Partidele politice

Citation preview

CENTRUL DE DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢH POLIDCE

PARTIDELE POLITICE Comunicări prezentate la seminarul ştiinţific din 21 decembrie 1992, organizat cu sprijinul Curţii Constituţionale

REGIA AUfONOMA ,,MONITORUL OFICIAL" Bucureşti, 1993

AUTORII COMUNICĂRILOR ŞTIINŢIFICE (în ordine alfabetică)

judecător la Tribunalul Municipiutui Bucureşti 2) Viorel Mihai Ciobanu, doctor în drept, profesor univer­ sitar, judecător la Curtea Constituţională doctor în drept, judecător la 3) Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională doctor în drept, judecător la 4) Fazakas Miklos, Curtea Constituţională 5) Vasile Gioriea, doctor în drept, profesor universitar, preşedinte l e Curţii Constituţionale 6) Antonie Iorgovan, doctor în drept, conferenţiar uni­ versitar.judecător la Curtea ConstituţionaH1 consilier parlamentar 7) Gheorghe Iancu, doctor în drept, profesor univer­ 8) Ioan Muram, sitar, judecător la Curtea Constituţională doctor în drept, profesor univer­ 9) Nicolae Popa, sitar 1O) Corneliu-Liviu Popescu, asistent universitar doctor în drept, judecător la 11 ) Florin Vasilescu Curtea Constituţională 12) Ioan Vida, doctor în drept I ) Gabriela Bîrsan,

© Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial", ISBN 97:ţ.;.567--031-3

Bucureşti

CUVÂNT ÎNAINTE Centrul de Drept Constituţional şi Jnstilllţii Politice este o asociaţie D1rJ scop patrimonial; creatJ pe lângl'i Catedra de Drept Pr.1 blic a FacultJţii de Drept a Universittfţii Bucureşti, având ca scop promovarea în rândul cadrelor didac­ tice, cercetlftorilor, doctoranzilor şi studenţilor, a sllldiului şi cercetJrii ştiinţifice asupra sistemelor constilllţionale şi politice. El a fost organizat, din iniţiativa domnului profesor Gerard Conac, în spe­ ranţ;;i realizm-ii unor colaborm-i ştiinţifice cu centml similar de'Ja Universitntea Paris I, Sorbona, condus de clftre domnia sa şi domnul profesor Didier Maus. De la înfiinţarea sa, în anul 1991, Centml de Drept Constilllţional şi Instituţii Politice a organizat un seminar ştiinţific cu tema „A vacatul Poporului" şi un altul, în (:olaborare cu Institutul Român pentrn Drepturile Omului cu tema „Controlul constitllţionalitlfţii legilor". În fine, în Juna decembrie 1992 a fost organizat, cu sprijinul Curţii Constituţionale, seminan1l ştiinţific cu tema „Partidele politice", seminar ale clfmi lucrm-i le publiclfm în culegerea de faţlf. Alegerea acestei tematici a fost detenninatlf de ideea elf fenomenul spe­ cific democraţiei pluraliste şi statului de drept, partidele politice, trebuie nu numai contemplat, ci şi studiat ţndeaproape atât în ce priveşte stmcturile şi dimensiunile cât şi sub aspectul fundamentelor sale sociale, morale, juridice şi, desigur, politice. Aceste iniţiative şi încercm-i ştiinţifice organizate de reguhl în colaborare cu alte instituţii, sprijinite acum şi de clftre Monitoml Oficial - instituţie complex/1, de îndelungatii tradiţie şi istorie în România - urmiiresc de fapt s/1 imprime cercetm-ii ştiinţifice în domeniul dreptului public dimensiunile şi eficienţa impuslf de crearea unui real stat de drept şi democratic în România. Prof. univ. dr. Ioan Muram

3

ROLULPARTIDELORPOLmCE 1N STATUL DE DREPf A

Prof. univ. dr. Vasile Gionea I. Înainte de a stabili rolul partidelor politice în statul de drept, trebuie lăm,µrit ce este un partid politic. In opinia noastră este o asociaţie de oameni care se organizează pe bază de interese sau concepţii comune în vederea cuceririi puterii în stat prin votul cetă\enilor. Odată dobândită puterea legislativă, aceasta deschide partidului politic calea către puterea executivă. Ajungerea la putere într-un stat democratic, nu este posibilă fără votul electoratului. Numai printr-o lovitură de stat se poate obţine puterea executivă, dar în asemenea cazuri, urmarea este instaurarea unui regim de autoritate care trece imediat la dictatură. S-ar putea obiecta că nu toate partidele luptă pentru cucerirea puterii în stat, unele - de pildă ale minorităţilor naţionale - sunt conştiente că nu pot ave� decât votul cetăţenilor care alcătuiesc minoritatea respectivă. In realitate şi acestea aspiră să aibă reprezentanţi în Parlament şi în puterea executivă, fiindcă obiectivele tuturor partidelor politice, fie mici sau mari, sunt pragmatice. Asociaţiile care rămân în sfera ideologiei, care nu participă la alegeri parlamentare sau locale, nu sunt partide politice, ci asociaţii cu scopuri sociale, culturale, artistice, ştiinţifice sau profesionale. II. A doua problemă care trebuie lămurită, priveşte sintagma „stat de drept". Acest concept a fost fundamentat de doctrina germană în a doua jumătate a sec. al XIX-iea. De fapt, ,,Declaraţia" din 1789 privind drepturile imprescriptibile ale omului este adevărata sursă a statului de drept 1). ,,Statul de drept", în ultimă analiză, semnifică subordonarea statului, dreptului 2 l. S-a susţinut că problema trebuie analizată sub un dublu aspect: puterea statală - ca forţă de constrângere - şi relaţia putere-nonnativitate, dar libertatea şi puterea par ireconciliabile; cum poţi ff liber şi constrâns în acelaşi timp3 >? Sentimentul libertăţii este inseparabil de firea omului, s-a născut o dată cu omul şi nu-l părăseşte niciodată. Totuşi, omul, trăind în societate, trebuie să-şi impună anumite limite în sensul că nu poate acţiona, ignorând pe semenii lui. Unnărindu-şi interesele şi scopul propriu, individul nu poate încălca interesele şi libertăţile celor din jur. Respectarea limitelor necesare trebuie să pornească de la fiecare membru al societăţii, să fie liber consimţită. l) I. Dele anu, Drept constituţional şi instituţii politice, II, Edit. Funda\ia. 2) .,Chemarea·•, Iaşi, 1992, p. 46. 3) J. Gicquel, Droitconstitutionnel, P.U.F.. Paris, 1986, p. 49.

5

Partidele politice

Dacă totuşi nu se respecUi, forţa statală are obligaţia să intervină cu mijloacele de constrângere legale. Această situaţie este caracteristică oricărei societăţi. indiferent de fonna de guvernământ a statului. Relaţia dintre libertate şi constrângere trebuie să fie raţională. Libertatea fără autoritate degenerează în anarhie, iar autoritatea fără libertate pune bazele dictaturii. De aceea, trebuie găsit mijlocul de temperare a celor două extreme, de allare a unei soluţii de mijloc rezonabile, de a nu îngrădi libertatea peste necesităţi şi nici de a da dovadă de delăsare şi slăbiciune în aplicarea măsurilor de constrângere. Linia de mijloc şi compromisul sunt cei doi stâlpi ai înţelepciunii în viata politică a oricărui stat. De aceea. partidele politice extremiste au fost privite întotdeauna cu suspiciune şi teamă. Ele au cucerit însă puterea după războaie, după mari calamităţi naturale şi atunci când excesul de libertate a dus la anarhie. Găsirea liniei de mijloc va trebui să-şi afle fundamentarea în reglementări legislative adecvate. Puterea statală elaborează şi pune în aplicare norma de drept. Nonna, la rândul ei, organizează puterea, îi stabileşte competenţele, îngrădindu-i posibilităţile de a depăşi limitele normale şi de a transfonna competenta în abuz. Delimitările în atribuţiile autorităţilor în stat sunt trasate chiar în Constituţie. Art. 16(2) proclamă principiul că nimeni nu poate fi mai presus de lege. Aplicarea legii este garantată; art. 48 prevede că persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în tennenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Exerci\iul unor drepturi şi al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea unei calamită\i naturale ori a unui sinistru deosebit de grav (art. 49). Aşadar, exerciţiul unor drepturi şi al unor libertăţi poate fi mărginit numai prin lege, în situaţii cu totul excepţionale şi limitate. Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a detenninat-o şi nu poate atinge existenta însăşi a dreptului sau a libertăţii. Accesul liber Ia justiţie al fiecărui cetăţean, să-şi apere drepturile, libertă\ile şi interesele legitime, drept al cărui exerciţiu nu poate fi îngrădit prin nici o lege (art. 2 1), constituie o dovadă în plus că statul român este un stat de drept. Pc de altă parte, competenţele Preşedintelui, Parlamentului, Guvernului, ale administraţiei locale, ale justiţiei şi procuraturii, ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale A vocalului Poporului, ale Curţii de Conturi. ale 6

Rolul partidelor politice ÎIJ statul de drept

Consiliului Legislativ, ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţmii sunt bine pre�izate şi raţional delimitate să nu degenereze în abuz. In opinia noastră, prin stat de drept înţelegem acel stat care recunoaşte supremaţia legii, proclamă şi garantează respectarea liberti1ţilor şi drepturilor fundamentale ale omului, stabileşte prin Constituţie limitele autoriti1ţilor sale pentru ca nu cumva să încalce dreptatea, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, declarate ca valori supreme ale societăţii. III. Programul partidelor politice vizează probleme de organizare de stat; probleme ale raporturilor dintre autorităţi; probleme economice, sociale, ad111inistrative, culturale, ecologice, de învăţtimânt, religioase etc. In trecutul politic al României, ca de altfel şi în alte ţmi, au existat partide cu caracter conservator, care găseau că situaţia este bună pentru etapa respectivă, refonnele unnau să vină pe cale evolutivă, lentă, prin tatonări şi să nu se îndepărteze de la tradiţiile româneşti; au existat, de asemenea, partide cu caracter liberal, care preconizau ca România si1 ţini1 pasul cu ţi:irile cele mai evoluate din Europa, să-şi însuşească formele de organizare şi ţxperienţa lor. Alte partide au fost variante ale conservatorilor şi liberalilor. Incepând din a doua jumătate a secolului al XIX-iea au apărut partide socialiste, punând în centrul preocupărilor promovarea şi întâietatea în societate a muncitorimii, considerată clasa cea mai exploatată şi oropsită, dar şi cea mai dinamică, singura aptă să preia conducerea treburilor publice. Pe plan economic-social preconizau exproprierea latifundiilor. naţionalizarea mijloacelor de producţie, a industriei şi comeqului, centralizarea vieţii de stat şi conducerea economiei pe bază de plan. După cel dintâi război mondial, Rusia ţaristă a devenit primul stat comunist din lume care a căutat să realizeze socialismul pr-in dictatură politică. Reacţia anticomunistă a generat fascismul musolinist şi nazismul hitlerist, ambele cu caracter dictatorial. Aceste trei curente extremiste au fost dictaturi pe cât de intolerante şi de crude, pe atât de absurde, în care cetăţeanul era o piesi1 într-un uriaş angrenaj, dirijat de secretarul de partid sau de conducătorul statului. Omul era un anonim dintr-o colectivitate amorfă 1rienită să execute ceea ce i se dicta. În al doilea ri1zboi mondial, fascismul şi nazismul au fost zdrobite pe calea armelor, dar a triumfat comunismul care a cuprins· toţ ri!si1ritul şi centrul Europei. Acesta a supravieţuit peste patru decenii, prăbuşindu-se în cele din unni1 din cauze interne, pradă propriei intoleranţe. IV. Lumea, după lungi avataruri şi suferinţe, se întoarce la vechiul drum al democraţiei, al pluralisn)ului politic, al garap.tării drepturilor fundamentale ale omului, la iniţiativa individuală, la economia de piaţă, la garantarea proprietăţii private, la umanizarea pedepselor. Pluralismul se găseşte la antipodul unanimismului. 7

Partidele politice

Unanimismul duce la uniformizarea perso"anelor, a opiniilor lor, a modului lor de comportare şi de acţiune, în ciuda faptului că fiecare este o individualitate care tinde să gândească şi să se manifeste liber de orice constrângere. Impunerea unei anumite concepţii, a unui anume mod de ac\iune striveşte personalitatea, îl plafonează şi anonimizează pe om. Egalitatea în drepturi nu înseamnă însă aplatizarea personalită\ii şi nici egalizarea oamenilor, ci acordarea de şanse egale în dezvoltarea personalită\ii. Pe de altă parte, varietatea de concepţii şi manifestări poate degenera în anarhie, contrar ordinii sociale, ordinii de drept, condamnată de orice societate şi în special în dictatură. V. În literatura juridică s-a pus întrebarea care este natura juridică a partidelor politice. Sunt ele organizaţii de masă, organizaţii obşteşti, sunt asociaţii juridice de drept privat sau asociaţii de drept public? S;a susţinut că ele sunt fonne organizatorice prin care cetătenii participă la guvernare şi, ca atare, sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţionaJ 4l. După cum se ştie, dreptul constituţional este raniura cea mai importantă a dreptului public. ,, ... partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi la alegeri"; astfel fiind, ele sunt persoane juridice de drept public. Alţi autori, fără a încadra partidele politice într-o ariumitii secţiune a d�ptului, le declară actori în competiţia pentru putere5> sau subliniază rolul lor în organizarea corpului electoral6 l. Problema de a şti dacă partidele politice aparţin domeniului public sau privat, nu prezintă doar o importanţă teoretică, ci şi una practică, cu privire la modul lor de constituire, de dobândire a personalităţii juridice, la controlul judeciitoresc la care sunt supuse hoti1rârile lor, la controlul constituţionalităţii statutelor şi activităţii pe care o desfi1şoară. Opinia majoritară a literaturii juridice este aceea cii partidele politice sunt subiecte de drept public. _ VI. Partidele politice se diferenţiază prin obiectivele lor evidenţiate în programe. Ele pot fi de centru, adică moderate, de stânga, de facturii socialistă, de dreapta, de factură naţionalistii, ori de extremă stângii (comuniste), de extremă dreaptă, de nuanţă fascisto-nazistă. Toate au însă unele obiective comune, ca de pildă: educaţia politică prin propagandii constând în liimuriri de la om la om, mitinguri, conferinţe, presii, radio şi TV. Educaţia politică are ca scop modelarea opiniei publice, 4> Ion Muraru, Drept co11stitr.1/ional şi i11stitr.1/il politice, Edit. Naturismul, Bucureşti, 1991. p. 8.

5 ) P. Pacte!, Institr.,tions politiques, Droit constitutionnel. 9e edit ion, Mass0n, 1989, p. 126 şi unu. 6) J. Gicquel. Droit co11stitr.1tio1111el et institr.1tio11s politiques. Oe ed., Montchrestien, ! 1989, p. 610 şi urm.

8

Rolul partidelor politice in statul de drept

fonnarea voinţei politice şi atr;_agerea masei electoratului să-şi însuşească programul partidului respectiv. In acest mod, cetăţeanul devine simpatizant, aderent sau membru activ al partidului politic şi îl va sprijini în alegeri prin votul său, străduindu-se, totodată, să atragă noi membri alături de sine. Un alt obiectiv comun al tuturor partidelor politice constă în propunerea de candidaţi la alegerile locale şi generale şi la constituirea autorităţilor publice. De asemenea, partidele politice îndrumă pe cetăţeni cum să se comporte cu ocazia referendumurilor şi îi mobilizează pentru iniţiative legislative. Realizarea acestor obiective nu este dăunătoare statului atâta vreme cât nu sunt îndreptate împotriva ordinii de drept. Acestea sunt limitele activităţii oricărui partid politic. Neescaladarea amintitelor limitări dă partidului sau fonnaţiunii politice respective dreptul să se considere factor activ în lupta pentru instaurarea democraţiei şi consolidarea.ordinii de drept. Partidele politice de factură democrată nu pot funcţiona în subordinea unor centre de comandă din străinătate pentru că ele sunt independente şi trebuie să se confunde cu interesele majore ale poporului care sunt securitatea internaţională, libertate şi neatârnare. Centrele de comandă străine vor să subordoneze partidele politice şi activitatea de stat intereselor lor. Partidele sau fonnaţiunile politice nu pot avea caracter secret; activitatea lor trebuie să fie publică şi controlabilă. Organizarea de activităţi militare sau paramilitare este specifică partidelor unice, de factură comunistă sau fascisto-nazistă. VII. Constituţia noastră din 1991 accentuează chiar în art. 1 (3) că ,,România este stat de drept, democratic şi social în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate". Aşadar, pluralismul politic, alături de dreptate, de demnitatea omului şi de libertăţile cetăţenilor, reprezintă valori supreme în societate. Art. 8 din Constituţie proclamă principiul că pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie totodată a democraţiei conştituţionale. Intr-adevăr, caracteristicile definitorii ale democraţiei sunt: pluralismul politic, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, libertatea de exprimare prin viu grai şi în scris, libertatea presei. Statul în care activează un singur partid politic, în care cetăţenii sunt diferenţiaţi în raport de rasă, de originea etnică, de religie, în care presa este cenzurată şi dirijată, poartă amprenta statului totalitar, a statului dictatorial. Partidele politice nu ar putea avea un rol constructiv în statul de drept dacă nu s-ar constitui ·ca persoanţ juridice şi nu ar funcţiona în condiţiile legii. Contribuind la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, ele respectă totodată suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei. Aşadar, rolul pozitiv al partidelor politice în statul de drept este accentuat chiar de Constituţie. 9

Partidele politice

VIII. În principiu, partidele se adresează tuturor cţtăţenilor, chiar şi minori lor, care sunt încadraţi în organizaţii de tineret. In treacăt fie spus, partidele totalitare întotdeauna au făcut eforturi să atragă tineretul în rândurile lor, ştiind că acesta este mai uşor de modelat, mai entuziast şi gata de acţiuni îndrăzneţe. Sunt totuşi anumite persoane cărora le este interzis să fie membrii vreunui partid politic: preşedintele republicii în timpul mandatului (art. 84(1) din Constitu\ie), judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporu l ui, magistra\ii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabiliţi prin lege organică (art. 37(3) din Constituţie). Interdicţia priveşte acele categorii de cetăţeni care prin funcţia publică de\inută trebuie să fie absolut neutri şi imparţiali. IX. Partidele sau organizaţiile care prin scopurile ori prin activitatea lor mil itează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, ori a suve ranităţii, a integrităţii sau independenţei României sunt ncconstitu\ionale (art. 37(2). Consecinţa acestui fapt este desfiinţarea lor. Art. 1 44( I ) din Constituţie dă în competenţa Curţii Constituţionale să hotărască asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Aceste prevederi trebuie completate cn dispoziţii'le art. 29-31 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nr. 47/1992. Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid politic poate fi formulată de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei poate formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi. Contestatia trebuie motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază (art. 29(1) şi (2) din Constituţie). Pentru soluţionarea contestaţiei, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca raportor care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare, . partidului politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare. Contestaţia se judecă de plenu l Curţii Constituţionale cu citarea contcstatorului, a partidului politic a cărui constituţionalitate este contestată şi a M i nisterului Public, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop şi a probelor administrate, iar decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii. Camera Parlamentului care a depus contestaţia poate fi reprezentată de persoana desemnată de aceasta, iar Guvernul, de Ministerul Justiţiei. Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat care poate pleda în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Decizia Curţii nu este supusă nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial (art. 30 (4). · Art. 31 (1 ) din Constituţie limitează aşadar abuzurile când un partid politic poate fi declarat neconstituţional şi anume militează împotriva: 10

R olul partidelorpolitice în statul de drept

a) pluralismului politic; b) a statului de drept; c) a suveranitătii; d) a integrităţii; e) a independenţei României. Prin unnare, un partid care ar milita pentru acordarea autonomiei unei păfti din teritoriul României este neconstitutional întrucât încalcă principiul constitutional fundamental că România este un stat unitar şi indivizibil şi a cărui integritate nu poate fi ştirbită. Este de observat că unele partide şi fonnatiuni politice, profitând de o libertate a cuvântului şi a presei de care abuzează, în loc să acţioneze pentru consolidarea statului de drept, dimpotrivă, îl demolează, spre îngrijorarea cetătenilor români conştienti - oameni ai ordinii - şi spre stupoarea străinilor. După trei ani de la revolutie dacă n-am reuşit încă să găsim drumul care duce la integrarea noastră în Eu�ropa, înseamnă că am optat pentru izolare, pentru instabilitate şi sărăcie. In felul acesta ne vom afunda într-un marasm social-economic care ne va trage la fund ca nisipurile mişcătoare şi din care cu greu vom izbuti să ieşim la liman. Să sperăm însă că nu se va întâmpla aşa.

11

ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONCEPTUL DE PARTID POLITIC Prof. univ. dr. Ioan Muram

I. Prezentarea unor raţiuni teoretice şi practice care motivează un atare demers ştiinţific Prezentul studiu îşi propune o încercare de identificare a elementelor definitorii ale partidului politic. El este, de fapt, o invitaţie la fonnularea unei teorii generale a partidelor politice la nivelul exigenţelor contemporane. Astăzi, mai mult ca oricând, partidele politice îşi merită caracterizi'irile de "motor al vieţii politice", "motiv al îmbătrânirii clasicei teorii a separaţiei puterilor'', "rău necesar'' etc. Iar legislaţiile contemporane care privesc structurile constituţional-politice merg cu reglementările privind partidele până la detalii. Este neîndoielnic că unele investigaţii ştiinţifice sunt necesare şi utile. 1 . Demersul nostru ştiinţific se impune A pentru clarificarea locului şi rolului palidului politic în cadrul asociaţiilor. In catalogul libertăţilor publice este mereu prezenti1 libertatea de asociere. Dar asociaţii se pot înfiinţa nu numai în exerciţiul acestei libertăţi. Putem constata cel puţin două mari categorii de asociaţii: a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept fundamental cetăţenesc; b) cele create pe temeiuri contractuale (societăţi, fundaţii, regii, asociaţii economice) sau în exercitarea libertăţii comerţului (art. 134 alin. 2 litera „a" din Constituţie). Aşa văzute lucrurile, vom observa că partidele politice se încadrează în prima categorie de asociaţii, iar acest lucru nu este lipsit de semnificaţii juridiceO, lor aplicându-li-se prioritar regimul juridic constituţional . Cât priveşte încadrarea partidelor în cadrul asociaţiilor, ea rezultă evident din definiţiile formulate2 >. 2. Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea. interpretarea şi desigur aplicarea unor prevederi constituţionale şi legale. Constituţia utiliz� a�ă noţiunile_ de p�ide �lit�ce în art. 8(2), art. 37(3), Am art . 72(3) litera „b , m art. 134 htera „1 ; partide m art. 37(2), m art. 84( 1), în art. 102( 1 ); sindicate în art . 9 , în art. 72(3) litera „l"; alte fonne de asociere în art. 37( 1); organizaţii în art . 37(2), art. 59(2); asociaţii în art. 3 7(4); configuraţie politică în art. 6 1(5). Asemenea noţiuni sunt întâlnite şi în legi, i� leg) le electoral_e au resimţit_ ne_voia de . a . arăta . 1:1neori că _,,organi_zaţi1le mmontăţ ilor naţionale const1 tu1te potnvit legu se consi deră similar I ) Activitatea pai1idelor se exercită în cadrnl libt.-rtătilor individuale, afumă Marcel Prelot şi Jean Boulois, în Institutions politiques et droit co11stitutio1111el. Dalloz, Paris. 1990, p. 80. 2) Partidele politice. spun PietTe A vrii şi Jean Gicquel, sunt „asociaţii de cetăteni". Vezi lucrarea acestor autori Droit constitutionnel. Le xique, P.U .F. , Paris, I 986, p. 94.

13

Partidele polidce

. rorm atiuni lor politice, dacii propun liste de candidati din partea minorităţilor rcspccti ve":1), sau cil „organizaţiile ceti1ţcnilor aparţinând minorităţilor naponale ca.re participii la alegeri sunt echivalate juridic, în ce priveşte operaţiunile electorale, cu partidele politice" 4 l . . Se pun� fir_-csc_ Îf1:trebarea dacă a�este_ exprimări conştituţionale ş_i lt;galt? pnvesc noţ1 um d11ente sau nu. Fără md01ală că ele expnm/1 categom, t1pun de asociaţii. Expli carea asemănărilor şi mai ales identificarea trăs11turilor proprii partidelor politice implică stabilirea conceptului de partid politic, penniţand astrei cxphcarea_ consecinţelor teoretice şi 1egislative. 3. Examinând prevederile constituţionale şi legale se poate lesne observa că numai partidele politice au anumite drepturi. Astfel: partidul politic care arc majoritatea absoluti1 în Parlament sau, în lipsa acestei majorităţi, parti dele pol i t i ce reprezentate în Parl ament sunt consultate de către Preşedintele României atunci când acesta desemneaz/1 un candidat pentru runqia de prim-mini stru (art. 1 02 alin. (1 ) din Constituţie); candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de candid�ţi numai de partide şi alte forma\ium pol itice; partidele politice pot face coaliţii electorale; numai part ide l e şi form aţiunile politice desemneazi1 reprezentanţi în birourile electorale; numai partidele şi fonnatiunile politice care participă la campania clectorali1 pot primi, prin lege specială, o subvenţie de la bugetul de stat (lcgisla\i a electoralii). �Totodată, ·constituţia stabileşte pentru partidele politice anumite reguli. Aceste reguli cuprind precizi1ri ale scopului partidelor (art. 8 alin. 2) sau cauzele care Ic pot duce l a declararea lor ca neconstituţionale (art. 37 alin. 2). Mai mult, Constituţia stabileşte că unele categorii de persoane nu se pot asocia în partide po litice şi anume: judecătorii Curţii Constituţ ionale, avocaţii poporului , magistraţii, membrii activi ai annatei , poliţiştii şi alte catc,gori i de funcţionari publici, stabilite prin lege organică. 5 J l n şirul prevederilor consti�uţionalţ şi legale trebuie menţionate cele care pri vcsc înregistrarea partidelor politice 6 l, cele care condiţionează crearea 3 ) Vezi art. 96 din Decretul-le ge nr. 92/ 1 990 pentru alegerea Parlamentului şi a Pre şedintelui României, publicat în M. Of. nr. 35 din 18 martie ,1990. 4 ) Ve z i art . 4(2 ) din Legea nr. 68/ 1992 pentr u alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatulu i. pu b licatii în M. O[ nr. 164 din 16 iulie 1992. S ) Printre legile care stabile sc asemenea limitări men\ionăm: Legea nr. 14/1992 privind orga nizarea şi funct ionarea S:R.l., art. 36, potrivit căruia personalul S.R.I. nu poate face parte d i n partide sau alte organizaţ ii cu caracter politic ori secret şi nu poate fi folosit în scopuri polit ice . publicată în M. O[ nr. 33/3.03. 1992; Le gea nr. 94/ 1992 privind Curtea de Conturi, art. I 06(2 ) care inlcrzice memb rilor Curţii de Conturi şi judecătorilor financiari să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităti publice cu caracter politic, publicată în M. Of. nr. 224/9.09. 1992. 6 ) Vezi Decretul-lege nr. 8/ 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organiza\ i ilor obşteşti în România, publicat în M. Of. nr. 9 din 3 1 dec. 1989. Prin art. 3 se stabileşte că, în ve-dere a înregistrării, fiecare partid şi organizaţ ie obştească trebuie să-şi prezinte statutele de organ izare şi funcţionare, programul politic, să-şi declare sediul şi mijloacele financiare de care dispun.

14

Aspecte teoretice privind conceptul � partid politi c

unui partid de un număr minim de membri 7 l, cele care nu admit alegerea în autorithtile reprezentative a persoanelor cărora le este interzisă asocierea în partidele politice (art. 35 alin. ( 1) din Constituţie). 4. Stabilirea conceptului de partid politic permite o clară delimitare de alte grupări politice cunoscute în evoluţia politică a statelor, toate denumite generic panide precum: facţiuni (care au divizat republicile antice); cluburi (în care intrau deputaţii adunărilor revoluţionare): clanuri (condotierii italieni); comitete (care pregăteau alegerile cenzitare în monarhiile constituţionale); vastele organizaţii populare care cuprind opinia publică în democraţiile moderne8l. Deşi toate aceste grupări şi asociaţii aveau sau au ca scop cucerirea şi exerciţiul puterii politice, ele nu sunt unul şi acelaşi lucru cu partidele politice, acestea diri unnă_ existând de mai puţină vreme, de aproximativ un secol şi jumătate. ,,In 1850 nici o ţară din lume (în afara S.U.A.) nu cunoştea partidele politice în sensul modern al cuvântului; se găseau opinii, cluburi populare, asociatii de gânditori, grupuri parlamentare, însă nu partide în adevăratul înţeles al cuvântului". 9 l Ce este deci partidul politic în raport cu aceste structuri socio-politice? Vom reţine că în stabilirea conceptului de partid politic pot fi avute în vedere şi originea partidelor, precum şi deosebirile dintre partide, dar acestea explică mai mult evoluţia lor şi corelaţiile cu alte structuri decât conţinutui noţiunii ca atare 1 0l . 5. Stabilirea conceptului s e impune pentru corecta interpretare a prevederilor art. 8 din Constituţie în sensul cărora partidele politice contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. De altfel, aşa cum se va vedea mai departe, constituţiile care reglementează partidele politice conţin şi ele asemenea dispoziţii. 6. În fine, definirea ştiinţifică a partidului politic se impune în ideea explicării corecte a raporturilor partide - parlamente şi mai ales a distincţiei ce trebuie făcută aici între raporturile politice partid - aleşi (deputat, senator) şi raporturile juridice. Aceste distincţii sunt deosebit de importante în sistemele constituţionale care se fundamentează pe teoria mandatului reprezentativ. 7) Decretul-lege nr. 8/ 1989 a stabilit că pi:ntru înregistrarea unui partid trebuie să se facă dovada că are cel puţin 25 1 de membri. 8) Vezi Maurice Duverger, Les partis politiques, Librairie Armand Colin, Paris, 1967, p. 1-16. 9) Maurice Duverger, op. cit. , p. I . 1 O) Maurice Duverger distinge originea electorali fi parlamentari a partidelor de originea lor exterioari în care nominalizează ca având un rol: ziarele, sindicatele, grupările intelectuale, asociaţiile şi grupările studenţeşti (sec. XIX) , francmasoneria (Partidul Radical în Franţa, diferite partide liberale în Europa ) , cenaclurile literare , bisericile şi sectele religioase, asociaţiile foştilor combatanţi (după 1914) . În op. cit., p. 10. Pentru deosebiri între partide vezi p. 19.

