Capcanele politice ale sociologiei interbelice [1, 1 ed.] 9786065882706

Citation preview

CAPCANELE POLITICE ALE SOCIOLOGIEI INTERBELICE ªcoala gustianã între carlism ºi legionarism

Volum apãrut cu sprijinul SC AQUATULIP SRL

ANTONIO MOMOC s-a nãscut în Bucureºti la 31.03.1978. Dupã Revoluþie a urmat liceul „Iulia Hasdeu“ — secþia filologie-istorie. În perioada 1996-2000 a studiat la Facultatea de Jurnalism ºi ªtiinþele Comunicãrii, Universitatea din Bucureºti, unde a absolvit ºi masterul în ºtiinþele comunicãrii. În ultimii doi ani de Jurnalism a frecventat simultan cursurile Facultãþii de ªtiinþe Politice ale aceleiaºi Universitãþi. Din 2002 are o licenþã în ªtiinþe politice. Din 2005 are un master în ªtiinþe politice la ªcoala Naþionalã de ªtiinþe Politice ºi Administrative.

ANTONIO MOMOC

Capcanele politice ale sociologiei interbelice ªcoala gustianã între carlism ºi legionarism Prefaþã de ZOLTÁN ROSTÁS

BUCUREªTI, 2012

Nota autorului

D

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României MOMOC, ANTONIO Capcanele politice ale sociologiei interbelice: ºcoala gustianã între carlism ºi legionarism / Antonio Momoc; pref. Zoltán Rostás. Bucureºti : Curtea Veche Publishing, 2012 Bibliogr. ISBN 978-606-588-270-6 I. Zoltán Rostás (pref.) 3316.25(498) Gusti,D. 16(498)(091)

Coperta: GRIFFON AND SWANS www.griffon.ro

© CURTEA VECHE PUBLISHING, 2012 pentru prezenta ediþie

ISBN 978-606-588-270-6

espre ªcoala lui Dimitrie Gusti s-a spus cã este o temã de cercetare epuizatã. Acest volum abordeazã totuºi pentru prima oarã ªcoala Sociologicã de la Bucureºti din perspectiva relaþiilor membrilor ei cu puterea politicã. Care este sensul acestui demers, acum la aproape 100 de ani de la constituirea ªcolii? O parte dintre opþiunile politice ale lui Gusti, anumite luãri de poziþie ale discipolilor sãi au mize actuale în sociologia ºi în politica româneascã. Interesul lui Gusti pentru definirea ºi modernizarea naþiunii, mijloacele prin care a înþeles sã contribuie la construcþia ºi „ridicarea“ naþiunii române, proiectul sãu utopic de monografiere a tuturor satelor româneºti în contextul interesului scãzut pentru cercetarea culturii politice în România interbelicã sunt aspecte demne de interpretãri ºi în alte domenii decât istoria sociologiei, istoria socialã a ºtiinþei sau istoria ideilor politice. Ca titular al cursurilor de Marketing politic ºi Publicitate electoralã la Universitatea Bucureºti, autorul cãrþii de faþã mãrturiseºte credinþa cã opera profesorului Gusti ºi a ºcolii sale monografice nu se poate constitui într-un monopol de cercetare pentru sociologi sau pentru istorici ai sociologiei: graþie activitãþii sale, Gusti se poate afla oricând în atenþia politologilor sau a specialiºtilor în relaþii publice ºi comunicare. Criza economicã din anii ’30 care a sporit dezamãgirea românilor faþã de instituþiile democratice, criza de legitimitate a parlamentului ºi a partidelor, relaþia dintre omul de ºtiinþã ºi omul politic în beneficiul celui din urmã sunt teme la zi în perioada interbelicã ºi în actualitate. ªi atunci parlamentul ºi partidele au fost gãsite vinovate de starea economicã precarã, de situaþia mizerã a majoritãþii populaþiei ºi de criza social-politicã. ªi în

6 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

perioada interbelicã anumiþi oameni de ºtiinþã au propus soluþii de ieºire din crizã. Ca ºi astãzi, mulþi intelectuali au intrat în perioada interbelicã în capcanele întinse de politicienii charismatici, au fost fascinaþi de populiºti, au servit intereselor politice ale unor lideri autoritari care au pozat în, ori care au fost aclamaþi ca, salvatori. Discipolii lui Gusti, ca de altfel mulþi dintre studenþii acelor vremuri, se vor împãrþi în anii ’30 între susþinãtorii Miºcãrii Legionare ºi cei ai unei Monarhii autoritare. Cel puþin din acest considerent, o punere în discuþie a aspectelor politice ale activitãþii lui Dimitrie Gusti ºi a discipolilor sãi nu mai poate fi evitatã, iar prezentul demers încearcã sã acopere acest gol. Punctul de pornire al acestei cercetãri îl constituie observaþiile sociologului Zoltán Rostás, cel care a coordonat teza de doctorat a autorului prezentului volum. Se cuvine sã îi aducem mulþumiri pentru cã munca sa de o viaþã ºi lucrãrile sale despre lumea gustianã constituie surse principale de inspiraþie pentru cartea de faþã. Din notele de subsol ale acestui volum lipsesc sugestiile, contribuþia ºi ajutorul permanent oferit autorului în redactarea lucrãrii de cãtre Irina Mihãilescu, celei cãreia trebuie sã îi mulþumesc ºi pentru colaborarea la traducerea în englezã a rezumatului lucrãrii. Mulþumesc prietenilor Oana Oz, Salih Oz ºi Anca Ionescu pentru sprijinul financiar acordat. Trebuie amintite ºi discuþiile pe marginea acestei cercetãri cu profesorii Cristian Pîrvulescu ºi Dumitru Sandu. Mulþumesc, de asemenea, editurii Curtea Veche Publishing pentru disponibilitatea de a publica aceastã carte.

Prefaþã

A

º avea multe de spus în deschiderea acestui volum, apariþia lui având pentru mine o semnificaþie la fel de importantã ca ºi conþinutul sãu efectiv. Fiindcã aceastã carte se înscrie într-un efort de revizitare lucidã a interbelicului, importantã pentru prezent, nu doar pentru trecut. Tâlcul acestei apariþii este sporit ºi de faptul cã trãdeazã interesul tinerei generaþii ºcolite dupã 1989 — din care face parte ºi Antonio Momoc — de a vedea perioada interbelicã cu alþi ochi decât establishment-ul cultural actual. De ce consider acest volum un act editorial important? Pentru cã nu urmeazã logica modei culturale actuale — exaltarea virtuþilor multilaterale ale interbelicului. Pentru cã abordeazã dimensiunea politicã a ªcolii Sociologice de la Bucureºti conduse de Dimitrie Gusti, demers încercat accidental, dar mai ales ideologizat în perioada ante- ºi postdecembristã de experþii institutelor academice. Conºtient de dimensiunea semnificativã a obiectivului pe care ºi l-a propus, autorul nu a pierdut timpul cu balastul lãsat de autorii din anii ’60-’80, nici cu încercãrile anemice de a corecta jumãtãþile de fapte ºi de adevãruri formulate în anii ’90, ci a mers direct la surse. Surse ale originii concepþiei politice a lui Gusti ºi a elevilor sãi, surse ale activitãþii lor, cu implicaþii cvasi- sau nemijlocit politice. Investigaþia lui Antonio Momoc cartografiazã, în primul rând, un teren nebãnuit de vast, iar în al doilea rând, descoperã filiaþii de idei, modele de acþiune necunoscute, care îi caracterizeazã pe Gusti ºi pe colaboratorii sãi. Dincolo de identificarea unor influenþe de teorie politicã, necercetate pânã în prezent în opera lui Gusti (ceea ce denotã superficialitatea exegezelor anterioare), autorul descrie douã particularitãþi puþin cunoscute de vechea

8 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

istorie a sociologiei: prezintã în mod corect activitatea din anii ’20 a Institutului Social Român, ca un incubator al viitorilor conducãtori politici ºi ai administraþiei de stat, ºi surprinde în persoana fondatorului ºcolii sociologice româneºti figura singularã a tehnocratului, prin excelenþã independent într-o viaþã publicã îmbibatã de politicianism. S-a vorbit foarte mult despre reformismul lui Dimitrie Gusti, mai puþin de strânsele sale legãturi cu Regele Carol al II-lea. Dar în acest volum gãsim descrisã baza ideologicã formulatã în concepþia Monarhiei sociale, pe care tânãrul Gusti ºi-a însuºit-o încã pe vremea studiilor sale din Germania imperialã. Prin aceastã lucrare despre gândirea ºi activitatea politice ale unei grupãri intelectuale se încearcã o primã inventariere sistematicã a orientãrilor politice individuale ºi/sau de grup ale membrilor tineri ai ªcolii Sociologice de la Bucureºti. Cum opþiunile politice ale tinerilor monografiºti apar precumpãnitor în anii ’30 (deceniu marcat de tot felul de crize profunde), sarcina autorului de a decela între convingeri, discurs ºi faptã politice a fost extrem de dificilã. Sunt puþine studii referitoare la anii ’30 care sã încerce clarificarea acestei complexitãþi majore. Gestul de a nu rãmâne cantonat în analiza opþiunilor ºi activitãþii politice ale lui Dimitrie Gusti (ca reprezentant al elitei intelectuale consacrate) îl plaseazã pe autor între primii cercetãtori care se concentreazã asupra „eºalonului doi“ al elitei intelectuale, deci asupra tineretului interbelic ca o nouã forþã politicã, necunoscutã în România veche. Importanþa volumului depãºeºte valoarea sa intrinsecã prin faptul cã analizeazã nu o formaþiune politicã, nu o clasã socialã, ci dimensiunea politicã a vieþii unui grup intelectual. Acesta poate inspira la rândul sãu studiul politologic al altor grupãri, curente, cenacluri, asociaþii culturale din perioada interbelicã. Analiza comportamentului grupurilor de tineri intelectuali din perspectiva ºtiinþei politice moderne aduce pe lângã lãmurirea unor detalii ascunse din interbelic ºi o imagine mai nuanþatã a întregii perioade. Prin urmare, acest volum ºi viitoarele volume de aceeaºi facturã ar putea contribui la a explica de ce preluarea modelului

Prefaþã / 9

interbelic în epoca postdecembristã a constituit o greºealã de proporþii a elitei anilor ’90, în cazul cãreia doar superficialitatea cunoaºterii istorice a fost mai mare decât naivitatea evidentã. Aceastã elitã nu a fost conºtientã de multiplele capcane pe care le ascunde modelul interbelic. Volumul lui Antonio Momoc este încã o dovadã cã se poate scrie altfel despre interbelic, ºi mai mult decât atât, cã tânãra generaþie de cercetãtori se debaraseazã de mitizare, nu prin manifeste, ci prin lucrãri la obiect. Zoltán Rostás

Introducere

Î

n finalul volumului sãu, O istorie oralã a ªcolii Sociologice de la Bucureºti, Zoltán Rostás ajunge la concluzia cã, în ceea ce priveºte raporturile ªcolii Monografice cu puterea, profesorul Dimitrie Gusti era ferm convins cã numai cu ajutorul Curþii regale îºi va putea desãvârºi proiectul de cunoaºtere ºi de modernizare a satului românesc1. Fondatorul ªcolii de la Bucureºti, precizeazã Rostás, nu a dezvoltat o sociologie independentã de puterea politicã2. Cum a ajuns Gusti la aceastã perspectivã ºi care sunt sensurile unei sociologii legate de politic încercãm sã descifrãm cu detaºare în paginile urmãtoare. Istoricii ºtiinþelor sociale sunt de acord cã ªcoala Sociologicã de la Bucureºti nu a existat înainte de 1924-1925. Afectatã de declanºarea rãzboiului mondial în 1939 ºi eliminatã apoi din studiul academic de cãtre regimul comunist în 1948, ªcoala gustianã a lãsat urme scrise între 1924 ºi 1946 care au fost ulterior filtrate ºi interpretate prin ideologia regimului politic comunist sau, dupã 1989, a celui postcomunist3. Cercetarea socialã, coordonatã de cãtre membrii ªcolii de la Bucureºti dupã izbucnirea celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, a fost accidentatã de conflictul militar sau a constituit, cel mult, o prelucrare a rezultatelor cercetãrilor anterioare. Rãzboiul izbucnit în toamna anului 1939 a afectat radical în România, ca ºi în 1 Zoltán Rostás (2001), O istorie oralã a ªcolii Sociologice de la Bucureºti, Ed. Printech, Bucureºti, p. 166. 2 Ibidem. 3 Zoltán Rostás (2005), Atelierul gustian, O abordare organizaþionalã, Ed. Tritonic, Bucureºti, p. 153.

12 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

celelalte þãri beligerante, cadrele instituþionale ale cercetãrii4. Din aceste considerente, volumul Capcanele politice ale sociologiei interbelice —ªcoala gustianã între carlism ºi legionarism — se ocupã de ªcoala Sociologicã între cele douã rãzboaie mondiale pânã în anii dictaturii lui Carol al II-lea.5 Dacã ne referim la modul în care a funcþionat relaþia dintre omul politic ºi omul de ºtiinþã din cadrul ªcolii Sociologice de la Bucureºti, trebuie spus cã reacþiile cercetãtorului la deciziile puterii au fost determinate în anii ’30 de mecanismele de influenþare mutualã (colaborare ori subordonare) la care au recurs atât decidentul politic, cât ºi cercetãtorul realitãþii sociale. Istoricii sociologiei interbelice s-au întrebat în ce mãsurã s-a folosit Dimitrie Gusti de relaþia sa cu Carol al II-lea pentru a-i fi finanþate cercetãrile la sat, dar ºi în ce mãsurã s-a folosit monarhul de echipele de monografiºti pentru a-ºi promova propriile politici culturale. Vom încerca sã rãspundem la aceste întrebãri în capitolele cãrþii de faþã. Definit ca om de acþiune care se formeazã în organizaþiile de partid în exerciþiul luptei pentru putere, omul politic acordã sprijin omului de ºtiinþã mai ales atunci când cel din urmã îl ajutã sã ajungã ori sã se menþinã la putere. Puterea, fie personalizatã, fie instituþionalizatã are de câºtigat cunoaºtere din relaþia cu ºtiinþa. La rândul sãu, cointeresat, din aceastã colaborare cu puterea omul de ºtiinþã care nu este finanþat din surse nonpolitice îºi doreºte asistenþa financiarã pentru realizarea cercetãrilor sale. Aceastã ipotezã a apropierii de putere poate explica ºi transformarea unor sociologi români din oameni de ºtiinþã socialã în sfetnici sau oameni de curte ai puterii, sau, mai elegant spus, în consultanþi de imagine ori în strategi ai ºefului de stat, o practicã instauratã încã din primii ani ai ªcolii Sociologice de la Bucureºti. 4 Zoltán Rostás (2006), Parcurs întrerupt, discipoli din anii ’30 ai ªcolii gustiene, Ed. Paideia, Bucureºti, p. 11. 5 Excepþie va face analiza influenþelor ideilor politice ºi sociologice asupra sistemului gustian unde s-a urmãrit biografia intelectualã, politicã ºi administrativã a lui Dimitrie Gusti începând cu perioada studiilor antebelice de la Berlin, Leipzig, apoi Paris, Viena, Copenhaga.

Introducere / 13

Pornind de la observaþia cã orice ºtiinþã socialã apare atunci când existã o nevoie socialã, odatã cu înfiiþarea noului Stat în 1918, a apãrut ºi în România o nevoie urgentã de cercetare asupra realitãþii sociale ºi de identificare a unor soluþii ºtiinþifice la criza de dupã Primul Rãzboi Mondial ºi de dupã Unire. În acest fel ne explicãm ºi apariþia ªcolii Sociologice dupã 1924, deloc întâmplãtor, la Bucureºti — centrul administrativ de unde, prin aparatul birocratic, prin intermediul ªcolii ºi al Bisericii majoritare, se va coordona omogenizarea culturalã pentru construcþia statului naþional român. Având în vedere contextul interbelic, revoluþia bolºevicã ºi miºcarea comunistã internaþionalã, anii crizei financiare, pierderea legitimitãþii democraþiei ºi ascensiunea fascismului, prezentul studiu încearcã sã rãspundã la întrebarea în ce mãsurã a reuºit ªcoala Sociologicã sã producã rezultate ºtiinþifice ºi în ce mãsurã a fost tentatã sã renunþe la cercetarea socialã în favoarea activitãþii de comunicare politicã: altfel spus, au picat sociologii, cu bunã ºtiinþã sau luaþi prin surprindere, în capcanele întinse de politicieni? În sistemul de gândire gustian, Universitatea avea menirea sã ajute la ameliorarea structurii societãþii prin cultivarea ºtiinþei ºi prin formarea de lideri pentru societate6. În situaþia în care studentul de condiþie medie, fiu de þãran român, era neiniþiat în viaþa studenþeascã ºi nepregãtit pentru o carierã, Gusti a inventat în 1927 Oficiul Universitar din Bucureºti7, locul prin intermediul cãruia studentul obiºnuit obþinea informaþii despre Universitate, despre facultate, ori prin intermediul cãruia se putea orienta în studii ºi profesie8. 6

Dimitrie Gusti (1970), Opere [Vol. 3], Sistemul de sociologie, eticã ºi politicã, C: Politica — sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor ºi normelor sociale ºi etice realitãþii sociale viitoare, Partea I, Organizarea ºtiinþei, Organizarea culturii, (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti, pp. 347-348. 7 Idem (1941), ªtiinþa ºi pedagogia naþiunii, Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naþionalã, Bucureºti. 8 Idem (1970), p. 351, pp. 358-361.

14 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

În contextul în care studenþii anilor ’20 deveneau din ce în ce mai atraºi de ideologia legionarã ºi de promisiunile justiþiare ale Cãpitanului, Dimitrie Gusti redirecþioneazã tinerii studioºi spre cercetare socialã. Pentru a înfrunta viitorul nesigur ºi transformãrile sociale cu consecinþe imprevizibile pentru tânãra generaþie, Gusti propunea înþelegerea mai profundã a realitãþii lumii din care provenea el însuºi ºi elita studenþeascã. Gusti s-a înconjurat de tineri care îºi doreau sã se integreze într-o societate modernã ºi nu sã o conteste ori sã o dizolve, aºa cum propunea miºcarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Profesorul a pus bazele Oficiului Universitar pentru lãmurirea studenþilor asupra drepturilor lor ºi pentru consilierea lor în modalitãþile de tratare a problemelor studenþeºti sanitare, ale cãminelor ºi cantinelor9. În acelaºi scop a fost publicat în Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã în 1924 un „Program studenþesc pentru organizarea vieþii universitare“10. În cadrul Oficiului Universitar studenþii puteau avea acces la informaþii ºi documente privitoare la viaþa universitarã naþionalã ºi din strãinãtate, la date despre universitãþi ºi despre înscrierea la facultãþi, ºcoli speciale, programe, taxe, burse, laboratoare, biblioteci, examene, cãmine, cantine, asociaþii studenþeºti11. Pregãtirea teoreticã a elitelor studenþeºti urma sã fie desãvârºitã printr-o Facultate de ªtiinþe Politice ºi Sociale pe care Gusti mãrturiseºte12 încã din anii ’20 cã o avea în proiect. Capitolele urmãtoare vor oferi un rãspuns la întrebarea în ce masurã ªcoala de la Bucureºti a picat sau nu în capcana metamorfozei sale în actor al procesului comunicãrii politice în contextul crizei de legitimitate în care se afla regimul de partide în anii ’30. Vom inventaria comportamentele sociale ºi acþiunile 9

Zoltán Rostás (2000), Monografia ca utopie — Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, Bucureºti, p. 42. 10 Dimitrie Gusti (1970), p. 350. 11 Ibidem, p. 351. 12 Idem (1922), Partidul politic, Sociologia unui sistem al partidului politic (extras din vol. Doctrinele partidelor politice), Ed. Cultura Naþionalã, Conferinþã þinutã la Fundaþia Universitarã Carol, 2 decembrie 1922, Bucureºti, pp. 1-2 ºi Gusti (1941), pp. 16-17.

Introducere / 15

publice prin care ªcoala gustianã, prin membrii sãi, a fost sau nu actor politic. Pe linia deschisã de studiile de istorie a românilor (de care s-au ocupat Catherine Durandin, Dennis Deletant, Katherine Verdery, Lucian Boia, Andrei Pippidi sau Irina Livezeanu) prin prezentul demers am fost atent mai ales la durata lungã, la structuri, idei ºi mentalitãþi. Am urmãrit doar indirect evenimente, cronologii, date istorice, cercetãtorul istoriei sociale sau al noii istorii politice fiind preocupat de viaþa cotidianã, socialã ºi economicã, de faptul cotidian minor. Aºezând în plan secund abordarea diacronicã, evenimenþialã, interesul meu s-a concentrat în special pe stãrile de spirit, pe contextul socio-cultural ºi pe reprezentãrile sociale. Am pus accentul pe puterea politicã doar în mãsura în care s-au evidenþiat anumite influenþe asupra conducerii ºi organizãrii ªcolii gustiene. Am fost, de asemenea, sensibil la istoria ideilor politice care au determinat traseele cultural-formative ale discipolilor lui Gusti, dar ºi la îndepãrtarea sau apropierea de aceste idei atunci când membrii ªcolii au optat sau au acþionat politic. Atenþia mea s-a îndreptat spre relaþia acestora cu sfera puterii politice, spre mijloacele prin care cele douã — puterea politicã ºi ªcoala Gusti — s-au modelat reciproc. Surse elocvente în acest sens mi-au fost primele lucrãri scrise ale lui Dimitrie Gusti, prelegerile de la Universitate, programele de înfiinþare a Asociaþiei pentru Studiul ºi Reforma Socialã (ASRS) ºi a Institutului Social Român (ISR), declaraþia de principii a Fundaþiei Culturale Regale, legile de funcþionare a instituþiilor în care au activat gustiºtii sau care au fost conduse de Gusti ori de discipolii sãi. În cercetare am utilizat documente edite ºi inedite aflate în Arhiva Naþionalã de Istorie a României sau în Biblioteca Academiei Române, Jurnale ale Consiliilor de Miniºtri, Statutele ASRS ºi ale ISR, Legile de funcþionare a Fundaþiilor Culturale Regale ºi a Serviciului Social. Pentru investigarea vieþii cotidiene în interbelic, a stãrilor de spirit ori a opþiunilor publice sau private am folosit, pe de o parte, arhiva de istorie oralã editã ºi ineditã a cercetãtorului Zoltán Rostás, precum ºi articolele publicate de cãtre elevii lui Gusti în presa cotidianã (Azi, Vremea, Curentul, Viitorul, Universul, Sfarmã

16 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Piatrã, Adevãrul, Cuvântul etc.) ºi în revistele culturale sau ºtiinþifice (Dreapta, Stânga, Rânduiala, Însemnãri sociologice, Curierul Echipelor Studenþeºti, Curierul Serviciului Social). Metoda fundamentalã de cercetare la care am apelat reconstituie biografia cultural-politicã a lui Dimitrie Gusti ºi a principalilor sãi colaboratori, dar ºi a grupurilor mai mult sau mai puþin formale din care aceºtia au fãcut parte, (dupã modelul folosit ºi de Florin Þurcanu în studiul apãrut în 2007 la Ed. Humanitas, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei). Lucrarea mea este totodatã ceea ce se cheamã o biografie reprezentativã13. Biografia reprezentativã, ca tip de abordare, urmãreºte istoria vieþii unui individ, iar atenþia cercetãtorului se orienteazã nu spre ceea ce este unic, ci pe contextele sociale formative ºi experienþele împãrtãºite cu alþii care au urmat trasee academice, culturale, politice asemãnãtoare. Nu voi analiza mãsura în care fiecare detaliu biografic al sociologului s-a rãsfrânt în opera sa. Studiile bazate pe biografia reprezentativã se concentreazã pe contextele socio-culturale împãrtãºite de respectiva persoanã cu cei ce au urmat o traiectorie politicã sau intelectualã asemãnãtoare. Complementar, ea îºi propune sã explice diferenþele, momentele de alegere între opþiuni intelectuale ºi politico-culturale diferite. Pentru a inventaria orientãrile politice personale ºi pentru a reconstitui traseele politico-culturale am identificat atitudinile gustiºtilor aºa cum au rezultat atât din opera lor ºtiinþificã ºi din documente sociale precum publicistica vremii, cât ºi din documente personale devenite publice: jurnale, corespondenþã, memorii, amintiri, convorbiri de istorie oralã. Încercând sã traseze o istorie socio-culturalã a sociologiei interbelice, lucrarea reconstituie traseul interbelic ºi manifestãrile politice ale lui Gusti ºi ale discipolilor sãi, comportamentele sau atitudinile grupurilor ideologice sau cercurilor culturale; ea trece în revistã afilierile organizaþionale (la miºcãri politice, partide, institute ºtiinþifice, reviste, fundaþii, asociaþii sau cercuri culturale), ocuparea unor 13

Vezi Jerry Muller (1987), The other God that failed: Hans Freyer, and the deradicalization of German conservatism, Princeton University Press, Princeton, New Jersey.

Introducere / 17

poziþii administrative oficiale ori deþinerea unor funcþii publice de cãtre membrii ªcolii. La fel de semnificativã a fost pentru cercetãtor neafilierea sociologilor la organizaþiile gustiene ori retragerea parþialã din aceste instituþii. Doctrinele politice ºi ideologiile populare care s-au structurat în România la începutul secolului XX, partidele mari ºi miºcãrile alternative, consecinþele Primului Rãzboi Mondial cu dificultãþile social-economice interne, problemele administrative ºi naþionale dupã Unire, criza economicã internaþionalã ºi pierderea legitimitãþii parlamentului, revoluþia bolºevicã din Rusia ºi ascensiunea fascismului în Italia ºi apoi în Europa Occidentalã, toate alcãtuiesc contextul cultural-politic care a influenþat atitudinile ºi comportamentele politice ale membrilor ªcolii. Programul pe care fondatorul ªcolii, Dimitrie Gusti, l-a proiectat în primele douã decenii ale secolului XX va ajunge sã fie aplicat la nivel naþional în anii ’30 (în acord cu politica lui Carol al II-lea) ºi apoi va fi impus ca obligatoriu, pentru scurtã vreme, în 1938-1939. Voi arãta cã în anii ’30 Gusti nu doar cã s-a apropiat de doctrina carlistã, ci de pe poziþia de director al Fundaþiei Culturale „Principele Carol“ ºi apoi de preºedinte al Serviciului Social, va servi Monarhia socialã carlistã ºi propaganda culturalã naþional-regalã. Despre motivaþiile acestei opþiuni politice voi vorbi, de asemenea, în paginile care urmeazã.

I DIMENSIUNEA POLITICà A SISTEMULUI GUSTIAN „SOCIOLOGIE–POLITICÖETICÓ

C

oncepþia sociologicã (cercetare ºi acþiune) a profesorului Dimitrie Gusti nu poate fi înþeleasã altfel decât în strânsã legãturã cu concepþia lui politicã ºi eticã. De fapt, încã din anul 1910, când ºi-a început activitatea pedagogicã la Universitatea din Iaºi, Gusti îºi declara convingerea cã sociologia nu poate fi despãrþitã de studiul ºtiinþelor sociale, în special de politicã ºi de eticã.1 Gândirea lui Dimitrie Gusti este concentratã în schema „Sociologie–Politicã–Eticã“, articulatã explicit în 1910. Întors de la studiile din Germania ºi Franþa, Gusti ºi-a expus cu maturitate sistemul în care ºtiinþa avea menirea sã determine sfera politicii, astfel încât politica sã fie abordatã ºtiinþific. Pentru D. Gusti orice acþiune politicã dornicã sã depãºeascã procedeele empirice nu avea altã soluþie decât asistenþa ºtiinþei2. Existã un mesianism cultural-ºtiinþific în opera gustianã — conform cãruia politica eficientã ºi salvatoare nu putea fi conceputã fãrã o riguroasã fundamentare sociologicã. Cum a ajuns tânãrul profesor Dimitrie Gusti la aceastã viziune mesianicã asupra ºtiinþei ºi în subsidiar care sunt ideile, doctrinele politice, mediul socio-cultural care l-au influenþat atunci 1 Dimitrie Gusti (1910), Introducere în cursul de istoria filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie, Institutul de Arte grafice Carol Göbl, Bucureºti, pp. 16-24. 2 Antonio Roberto Momoc, Zoltán Rostás (2004), „Concepþia ºi activitatea politicã a ªcolii Sociologice de la Bucureºti. Ipoteze de lucru“ în Petru Iluþ, Laura Nistor, Traian Rotariu (coord.) volumul II, România socialã. Drumul schimbãrii ºi al integrãrii europene, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, p. 374.

20 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

când ºi-a construit sistemul „Sociologie–Politicã–Eticã“? Voi încerca sã rãspund în acest capitol.

Între psihologia germanã ºi sociologia francezã Dimitrie Gusti s-a nãscut la Iaºi în 1880 ºi a copilãrit în Moldova cãtre care îºi va îndrepta mai târziu preocupãrile ºtiinþifice ºi politice3. În adolescenþã, în 1898 s-a înscris la Facultatea de Litere a Universitãþii din Iaºi, unde a urmat pentru un singur an cursurile Facultãþii de Litere, Drept ºi ªtiinþe. A plecat apoi, ca mulþi alþi intelectuali ai vremii sale, la studii în Germania. În România de dinainte de Marea Unire, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, modelul intelectual ºi cultural german concurase cu cel francez. Deºi modernizarea societãþii româneºti ºi europenizarea instituþiilor ei s-a fãcut sub influenþa modelului cultural francez (franceza fiind limba de circulaþie cunoscutã de românii din Regat care urmaserã cel puþin studiile liceale), elita era într-o mare mãsurã de formaþie germanã. În societatea culturalã Junimea (creatã la Iaºi în 1863) exista o majoritate de culturã francezã, dar cei care impuneau agenda erau de fapt de formaþie germanã: Titu Maiorescu, P.P. Carp, Mihai Eminescu.4 Nu ºtim dacã Gusti se înscria în aceastã tendinþã elitistã atunci când a ales sã studieze în Germania sau dacã în alegerea lui a cântãrit mai mult faptul cã, oriunde în Europa, universitãþile germane erau considerate cele mai performante cã, în epocã, se considera cã studiile ºi doctoratul în Germania asigurau cele mai bune ºanse pentru afirmarea universitarã.5

3

G. Vlãdescu-Rãcoasa, „Profesorul D. Gusti (Viaþa, opera ºi personalitatea lui)“, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935), în Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, An XIV, Bucureºti, Ed. Institutului Social Român, 1936, p. 1071. 4 Lucian Boia (2009), „Germanofilii“, elita intelectualã româneascã în anii primului rãzboi mondial, Ed. Humanitas, Bucureºti, pp 59-62. 5 Ibidem, p. 63.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 21

Experienþa socio-politicã germanã Modelul german de a face politicã socialã impus de Wilhelm I6 ºi de cancelarul Otto von Bismarck7 în a doua parte a secolului al XIX-lea, viziunea asupra statului social8 din Germania (cu accent pe asigurãrile sociale9 pentru categoriile populare defavorizate) este foarte posibil sã-l fi influenþat pe tânãrul Gusti atunci când ºi-a elaborat concepþia politicã. Sistemul de asigurãri sociale10 funcþiona în Germania din anii ’80 ai secolului al XIX-lea. 6 Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (1797-1888) a fost Regele Prusiei (din 1861 pânã la moartea sa) ºi primul împãrat german (din 1871). Este un reprezentant al politicii conservatoare prusace. A înãbuºit Revoluþia din 1848. 7 Otto von Bismarck (1815-1898), ministrul Regelui Prusiei Wilhelm I în 1862. Dupã rãzboaiele victorioase contra Danemarcei ºi Austriei, rãzboiul din 1870-1871 contra Franþei i-a adus numirea în funcþia de cancelar al Imperiului, pe care a trebuit s-o abandoneze la urcarea pe tron a împãratului Wilhelm al II-lea în 1888. 8 În Germania lui Otto von Bismarck (cancelarul lui Wilhelm I între 1870-1888) s-a folosit termenul wolfahrstaat (stat social) de cãtre socialiºtii de catedrã, în sens peiorativ la adresa profesorilor de economie politicã cu vederi socialiste. Termenul de Sozialstaat a fost folosit pentru a desemna reformele pe care cancelarul Otto von Bismarck le introducea în 1880 prin sistemul asigurãrilor sociale de stat în munca industrialã. 9 Asigurãrile sociale împreunã cu asistenþa socialã alcãtuiesc sistemul de securitate socialã. În vreme ce beneficiarii serviciilor de asistenþã socialã sunt non-contributorii, beneficiarii serviciului de asigurãri sociale (pensii, ajutor de ºomaj, asigurãri de accident de muncã, servicii de sãnãtate) sunt contributorii, acestea fiind acordate doar pe baza unei contribuþii anterioare a beneficiarului la un fond al statului. Sistemul de asigurãri sociale de stat are trei componente: sistemul de pensii, sistemul de asigurãri de sãnãtate ºi sistemul de ajutor de ºomaj, vezi Miruna Luana Pop (coord.) (2002), Dicþionar de politici sociale, Ed. Expert, pp. 110-111. 10 Prin sistemul de asigurãri sociale se instaureazã relaþiile dintre stat ºi diferite segmente sociale, cu avantaje atât pentru funcþionarea statului, cât ºi pentru cetãþeni. Statul asigurãrilor sociale urmãreºte solidaritatea socialã ºi egalizarea veniturilor, prin impozitarea veniturilor primare (salarii, profit, dobândã) ºi redistribuirea cãtre contribuabili (pensii, ajutor de ºomaj, alocaþii pentru copii, servicii gratuite de sãnãtate etc.).

22 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Introducerea lui este atribuitã reformatorilor conservatori von Bismarck ºi von Taffe, între 1871-1891. Motivaþiile lor erau politice, ca soluþie împotriva ascensiunii socialismului, în ideea prezervãrii Monarhiei, ºi urmãreau sã lege individul direct de Monarhie sau de autoritatea centralã de stat. Motivele care l-au determinat pe cancelarul Bismarck sã introducã legi de protecþie socialã, bazate pe contribuþie (la un fond administrat de stat) nu erau deci umanitare, loialitatea funcþionarilor de stat ºi a angajaþilor din industrie fiind esenþialã pentru puterea centralã11. Iniþiatorii acestor programe de asigurãri sociale au avut aºadar prea puþin în comun cu social-democraþia sau cu sindicatele. Din perspectiva gânditorilor politici monarhiºti ai vremii, instituþia Coroanei îndeplinea o funcþie de echilibru în societate. Argumentele filozofilor favorabili Monarhiei12 erau acelea cã intervenþia Regelui putea fi de naturã conservatoare (în sensul garantãrii drepturilor recunoscute diverselor categorii sociale existente) sau de natura intervenþiei sociale (atunci când urmãrea îmbunãtãþirea situaþiei claselor de jos). Pentru teoreticienii conservatori, ca Lorenz von Stein, nicio altã instituþie politicã decât Monarhia nu putea fi garanþia progresului social.13 Regimul monarhic se constituia, în opinia acestui gânditor, într-o Monarhie adaptatã la noile raporturi sociale care cheamã poporul de partea ei ºi care se sprijinea pe clasele de jos. Din aceste motive o denumea, de altfel, Monarhie socialã.14 Bismarck a salutat instalarea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen în fruntea statului român dupã detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, fiind preocupat sã întãreascã în Estul Europei poziþia Prusiei faþã de Austro-Ungaria.15 Abil în relaþiile internaþionale, Bismarck a dus o politicã europeanã de alianþe îndreptatã împotriva tendinþei de dominaþie a Imperiului þarist: astfel, 11

Miruna Luana Pop (coord.) (2002), p. 752 Mihail Fãrcãºanu (2006), Monarhia socialã, ediþie îngrijitã de Andrei Pippidi, Ed. Domino, Bucureºti, pp. 220-221. 13 Ibidem, p. 235. 14 Ibidem. 15 Andreas Hillgruber (2007), Hitler, Regele Carol ºi mareºalul Antonescu: relaþiile româno-germane, Ed. Humanitas, Bucureºti, p. 40. 12

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 23

atunci când în 1883 Austro-Ungaria ºi România au încheiat un tratat defensiv secret (împotriva celor care „ar agresa fãrã provocare“ România), Germania li s-a alãturat printr-o declaraþie de adeziune. Studentul Gusti a frecventat mediile culturale germane în regimul lui Wilhelm al II-lea16, cel care era fiul împãratului Frederic al III-lea17 ºi nepotul lui Wilhelm I. Deºi îl eliberase din funcþia de cancelar pe Bismarck, monarhul Wilhelm al II-lea îi va continua politica socialã.18 Dimitrie Gusti avea 18 ani ºi jumãtate când a cunoscut modelul german al statului autoritar social, iar politicile sociale19 i-au devenit familiare. Monarhia socialã administra, distribuia ºi purta de grijã. În Germania lui Wilhelm al II-lea, Gusti a solicitat admiterea într-un internat în 1899 ºi s-a bucurat de protecþia socialã oferitã tinerilor studenþi protestanþi ai Universitãþii din Berlin. Tânãrul ieºean a petrecut douã semestre la Berlin, la Facultatea de Filosofie. Instaurat în 1888, regimul neoabsolutist ºi militarist al lui Wilhelm al II-lea continua sã fie marcat politic de lupta pentru putere dintre conservatorii absolutismului dinastic ºi social-democraþii republicani. Partidul Muncitoresc Social-Democrat fusese fondat de cãtre August Bebel ºi Wilhelm Liebknecht ºi era foarte apropiat de gândirea lui Karl Marx, mult mai apropiat decât Asociaþia Generalã a Muncitorilor Germani a lui Lassalle cu care 16 Wilhelm al II-lea sau Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen (1859-1941) provine din dinastia Hohenzollern-Branderburg, fiind ultimul împãrat al Germaniei ºi rege al Prusiei (1888 - 1918). Avea 29 de ani când i-a urmat la tron lui Frederic al III-lea. 17 Frederic al III-lea a domnit doar 99 de zile, murind din cauza unui cancer la gât. 18 În 1890, Bismarck ºi-a dat demisia la vârsta de 75 de ani. 19 Prin termenul de politici sociale ne referim la activitãþile/acþiunile desfãºurate de cãtre/prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituþii, legislaþie) care au ca scop promovarea/influenþarea bunãstãrii individului, familiei sau comunitãþii într-o societate ºi a bunãstãrii societãþii în ansamblul ei. Politicile sociale sunt elaborate ºi promovate de stat prin intermediul instituþiilor centrale ºi locale, cu sprijinul comunitãþilor. Vezi Miruna Luana Pop (coord.) (2002), p. 598, p. 604.

24 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

a fuzionat în 1875 la Gotha20. August Bebel ºi Karl Kautsky duceau lupte dure pentru înlãturarea dinastiei ºi pentru proclamarea Republicii.21 Cãtre sfârºitul anilor 1870, Bismarck trecuse la o politicã economicã protecþionistã, conservatoare, rupând legãturile cu liberalii. Noul conservatorism al anului 1880 a fost însoþit de o strategie care avea drept þinte socialismul ºi clasa muncitoare. Dupã Congresul de la Gotha din 1875, Partidul Social-Democrat German unificat (SPD) ºi-a întãrit forþele, iar socialiºtii erau consideraþi o ameninþare de cãtre Bismarck, care îi vedea drept „duºmanii Imperiului“22. În 1878, Bismarck a impus o lege îndreptatã împotriva socialiºtilor cu ajutorul unui parlament reales: a interzis întâlnirile ºi organizaþiile socialiste, ziarele ºi periodicele de orientare stângistã. Legislaþia antisocialistã a fost reînnoitã de mai multe ori pânã la dispariþia lui Bismarck de pe scena politicã. În vreme ce socialiºtii germani erau persecutaþi politic, a fost introdusã legislaþia privind asigurarea socialã. Planurile de asigurare socialã ale lui Bismarck au fost anunþate în 1881, deloc întâmplãtor, într-un discurs public, chiar de cãtre împãrat. Astfel, în timp ce pe de o parte suprimau activitãþile politice ale socialiºtilor, pe de altã parte Bismarck ºi împãratul Wilhelm I protejau clasa muncitoare prin norme de asigurare ºi asistenþã socialã.23 Odatã cu venirea la tron a lui Wilhelm al II-lea, politica europeanã de alianþe a lui Bismarck a fost înlocuitã de o politicã externã mai agresivã, expansionistã ºi imperialistã, care avea sã 20 Mary Fulbrook (2002), O scurtã istorie a Germaniei, Institutul European, Iaºi, p. 154. 21 Abia la sfârºitul Primului Rãzboi Mondial social-democraþii vor reuºi sã impunã un regim parlamentar sub Constituþia de la Weimar, iar primul preºedinte ales al Republicii Germane va fi social-democratul Friedrich Ebert, în 1919. Ca preºedinte al Republicii, Friedrich Ebert (1919-1925) a lãsat Cancelarul sã guverneze ºi nu a intrat în conflict cu Executivul. 22 Mary Fulbrook (2002), pp. 164-165 23 Primele legi introduse în Germania au fost: asigurarea pentru accidente industriale (1871), asigurarea de sãnãtate sau în caz de boalã (1883), asigurarea în caz de accidente (în 1884), asigurarea de pensii pentru bãtrâneþe (1891; Franþa o introdusese deja cu doi ani înainte).

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 25

culmineze cu Primul Rãzboi Mondial. Statul pe care Bismarck (acum îndepãrtat de la putere) îl proiectase era unul autoritar, militarist ºi se confrunta cu serioase contradicþii sociale ºi tensiuni politice.24 În timpul lui Wilhelm al II-lea Germania era caracterizatã de o industrializare rapidã ºi de creºterea constantã a SPD. Ascensiunea rapidã a noii clase muncitoare industriale prin migrarea la oraº a dus la dezvoltarea rapidã a sindicatelor ºi a SPD. Extinderea producþiei industriale a produs o migraþie a forþei de muncã din rural spre urban, un amplu proces de urbanizare, creºterea populaþiei oraºelor ºi apariþia unei populaþii muncitoreºti urbane dependente de resurse industriale25. Mulþi muncitori urbani s-au organizat în sindicate ºi au fãcut presiuni pentru implementarea unor politici de protecþie socialã. Elitele Germaniei Imperiale se temeau de revoluþie supraestimând capacitãþile reale ale proletariatului german. Tensiunile sociale nu vor fi rezolvate nici în timpul Republicii de la Weimar ºi au avut un rol esenþial în ascensiunea lui Hitler.26 Sub guvernarea Caprivi (1891-1894), Germania a renunþat la legile antisocialiste ale lui Bismarck ºi a adoptat legislaþia privind asistenþa socialã (inclusiv concediul de maternitate ºi ziua liberã de duminicã). Au fost înfiinþate Curþi de justiþie pentru arbitrarea conflictelor de muncã ºi s-a propus o lege a finanþelor prevãzând impozitarea progresivã a veniturilor.27 Tânãrul Dimitrie Gusti îºi face studile în Germania în timpul guvernului Bülow (1900-1909), când clasa muncitoare este sprijinitã de stat prin lãrgirea legislaþiei de asistenþã socialã. În aceeaºi perioadã are loc ºi o revigorare a „imperialismului social“, într-o 24

Mary Fulbrook (2002), p. 169. Industrializarea a mãrit puterea ºi resursele guvernelor centrale, a sporit capacitatea de comunicare (telegraf, tren, radio, presã scrisã) ºi de control a puterii centralizate, a favorizat dezvoltarea administraþiei centrale de stat, creând bazele instituþionale ale implementãrii unor programe ºi politici sociale de anvergurã, vezi ºi Miruna Luana Pop (coord.) (2002), p. 753. 26 Mary Fulbrook (2002), pp. 169-170. 27 Ibidem, p.174. 25

26 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

încercare de a trezi entuziasmul naþional pentru aspiraþiile de putere ale Imperiului German.28 Probabil cã aceste strategii de comunicare politicã au fost observate de cãtre studentul Gusti. Dupã ce socialiºtii obþin un rezultat bun la alegeri, în 1912 SPD devine cel mai mare partid din parlamentul german. Pentru cã burghezia germanã ºi partidele socialiste au refuzat sã coopereze, se produce o crizã parlamentarã, consolidând rolul Împãratului ºi al armatei în luarea deciziilor politice.29 Gusti s-a înscris la Facultatea de Filosofie din Berlin în contextul socio-politic al confruntãrilor dintre socialiºtii republicani ºi conservatorii monarhiºti. Este greu de crezut cã Gusti a fost indiferent la aceastã acerbã competiþie politicã. Tânãrul student s-a format intelectual, a trãit într-un regim în care Monarhia se legitima ca protectoarea clasei de jos. Din perspectiva lui Lorenz von Stein în Germania sau, mai târziu, a lui Mihail Fãrcãºanu30 în România, istoriceºte mandatul monarhului ar fi fost cel de protector al poporului. Monarhia se prezenta ca o formã de administraþie capabilã sã modereze supradimensionarea orgoliilor colectiviste. Monarhia era legitimatã de aceºti gânditori ca factor de echilibru între stat ºi societate.31 Conºtient sau nu de aceste similitudini, Dimitrie Gusti va imagina mai târziu intervenþia monarhicã în plan social în chip similar: în anii ’30 Carol al II-lea va fi supranumit de cãtre preºedintele Fundaþiei Culturale Regale, D. Gusti, Regele þãranilor ºi al satelor româneºti32. La sfârºitul anilor ’30 Carol al II-lea nu se va afla în relaþii bune cu formaþiunile politice cu baza electoralã þãrãneascã ºi cu organizare ruralã solidã (în special cu PNÞ). Proiectul social gustian va consta dintr-un program coerent de intervenþie socialã în 28

Mary Fulbrook (2002), p. 176. Ibidem, p. 177. 30 Mihail Fãrcãºanu (2006), p. 228. 31 Ibidem, p. 242. 32 Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938, cu prilejul celei de a IV-a Expoziþii a Echipelor Regale Studenþeºti Atelierele „Luceafãrul“ din Bucureºti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“, Bucureºti, 1938, p. XXIII, p. XXXI. 29

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 27

mediul rural prin specialiºti ºi tehnocraþi. Este adevãrat, de pe poziþii de putere, Dimitrie Gusti va planifica modernizarea lumii rurale, nu în sensul asigurãrilor sau al contribuþiilor sociale ca în Germania, ci în sensul unei inginerii sociale destinate asistenþei ºi îmbunãtãþirii situaþiei clasei largi þãrãneºti. Þinta acestei comunicãri politice nu va fi deci clasa muncitoare (slab reprezentatã într-o þarã aflatã la începutul procesului de industrializare ca România), ca în Germania, ci þãrãnimea. Asta întrucât, dacã pentru Wilhelm al II-lea un concurent social-politic semnificativ îl reprezenta miºcarea muncitoreascã ºi sindicalã, pentru Carol II-lea concurentul (deºi nedeclarat) va deveni, de la un anumit moment dat, Miºcarea Legionarã. Miza construirii imaginii unui Rege preocupat de situaþia socialã a celor mulþi a fost aceeaºi: atragerea celei mai largi ºi mai defavorizate categorii sociale de partea Coroanei. Mai trebuie amintit cã tânãrul Gusti a luat parte vreme de douã semestre la lucrãrile Seminarului de Filosofie al profesorului de eticã Friedrich Paulsen.33 Probabil încã din perioada petrecutã la Berlin, Gusti ajunge sã conceapã mediul academic ca sferã publicã ºi loc de exprimare a societãþii civile, în aceastã privinþã fiind influenþat de neokantianul Paulsen care cerea libertate pentru fiecare nivel de studii ºi mai ales independenþã pentru universitate. Este foarte posibil ca relaþiile cu oamenii de ºtiinþã germani ºi, mai ales, contactele cu mediul academic sã-i fi servit drept model ºi sã-l fi inspirat în activitatea de mai târziu când va construi Seminarul de Sociologie. Aºa cum reiese din Fragmentele autobiografice. Autosociologia unei vieþi34, Gusti a apreciat seminarul lui Paulsen ºi pe deasupra a avut relaþii personale strânse cu Paulsen în a cãrui familie era invitat adesea35. Acolo l-a cunoscut ºi pe decanul sociologilor germani Ferdinand Tönnies cu care 33

G. Vlãdescu-Rãcoasa (1936), p. 1071. Dimitrie Gusti (1971), Opere [vol. 5], Fragmente autobiografice. Autosociologia unei vieþi: 1880-1955 (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti, pp. 44-45. 35 Dimitrie Gusti (1971), Opere [vol. 5], p. 45. 34

