n d ă . R a p o r t a t ă la capitalul circulant, plusvaloarea apare, evi dent, ca profit, spre deosebire de dobîndă, care, raportată la capitalul fix, apare ca plusvaloare. Profitul şi d o b î n d ă sînt a m î n d o u ă forme ale plusvalorii. Profitul este conţinut în preţ. D e aceea el sfârşeşte şi se realizează atunci cînd capitalul atinge acel p u n c t d i n circulaţia sa în care el se retransformă în bani sau trece din forma m a r f ă în forma bani. Uluitoarea ignoranţă d e care dă dovadă polemica dusă de P r o u d h o n pe t e m a dobînzii va fi amintită mai încolo. ( A d vocem P r o u d h o n : aici mai trebuie arătat încă o dată, p e n t r u a nu se uita : plusvaloarea, care dă atîta bătaie de cap t u t u r o r ricardienilor şi antiricardieniior, este explicată d e acest g î n d i t o r temerar p u r şi simplu p r i n t r - o mistificare : „orice m u n c ă lasă u n excedent ; p e n t r u m i n e aceasta este o axiomă"... D e verificat î n caiet formularea e x a c t ă . Faptul că muncitorii lucrează peste m u n c a necesară se transformă la P r o u d h o n într-o însuşire mistică a muncii. Creşterea forţei productive a muncii nu poate fi ea singură o explicaţie ; ea poate să sporească cuan tumul produselor obţinute într-un a n u m i t timp de muncă, dar nu le poate adăuga nici u n d r a m de plusvaloare. Creşterea forţei productive a muncii i m p o r t ă aici numai în m ă s u r a în care creează t i m p disponibil, t i m p de m u n c ă peste m u n c a necesară. U n i c u l fapt extraeconomic este aici acela că omul nu trebuie să-şi cheltuiască tot t i m p u l cu producerea obiectelor necesare, că, în afara timpului de m u n c ă necesar p e n t r u între ţinerea existenţei sale, ei dispune şi de t i m p liber, pe care-1 poate folosi deci şi p e n t r u supramuncă. Aici însă n u se ascunde nimic mistic, de oarece în starea primitivă trebuinţele omului sînt tot atît de mici ca şi forţa lui de m u n c ă . M u n c a salariată apare în general abia atunci cînd dezvoltarea forţei productive a progresat în asemenea măsură, încît face disponibilă o însemnată cantitate de t i m p ; această creare de timp dispo nibil apare deja aici ca u n p r o d u s istoric. I g n o r a n ţ a lui P r o u d h o n equal led * n u m a i by Bastiats décroissante rate d u profit qui est supposé d'être l'équivalent d ' u n e rate du salair croissante **. Bastiat exprimă în două m o d u r i această absurditate î m p r u m u t a t ă de la Carey : întîi, rata profitului (adică raportul dintre plusvaloare şi capitalul utilizat) scade ; al doilea, preţurile scad, dar valoarea, adică suma totală a preţurilor, creşte, ceea ce n u î n s e a m n ă decît că creşte profitul global, şi n u rata profitului.) 4 1
* — este egalată. — Nota trad. ** — de explicaţia dată de Bastiat (vezi volumul d e faţă, p . 2 3 2 — 2 3 7 ) scăderii ratei profitului, care se p r e s u p u n e a fi echivalentă cu creşterea ratei salariului. — Nota trad.
Critica economiei
128
politice
î n p r i m u l rînd, [economiştii înţeleg capitalul fix] în .sensul —• arătat de n o i mai sus — de capital fixat (/. St. Mill. „Essays o n some unsettled Questions of Political E c o n o m y " . L o n d o n , 1844, p . 5 5 ) , d e capital imobilizat, nedisponibil, inutilizabil, blocat într-una din fazele procesului său total de circulaţie. In acest sens are perfectă dreptate J. St. Mill, care, ca şi Bailey în pasajele citate mai sus *, s p u n e că o p a r t e din ce î n ce mai m a r e d i n capitalul unei ţări r ă m î n e neîn trebuinţată. „Deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant este m a i m u l t aparentă decît reală ; aurul, bunăoară, este capital fix ; el circulă n u m a i în m ă s u r a în care este folosit la aurit etc. Navele reprezintă capital fix, although literally floating. Foreign railway shares are articles of commerce in o u r markets ; so may o u r railways be in the markets of the w o r l d ; and so far they are floa ting capital, on a par with g o l d " ** (A. Anderson. „ T h e recent commercial dis tress". London, 1847, p . 4 ) .
D u p ă părerea lui Say,
[capitalul fix]
„atît de angajat într-un gen de producţie, spre a fi destinat unui alt gen de producţie"
este capitalul
încît n u m a i poate fi retras d e acolo .
4 2
A v e m de-a face aici cu o identificare & capitalului cu o a n u m i t ă valoare d e întrebuinţare, cu valoarea de întrebuinţare destinată proce sului de producţie. Această legare a capitalului ca valoare de o anumită valoare de întrebuinţare — de valoarea de întrebuinţare î n sfera pro ducţiei —• constituie în orice caz un aspect i m p o r t a n t . Aceasta caracteri zează [capitalul fix] mai p r e g n a n t decît incaoacitatea de a circula, care, la drept vorbind, defineşte doar capitalul fix ca opusul capitalului cir culant. î n cartea sa „ T h e Logic of Political E c o n o m y " ( L o n d o n , 1844, p . 1 1 3 — 1 1 4 ) , de Quincey spune următoarele : „ î n accepţia sa normală, capitalul circulant înseamnă orice fel de factor" (grozav logician ! ) , „care, utilizat în m o d productiv, dispare în însuşi actul utilizării".