15

Partidele politice

II. Aspecte definitorii ale partidului politic 1. Pără îndoial1i, definirea partidului politic trebuie să înceapă cu menţionarea faptului că este o asoci�ie. Prin aceasta se exprimă atât modul său de fonnare (prin exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere) cât şi compoziţia (este o grupare de cetăţeni, un colectiv). 2. Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie, partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid. /\ceastă trăsătură rezultă expres şi din art. 37( 1 ) al Constituţiei care stabileşte că „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte fonnc de asociere" 1 1) . Prin asociere, cetăţenii devin membri de partid. Va trebui să observăm că această calitate prezintă interes aparte pentru definirea partidului politic, ea trebuind a fi deosebită de alte calităţi, precum cele de aderenţi şi de simpatizanţi I 2 ) . 3. Asocierea în partide politice este un drept al cetliţenilor. În acest sens constituţi ile se pronunţă explicit. Ast fel de prevederi i dentificăm în constituţiile României (art. 37), Germaniei (art. 9 şi 2 1) 13) , Italiei (art. 1 8 şi 49) etc. Fără a face din aceasta o regulă universală, vom observa că faţă de scopul partidului politic (de a-şi apropia puterea şi a o exercita, de a guverna altfel spus), calitatea de cetăţean pentru a fi membru al unui partid politic se impune. /\ceasta pentru că este îndeobşte recunoscut şi admis că participarea la guvernare este pri n excelenţă rezervată numai cetătenilor statului, deoarece ei sunt legaţi de destinele acestuia. 4. Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc să se explice (să se afirme) în ce scop cetăţenii se asociază în partide. Iar, dacă trăsăturile pe care le-am exam inat până aici permit încadrarea partidelor în categoria mare a asociaţiilor, scopurile lor le identifică şi le diferenţiază în cadrul acestora. I I ) Crearea partidelor politice este liberi, stabileşte şi Constituţia Germaniei prin art. 2 1 . De asemenea, Constituţia Italiei prin art. 18 stabileşte că cetăţenii au dreptul de a se asocia liber. 12 > D a că în limbaj ul cur e nt termenii membri şi ade renţi coincid, cât priv eşte simpatizanţii, ei sunt acei cetăţeni care se declară favorabili unui partid şi-i aduc sprijinul, rămânând însă în afara organizării sale. Ei nu sunt me mbri de partid în adevăratul înţeles al cuvântului. Termenii îşi au explicaţiile lor aparte pentru partidele care )lU cunosc adeziunea fomială. Vezi Maurice D uverger, op. cit. , p. 82 şi urm. Compoziţia partidelor, afim1ă Pierre Pactet , determină în mare măsură modalităţile ac\iunii lor precum şi climatul vieţii politice. Mai mult, pe criteriul compoziţiei, partidele se clasifică în partide de notabili şi de mase sau, mai modern, în partide de cadre şi partide de aderenţi. Vezi Pierre Pactet. Institutions politiques, Droitconstitutionnel, Masson, Paris, 199 1, p. 128-129. 13) Trebuie arătat că formularea din această Constituţie este „toţi germanii au dreptul de a constitui asociaţii" (art. 2 1) , ceea ce înseamnă de fapt tot cetăţenii.

16

Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic

Sub acest aspect, selectarea \!nor idei din doctrina juridică şi a unor prevederi constitutionale prezintă incontestabil interes. Astfel, în doctrină, scopurile partidelor sunt prezentate ca fiind: promovarea prin eforturile comune ale membrilor a interesului naţional pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia ei sunt de acord 1 4l; să procure şefilor lor puterea în sânul unui grup şi militanţilor activi şanse - ideale sau materiale - de a urmări scopuri obiective, de a obţine avantaje personale sau de a le realiza pe amândouă 15 >; realizarea unui program politic 1 6 l; umiărirea realizării unei filosofii sau ideologii, cu finalitatea cuceririi şi exerciţiului puterii1 7 l; contribuţia la exprimarea sufragiului, propunând programe şi prezentând candidaţi în alegeri 1 8 >. Constitutiile, reglementând scopurile partidelor politice, stabilesc că acestea sunt: contributia, după metoda democratică, la detenninarea politicii naţionale (Italia, art. 49); contribuţia la formarea voinţei politice a poporului (Germania, art. 2 1 ); contribuţia la exprimarea sufragiului (Franţa, art. 4); contribuţia la formarea şi la manifestarea voinţei populare, fiind instrumentul fundamental al participării politice (Spania, art. 6); contribuţia la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (România, art. 8) 19 l. Rezultă din cele expuse mai înainte că scopurile - partidelor sunt eminamente politice, iar evidenţa caracterului acestor scopuri face ca astăzi să se vorbească tot mai insistent de statul partidelor. Desigur, aceste scopuri exprimă ideologii, filosofii, interese. Dar toate în încercarea de a fi realizate prin cucerirea şi exerciţiul puterii. De aceea, orice partid are şi trebuie să aibă vocaţia şi aptitudinea guvernării. Pentru aceasta, se afirm ă în doctrină, partidele servesc de intermediari între popor şi putere, şi îşi asumă de asemenea, atunci când reuşesc să cucerească puterea, direcţia politicii naiionale20l. ! 4) Edmund Burke, citat î n Pierre Avril, Essais sur Ies partis, L.G.D.J. , Paris, 1 9 8 6, p. I O. 15 ) M. Weber, citai în Pierre Avril, op. cit. , p. 11.

16) Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Casa Şcoalelor, voi. II. Bucureşti, 1 942. 17 ) Andre Hauriou, Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institu tions politiq ues, Editions Montchrestien, Paris, 1 98 0 , p. 27 6 . I B) Pierre A vrii, Jean Gicquel, op. cit. . p. 94. 1 9 ) Este interesant şi art. 7 din Capitolul III al Constituţiei S uediei, potrivit căruia

,,mandatele vor fi repartizate între partide, acest ultim termen desemnând întregul grup de electori intervenind în scrutin sub o denumire specifică". Este evident scopul electoral, deci participarea la exerciţiul puterii. 20) Pierre Pacte!, op. cit. , p. 132. ,,Pretutindeni" , afirmă Pierre Pacte!, ,,politica naţională se face în acelaşi timp în organismele constituţionale şi în instanţele conducătoare ale partidelor". c. 2 - Pait idele politice

17

Partidele politice

Cel mai adesea rezultil, deci, că scopurile partidelor sunt de a exprima, defini, determina: sufragiul; politica naţională; voinţa politică a cetăţenilor; voin\a popularil. Vom observa cil cea mai justificaU:i apreciere a scopurilor partidelor politice este exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Este în afara discuţiei că şi alte expresii (din cele nominalizate desigur) reuşesc să definească scopurile, dar unele restrâng aceste scopuri (de exemplu, exprimarea su fragi u l u i) iar a l t ele mi:iresc exagerat sfera acestora (de exemplu , ex pri marea voinţei populare, politica naţională). Spunând că partidele contribu i e l a definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, redi:im sens u ri l e şi d i mensiunile scopuril0r şi activităţ ii partidelor politice . Fundamentându-şi scopurile pe o anumită ideologie, filozofie, bazii teoret ică2 1 ), partidele încearcii să atragă cetăţenii, să-i facă să recepteze fundamente le lor teoretice. Viaţa partidelor nu se reduce numai la sfera membri lor lor, ci tinde a cuprinde cât mai mulţi cetăţeni, care receptând platforme l e şi ideologiile urmează să le sprijine în aplicarea acestor platforme, o aplicare eficientll., practicii şi, care se poate înfll.ptui în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guvernare. Ca atare, partidele trebuie sil-şi asigure bază electorală solidă care sll. le pennitll. propulsarea reprezentanţilor lor marcanţi în sfera guvernării, mai ales în Parlament. Partidele care devin partide de guvernll.mânt dispun de pârghiile efi ciente (pârghiile puterii) prin care-şi pot instituţionaliza platfonnele lor, politi ca lor putând deveni politică de stat, voinţ a lor putându-se impune ca voin\il obl i gatorie pentru societate. Aceastll. voinţă politică se va exprima juridic în legi. 5. Definirea partidului politic nu poate face abstracţie de necesitatea exi stentei unor coordonate juridice cât priveşte scopurile şi activitatea. Aceste coordonate juridice sunt prevăzute în constituţii şi legi, Îl} funcţie de e l e apre c i i nd u-se constituţ ionalitatea p artidului politic . In ordinea constitu\ionalii a unui stat existii valori politice, morale şi juridice faţl:i de care nici un atentat nu este admis. Ca atare, partidul care prin scopuri şi activitiiti neagii aceste valori sau îşi propune distrugerea lor este apreciat ca nelegal22 J.

o

2 ! ) . .S pecificul partidelor", afinnă Pierre Pacte!, ,,este de a personifica (întruchipa un ) cure nt de opinie . altfe 1 spus, de a face să prindă formă o concepţie despre om şi societate şi de a lupta pe ntru a cuceri puterea prin atragerea electorilor." În op. cit. , p. 128. De asemenea, partide le au în mod egal funcţia de a cuceri puterea şi de a o exercita pentru a pune în aplicare politica a nimţată în programul sau în platfonna lor electorală (p. 132 ) . 22 ) Constituţia Germaniei, în art. 2 1 alin. 2, stabileşte: ,,Partidele care, prin programul lor sau prin atitudinea membrilor lor, tind să aducă atingere ordinii constituţionale liberale şi democratice, să o răstoarne sau să pună în pericol existenţa Republicii Federale a Gemrnniei, sunt· neconstituţionale."

18

Aspecte

teoretice privind conceptul de partid politic

6. Desigur sunt şi alte aspecte juridice care privesc sau sunt în legătură cu partidele politice cum ar fi finanţarea lor, personalitatea lor juridică. Aceste aspecte ţin mai mult de dimensiunile şi de realizarea scopului dar nu sunt definitorii pentru partidul politic.

m. Sublinierea acestor elemente definitorii poate contribui nu numai la formularea conceptului de partid politic, ci şi la identificarea exigenţelor constituţionale ş1 legale în materie

Cel puţin două asemenea exigenţe ni se par că trebuie precizate: 1 . Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a electoratului şi de aici (sau prin această cale) determinarea conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără importante semnificaţii de ordin juridic şi statal . De aceea, într-un stat de drept şi democratic consacrarea prin constituţie a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Este o exigenţă a timpurilor noastre, ştiut fiind că în concepţia clasică partidele reprezentau un fenomen exterior constituţiei23 ) . Astăzi însă recunoaşterea lor constituţională devine o regulă de bază. Constituţia trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în care se pot organiza şi funcţiona. 2. Dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor politice. Desigur, acest lucru se face de mult, existând experienţă şi tradiţii care pot fi valorificate. Dar, şi acest lucru ni se pare ca fiind important, legea trebuie să conţină obligaţia ca prin statutul care-l prezintă cu prilejul înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Altfel spus, să existe obligaţia legală, ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze ca partide politice să declare oficial şi expres acest lucru. Este cunoscut că nu rareori unele partide nu au în denumirea lor termenul partid. De aceea, o dispoziţie legală în sensul celei propuse ar sprjini stabilirea fără echivoc a naturii unor asociaţii, organizaţii, fonnaţiuni, ligi sau uniuni. Constituţia României după ce arată în art. 8( 2 ) că partide le C\>ntribuie la definirea şi la exprimarea voin\ei politice a cetă\enilor, respe ctând suveranitatea na1ională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democra\iei, în art. 3 7(2 ) stabileşte că partidele sau organiza\iile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranită\ii, a integritătii sau a independen\ei României, sunt neconstituţionale. Constitu\ia Fran1ei prin art. 4 stabileşte că partidele trebuie „să re specte principiile suveranită\ii na\ionale şi democra1iei". Democraţia, afirmă Maurice Duverger, nu este amenin\ată prin regimul partidelor, ci prin orientarea structurilor lor interioare; pericolul nu este în existen1a pa11idelor, ci în natura militară, religioasă şi totalitară pe care o au uneori. În op. cit., p. 467. 23 ) Vezi şi Pierre Avril, op. cit. , p. 104. Potrivit lui Marcel Prelot şi Jean Boulois, Constituţia din 1958 este prima constituţie franceză care recunoaşte, prin art. 4, explicit existenta partidelor politice şi enun\ă un minimum de principii în ceea ce le priveşte. În op. cit. , p. 667.

19

"

CATEV A ASPECTE PRIVIND SISTEMUL ORGANIZĂRII SOCIAL-POLITICE Prof. univ. dr. Nicolae Popa

1 . Trecerea de la monolitismul politic - caracteristic regimurilor totalitare - la pluralism politic aduce din nou în prim plan chestiunea practicabilităţii sistemului democratic de guvernare şi a imaginii sistemului organizării sociale. Această trecere implică schimbări structurale şi reamenajarea funcţională a unor instituţii. Ea poate produce chiar pentru _p perioadă mai îndelungată sau mai restrânsă, o adevărată criză de sistem. In aproape toate ţările foste comuniste această trecere a generat iniţial o slăbire a mijloacelor tradiţionale de control social, o negare a legitimităţii - atât a celei politice cât şi a altor forme de autoritate - precum şi o supraîncărcare cu cereri adresate guvernelor, cereri care depăşesc capacitatea lor de răspuns. Asemenea fenomene coexistă cu cel mai mare scepticism faţă de conducători şi faţă de instituţiile politice şi chiar cu manifestări de înstrăinare faţă de procesele politice. Cererile de guvernare democratică devin tot mai presante, făcând din guvernabilitatea democraţiei o problemă vitală şi cu adevărat imperioasă. Trăsătura majoră a perioadei actuale rămâne reconcilierea drepturilor individuale şi politice , egala distribuire a posibilităţilor , capacitatea sistemului democratic de a răspunde la nevoile oamenilor, dar şi verificarea capacităţii oamenilor de a răspunde la necesităţile progresului. Din perspectiva instituţională, dezbaterile teoretice aduc din nou în actualitate rolul statului în coordonarea marilor procese sociale (rol contestat imediat după schimb�ările revoluţionare, în contextul resurecţiei concepţiei clasice liberaliste). In temeiul unui realism politic mai pronunţat , noile aprecieri tind să readucă discursul în matca unor consideraţii larg receptate de ştiinţa statului, potrivit cărora cele mai in'lportante funcţii ale statului actual ar trebui să fie: creşterea capacităţilor societăţii pentru iniţiativa învăţării prin noi structuri şi procese, care să-i-permită să iniţieze noi relaţii cu mediul său, noi habitate ori să stăpânească noi forţe ale naturii. Acest apel la stat produce un fel de tehnicizare progresivă a democraţiei, în sensul că există tendinţa reducerii problematicii democraţiei la modalităţile de funcţiortare a sistemului politic, confruntat cu mari probleme sociale. ,,Se poate constata" - arăta Ernst Forsthoff - ,,că acest stat social modern şi al repartiţiei este supus paradoxului că mai întâi face imposibilă o adevărată putere, însă după aceea, în caz de criză, de pericol pentru existenţa sa, are nevoie de putere şi de autoritate într-o mult mai mare măsură decât oricare alt stat." Am citat aceste conşideraţii ale lui Forsthoff pentru că ni se

21

Partidele politice

parc că în analiza sistemului organizării politice actuale se impune, în plan teoretic pri mordial, explicarea necesarei corespondenţe între instituţiile reprezentative ale statului de drept cu nivelul dezvoltării economice. Această corespondentă între o societate pe de-a-ntregul civilă şi un stat pe de- a-ntregul po litic apare ca un model căruia i se opun importante contratcndin\e datorate faptului că statul politic reprezentativ se prezintă încă marcat de „intruziuni" sociale influente în fonne politico-juridice şi, deci, şi ele intervenţii politice discriminatorii în activitatea socială. 2. Tematica specifică subiectului de faţă cred că poate fi structurată într-o tri piă perspectivă: a) Imaginea pluralismului politic (Burdeau). h) Pluralismul partidelor (Raymond Aron). c) Pluralismul grupurilor de presiune. a) După expresia lui Burdeau: ,,Specificul pluralismului este de a se refuza tuturor mutilărilor pe care se edifică totalitarismul." Pluralismul poli tic reuneşte două categorii de democraţi: cei care vor libertatea şi cei care fac legea. Grupurile reprezentative de interese se organizează pentru a face prcsi une asupra guvernanţilor şi a orienta întrebuinţarea pe care aceştia o dau autorităţii lor. Departe de a fi criticabil, marele lor număr este considerat ca un factor de echilibru al forţelor politice. Instituţiile democratice ar funcţiona în vid sau nu ar fi decât paravanul pentru decizii arbitrare dacă ele ar fi izolate ele accstţ surse ele inspiraţie. Aceste surse organizează o latentă poliarhie care manevrează politica şi joacă rolul unui regulator al vietii politice (regulator definit de H. Eastman un „drept constituţional protejat".). h) Parafrazându-l pe Leon Duguit, Raymond Aron consideră că sistemul politic detennină raporturile dintre guvemati şi guvernanţi, fixează modul de cooperare al oamenilor în gestiunea treburilor publice, orientează acţiunea ctatică, organizează înlocuirea guvernanţilor. Pluralismul partidelor (dreptul lor legal de a exista) implică competiţia pentru exercitarea puterii. Aceste partide s.unt - aşa cum le caracteriza P.P. Negulescu - organele esenţiale ale democratici, de care sistemul politic parlamentar are neapărată nevoie. Atunci când sunt bine organizate, acestea apar ca nişte mari şi respectabile forte sociale, necesare ca să asigure bunul mers al treburilor publice şi să garanteze moralitatea politică. Existenta pluralităţii partidelor aflate în concurenţă implică şi stabilirea unui cod al competiţiei, ale cărui norme fixează regulile jocului. Candidaţii di fcri\i la exercitarea legitimă a autorităţii cunosc astfel mijloacele pe care au dreptul să le întrebuinţeze şi pe cele care le sunt refuzate. Acest fapt face ca organi zarea competi\iei să fie constituţională. Din pluralismul partidelor se poate deduce şi legalitatea opoziţiei. Din faptu 1 că mai multe partide au dreptul legal de a exista şi întrucât ele nu se pot ana toate, în acelaşi timp, la conducere, atunci în mod fatal unele dintre ele se allă în opoziţie. Din legalitatea opoziţiei se deduce şi fonna legală sau moderată pe care o capătă exercitarea autorităţii. 22

Câteva aspecte privind sistemul organizării social-politice

În desfăşurarea competiţiei, esenţial trebuie să rămână caracterul paşnic al întrecerii. Organizarea paşnică a concurentei pentru exercitarea puterii are ca expresie nonnală alegerile. Scrutinul electoral - acest ritual de reconfirmare a încrederii reaminteşte faptul că exercitarea puterii este, prin esenţă, temporară. Votarea apare astfel ca o importantă modalitate de liniştire în masă, asigurând în mod simbolic pe cet11teni că ei conduc, că îşi pot „dezalege" conducătorii, din moment ce şi-i aleg. Cum se ajunge la concilierea înţelegerii naţionale şi a contestaţiei pennanente? La această întrebare, R. Aron întrevede două metode. Prima, instituţională, constă în a susti;_age funcţii, persoane sau decizii de sub influenţa contestării partidelor. In anumite regimuri, preşedintele - spre exemplu - este considerat ca fiind situat deasupra luptei dintre partide, ca expresie a întregii colectivităţi. A doua metodă constă în a fixa limite acţiunii guvernanţilor într-o asemenea manieră, încât nici un grup să nu fie tentat mai degrabă să conteste decât să se supună. Aşadar, funcţionarea unui regim pluralist depinde, în ultimă esenţă, de ceea ce partidele aflate în concurenţă îşi propun să facă. Problema fundamentală a democraţiei, şi anume îmbinarea armoniei naţionale şi a contestării, este mai mult sau mai puţin uşor de soluţionat, după natura partidelor, după obiectivele pe care ele şi le propun şi după doctrinele de la care ele se justifică. Pluripartidismul înlătură caracterul partizan al statului. În acest sistem principiul care domină activitatea statului trebuie să fie respectul legalitlttii şi simţul (conştiinţa) compromisului. c) Abordând raportul dintre stat şi opoziţia pluralistă profesorul Burdeau avansează un foarte interesant punct de vedere. După alegeri, puterea poate pretinde în mod legitim să se instaleze în aparatul etatic, să-i utilizeze resursele, să reînnoiască programele şi echipele guvernante. Or, tocmai această unitate a puterii compromite pluralismul, căci diversităţii - perfect normale şi chiar de dorit, a surselor de inspiraţie, el tinde să-i adauge plui;_alitatea puterilor. Intr-adevăr, în loc să manifeste încredere în puterea etatică şi să caute să se exprime prin organele constituţionale, se constituie suficiente grupuri şi sisteme organizate ca forţe autonome care reţin o parte din energia din care, în mod nonnal, ar trebui să se hrănească puterea etatică. Acestea sunt forţele animatoare ale democraţiei pluraliste, iar acţiunea lor creează uneori impresia unui stat care lâncezeşte în mijlocul unei activităţi politice extrem de intense. Aceste forţe animatoare sunt grupuri a căror trăsătură esenţială este că îşi au în ele însele puterea şi exercită presiuni, din exterior, asupra aparatului guvernamental. Clasificarea lor, de altfel supusă unei mari marje de nedetenninare, poate fi stabilită plecând de la caracterul mai mult sau mai puţin extensiv al scopurilor lor.

23

Partidele politice

Astfel. mergând de la grupuri care apără un interes foarte individualizat la cele care se reclamă de la o vedere politică de ansamblu, vom putea identifica mai întâi grupurile organizate pe baza activităti i , a interesului sau a profesiei într�un cadru administrativ sau teritorial limitat, apoi grupurile corporative care înglobează interesele repartizate totalitătii teritoriului, şi în sfârşit, grupările care, deşi iniţial se constituie plecând de la un interes delimi tat, emit pretenţii la exprimarea conceptiei politice de ansamblu (mari le grupări sindicale, spre exemplu). Un grup de interes este, astfel, orice structură grupală care, pe baza uneia sau mai multor atitudini comune, transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din societate în vederea stabilirii , menţinerii sau intensificării formelor de comportament care sunt implicate în atitudinile comune. Asemenea grupuri, bazate pe un sistem de i nteracţiuni stabile, care respectă distribuţia generală a intereselor în echilibru (pentru o reacţie organizată la presiunile externe asupra acestor interese) acţionează pentru maximalizarea intereselor membrilor săi. Ele fac publice cauzele pe care le apără, sprijină sau resping candidaturi la alegeri, dezbat proiecte de legi, influentează legislativul prin tacticile lobby-ului etc. Alături de acestea , grupurile de presiune influenţează cu o forţă crescândă jocul politic, fiind o prezenţă tot mai activă în zonele în care se modelează decizia. Grupurile de tip asociativ se diferenţiază în asociatii categoriale şi transcategoriale. Primele grupează indivizi pe baza diviziunii muncii: profesia, sectorul de activitate (industrial, comercial sau agricol). Celelalte îşi recrutează membrii în cadrul diferitelor corporatii, în funcţie de o cqmunitate transversală (uniunea consumatorilor, asociatia de femei etc.). In proliferarea lor se operează distincţii pe baza statutului juridic. Mai întâi, grupurile cu caracter obligatoriu, care ţin de dreptul administrativ (în general de dreptul public), spre exemplu: consiliile de administraţie sau consiliile locale ale comunitătilor teritoriale (comună, canton, departament etc.). Apoi , grupările cu c aracter voluntar, care tin de dreptul privat (sindicatele, spre pildă). Mijloacele obişnuite de acţiune ale acestor grupuri sunt: propaganda (ele îşi prezintă interesele sub aspectul cel mai îndreptăţit posibil), jocul de inl1uentă (corupţia este situatia limită a acestui tip de intervenţie) şi acţiunea dire_ftă (greva, blocarea străzilor etc.). In toate acestea este vizată de fiecare dată legislaţia, uneori - în cadrul unor forme ale acţiunii directe - este vizată chiar ordinea legală în ansamblul ei. Revenind la ideea anterior evocată a prof. Burdeau, remarcăm faptul că deciziile guvernamentale şi legile înseşi sunt de multe ori , la remorca avantajelor pe care aceste grupuri le caută, a privilegiilor pe care ele le apără sau a opţiunilor pe care ele le impun, detenninând un gen de criză a puterii etatice. Autorul francez avertizează asupra unui pericol de parazitare şi exploatare a pluralismului, întrucât unele puteri autonome, departe de a fi consecinta necesară a pluralismului, contrazic exigenţa sa fundamentală,

24

Câteva aspecte privind sistemul organizării social-politice

căci obiectivul lor nu este menţinerea competiţiei, ci stabilirea unui singur imperialism, prin înăbuşirea tuturor celorlalte. ,,Forţele sociale, spirituale sau economice trebuie, desigur, să se exprime liber, dar dacă ele intenţionează să evite reconstituirea unei feudalităţi trebuie ca acţiunea lor să se exercite prin interpunerea de organe consultative ale puterii legitime, singura unică şi valabilă pentru întreaga comunitate: puterea etatică" remarcă prof. Burdeau. Democraţia este inseparabilă de o putere unică pentru că, făcând-o pe aceasta superioară oricărei alteia, această unitate îi permite să menţină deschise luptele tendinţelor.

25

ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND INREGISTRAREA PARTIDELOR POLITICE Gabriela Bîrsan Prof. univ. d r. Viorel Mihai Ciobanu Constitu\ia României consacră prin art. 8 şi art . 3 7 libertatea de constituire şi de ac\iune a partidelor politice. În art. 8 alin. (2) se face precizarea că partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condi \iile l egii, iar art. 72 alin. (3) lit. b) dispune că organizarea ş i funqionarea partidelor politice se reglementează prin lege organică. Deoarece până în prezent nu s-a adoptat legea organică cu privire la partidele politice, unncază să examinăm aspectele procedurale privind înregistrarea lor în func\ie de dispozi\iile legale în vigoare. Este necesar aşadar, în primul rând, să stabilim sediul materiei şi avem în vedere Decretul-lege nr. 8 din 3 1 decembrie 1989, care în art. 1 alin. 3 precizează că înregistrarea şi funqionarea partidelor pol itice se fac în conformitate cu prevederile sale. Din redactarea categorică a acestui text s-ar părea să rezulte că sunt excluse orice alte acte nonnativc. Ni se pare însă că o atare interpretare nu poate fi primită, deoarece Decretul-lege nr. 8/ 1 989 instituie norme speciale, care, potrivit unei regul i unani m adm ise, se completează cu normele generale, de drept comun, dacă nu asigură o reglementare exhaustivă. Deoarece cererea de înregistrare a partidului politic este o cerere pentru rezol varea căreia este nevoie de mijlocirea ins tanţe i fără însă să se unnărească stabilirea unui drept potrivnic fată de o altă persoană, ne aflăm în prezenţa unei proceduri necontencioase. Aşa fiind, regulile procedurale din Decretul-lege nr. 8/ 1989 se vor completa cu dispoziţiile generale privitoare la proceduril e necontencioase cuprinse în Cartea a III-a din Codul de procedură civilă şi, de asemenea, astfel cum prevede art. 338 din acest cod, cu dispozi\iile de procedură contencioasă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontendoase a cererii. Dacă pe parcursul solu\ionării cererii apar clemente contencioase, desigur se vor apl i ca dispozi \iilc procedurale corespunzătoare.

27

Partidele politice

Fiind vorba de persoane juridice, îşi găsesc aplicare în completare şi dispoziţiile referitoare la astfel de persoane din Decretul nr. 3 1/ 1954 - care constituie legea generală în materia persoanelor juridice 1 > -, precum şi prevederile Legii nr. 2 1/ 1924 pentru persoanele juridice2 >. Cu referire la aplicarea acestei ultime legi s-ar putea obiecta că ea are în vedere, astfel cum rezulti1 din art. 1 , numai persoanele juridice de drept privat, or partidele politice sunt calificate ca asociaţii de drept public, de drept constituţional3 >. Ni se pare totuşi că în soluţionarea cererilor de înregistrare a partidelor politice instanţa poate recurge la dispoziţiile acestei legi - indiscutabil în vigoare -, deoarece, în lipsa unei reglementări exprese complete, ea trebuie să rezolve cauzele cu care este învestită şi prin aplicarea principiilor generale ale dreptului sau a unor texte asemănătoare, deci uzând de analogia dreptului şi analogia legii. Datorită faptului că dispoziţiile din Decretul-lege nr. 8/ 1 989 ce vizează înregistrarea partidelor sunt foarte sumare, numai apelând şi la dispoziţiile legale la care ne-am referit se poate asigura aplicarea decretului-lege de o manieră care să nu transfonne înregistrarea într-o operaţiune pur fonnală, ce nu ar ţine seama de spiritul întregului act normativ, iar în prezent şi de dispoziţiile Constituţiei. În dezvoltările ce unnează vom argumenta această apreciere, care este în concordanţii şi cu practica Tribunalului Municipiului Bucureşti. Revenind Ia obiectul propriu-zis al comunicării noastre - aspectele procedurale privind înregistrarea partidelor - avem în vedere abordarea unnătoarelor probleme: competenţa; sesizarea instanţei; judecata în fond; ciiile de atac. 1 ) Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere in Dreptul civil. Subiectele Dreptului civil. Casa de Editură şi Presă „Şansa" - S.R.I.,., B ucureşti, 1992, p. 345. 2) Soluţia completării cu dispozitiile Codului de procedură civilă este înscrisă şi în art. 36 din proiectul legii pentru organizarea şi funcţionarea partidelor politice. 3 ) I. Muram, comentariu sub art. 37 din Con�ituţie, în „ Constitu/ia României comentată şi adnotată '\ de M. Constantinescu, I . De le anu, A. I orgovan, I. Muraru, F. Vasilescu. I. Vida, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p. 93. În art. 2 din proiectul legii privind pa1tidcle se precizează că acestea sunt „persoane juridice de drept public. de ordin constitutional".