28 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

a studiat statistica. L-a vizitat36 pe Tönnies la locuinþa lui din Eutin, o localitate de lângã oraºul Kiel unde Tönnies era profesor. În acest mod Gusti s-a iniþiat informal în sociogeografie — aplicarea statisticii în cercetarea unei naþiuni. De la psihologia experimentalã la psihologia socialã wundtianã Dupã un an de filozofie ºi eticã neokantianã la Berlin, atras de activitatea psihologului Wundt, tânãrul Gusti pãrãseºte Berlinul ºi se înscrie în 1900 la Universitatea din Leipzig. Studiazã aici cinci semestre, timp în care lucreazã trei ani la Institutul de Psihologie Experimentalã al lui Wundt37. Filozoful ªcolii Sociologice, Mircea Vulcãnescu, aprecia cã în perioada studiilor (1900-1904) din Lipsca, Dimitrie Gusti s-a orientat mai ales spre filozofia moralã.38 În acestã ordine de idei, în Autosociologia unei vieþi, Gusti îºi aminteºte39 cã sub influenþa lui Wundt îi va reproºa lui Auguste Comte40 cã desconsidera psihologia: „Psihologia a devenit prin Wundt o ºtiinþã autonomã, egalã cu celelalte ºi datoritã faptului cã el a creat primul Institut de Psihologie, care era de fapt un laborator pentru experimente psihologice.“ Or, pentru A. Comte psihologia nu era legitimã ca ºtiinþã, metoda observaþiei interioare rupând omul de mediul sãu natural ºi social. Din acest 36

Dimitrie Gusti (1941), p. 5. Ibidem, pp. 3-4. 38 Mircea Vulcãnescu (1998), ªcoala Sociologicã a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, Bucureºti, p. 32. 39 Dimitrie Gusti (1971), [vol. 5], p. 96-100. 40 Isidore Marie Auguste Francois Xavier Comte (1798-1857), a început în 1814 cursurile ªcolii Politehnice din Paris, pe care nu le-a terminat. A fost pãrintele pozitivismului ideologic în vogã la sfârºitul secolului al XIX-lea. Între 1817-1824, a fost secretarul contelui Claude Henri de Saint-Simon. Este autorul unui Plan de lucrãri ºtiinþifice necesare pentru reorganizarea societãþii, conceput în 1822 (când avea 24 de ani) ºi tipãrit într-o broºurã ºi apoi republicat în 1824 sub titlul Sistem de politicã pozitivã (4 volume). Ideile din Plan de lucrãri ºtiinþifice…le va dezvolta apoi în Cursuri de filosofie pozitivã (6 volume). 37

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 29

motiv Gusti îl amendeazã pe Comte, dar nu se îndepãrteazã câtuºi de puþin de concepþia pozitivistã a filozofului francez. În faþa comisiei compusã din profesorii Wundt, Bücher ºi Lamprecht, Gusti îºi va lua, în 1904 la Leipzig, doctoratul în filozofie cu teza Egoismus und Altruismus, cu subtitlul Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens. Deºi a lucrat cu psihologul Wundt, teza sa de doctorat în filozofie nu trateazã o problemã de psihologie experimentalã, ci una aflatã la graniþa eticii ºi a sociologiei. Doctorandul Gusti a elaborat o tezã într-un domeniu înrudit cu sociologia la o Universitate unde nu se þinea niciun curs de sociologie, ºi într-o epocã în care ºtiinþa despre societate era consideratã la Leipzig drept pseudoºtiinþã41. Lucrarea a fost perceputã la Leipzig aproape ca o „rebeliune“ ºtiinþificã, întrucât Gusti se arãta preocupat mai degrabã de psihologia socialã decât de psihologia experimentalã.42 Subiectul tezei de doctorat îi fusese de altfel admis cu greutate de psihologul Wundt, coordonatorul având temerea cã studentul se poate pierde într-o problematicã strãinã subiectului43. Teza propusã de Gusti a fost în cele din urmã susþinutã fãrã modificãri în faþa Comisiei. La Universitatea din Leipzig, cât timp a frecventat Institutul de Psihologie Experimentalã al lui Wundt s-a iniþiat tot acolo ºi în etnologie44. Wundt era preocupat sã completeze experimentul psihologiei individuale cu cercetarea etnologicã, cu experimentul psihologiei sociale45. Trebuie adãugat în acest sens cã Institutul lui Wundt era renumit pentru colaborãrile dintre profesori ºi studenþi46, model de lucru pe care Gusti îl va aplica mai târziu în Seminarul lui de Sociologie. Este foarte probabil cã relaþiile sale cu oamenii de ºtiinþã germani l-au inspirat pe Gusti în activitatea sa ulterioarã de 41

Dimitrie Gusti (1941), p. 4. Idem (1971), pp.103-104. 43 G. Vlãdescu-Rãcoasa, (1936), p. 1072. 44 Mircea Vulcãnescu (1998), p. 33. 45 Dimitrie Gusti (1971), pp. 104-105. 46 G. Vlãdescu-Rãcoasa, (1936), p. 1071. 42

30 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

reformator social-economic, în limitele conservatorismului politic. În paralel cu munca la Institutul lui Wundt, la Leipzig, Gusti va audia patru semestre seminarul economistului Karl Bücher, sub a cãrui influenþã au stat ºi teoriile lui Gustav Schmoller ºi Werner Sombart. La seminarul de economie politicã al lui Bücher, în 1902 Gusti a susþinut o comunicare publicã despre „Însemnãtatea socialã a chestiunii agrare în România“47. A fost pentru prima oarã când Dimitrie Gusti a teoretizat problema þãrãneascã ºi nevoia de asistenþã ºi intervenþie socialã în satele româneºti. Este de amintit aici cã la începutul secolului XX þãrãnimea era categoria socialã dominantã în Europa Centralã ºi de Est ºi a continuat sã fie majoritarã pânã dupã al Doilea Rãzboi Mondial în þãri ca România, Albania, Iugoslavia. Acest fapt a avut consecinþe în sfera culturii, la nivelul mentalitãþilor ºi reprezentãrilor sociale ºi a posibilitãþilor mai slabe de promovare a conceptelor politice moderne despre funcþionarea statului modern48. Prin comunicarea despre „Însemnãtatea chestiunii agrare“, Gusti anunþa preocuparea sa pentru starea de înapoiere a þãrãnimii din societatea agrarã din care provenea ºi formula o serie de teze pe care avea sã le reia mai târziu în activitatea practicã. Intrând puþin mai în detaliu, potrivit recensãmântului din 1912, 60% dintre români erau analfabeþi. Trei sferturi dintre români trãiau în mediul rural. Este foarte probabil ca D. Gusti sã fi conceput sistemul sãu pornind de la observarea acestui decalaj între economiile statelor din Vestul Europei ºi cele din Rãsãrit, indicat de numãrul mai mare din totalul populaþiei de locuitori occidentali care trãiau la oraº ºi de angajarea acestora, graþie educaþiei ºi a mobilitãþii sociale, în alte sectoare decât în cel agricol. În consecinþã, modernizarea societãþii româneºti nu putea începe decât cu ridicarea condiþiei sociale a categoriei majoritare, a þãrãnimii care reprezenta un segment întins al populaþiei din Moldova. 47

Dimitrie Gusti (1971), p. 124. Victor Neumann (2001), Ideologie ºi fantasmagorie, Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centralã, Ed. Polirom, Iaºi, p. 30. 48

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 31

Studentul moldovean a frecventat la Leipzig ºi cursurile celui de-al treilea dintre profesorii care l-au examinat la doctorat. Rector al Universitãþii din Leipzig ºi profesor de istorie a culturii, Lamprecht îºi propunea cunoaºterea naþiunii germane prin istorie culturalã. În cercetãrile sale, Lamprecht aplica metoda sociopsihologicã la istoria naþionalã a Germaniei49. Prin urmare, încã de la începutul studiilor sale, Gusti s-a aflat sub influenþa ºcolii de gândire germane de la sfârºitul secolului al XIX-lea. Henri H. Stahl, discipol al sãu, îºi amintea în anii ’80 cã „Gusti ºtia filozofie ca un doctor ieºit din ºcolile filosofice germane, cetind pe greci ºi latini în original. ªtia economie politicã, elev fiind al lui Karl Bücher. ªtia psihologia ca unul care-ºi dãduse doctoratul cu Wundt“50. Dincolo de proeminenþa într-un anumit moment istoric, în mediile culturale româneºti s-a crezut întotdeauna cã ceea ce provine din Germania este valoros ºi de necontestat, de aici, aºa cum argumenteazã Victor Neumann, ºi preluarea necriticã a unor idei politice cu origine în cultura germanã51, ceea ce a generat adesea ideologii populare ambigue. Receptarea cãrþilor, a ideilor care au stimulat miºcarea culturalã a fost caracteristicã unei elite foarte subþiri, care, formatã în universitãþi germane, ºi-a asumat la revenirea de la studii în þarã rolul de factotum în viaþa viitoarelor state din Europa de Est.52 Acest lucru, asupra cãruia vom reveni, va fi cu atât mai vizibil la nivelul elitei ºtiinþifice româneºti dupã formarea statului naþional unitar român în 1918. Studii de drept ºi sociologie la Berlin Dupã scurte întoarceri în þarã, obsedat de primejdia diletantismului53, Gusti merge în 1905 tot în Germania pentru studii de perfecþionare. Se înscrie la Universitatea din Berlin spre a face 49

Dimitrie Gusti (1971), p. 114. Henri H. Stahl (1981), Amintiri ºi gânduri din vechea ºcoalã a „monografiilor sociologice“, Ed. Minerva, Bucureºti, p. 35. 51 Victor Neumann (2001), p. 109. 52 Ibidem, p. 38. 53 Dimitrie Gusti (1971), [vol. 5], p. 195. 50

32 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

studii de drept, economie, politicã ºi sociologie. În 1909 îºi va susþine la Berlin al doilea doctorat, de aceastã datã în drept. La Berlin Gusti s-a preocupat de chestiuni cum ar fi: raporturile dintre naþiuni, dreptul internaþional, rãzboiul ºi pacea; distrugerea valorilor sociale, studiul criminalitãþii ºi responsabilitatea socialã a criminalilor. A frecventat cursurile lui Gustav von Schmoller ºi Franz von Liszt. Mircea Vulcãnescu crede cã abia aceastã perioadã, a studiilor la Berlin (1904-1909), este pentru Gusti una a preocupãrilor propriu-zis sociologice.54 Sub influenþa lui von Schmoller ºi von Liszt, Gusti se apropie de actualitatea social-politicã, în anii unei guvernãri care sprijinea clasa muncitoare prin lãrgirea legislaþiei de asistenþã socialã. Preocupat de iniþierea în ºtiinþele sociale particulare (drept, economie, politicã), pe care le deprinde în seminarele de economie ºi de statisticã ale lui von Schmoller ºi de criminalisticã, drept internaþional, politicã externã ºi jurnalism ale lui von Liszt, Gusti se va arãta impresionat de munca din seminar unde profesorul ºi studenþii discutau ºi cercetau nu numai problemele ºtiinþelor speciale, dar mai ales probleme cu semnificaþie socialã imediatã55. În seminarul de sociologie criminalisticã a lui von Liszt studentul Gusti a susþinut o comunicare despre Noþiunile fundamentale ale dreptului presei, în 1905.56 În seminarul condus de economistul von Schmoller a fãcut o comunicare despre Viaþa ºi activitatea lui Tarde, publicatã în 1906 în Germania. Dintre românii care se aflau la Berlin în acel moment, Dimitrie Gusti a avut strânse legãturi cu I.L. Caragiale ºi Paul Zarifopol ºi tot acolo i-a cunoscut pe Vasile Pârvan ºi pe Octavian Goga57. 54

Mircea Vulcãnescu (1998), p. 32. Dimitrie Gusti (1946), Sociologia militans, Cunoaºtere ºi acþiune în serviciul naþiunii, vol I. Cunoaºtere, Fundaþia Regele Mihai I, Bucureºti, p. 45. 56 G. Vlãdescu-Rãcoasa, (1936), pp. 1071-1072. 57 Octavian Goga (1881-1938), poet ºi publicist, conducãtor al Partidului Naþional-Creºtin creat în 1935 împreunã cu A.C. Cuza, a fost prim-ministru al României între decembrie 1937 ºi februarie 1938. 55

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 33

Când von Schmoller l-a propus pe D. Gusti ca docent la Universitatea din Berlin, I.L. Caragiale l-ar fi sfãtuit sã nu accepte58. În 1908 dupã moartea profesorului Constantin Leonardescu, a fost declaratã vacantã Catedra de Istorie a filozofiei antice ºi Eticã de la Facultatea de Litere din Iaºi ºi a început competiþia pentru ocuparea ei. Ministrul Cultelor ºi Instrucþiunii Publice în guvernele liberale conduse de Ion I.C. Brãtianu, Spiru Haret (1908-1910), a refuzat însã numirea lui Dimitrie Gusti pentru cã ar fi fost prea tânãr. Gusti s-a întors atunci în strãinãtate, de data asta la Paris59, spre a lua contact direct cu Emile Durkheim. Pozitivismul ºi sociologia durkheimianã. Afacerea Dreyfus În secolul al XIX-lea între sociologia germanã ºi cea francezã existau diferenþe semnificative. Sociologii germani ºi-au acomodat disciplina mai uºor la tutela filozofiei ºi nu au trasat atât de riguros pe cât au fãcut-o francezii graniþa dintre sociologie ºi filozofie. Probabil cã Dimitrie Gusti era conºtient cã lui Durkheim60 i se datora instituþionalizarea sociologiei ºi cã prin el speculaþia filozoficã era îndepãrtatã din sociologie, aceasta deoarece profesorul francez aprecia demersul filozofic ca pe unul speculativ, ce ignorã realitatea socialã ºi se orienteazã exclusiv dupã propriile legi.61 58 Cel puþin aºa povesteºte în 1936 colaboratorul lui Gusti, G. Vlãdescu-Rãcoasa (1936, p. 1073). Caragiale ar fi spus: „Ce, vrei ºi tu sã pãrãseºti þara? Du-te mai degrabã acolo, la Iaºi, ºi începe apostolatul pentru care te-ai pregãtit.“ Un sfat greu de explicat din partea unui scriitor aflat într-un exil voluntar la Berlin, oraº pe care îl considera drept cea mai civilizatã capitalã a Europei. 59 G. Vlãdescu-Rãcoasa (1936), p. 1074. 60 Émile Durkheim (1852, Épinal — 1917, Paris, reputat filozof ºi sociolog francez, socotit întemeietorul ºcolii franceze de sociologie, a profesat toatã viaþa pedagogia mai întâi la Bordeaux ºi apoi la Sorbona, unde avea sã fie primul om de ºtiinþã care a deþinut o catedrã de ºtiinþe sociale. 61 Émile Durkheim, Sociologia. Regulile metodei sociologice, îngrijitã de Dimitrie Gusti, Ed. Antet XX Press, Filipeºtii de Târg, Prahova, p. 5. În Regulile metodei sociologice, Durkheim a stabilit cã obiectul de studiu al sociologiei îl reprezintã faptele sociale (exterioare individului ºi care i se impun acestuia cu necesitate).

34 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Dimitrie Gusti avea în comun cu Émile Durkheim faptul cã amândoi studiaserã în Germania cu Wilhelm Wundt. La momentul venirii lui Gusti în Franþa colaboratorii revistei L’Année Sociologique, fondatã de Durkheim în 1897, practicau viziunea multidisciplinarã asupra cercetãrii sociale. Tânãrul Gusti a studiat în Franþa (1909-1910) cu Émile Durkheim ºi cu Gabriel Tarde ºi a împrumutat de la ªcoala Sociologicã a lui Durkheim ideea de a asocia sociologia cu istoria, etnologia, economia politicã, ºtiinþele juridice ºi de a lucra multidisciplinar, prin cooperarea între specialiºti de formaþii diferite62. Este foarte posibil ca, la Paris, Gusti sã îi fi studiat ºi pe Auguste Comte ºi Saint-Simon. În teoria sa politicã, Durkheim critica politica imperialistã ºi autoritarismul împãratului militarist Wilhelm al II-lea ºi respinge teoriile intelectualilor conservatori germani care au încercat sã legitimeze actele guvernului imperial ºi ale armatelor sale.63 La începutul Primului Rãzboi Mondial, Émile Durkheim nu putea fi de acord cu apologia statului ºi cu abordarea conservatoare a gânditorilor germani potrivit cãrora statul era mai presus de orice tratat sau legislaþie internaþionalã ºi cã atunci când izbucneºte un rãzboi contractele dintre state devin nule.64 Statul democrat modern s-ar putea afirma în viziunea lui Durkheim doar în mãsura în care ar cultiva pluralismul ºi libertatea individului. În contrast cu sociologul german Max Weber, care înfãþiºa liderii politici rivalizând pentru sprijinul unor mase iraþionale, Durkheim insista cã sistemele democratice ar putea transforma populaþia într-o opinie publicã mai raþionalã ºi mai criticã. Concepþia sa referitoare la socialismul democratic presupunea conectarea tuturor funcþiilor economice ale statului la „centrele de conducere ºi de conºtiinþã ale societãþii“. Statul 62

Maria Larionescu, „Sociologia monograficã a lui D. Gusti: legitimitatea unei sinteze“, în Sociologie româneascã, vol. III, nr. 2, revistã editatã de Asociaþia Românã de Sociologie, Universitatea Bucureºti, Institutul Social Român, în colaborare cu Ed. Polirom, Iaºi, 2005, p. 17. 63 Émile Durkheim (1915), Germania mai presus de toate, Mentalitatea germanã ºi rãzboiul, tradus de B. Vaschide, Imprimerie Lahure, Librairie Armand Colin, Paris, pp. 5-6. 64 Ibidem, pp. 7-8.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 35

trebuie — în viziunea lui — sã-ºi limiteze intervenþia economicã la nivelul de coordonare, iar reglementãrile trebuie sã fie pluraliste ºi descentralizate lãsând conducerea în mâinile oamenilor implicaþi în mod real în producþia economicã. Durkheim repingea socialismul revoluþionar, susþinând cã schimbãrile revoluþionare tind sã conducã la o presiune birocraticã. Programul socialismului marxist ºi analiza marxistã accentuau în mod unilateral ponderea factorilor economici în detrimentul rolului jucat de elementul moral în societate. La rândul sãu, Gusti avea sã respingã în concepþia sa politicã reducþionismul analizei marxiste ºi revoluþionarismul radical65. Deºi influenþa lui Durkheim asupra lui a fost suficient de mare pentru a se îngriji de apariþia în România a operei sale Regulile metodei sociologice, Afacerea Dreyfus atât de importantã pentru mediul intelectual francez nu a lãsat, din câte ºtim, nicio urmã în textele lui Gusti. Alfred Dreyfus (1859-1935), ofiþer francez alsacian, evreu de origine, a fost acuzat ºi condamnat pe nedrept pentru spionaj în favoarea Germaniei, în baza unui borderou conþinând informaþii despre secrete ale apãrãrii ale Marelui Stat-Major Francez, sustras de la Ambasada Germanã. Fiu al unui fabricant din Alsacia, cãpitanul Dreyfus a împãrþit Franþa în poporul de stânga ºi poporul de dreapta, iar drama lui a avut consecinþe majore în Franþa la începutul secolului XX, încheindu-se în 1905 cu introducerea de cãtre liberali a Legii Separaþiei Statului de Bisericã ºi cu definirea mai clarã a spaþiului public ca spaþiul egalitãþii cetãþenilor indiferent de religia practicatã. Intelectualii liberali îl susþinuserã între 1894-1898 pe ofiþerul Alfred Dreyfus împotriva politicienilor conservatori, reprezentanþilor Armatei ºi ai Bisericii tradiþionale catolice care îl etichetaserã drept evreu trãdãtor ºi spion. Cãpitanul Alfred Dreyfus urmase ªcoala Politehnicã înainte de a intra în armatã. La 35 de ani pãrea destinat unei cariere militare, dar se va confrunta aici cu un obstacol major: antisemitismul virulent din armata francezã. Evreul Dreyfus este condamnat pentru trãdare la închisoare pe viaþã de cãtre un tribunal militar 65

Dimitrie Gusti (1946), pp. 15-16.

36 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

care l-a judecat în spatele uºilor închise în decembrie 1894. În 1898, în faþa a câteva sute de soldaþi, Dreyfus este degradat oficial, iar sabia îi este ruptã în douã. Dupã o lunã de încarcerare în Franþa, este trimis în colonia de pe Insula Diavolului în Guyana Francezã. În 1898, romancierul Emile Zola a scris J’Accuse, o scrisoare deschisã adresatã preºedintelui francez, în care imputa Armatei înscenarea procesului lui Dreyfus. Tensiunea de la nivelul opiniei publice a crescut ºi s-a cerut reexaminarea cazului. Dreyfus a fost adus înapoi în Franþa pentru un nou proces în faþa Curþii Marþiale. A doua sa condamnare pe bazã de dovezi falsificate a ºocat Franþa ºi a generat organizarea de demonstraþii, care au avut drept rezultat graþierea sa de cãtre preºedintele Republicii. Dreyfus a luptat pentru a fi reprimit în armatã, lucru pe care l-a obþinut în 1906. Afacerea Dreyfus a izbucnit pe fondul creºterii febrei naþionalismului francez în încercarea de a gãsi un pretext pentru rãzboiul împotriva Germaniei. Acest scandal a frãmântat Franþa mai mulþi ani împãrþind-o la stânga egalitarã ºi la dreapta inegalitarã ºi a demascat antisemitismul care afectase întreaga naþiune francezã. Este momentul în care sociologul Emile Durkheim a avut una dintre rarele sale intervenþii în sfera politicã ºi a apãrat poziþia intelectualilor susþinãtori ai lui Dreyfus împotriva acuzaþiei cã subscrierea lor la drepturile individuale ar fi fost antisocialã ºi ar fi condus la anarhie. Apãrarea lui Durkheim consta într-o concepþie originalã despre individualism ca „religie“ caracteristicã societãþii moderne, ºi condiþionatã de aceastã diviziune avansatã a muncii, în cadrul cãreia persoana umanã ar trebui sã devinã obiect sacru. Libertãþile politice, considera Durkheim, trebuiau folosite în vederea instituirii justiþiei sociale, pentru a se înlãtura aspectele dure ale societãþii ºi a face posibilã pentru toþi indivizii dezvoltarea capacitãþilor ºi rãsplãtirea lor echitabilã. Durkheim cãuta o cale liberalã de a depãºi împãrþirea pe clase prin reformã socialã, stabilirea unui tip de socialism de breaslã, bazat pe o comunitate eticã, cu o viziune asupra justiþiei sociale ºi a puterii exercitate

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 37

responsabil, întemeiatã pe respectul egal faþã de toþi ceilalþi indivizi.66 Delimitarea de „Monografia“ lui Le Play Faptul cã în opera ºtiinþificã sau în publicistica lui Gusti nu apar referiri la consecinþele politice ale rãsunãtoarei Afaceri Dreyfus faþã de care E. Durkheim a luat o poziþie fermã semnând lista de susþinere a ofiþerului evreu în Le Temps se poate explica prin decalajul temporal. O altã explicaþie ar putea fi însã prudenþa pe care o manifesta Gusti vizavi de orice poziþie tranºantã. Puþin inspirat de activitatea publicã a lui Émile Durkheim, Dimitrie Gusti se va delimita ºi de cercetarea socialã dupã metoda ªcolii lui Le Play67 care valoriza cercetãrile monografice zonale asupra familiilor de muncitori68. Pentru cã prin monografie se înþelegea metoda folositã mai întâi de Le Play, sociologul român a criticat teoriile „foarte discutabile“69 prin care erau interpretate datele empirice ºi s-a detaºat mai ales de reducþionismul metodei monografice a lui Le Play care se centra pe studiul bugetelor de încasãri ºi cheltuieli ale familiilor de muncitori. În sistemul gustian „realitatea are un caracter totalitar“. Din acest motiv Gusti prefera o monografie holistã — în termenii sãi, totalitarã 70 — ºi respingea orice abordare sumarã a unitãþilor sociale cercetate. Atunci când, în anii ’30, va explica sociologia ca „ºtiinþã a naþiunii care pleacã de la fapte, nu de la impresii ºi care conduce la cercetãri migãloase ºi prudente, oferind astfel ºtiinþei un 66

Robert Benewick, Philip Green (2002), Dicþionarul marilor gânditori politici ai secolului XX, Ed. Artemis, Bucureºti, p. 76. 67 Frédéric Le Play (1806-1882) este considerat fondatorul sociologiei empirice. A participat în 1837 la o expediþie spre Rusia ºi Crimeea, trecând prin Þãrile Române. 68 Dimitrie Gusti (1968), Opere [Vol. 1], Sistemul de sociologie, eticã ºi politicã. A. Sociologia: sistemul de cunoaºtere a realitãþii sociale prezente, ºtiinþa realitãþii sociale, Principiile unui sistem de sociologie, eticã ºi politicã (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti, p. 240. 69 Ibidem.

38 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

temei experimental“, Dimitrie Gusti se va delimita de cercetarea practicatã de folcloriºti, etnografi, statisticieni ºi de sociologii ªcolii Monografice a lui Le Play71. Reproºul fundamental al lui Gusti era acela cã „monografiºtii lui Le Play nu cercetau naþiunea întreagã, fiinþa naþionalã ca totalitate, ci numai aspecte parþiale, înfãþiºãri fragmentare: folclorul s-a îndreptat cãtre literatura popularã, etnografii urmãresc doar aspectele materiale ale tehnicii ºi civilizaþiei populare, statistica — metodã cantitativã prin excelenþã — nu poate prinde sufletul colectiv al unei naþiuni.“72 Fidel sistemului sãu de gândire holist, Gusti se aratã dezamãgit de faptul cã ªcoala Monograficã a lui Le Play se mãrgineºte la studiul familiei, iar din „activitatea familiei cerceteazã cel mult viaþa economicã oglinditã în bugete. În felul acesta ºtiinþa naþiunii e mai puþin realizatã decât în studiile de folclor ºi etnografie“73. Concluzia la care va ajunge D. Gusti este aceea cã „Le Play formuleazã rezultate teoretice, nejustificate de faptele observate, generalizând pripit ºi imatur, compromiþând definitv monografia“74.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 39

româneºti. Þãrile nordice îi vor servi ca model de inspiraþie în conceperea dezvoltãrii comunitare76. În activitatea sa publicã, administrativã, în anii 1932-33, atunci când de pe poziþia de ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artei va propune înfiinþarea ºcolilor superioare þãrãneºti, Gusti va mãrturisi cã se inspirase din universitãþile þãrãneºti pe care le-a cunoscut direct în þãrile nordice77 (Danemarca, Suedia, Norvegia ºi Finlanda), iar cãminele culturale erau copiate dupã modelul de cãmin al poporului observat în Viena. H.H. Stahl îºi aminteºte de primul sãu contact cu profesorul Gusti prilejuit de o conferinþã despre Grundtvig ºi ºcolile þãrãneºti din Danemarca: Vlãdescu-Rãcoasa, ºtiind cã mânuiesc stenografia, m-a întrebat dacã n-aº vrea sã vin ºi eu la Brãila pentru a nota conferinþa. […] Am avut atunci cel dintâi prilej de a-l asculta pe Gusti expunându-ºi credinþa cã, faþã de starea îngrijorãtoare a þãrãnimii, era o datorie sã se facã ceva. Pentru ridicarea nivelului de viaþã a lumii rurale, ºcolile þãrãneºti, aºa cum le crease Grundtvig, i se pãreau a fi utile.78

Într-adevãr, întors în þarã de la studii, Gusti ºi-a îndreptat atenþia asupra acestei categorii sociale, majoritare în Moldova.

Narodnicismul rus ºi cooperaþia danezã Influenþe culturale asupra formaþiei lui Dimitrie Gusti au venit ºi dinspre literatura nordicã ºi rusã, opere cu care tânãrul intelectual era la curent75. Mai târziu, formele cooperatiste observate în Danemarca îi vor servi ca model teoretic în imaginarea politicilor de intervenþie la sate ºi a soluþiilor de modernizare a agriculturii 70

Dimitrie Gusti (1937), ªtiinþa naþiunii, Imprimeria Centralã, Bucureºti, extras din nr. 2-3, anul II, februarie-martie 1937, Institutul Social Român, p. 2. 71 Ibidem. 72 Ibidem, pp. 2-3. 73 Ibidem, p. 3. 74 Idem (1946), pp. 83-85. 75 G. Vlãdescu-Rãcoasa, art. cit., 1936, p. 1071.

76 În viziunea Elenei Zamfir, în societãþile moderne, producerea bunãstãrii se realizeazã prin: a) efort individual, b) stat social, c) dezvoltarea comunitarã. Problema dezvoltãrii comunitare a apãrut în condiþiile eºecului atât al economiei de piaþã, cât ºi al statului în producerea bunãstãrii. O mulþime de comunitãþi au o poziþie marginalã în sistemul economiei de piaþã, iar integrarea lor eficace în acest sistem este împiedicatã de factori structurali, asupra cãrora se poate acþiona mai degrabã colectiv decât individual. În aceste cazuri, producerea bunãstãrii nu poate fi realizatã decât prin programe de reabilitare a condiþiilor economice colective (infrastructurã, amenajãri teritoriale, informaþii asupra cerinþelor pieþei) ºi prin mobilizarea unor resurse colective comunitare. Termenul de dezvoltare se referã la crearea/refacerea condiþiilor comunitare, care sã facã posibilã reintegrarea comunitãþii în circuitul global al economiei de piaþã ºi al unei bunãstãri colective dorite. Vezi Luana Pop (2002), pp. 249-250. 77 Dimitrie Gusti (1934a), Un an de activitate la Ministerul Instrucþiunii, Cultelor ºi Artelor 1932-1933, Tipografia „Bucovina“, pp. 477- 479. 78 Henri H. Stahl (1981), p. 23.

40 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Þãrãnimea suferea din pricina înapoierii, satul fiind principalul afectat de încercãrile de modernizare economicã. Rãscoalele þãrãneºti din Rusia de la începutul secolului XX ºi mai ales rãscoala þãrãneascã din 1907 din Moldova despre care purta discuþii pãtimaºe cu Caragiale în Germania79 este posibil sã-l fi determinat pe Dimitrie Gusti sã gândeascã sistemul sãu politic ca intervenþie a statului în sprijinul categoriei sociale (defavorizate) cea mai numeroasã, iar reforma sã aibã în vedere implicarea instituþiilor statului. Asemãnarea structurilor sociale din România cu cele din Rusia þaristã (nici dupã preluarea puterii în 1917 de cãtre bolºevicii lui Lenin, situaþia socialã a þãrãnimii nu s-a îmbunãtãþit) ºi preocuparea lui Gusti pentru „chestiunea þãrãneascã“ i-a determinat pe unii interpreþi sã decodifice cã aplecarea sociologului moldovean pentru starea þãrãnimii din România ar fi fost în conformitate cu viziunea economicã a narodnicilor ruºi. Apropierea lui Gusti de poporanism nu este exclusã nici de H.H. Stahl80, dar nu existã suficiente argumente cã Dimitrie Gusti ºi-ar fi dorit sã preia ca model (de acþiune politicã) mijloacele radicale narodniciste. Este adevãrat însã cã Gusti va ocupa, ca tehnocrat, funcþia de ministru (1932-1933) în guverne dominate de Partidul Naþional Þãrãnesc ºi cã unii lideri PNÞ îmbrãþiºau doctrina poporanistã. În perioada petrecutã la Universitatea din Leipzig (1900-1904), la seminarul lui Karl Wielhelm Bücher81, Gusti l-a cunoscut ºi pe economistul Virgil Madgearu82 cu care avea sã înfiinþeze ºi sã lucreze la Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Socialã ºi care a fost apoi unul din primii secretari ai Institutului Social Român83. 79

G. Vlãdescu-Rãcoasa, (1936), pp. 1073-1074. Henri H. Stahl (1981), p. 417. 81 Ovidiu Bãdina, Octavian Neamþu (1967), Dimitrie Gusti. Viaþa ºi personalitatea, Ed. Tineretului, p. 76. 82 Virgil Madgearu (1887-1940) a fost profesor de economie naþionalã la Academia Comercialã din Bucureºti. A fost secretar general al Partidului Naþional Þãrãnesc, ministru al Industriei ºi Comerþului (1929, 1930, 1932), ministru de Finanþe (1930, 1932-1933). A fost asasinat de legionari în Pãdurea Snagov. 83 Virgil Madgearu a deþinut funcþia de secretar general la ISR pânã în 1924. 80

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 41

Mircea Vulcãnescu aminteºte în Nae Ionescu. Aºa cum l-am cunoscut84 cã þãrãnistul „Virgil Madgearu punea în evidenþã doctrinele poporaniºtilor ruºi, dupã care þãrile agrare înapoiate ar putea sãri faza burghezã“. Totuºi activitatea politicã a lui Gusti din anii ’30 nu ne permite sã afirmãm cã perspectiva economico-politicã a lui V. Madgearu l-ar fi influenþat într-un mod decesiv pe ministrul ºi sociologul D. Gusti. La mijlocul anilor ’60, în contextul în care Partidul Comunist Român aflat la putere atunci a permis revalorificarea selectivã a trecutului cultural ºi a personalitãþilor culturale ale României, unii autori, ca Ovidiu Bãdina în Dimitrie Gusti, contribuþii la cunoaºterea operei ºi a activitãþii sale, evocau faptul cã D. Gusti „s-a aplecat asupra sãrãciei ºi mizeriei claselor sociale nedreptãþite, în special a muncitorilor agricoli“85. Nu doar politicii lui Gusti i s-au pus în valoare aceste „merite“, ci ºi aripii de stânga a Partidului Naþional Þãrãnesc: Teoreticienii economiºti, mai ales cei grupaþi în PNÞ, au lansat unele soluþii care ar fi trebuit sã contribuie la redresarea economicã a þãrii, iar Gusti se strãduia prin acþiuni concrete sã contribuie la îmbunãtãþirea vieþii þãranilor.86

Fireºte, în anii tranziþiei de la dejism la ceauºism, ºi plasarea ªcolii Sociologice de la Bucureºti în patrimoniul cultural s-a realizat cu destul de multe rezerve. Bãdina puncta în 1965 cã în esenþã Gusti a fost un gânditor burghez cu o orientare democraticã, un sociolog idealist, care n-a reuºit sã sesizeze direcþia de dezvoltare a istoriei… dar monografiile sociologice realizate de ªcoala Gusti au contribuit la furnizarea unor documente care demascã orânduirea burghezo-moºiereascã… material documentar care oferã o imagine fidelã despre situaþia mizerã în care se zbãteau masele þãrãneºti.87 84

Mircea Vulcãnescu (1992), p. 53. Ovidiu Bãdina (1965), Dimitrie Gusti, contribuþii la cunoaºterea operei ºi a activitãþii sale, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti, p. 155. 86 Ibidem, p. 165. 87 Ibidem, pp. 196-199. 85

42 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Încurajarea unor demersuri intelectuale naþionaliste care nu aveau prea mult în comun cu doctrina internaþional-comunistã au constituit o constantã a regimului Ceauºescu88, întrucât aceste demersuri conduceau la nivelul reprezentãrilor sociale la formarea unei imagini de popor unit în jurul unor valori naþionale. Chiar ºi acele texte care nu fãceau aluzie la comunism, aparþinând unor autori care sigur nu au iubit comunismul, printre care D. Gusti, au fost deformate în condiþiile epocii89. În anii ’80, atunci când se va insista pe „specificitatea naþionalã a concepþiilor sociologice româneºti“, sociologia româneascã interbelicã a fost astfel interpretatã ca manifestând o „atitudine deschisã schimbãrii sociale în plan naþional“, iar sociologii interbelici au fost priviþi ca români care au înþeles valorile progresului social în lumina dezvoltãrii unitãþii ºi a independenþei naþionale a poporului nostru… susþinând vechimea, continuitatea ºi unitatea românilor în istorie.90

Deºi i se reproºa cã a respins revoluþia marxist-leninistã ºi cã a propus o viziune reformistã, deci burghezã, asupra schimbãrii social-politice, ªcoala Sociologicã de la Bucureºti a fost totuºi apreciatã pentru „principiile naþionaliste de analizã sociologicã, pentru promovarea ideilor pacifiste ºi pentru opoziþia la concepþiile fasciste ºi rasiste“91. Aceste biografii deformate îi recunoºteau lui Dimitrie Gusti „meritul“ cã prin cercetãrile sociologice a resuscitat interesul pentru lumea satului ºi mai ales pentru „cultura noastrã naþionalã ºi popularã“.

88

Lucian Boia (2009), p. 18. Ibidem, p. 19. 90 ªtefan Costea, Maria Larionescu, Ion Ungureanu, Sociologie româneascã contemporanã. O perspectivã în sociologia ºtiinþei, 1983, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, p. 21. 91 Ibidem, p. 24.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 43

Prima expunere a sistemului „Sociologie – Politicã – Eticã“ Dupã ce lucreazã alãturi de Durkheim vreme de aproape un an la Paris, Gusti se reîntoarce în þarã ºi înainteazã Ministerului Educaþiei un memoriu de activitate ºtiinþificã, la care se gãsesc anexate trei scrisori de recomandare ale profesorilor Paulsen din Berlin, Wundt ºi von Liszt din Leipzig. Ministerul, presat ºi de insistenþa lui Petru Poni92, îl numeºte pe Dimitrie Gusti la 1 aprilie 1910 profesor agregat definitiv la Catedra de istoria filosofiei antice, eticã ºi sociologie de la Facultatea de Litere din Iaºi. Gusti a ocupat din aprilie 1910 Catedra de istorie a filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie de la Universitatea din Iaºi, „în titulatura cãreia sociologia apare pentru primã oarã în chip oficial“.93 În 1915 va fi numit profesor titular. Lecþia inauguralã a cursului de istoria filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie din 8 aprilie 1910 se deschide printr-un „adevãrat manifest intelectual, în care-ºi expune succesiv sistemul, metoda ºi ambiþiile universitare“.94 Este momentul când Gusti îºi exprimã viziunea despre rolul activitãþii seminariale în învãþãmântul superior ºi despre conºtiinþa misiunii reformatoare a învãþãmântului ºtiinþelor sociale.95 Prima lecþie din Aula universitãþii ieºene constituia o declaraþie de credinþã: Dacã avem vreo ambiþiune, este sã întemeiem un Seminar de sociologie ºi eticã, pe care sã îl punem în legãturã cu Instituþiile de cercetare ºtiinþificã similare din Apus, cum ar fi Institutul de Sociologie „Solvay“ din Bruxelles, seminarele din Lipsca ale lui Bücher (de ºtiinþe economice) ºi Lamprecht (de istorie universalã). Un seminar de sociologie, aºa cum l-am cunoscut în studiile din Germania, unde profesorul ºi studenþii discutã ºi cerceteazã nu doar problemele

89

92

G. Vlãdescu-Rãcoasa, (1936), p. 1074. Traian Herseni (2007), p. 147. 94 Mircea Vulcãnescu (1998), p. 39. 95 Ibidem, p. 36. 93

44 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

ºtiinþelor speciale, dar ºi problemele de însemnãtate socialã imediatã. […] Sã îndrãznim a spera cã prin activitatea unor viitoare seminare ºi asociaþii sã se schimbe fundamental în þara noastrã modul îngrozitor de superficial cum se trateazã astãzi sociologia ºi problemele sociale româneºti, în special? Este timpul ca studiul problemelor sociale sã se mute din comisiile parlamentare ºi ministere la universitãþi. […] În lupta pentru afirmarea noastrã naþionalã, munca ºi ºtiinþa dv. vor fi o înaltã confirmare, pentru cã dv. formaþi speranþa eticã a neamului, devenind personalitãþi ºi creatori de culturã.96

Gusti observa cã discursul ºi acþiunea politicã erau deconectate de la problemele pe care oamenii simpli le trãiau zilnic. Una dintre þintele majore al Seminarului de Sociologie era sã îi formeze pe studenþi ca personalitãþi creatoare de valori ºtiinþifice, odatã cu deprinderea lor cu metodele de lucru din sociologie, ceea ce reprezenta un obiectiv ambiþios. Cercetarea problemelor sociale prin monografii ºtiinþifice putea produce o arhivã documentarã necesarã în elaborarea reformelor legislative. În Introducere la cursul de istoria filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie97 Gusti îºi aminteºte cã seminariile din Germania aveau drept corespondent în sfera publicã organizarea de specialiºti în asociaþii profesionale. În acord cu formaþia sa ºtiinþificã, Gusti face mãrturisirea de credinþã cã societatea româneascã ar putea fi modernizatã doar prin intermediul personalitãþilor sociale, al elitelor. Specialiºtii în probleme sociale urmau sã fie formaþi în universitãþi ca oameni de ºtiinþã. Doar prin cercetare socialã se puteau obþine informaþii care sã fie puse apoi la dispoziþia omului politic, pentru ca administraþia sã nu mai recurgã la improvizaþii, ci la soluþii bazate pe date ºtiinþifice: Politica ºi etica nu se ocupã ca ºtiinþele sociale particulare ºi sociologice, de lumea socialã aºa cum este ea în mod necesar; politica ºi etica se ocupã de lumea socialã aºa cum ea ar trebui sã fie […] ªtiinþele sociale, Sociologia, Politica, Etica formeazã o serie riguros 96 97

Dimitrie Gusti (1910), pp. 24-26. Idem (1946), p. 45.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 45

logicã, fiecare ºtiinþã este o consecinþã logicã a celei care o precedã. Sociologia nu e posibilã fãrã rezultatele ºtiinþelor sociale particulare. […] Politica se fondeazã pe sociologie. […] Etica este ºtiinþa normativã cea mai înaltã care închide seria ºtiinþelor sociale explicative ºi normative.98

Încã de la preluarea Catedrei din Iaºi, Gusti îºi prezintã concepþia cã ºtiinþele sociale — sociologia, politica ºi etica — alcãtuiesc un sistem unitar. Politica, pentru Gusti, însemna formarea de tehnicieni pe probleme sociale prin Seminarul de Sociologie ºi prin asociaþii profesionale, iar apoi aplicarea unor mãsuri reformatoare prin intermediul oamenilor politici asistaþi de oamenii de ºtiinþã. Spre finalul Primului Rãzboi Mondial, profesorul Gusti va cere mutarea la Catedra de sociologie vacantã de la Universitatea din Bucureºti99. Dupã zece ani de muncã la Catedra de la Iaºi, dupã experienþa rãzboiului, Dimitrie Gusti se transferã la Facultatea de Litere ºi Filosofie din Bucureºti în anul 1920. În capitala noului stat român a organizat Seminarul de Sociologie. Dacã seminarul ºi asociaþiile de dezbatere socialã înfiinþate de el (asupra cãrora vom reveni în capitolul urmãtor) au fost inspirate de mediile ºtiinþifice pe care le-a cunoscut în Germania, este foarte probabil ca în privinþa sistemului sãu de gândire „Sociologie–Politicã–Eticã“, D. Gusti sã se afle mai degrabã sub influenþa sociologiei franceze ºi în special în apropierea gândirii politice reformiste a pozitivismului lui A. Comte ºi a socialismului incipient al contelui de Saint-Simon.100 98

Dimitrie Gusti (1910), pp. 17-23. Dupã transferarea lui Gusti la Universitatea Bucureºti în 1920, Catedra de sociologie ºi eticã a Universitãþii Iaºi a fost ocupatã de fostul sãu student, Petre Andrei (1891-1940). Traian Herseni (2007: 165) observa cã Dimitrie Gusti a creat douã „ºcoli“: una la Iaºi, de sociologie ºi eticã, alta la Bucureºti, de sociologie monograficã ori sociologie de teren. Prima a avut caracter teoretic, pe când ªcoala de la Bucureºti a avut caracter metodologic. 100 Claude Henri de Saint-Simon (1760-1825), ajuns colonel la doar 23 de ani, a luptat în America în armata lui George Washington în Rãzboiul de Independenþã ºi în Revoluþia republicanã francezã. A cãlãtorit din Mexic în Olanda ºi în Spania, apoi în Anglia ºi Germania. Întemeietor al socialismului 99

46 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Pozitivismul. Originile sistemului lui Auguste Comte Colaboratorii lui Gusti au recunoscut influenþa lui Émile Durkheim ºi mai ales a lui Auguste Comte asupra gândirii sociologice a profesorului. Prea puþin s-a vorbit despre influenþa filozofului Saint-Simon asupra sistemului gustian. Gusti însuºi se declarã un admirator al lui Comte în intenþia de a întemeia o politicã bazatã pe ºtiinþã, care sã devinã o politicã pozitivã: Spiritele care nu pot concepe ºtiinþele sociale ca sortite sã rãmânã din punct de vedere practic sterile ºi-au pus totdeauna aceastã problemã gravã: cum ar fi posibilã o politicã ºtiinþificã? Opera ºtiinþificã a celui care acum o sutã de ani a creat termenul de sociologie e indisolubil legatã de o politicã pozitivistã. Acesta e de altfel meritul gânditorilor francezi, cã din zorile sociologiei moderne, au încercat sã reuneascã teoria ºi acþiunea socialã.101

Gândirea pozitivã domina, alãturi de darwinism, a doua parte a secolului al XIX-lea ºi începutul secolului XX, cel puþin în Franþa. Gusti i-a citit pe Saint-Simon ºi pe A. Comte, probabil în Franþa, atunci când a lucrat alãturi de É. Durkheim. Auguste Comte a teoretizat construcþia unei noi politici102 care sã nu fie strãinã de sociologie, idee pe care o regãsim din abundenþã în sistemul gustian: Nicio ordine realã nu se poate stabili dacã nu este compatibilã cu progresul, niciun progres însemnat nu se va desãvârºi dacã nu va tinde la evidenta consolidare a ordinii. […] Politica pozitivã va fi caracterizatã în practicã prin capacitatea sa de a îndeplini aceastã dublã utopic ºi apologet al industrialismului, filozoful a publicat Scrisorile unui locuitor din Geneva cãtre contemporanii sãi (1803), Introducere la lucrãrile ºtiinþifice ale secolului XIX (1808), Despre reorganizarea societãþii europene (1814), Despre sistemul industrial (1821), Catehismul industriaºilor (1824), Noul creºtinism (1825). 101 Dimitrie Gusti (1938), p. 3. 102 Din cauza adversitãþilor politice, Comte nu a reuºit sã câºtige un loc important în sistemul universitar de stat francez. Iniþiativa creãrii unei catedre destinate studierii istoriei ºtiinþelor i-a fost refuzatã sistematic, întâmpinând reacþii ostile din partea responsabililor publici ai timpului în care a trãit, vezi Otovescu (2003), p. 6.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 47

indicaþie, încât ordinea ºi progresul vor apãrea ca douã aspecte în mod necesar inseparabile.103

Ordinea ºi progresul sunt douã idei comte-iene, aparent contradictorii, care se vor împãca ºi vor coexista în sistemul reformator-conservator gustian. La mijlocul secolului al XIX-lea, în Curs de filosofie pozitivã104 Comte insista asupra necesitãþii reorganizãrii sociale, întrucât instituirea unei noi ordini105 alcãtuia unul din scopurile esenþiale ale filozofiei sale politice. Ca ºi magistrul sãu Saint-Simon, Comte credea cã ºtiinþa va ajunge cândva, în viitor, sã rezolve toate problemele din societate. Modelul pentru Comte era fizica, iar doctrina sa pozitivã este un fel de fizicalism. Pozitivismul lui Comte inaugureazã un anumit tip de gândire socio-politicã în care Dumnezeu va fi înlocuit cu ªtiinþa. Pozitivismul se constituie, aºadar, ca un mesianism ºtiinþific care atribuia toatã puterea savanþilor, oamenilor de ºtiinþã.106 103 Auguste Comte (2003), Curs de filosofie pozitivã, Vol. IV. Principiile filosofiei sociale (traducere dupã ediþia a III-a apãrutã la Paris în 1869), Ed. Beladi, Craiova, pp. 24-28. 104 Idem (2003), Curs de filosofie pozitivã, Vol. VI. Complementul filosofiei sociale, pp. 316-317. 105 Ibidem, p. 343. 106 Comte a publicat între 1830-1842 lucrarea Curs de filosofie pozitivã, în ºase volume. Lucrarea s-a fundamentat pe cultura politehnicã ºi matematicã a lui Comte, explicându-se ºi prin contactul pe care l-a avut cu Saint-Simon. Pentru gânditorul francez, caracterul ºtiinþific al sociologiei este dat de mãsura în care îºi întemeiazã cunoºtinþele pe fapte reale, nu pe speculaþii abstracte. Dezvoltarea societãþii era înþeleasã de Comte ca un proces istoric progresiv, supus unor legi. Etapizând în perioade istoria gândirii ºi a societãþii umane, Comte formuleazã legea celor trei stadii, pe care o gãsim exprimatã ºi la Saint-Simon. Legile dinamismului social se subordoneazã legii generale a celor trei stãri, în fapt vârste care ar guverna progresul spiritualitãþii umane: Stadiul teologic, când gândirea omului a fost dominatã de religie; Stadiul metafizic, când a dominat speculaþia filozoficã abstractã; Stadiul pozitiv sau ºtiinþific, care ilustreazã maturitatea gândirii. Cele trei stadii sunt nu doar stadii ale dezvoltãrii gândirii, ci ºi stadii ale dezvoltãrii sociale: Stadiul teologic (ºi militar) reprezintã o primã fazã a spiritului uman în structura sa catolicã ºi feudalã, care observã faptele dar le atribuie un sens supranatural,

48 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Comte era convins cã umanitatea intrase în stadiul pozitiv al dezvoltãrii spirituale ºi al organizãrii sociale, iar responsabilitatea îndeplinirii acestui stadiu era atribuitã sociologiei, vãzutã ca sintezã a tuturor celorlalte ºtiinþe ºi singura capabilã sã orienteze cunoaºterea ºtiinþificã spre un sens uman107. Deºi a împrumutat de la Saint-Simon termenul de fizicã socialã108, Comte a propus în Lecþia 47 din Curs de filosofie pozitivã (nota de subsol 3) ca relevantã pentru noua disciplinã denumirea de sociologie. A. Comte introducea termenul de sociologie ca un corolar al tuturor celorlalte ºtiinþe. Fundamentul piramidei ºtiinþelor îl constituia matematica. Celelalte ºtiinþe — chimia, biologia, fizica, sociologia — se grupeazã într-o scarã crescãtoare, în funcþie de complexitatea lor ºi generalitatea lor descrescândã. Psihologia nu-ºi gãseºte niciun loc în aceastã clasificare, tezã pe care Gusti, marcat de ºcoala lui Wundt, nu a îmbrãþiºat-o109. Cum am mai amintit, prin metoda observaþiei interioare, Comte considera psihologia nelegitimã, pentru cã rupe omul de mediul sãu natural, fiziologic ºi social. Pentru Comte, sociologia era datoare sã sprijine acþiunile politice de reformã socialã, care trebuiau sã înceapã cu viaþa moralã a oamenilor. Poate cã în sistemul gustian elitei ºtiinþifice nu i-a fãrã legãturã cu veritabilele cauze ale acelor fapte. Supranaturalul era paradigma explicativã. În registrul politic, este etapa teocraticã, a dreptului divin al monarhului. Stadiul metafizic este etapa a doua a spiritului uman. Paradigma explicativã a supranaturalului este înlocuitã cu abstracþii cu caracter înºelãtor. Ideea de drept natural, noþiunea de contract social sunt ipostaze ale unei gândiri de tip abstract, ficþional, încã departe de cunoaºterea ºtiinþificã. Stadiul pozitiv (fizic) este stadiul unde este posibilã cunoaºterea pozitivã. Faptele sociale pot fi explicate prin legi cu caracter general. Cauzele pot fi cunoscute ºtiinþific în manifestãrile lor care iau forma legilor sociale. În plan socio-politic, celui de-al treilea stadiu îi corespunde un regim raþional. Sociologia ia naºtere doar atunci când toate celelalte ºtiinþe au atins stadiul pozitiv, fiind o consecinþã a desãvârºirii ºtiinþifice din toate celelalte domenii. 107 Auguste Comte (2003), Curs de filosofie pozitivã, Vol. IV. Principiile filosofiei sociale, vol IV, p. 135, în nota de subsol 3. 108 Auguste Comte (2003), p. 7. 109 Dimitrie Gusti (1971), Opere [vol. 5], p. 96-100.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 49

fost rezervat neapãrat un rol conducãtor, dar cel puþin în preajma puterii (ca asistent ºi consultant) este de datoria omului de ºtiinþã sã fie. Gusti, ca ºi Comte, spera ca într-o zi instituþiile politice sã fie perfecþionate prin ºtiinþã. Pe cale ºtiinþificã pot fi, în viziunea lui, determinate cele mai bune instituþii politice înainte de a le implanta în societate. Politica trebuie sã se construiascã numai dupã ceea ce afirmã ºtiinþa pozitivã. Socio-craþia reprezintã societatea umanã viitoare aºa cum era ea vãzutã de Auguste Comte. Termenul socio-craþie a fost introdus de Comte în Sistem de politicã pozitivã sau Tratat de sociologie (1851-1854). A. Comte insista cã savanþii vor ridica politica la rangul ºtiinþelor observaþiei. Sistemul reformator pe care Gusti îl expunea în 1910, la foarte puþin timp dupã încheierea studiilor sale la Paris, este strict legat de apariþia ºi cultivarea personalitãþilor culturale, a unei elite sociale aptã sã preia din laboratorul Seminarului instrumentele ºtiinþifice cu care sã opereze apoi în societatea tradiþionalã româneascã cu scopul de a o moderniza. Teza personalitãþilor culturale, o dezvoltare a schemei din 1910, va fi reluatã în Sociologia militans: Societatea actualã trebuie sã fie compusã din personalitãþi. Ea trebuie sã fie o aristocraþie democratã ºi o democraþie aristocratã — o democraþie de supraoameni, cum o numeºte Shaw — în care sã domneascã acraþia, — în sensul lipsei de exploatare de orice naturã, — ºi socio-craþia, adicã socializarea democraþiei bazatã pe personalitate. Înãlþarea valorii personalitãþii aduce dupã sine înãlþarea naþiunii între naþiuni.110

În acest mod, Gusti se îndepãrta de socialismul democratic al lui É. Durkheim ºi se apropia de socio-craþia lui A. Comte. De altfel s-a mai spus cã regimul propus de Gusti era o aristo-democraþie, o democraþie a elitelor în care fiecare individ este o potenþialã personalitate social-culturalã. Aceastã societate viitoare, socio-craþia, se compune în triada lui Comte astfel: industriaºii ºi bancherii (care fac dovada unor 110

Dimitrie Gusti (1946), p. 22.