(Potrivit acestei definiţii, capital circulant ar p u t e a fi cărbunele şi lubrifianpi, dar nu bumbacul etc. Căci n u se poate s p u n e că, transfor m a t în fire sau în stambă, bumbacul dispare, deşi o asemenea transfor mare echivalează incontestabil cu o utilizare productivă.) * Vezi ** — negociate p e mondială ; şi trad.
v o l u m u l de faţă, p . 7 1 — 7 4 , 1 0 4 — 1 0 5 . — Nota red. deşi ele, literalmente, circulă. Acţiunile căilor ferate străine sînt pieţele noastre ; la fel şi căile noastre ferate pot ajunge p e piaţa în acest sens ele sînt capital circulant, la fel ca şi aurul. — Nota
Capitolul
despre
capital
129
„Capitalul este fix dacă respectivul obiect este folosit în mod constant p e n t r u u n a şi aceeaşi operaţie, şi cu cît mai mare e n u m ă r u l repetărilor, cu atît mai justificată e d e n u m i r e a d e capital fix dată respectivelor instrumente, motoare sau m a ş i n i " ( o p . cit., p . 1 1 4 ) .
Potrivit acestei concepţii, capitalul circulant dispare, se consumă în actul de producţie, în t i m p ce capitalul fix — care, p e n t r u mai m u l t ă exactitate, e definit ca instrumente, -motoare sau maşini (ceea ce în seamnă că îmbunătăţirile funciare, d e pildă, sînt excluse din această definiţie) — serveşte mereu p e n t r u u n a şi aceeaşi operaţie. Distincţia vizează aici n u m a i deosebirea tehnologică în cadrul actului de producţie, d a r nu atinge deloc forma ; capitalul circulant şi capitalul fix, cu deo sebirile arătate aici, posedă, ce-i d r e p t , trăsături caracteristice în virtutea cărora u n „factor oarecare" este capital fix, iar altul capital circulant, dar nici u n u l dintre ele nu posedă vreo însuşire care să-i justifice „de numirea" de capital. D u p ă părerea lui Ramsay ( „ A n Essay on t h e Distribution of Wealth". Edinburgh, 1836), „ n u m a i fondul mijloacelor de subzistenţa este capital circulant, deoarece capita listul trebuie să renunţe la el imediat, iar el .nu intră cîluşi de puţin în procesul de reproducţie, ci se schimbă nemijlocit p e m u n c ă vie, în vederea consumului. T o t restul capitalului (inclusiv materia p r i m ă ) r ă m î n e în posesia proprietarului său sau a întreprinzătorului p î n ă in m o m e n t u l în care produsul este gata con fecţionat" ( p . 2 1 ) . „Capitalul circulant constă exclusiv din produse alimentare şi din alte bunuri necesare, avansate muncitorilor p î n ă ia confecţionarea p r o d u s u l u i muncii lor" ( p . 2 3 ) .
î n ce priveşte fondul mijloacelor de subzistenţă, Ramsay are d r e p tate în măsura în care acesta reprezintă singura parte de capital care circulă chiar şi în timpul fazei de producţie, şi din acest p u n c t de vedere este capital circulant p a r excellence. Pe de altă p a r t e însă, este greşit a s p u n e că capitalul fix r ă m î n e în posesia proprietarului său sau a întreprinzătorului p î n ă în m o m e n t u l „ î n care produsul este gata con fecţionat". D e aceea, ulterior, Ramsay defineşte capitalul fix ca „orice parte d i n p r o d u s u l acestei m u n c i (al muncii cheltuite pentru confecţiona rea unei mărfi) existentă într-o formă în care, deşi contribuie la confecţionarea mărfii viitoare, nu serveşte însă Ia întreţinerea muncitorilor" (p. 59).
( D a r sînt atîtea mărfuri care nu servesc la întreţinerea muncitorilor, adică n u constituie bunuri d e consum p e n t r u muncitori ! D u p ă Ramsay, ele sînt toate capital fix.)
Critica economiei
130
politice
( D a c ă d o b î n d ă la 100 1. st. reprezintă la sfîrşitul p r i m u l u i an — sau la sfîrşitul primelor trei luni — 5 1. st., înseamnă că ia sfîrşitul p r i m u l u i an capitalul va fi egal cu 1 0 5 , sau cu 100 ( 1 + 0 , 0 5 ) 1. st. ; la sfîrşitul celui de-al patrulea an capitalul va fi egal cu 100 ( 1 + 0^05) = 121,550 625 1. st. = 121 d. st. 11 şilingi şi 3/5 dintr-un farthing *. Prin urmare, la 20 1. st. se vor adăuga dobînzi î n s u m ă de 1 1. st. 11 şilingi şi 0,6 farthing.) [ V I - 2 8 ] ( I n problema ridicată mai sus [a calculării profitului în funcţie de n u m ă r u l rotaţiilor capitalului] s-a presupus, p e d e o parte, u n capital d e 4 0 0 1. st. care face o singură rotaţie p e an, iar p e de altă parte [un capital d e 100 1. st] care face patru rotaţii p e an, rata profitului fiind, şi într-un caz şi î n celălalt, egală cu 5 % . î n p r i m u l caz, capitalul ar d a o dată p e an u n profit de 5 % , adică 20 1. st. l a 4 0 0 1. s t , î n cel de-al doilea, el ar d a 4 x 5 % , adică tot 20 1. st. p e an, n u m a i că la 100 1. st. Viteza de rotaţie ar înlocui m ă r i m e a capitalului, la fel cum î n circulaţia monetară simplă 100 0 0 0 d e taleri care efectuează trei rotaţii p e an înlocuiesc 300 0 0 0 de taleri, iar 3 0 0 0 de taleri care efectuează 1 0 0 de rotaţii înlocuiesc de asemenea 300 0 0 0 de taleri. D a r dacă capitalul face patru rotaţii p e an, există posibilitatea ca la a doua rotaţie profitul însuşi să se adauge la capital şi să se rotească î m p r e u n ă cu el, g e n e r î n d astfel diferenţa d e profit în sumă de 1 1. st. 11 şilingi şi 0,6 farthing. Această diferenţă n u rezultă însă cîtuşi de puţin d i n ipoteza adoptată de noi. Ea există doar ca o posibilitate abstractă. D i n ipoteza p e care am adoptat-o ar rezulta, mai degrabă, că p e n t r u rotaţia u n u i capital de 100 1. st. este nevoie d e 3 luni. Prin urmare, dacă l u n a are, să zicem, 30 de zile, înseamnă că p e n t r u a efectua o rotaţie — în aceleaşi condiţii de rotaţie, la acelaşi raport dintre timpul de rotaţie şi m ă r i m e a capitalului — , unui capital de 105 1. st. îi trebuie n u 3 luni, 4
,.