28

Aspecti: procedurale privind înregistrarea partidelor politice

Cât pri veşte competenţ a de înregistrare, art. 4 alin. l din Decretul-lege nr. 8/ 1989 o stabileşte în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti4>. Fiind vorba de o competenţă absolutii, orice altă instanţă care ar fi sesizată cu o astfel de cerere trebuie să-şi decline, chiar din oficiu , competenţ a în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti. Sii precizăm tot aici că, în afară de examinarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, ce intră, potrivit art. 1 44 lit. i) din Constituţie, în competenţ a Curţii Constituţ i onale , orice alte cereri care ţin de înregistrarea sau funcţionarea partidelor vor fi soluţionate, de asemenea, numai de Tribunalul Municipiului Bucureşti. Astfel; de exemplu, modific1irile aduse actului de constituire şi statutului , inslusiv cu privire la denumire sunt supuse verific1irii Tribunalului Municipiului Bucureşti. Aceeaşi instanţă este competentă şi în c az de comasare - sub forma absorbţiei sau fuziunii -, divizare sau dizolvare. Ar fi de discutat dacă şi modificările programului politic este necesar să fie supuse verificării instanţei, având în vedere că programul politic este mai mobil. Faţă de împrejurarea că art. 3 din Decretul-lege nr. 8/ 1989 pretinde ca la cererea de înregistrare să se alăture şi programul politic, socotim că şi modificările acestuia trebuie aduse la cunoştinţa instanţei, deoarece menţiunile înscrise în program prin modificare ar putea fi contrare legii, fără însă să atragă neconstituţionalitatea partidului, care ar putea fi constatat ă . ast fel cum am precizat dej a ,' numai de c ătre Curtea Constituţională. Este o soluţie care se regăseşte şi în art. 22 din proiectul legii asupra partidelor, care, referindu-se atât la statut, cât şi la programul politic, prevede că modificările aprobate de organul competent al partidului se comunică Tribunalului Municipiului Bucureşti care le examinează în şedinţă. publică şi se pronunţă asupra conformităţii acestora cu legea. În sfârşit, pentru a încheia acest prim aspect, să precizăm că se vor aplica nonnele de competenţă de drept comun în ipotezele în care apar aspecte litigioase în legătură cu raporturile de drept civil, dreptul muncii etc. în care partidul politic a intrat. Sesizarea instanţei se face printr-o cerere de înregistrare. În lipsa unor dispoziţii exprese în Decretul-lege nr. 8/1 989 ar urma să se aplice în privinţ a conţ inutului acesteia dispoziţ iile art. 3 3 3 c . proc . civ . , art . 8 5 din Legea nr. 21/1 924 şi art. 9 din Regulamentul de aplicare a acestei legi şi deci 4) Soluţia este păstrată şi în proiectul legii privind particwle p�litice (art. 1 6) .

29

Partidele politice

cererea ar trebui să cuprindă: denumirea partidului, sediul său, numele şi domiciliul fondatorilor sau ale persoanelor alese în conducerea partidului şi d esemnate pentru înregistrarea partidului, obiectul, data actului de constituire şi a statutului de organizare şi funcţionare, semnătura celor care au făcut cererea5 >. La cerere se vor alătura, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 8/ 1989, statutul de organizare şi funcţionare, programul politic, dcclaratii cu privire la sediu şi mijloacele financiare de care dispune, dovada că arc cel putin 25 1 de membri. Din Legea nr. 2 1/ 1924 rezultă şi necesitatea de a se depune actul de constituire, acesta şi statutul în formă autentică, în câte 3 exemplare. În practică însă s-a renunţat la forma autentică. De asemenea, în practică nu se pretinde timbrarea cererii de înregistrare, deşi nu există un text legal de scutire, ca în cazul sindicatelor (art. 49 din Legea nr. 53/ 199 1). Un asemenea text nu există nici în proiectul legii partidelor, dar ar trebui înscris. Cererea se prezintă personal de către semnatari sau de către unul din ei, preşedintelui instanţei, care va fixa tennenul de judecată, de urgenţă şi cu precădere, astfel încât să se respecte tennenul de 5 zile în care, potrivit art. 4 alin. 1 din Decretul-lege nr. 8/ 1989, Tribunalul Municipiului Bucureşti trebuie să se pronunţe asupra legalităţii constituirii partidului. În legătură cu acest termen, este de subliniat că este un tennen de recomandare şi deci actele de procedură îndeplinite peste termen nu vor fi afectate din această cauză. Cât priveşte judecata, ea se face de un complet format din 2 judecători, potri vit regulii de drept comun, iar practica a stabilit - în baza art .. 3 din Legea nr. 2 1/ 1 924 - că participarea procurorului este obligatorie. Potrivit aceluiaşi act normativ judecata ar trebui să se facă în camera de consiliu; în această modalitate a procedat la început şi Tribunalul Municipiului Bucureşti, dar ulterior pentru a asigura transparenţa, în condiţiile manifestării unui interes larg asupra înregistrării partidelor, judecata s-a făcut în şedintă publică. Este o soluţie prevăzută în mod expres în proiectul legii partidelor. În legătură cu judecata propriu-zisă, din ansamblul Decretului-lege nr. 8/ 1989 rezultă că, pentru a se pronunţa asupra legalităţii constituirii unui partid politic, instanţa trebuie să verifice dacă actele depuse o dată cu cererea de înregistrare nu cuprind dispoziţii potrivnice acestui act 5 ) Nici în proiectul legii partidelor nu se vede ce trebuie să cuprindă cererea de

înregistrare , art. 16 prevăzând doar actele care trebuie să însoţească cererea.

30

Aspecte procedurale privind înregistrarea partidelor politice

normativ, iar după 8 decembrie 199 1 şi Constituţiei. Vor fi verificate mai întâi statutul şi programul politic pentru a se stabili dacă scopul partidului politic sau mijloacele de reali zare a acestuia nu contravin dispoziţiilor legale. De exemplu, se va verifica, potrivit art. 37 din Constitu\ie, ca partidul să nu militeze împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României, ori, potrivit art. 30 alin. (7), să nu unnărească defăimarea ţi1rii şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, de clasă sau religioasă, incit area l a discriminare, la separatism teritorial sau l a violenţă publică. Se v a verifica, de asemenea, potrivit art. 2 din Decretul-lege nr. 8/ 1989 să nu fie cuprinse în statut dispoziţii care să prevadă organizarea şi funcţionarea partidului altfel decât pe bază teritorială. Existenţa în statut sau programul politic a unor prevederi contrare legii trebuie să atragă, evident după ascultarea poziţiei celor care au făcut cererea şi a concluziilor procurorului, respingerea cererii de înregistrare. În practică, dacă statutul sau programul politic nu cuprind poziţia partidului asupra unor probleme esenţiale precum caracterul naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al statului român, recunoaşterea pluralismului, respectarea principiilor statului de drept, instanţa pretinde completarea lor în şedinţă sau în tennenul pe care îl acordă. În mod firesc, aceste completări trebuie să fie validate de cei care au aprobat iniţial actele pe baza cărora se face înregistrarea şi instanţa verifică acest lucru. Acest procedeu nu urmăreşte şi nici nu ar putea să urmărească o cenzurare a opiniilor sau poziţiilor partidului, ci asigură cuprinderea în actele necesare la înregistrare a acelor menţiuni care să-i permită să se pronun\e asupra legalităţii constituirii. În legătură cu examinarea statutului şi a programului politic ar fi de discutat dacă, după intrarea în vigoare a Constituţiei, Tribun alul Municipiului Bucureşti mai poate să respingă cererea de înregistrare în situaţia în care actele la care ne referim ar cuprinde menţiuni ce contravin prevederilor art. 3 7 alin. (2) din Constituţie şi fac ca partidul să fie neconstituţional, ori ar trebui să-şi decline competenţa în favoarea Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 144 lit. i) d_in Constituţie, este competentă să hotărască asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Socotim că Tribunalul Municipiului Bucureşti este în drept să respingă cererea de înregistrare şi nu poate să-şi decline competenţa. Este adevărat că neconstituţionalitatea unui partid politic poate fi constatată numai de către Curtea Constituţională, dar în această ipoteză nu avem încă un partid

31

Partidele politice

politic, instanţa fiind competentă tocmai să decidă dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile legale pentru înregistrarea sa. Altfel spus, de-abia după rămânerea definitivă a deciziei de admitere a înregistrării partidul are fiinţă legală şi se poate pune problema contestării constitutionalităţii, în conditiile stabilite de art. 29-3 1 din Legea nr: 4 7/ 1992. Dacă s-ar admite că este posibilă declinarea competenţei ar fi nesocotite şi dispoziţiile art. 29 alin. 2 din Legea nr. 47/ 1992, care stabilesc că numai preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau Guvernul pot sesiza Curtea în vederea constatării neconstituţionalităţii. Cu privire la statut, în practică instanţa verifică şi dacă acesta are men\iunile apreciate ca obligatorii, În lipsă de prevedere expresă în Decretul­ lege nr. 8/ 1 989 şi în Decretul-lege nr. 3 1/ 1954, se aplică prin asemănare dis.poziţiile art. 34 din Legea nr. 2 1/ 1 9 24, potrivit cărora statutul unei asociaţii va cuprinde în mod obligatoriu: denumirea asociaţiei; obiectul şi scopul; sediul principal şi eventual, sucursalele sau filialele; patrimoniul iniţial, cuantumul şi compunerea lui, precum şi cotizaţiile; organele de direc\iune, administraţie şi de control. În proiectul legii partidelor problema este rezolvată în mod expres, art. 1 O dispunând că statutul trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: denumirea întreagă şi prescurtată, precum şi însemnul partidului; scopul şi sediul; drepturile şi îndatoririle membrilor; sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate membrilor; competenţa organului executiv; competenţa adunării generale a membrilor sau a adunării delegaţilor acestora; organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegeri; condiţiile în care partidul poate intra în coaliţie cu alte partide şi organul competent să decidă aceasta; condiţiile în care îşi încetează activitatea; patrimoniul şi sursele de finanţare; ordonatorul de credite. Instanţa trebuie, de asemenea, să verifice existenţa sediului partidului şi a mijloacelor financiare de care dispune acesta. Dacă în privinţa sediului lucrurile se rezolvă mai simplu, deoarece instanţa pretinde doar o declaraţie şi even�ual contractul de închiriere, în legătură cu mijloacele financiare, în lipsa altor precizări în Decretul-lege nr. 8/ 1989, practica a recurs la aplicarea prin analogie a dispoziţiilor· art. 32 alin. 2 din Legea nr. 21/ 1924 potrivit cărora „patrimoniul social de fondare va trebui să fie în măsură de a realiza cel puţin parţial scopul pentru care se constituie asociatiunea" . Este un element care rămâne deci la aprecierea instanţei şi dacă la începutul anului 1990 se considera suficient un fond de 1 .000 lei, în prezent fondul trebuie să fie de cel puţin 10- 15.000 lei.

32

Aspecte procedurale privind înregistrarea partidelor politice

În sfârşit, instanţa trebuie s11 verifice şi existenţa a cel puţin 25 1 de membri. Dacii iniţial se considera suficientă o listă a membrilor cu semnăturile acestora, în prezent instanţa pretinde existenţa unor adeziuni personale la programul partidu lui. S-ar putea discuta dacă nu ar fi necesar să se cunoască profesia membrilor, pentru a verifica dacă aceştia nu se încadrează în categoriile de persoane care, potrivit art. 37 alin. (3) din Constituţie, nu pot face parte din partide politice, iar pe de altă parte şi o menţiune în sensul că nu fac parte din alt partid politic, pentru a da satisfacţie dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Decretu l-lege nr. 8/ 1 989. Proiectu l legii partidelor pretinde în art. 16 alin. l lit. b) ca actul de constituire semnat de cel puţin 1.000 de membri să fie însoţit de o dec l araţie autentificată a preşedintelui partidului asupra realităţii semnăturilor. În cursul soluţionării cererii de înregistrare, persoanele interesate pot face cerere de intervenţie. Este o soluţie care rezu ltă din art. 335 c. proc. civ., firească dacă avem în vedere cli suntem în prezenţa unei proceduri necontencioase în care nu există pârât, dar dacă totuşi se justifică interes se poate interveni până la închiderea dezbaterilor. Instanţa se pronunţă asupra cererii de înregistrare printr-o decizie motivată. Se pune problema dacă poate fi amânată pronunţarea la o dată care ar depăşi termenu l de 5 zile în care trebuie rezol vatli cererea. Piind un tennen de recomandare, cum am mai arătat, depăşirea lui nu afectează valabilitatea deciziei. Iar practica a demonstrat că, faţli de complexitatea problemelor ce se ridică uneori, este necesarii o perioadli mai lungă de deliberare. De altfel şi proiectul legii partidelor a mărit tennenul de rezolvare a cererii la 1 5 zile. Cât priveşte căile de atac, art. 4 din Decretul-lege nr. 8/ 1989 stabileşte că împotriva deciziei Tribunalului Muni.cipiului Bucureşti se poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la comunicarea deciziei, la Curtea Supremă de Justiţie. Cum decizia se comunică numai celor ce au participat la judecata în primă instanţă, s-ar părea că legiuitoru l nu îngăduie să exercite contestaţia şi cei care ar avea interes, dar nu au avut calitatea de părţi \a instanţa de fond, îndepărtându-se în acest fel de regu la specifică procedurii necontencioase, înscrisă în art. 336 alin. 4 c. proc. civ., Curtea Supremă de Justiţie se pronunţă în termen de 5 zile de la înregistrarea contestaţiei. Şi în acest caz , termenu l este relativ , astfe l că depăşirea lui nu afectează valabilitatea deciziei. În practică se întâlnesc însă contestaţii formu late de persoane ce nu au figurat la judecata în primă instanţli sau chiar contestaţii soluţionate pe fond 33

Partidele politice

ce au fost introduse peste tennenul prevăzut de lege. Soluţia este justificată în general pe ideea interesului pe care o are cel care face contestaţia. Nu negăm existenţa interesului, dar exercitarea căilor de atac se poate face numai în condiţiile legii, iar în caz de nerespectare a termenului de exercitare a contestaţiei trebuie să intervină decăderea. S-ar impune ca în viitoarea lege să se prevadă că poate face contestaţie orice persoană interesată, într-un tennen care să curgă în mod diferit, după cum această persoană a participat sau nu la prima instanţă. Şi, de asemenea, pentru a se asigura o publicitate reală a tuturor celor interesaţi, să se prevadă obligativitatea publicării cererii de înregistrare, a statutului şi a programului politic în Monitorul Oficial şi într-un ziar mai răspândit, cu cel puţin 1 5 zile înainte de sesizarea instanţei competente. Proiectul de lege privind organizarea şi funcţionarea partidelor se referă numai la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei de admitere a înregistrării şi a deciziei prin care s-au admis ori s-au respins modificările în statut sau program (art. 20, 22 şi 23). Potrivit art. 4 alin. 4 din Decretul-lege nr. 8/ 1989, de la data rămânerii definitive a deciziei de admitere a partidului politic acesta dobândeşte personalitate juridică şi se înscrie în registrul special al Tribunalului Municipiului Bucureşti. În practică se obişnuieşte ca în afara men:ţiunilor privind admiterea cererii şi dispunerea înregistrării, să se pună în vedere reprezentanţilor partidului necesitatea respectării dispoziţiilor art. 8 alin. 3 şi art. 93-94 din Legea nr. 21/1924, privitoare la obligativitatea declarării la grefa tribunalului a oricăror modificări intervenite în componenţa organelor de conducere , schimbarea de sediu , modificarea statutulu i , precum şi încetarea, dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice . Faţă de realităţile actuale acest procedeu este fără îndoială util, dar în perspectivă, va trebui să se renunţe la el, deoarece în dispozitiv trebuie cuprinsă numai soluţia ce se dă cererii. De altfel, dacă proiectul legii partidelor se adoptă, problema se rezolvă, deoarece sunt prevăzute expres obligaţiile ce revin partidelor în această privinţă. Decizia definitivă poate fi atacată, în lipsa unui text expres contrar, prin intennediul căilor extraordinare de atac. În sfârşit, după ce am examinat principalele aspecte procedurale, dorim în încheiere să subliniem că activitatea Tribunalului Municipiului Bucureşti nu are semnificaţia unei autorizări prealabile şi deci nu este afectată libertatea 34

Aspecte procedurale privind furegistrarea partidelor politice

de asociere. Deşi în literatură6 l partidele politice sunt enumerate în categoria persoanelor juridice care iau fiintă „prin actul de înfiintare autorizat" şi se arată că „autorizarea" înfiintării se dă de Tribunalul Municipiului Bucureşti, în realitate este vorba de verificarea îndeplinirii unor cerinţe legale, fără ca instanta să poată aprecia oportunitatea înfiinţării unui partid sau a obiectivelor pe care şi le stabileşte. Faptul că se verifică statutul şi programul politic nu înlătură această apreciere, deoarece instanţa trebuie să constate dacă nu sunt înscrise dispoziţii evident contrare prevederilor legale, cum ar fi constituirea de organizaţii ale partidelor în unităti economice sau institutii, organizarea de formatii sau activităti militare şi paramilitare etc. Aprecierea asupra constituţionalităţii unui partid o poate face, astfel cum am mai arătat, numai Curtea Constituţională.

6) Gh. Beleiu, op. cit , p. 365-366.

35

SISTEME DE PARTIDE IN DREPTUL CONSTITUŢIONAL COMPARAT

A

Dr. Florin Vasilescu

Teoria dreptului constituţional clasic a privit totdeauna regimurile politice ca reprezentând modaliUlţi de exercitare a puterii într-un cadru constituţional dat, considerându-l suficient ll. Ştiinţa dreptului constituţional s-a dezvoltat, deci , firesc , pe trai ectoria putere pol itică - instituţii constituţionale - realizarea acţiunii politice, rezultând de aici că regimurile politice sunt formele prin care se exteriorizează acţiunea puterii, prin intennediul organelor constituţionale, accentul căzând pe probleme de ordin mai curând tehnic, decât politic (spre exemplu: ,,puterile statului", acţiunea lor reciprocă, rolul şi funqiile organelor statului reglementate prin constituţii etc.). Dacă, la vremea lor, aceste concepţii păreau fireşti, dat fiind câmpul redus al activităţii de sbat, al separării nete între acţiunea politică şi alte sectoare de activitate socială, astăzi lucrurile nu mai stau la fel. Este incontestabil că în vremurile noastre, politicul domină totul şi că, prin omniprezenţa sa, el contribuie la perimarea vechiului binom regim politic - structură constituţională. Practica politică confinnă faptul că în locul echilibrului legislativ-executi v apar relaţii privilegiate între agenţii guvernamentali ai puterii, pe de o parte, şi principalele forţe sociale ce-i stau în faţă, pe de altă parte. . Desigur că nu s-ar putea vorbi de părăsirea analizei structurilor constituţionale; ele rămân necesare şi chiar obligatorii, dar nu suficiente. Altfel spus, dacă până acum s-a pornit de la ideea „cum" se organizeazi1 şi conduce politic societatea, în funcţie de normele constituţionale, astăzi acestu i „cum" i se adaugă întrebarea „pentru ce" acţiunea politică se desfăşoari1 astfel 2 >. ,,De acum înainte" - spune R .G. Schwartzenberg3 > „ se consideri1 ci1 u n regim politic nu provine exclusiv din regulile constituţionale, ci el rezultă din combinarea sistemului constituţional cu sistemul de partide. Inovaţie esenţiali1 şi profundi1; căci, tot aşa precum instituţiile, sistemele de partide modelează viaţa politică." Acelaşi autor subliniază că există diverse modalităţi de relaţii între partide, deoarece în urm.

l ) G. Burdeau, Traite

de science politique.

2e ed., v oi. V, L.G. D. J . , 1970,

p. 3 şi

2 ) G. Burdeau, op. cit. , p. 17. 3 > Sociologie politique. Paris. Montchnistien, 1 975, p. 1 0 1 .

37

Partidele politice

fi ecare ţară numărul partidelor, alianţelor şi strategiile lor formează un ansamblu de raportui;i relativ stabil , care contribuie direct la definirea reală a unui regim politic4l. In acest context, conceptul de sistem de partide acoperă tocmai întinderea spectrului de partide, cât şi interacţiunea dintre acestea, cu directă legtitură asupra sistemului constituţional dat. Principala clasificare a sistemelor de partide este aceea care pleacă de la răspunsul dat la întrebarea dacă într-o anumită societate politică există sau nu o veritabilă concurentă politică, în sensul realităţii unor alegeri libere, întemeiate pe un pluralism politic incontestabil, pe egalitatea de şanse între actorii politici, libertatea presei şi a întrunirilor'etc. Sub acest aspect, sistemele de partide se divid în competitive - care răspund cerinţelor de mai sus - şi necompetitive, în cadrul cărora fie îndeplinirea acestor cerinţe apare doar ca o faţadă instituţională, fie, în statele totalitare de un anumit tip se şi proclamă principiul partidului unic, cec� cc exclude ideea de alegeri libere întemeiate pe concurenţă. In cadrul sistemelor competitive R.G.Schwartzenberg a conceput o „scară" de regres al concurenţei între actorii politici, potrivit cu care există sisteme multipartide, bipartide şi un partid dominant. Cea mai importantă numeric dintre aceste subcategori i este cea care înglobează sistemele multipartide. Ea este caracterizată prin faptul că lupta politică se desfăşoară între un număr însemnat de partide - care variază de la stat la stat - şi cuprinde cea mai mare parte a ţărilor lumii. De la bun început, o precizare: nu există un sistem bipartid pur, adică un stat' având o viaţă politică liberă care să cunoască existenţa a exact două partide , aşa că, sub acest aspect, toate ţările democratice ar putea fi considerate în regim de multipartidism. Termenul de bipartidism semnifică faptul că există două partide principale între care se desfăşoară competiţia pentru putere; de aici , sistemul alternanţei la guvernare numai între aceste partide. Dar alături de ele există şi altele, care de regulă, nu pot accede la putere decât în cazul defecţiunii unuia din cele două partide principale. Revenind la sistemele multipartide, şi în acest caz, în analiza ce vom întreprinde se· vor elimina acele formaţiuni politice cu o reprezentare practic nesemnificativă în parlamente. Spre pildă, în Congresul Deputaţilor (camera inferioară spaniolă) la alegerile desfăşurate în octombrie 1989 au obţinut mandate 1 3 partide , dar dintre acestea - 8 sunt reprezentate de 1 -5 deputaţi. La fel în Olanda (scrutinul din septembrie 1 989: 9 partide prezente în Cameră, din care 5 având între 1 şi 6 deputaţi) spre a nu mai vorbi de Israel (la alegerile pentru Knesset din 23 iulie 1 984, 1 5 partide au obţinut mandate, dar dintre ele - 1 3 au primit între 1 şi 5 mandate)4 bis) . 4 ) R.G. Schwartzenberg, op. cit. , 2e ed. , 1974, p. 5 3 1. În continuare trimiterile vor privi această din urmă ediţie. 4 b is) Datele privind alegerile parlamentare au fost extrase din editările periodice ale Uniunii I nterparlamentare.

38

Sisteme de partide în dreptul consti t1.1/ional comparat

În consecinţă, marea majoritate a ţărilor care cunosc multipartidismul îşi axează lupta politică, de regulă, pe 3-7 partide principale, care ocupă în jurul a 75-80% din mandatele parlamentare aflate în dispută. Spre pildă, Belgia - 7 partide, Finlanda - 6 , Austria şi Suedia - 4, Norvegia şi Danemarca - 5 , dar şi Brazilia - 1 O (la o Adunare de peste 500 deputaţi) sau state în care eşicherul politic este ocupat în principal de 3 partide (Turcia, Grecia, Portugalia, Irlanda etc.). Factorii principali care au condus la multipartidism ţin de tradiţii, ideologii şi mişcări sociale, desigur cu particularităţi proprii fiecărei ţări. Astfel, este de remarcat în primul rând o bipolarizare a vieţii politice (stânga­ dreapta), dublată de cele mai multe ori de existenta unor partide de centru. Un rol important revin�, uneori, partidelor confesionale, alteori, celor agrariene sau ecologiste. In unele ţări, activează importante partide de nuanţă liberală. Cel mai adeş_ea sunt invocaţi însă factori instituţionali, cu precădere sistemele electorale. Incă din 1946, M. Duverger încerca să demonstreze că reprezentarea proporţională conduce la multipartidism şi că scrutinul majoritar într-un tur (de tip britanic) conduce la bipartidism. Se susţinea, astfel, că sistemul reprezentării proporţionale dând expresie reflectării cât mai exacte a voinţei electoratului aduce în parlamente partide cu un număr relativ redus de voturi, pe câtă vreme caracterul tranşant al scrutinului uninominal majoritar elimină fonnaţiunile politice mai puţin importante şi rezervă principalelor două partide, cea mai mare parte a mandatelor parlamentare. Dar aceste pi'ireri au fost contrazise de analiza statistică întreprinsă de Douglas Rae care a demonstrat că există anumite consecinţe ale alegerilor care se produc indiferent de sistemele electorale adoptate şi anume: totdeauna partidele care primesc un număr mare de voturi sunt supra­ reprezentate (în dauna partidelor mai mici), apoi nu se adevereşte relaţia directă scrutin uninominal - bipartidism şi, în sfârşit , o constatare surprinzătoare: în realitate, nu tipurile de scrutin contează, ci amplitudinea circumscripţiilor electorale. Astfel, pe măsură ce dimensiunile acestora cresc, voturile electoratului se „răspândesc" între toate partidele. Deci, se poate obţine o restrângere, în plan politic a repreze11tării pe câteva opţiuni, doar în măsura în care circumscripţiile sunt reduse, desemnând spre exemplu, 1 la 5 deputaţi5 l. Efectele multipartidismului supt importante. In primul rând, ele conduc la guverne, îndeobşte, instabile. In al doilea rând, ele spre a face posibilă guvernarea prin coaliţii, înstrmnează partidele de programele lor - într-o oarecare}năsură - pentru că o coaliţie presupune compromisuri de diverse nuanţe. In sfârşit, reprezentarea exagerată a numeroaselor tendinţe ale electoratului exprimi'( o „clientelă" prin definiţie limitati'i, uneori greu de conciliat şi acest lucru îngreunează fonnarea echipelor guvernamentale, conducând la alegeri repetate. 5 ) Vezi pentru detalii, R.G. Schwartze nberg. op. cit.. p. 537-54 I .

39

Partidele politice

Datorită acestor neajunsuri majore caracteristice unui multip artidism zis integral. se const ată, în unele tări, tendinte de „temperare" constând în alcătuirea unor coaliţii mai mult sau mai puţin omogene sau durabile. Este hunăoară cazul Elveţiei, care, la alegerile din 1987 a asigur at menţinerea la guvern a unei coaliţii cv adripartide (cuprinzând radic ali, democrati-creştini, centrişti, dar şi socialişti) aflată la cânna executivului din 1 959 (celor 4 partide revenindu-le 75% din mandate în ambele Camere). O altă soluţie au constituit-o guvernele minoritare (Suedi a - 1985 , Norvegia - 1989 .. Portugalia - 1985etc.), ,întemei ate pe sprijinul unor partide din opozi\ie care nu aveau interesul repetărfi alegerilor. Influenta sistemelor multipartide asupra instituţiilor constituţionale a constat şi constă în majoritatea cazurilor, în creşterea rolului parlamentului exprimată printr-un control mai accentuat asupr a executivului şi a procesului legislativ. D ar acest lucru dăunează coerentei politici i guvernamentale, constrânsă la concesii şi compromisuri, de unde posibi litatea repetării alegerilor - în unna căderii guvernelor - la interval� reduse de timp. Este relevant, în acest sens, cazul Greciei care între 1989 şi 1 990 a cunoscut trei campanii electorale ( 18 iunie 1 989, 7 septembrie 1989 şi 8 aprilie 1 990). Exemple asemănătoare: Danemarca (3 alegeri în perioada 1984-- 1988), Portugalia etc. Un al doile a tip de sistem de partide este cel întemeiat pc disputa politică a două fonnatiuni principale şi el este c�acteristic parl amentelor de tip britanic, în forma sa cea mai autentică. In adevăr, în Marea Brit anie, Australia, Noua Zeelandă şi Can ada cele două partide principale rivale se succed la guvernare, dispunând de majoritatea mandatelo r şi realizând ceea cc este numit un bipartidism fperfect. Este, în acest sens, edificator cazul Marii Britanii care în între aga sa istorie (c4 câteva excep\ii necaracteristice) a fonnat guverne monocolore majoritare. In secolul nostru . spre exemplu, s-au schimbat la guvernare conservatorii fie cu liber alii (până în anii '30), fie cu laburiştii. La fel se prezintă lucrurile şi în Noua Zeel andă (acelaşi cuplu laburişti-conservatori), Australi a şi Canada (l aburişti-liberali ). Filră îndoială, în sistemel e bipartide denumite perfecte, avantajul principal îl constituie alcătuirea unei solide m ajorităti gu vernamentale care asiguril un executiv stabil. De aici posibilitatea unei politici unitare pe un termen rezonabil, d ar şi consecinţa firească a funcţionării în sens unic îl activităţii executive şi a celei legisl ative. Cum rem arcă uni i autori6 >: „Parlamentul devine Camera de înregistrare a deciziilor luate în sânul partidului; guvernul nu este decât emanatia p artidului învingător ( . . . ). Tot echilibrul re gimului parl1_1mentar se află as tfel răv ăşit : puterile se conccntrcazil în mâinile cabinetului care supune parlamentul voinţei sal e ( . . .). Juridic, mijloacele de acţiune ale opoziţiei sunt limitate; ele pot 6 ) P. Lalum iere şi A. Demichel, Les regimes parlemen taires europeens. Paris. P.U.F„ 1 966, p. 94.