50 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

competenþe reale) se vor substitui aristocraþiei; ºtiinþa ºi religia Umanitãþii (puterea spiritualã revine celor care cunosc secretul ordinii sociale: savanþilor, sociologilor) vor înlocui religia unui zeu, iar Republica va lua locul Monarhiei. Acest model triadic este destul de asemãnãtor cu cel propus mult mai devreme de contele de Saint-Simon ºi despre a cãrui influenþã asupra sistemului gustian, aproape cã nu s-a vorbit pânã acum. Mesianismul ºtiinþific. Sistemul de gândire triadic al lui Saint-Simon Sistemul „Sociologie–Politicã–Eticã“, pe care Gusti l-a expus în 1910, se aflã sub evidenta influenþã a scrierilor lui É. Durkheim ºi A. Comte. Ceea ce nu s-a arãtat însã îndeajuns, cum spuneam, este faptul cã sistemul gustian se inspirã din filozoful francez cãruia Comte i-a fost secretar, anume socialistul Claude Henri de Saint-Simon. Scriitori ca Nietzsche, Tolstoi, Ibsen, preocupaþi de problematica socialã, erau pentru Gusti niºte „utopiºti sentimentali“. Sociologul român îi deosebea pe utopiºtii sentimentali de gânditorii care îmbrãþiºau utopismul ºtiinþific: Babeuf, Cabet, Fourier, Owen ori Saint-Simon se preocupau a da proiectelor lor de reformã socialã o bazã de justificare ºtiinþificã111. În lucrarea Comunism, socialism, anarhism, sindicalism, bolºevism, publicatã prima oarã în 1920, Gusti a inventariat critic doctrinele socialiste. Analizând opera lui Saint-Simon, în acest text Gusti mãrturiseºte cã: Propunerile de reformã a metodei de legiferare ale lui Saint-Simon se aflã la baza Asociaþiei pentru Studiul ºi Reforma Socialã ºi meritã toatã atenþia noastrã. Politica, accentueazã Saint-Simon, trebuie sã fie subordonatã ªtiinþei, ea trebuie sã devinã o ºtiinþã de observaþie, o ºtiinþã pozitivã, o ºtiinþã a producþiei. Dacã sistemul vechi se caracterizeazã prin tendinþa de a domni asupra oamenilor, de a-i supune ºi exploata, sistemul nou constã dintr-o administrare a lucrurilor cu ajutorul ºtiinþei ºi atât. Saint-Simon preconizeazã o formã politicã

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 51

de guvernare unde puterile politice sã fie înlocuite cu capacitãþi profesionale, iar autoritatea asupra oamenilor cu administrarea lucrurilor. Pentru a organiza societatea nouã Saint-Simon era pãtruns de necesitatea de a-i da nu numai o bazã nouã economicã, ci ºi o bazã moralã, adicã o nouã religie, pe care el e expus-o în Nouveau Christianisme.112

Lucrarea Noul Creºtinism (apãrutã cu puþin înainte de moartea contelui) încheia cele trei momente succesive de evoluþie a gândirii lui Saint-Simon. În Lettres d’un Habitant de Genève contele ridica problema ªtiinþei, în Catéchisme des Industriels, problema Industriei, iar în Nouveau Christianisme, problema reînnoirii Religiei. ªtiinþa, Industria ºi Religia sunt cele trei principii ale unei noi organizãri a societãþii saint-simoniene.113 Sub influenþa utopiei ºtiinþifice saint-simoniene, Gusti mãrturisea în 1910 cã era preocupat sã „ridice“, sã modernizeze societatea tradiþionalã româneascã prin mijloace ºtiinþifice raþionale în acord cu un ideal etic, iar cercetarea sociologicã constituia punctul de pornire pentru schimbarea socialã. La mijlocul secolului al XIX-lea, Claude Henri de Saint-Simon susþinuse cã geniile individuale sunt factorii hotãrâtori ai progresului, pentru cã savanþilor li se datoreazã creaþia ºtiinþificã. La începutul secolului XX, Gusti nu era departe de aceastã viziune. Pentru Saint-Simon, omenirea nu putea fi guvernatã decât prin cunoaºterea ºtiinþificã, obligaþia ºtiinþei fiind de a înlãtura erorile trecutului, în special cele furnizate de metafizicã în Evul Mediu, idei care au avut o influenþã directã ºi asupra formãrii sistemului de gândire a lui Auguste Comte114. În opera lui Saint-Simon, ºtiinþa era consideratã salvatoarea omenirii, singura care putea scoate Europa din dezechilibru. Savanþilor le revenea dreptul de a conduce omenirea, pentru cã doar ei deþin capacitatea de a prognoza. Pentru cã Revoluþia Francezã a fost doar o fazã negativã în evoluþia socialã, Saint-Simon propune 112

Dimitrie Gusti (1993), p. 53. Ibidem. 114 Auguste Comte (2003), [Vol. IV], p. 5-6. 113

111

Dimitrie Gusti (1946), p.13.

52 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

trecerea la o fazã pozitivã (termen preluat de A. Comte) în care ºtiinþa, eliberatã de teologie, sã continue progresul.115 Contele Saint-Simon propune o guvernare de cãtre oameni proeminenþi din domeniile activitãþii intelectuale de la matematicã pânã la picturã, consilii alcãtuite din oameni de geniu, care vor conduce destinele Europei ºi o vor putea scoate din starea de haos.116 Aceastã încredere în ºtiinþã ºi în special optimismul cu privire la activitatea politicã a unor consilii legislative compuse din oameni de ºtiinþã reprezintã constante ale activitãþii ministeriale a lui Dimitrie Gusti, aºa cum este descris în capitolul „Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30“. În proiectele sale de reformã socialã, Saint-Simon acorda o încredere absolutã puterii ºtiinþei. În Catéchisme des Industriels (1823) Saint-Simon punea dezvoltarea viitoare a societãþii în sarcina industriei, a clasei producãtoare117. În lucrarea Nouveau Christianisme (1825) Saint-Simon vorbeºte de fapt despre regenerarea laicã a religiei creºtine. Saint-Simon ajunge la concluzia cã ideile morale conduc lumea prin intermediul politicii118. El propune în Noul creºtinism înlocuirea guvernãrii oamenilor cu administrarea lucrurilor ºi gestionarea industriei, ca fundament al societãþii, în mod raþional, ºtiinþific, prin intermediul specialiºtilor. Aceastã învestire a ºtiinþei cu puteri mesianice nu-i va fi deloc strãinã lui Dimitrie Gusti. Nu e de mirare cã sociologul român este cel care în anii ’20 se „îngrijeºte“ de apariþia în România a operei lui Saint-Simon. La fel ca ºi Regulile metodei sociologice a lui É. Durkheim ºi lucrãrile contelui Saint-Simon, Catehismul 115 Saint-Simon credea cã, atunci când ºtiinþa va deveni ghidul spiritual al omenirii, faþa societãþii se va schimba: toþi oamenii vor munci supunându-se doar exigenþelor ºtiinþei, iar retribuþia se va face dupã principiul fiecare dupã capacitatea sa ºi fiecãrei capacitãþi dupã nevoile sale (o idee biblic-creºtinã, reformulatã de Saint-Simon ºi preluatã de cãtre marxiºti). 116 Claude Henri Saint-Simon (1966), Oeuvres, vol. I, Ed. Anthropos, Paris, p. 22. 117 Idem (1924), Catehismul industriaºilor, ediþie îngrijitã de Dimitrie Gusti, Ed. Cultura Naþionalã, Bucureºti, pp. 29-35. 118 Ibidem, p. 11-22.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 53

industriaºilor ºi Noul creºtinism, au fost publicate pe pãmânt românesc mai întâi sub îngrijirea lui Dimitrie Gusti. Invocându-l pe Saint-Simon, despre al cãrui sistem mãrturiseºte cã a stat la baza întemeierii în 1918 a Asociaþiei pentru Studiul ºi Reforma Socialã, Dimitrie Gusti explica modul cum spiritul ºi corpul democraþiei vor fi cultivate prin intermediul elitei ºtiinþifice: „Asociaþia este pãtrunsã în acelaºi timp de un sincer spirit democratic; ea ºtie cã puterea vine de jos oricâtã luminã ar veni de sus, cã deci consolidarea ºi progresul unui stat democratic atârnã de douã condiþii: de modul cum e condus ºi de calitatea cetãþenilor care îl compun, adevãrata democraþie însemnând pe lângã o opinie publicã bine informatã ºi luminatã, participarea efectivã a fiecãrui cetãþean la viaþa publicã.“119

Mai târziu, într-o comunicare intitulatã Consideraþii asupra unui sistem de sociologie, eticã ºi politicã susþinutã la Academia Românã în 19 ianuarie 1940, sociologul Dimitrie Gusti recunoºtea încã o datã public faptul cã s-a inspirat din sistemul de gândire al contelui Saint-Simon ºi afirma necesitatea cultivãrii elitelor în toate domeniile ca personalitãþi sociale: Dacã etica se ocupã de sistemul scopurilor, din care se desprinde ca problemã centralã idealul etic, politica se ocupã cu sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor ºi normelor sociale ºi etice ale realitãþii sociale viitoare […] Sistemul nostru de eticã ºi politicã duce la o moralã ºi o politicã a creaþiei de valori culturale. Toate acþiunile omeneºti trebuie sã ducã la formarea de personalitãþi culturale. Întemeiem astfel o pedagogie naþionalã a creaþiei ºi formãrii personalitãþii sociale ale cãrei principii le desprindem din eticã ºi politicã… Evoluþia socialã este mersul ascendent al omenirii cãtre personalitate, o înfãptuire treptatã a idealului etic. Prin sistemul nostru de sociologie, eticã ºi politicã se înlãturã opoziþia care se susþine ºi dominã gândirea contemporanã, între cunoaºtere ºi acþiune, intelectualism ºi activism. […] Din aceastã înfrãþire a cunoaºterii cu realul prin acþiune se creeazã noi datorii ºi responsabilitãþi morale. Este programul vieþii lui Saint-Simon, care cu mândrie afirmã în cele mai dificile 119

Dimitrie Gusti (1970), [Vol. 3], p. 62.

54 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

momente ale vieþii sale, „încã trãiesc în viitor“. Este programul monografiilor sociologice ºi al acþiunii la sat.120

Între Germania ºi Rusia în Primul Rãzboi Mondial Dimitrie Gusti era profesor la Iaºi când România a declarat rãzboi Austro-Ungariei, în august 1916. Intrarea României în rãzboi împotriva Puterilor Centrale a fost justificatã de proiectul naþional românesc ºi reprezenta în mentalul colectiv pasul decisiv spre unirea Transilvaniei cu România ºi crearea României Mari.121 Dupã moartea Regelui Carol I din octombrie 1914 ºi dupã urcarea pe tron a nepotului sãu, Regele Ferdinand I, alãturarea României la tabãra Aliaþilor nu mai era decât o chestiune de timp. Aliaþii au promis României Transilvania, Banatul ºi Bucovina. Totuºi, a fost nevoie ca Rusia sã dea un ultimatum României pentru ca România sã declare în 1916 rãzboi Austro-Ungariei. Rãzboiul se va încheia în favoarea Antantei ºi, dupã revoluþia bolºevicã din Rusia, România a putut sã-ºi atingã toate obiectivele naþionale, în pofida înfrângerilor militare anterior suferite122. România a fost rãsplãtitã la Conferinþa de Pace de la Paris cu Transilvania ºi Bucovina, deºi ieºise din rãzboi în aprilie 1918, când a fost nevoitã sã semneze un tratat de pace cu Germania. Trupele române, profitând de dezintegrarea armatei ruse în urma revoluþiei bolºevice, au ocupat Basarabia. Unirea Basarabiei cu România, proclamatã de reprezentanþii majoritãþii româneºti din aceastã provincie la 27 martie 1918, a fost confirmatã prin Tratatul de Pace de la Paris. Unirea nu a fost acceptatã de Uniunea Sovieticã. Conducãtorii României au legat integritatea noilor frontiere de menþinerea noii ordini internaþionale prin: alianþe cu alte state nãscute dupã 1918, care se opuneau revizuirii frontierelor; prin colaborarea cu Franþa, cea mai puternicã forþã militarã 120

Dimitrie Gusti (1946), pp. 59-61. Lucian Boia (2009), p. 33. 122 Andreas Hillgruber (2007), Hitler, Regele Carol ºi mareºalul Antonescu, Ed. Humanitas, Bucureºti, p. 43. 121

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 55

occidentalã; prin participarea la Societatea Naþiunilor, care garanta integritatea teritorialã a membrilor ei.123 La începutul Primului Rãzboi Mondial opinia publicã era în majoritate francofilã ºi adepta eliberãrii Transilvaniei. Elita intelectualã era totuºi împãrþitã: cei care înclinau spre neutralitate sau spre cooperarea cu Puterile Centrale nu erau mai puþini decât ceilalþi, favorabili Aliaþilor. Cei mai mulþi erau însã adversari ai Rusiei, aºadar mai mult rusofobi decât germanofili.124 De modul cum s-a poziþionat elita intelectualã româneascã în anii Primului Rãzboi Mondial s-a ocupat Lucian Boia în volumul Germanofilii. Autorul studiului aminteºte cã atunci când Bucureºtiul a fost ocupat în noiembrie/decembrie 1916, regele Ferdinand ºi guvernul Ion I.C. Brãianu s-au refugiat la Iaºi ca ºi alþi „antantofili,“ în vreme ce „germanofilii“ P.P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman ºi Constantin Stere125 au rãmas în Bucureºti exprimând o anumitã atitudine.126 Teza lui L. Boia este cã poate nu toþi cei formaþi în ºcoala germanã au susþinut Germania în Primul Rãzboi Mondial, dar formaþia lor culturalã ºi reperele profesionale au jucat un rol deloc neglijabil în alegerea unei tabere127. Acesta ar fi ºi cazul lui Dimitrie Gusti, format în spaþiul cultural german pentru care avea un real ataºament. Moldovenii manifestau faþã de ameninþarea reprezentatã de Rusia o sensibilitate mai acutã decât muntenii. Pericolul rusesc privea România în ansamblu, iar Moldova în ºi mai mare mãsurã. „Nu cu Rusia“ era punctul de vedere al multor 123 Dennis Deletant (2010), Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu ºi regimul sãu, 1940-1944, Ed. Humanitas, Bucureºti, p. 17. 124 Lucian Boia (2009), p. 62. 125 Constantin Stere (1865-1936) s-a angajat la 18 ani în miºcarea revoluþionarã a narodnicilor din Chiºinãu, iar dupã doi ani de închisoare, exilat în Siberia, apoi eliberat, a venit în România ºi s-a stabilit la Iaºi în 1892. Iniþial alãturi de socialiºti (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România), a trecut la liberali împreunã cu alþi lideri social-democraþi, aºa-numiþii „generoºi“. A devenit un exponent al stângii liberale în sensul doctrinei poporaniste pe care o promova, axatã pe revigorarea clasei þãrãneºti ºi a micii economii rurale. 126 Lucian Boia (2009), p. 43. 127 Ibidem, p. 63.

56 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

moldoveni128, pe care este greu de crezut cã nu l-a îmbrãþiºat ºi profesorul Gusti. Imediat dupã izbucnirea Primului Rãzboi Mondial, Ioan Bianu a publicat, sub pseudonimul Ion Frunzã, o broºurã intitulatã Pentru lãmurirea situaþiei. Cuvinte cãtre români (15 august 1914). Laitmotivul textului este pericolul rusesc: victoria Rusiei ar fi însemnat revãrsarea barbariei peste Europa, implicit peste România129. Bianu a avut satisfacþia de a-ºi vedea broºura tradusã în germanã ºi publicatã în acelaºi an la Berlin.130 Cunoscându-i punctul de vedere, Ioan Bianu îi trimite lui Dimitrie Gusti în august 1914 trei exemplare din broºura pe care o tipãrise sub pseudonim. Lucian Boia caracterizeazã reacþia pe care a avut-o Gusti dupã ce a primit broºura ca entuziastã131 ceea ce este adevãrat: Aceastã broºurã trebuie rãspânditã în milioane de exemplare, pentru ca fiecare român sã o ceteascã ºi sã se foloseascã de adâncile ei învãþãminte […] Concluzia broºurii este tot atât de evidentã ca ºi axiomele matematice. Nu înþeleg cum opinia publicã este aºa lipsitã de cel mai elementar bun-simþ politic, încât se înflãcãreazã pentru idealul panslavist, oricât ar apãrea el la noi sub forma fermecãtoare a generoasei ºi eternei Franþe.

ªi în legãturã cu intenþia României de a merge alãturi de Rusia împotriva Puterilor Centrale, Gusti are o replicã similarã: „Sãrmana Românie! Care nu vrea sã înveþe nimic din experienþa de la 1878.“ Dând dovadã de multã prudenþã, profesorul de la Iaºi preferã sã nu se exprime ori sã se angajeze public. Opþiunea lui intimã înclinã însã spre Germania, ºi nu spre Rusia. În anul 1915, fostul tânãr ºcolit în regimul militarist al lui Wilhelm al II-lea, acum profesor, publicã lucrarea Sociologia rãzboiului în care nu se fereºte sã afiºeze o atitudine deloc pacifistã. 128

Lucian Boia (2009), p. 67. Ibidem, p. 169. 130 Ibidem, p. 171. 131 Ibidem, p. 232. 129

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 57

Într-un paragraf al cãrþii, Gusti vorbeºte de pe poziþii conservatoare despre rãzboaiele naþionale, pe care le considerã îndreptãþite: Astãzi existenþa unui stat nu se poate apãra ºi o naþiune nu se poate întregi decât prin rãzboi, iar rãzboiul care purcede pentru a realiza aceste scopuri este cel mai drept de pe lume. Rãzboiul creeazã cea mai strânsã solidaritate între toþi fiii aceleiaºi patrii.132

Istoricul Lucian Boia trage o concluzie ºi din dedicaþia volumului Sociologia rãzboiului care suna astfel: „Memoriei profund venerate a celui dintâi mare Rege, Carol I, sub a cãrui domnie s-a fãurit România de astãzi în timp de rãzboi ºi de pace.“ Carol I era un simbol al politicii de alianþã cu Puterile Centrale, de care România se îndepãrta la începutul rãzboiului mondial. În opinia lui L. Boia, este greu de crezut cã un antantist i-ar fi închinat cartea regelui neamþ.133 Dincolo de aceste scurte douã texte (scrisoarea cãtre Bianu ºi dedicaþia din Sociologia rãzboiului) în anii de dupã intrarea României în rãzboi Gusti reuºeºte sã pãstreze discreþia publicã, iar numele nu i se întâlneºte în publicisticã între 1916-1918.134 Comunism, socialism, bolºevism Publicat dupã rãzboi135, studiul „Comunism, socialism, anarhism, sindicalism ºi bolºevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare“ analizeazã doctrinele politice egalitariste care au eºuat în ultimele secole ºi care câºtigau din ce în ce mai mulþi adepþi în preajma Primului Rãzboi Mondial. Deºi în anii ’30 în Sociologia militans, Introducere în sociologia politicã136, Gusti a promis cã va reveni asupra analizei (studiul 132

Dimitrie Gusti (1915), Sociologia rãzboiului, Bucureºti, p. 77. Lucian Boia (2009), p. 234. 134 Ibidem. 135 Dimitrie Gusti (1920), „Comunism, socialism, anarhism, sindicalism ºi bolºevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare“ în Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, an II, nr. 1, 2, 3, Tipografia Guttenberg, Soc. Anonimã. 136 Dimitrie Gusti (1934b), Introducere în sociologia politicã, Ed. Institutului Social Român, Bucureºti, p. 469. 133

58 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

despre comunism, socialism, anarhism, sindicalism ºi bolºevism a fost republicat în capitolul XV, secþiunea Sisteme Politice), aceste reveniri nu s-au mai produs din motive politice, nici în ediþia a doua a Sociologiei militans din 1946 (când capitolul referitor la bolºevism nu mai apare), ºi evident nici dupã. Odatã cu inventarierea doctrinelor egalitariste, Gusti anticipa desfãºurarea momentelor care aveau sã se producã dupã revoluþia bolºevicã, accentuând pe naºterea totalitarismului de tip sovietic. Bolºevismul este analizat ca fenomen social-psihic, specific poporului rus, ca regim politic ºi ca doctrinã socialã care se pretinde marxistã.137 Ca doctrinã socialã, Gusti explicã faptul cã, pentru trecut, bolºevismul predicã rãzboiul civil, revanºa faþã de burghezie. Pentru viitor, el e adept al anarhismului; pentru prezent, bolºevismul se pretinde marxist, dar în realitate e decretist ºi politicist afirmând cã revoluþia politicã o va impune pe cea socialã. Sociologul Gusti argumenteazã cã dictatura proletariatului, negarea democraþiei ºi anularea sufragiului universal nu sunt marxiste. Sovietismul ºi dictatura reprezintã doctrina absolutismului politic. Pentru Gusti138 bolºevismul e un alt tip de experienþã socialã nereuºitã în seria deschisã de comunismul din Amana, a experienþelor lui Owen, Cabet ºi Fourier139. Realizarea idealului egalitãþii sociale este comun sistemelor de gândire raþionalist-stângiste, comuniste sau socialiste, dar este strãinã sistemului bolºevic care postuleazã dictatura proletariatului. Pentru a explica doctrinele politice stângiste, Gusti porneºte analiza de la sensul lor etimologic. El observã cã termenul de socialist îºi are originea în Anglia anului 1833 ºi a fost folosit iniþial într-un articol din revista Poor Man’s Guardian, semnat de un 137

Dimitrie Gusti (1993), Comunism, socialism, anarhism, sindicalism ºi bolºevism, Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti, p. 87. 138 Ibidem, pp. 114-116. 139 Autori de utopii care ºi-au plasat „cetatea idealã“, primul în America, statul Iowa, cel de-al doilea în Indiana, iar cel de-al treilea în Saint-Louis. Toþi au experimentat societatea idealã în secolul al XIX-lea. Falansterul, clãdirea sau ansamblul de clãdiri unde locuiau membrii Falangei.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 59

adept al lui Owen140. Termenul socialism, opus individualismului, apare în Franþa într-o recenzie din 1832 asupra unui volum al lui Victor Hugo, scrisã de un adept al lui Saint-Simon, H. Joncières. În Dicþionarul Academiei Franceze prin socialism se înþelege doctrina celor care pretind a schimba starea societãþii ºi structurile sociale ºi a o reforma dupã un plan nou141. Gusti formuleazã critici la adresa Manifestului Comunist, despre care afirmã cã nu explicã limpede termenii de socialism ºi comunism, Marx ºi Engels dovedind lipsã de precizie în terminologia folositã.142 Comunismul este în concepþia lui Gusti regimul politic practic (nu doar o utopie, ca în socialismul raþionalist al lui Owen, Saint-Simon, Fourier) care tinde sã ia din mâna individului atât proprietatea asupra mijloacelor de producþie, cât ºi mijloacele de consum. Marxismul reprezintã pentru Gusti primul sistem realist opus sistemelor utopice-raþionaliste de pânã la Marx ºi Engels: revoluþia socialã o cuprinde pe cea politicã ºi nu poate fi provocatã de cea din urmã. În aceastã paradigmã gustianã de interpretare, Vladimir Ilici Ulianov supranumit Lenin se înscrie de fapt în seria comuniºtilor raþionaliºti-utopici ºi pare mai degrabã un raþionalist social143. Lenin se aflã în realitate în opoziþie cu Marx, care e etichetat drept realist social. Lenin decreteazã politic schimbarea socialã radicalã, în vreme ce pentru Marx schimbarea se produce cu necesitate prin legea economicã naturalã. Pentru Karl Marx, în mod necesar, trecerea de la societatea capitalistã inferioarã la cea socialistã se va produce paºnic atunci când condiþiile obiective economice ºi cele subiective ale evoluþiei proletariatului se vor dezvolta suficient. Pentru Lenin, mijloacele politice violente înseamnã revolte bruºte, precedate de conspiraþii ºi acþiunea direct îndreptatã împotriva puterii de stat. Cei care se pretind elevii lui Marx, bolºevicii, nu au de fapt nimic în comun cu „cele propãvãduite de maestru în operele 140

Dimitrie Gusti (1993), p. 19. Ibidem, p. 20. 142 Ibidem, p. 21. 143 Ibidem, p. 94. 141

60 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

sale“. Socialism tãtar144 — dupã expresia lui Kautsky — bolºevismul constituie pentru Gusti, cel mai grandios spectacol de experimentare socialã din câte cunoaºte istoria universalã. Aºa cã oricare ar fi rezultatele la care ar ajunge analiza doctrinei bolºevice, aceasta nu poate opri manifestarea uimirii faþã de îndrãzneala sãlbaticã, energia intransingentã ºi idealismul fanatic cu care conducãtorii bolºevismului oferã omenirii pe spinarea poporului rus o experienþã fãrã pereche în istorie.145

În opinia lui Gusti, deºi pretindea cã se revendicã de la marxism, Lenin se îndepãrta de Marx cu fiecare acþiune politicã. Contrar teoriei marxiste, Lenin credea cã revoluþia politicã este cea care va aduce dupã sine revoluþia socialã ºi va crea pe calea decretelor condiþiile necesare înfãptuirii acesteia146. Teoria prezentului social, susþinutã de Lenin, ca stadiu de tranziþie între trecutul capitalist ºi viitorul anarho-comunist înseamnã voinþã politicã exprimatã prin decretism, sovietism ºi dictatura proletariatului, idei care se îndepãrteazã de Marx ºi care alcãtuiesc esenþa bolºevismului.147 Suprimarea instituþiei parlamentare înlocuitã prin sovietele dispuse ierarhic (sovietele sunt organizate piramidal: comunale, cantonale, provinciale ºi guberniale, culminând cu congresul general al sovietelor148), suprimarea votului universal, accentuarea rolului coercitiv al statului nu au nimic comun cu socialismul realist prognozat de Marx ºi Engels, spune Gusti.149 „Rigid ºi intransigent“ în teorie150, Lenin are ca model, pentru aplicarea dictaturii proletariatului în Rusia, Comuna din Paris 144

Dimitrie Gusti (1993), p. 106. 145 Ibidem, p. 89. 146 Ibidem, p. 94. 147 Ibidem. 148 Idem (1922). Gusti reia în dezbaterile publice de la Institutul Social Român critica severã (juridicã ºi politicã) la adresa bolºevismului ºi a Partidului Comunist din Rusia. 149 Argentina Firuþã (1993), Cuvînt înainte în Dimitrie Gusti, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism ºi bolºevism, Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, pp. 7-10. 150 Dimitrie Gusti (1993), p. 112.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 61

din 1871 când comunarzii au preluat cu forþa puterea vreme de douã luni. Comuna s-a instalat ca afirmare a autonomiei pariziene, comunarzii provenind din vechiul Paris al meseriilor calificate ºi din rândul meºteºugarilor. Comunarzii reprezentau curente foarte diversificate: iacobini revoluþionari, blanquiºti, proudhonieni, socialiºti din Internaþionalã. Lenin „împrumutã“ douã idei din istoria Comunei: suprimarea votului universal ºi reprimarea fizicã a oricãrei opoziþii. Doar cã, aºa cum precizeazã Dimitrie Gusti, aceste elemente nedemocratice nu sunt specifice interpretãrii lui Marx (a se vedea lucrarea Rãzboiul civil din Franþa, 1871, în care Marx apãra Comuna) de care este absolut strãinã negarea votului universal ca fundament al democraþiei ºi dictatura contra voinþei majoritãþii poporului151. Totuºi, Comuna din Paris a fost interpretatã de Marx ca prima dintre revoluþiile viitoare.152 Dictatura proletariatului în perspectivã leninistã nu înseamnã dictatura unei clase (clasa muncitoare era minoritarã în Rusia abia ieºitã din feudalism) asupra alteia, ci mai curând condiþiile apariþiei unei oligarhii care va duce la cezarism, bolºevismul dovedindu-se, dupã expresia lui Gusti, drept „cel mai personal regim posibil“153. Dictatura proletariatului (în realitate un absolutism al unui grup care se pretinde reprezentantul unei clase sociale) anuleazã Constituþia sovietelor, autonomia sovietelor fiind înlocuitã cu decizia comitetului de partid ºi pânã la urmã cu voinþa conducãtorului care impune un sistem de teroare roºie.154 Rusia îi pare lui Gusti o þarã cu foarte mulþi comuniºti, dar foarte puþin comunism. Partidul Comunist e [în aparenþã — n.m. A.M.] un partid de clasã, în sensul cã el azi nu cuprinde întreaga clasã a muncitorilor ºi þãranilor, ci este numai, dupã concepþia autorizatã a fruntaºilor din partid, capul clasei, avangarda proletariatului; el e, deci, numai un fragment din 151

Dimitrie Gusti (1993), pp. 101-102. Jean Carpentier, François Lebrun (2001), Istoria Franþei, Institutul European, Iaºi, p. 302. 153 Dimitrie Gusti (1993), p. 105. 154 Jean Carpentier, François Lebrun (2001), p. 105. 152

62 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

aceastã clasã, având ca misiune a conduce ºi a comanda — a crea, deci, acea faimoasã dictaturã de partid, ºi nu de clasã, ºi având obligaþia de a face educaþia acelora din clasa muncitorilor ºi þãranilor care nu fac parte din partid, ca sã se înscrie în el.155

Moldoveanul Dimitrie Gusti observa la puþin timp dupã revoluþia bolºevicã faptul cã în 1921, partidul „model“ de clasã, Partidul Comunist din Rusia, era în realitate un partid care „reprezenta un mic fragment din clasa þãranilor ºi muncitorilor ºi un infim de mic fragment din întreaga populaþie“. Pentru Gusti, Lenin este un teoretician lipsit de originalitate care se pretinde „cel mai credincios elev al lui Marx“ ºi care în realitate este o figurã de importanþã mondialã mai mult prin însuºirile de om politic, decât prin construcþiile teoretice. […] Lenin este un distrugãtor, decât constructor de valori; el urãºte mai mult burghezimea decât iubeºte proletariatul.156

Aflatã în dezacord cu analiza sociologicã marxistã, concepþia leninistã afirmã cã revoluþia socialã nu va izbucni inevitabil acolo unde capitalismul este mai dezvoltat, ci acolo unde proletariatul va voi157, accentul fiind mutat de Lenin de pe determinismul marxist al legilor economice pe voinþa politicã a proletariatului. Gusti aprecia cã democraþia este diminuatã, dacã acordã drepturi social-politice doar unei clase, proletariatului,158 ºi este obstrucþionatã dacã exclude burghezia (comercianþii, angajaþii din servicii) în favoarea muncitorilor de la participarea politicã. Sistemul electoral bolºevic este inegalitar întrucât acordã un drept de vot favorabil orãºeanului ºi unul inferior þãranului, care îºi alege reprezentanþii indirect prin intermediul delegaþilor din soviete.159 155

Dimitrie Gusti (1922), p. 8 Idem (1993), pp. 90-93. 157 Ibidem, p. 95. 158 Ibidem, p. 95. 159 Ibidem (1993), p. 97. 156

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 63

În privinþa regimului democratic, Gusti se pronunþã pentru participarea politicã a tuturor categoriilor sociale ºi profesionale, nu doar a celor mai mulþi indivizi. Pentru Gusti democraþia nu reprezintã domnia majoritãþii asupra minoritãþii, pentru el fiind de neconceput un regim democratic dacã nu acordã drepturi tuturor categoriilor socio-profesionale, inclusiv celor aflate în minoritate.160 Sociologul român pare a susþine mai degrabã o reprezentare corporatistã la nivel politic. Ca alternativã la sistemul parlamentar atât de criticat în interbelic pentru cã ar falsifica democraþia, D. Gusti propunea în anul 1920 nu dictatura — care echivaleazã pentru el cu distrugerea ideii democratice —, ci democraþia directã, mecanismele de guvernare a poporului, fãrã intermediari, prin referendum popular ºi prin iniþiativã legislativã popularã.161 Prin aceste observaþii Gusti se înscria în curentul plebiscitar conservator al ideologilor care întreþineau în rândul maselor iluzia cã ar participa la luarea deciziilor. Miza sufragiului universal, pe care îl susþinuse ºi conservatorul Otto von Bismarck în Imperiul German, era aceea a atragerii muncitorimii ºi a claselor populare de partea Monarhiei (instituþie care simboliza unitatea ºi continuitatea naþiunii), împotriva curentelor republicane socialiste. Douãzeci ºi cinci de ani mai târziu, la începutul instaurãrii regimului comunist, lui Gusti i se va reproºa de cãtre contemporani schimbarea de atitudine. Pe 16 iulie 1945, Constantin Rãdulescu-Motru162 nota în jurnalul sãu: Bãncilã se întreabã ºi mã întreabã ºi pe mine mirat cum de bãrbaþi ca Mihail Sadoveanu, C. Parhon, Dimitrie Gusti pot fi admiratori ai culturii ruseºti. 160

Ibidem, p. 107. Ibidem, p. 108. 162 Constantin Rãdulescu-Motru (1868-1957) a întemeiat ºi condus Societatea Românã de Filosofie ºi Societatea de Psihologie. Motru ºi-a susþinut teza de doctorat la Universitatea din Leipzig cu profesorul Wundt, ca ºi Gusti. Motru a fost profesor de psihologie, logicã ºi teorie a cunoºtinþei la Universitatea Bucureºti între 1900 ºi 1940 ºi s-a preocupat constant de psihologia socialã ºi sociologia culturii. 161

64 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Gusti scrisese un articol despre bolºevici ºi comunism, retipãrit în Sociologia militans, în care aceste organizaþii politice sunt criticate urât. […] În articolul „Comunism, socialism, anarhism, sindicalism ºi bolºevism“, bolºevismul este aspru criticat. El este denumit „dictatura câtorva persoane, care face sã domneascã în Rusia intoleranþa ºi chiar pedeapsa cu moartea“. […] Acesta este spiritul socialismului practic bolºevic. De aceea, Kautsky l-a numit socialism asiatic ºi apoi, mai potrivit, socialism tãtar. Ce l-a fãcut oare pe Gusti sã uite cele scrise în 1920 ºi sã se entuziasmeze astãzi de revoluþia bolºevicã? Posibil cã într-un viitor apropiat sã vedem pe colegul Gusti revenind la vechile sale idei.163

Dincolo de criticile care i se vor aduce pentru activitatea de dupã 1945, în democraþia româneascã a anilor ’20, pentru Gusti Rusia bolºevicã reprezenta într-adevãr: republica socialistã în care domnesc intoleranþa, pedeapsa cu moartea, supravegherea, spionajul, batalioanele de represalii, pedepsele pentru simple bãnuieli politice, tribunalele revoluþionare ºi comisiile extraordinare cu puteri nelimitate, cu alte cuvinte un regim de distrugere fizicã ºi de violenþã sângeroasã ºi arbitrarã, necunoscut teoreticienilor revoluþiei proletare Bakunin, Sorel ºi Marx, cunoscut însã societãþii primitive, anterioarã societãþii burgheze, ca un cult al forþei brutale ºi al dreptului celui mai tare.164

De la filozofia lui Saint-Simon la sociologia lui Marx Dimitrie Gusti a îmbrãþiºat mesianismul ºtiinþific al aristocratului Saint-Simon, ca precursor al socialismului utopic, dar se va delimita de socialismul revoluþionar. Simpatizant declarat al utopiºtilor ºtiinþifici (socialiºtii raþionaliºti Saint-Simon, Fourier, Louis Blanc), Gusti va respinge consideraþiile economice ale lui Marx:

163

Constantin Rãdulescu-Motru (1999), Revizuiri ºi adãugiri 1945 [vol. III], Ed. Floarea darurilor, Bucureºti, p. 290. Jurnalul lui Motru este alcãtuit din 75 de caiete cu însemnãri din anii 1943-1950, 1952. 164 Dimitrie Gusti (1993), p. 105.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 65

Optimismului utopic i se opune un optimism întemeiat pe cunoaºterea ºtiinþificã a realitãþii. Credinþa optimistã a lui Karl Marx în evoluþia naturalã a societãþii izvorãºte din constatãrile pesimiste pe care el le face cu privire la starea de astãzi a societãþii capitaliste. (Pentru Marx), pentru a postula necesitatea refacerii societãþii nu e nevoie de a inventa proiecte sociale, ci numai de a descoperi condiþiile de transformare socialã, care sunt imanente societãþii.165

La sfârºitul secolului al XIX-lea devenise o certitudine cã marxismul se impusese în cele mai importante þãri ale Europei Continentale, în faþa concurenþilor sãi —anarhismul lui Bakunin, sindicalismul lui Prudhon, socialismul de stat al lui Lassalle, teoria insurecþionistã a lui Blanqui. Marxismul era un fenomen la scarã mondialã, deºi nicãieri nu participa încã la guvernare.166 Odatã ce votul universal s-a impus, mulþi teoreticieni îºi imaginau cã partidele muncitoreºti urmau sã câºtige majoritatea în toate statele Europei sau, cel puþin, sã joace un rol de partener în luarea deciziilor. Marxismul a constituit ideologia speranþelor ºi protestelor, care avea rãspunsuri ºtiinþifice la criza social-politicã ºi care ar fi urmat sã se impunã peste tot unde transformãrile radicale produse de revoluþia industrialã au distrus formele de viaþã tradiþionalã ºi au obligat mari mase de oameni sã intre în relaþii economice noi.167 Departe de a fi de acord cu o asemenea perspectivã, într-o Românie structural agrarã, preindustrialã, Gusti critica reducþionismul analizei sociologice marxiste ºi contradicþia din teoria politicã marxistã care opunea voluntarismul organizãrii muncitorilor (în partid), determinismului inevitabil al legilor economice: Marx, care neagã factorilor ideologici orice influenþã asupra mersului societãþii, gãseºte totuºi soluþia problemei sociale în organizarea muncitorilor, nu în aceea a muncii, cum propune Louis Blanc. Aºa cã acelaºi Marx, care este teoreticianul intransingent al obiectivismului extrem, devine în acelaºi timp un mare teoretician al voluntarismului 165

Dimitrie Gusti (1946), p. 13. Ernst Nolte (2005), Rãzboiul civil european 1917-1945, Naþional socialism ºi bolºevism, Grupul Editorial Corint, Ed. Runa, Bucureºti, p. 64. 167 Ibidem, p. 65. 166

66 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

social, invitând pe muncitori la acþiune politicã pentru realizarea organizaþiei socialiste […] Caracteristica marxismului constã în metoda pe care o întrebuinþeazã (imanentism, evoluþionism mecanic, materialism economic) — se rezumã la un simplism metodologic; […] simplism pentru cã reduce socialul la natural, dar ºi realitatea socialã o reduce la un singur factor, cel tehnologic.168

În anul 1922, în dezbaterile publice de la Institutul Social Român, Dimitrie Gusti se desparte ºi de modul în care Marx face sociologie. Nu putem spune, cum afirmã Marx, cã viaþa politicã e doar un reflex al vieþii economice, care ar fi singura iniþialã ºi realã, dar [putem spune — n.m. A.M.] cã viaþa socialã se manifestã sub forma categoriilor economice, politice ºi ideologice.169

Definiþia partidului politic Preocupat de modernizarea României, Dimitrie Gusti manifesta interes pentru reformarea instituþiilor politice abia construite dupã Primul Rãzboi Mondial. Fiind interesat dupã Unire de raportul instituþional dintre partide ºi doctrine politice ºi de mecanismele de funcþionare ale unui regim constituþional, Gusti propune o analizã a „fenomenului social care este partidul politic“ ºi o abordare de sociologie organizaþionalã asupra elementelor constitutive ale oricãrui partid: conducere, program, mijloace de luptã ºi propagandã170. Într-una din prelegerile publice asupra Doctrinelor politice care au avut loc în 1922 la Institutul Social Român, D. Gusti abordeazã politologic locul ºi rolul partidului politic într-un regim democratic plural ºi constituþional. Într-un regim de partide, explica Dimitrie Gusti, partidul constituie „o parte din comunitate ºi opoziþia acestei pãrþi cu celelalte pãrþi din comunitate“171, sociologul insistând pe implicaþiile pluralismului politic.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 67

Gusti oferea auditorului o definiþie sociologicã-realistã a partidului politic, însã impregnatã din abundenþã cu elemente normativist-etice. Partidul este o asociaþie liberã de cetãþeni, uniþi în mod permanent prin interese ºi idei comune, de caracter general, asociaþie ce urmãreºte a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social.172

Deºi, pe de o parte, teoretizezã un ideal etic social la nivelul doctrinei de partid, pe de altã parte, Gusti nu vede cu ochi buni definiþia realistã (pragmaticã) a partidului: Orice partid politic e în primejdie sã devinã clicã atunci când majoritatea membrilor urmãresc exploatarea Statului ca o moºie proprie, fãcând din guvernare un mijloc de îmbogãþire personalã; orice partid politic e mai mult sau mai puþin clicã, pentru cã aproape nu existã partid politic care sã nu numere ariviºti ºi oameni de afaceri; în acest caz, frazeologia politicã seducãtoare serveºte drept platformã ipocritã a masca ambiþii pur personale.173

Elemente de definiþie doctrinarã ºi idealã apar în înþelegerea lui Gusti asupra partidului, profesorul imaginând politicianul ºi ca pe un „etician“174. Aceastã înþelegere îl determinã sã distingã între partide de principii ºi partide oportuniste175. Partidul de program urmãreºte guvernarea pentru a-ºi pune în practicã principiile din programul politic, în vreme ce partidul oportunist urmãreºte sã preia puterea doar cu scopul de a guverna. Dimitrie Gusti refuzã definiþia pe care o dã partidului sociologul Max Weber. Sociologul român afirmã despre Weber cã face „o clasificare confuzã ºi falsã“176. Poziþia lui Weber s-a impus în ºtiinþa politicã actualã ca definiþia realistã a partidului, potrivit cãreia partidul politic urmãreºte ca scop în sine preluarea ºi exercitarea puterii. Weber distinge sociologic între partidele care 172

168

Dimitrie Gusti (1946), pp. 15-16. 169 Idem (1922), p. 7. 170 Ibidem, p. 15. 171 Ibidem, p. 4.

Dimitrie Gusti (1922), p. 4. Ibidem, p. 6. 174 Ibidem, p. 18. 175 Ibidem, p. 19. 176 Ibidem, p. 26. 173

68 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 69

urmãresc scopuri concrete ºi cele care urmãresc scopuri abstracte. Pentru Gusti, partidele care urmãresc scopuri concrete sunt partidele oportuniste, iar „prelegerile ISR sunt consacrate înþelegerii adâncite a rostului partidului politic de program“177. În dezacord cu sociologia partidelor a lui Weber, Gusti este în concordanþã cu sine însuºi ºi cu sistemul sãu de gândire „Sociologie–Politicã–Eticã“. Etica reprezintã idealul social spre care politicul se putea îndrepta prin mijloacele ºtiinþifice ale sociologiei. Iar idealul social pentru Dimitrie Gusti se identificã în interbelic cu un ideal naþional. ªtiinþa trebuie pusã în slujba naþiunii în sensul cã rezultatele cercetãrilor ºtiinþifice trebuie puse la dispoziþia omului politic care în conformitate cu un program etic va îmbunãtãþi, cu asistenþa ºtiinþei, viaþa celor care alcãtuiesc naþiunea identificatã în categoria socialã predominantã, þãrãnimea românã.