ci m a i m u l t " " -
, •
l
n
_
.,„„
90x105
(si a n u m e : 105 : x = 100 : 90 ; x =
9 450
= 100
= 100
= 9 4 5 / 1 0 zile = 3 luni şi 4 1/2 z i l e ) . î n felul acesta p r i m a dificultate a fost total înlăturată.) ( D i n faptul că u n capital m a i m a r e cu o rotaţie mai lentă n u creează m a i m u l t ă plusvaloare decît u n capital mai mic cu o viteză d e rotaţie relativ m a i mare nu reiese cîtuşi d e puţin de la sine că u n capital mai * 1 1. st. are 20 de şilingi, 1 şiling — 1 2 pence, 1 penny — 4 farthingi. - red. ** Vezi volumul de faţă, p . 115 — Notia red. *** P e de altă parte, în general vorbind, se poate admite, d e asemenea, că, dacă procesul d e producţie e continuu, plusvaloarea obţinută se retransformă la fiecare trei luni în capital. Nota
Capitolul
despre
capital
131
mic se roteşte mai repede decît u n u l mai mare. î n măsura în care ca pitalul mai mare conţine mai m u l t capital fix şi este nevoit să caute pieţe mai îndepărtate, lucrurile stau, într-adevăr, aşa. Capacitatea pieţei şi viteza de rotaţie n u sînt neapărat invers proporţionale. Aceasta se în t î m p l a n u m a i în cazul cînd piaţa fizică existentă nu coincide cu piaţa economică, adică atunci cînd piaţa economică se îndepărtează tot mai m u l t de locul producţiei. Dealtfel, în măsura în care aceasta nu decurge exclusiv d i n deosebirile dintre capitalul fix şi capitalul circulant, m o m e n t e l e care determină circulaţia diferitelor capitaluri nu pot fi încă examinate aici. î n treacăt fie zis : în măsura în care comerţul creează n o i p u n c t e de circulaţie, adică atrage în sfera schimburilor ţări diferite, descoperă noi pieţe etc., aceasta constituie cu totul altceva decît sim plele cheltuieli de circulaţie necesare p e n t r u efectuarea unui anumit vo l u m de operaţii de schimb ; aceasta n u mai este creare de operaţii d e schimb, ci crearea schimbului însuşi. Crearea de pieţe. Acest p u n c t va mai trebui examinat în m o d special înainte de a termina cu circulaţia.)
Să c o n t i n u ă m acum analiza concepţiilor referitoare la capitalul şi capitalul „circulant".
„fix"
„ î n funcţie de gradul de perisabilitate, m a i mare sau mai mic, şi d e frec venţa cu care reclamă a fi r e p r o d u s într-un anumit interval de timp, capitalul se numeşte capital circulant sau capital fix. Trebuie, de asemenea, observat că capitalul [ c i r c u l a n t ] circulă sau se reîntoarce la cel care-1 foloseşte în intervale de timp foarte diferite ca durată ; de pildă, grîul cumpărat de fermier spre a fi semănat este capital fix în comparaţie cu grîul cumpărat de brutar spre a fi tiansformat în p î i n e " (Ricardo. „ O n the Principles of Political Economy, and T a x a t i o n " . 3rd edition. London, 1821, p . 26—27) [Versiunea românească, p. 7 2 — 7 3 ] .
î n continuare Ricardo remarcă : „Diferite proporţii de capital fix şi capital circulant în ramuri diferite, durabilitatea diferită a însuşi capitalului fix" ( o p . cit., p . 27) [Versiunea româ nească, p . 7 3 ] . „ D o u ă întreprinderi diferite pot întrebuinţa u n capital de aceeaşi valoare, d a r acesta p o a t e fi împărţit în m o d foarte diferit în partea d e capital fix şi aceea d e capital circulant. Ele- pot întrebuinţa aceeaşi sumă de capital fix şi aceeaşi sumă de capital circulant, dar durabilitatea capitalului lor fix poate fi foarte inegală. D e pildă, o î n t r e p r i n d e r e poate să folosească maşini cu abur în valoare de 10 000 1. st., iar cealaltă corăbii de aceeaşi valoare" (Ricardo. „Des principes de l'économie politique et de l ' i m p ô t " . T r a d u c e r e editată d e Say. Seconde édition. T o m e I, Paris, 1835, p . 2 9 — 3 0 ) [Versiunea românească,, p. 7 3 ] .