40

Sisteme de partide ÎII dreptul constituţional comparat

critica acţiunea guvernamentală fără a putea vreodată să răstoarne guvernul aflat la putere." Trebuie însă subliniat faptul că, aşa cum s-a plămădit de-a lungul veacurilor, viaţa politică britanică nu prezintă pericolul de a se transfonna în dictatul partidului majoritar aflat la putere şi aceasta datorită mentalităţii liberale care o domină. Ea împiedică „sufocarea" opoziţiei, caracterizându-se tocmai prin respectul acesteia, tradus în primul rând, prin „oficializarea" ei, prin asocierea la luarea deciziilor majore în viaţa naţiunii, printr-o permanentă şi constructivă deschidere la opiniile contrare7 >. Este şi fundamentul ideii de alternanţă la guvernare, deoarece orice cabinet aflat în fruntea puterii executive are cunoştinţă de faptul că regulile pe care el le aplică vor fi aceleaşi când va fi în opoziţie. Exi st11 şi o a doua fonnă de bipartidism supranumit imperfect, prin faptul că cele două mari partide în competiţie nu întrunesc, fiecare, majoritatea ­ deşi ponderea lor împreună este de 75-80% din mandate, fiind necesar sprijinul, în cadrul unei coaliţii, a unui al treilea partid, evident mai redus ca reprezentare, dar esenţial pentru realizarea unei majorităţi. El devine astfel un soi de arbitru între cele două mari partide. Este, în principal, cazul Gennaniei Federale din ultimii 20 ani, jocul de „pendul" al Parţidului Liber­ Democrat detenninând alcătuirea majorităţii guvernamentale. In ultimii ani această fonnaţiune politică s-a raliat la unul din cei doi poli ai vieţii politice gennane ceea ce a făcut pe unii politologi să vadă în regimul politic gennan actual o treapt11 spre bipartidismul perfect8 >. Pornind de la realităţile politice ale practicii regimurilor bipartide, acelaşi R.G. Sch\\'artzenberg sesizează o altă distincţie, între bipartidismul rigid şi cel suplu. ln adevăr, dacă în Marea Britani.e şi fostele ei dominioane, la care ne-am referit, datorită disciplinei severe de partid se poate vorbi de un bipartidism rigid, în Statele Unite ale Americii clivajul dintre cele două mari partide (republican şi democrat) este mult mai puţin accentuat, fiecare congressman votând după cum crede de cuviinţă, fără a-şi consulta partidul9 l. Ca unnare, cele două mari fonnaţiuni politice nu fonnează grupări disci plinate analoage celor europene 1 0>, aşa că în cele mai multe cazuri se reali zează majorităţi de circumstanţă, care apropie pe republicani şi democraţi având aceleaşi opţiuni (cum ar fi spre pildă interese locale sau economice identice). Acest caracter suplu al bipartidismului nord-american constituie una din explicaţiile principale ale posibilităţii de funcţionare a sist�mului polilic al S.U.A. ln adevăr, dacă n-ar fi aşa, sunt serioase premise că sistemul s-ar bloca pentru că un preşedinte al unui partid minoritar în Congres şi-ar vedea integral compromisă politica, prin refuzul în bloc al votării iniţiativelor sale. 7 ) G. Burdeau, Droit constitutionnel, 2 e ed., Paris, LGDI, 1 989, p. 226-227. l 8) R.G. Schwartzenberg, op. cit.. p. 549.

9) Idem , p. 545. I O) G. B urdeau, op. cit. , p. 254.

41

Partidele politice

Consecinţele supleţei partidelor asupra sistemului constituţional sunt importante. Ele au detenninat creşterea apreciabilă a activităţii parlamentare în comisii, unde caracterul de organ de lucru este precumpănitor, în dauna votului în plen, având un clar caracter politic. Mai exact, trebuie subliniat faptul că atât în munca de pregătire legislativă, cât şi în activitatea de investigare (al cărei obiectiv îl reprezintă, incontestabil, executivul) , comisiile parlamentare nord-americane sunt cele mai puternice din ţările democratice. De aici, diversificarea acţiunii politice atât a preşedintelui, nevoit să aibă contacte cu principalii preşedinţi de comisii, cât şi puternica influenţă a acestora în viaţa politică a ţării, mai ales în cazul comisiilor parlamentare de anchetă, mijloc privilegiat de personalizare a conducătorilor acestora. O ultimă categorie de sisteme de partide întemeiate pe concurenţă şi competi ţie liberă îl constituie cele care cunosc aşa-zisul partid dominant, desigur în regim liber de pluripartidism, care nu înseamnă altceva decât faptul că, pe un fond de luptă politică a mai multor partide, unul dintre ele se detaşează mai mult sau mai puţin pregnant. El trebuie să depăşească un anumit prag (în jur de 40%) care îl distanţează net de celelalte. Principala trăsătură ce trebuie reţinută - în afara competiţiei libere pentru putere - o constituie fărâmiţarea restului eşichierului politic în partide mai mici, care ar putea. unite, să-i contracareze influenţa (deoarece ele reprezintă, totuşi, majoritatea) dar acest lucru este foarte greu de realizat, tocmai datorită diversităţii platfonnelor şi ideologiilor partidelor respectiv·e. Foarte greu, dar nu imposibil . Spre exemplu , după alegerile din decembrie 1 990 în Danemarca, Partidul Social-Democrat a obţinut 40% din mandate, dar guvernul a fost fonnat de o coaliţie multipartidă întemeiată pe liberali şi conservatori l l ) . Invers, deşi Partidul Social Democrat suedez a obţinut aproape jumătate din mandate, în 1982 şi 1985, el a preferat să fonneze un guvern minoritar care a avut sprijin - ducându-şi mandatul până la capăt în alte partide mai mici. Cel mai des citat ca regim de partid dominant este cel al Italiei în perioada 1 948- 1 979 , timp în care democraţia-creştină, principala forţă politică, a obţinut între 38% şi 48%, dar niciodată majoritatea. Acest lucru a dus la fonnarea unor guverne de coaliţie axate totdeauna pe demo-creştini, cu excluderea celui de-al doilea partid (comuniştii) şi atragerea altor forţe politice , mai reduse ca reprezentare. Aceste coaliţii au exc�lat prin instabilitate: între 1948 şi 1990, Italia a cunoscut 44 guverne 1 2 l. In aceste condiţii, cel puţin în privinţa realizării unei opere legislative cât de cât coerente, sistemul politic nu ar fi putut funcţiona. Dar în Constituţia Italiei (art. 72) a fost stipulată o procedură „descentralizată" de adoptare a legilor de către comisiile pennanente specializate, desigur cu respectarea anumitor 11) Acelaşi lucru s-a întâmplat la alegerile din septembrie 1 989 din Norvegia. 12) P. Biscareni di Ruffia, Dirittocosti tuzionale, ed. XV, Napoli, Ed. Javene, p. 220--22 1.

42

Sisteme de partide în dreptul constituţional comparat

reguli de procedură. Rezultatul a fost edificator: cca. 2/3 din legislaţia Italiei se votează pe această cale 1 3 l. Regimurile politice întemeiate pe sisteme ce cunosc partidul dominant pot totuşi facilita organizarea unor gu veme stabile, în cazul când acest partid îşi raliază alte forţe politice în cadrul unor coaliţ ii cu şanse de viabilitate (spre ex., guvernări socialiste din ţările scandinave), dar este incontestabil că sistemul însuşi prezintă unele inconveniente. Există astfel pericolul de imobilism, apoi „mutarea" luptei po litice în afara parlamentului - net dominat de un asemenea partid - şi de aici, posibilitatea de „rupere" a consensului politic, dacă o asemenea situaţie se prelungeşte 1 4 >. Este cazul ­ elocvent - al diminuării nete a influenţei politice socialiste în anii din unnă, în aceleaşi ţări scandinave, partidele conservatoare preferând chiar coaliţii minoritare cu formaţiuni politice mai mici, de regulă de centru-dreapta. Există cazuri în care poziţia unei organizaţii po litice este excesiv de puternică, prin faptul că unul din partide întruneşte 60% şi chiar mai mult din totalul voturilor sau mandatelor, încât problema formării unui guvern majoritar monocolor nu se pune. In acest sens, probant este cazul Partidului Liberal-Democrat japonez în majoritatea alegerilor nipone (spre exemplu: la alegerile din 1986, el a obţinut 300 mandate din 5 12) sau al Partidului ANAP din Turcia (care la alegerile din 1987 a primit 292 mandate din 450) şi mai cu seamă Partidul Congresului din India (în perioada 195 1- 1967) când procentul mandatelor ce i s-au repartizat s-a situat în jurul a 70%. De aceea, sistemele respective sunt considerate ca aparţinând unor partide ultradominante 1 5 l. Cât priveşte regimul po l itic japonez, caracterul proeminent al influenţei PLD a fost, în parte, compensat de prezenţa activă a opoziţiei în viaţa parlamentară, dub)at de facţionismul PLD, care au făcut posibilă păstrarea intactă a trăsăturilor regimului parlamentar, blocând un eventual derapaj instituţional deloc exclus, în raport de prezenţa permanentă la conducerea ţării a acestei formaţiuni politice. Nu este cazul să insistăm prea mult asupra celei de a doua mari categorii de sisteme de partide care le include pe cele ce exclud competiţia, alternanţa la putere şi în fond caracterul liber şi concurent al alegerilor. Este fireşte cazul regimurilor total itare, caracteri zate prin ·regimul, declarat sau nu, al partidului unic. Ar fi de spus doar atât, că în unele situaţii viaţa politică a unor ţări, foste socialiste, a cunoscut un pluripartidism absolut formal. Astfel, în Polonia, Cehoslovacia, fosta R.D.G. şi parţial în Bulgaria ( în care alături de partidul comunist activa o Uniune Populară Agrară) alături de partidul unic participau la alegeri şi alte formaţiuni politice prin excelenţă de faţadă, atât calitativ, cât şi numeric. Calitativ, pentru că ele nu candidau cu scopul cuceririi put �rii, nepunând la în�oială rolul conducător al principalului partid l 3 ) Idem , p. 3 99; procentul priveşte proiectele de lege înaintate de guvern, pentru că din propunerile legislative avansate de deputaţi sunt aprobate în acest mod cca 90%. 1 4 ) R.G . Schwartzenberg, op. cit , p. 553 . l 5 ) R.G . Schwartzenberg, op. cit , p. 5 6 5-5 66. ,

43

Partidele politice

·al tări i . Numeric, deoarece ponderea membrilor lor era derizorie; spre e x e m p l u , Partidul Renaşteri i S l o v ace avea 1 . 500 membri ş i tot în Cehoslovacia, Partidul Libertăţii - 900 membri , în Polonia, Partidul Democrat - 86.000 membri (la un corp electoral de 20 milioane de alegători) etc. 1 6 >. Inutil să abordăm, aici şi acum, consecinţele nefaste ale sistemelor de partide necompetitive în general şi ale acţiunii partidelor unice, în special. Condamnarea lor a făcut-o istoria. Cine i-a contestat verdictele merită, cum spunea Santayaha, ca ea să se repete.

16) A. Hauriou, J. Gicquel et P. Gelard, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris. Ed. Montchrestien, 1975, ed. a VI-a, p. 6 15 .

44

PARTIDELE POLITICE CA SUBIECTE DE DREPT PUBLIC Conf. univ. dr. Antonie Iorgovan § 1 . Consideraţii generale asupra dreptului public § 2. Reflectarea în doctrină a tezei după care partidele politice sunt su­ biecte de drept public § 3. Obiectul dreptului constituţional şi sfera raporturilor de .putere în care intră partidele politice § 4. Reglementările constituţionale actuale şi capacitatea de drept public a partidelor politice § 5. Partidele politice ca subiecte de drept public, potrivit Constituţiei României § 6. Partidele politi ce şi formaţiunile politice ca subiecte de drept electoral în România § 7. Concluzii generale. Propuneri de lege ferenda

§ 1 . Consideraţii generale asupra dreptului public

Dreptul. tradi\ional , este divizat în drept public şi drept privat, cunoscute încă d e l a rom an i 1 l : această separaţie e s t e acce ptată de majoritate a autori lor2 l. 1 ) Jurisconsultul Upian caracterizează, printre primii. dreptul public î n opozi\ie cu cel privat în fonnula devenită cele bră: .,publicum jus est quod ad statum rei ron1anmi special, privatum quod ad singulorum utilitatem pertiner' (dig. I , tit. pag. 2 ) . 2 ) Autorii englezi, de regulă, nu fac această distinct ie pentru sim lul motiv că_şi notiunea r de cons-titutie are o ;iltă s�mnificatie decât în Europa contine ntală. Jn s tate le care nu au o const ituţie scrisă, şi ln primul rând în Angl ia, legile constitu\ionale sunt toate legile care „hotfll'ăsc organizarea politică a statului, indifere nt de forma în cm'e au fost făcute·· (Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, v oi. I. Bucureşti, 1929, paf. 1 1 ) . Cum am arăt,ii şi în altă lucrare, la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru doctrina eng.lez·ă era dominată de tezele lui Dicey după care în Anglia nu e ste cunoscută no\iUne:i .de dre pt administrativ Relevându-se superioritatea organizării romane faţă de cca greacă, autorul citat retine că la Atena, unde distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat nu există, mereu statul s-a amestecat în afacerile particularilor; de multe ori s-au anulat datoriile particularilor, alteori statul dădea celor care îl împrumutau o ipotecă generală asupra bunurilor tuturor cetăţenilor etc.4> O atare confuzie între public şi privat face ca dreptul privat să fie oprimat, individul să nu mai aibă siguranţă că produsul muncii sale va fi respectat şi protejat de autorităţile publice (în primul rând de cele statale), pe de o parte, respectiv ca dreptul public să se îndepărteze de menirea sa firească într-o societate corectă şi democratică, pe de altă parte. Nu se poate, logic, ajunge la un spirit de responsabilitate civică, respect şi devotament faţă de marile valori promovate de o putere statală dacă acestea nu presupun şi siguranţa juridică a „tranzaqiilor private". De fapt, aici se intersectează doctrinele de guvernare de nuanţă liberală cu cele social-democratice nu numai în cee a ce priveşte locul şi rolul „scctorn l u i public" în viaţa economică , dar şi în ceea ce priveşte relaţia autori tate (stat) - cetăţean, mai precis, în ceea ce priveşte accentul care trebu ie pus pe unul din cele două elemente ale relaţiei într-un program de guvernare sau altul, după caz, într-un sistem constituţional sau altul. În acest context de idei apare şi problema implicării, în sensul juridic al tennenului, a partidelor politice în viaţa statală, în viaţa politică în general; cu alte cuvinte, problema capacităţii de drept public a partidului politic sau a calităţii acestuia de subiect de drept public. În înţelesu l cel mai larg, dreptul public cuprinde: a) dreptul constituţional; b) dreptul administrativ; c) dreptul internaţional public; d) dreptul penal şi procesual penal; e) dreptul procesual civil 5l, iar în sens restrâns numai dreptul constituţional şi dreptul administrativ 6 >. Se discută acum dacă în sfera dreptului public nu trebuie inclus şi dreptul ecologic. :< ) Paul Ne gulescu, Tratat de drept administrativ. voi. I . ed. a IV-a, Editura „Marvan .. , Ilucurcşti, 1 934, p. 29. 4> Ibidem. S ) Anibal Teodorescu, op. cit„ p. 13. 6) Idem. p. 14.

46

Partidele politice ca subiecte de drept public

După unii autori, dreptul public se împarte în drept public extern, drept public intern şi drept public judiciar, înţelegându-se prin drept public intern dreptul constituţional şi dreptul administrativ7 >. Dacă restrângem sfera dreptului public numai la aceste două ramuri, va trebui să reţinem că, încă din perioada interbelică, după anumiţi autori, fiecare era împărţită pe subramuri sau, după caz, din fiecare se aprecia că s-au desprins alte ramuri. Aşa, de pildă, Marcel Prelot vorbeşte despre un drept public constituţional (care ar cuprinde: drept constituţional politic, drept constituţional administrativ, drept constituţional jurisdicţional şi drept constituţional demotic) şi un drept public relaţional8 >, iar Leon Duguit a apreciat dreptul financiar , dreptul agrar , dreptul industrial , dreptul asigurărilor sociale şi dreptul poliţienesc, drept ramuri desprinse din dreptul administrativ 9>.

§ 2. Reflectarea în doctrină a tezei după care partidele politice sunt subiecte de drept public Desigur că problema ramurilor dreptului constituţional ori a dreptului administrativ nu ne-am propus să o rezolvăm în această lucrare, reţinem, însă, că lot mai mult în ultimii ani se acreditează ideea unui drept electoral, a unui drept contencios constituţional, respectiv a unui drept de contencios administrativ. De aici, fără nici o exagerare, putem vorbi despre partidele politice ca subiecte de drept electoral sau de drept de contencios constituţional (multe constituţii actuale, între care şi cea a României consacră dreptul Curţii Constituţionale de a se pronunţa cu privire la neconstituţionalitatea unui partid politic) etc. Dincolo de aceste aspecte, suntem de părere că dezvoltarea organizării politice de tip regional sau continental ridică problema calificării partidelor ca subiect de drept public extern (ex., pentru ·alegerile parlamentare la nivel european etc.). Nu trebuie uitat că în condiţiile statelor care sunt integrate în structuri politice regionale sau continentale ori care doresc să se integreze în 7 ) Ernst Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Editura „Glasu! Bucovinei", Cernăuţi, 1 944, p. 54. 8) Marce l Pre lot, Jean Boulonis, Institutions politiques et droit constitutionnel, 1 0e ed„ Dalloz, Paris, 1 987, p. 28-37. V e zi în acest sens şi Ioan Muraru , Drept constitufional şi

instituţii politice, Editura „Proarcadia•·, Bucureşti. 1 993, p. 35, nota nr. 1 . 9 > L . Duguit , Traite de droit constitutionnel, Paris, tom. I , 1 927, p. 707.

47

Partidele politice

asc mene a· s tructuri e s te c o n s e m n at pri n c i p i u l priori Ulţ i i dreptu l u i i nternaţional faţă d e dreptul i ntern. Legislaţi a din ţara noastră la ora actuală ne îngăduie o discµţie doar în ceea cc priveşte calificarea partidului poli tic ca subiect de drept public intern, în princi pal de drept constituţional . Tradiţional , teoria subiectului raportului de drept public este axată pe ideea personalităţii juridice, a capacităţi i juridice 1 0 l . Deşi sunt fonnulate mai multe justificări, autorii de drept public au admis teza după care cel puţin unul dintre subiectele raportului juridic de drept constituţional sau, dupl1 caz, de drept administrativ trebuie să fie o persoanl1 morală de drept public (o persoanl1 publică). În lucrările de drept constituţional , la noi , până în 1 989. autorii au evitat să vorbească despre partidul politic ca subiect de drept constituţional , fiind una din problemele teoretice care nu putea fi discutată; textul Constituţiei din I 965 care consacra rolul conducător al P.C.R. era fără comentarii ; în schimb, erau calificate în acest sens organizaţiile de masă şi obşteşti 1 1 >. De asemenea, constant, atât autorii de drept constituţional, cât şi cei de drept administrati v , anali zau rolul conducător al P.C.R. în sfera principiilor fundamentale de organi zare şi funqionare a statului socialist. Ed iţi ile cursurilor autori lor români publi cate pe baza noi lor realităţi juridice de după Decembrie 1 989 menţionează în mod expres partidele politi ce ca subiecte de drept constituţional . Pe această linie de idei , prof. Ioan I O) Vezi Anibal Teodorescu, op. cit.. p. 1 54-234 şi opiniile acolo citate. 1 1 ) Astfel. după Nistor Prisca, subie ctele raportw·ilor de drept constitu\ional erau: statul, organe le statului, organiza\iile de masă şi obşte şti , ce tătenii. cetă\eni i organi za\i pe circu mscriptii ele ctorale (N. Prisca, Drept constituţional. E.D.P .• 1 977, p. 1 6- 1 9) . După Tudor Drăganu, subiecte le calificate ale raporturilor de drept constitutional erau: popoml, statul, un organ al puterii de stat, colectivul alegă.torilor dintr-o circumscrip\ie electorală. un organ intern. al unu i organ al puterii sau un organ obştesc (T. Drăganu, Drept constitu/ional. E.D.P. , 1 972. p. 1 2 şi mm. ). După I on Deleanu, această sferă cuprindea: popoml, statul , un organ al statului. organizatiile de masă şi obşte şti , colectivul de alegători dintr-o circumscriptie şi cetătenii (I. Delc anu. Drept constitu/ional. Tratat elementar. E.D.P. , 1 980, p. 25 ) . După I oan M uraru, colectivul de alegători nu avea această calitate, în schimb a.utorul includea în sfera acestora străinii şi apatrizii (I. M uraru, Drept constituţional. U.U.B. , 1 987, p. 1 5- 1 7). Vezi în

această privin\ă şi I. Benditer, Subiectele raporturilor de drept constitu/ional, în A.U. laşi, sect itmea I I I . tomul XIV, 1 968, p. 1 83 şi urm. ) .

48

Partidele politice ca su biecti, de dreptpublic

Muram notează că partidele politice, fonnaţiunile politice şi alte organizaţii „ca fonne organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare . . . pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional". Se argumentează că atât Constituţia, cât şi alte legi, izvoare de drept constituţional, stabilesc expres posibilitatea partidelor politice şi a altor organizaţii de a fi participante la raporturile ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. „Astfel, partidele şi fonnaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi la alegeri" 1 2 >. Literatura occidentală, fără să se oprească în mod neapărat necesar la noţiunea de subiect de drept public, analizează constant problematica partidelor politice în problematica mai largă a puterii pol itice. Aşa, de pildă, Pierre Pactet consacră un capitol din cursul său „Competiţei pentru putere", iar prima secţiune din acest capitol este destinată „actorilor competiţiei partidele politice" 1 3 >. În alte lucrări , în contextul analizei instituţiilor politice contemporane dintr-o ţară, se analizează şi rolul partidelor pol itice în organizarea corpului electoral 14 >. De regulă, în lucrări de drept constituţional se vorbeşte despre „asumarea unei responsabilităţi publice de către partidele politice" , despre „capacitatea juridică a partidelor politice" ori despre ,,reparti zarea co_nfonn funcţiei exercitate" etc. Tenninologia diferă după cum este vorba de o cercetare cu un. pronunţat caracter tehnic-juridic sau de una cu caracter politico-juridic. De pildtl, Maurice Duverger în monografia consacrattl partidelor politice pune accent pe aspectele de ordin politico-sociologic şi atunci când cercetează relaţia dintre partide ş i re gimuri l e po litice, reţ i n ând următoare le titluri de paragrafe: ,,Partidele şi nominalizarea candidaţilor" , ,,Partidele şi alegerile propriu-zise", ,,Partidele şi reprezentarea opiniei", ,;Sistemul de partide şi deformarea opiniei", ,,Partidele şi separaţi a puterilor" , ,,Partidele şi autoritatea guvernamentală" , ,,Partidele şi funcţionarea opoziţiei" 1 5 >. 1 2 ) Ioan Mura m , Drept constitu/iollal ş i institt'lii politice. Editura „Naturismul.. . · , , 1 99 1 . p. 8. t 3 ) P. Pacte t , Institutions politiques. Droit constitutionnel. 9e edition, Masson, 1 989, p. 1 26 şi urm . 1 4 ) Vezi. de exemplu , Jean G icque l, Droit co11stit11tionnel et institutions politiques, 1 0e edition, Montchrestien, 1 989, p. 6 1 0 şi urm . 1 5 > Maurice Duverger, Les partis politiques. Librairie Annand Colin, 1 976, p. 465-5 5 1 .

Bucure

49

Partidele politice

Din cele de mai sus rezultă că teza după care partidele politice reprezintă o categorie de subiecte de drept constituţional apare ca o constantă a ştiinţei juridice actuale. Faţă de titlul lucrării noastre, urmează să vedem care sunt concret categoriile de raporturi de drept constituţional, pe de o parte, şi dacă partidele politice apar şi ca subiecte în raporturile de drept administrativ, pe ele altă parte.

§ 3. Obiectul dreptului constituţional şi sfera raporturilor de putere în care intră partidele politice Identificarea acestor raporturi de drept public nu se poate face numai prin i nvestigarea istoriei partidelor politice ori prin fundamentarea raţiunii ele a fi a partidului politic în viaţa socială. O asemenea analiză ne conduce la concluzii importante, necesare unei investigaţii a fenomenului juridic, dar insuficiente. Orice discuţie pe această temă trebuie să aibă în vedere şi „starea legislaţiei" , modul în care Constituţia şi fegile ordinare reflectă rolul şi sarcinile partidelor politice în viaţa publică. Se subînţelege că discuţia este lipsită de obiect în acele state în care sunt constituite sisteme de guvernare fără partide politice. De asemenea, datele problemei la care ne referim sunt diferite după cum ne raportăm la un sistem politic bazat pe partid unic sau la un sistem pluripartidist. Vom avea în vedere sistemele politice cu caracter democratic, de esenţa cărora ţi ne plural i smu l . Partide l e po l itice sunt înţ elese în epoca contemporană nu numai o garanţie, dar şi o condiţie sine qua non a democraţiei, în care sens este redactat şi art. 8 din Constituţia României 1 99 1 . Pe ele altă parte, sfera raporturilor juridice constituţionale care are ca subiect partidul politic depinde şi de modul în care definim obiectul dreptului constituţional. După o teză larg răspândită, obiectul dreptului constituţional îl reprezintă „încadrarea juridică a fenomenelor politice", care la rândul lor cuprind trei planuri: a) recunoaşterea totală a omului de către om, b) dctenninarea a ceea ce este bun pentru societate şi c) raporturile dintre conducători (guvernanţi) şi cei guvernaţi 16>. 'reza de bază a prof. A. Hauriou, 16 ) Andre Hauriou, Jean Gicque l, Patrice Gelard, Droit constituti onnel et instituti ons politi ques. 6e ed ition, Montchrestien, Paris, 1975, p. 9.

50

Partidele politice ca subiecte de dreptpublic

preluată în ediţiile cursului îngrijite de prof. J. Gicquel, este cea a rolului mediator şi reglator al dreptului constituţional între libertate şi autoritate 17 ) . După alţi autori (curentul civilist) dreptul constituţional are ca obiect „organizarea statului , re gulile sale fundamentale , modul său de guvernământ, atribuţiile puterilor politice, limitele lor şi raporturile dintre ele" 18 l, teză promovată cu anumite nuanţări şi dezvoltări în multe lucrări de drept public (soluţia analitică). Î n timp ce alţi autori se limitează la formulările foarte sintetice, ca de pildă J. Laferriere, după care obiectul dreptului constituţional îl constituie „organizarea politică a statului" 19 l (soluţie sintetică). La noi , în literatura i nterbelică s-a promovat, de regulă, o viziune metodologică analitică20 >, preluată de majoritatea autorilor postbelici 2 I l . Nu mai puţin, unii autori români de drept constituţional din perioada postbelică 17 ) Vezi pentru critica acestui punct de vedere I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria generalii, voi. I , Bucureşti, 199 1, p. 11.

18) Planiol, Riper, Traite elementaire de droitcivil. 2e ed. , 1928, p. 9. ! 9 ) J. Laferriere, Manuel de droitconstitutionnel. 194 1 , p. 8.

20 ) Aşa de exemplu, prof. Anibal Teodorescu consideră dr e ptul constituţional ca totalitate a regulilor juridice de organizare politică interioară a statului şi de guvernare a raporturilor de drept d_intre acesta şi individ (op. cit., p. 14) , iar după prof. E.D. Tarangul dreptul constituţional cuprinde totalitatea regulilor cu privire la organizarea organe lor statului, repartiţia funcţiilor statului între aceste organe, determinarea raporturilor dintre organele statului, precum şi cele dintre indivizi şi stat. ,,În fine, dreptul constituţional se mai ocupă şi cu modul .d e funcţionare a organelor însărcinate cu funcţiunea legislativă" (E.D. Tarangul, op. cit., p. 54) . Într-o forn1ă mai sintetică s-a exprimat prof. P. Negulescu: ,,partea dre ptului public care se ocupă cu organizarea statului, cu stabilirea puterilor publice, cu fixarea atribuţiilor ace stor pute ri, se numeşte drept constituţional" ( op. cit., p. 38 ) . 2 1) Prof. N. Prisca de finea dreptul constituţional ca fiind „ansamblul normelor juridice care consfinţesc esenţa şi forma statului, precum şi baze Ie puterii de stat şi regleme nte ază relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat, adică acele r e laţii al căror conţinut îl formează organizarea puterii de stat în fu ncţie de te ritoriu şi populaţie, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, sistemul şi modul de formare, organizare şi funcţionare a organelor puterii de stat, sistemul şi principiile de organizare şi funcţionare a organelor administraţiei de stat, organelor judecătoreşti şi organelor procuraturii" (op. cit., p. 20) . Vezi pentru o de finiţie mai sintetică I. Deleanu, Drept constituţional. Tratat elementar, op. cit , p. 2 2 (raporturile de drept constituţional sunt raporturile în care oamenii, fie individual, fie organizat, participă ca titulari de drepturi şi obligaţii ce apar în cadrul activităţii de exercitare a puterii de stat ). În acelaşi sens: T. Drăganu, op. cit., p. 10.

51

Partidele politi ce

au fonnulat definiţ ii sintetice ale obiectului dreptului constituţional: ,,relaţiile sociale care apar în procesul _instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat"22 >. În altă ordine de idei, sfera raporturilor de drept constituţional variază şi după cum se acceptă sau nu teza că to�te normele Constituţiei sunt izvoare ale acestei ramuri de drept şi, în acest context, teza raporturilor juridice are o dublă natură juridică. În fine, mai reţinem că opiniile sunt împăftite şi în ceea ce priveşte relaţ ia drept constituţional, drept administrativ, în ţări şi la ora actuaHI se relevă, pot ri vit concepţ iei c l asice, un ro l mai impo rtant pent ru d reptul constituţional2 3>, în timp ce în altele (exp. Franţa) se conturează teza după care dreptul administrativ a devenit drept comun24l. Nu mai vorbim de faptul că unii autori susţ in că între cele două ramuri nu există o diferenţă categorică de obiect (cum s-a văzut în Anglia până nu demult s-a şi contestat existenţ a unui drept administrativ), în timp ce alţii fac delimitări profunde cu implicaţii în ceea ce priveşte regimul juridic, inclusiv subiectele care dobândesc capacitatea de a intra proprio nomine în raporturi de drept constituţ ional sau, după caz, de drept administrativ. Aşa după cum precizează prof. I. Deleanu, definiţia pedagogică a dreptului constituţ ional este utilă în spaţ iul pur al „ştiinţei", dar cu totul ineficientă atunci când ne propunem să marcăm nota distinctivă a acestei „ramuri" de drept25 >. Tocmai de aceea pentru descifrarea şi calificarea vieţ ii constituţionale, în toată complexitatea sa, se cere mai inuit decât o exegeză a Constituţiei, anume: examinarea instituţiilor pe care Constituţia le reglementează, în mediul lor politic şi social, ceea ce se exprimă şi prin transformarea tradiţionalelor cursuri de Drept constituţional 22 > I. Muram, Drept constituţional ( 1987 , op. cit. , p. 6; Drept constituţional şi instituţii )

politice. op. cit. , p. 4. V e zi şi Mircea Le pădăt e sc u , Teoria generală a c o n trolului constituţionalitii/ii legilor. Editura Didactică şi Pedagogică, 197 4 , p. 33. 2 3 > Doctrina e lve1iană susţine că dreptul constituţional legitimează puterea, defineşte

rolul cetă1enilor în raport cu str ucturile statale şi organizează puterea legislativă, executivă şi judiciară pe când dreptul administrativ are un rol mult mai modest: ,,reglementarea rela\iilor cotidiene dintre puterea executivă şi particulari" (Blaise Knapp, Precis de droit aoministratif, Editions Helbing-Lichtenhohn, Geneve , 1980, p. 5 ) . 24 ) G. Vede!, P. Delvolve , Droit administratit; 10e ed. , P.U.F., Paris, 1988, p. 96. 25 ) I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politicc, op. cit. , p. 1_1 .