Profesorul român înþelege semnificaþia organizaþiei de partid în educarea ºi formarea de specialiºti pentru competiþia electoralã, pentru lupta pentru preluarea puterii ºi apoi pentru asumarea responsabilitãþii exercitãrii administraþiei publice. În concepþia asupra partidului, Gusti nu distinge doar între partide cu program ºi partide oportuniste. Sociologul opune partidele care se pretind de clasã ºi care reprezintã interesele exclusive ale conducãtorilor de partid ºi partidele naþionale care ar reprezenta interesul naþional:

Partidul politic trebuie sã fie pedagogul politic al naþiunii ºi sã devinã una din cele mai importante instituþii sociale pentru educaþia politicã ºi socialã a individului ca cetãþean, trezind interesul fiecãruia pentru problemele sociale ºi politice ale timpului ºi conºtiinþa rãspunderii.178

Aºadar, la scurtã vreme dupã revoluþia lui Lenin, Gusti se pronunþa împotriva bolºevismului de la Rãsãrit. La doar trei ani dupã apariþia primul grup politic de orientare fascistã (în 1919 Mussolini fonda Fasci di combattimento) ºi în acelaºi an 1922 în care Mussolini prelua puterea în Italia, Dimitrie Gusti identifica drept exemplu de luptã naþionalã miºcarea fascistã. Definiþia doctrinarã a partidului politic îl determina sã vadã în partidul fascist un partid cu program, o formaþiune politicã de principii. Deºi nu a integrat niciodatã în sistemul sãu de gândire ºi de acþiune „Sociologie–Politicã–Eticã“ ideologia fascistã, Gusti a gãsit, în acel an, câteva cuvinte de laudã la adresa fascismului italian. Fascismul nu a ajuns sã reprezinte în anii ’20 forþa politicã dominantã în epocã ºi nici nu a atras niciodatã pe majoritatea europenilor, „la nivelul continentului existând permanent mai mulþi antifasciºti decât fasciºti“181. Dar este evident cã anii ’20-’30 reprezintã epoca de ascensiune europeanã a fascismului. Politologi ca Juan Linz au definit fascismul ca pe imaginea în oglindã

Dacã punem între paranteze idealismul concepþiei sale despre partide, observãm cã Gusti defineºte partidul ºi sociologic, ca loc de formare în organizaþii a oamenilor politici pregãtiþi în interiorul partidului a prelua puterea politicã ºi a-ºi asuma guvernarea, ca într-o secþie de oameni care propun candidaþi speciali. […] Oligarhia partidului este indispensabilã partidului. Atunci când este nevoie a organiza o luptã electoralã, fãrã discuþie cã este nevoie de anumiþi specialiºti în propagandã electoralã.179

177

Dimitrie Gusti (1922), p. 22. Ibidem, p. 21. 179 Ibidem, p. 17. 178

Partidele naþionale sunt cu totul strãine de interesele pure de clasã. Astfel de partide erau în dezvoltare înainte de primul rãzboi mondial, mai ales în Austria [Austro-Ungaria — n.m. A.M.], aºa amintim partidul ceh, polonez, român etc., toate partidele ce nu reprezentau deloc interese de clasã, ci o idee în jurul cãreia s-au adunat reprezentanþii tuturor claselor sociale.180

180

Dimitrie Gusti (1922), p. 9. Mihai Chioveanu (2005), Feþele fascismului: politicã, ideologie ºi scrisul istoric în secolul XX, Ed. Universitãþii din Bucureºti, Bucureºti, p. 74. 181

70 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

a leninismului, un fenomen la fel de revoluþionar ca bolºevismul, generat de noi elite care se autopropun ºi se erijeazã în reprezentante ale maselor, inclusiv ale proletariatului, pe care îl concep doar în cadrul naþiunii.182 Puþini intelectuali contemporani ascensiunii fasciste au sesizat aceste asemãnãri cu leninismul. În prelegerea publicã pe care o þinea la ISR în 1922, Dimitrie Gusti remarca, plin de entuziasm, naþional-socialismul italian. Spre deosebire de dezintegrarea ºi descompunerea socialã promovate de conflictul social-economic propãvãduit de comunismul bolºevic, naþional-socialismul italian construit corporatist i se pãrea la acea datã lui Gusti un model de coeziune socialã ºi de unitate naþionalã: Laboratorul politic al timpului nostru pune cu generozitate la dispoziþie cercetãtorilor partidului politic unul dintre cele mai sugestive experimente. Este vorba de un partid care la început a fost o grupare minunatã de combatanþi, ce urmãreau numai interese economice, fasci dei combattenti, ºi care a luat apoi proporþii grandioase ºi a devenit un foarte mare partid politic. Este aºa zisul fascism, o nouã nomenclaturã politicã, dar care înseamnã ºi un program politic. Cãci în fascism nu avem de a face, cum se crede, cu o miºcare avântat nebuloasã ºi sentimentalã, ci cu un program bine înjghebat de reconstrucþie naþionalã ºi socialã ºi care se poate caracteriza ca un naþionalism socialist sau socialism naþional. Ei bine, ce a adunat pe membrii acestui partid la un loc ºi ce face tãria lui? În primul rând iubirea aprinsã de patrie ºi reacþiunea împotriva slãbiciunii autoritãþii Statului care, la un moment dat, a fost incapabil a se opune invaziei misticismului venit din Rusia. În jurul acestui program s-au strâns elementele cele mai disparate posibil, reprezentanþii tuturor claselor sociale.183

Naþionalismul est-european Sfârºitul secolului al XIX-lea aduce în discuþia ºtiinþificã ºi publicã europeanã darwinismul social, traducere în termenii sociologiei a ideilor lui Darwin privind „selecþia naturalã“ ºi „supravieþuirea celui puternic“. Unii contemporani au vãzut în 182 183

Mihai Chioveanu (2005), p. 78. Dimitrie Gusti (1922), pp. 9-10.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 71

aceste idei un nou fundament pentru promovarea „competiþiei economice libere“ ºi un argument în favoarea ideii „rolului minimal al statului“, în timp ce alþii au descoperit argumente pentru susþinerea necesitãþii unui stat intervenþionist, care la limitã, prin intermediul eugeniei ºi al eutanasierii, sã asigure un fond genetic superior naþiunii lor ca întreg.184 În concepþia politicã a lui Dimitrie Gusti nu sunt de gãsit cele douã extreme, nici poziþia conservatorismului individualist sau a liberalismului radical, nici îmbrãþiºarea unei perspective ultranaþionaliste ori rasiste. Sub influenþa perioadei studenþeºti trãite în monarhia autoritar-socialã a împãratului Wilhelm al II-lea ºi cu scurta experienþã din Franþa celei de-a Treia Republici, sociologul român se va apropia în practica politicã mai degrabã de o înþelegere socialã a politicilor culturale ale statului monarhic. Monarhia era pentru Gusti apãrãtoarea clasei de jos, a þãrãnimii române. Pentru sociologul Gusti þãrãnimea nu era doar o simplã categorie socialã, cea mai numeroasã statistic, care ar fi trebuit asistatã de cãtre stat prin politici sociale. Menirea sociologului era aceea de a cerceta socialul ºi de a moderniza, de a ridica ruralul, de a stimula comunitatea localã, de a încuraja iniþiativele comunitare ale þãranilor prin politici sociale ºi prin acþiune culturalã. Finanþare pentru cercetare (ºi acþiune) se putea obþine cu sprijinul statului monarhic. Dar Monarhul, prin intervenþia socialã la sat din a doua parte a anilor ’30, va urmãri la rândul sãu sã atragã þãrãnimea (naþiunea) de partea sa ºi sã îºi legitimeze astfel acþiunile, pe mãsurã ce tendinþa lui Carol al II-lea de sporire a puterii personale va deveni tot mai evidentã. În doctrina monarhicã, Regele întrupa continuitatea, autoritatea, tradiþia, unitatea, organicitatea statului ºi a societãþii. O societate tradiþionalã, organicã, ierarhicã ºi profund diferenþiatã, „trebuia sã posede o forþã etaticã independentã, prin care sã poatã menþine echilibrul pluralismului social“185. Monarhia se constituia în terenul favorabil pentru organizarea corporatistã 184 185

Mihai Chioveanu (2005), p. 81. Mihail Fãrcãºanu (2006), p. 240.

72 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

a naþiunii. Instituþia monarhicã este axa în jurul cãreia se miºcã istoriceºte elementele naþiunii: cultura naþionalã, arta, biserica majoritarã, tradiþia, familia, proprietatea.186 La aceastã viziune instituþionalã conservatoare, promonarhicã, Gusti adaugã rolul salvator, mesianic al ºtiinþei. Doctrina monarhicã a creat cadrul favorabil ameliorãrii stãrilor sociale187, dar sistemul gustian adãuga, sub influenþa pozitivismului francez, cã îmbunãtãþirea situaþiei sociale a þãrãnimii române se putea materializa doar cu asistenþa omului de ºtiinþã (a personalitãþilor culturale) ºi a rezultatelor cercetãrii sociale. Intervenþia socialã se face cu sprijinul unei Monarhii autoritare, dar numai dupã ce experþii au cercetat realitatea socialã în mediul unde se va produce intervenþia. În aceeaºi perioadã în Europa, Vilfredo Pareto ºi Robert Michels promovau ideea cã orice societate este condusã de elite, iar forma de guvernãmânt influenþeazã doar compoziþia socialã a elitelor. Gustave Le Bon vorbea în 1895 de mulþimile dominate de emoþii, care pot fi uºor manipulate de lideri charismatici. Prin scrierile sale, între 1900-1905 Sigmund Freud infirma vechea credinþã iluministã cã individul acþioneazã în baza raþiunii ºi a conºtientului: Freud a impus concepte ca personalitate ºi psihanalizã, cu impact profund asupra modului de gândire al europenilor ºi americanilor în secolul XX. Noþiuni ca reprimare, nevrozã, refulare au intrat în limbajul cotidian. Pentru Freud subconºtientul sau forþa ascunsã a impulsului sexual sunt elemente decisive în formarea personalitãþii umane. Dimitrie Gusti se afla mai degrabã în afara acestor influenþe. Gusti se va delimita ºi de alþi gânditori preocupaþi în epocã de problematica socialã, precum Nietzsche, Tolstoi sau Ibsen, aºezându-i în categoria „utopiºtilor sentimentali“. Imediat dupã Primul Rãzboi Mondial, Europa va asista la naºterea unui naþionalism care nu se va mai raporta la concepte liberale, la natura contractualã a naþiunii ºi la cetãþeanul suveran. Conceptele care se aºezau la fundamentul teoriei naþiunii în 186 187

Mihail Fãrcãºanu (2006), p. 241. Ibidem, p. 243.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 73

Europa Centralã ºi de Est s-au bazat adesea pe supoziþiile herderiene188: etnicitatea, sângele, rasa devin criterii de bazã în definirea naþiunii culturale. Limba naþionalã, mijloc administrativ ce facilita comunicarea de masã, devine criteriu esenþial de identificare a cetãþeanului potenþial. La 1870, marea majoritate a naþiunilor europene occidentale, a statelor-naþiune din Vestul Europei, erau deja create. Noul naþionalism din Centrul ºi Estul Europei, de dupã Primul Rãzboi Mondial, avea misiunea de a prezerva ºi consolida statele naþionale, de a le apãra de „duºmanii“ din exterior ºi din interior.189

Concluzii Deºi a studiat cu Durkheim între 1909-1910, Dimitrie Gusti nu s-a lãsat influenþat de gândirea politicã a sociologului francez. S-a îngrijit de apariþia în România a lucrãrilor lui Saint-Simon ºi Émile Durkheim, fãrã sã fi împãrtãºit ºi atitudinile politice ale acestuia manifestate ca ecou la Afacerea Dreyfus. La nivelul concepþiei sociologice Gusti îºi însuºeºte regulile metodei durkheimiene, dar le adãuga o regulã strãinã pozitivismului francez, de provenienþã fenomenologicã germanã, împrumutatã de la psihologul Wundt, care privea caracterul intuitiv al observaþiilor de teren. În viziunea lui Durkheim realitatea apãrea divizatã în parcele care aºteptau sã fie observate, descrise ºi explicate ºtiinþific. Disciplinele ºtiinþifice erau demarcate doar de graniþele teritoriilor de investigat, fiecare ocupându-se de propria ei parcelã. Gusti a preluat de la Durkheim ideea de a asocia sociologia cu istoria, etnologia, economia politicã, ºtiinþele juridice ºi de a cerceta realitatea socialã multidisciplinar, prin cooperarea între specialiºti din domenii diferite ale ºtiinþei. Prin proiectul naþional de ridicare a þãrãnimii române din starea de înapoiere în care se afla la începutul secolului XX, concepþia sociologului român îmbinã perspectiva culturalã-herderianã 188 189

Victor Neumann (2001), p. 9. Mihai Chioveanu (2005), pp. 80-81.

74 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

asupra naþiunii cu pozitivismul filozofiei franceze ºi mai ales cu credinþa în mesianismul ºtiinþei (de inspiraþie saint-simonianã). În proiectul lui Gusti naþiunea românã se putea afirma la nivelul umanitãþii, cu ajutorul oamenilor de ºtiinþã ºi doar prin intervenþia la sat a oamenilor politici asistaþi de specialiºti. Sociologul român nu defineºte naþiunea în termenii unei comunitãþi politice în numele cãreia s-ar exercita puterea politicã ºi ai cãrei cetãþeni raþionali ºi educaþi (indiferent de apartenenþa lor confesionalã, etnicã ori socialã) ar fi conºtienþi de drepturile ºi obligaþiile lor. Ca om al epocii sale, la fel ca alþi intelectuali interbelici, Gusti are tendinþa de a defini naþiunea mai degrabã ca populaþia care ocupã istoric un anumit teritoriu delimitat de graniþele unui stat, populaþie creatoare a unei culturi ale cãrei valori tradiþionale îi solidarizeazã pe membrii comunitãþii. Aceastã concepþie îl va îndepãrta pe D. Gusti de sociologi ca Petre Andrei care priveau þãrãnimea românã ca fiind doar o clasã socialã, covârºitor majoritarã, e adevãrat, însã doar una dintre categoriile sociale din societatea româneascã. Înscrisã în contextul social-politic al sfârºitului primului rãzboi, afectatã de tensiunile ºi de contradicþiile sociale, îngrijoratã de revoluþia leninistã, gândirea politicã gustianã respingea, încã din fazele formãrii sale, marxismul ºi teoria politicã revoluþionarã. În anii ’20, sociologul Dimitrie Gusti se opune leninismului ºi la doar trei ani dupã revoluþia din octombrie 1917 atrãgea atenþia contemporanilor asupra pericolului bolºevismului ºi asupra consecinþelor sale nefaste. În dezbaterile publice de la ISR ºi în clasificarea pe care o va face sistemelor utopice, ca apãrãtor al valorilor democratice, Dimitrie Gusti respingea practica partidului comunist din Rusia, precum ºi mijloacele politice radicale bolºevice. Comunismul înseamnã în viziunea lui o negare a continuitãþii ºi a permanenþei statului. În vreme ce monarhia înseamnã ordine, organicitate, unitate, comunismul demascã antagonismul social ºi urmãreºte nivelarea brutalã a societãþii, o reducere a structurii organice a comunitãþii la o egalitate artificialã. Monarhia ºi comunismul se exclud, pentru cã acesta din urmã presupune dictatura unei clase, a muncitorimii, asupra celorlalte clase din societate.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 75

Monarhia este în schimb produsul unei societãþi diferenþiate ºi are misiunea istoricã de a menþine echilibrul între categoriile sociale existente. Ca majoritatea intelectualilor timpului sãu, de altfel, Dimitrie Gusti nu a sesizat la începutul anilor ’20 pericolul fascist. Dar cu excepþia prelegerii publice de la ISR, sociologul român nu a fost nici un susþinãtor al fascismului. E adevãrat cã, spre deosebire de Lenin care a rãsturnat regimul þarist, Mussolini a coabitat cu regele Italiei din postura de prim-ministru. Formal, Italia era o monarhie constituþionalã. Mussolini insista propagandistic pe ideea de continuitate — pozând în salvatorul vechii Italii monarhice — ºi pe aceea de prezervare a ordinii interne. Germania ºi Berlinul (în care studiase) reprezintã un model cultural în anii ’20-’30 pentru Dimitrie Gusti. Ca ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor, Gusti va invoca la finele mandatului sãu anumite elemente din modelul de politicã culturalã holistã, naþional-socialistã, care se instituia în Germania dupã 1933, precum ºi naþionalismul în sens cultural.190 Una dintre posibilele explicaþii pentru care mulþi intelectuali interbelici au simpatizat miºcarea fascistã ºi nu i-au prevãzut consecinþele este aceea cã în Europa momentului respectiv antibolºevismul nu era doar un fenomen german, ci unul majoritar european, occidental.191 Europenii erau, cei mai mulþi dintre ei, îngrijoraþi de ascensiunea bolºevicã: în Occident au fost rare opiniile potrivit cãrora Hitler nu ar fi fost un anticomunist adevãrat, mai ales cã încã din prima zi de guvernare nazistã mãsurile aspre îndreptate împotriva comuniºtilor ºi a presei comuniste au reprezentat o trãsãturã principalã a regimului naþional-socialist.192 Chiar dacã o stare de neliniºte exista în Germania, niciunul dintre ziarele strãine n-a interpretat preluarea puterii de cãtre Hitler în 1933 drept un eveniment care ar fi putut avea consecinþele pe care le-a avut. Preocupaþi doar de pericolul care vine de la 190

Dimitrie Gusti (1934a), p. XV. Ernst Nolte (2005), pp. 103-104. 192 Ibidem, p. 41. 191

76 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Est, cei mai mulþi contemporani europeni au avut o atitudine superficialã faþã de Hitler ºi de naþional-socialism193 ºi nu au putut anticipa urmãrile catastrofale ale planurilor naziste. Încã de la început, din 1910, Dimitrie Gusti a gândit modernizarea României (stat nou creat la sfârºitul Primului Rãzboi Mondial) prin sistemul de educaþie publicã, în sensul transferului ºtiinþei ºi expertizei de la nivelul catedrei în seminare, din seminare în organizarea specialiºtilor (ca personalitãþi culturale) în asociaþii ºtiinþifice ºi, mai departe, prin munca lor culturalã, la sate. Schema conceptualã anunþatã la Iaºi înainte de Primul Rãzboi Mondial dezvãluie asumarea mesianismului saint-simonian de a reuºi modernizarea unei societãþi tradiþionale prin intermediul elitelor culturale ºi ºtiinþifice. Gândirea politicã gustianã este marcatã de pozitivism, de o încredere absolutã în ºtiinþã. Pornind de la rolul pe care îl atribuia omului de ºtiinþã în societate ºi în politicã, Gusti ºi-a propus sã foloseascã ºtiinþele sociale pentru reforme aplicate în lumea satului românesc. Inspirat de Saint-Simon, Gusti urmãrea dezvoltarea naþiunii, pornind de la afirmarea personalitãþii culturale, de la rolul specialistului în modernizarea societãþii tradiþionale. Prin mijloacele sociologiei monografice, Dimitrie Gusti va urmãri alcãtuirea de studii asupra tuturor satelor (15 201 potrivit Recensãmântului din 1930) din þarã, care sã poatã conduce la o sociologie a naþiunii ºi va folosi ºtiinþa drept bazã pentru o reformã socialã conceputã ca acþiune strict culturalã. Deºi se apropie de doctrina corporatistã, argumentul gustian împotriva corporatismului pur este cã reprezentarea intereselor corporative ºi sindicale nu se poate niciodatã substitui funcþiei unificatoare a instituþiei politice care reprezintã interesele general-etice ale naþiunii, fie cã e Parlament, Partid unic sau instituþia Coroanei. Aristodemocraþia gustianã este un proiect de regim socio-politic în care guvernarea poporului se exercitã sub atenta îndrumare a personalitãþilor culturale. 193

Ernst Nolte (2005), p. 45.

Dimensiunea politicã a sistemului gustian / 77

Tânãrul Gusti ºi-a petrecut perioada studiilor într-un regim în care funcþionau politicile de protecþie ºi intervenþie ale unei monarhii autoritar-sociale. De fapt, în Germania sfârºitului de secol XIX început de secol XX politicile asigurãrilor sociale promovate de guvernele lui Wilhelm al II-lea aveau drept þintã politicã frânarea popularitãþii ideilor socialiste ºi câºtigarea simpatiei populare pentru o monarhie din ce în ce mai autoritarã ºi mai militaristã. Studentul Gusti a studiat într-un regim în care politicile introduse de Bismarck ºi continuate de Wilhelm al II-lea organizau asigurarea socialã în sensul intervenþiei statului în sfera economicã privatã. Statul asigurãrilor sociale a lui Bismarck ºi apoi al lui Wilhelm al II-lea a fost de la bun început un stat naþional, construit în jurul unei naþiuni etnice. La situaþia dificilã în care se regãsea majoritatea populaþiei rurale a României la începutul secolului XX (naþiunea românã — în acord cu definiþia sa socialã), sociologul Dimitrie Gusti va rãspunde cu soluþii pozitiviste, intervenþioniste, dar ºi cu propuneri de politici care par inspirate de statul-social autoritar german. Ca promisiune socialã, intervenþia la sate (nu în sensul asigurãrilor, ci în sensul acþiunii culturale instrumentatã la nivelul comunitãþilor locale prin echipele regale ale Fundaþiei ºi prin Serviciul Social) va funcþiona ca mecanism de legitimare ºi de atragere de partea monarhiei lui Carol al II-lea a categoriei sociale predominante statistic, a þãrãnimii române. În esenþã, concepþia politicã a sociologului Dimitrie Gusti s-a situat în afara reprezentãrilor patriarhale ale sãmãnãtorismului (cu amendamentul cã unii liderii PNÞ din cercul lui Gusti au fost apropiaþi de narodnicismul rus ºi de poporanismul lui Stere) cu privire la rolul þãrãnimii în istoria, în viaþa economicã, politicã ºi culturalã a României. Dar dincolo de influenþele psihologist-wundtiene, corporatiste, durkheimiene, mesianist-ºtiinþifice saint-simoniene, pozitivist-comteiene sau þãrãnist-poporaniste asupra concepþiei politice gustiene, ªcoala Monograficã avea sã devinã, aºa cum a imaginat profesorul Gusti, un sistem deschis

78 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

tuturor studenþilor (elitei în formare, a personalitãþilor culturale) indiferent de orientãrile, valorile ºi preferinþele lor politice. Încã din 1924-1925 din perioada primelor campanii monografice, din epoca Seminarului de Sociologie ºi a Institutului Social Român, organizaþiile coordonate de Dimitrie Gusti în anii ’20 au fost de naturã apoliticã. Concepþia sociologicã ºi politicã a lui D. Gusti asupra modernizãrii României, situatã în anii ’20 deasupra politicilor (policies) în competiþie, a constituit o eficientã strategie de comunicare prin care tinerii intelectuali au fost atraºi în proiectul de reformare a societãþii. În ªcoala Sociologicã putea intra orice tânãr studios (personalitate culturalã potenþialã, în termeni gustieni) indiferent de valorile sau convingerile politice, esenþial fiind sã-ºi doreascã modernizarea, „ridicarea“ societãþii tradiþionale româneºti.

II INSTITUTUL SOCIAL ROMÂN, „INCUBATOR“ AL OMULUI POLITIC INTERBELIC

Î

n capitolul I am arãtat cã lecþia inauguralã din 1910 este definitorie pentru sistemul de gândire reformist al lui Dimitrie Gusti (triada „Sociologie–Politicã–Eticã“) ºi pentru viziunea sa mesianicã asupra ºtiinþei. Cursul introductiv de istorie a filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie expune atât intenþiile de organizare a învãþãmântului în ºtiinþe sociale, cât ºi planul de instituþionalizare a raportului cercetare socialã – acþiune politicã. Proiectul de punere a ºtiinþei în slujba naþiunii presupunea materializarea relaþiei dintre instrumentele sociologiei ºi politica culturalã practicã prin constituirea de organizaþii formale.1 Lecþia inauguralã din 1910 problematiza atât instituþionalizarea învãþãmântului superior în ºtiinþele sociale (înfiinþarea unui Seminar de Sociologie), cât ºi organizarea asociaþiilor ºtiinþifice-profesionale.2 Toate aceste organizaþii ºtiinþifice ºi instituþii educaþionale urmau sã serveascã de fapt aceluiaºi scop — construirea statului naþional întregit3. Modernizarea prin ºtiinþã, în consonanþã cu idealul gustian, pare a fi proiectatã în douã direcþii: înspre societate, prin cercetare socialã ºi prin intervenþia (munca) culturalã în comunitãþile rurale 1

Organizaþiile pot fi politice — partide, parlament, guvern; economice — firme, ferme, uzine; culturale — teatre, cinematografe, institute; sau educaþionale — ºcoli, facultãþi, universitãþi. Dimitrie Gusti a fost preocupat în activitatea sa din anii ’20 în special de înfiinþarea de organizaþii culturale ºi educaþionale. 2 Mircea Vulcãnescu (1998), p. 91. 3 Zoltán Rostás (2005), p. 17.

80 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

ºi mai apoi în cele urbane; înspre politicã, prin profesionalizarea politicii prin ºtiinþã, fie prin aducerea de specialiºti în rândul politicienilor români, fie prin asistenþa tehnocratã pe care elita ºtiinþificã putea sã o asigure politicienilor. Ne putem întreba în ce mãsurã a imaginat Dimitrie Gusti de la bun început formele de asociere ºtiinþificã împrumutate din Occident ca pe niºte ºcoli de educare a unei elite politice naþionale profesioniste. Este foarte probabil cã, dacã profesorul ºi-ar fi dorit construirea unei elite politice naþionale cu concursul elitelor culturale, atunci acest obiectiv ar fi fost urmãrit în mod programatic ºi prevãzut în statutele organizaþiilor ºtiinþifice conduse sau coordonate de cãtre Gusti în anii ’20. Proiectul de modernizare prin instituþionalizare Întors din Gemania ºi Franþa, Dimitrie Gusti anunþa în 1910 apariþia asociaþiilor ºtiinþifice cu rol de intermediar între instituþiile statului român ºi societate. Dupã ani petrecuþi la universitãþile din Berlin, Leipzig ºi Paris, tânãrul Gusti a adus cu sine din Occident, pe lângã un sistem de cunoºtinþe teoretice, o mare hotãrâre de a organiza ºi moderniza o societate tradiþionalã. Parte din Regatul României, Moldova în care revenise tânãrul Gusti pãstra, cum am mai arãtat, structurile sociale premoderne, cu o populaþie majoritar ruralã ºi pauperã. Diferenþele evidente între lumea occidentalã urbanizatã ºi Moldova ruralã zguduitã de miºcãri sociale constituiau cel mai clar indicator cã exista „o trebuinþã de organizare, iar hotãrârea [consta în — n.m. A.M.] aplicarea ei în domeniul cel nou al cercetãrilor sociale“4. Profesorul de la Iaºi iniþiazã deci asociaþii ºtiinþifice dupã model vest-european. Prin implicarea sa, la finele rãzboiului mondial s-au pus bazele unor prime organizaþii asemãnãtoare cu cele din sfera publicã occidentalã. Henri H. Stahl îºi aminteºte cã Gusti era veºnic preocupat de ideea cã „orice acþiune metodicã 4 Emanoil Bucuþa, „Institutul Social Român“, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935) în Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, An XIV, Ed. Institutului Social Român, Bucureºti, 1936, p. 576.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 81

nu poate fi dusã decât în cadrul unor forme organizatorice clare, orice muncã în comun urmând a fi instituþionalizatã“5. Scrisoare adresatã colaboratorilor revistei Arhiva pentru ªtiinþe Sociale, Sociologie, Politicã ºi Eticã Din momentul în care ocupã Catedra din Iaºi (ºi nu, aºa cum s-a interpretat, doar pentru cã s-ar fi creat condiþiile prin venirea la putere a unui anumit partid politic ºi a unui guvern mai aplecat înspre reformã decât altul6), profesorul Gusti îºi anunþa intenþia creãrii de asociaþii de oameni de ºtiinþã, care, pornind de la cercetãri proprii ºi de la cercetãri fãcute în comun, sã caute soluþii de reformare a societãþii româneºti. Trei ani mai târziu, în martie 1913, apãrea la Iaºi o „Scrisoare adresatã colaboratorilor Arhivei“. Era vorba despre un apel adresat celor care urmau sã publice în Arhiva pentru ªtiinþe Sociale, Sociologie, Politicã ºi Eticã, care ar fi trebuit sã aparã la 1 ianuarie 1914.7 În acest text Gusti dãdea primul semnal legat de intenþia sa de construcþie ºtiinþificã extra-universitarã.8 Era un prim pas în tentativa de a asocia în jurul unui program ºtiinþific niºte oameni de culturã care lucrau pânã la acel moment separat.9 Prevãzutã sã aparã în ianuarie 1914, publicaþia, cu caracter ºtiinþific, urma sã colecteze ca într-o arhivã rezultatele cercetãrilor efectuate cu mijloacele ºtiinþelor sociale, ale sociologiei, politicii ºi eticii, constituind astfel o primã formã de materializare a sistemului gustian de gândire ºi acþiune. Revista îºi propunea sã îmbrãþiºeze toate domeniile sociale ºi toate ramurile ºtiinþelor sociale.10 5

Henri H. Stahl (1981), p. 114. Lucian Boia (2009) vorbeºte despre febra reformelor din perioada de la finele Primului Rãzboi Mondial, a guvernãrii Marghiloman, în care ar fi fost prins ºi D. Gusti, p. 234. 7 Zoltán Rostás (2001), pp. 26-27. 8 Mircea Vulcãnescu (1998), p. 92. 9 Zoltán Rostás (2005), p. 14. 10 Zoltán Rostás (2001), p. 27. 6

82 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Sub impresia crizei financiare din 1900, tulburat de rãscoala þãrãneascã din 1907, în Scrisoarea cãtre colaboratorii Arhivei, D. Gusti spunea: Este timpul suprem de a analiza cauzele care au provocat aceste evenimente naþionale ºi a reflecta conºtiincios asupra mijloacelor de îndreptare pe care le oferã gândirea ºi metoda ºtiinþificã. […] Preocuparea de cãpetenie a Arhivei va fi studierea amãnunþitã ºi documentarã a realitãþii sociale româneºti, aºa cum se prezintã ea sub diferitele ei feþe, cum sunt problema agrarã, rãscoalele þãrãneºti, modificarea codului penal, profunda deosebire dintre sat ºi oraº; chestiunea evreiascã; unificarea culturalã a vieþii neamului românesc; dreptul la vot, probleme care în general pânã acum au fost complet neglijate ori deformate de ignoranþi ºi diletanþi.11

Menirea viitoarei Arhive era aceea de a tinde a înfãptui solidaritatea lumii ºtiinþifice româneºti cu cea strãinã ºi a învedera necesitatea învãþãmântului sistematic ºi metodic al ºtiinþelor sociale la cele douã universitãþi unde astãzi aproape lipseºte. Înfiinþarea unei facultãþi autonome de ºtiinþe sociale va fi politica pedagogicã pe care o va urmãri Arhiva.12

În Scrisoarea din 1913 Gusti reitereazã nu doar preocupãrile sale pentru cercetarea ºtiinþificã a realitãþilor economice româneºti ºi gãsirea de soluþii tehnice la problemele sociale urgente, ci ºi intenþia de a instituþionaliza învãþãmântul superior în ºtiinþele sociale ºi de aici necesitatea înfiinþãrii Facultãþii de ªtiinþe Social-Politice. Modelul era oferit de facultãþile de profil din Franþa, aºa cum avea sã mãrturiseascã Gusti peste puþini ani.13 Proiectul Facultãþii de ªtiinþe Social-Politice În pragul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, în 1939, Dimitrie Gusti scria cã „momentele de crizã din viaþa unui popor par sã justifice interesul ce li se poartã ºtiinþelor sociale: se vãd într-adevãr

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 83

forþate sã se întrebe care sunt cauzele care provoacã aceste crize“14. Nu ne îndoim cã încã din anii studiilor în strãinãtate tânãrul Gusti avea cunoºtinþã de faptul cã ºtiinþele social-politice s-au nãscut ca discipline de studiu în perioade în care statele occidentale se confruntau cu o crizã de legitimitate. Atunci au apãrut primele facultãþi autonome de ºtiinþe politice: ªcoala Liberã de ªtiinþe Politice din Franþa apare în 1871, iar ªcoala de ªtiinþe Politice ºi Sociale apare în Italia, la Florenþa, în 1875. Obiectivul imediat al acestor instituþii de învãþãmânt superior era formarea de funcþionari publici ºi specialiºti în administraþia aparatului de stat înþeles ca formã instituþionalizatã a puterii politice. Aceste ºcoli occidentale au luat fiinþã pe fondul crizelor statelor italian, german ºi francez, confruntate fie cu problema unificãrii (italienii în jurul Casei de Savoia, germanii în jurul Casei de Prusia), fie cu pierderile cauzate de înfrângerile de rãzboi (rãzboiul franco-prusac din 1870-71 s-a încheiat cu înfrângerea lui Napoleon al III-lea ºi cu încoronarea lui Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de cãtre Cancelarul de Fier Otto von Bismarck). Profesorul Gusti a dorit dintotdeauna înfiinþarea unei Facultãþi de ªtiinþe Politice ºi Sociale, dupã model francez.15 În 1922 va mãrturisi public cã pânã ºi Institutul Social Român a avut ca model ªcoala de ªtiinþe Politice din Franþa. Sociologul D. Gusti înþelegea cã statul român parcurgea o perioadã de crizã similarã cu cea care a dus în Franþa la apariþia instituþiei amintite ºi cã statul nou creat avea o nevoie urgentã de specialiºti: La câteva zile dupã dezastrul militar de la 1871, în Franþa, Boutmy, constituþionalist francez, a luat iniþiativa de a întemeia un institut consacrat cercetãrii politice active: École Libre des Sciences Politiques. Toþi conducãtorii politici ºi culturali ai Franþei au aparþinut acestui institut, ca profesori, ca elevi. […] Marele succes politic al Franþei dupã 1871 se datoreºte pleiadei de oameni politici ºi diplomaþi, publiciºti ºi scriitori pe care i-a creat aceastã ºcoalã. Având ca model Institutul lui Boutmy, ISR îºi propune ca scop sã devinã un stimulent

11

Dimitrie Gusti (1970), Opere [Vol. 3], p. 59. Ibidem, p. 60. 13 Idem (1922), pp. 1-2. 12

14 15

Dimitrie Gusti (1939), p. 4 Idem (1941), pp. 16-17

84 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

de gândire politicã, sã trezeascã interesul politic, sã reacþioneze împotriva inerþiei ºi lenei de a gândi în materie politicã ºi socialã.16

Argumentele în favoarea unei facultãþi de ºtiinþe social-politice prezentate în 1922 vor fi reluate cu prilejul Cuvântãrii din ºedinþa festivã a ISR, dupã zece ani de activitate, în februarie 192917: ºcolile de ºtiinþe politice au apãrut din nevoia de funcþionari publici, de birocraþi ºi specialiºti în administraþia de stat care sã poatã gestiona noile probleme cu care se confrunta statul modern în secolul al XIX-lea. Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Socialã pe care Gusti o înfiinþeazã la sfârºitul Primului Rãzboi Mondial avea obiective asemãnãtoare. Din pãcate proiectul Facultãþii de ªtiinþe Sociale conceput de Gusti nu a fost niciodatã pus în practicã.18 Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Socialã Anunþatã înainte de izbucnirea Primului Rãzboi Mondial, abia în martie 1918 la Iaºi va lua naºtere Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Vieþii Sociale „cea dintâi înfãptuire de valoare naþionalã a profesorului Gusti — care-ºi propunea idealul etic monografic: studiul realitãþii sociale româneºti în vederea reformei sociale“19. Intrarea României în rãzboi în 1916, retragerea la Iaºi a guvernului liberal în noiembrie acelaºi an constituie pentru Gusti oportunitatea aºteptatã. Iaºiul era aglomerat cu refugiaþi, mulþi dintre ei intelectuali de frunte ai României ºi ai vieþii politice româneºti, cãrora profesorul Gusti le-a pus la dispoziþie biblioteca ºi chiar locuinþa sa.20 Certitudinea cã þara trece printr-o perioadã 16

Dimitrie Gusti (1922), pp. 1-2. Idem (1970), pp. 68-69. 18 Cum se va vedea, nu este singurul proiect de anvergurã nefinalizat de acesta. Utopismul constructiv al lui Gusti nu a fãcut obiectul cercetãrilor mele. 19 Henri H. Stahl, „ªcoala monografiei sociologice“, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935), în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, XIV, Ed. Institutului Social Român, Bucureºti, 1936, pp. 1135-1136. 20 Zoltán Rostás (2001), p. 27. 17

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 85

de tranziþie i-a fost confirmatã lui Gusti nu doar de refugiul de la Iaºi al antantofililor, ci ºi de Pacea umilitoare de la Bucureºti din aprilie 1918. Intelectualitatea conºtientiza necesitatea apariþiei unor instituþii moderne ºi a unor structuri de acþiune, care sã previnã pe viitor catastrofe asemãnãtoare.21 Dimitrie Gusti înfiinþeazã în aprilie 1918, împreunã cu Vasile Pârvan, Virgil Madgearu ºi Traian Bratu, Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Socialã, menitã sã identifice soluþii pentru restructurarea societãþii româneºti.22 Istoricul Lucian Boia apreciazã cã Gusti s-ar fi angajat cu atâta convingere în acest proiect contaminat de avântul reformist al efemerei „ere Marghiloman“23. Chiar dacã scurta perioadã a guvernãrii Marghiloman a fost una a „febrei reformelor“, proiectul gustian nu era atât de conjunctural. O demonstreazã faptul cã în Apelul lansat în 1918 pentru constituirea ASRS Gusti relua ideile pe care le expusese atât în cursul inaugural din aprilie 1910, cât ºi în Scrisoarea cãtre colaboratori din martie 1913. Erau argumentele necesitãþii unei reorganizãri administrative ºi a restructurãrii vieþii publice româneºti pe baze ºtiinþifice: Asociaþia corespunde unei mari necesitãþi a timpului […] Aproximaþia capricioasã ºi improvizaþia haoticã a politicii trebuia sã înceteze pentru totdeauna. Nu mai erau de-ajuns credinþa în conducãtori în loc de ºtiinþã; dogma în loc de observaþii ºi disciplina oarbã în loc de metodã criticã, care au dus la atâtea experienþe sociale pripite pe socoteala societãþii româneºti […] Simpla afirmare a nepregãtiþilor trebuie înlãturatã prin introducerea unei pozitive cunoºtinþe a lucrurilor, prin sistematizarea diviziunii muncii în aºa chip ca fiecare sã facã ceea ce se pricepe. ªtiinþa socialã aplicatã în cea mai largã mãsurã la problemele neamului ºi statului român va fi cultivatã în sânul Asociaþiei.24

Sistemul de gândire gustian, cu accent pe misiunea socialã salvatoare saint-simonianã a omului de ºtiinþã, pozitivismul 21

Zoltán Rostás (2001), p. 28. Lucian Boia (2009), p. 234. 23 Ibidem, p. 274. 24 Dimitrie Gusti (1970), p. 61. 22

86 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

comteian, încrederea în progresul obþinut prin cunoaºterea ºtiinþificã dublatã de argumentul eficienþei durkheimiene prin diviziunea socialã a muncii se regãsesc în Apelul cãtre colaboratori al lui Gusti formulat în 1918. S-a vorbit despre tendinþa permanentã, chiar obsesivã, a lui Gusti de a instituþionaliza, a reglementa, a legifera orice activitate intra în vizorul sãu. M. Vulcãnescu aminteºte în acest sens: Gusti ia iniþiativa unei ieºiri a ºtiinþelor sociale în afarã de universitate, întru întâmpinarea empirismului politic ºi legislativ, pe tãrâmul propriu, adicã în câmpul larg al vieþii culturale. […] (Institutul Social) este deci primul bastion pe care se sprijinã ofensiva ºtiinþelor sociale universitare împotriva „empirismului dezorganizator“ care domneºte în viaþa noastrã publicã.25

Adevãrul este însã cã, pe mãsurã ce societãþile se modernizeazã ºi devin mai diversificate, mai diferenþiate, o anumitã activitate socialã care pânã atunci era îndeplinitã doar de o instituþie ajunge sã fie realizatã de un set de instituþii.26 Diversitatea instituþiilor constituie tocmai produsul istoric al diferenþierii lor, ca urmare a multiplicãrii în modernitate a nevoilor ºi funcþiilor sociale. Dupã ce împrumutase din ªcoala lui Durkheim ideea cã în societãþile moderne eficienþa muncii individuale era tot mai dependentã de rezultatele muncii specializate a altora, pentru Gusti organizarea ºi conducerea erau obiective în sine ale acþiunii ºtiinþifice individuale ºi comunitare. Acesta este ºi motivul pentru care propunea încã din 1913 oamenilor de ºtiinþã, colaboratorilor Arhivei, o punere în comun a rezultatelor lor ºtiinþifice. Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Socialã s-a înfiinþat la Iaºi atunci când rãzboiul pãrea pierdut.27 Bucureºtiul fusese ocupat în noiembrie/decembrie 1916. În martie 1918, Germania pãrea

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 87

pe punctul de a câºtiga rãzboiul pierdut la noi, de guvernul liberal Brãtianu.28 Luând act de dezastrul României, conservatorii români aveau oportunitatea de a se impune ca partid. În condiþiile recunoaºterii înfrângerii, A. Marghiloman29 s-a dovedit singura persoanã acceptabilã, atât pentru germani, cât ºi pentru austro-ungari. Apreciind drept improbabilã rãsturnarea situaþiei, guvernul conservator al lui Marghiloman a iniþiat de urgenþã o serie de proiecte ambiþioase pentru România. A fost un guvern reformist, convins cã-i revine misiunea de a reclãdi þara pe alte baze. Obligat prin Pacea de la Bucureºti sã cedeze Dobrogea ºi munþii pânã în zona subcarpaticã, realiza în compensaþie unirea Basarabiei, prima din seria celor trei uniri succesive care aveau sã conducã la crearea României Mari. Înlãturat de Rege în octombrie/noiembrie 1918, în momentul când victoria Aliaþilor împotriva Germaniei devenise certã, Marghiloman s-a simþit jignit, socotindu-se victima unei lovituri de stat date în favoarea lui Brãtianu.30 Pe acest fond al unei înfrângeri dezastruoase, dintr-o nevoie de tehnicieni cu soluþii practice la problemele social-administrative ale statului român afectat de rãzboi, lua naºtere Asociaþia. Scopurile ei, enunþate în Statut: sã studieze toate problemele impuse de necesitatea refacerii vieþii sociale a României de dupã rãzboi; sã propunã pe baza acestor studii soluþiile practice necesare înfãptuirii reformei; sã contribuie la educaþia socialã a maselor. Mijloacele de aplicare a prevederilor din statut vizau gruparea membrilor ASRS în secþii, pe specialitãþi, pentru studierea diferitelor probleme; editarea unei reviste a Asociaþiei, popularizarea ideilor sociale prin congrese, conferinþe, cursuri ºi publicaþii de propagandã. Secþiile ASRS erau: agrarã, comercialã, industrialã, financiarã, judiciarã, politicã, administrativã; igienã ºi politicã socialã; culturalã. 28

25

Mircea Vulcãnescu (1998), p. 93. 26 Mihaela Vlãsceanu (2003), Organizaþii ºi comportament organizaþional, Ed. Polirom, Iaºi, pp. 85-86. 27 Emanoil Bucuþa, (1936), p. 578.

Lucian Boia (2009), pp. 48-49. Alexandru Marghiloman (1854-1925), avocat, doctor în Drept ºi ªtiinþe Politice la Paris. Spre sfârºitului Primului Rãzboi Mondial, ca prim-ministru, a tratat în 1918 pacea cu Germania. 30 Lucian Boia (2009), p. 50. 29

88 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Semnificativ pentru concepþia gustianã este faptul cã în privinþa raportului comunitãþii oamenilor de ºtiinþã cu societatea politicã, membrii fondatori ai Asociaþiei gustiene afirmau cu necesitate neutralitatea din punctul de vedere al opþiunilor politice ºi plasarea organizaþiei în sfera societãþii civile. Prima decizie în acest sens a fost condiþia ca membrii ASRS sã nu fie înscriºi într-un partid politic31. În primul numãr al revistei Asociaþiei, apãrut la 1 aprilie 1919, Dimitrie Gusti publica un studiu-program, reflexie a sistemului sãu de gândire, intitulat „Realitate, ºtiinþã ºi reformã socialã: Câteva indicaþii asupra metodei“. Profesorul insista pe necesitatea de a lega organic ºtiinþa (cercetarea) de realitatea socialã (cum este ea) ºi reforma ei (cum ar trebui sã fie).32 Întrucât scopul fundamental al Asociaþiei… era acela de a sprijini clasa politicã în sensul profesionalizãrii ei ºi alimentãrii cu studii, cercetãri ºi proiecte de legi utile omului politic ºi reformei sociale, membrii Asociaþiei depuneau eforturi pentru ca legile emise de Legislativ sã nu mai fie creaþiile de moment ale politicii improvizate, ci rezultatul unor studii amãnunþite ale necesitãþilor rurale, iar administraþia sã poatã fi influenþatã de specialiºti în treburile publice. De la Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Socialã la Institutul Social Român România Mare care se naºte în decembrie 1918 este de la început ameninþatã de tensiuni interne ºi internaþionale: lupte ideologice în Vechiul Regat ºi dificultãþi de adaptare ale Transilvaniei ºi ale celorlalte regiuni culturale la centralizarea reprezentatã de capitala de la Bucureºti. Dupã 1919 România este tulburatã de miºcãrile revoluþionare bolºevice ºi de miºcãrile contrarevoluþionare de la vecinii din Rusia în 1917 ºi din Ungaria în 1919, care alimentau imaginaþia ºi care hrãneau speranþele simpatizanþilor 31

Emanoil Bucuþa, (1936), p. 580. Traian Herseni (1980), Concepþia lui Dimitrie Gusti despre naþiune în Henri H. Stahl (coord.) (1980), Dimitrie Gusti. Studii critice, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, p. 96. 32

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 89

comuniºtilor. Influenþa bolºevicã a revoluþiilor din þãrile vecine a afectat noul stat român. În aceste condiþii, elita politicã ºi intelectualã din România cãuta sã construiascã un proiect de identitate naþionalã care sã îmbine tradiþia cu reforma ºi progresul. Proiectul gustian a fost de la bun început unul de instituþionalizare a cercetãrii ºi ºtiinþei sociale, un proiect pentru care sociologul trebuia sã câºtige susþinere ºi legitimitate. Acesta este motivul pentru care Dimitrie Gusti pleacã de la Iaºi la Bucureºti, înþelegând cã proiectul sãu poate cãpãta anvergurã naþionalã doar dacã este coordonat din capitala noului stat. Din punct de vedere instituþional ºi politic, Vechiul Regat reprezenta „piatra de temelie“ a statului România Mare, iar centrul decizional pentru regiunile componente ale noului stat era Bucureºtiul.33 Deºi în 1918 a fost ales, iar în 1920 reales decan la Iaºi, Gusti solicitã ºi reuºeºte sã fie transferat în 1920 la Universitatea din Bucureºti. Mutã ºi sediul Asociaþiei pentru Studiul ºi Reforma Socialã aici din aceeaºi dorinþã ca noua organizaþie ºtiinþificã sã capete importanþã naþionalã.34 Cele mai multe secþii ASRS începuserã sã lucreze din 1918 ºi ajunseserã în scurt timp la primele propuneri de proiecte de lege. Urmãtorul pas, odatã cu instalarea ASRS la Bucureºti, a fost transformarea Asociaþiei în Institut. Asociaþia era destul de puternic consolidatã ca sã invite numeroase personalitãþi ºtiinþifice ºi politice la o adunare menitã sã decidã înfiinþarea unui Institut Social Românesc35 încã din decembrie 1919. Adunarea Generalã de Constituire a ISR avut loc însã mai târziu, anume la 13 februarie 1921.36 Institutul Social Român ºi omul politic interbelic În Monitorul Oficial din 29 iulie 1921 s-a publicat legea care „recunoaºte calitatea de persoanã [juridicã — n.m. A.M.] a aºezãmântului Institutul Social Românesc“, cu sediul în Bucureºti. 33 Irina Livezeanu (1998), Culturã ºi naþionalism în România Mare, 1918-1930, Ed. Humanitas, Bucureºti, p. 41. 34 Zoltán Rostás (2005), p. 19. 35 Emanoil Bucuþa, (1936), p. 581. 36 Statutele Institutului Social Românesc, I.S.R (1921), Tipografia „Reforma Socialã“, Bucureºti, p. 15.