Critica economiei
132
politice
Greşită e din capul locului afirmaţia lui Ricardo potrivit căreia capitalul „are un grad de perisabÜHate mai mare sau mai mic". Capi talul în calitate de capital nu este perisabil ; el este valoare. D a r valoa rea de întrebuinţare în care e fixată valoarea, în care există ea „are u n g r a d de perisabilitate mai mare sau mai m i c " şi de aceea „o frecventă .diferită cu care reclamă a fi reprodusă într-un interval de timp dat". Aici, aşadar, deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant se reduce la necesitatea mai mare sau mai mică de reproducere a unui ca pital dat într-un interval de timp dat. Aceasta este u n a dintre deosebirile stabilite de Ricardo. Diferitele grade de durabilitate, sau diferitele niveluri, ale capita lului fix, adică diferitele grade de relativă durată, de fixitate rela.tivă — iată cea de-a doua deosebire. Prin urmare, capitalul fix este el însuşi fix într-o măsură mai m a r e sau mai mică. Unul şi acelaşi capital funcţio n e a z ă în u n a şi aceeaşi î n t r e p r i n d e r e sub două forme diferite, care sînt moduri particulare de existenţă a capitalului fix şi a capitalului circu lant ; de aceea el există într-o dublă formă. A fi capital fix sau capital circulant este determinarea particulară a capitalului, în afară de aceea de a fi capital. D a r evoluţia capitalului trebuie să meargă p î n ă la această particularizare. Cît priveşte, în sfîrşit, cea de-a treia deosebire, şi a n u m e faptul ,,că capitalul circulă sau se reîntoarce în intervale de timp foarte diferite ca durată", trebuie spus că prin aceasta Ricardo, d u p ă cum se vede din exemplul său cu brutarul şi cu fermierul, nu subînţelege altceva decît •deosebirea dintre intervalele de timp în care capitalul din diverse ramuri •de producţie este fixat, angajat — în funcţie de particularităţile acestora — în faza de producţie, spre deosebire de faza de circulaţie. Aici capi talul fix apare, aşadar, aşa cum l-am avut mai înainte sub formă de fixitate în fiecare fază, cu singura deosebire că imobilizarea mai m u l t sau mai puţin îndelungată a capitalului în faza producţiei, în această fază determinată, este considerată ca ceea ce constituie specificul, parti cularitatea lui [ca v a l o a r e ] . Banii căutau să se instituie ca valoare neperisabilă, ca valoare veş nică, raportîndu-se negativ la circulaţie, la schimbul p e avuţie reală, pe •mărfuri perisabile, care, potrivit frumoasei şi naivei descrieri a lui Petty *, se dizolvă î n efemera satisfacere a trebuinţelor. î n capital perenitatea valorii se afirmă (pînă la u n anumit g r a d ) prin aceea că, deşi el se încarnează în mărfuri perisabile, ia forma lor, nu-i mai puţin adevărat însă că o schimbă mereu, îmbrăcînd alternativ cînd eterna sa formă-bani, c î n d perisabila formă-marfă ; perenitatea se afirmă sub singura formă posibilă, şi a n u m e ca perisabilitate ce se suprimă, ca proces, ca viaţă. * Vezi K. Marx,
op. cit., p . 164. — Nota
red.
Capitolul
despre
capital
135
Această capacitate capitalul o dobîndeşte numai p r i n aceea că, aseme nea u n u i vampir, suge mereu m u n c ă vie ca pe u n singe dătător d e viaţă. Perenitatea — durabilitatea valorii sub formă de capital — se rea lizează numai p r i n intermediul reproducţiei, care, la r î n d u l ei, are şl ea u n d u b l u caracter : reproducţie sub formă de marfă, reproducţie sub formă de bani şi unitatea acestor două procese de reproducţie. î n cadru! reproducţiei sub formă de marfă, capitalul e fixat într-o anumită f o r m ă de valoare d e întrebuinţare, şi nu este deci, cum ar trebui să fie, valoarede schimb generală şi cu atît mai puţin valoare realizată. N u m a i p r i n intermediul circulaţiei confirmă capitalul punerea sa ca valoare î n actul de reproducţie, în faza de producţie. G r a d u l mai mare sau mai mic d e perisabilitate a mărfii î n care [ V I — 2 9 ] există valoarea reclamă o repro ducere mai lentă sau mai rapidă a acestei mărfi, adică o repetare mai m u l t sau mai puţin frecventă a procesului de muncă. Natura particulară a valorii de întrebuinţare în care există valoarea sau care reprezintă acum corpul capitalului apare aici ca elementul c a r e determină forma şi activitatea capitalului şi care conferă capitalului cu tare sau cutare însuşire particulară în comparaţie cu alt capital, ca ele m e n t u l care îl particularizează. D e aceea, d u p ă cum am mai văzut în: numeroase alte cazuri, nimic nu e mai greşit decît să se considere că deosebirea dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb — care în circulaţia simplă, în măsura în care se realizează, se află în afara, sferei determinării economice de formă — este în general î n afara, oricărei determinări economice de formă. D i m p o t r i v ă , pe diferite trepie de dezvoltare