52

Partidele politice ca subiect,: de dreptpublic

în cursuri de „Drept constituţional şi instituţii -politice" (unii autori pun mai întâi instituţiile politice)26> . Desigur că această schimbare de optică a cercetării „materiei dreptului constituţional" nu a putut rămâne fără consecinţe în ceea ce priveşte şi optica de cercetare a partidului politic ca subiect al raportului de drept constituţional, de fiecare dată la dimensiunea pur juridică asociindu-se dimensiunea politică. Sintetizându-se criteriul material cu cel formal, recent în literatura noastră se susţine că dreptul constituţional este acela care formulează în principiu, organizează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei fări, prin norme specifice adoptate de organul legiuitor27 >. O cercetare, însă, de drept constituţional -prin conexarea instituţiilor constituţionale propriu-zise cu instituţiile politice după autorul c-itat, presupune ·examinarea: 1) puterii-originale, trăsăturile şi prerogativele ei (convenţional vorbind: dreptul public de stat); 2) reguli lor şi mecanismelor potrivit cărora această putere se exercită concret (modul de guvernământ sau sistemul constituţional); 3) forţelor care susţin puterea, o controlează şi o influenţează (regimul politic); 4) fundamentului juridic al puterii, al modului ei de instituţionalizare, organizare şi funqionare (teoria constituţiei)28 >. Raportând tezele devenite tradiţionale la motricea de mai sus vom putea reţine că doctrina de drept constituţional, ca regulă analizeafă partidele politice ca subiect în cea de a treia categorie de raporturi de drept constituţional. Creşterea rolului partidelor politice în societatea &�ocraţidl contemporană şi reflectarea acestei mutaţii în constituţii şi legi a început să justifice analiza partidelor politice şi ca subiecte în raporturile din a doua şi chiar prima categorie. Revenind la formularea unui autor, putem spune că partidul polltic ne apare ca subiect atât în raporturi le de instaurare a puterii de stat, cât şi în cele de menţinere ori de exercitare a acestuia, cu ac�entele specifice date de o legislaţie naţională sau alta. Această concluzie asupra studiului doctrinei în materia ce o discutăm pentru România are înainte de toate o importanţ ă deosebită pentru 26 ) Este cazul lui P . Pacte ! , citat deja, sau al lu i M auric e Duverger (lnstitutions

politiques et droit constitutionnel, P.U .F. , 17e ed. , Paris, 1988 ) etc. 27 ) I . Deleanu, op. 28 ) Idem, p. 1 2.

cit ,

p. 1 1 .

53

Partidele politice

clarificarea clasei politice, a parlamentarilor actuali asupra calificării juridice ce trebuie dată partidelor politice în viitoarea lege organică a acestora. Nu este deloc întâmplător dacă partidul politic va fi calificat doar o simplă persoan_ă juridică, în sensul dreptului comun sau o persoană juridic1l. de drept public, cum se preconizează prin art. 2 al proiectului de lege, depus la Parlament. Mai exact, partidul politic este calificat de acest proiect „persoană juridică de drept public, de ordin constituţional". Dreptul constituţional şi, în primul rând, reglementările din constituţii ne obligă să depăşim teza după care partidele politice ne apar ca subiecte de drept constituţional doar în raporturile electorale, adică în raporturile de constituire a organe lor reprezentative. E l e sunt subiecte de drept constituţional şi în relaţiile sociale ce au ca obiect funcţionarea organelor legislative (exp. constituirea structurilor interne, încetarea cal ităţii de parl amentar, exercitarea contractului politic al Par l amentului asupra Guvernului, declanşarea unei moţiuni de cenzură etc.), exercitarea anumitor prerogative de către şeful executivului (exp. desemnarea pentru anumite funcţii, adoptarea unor declaraţii sau mesaje, dizolvarea Parlamentului etc.). Cum am avertizat deja în prezenta lucrare, discuţia trebuie făcută, concret, deoarece diferenţierile sunt destul de mari de la o ţară la alta. De aceea, se impune o trecere în revistă a �glementărilor de ordin constituţional din principalele ţări. Relevând „baza constituţională" a raporturilor de drept public în care intră partidele politice, conturăm, implicit, şi o imagine asupra naturii şi sferei acestor raporturi în ţară (grupul de ţări) la care ne vom referi.

§ 4. Reglement4rile constituţionale actuale şi capacitatea de drept public a partidelor politice în diferite ţări ale lumii Constituţii l e actuale în vigoare, sub aspectu l modului în care reglementează materia partidelor politice pot fi clasificate în patru mari categorii: 1) constituţii care nu cuprind reglementări exprese (exemplu: Constituţia Olandei, Belgiei, S.U.A;); 2) constituţii care reglementează numai scopul general al partidelor politice şi, eventual, condiţiile de desfăşurare a unei activităţi constituţionale (exemplu: Constituţia Italiei, Germaniei, Spaniei, Ungariei); 3) constituţii care reglementează rolul electoral al partidelor politice (exemplu: Constituţia Austriei, Norvegiei, Suediei, Franţei); 4) constituţii care reglementează rolul partidelor politice în procesul electoral, în organizarea Parlamentului, în desemnarea primului­ ministru etc. (exemplu: Constituţia Turciei, Portugaliei, României-199 1).

54

Partidele politice; ca subiecte de dreptpublic

Din cele de mai sus rezultă că orice judecată cu pri 11.re la capacitatea de drept public a partidelor politice în ţările din prima cate):'.:)rie se va putea face numai prin raportare la legislaţia ordinară, ţinându-se seama şi de practica consacrată. De pildă, în Constituţia Olandei se menţionează în art. 8 că dreptul de asociere este recunoscut şi că el poate fi limitat prin lege, în interesul ordinii publice, iar în art. 53 se precizează doar că membrii celor două Camere sunt aleşi pe baza reprezentării proporţionale, în limitele care vor fi stabilite prin lege, respectiv că alegerile se fac prin vot secret. Este nevoie, deci, pentru a constata care este statutul din punct de vedere al dreptului electoral al partidelor pol itice în Olanda, să se cerceteze reglementările electorale concrete. Constituţia Olandei cuprinde, în art. 54 şi urm., unele norme cu privire la capacitatea de a alege a unui cetăţean olandez, respectiv cu privire la condiţiile ce trebuie să le îndeplinească membrii Parlamentului, dar nu şi cu privire la rolul partidelor politice în procesul electoral. După cum s-a văzut, se face trimitere la lege. Oricum, suntem îndreptăţiţi să apreciem că în Olanda, ca şi în celelalte ţări din această categorie, nu se poate vorbi despre alte genuri de raporturi de drept publice în care intră partidele politice decât raporturile electorale. În S.U.A., după cum se cunoaşte, implicarea partidelor politice ca subiecte în procesul electoral este foarte puternică. De altfel, sistemul american excelează prin oficializarea şi transformarea într-o procedură publică şi a procesului de desemnare a candidaţilor de către partide. Este problema alegerilor primare sau faza preelectorală. În sistemul american se face, aşadar, o distincţie netă între nominalizarea candidaţi lor în cadru l unui partid, dar tot printr-o procedură electorală publică şi alegerea candidatului, adică exprimarea opţiunii electoratului între candida\i propuşi de diferite partide 29 > . Aprecierile de mai sus sunt valabile şi pentru ţările în ale căror constituţii, cum s-a văzut, sunt consacrate norme care evocă exclusiv un rol electoral al partidelor politice. Din acest punct de vedere1lu face excepţie nici Constituţia Franţei, care, în art. 4, articol cu valoare de principiu, precizează: ,,Partidele şi grupurile politice cooperează la exprimarea sufragiului. Ele se formează şi îşi desfăşoară activitatea în mod liber. Ele trebuie să respecte principii le suveranităţii naţionale şi ale democraţiei". Este greu de conceput că printr-o lege electorală, o lege a partidelor politice etc. se pot stabili şi alte „zone" de \

29 ) Vezi în acest sens Maurice Duvţrger, Les partis politiques, op. cit, p. 468.

55

Partidele politice

cooperare a partidelor politice în Franţa. Textul constituţional este cât se poate de clar. De altfel, literatura franceză este constantă în a analiza sub aspect tehnic-juridic partidul politic doar ca subiect de drept electoral . Desigur că şi aici, ca peste tot, trebuie să facem distincţie între statutul juridic al partidului politic, mai precis între calitatea acestuia de subiect într-un raport de drept public, în virtutea unor drepturi şi obligaţii prevăzute de constituţie sau de lege, şi influenţele pe care le exercită partidul politic asupra altor subiecte de drept public, cum ar fi: şeful statului, Guvernul, Parlamentul etc. Constituţia Italiei, la prima vedere, pare a se încadra tot în categoria constituţiilor care consacră un rol exclusiv electoral partidelor politice de vreme te reglementarea acestei materii nu este prevăzută în titlul consacrat principiilor fundamentale, ci în partea consacrată drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor, fiind vorba de art. 49. Dacă analizfun, însă, structura acestei părţi şi, mai ales, conţinutul şi semnificaţia reglementării dată de art. 49 vom ajunge la o concluzie contrară. Astfel, legiuitorul constituant italian împarte materia drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti pe următoarele titluri: Titlul 1 . - Raporturi civile; Titlul 2. - Raporturi etico-sociale; Titlul 3 . - Raporturi economice; Titlul 4. - Raporturi politice (art. 48-54). Constatfun, aşadar, că art . 49 este inclus în Titlul 4 , consacrat „Drepturilor politice" , având unnătorul conţinut: ,,Toţi cetăţenii au dreptul de a se asocia în mod liber în partide pentru a contribui, după metoda democratică, la stabilirea politicii naţionale" 30>. Este în afară de orice îndoială că expresia „la stabilirea politicii naţionale'' din Constituţia Italiei are o semnificaţie mult mai amplă decât expresia „cooperează la exprimarea sufragiului" din Constituţia Franţei. Textul evocat mai sus - statutul constituţional al partidului politic fundamentează aşadar aptitudinea partidelor politice italiene de a se manifesta ca subiect de drept public în toate aspectele care vizează determinarea politicii naţionale. Constitµţia Germaniei din 23 mai 1949, în spiritul textului italian citat mai sus, adoptat cu doi ani mai înainte, în art. 2 1 precizează: ,,Partidele cooperează la formarea voinţei politice a poporului. Înfiinţarea lor este liberă. Organizarea lor internă trebuie să răspundă principiilor democratice. Ele trebuie să informeze în mod public despre provenienţa fondurilor lor". 30) Textul original este: ,,Tulii i cittadini hanne diritto di associarsi liberamente in partiti

per concorrere con metodo democratico a determinare la politica nazionale "(sub ns. ) .

56

Partidele politice ca subiecm de drept public

Constatăm că legiuitorul gennan merge mult mai departe, precizează câteva reguli de ordin constituţional cu privire la înfiinţarea, organizarea şi finanţarea partidelor politice. Mai mult, în alin. 2 al articolului la care ne referim se consacră şi sancţiunea neconstituţionalităţii unui partid politic, stabilindu-se competenţa tribunalului constituţional federal în această materie. Aşa după cum se susţine în doctrină, legiuitorul constituant gennan din 1 949, susţinând, prin Constituţie, importanţa partidelor politice, a unnărit să adopte şi o poziţie faţă ·de atitudinea anti-partid care s-a manifestat în epoca imperială şi a republicii de la Weimar3 1 ) . Mai ales după promulgarea în 1967 a legii partidelor politice, ,,cooperarea partidelor politice la fonnarea voinţei politice s-a extins la toate domeniile vieţii politice" . Ele influenţează fonnarea opiniei publice, stimulează şi aprofundează educaţia politică, încurajează participarea activă a cetăţenilor la viaţa politică, ,,formând cetăţeni apţi pentru a-şi asuma responsabilităţi publice". În acest context de idei, autorul citat subliniază că, practic, nu este posibilă organizarea alegerilor fără concursul partidelor atât la nivelul federaţiei şi landurilor, cât şi la nivelul comunelor. Nu mai puţin, această poziţie centrală a partidelor politice în sistemul politic gennan l-a detenninat pe legiuitor să le supună unui control juridic riguros32)_ Spiritul legislaţiei gennane a penetrat şi în alte ţări, fiind preluat şi de legiuitorul constituant spaniol care, în Titlul preliminar al constituţiei, a prevăzut un text special pentru partidele politice: ,,Partidele politice exprimă pluralismul politic, ele concură la formarea şi la manifestarea voinţei populare şi sunt un instrument fundamental al participării politice. Ele se fonnează şi îşi exercită activitatea în mod liber, respectând constituţia şi legea. Structura lor internă şi modul de funcţionare trebuie să fie democratice". Constituţia Turciei cuprinde atât dispoziţii de principiu cu privire la rolul şi locul partidelor politice în sistemul constituţional, dar şi cu privire la drepturile acestora în ceea ce priveşte funcţionarea diferitelor instituţii statale. Astfel, în art. 68 se consacră principiul după care cetăţenii au dreptul să constituie partide politice, să intre în cadrul acestora sau să se retrag_ă din ele respectând procedurile stabilite. Pentru a deveni membru al unui partid se 3 1 ) Arno Mohr, Les partis politiques au Bundestag allemand, Sanderlie n s t , n r. 4/ 1 986, p. 2 . 32) Idem, p. 3 .

57

Partidele politice

impune vârsta de minim 2 1 ani. Totodată, se consacră principiul după care „partidele politice sunt elemente indispensabile ale unui sistem politic democratic". Constituţia prevede că partidele se pot crea fără autorizaţie prealabilă, dar că îşi vor desfăşura activitatea în confonnitate cu prevederile constituţiei şi ale legilor. Statutele şi programele partidelor politice nu pot contrave ni caracterului indivizibil al statului, drepturilor omului , suveranităţii naţionale şi principiilor republicii democratice şi laice. Este interzisă, de asemenea, crearea de partide politice care au ca scop susţinerea şi realizarea dominaţiei în clase sau grup sau a oricărui tip de dictatură, precizându-se că partidele politice nu vor fi organizate şi nu vor funcţiona în străinătate, că nu vor forma organe auxiliare discriminatorii etc. Un articol special este consacrat principiilor care trebuie respectate de partidele politice (art. 69), menţionându-se că verificarea partidelor politice se va face de către Curtea Constituţională. Semnificativ pentru capacitatea de drept public a partidelor politice din Turcia este şi art. 84, care califică demisia din partidul pentru care a candidat în vederea intrării într-un alt partid ca o modalitate de pierdere a calităţii de parlamentar. De asemenea, reţinem că în art. 9 4 şi următoarele cu privire la funqionarea Parlamentului se consacră regula după care fiecare partid reprezentat în Parlament îşi constituie un grup politic care devine subiect al activităţii parlamentare (exemplu: propunerea de interpelare poate fi prezentată în numele unui grup al unui partid politic etc.). Oarecum în aceeaşi notă analitică , Constituţia Portugaliei consacră dispoziţii cu privire la partidele politice, atât în partea consacrată principiilor fundamentale, cât şi în partea consacrată drepturilor fundamentale, respectiv instituţiilor publice. Cât priveşte scopul partidelor politice, în art. 10 alin. 2 (din Principii fundamentale) se precizează că acestea concură la organizarea şi exprimarea voinţei populare , respectând principiile independenţei naţionale, cât şi ale democraţiei, iar în art. 5 1 se menţionează că libertatea de asociere cuprinde dreptul de a constitui sau de a participa „la asociaţii sau partide politice şi, prin el, de a concura democratic la fonnarea voinţei populare şi a organizării puterii politice". Totodată , după modelul altor constituţii europene, şi aici se precizează unele interdicţii cu privire la activitatea partidelor, între altele, fiind interzise partidele care prin denumirea lor sau prin obiectivele lo.r ar avea un caracter sau o sferă regională, respectiv unele criterii cu privire la calitatea de membru de partid.

58

Partidele politice ca subiecte de dreptpublic

Interesant este de reţinut că în art. 1 17 (din partea a III-a consacrată Organizării puterii politice) se reglementează tocmai relaţia: partidele politice - dreptul la opoziţie. Concret, se menţionează că partidele politice reprezentate în Adunarea Republicii, dar care nu fac parte din Guvern, se bucură de dreptul de a fi infonnate regulat şi direct de către Guvern cu privire la mersul principalelor probleme de interes public. De acelaşi drept se bucură şi partidele politice reprezentate în orice altă adunare desemnată prin alegeri directe în faţa executivelor corespunzătoare din care fac parte. Apoi, în art. 190 se menţionează că primul-ministru este numit de către Preşedintele Republicii după ce a consultat partidele reprezentate în Adunarea Republicii şi ţinând cont de rezultatele alegerilor. Ca să ne referim numai la acest din unnă text, reţinem că el nu consacră numai o obligaţie a Preşedintelui Republicii de a con:sulta partidele reprezentate în Parlament, dar şi un drept al partidelor de a pretinde Şefului Statului o atare conduită. Cu alte cuvinte, partidele politice prezente în Parlament dobândesc, în baza acestui text, o capacitate juridică specială de drept public. În virtutea acestei capacităţi ele pot intra - proprio nomine ­ în raporturile de drept constituţional ce se creează în procesul de învestitură a Guvernului ca şi cum ar fi veritabile autorităţi publice. Această idee este preluată şi de către Constituţia României din 199 1, motiv pentru care am aprecia că reglementarea dată de legiuitorul nostru constituant se apropie mai mult de reglementarea dată de legiuitorul din Turcia sau Portugalia decât de cea dată de legiuitorul constituant din Italia sau Gennania.

§ 5. Partidele politice ca subiecte de drept public, potrivit Constituţiei României Constituţia noastră precizează în art. 8 că pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale, ca apoi să sublinieze principiul după care partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii: ,,Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei". După modelul altor constituţii din Europa occidentală, evocate mai sus, în art. 37 consacrat dreptului la asociere se menţionează că cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. Totodată, se menţionează care sunt elementele pentru care un partid politic

59

Partidele politice

este declarat neconstituţional şi care sunt persoanele care nu se pot asocia în partide politice. Astfel, în art. 37 alin. (2) din Constituţ ţe se menţionează că atât partideie, cât . şi organizatiile care, prin scopul ori prin activitatea lor, militează îm potriva pluralismului po litic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţ ii, a integrităţ ii sau a independenţei Rom âniei sunt neconstituţionale. ObservăJ.n· că alături de conceptul de partid apare şi acela de organizaţie, care vizează orice organizaţie nu numai pe cele cu caracter politic. Nu mai puţin, este de reţinut că legiuitorul constituant nu admite ca să existe organizaţii cu caracter politic în afara partidelor politice. Un argument de text în sprijinul concl uziei de mai sus îl reprezintă art. 144 lit. i) din Constituţie care consacră competenta Cur1,ii Constituţionale de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect numai constituţionalitatea unui partid politic. La această interpretare ne obligă şi consonanţa logică la care duce coroborarea art. 8 cu art. 37 alin. (2) şi, respectiv, cu art. 1 44 lit. i). Nu trebuie să identificăl.n ideea de partid politic şi, corespunzător, noţiunea ca atare, cu ideea de organizaţie, asociaţie etc., care nu poate avea caracter politic. Ca atare, vom interpreta că şi art. 31 alin. (5), cu privire la dreptul la antenă, · are ca bază tot ideea de partid politic. Textul menţ ionează că se rviciile publice de radio şi televiziune trebuie să garanteze „grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă". Formularea nu este cea mai fericită, ea este rezultatul ac.ceptării unui amendament şi al redactării „pe loc" a textului propus Adunării Constituante, dar prin coroborare cu textele menţionate mai sus ideea de „grup politic important" ne conduce la ideea de „partid politic important". Desigur, nu trebuie uitat di în art. 59 alin . (2), se vorbeşte despre organizaţiile „cetăţenilor apar1,inând minorităţ ilor naţionale" care participă la alegeri, iar clacă nu au întrunit numărul de voturi necesar pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat în condiţiile Legii electorale. Aceste „organizaţii", de vreme ce sunt subiecte de drept electoral, trebuie admis că intră în sfera „grupurilor sociale şi politice importante''. cu drept la antenă, fără a fi partide politice. Este o excepţie de la regulă. După cum am precizat mai sus, procedura de învestitură a Guvernului, aşa cum este reglementată de art. 102 din Constituţie este de neconceput fără participarea partidelor politice prezente în Parlament, care devin subiecte ale acestui raport complex de drept public. Astfel, Preşedintele României este

60

Partidele politice ca su biecte

de drept public

obligat să desemneze un candidat la funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament, iar dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Aici se poate vedea." fără putinţă de tăgadă, concepţia legiuitorului nostru constituant de a fundamenta partidelor politice capacitatea specificării unui subiect de drept public şi în alte domenii ale vietii publice, nu numai în domeniul electoral, cum de altfel este fonnulat şi principiul din art. 8. Urmează, aşadar, ca şi alte legi organice să vină cu reglementări de detaliu pe aceste direcţ ii nu numai legile electorale. Pe de altă parte, dispozitiile Constitutiei României scot în evidentă vointa legiuitoru lui constituant de a asocia pa,rtidelor politice, fie în procesul de definire a voinţei politice a cetăţenilor, fie în cel de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor, şi „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale" 33 > .

. § 6. Partidele politice şi formaţiunile politice ca subiecte de drept electoral în România Primul act .normativ post-revoluţ ionar a fost Decretul-lege nr. 8/3 1 decembrie 1 990, privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizatiilor obşteştj în România34 >, care se referă la două categorii de ,,formaţiuni": partide politice şi organizaţii obşteşti. Decretul-lege nr. 92/ 1 990, pentru alegerea Parlamentului şi Preşedintelui României, operează constant cu notiunea de „partide şi formatiuni politice". fără a pune totuşi semnul identităţii între cele două noţiuni. Din art. 1 1, care se referă la candidaturi, se desprinde ideea după care partidul politic este o specie a formaţ iei politice: ,,Candidaturile pentru Parlament şi Preşedintele României se propun de către partide sau alte formaţiuni politice, constituite potrivit legii" (sub!. ns.). În acelaşi articol se consacră principiul după care „pentru Preşedintele României fiecare partid sau formaţiune politică poate propune numai câte o singură candidatură". Trebuie, însă, menţionat că utilizarea în majoritatea situaţiilor a expresiei „partide şi fonnaţiuni politice" şi nu a celei de „partide sau alte formaţ iuni politice" poate duce şi la 33 ) Pe cale de consecinţă logică această „asociere" trebuie înţeleasă şi sub aspectul

obligaţiilor, al responsabilităţii juridice, inclusiv sub aspectul art. 1 44, lit. i ) din Constituţie . 3 4 ) Publicat în M. Of. nr. 9 din 3 1 decembrie 1 990.

61

Partidele politice

concluzia după care în optica legiuitorului din 1 990, partidul politic reprezenta ceva şi fonnatiunea politicli altceva35 l. În sensul acesta poate fi invocat şi art. 1 0 alineatul final, care preciza că interdiqia de a fi alese priveşte şi persoanele care, potrivit legii, nu pot face parte din „partide politice". Pc de alt li parte, nu trebuie omis cli în art. 4 se vorbea despre „organizatiile reprezentând minoritătile nationale", care dobândeau dreptul de a participa la alegeri, iar dacă nu obţineau voturile necesare, primeau un mandat de deputat din oficiu. Se subînţelege că, în funcţie. de contextul de idei, de obiectul concret al reglementării, expresia „partidele şi fonnaţiunile politice" uneori cuprindea şi „organizaţiile reprezentând minoritliţile naţionale înregistrate la data adoptării prezentului decret-lege" (sensul larg), alteori nu cuprindea şi aceste organizaţii (sensul strict). Un lucru es(e cert, nevoia de a face vorbire şi despre „formaţiuni politice", nu numai despre partide, a plecat de la existenţa în structura Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională a Asociatiei foştilor Deţinuţi Politici, a cărei bază legală nu o reprezenta Decretul-lege nr. 8/ 1990, privitor la partidele politice, ci Legea din 1924 cu privire la asociaţii şi fundaţii. Se poate spune că noţiunea de formaţiune politică viza o persoană juridică civilă, constituită prin asocierea unor persoane fizice în virtutea unei caliU4i anterioare şi care, prin activitatea desfăşurată, a dobândit o semnificaţie politică. Mini-Constituţia provizorie din martie 1 990, pe baza căreia s-au organizat alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1 990 a unnărit să ofere posibilitatea ca şi „organizaţiile" ce nu s-au înregistrat legal ca partide politice, dar care la data adoptării ei erau forte active în viaţa politică a ţării, fiind prezente în C.P.U.N., să se poată prezenta cu liste de candidaţi în 35 ) Teza după care partidul politic e ste o entitate distinctă de formaţiunea politică este

sus\ inută şi în lucrare a cons acrată comentării Decre tului-le ge nr. 92/ 1 990, inclusiv în

comentariul art. 1 1 .

„Unele principii privesc modurile de propunere a candidaturilor, cu fireştile nuanţări

în func\ie de organul de stat ce urmează a fi ales. Astfe l, partidele sau formaţiunile politice propun candidaturile pentru Parlament . . . " (sub!. ns. ) (Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida , Noua lege electorală a R omâniei, Text şi comentarii, Bucureşti, 1 99 0 , p. 2 1 ).

62

Partidele politice ca subiecte de dreptpublic

alegeri. Astfel, Decretul-lege nr. 92/ 1990 vine să întregească regimul juridic de drept comun, aplicabil acestor organizaţii sau asociaţii, cu un regim de drept public, fundamentându-le şi o capacitate de drept electoral. De aici, nu trebuie înţeles că aceste „formaţiuni" s-au transformat în partide politice, ele au rămas ceea cc au fost (organizaţii ale minorităţilor, asociaţii ale unei anumite categorii de persoane), dar sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor electorale li s-a recunoscut regimul partidelor. Adică au fost asimilate, sub acest aspect, partidului politic. Legea nr. 70/ 1 99 1 , privind alegerile locale 3 6 l, menţine aceeaşi tenninologie: ,,Candidaturile pentru consiliile locale şi judeţene, cât şi cele pentru primari se depun de către partidele şi formaţiunile politice, legal constituite. Se pot depune şi candidaturi independente, în condiţiile legii" (art. 6). Legea nr. 68/ 1 992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului37 l, menţinându-se pe linia trasată de actele normative în materie electorală anterioare, evocate mai sus, consacră, la rândul său, principiul după care listele de candidaţi pentru Camerele Parlamentului se depun „numai de partide şi alte formaţiuni politice, constituite potrivit legii" (art. 5. alin. 1 ). Legea operează, totodată, şi cu noţiunea de coaliţie, în sensul de asociere electorală între partide şi alte formaţiuni politice. Edificatoare sunt, în acest sens, dispoziţiile art. 5 alin. 3: ,, Î n aceeaşi circumscripţie electorală, un partid, formaţiune politică ori coaliţie a acestora poate propune, pentru fiecare din Camerele Parlamentului, doar o singură listă de candidaţi. Coaliţiile de partide şi de formaţiuni politice se pot face numai la nivel naţional. Partidele şi formaţiunile politice din coaliţiile electorale pot participa la alegeri numai pe listele coaliţiei. Un partid sau o formaţiune politică nu pot face parte decât dintr-o singură coaliţie electorală". Astfel, expresia care se repetă constant în acest act normativ este: ,,partidele, formaţiunile politice şi coaliţiile acestora . . . ". Desigur, şi în acest act normativ, în mod distinct se face referire şi la „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale" (exemplu: art. 4, 68 etc.). • 36 ) Adoptată de Parlament la 26 noiembrie 1 9 9 1 şi publicată î.n M . Of. nr. 239 din 28 noiembrie 1 99 1 . 37 ) Publicată în M . O f. nr. 1 64 din 16 iulie 1 992. ·

63

Partidele politice

Legea nr. 69/ 1 992 3 8 ) pentru alegerea Preşedintelui României, de asemenea, utilizează expresia „partidele şi formaţiunile politice" 39 > . Din coroborarea dispoziţiilor alin. 1 din art. 5 al Legii nr. 68/1992 cu cele ale alin. 3 din acelaşi articol, precum şi cu cele cuprinse la alte articole (exemplu: art. 24, art. 66 alin. 4 etc.) rezultă fără putinţă de tăgadă că: 1) partidul politic este o realitate juridică distinctă de formaţiunea politică, în sens strict; 2) într-o coaliţie pot intra partide alături de fonnaţiuni politice, fiecare păstrându-şi identitatea, coaliţia devenind, la rândul ei, o formaţiune politică, în sens larg.