90 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Statutul ISR identifica Asociaþia premergãtoare ºi îi recunoºtea continuitatea37. S-a spus cã Dimitrie Gusti urmãrea prin Institutul Social Român formarea unui grup de presiune care, reunind intelectuali pe baza competenþei profesionale, sã dobândeascã legitimitatea intervenþiei sociale în afara ºi deasupra structurii organizaþiilor de partid. În studii care au abordat din perspectiva sociologiei organizaþionale ªcoala de la Bucureºti, Zoltán Rostás interpreteazã cã transformarea Asociaþiei pentru Studiul ºi Reforma Socialã în Institutul Social Român (ISR) nu a fost o acþiune pur formalã, ci una de sporire a prestigiului asociaþiei. Structura organizatoricã relevã cã asociaþia nu fusese plãnuitã pentru a funcþiona ca o simplã organizaþie profesionalã.38 Scopurile ISR prevãzute la art. 1 din statut exprimau preocuparea pentru situaþia socialã din România de dupã rãzboi ºi necesitatea reformei. Alineatul a) al acestui articol stabilea drept obiectiv al ISR cercetarea problemelor ºtiinþelor sociale ºi în special pe cele privitoare la starea socialã a României Mari, iar alineatul b) recunoºtea intenþia iniþiatorilor de a face propuneri pe baza studiilor ºi cercetãrilor sociale pentru realizarea reformei sociale în România Mare. În prima dintre prelegerile sale publice de la ISR cu tema Doctrinele politice, în 1922 Gusti argumenta cã Institutul Social Român se constituia ca o cooperaþie de inteligenþe ºi voinþe unite exclusiv pentru studierea ºi soluþionarea problemelor social-politice […] Politica ºtiinþificã nu-ºi asumã obligaþia de a da directive ºi imperative cum sã se conducã afacerile statului, ea însã poate perfect de bine ºi trebuie sã explice cum se conduc aceste afaceri ºi dacã se conduc bine.39

Institutul a funcþionat în anii ’20 ca o organizaþie ºtiinþificã din sfera publicã, civilã, cu misiunea de a oferi omului politic

37 38

Ibidem, p. 3. Zoltán Rostás (2005), pp. 15, 19.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 91

asistenþã, rapoarte, rezultate ale cercetãrii sociale ºi un model de lucru profesionist. Omul politic din interbelic era „invitat“ sã se formeze ca profesionist la ºcoala Institutului Social Român. Din 1921 pânã în 1929, Institutul a organizat ciclurile de conferinþe publice care aveau loc duminica, în aula Fundaþiei Universitare. La ISR participau cele mai marcante personalitãþi ºtiinþifice ºi politice ale vremii, pe care, în acest fel, Gusti spera sã le determine sã-ºi analizeze critic propriile poziþii, dacã nu prin controversã academicã, cel puþin prin expuneri paralele de poziþii contrare40. ISR se constituia, aºa cum mãrturiseau ºi cum se percepeau unii dintre participanþi, ca loc de formare ºi modelare a elitei naþionale, ca teren neutru pe care îºi puteau da întâlnire toþi lucrãtorii sociali la clãdirea statului român41. Un observator îi recunoºtea lui Gusti meritul de întemeietor ºi preºedinte activ al ISR, care în haosul de probleme din societatea româneascã de dupã rãzboi, [a fãcut ca — n.m. A.M.] […] Institutul Social Român sã însemne o tribunã de directive atente, de studii laborioase, un loc sigur de refugiu în meditaþia ºtiinþificã, un oficiu de acþiune creatoare. […] Indiferent de culoarea politicã sau de specialitatea profesionalã, tribuna ºi ºedinþele de lucru ale ISR au întrunit pe mulþi dintre factorii reprezentativi ai vieþii ºi acþiunii noastre publice. De la înãlþimea tribunei ISR s-au formulat aprecieri definitive asupra problemelor de organizare a vieþii româneºti, s-au emis critici împotriva instituþiilor necorespunzãtoare, s-au întocmit programe de acþiune.42

Una dintre garanþiile neutralitãþii politice a ISR pe parcursul anilor ’20 o reprezintã independenþa sa financiarã. De altfel, Gusti nici nu dispunea de resurse pentru a-ºi plãti colaboratorii 39

Dimitrie Gusti (1922), pp. 3-5. Henri H. Stahl (1981), p. 174. 41 Emanoil Bucuþa, art. cit., 1936, p. 583. 42 Ion Zamfirescu, „D. Gusti, Om public ºi Ministru al Învãþãmântului românesc“ în Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935) în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, an XIV, Bucureºti, Ed. Institutului Social Român, pp. 1288-1307p. 1300. 40

92 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

ºi conferenþiarii. Contribuþiile la publicaþiile ISR erau aºadar benevole. În aceastã privinþã, H.H. Stahl opina în anii ’80: […] ideea de a nu se plãti colaborãrile la publicaþiile ISR nu era raþionalã. Avea avantajul cã fãrã drepturi de autor nu publicã decât cei care au realmente ceva de publicat, de dragul ºtiinþei ºi nu al rãsplatei bãneºti.43

Sprijinul financiar din partea statului monarhic pentru organizaþiile culturale gustiene ar fi putut veni ceva mai devreme de anii ’30 dacã Prinþul Carol nu s-ar fi vãzut obligat sã renunþe la drepturile sale de moºtenitor al tronului României din cauza dezordinilor din viaþa privatã, lipsind din þarã mai mulþi ani.44 La 8 iunie 1930, cu acordul tacit al Guvernului, al Armatei fidele ºi al Regenþei care se grãbeºte sã demisioneze, Carol revine în România ºi este proclamat rege.45 Dupã restaurarea lui Carol al II-lea, în anii ’30, la Institutul Social Român ºi la Fundaþiile Culturale Regale, echipele gustiene au funcþionat cu ajutorul fondurilor financiare regale. Sociologul 43

Henri H. Stahl (1981), p. 212. Fiu al principelui moºtenitor Ferdinand ºi al principesei Maria, Carol s-a nãscut în 1893, pe 3 octombrie, la Sinaia, fiind primul rege din dinastia de Hohenzollern nãscut în România, botezat conform Constituþiei, în religia ortodoxã. Odatã cu urcarea la tron a tatãlui sau, Regele Ferdinand I, Carol devenea, la 21 de ani, moºtenitorul direct al tronului României. În timpul Primului Rãzboi Mondial, în 1918, când Guvernul ºi Casa Regalã erau în refugiu la Iaºi, Carol a pãrãsit garnizoana în care se afla, fugind la Odessa, împreunã cu iubita lui, Ioana (Zizi) Lambrino, fiica unui maior din anturajul Curþii ºi s-au cãsãtorit pe ascuns. Cãsãtoria a fost ulterior anulatã de Tribunalul Ilfov. În 1921, Carol a cunoscut-o pe Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, cu care s-a cãsãtorit, iar pe 25 octombrie 1921, se nãºtea Mihai, viitorul Rege al României. Dupã rãcirea relaþiei cu principesa Elena, Carol o cunoaºte pe Elena (Magda) Wolf Lupescu cu care a fugit la Paris, renunþând a doua oarã la drepturile sale de moºtenitor al Coroanei. De data aceasta, regele Ferdinand l-a îndepãrtat din Familia Regalã, desemnându-l moºtenitor pe nevârstnicul sãu nepot, Mihai, care vine la tron prima oarã în 1927 tutelat de o Regenþã. 45 Titlul decorativ acordat atunci fiului lui Carol II, de Mare Voievod de Alba Iulia, masca faptul cã Mihai înceta sã mai domneascã, vezi Andrei Pippidi (1994), România Regilor, Ed. Litera, Bucureºti, pp. 21-22, 34. 44

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 93

Gusti ºi-a dorit ca la ISR sã aibã un staff ºi un corp de colaboratori plãtiþi, dar acest plan nu s-a realizat (cu excepþia câtorva luni de funcþionare a Institutului de Cercetãri Sociale a României în anul 1939).46 Întorcându-ne în anii ’20, revenim asupra neutralitãþii politice a organizatorilor care încurajau abordarea problemelor sociale ºi economice din perspectiva tuturor doctrinelor de pe piaþa ideilor, direcþie pe care o apreciau ºi colaboratorii Institutului: ISR, ca ºi ASRS, au înþeles de la început sã fie o adunare de oameni de cercetare ºi un laborator de muncã în domeniul social fãrã restrângeri de niciun fel, de concepþii ºtiinþifice sau de credinþe politice. […] Institutul n-a fost niciodatã pus în împrejurarea sã judece ºi, cu atât mai puþin, sã îndepãrteze pe vreun membru. Tocmai aceastã lãrgime de vederi a fãcut cu putinþã întãrirea în jurul aceloraºi probleme a oamenilor cu pregãtire ºi cu încadrare intelectualã sau politicã dintre cele mai deosebite. Institutul a putut sã fie, când luptele de idei sau de grupuri sociale erau mai înverºunate, o adevãratã ºcoalã de obiectivitate.47

În Cuvântul de deschidere þinut în decembrie 1921 la inaugurarea primului ciclu de conferinþe ISR, Dimitrie Gusti a prezentat audienþei, în acord cu concepþia sociologicã ºi cu definiþia pe care o oferea naþiunii, viziunea sa culturalã asupra statului naþional format dupã Primul Rãzboi Mondial: Statul naþional este însãºi personificarea juridicã ºi politicã a naþiunii; el nu este altceva decât naþiunea, ca o categorie economicã ºi spiritualã, vãzutã prin prisma categoriilor politice ºi juridice. Statul e una din laturile existenþei naþiunii, anume latura politicã ºi juridicã… o constituþie este însãºi conºtiinþa naþionalã codificatã… Constituþia viitoare va trebui sã oglindeascã conºtiinþa naþionalã.48

Primul ciclu de conferinþe publice a început cu prelegeri despre problemele politico-sociale ale României în acel moment: 46

Zoltán Rostás (2005), pp. 16, 24. Emanoil Bucuþa, (1936), p. 582. 48 Dimitrie Gusti (1970), p. 65. 47

94 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

23 dintre prelegeri au avut ca subiect de dezbatere Proiectul liberal de Constituþie a României49 ºi reforma instituþionalã a statului propusã de liberali. Institutul Social Român contribuia în acest fel, prin cercetarea ºtiinþificã a problemelor sociale ºi prin dezbateri publice, la organizarea constituþionalã a României. Board-ul Institutului solicita referenþilor ca argumentarea ºi conþinutul expunerilor sã fie accesibile publicului larg participant la dezbateri. Evident, Dimitrie Gusti nu urmãrea doar formarea unei elite politice, ci ºi educarea publicului. Înþelegând semnificaþiile unei bune comunicãri publice a rezultatelor ºtiinþifice ºi importanþa câºtigãrii legitimitãþii pentru activitatea sa ºtiinþicã, Gusti anunþase la ASRS cã va organiza un serviciu de propagandã pentru înfãptuirea reformei sociale ºi de educaþie socialã a maselor prin conferinþe, adunãri ºi publicaþii.50Aceastã prevedere a comunicãrii cu publicul larg a fost introdusã în Statutul ISR în 1921 (articolul 2, alineatul e).51 Pe parcursul celor 23 de conferinþe în jurul proiectului Constituþiei liberale a fost dezbãtut textul Constituþiei care prevedea votul universal ºi acordarea cetãþeniei române evreilor din România. Se renunþa astfel la articolul 7 din Constituþia de la 1866 care stipula cã numai strãinilor de rit creºtin li se pot acorda drepturi politice. Alt articol definea locul Bisericii Ortodoxe ca Bisericã a majoritãþii românilor, dominantã în statul român: Regele ºi moºtenitorii sãi trebuiau crescuþi în religia ortodoxã. Constituþia garanta suveranitatea popularã ºi identitatea ortodoxã, realizând sinteza dintre apartenenþa occidentalã ºi moºtenirea orientalã bizantinã52. Oamenii politici au avut aici ocazia sã se pronunþe public nu doar asupra unor norme juridice cuprinse în legi ordinare sau în 49

Dimitrie Gusti (1970), p. 64, din Scrisoarea trimisã de Comitetul ISR conferenþiarilor, reieºea cã Institutul urma sã gãzduiascã o serie de conferinþe asupra reformei constituþionale. 50 Ibidem, p. 63. 51 Statutele Institutului Social Românesc, I.S.R (1921), Tipografia „Reforma Socialã“, Bucureºti, p. 4. 52 Catherine Durandin (1998), Istoria românilor, Institutul European, Iaºi, p. 179.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 95

proiecte de lege organicã, ci asupra textului Legii fundamentale de unde se revendicã ºi cãreia trebuie sã li se circumscrie toate celelalte legi. Astfel, în decembrie 1921, Nicolae Iorga53 a condamnat la ISR textul liberal al Legii fundamentale în comunicarea sa cu titlul Istoricul Constituþiei româneºti. Propunerea de sorginte liberalã, situatã în linia Constituþiei de la 1866, era, din punctul sãu de vedere, nu numai o copie, ci o simplã traducere a Legii fundamentale belgiene.54 Criticile lui Iorga au continuat ºi un an mai târziu în prelegerile publice pe tema Doctrinelor politice. În conferinþa Doctrina Naþionalistã, istoricul naþionalist respingea un sistem instituþional liberal de origine externã, pe care îl aprecia ca strãin de corpul naþiunii române.55 Naþiunea organicã românã era cea care a creat statul, iar nu instituþiile abstracte de stat sunt cele care au creat naþiunea, susþinea el.56 În dezbaterile constituþionale, Iorga refuza, de pe poziþii tradiþionaliste, utilizarea modelelor instituþionale împrumutate. Constituþia liberalã de la 1866 ignora, din punctul sãu de vedere, atât realitãþile din societatea româneascã, cât ºi istoria ºi tradiþia constituþionalã naþionalã.57 În viziunea lui Iorga nu era util apelul la formele externe atâta vreme cât instituþiile medievale 53 Nicolae Iorga (1871-1940) s-a nãscut la Botoºani în 1871. În 1907, împreunã cu A.C. Cuza, a înfiinþat Partidul Naþionalist Democrat, care cerea vot universal ºi reformã agrarã. Antisemitismul lui Cuza i-a despãrþit în 1914. Iorga a condus publicaþiile Sãmãnãtorul, Neamul românesc, Revista istoricã. A organizat în 1922 primul Congres de Bizantologie. A fost preºedinte al primului parlament al României reîntregite în 1918. Prim-ministru al României între 1931-1932. A fost asasinat de legionari în 27 nov. 1940. 54 Nicolae Iorga (1923), Istoricul Constituþiei româneºti, în Dimitrie Gusti (1923), Noua Constituþie a României: 23 prelegeri publice organizate de ISR, Cultura Naþionalã, Bucureºti, p. 5. 55 Nicolae Iorga (1924), Doctrina Naþionalistã în Dimitrie Gusti (1924), Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice organizate de ISR, extras din Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, anul al V-lea, Ed. Institutul Social Român, Cultura Naþionalã, Bucureºti, p. 41. 56 Ibidem, pp. 32-34. 57 Nicolae Iorga (1923), p. 7. 58 Catherine Durandin (1998), p. 180.

96 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

româneºti probau existenþa unei conºtiinþe a legii, a statului ºi a naþiunii române58. Respingând liberalismul paºoptiºtilor occidentalizaþi care „nu aveau conºtiinþa naþiei lor“59, Iorga revendica fidelitatea faþã de moºtenirea bizantinã, apoi faþã de cea a turcilor, care au asimilat lecþiile Bizanþului. Concluzia lui Iorga: actul de la 1866 nu a reprezentat o realitate acceptatã de conºtiinþa naþionalã, iar noua Constituþie nu îºi poate avea originea în experienþa istoricã a altor naþiuni.60 Criticile lui Iorga s-au întâlnit cu ideile politicienilor care considerau cã parlamentarismul nu era adaptat la starea socialã ºi economicã a României. Aceasta era ºi poziþia þãrãnistului Virgil Madgearu, cel împreunã cu care Dimitrie Gusti pusese bazele Asociaþiei în martie 1918. Înainte de Primul Rãzboi Mondial, Madgearu se formase în Germania, unde îl întâlnise pe Gusti, care frecventa seminarul economistului Bücher la Leipzig. Madgearu a urmat apoi un stagiu de gestiune financiarã la Londra. Ca secretar general al Partidului Naþional Þãrãnesc, Madgearu a fãcut parte din mai multe cabinete între 1929 ºi 1933 (ca ministru de Finanþe). Bun organizator, þãrãnistul Madgearu a lucrat împreunã cu Gusti la ASRS, apoi a fost unul din primii secretari ai Institutului ºi a deþinut funcþia de secretar general ISR pânã în 1924.61 În cadrul conferinþelor ISR, Madgearu constata cã „maºina democraticã parlamentarã a fost imaginatã de Jean-Jacques Rousseau ºi Thomas Jefferson pentru comunitãþi egalitare, pentru societãþi de producãtori independenþi“, dar în România, structurile sociale erau cu totul diferite.62 România dupã primul rãzboi însemna o mare masã de þãrani, pânã ieri robi, ºi o mânã de mari proprietari. Madgearu nu avea încredere în parlamentarism pentru cã, din punctul sãu de vedere, Camerele legislative nu 59

Nicolae Iorga (1924), pp. 38-40. Idem (1923), p 24. 61 Ovidiu Bãdina, Octavian Neamþu (1967), p. 84. 62 Virgil N. Madgearu (1923), Reforma Parlamentului, în Dimitrie Gusti (1923), Noua Constituþie a României: 23 prelegeri publice organizate de ISR, Cultura Naþionalã, Bucureºti, p. 114. 60

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 97

erau reprezentative ºi nu reflectau exact voinþa alegãtorilor.63 Alegãtorul nu are niciun fel de control asupra politicianului, spunea el, iar „alesul promite ceva în campania electoralã ºi face altceva odatã ajuns în Parlament“64. Mijloacele de care dispune burghezia îi conferã acesteia posibilitatea de a falsifica rezultatele electorale astfel încât, dupã scrutin, alegãtorii au impresia cã au fost înºelaþi. Parlamentul nereprezentativ nu este capabil sã legifereze în interesul cetãþenilor. Criticând democraþia liberalã ºi instituþiile statului burghez, Virgil Madgearu propunea în 1923 un stat în care sã existe coordonarea tuturor organizaþiilor profesionale, proiect apropiat de formulele corporatiste.65 Promotorii proiectului, liberalii, prin vocea lui Vintilã I. Brãtianu66, au insistat în conferinþele despre Noua Constituþie pe necesitatea reformei instituþionale. Modernizarea ºi consolidarea naþionalã a statului nu puteau eluda, dupã el, reformarea Constituþiei în acord cu realitãþile de dupã Unire.67 De aici ºi accentul pus pe centralizarea administrativã, pe omogenizarea culturalã prin ªcoalã ºi Bisericã68 ºi pe caracterul naþional unitar al Statului. În 1922 seria conferinþelor la care luau parte oamenii politici a reunit comunicãrile asupra Doctrinelor politice69. Reforma constituþionalã ºi Doctrinele partidelor au fost abordate la ISR din punctul de vedere al partidelor mari de pe scena politicã. ISR a organizat 63

Virgil N. Madgearu (1923), p. 113. Ibidem, p. 123. 65 Catherine Durandin (1998), Istoria românilor, Institutul European, Iaºi, p. 181. 66 Vintilã Brãtianu (1867-1930) a fost mezinul lui Ion C. Brãtianu, ºi fratele mai mic al lui Ionel ºi Dinu Brãtianu. Studiazã ingineria la Paris. A fost inginer-ºef la lucrãrile podului de la Cernavodã. A fost ministru de Rãzboi în 1916-1917, ministru de Finanþe în 1922-1926 ºi 1927-1928. Între noiembrie 1927 ºi noiembrie 1928 a fost prim-ministru. Abia dupã moartea lui, Ion I.C. Brãtianu a fost ales preºedinte al Partidului Naþional Liberal între 1927-1930. 67 Vintilã I. Brãtianu (1923), Nevoia statului modern ºi Constituþia României Mari, în Dimitrie Gusti (1923), Noua Constituþie a României: 23 prelegeri publice organizate de ISR, Cultura Naþionalã, Bucureºti, pp. 26-27. 68 Ibidem, p. 29. 69 Dimitrie Gusti (1922), p. 1. 64

98 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

aceastã serie de conferinþe pentru a-l scoate pe cetãþean „din vãlmãºagul de cliºee, figuri retorice ºi frazeologie în care trãieºte ºi este înecat“70. Izbucnirea protestelor studenþilor naþionaliºti la sfârºitul lui 1922 a coincis cu dezbaterile asupra proiectului liberal de Constituþie71. Gruparea lui A.C. Cuza72, Liga Apãrãrii Naþional Creºtine, se va constitui ca formaþiune politicã în 1923, anul în care noua Constituþie va acorda dreptul evreilor la cetãþenia românã, iar Legiunea Arhanghelului Mihail73 a lui Corneliu Zelea-Codreanu74 avea sã aparã pe scena politicã în 1927. Pe parcursul anilor ’20, extrema dreaptã a lui Codreanu aflatã în etapa ei de început, ca grup de studenþi naþionaliºti agitatori antibolºevici, nu a manifestat vreun interes aparte pentru Institutul Social Român75. La acel moment, fascismul încã nu reprezenta un fenomen notabil în România, dar Gusti se opreºte, în prelegerea sa din 1922, asupra fascismului italian ºi îl defineºte în termenii unui 70 Dimitrie Gusti (1924b), Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice organizate de ISR, extras din Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, anul al V-lea, Ed. Institutul Social Român, Cultura Naþionalã, Bucureºti, pp. 8-9. 71 Irina Livezeanu (1998), p. 312. 72 Alexandru C. Cuza (1857-1947) a fost profesor de economie politicã la Universitatea din Iaºi. A devenit unul dintre reprezentanþii de frunte ai antisemitismului ºi fascismului românesc. A înfiinþat în 1923 Liga Apãrãrii Naþional Creºtine, din care s-a desprins gruparea Garda de Fier. Împreunã cu Octavian Goga, a condus Partidul Naþional-Creºtin între 1935-1937. În cartea Þãranii ºi clasele dirigente (Iaºi, 1895), A.C. Cuza afirma dreptul românilor de a se dezvolta dupã caracterul lor etnic deosebit. 73 Cuvântul „Legiune“ evoca originea romanã a naþiunii ºi legiunile de þãrani români din Transilvania, care luptaserã în 1848-1849 împotriva opresiunii maghiare. Arhanghelul Mihail, care înfrânge balaurul, era sfântul favorit al lui Corneliu Zelea-Codreanu, un simbol al triumfului creºtin asupra forþelor rãului. 74 Corneliu Zelea-Codreanu (1899-1938), la Facultatea de Drept la Iaºi, îl are ca profesor pe A.C. Cuza. În 1923, ia parte la fondarea Ligii Apãrãrii Naþional-Creºtine. În 1927, înfiinþeazã Legiunea Arhanghelului Mihail la Iaºi, iar în 1930 partidul Garda de Fier. În 1934, înscrie partidul „Totul pentru Þarã“. Este împuºcat în 1938 din ordinul autoritãþii monarhice. 75 Zoltán Rostás (2005), p. 75.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 99

„experiment sugestiv al laboratorului politic al epocii“, un partid de proporþii ºi de succes. Gusti atrage atenþia asupra programului politic al acestui nou-venit, pe care mulþi contemporani se mulþumeau a-l reduce la o „miºcare avântat nebuloasã ºi sentimentalã“76. Gusti vedea la acea datã în fascismul italian o formã de naþional-socialism sau socialism naþional, cu un program fundamentat pe ideea de reconstrucþie naþionalã ºi socialã ºi pe „iubirea aprinsã de patrie“, capabil sã atragã în rândurile sale reprezentanþi ai tuturor categoriilor sociale, ºi sã-i organizeze militar împotriva autoritãþii statului liberal, care se dovedea incapabil a se impune invaziei misticismului social venit din Rusia. Deºi în prelegerea sa a subliniat semnificaþia contextualã a acestui experiment politic, Gusti nu va introduce niciodatã în sistemul sãu socio-politico-etic doctrina fascistã. Niciun alt vorbitor de la ISR nu s-a raportat la fascism. Asta poate ºi pentru cã fascismul era perceput în acei ani ca un fenomen exclusiv italian.77 De la conducerea Institutului, Dimitrie Gusti s-a situat în anii ’20 deasupra disputelor dintre partidele politice, mãrturie fiind conþinutul dezbaterilor publice organizate de ISR. Oameni politici (ºi uneori oameni de ºtiinþã) foarte deosebiþi ca pregãtire ºi ca puncte de vedere politice au luat cuvântul la aceeaºi tribunã: Nicolae Iorga ºi D. Gusti, Al. Vaida Voevod ºi Iuliu Maniu78, Vintilã Brãtianu ºi Alexandru Marghiloman, Gr. Iunian ºi Virgil Madgearu, I.G. Duca ºi V. Goldiº79, Octavian Goga ºi Constantin 76

Dimitrie Gusti (1924b), pp. 8-9. Mihai Chioveanu (2005), p. 265. 78 Iuliu Maniu (1873-1953) a fãcut doctoratul în Drept la Budapesta, a fost membru al Partidului Naþional Român, deputat în parlamentul ungar în 1906. A fost ales de Marele Consiliu de la Alba-Iulia preºedinte al Partidului Naþional din Transilvania (1919) dupã moartea lui Gheorghe Pop de Bãseºti ºi preºedinte al Partidului Naþional Þãrãnesc din 1926. A fost prim-ministru în 1928-1930 ºi în 1932-1933. În 1947 a fost arestat ºi întemniþat la Sighet, unde a murit în februarie 1953. 79 Vasile Goldiº (1862-1934) a studiat istoria ºi latina la Universitãþile Pesta ºi Viena, a fost profesor la Caransebeº ºi Braºov, deputat în parlamentul din Budapesta. Dupã Unire a fost ministrul Ardealului în 1918-1919, iar în guvernul Averescu a fost ministrul Cultelor în 1926-1927. 77

100 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Argetoianu80, Mihail Manoilescu81 ºi Gheorghe Grigorovici, Constantin Rãdulescu-Motru, Simion Mehedinþi, Emil Racoviþã, Gh. Þiþeica, Gr. Antipa, dar ºi oameni de ºtiinþã din strãinãtate: W. Sombart, J. Shotwell, Albert Thomas, W. Rappard, H.V. Butler. În acest mod, Gusti ºi-a lãrgit treptat reþeaua socialã ºi s-a impus ca personalitate publicã cel puþin la fel de importantã ca acelea pe care le invitase la ISR.82 În epocã, se rãspândise convingerea cã, prin influenþa membrilor ISR, se produsese „o contaminare“ a aparatului de stat, care a început sã înfiinþeze în diversele sale departamente secþii de cercetare-documentare, în sensul unei instituþionalizãri incipiente a consultanþei, a expertizei premergãtoare deciziei politico-administrative.83 80

Constantin Argetoianu (1871-1952) s-a nãscut la Craiova. A studiat la Paris medicina ºi a urmat cursurile ªcolii de ªtiinþe Politice. A fost lider conservator, intrând în parlament în 1914. Moºier de vazã, expropriat ca urmare a reformelor iniþiate de Constantin Stere, dupã 1918 a contribuit la apariþia Partidului Þãrãnesc ºi la cristalizarea doctrinei þãrãniste prin colaborarea cu Virgil Madgearu. Din 1914 pânã în 1940 a fost deputat sau senator. A trecut prin Partidul Conservator, Partidul Poporului, Partidul Naþional-Democrat (Iorga), Partidul Naþional (Maniu), Partidul Liberal. A fost ministru de Justiþie în 1918, de Interne în 1920, ministru de Finanþe în 1931-1932 în guvernul de tehnicieni Nicolae Iorga, prim-ministru între 28 septembrie ºi 23 noiembrie 1939, consilier de Coroanã începând din 1938. A murit în închisoare, în februarie 1952. 81 Mihail Manoilescu (1891-1950) a fost membru în Partidul Poporului al gen. Averescu între 1921-1927, deputat ºi ministru subsecretar de stat în guvernul Averescu din 1926. Membru PNÞ între 1929 ºi 1931. Dupã instaurarea regelui Carol al II-lea, Manoilescu face parte din guvernele Iuliu Maniu (1930), Gheorghe Mironescu (1930-1931) ºi Nicolae Iorga (1931), la început în Ministerul Lucrãrilor Publice ºi apoi la Industrie ºi Comerþ. În 1931 a fost numit guvernator al Bãncii Naþionale. În 1932, Manoilescu fãcea o declaraþie în Camera Deputaþilor la Legea Consiliului Naþional Economic, care constituia primul manifest doctrinar corporatist prezentat în parlamentul românesc. Manoilescu a intrat ca ministru de Externe în guvernul Gigurtu (prim-ministru între 4 iulie ºi 4 septembrie 1940), în 1940 ºi a semnat pentru România Dictatul de la Viena, cedarea Basarabiei cãtre URSS. A fost arestat în 1944 ºi a murit în închisoare, în decembrie 1950. 82 Zoltán Rostás (2005), p. 21. 83 Ibidem.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 101

De la bun început Gusti a urmãrit sã stabileascã legãturi cu strãinãtatea: în 1921 ISR a devenit membru asociat de Societatea de Studii Legislative din Paris. ISR beneficia în acest fel de recunoaºtere din partea societãþilor de specialitate strãine. Institutul Social a avut legãturi cu Institutul Solvay din Bruxelles, Institutul de Folclor din Bruxelles, Institutul de Drept Internaþional de la Haga, Royal Institute of Foreign Affairs de la Londra, Societatea Frédéric Le Play din Londra, Institutul Internaþional de Drept Comparat din Lyon, Institutul Social Polonez, Institutul Naþional de la Paris ºi Fundaþia Rockefeller, care a acordat o subvenþie însemnatã timp de trei ani ISR-ului. Pentru Congresul Internaþional de Sociologie programat în 1939 la Bucureºti, Gusti va dispune de cinci institute sociale regionale, acoperind întreaga suprafaþã a þãrii, un Muzeu al Satului (ridicat în 2–3 luni de echipa Victor Ion Popa – H.H. Stahl în 1936, la marginea bulevardului Kisselef), o expoziþie a metodelor ºi tehnicilor de lucru a monografiilor sociologice, filme documentare, de revista Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, organ oficial al Institutului Internaþional de Sociologie ºi de revista Sociologia Româneascã. Asistenþii lui Gusti aveau un acces limitat în cuprinsul revistei ISR, Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã (organul de presã al Asociaþiei Internaþionale a Sociologilor), rezervatã cercetãtorilor consacraþi. În aceste condiþii grupul Golopenþia, Herseni, Neamþu ºi Stahl insistã pe lângã Gusti sã scoatã o revistã a studenþilor ºi celor mai tineri cercetãtori, în care sã se publice fragmente de monografii ºi echipierii monografiºti. Gusti a fost în 1936 de acord cu publicarea revistei Sociologia Româneascã, organ al secþiei sociologice a ISR.84 Gusti a strâns în anii ’20 la Institutul Social Român intelectuali, politicieni ºi experþi români ºi strãini interesaþi de dezvoltarea instituþionalã a României dupã 1918. Orice om de ºtiinþã putea sã devinã membru ISR dacã fusese invitat de Gusti, iar profesorul nu avea alt criteriu decât acceptarea programului instituþiei. Prin ISR, Gusti ºi-a asigurat un for ºi un statut extra-universitar care sã constituie un nod pentru reþeaua lui 84

Vezi ºi Henri H. Stahl (1981), p. 356.

102 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 103

socialã.85 Rezultatul acestor invitaþii a fost sporirea capitalului de imagine ºi de încredere pe care Gusti l-a obþinut din partea elitei politice a vremii.86 Inginerul ºi economistul Mihail Manoilescu îºi aminteºte cã a început sã lucreze la ISR din 1919 ºi a rãmas acolo „plin de iniþiativã“ în epoca eroicã a Institutului, care s-a sfârºit odatã cu intrarea lui Gusti în Partidul Þãrãnesc87:

Gusti era un animator dinamic ºi simpatic. […] Gusti a aranjat o vitrinã intelectualã, în care cu delicateþea lui captivantã a reuºit sã strângã cele mai de seamã personalitãþi intelectuale pe care le avea þara la sfârºitul rãzboiului. Rãutãcioºii spuneau despre Gusti cã are darul sã descopere ºi sã atragã la ISR pe viitorii miniºtri. Dar aceastã glumã era un omagiu, de fapt, fiindcã nu este un mic merit sã încurajezi la vreme pe oamenii care ascund în ei virtuþi mari.90

[…] Tot farmecul lui Gusti era neutralitatea. De aceea, tocmai în ziua când, dupã expresia consacratã, s-a colorat, el ºi-a pierdut culoarea proprie ºi nota unicã.[…] Nu se poate închipui un cenaclu mai eclectic decât Institutul Social. Toate ideile ºi toate temperamentele erau aici reprezentate: de la nãbãdãiosul, irascibilul ºi dictatorul Madgearu, pânã la eleganþa olimpian de calmã a lui Mircea Giuvara. De la revoluþionarismul socialist al tânãrului ªerban Voinea, pânã la conservatorismul desuet al preºedintelui Casaþiei, Miclescu. De la intransigentul ºi reliefatul Zeletin, pânã la anodinul inginer Buºilã. Pe deasupra, toate formaþiile intelectuale erau prezente: de la filozofia lui Rãdulescu-Motru, la agronomia lui Ionescu-Siseºti; de la jurismul lui Alexandru Costin, la economia politicã grefatã pe tehnicã a lui Manoilescu.88

Lider al conferenþiarilor Institutului Social Român, Mihail Manoilescu a lucrat împreunã cu alþi specialiºti la legi pe care le-a trecut apoi prin parlament: Legea Tarifului Vamal, Legea Timbrului, Legea Armonizãrilor Salariilor, adicã a retribuþiilor bugetare. Noua Constituþie (23 de prelegeri), Doctrinele Partidelor Politice (19 prelegeri91), Politica Externã (20 de prelegeri), Viaþa socialã în România dupã rãzboi (37 de prelegeri92), Capitalismul în viaþa socialã (20 de prelegeri), Oraº ºi sat (21 de prelegeri), Politica Culturalã (27 de prelegeri), Federalizarea statelor europene93 (25 de prelegeri), Influenþa depresiunii economice mondiale în România sunt conferinþele publice care au adunat un auditoriu fidel de mii ºi mii de oameni în aula Fundaþiei Regale Carol I. Institutul Social reuºea dupã 1921 realizarea contactului direct cu publicul, ca o adevãratã ªcoalã liberã de ºtiinþe sociale.94

Autorul studiilor Teoria Protecþionismului ºi Secolul corporatismului se numãrã printre cei care au susþinut financiar prin donaþii activitatea ISR în primul deceniu de existenþã. Manoilescu a donat bani pentru completarea bibliotecii ISR ºi pentru cheltuielile de imprimare ºi a înfiinþat în 1922 Premiul anual „Inginer Manoilescu“ care se acorda celui mai bun studiu original în domeniul economiei industriale în România.89 În Memoriile sale, Manoilescu consemneazã impresia curentã atunci cã profesorul era un veritabil formator de miniºtri: 85

Zoltán Rostás (2005), p. 111. Ibidem. 87 Gusti nu va intra formal în PNÞ, dar va fi invitat de cãtre liderii PNÞ (aripa dinspre Partidul Naþional Român Vaida Voevod–Maniu) sã preia portofoliul Educaþiei. 88 Mihail Manoilescu (1993), Memorii, vol. I, Ed. Enciclopedicã, Bucureºti, p. 50. 86

89

Emanoil Bucuþa, (1936), p. 589. M. Manoilescu (1993), p. 49. 91 Deºi Gusti vorbeºte în alocuþiunea sa de la ISR din 2 decembrie 1922 despre Partidul Politic, Sociologia unui sistem al Partidului politic despre iniþiativa organizãrii a 21 de prelegeri despre doctrinele politice, sunt cuprinse în volumul publicat în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã doar 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român. 92 20 de prelegeri cu titlul Viaþa socialã a României ºi 17 prelegeri sub titulatura Viaþa socialã a României dupã rãzboi. 93 Dimitrie Gusti (1930), Problema Federaþiei Statelor Europene, Extras din Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, revista Institutului Social Român, anul al IX-lea, Nr. 1-3, 1930, publicatã de Regia M.O., Imprimeria Naþionalã, Bucureºti. 94 Emanoil Bucuþa, (1936), p. 584. 90

104 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

La ISR au fost editate în volum prelegerile cu temele: Noua Constituþie a României, Doctrinele Partidelor Politice, Politica Externã a României, Politica Culturii. Din studiile din cadrul secþiilor de Politicã Externã, de Urbanism sau de Statisticã au apãrut ulterior proiecte de legi, buletine de secþie, monografii sau articole ºtiinþifice, publicate în revista Institutului. ISR dispunea de revista Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, devenitã organ oficial al Asociaþiei Internaþionale a Sociologilor, o publicaþie care deºi nu era, cum am mai spus, deschisã cercetãtorilor tineri, reunea savanþi români ºi strãini.95 Primele cercetãri de politicã socialã, devenite primele texte pentru legiferarea unei mai bune vieþi a muncitorului, s-au redactat la ISR, ceea ce a dus la legãturi mai strânse cu Biroul Internaþional al Muncii96. În condiþiile în care Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã avea o apariþie rarã ºi nu întotdeauna se ocupa de probleme curente de interes public sau de legiferare, au ajuns destul de citate buletinele secþiilor ISR: juridic, industrial, cooperatist ºi bibliologic. Aflaþi la conducerea statului, „fie ca aleºi ai Parlamentului, fie ca oameni cu rosturi ºi mai hotãrâtoare, membrii Institutului au putut de multe ori sã foloseascã rezultatul discuþiilor în comun sau chiar sã-ºi însuºeascã în întregime idei ºi texte ale secþiei Juridice“97. Odatã cu primele conferinþe publice, în cadrul ISR se dezvoltã o veritabilã ºcoalã de conferenþiari ºi specialiºti care puteau prelua anumite domenii ale vieþii publice pe care apoi sã le reformeze: ªtiinþa naþiunii, ca o ºtiinþã socialã concretã a unor fiinþe sociale particulare, trebuie sã întrebuinþeze o metodã analiticã, cu studii ºi observaþii minuþioase asupra fiecãrei condiþii de viaþã ºi manifestare a naþiunii. […] Aceastã lucrarea de analizã nu poate fi decât o operã de colaborare întinsã între diferiþi specialiºti. Institutul Social Român corespunde tocmai acestei nevoi.98

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 105

În perioada de organizare a ISR, Gusti s-a dovedit a fi în ºedinþele Institutului un moderator talentat, iar despre maniera lui de conducere s-a spus cã exprima un „democratism responsabil“99. În acest context, Gusti este chemat la sfârºitul anilor ’20 sã ocupe funcþii publice pentru a reforma domenii sau instituþii publice. În câþiva ani de la înfiinþare, Institutul a devenit „o pepinierã de oameni politici cu o serioasã pregãtire doctrinarã ºi ºtiinþificã“100: Când a fost vorba de lucrat un proiect de lege de organizare culturalã, a fost chemat ca un lucru de la sine înþeles Preºedintele ISR, împreunã cu câþiva membri; când a trebuit sã se gãseascã un înþeles mai adânc Radiodifuziunii ºi sã i se dea o întocmire mai potrivitã, Societatea a chemat în fruntea ei pe Preºedintele ISR.101

Reunind elita culturalã a vremii, parte a comunitãþii ºtiinþifice ºi societãþii civile, ISR a încercat sã punã presiune asupra sferei politice în anii ’20, ºi pentru scurtã vreme la începutul anilor ’30, ºi a devenit spaþiul ºtiinþific din care se inspirau oamenii politici în intenþiile lor de reformã, preluând teme majore în proiecte de legi. Prin intermediul ISR, Gusti nu a legat doar clasa politicã de oamenii de ºtiinþã; prin conferinþele publice a prelungit rezultatele cercetãrii monografice din Seminarul de Sociologie înspre lumea politicienilor ºi a oamenilor de culturã ºi mai apoi cãtre societatea româneascã. Ca organizaþie, prin natura sa ºi prin frecvenþa scãzutã a întrunirilor, ISR nu a reuºit sã-i apropie pe oameni coagulând un colectiv. Împãrþirea în secþii profesionale ºi lipsa unor cercetãri comune i-a adus conjunctural împreunã, dar nu i-a legat durabil pe participanþi.102

95

Henri H. Stahl (1981), p. 356. Organism internaþional cu sediul la Geneva, destinat sã protejeze muncitorii. Emanoil Bucuþa (1936), p. 585. 97 Ibidem. 98 Dimitrie Gusti (1919), p. 36. 96

99

Zoltán Rostás (2005), p. 110. G. Vlãdescu-Rãcoasa (1936), p. 1077. 101 Emanoil Bucuþa (1936), p. 586. 102 Zoltán Rostás (2005), p. 118. 100

106 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Seminarul de Sociologie ºi ISR — organizaþii formale ale ªcolii gustiene În 1924 profesorul Dimitrie Gusti a inaugurat Seminarul de Sociologie de la Universitatea din Bucureºti, pe care îl anunþase în 1910 la Iaºi în Introducere la cursul de istorie a filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie. Gusti fãcea un prim pas în instituþionalizarea învãþãmântului superior în ºtiinþele sociale în România103, idee pe care nu o abandoneazã, urmãrind proiectul unei Facultãþi de ªtiinþe Sociale, instituþie cerutã atât de configuraþia ºtiinþei moderne, cât ºi de problemele speciale ale realitãþii româneºti.104 Dupã încheierea mandatului lui D. Gusti la Ministerul Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor (perioadã pe care o vom trata în capitolul urmãtor), Mircea Vulcãnescu spunea: […] dacã studiul problemelor sociale n-a trecut din comisiile Parlamentului ºi din ministere la Universitate, totuºi cadre de specialiºti formate în Seminariile universitãþii au pãtruns la Consiliul Legislativ, în oficiile (universitare) de studii, în Cãminele Culturale, (în activitatea) diferitelor departamente. În acest fel, învãþãmântul ºtiinþelor sociale a contribuit în oarecare mãsurã, la înlãturarea empirismului legislativ.105

ªcoala Sociologicã identificatã formal cu Seminarul de la Bucureºti ºi cu secþiunea sociologicã a ISR devine un intermediar (în sensul de comunitate ºtiinþificã cu rol civil, reglator) între omul politic interbelic ºi satul românesc: Seminariile universitare conduse de Gusti sunt pepiniere de pregãtire sociologicã; ISR, o adevãratã centralã de informaþie ºi colaborare ºtiinþificã între reprezentanþii diferitelor domenii sociale ºi, prin sucursalele sale, a tuturor regiunilor þãrii. […] S-a putut vorbi de o ºcoalã pe care nu doar elevii Profesorului o afirmã, dar ºi alþii o recunosc ºi mai ales strãinãtatea.106

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 107

Institutului Social îi revenea sarcina de a analiza experienþele monografice, iar Seminarul de Sociologie îºi pãstra rolul de a le duce mai departe, astfel cã ISR a fost în special în anii ’20 „cureaua de transmisie“ a cercetãrilor ºtiinþifice din Seminarul de Sociologie dinspre campaniile monografice spre publicul larg. La Seminar participau studenþi de la Sociologie, ºi nu doar din obligaþie ºcolarã, ci ºtiind cã aici vor avea cu cine sã discute orice problemã legatã de sociologie. La dezbaterile din Seminarul de Sociologie participau ºi intelectuali din comunitãþi rurale, învãþãtori de la þarã, profesori de liceu, doctoranzi, pentru a lua contact cu monografiºtii, pentru a le cere pãrerea ºi sfaturile.107 Dupã 1929, pe mãsurã ce lui Dimitrie Gusti i se oferã poziþii de conducere în instituþii de stat, Institutul Social Român renunþã la ciclurile de prelegeri publice ºi insistã mai mult pe conferinþele de specialitate închise din secþii108. Din „incubator“ al omului politic, ISR devine în anii ’30 „incubator“ al specialistului ca activist cultural, cultivând de acum încolo activitatea de social-work. ISR ºi regele Carol al II-lea în anii ’30 Odatã cu revenirea în þarã, regele Carol al II-lea a acceptat preºedinþia de onoare a ISR. Activitatea Institutului s-a orientat inevitabil, în anii ’30, în direcþia politicii carliste. Institutul Social a intrat într-o nouã fazã, iar misiunea i se schimbã. Imaginea de cenaclu eclectic al anilor ’20, în care majoritatea ideologiilor politice erau reprezentate, a Institutului Social suferã modificãri esenþiale nu atât fiindcã îºi schimbã structurile organizatorice, cât fiindcã se schimbã percepþia pe care publicul o are faþã de el. Spre deosebire de alte ºcoli de sociologie unde influenþa mediului social-politic nu a fost atât de directã, în cazul ªcolii de la Bucureºti influenþa a fost directã ºi provocatã chiar de ºeful ªcolii109. Pânã în anul când regele Carol al II-lea a acceptat sã devinã preºedinte de onoare al ISR, cei mai mulþi dintre oamenii politici importanþi luau, cum s-a arãtat, parte la conferinþele ISR,

103

Ion Zamfirescu (1936), p. 1298. Ibidem, p. 1304. 105 Mircea Vulcãnescu (1998), p. 41. 106 G. Vlãdescu-Rãcoasa (1936), pp. 1090-1091. 104

107

Henri H. Stahl (1981), p. 183. Ibidem, pp. 176-177. 109 Zoltán Rostás (2005), p. 9. 108

108 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

adeseori cu comunicãri publice. Situaþia se modificã radical în a doua jumãtate a anilor ’30: conferinþele ISR s-au specializat ºi s-au închis pe secþii ºi nu au mai cunoscut ecoul public din deceniul anterior. În 1932 Dimitrie Gusti a acceptat propunerea de a intra în guvernul þãrãnist al lui Alexandru Vaida-Voevod ca ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor. Pe durata ministeriatului sãu, proiectele de lege care s-au pregãtit în cadrul ISR, anunþate în prelegerile publice, dar ºi în schema de lucru enunþatã în 1910 (în special proiectul Legii organizãrii culturale), au devenit obiect de activitate al Ministerului: Institutul fãcea operã de guvernãmânt, aºa cum s-a mai întâmplat de altminteri ºi cu alþi membri ISR ajunºi în posturi de comandã ºi înþelegând sã aplice tot ceea ce ºcoala ºtiinþificã din care fãceau parte elaborase ºi experimentase.110

Fie drept compensaþie, fie din nevoia de a-ºi folosi oamenii de încredere, dupã ce Gusti a ieºit din minister, în 1934 Carol al II-lea l-a numit preºedinte activ, director general al Fundaþiilor Culturale Regale, revitalizate odatã cu întoarcerea regelui. Ca preºedinte al Fundaþiilor Culturale Regale, Gusti va lega activitatea ºtiinþificã a Institutului Social Român de acþiunea culturalã a Fundaþiilor. ISR a tutelat mai departe acþiunea de cercetare, iar Fundaþia a pãstorit acþiunea de organizare culturalã.111 Ceea ce se concepuse la ISR în anii ’20 ºi ceea ce se experimentase la nivelul cercetãrilor monografice era acum aplicat cu metodã ºi program prin echipele regale de la Fundaþie. Experienþa de laborator sociologic pe care au exersat-o ani de zile discipolii gustiºti în campaniile monografice s-a extins la nivelul echipelor regale, iar Cãminele Culturale ale Fundaþiei vor lucra dupã modelul echipelor monografice studenþeºti. În anii ’30 secþiile Institutului au continuat sã formeze specialiºti în problemele sociale ale României. Secþia sociologicã a ISR a dus 110 111

Emanoil Bucuþa, (1936), p. 592. Dimitrie Gusti (1970), p. 332.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 109

mai departe acþiunea monograficã la sate112, începutã cu membrii Seminarului de Sociologie sub conducerea titularului Catedrei, care era ºi preºedintele ISR. Din anul 1935, de la conducerea Fundaþiilor Culturale Regale, Dimitrie Gusti solicita introducerea unei mãsuri radicale: Serviciul Social obligatoriu. Iatã cum arãta iniþiativa lui, izvorâtã din nevoia pe care o considera urgentã de „construcþie a satelor (ºi deci a þãrii), din interes superior naþional“: […] sã se introducã, pe cale de lege, obligativitatea serviciului la sate pe termen de 3-6 luni, ca un stagiu indispensabil; pentru învãþãtori ca sã-ºi obþinã diploma; pentru preoþi pentru a fi admiºi printre candidaþii la ocuparea de parohii, pentru medici, ca sã poatã obþinã dreptul de liberã practicã, pentru agronomi, ingineri silvici ºi notari, ca sã poatã fi numiþi în funcþii de stat; pentru studenþii tuturor facultãþilor ca sã nu poatã obþine diploma de licenþã ori de doctorat dacã nu aduc dovada participãrii la munca culturalã a unei echipe.113

ISR sub dictatura lui Carol. Institutul de Cercetãri Sociale al României Prin Legea pentru înfiinþarea Serviciului Social din 18 octombrie 1938114, ISR devine la finele deceniului al patrulea Institutul de Cercetãri Sociale al României. Preºedintele Institutului devenea regele Carol al II-lea, vicepreºedinte, Dimitrie Gusti, iar secretar general, Alexandru Costin. În varianta sa neoficialã, Legea Serviciului Social a fost redactatã de H.H. Stahl ºi Octavian Neamþu, participanþi la campaniile monografice din 1925-1931 ºi organizatori ai echipelor monografice de muncã culturalã între 1934-1938.115 Textul lor era o dezvoltare a Legii din 1933 a Organizãrii Culturii, perfecþionatã prin experienþa cumulatã de monografiºti ºi echipieri. 112

Henri H. Stahl (1936), p. 1159. Dimitrie Gusti (1970), p. 332. 114 C. Hamangiu (1939), Codul general al României (Codurile, Legi. Decrete-legi ºi Regulamente), vol. XXVI, 1938 — Partea II, Ed. Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti, pp. 2001-2007. 115 Zoltán Rostás (2005), p. 42. 113

110 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Institutul de Cercetãri Sociale al României, avea ca scop, potrivit Legii: organizarea, conducerea ºi coordonarea lucrãrilor din toate domeniile sociale consacrate cunoaºterii ºtiinþifice a þãrii ºi a neamului; stabilirea planului de lucru al Serviciului Social116 prin cunoaºterea þãrii cu ajutorul cercetãrilor monografice ale satelor ºi oraºelor. Institutul de Cercetãri Sociale al României avea filiale regionale: Banat-Criºana, Transilvania, Moldova, Dobrogea ºi Oltenia. Aceste instituþii s-au constituit în structuri active prin cercetãri de teren ºi au fãcut din câteva comunitãþi rurale adevãrate „laboratoare“ de cercetare socialã117. Planul ºi metodologia de lucru ale acestor regionale în campaniile de teren desfãºurate în 1938-1939 au fost stabilite de conducerea Institutului de Cercetãri Sociale al României118. ISR fusese transformat într-un Institut de Cercetãri Sociale ca organ de stat, cu însãrcinarea precisã de a proiecta ºi realiza un vast sistem de documentare pe întreg teritoriul þãrii. Din partea societãþii civile, ISR devenea, ca ICSR, instituþie de stat. Prin Legea Serviciului Social din 1938 Institutul de Cercetãri Sociale al României urma sã federalizeze, pentru coordonarea lucrãrilor de cunoaºtere/cercetare a þãrii, institutele publice ºi private, care aveau activitate de cercetare socialã ºi acþiune culturalã119. 116

În Serviciul Social, de organizarea echipelor s-a ocupat Octavian Neamþu, ca director al Direcþiei Serviciului Social al Tineretului. H.H. Stahl a avut sarcina Direcþiei de studii ºi documentare, iar A. Golopenþia pe cea a Direcþiei publicaþiilor. Traian Herseni a fost director al Direcþiei cercetãrilor sociologice, lucrând de fapt în Institutul de Cercetãri Sociale al României, (fostul ISR). Vezi Henri H. Stahl (1981), p. 397. 117 Traian Vedinaº (2001), Introducere în sociologia ruralã, Ed. Polirom, Iaºi, p. 27. 118 În 1939, îndatã ce Institutul de Cercetãri Sociale al României ºi-a putut constitui filiale în toate provinciile þãrii, în planurile de lucru au apãrut din ce în ce mai consistent probleme de sociologie urbanã. Vezi ºi Henri H. Stahl, (1981), p. 189. 119 Dimitrie Gusti (1971), Opere [Vol. 6], Partea I, Documente (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti, pp. 45-47.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 111

Metamorfoza ISR în ICSR crea condiþiile recrutãrii pe posturi de cercetare în slujba statului carlist a mai multor oameni de ºtiinþã. Institutul urma sã contribuie la stabilirea unui plan de lucru al Serviciului Social, pentru cunoaºterea þãrii cu ajutorul cercetãrilor monografice asupra tuturor satelor ºi oraºelor. Un plan utopic având în vedere cã în România, potrivit Recensãmântului din 1930, erau peste 15 mii de sate ºi 172 de oraºe. Suspendarea Serviciului Social. Institutul de ªtiinþe Sociale al României Serviciul Social a fost suspendat de cãtre regele Carol prin Decret-Lege (oficial la aºa-zisa propunere a lui Gusti) ºi pus în execuþie de Consiliul de Miniºtri condus de Constantin Argetoianu. Din 13 octombrie 1939, Institutul de Cercetãri Sociale al României a fost reorganizat ca Institut de ªtiinþe Sociale al României. Odatã cu suspendarea Serviciului Social120 a dispãrut ºi Institutul de Cercetãri Sociale al României. Într-o scrisoare din 5 februarie 1939 adresatã lui Gusti, colaboratorul Anton Golopenþia îi propunea121 o serie de mãsuri care sã previnã catastrofa: Am înþeles din cele spuse de dv. (1) cã Armand Cãlinescu122 [ministru de Interne, apropiat al lui Carol al II-lea — n.m. A.M.] ºi echipa lui nu vede cu ochi buni iniþiativele dv. ºi cã subzistã pericolul unei sabotãri; (2) cã acþiunea lui Cãlinescu l-ar putea determina pe Rege sã-ºi „mãnânce propriii copii“, înstrãinându-l de Serviciul Social ºi de dv.; (3) cã bugetul e redus la o treime, ceea ce ar putea fi trãsãtura decisivã în manevra de gâtuire a Serviciului Social ºi a ICSR. Echipa 120 C. Hamangiu (1940), Codul general al României (Codurile, Legi. Decrete-legi ºi Regulamente), vol. XXVII, 1939 — Partea III, Ed. Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti, pp. 2373-2374. 121 Anton Golopenþia (2002), Opere complete, vol. I Sociologie (ediþie alcãtuitã ºi adnotatã de Sanda Golopenþia), Ed. Enciclopedicã, Bucureºti, p. LXXXV. 122 Armand Cãlinescu (1893-1939), membru PNÞ, deputat, secretar general la Ministerul Agriculturii în 1929, ministru de Interne între 1937-1939, preºedinte al Consiliului de Miniºtri între 7 martie – 21 septembrie 1939 când este asasinat de legionari în Bucureºti.