a relaţiilor economice găsim valoarea de schimb şi va loarea de întrebuinţare determinate în raporturi diferite, iar însuşi acest m o d de a fi determinat apare ca determinare diferită a valorii ca atare.. Valoarea de întrebuinţare are şi ea rolul de categorie economică.. U n d e a n u m e joacă ea u n asemenea rol reiese din însăşi analiza relaţii lor examinate. Ricardo, de pildă, care consideră că economia politică a. societăţii capitaliste se ocupă n u m a i de valoarea de schimb şi nu se referă decît exoteric la valoarea de întrebuinţare, deduce din aceasta d i n urmă, din raportul ei faţă de valoarea de schimb, cele mai importantedeterminări ale acesteia din u r m ă , cum sînt, de pildă, renta funciară, minimul de salariu, deosebirea dintre capitalul fix şi capitahd circulant ," şi tocmai el atribuie acestei deosebiri o influenţă colosală asupra deter minării preţurilor ( p r i n efectul diferit p e care-1 are asupra lor o creşteresau o scădere a nivelului salariilor) ; la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte corelaţia dintre cerere şi ofertă etc. U n a şi aceeaşi determinaţie apare o dată în determinaţia de valoare d e întrebuinţare, apoi în aceea de valoare de schimb, dar p e trepte di ferite şi cu semnificaţie diferită. A întrebuinţa înseamnă a consuma, fie:
134
Critica economiei
politice
p e n t r u nevoile producţiei, fie în vederea consumului. Schimbul este acest act [al întrebuinţării sau al c o n s u m ă r i i ] , mijlocit p r i n t r - u n proces social. întrebuinţarea însăşi poate fi determinată de schimb şi poate fi o simplă consecinţă a acestuia ; pe de altă parte, schimbul poate apărea doar ca m o m e n t al întrebuinţării etc. D i n p u n c t u l de vedere al capita lului ( î n circulaţie), schimbul apare ca p u n e r e a valorii lui de între buinţare [adică a valorii de întrebuinţare a c a p i t a l u l u i ] , în t i m p ce, pe d e altă parte, întrebuinţarea capitalului ( î n actul de producţie) apare ca p u n e r e p e n t r u schimb, ca p u n e r e a valorii lui d e schimb [adică a va lorii de schimb a capitalului]. La fel stau lucrurile cu producţia şi consumul. î n economia bur gheză (ca şi în oricare alta), ele sînt date î n deosebirea lor specifică şi î n unitatea lor specifică. Problema constă tocmai în a înţelege această differentia specifica. A afirma, î m p r e u n ă cu d-1 P r o u d h o n sau cu socia liştii sentimentali, că producţia şi consumul sînt totuna înseamnă a bate apa în p i u ă *. I m p o r t a n t ă în expunerea lui Ricardo este în p r i m u l r î n d sublinierea necesităţii unei reproduceri mai rapide sau mai lente, deci conside rarea perisabilităţii mai mari sau m a i mici, a consumării mai lente sau m a i rapide ( î n sensul de a u t o d e v o r a r e ) , în raport cu capitalul însuşi. P r i n urmare, se ia semnificaţia valorii de întrebuinţare p e n t r u capitalul însuşi. I n schimb, Sismondi introduce dintr-o dată o definiţie care este î n p r i m u l r î n d exterioară capitalului : consumarea directă sau indirectă de către om ; b u n u l este p e n t r u el u n mijloc de subzistenţă direct sau indi rect ? Iată de ce leagă Sismondi consumarea mai rapidă sau mai lentă a bunului însuşi. întrucît sînt destinate distrugerii, bunurile care servesc nemijlocit ca mijloace d e subzistenţă sînt mai perisabile decît cele care ajută la confecţionarea acestor mijloace. La acestea d i n u r m ă , durabili tatea este m e n i r e a lor, caducitatea — o fatalitate. Sismondi s p u n e : „Capitalul fix [serveşte trebuinţelor o m u l u i ] în mod indirect, el se consuma lent, ajutîndu-1 p e om să reproducă ceea ce este destinat consumului său. Capita lul circulant nu încetează d e a fi direct afectat consumului uman... Ori de cite ori u n bun este consumat, el este p e n t r u cineva definitiv consumat, dar în ace laşi timp poate să existe şi cineva p e n t r u care consumul b u n u l u i respectiv să fie legat de reproducţie" (Sismondi. „ N o u v e a u x Principes d'Economie P o l i t i q u e " . Seconde édition. T o m e I, Paris, 1827, p . 9 5 ) .
Sismondi prezintă acest r a p o r t şi în felul u r m ă t o r : „Prima transformare a consumului anual în bunuri durabile, capabile să sporească forţele productive ale unei munci viitoare este capital fix ; aceste ope raţii iniţiale sînt întotdeauna efectuate printr-o m u n c ă reprezentată de u n salariu * Vezi o p . cit., p . 27, 357 — Nota
red.
Capitolul
despre
135
capital
ce se schimbă pe mijloace d e subzistenţă, p e care muncitorul le consumă în timpul muncii. Capitalul fix se consumă treptat" (adică se uzează t r e p t a t ) . A dona transformare : „capitalul circulant se c o m p u n e d i n săminţa muncii ( m a t e r i a p r i m ă ) şi din consumul muncitorului" ( o p . cit., p . 9 7 — 9 8 , 9 4 ) .