§ 7. Concluzii generale. Propuneri de lege ferenda O etapli tranzitorie cum este cea pe care o străbate România de la 22 Decembrie 1 989, de trecere de la un sistem dictatorial la unul democratic, este şi etapa clarificărilor tenninologice, a cristalizării conceptelor reclamate de noile realităţi, dar şi a redescoperirii conceptelor impuse ca veritabile constante ale dreptului public într-un sistem democratic pluralist. Dacă în 1990 existau anumite motive, dacă pentru Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale existau alte motive, între care şi faptul că s-a adoptat înaintea intrării în vigoare a Constituţiei, de la legiuitorul electoral din 1 992 aveam mai multe pretenţii. După părerea noastră, menţinerea conceptului de fonnaţiune politică pentru a evoca, în fond, partide deghizate reprezintă nu numai o greşeală tehnico-juridică, dar şi una politică. De fapt, fenomenul, ca atare, este fără suport constituţional. Cum s-a arătat deja, Constituţia noastră consacră regulile de bază ale.organizării şi funcţionării partidelor politice, şi nu ale „partidelor politice şi formaţiunilor politice". Desigur, nimic nu opreşte să se constituie carteluri electorale (coaliţii) ale partidelor politice, pe de o parte, iar asociaţiile etc. care doresc să facă politică să se organizeze ca partid politic, pe de altă parte. Evident, nu intră în această discuţie 38 ) Publicată în M. Of. nr. 1 64 din 1 6 iulie 1 992. 3 9 ) De pildă în art. 3 se menţi�nează că la alegerile pentru Preşedintele României se pot

prezenta candidaţi „propuşi de partide şi formaţiuni politice sau candidaţi independenţi'" , partidele şi formaţiunile politice putând propune, fie separat, fie împreună, numai câte un candidat.

64

Partidele politice ca subiecte ele dreptpublic

„organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale", care au un statut constituţional specific. Concepţia legiuitorului nostru constituant este cât se poate de clară: dreptul la asociere presupune dreptul cetăţenilor de a se asocia în mod liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. Dintre toate aceste forme, numai partidele politice „contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor". Cea mai bună dovadă o reprezintă dispoziţiile art. 9 din Constituţie care menţionează că sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. Aspectele din legislaţia electorală menţionate mai sus relevă şi inexistenţa unei reglementări detaliate cu privire la partidele politice, a cărei necesitate devine tot mai evidentă. De lege ferenda, propunem ca în viitoarea lege a partidelor politice să fie inclusă o dispoziţie în sensul că dintre toate categoriile de organizaţii, asociaţii etc. partidele politice sunt singurele cu caracter politic şi că la alte formaţiuni politice nu se poate ajunge decât prin alianţe, pacte, convenţii, carteluri etc. între partide politice.

c. 5 - Partidele politice

65

- PARTIDELE IN SISTEMUL PLURALISMULUI POLITIC Dr. Mihai Constantinescu Potri vit art . 8 alin. ( 1 ) din Constituţie, pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constitutionale. Această dispozitie constitutională dă expresie unei concepţii bazate pe core l are a a doi termen i : pluralismul, pe de o p arte , ş i democraţia constituţională, pe de altă parte. De aceea, în cele ce unnează, mă voi opri , în mod succint, asupra fiecăruia din aceşti termeni . Este un demers prealabil, necesar pentru abordarea temei propriu-zise. _ În comentariul său asupra Constituţiei, profesorul Ion Deleanu arată că „prin pluralism se înţelege o multiplicitate de factori echivalenţi, care nu pot fi reduşi la unitate" 1 ) . În consecinţă, într-o societate pluralistă, factorii care concură la desfăşurarea vieţii sociale, indiferent de natura lor politică, civilă, culturală, etnică etc., sunt priviţi ca ireductibili şi în competiţie, ceea ce, evident, nu exclude elemente comune, de consens. Însuşi pluralismul este o asemenea opţiune generală, fără de care diversitatea nu ar fi de conceput. Opţiunea pluralistă este singura realistă întrucât corespunde caracterului inevitabil al contradicţiilor în societate. După cum arăta prof. Jean Gicquel, în faţa acestor contradicţii două atitudini sunt posibile: fie ele sunt acceptate ca o realitate intrinsecă vieţii sociale, ceea ce este specific concepţiei pluraliste, cu toate consecinţele sale ideologice şi juridice, fie, dimpotrivă, se consideră că ele ar putea fi sunnontate şi eliminate, adoptându-se astfel un demers instituţional diferit, al concepţiilor unanimiste2 ) . Pluralismul, bazându-se pe caracterul ireductibil al contradicţiilor, asigură un spaţiu larg de manifestare competiţiei şi contestaţiei. Indeosebi pe plan politic aceasta are o importanţă fundamentală. Fenomenele politice, indiferent de natura lor, se organizează şi se dezvoltă în jurul cuplului autoritate - contestaţie3 ) . Dacă n-ar exista contestaţia însăşi acţiunea politică şi-ar pierde rostul. O soluţie cu care toată lumea este de acord, în afară de faptul că reprezintă o ipoteză pur utopică, dar fiind fără adversar n-ar mai necesita un proces de I ) Ion D e le anu, Constituţia R omâniei - comen ta tă şi adnota tă, Editura R e gia Autonomă „Monitorul Oficial", B ucureşti, 1 992, p.25 . 2 ) J e an G icqu e l , Droit constitu tionnel e t instit u tions politiq ues, ne edition, Montc hr e stien, Paris, 1 99 1 , p. 148. 3 ) Idem, p.23.

67

P,,rtidele politice

conducere întrucât s-ar realiza de la sine, ca un fapt al destinului, în care libertatea umană şi, deci, demersul politic îşi pierd orice înteles, devin inu tile. De aceea, autoritatea şi contestatia, chiar dacă se manifestă subiectiv, ca o confruntare de idei şi optiuni diferite , reprezintă o caracteristică obiectivă şi necesară a demersului politic. Fiecare din termenii acestui cup l u se interconexează şi se presupun. Dar dacă în societătile nepluraliste autoritatea încearcă să înăbuşe şi să elimine contestaţia, ceea ce nu poate să aibă alt efect decât ascutirea la maximum a contradicţiilor şi îndreptarea contestaţiei asupra sistemului însuşi, a absolutismului iraţional pe care, inevitabil, îl generează, în societăţile pluraliste autoritatea şi, îndeosebi, cei ce deţin puterea nu numai că acceptă contestaţia dar chiar o folosesc pentru funcţionarea mecanismului politic şi, pe această cale, pentru aplanarea şi soluţionarea contradictiilor în dezvoltarea societăţii. Acţiunea politică interiorizează astfel opoziţ ia, afl ându-şi în ea dimensiunea eficacităţii sale. Demersul raţional nu poate fi decât un demers critic. A guverna, mai ales în condiţiile unui pluripartidism accentuat, nu constă atât în opţ iuni politice tranşante, cât în concilierea intereselor opuse, prin aproximări succesive de natură să degajeze o politică coerentă care, întrucât rezu ltă, în ,ultima analiză, dintr-un fOmpromis, este mai bine adaptată multiplicităţii intereselor în cauză4>. ,,In politică, ca şi în natură - spunea Constantin Dissescu în al său Drept constituţional din 1 91 5 - ce creşte prea iute nu trăieşte"5 ) . Contestaţia este astfel în interiorul regimului şi nu contra lui, permiţând o alternantă legală, nu prin rupturi violente, precum şi diversitatea şi un anumit spirit de tolerantă în desfăşurarea proceselor social­ politice. După cum arăta Lord Bryce, un fin observator al vieţii politice interbelice din ţările occidentale, nimic nu apropie mai mult oamenii ca prezenţa unor antagonisme suficient de tari pentru a merita efortul de a le învinge şi, în acelaşi timp, insuficient de puternice spre a putea fi considerate ca invincibiJe6). Recunoaşterea p luralismului opiniilor, a dreptului de a avea şi exprima idei diferite, este fundamentul pe care se dezvoltă toate celelalte drepturi şi libertăţi constituţionale, libertatea de reuniune şi asociaţie pentru apărarea opiniilor proprii, libertatea de a constitui partide politice,. multipartidismul, pluralitatea candidaturi lor la alegeri pentru a asigura reprezentarea diferitelor curente politice şi participarea lor la exercitarea suveranităţii naţionale, libertatea sindicală, libertatea învăţământului pentru a putea opta între mai mu lte instituţii pub lice sau private de învăţământ, exercitarea drepturilor economice etc. Este motivul pentru care, aşa cum a declarat Consiliu l Constitutional al Franţei în decizia sa din 1 1 ianuarie 1 990: ,,Exigenta 4 ) Pierre Lalumiere, Andre Demichel, Les regimes parlementaires europeens, Presses Universitaires de France, Paris, 1 978, p. 87. 5 ) Constantin Dissescu, Drept constituţional , ediţia a 3-il, Editura Socec, Bucureşti, 1915, p. 775. 6l Lord Bryce, Les democraties modemes, Ed.Payot, Paris, 1924, p. 1 36.

68

Partidele în sistemul pluralismului politic

p l u ral isinu lui cu rente l o r de idei şi opinii constituie fundament u l democraţiei" 7 l. Cel de-al doi lea termen l a care m-am referit l a începutul acesto r consideraţii este acela d e democraţie constituţională. Pe plan ştiinţific, el s-a impus relativ recent, iar pe plan legislativ el a fost utilizat pentru prima oară în legislaţia noastră de către Constituţia din 1 991 . Democraţia constituţională presupune fundamentarea procesului democratic pe Constituţie. Există multe concep ţ i i desp re democ raţ ie. Chiar şi regimu ri p o litice profund nedemocratice au apelat la acest concept, deformându-l. Este concepţia faptului că democraţia în acest secol constituie un imperativ istoric de netăgăduit. Indiferent de opţiunile posibile, mersul său este inevitabil . De ce atunci democraţia constituţională? Ea are multe valenţe. Esenţial este însă următorul aspect: orice constituţie are, în substanţa sa, două componente majore: o declaraţie de drepturi, ce defineşte condiţia cetăţeanului, într-o viziune mai largă a individului, în societate şi, îndeosebi, faţă de stat, pe de o parte, şi reglementarea relaţiilor dintre autorităţile publice prin care se exercită suveranitatea naţională, pe de altă parte; într-o societate democratică prima componentă este primordială, libertatea fiecăruia fiind condiţ ia libertăţii tuturor, astfel încât cea de a doua componentă, a relaţiilor dintre autorităţile publice prin care se exercită suveranitatea naţională, definind regimul politic este necesar să fie astfel configurată încât să constituie o garanţie a realizării drepturilor şi libertăţilor proclamate de Constituţie. Statul în slujba individului, aceasta este opţiunea fundamentală a democraţ iei constituţionale. Supremaţia statutului constituţional al cetăţeanului, apărarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale chiar împotriva majorităţii care, prin intermediu l l egii le-ar putea încă l ca , respectarea regimul ui constituţional al relaţiilor dintre autorităţi le publice pentru asigu rarea compatibilităţii sale cu supremaţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, acesta este sensul politic şi juridic major al conceptului de democraţ ie constituţională. Astfel , democraţia constituţională este esenţială în definirea statului de drept pentru că asigură ca însăşi legea şă respecte şi să-şi găsească legitimarea, sub aspect normativ, în Constituţie. In această concepţie, legea, ca expresie a voinţei majorităţii, exprimă interesul general numai cu condiţia şi în măsura în care respectă prevederile Constituţiei 8 l, ceea ce, desigur, are o puternică influenţ ă asupra întregii vieţi sociale. Democraţia se defineşte, astfe l , aşa cum arată Dominique Rousseau într-o recentă monografie consacrată dreptului contenciosului constituţional , nu numai prin regula majorităţii, ci şi p rin necesitatea respectării drepturilor şi libertăţ ilor constituţionale ale cetăţenilor9 l. 7 ) Decizia Consiliului Constituţional al Franţei nr. 89/27 1 din 1 1 ianuarie 1 990, publicată în Colecjia de decizii din 1 990, p. 24. 8 Decizia Consiliului Constituţional al Franţ e i nr. 87/1 97 din 23 august 1 98 5, publicată în Colecţia de decizii din 1 9 85, p. 76. 9 ) Domini u e Rouss e au, Droit du con ten tieux constitu tionnel, 2 e edition, q Montchre stie n, Paris, 1992, p. 3 9 1 . 69

P.1rtidcle politice

Şi, întrucât, aşa cum s-a arătat, plu ralismul este temeiul, patul germinativ, cum spune Dominique Rousseau 1 0 > , pent ru dezvo ltarea d reptu ri lor şi libertăţi lor fundamentale, implicit , aşa cum prevede art. 8 alin. ( 1 ). el constituie o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Aceasta nu înseamnă că democraţia constituţională s-ar reduce, în ultimă analiză, la exigenţa plu ralismului. Există o diversitate de mijloace pentru garantarea democraţiei constituţionale: alegeri libere şi corecte, t ransparenţa activităţii autorităţilor publice şi rolul opiniei publice, controlu l constituţionalităţii legi lor, contenciosu l administrativ etc. Dar din însăşi această enumerare rezultă că ele se bazează pe exigenţele pluralismului, fără de care nu ar exista diversitatea şi confruntarea de idei şi opinii ce asigură substanţa funcţionalităţii lor, )ar ele ar deveni o simplă aparenţă, şi-ar pierde raţiunea de a fi. In cadrul plu ralismului, un rol aparte îl are plu ralismul politic. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, pluralismul politic constituie, în ţara noastră, o valoare supremă şi este garantat. Rolul deosebit al pluralismului politic este legat, indisolubil , de acela al partidelor politice. Potrivit art. 8 alin. (2) din Constituţie, partidele politi�e cont ribuie la defini rea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. In această concepţ ie, partidele politice constituie g rupări durabile necesare democraţiei pentru a polariza cetăţenii în structuri capabile de a acţiona politic, penniţându-le astfel să exercite o influenţă eficace asupra activităţii autorităţilor publice, a statului în general. Ele concură la formarea voinţei politice a cetăţenilor în principal prin participarea la alegeri, dar, în acelaşi timp, au şi rolul de intermediari între stat şi societate, asigurând astfel ca voinţa cetăţenilor să se poată exprima şi realiza şi în perioada dintre scrutine. Potrivit fonnu lei sintetice a l ui Maurice Hauriou „ele sunt organizaţii în serviciu l unei idei" 1 1 >. Grupând opinii, interese şi aspiraţii, pe care le echilibrează tocmai datorită confruntării şi convergenţei dintre partide în lupta politică pentru putere şi influenţă, partidele oferă alternativele din care cetăţenii îşi pot alege opţiunea. După cum arăta, la începutul secolului Constantin Dissescu „partidele .sunt viaţa regimului constituţional" 1 2 >. De f!Ceea, ele au un rol important în ocuparea celor mai de seamă funcţii în stat. In măsu ra în care constituie o majoritate parlamentară, partidele reprezinţă. principalul element de legătură dintre popor şi organele de conducere pplitică. ale statul ui. Desigur, dar în alt sens, şi partidele minoritare îndepHries(un aj;emenea rol. Ele constituie opoziţia politică şi îi asigură eficacjrat�â;: influenţând fonnarea deciziilor şi constituind principala dimensiune critică ·a procesu lui de guvernare. Referindu-se la opoziţia parlamentară, Constantin 10) Idem, p. 255. 1 1 ) Citat d e A ndre H auri o u , Droit constitutionnel e l institu tions politiq ues, .Montchrestien, Paris, 1 967, p. 236. l2 ) Constantin Dissescu, op. cit., p. 780.

70

Partidele în sistemul pluralismului politic

Dissescu arăta că aceasta „poate, dacă nu să se transfonne în majoritate, dar să dea alanna, să ţină ţara în deşteptare şi să împiedice multe rele" 1 3 l. Funcţia de mediere este esenţială, fără distincţie, după cum partidul este de guvernământ sau în opoziţie, pentru că, îndeosebi, prin intermediul ei poporul se .manifestă ca subiect al puterii politice. Art . 2 alin. ( 1 ) din Constituţie prevede că suveranitatea naţională aparţine poporului romât,J, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum . In amândouă aceste ipostaze de exercitare a suveranitătii naţionale de către popor, rolul partidelor este esenţial întrucât numai ele fac posibiHi desfăşurarea procesului politic pe care sistemul reprezentativ şi democraţia semi-directă îl implică. Ele sunt principalul factor de ordine în confuzia creată, în mod inevitabil, de o multitudine de votanţi şi, totodată, un mijloc esenţial de educatie politică a cetăţenilor 1 4 l. Consacrarea constituţională a pluralismului politic presupune o opţiune fundamentală. Dintre cele patru sisteme posibile - ale pluripartidismului, bipartidismului, partidului dominant şi partidului unic - pluralismul politic constituie negarea absolută a sistemului partidului unic. De altfel, partidul unic este în contradicţie nu numai cu pluralismul politic, ci şi cu pluralismul în general, reprezentând o concepţie proprie societăţilor unanimiste, în care diversitatea reprezintă o simplă aparenţă a unei aplatizări iraţionale, bazate pe represiune şi conformism, o formă de misticism politic ce rezultă din impunerea credinţei oarbe în dogma politică a conducătorilor. Pluralismul politic implică, de aceea, în mod necesar, opoziţia, adică, pe de o parte, confluenţa partidelor asupra unor principii comune, esenţiale organizării democratice a societăţii şi, pe de altă parte, diversitatea ideilor şi opţiunilor politice şi confruntarea lor în procesul de formare a deciziilor şi de control al executării lor. Această teză pune în evidenţă ceea ce s-ar putea denumi „limitele pluralismului politic", adică limitele în care acţiunea politică a partidelor se încadrează în exigenţele principiului pluralismului politic. Orice este raţional în măsura în care îşi defineşte limitele. Aceasta este şi o condiţie a libertăţii, deoarece aşa cum rezultă şi din prevederile art. 4 ale Declaraţiei asupra drepturilor omului şi cetăţeanului din 1 789 libertatea îşi află limitele în ceea ce asigură tuturora posibilitatea de a se bucura de ea. Altfel spus, ea nu poate fi nelimitată. Secolul nostru şi, din nefericire, ţara noastră, au cunoscut consecinţele nefaste ale absolutismului politic care, în ultimă analiză, consta tocmai în negarea oricăror reguli cu valoare de restricţii ce ar menţine demersul politic în graniţele compatibile unei societăţi democrate. Pentru pluralismul politic pericolul cel mai mare îl poate reprezenta evoluţia negativă, în anumite circumstanţe, a fenomenului partinic. Era şi firesc, de aceea, ca în Constituţie să se stabilească anumite reguli fundamentale pentru prevenirea unui asemenea pericol. 1 3 ) Constantin Dissescu, op. cit., p. 780. 1 4) Lord Bryce, op. cit. , p. 1 43 şi urm.

71

Partidele politice

Limitele raţionalităţii pluralismului politic sunt, după opinia mea, trei: liI'nite constituţionale, limite legale şi limite politice. Limitele constituţionale rezultă îndeosebi din prevederile art. 8 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Constituţie. Potrivit primei dispoziţii, partidele sunt obligate, în acţiunea lor politică, să respecte suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei. Potrivit celei de-a doua dispoziţii, sunt neconstituţionale partidele care prin scopurile sau prin activitatea lor militează împotriva pluralismului politic , a principii l o r statul ui de d rept o ri a suveranităţii, a integ rităţii s au a independentei României. Este de observat că între aceste _două texte constituţionale există în mare măsură o identitate de conţinut. Necesitatea respectării suveranităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale se regăseşte în amândouă din dispoziţiile la care ne referim. De asemenea, suveranitatea naţională implică şi indepenclenţa ţării. De aceea, cu privire la aceste valori nu-i nici o deosebire între cele două texte. Diferenţierea lor constă în aceea că art. 8 alin. (2) se referă, pe lângă cele sus-menţionate, la necesitatea respectării ordinii de drept şi a principiilor democraţiei, pe când art. 37 alin. (2), la încălcarea pluralismului politic şi a principiilor statului de drept. Din nou trebuie să observăm că aceste deosebiri în mare măsură sunt aparente, deoarece prevederile art. 37 alin. (2), referitoare la neconstituţionalitatea partidelor care militează împotriva pluralismului politic sau a principiilor statului de drept, se cuprind în prevederile art. 8 alin. (2), referitoare la obligaţia partidelor de a respecta ordinei de drept şi principiile democraţiei. Evident că negarea pluralismului politic şi a principiilor statului de drept este o încălcare a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei. De aceea, considerăm că prevederile art. 8 alin. (2) reprezintă limita constituţională a acţiunii politice a partidelor în sensul că, obligându-le la o prestaţie pozitivă - respectarea suveranităţii naţionale, integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei -, exprimă necesitatea unui consens, unor principii comune, indiferent de adversităţile politice sub toate celelalte aspecte. În sensul constituţional al tennenului, un partid este democratic numai dacă şi în măsura în care a interiorizat în acţiunea sa exigenţele acestor valori. În mod corespunzător sancţiunea încălcării acestor exigenţe este dublă, în funcţie de gravitatea încălcării: neconstituţionalitatea şi, deci, interdicţia partidului care militează împotriva pluralismului politic, principiilor statului de drept, suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei ţării ori de natură politică, în cadrul competiţiei electo rale sau a oricărei alte confruntări politice, în celelalte ipoteze. Tot în cadrul limitelor constituţionale ale pluralismului politic se situează şi necesitatea ca partidul să se organizeze şi să funcţioneze ca o instituţie 72

Partidele în sistemul pluralismului politic

publică. Este o exigenţă nu numai a principiului de transparenţă, dar, mai ales , a prevederilor alin. ( 4) al art. 37, potrivit cărora asociaţiile cu caracter secret sunt interzise. Cu această prevedere putem trece la a doua limită, care, de această dată, este numai la nivelul dispoziţiilor instituite prin lege. Limita legală rezultă din aceea că, potrivit art. 72 alin. (3) lit. b) din Constituţie, organi zarea şi funcţionarea partidelor se stabilesc prin lege organică. Respectarea acestei legi constituie conţinutul restricţiei legale. A treia limită este de ordin politic şi priveşte eficacitatea principiului pluralismului politic, în sensul că pluripartidismul excesiv, fărâmiţând imaginea publică a partidelor creează o stare de confuzie, de alienare politică şi de derută datorată imposibilităţii cetăţeanului de a-şi forma o opţiune clară, deci, în ultimă analiză, de a alege, artificializează disputele, iar în· perioada electorală are ca efect deturnarea unui nuinăr mare de voturi ca inutile, nevalorificabile, ineficiente, ceea ce influenţează negativ legitimitatea organelor alese. Desigur, aceasta fiind o problemă îndeosebi politică ţine exclusiv de evoluţia fenomenelor politice, dar în toate ţările democrate, tocmai în considerarea rolului partidelor politice în societatea modernă şi pentru dezvoltarea democraţiei , s-au adoptat unele măsuri de natură să favorizeze polarizarea politică, îndeosebi prin legile electorale. În fond, mari democraţii occidentale, cum sunt Anglia şi Statele Unite ale Americii, utilizează scrutinul majoritar care, prin natura lui, favorizează dominaţia marilor partide, iar în alte democraţii, cum este în Germania, instituirea de praguri electorale urmăreşte acelaşi scop. Este şi motivul pentru care în legea noastră electorală s-a utilizat aceeaşi tehnică, precum şi scrutinul de listă. Este firesc ca după un regim totalitar şi dictatorial să existe o anumită explozie politică, inclusiv un multipartidism excesiv, după cum este firesc ca evoluţia fenomenelor politice să ducă Ia o cristalizare a opţiunilor, pentru formarea unor partide reprezentative, cu o legitimare populară cât mai semnificativă. Este o necesitate şi pentru moralizarea vieţii politice, astfel ca unele aspecte care, în trecut, au făcut obiect 'de critică, să poată fi evitate prin asigurarea priorităţii , în toate cazurile, a binelui public şi a interesului naţional. În încheiere , am să abordez u n alt aspect, referitor l a garantarea constituţională a principiului pluralismului politic. În ultimă analiză, această garanţie rezultă din garanţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. De aceea, partidul beneficiază de toate garanţiile acordate de Constituţie cetăţepilor pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor lor politice, cum sunt dreptul de a alege şi a fi ales, libertatea întrunirilor, libertatea de expresie, dreptul de asociere etc. În plus, este şi imposibilitatea interzicerii partidelor decât pentru motive de neconstituţionalitate, prevăzute de însăşi Constituţie şi numai de către Curtea Constituţională. Dar, pluralismul, în genere, şi

73

Partidele politice

pluralismul politic, în special, nu constituie un scop în sine. Beneficiarul plural i smulu i , inclus i v politic, trebuie să fie publ icu l . Numai astfel pluralismul este una din modalităţile de realizare şi garantare a democraţiei. După cum arăta Dominique Rousseau, obiectivul pluralismului este ca publicul să-şi poată exercita alegerea în mod liber, fără ca interese private sau ca autorităţile publice să-i poată substitui propria lor decizie şi nici ca opţiunea sa să facă obiectul unei negocieri 1 5 >. Intervenţia statului, a legii, în special, este necesară. Dar, aşa cum tot Consiliul Constituţional al Franţei arăta într-o decizie din 1990, ,,mecanismul de intervenţie statală nu trebuie să pennită stabilirea unei legături de dependenţă a unui partid politic faţă de stat şi nici să compromită exprimarea democratică a diverselor curente de idei şi opinii" 1 6 >.

1 5 ) Dominique Rousseau, op. cit. , p. 25 5 . 1 6 ) Decizia Consiliului Constituţional al Franţei nr. 89/27 1 din l i ianuarie 1 990, publicată în Colecţia de decizii din 1 990, p. 24.

74

:PARTIDELE POLITICE CA SUBIECTE ALE RAPORTURILOR JURIDICE ELECTORALE Asist. univ. Corneliu-Liviu Popescu

I. Generalităţi despre partidele politice Analiza pozitiei partidelor politice în calitate de participanti la raporturile juridice electorale necesită în prealabil surprinderea specificului acestei categorii de entităti politico-juridice. S-au dat, atât în ştiintele juridice, cât şi în ştiintele politice, multe definitii ale partidului politic l J, definiţii care încearcă a acoperi, din unghiul de vedere ales , trăsăturile considerate esenţiale. În ceea ce ne priveşte, ne interesează aspectul juridic electoral. În acest fel, partidul politic poate fi definit2 > ca fiind un subiect colectiv de drept, o grupare organizată de oameni uniti prin comunitatea intereselor şi a conceptiilor politice şi ideologice şi care actfonează, prin mijloace politice, în conformitate cu statutul şi programul proprii, pentru a participa la functionarea instituţiilor reprezentative,, în scopul promovării şi impunerii acestor interese şi concepţii. Partidele politice se caracterizează prin patru trăsături principale3.l: o organizare durabilă; o structură locală antrenând raporturi regulate cu 1 ) Pentru unele analize privind partidele politice, a se vedea, spre exemplu: Constantin

Dissescu, Drepiulconstjtuţional, ediţia a III-a, Editura „Socec & Co.", Bucureşti, 1 9 1 5 , p. 77 1-783;

Maurice Duverger, Institutions politiques et droit C, iar în altele formula „partide şi alte formaţiuni politice" 1 7 >. Este evident că sensul cu care expresia „formaţiune politică" este folosită diferă în aceste două cazuri 1 8 >. Când se face vorbire de „partide şi formaţiuni politice", prin „formaţiune politică" se înţelege altceva decât prin „partid politic"; când se spune „partide şi alte formaţiuni politice", în sfera noţiunii de „formaţiune politică" se includ „partidele politice" şi „alte formaţiuni politice". Putem vorbi astfel de un sens l arg şi de un sens restrâns ale noţiunii de „formaţiune politică". Prin „formaţiuni politice" , în sens l arg, se înţeleg „partide le politice" şi „formaţiunile politice", în sens restrâns. Din punct de vedere politic, pot exista diferenţe între un partid politic şi o formaţiune politică (în sens restrâns), constând în faptul că un partid este mai bine structurat, are o disciplină mai pronunţată, legăturile între membri şi partid, precum şi între organizaţiile teritoriale şi centru sunt mai strânse etc.; şi denumirea poate să difere, o formaţiune politică numindu-se eventual altfel decât „partid", şi anume „ligă", ,,front", ,,asociaţie politică", ,,mişcare politică" etc., dar fără a exista reguli în acest sens. Din punct de vedere juridic însă, apreciem că nu 16 ) Spre exemplu, în art. 5, 24-26, 2 8 . 3 1-33, 39, 43-4 8 , 5 1 , 65--07. În art. 36. 1 8 > De observat că celelalte două legi electorale, nr. 70/1991 şi nr. 69/ 1992, vorbesc numai de „partide şi formaţiuni politice". 1 7)

79

Partidele politice

există nici o diferenţă între un partid politic şi o formaţiune politică. Ele se constituie în acelaşi mod, sunt supuse aceloraşi reglementări, iar în cadrul raporturilor juridice electorale au aceleaşi drepturi şi obligaţii. Faţă de realitatea că, atât Constituţia din 1 99 1 , cât şi Decretul-lege nr. 8/ 1 989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România, fac vorbire numai de „partide politice", nu şi de „formaţiuni politice", credem, de lege ferenda, că ar fi bine ca legile electorale să renunţe la folosirea expresiei de „formaţiune politică", cea de „partid politic" fiind largă şi incluzând toate aspectele care se vor avute în vedere. Expresia „ fo rmaţiune politică" apare astfel a t ât i nutilă şi neconstituţională, cât şi creatoare de confuzii, datorită sensurilor diferite cu care este folosită în acelaşi act normativ. 3) Partidul politic să fie în fiinţă , să existe în momentul alegerilor, adică să fie constituit şi să nu-şi fi încetat existenţa. 4) Partidul politic să dorească să participe la alegeri. Aici trebuie deosebite două situaţii: una, când partidul politic nu participă la alegeri pentru că, în realitate, el nu are un scop politic, deci nu este un partid real, ci fictiv, este o grupare având alte scopuri (spre exemplu, economice, comerciale) şi, a doua situaţie, când partidul, deşi are scop politic, nu vrea să participe la anumite alegeri, fie că le boicotează (boicotarea alegerilor fiind tot o atitudine politică), fie că este conştient că nu are forţa politică necesară pentru a câştiga mandate (astfel, spre exemplu, există partide ce propun candidaţi numai la alegerile locale, iar nu şi la alegerile naţionale, după cum există partide care, în cazul alegerilor naţionale, propun candidaţi numai pentru alegerile parlamentare, iar pentru alegerile prezidenţiale nici nu propun un candidat propriu, nici nu sprijină candidatul altui partid 19>). Pentru ca un partid politic să fie subiect al raporturilor juridice electorale, este necesar să se regăsească îndeplinite şi anumite condiţii extrinseci: l ) Separarea activităţii de partid de activitatea de stat. Numai în acest mod putem vorbi de apartenenţa partidelor politice la societatea civilă, de îndeplinirea condiţiilor privind independenţa lor faţă de stat, privind faptul I 9 ) Conform Raportului guvernării în pe rioada octombrie 1991 - octombrie 1992, prezentat de dl Theodor Stolojan, prim-ministru în acea perioadă. partea I, Anexa nr. 2, publicat în „Adevărul", seria a V-a, nr. 221 (780) din 16 octombrie 1992, p. 5 , din cele 144 de partide înregistrate legal până la începerea campaniei electorale, un număr de 70 de partide nu au prezentat liste de candidaţi pentru Senat şi un număr de 56 de partide nu au prezentat liste de candida\i pentru Camera Deputaţilor.