112 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 113

Gusti trebuie sã pareze tentativa prin realizãri care sã dejoace adversarii. E nevoie de o strângere a rândurilor în echipa dv. ºi de folosirea cu randament maxim a bugetului.

Observaþiile lui Motru merg mult mai departe, reproºându-i lui Gusti carierismul ºi dorinþa de a se poziþiona în zona de decizie, comandã ºi putere:

Desfiinþarea Serviciului Social a fost primitã în moduri diferite de fiecare dintre colaboratorii lui Gusti dându-i-se explicaþii diferite. Fostul discipol Dumitru Amzãr îºi nota în jurnal pe 25 decembrie 1939:

M-am convins în acea zi cã pentru Gusti toatã amãrãciunea venea din faptul cã îºi vedea speranþele ministeriale înºelate ºi nicidecum din faptul cã ideea Serviciului Social fusese înlãturatã din programul de activitate a guvernului.125

Gusti ar fi cãzut în dizgraþie dintr-unul din urmãtoarele motive: 1. Doamna Gusti s-ar fi supãrat cu doamna Lupescu; Gusti s-ar gãsi chiar în divorþ cu soþia lui; 2. Argetoianu a þinut sã desfiinþeze cuibul de sinecure de la Serviciul Social, având nevoie de bani pentru alte nevoi mai urgente; 3. Ar fi fost sãpat de Gavrilã, care primea rapoarte cã la echipele regale ºi în cadrul Serviciului Social se face „gardism“; 4. Giurescu, ca Ministru al Frontului, ar fi cerut ca Frontul sã centralizeze toate aceste iniþiative pentru ºi cu tineretul, spre a-ºi asigura un teren de lucru ºi a capta astfel tineretul.123

Motru nu îºi mai aminteºte însã despre propriul angajament pentru care stau mãrturie articolele propagandistice scrise de el în slujba politicii regale ºi a muncii culturale ºi pe care le semna în 1939 în Curierul Serviciului Social:

Profesorul Constantin Rãdulescu-Motru îºi amintea în 1946 cã el însuºi luase parte fãrã prea multã convingere, la organizarea Cãminelor Culturale în Serviciul Social pe timpul Regelui Carol al II-lea, în urma insistenþelor depuse de colegul Gusti. Am fost chiar în comitetul ei de conducere încã de la început, alãturi de Dimitrie Gusti ºi Iuliu Moldovan [medic igienist român — n.m. A.M.], dar tot timpul n-am izbutit sã mã conving de utilitatea acestei organizãri a cãminelor. Ideea de la care porneºte nu e rea, lipsesc însã oamenii care sã o ducã la îndeplinire. Bãnuiesc cã însuºi Gusti, prin ea, urmãrea scopul de a se face necesar într-un rol de ministru pe lângã Regele Carol al II-lea.124

123

Dumitru Cristian Amzãr (2005), Jurnal berlinez, ediþie îngrijitã de Dora Mezdrea ºi Dinu D. Amzãr, Ed. România Press, Bucureºti, p. 101. 124 Constantin Rãdulescu-Motru (1998), Revizuiri ºi adãugiri 1946 [vol. IV], Ed. Floarea darurilor, Bucureºti, p. 183.

Suntem în ajunul marii bãtãlii pentru ridicarea satelor anunþatã încã de acum câþiva ani de M. S. Regele Carol II. […] Obligativitatea, prevãzutã de Legea Serviciului Social, este chiar în interesul absolvenþilor. […] Aduce dupã sine o ridicare a nivelului de cerinþe culturale în lumea satului ºi prin aceasta, indirect, asigurã o creºtere de clientelã pentru viitorii profesioniºti, ceea ce era pentru viaþa noastrã economicã o nevoie simþitã de mult. […] Ridicarea satelor, din starea de mizerie de astãzi, este cea mai bunã asigurare datã muncii profesionale. Obligativitatea are pentru absolvenþi ºi avantajul de a le scoate din cale riscul ºomajului, încã de la primele ore ale carierei, când ºomajul se simte cel mai dureros. […] Iatã-l pe absolvent, în loc de a aºtepta cu înfrigurare dupã un serviciu, încorporându-se unei echipe în care îºi gãseºte camarazi, dispuºi cu toþii la muncã: bucuria de a se simþi trebuincios, de îndatã ce a terminat ºcoala, iatã cã i se oferã din prima zi. […] ªomajul nu-l mai sperie. El poate sã aºtepte liniºtit în Cãminul Cultural al satului, oferta de serviciu pentru care s-a pregãtit. Din Servicul Social nimeni nu-l dã afarã. Munceºte poate fãrã câºtig material, dar trãieºte cu bucuria cã este folositor þãrii sale. […] Servicul Social nu e un simplu accident legislativ, ci este începutul unei adânci reforme în practica muncii profesionale.126 125

Constantin Rãdulescu-Motru (1998), p. 184. Constantin Rãdulescu-Motru, „În ajunul bãtãliei. Pentru reuºita Serviciului Social“, Curierul Serviciului Social, anul V, nr. 1, 8 iunie 1939, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 126

114 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 115

Asociaþii ºtiinþifice ºi cercuri culturale interbelice

pe calea proiectelor (formelor) externe nu ar fi fost una normalã, ci mai degrabã una patologicã. Conservatorii români susþineau cã modernizarea se poate produce ºi trebuie sã se producã într-un mod organic, îmbunãtãþind ºi dezvoltând fondul intern autohton ºi respingând împrumutul unor forme strãine (aici se situau junimiºtii, sãmãnãtoriºtii, iorghiºtii, cuziºtii, membrii LANC — lãncierii). Doctrinele progresiste din epocã (gânditorii zeletiniºti sau intelectualii reuniþi în jurul cenaclului Sburãtorul) arãtau ceva mai multã deschidere faþã de formele instituþionale dezvoltate în Occident. Ei manifestau interes pentru un sistem de cooperare ºi securitate între naþiunile Europei, susþinând proiectul Societãþii Naþiunilor (ca proiect european extern de securitate). În opoziþie cu gânditorii liberali (politicienii liberali apropiindu-se în fapt de viziunea naþionalist-etnicistã), conservatorii radicali (gândiriºti ortodocºi radicali, legionari) vedeau în Societatea Naþiunilor un proiect al evreilor („iudeo-masonic“) care cãutau sã domine prin acest organism naþiunile europene. Curentele de gândire care se inspirã din spiritualitatea orientalã autohtonã au lansat ofensiva împotriva curentelor ideologice cosmopolite. În jurul anumitor reviste literare ºi culturale ale vremii se reuneau în special intelectuali cu viziune tradiþionalist-ortodoxistã (ºi chiar de concepþie antieuropenistã). Revista Gândirea a reprezentat spaþiul cultural de întâlnire a conservatorismului autohton tradiþional cu formele unei reforme culturale. Revendicându-se de la junimism ºi sãmãnãtorism, Gândirea a fost fondatã la Cluj în 1921 de Cezar Petrescu ºi Lucian Blaga. Ea se înscrie în tradiþia unei drepte care evolueazã, prin contactele cu fascismele europene, spre o doctrinã preconizând reîntoarcerea la izvoarele spiritualitãþii naþionale ortodoxe. Din 1921 pânã în 1926 a fost condusã de Cezar Petrescu. Publicaþia a fost preluatã apoi de Nichifor Crainic care rãmâne la conducerea revistei vreme de aproape 20 de ani pânã când revista va fi desfiinþatã sub comuniºti. Sub îndrumarea ideologului N. Crainic, la Gândirea s-a constituit o grupare informalã care reunea parte din intelectualii vremii:

Rezumând, pe fondul disputelor de la finele Primului Rãzboi Mondial declanºate de opoziþiile Orient–Occident, autohtonism–cosmopolitism, naþionalism–europenism, s-a înfiinþat la Iaºi în 1918 Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Socialã, pe care Dimitrie Gusti o transformã în 1921 la Bucureºti în Institutul Social Român. ISR a reuºit sã reuneascã în confruntãrile publice de idei atât intelectuali ºi oameni politici poporaniºti, þãrãniºti sau social-democraþi, cât ºi politicieni ºi oameni de culturã orientaþi spre autohtonism ºi spre protejarea pieþei culturii naþionale, liberali, naþionaliºti, gândiriºti. Toþi aceºtia aveau despre sine imaginea unor reformiºti. Toþi aceºtia erau naþionaliºti, cu excepþia probabilã a socialiºtilor. Cel dintâi dintre reformiºtii-naþionaliºti era însã preºedintele ISR, cel care a formulat vocaþia sociologiei româneºti: angajarea în reforma societãþii.127 ISR a funcþionat cel puþin în anii ’20 dupã regulile unei organizaþii neguvernamentale, ca o comunitate ºtiinþificã la ale cãrei dezbateri publice erau invitaþi politicieni români de prim rang. În tot acest timp alte asociaþii culturale ale vremii propuneau la rândul lor cãi de modernizare a societãþii grav afectatã de Primul Rãzboi Mondial ºi ulterior de criza financiarã ºi economicã. Proiectele social-culturale autohtoniste (de omogenizare, orientate spre interior), cât ºi cele progresiste (orientate spre Europa Occidentalã, în special spre Franþa ºi Anglia) ridicau problema modernizãrii statului naþional nou creat. În anii ’30 Carol al II-lea se va propune la rândul sãu ca modernizator, ca promotor al reformei, teoria sa fiind inspiratã de doctrina corporatistã, câtã vreme Regele îºi dorea o guvernare largã exercitatã de reprezentanþi ai categoriilor socio-profesionale, a breselelor. Modernismul era înþeles de curentele autohtoniste într-un sens organicist, tradiþionalist. Elementele culturale ºi structurale alogene nu erau de dorit în viziunea autohtonistã, întrucât dezvoltarea 127

Cãtãlin Zamfir, „Ce a lãsat Dimitrie Gusti sociologiei postbelice?“, în Sociologie româneascã, vol. III, nr. 2, revistã editatã de Asociaþia Românã de Sociologie, Universitatea Bucureºti, Institutul Social Român, în colaborare cu Ed. Polirom, Iaºi, 2005, p. 13.

116 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Lucian Blaga, Radu Gyr, Gib I. Mihãescu, Ion Pillat, V.I. Popa, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stãniloae, Pamfil ªeicaru, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu, G.M. Zamfirescu. Duºmanii denunþaþi de gândiriºti sunt Roma (unii colaboratori ai Gândirii regretau formarea Bisericii Unite în Transilvania), democraþia pluralistã care distruge organicitatea naþiunii, bolºevismul care se bazeazã pe antagonismul social ºi Societatea Naþiunilor care, în viziunea lor, reprezenta un „organism de negare a naþiunilor Europei“. Proiectul lui Crainic — cruciada lui antisemitã ºi respingerea liberalismului, asocierea tradiþiei istorice româneºti cu Biserica Ortodoxã — este expus în Statul etnocratic (1936). Pentru Crainic, Legea lui Hristos este legea statului, România este statul etnic al românilor, iar regimul este monarhic de-a lungul întregii istorii naþionale. Politica etnicã presupune creºterea numãrului românilor din teritoriul þãrii prin schimbul de populaþii cu þãrile vecine, prin repatrierea românilor din America ºi prin colonizarea pãmânturilor retrase evreilor. Statul etnocratic al lui Crainic este un stat creºtin, aflat sub tutela Regelui. Între 1935-1937 fondatorul revistei Gândirea, filozoful Lucian Blaga, a scris cãrþile Orizont ºi stil, Spaþiul mioritic, Geneza metaforei ºi sensul culturii. În lucrãrile sale Blaga înainta ipoteza unui substrat spiritual al creaþiilor populare româneºti. Acest spaþiu este spaþiul mioritic, ondulat, produs al unei matrice influenþate de spiritualitatea ortodoxã. În opoziþie cu aceastã filozofie se va ridica sociologul Henri H. Stahl care declanºeazã o celebrã polemicã cu Lucian Blaga. Stahl argumenteazã cã teoria spaþiului mioritic a lui Blaga este doar o simplã construcþie filozoficã ºi o respinge arãtând cã nu poate fi utilizatã ca o sociologie a satului românesc.128 E. Lovinescu, gânditor liberal, prooccidental, insistã asupra filiaþiei directe a revistei Gândirea cu tradiþionaliºtii de dinainte de rãzboi, cu Iorga ºi sãmãnãtoriºtii. Pentru Lovinescu, Gândirea 128 Ioan Mihãilescu (2005), „Profesorul Henri H. Stahl ºi ªcoala Sociologicã de la Bucureºti“, în Sociologie româneascã, vol. III, nr. 2, revistã editatã de Asociaþia Românã de Sociologie, Universitatea Bucureºti, Institutul Social Român, în colaborare cu Ed. Polirom, Iaºi, p. 39

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 117

este una dintre manifestãrile conservatorismului ruralist ºi ortodox. În direcþia opusã s-a poziþionat publicaþia apãrutã în 1919129 condusã de E. Lovinescu, Sburãtorul. Poziþiile criticului literar sunt exprimate ºi în Istoria literaturii române contemporane. În jurul revistei Sburãtorul se dezvoltã cenaclul unde se adunau mai ales scriitori cu aceeaºi orientare liberal-progresistã. Cei mai mulþi dintre scriitorii de la Sburãtorul gândeau cultura universalist, umanist ºi mai degrabã deschis. Ei sunt aproape singurii care în epocã refuzã raportarea obsesivã la naþional. Printre colaboratorii revistei Sburãtorul se numãrã Tudor Vianu, Perpessicius, Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban. Curentele cosmopolite din epocã (gânditorii zeletiniºti sau scriitorii reuniþi la cenaclul Sburãtorul) arãtau deschidere nu doar faþã de cultura, ci ºi faþã de formele instituþionale dezvoltate în Occident. Adunaþi în jurul cenaclului lui Lovinescu, ei se pronunþau pentru un sistem de cooperare ºi securitate între naþiunile Europei, susþinând proiectul Societãþii Naþiunilor (ca proiect european extern de securitate, apãrãtor al ordinii europene ºi al frontierelor stabilite statelor naþionale prin Conferinþa de Pace de la Paris din 1920). Destul de firav ca organizare ºi acþiune publicã, aºa-zisul curent al intelectualilor cosmopoliþi trebuie privit totuºi cu mult mai multã moderaþie. Înainte de izbucnirea Primului Rãzboi Mondial, articolul „Note asupra rãzboiului nostru. Duºmanul dinãuntru“, din Revista idealistã, septembrie 1916 (pp. 115-117), ni-l înfãþiºeazã pe Lovinescu departe de imaginea de mãsurã ºi de echilibru pe care i-a construit-o mai târziu opera sa de critic literar ºi de lider al cercului de la Sburãtorul. Lucian Boia pune el însuºi în discuþie130 aceastã intervenþie în care scriitorul ºi istoricul literar de la Sburãtorul deplânge faptul cã românii nu au lagãre de concentrare, inclusiv pentru femei:

129

Sburãtorul a apãrut la Bucureºti în douã serii: 19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 ºi martie 1926 – iunie 1927. 130 Lucian Boia (2009), p. 89.

118 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Asta fiindcã în Bucureºti sunt câteva zeci de mii de germane ºi de unguroaice […] Nici nu se poate bãnui situaþia tragicã a multor familii din Bucureºti, în care servitoarea unguroaicã ascultã la uºã pentru a afla veºti, iar guvernanta nemþoaicã are crize de nervi când aude de o victorie româneascã sau se bucurã fãþiº când suferim vreo înfrângere. Suntem înconjuraþi de strãini, suntem spionaþi. Sã fereascã Dumnezeu ca un oraº românesc sã fie ocupat de nemþi: toþi aceºti strãini dinãuntru ne-ar jefui casele ºi ar exercita asupra noastrã o teroare fãrã seamãn […]

Odatã cu trecerea timpului autohtoniºtii i-au marginalizat pe europeniºti. „Noua generaþie“ a devenit numele naþionaliºtilor generaþiei de dupã Primul Rãzboi Mondial, care a ajuns sã-i cuprindã ºi pe europeniºti.131 E. Lovinescu însuºi, reprezentant al orientãrii europeniste, a fost marginalizat de instituþiile româneºti în beneficiul adversarilor autohtoniºti.132 Aflatã la polul opus, ideologia autohtonist-conservatoare era bine reprezentatã în epocã. Constantin Rãdulescu-Motru a întemeiat ºi condus Societatea Românã de Filosofie (cu publicaþiile Studii Filosofice ºi apoi Revista de Filosofie) ºi Societatea Românã de Cercetãri Psihologice (cu publicaþia anualã Analele de Psihologie) reunind filozofii ºi psihologii importanþi ai societãþii româneºti interbelice133. Fost student al lui Titu Maiorescu134, Motru îºi susþinuse teza de doctorat la Universitatea din Leipzig cu profesorul 131

Irina Livezeanu (1998), p. 26. Candidaturii lui E. Lovinescu la Academia Românã în 1936 i s-au opus ortodoxistul Nichifor Crainic ºi naþionalistul Nicolae Iorga. 133 Dimitrie Gusti (1924a), Andrei Bârseanu ºi naþionalismul, Discurs rostit în ºedinþa solemnã la 9 iunie 1924 sub preºedinþia de onoare a M.S. Regelui de C. Rãdulescu-Motru, cu rãspuns de Dimitrie Gusti, Ed. Cultura Naþionalã, Bucureºti, p. 33. 134 Titu Maiorescu (1840-1917), doctor în filozofie la Berlin, licenþiat în drept la Paris, profesor la Universitatea din Iaºi, deputat în 1971-1873, ministrul Cultelor ºi Instrucþiunii Publice în 1874-1876. Din 1884, este profesor de logicã la Universitatea din Bucureºti. A fost rector în 1882, ministrul Instrucþiunii Publice în cabinetele junimisto-conservatoare, ministru de Justiþie în 1900-1901, ministru de Externe înt 1912-1913 ºi a prezidat Congresul de Pace de la Bucureºti din 1913. A fost conducãtorul societãþii Junimea ºi redactorul-ºef al revistei Convorbiri literare. 132

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 119

Wundt, specialist în psihologie experimentalã, care a condus ºi teza de doctorat a lui D. Gusti. La ISR în prelegerile pe marginea Doctrinelor Partidelor Politice, Motru a susþinut conferinþa cu titlul Concepþia Conservatoare ºi Progresul135, explicând ideea de progres în viziunea naþionalismului conservator, protector al interesului de stat, superior voinþei cetãþenilor. În anii ’30, lupta radicalizatã dintre dreapta naþionalistã ºi stânga antifascistã provoacã elitele româneºti la confruntare. La dreapta se disting de fapt mai multe grupãri: una este aceea a dreptei conservatoare a lui Nichifor Crainic ºi a tinerilor intelectuali adunaþi în jurul lui Nae Ionescu136, precum Mircea Eliade, Mihail Sebastian137 sau Mircea Vulcãnescu. Alta este gruparea dreptei liberale din care fac parte tinerii intelectuali de la Criterion138 atraºi de Occident, unii dintre ei fiind ºi simpatizanþi 135 Constantin Rãdulescu-Motru, Concepþia Conservatoare ºi Progresul în Dimitrie Gusti (1924), Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice organizate de ISR, Extras din Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, anul al V-lea, Ed. Institutul Social Român, Cultura Naþionalã, Bucureºti, pp. 47-64, 55. 136 Nicolae C. Ionescu (cunoscut ca Nae Ionescu, 1890-1940) a fost filozof, logician, pedagog ºi jurnalist. Orientarea sa filozoficã a fost numitã trãirism. Nae Ionescu a fost elev al lui Constantin-Rãdulescu-Motru. ªi-a dat doctoratul în filozofie la München, cu o tezã de filozofie matematicã. Conferinþa asupra Sindicalismului a lui Nae Ionescu a fost publicatã în colecþia conferinþelor Institutului Social Român, în volumul Doctrinele partidelor politice. 137 Mihail Sebastian (1907-1945) colaboreazã din 1927 la ziarul Cuvântul al lui Nae Ionescu, alãturi de Camil Petrescu ºi Mircea Eliade. A fost redactor al ziarului pânã în 1933. Din 1932 a colaborat la revista România literarã (pânã în 1933) ºi la Azi (pânã în 1936). Ajunge în centrul atenþiei publice în 1934, cu romanul De douã mii de ani…, care declanºeazã polemica din cauza „Prefeþei“ semnate de Nae Ionescu. Atacurilor iscate de acest roman le rãspunde cu volumul din 1935, Cum am devenit huligan. 138 Revista Criterion prin mentorii sãi principali, foarte diferiþi ca formaþie, s-a aflat mai ales sub influenþa lui Nae Ionescu. Profesor de logicã la Universitatea Bucureºti, director al ziarului Cuvântul, colaborator al revistei Ideea europeanã (continuatoarea publicaþiei lui C. Rãdulescu-Motru, Noua Revistã Românã) Nae a exercitat o dominaþie intelectualã majorã asupra studenþilor care i-au urmat cursurile ºi care au intrat apoi în grupul de la Criterion. Criterioniºtii, atacaþi de la extrema dreaptã de legionarii în plinã ascensiune ºi de la stânga de socialiºti sau poporaniºti, s-au risipit.

120 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

ai profesorului Nae Ionescu. Aºa cum observa Dumitru Amzãr în 1937, „cu excepþii fãrã însemnãtate, toatã lumea e «naþionalist㻓139. Înfiinþat în toamna lui 1932, grupul de la Criterion a fost mai întâi un club de discuþii la care au luat parte Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Eugen Ionescu, Mircea Vulcãnescu ºi alþii. În 1934 a fost fondatã ºi revista Criterion, revista de arte, litere ºi filosofie unde au publicat M. Eliade, M. Vulcãnescu, P. Comarnescu, C. Noica, H.H. Stahl. Decizia de a fonda o Asociaþie a artelor, literelor ºi filozofiei care sã fie reprezentativã pentru „generaþie“ ºi sã poatã lãrgi câmpul acþiunii sale culturale a fost luatã în aprilie 1932140. Cercul cultural a fost fondat de Petru Comarnescu141, întors de la studii din America ºi ales secretar al asociaþiei Criterion. Criterion a fost privit atât ca o încercare venitã dinspre incipienta societate civilã româneascã a anilor ’30 de a impune dialogul ºi pluralismul, cât ºi ca o anticamerã de formare a unei elite naþionaliste care a derapat în extremism. Asociaþia Criterion a organizat în toamna anului 1932 cicluri de conferinþe, expoziþii ºi concerte. Petru Comarnescu propunea un alt concept de dezbatere publicã decât cel de la Institutul Social Român al lui Dimitrie Gusti. Conceptul lui Comarnescu consta în organizarea de scurte intervenþii ºi exprimarea punctelor diferite de vedere pe marginea unei teme supusã dezbaterii. Ciclul de conferinþe de la Criterion în care s-a dezbãtut asupra celor mai variate ºi îndepãrtate ca profil personalitãþi politice ºi culturale contemporane (Lenin ºi Freud, Mussolini ºi Chaplin, Gandhi ºi Valery, dar ºi Gide ºi Greta Garbo) s-a intitulat Idoli.142 139 Dumitru Cristian Amzãr (1937) Naþionalismul partidelor editatã de Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, Tipografia „Bucuvina“ I.E. Torouþiu, Bucureºti, p. 3 140 Florin Þurcanu (2007), Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Ed. Humanitas, Bucureºti, p. 234. 141 Petru Comarnescu (1905-1970) a fost eseist, critic literar ºi de artã, cu studii în SUA, unde ºi-a dat doctoratul în filozofie la University of Southern California, în Los Angeles. 142 Florin Þurcanu (2007), p. 236.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 121

Titulatura Idoli fãcea trimitere la imaginea unei societãþi moderne dominate de figuri de profeþi politici, de eroi intelectuali ºi de magicieni ai spectacolului. Stahl rememoreazã în convorbirile cu Zoltán Rostás scena în care a intervenit în dezbateri într-o polemicã cu comunistul Lucreþiu Pãtrãºcanu împotriva lui Lenin ºi episodul în care l-a combãtut pe corporatistul Mihail Manoilescu, un admirator al fascistului Mussolini143. Exemplele lui Lenin ºi Mussolini dovedeau cã în politicã dinamismul asociat cu idolatria se orientau cãtre extreme. Dezbaterile despre Freud ºi Chaplin nu erau însã pe gustul antisemiþilor bucureºteni, cãrora li se alãturase ºi influentul Nichifor Crainic.144 Ca punct de socializare, tinerii au fãcut din cafeneaua Corso fieful lor, opus în chip simbolic cafenelei Capºa, locul tradiþional de întâlnire al scriitorilor consacraþi.145 În anul în care Dimitrie Gusti intra în guvernul Vaida-Voevod, unii dintre membrii ªcolii Monografice, conducãtori ai echipelor de cercetare monografiste la finele anilor ’20, au început sã interacþioneze cu asociaþia culturalã Criterion. La asociaþia Criterion au activat gustiºtii Mircea Vulcãnescu ºi H.H. Stahl146, iar la revistã a colaborat ºi Anton Golopenþia. Criterion, prin organizarea dezbaterilor publice cu rezonanþã ºi prin publicarea unei reviste, a influenþat mediul politico-cultural al ªcolii gustiene. Caracteristica principalã a Criterionului, atât a grupului, cât ºi a revistei, a fost dezbaterea liberã, dupã mãrturisirile gustistului H.H. Stahl.147 Deºi iniþial cercul Criterion îºi propusese o serie de dezbateri libere care sã explice curentele ideologice ºi cauzele crizei economice, majoritatea participanþilor au cãzut pânã la urmã pradã naþionalismului xenofob ºi legionarismului. Membrii ai „generaþiei“ 143

Zoltán Rostás (2000), pp. 218-219. Florin Þurcanu, p. 236. 145 Idem, p. 235. 146 Dupã propriile mãrturisiri, Stahl a fost atras în gruparea Criterion de Mircea Vulcãnescu. Vezi Rostás (2000), p. 218. 147 Ibidem (2000), p. 29. 144

122 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

care activau la Criterion, precum Mihail Polihroniade148, s-au apropiat de la sfârºitul anului 1932 de Miºcarea Legionarã. Motivele au fost variate. H.H. Stahl apreciazã cã Polihroniade era un oportunist, care nu credea în spiritul Miºcãrii lui Codreanu ºi care dorea sã se foloseascã de el pentru a-ºi atinge propriile scopuri: Miºu Polihroniade era… mi-e greu sã spun arivist, dar el vroia sã facã carierã politicã […] El se vedea ca, în viitor, dupã ce vor pune legionarii mâna pe putere, sã aibã rãspunderea politicii externe […] Pânã ºi Comarnescu, iniþiatorul discuþiilor libere, s-a transformat în legionar. Eliade legionar, Noica legionar, Miºu Polihroniade legionar […] Grupul Criterion a plecat de la discuþie liberã ºi a ajuns la fanatism.149

Gazeta bilunarã Axa va servi drept magnet pentru atragerea de noi membri tineri de partea Miºcãrii lui Codreanu. Odatã cu numãrul 4 al revistei, în decembrie 1932, Axa a virat cãtre fascism. Momentul coincide cu cel în care s-a întrerupt ºi activitatea publicã a asociaþiei Criterion.150 La fel dispare revista Criterion care a supravieþuit mai puþin de cinci luni. La începutul anilor ’30, între legionari ºi generaþia de tineri intelectuali din grupul Criterion (care se prezintã la rândul lor ca o generaþie distinctã, cu obiective diferite de cele ale fasciºtilor români) nu putea exista decât „dispreþ reciproc“151. Radu Gyr, care conducea „familia legionarã“, numitã „Luminiþa“ (o grupare de cuiburi de intelectuali legionari în care va intra în 1937 ºi Eliade152), comparând tineretul legionar cu cel de la Criterion, 148 Mihail Polihroniade (1907-1939) a fost avocat, publicist, iniþial un discipol al lui Zeletin. A fost conducãtor al grupãrii ºi revistei Axa, pânã când Nichifor Crainic l-a convins sã intre în miºcarea lui Codreanu. Grupul Axa era format din Mihail Polihroniade, Alexandru Constant, Victor Ion Vojen, care colaborau la ziarul Calendarul (apãrut între 1932-1933) al lui Nichifor Crainic. Tot Crainic îi convinge ºi pe membrii ceilalþi ai grupului Axa sã adere la Miºcarea Legionarã. 149 Zoltán Rostás (2000), p. 222. 150 Florin Þurcanu (2007), p. 249. 151 Mihai Chioveanu (2005), p. 262. 152 Florin Þurcanu (2007), p. 343.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 123

avea sã spunã despre cei în urmã cã sunt doar o mânã de tineri intelectuali dezorganizaþi, anarhici, liberali politic, indiferenþi faþã de soarta þãranului român ºi faþã de ideea de stat naþional revoluþionar. Nichifor Crainic, apropiat al lui Codreanu, a izbucnit ºi el împotriva grupului de la Criterion, dând de înþeles cã tânãra generaþie nu ar trebui sã urmeze calea cosmopolitismului, ci pe aceea a angajãrii politice naþionaliste.153 Tineri din grupul Criterion vorbeau despre românism fãrã a fi xenofobi, despre tradiþionalismul occidental fãrã a privi în trecut, despre o nouã culturã ºi o nouã sociologie, despre suveranitate ºi independenþa politicii româneºti ºi despre ideologiile de import. Ceea ce îi unea pe aceºti tineri era dezamãgirea faþã de partidele româneºti ºi faþã de promisiunile electorale. Critica ortodoxistã a lui Nichifor Crainic împotriva asociaþiei Criterion s-a întâlnit cu critica de inspiraþie comunistã. Grupul de la Criterion a fost atacat de intelectualitatea de extremã stângã ca un proiect mic-burghez, al cãrui scop era sã deturneze tineretul intelectual de la adevãrata sa misiune într-o vreme de crizã. Atacurile din revistele comuniste la adresa criterioniºtilor îi fac pe unii dintre ei, precum Eliade, sã regândeascã raportul dintre dreapta ºi stânga. Începând din 1935, Eliade îl descrie pe Corneliu Zelea-Codreanu drept conducãtorul politic al tinerimii. Cãpitanul nu este omul programelor politice, ci este Salvatorul154, cu atributele unui erou creºtin, creator al unui „om nou“ ºi al unei noi Românii. Ca ºi alþi tineri din generaþia lui, Mircea Eliade pare sã nu sesizeze ceea ce deosebeºte „Omul nou“, de care vorbeºte Codreanu, de „Omul nou“ al Sfântului Pavel.155 În clipa când va fi convins de mesianismul lui Codreanu, Eliade este gata de convertire. El semneazã în ianuarie 1937 primul articol direct favorabil Gãrzii de Fier, dedicat morþii în Spania a legionarilor Moþa ºi Marin. Faptul cã membrii Miºcãrii nu aveau carnete de partid împiedicã datarea precisã a aderãrii 153

Nichifor Crainic, „Forþa trecutului“, Calendarul, 2 noiembrie 1932, apud Florin Þurcanu (2007), p. 245. 154 Florin Þurcanu (2007), p. 316. 155 Ibidem, p. 317.

124 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

lor, dar în cazul lui Eliade, începutul anului 1937 este, în opinia lui F. Þurcanu, momentul cel mai plauzibil156. Cealaltã tabãrã ideologicã, la dreapta conservatoare, ºi-a gãsit un climat filozofic la Bucureºti în cursurile profesorului Nae Ionescu. Militantismul naþionalist al lui Nae Ionescu punea în discuþie toatã tradiþia liberalã occidentalizantã. Viziunea lui Nae Ionescu conduce la restaurarea valorilor tradiþiei, a ortodoxiei, rãspunzând neliniºtilor în faþa modernitãþii ºi a crizei economice interbelice. Nae Ionescu îºi fascineazã discipolii: pe Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu, Mihail Sebastian ºi Emil Cioran. Discipol ºi al lui Gusti, filozoful Mircea Vulcãnescu a definit aceastã tensiune intelectualã drept „monahalã“ ºi mãrturiseºte admiraþia pe care o avea pentru Nae Ionescu. Mesajul lui Nae Ionescu se bucura de altfel de o largã audienþã, mai ales în rândul tineretului studios: Nae Ionescu este Profesorul filosof — am zice, singurul — ce exercitã azi o atare influenþã. […] Gânditorul care are asupra generaþiilor mai tinere o netãgãduitã influenþã. […] La cursurile lui se întâmplã cum era odinioarã la cursurile lui Pârvan ºi cum se întâmplã încã astãzi la cursurile profesorului Iorga.157

Nae Ionescu a publicat eseuri ºi comentarii în ziarul Cuvântul ºi în revista Gândirea a lui Nichifor Crainic, pentru ca în anii 1929-1930 sã transforme Cuvântul într-o tribunã a „restauraþiei“, ceea ce a dus la interzicerea lui provizorie de cãtre autoritãþi. Dupã întoarcerea regelui, Nae Ionescu a devenit unul dintre cele mai influente personaje din anturajul lui Carol pânã în 1933. În toamna lui 1933, revenirea la putere a liberalilor, cãrora regele a trebuit sã le solicite în noiembrie formarea unui nou cabinet, a echivalat cu un eºec personal al lui Nae Ionescu, duºmanul declarat al PNL. Dupã formarea guvernului liberal, Nae Ionescu a trecut de partea adversarilor regelui Carol al II-lea. El îl întâlnise deja pe Codreanu în mai 1933 ºi tot în acel an a fost ºi în Germania, de unde s-a întors convins de viabilitatea politicã

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 125

a miºcãrii fasciste româneºti. În timpul campaniei electorale de la sfârºitul lui 1933, Cuvântul devenise principalul ziar care prin articolele directorului sãu apãra ostentativ Garda de Fier. Dupã asasinarea prim-ministrului liberal I.Gh. Duca drept „pedeapsã legionarã“ pentru mãsurile luate împotriva Miºcãrii, a urmat represiunea împotriva Gãrzii, de care Codreanu s-a pus la adãpost. Majoritatea ºefilor legionari au fost arestaþi, la fel ºi simpatizanþi precum Nichifor Crainic ºi Nae Ionescu. Ziarul Cuvântul a fost din nou interzis.158 În 1934 Nae Ionescu a fost eliberat, datoritã presiunilor exercitate în anturajul regelui de diverse personalitãþi politice.159 Profesorul îºi cultiva în 1934 imaginea de lider al naþionalismului ºi de opozant al unui Monarh cu prestigiu erodat. κi expune astfel în faþa a mii de ascultãtori din diferite oraºe ale României elementele naþionalismului sãu organic. Mihail Sebastian nota în jurnal cã profesorul nu ezita sã comunice mesajul sãu politic în timpul cursurilor. Cuvântul „revoluþie“ plutea în aer la începutul anilor ’30 pretutindeni în Europa ºi inspira discursurile politice ºi dezbaterile intelectuale. Tânãrul Mircea Eliade se aratã interesat de revoluþia spiritualã pe care o propovãduia Nae Ionescu. Pentru tineri ca Eliade, „Omul nou“ nu era nici omul fascismului, nici cel al stalinismului. Tinerii intelectuali îºi judecau epoca prin apelul la imaginea „omului nou“ din perspectiva aºteptãrii milenariste. Sosirea „omului nou“ trebuia pregãtitã, ca întotdeauna în istorie, de o nouã elitã spiritualã.160 În celebra Prefaþã la romanul lui Mihail Sebastian, De douã mii de ani…, Nae Ionescu îºi concentreazã doctrina naþionalist-ortodoxã: Calitatea de român, evreu sau neamþ este o chestie de apartenenþã. Asta se poate întâmpla în douã feluri: subiectiv, printr-un act de mãrturisire; obiectiv, prin aceea cã eºti vehicul al unei istorii. Prima 158

Pentru toatã evoluþia lui Nae Ionescu, vezi Þurcanu (2007). Armand Cãlinescu (1980), Însemnãri politice, Ed. Humanitas, Bucureºti, pp. 210-215, apud Florin Þurcanu (2007), p. 285. 160 Florin Þurcanu (2007),pp. 279- 280, 289. 159

156 157

Florin Þurcanu (2007), pp. 342-341. Mircea Vulcãnescu (2003), pp. 37-38, 59.

126 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

modalitate nu este efectivã. […] Eºti român sau evreu sau grec nu printr-o mãrturisire de credinþã, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind un act individual de voinþã, ci o stare naturalã. […] Suferi pentru cã eºti evreu. Ai înceta sã fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi ºi nu ai putea scãpa de suferinþã decât încetând a fi evreu. Este, desigur, o apãsãtoare fatalitate. Dar tocmai de-aia nu e nimic de fãcut: Iuda va agoniza pânã la sfârºitul veacului.161

Temele lui Nae Ionescu acreditau o modernitate antioccidentalã ºi înlãturau noþiunea de contract pe care se baza tradiþia liberalã. Mentor al „noii generaþii“, Nae Ionescu chema la revoluþia de sus în jos ºi la statul cu un singur partid. Discipolii sãi l-au ascultat ºi l-au urmat. Emil Cioran era entuziasmat de Hitler în 1934 ºi a fost rãsplãtit în 1941 cu un post diplomatic la Paris de cãtre guvernul legionar al lui Horia Sima în Statul Naþional-Legionar Român (14 sept. 1940 – 26 ian. 1941). Mircea Eliade a avut o carierã cu un curs asemãnãtor, cu numiri oficiale la Londra, Lisabona ºi Madrid, începând din 1940. „Nãiºtii“ considerau laicismul ca fiind strãin de concepþia organicã a statului ºi a societãþii apãrute din spiritualitatea ortodoxã. Ei respingeau influenþa protestantismului ca purtãtor al unui individualism critic, dar ºi influenþa Romei, pentru cã românitatea ºi catolicismul ar fi fost incompatibile structural. Ei negau semnificaþia ªcolii Ardelene, miºcare culturalã generatã de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolicã, act în urma cãruia a luat naºtere Biserica Românã Unitã cu Roma. Pierdeau, de asemenea, din vedere cã Ioan Budai-Deleanu, Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe ªincai au fost (preoþi) greco-catolici. Nu întâmplãtor Mircea Vulcãnescu remarca despre Traian Herseni cã

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 127

Asta deºi filozofia lui Nae Ionescu respingea tradiþia liberalilor ºi angaja identitatea româneascã cu accent pe originile latine ca ºi reprezentanþii ªcolii Ardelene. Pe linia care pleca de la Eminescu, prin junimism, sãmãnãtorism, gândirism, nãism, Mircea Vulcãnescu se va declara ºi el un opozant al zeletiniºtilor.163 H.H. Stahl se numãrã printre puþinii reprezentanþi ai „tinerei generaþii“ care au refuzat sã cadã în capcana fascismului sau a naþionalismului xenofob ºi printre ºi mai puþinii intelectuali care nu s-au lãsat seduºi de profesorul Nae Ionescu. Stahl explicã motivele pentru care nu a fost atras de filozofia acestuia: Urmãrindu-l pe Nae Ionescu, aveai ce învãþa din meºteºugul jonglãrii cu ideile. Temele pe care le punea în discuþie aveau toate un iz de actualitate politicã, de nuanþã din ce în ce mai clar legionarã. Ca temã majorã era aleasã Naþiunea ºi Ortodoxia, vãzute metafizic, dar ºi teluric. Dupã pãrerea lui, cine se nãscuse în Bãrãgan nu putea înþelege pe Descartes, precum nici cine nu s-a nãscut acolo nu putea prinde duhul specific românismului ºi, mai ales, al ortodoxiei. Ceea ce pentru mine, care nu mã nãscusem în Bãrãgan ºi fusesem botezat catolic, nu era prea ispititor.164

Henri H. Stahl îºi amintea cã Mircea Vulcãnescu era mâhnit de faptul cã tehnicianul ªcolii Monografice refuza sã facã parte din „generaþia“ care îl avea mentor pe profesorul-filozof:

este stranie situaþia spiritualã a acestui unit greco-catolic, aruncat de împrejurãrile sociale în lagãrul unei stângi politice, cu care te întrebi ce afinitãþi are. […] Mai stranie apare rãtãcirea sa printre marxiºtii de la stânga.162

Vulcãnescu, începând din 1931, a încetat sã ia parte la lucrãrile de teren ale Seminarului. Ceea ce ajunsese a-l pasiona exclusiv erau problemele de filosofie ºi teologie, potrivit felului de a gândi al profesorului Nae Ionescu. […] În jurul acestui Profesor, cãruia toþi îi spuneau doar Nae, se grupaserã oameni de valoarea intelectualã a unui Vulcãnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, ba pânã ºi Mihail Sebastian, în ciuda antisemitismului feroce al lui Nae. Atât de departe mergeau cu iubirea fanaticã a profesorului lor, încât Vulcãnescu, într-o conferinþã în 1934 despre Tendinþele tinerei generaþii, a scris o frazã surprinzãtoare: Cum vom putea noi cere, de pildã, vreodatã junimiºtilor supravieþuitori sã înþeleagã cã, pentru cei

161

163

Nae Ionescu (2006), Prefaþã la Mihail Sebastian (2006), De douã mii de ani…, Ed. Humanitas, Bucureºti, pp. 8-9, 24. 162 Mircea Vulcãnescu (2003), pp. 106-107.

Mircea Vulcãnescu (2003), De la Nae Ionescu la „Criterion“, ediþie îngrijitã de Marin Diaconu, Ed. Humanitas, Bucureºti, p. 97. 164 Henri H. Stahl (1981), p. 217.

128 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 129

dintr-o generaþie cu mine „a zis Nae“ înseamnã acelaºi lucru cu ce a însemnat pentru ei „Zice Maiorescu“?165

mari ºi prea îndrãzneþe pentru vremurile ºi oamenii contemporani cu el.169

Dupã ce Corneliu Zelea-Codreanu a fost arestat în 1938, s-a produs ºi noua arestare a lui Nae Ionescu din ordinul ministrului de Interne Armand Cãlinescu, precum ºi revocarea oficialã din postul pe care îl ocupa la Universitate. În iulie 1938 Mircea Eliade este arestat la rândul sãu în apartamentul sãu ºi dus la sediul prefecturii poliþiei. Aflând la Paris vestea asasinãrii lui Codreanu, la sfârºitul anului 1938, Constantin Noica l-a informat pe Petru Comarnescu în legãturã cu decizia sa de a adera la Garda de Fier. Era ultimul reprezentant de marcã al „tinerei generaþii“ care se alãtura Miºcãrii. Tânãrul filozof, care colaborase deja la Axa legionarã, gãseºte în asasinarea Cãpitanului un pretext etic pentru o adeziune despre care s-a spus cã ar fi putut avea loc mult mai devreme.166 Pe 15 martie 1940, Nae Ionescu era doborât de o crizã cardiacã, deºi ulterior au apãrut zvonuri despre o posibilã otrãvire din ordinul regelui167. Mircea Eliade sugereazã cã moartea lui Nae Ionescu l-a eliberat parþial de angajamentul politic legionar, care decurgea din devotamentul faþã de profesor. Ca ºi în cazul lui Noica, Cioran sau Vulcãnescu, ideile lui Nae Ionescu constituiserã un liant între el ºi politicã.168 Unii dintre foºtii gustiºti convertiþi la nãism, precum D.C. Amzãr, îºi ridicau maestrul spiritual la rangul de martir în 1940:

Cei mai mulþi dintre tinerii care lucrau în ªcoala gustianã (în Seminarul de Sociologie sau la ISR) frecventau simultan (ca de altfel ºi mulþi alþi tineri intelectuali) cercuri ideologice foarte diferite, asociaþii culturale extrem de variate din perspectiva proiectului politic de modernizare. Cei mai mulþi dintre ei se percepeau ca reformiºti, aproape toþi erau naþionaliºti. Despre implicarea, ezitãrile, opþiunile ºi angajamentele politice ale gustiºtilor vorbesc paginile capitolului „Orientãrile ºi reorientãrile politice ale discipolilor“.