Toate acestea se referă mai curînd la geneza capitalului. [Aşadar, la Sismondi a v e m ] , în p r i m u l rînd, transformarea, î n cadrul căreia însuşi capitalul fix n u reprezintă decît o formă — devenită staţionară — d e capital circulant, este capital circulant fixat ; în al doilea rînd, destina rea : u n u l este destinat să fie consumat ca mijloc de producţie, iar altul — ca p r o d u s ; cu alte cuvinte, diversele m o d u r i de consumare a pro dusului sînt determinate de rolul acestuia în cadrai condiţiilor de p r o ducţie în procesul de producţie. Cherbuliez simplifică lucrurile, considerînd capitalul circulant p a r tea consumţtibila, iar capitalul fix partea neconsumptibilă a capitalului 4 3 . ( O parte e comestibilă, cealaltă nu. Iată o metodă foarte comodă de a concepe lucrurile.) Storch,. într-un pasaj deja citat *, revendică în general p e n t r u ca pitalul circulant menirea capitalului de a circula. El se contrazice s i n g u r atunci cînd spune (Storch. „Cours d'Économie P o l i t i q u e " . T o m e I, Paris, 1823, p . 2 4 6 ) : „Orice capital fix provine la origine dintr-un capital circulant şi trebuie să. fie mereu întreţinut pe seama acestuia din u r m ă "
( p r i n urmare, capitalul fix provine din circulaţie, adică este eî însuşi — în p r i m u l m o m e n t al existenţei sale — capital circulant şi s e reînnoieşte p e r m a n e n t prin intermediul circulaţiei ; deşi în felul acesta nu el este cel care p ă t r u n d e în circulaţie, ci circulaţia p ă t r u n d e în el). La aceasta Storch adaugă în continuare : „N ici un capital fix nu poate să intermediul unui capital circulant" ( i b i d . ) .
aducă
venit
altfel
decît
prin
La această problemă vom reveni mai tîrziu. ( „ C o n s u m u l productiv nu este propriu-zis o cheltuială, ci doar un avans,. deoarece este rambursat celui care-1 face" (lucrarea lui Storch „Considérations sur la N a t u r e du Revenu N a t i o n a l " , Paris, 1824, îndreptată împotriva lui Say,, P. 5 4 ) .
(Capitalistul restituie muncitorului o parte din p r o p r i a lui supra m u n c ă sub formă de avans, ca ceva p e n t r u a cărui avansare muncitorul trebuie să-i ramburseze lui, capitalistului, nu numai u n echivalent, ci şi: supramuncă.) } * Vezi
volumul
de faţă,
p.
122. —
Nota
red.
ä36
Critica economiei
politice
( F o r m u l a p e n t r u calcularea dobînzii compuse este următoarea : S — c ( 1 + i)\ , în care S reprezintă v o l u m u l total al capitalului c d u p ă trecerea u n u i număr de n ani, la o rată a dobînzii egală cu i. ((Formula p e n t r u calcularea anuităţii : n
x (anuitatea) =
c
( 1
+
*>" 2
) 1 1
1 + (1 + i) + (1 + i ) + . . . + (1 + i)' -
}
[5)J Capital constant şi capital variabil. Concurenţa. [Corelaţia dintre plusvaloare, timp de producţie şi timp de circulaţie] A m împărţit mai sus capitalul în valoare constantă şi valoare va riabilă ; această împărţire este justă, dacă considerăm capitalul î n cadrul fazei de producţie, adică î n procesul nemijlocit al valorificării sale. î n c e m o d poate capitalul însuşi, în calitate de valoare prezumtivă, să-şi •schimbe valoarea în funcţie de creşterea sau de scăderea cheltuielilor :sale de reproducţie sau şi datorită scăderii profitului etc., —• această chestiune ţine, evident, abia de secţiunea în care capitalul este considerat c a p i t a l real, interacţiune a numeroase capitaluri, şi n u de secţiunea de faţă, în care este considerat conceptul general de capital. {Deoarece î n cadrul unei ţări concurenţa apare istoriceşte ca lichi d a r e a constrîngerii d e breaslă, a reglementării de stat, a vămilor in terne etc., iar pe piaţa m o n d i a l ă ca suprimare a izolării, a taxelor vamale prohibitive sau protecţioniste, •— într-un cuvînt, apare istoriceşte ca ne g a r e a hotarelor şi barierelor proprii m o d u r i l o r d e producţie anterioare capitalului ; deoarece istoriceşte concurenţa a fost î n t r u totul just de finită şi [ V I - 3 0 ] susţinută de fiziocraţi ca laissez faire, laissez passer, ea a şi fost considerată numai sub acest aspect p u r negativ, p u r istoric al ei, ceea ce, pe de altă parte, a dus la o absurditate şi mai mare, şi a n u m e : concurenţa a fost considerată ca o confruntare î n t r e indivizi descătuşaţi, călăuziţi exclusiv de p r o p r i u l lor interes, ca respingere şi atracţie reciprocă a u n o r indivizi liberi şi, deci, ca formă absolută de existenţă a individualităţii libere în sfera producţiei şi a schimbului. N i m i c m a i greşit decît o asemenea concepţie. D a c ă libera concurenţă a desfiinţat hotarele relaţiilor şi m o d u r i l o r d e producţie anterioare, trebuie să remarcăm în p r i m u l r î n d că ceea ce p e n t r u ea era o barieră, p e n t r u m o d u r i l e de producţie anterioare consti tuia u n hotar imanent, în cadrul căruia acestea s-au dezvoltat şi au funcţionat î n c h i p firesc. Aceste hotare devin bariere abia d u p ă ce forţele de producţie şi condiţiile de circulaţie s-au dezvoltat în aşa mă sură, încît capitalul ca atare poate să înceapă a se manifesta ca principiu r e g u l a t o r al producţiei. H o t a r e l e p e care el le desfiinţa constituiau ba-
Capitolul
despre
capital
137