80

Panidele politice ca subiecte ale raponurilor juridice electorale

că ele nu sunt create de către stat şi sunt opuse acestuia. În acest sens, paragraful (5.4.) din Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. din 1 990 20> prevede, ca principiu esenţial pentru expresia completă a demnităţii inerente a persoanei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile ale tuturor fiinţelor umane, ,,o delimitare clară între stat şi partidele politice; îndeosebi, partidele politice nu se pot confunda cu statul". Dacă partidul politic se confundă cu statul , alegerile nu mai au raţiune. 2) Dobândirea şi păstrarea, de către partide, a puterii politice să se facă numai pe calea alegerilor. Dacă un partid poate obţine şi menţine puterea (şi) altfel decât prin alegeri, adică prin forţă (fie că această poziţie este sau nu consacrată prin lege), atunci alegerile nu mai sunt necesare. În literatura juridică română de după Decembrie 1 989 s-a subliniat faptul că, iniţial - în termeni diferiţi -. în Constituţia R.P.R. din 1 9522 1 >, apoi în Constituţia R.S.R. din 1 965 22 >, Partidul Comunist (Muncitoresc) Român era „forţa politică conducăioare a întregii societăţi", deci rolul său conducător pentru întreaga societate, inclusiv pentru organele de stat,· ,,nu era condiţionat de victoria în alegerile populare"23)_ 3) Existenţa pluralismului politic şi caracterul real al acestuia, care implică necesarmente şi dreptul fundamental de asociere2 4>. În condiţiile existenţei unui singur partid politic ori a situaţiei în care, deşi teoretic există mai multe partide politice, în realitate unul singur contează, celelalte fiindu-i subordonate, deci fictive, nu putem vorbi despre adevărate alegeri, prin urmare nici de subiecte ale raporturilor juridice electorale. Alegerile 20) Publicat în „Drepturile omului. Documente adoptate de organisme internaţionale", Editura „Adevărul", B ucureşti, 1990, p. 235 . 2 0 Constituţia R.P.R. din. 1 952, art. 86 alin. 4 fraza I: ,,Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat". 22) Constituţia R.S.R. din 1 965 , art. 3: ,,În Republica Socialistă România, forţ a politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român". 23) Dan Ciobanu, Drept constituţional şi instituţii politice, partea 1, Sllltul. Editura ,,Hyperion", B ucureşti, 1'99 1 , p. 123-1 24. 24) Ca drept fundamental al omului, dreptul de asociere se regăseşte în Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 20 (publicată în „Drepturile omului. Documente . . ... supracit. , p. 1 8) şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice , art. 22 (publicat în culegerea cit., p. 9 I ) .

81

Parridde politice

presupun, după cum indică chiar denumirea, posibilitatea unei opţiuni între mai multe variante (oameni şi p rograme politice) diferite, iar nu doar posibilitatea de a spune „da" ori „nu" programului şi oamenilor unui singur partid participant la aşa-zisele „alegeri", posibilitate care - istoria a demonstrat-o - este de cele mai multe ori iluwrie. În România, Constituţia din 199 1 înscrie pluralismul politic între valorile supreme şi îl garantează25 l. Autori occidentali26 J disting următoarele situaţ ii: partidul unic (în regimurile fasciste şi comuniste), partidul dominant (cu sublinierea că denumirea acoperă mai multe realităţi, foarte deosebite: fie o mască a sistemului de partid unic, în regimurile socialiste în care există şi alte partide decât cel comunist;fie existenta, în ţările în curs de dezvoltare, a unui partid foarte solid implantat, care monopolizează puterea în condiţii apropiate de cele ale partidului unic; fie existenta, în regimurile pluraliste occidentale, a unui partid dominant , adică a unui partid care dispune de o forţ ă parlamentară care îi permite să domine şi să neglijeze concurenta altor partide), bipartidismul (care se înscrie în cadrul general al democraţiei p l uraliste şi l ibera l e , el aparţ inând democraţ iilor anglo-saxone) şi multipartidismul (care este forma cea mai frecvent adoptată de democraţiile pluraliste şi liberale şi care, la nivelul alegerilor, oferă electoratului o posibilitate mai largă de a alege dintr-o gamă de opinii, dar putând prezenta dezavantajul că unele opinii se separă doar prin detalii, iar la nivelul puterii face ca, în principiu, să fie nevoie de o coaliţie pentru a constitui o echipă 25 ) În Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale , din 22 decembrie 1 989, publicat în 'Monitorul Oficial nr. I din 22 decembrie 1989, la pct. I se arăta: ,,Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui siste m democratic pluralist de guvernământ". Acelaşi conţinut îl are alin. 4 linia I din Preambulul Decretului-lege nr. 2/ 1989 privind constituirea , organizarea şi funcţionarea Consiliilor Frontului Salvării Nationale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale , publicat în Monitorul O ficial nr. 4 din 27 decembrie 1 989. Consacrarea legislativă a pluralismului în România, după înlocuirea regimului comunist, s-a realizat prin Decretul-lege nr. 8/ 1 989. În acelaşi sens, în Decretul-lege nr. 9 2/ 1 990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial nr. 3 5 din 1 8 martie 1 990, în art. 2 , teza I se arăta: ,,Guvernarea României se realize ază pe baza sistemului democratic pluralist ( . . . ) ". În prezent , pluralismul e ste considerat „o valoare supremă" şi este garantat (art. 1 alin. (3 ) din Constituţia României din 1991) • .,o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale'" (art. 8 alin. I ) . Dreptul de asociere liberă este recunoscut (art. 37 alin. I ) , iar partidele sau organizaţiile care , prin scopurile ori prin activitatea lor. militează împotriva pluralismului politic sunt neconstituţionale (art. 37 alin. 2 ) . 26 ) P. Pactet, op. ciL , p. 1 30 - 1 3 1 .

82

Partidele politice ca subiecte ale raporturilor juridice electorale

guvemamentalli, coaliţie care poate fi caracterizată printr-o mare stabilitate, dar foarte adesea însă prin instabilitate). Din diversele combinaţii posibile, subliniind că fizionomia unui regim politic depinde în mare măsură de partide, adică de numărul şi dimensiunile lor şi de raporturile dintre ele, Benoît Jeanneau distinge 27 >, în regimurile democratice, două situaţii importante: alternanţa la putere a unor echipe de tendinţe diferite, când există două partide sau grupe de partide destul de puternice şi credibile pentru a se succeda periodic la putere, acest lucru oferind electoratului o posibilitate reală şi un mijloc de a schimba cursul lucrurilor la fiecare consultare electorală (întâlnit în Marea Britanie, Canada, Australia, S.U.A.) şi îmbinarea centrelor, fie în mari coaliţii (practicate în Italia), fie în coaliţii mai restrânse. În opinia noastră, din unghiul de vedere în care facem aici analiza, condiţia extrinsecă pentru existenţa calităţii de subiect al raporturilor juridice electorale pentru un partid politic care este pluralismul politic real se regăseşte în regimurile democratice (fie că este vorba de un partid dominant politic, dar egal cu celelalte din punct de vedere juridic - cum este în Japonia -, fie că este vorba de bipartidism, fie de multipartidism), în opoziţie cu regimul lipsit de partide ori cu regimul de partid unic (fie în fonna dură, existând de fapt şi de drept un singur partid, fie într-o fonnă atenuată, de drept existând mai multe partide, dar în fapt existând unul singur, celelalte fiind subordonate acestuia ori împiedicate în activitatea lor). 4) Alegerile să fie libere şi cinstite, să fie organizate periodic, iar înfruntarea dintre diferitele partide politice să se facă de pe poziţii de egalitate juridică. Cum foarte frumos s-a exprimat Tribunalul Municipiului Bucureşti: „Legea nu trebuie să devină un instrument nici în mâna puterii actuale, nici în a opoziţiei"28>. Statul român şi-a asumat angajamente în acest sens prin documentele semnate în cadrul procesului C.S.C.E.: Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. 29> şi Caţta de la Paris pentru o nouă Europă30 >, ambele din 1990. Dacă alegerile sunt organizate doar cu scop „cosmetic", pentru a ascunde o dictatură, deci când rezultatele sunt dinainte ştiute şi nu depind de voinţa alegătorilor, ele nu pot fi apreeiate ca alegeri veritabile, întrucât au alt scop decât scopul 27 ) B. Jeanneau, op. cit., p. 67--69. 28 ) Tribunalul Municipiului Bucureşti, Sentin\a civilă nr. 19 din 3 septembrie 1992 , Dosar nr. 14/1992 (nepublicată ) . 29) Paragraful (5. 1. , în culegerea cit., p. 2 3 5. ) 30 ) Publicată în Monitor ul Oficial nr . 18 1 din 9 septembrie 199 1, Documentul suplimentar, Anexa nr. 1, paragrafele (6) şi (7 ) .

83

Partidele politice

alegerilor reale, care este de aflare a voinţei electoratului; pe cale de consecinţă, nici partidele participante la aceste simulacre de „alegeri" nu pot fi considerate ca veritabile subiecte ale raporturilor juridice electorale. Acestea ar fi, în opinia noastră, condiţiile fundamentale ce trebuie îndeplinite pentru a considera că partidele politice participă cu adevărat la lupta electo rală, deci sunt într-adevăr părţi ale raporturilor juridice electorale.

V. Subiectele de drept participante la raporturile juridice electorale în care una din părţi este un partid politic Pe întregul parcurs al p rocesului electoral, începând cu stabilirea şi aducerea la cunoştinţă pub lică a datei alegerilor şi a numărului de ordine al scrutinului şi terminând cu pub licarea rezultatelor definitive ale acestora, partidele politice intră în relaţii cu alte subiecte de drept, cele mai importante astfel de subiecte fiind: 1) Membrii p ropriului partid (adică persoanele legate de partid atât juridic -'- prin acceptarea statutului partidului -, cât şi politic şi ideologic - prin aderarea la programul lui). 2) Candidaţii propuşi de respectivul partid (0 controversă puternică a existat şi există încă în ceea ce p riveşte posibilitatea candidatu rii unui nemembru al unui partid pe listele ace l ui pa rtid , în cazul alegerilor parlamentare, având în vedere că Legea nr. 68/ 1992 interzice candidaturile independente pe listele unui partid3 1 ). În practică, problema s-a pus în cazul Preşedintelui în funcţiune al României, care, conform Constituţiei, nu are dreptul să facă parte din nici -un partid 32 >, şi care a fost inclus, de către partidul care l-a propus să candideze pentru un nou mandat prezidenţial, pe lista de candidaţi pentru Senat. Urmare a mai multor contestaţii privind această candidatură senatorială, T ribunalul Municipiului Bucureşti, ca primă instanţă, s-a pronunţat în mod contradictoriu, soluţionând primele cauze în sensul admisibilităţii candidaturii unei persoane ce nu este membră a unui partid pe l istele acelui partid 3 3 > , schimbându-şi apoi părerea , considerând că acest luc ru nu este posibil 34>. În mod constant, Curtea Supremă de Justiţie, ca instanţă de recurs, a decis în sensul admisibilităţii 3 1 ) Art. 5

alin. (5 ) fraza li. 32 ) Art. 84 alin. ( I . ) 33 ) T.M.B. , Sentinţa civilă nr. 3 din 3 1 august 1 992, Dosar nr. 8/ 1992 (nepublicată ; ) T.M.B . , Sentinţa civilă nr. 9 din 3 septembrie 1 992, Dosar nr. 1 4/ 1 992 (nepublicată ) .

84

Partidele politice ca subiecte ale raporturilor juridice electorale

candidaturii unui nemembru de partid pe listele unui partid35 >. Timpul nu ne permite a intra detaliat în controversele privind acest subiect, astfel încât doar vom afirma că împărtăşim soluţia Curţii Supreme de Justiţie şi primele soluţii ale Tribunalului Municipiului Bucureşti, în sensul că pe listele de candidaţi ai unui partid politic pot candida atât membrii acelui partid, cât şi persoane care, fără a fi membri ai .acelui partid, aderă la programul politic al acestuia (deci, spre deosebire de membrii de partid, nu aderă şi la statut), astfel încât nu sunt independenţi, neavând program politic şi nici susţinători proprii. Şi, pentru că am făcut vorbire de Preşedintele României, cum Constituţia îi interzice acestuia doar să fie membru al unui partid, iar nu doar să adere la programul politic al acestuia, înseamnă că Preşedintele în funcţiune al României poate candida, pe listele unui partid, în alegerile parlamentare. În realitate, din punct de vedere juridic, situaţia este aceeaşi când Preşedintele în funcţiune al României este propus, de către un partid al cărui membru nu este, candidat nu pentru un mandat parlamentar, ci pentru un nou mandat prezidenţial. Credem totuşi că, de lege ferenda, ar fi de dorit îmbunătăţirea modului de redactare a textului legii, inclusiv prin includerea unor dispoziţii exprese privind inadmisibilitatea candidaturii membrului unui partid pe listele altui partid şi admisibilitatea unei candidaturi independente a unui membru de partid. Convenim să denumim acesţe persoane care, candidând pe listele unui partid, nu sunt membri ai acestuia, aderând doar la programul politic, aderenţi ai partidului; astfel, categoria de subiecte cu care partidele politice intră în relaţii în timpul procesului electoral reprezentată de candidaţii propuşi de partid se împarte în membri ai partidului şi aderenţi ai partidului. 34) T.M.B., Sentinţa civilă nr. 20 din 6 septembrie 1 992, Dosar nr. 24/ 1992, cu opinie separată (nepublicată) ; T.M.B . , Sentinţa civilă nr. 27 din 8 septembrie 1992, Dosar nr. 3 1/ 1 992 (nepublicată ) ; T.M. B . , Sentinţa civilă nr. 3 2 din 1 1 septembrie 1 992, Dosar nr. 40J.1 992 (nepublieată) . 35 ) C.S.J. , Secţia Civilă, Decizia nr. 4 din 2 septembrie 1 992, Dosar nr. 4/ 1992 (nepublicată); C.S.J., Sec. Civ., Dec. nr. 25 din 4 septembrie 1992, Dos. nr. 2 5/1 992 (nepublicată) ; C.S.J. , Sec. Civ., Dec. nr. 2'J din 8 septembrie 1992, Dos. nr. 29/ 1 992 (nepublicată); C.S.J., Sec. Civ., Dec. 37 din 10 septembrie 1 992, Dos. nr. 43/1 992 (nepublicată) ; C.S.J., Sec. Civ., Dec. nr. 81 din 12 septembrie 1992, Dos. nr. 82/1992 (nepublicată) .

nr.

85

Pm·tidelc politice

3) Simpatizantii partidului (Simpatizantii partidului sunt acele· persoane care nu sunt membri ai partidului şi nici aderenţi ai acestuia, dar îi sunt fidele. Simpati zantii pot fi împărtiti în: simpatizanti activi , care participă la campania electorală a partidului şi îi votează candidatii; simpatizanti pasivi, care doar se prezintă la vot, · exprimându-şi optiunea în favoarea candidatilor partidului; simpatizanţi afectiv, care nu se prezintă la vot - iar, în aceste conditii, este greu de presupus că ar participa la campania electorală a partidului în cauză -, dar care, afectiv, sunt legaţi de acel partid - această a treia categorie nu prezintă_ interes din punctul de vedere al raporturilor electorale decât, eventual, ca factor perturbator al sondajelor de opinie preelectorale. Nu avem în vedere situaţiile anonnale când, spre exeni.plu, un alegător face p ropagandă electorală în favoarea unui partid şi votează candidaţii altui partid). 4) Electoratul (căruia partidul îi cere voturile). 5) Coaliţia electorală din care partidul în cauză face parte. 6) Celelalte partide participante la alegeri şi coaliţiile acestora. (Clasificăm partidele participante la alegeri, p rin raportare la un anumit partid detenninat, în: partide aliate - care fac parte din aceeaşi coaliţie electorală ori măcar au propus sau susţin aceiaşi candidaţi; partide sprijin care nu fac parte dintr-o coaliţie electorală, dar se susţin recip roc în circumscripţiile electorale unde nu au p ropus candidaţi p roprii ori au convenit ca în turul doi de scrutin să sprijine candidaţii cel mai bine plasaţi dintre respectivele partide; partide binevoitoare - care, deşi candidează pentru aceleaşi mandate, având programe politice apropiate, colaborează în campania electorală; partide neutre � care nu se atacă în campania electorală; partide concurente sau adversare - care concurează pentru aceleaşi mandate şi se atacă în campania electorală)36). 7) Candidaţii p ropuşi de celelalte partide ori coaliţii electorale şi candidatii independenţi. 8) Organele publice având atribuţii p rivind procesul electoral (cu titlu de exemplu, putem enumera: birourile şi comisiile electorale, instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională, Comisia parlamentară specială privind orarul pentru campania electorală şi repartizarea timpilor de antenă, prefecţii, primarii, consiliile locale, secretarii consiliilor locale, organele de ordine publică). 9) Reprezentanţii proprii în birourile şi comisiile electorale. 3 6 ) Pentru alte clasificări ale partidelor, nu neapărat legate de alegeri, a se vedea: 13 . Jeanncau, op. cit., p. 65--66; P . Pacte!, op. cit , p. 1 28.

86

Partidele politice

ca subiecte ale rapoI1111-ilor juridice electornle

1 0) Mandatarul financiar. 1 1 ) Organele de presă, inclusiv serviciile publice de radio şi televiziune, precum şi delegaţii acreditaţi de către acestea. 1 2) Delegaţii acreditaţi ca observatori interni sau internaţionali şi organizaţiile care i-au împuternicit. 13) Institutele de sondare a opiniei publice.

VI. Conţinutul şi obiectul raporturilor juridice electorale în care una din părţi este un partid politic După ce am determinat sfera subiectelor de drept care participă la raporturile juridice electorale în care una dintre părţi este un partid politic, nu vom mai prezenta şi celelalte două elemente ale acestor raporturi juridice electorale (parlamentare, prezidenţiale şi locale), conţinutul şi obiectul adică drepturile şi obligaţiile electorale şi conduita subiectelor -, întrucât ele îşi găsesc mai puţin locul într-o analiză făcută având în prim-plan partidele politice, ci mai mult într-o cercetare obişnuită a sistemu lui electoral 37 >. Vrem doar să subliniem că, în funcţie de etapele pe care le parcurge procesul electoral, partidele politice fie au o influenţă indirectă, fie se implică direct în desfăşurarea alegerilor şi, de asemenea, că pe lângă drepturile subiective şi obligaţiile juridice electorale există şi importante drepturi şi obligaţii politice electorale (căci raporturile electorale au atât caracter juridic, cât şi politic), diferenţa între ele fiind evidentă, în cazul drepturilor şi obligaţiilor politice neputându-se face apel la forţa coercitivă a statului pentru realizarea, respectiv impunerea lor, ca în cazul drepturilor subiective şi a obligaţiilor juridice.

VII. Alte subiecte ale raporturilor juridice electorale, asemănătoare cu partidele politice Pentru ca analiza pe care o facem partidelor politice ca subiecte ale raporturilor juridice electorale să fie completă, considerăm di este necesar să prezentăm pe scurt două categorii înrudite: organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii şi care participă la alegerile parlamentare şi locale şi coaliţ·iile electorale. 37 ) A se . vedea Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Ecologică Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1990, p. 272 - 328; Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice,Editura „Naturismul", Bucureşti, 1 99 1 , p. 88 - 105; Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Noua Lege electorală a Româpiei - Tex t şi comentarii, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1 9 90; Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Alegerile parlamentare şi prezidenţiale - Tex te legale comentate, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1 992.

87

Partidele politice

Cât priveşte organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, legal constituite, care participă la alegeri38 >, acestea sunt asimilate de Legile nr. 70/ 199 1 şi 68/1 992, exclusiv în ceea ce priveşte operaţ+unile electorale pentru cele două Camere ale Parlamentului şi pentru organele administraţiei unităţilor administrativ-teritoriale, cu partidele politce. Ele nu sunt deci partide politice, ci sunt doar asimilate acestora, dar numai în ceea ce priveşte alegerile parlamentare şi locale. Pe cale de consecinţă, în orice altă materie asimilarea jµridică cu partidele politice nu funcţionează, astfel încât, spre exemplu, aceste organizaţii nu se înregistrează la Tribunalul Municipiului Bucureşti (căci este vorba de o normă specială, vizând numai partidele politice), ci la judecătorie, conform dreptului comun. Totodată, rezultă că ele nu pot partidpa decât la alegerile parlamentare şi locale, iar nu şi la cele prezidenţiale. Nu trebuie confundate aceste organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, legal consituite, şi care nu· sunt partide pol itice, cu acele partide politice care îşi propun, în .programul lor , promovarea, apărarea intereselor politice ale cetăţenilor români aparţinând unei minorităţi naţionale, partide politice care nu se deosebesc cu nimic de alte partide şi care participă la competiţia electorală (parlamentară, prezidenţială, locală) ca toate celelalte partide. Aceste partide sunt uneori greşit denumite partide etnice, pentru că, deşi îşi propun apărarea intereselor politice ale cetăţenilor de o anumită naţionalitate (iar nu a unei minorităţi naţionale privită ca un tot), ele nu pot condiţiona calitatea de membru de partid de o anumită apartenenţă naţională, întrucât ar introduce o discriminare neconstituţională pe motiv de origine etnică. Vrem să subliniem astfel că aceste partide, neconfundându-se cu organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale (care, repetăm, nu sunt partide politice), nu beneficiază, . în cazul în care nu obţin nici un mandat în Parlament, de un loc de deputat; totodată, fiind partide politice care nu se diferenţiază, din punct de vedere juridic, cu nimic faţă de celelalte partide, ele nu pot avea pretenţia să reprezinte cetăţenii aparţinând unei minorităţi ori., cu atât mai puţin, minoritatea însăşi. În privinţa coaliţii lor electorale, acestea sunt subiecte ale raporturilor juridice electorale constituite din două sau mai multe partide politice (numai partide, iar nu şi alte tipuri de organizaţii), pentru participarea lor pe liste comune la o consultare electorală ori pentru sprijinirea aceluiaşi candidat. Specific coaliţiei electorale este deci faptul că ea există doar pe durata unui singur proces electoral , eventuala coalizare a aceloraşi partide după alegeri pentru coordonarea activităţii lor în organul reprezentativ neconstituind o 3 8)

Constituţia României din 1 99 1 , art. 59 alin. (2) ; Legea nr, 70/ 1 99 1 , art 1 05; Legea nr. 6 8/ 1 992 art. 4.

88

Partidele politice ca subiecte ale raporturilorjuridice electorale

coaliţie electorală; partidele ce au constituit o coaliţie electorală nu au obligaţia ca, după alegeri, să formeze o coaliţie guvernamentală ori de opoziţ ie. Ele nu sunt obligate nici să alcătuiască aceeaşi coal iţie l a următoarele alegeri (fie de acelaşi tip, fie de tipuri diferite) ş i nici chiar să alcătuiască aceeaşi coqliţie dacă două tipuri de alegeri se ţin simultan. Coaliţia electorală (denumită coaliţie de partide de Legea nr. 70/ 1 99 1 ) este un subiect de drept un caracter de excepţie, astfel încât ea are o capacitate juridică electorală limitată exclusiv la drepturile şi obligaţiile electorale pe care legea i le recunoaşte expres (spre exemplu: dreptul d� a avea un semn electoral - cu o paranteză, în perioada de dinainte de al doilea război mondial, George Alexianu şi Paul Negulescu legau semnele electorale de analfabetismul alegătorilor39 ) - sau dreptul de a desemna reprezentanţi în birourile sau comisiile electorale) şi care nu pot fi extinse, prin analogie, astfel încât toate drepturile şi obligaţiile nerecunoscute coaliţiilor electorale aparţin şi pot fi exercitate numai de către partidele membre.

vm. Concluzii

Din analiza poziţiei partidelor politice ca subiecte ale raporturilor juridice electorale, pe care· am încercat să o realizăm, vrem să concluzionăm arătând că, deşi cu un rol însemnat pentru partidele politice, participarea la alegeri nu este nici cea mai importantă, şi cu atât mai puţin singura formă de activitale a acestora. Încheiem cu o glumă privind partidele politice, puterea şi alegerile, făcută de un publicist englez citat de Constantin Dissescu într-o conferinţă cu tema Partidele într'un stat constituţional, ţinută în 188440), publicist care, întrebat fiind ce este un whig (liberal), a răspuns că este un tory (conservator) care nu este la putere.

39 ) A se vedea: George Alexianu, Curs de drept constituţional, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1934, voi. III, fasc. I, p. 102-1 03; Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, editat de Alex. Th. Doicescu, Bucureşti, 1 927, p. 369. 40) Constantin Dissescu, Partidele într'un stat constituţional, Editura Librăriei „SoceciÎ & Co.", Bucureşti, 1 884, p. 280.

89

FUNDAMENTUL MORAL AL PARTIDULUI POLITIC Dr. Fazakas Miklos

Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice din Universitatea Bucureşti a sugerat, bine gândit, aprofundarea temei „Partidele politice" şi prezentarea ei în seminarul ştiinţific din 21 decembrie 1 992. Atenţia ce se acordă partidelor politice pe plan naţional în România şi în alte state, este demonstrată şi de includerea unor reglementări chiar în Co11stituţie - art. 8. Constituţia României. In orice studiu aprofundat, doctrina şi practica sunt de nedespărţit. Totuşi, în cazul nostru, stringenţa transformărilor adânci pun pe prim plan soluţii practice urgente, însă nu pripite, care ulterior să apară cu deficienţe. În lucrarea de faţă, mi-am îndreptat atenţia spre „Fundamentul moral al partidului politic", fără pretenţia de a impune vreo soluţie definitivă. Personal, voi fi mulţumit dacă pot exprima simpatia mea pentru unul sau altul dintre marii gânditori, care s-au frământat asupra acestor probleme.

I. Chiar şi pentru a încerca sesizarea rolului moralei în această materie, se cere în prealabil a statua asupra scopului urmărit de un partid politic. Deşi aparent pare inutil, totuşi greutăţile trecutului, cât şi ale momentului actual, mă îndreptăţesc a-mi pune următoarele două întrebări: Prima: Partidul politic, văzut sub aspectul scopului urmărit, are nevoie sau nu de un fundament moral? Cu alte cuvinte, poate el să se considere dezlegat de preceptele moralei pe motiv că tinde spre un ideal, indiferent pe ce căi îl realizează? A doua: dacă partidul politic consideră indispensabil a se întemeia pe normele moralei, unde se termină sfera acesteia, după care se află domeniul ilegalităţii, imoralităţii?

n.

Pentru a căuta un răspuns, cu tot riscul unor asemenea căutări trebuie să examinăm mai întâi unele opinii exprimate deja în acest domeniu. Distinşii jurişti francezi Emile De Laveleye şi Paul Cloarec, exprimă oarecum cu puterea unei definiţii: ,,Le but de la science politique est la paix sociale et le bien de tous". Cred că cu această idee toţi oamenii bine intenţionaţi pot fi de acord. Scopul deci este fericirea morală şi materială cât mai perfectă a societăţii.

91

Partidele politice

Bluntschli, jurist gennan de valoare similară celor amintiţi, spune în lucrarea sa intitulată „Teoria Generală a Statului": ,,Statul este o creaţie morală, având obligaţiuni morale". Cu toate acestea, în cadrul problemelor de care ne ocupăm, în decursul timpului au apărut în ştiinţă, dar mai ales în practică, două opinii opuse. Una înlătură morala, în graba sa spre idealul urmărit, pentru că vede exclusiv scopul iar alta, rămâne fidelă moralei, fără de care scopul realizat, este lipsit de valoare. Cugetul care înlătură din calea sa morala, pentru că îl interesează numai rezultatul, este tipic reprezentat de omul de stat bine cunoscut: Machiavelli. Teza sa, văzută sub unghiul lui de vedere, apare impresionantă. Se afinnă că, statul poate ajunge uneori în pericol de pieire. Alteori el tindţ spre cele mai înalte idealuri. In toate asemenea cazuri, se afirmă în opinia amintită, rămâne irelevantă poziţ ia moralei , pent ru că statul trebuie p rin orice mijloace salvat şi bunăstarea societăţii prin orice metode realizată. Teza e foarte largă şi complexă. Soluţia ei nu încape într-O singură frază şi Î'l anumite privinţe depăşeşte cadrul prezentei lucrări. In orice caz, am modesta părere că, excluderea moralei din oricare sector al vieţii umane, are consecinţe deosebit de tragice, mai ales în practică. Dovezile în acest sens sunt nesfârşite, precum se poate vedea mai ales acum, în atâtea părţi ale lumii.

m.

Opusă celor de mai sus este opinia care cere respectarea moralei, sub toate aspectele vieţii, începând cu individul şi terminând cu statul . Diferenţ a între cele două teze opuse, privită prin intermediul omului şi statului, este exact atâta cât este diferenţa între aceste două cuvinte: moral şi imoral. · Să vedem rezultatul , pornind tot de la izvoarele doctrinare pe care le are în vedere opinia întemeiată pe morală. Consider uşurată divergenţa dintre cele două opinii opuse, prin aceea că ambele au un punct central comun, anume de a înfăptui pentru societate o viaţă cu nivel cât mai ridicat posibil. Să ne amintim din capul locului de axioma valoroasă a dreptului roman: „omne jus humanum causa constitutum est''. Axioma înţeleg a o aplica şi la morală, întrucât dreptul într-o viziune largă este o parte importantă din domeniul moralei. Consider că diferenţa dintre cele două opinii opuse se reduce numai la mijloacele şi metodele care se aplică, pentru realizarea aceluiaşi scop. Să vedem tangenţial şi argumentele concepţiei, care pun pe prim plan demnitatea omului, în toate domeniile vieţii. Emi le De Laveleye în desfăşurarea ideilor sale, pleacă de jos, de la individ şi termină sus la nivelul organizării societăţii în forma ei superioară numită stat. 92

Fundamentul moral al partidului politic

El arată convingător că, dacă individul este perfect şi statul este perfect, acesta fiind compus din totalitatea indivizilor. Dacă însă individul şi ca unnare statul sunt plini de vicii, distanţa de aici şi până la individ şi stat este enormă. Pe această scară largă partidul politic cât şi organizaţiile sociale au misiunea de a ridica treptat societatea la un nivel cât se poate mai ridicat. In situaţia îngrijorătoare a tuturor statelor scăpate de totalitarism, apăsate de atâtea greutăţi moştenite de la trecut, rămâne de nepreţuit efortul util al oricărui partid politic bine intenţionat, precum şi al oricărui individ, de a veni în sprijinul omului actual, necăjit. Evident, partidul astfel conceput,' are toată vocaţ ia ca pe măsura succesului său, să preia organizarea şi conducerea societăţii. E de la sine înţeles că răspunderea individuală şi colectivă a partidului politic, mai ales în situaţia sensibilă actuală, este deosebit de mare. El nu va putea avea altă justificare, decât că dispune de toate condiţiile specifice misiunii sale, precum şi de maximă corectitudine pentru a rezolva sarcina grea, pe care benevol a preluat-o.