…a murit profesorul Nae Ionescu, Profesorul meu, singurul meu dascãl prin ce am învãþat de la el ºi prin felul cum îºi transmitea învãþãturile. Încerc pentru prima datã în viaþã sentimentul unui copil rãmas orfan […] L-am considerat ºi l-am simþit întotdeauna ca pe tata. Nu pentru cât m-a ajutat, ci din cauza unui adânc sentiment de familie spiritualã pe care îl aveam faþã de el. Ce se va alege cu noi, toþi elevii lui, copiii lui spirituali?[…] Va fi murit poate de amãrãciune ºi de nenorocul ce l-a avut cu ideile lui mari ºi îndrãzneþe, prea 165

Henri H. Stahl (1981), p. 214. Florin Þurcanu (2007), pp. 379-380. 167 Ibidem, p. 382. 168 Ibidem, 385.

Concluzii Una dintre particularitãþile ªcolii Sociologice de la Bucureºti este faptul cã ºi-a manifestat existenþa tot prin intermediul altor organizaþii. Aceste organizaþii au avut grade de structurare, adicã raportul dintre relaþiile informale ºi cele formale fiind diferit de la un deceniu la altul, de la un context politic la altul.170 Preocupat pe parcursul întregii sale vieþi sã organizeze, Dimitrie Gusti reuºeºte parþial instituþionalizarea câtorva din domeniile fundamentale ale sistemului sãu de gândire „Sociologie–Politicã–Eticã“. Instituþionalizarea învãþãmântului universitar în ºtiinþele sociale se produce prin crearea Seminarului de Sociologie de la Bucureºti al cãrui obiect au fost campaniile monografice, menite sã contribuie la reforma vieþii rurale. Preconizata Facultate de ªtiinþe Sociale ºi Politice, menitã sã preia funcþia creatoare de „personalitãþi ºtiinþifice“ a Seminarului, nu a fost însã pusã în practicã. În anii ’20 Gusti reuºeºte consolidarea unei asociaþii ºtiinþifice româneºti într-un institut social de anvergurã naþionalã (reunind specialiºti în domenii diverse, oameni de culturã cu diferite specializãri, personalitãþi ºtiinþifice din ºcoli româneºti ºi strãine ºi oameni politici români din aproape toate partidele). Asociaþia

166

169 170

Dumitru Cristian Amzãr (2005), p. 129. Zoltán Rostás (2005), p. 11.

130 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

pentru Studiul ºi Reforma Socialã, Institutul Social Român, Asociaþia ªtiinþificã pentru Enciclopedia României171 — toate sunt organizaþii specifice sferei publice, parte a unei societãþi civile incipiente, necesare într-un regim în curs de democratizare ºi într-un stat aflat pe drumul modernizãrii. Institutul Social Român a fost conceput ca grup de discuþii în care sã se exprime opinii diverse ºi adverse în probleme publice, cu acþiune de lobby ºi de influenþã directã asupra clasei politice, ºi care sã furnizeze idei ºi proiecte utile Legislativului românesc. Prin ISR au fost atraºi economiºti, istorici, filozofi, tehnicieni, politicieni cãtre studiul ºi cercetarea problemelor sociale.172 Iatã cum vedea D. Gusti însuºi rostul institutului: Institutul Social Român ºi-a înþeles justificarea existenþei lui de a fi un auxiliar benevol în ajutorarea lucrãrilor de legiferare prin organizarea competenþei ºtiinþifice ºi practice în diferitele secþii ce-l alcãtuiesc. ISR a urmãrit a completa elaborarea legislaþiei, câteodatã prea fragmentarã, accidentalã ºi ad-hoc prin cercetarea metodicã a problemelor sociale ºi politice de actualitate.173

Asigurându-se cã ISR este, ca instituþie, în afara oricãror influenþe doctrinare, Gusti a reuºit sã punã în dialog ideile sociale ºi ideologiile politice populare urmãrind ca scop în sine ceea ce el numea „unitatea moralã a þãrii“174. 171

Doctorul Leonte Virgiliu a avut intenþia de a tipãri o Enciclopedie ºi a pus lucrarea sub egida ISR. Pentru cã era vorba de o lucrare care presupunea importante cheltuieli financiare, Gusti a avut ideea sã dea proiectului forma unei Asociaþii ªtiinþifice pentru Enciclopedia României, dotatã cu personalitate juridicã ºi cu un comitet de direcþie prezidat de el însuºi ºi alcãtuit din: ing. Const. Orghidan, Mircea Vulcãnescu ºi Leonte Virgiliu. La acestea se adãugau un comitet de redactare, un comitet de gestiune, un consiliu de administraþie ºi altul de cenzori. Enciclopedia era consideratã o lucrare de prealabilã documentare pentru o viitoare analizã sociologicã totalã a þãrii, sintezã a tuturor informaþiilor privind geografia, demografia, istoria, manifestãrile economice, culturale, juridice ºi administrativ-politice. Au fost tipãrite patru volume din 1938 pânã în 1943, alte douã rãmânând doar în stadiul de proiect. 172 Mircea Vulcãnescu (1998), p. 98. 173 Dimitrie Gusti (1970), p. 70. 174 Ibidem, p. 73.

Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic / 131

Altfel spus, Gusti ºi-a propus profesionalizarea clasei politice cu ajutorul specialiºtilor participanþi la prelegerile publice de la ISR, Institutul Social Român constituindu-se, în anii ’20, ca un „incubator“ cu funcþii de formare ºi modelare a oamenilor politici gata sã preia în actul administrativ sectoare din diferite domenii ºi sã le reformeze. Este evident interesul gustian pentru formarea politicienilor ca specialiºti ºi mai puþin preocuparea sa pentru construcþia unui spaþiu al egalitãþii pentru toþi actorii politici. Dezbaterile publice de la ISR ºi influenþa lor asupra opiniei publice, sau mai bine spus asupra opiniei publicului prezent, contribuie indirect la creionarea unui spaþiu incipient al societãþii civile interbelice, demers la care participã ºi celelalte asociaþii culturale ºi ºtiinþifice din epocã. ªcoala Sociologicã de la Bucureºti reuºeºte publicarea ºi rãspândirea rezultatelor cercetãrii mai ales prin comunicãrile fãcute în secþiile ºtiinþifice ale ISR (în special în anii ’20), prin conferinþele publice (de succes la publicul larg), înfiinþarea ºi îndrumarea revistelor de specialitate, editurile de publicaþii ºtiinþifice ºi centrele de publicaþii. În acest fel opinia publicã este modelatã, iar sfera publicã se dezvoltã ca spaþiu intermediar între stat ºi societate, reuºind sã rãmânã o parte a domeniului privat. În anii ’30, intervenþia ºtiinþificã la sat prin acþiuni culturale de „ridicare“ a satului se va produce prin apariþia Seminarului ca o prelungire a Secþiunii sociologice a ISR, iar dupã 1934, prin coordonarea acþiunilor culturale ale ISR cu cele ale echipelor monografice (seminariºtii gustieni deveniþi ºefi ºi traineri ai membrilor echipele regale) ºi cu cele ale echipelor Fundaþiei Culturale „Principele Carol“, concepute ca centre de aplicaþie a rezultatelor activitãþii de cercetare. Activitatea lui D. Gusti din a doua parte a anilor ’30 — de care ne vom ocupa pe larg în capitolele urmãtoare — poate fi plasatã în tradiþia inginerilor sociali, a acelor autori care considerã posibil sã direcþionezi evoluþia unei societãþi prin experþi sau foruri de experþi pentru realizarea binelui comun. Deloc întâmplãtor, lucrarea semnatã de filozoful reformist Saint-Simon, Catehismul industriaºilor, a fost tradusã ºi publicatã de Institutul Social Român în colecþia Culturii Naþionale.

132 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Mesianismul concepþiei ºtiinþifice gustiene (de inspiraþie saint-simonianã) proclama cã doar sociologia putea salva România, iar ºtiinþa trebuia sã se punã în slujba statului. Aceastã colaborare a ºtiinþei cu statul carlist va conduce la contopirea celor douã sfere: publicã ºi privatã. În anii ’30, interesul regelui Carol devine în viziunea gustianã „interesul“ naþiunii române. ISR a funcþionat în anii ’20 cu misiunea de a forma oameni politici care sã administreze treburile politice, asistaþi de instrumentele ºtiinþei sociale. Profesorul Gusti este cel care a dat primul impuls organizaþiilor cu caracter ºtiinþific din interbelic, rolul sãu personal fiind definitoriu. Aceste organizaþii funcþioneazã în anii ’20 ca asociaþii ºtiinþifice ºi ca institute autonome de stat, în contextul democratizãrii societãþii româneºti de dupã rãzboi, o democratizare cu suiºuri ºi coborâºuri în care era bine-cunoscutã influenþa liberalilor prin Ion I.C. Brãtianu asupra regelui Ferdinand. În anii ’30, pe fondul unei etatizãri progresive a societãþii civile, este anihilatã treptat temelia sferei publice ºi în consecinþã ºi separarea statului de societate. Din aceastã contopire apare o sferã socialã politizatã care anuleazã din faºã deosebirea dintre public ºi privat. În a doua parte a anilor ’30, asociaþiile gustiene se vor muta în sfera de influenþã a puterii de stat, a monarhiei personale a lui Carol al II-lea. Aceasta este perioada când în România persoanele care reprezentau puterea politicã încep iarãºi sã ia locul instituþiilor politice.

III TEHNOCRATUL GUSTI ªI INSTITUÞIILE PUTERII ÎN ANII ’30. MONARHIA SOCIALÃ A LUI CAROL AL II-LEA

Î

n scrierile ºi în discursurile sale din anii ’20, sociologul Dimitrie Gusti a rezervat omului de ºtiinþã un rol de modernizator în concordanþã cu un anumit ideal etic cãruia i se va conforma el însuºi mai târziu, în anii ’30. Gusti nu a imaginat misiunea omului de ºtiinþã socialã limitatã la cercetarea monograficã sau la catedrã, la nivelul teoretic al dezbaterilor din seminar, al conferinþelor sau al prelegerilor publice. Datoria omului de ºtiinþã (a personalitãþii sociale) era aceea de a cerceta ºi de a interveni în plan social, de a oferi consultanþã omului politic, de a asista ori de a stimula economic comunitatea localã, omul obiºnuit, þãranul. Gusti a privit întotdeauna omul de ºtiinþã ca pe un om de acþiune ºi, în consecinþã, în sistemul de gândire gustian „Sociologie–Politicã–Eticã“ omul politic nu-ºi putea exercita profesionist funcþia publicã fãrã asistenþa ºi know-how-ul specialistului în ºtiinþa socialã. Criza interbelicã ºi soluþia Sociologiei naþiunii

Imediat dupã 1918 pentru noul stat român problema minoritãþilor naþionale (maghiarã, germanã, greacã, bulgarã, turcã, tãtarã, evreiascã, ruteanã, sârbã) ºi aceea a noilor confesiuni (greco-catolicã, protestantã, catolicã, mozaicã) deveneau din ce în ce mai stringentã. Înaintea Primului Rãzboi Mondial Regatul României avea o populaþie de 7 771 341 locuitori, în timp ce România Mare din 1919 avea o populaþie de circa 14 670 000 locuitori. Dupã primul rãzboi România a inclus în frontierele sale o importantã comunitate

134 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

maghiarã ºi un numãr considerabil de germani, ucraineni, ca ºi noi comunitãþi evreieºti. Potrivit Recensãmântului din 1930, românii reprezentau 71,9% din populaþia þãrii, maghiarii 7,9%, germanii 4,1%, evreii 4%. Între un sfert ºi o treime din cetãþenii þãrii erau de origine etnicã neromâneascã. Situaþia socialã a României dupã rãzboi se caracteriza prin dezorganizarea producþiei agricole ºi prin lipsa produselor de primã necesitate. În anul introducerii votului universal masculin, România era o societate tradiþionalã, þãrãneascã, ce folosea în agriculturã ºi industrie mijloace tehnice de la sfârºitul secolului al XIX-lea, o societate în care nu atât proporþia populaþiei rurale era importantã, cât gradul ei mic de diferenþiere socio-economicã. Recensãmântul din 1930 descria România ca pe o þarã cu 15 201 sate ºi doar 172 de oraºe. Apariþia unei economii agricole þãrãneºti ca urmare a reformei agrare ºi a împroprietãririi þãranilor din 1920, dar ºi începutul dezvoltãrii industriale a þãrii vor fi reflectate în textul Constituþiei din 1923 prin reglementarea noilor raporturi sociale. În 1930, proporþia micii proprietãþi în agriculturã era covârºitoare: 75% dintre þãranii proprietari deþineau suprafeþe mici, între 0-5 ha, adica 35,8% din totalul de teren arabil. 17% dintre proprietarii de pãmânt aveau suprafeþe între 5-10 ha, adicã 24,2% din totalul de teren arabil. 7,5% dintre proprietari deþineau suprafeþe între 10-100 ha, adicã 25,4% din totalul de teren arabil. 70% din populaþia României îºi câºtiga în 1930 existenþa în urma exploatãrii solului, iar 80% locuia în sate. Existau ºi judeþe cu peste 40% din populaþie angrenatã în profesiuni neagricole (Braºov, Brãila, Iaºi, Sibiu) sau cu mai mult de 30% din populaþie locuind în mediul urban (Braºov, Brãila, Iaºi, Cluj, Constanþa, Ilfov). Observãm o lipsã de uniformitate a dezvoltãrii economiei naþionale suprapusã peste incoerenþa urbanizãrii.1 Statul român, cu toate provocãrile cãrora trebuia sã le facã faþã, era nevoit sã se adapteze la realitãþile social-culturale de 1 Toate aceste cifre sunt preluate din Stelu ªerban (2006), Elite, partide ºi spectru politic în România interbelicã, Ed. Paideia, Bucureºti, pp. 67, 69.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 135

dupã Unire: În martie 1923 a fost adoptatã Constituþia liberalã (dezbãtutã la ISR la începutul deceniului, vezi cap. II. „Institutul Social Român, «incubator» al omului politic interbelic“), care acorda drepturi ºi libertãþi tuturor cetãþenilor fãrã a mai þine cont de etnie sau religie. Alte legi — Legea administrativã (1925) ºi Legea electoralã (1926), cu rol evident în consolidarea statului naþional unitar, stabileau noile mecanisme de conducere a statului. În acest context, au apãrut primele organizaþii politice care au reuºit sã atragã studenþi ºi foºti militari, fascinaþi de vehemenþa negatoare a fascismului, de ideea de dictaturã politicã, de populismul economic. Aceste partide politice nu au în anii ’20 forma unor miºcãri de masã ºi pot fi definite pânã la mijlocul deceniului patru mai degrabã ca proteste studenþeºti. Dupã 1918 în domeniul învãþãmântului de stat s-a aplicat o politicã centralizatoare ºi unificatoare, fapt care a dus statul uneori în conflict deschis cu repezentanþii diferitelor comunitãþii etnice. Expresia cea mai vizibilã a exclusivismului etnic a reprezentat-o antisemitismul anilor ’20. În deceniul urmãtor s-au înregistrat numeroase violenþe împotriva evreilor, în care a fost angrenatã ºi o mare parte a tineretului universitar, în special la Cluj, Iaºi sau Chiºinãu. Profesorul A.C. Cuza înfiinþase în 1922, împreunã cu N.C. Paulescu, Uniunea Naþional Creºtinã care s-a transformat în anul urmãtor în Liga Apãrãrii Naþional-Creºtine (LANC). Antisemitismul promovat de A.C. Cuza era agravat de provocãrile industrializãrii, de apariþia populismului ºi a naþionalismului cultural bazat pe exaltarea þãrãnimii ºi pe antimarxism2. Liga Apãrãrii Naþional-Creºtine apare în 1923 ca o reacþie la faptul cã evreilor, prin noua Constituþie, li se recunoºteau drepturile ce decurgeau din obþinerea cetãþeniei. Nu întâmplãtor formaþiunea ia naºtere într-un centru universitar, la Universitatea din Iaºi, unde învãþau numeroºi studenþi evrei. Doctrina LANC se baza pe antisemitism, iar creºtinismul constituia un element central al argumentaþiei cuziste. Forma de organizare statalã 2

Mihai Chioveanu (2005), p. 228.

136 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

rãmânea monarhia constituþionalã, iar agricultura, baza economicã a þãrii. În 1935 LANC va fuziona cu Partidul Naþional Agrar condus de Octavian Goga ºi va forma Partidul Naþional Creºtin (PNC). Chemaþi la guvernare în decembrie 1937, Goga–Cuza vor lua o serie de mãsuri antisemite: la începutul anului 1938 guvernul Goga a recurs la o masivã revizuire a calitãþii de cetãþean român în cazul evreilor. Politica îndreptatã împotriva cetãþenilor de origine iudaicã a fost continuatã ºi dupã ce Carol al II-lea a demis guvernul Goga. Apogeul antisemitismului de stat a fost atins între 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, interval în care România a fost condusã de generalul Ion Antonescu. Legiunea Arhanghelului Mihail a fost fondatã în 1927 de cãtre un grup de tineri disidenþi ai Ligii Apãrãrii Naþional-Creºtine (LANC) a lui A.C. Cuza. În fruntea lor era avocatul în vârstã de 28 de ani Corneliu Zelea-Codreanu. Acesta considera politica cu privire la evrei a LANC, care îmbrãþiºa mijloace parlamentare, mult prea moderatã pentru realizarea programului naþionalist. Aceasta în ciuda antisemitismului bãtrânului A.C. Cuza. Legiunea lui Codreanu s-a desprins de LANC când studenþii naþionaliºti ºi-au încheiat „ucenicia“. Pe fondul creºterii simpatiei pentru soluþiile radicale în rândul studenþilor români, profesorul Gusti propunea un program de modernizare cu fundament ºtiinþific. Revenit în þarã de la studiile din Germania autoritar-socialã a lui Wilhelm al II-lea ºi din Franþa parlamentarã a celei de-a Treia Republici, ambiþia politicã a lui Gusti a constituit-o ªtiinþa Naþiunii3, adicã utilizarea sociologiei pentru ridicarea satului ºi a þãrãnimii române. Aºa cum explicam în capitolul I Dimensiunea politicã a sistemului gustian „Sociologie–Politicã–Eticã“, recunoaºtem în propunerile sale de reformã atât mesianismul ºtiinþific al lui Saint-Simon, cât ºi modelul cooperatist danez. Studenþilor naþionaliºti li se propune o cale diferitã de ieºire din crizã prin proiectul gustian. Pentru Gusti þãrãnimea românã nu reprezenta doar o categorie socialã 3 Dimitrie Gusti (1968), Introducere la cursul de istorie a filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie, în Opere [vol. I], p. 223.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 137

majoritarã statistic în populaþia României, ci însãºi naþiunea4 pe care intenþiona sã o modernizeze cu concursul oamenilor de ºtiinþã pe care îi pregãtea în Seminarul de Sociologie, ºi sã o modeleze prin intermediul profesioniºtilor competenþi în probleme social-culturale care lucrau la Fundaþia Culturalã Regalã.5 Pentru liderul ªcolii Monografice o societate predominant agricolã, pentru a se angaja pe drumul unor reforme rapide, trebuia sã modernizeze satul românesc atât prin asimilarea tehnicilor moderne de agriculturã (preluate dupã modelul danez), cât ºi prin dezvoltarea vieþii culturale cu ajutorul elitei, în paralel cu dezvoltarea industriei ºi a oraºului. Viziunea sociologicã, politicã ºi eticã a lui Gusti presupunea mai mult decât simpla cercetare a unor sate româneºti. Ea avea în vedere realizarea unei „sociologii a naþiunii“, un proiect total care imagina cercetarea tuturor satelor ºi a oraºelor româneºti (15 201 sate ºi 172 de oraºe) în aºa fel încât sã ofere o perspectivã exhaustivã asupra realitãþilor sociale din România. Rezultatele acestei vaste cercetãri urmau sã fie puse la dispoziþia omului de acþiune, adicã a Regelui ºi a miniºtrilor sãi. Sociologia militans (sociologia naþiunii în aspectul ei practic, deosebitã de sociologia cogitans a naþiunii în aspectul ei teoretic) însemna cercetãri monografice întreprinse la sat de ªcoala Monograficã în anii ’20 prin echipele studenþeºti din Seminar, extinse în anii ’30 prin intervenþia socialã a echipelor regale ale Fundaþiei ºi generalizate prin Serviciul Social între 1938-1939. Cercetarea ºi munca la sate erau înþelese de Gusti ca un serviciu cultural naþional care trebuie fãcut în slujba ridicãrii naþiunii (adicã a României rurale). Dimitrie Gusti ºi Partidul Naþional Þãrãnesc Ca preºedinte al ISR, Gusti cultivase legãturi de prietenie cu reprezentanþii tuturor partidelor, dar mai ales cu o anumitã aripã a Partidul Naþional Þãrãnesc care îl invitase în nenumãrate 4 5

Stelu ªerban (2006), p. 229. Dimitrie Gusti (1993), p. 53.

138 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

rânduri sã devinã membru6. Prudent în viaþa publicã, Gusti n-a trecut totuºi prin filiera ierarhicã a niciunui partid politic ºi nu s-a impus în nicio organizaþie de partid. Nici în acþiunile sale publice din anii ’20 nu existã nimic care sã trimitã la practicile electorale.7 Gusti nu îmbrãþiºa tezele luptei de clasã ale aripii de stânga a PNÞ, pe care le respingea de pe poziþii chiar contrare: pentru el instituþiile — ocupate de oameni de ºtiinþã — ale unui viitor stat cultural vor putea prelua atributele constituþionale ale democraþiei parlamentare. O contribuþie importantã la aducerea grupului Gusti în prim-planul partidului ºi mai ales în promovarea sa în Executiv a venit din partea aripii ardelene a þãrãniºtilor. Afinitãþile cu ei îl plaseazã pe sociologul român mai degrabã la dreapta conservatoare a partidului. Pe 6 iunie 1932, când i s-a încredinþat lui Alexandru Vaida-Voevod formarea guvernului, profesorului Gusti i s-a propus de cãtre un bun prieten al lui Vaida portofoliul Ministerului de Externe.8 Pe atunci profesorul ocupa ºi funcþia de preºedinte al Societãþii Române de Radiodifuziune. A refuzat Ministerul Afacerilor Externe ºi apoi a acceptat, aºa cum de altfel prefera, Ministerul Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor. Dimitrie Gusti a condus Ministerul Instrucþiei în guvernele naþional-þãrãniste ale cãror prim-miniºtri erau liderii PNÞ proveniþi din Partidul Naþional Român: Vaida-Voevod ºi Iuliu Maniu. Prin fuziunea dintre Partidul Þãrãnesc ºi Partidul Naþional al Românilor din Transilvania realizatã dupã îndelungi negocieri în 1926, Iuliu Maniu devenise preºedintele PNÞ, Virgil Madgearu, secretar general, iar vicepreºedinþi, Ion Mihalache ºi dr. Nicolae Lupu din partea Partidului Þãrãnesc ºi Alexandru Vaida-Voevod ºi T. Brãtãºanu din partea Partidului Naþional. Douã baze regionale diferite se întâlniserã în negocierile din 1926: Maniu reprezenta Partidul Naþional transilvãnean, iar Mihalache îi reprezenta pe þãranii din Vechiul Regat. Prezenþa lui Maniu trimitea 6

G. Vlãdescu-Rãcoasa, (1936), p. 1078. Ion Zamfirescu, (1936), p. 1297. 8 G. Vlãdescu-Rãcoasa, (1936), pp. 1078-1079. 7

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 139

la tradiþia burgheziei transilvane, cea a lui Mihalache la istoria partidelor þãrãneºti care anunþau mãsuri radicale revoluþionare de stânga favorabile celor mulþi. PNÞ urma sã evolueze spre reformism ºi spre deschiderea pieþei economice. Deºi între 1918-1926 în Partidul Þãrãnesc ideea luptei de clasã fusese adeseori invocatã în documentele de partid, începând din 1924, odatã cu demararea negocierilor pentru fuziunea cu Partidul Naþional din Transilvania, ideea luptei de clasã dispare din discursurile þãrãniste. Este de înþeles de ce, ideologic, sociologul Dimitrie Gusti se simþea confortabil mai ales în relaþia cu aripa naþionalistã-transilvãneanã a PNÞ. Þãrãniºtii au sprijinit restauraþia lui Carol al II-lea în 1930 în virtutea adeziunii lor la doctrina statului þãrãnesc ale cãrei baze le trasase Constantin Stere în studiul Social-democratism sau poporanism? 9. Poporanistul Stere propunea monarhia constituþionalã ca o sintezã organicã între Coroanã ºi naþiune. Lui Carol al II-lea i se atribuie intenþia unei lovituri de stat în vederea revenirii la tronul la care renunþase încã din 1928. În acest sens mediile carliste aºteptau ca þãrãnistul Iuliu Maniu sã impunã restaurarea. Carol al II-lea avusese contacte prin Mihail Manoilescu cu generalul Averescu. Prin articole de presã publicate în Cuvântul, la rândul sãu, Nae Ionescu sprijinise PNÞ-ul ºi pe Iuliu Maniu în încercarea readucerii la tron a lui Carol al II-lea. O parte a Armatei fusese ºi ea favorabilã întoarcerii regelui. Revenirea la tron a regelui Carol al II-lea se produce pe fondul eºecului Partidului Naþional Þãrãnesc la guvernare. PNÞ 9

Poporanismul lui Stere s-a opus explicit marxismului ºi social-democraþiei lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. În polemica Stere–Gherea cel din urmã acuza antiindustrialismul ºi agrarianismul poporaniºtilor care ºi-ar fi dorit o societate þãrãnistã bazatã pe cultura micã agrarã ºi pe economia casnicã þãrãneascã. Gherea evidenþia cã unicul drum posibil prescris de natura obiectivã a legilor economice era industrializarea ºi nu idealul romantic de a transforma România într-o þarã agricolã. În schimb C. Stere era convins cã România nu-ºi putea dezvolta o mare industrie ºi cã trecerea de la capitalism la socialism nu e atât de inevitabilã precum susþin marxiºtii. Poporaniºtii afirmau cã þãrile agricole urmau propria lor evoluþie fãrã sã treacã prin etapa industrialismului.

140 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

a sprijinit restauraþia atunci când popularitatea îi era minimã, în speranþa de a câºtiga simpatie prin faptul cã aveau „propriul Rege“, aºa cum liberalii îl avuseserã pe Ferdinand.10 Deºi mulþi ºi-ar fi dorit ca regele sã ajungã sub controlul lui Iuliu Maniu, nici liderul þãrãnist nu s-a dovedit atât de abil în manipularea oamenilor pe cât fusese liberalul Brãtianu, nici Carol nu a fost atât de uºor de dirijat precum fusese tatãl sãu. Cum miºcarea carlistã câºtigase teren în primãvara lui 1930, Maniu a acceptat restaurarea punând totuºi câteva condiþii: respectarea de cãtre rege a Constituþiei, anularea divorþului cu regina Elena ºi ruptura definitivã cu Magda Lupescu. Carol acceptã, totuºi Magda Lupescu se va reîntoarce în România în toamna anului 1930, adusã de un fidel al regelui.11 Guvernul de uniune naþionalã Iorga–Argetoianu — care se dorea unul de tehnocraþi12 selectaþi din partide (aflat în exerciþiu din 18 aprilie 1931 pânã la demisia din mai a lui Iorga ºi schimbarea guvernului din 5 iunie 1932) — promulgã o lege care reduce datoriile agricultorilor cu pânã la 40%. Iorga era preºedinte al Consiliului de Miniºtri ºi simultan avea ºi rangul de ministru al Cultelor ºi Instrucþiunii Publice. Sub guvernarea Iorga–Argetoianu scãderea încasãrilor la buget a fãcut imposibilã plata funcþionarilor publici. Trezoreria era, de altfel, goalã, iar partidele în crizã de soluþii. Alegerile din 1932 exprimã nemulþumirile opiniei publice. O parte a electoratului nemulþumit dorea sancþionarea formaþiunilor politice care se aflaserã în ultimii ani la putere, ºi se împarte între partidele cu proiecte radicale. Garda de Fier obþine astfel 2,4% din sufragii, Liga antisemitã a profesorului Cuza 5,3% din voturi, iar Partidul Naþional Agrar al poetului naþionalist Octavian Goga 3,6% din voturi. 10

Irina Livezeanu (1998), p. 37 Suspectat cã ar fi adus-o în þarã pe Elena Lupescu, conservatorul corporatist Mihail Manoilescu susþine, în Memorii, cã nu a ºtiut de întoarcerea acesteia, de care a aflat abia în 1932. 12 Zigu Ornea (1969), Þãrãnismul, Studiu sociologic, Ed. Politicã, Bucureºti, p. 62. 11

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 141

Constituit la 6 iunie 1932, noul cabinet prezidat de Al. Vaida-Voevod a organizat alegeri parlamentare pe care PNÞ le-a câºtigat cu dificultate (doar 40,3% din totalul voturilor). În timpul campaniei electorale, Iuliu Maniu criticase camarila regalã ºi mai ales pe Elena Lupescu. Totuºi, dupã alegeri, Carol al II-lea s-a decis sã-i încredinþeze mandatul. Liderul þãrãnist a refuzat, iar Vaida-Voevod a rãmas ºef al Consiliului de Miniºtri pânã în octombrie 1932. Din primul guvern Vaida-Voevod (9 iunie-10 august 1932) nu au fãcut parte marii lideri Maniu ºi Mihalache, Vaida ocupând ºi poziþiile de ministru de Interne ºi ad-interim pe cel de la Externe. În al doilea Consiliu de Miniºtri condus de Vaida, care era ºi ministru de Externe (11 august-19 octombrie 1932), Ion Mihalache a condus Internele, iar Virgil Madgearu, Industria ºi Comerþul. Sociologul Dimitrie Gusti avea sã ocupe portofoliul Învãþãmântului ºi în primul, dar ºi în cel de-al doilea guvern consecutiv Vaida din 1932. În timp ce politica internã a României era dominatã de aceste tensiuni, situaþia generalã se agravase în Europa Occidentalã ºi în SUA. În urma scãderii preþurilor pe piaþa internaþionalã, cauzatã de marele crah financiar din 1929, criza economicã a atins mediile industriei petroliere. Criza financiarã mondialã începuse cu prãbuºirea bursei din New York ºi a continuat cu falimentul bãncilor americane, închiderea fabricilor ºi creºterea numãrului de ºomeri în SUA pânã la câteva milioane. Impactul deplin s-a resimþit pe pieþele europene din 1930-1931. Din cauza recesiunii care lovise ºi Europa, în 1930, brusc privatã de credite, Germania supraindustrializatã nu mai putea exporta suficient pentru a plãti importurile de materii prime. Prãbuºirea de pe Wall Street avea implicaþii mult mai serioase, având în vedere dependenþa economiei germane de împrumuturile pe termen scurt din strãinãtate care au fost repede retrase. Producþia se prãbuºeºte, iar criza afecteazã mai ales întreprinderile mici ºi mijlocii care cuprindeau mai mult de 50% din forþa de muncã industrialã a Germaniei. Muncitorimea, dar ºi alte clasele sociale, dezvoltã o antipatie împotriva capitalismului internaþional, considerat principalul vinovat al crizei. Partidele

142 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

de dreapta se opun creºterii impozitelor care defavorizeazã electoratul lor, iar partidele de stânga refuzã o politicã de austeritate deoarece salariaþii erau primii afectaþi. ªomajul a crescut rapid în Germania, de la 1,3 milioane de ºomeri în septembrie 1929 pânã la mai mult de 3 milioane în septembrie 1930, ajungând la peste 6 milioane de ºomeri la începutul anului 1933 nevoiþi sã trãiascã din mici ajutoare primite prin organizaþiile de asistenþã publicã. Probabil jumãtate din familiile germane erau afectate de crizã ºi mult mai mulþi se temeau de o catastrofã financiarã.13 Germania de la sfârºitul lui 1932, începutul lui 1933 simþea mai puternic decât oricare altã naþiune europeanã urmãrile crizei economice mondiale. În Germania nu acþiona doar Partidul Naþional-Socialist care îºi îndrepta propaganda împotriva parlamentarismului de la Weimar ºi a sistemului Tratatului de la Versailles, ci, dinaintea lui, acþiona Partidul Comunist care dorea sã înlãture total capitalismul ºi, ca secþie a Internaþionalei Comuniste, sã instaureze dictatura proletariatului, dupã exemplul Revoluþiei Ruse. Numeroºi ºomeri, care în noiembrie 1932 îºi dãduserã voturile Partidului Comunist, erau dispuºi sã creadã în ianuarie 1933 cã Hitler deþine o soluþie14. Entuziasmul Germaniei naþionaliste ºi speranþele populaþiei zguduite de criza economicã au trecut pe planul al doilea; decisivã a devenit teama Germaniei burgheze de o revoluþie comunistã iminentã15. Prin liderul sãu charismatic, Adolf Hitler, posesor al unor daruri oratorice remarcabile, cât ºi printr-o imagine publicã favorabilã, nazismul apãrea drept salvatorul Germaniei. Promisiunile 13

Mary Fulbrook (2002), p. 212. Ernst Nolte (2005), pp. 35, 37. La alegerile din iulie 1932 , marcate de incidente sângeroase între stânga ºi naþional-socialiºti, partidul condus de Hitler (NSDAP) obþinea un triumf nemaiîntâlnit de 37% din voturi, respectiv 230 locuri în parlament. În noiembrie 1932 partidul nazist înregistreazã, din nou, un scor redutabil (33,1%), la mare distanþã de SPD (20,4%). 15 Comuniºtii au obþinut ºi ei în iulie 1932 o mare victorie electoralã prin cele 5,3 milioane de voturi ºi 89 de locuri în Reichstag, ceea ce îi fãcea mai puternici decât social-democraþii germani. Vezi Ernst Nolte (2005), p. 158. 14

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 143

unei Germanii mari, precum ºi eliminarea urmãrilor Tratatului de la Versailles, curãþirea Germaniei de „microbul evreiesc“ care „infecta“ ºi „murdãrea“ rasa arianã, scoaterea în afara legii a „bolºevicilor ºi criminalilor“ care subminaserã þara din interior atât de mult timp — toate acestea s-au dovedit un vis seducãtor pentru un numãr mare de germani disperaþi ºi înspãimântaþi, pentru care democraþia de la Weimar însemnase numai umilire, dezastru naþional, conflicte sociale ºi nesiguranþã personalã. Elitele germane, industriale, agrare ºi militare, s-au gândit cã ar putea „îmblânzi“ ºi folosi aceastã miºcare pentru a-ºi realiza propriile planuri, o legitimitate pe care nu puteau sã ºi-o câºtige singure. Hitler nu a trebuit sã „punã mâna pe putere“; vechile elite îi deschideau uºa ºi îl pofteau înãuntru.16 În SUA, preºedintele Roosevelt, urmând concepþia keynesianã a politicii de stimulare a activitãþii economice, a lansat un vast program de lucrãri publice, Works Progress Administration, destinat sã foloseascã 3 milioane de ºomeri. Era o încercare a guvernului federal de a depãºi acþiunile de asistenþã socialã prin crearea de locuri de muncã pentru ºomeri.17 În contextul marii depresiuni economice în care România a fost blocatã la rândul ei de o supraproducþie, cu materii prime petroliere neprelucrate din cauza capacitãþii reduse de rafinare ºi stocare, se produce sfârºitul „erei liberale“ a Partidului Naþional Þãrãnesc. Guvernul naþional-þãrãnist condus de Iuliu Maniu (20 octombrie 1932 – 13 ianuarie 1933) a trecut în noiembrie 1932 la „regimul contingentarilor“ care viza protejarea produselor autohtone, româneºti. Executivul a impus soluþii de control al comerþului cu petrol ºi politici protecþioniste asemãnãtoare cu mãsurile luate de cãtre liberali cu câþiva ani înainte. Maniu era preºedinte al Consiliului de Miniºtri, Mihalache la Industrie, Madgearu la Finanþe, Nicolae Titulescu18 la Externe, iar Dimitrie 16

Mary Fulbrook (2002), pp. 218-219. Pierre Rosanvallon (1995), Noua problemã socialã, Institutul European, Iaºi, pp. 111-112. 18 Nicolae Titulescu (1882-1941). În 1917 i s-a încredinþat Ministerul de Finanþe, în cabinetul lui Ionel Brãtianu, cu Take Ionescu vicepreºedinte. În 1920 a fost ministru de Finanþe în cabinetul condus de Averescu. A fost ministru 17

144 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Gusti la Învãþãmânt. Era sfârºitul politicii de liber-schimb pe care o inaugurase Iuliu Maniu din fruntea guvernului în 1928 ºi care se situase, pânã la izbucnirea crizei internaþionale, în opoziþie cu protecþionismul rigid promovat de liberali prin Vintilã Brãtianu.19 Adâncirea crizei financiare ºi economice favorizeazã ºi în România urcarea pe scena politicã a extremei drepte ºi pune în evidenþã rolul de decizie al regelui. În demersul sãu de sporire a puterii personale ºi în competiþia cu partidele tradiþionale care îºi pierdeau credibilitatea, Carol al II-lea se va promova drept apãrãtorul social al celor de jos, al þãrãnimii române. Guvernãrile PNÞ (1928-1933) s-au derulat în perioada crizei economice internaþionale, perioadã în care, în ciuda organizãrii politice a þãrãnimii ºi a venirii la putere a partidelor agrariene în multe þãri europene (Danemarca, Polonia, Bulgaria), în agricultura europeanã impactul acesteia s-a simþit puternic în organizarea tehnicã a producþiei, creºterea ofertei de cereale care depãºea cu mult necesitãþile ºi mai ales în scãderea preþurilor produselor agricole sub cheltuielile de producþie. Ministru tehnocrat în vreme de crizã. Dimitrie Gusti ºi Petre Andrei, douã viziuni despre clasa de mijloc Dimitrie Gusti a fost ministru în guvernele Alexandru Vaida-Voevod între 9 iunie – 10 august 1932 ºi 11 august – 19 octombrie 1932. Apoi a fost ministru al Învãþãmântului în guvernul condus de Iuliu Maniu între 20 octombrie 1932 – 13 ianuarie 1933. A rãmas ministru la acelaºi portofoliu în Consiliul de Miniºtri la a cãrui preºedinþie a revenit Al. Vaida-Voevod între 14 ianuarie 1933 – 14 noiembrie 1933. În activitatea sa de la minister, profesorul Dimitrie Gusti s-a înconjurat de intelectuali: profesorul Petre Andrei, fostul elev de al Afacerilor Strãine ºi ministrul României la Londra. Din 1921 a funcþionat ca delegat permanent al României la „Liga Naþiunilor“ de la Geneva, fiind ales de douã ori (1930 ºi 1931) preºedinte al „Societãþii Naþiunilor“. 19 Henri Prost (2006), Destinul României 1918-1954, ediþie îngrijitã de Valer Moga, Ed. Compania, Bucureºti, p. 14.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 145

la Iaºi, a fost subsecretar de stat în ministeriatul lui Gusti20, iar profesorul I.C. Petrescu era secretar general. De fapt, pe toatã durata mandatului lui Gusti, ministerul a fost plin de studenþi ºi de colaboratori, iar ca ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor a plasat studenþi în diferite slujbe ºi a oferit numeroase burse.21 Directorul de cabinet al ministrului Gusti a fost sociologul Anton Golopenþia. Între 1932–1933 tânãrul sociolog n-a mai luat parte la munca de teren a echipelor monografice, fiind ocupat cu sarcinile de la cabinet. Golopenþia22 s-a ocupat ulterior de culegerea seriei de documente care au format volumul Un an de activitate ministerialã, referitor la activitatea lui Gusti legatã de acþiunea culturalã, ºcolarã, postºcolarã ºi paraºcolarã prin ºcoli þãrãneºti ºi cãmine culturale.23 În calitate de ministru, Gusti a iniþiat Anteproiectul de Lege pentru reforma învãþãmântului primar, Programa ºcolii primare elementare, Anteproiect de Lege pentru învãþãmântul secundar tehnic, proiecte de lege care nu au ajuns sã fie dezbãtute de Camerele Parlamentului. Ministeriatul lui Gusti a însemnat pentru departamentul educaþie de la guvern o serie de studii, cercetãri, documentãri statistice, o perioadã de strângere a datelor necesare pentru întemeierea ºtiinþificã a legislaþiei.24 S-a spus cã prin ministeriatul lui Gusti, elita PNÞ a ajuns sã lege programul de reformã socialã de actul guvernãrii.25 Ca ministru al Instrucþiei, Dimitrie Gusti a urmãrit un program de reformã pe baza cãruia a propus definirea idealului educaþiei naþionale în strânsã legãturã cu noþiunea de culturã, stabilirea unor obiective specifice fiecãrei trepte ºcolare, cu programe diferite la 20

Henri H. Stahl (1981), p. 222. Zoltán Rostás (2003), Sala luminoasã, Primii monografiºti ai ªcolii gustiene, Ed. Paideia, Bucureºti, p 113. 22 Dupã demisia din ministeriat a lui Gusti, Anton Golopenþia a plecat în 1934 la studii la Berlin, apoi la Leipzig, unde ºi-a luat în 1936 doctoratul cu prof. Freyer. Când s-a întors, s-a încadrat în Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 23 Henri H. Stahl (1981), p. 195. 24 Ion Zamfirescu (1936), p. 1303. 21

146 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

oraº ºi la sat ºi definitivarea structurii sistemului de învãþãmânt conform vârstei pedagogice ºi condiþiilor sociale. Spre deosebire de Spiru Haret ºi de Constantin Angelescu (miniºtri în guverne liberale) care au urmãrit în mandatele lor sã sporeascã numãrul ºcolilor, al învãþãtorilor ºi al ºtiutorilor de carte, Dimitrie Gusti considera activitatea de extindere a sistemului de învãþãmânt (depusã mai ales de ministrul Angelescu) drept exageratã ºi nerealistã, în contextul crizei ºi al ºomajului intelectual. Gusti ºi discipolii sãi identificau activitatea lui Angelescu cu exuberanþa reformistã de dupã rãzboi, când optimismul iluzoriu pusese stãpânire dupã el peste toate domeniile.26 Haret fusese ministru al Educaþiei în guvernele liberale venite la putere dupã rãscoala þãrãneascã din 1907. Reformele sale îºi propuneau sã facã din ºcoalã un mijloc de luptã împotriva dificultãþilor economice ºi sociale la îndemâna þãranilor, iar din profesor sau învãþãtor, un îndrumãtor, un educator ºi un luminãtor al satului27. Pentru a face din instituþia ºcolii un sprijin pentru þãrani, Haret a pus necesitãþile rurale deasupra celor urbane. Grija constantã a lui Haret pentru þãrãnime este de neconceput la liberalii occidentali. PNL, care obþinea voturi de la populaþia ruralã rezidentã în sate mici ºi care beneficia ºi de simpatia unor judeþe cu mari proporþii de populaþie ruralã, a continuat opera lui Haret dupã Primul Rãzboi Mondial, unificând ºcolile din provinciile româneºti în cadrul sistemului creat de el. Succesorii lui Haret la Ministerul Învãþãmântului au fost inspiraþi de realizãrile sale, Constantin Angelescu continuând direcþia lui Haret prin încercarea de a diminua diferenþele regionale culturale ºi preocupându-se mai puþin de dificultãþile sociale ale vieþii þãrãneºti. 25

Stelu ªerban (2006), p. 137. Irina Livezeanu (1998), p. 53. 27 Haretismul, miºcarea de ridicare culturalã la sate prin implicarea preoþilor ºi a învãþãtorilor, ºi-a gãsit expresia publicã prin revista iniþiatã de Spiru Haret în timpul ministeriatului sãu, Sãmãnãtorul. Revista Sãmãnãtorul a apãrut în decembrie 1901, sub conducerea lui Alexandru Vlahuþã (având colaboratori prestigioºi, în frunte cu M. Sadoveanu ºi George Coºbuc), ºi a fiinþat pânã în 1910. Revista susþinea valorile naþionale tradiþionale ºi folclorice, precum ºi necesitatea culturalizãrii þãrãnimii. 26

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 147

În dezacord cu linia trasatã de Haret a fost P.P. Negulescu, ministru al Educaþiei sub guvernul Averescu din 1920-1921. În loc sã aplaude realizãrile ministrului Angelescu, P.P. Negulescu se plângea cã învãþãmântul românesc urma sã fie afectate de slaba calitate a absolvenþilor nenumãratelor ºcoli noi, necorespunzãtoare la rândul lor. Împãrtãºind viziunea lui Negulescu, Dimitrie Gusti aprecia cã atunci când a preluat funcþia, în 1932, criza învãþãmântului se afla la nivelul cel mai acut, universitatea fiind „o fabricã de diplome pentru profesori fãrã catedre, pentru avocaþi fãrã procese, pentru medici fãrã pacienþi, pentru teologi fãrã parohii“. Gusti, în opoziþie cu Haret ºi Angelescu, a promovat o mai mare selectivitate în ºcolile secundare, astfel încât sã se limiteze accesul la universitate, permiþându-i sã devinã o instituþie veritabilã de construcþie a elitei naþionale.28 Problema pentru Gusti nu era doar aceea cã România avea mai mulþi studenþi sau mai multe universitãþi decât alte þãri europene, ci cã aceste cifre existau pe fundalul unei situaþii de înapoiere, în care cea mai accesibilã carierã era aceea de funcþionar. Cel mai solicitat domeniu al învãþãmântului superior era dreptul, atât înainte, cât ºi dupã Primul Rãzboi Mondial, or interesul studenþilor români pentru facultãþile de drept nu corespundea nevoilor de pe piaþa muncii. În condiþiile ameninþãrii ºomajului intelectual, ministrul Gusti era preocupat mai curând de crearea unei elite naþionale decât de mobilitatea socialã a þãranilor prin intermediul statutului care se putea câºtiga prin ºcoalã. Gusti nu se aratã interesat de aceea nici de extinderea numãrului de locuri în Universitate ºi nu priveºte educaþia ºcolarã ca pe o trambulinã. Profesorul Constantin Rãdulescu-Motru elaborase împotriva Legii liberale a Învãþãmântului Secundar o criticã pe care o regãsim în reforma Educaþiei vizatã de ministrul Dimitrie Gusti. Motru reproºa liberalilor ignorarea învãþãmântului secundar practic. Critica se baza pe distincþia între învãþãmântul de culturã 28 În privinþa învãþãmântului în perioada pe care o trecem în revistã, vezi Irina Livezeanu (1998), p. 287.

148 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

generalã (teoretic) ºi învãþãmântul de culturã profesionalã (practic). Pentru D. Gusti sistemul liberal nu era adecvat structurii sociale þãrãneºti a României interbelice. De fapt Gusti nu dorea ca þãranul sã iasã din mediul sãu tradiþional, ci urmãrea ridicarea comunitãþilor rurale, dezvoltarea economicã ºi îmbunãtãþirea vieþii sãteanului la el acasã, în satul natal. Interesul gustian se manifesta pentru specialiºtii care, coborâþi în lumea satului, sã încurajeze dezvoltarea organicã ºi armonioasã în mediul rural dupã modelul cooperaþiei. De aici ºi rostul pe care îl atribuie studenþilor (specialiºtilor în formare) care trebuiau sã se întoarcã înapoi la sat ori sã exploreze acel mediu þãrãnesc pentru a ajuta la stimularea energiilor locale ºi la apariþia unor elite rurale (a personalitãþilor þãrãneºti): Naþiunile au nevoie totuºi ºi de þãrani ºi de muncitori ºi de meºteºugari, nu doar de funcþionari ºi de intelectuali. Iar bunãstarea nu e de partea lor decât când fiecare ins este cât se poate mai productiv la locul sãu. […] Tendinþa de intelectualizare cu tot preþul ºi nãvala spre oraº sunt studiate ºi trezesc îngrijorarea.29

Apropiindu-se ºi de doctrina corporatistã care imagina comunitatea ca pe un organism funcþional graþie unei solidaritãþi sociale determinatã de îndeplinirea armonioasã a unor funcþii complementare de cãtre diferite categorii social-profesionale, pe Gusti îl preocupã totuºi mobilitatea socialã ascendentã. Viziunea lui se apropie de abordarea þãrãniºtilor, de identificarea unei cãi specifice de dezvoltare, proprii þãranului ºi gospodãriei agricole. Prin modernizarea gospodãriei proprii ºi a satului de origine, þãranul „ridica“ nu doar mediul rural sau comunitatea localã, ci naþiunea însãºi. Acceptând ordinea socialã, status-quo-ul, þãranul se dezvolta echilibrat, în armonie socialã cu celelalte categorii socio-profesionale urbane sau semirurale. O perspectivã diferitã propunea profesorul universitar de sociologie de la Iaºi, Petre Andrei (subsecretar de stat la ministerul condus de Gusti ºi ministru al Educaþiei între 1938-1940). Dacã

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 149

Gusti era înclinat sã vadã în þãrãnime naþiunea însãºi, Petre Andrei considera þãrãnimea doar clasa socialã majoritarã, care, antrenatã în procesul schimbãrii sociale, îºi va micºora ponderea, în favoarea acelei clase mijlocii, baza autenticã a naþiunii. De aici ºi accentul pe care îl punea Andrei pe cultura generalã în reforma socialã prin educaþie în vreme ce ideile lui Gusti nu vizau dezvoltarea unei clase de mijloc în societatea româneascã, ci în interiorul þãrãnimii. Ca ministru, Gusti a þinut sã nu alimenteze conflicte interne de partid, aºa cã a susþinut multe din mãsurile PNÞ: separarea strictã a învãþãmântului practic de cel teoretic; modificarea procedurilor de selecþie din învãþãmântul secundar ºi superior în direcþia examenului selectiv de personalitate, bazat pe evaluarea în timp a elevilor.30 Întreprinzând o serie de anchete referitoare la starea învãþãmântului românesc, Mircea Vulcãnescu este cel care a întocmit Referatul general, de sintezã asupra stãrii reale a învãþãmântului, cultelor ºi culturii31; accentul se punea pe reorganizarea Ministerului Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor ºi pe transformarea lui în Ministerul Culturii Naþionale. Pentru a reforma Ministerul Instrucþiei, o echipã condusã de ministrul Gusti a întreprins o anchetã asupra instituþiilor ºcolare româneºti, iar rezultatele anchetei au fost incluse în volumul Un an de activitate la Ministerul Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor 1932-1933. Proiectul statului cultural conceput de sociolog se împletea cu concepþia gustianã privind problema socialã. Pentru Dimitrie Gusti naþiunea era creatoare de valori, iar statul era organizatorul valorilor naþionale. Naþionalismul cultural gustian insista pe acþiunea culturalã, limitând rolul statului în reforma socialã ºi accentuând pe structurile societãþii naþionale capabile de o asemenea implicare. S-a arãtat cã Gusti anticipa în acest fel liniile de dezvoltare ale societãþii civile.32 30

Stelu ªerban (2006), pp. 229-230. Mircea Vulcãnescu (1998), p.13. 32 Stelu ªerban (2006), pp. 282-283. 31

29

Dimitrie Gusti (1970), Opere [Vol. 3], p. 225.