riere în calea mişcării, dezvoltării, realizării sale. Capitalul nu tindea să desfiinţeze toate hotarele, toate barierele, ci n u m a i hotarele care nu-i corespundeau, care constituiau bariere în calea lui. î n cadrul p r o p r i i l o r sale hotare — oricît ar fi de adevărat că, dintr-un p u n c t de vedere su perior, ele apar ca bariere în calea producţiei şi devin asemenea bariere în virtutea propriei dezvoltări istorice a capitalului — , capitalul se simte liber, nelimitat, adică limitat d o a r de el însuşi, doar de propriile sale condiţii de viaţă. La fel s-a întâmplat şi cu meşteşugul organizat în bresle, care în epoca lui de înflorire găsea în această organizare întreaga libertate de care avea el nevoie, adică relaţiile de product ie care xi corespundeau. El însuşi l e generase din sînul său şi le dezvoltase ca propriile sale condiţii imanente, aşadar, nicidecum ca bariere exterioare şi restrictive. Aspectul istoric al) negării organizării în bresle etc. de către capital p r i n libera concurenţă ne relevă capitalul care, întărit în suficientă m ă s u r ă graţie u n u i sistem de comunicare adecvat, a sfărîmat barierele istorice ce-i stînjeneau şi frînau mişcarea adecvată lui. D a r concurenţa este departe d e a avea doar această semnificaţie is torică sau de a reprezenta doar acest aspect negativ. Libera concurenţă înseamnă raportarea capitalului la el însuşi ca la alt capital, adică m o d u l real de a acţiona al capitalului î n calitate de capital. N u m a i p e măsură ce se dezvoltă libera concurenţă, legile interne ale capitalului •—• care p e p r i m e l e trepte istorice ale dezvoltării sale se manifestă doar ca ten d i n ţ e — se statornicesc ca legi, iar p r o d u c ţ i a bazată p e capital se stator niceşte în formele ei adecvate, căci libera concurenţă este dezvoltarea liberă a m o d u l u i d e producţie bazat p e capital, dezvoltarea liberă a condiţiilor capitalului şi a capitalului însuşi ca proces care reproduce î n m o d constant aceste condiţii. î n condiţiile liberei concurenţe n u indivizii sînt cei care acţionează liber, ci capitalul. A t î t a t i m p cît producţia bazată p e capital este forma necesară şi deci cea mai adecvată p e n t r u dezvoltarea forţei productive sociale, mişcarea indivizilor în cadrul condiţiilor p u r capitaliste apare ca libertate a lor, care însă ca atare este în m o d dogmatic ridicată în slăvi p r i n neîncetate referiri la barierele sfărîmate de libera concurenţă. Libera concurenţă este dezvoltarea reală a capitalului. Ea i m p u n e ca necesitate exterioară p e n t r u capitalul singular ceea ce corespunde naturii capitalului, m o d u l u i de producţie bazat pe capital, conceptului de capi tal. C o n s t r î n g e r e a reciprocă p e care capitalurile o exercită —• în cadrul concurenţei — u n e l e asupra altora, asupra muncii etc. (concurenţa d i n t r e muncitori n u este decît o altă formă a concurenţei dintre capitaluri) este dezvoltarea liberă şi totodată reală a avuţiei în calitate de capital. Acest lucru corespunde în asemenea m ă s u r ă realităţii, încît cei mai profunzi gînditori d i n d o m e n i u l economiei politice, cum e Ricardo, de pildă, presupun dominaţia absolută a liberei concurenţe, p e n t r u a putea studia
138
Critica economiei
politice
şi formula legile adecvate ale capitalului, legi care se manifestă totodată ca tendinţe vitale care-1 domină pe acesta din urmă. D a r libera concurenţă reprezintă forma adecvată a procesului pro ductiv al capitalului. Cu cît este ea mai dezvoltată, cu atît mai p u r se manifestă formele mişcării capitalului. P r e s u p u n î n d dominaţia absolută a liberei concurenţe, Ricardo, de pildă, a recunoscut de fapt, fără să vrea, natura istorică a capitalului şi caracterul limitat al liberei concurenţe, care nu este decît mişcarea liberă a capitalurilor, adică mişcarea lor în condiţii care nu sînt proprii nici uneia dintre treptele anterioare, peri mate, ci sînt proprii capitalului. D o m i n a ţ i a capitalului este premisa li berei concurenţe, la fel cum despotismul imperial a fost la R o m a premisa liberului „ d r e p t p r i v a t " roman. Cît t i m p capitalul este încă slab, el singur caută sprijin în modu rile de producţie trecute sau p e cale de dispariţie datorită apariţiei lui. D e îndată ce se simte destul de puternic, el leapădă aceste cîrje şi se mişcă potrivit propriilor sale legi. î n m o m e n t u l în care el însuşi începe să devină conştient că reprezintă o barieră în calea dezvoltării şi cînd începe să fie considerat ca atare, el caută refugiu în forme care, deşi par a desăvîrşi dominaţia capitalului, vestesc totodată, ca u r m a r e a stăvi lirii liberei concurenţe, destrămarea lui şi a m o d u l u i de producţie bazat pe el. Ceea ce este p r o p r i u naturii capitalului se manifestă realmente ca o necesitate exterioară, numai prin intermediul concurenţei, în cadrul căreia numeroasele capitaluri existente îşi i m p u n u n u l altuia şi lor înştle determinările imanente ale capitalului. D e aceea nici o categorie a economiei burgheze, nici chiar p r i m a dintre ele — determinarea valorii, bunăoară — nu devine reală altfel decît p r i n intermediul liberei concu renţe, adică prin intermediul procesului real al capitalului, proces care se manifestă ca interacţiune a capitalurilor şi a tuturor celorlalte relaţii