IV. .

Se pune însă întrebarea: există posibilitatea rezolvării? Trebuie să ne răspundă în primul rând acei mari gânditori, care şi-au destinat viaţa şi ideile lor unor asemenea probleme. Emile De Laveleye recomandă oricui, deci şi partidului politic: deplină sinceritate faţă de popor, - fixarea ideilor celor mai adecvate momentului; - exprimarea clară a acestor idei, pentru a putea fi înţelese, acceptate şi • · îmbrăţişate de întreaga societate. Herbert Spenser ne pune l a îndemână noi completări şi ne spune: majoritatea oamenilor nu pot concepe deodată decât o singură idee, după care trebuie să urmeze alta. Ei sunt sub nivelul cunoaşterii tuturor factorilor de care depinde propria lor soartă şi îndeosebi a statului. : Se aşteaptă de la un adevărat partid politic cât şi de la toate organele de stat, să ridice nivelul intelectual şi moral al întregii societăţi. Numai în acest fel poate înţelege ea propriul său interes şi poate da în cunoştinţă de cauză votul său prin referendum în probleme vitale. Aici poporul direct dă verdictul său şi nu reprezentanţii săi. Iar o asemenea hotărâre născută direct în raţiunea şi inima poporului e voinţa directă a poporului, cu evitarea reprezentării voinţei lui. Pentru ca societatea să dea randamentul arătat mai sus, trebuie să i se arate cea mai corectă cale de urmat. Numai în acest fel ajunge ea la nivelul intelectual şi moral, în care să aibă capacitatea de a dţcide asupra sorţii sale cât şi a statului. r-. In acest scop lămuriri de supremă(valoare ne-a dat J.P. Ripert, el însuşi •deputat francez; expert în materie, gânditor profund . de la care ne putem inspira cu toţii. 93

Partidele politice

Chiar şi titlul cărţii sale: ,,Politique et Religion" este revelator. El ajunge la concluzii prin valorificarea celor mai elocvente teze juridice şi filozofice. Acest autor ne indică două căi pentru ieşirea din criza morală şi economică specifică timpului său, dar şi mai acută a perioadei prin care trecem noi acum. El ne îndeamnă în primul rând pentru trăirea sinceră şi profundă a preceptelor religiei, fără care se degradează în cohtinuare demnitatea omului. Ne recomandă în al doilea r ând ca fiecare din noi să aşezăm în vocabularul vieţii noastre proprii pe prim-plan cuvântul „obligaţie" faţă de societate şi abia după aceea să urmeze „dreptul" nostru formulat faţă de aceeaşi societate. Personal apreciez că întreaga actua!ă societate trebuie să înţeleagă şi să accepte asemenea sfaturi valabile pentru oricine, date chiar de un om de stat, cu funcţie importantă politică. E bine să ne dăm seama că drumul omului spre perfecţionare nu trece numai pe calea îngustă ţinută sub control de severe legi, ci trece prin câmpul larg al moralei şi îndeosebi al religiei. Departe de mine gândul de a uza de morală şi religie ca de unelte în scopuri zilnice, materiale şi egoiste. Din contră, le consider valori supreme şi independente, care automat ne deschid lumini la cele mai grele încrucişări de drum. Nu exclud că la unii morala poate exista şi în lipsa religiei. Consider însă că morala atunci e cea mai rezistentă şi abundentă când se bazează pe un fond adânc religios. Să ne controlăm opinia şi prin prisma unor realităţi notorii pentru a nu ni se imputa că am abuza doar de teorii. Juristul Emile De Laveleye observa în tratatul său „Le Gouvemement dans la Democratie" (voi. I., pag. 254) că, forţa Statelor Unite provine din spiritul profund religios şi puritatea poporului. In această ordine de idei, să ne adresăm şi trecutului îndepărtat al istoriei. Acolo găsim aproape cu importanţa testamentului opinia marelui om de stat Tacit, exprimat sub forma întrebării: ,,Quid possunt leges sine moribus?" Putem repeta şi noi după el: ce pot face legile în lipsa moralei? Cât mă priveşte dau şi răspunsul: Nimic! Partidul politic şi omul de stat să nu creadă nicăieri în lume că prin copierea celor mai perfecte legi ale altor ţări şi introducerea acestora în propria sa ţară, a şi ridicat poporul său la nivelul ţării de unde a împrumutat legea. Simpla transplantare a legii în sine rămâne fără nici un efect. Se cere în prealabil crearea condiţiilor morale, materiale, ca întreaga societate să aştepte, să dorească şi organic să-şi încorporeze o asemenea lege. Dacă organele care sunt chemate a aplica asemenea lege ar sabota-o, ar însemna continuarea decăderii pe linia corupţiei. 94

Fundamentul moral al partidului politic

V. Pentru a putea crea în sânul întregului popor condiţiile amintite mai sus, se poate întreba: partidul politic şi omul de conducere unde vor putea găsi acea putere supremă psihică, care să-i facă capabili să realizeze aceste mari transfonnări? Răspunsul ni-l dă, printre alţii, şi marele gânditor Carlyle. El ne îndrumă să ne adresăm în acest scop însuşi poporul ui. par să nu ne oprim l a manifestări de suprafaţă ale acestuia. Nici la stratul său intelectual - moral actual . Să coborâm în adâncimea instinctului pur şi sănătos al poporului şi de aicr să luăm inspiraţia, care ne face apt pentru o adevărată misiune. Filosoful Rousseau s-a pronunţat şi el în această materie. Bineînţeles s-a exprimat cu valoarea pe care o are numele său, apreciată în toată lumea. El afinnă că, omul este născut pentru a fi bun. Vitregia societăţii şi a instituţiilor create de ea îl derutează. Inţelegem ce unnează de aici: să îndepărtăm din calea omului, destinat a avea şi idealuri, toate barierele artificial create de orice organizaţii, fie din nepricepere, fie din rele intenţii. Psihologul A. Jaussain în tratatul său „Psychologie des masses" îşi exprimă în aceeaşi ordine de idei opinia că, nu există om şi masă în adâncul sufletului căruia să nu-i vibreze fie şi ascuns ataşamentul său pentru dreptate şi onoare, precum şi revolta sa adâncă împotriva nedreptăţii. Ştim de asemenea că, aproape fără excepţie, în fiecare faptă a omului stau unul lângă altul bunul şi răul, provenit din complexitatea vieţii, ambele gat. În prima Constituţie a Frantei - cea din 179 1-, nu se f.1n''.l nici o referire la partidele politice, deşi embrionii unor asemenea forţe poL.ice moderne se făcuseră deja simtiti 8 > . Actuala Constitutie a Frantci precizează în art. 4 că „partidele politice şi grupările politice concură la exprimarea vointei electoratului. Ele se fonnează şi îşi exercită activitatea în mod liber. Ele trebuie să respecte principiile suveranităţii naţionale şi ale democr?'., iei". Principiul general înscris în art. 4 al Constituţiei este precedat de o lege ordinară din 1 iulie 1 90 1 potrivit căreia înfiinţarea unui partid politic se face printr-o simplă declaraţie depusă la prefectură care trebuie să elibereze o simplă recipisă ca o dovadă că declaratia de înfiinţare a fost înregistrată în mod legal. Potrivit Constituţiei belgiene din 7 fr' , :uarie 1 8 3 1 , dreptul de asociere nu poate fi supus vreunei mlli>uri preventiv..: (art. 20). De asemenea, Constituţia Olandei din septembrie 1 987 prevede în art. 8 ,1 „dr.::ptul . În Constituţia Bulgariei din 199 1 se precizează în termeni aproape similari că viaţa politică în Republica Bulgaria este fundamentată pe principiul pluralismului politic şi că nici un partid sau ideologie nu pot fi proclamate sau afinnate ca partid sau ideologie de stat (art. 10). Important de semnalat este faptul că principalele elemente definitorii pentru rolul şi funqiile sociale ale unui partid politic surprinse în constituţiile contemporane converg spre o definiţie unitară a acestuia: partidul reprezintă o grupare de indivizi care împărtăşesc aceleaşi vederi sau opinii politice, se străduiesc s11 le pună în valoare simultan cu atragerea unui număr cât mai mare de cet11ţeni şi caută să cucereasci1 puterea sau cel puţin , să influenţeze deciziile acesteia 1 1) . Consacrarea într-o constituţie a rolului şi importanţei menirii sociale ale unui partid nu este suficientă prin ea însăşi pentru înfăptuirea unei societăţi democratice şi pentru realizarea scopului acestora. Să nu uităm dl toate constituţiile statelor socialiste au avut prevederi exprese referitoare la rolul conducător al partidelor comun i ste în toate domeniile construcţiei socialiste 12 > . În fostele state socialiste a fost impus un monopol al partidelor politice nu numai asupra procesului de exercitare a puterii propriu-zis, ci a întregii dezvoltilri social-economice şi culturale. Acest monopol a fost consacrat mai întâi la nivel constituţional şi apoi extins practic, prin întreaga legislaţie la întreaga societate. Alternativa monopolului unui singur partid politic este pluralismul democratic care permite, în primul rând, competiţia electorală a mai multor partide pentru cucerirea şi exercitarea puterii politice, diversitatea ideologic11 de reprezentare a intereselor poporului în organismele de suveranitate naţională, crearea unei opoziţii multiinstituţionale şi multifunqionale. 9) La Constitution de la Republique Portugaise ( 2 Aprilie 1 976) . Pre sentation par Maurice Duverger în Notes el Etudes documelllaires nr. 4387-4388, 2 Iunie 1977. I O) Dimitri Georges Lavroff Les i11stitutio11s politiques de l'Esp,1g11e. Co11stitutio11 du 29 Decembre 1 9 78, Notes et Etudes Documentaires" nr. 4629-4630, 9 lulie 198 1. I I ) A se vedea Georges Burdeau, op.cit., p. 2 68. 12) A se vedea, de pildă, art. 6 din Constituţia U.R.S.S. din 7 octombrie 1 977; art. 2 6 din Constituţia R.S.R. din 21 august 1 965; art. 2 din Constituţia R.P.Chineză din 5 martie 1978.

1 15

Partidele politice

Toate constituţiile statelor cu vechi tradiţii ale guvernării democratice au consfinţit principiul pluralismului. De pildă, în toate ţările din nordul Europei pluralismul raportat la conceptul de partid prin multipartidism reprezintă nota caracteristică a vieţii politice a acestora 1 3 >. De asemenea, multipartidismul este caracteristica vie{ii politice italiene 1 4>. După prăbuşirea comunismului în anii 1 989- 1990 pluralismul politic în fonna sa de manifestare la nivelul partidelor - a fost instituţionalizat într-o fonnă corespunzătoare de către toate fostele state socialiste. Rând pe rând, din constituţiile socialiste au dispărut prevederile referitoare la rolul condu cător al partidelor comuniste. În unele ţări, asemenea partide au fost interzise (Rusia), în altele s-au autodizolvat (România), sau şi-au schimbat denumirea şi chiar doctrina (Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria). Cert este că în fostele ţări socialiste s-a introdus, alături de alte principii democratice, şi principiul pluralismului politic. De pildă în art. 8 din Constituţia României se prevede că „pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale." Pasul unnător consfinţirii la nivel constituţional a pluralismului politic şi ideologic îl constituie garantarea şi asigurarea juridică a înfăptuirii sale. Cu alte cuvinte, pentru a deveni un principiu practic - politic cu fonne şi instrumente instituţionale, propagandistice, electorale, psiho-sociale şi educative de captare şi unire a indivizilor şi grupurilor sociale, pluralismul este încadrat în tipare juridice. Acestea se exprimă în legi care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice, constituirea fondurilor lor materiale şi finanţarea acestora, participarea lor la competiţia electorală, raporturile de opoziţie 1 5 > ş.a. Concomitent, în practica socială se formează un model de conduită pluralistă - reflecţie a nonnelor juridice în materie - ţesută şi manifestată în jurul activităţii partidelor, a liderilor acestora. Acest model se transmite printr-o multitudine de fonne şi modalităţi în conştiinţa politică a unei clase, a unor grupuri sociale, creându-le sentimentul apartenenţei organizatorice sau spirituale la structurile şi, respectiv, la programul unui partid. Acesta este un aspect asupra căruia, din păcate, juriştii insistă mai puţin deşi are o 1 3 ) A se vedea P.Lalumiere, 1 4 ) Idem, p.569.

A.Demischel, op.cit , p.336-337.

1 5 ) A se vedea pe larg Ghiţă Ione scu , I sabel de Madariaga, Opozifia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1 992, p.76- 1 46; Sylvie Giuly, Le statut de l'opposition en Europe, în Notes et Etudes Documentaires, nr. 4585-4586 din 2 4 septembrie 1 980, p.27- 4 8.

116

Partidele politice în reglementărijuridice contemporane

importantă deosebită în procesul de legiferare a relaţiilor sociale interesând viata partidelor politice. În ceea ce priveşte înfiinţarea partidelor pol itice, fiecare sistem constituţional şi-a stabilit propria procedură. În acest sens, este posibil ca în constitutie să se prevadă că înfiintarea partidelor este liberă (art. 21 din Constitutia R.F.G.), sau că partidele pot fi constituite şi pot acţiona în mod liber, cu respectarea constituţiei şi a altor dispozitii legale (seqiunea 3 din Constituţia Ungariei); că exercitarea dreptului de asociere nu poate fi supusă unei autorizaţii prealabile (art. 1 2 din Constituţia Greciei din 1 1 iunie 1 975). Potrivit art. 49 din Constituţia Italiei, orice cetăţean are dreptul să se asocieze liber în partide pentru a contribui, în mod democratic, la determinarea politicii naţionale. De asemenea, este posibil să se prevadă că partidele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii (art. 8 din Constitutia actuală a României). Recunoaşterea la nivel constituţional a libertăţii de înfiinţare şi activitate a partidelor nu conferă un statut juridic propriu-zis acestora. Dispozitiile constituţionale sunt urmate de o lege în care se precizează condiţiile concrete în care se înfiinţează un partid 1 6 >. În Gennania, reglementarea constitutională este unnată de o lege privind partidele politice, din 24 iulie 1 967. Potrivit art. 1 din lege, ,,partidele sunt un element constitutiv al ordinii fundamental libere şi democratice, necesar în dreptul constituţional. Participând în mod liber şi permanent la fonnarea vointei politice a poporului, ele îndeplinesc o misiune publică care le aparţine în baza Legii fundamentale şi pe care aceasta o garantează". Din analiza textelor constituţionale şi legislative germane se desprinde ideea că partidele politice se fundamentează pe exercitarea dreptului de asociere. Exercitarea acestui drept, în privinta partidelor politice, are în vedere în exclusivitate cetăţenii germani, excluzând posibilitatea ca persoanele juridice să se constituie în pârtide politice sau să adere la acestea. Pentru a deveni persoane juridice, partidele trebuie să aibă un program politic şi un statut, ambele scrise, să dispună de o organizare internă care să răspundă principiilor democratice. Textul legii din 1 967, detaliind aceste principii, solicită, fără a evidenţia criterii cantitative, un nivel de organizare care să prezinte o garantie suficientă pentru seriozitatea obiectivelor propuse. Aceste obiective, proprii unui partid, vizează influenţarea voinţei politice la nivelul federaţiei sau al unui land şi participarea la -reprezentarea poporului_ în Bundestag sau în parlamentul unui lJlild. 1 6 ) A se vedea Jean-Louise Quermonne, Le go11verneme111 de la France sous la

Republique, Dalloz, Paris, 1 983, p.4 1 2.

ve

1 17

P,1rtidele politice

Din definitia dată de legea germană, nu reiese explicit că partidele politice sunt elemente structurale ale puterii politice, dar în mod implicit se desprinde ideea că existenta acestora este legată de viaţa parlamentară. Aşa se şi explică faptul că o asociaţie îşi pierde statutul juridic de partid dacă timp de 6 ani nu a prezentat candidaţi la alegerile pentru Bundestag sau pentru parlamentul unui land. În principiu, partidele sunt asociaţii care funcţionează în conditii de permanentă, idee care se regăseşte şi în doctrina românească, ea fiind prezentă în definiţia dată partidelor politice de Dimitrie Gusti. Pe această bază, se elimină posibilitatea acordării statutului de partid politic unui grup de presiune sau unui grup de interese. În alte legislatii, statutul partidelor politice şi definirea legală a acestora s-au impus nu atât din nevoi izvorâte din consolidarea echilibrului politic, cât mai ales din supravegherea finanţării partidelor politice. În acest sens este edificatoare legea belgiană din 4 iulie 1 989 privitoare la limitarea şi la controlul cheltuielilor electorale, precum şi asupra finantării şi contabilităţii partidelor politice. Potrivit acestei legi prin partid politic se întelege o asociatie de persoane fizice, cu sau fără personalitate juridică, care participă la alegerile prevăzute de Constitutie sau de lege_ şi care prezintă candidati de deputati sau de senatori în fiecare circumscripţie electorală a unei comunităţi sau a unei regiuni şi care, în limitele Constituţiei, ale legii, ale decretelor sau ordonanţe lor, tinde spre inf l uentarea exprimării vointei popul are în conformitate cu modul definit prin propriile statute sau programe. Legile care stabilesc cadrul juridic de constituire şi funcţionare ale partidelor politice contin, de pildă, prevederi referitoare la organizarea lor internă, la obligativitatea ca orice partid să aibă statute şi programe, să aibă un anumit număr de aderenţi sau membri, drepturile şi obligaţiile membrilor, dispoziţii referitoare la disciplina de partid etc. Este important ca legea - în statele în care s-a optat pentru reglementarea legislativă a cadrului de functionare a partidelor - să asigure cât mai clar cu putinţă condiţiile în care orice partid să poată exprima vointa politică a electoratului, cu alte cuvinte să-şi îndeplinească rolul social în concordanţă cu dispozitiile constituţionale. Se ridică însă o întrebare legitimă. Cum reacţionează societatea faţă de programul şi activitatea propriu-zisă ale unui partid prin care se încalcă prevederile constituţionale, ordinea de stat şi ordinea de drept? Constituţiile modeme răspund principial la o asemenea întrebare. De pildă art. 2 1 din Constituţia Germaniei Federale prevede că partidele care potrivit scopurilor lor şi atitudinii aderenţilor lor caută să aducă atingere ordinii fundamentale libere şi democratice, să le înlăture sau să compromită 118

Partidele politice în reglementări juridice contemporane

existenta RFG sunt anticonstitutionale. Organismul învestit să aprecieze constituţionalitatea unui partid politic este Tribunalul constituţional. O soluţie asemănătoare a fost adoptată şi de constituantul român. Nu insistăm mai mult asupra acestei probleme. Mentionăm doar că reglementările juridice în materie pot fi împăftite în două categorii: a) dispozitii constitutionale care precizează cadrul general de activitate legitimă şi totodată legală a partidelor politice. Dacă un partid politic depăşeşte acest cadru, el se va confrunta cu reaqia societătii; b) dispozitii constitutionale care se rezumă să precizeze în termeni generali că partidele trebuie să se conformeze unor principii, de pildă, principiilor suveranităţii naţionale şi ale democraţiei (art. 4 din Constituţia Franţei; art. 8 din Constituţia Olandei ş.a.). Întrucât societatea este interesată de eficienta pluralismului politic care facilitează exprimarea diversitătii de opinii, doctrine, interese ş .a. prin intermediul partidelor, este esenţial ca partidele să fie stimulate să activeze. lată de ce în diferite l egi se stabileşte - pe b az a prevederilor constituţionale - că partide le pot aspira l a ocuparea unor fotolii parlamentare dacă depăşesc un prag rezonabil de adeziuni electorale. Un astfel de prag electoral este stabilit şi în legislaţia noastră electorală. Partidele ce nu întrunesc numărul de voturi stabilit, nu pot fi reprezentate în parlament, deci nu participă la exercitarea puterii. Mai mult, dacă timp de o anumită perioadă (6 ani în legislaţia R.F.G.) un partid politic nu a prezentat candidaţi în alegerile generale sau locale îşi pierde statutul juridic de partid, fiind astfel sanqionat pentru lipsa de interes faţă de procesul guvernării. O asemenea dispoziţie ar trebui să fie preluată şi de legiuitorul român pentru o viitoare reglementare a organizării şi funqionării partidelor politice. Dispoziţii speciale referitoare la activitatea partidelor politice sunt prevăzute şi în diferite acte normative referitoare la cheltuielile electorale şi la finanţarea partidelor politice. De fapt, finanţarea partidelor politice aflate în disputele electorale pentru cucerirea puterii de guvernare este socotită un punct forte al democraţiilor pluraliste 1 7 >. În legătură cu această problemă s-au conturat două mari sisteme de soluţionare.a pretenţiilor ridicate de partidele politice de a fi finanţate: a) finanţarea partidelor politice din fonduri private (Danemarca, Islanda, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda); 1 7 ) A se vedea pe larg Financement des partis politiques: une pierre angulaire des democraties pluralistes (Rapport de la commission des relations parlementaires et publiques ) . Rapporteur M.Bruno Stegagnini. Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1989.

1 19

Partidele politice

b) finanţarea publică a formaţiunilor politice (Elveţia, Suedia, Franţ a, Spania, Austria, Grecia, Portugalia ş.a.) 1 8 >. Trebuie să menţionăm că finanţ area privată este totuşi completată de către guvern cu anumite fonduri modice pentru suportarea, în special de către partidele mici, a unor cheltuieli făcute nu numai în campaniile electorale. Motivaţia politică a unei asemenea asistenţe este susţinerea de către stat a partidelor de opoziţie care deşi nu oferă întotdeauna o alternativă reală de guvernare, îndeplinesc o funcţ ie foarte importantă în jocul politic 1 9 >. Legislaţ ia ţ ărilor cuprinse în a doua categorie cuprinde, evident, dispoziţii diverse raportate în principal la tradiţiile politice naţionale. Nota lor comună este principiul de bază, potrivit căruia partidele politice fiind atât de p rofund şi direct implicate în p rocesul de conducere la nivel macro şi microsocial, societatea este direct interesată să le creeze toate condiţiile inclusiv de natură financiară - pentru ca acestea să-şi îndeplinească în bune condiţii rolul socialf ondam_ental de intermediari între puterea propriu-zisă şi poporul căruia puterea îi aparţine în mod suveran. Se poate desprinde cu uşurinţă faptul că elementele definitorii pentru existenta unui p artid politic se subsumează dreptului de asociere a persoanelor fizice în vederea manifestării unei vocaţii electorale, pe baza unui program şi a unui statut. Din analiza structurii reglementărilor juridice moderne privitoare la partidele politice se desprind câteva elemente indispensabile. Astfel, reglementările juridice ce privesc o rganizarea şi funcţionarea partidelor politice conţin elemente privitoare la: a) rolul şi funcţiile partidelor politice b) reguli privitoare la accesul în justiţie c) statute şi programe politice d) organizarea teritorială a partidelor e) statutul membrilor de partid f) competenţa organelor din cadrul partidului g) reguli privind participarea partidelor în alegeri h) dispoziţ ii privitoare la cheltuielile ocazionate de campaniile electorale i) reguli privitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti privitoare la neconstituţionalitatea sau ilegalitatea partidelor politice. '

1 8 ) Idem, p.5. ! 9 ) A se vedea pe larg Ruth Levush (coordonator) , Campaign Financing of NationaI Elections in Foreign Countries, Law Library of Congress Washington D.C. , April 1 99 1 ; Alexander E.Herbert, A Comparative Politica] Finance in the 1 980S, Cambridge University Press, Cambridge, 1 989, p. 1 5.

1 20

Partidele politice în reglementări juridice contemporane

O problemă distinctă privitoare la statutul juridic al partidelor politice, are în vedere măsura în care acestea pot acţiona ca persoane juridice private. După părerea noastră, acolo unde partidele politice sunt considerate persoane juridice de drept public, ele pot acţiona ca persoane juridice de drept privat, în măsura în care legea le permite în mod expres implicarea în relaţiile sociale supuse dreptului comun. Astfel, legea germană admite orice participare a partidelor politice la viaţa economică şi comercială , interzicând doar actele ilicite; partidele beneficiază de dreptul de a exploata bunuri imobiliare, diferite creanţe şi alte elemente constitutive ale patrimoniului acestora. Elementele definitorii ale gestiunii partidului se includ într-un raport care se întocmeşte pe baza unor reguli stricte privitoare l a utilizarea fondurilor şi care este supus unor verificări la nivel de federaţie sau de land în condiţiile legii referitoare la societăţile pe acţiuni. În Ungaria, reglementările privitoare la activitatea partidelor20> admit activitatea economică a acestora, dar exclud contribuţiile materiale ale organelor bugetare ale statului şi ale întreprinderilor de stat, controlul asupra fondurilor partidelor fiind exercitat de către Curtea de Conturi. În Ungaria este permisă înfiinţarea de întreprinderi de către paridele politice în conformitate cu dispoziţiile codului civil, inclusiv societăţi cu răspundere limitată. Partidele politice sunt supuse principiului transparenţei financiare, fiind obligate ca până l a data de 3 1 martie a fiecărui an să publice în Monitorul Oficial situaţia financiară din anul precedent. Reglementarea juridică a partidelor politice, în diferite state, credem că poate constitui o sursă de inspiraţie pentru legiuitorul român, care potrivit Constituţiei este dator să adopte o lege organică privitoare la organizarea şi funcţionarea partidelor politice.

20) A se vedea Legea nr. XXXII din 19 8 9 referitoare la funcţionarea şi gestionarea partidelor.

121

SUMAR Pag. Cuvânt înainte - Ioan Muraru .... .......................... ......................................3 Rolul partidelor politice în statul de drept - Vasile Gionea ....................... 5 Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic - Ioan Muraru .......1 3 Câteva aspecte privind sistemul organiu!rii social-politice - Nicolae Popa ..................................................................21 Aspecte procedurale privind înregistrarea partidelor politice - Gabriela Bîrsan, Viorel Mihai Ciobanu .................. 27 Sisteme de partide în dreptul constituţional comparat - Florin Vasilescu . .37 Partidele politice ca subiecte de drept public - Antonie lorgovan .......... .45 Partidele în sistemul pluralismului politic - Mihai Constantinescu .........67 Partidele politice ca subiecte ale raporturilor juridice electorale - .Comeliu-Liviu Popescu ........................................... 75 Fundamentul moral al partidului politic - Fazakas Miklos ......................9 1 Orientări ş i tendinţe actuale în activitatea partidelor politice - Gheorghe lancu................................. :......................99 Partidele politice în reglementări juridice contemporane - Ioan Vida ... 111

1 23

SOMMAIRE Page Avant-propos - Ioan Muraru...................................................................... 3 Le rOle des partis politiques dans l'Etat de droit - Vasile Gionea .............. 5 Les aspects thtoriques concemant le concept de parti politique Ioan Muraru ............... ................... .............................................................. 1 3 Quelques aspects concemant le systtme de l'organisation sociale et politique - Nicolae Popa ...................................................................... 2 1 Aspects qui se rapportent A l a proc&iure concemant l'enregistrement des partis politiques - Gabriela Bîrsan, Viorel Mihai Ciobanu ............... 27 Systtmes de partis dans le droit constitutionnel compare Florin Vasilescu ..................................... .................................................... 37 Les partis politiques vus comme sujets de droit public Antonie Iorgovan ......................................... '. .............................................. 45 Les partis dans le syst�me du pluralisme politique Mihai Constantinescu ......................................... ........................................ 67 Les partis politiques vus comme sujets des rapports juridiques tlectoraux - Corneliu-Liviu Popescu ........................... ............................ 75 Le fondement moral du parti politique - Fazakas Miklos .......................9 1 Orientations et tendances actuelles dans l'activitt des partis politiques - Gheorghe Iancu ............................................... ..... ................ ,99 Les partis politiques dans le cadre des reglementations juridiques contemporaines - Ioan Vida.................... : ............................. 11 l

1 25

CONTENTS Page Foreword - Ioan Muraru ............................................................................3 The role of the politica! parties in a state govemed by the role of law Vasile Gionea ............................................................................................... 5 Theoretical aspects conceming the concept of a politica! party Ioan Muraru ................................................................................................ 13 Some aspects regarding the system of political and social organization Nicolae Popa ................................................... ...........................................2 1 Procedural aspects regarding the registration of the politica! parties Gabriela Bîrsan, Viorel Mihai Ciobanu..................................................... 27 Party systems in the comparative constitutional law - Florin Vasilescu .... 37 The political parties as objects of public law - Antonie Iorgovan .......... .45 Toe political parties within the system of political pluralism Mihai Constantinescu ................................................................................. 67 The politica! parties as objects of the electoral juridica! relations Corneliu-Liviu Popescu ............................................................................. 75 The moral foundation of a politica! party - Fazakas Miklos ................... 91 Present orientations and trends in the activity of the politica! parties Gheorghe Iancu ......................................................... :................................ 99 Toe politica! parties in juridical contemporary regulations - Ioan Vida .... 1 1 1

1 27

Editor: Regia Autonomll ,,Monitorul Oficial", Buairefti Coli tipo: 8; Fonnat: 16/61 x 86; Hartie: sulfat albit 61 x SS Coperta: cartonKunstdruck 70 x 100/140 Bun de tipar: 22 iulie 1993 ; Apllrut: iulie 1993 Tiparul executat la: ROMFEL S.RL. Bucurefti, str. Lizeanu m. 35 A, secta.- 2