de producţie şi de schimb determinate de capital. Pe de altă parte, de aici provine ideea absurdă de a considera libera concurenţă drept dezvoltarea finală a libertăţii u m a n e şi de a identifica negarea liberei concurenţe cu negarea libertăţii individuale şi a produc ţiei sociale bazate pe libertatea individuală. î n realitate însă, aceasta nu este decît dezvoltarea liberă pe o bază limitată — pe baza dominaţiei capitalului. D e aceea acest gen de libertate individuală constituie tot odată lichidarea cea mai desăvîrşită a oricărei libertăţi individuale şi totala subordonare a individualităţilor u n o r condiţii sociale care iau forma de forţe materiale şi chiar de lucruri superputernice — de lucruri i n d e p e n d e n t e de înşişi indivizii între care se stabilesc relaţii. Prezentarea liberei concurenţe este singurul răspuns raţional la pro slăvirea ei de către prorocii burgheziei sau la anatemizarea ei de către socialişti. C î n d se spune că în cadrul liberei concurenţe indivizii, călău ziţi exclusiv de interesul lor privat, realizează interesul colectiv sau, mai
Capitolul
despre
capital
139
bine zis, general, aceasta nu înseamnă decît că, în condiţiile producţiei capitaliste, ei exercită o presiune reciprocă unii asupra altora şi că de aceea antagonismul lor reciproc este el însuşi doar o reproducere a condiţiilor în care are loc această interacţiune. Dealtfel, cînd iluzia cu privire la concurenţă ca formă pretins absolută a individualităţii libere dispare, aceasta constituie o dovadă că condiţiile concurenţei, adică ale producţiei bazate pe capital au şi început să fie percepute şi g î n d i t e ca bariere şi că de aceea ele sînt deja şi devin din ce în ce mai m u l t asemenea bariere. D i n afirmaţia că libera concurenţă se confundă cu forma finală de dezvoltare a forţelor de producţie şi deci a libertăţii u m a n e nu rezultă altceva decît că d o m n i a burgheziei marchează sfîrşitul istoriei universale — idee plăcută, desigur, p e n t r u parveniţii de alal tăieri.}
[ V I — 3 1 ] î n a i n t e de a c o n t i n u a analiza concepţiilor referitoare la capitalul fix şi capitalul circulant, să revenim la cele expuse mai sus. Să admitem deocamdată că timpul de producţie şi timpul de m u n c ă coincid. Cazul în care î n însăşi faza producţiei au loc întreruperi de terminate de procesul tehnologic va fi examinat ulterior. Să p r e s u p u n e m că faza de producţie a u n u i capital reprezintă 60 de zile de muncă, d i n care 4 0 ' de z i l e — m u n c ă necesară. î n acest caz, p o trivit legii expuse anterior, plusvaloarea, sau valoarea nou creată de capital, adică t i m p u l de m u n c ă străin apropriat de capital însumează 6 0 — 40 = 20 de zile de m u n c ă . Să n o t ă m cu PI această plusvaloare ( = 20) şi cu p faza de producţie, sau t i m p u l de m u n c ă cheltuit î n cursul fazei de producţie. î n t r - u n interval de t i m p — de 360 de zile, de pildă — pe care-1 v o m nota cu T, [plus] valoarea totală nu va putea depăşi niciodată n u m ă r u l fazelor de producţie efectuate în 360 de zile [înmulţit cu c u a n t u m u l plusvalorii create în cursul unei faze de produc ţie.] Coeficientul m a x i m al mărimii PI, adică m a x i m u l de plusvaloare p e care îl poate crea capitalul în cadrul premiselor date, este egal cu n u m ă r u l repetărilor cazurilor de creare de PI în decurs de 360 de zile. Limita extremă a acestor repetări — limita reproducerii capitalului sau, mai precis, cum se î n t î m p l a î n prezent, a reproducerii procesului său de producţie — este determinată de raportul dintre perioada d e producţie şi perioada totală î n cursul căreia urmează să se repete cea dintîi. D a c ă perioada totală reprezintă 360 de zile, iar producţia durează 60 de zile, atunci
^?, 60
sau
^ ,
adică 6, este coeficientul care arată de cîte ori
p
e cuprins p în T, sau cît de frecvent — în funcţie de propriile sale limite imanente — poate fi repetat în 360 de zile procesul de reproduc ţie a capitalului.
Critica economiei
140
politice
Se înţelege de la sine că m a x i m u m de creare de PI, adică de creare de plusvaloare, este dat de n u m ă r u l proceselor î n cursul cărora plusvaT
•
-
loarea PI poate fi produsă în respectivul interval de t i m p . —• exprima P T
tocmai acest raport. Cîtul — , sau q, este coeficientul m a x i m al m ă n P PIT mii Pi în perioada de 360 de zile, în general în t i m p u l T. , sau P Plq, reprezintă m a x i m u m de [plus] valoare [creată în t i m p u l T]. î n t r u c î t T
— = q, înseamnă că T = pq; cu alte cuvinte, întreaga perioadă X ar P reprezenta t i m p de producţie. Faza de producţie p se repetă de atîtea ori de cîte ori e cuprinsă î n T. M ă r i m e a totală a [plus] valorii create de capital într-o anumită perioadă de timp ar fi egală cu supramuncă însuşită de acesta în cursul unei faze de producţie, înmulţită cu n u m ă r u l care arată de cîte ori această fază de producţie este cuprinsă în inter valul de t i m p dat. P r i n urmare, în exemplul de mai sus, mărimea totală a plusvalorii este egală cu 20 x — = 20 X 6 = 120 de zile de m u n c ă . M ă r i m e a q, 60 T
adică — , P
ar
exprima
numărul
rotaţiilor
capitalului ;
deoarece
însă
T
T = pq,
înseamnă că p ar fi egal cu — ,
sau, cu alte cuvinte,
durata