150 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Casa Culturii Poporului În doctrina socio-politico-eticã, Gusti pune, cum am spus, accent pe dezvoltarea comunitarã dupã modelul cooperaþiei daneze. Înþelegând cã înapoierea societãþii rurale era cauzatã de factori structurali, Gusti propunea sã se acþioneze ºtiinþific în echipe multidisciplinare asupra comunitãþilor sãteºti. Producerea bunãstãrii în mediul rural nu putea fi realizatã decât prin programe de reabilitare a condiþiilor economice colective (infrastructurã, amenajãri teritoriale etc.) ºi prin mobilizarea unor resurse colective comunitare. Ridicarea satului românesc însemna crearea condiþiilor comunitare care sã facã posibilã (re)integrarea comunitãþii rurale în circuitul economiei de piaþã. Stimulul pentru modernizarea satului trebuia dat de sus, dinspre elitele intelectuale (studenþii, ca viitori specialiºti, împreunã cu profesorii lor ºi cu oamenii de ºtiinþã în echipe multidisciplinare pot asigura coordonare ºi consultanþã) spre societate, dar fãrã reacþia comunitãþii, fãrã stimularea iniþiativelor ºi fãrã cooptarea resurselor locale, progresul societãþii tradiþionale era aproape imposibil. În anii ’20 sprijinul finaciar dinspre putere pentru organizaþiile de cercetare socialã conduse de D. Gusti a fost slab ºi disparat. Prin intermediul Institutului Social Român, Dimitrie Gusti a reuºit sã stabileascã ºi sã întreþinã relaþii cu reprezentanþii partidelor parlamentare ºi neparlamentare. Elita politicã interbelicã fusese solicitatã de Gusti, cum am vãzut, nu doar la ISR, ci ºi mai devreme în Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Socialã. Sociologul cerea sprijin pentru acþiunile sale de cercetare de la niveluri de putere politicã mult mai înalte decât organizaþiile lui ºtiinþifice.33 Abia în anii ’30, odatã cu venirea la tron a lui Carol al II-lea, apare perspectiva de finanþare a planurilor de cercetare a satului ºi de modernizare ruralã. Gusti a fost învestit în anii ’30 cu funcþii în conducerea unor instituþii publice, prin care a obþinut suport financiar de la statul monarhic. Cel mai semnificativ suport a fost cel acordat de Carol

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 151

al II-lea, care nu finanþa acþiunile culturale la sate într-un mod cu totul dezinteresat. Sprijinul material pentru acþiunea la sate ar fi putut veni mult mai devreme, încã de pe vremea când Gusti a fost instalat ca director al unei mari instituþii de „îndrumare a culturalizãrii satului“ — Casa Culturii Poporului. La propunerea principelui Carol al II-lea, Gusti a fost numit, în anul 1922, director al Casei Culturii Poporului, dar a demisionat dupã scurtã vreme întrucât nu a primit un buget care sã acopere cheltuielile proiectelor sale de anvergurã naþionalã. Legea pentru înfiinþarea Casei Culturii Poporului fusese votatã în 1921 (vezi „Anexa 1“), Casa Culturii Poporului fiind fondatã ca „institut naþional pentru educaþia maselor ºi cultura maselor populare“. Scopul instituþiei era sã dezvolte iubirea de patrie ºi de neam prin scrieri, cuvântãri, fapte, serbãri comemorative, excursii, reprezentãri artistice, sã facã educaþie cetãþeneascã poporului ºi sã cinsteascã faptele mari de virtute cetãþeneascã; sã facã educaþie fizicã ºi sanitarã, precum ºi pregãtire pre ºi post regimentarã a poporului; sã dezvolte simþul gospodãresc al oamenilor încurajând ºi premiind silinþele lor gospodãreºti. (vezi „Anexa 1“)

Din Memoriul înaintat preºedinþiei Consiliului de Miniºtri din partea Direcþiei generale a Casei Culturii Poporului (iunie 1922), reiese cã programul Casei Culturii cuprindea trei direcþii: realizarea cãminelor culturale, editarea publicaþiilor ºi pregãtirea „elementelor culturale de propagandã ºi conducere“.34 Prin intermediul cãminului cultural, înfiinþat în toate comunele, urmau sã fie aplicate scopurile sociale ale Casei Culturii Poporului. În Memoriu se arãta cã el reprezenta instituþia de îndeplinire la sate a programului culturii poporului, în care se adunã ºi conlucreazã sãtenii, funcþionarii satului ºi intelectualii originari din localitate. Instrumentul de îndeplinire în oraºe a programului culturii poporului era Universitatea popularã.35 34

33

Zoltán Rostás (2005), p. 55.

35

Dimitrie Gusti (1970), Opere [vol. 3], pp. 230-231. Ibidem, p. 239.

152 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Cât priveºte iniþiativa însãºi a creãrii acestui organism naþional H.H. Stahl îºi aminteºte36 cã în 1920 Gusti a propus înfiinþarea unei Case a Culturii Poporului. Peste ani, Dimitrie Gusti va afirma despre Casa Culturii Poporului cã a fost gânditã de principele Carol ca o operã sistematicã de reformã socialã37, ca o instituþie cu un program cultural de activitate intelectualã ºi artisticã ºi de educaþie fizicã ºi economicã la sate.38 Mircea Vulcãnescu, la rândul lui, îl identifica drept iniþiator pe principele Carol, care l-a desemnat pe Gusti pentru organizare.39 Doctrina culturalã a lui Carol se intersecta cu preocuparea lui Gusti pentru intervenþia socialã la sat încã de la începutul anilor ’20, dovadã ºi interesul gustian pentru o fundaþie regalã cu menirea de a instituþionaliza transferul de culturã în mediul rural. În discursul regal din mai 1934 cu ocazia inaugurãrii noului local al Fundaþiei „Principele Carol“ ºi a vernisajului Expoziþiei Cãrþii ºi a foilor pentru popor ºi copii, Carol al II-lea rememoreazã motivele înfiinþãrii instituþiei culturale: Când, în anul 1921, mi-a venit gândul plin de avânt tineresc, de a crea aceastã fundaþie, am fost mânat de ideea cã în urma marilor reforme: împroprietãrirea þãranilor ºi votul obºtesc, mai era un foarte mare pas de fãcut pentru ridicarea ºi aºezarea acestei þãri acolo unde trebuie. Am fost convins cã numai prin drepturi politice ºi printr-o înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite, ºi de aceea, întemeind aceastã Fundaþie, am dorit sã pãtrund cât mai adânc în sufletul poporului, începând o adevãratã operã de îndrumare, zi de zi, ceas de ceas, ca sã putem ajunge sã ne fãlim ºi noi, asemenea altor þãri, cu sate nu numai pitoreºti, ci ºi frumoase ºi concrete.40

36

Henri H. Stahl (1981), p. 279. Dimitrie Gusti (1939), Principiile ºi scopurile Serviciului Social, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, Bucureºti, p. 11. 38 Idem (1934a), p. 528. 39 Mircea Vulcãnescu (1998), p. 43. 40 Carol al II-lea, Regele României, Discursuri Culturale ale M.S Carol II — 1930-1936 (Martie), Ed. Librãriei Universala, Alcalay&Co, Bucureºti, p. 119. 37

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 153

Într-un discurs public despre naþionalism, în 1924, Dimitrie Gusti elogia la rândul sãu iniþiativa prinþului Carol care înþelesese necesitatea unui „aºezãmânt central de culturã integralã naþionalã“: O astfel de Casã a Culturii Poporului a fost creatã prin lege specialã acum câþiva ani din iniþiativa Prinþului Culturii româneºti, al ASR Principele Moºtenitor. Ea era plãnuitã sã rãspândeascã elemente culturale întemeiate pe biologia naþionalã: educaþia fizicã ºi cultura sanitarã, alãturi de cultura economicã ºi de cultura sufleteascã. Urmãrile practice ar fi fost Regenerarea biologicã, un popor mai sãnãtos pentru muncã ºi pentru apãrarea þãrii; micºorarea timpului de serviciu militar prin pregãtirea pre ºi postregimentarã, ca ideal — naþiunea armatã, ºi o intensificare a productivitãþii economice. Casa Culturii Poporului (în grabã abrogatã), se va reînfiinþa negreºit, mai târziu, când împrejurãrile vor permite.41

Reþinem cã sistemul gustian a fost compatibil de la bun început cu doctrina culturalã a lui Carol. Pusã sub egida prinþului moºtenitor ºi avându-l pe Gusti ca director, Casa Culturii Poporului nu a avut în anii ’20 o duratã prea lungã de viaþã. În locul Casei Culturii Poporului în 1922 a luat fiinþã Fundaþia Culturalã „Principele Carol“, sub direcþia haretistului Gh.D. Mugur. Fundaþia a fost ºi ea centrul unei activitãþi de educare în rural, prin activitatea celor câteva sute de cãmine culturale, prin înfiinþarea de biblioteci sãteºti ºi prin organizarea asistenþei juridice ºi sanitare42. Fundaþia Culturalã „Principele Carol“ intenþiona sã fie un institut de culturã, o ºcoalã unde sã se formeze viitorii conducãtori culturali ai poporului. În afarã de administraþie, ºcoalã ºi bisericã, aceastã lume trebuie auzitã, potenþatã, înþeleasã ºi ajutatã pentru a creea viaþa culturalã a satelor. Acest aºezãmânt de zidire sufleteascã trebuie sã fie Cãminul Cultural al satului. […] Ceea ce nu 41 42

Dimitrie Gusti (1924a), p. 24. Andrei Pippidi (1994), România Regilor, Ed. Litera, Bucureºti, p. 41.

154 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

poate face ºcoala, ce n-a þinut sã facã biserica ºi ce nu ºtie sã facã aministraþia, va izbuti sã realizeze Cãminul43.

Formula de lucru a Fundaþiei Culturale „Principele Carol“ încã de la apariþia ei a presupus „naþionalism ºi credinþã în credinþa strãmoºilor noºtri“. Aceasta întrucât „cultura fãrã religie duce la anarhie moralã“44. Biserica ºi îndeosebi ªcoala care punea accent, prin conþinutul programei, pe trecutul istoric naþional urmau sã fie instituþiile partenere ale Fundaþiei Culturale. Printre responsabilii ºi oamenii de culturã care au lucrat la Fundaþie între 1922-1926 se numãrã Gh.D. Mugur, Nichifor Crainic, Emanoil Bucuþa, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Tudor Vianu. Personalul administrativ a fost condus de directorul I. Cârlova. Dupã plecarea din þarã a principelui Carol în 1927, instituþia ºi-a propus un program cultural mult mai restrâns decât fusese iniþial proiecat. Revenind la proiectul iniþial al Casei Culturii Poporului, trebuie spus cã, dupã afirmaþiile lui Gusti, Casa Poporului sau Cãminul este o instituþie de inspiraþie vienezã. Universitãþile populare ori ªcolile þãrãneºti sunt la rândul lor de inspiraþie danezã: Douã tipuri culturale cercetate de mine de aproape la faþa locului. […] Este vorba de Universitãþile ori ºcolile superioare þãrãneºti din þãrile nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia ºi Finlanda) ºi de aºa-zisele Case ori cãmine ale poporului din Viena. Câþiva ani, înaintea rãzboiului mondial, în cãlãtoriile mele anuale de studii aflându-mã în Copenhaga, m-am dus sã vizitez contestatul mormânt al lui Hamlet care se aflã lângã Copenhaga la Marienlyst. […] Din convorbirile cu locuitorii Marienlystului am constatat ce rol însemnat joacã o Universitate popularã în viaþa naþionalã danezã. Am rãmas uimit de larga informaþie de care se bucurau modeºtii locuitori din Marienlyst privitor la tot ce se întâmplã în lume. […] Sunt ºcoli libere de stat, de bisericã, de partide, de program, pot fi frecventate de oriºicine

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 155

din popor, de aceea se numesc Universitãþi ale poporului, iar pentru cã poporul danez este alcãtuit în majoritatea lui din þãrani ºi elevii se recruteazã din masa þãrãneascã se mai numesc ºi Universitãþi þãrãneºti. […] Într-o altã cãlãtorie de studii, am vizitat instituþiile culturale din Viena. Tipul de universitate a poporului pentru oraºe este Cãminul ori Casa poporului. […] Instituþia este deschisã pentru toatã lumea, fiecare însã trebuie sã aibã o carte de intrare. Volkshiem — este un laborator de disciplinã a maselor.45

Potrivit menþiunilor lui Gusti, întemeietorul „Casei Poporului“ era istoricul austriac Ludo Hartmann. Creatorul „Universitãþilor poporului“ (aºa-zisele universitãþi þãrãneºti) a fost episcopul danez Grundtvig. Danemarca era o þarã micã, agrarã, cu 3 milioane de locuitori, în care, dupã informaþiile lui Gusti, fiecare a treia persoanã a urmat una din cele 75 de universitãþi populare. Astfel cã ºcoala þãrãneascã danezã a constituit pentru sociologul român un model de dezvoltare comunitarã pe care avea sã îl prezinte conducãtorilor ºi politicienilor dintr-o þarã agricolã cum era România: Oare în România nu s-ar putea crea ºcoli superioare þãrãneºti dupã modelul lui Grundtvig, fãrã a imita servil modelul, ci transformându-l într-o ºcoalã specific româneascã, adaptatã noilor condiþii specifice satului ºi þãranului român?46

Henri H. Stahl îºi aminteºte cã l-a ascultat prima oarã pe profesorul Dimitrie Gusti cu prilejul unor conferinþe despre cooperaþia danezã ºi modelul lui Grundtvig: Cum profesorul Gusti se pregãtea sã þinã o conferinþã la Brãila despre Grundtvig ºi ªcolile þãrãneºti din Danemarca, Vlãdescu-Rãcoasa, ºtiind cã mânuiesc stenografia, m-a întrebat daca n-aº vrea sã vin ºi eu la Brãila pentru a nota conferinþa. […] Am avut atunci cel dintâi prilej de a-l asculta pe Gusti expunându-ºi credinþa cã, faþã de starea îngrijorãtoare a þãrãnimii, era o datorie sã se facã ceva.

43

Fundaþia Culturalã Principele Carol, 1922-1925 (1926), Tipografia Fundaþiei Principele Carol, Bucureºti, pp. 7. 44 Ibidem, p. 143.

45 46

Dimitrie Gusti (1934a), p. 477, p. 479, p. 482. Ibidem, p. 483.

156 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Pentru ridicarea nivelului de viaþã a lumii rurale, ºcolile þãrãneºti aºa cum le crease Grundtvig i se pãreau a fi utile.47

Cãminul Cultural ºi Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“ Instituþia Cãminului Cultural (o prelungire a Casei Culturii Poporului), cu rol fundamental în Fundaþia Culturalã „Principele Carol“ între 1922-1926, este reintrodusã în Legea pentru modificarea statutului ºi legii de înfiinþare a Fundaþiei Culturale „Principele Carol“ din aprilie 1927 (vezi „Anexa 2“). Articolul 8 defineºte cadrul juridic al instituþiei locale Cãminul Cultural stipulând: în fiecare comunã ruralã se înfiinþeazã de cãtre Fundaþia Culturalã pentru educaþia ºi cultura poporului, unul sau mai multe Cãmine Culturale în raport cu mijloacele locale. În comunele urbane, Cãminele Culturale se înfiinþeazã pe despãrþãminte parohiale (una sau mai multe parohii). Cãminul Cultural are toate drepturile unei persoane juridice ºi e condus de un sfat cultural.

Într-o perioadã de tensiuni politice ºi de crizã economicã, în anul 1930 românii îl aºteptau pe Regele Carol sã revinã din exil pentru a salva România de o democraþie imperfectã.48 Reîntors în fruntea statului român, Carol al II-lea va primi de la Gusti preºedinþia de onoare a Institutului Social Român ºi va îmbrãþiºa aceastã soluþie culturalã de modernizare prin intervenþia socialã la sate. Devenit ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor, D. Gusti a trecut prin parlament la 31 martie 1933 Legea Fundaþiilor Culturale (vezi „Anexa 3“). Prin aceastã lege al cãrei proiect fusese conceput de D. Gusti, Regele a reunit toate cele cinci instituþii culturale înfiinþate de monarhia Hohenzollern într-o mare Uniune a Fundaþiilor Culturale Regale din România constituind de fapt o reuniune administrativã (art. 1) între Fundaþia universitarã Regele Carol I, Fundaþia Principele Carol din Bucureºti, Fundaþia Regele Ferdinand din Iaºi ºi Institutul de cercetãri experimentale 47 48

Henri H. Stahl (1981), p. 23. Irina Livezeanu (1998), p. 344

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 157

Regele Carol II din Cluj, la care se adaugã nou înfiinþata (art. 2) Fundaþia de literaturã ºi artã Regele Carol II. Fundaþiile Culturale Regale erau conduse de Maiestatea Sa Regele (art. 3), care numeºte (art. 7) ºi revocã pe directorii ºi administratorii Fundaþiilor Regale. Fundaþiile culturale, potrivit legii, beneficiau de întregul sprijin al statului, erau scutite de taxele de timbru ºi de înregistrare, de taxele telegrafo-poºtale ºi telefonice. La fel, imobilele Fundaþiei erau scutite de orice fel de impozit cãtre stat, judeþ, comunã. Prin concentrarea tuturor Fundaþiilor Regale, Carol devenea principalul Mecena al culturii române. Fundaþiile Culturale Regale constituiau de fapt o reluare a vechiului proiect al Casei Culturii Poporului, de aceastã datã beneficiind de tot sprijinul financiar din partea statului. Dupã ce Profesorul ºi-a încheiat mandatul de la Ministerul Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor, regele Carol al II-lea i-a oferit în 1934 lui Gusti conducerea Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“, ca preºedinte activ, director general. În cadrul Fundaþiei, accentul urma sã se deplaseze de la cercetarea sociologicã a monografiilor la acþiune culturalã la sate, ceea ce urma sã aibã consecinþe importante asupra ideologiei ªcolii de la Bucureºti.49 Odatã cu preluarea de cãtre Gusti a conducerii Fundaþiei, modul de recrutare în organizaþiile gustiste s-a schimbat radical. De criteriile de recrutare pentru echipele regale se ocupa Octavian Neamþu. Recrutarea pentru cercetarea monograficã de care se ocupau Stahl ºi Golopenþia se realiza pe criterii diferite faþã de selecþia pentru echipele regale.50 Gusti aduce la Fundaþie monografiºti interesaþi de aºa-numita „muncã culturalã“. În echipele regale de la Fundaþie accentul s-a mutat de pe cercetare pe acoperirea celor patru domenii ale muncii culturale: cultura sãnãtãþii, cultura muncii, cultura sufletului ºi cultura minþii, în acord cu sistemul monografic gustian, format din cadre ºi manifestãri. Aceastã mutaþie a centrului de greutate de pe cercetare pe acþiunea culturalã i-a determinat pe unii dintre vechii monografiºti 49 50

Henri H. Stahl (1981), p. 273 Zoltán Rostás (2005), p. 115.

158 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

sã refuze sã mai participe la munca organizatã în aºezãmintele culturale. Traian Herseni s-a retras la catedrã ºi a pãstrat cu Fundaþia doar relaþii de colaborare sporadice. Mircea Vulcãnescu a refuzat categoric sã þinã legãtura cu noua formulã de muncã culturalã propusã de Dimitrie Gusti, neparticipând în niciun fel la activitatea echipelor care au întreprins cercetãri sub egida Fundaþiei Regale.51 În schimb Henri H. Stahl, Octavian Neamþu ºi Anton Golopenþia s-au dedicat acþiunii culturale a Fundaþiei. O. Neamþu a ajuns dupã suspendarea Legii Serviciului Social din 1939 succesorul lui Gusti la conducerea Fundaþiei Culturale Regale. Dupã abdicarea lui Carol, Fundaþia ºi-a putut continua modest activitatea sub numele de Fundaþia „Regelui Mihai“52. Încã de la începuturile Fundaþiei Culturale Regale, echipele regale studenþeºti au primit din partea Regelui ca sarcinã principalã sã lucreze direct cu þãrãnimea, sã mobilizeze un numãr cât mai mare de sãteni activi care sã preia administrarea acþiunilor social-culturale sãteºti. Misiunea lui Gusti consta în introducerea unei concepþii eficiente în munca de educare a satului, cu implicarea masivã a tineretului. Doctrina gustianã interesatã de dezvoltarea comunitarã va schimba substanþial rutina organizaþionalã de tip haretist a Fundaþiei Culturale Regale.53 Declanºarea iniþiativelor locale ºi implicarea resurselor comunitãþilor rurale constituia, cel puþin declarativ, principiul pe care trebuiau sã funcþioneze echipele care plecau pe teren. În Cuvântul lui Gusti la preluarea echipelor regale studenþeºti, sociologul mãrturisea: „Þinþa — ridicarea ºi organizarea satului românesc; unealta: inimosul nostru tineret universitar; cãlãuza: Majestatea Sa Regele.“ În mai 1934, la rândul sãu, Carol al II-lea punea într-un discurs public accent pe munca la nivel local în cadrul Cãminelor Culturale:

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 159

Opera Fundaþiei este o operã migãloasã — o operã, de lucru în nuclee. Noi vrem, prin întãrirea Cãminelor Culturale sãteºti — adicã prin întãrirea unor organizaþii, aº putea zice de tutelã moralã asupra satului — sã ajungem la ridicarea atât a individului, cât ºi a comunitãþii.54

Pe acelaºi ton, Carol al II-lea se adresa, printr-un discurs mobilizator susþinut pe 30 iunie 1934, tinerilor intelectuali în momentul plecãrii în þarã a echipelor culturale ale Fundaþiei „Principele Carol“: Þin întâi sã mulþumesc pentru felul cum aþi rãspuns la apelul Meu. Sper cã sunteþi toþi convinºi de munca ce vi se cere. E adevãrat cã este o muncã de sacrificiu, dar trebuie sã fiþi convinºi cã este o muncã adânc rodnicã ºi folositoare þãrii. Nu plecaþi acolo ca sã faceþi muncã de paradã, ci vã duceþi în acele colþuri pierdute de þarã, ca sã întreprindeþi o lucrare de fiecare clipã, o lucrare migãloasã, dar o lucrare care trebuie sã lase urme trainice în fiecare sat. Dorinþa mea este ca dupã plecarea echipelor, satul sã fie, pe cât se poate, transformat. Transformat ca aspect exterior ºi transformat ºi ca viaþã intimã.55

Dupã încheierea ºirului de guverne þãrãniste din 1933, guvernul liberal, mai obedient faþã de rege, a iniþiat, cum se observã, o nouã politicã de educare a tineretului. De exemplu, dacã în anii guvernãrilor þãrãniste taberele de muncã legionare au fost reprimate de autoritãþile statului, din 1934 s-a recurs la tactica de contracarare a lor prin iniþierea unei miºcãri de tineret similare, dar loiale Regelui, nu Cãpitanului.56 Carol nu se implicã doar cultural, ci mãsurile sale iau aproape aspectul unor politici sociale cu efecte asupra societãþii tradiþionale rurale. Regele recurge la executarea unei misiuni reformatoare,

51

Henri H. Stahl (1981), p. 277. Ibidem, p. 399. 53 Zoltán Rostás (2009), Strada Latinã nr. 8, Monografiºti ºi echipieri gustieni la Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, Curtea Veche Publishing, Bucureºti, p. 18. 52

54

Carol al II-lea, Regele României, Discursuri Culturale ale M.S Carol II — 1930-1936 (Martie), Ed. Librãriei Universala, Alcalay&Co, Bucureºti, p. 120. 55 Ibidem, p. 121. 56 Zoltán Rostás (2009), p. 16.

160 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

asumându-ºi imaginea pe care o construiau pentru el filozofii monarhiºti57, de apãrãtor al claselor de jos. Începând din anii ’20 se dezvoltase în România în rândul studenþimii române Miºcarea Legionarã, de mare efect retoric prin declaraþiile împotriva injustiþiei sociale. Replica puterii de stat la începutul anilor ’30, pe fondul crizei social-economice, a fost aceea de a oficializa cultul naþiunii ºi de a-i da o interpretare monarhistã.58 Pe fundalul zgomotos al reproºurilor aduse pluralismului ºi partidelor politice de cãtre formaþiunile radicale antisistem, Regele afirma intenþia de a acþiona în interesul þãrãnimii. Acþiunea Regelui se constituia într-o intervenþie socialã prin care urmãrea, cel puþin discursiv, îmbunãtãþirea situaþiei þãrãnimii, ºi deci atragerea claselor populare de partea instituþiei monarhice (îndepãrtându-le din atracþia spre miºcãrile radicale, alternative). Obiectivul strategic era acela ca þãrãnimea sã fie antrenatã în acest proces de comunicare politicã nu în sensul transformãrii omului de la þarã într-un cetãþean implicat ºi reflexiv, ci în special într-unul care-l aclamã pe Rege necondiþionat. În evoluþia spre un regim personal, urmãrind sã concentreze cât mai multã putere de decizie, Regele Carol al II-lea avea nevoie sã fie cât mai popular. Cu cât era sporitã autoritatea sa personalã, cu atât avea mai multã nevoie sã fie recunoscutã ca legitimã. „Nãzuinþa Cãminului Cultural este sã adune în jurul sãu puterea de muncã obºteascã a sãtenilor, dându-le putinþa sã-ºi înfãptuiascã prin ei, printr-o alcãtuire localã, obºteascã, nãzuinþele ºi trebuinþele“59, se arãta într-unul dintre discursurile susþinute în 1938 cu prilejul unei Expoziþii a echipelor regale studenþeºti. În concordanþã cu doctrina Fundaþiei, fiecare echipã era formatã din studenþi cãrora li se alãtura câte un medic, un veterinar, un agronom, un absolvent al Academiei Naþionale de Educaþie Fizicã,

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 161

un zootehnist, un economist, un teolog, un etnograf, un folclorist, un psiholog, care sã activeze în ºi prin Cãminele Culturale. Activiºtii culturali aveau drept obiectiv declarat organizarea efortului local al þãranilor, rolul lor fiind doar acela de a stimula iniþiativele locale. Cercetãrile de istorie oralã întãresc aceastã imagine pe care o aveau despre sine participanþii la munca Fundaþiei la nivelul Cãminelor Culturale. Într-o discuþie cu Zoltán Rostás, inspectorul cultural Gheorghe Macarie îºi aminteºte: […] trebuia numai puþin a le suscita interesul ºi a-i mobiliza pe câþiva, în frunte cu primarul […] ªi dupã ce îi antrenai, se apucau de treabã ºi fãceau lucrarea respectivã. Toatã chestia era iniþiativã, ºtii!60

Intervenþia culturalã la sate purta haina ideologicã a democraþiei locale pretinzând cã punea accent pe stimularea ºi încurajarea iniþiativelor satului în sensul dezvoltãrii comunitare. Cãminul Cultural aduce în sate medicamente ºi cãrþi, nu numai doctori, ingineri agronomi, medici veterinari, maestre de gospodãrie, ºi determinã lucrãri de comasare a proprietãþilor agricole, arãtând tuturor „cu puterea educativã a faptei, rostul de îndrumare a muncii culturale ºi folosul ei pentru viaþa obºteascã“61. Cãminul trebuia sã ofere un exemplu sãtenilor adunându-i laolaltã pe toþi þãranii vrednici ºi buni gospodari. Îndrumat de conducãtorii fireºti ai vieþii culturale, preotul ºi învãþãtorul, ori numai de sãteni când intelectualii nu pot fi încadraþi muncii dezinteresate a Fundaþiei, Cãminul Cultural adunã laolaltã pe toþi sãtenii vrednici, luminaþi ºi buni gospodari ai satului, încredinþându-le conducerea prin hotãrârea obºtei sãtenilor, dupã criteriul de alegere al muncii, cinstei, vredniciei gospodãreºti, dragostei de carte ori priceperii plugãreºti.62

57

Mihail Fãrcãºanu (2006), pp. 220-221. Andrei Pippidi (1994), p. 27. 59 Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938, cu prilejul celei de a IV-a Expoziþii a Echipelor Regale Studenþeºti Atelierele „Luceafãrul“ din Bucureºti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“, Bucureºti, 1938, pp. 5-6. 58

60

Zoltán Rostás (2009), p. 98. Henri H. Stahl, „Pentru un crez de muncã al celor tineri“, Curierul Echipelor Studenþeºti, anul I, nr. 3, 27 iulie 1935, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 62 Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938, p. 6. 61

162 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Cãminele Culturale ar fi trebuit sã-i stimuleze pe localnici sã construiascã dispensare, biblioteci, biserici, bãi populare, drumuri ºi poduri, trecând peste neînþelegeri politice: Cãminul Cultural trebuie sã-ºi însuºeascã metodele de lucru ale echipei studenþeºti ºi sã-i ducã mai departe opera. […] O primã obligaþie pe care o aveþi cu toþii este sã descoperiþi în sat pe acei oameni cari, conform statutului Fundaþiei, trebuie sã intre în Cãmin. Aceºtia nu pot fi decât oameni într-adevãr vrednici ºi cu dor de ispravã bunã pentru sat. […] toþi fruntaºii satului care s-au distins prin destoinicia lor, indiferent ce i-ar despãrþi politiceºte sau personal.63

Membrii echipelor regale considerau cã rostul lor era sã ofere asistenþã ºi consiliere þãranilor, iar instituþia Cãminului Cultural era locul unde se împãrþeau aceste sfaturi liderilor locali formali sau informali. Preotul parohiei locale ºi învãþãtorul ºcolii din sat erau percepuþi, cum se vede, ca actori importanþi în munca culturalã, echipierii regali având sarcina unei bune colaborãri cu aceºtia. Misiunea Cãminului Cultural nu era doar aceea de a întãri colaborarea tinerilor studioºi cu liderii informali locali (preoþi, învãþãtori, þãrani fruntaºi), ci de a da o nouã semnificaþie muncii acestora în comunitatea localã. La Congresul Cãminelor Fundaþiei Culturale „Principele Carol“ din iunie 193564, încã o datã Carol al II-lea îºi exprima public doctrina:

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 163

am întreprins-o, depinde de voi, de felul cum ne veþi înþelege, de felul în care veþi pune suflet în urmãrirea ºi desãvârºirea gândului vostru. […] Ne-am angajat la o bãtãlie. Aici, la centru, este statul major, dar voi sunteþi mulþimea oºtirii ºi, oricât de bun ar fi un stat major, fãrã înfãptuirea precisã ºi hotãrâtã a întregii oºti nu se poate câºtiga o bãtãlie. Cu concursul vostru ºi cu munca voastrã, eu sunt absolut convins cã vom învinge în aceastã mare bãtãlie, care este una de ridicare a neamului, de însãnãtoºire trupeascã ºi sufleteascã a întregului meu popor.65

Aºadar, doctrina pe baza cãreia a funcþionat Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“ prevedea construcþia naþiunii culturale române prin intermediul Bisericii, ªcolii ºi Administraþiei, cu directa asistenþã ºi consultanþã, dar ºi sub imboldul echipierilor aflaþi în slujba Monarhiei: Cãci adevãrata prefacere a vieþii satului va fi rodul luptei satelor prin care Cãminele Culturale fac sã pãtrundã în rândurile þãrãnimii credinþa în puterea lor înfãptuitoare prin organizare ºi o nouã înþelegere a menirii ºcolii, a bisericii ºi a instituþiilor culturale. […] Realitatea constructivã ºi transformatoare a Cãminului Cultural ca mijloc de organizare a noii vieþi sãteºti se clãdeºte în sufletele þãranilor din voinþa lor de a întemeia o viaþã nouã.66

Prin culturalizarea satelor eu vãd rãspândirea cãrþii, rãspândirea a tot ceea ce este frumos, dar vãd ºi ridicarea pãturii þãrãneºti la un trai mai bun, la o mai bunã pricepere a nevoilor ºi datoriilor fiecãruia. ªi apãs asupra acestui cuvânt, a datoriilor fiecãruia, pentru cã în concepþia mea fiecare cetãþean formeazã o celulã vie a Statului, ºi aceastã celulã trebuie sã zvâcneascã cu acelaºi suflet ºi aceeaºi inimã, pentru acelaºi ideal ºi acelaºi bine. […] Îndrumarea o dãm noi, cei de la centru; înfãptuirea, unul din lucrurile de cãpetenie în toatã opera pe care

Echipele care au activat pentru cultura sãnãtãþii în Cãminele Culturale în diverse comunitãþi rurale au oferit consultaþii sãtenilor, au fãcut injecþii, operaþii ºi au transmis cunoºtinþe de educaþie fizicã. Pentru cultura muncii, tinerii specialiºti au participat la educaþia sanitar-veterinarã, construirea de grajduri model, însãmânþãri, folosirea uneltelor agricole noi, plantãri ºi altoiri de pomi, grãdinãrit, construcþii de drumuri, desfundat ºanþuri, îndreptat poduri, secãri de mlaºtini. Pentru cultura minþii, s-au organizat ºcoli þãrãneºti, ºezãtori, biblioteci.67 Pentru cultura sufletului s-au construit biserici, s-au îngrijit cimitire, au fost cununaþi

63 Dimitrie Gusti, „Chezãºia unei munci rodnice: Cãminul Cultural“, Curierul Echipelor Sudenþeºti, anul I, nr. 4, 6 august 1935, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 64 Carol al II-lea, Regele României, Discursuri Culturale ale M.S. Carol II — 1930-1936, p. 139.

65 Carol al II-lea, Regele României, Discursuri Culturale ale M.S Carol II — 1930-1936, p. 139. 66 Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938, pp. 6-7. 67 Traian Vedinaº (2001), Introducere în sociologia ruralã, Ed. Polirom, Iaºi, p. 35.

164 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

concubinii, s-au împãrþit icoane. Clerul ºi în general reprezentanþii instituþiei Bisericii au fost chemaþi la acþiune culturalã întrucât bisericile ºi mãnãstirile reprezentau în memoria recentã ºi în conºtiinþa contemporanilor instituþiile morale care au depus eforturi pentru luminarea poporului ºi pentru unirea68 românilor de la 1918. În materialele de îndrumare pentru aplicarea programului de acþiune culturalã, semnate de cãtre directorul general al Serviciului Social, Dimitrie Gusti, ºi de cãtre directorul Cãminelor Culturale, Ap.D. Culea, sunt fãcute recomandãri pentru echipele regale de conlucrare cu reprezentanþii clerului ortodox ºi ai ºcolii locale: Vã recomandãm sã vã întocmiþi un calendar al ºezãtorilor cu arãtarea zilelor ºi orelor, felul ºezãtoarei cu program de caracter unitar. La sãrbãtori religioase ºi naþionale, de la lecturã pânã la cântec va prilejui trãirea evenimentului evocat. […] Preotul închinat cãminului poate strãbate într-un an întregul program religios la ºezãtori; dupã cum pentru educaþia patrioticã a tânãrului recrut, ºirul de lecturi din jurul marilor bãtãlii istorice arãtate în programul Trecutul neamului nostru ar lua câteva seri învãþãtorului orânduit cu instrucþia preregimentarã în sat. […] Un calendar comemorativ se va alcãtui dupã localitãþi cu arãtarea evenimentelor istorice naþionale (religioase, locale) ce trebuie evocate la sãrbãtori.69

În acord cu doctrina culturalã naþionalã a lui D. Gusti, echipele regale studenþeºti „duceau la sate o nouã concepþie de viaþã, dragostea pentru aºezãrile de viaþã sãteascã istoric româneºti, cultul muncii disciplinate ºi pilda vie a muncii“70. Proiectul gustian, mult mai vechi, evoluase, devenise proiect naþional-regal: Ideea monografiilor sociologice am avut-o de la începutul carierei noastre didactice. Preconizam încã din 1910 nevoia cercetãrilor 68 Îndrumãri pentru aplicarea programului de activitate culturalã (f.a.), extras din revista Cãminul Cultural, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, p. 6. 69 Ibidem, pp. 1-11. 70 Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938, [Partea a II], p. 13.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 165

directe, atât pentru o mai bunã înþelegere a ºtiinþei, cât ºi pentru formarea ºtiinþificã ºi naþionalã a studenþilor noºtri. Împrejurãrile ne-au permis sã înfãptuim aceastã idee abia în 1925 când am întreprins cu Seminarul de Sociologie al Universitãþii Bucureºti prima campanie monograficã în satul Goicea Mare (Gorj). De atunci am continuat cercetãrile în fiecare varã cu acelaºi Seminar ºi cu secþia monograficã a Institutului Social Român. Sociologia monograficã a avut norocul sã fie verificatã ºi practic. Ea întemeiazã din 1934 acþiunea culturalã la sate întreprinsã de echipele regale studenþeºti constituite din înalta iniþiativã a M.S. Regele Carol II în cadrul Fundaþiei Prinicipele Carol. Acþiunea culturalã nu se mai face la întâmplare, dupã un ideal strãin de viaþa localã, ci dupã firea ºi nevoile satului.71

Programul monografic de modernizare socialã ºi naþionalã pe care ºi-l propunea directorul Fundaþiei Culturale se întâlnea cu interesele lui Carol al II-lea pentru care echipele studenþeºti serveau ca o modalitate de a atrage tineretul studios spre politica sa culturalã ºi ca un mijloc de propagandã în competiþia72 cu Miºcarea Legionarã, pe fondul tensiunilor dintre rege ºi Garda de Fier. Fundaþia sub dictatura regalã. Dimitrie Gusti, strateg de imagine al Monarhiei sociale La 11 februarie 1938 Regele a abrogat Constituþia liberalã din 1923. La 15 februarie a interzis partidele. Spre sfârºitul anului Carol va crea partidul unic Frontul Renaºterii Naþionale în care va atrage cât mai multe personalitãþi politice ºi chiar organizaþii întregi. La 20 februarie Regele a proclamat o nouã Constituþie bazatã pe autoritatea regalã. Pentru a demonstra cã decizia sa este susþinutã de întreaga naþiune, printr-un plebiscit exclusiv masculin73 verbal ºi deschis, Regele a obþinut la 24 februarie aprobarea noii Constituþii. Votul s-a fãcut prin declaraþie verbalã, consemnatã 71

Dimitrie Gusti (1937), p. 10. Vezi capitolul „Un competitor nedeclarat“ în Zoltán Rostás (2005), pp. 75-83. 73 Noua Constituþie carlistã prevedea dreptul de vot pentru femei, dar prima participare a femeilor la vot avea loc abia în iunie 1939. 72

166 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

pe liste separate cu cei ce votau pentru ºi cei ce votau contra. Constituþia din 1938 desfiinþa separarea puterilor în stat ºi consfinþea o concentrare a puterii în mâinile Regelui. Regele Carol al II-lea proceda similar cu alþi lideri europeni care aplicaserã o „conducere plebiscitarã“. În Franþa lui Napoleon al III-lea s-a introdus votul universal a cãrui naturã plebiscitar-conservatoare a avut-o în vedere ºi Otto von Bismarck atunci când a introdus sufragiul universal, mai întâi în Constituþia Federaþiei din Germania de Nord, iar apoi în cea a nou constituitului Imperiu German.74 Favorizate printr-o posibilitate formalã de a participa la luarea deciziilor, pãturile largi pauperizate dobândeau un tip de influenþã care compensa politic absenþa egalitãþii ºanselor din domeniul economic.75 Revenind la regimul autoritar carlist, dupã octombrie 1938, odatã cu introducerea Serviciului Social obligatoriu, echipele regale au fost alcãtuite din studenþi aflaþi în ultimul an de studii la care se adaugã specialiºti cu experienþã în muncã culturalã.76 Echipierii Fundaþiei Culturale au colaborat în interiorul Cãminului Cultural cu membrii instituþiilor nou create de regimul autoritar: Straja Þãrii, Pregãtirea Premilitarã ºi Munca de Folos Obºtesc. Pe 6 iunie 1938, în plinã dictaturã carlistã, la una din Expoziþiile Echipelor regale studenþeºti de la Muzeul Satului românesc, Gusti relua doctrina acþiunii culturale destinate construcþiei naþionale trecând în revistã ºi rolul de-a dreptul mesianic al Regelui Carol al II-lea care a intrat în suflete ºi în cântece, amestecând pe Regele de astãzi cu voievozii legendelor ºi leagã firul trecutului de firul zilelor noastre. […] Doctrina Fundaþiei se poate rezuma în formula: organizarea satului prin sine însuºi. Satul îngrãmãdindu-se vesel la petreceri ºi la ºezãtori, luãtor aminte la marile chemãri ale datinelor ºi ale þãrii, este acest sat care începe sã ia conºtiinþã de sine ºi sã se gospodãreascã 74 Jürgen Habermas (1998), Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã. Studiul unei categorii a societãþii burgheze, Ed. Univers, Bucureºti, p. 198. 75 Ibidem. 76 Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938 (1938), [Partea a II-a], p. 13.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 167

singur. Metoda noastrã: cunoaºterea directã pe teren a realitãþii þãrãneºti ºi acþiunea directã de îmbunãtãþire prin deºteptarea puterilor proprii satului. Instrumentul nostru de lucru: Cãminul Cultural, alcãtuit din locuitori de-ai satului, plugari ºi cãrturari. Vreo 2 100 de cãmine culturale lucreazã în toatã þara [în 15 000 de sate — n.m. A.M.]. Cu ajutorul lor începe sã se vadã mai limpede atât în satul, cât ºi în sufletul românesc.77

S-a crezut greºit cã Dimitrie Gusti ar fi devenit peste noapte un monarhist ºi s-ar fi transformat într-un adulator al lui Carol al II-lea dupã instituirea dictaturii regale din 1938. Reamintim cã, încã din 1930 Carol al II-lea primise preºedinþia de onoare a Institutului Social Român. Atitudinea favorabilã monarhiei nu a fost determinatã de un anumit context. Gusti era consecvent sistemului sãu de gândire ºi se înscria cu aceste declaraþii în concepþia sa politicã generalã. În anii ’20, discursurile publice78 ale lui Gusti erau mai mult decât elogioase la adresa Dinastiei: Apostolatul [cultural al — n.m. A.M.] Regelui Carol a creat tradiþie. Sã mulþumim destinului cã cel dintâi factor de întãrire ºi propãºire naþionalã, la noi, a fost, este ºi rãmâne Dinastia.79

Pentru gânditorii politici care legitimau monarhia în epocã, organizarea monarhicã, bazatã pe continuitate, tradiþie ºi unitate crea în mod natural conceptul de Coroanã. Pentru ca Statul sã nu aibã interese speciale ºi pentru a se menþine în afara luptelor sociale, trebuia sã fie construit monarhic, astfel încât cea mai înaltã autoritate, aceea a Dinastiei, sã fie independentã de societate. Transmiterea ereditarã a puterii înseamnã tocmai ridicarea statului monarhic deasupra societãþii, independenþa lui faþã de societate, pe când transmiterea electivã a puterii înseamnã tirania societãþii asupra ei însãºi, adicã a unei clase asupra alteia80. Prin situarea statului monarhic deasupra societãþii se conferã regelui capacitatea obiectivã de a îndeplini funcþia de arbitru. Pentru 77

Dimitrie Gusti (1938), pp. IX-XVII. Idem (1924a), p. 25. 79 Ibidem. 80 Mihail Fãrcãºanu (2006), pp. 219-220. 78

168 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

aceºti gânditori, monarhia îºi asuma totodatã istoric rolul de apãrãtoare a claselor de jos. Acestei concepþii conservatoare despre stat (care sprijinea puterile ºi interesele Monarhiei) i se va adãuga prin echipele Fundaþiei Regale ºi prin Serviciul Social o viziune reformistã asupra rolului modernizator pe care Carol al II-lea ºi-l va asuma discursiv (ca protector al clasei þãrãneºti). Rolul lui Gusti ºi al echipelor în aceastã construcþie a unei Monarhii sociale este recunoscut de Rege. Carol al II-lea nota pe 6 iunie 1938 în jurnalul personal, despre inaugurarea expoziþiei Echipelor Fundaþiei: Gusti în discursul sãu face un expozeu al rezultatelor obþinute ºi care, într-adevãr, sunt foarte frumoase. Eu, în rãspunsul meu, încerc, ca întotdeauna sã trag o moralã. Punctul, altã datã, a fost cã n-am venit cu idei preconcepute sã învãþãm pe þãrani, ci învãþând realitãþile din sate, sã le folosim pentru refacerea programelor noastre ºi pentru a învãþa ce trebuie sã învãþãm pe sãteni; am fãcut [clar — n.m. A.M.] apoi tineretului, cã mai bine lucra în acest soi, decât cu idei ex-catedra sã vrea sã îndrepte lumea.81

Deloc surprinzãtor, pentru activitatea desfãºuratã la conducerea Fundaþiei, D. Gusti este rãsplãtit de rege cu ordinul „Pentru merit“. La al IV-lea Congres al Cãminelor Culturale (din 7 iunie 1938) la Arenele Romane, în Cuvântarea Profesorului D. Gusti se exprimã cu elocinþã cultul regal-naþional pe care Dimitrie Gusti îl dezvoltã ca promotor informal al doctrinei acþiunii culturale ºi al Monarhiei sociale: Satul românesc a pornit pe toate drumurile încoace ca sã poatã sã stea astãzi prin mii ºi mii de fruntaºi ai lui, zid în jurul Regelui Þãranilor. El vine ca o întrupare însãºi a Þãrii cu graiul, cu portul, cu jocul, cu cântecul ºi cu sufletul fãurit în timp de veacuri ca sã-ºi arate credinþa ºi iubirea. […] Venim în fiecare an înaintea Marelui nostru Comandant, ca sã îi arãtãm cã suntem plini de aceeaºi credinþã ºi putere ºi sã ne legãm solemn a fi oricând gata la datorie. Noi, oºtirea 81 Carol al II-lea, Regele României (1995), Între datorie ºi pasiune, Însemnãri zilnice [vol. 1], 1904-1939, Ed. Silex, Bucureºti, pp. 249-250.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 169

culturalã a Maiestãþii Sale Regelui la sate, trimeºii a peste douã mii de cãmine culturale, cu peste douã milioane de sãteni, sã strigãm de aici ca sã ne audã întreaga þarã: Trãiascã Regele Þãranilor ºi al satelor româneºti.82

Sintagma „Regele þãranilor ºi al satelor româneºti“ se constituie într-un super-slogan creat ºi propagat în scopul unor public relations pentru menþinerea unui statu quo. Comunicarea mesajului se va face face to face, iar construirea profilului ºi poziþionarea regelui ca un monarh popular revine în bunã mãsurã propagandei orale la sate. În perioada dictaturii regale, Octavian Neamþu coordoneazã armata de echipe cu caracter propagandistic menite sã câºtige legitimitate pentru formula dictatorialã carlistã ºi pentru regimul partidului unic. Acþiunile echipelor regale au misiunea de a câºtiga de partea Coroanei masele largi, þãrãnimea românã, naþiunea în ansamblul sãu. Concepþia gustianã punea în acord autoritatea opiniei populare cu cea a regelui. Monarhia autoritarã, deºi personalã, era acceptabilã pentru cã era (construitã ca) o Monarhie socialã. Ca alþi gânditori monarhiºti, Dimitrie Gusti îi rezerva regelui rolul „istoric“ de protector al celor mulþi. Carol al II-lea este pentru Gusti „Regele þãranilor“ pentru cã Monarhia socialã chema clasele populare de partea ei, iar Coroana se sprijinea pe o þãrãnime numeroasã, adicã — în definiþia gustianã — pe naþiunea românã. În Jurnalul sãu, regele Carol al II-lea se arãta mulþumit de evenimentul din 7 iunie: De dimineaþã, la 11, în Arenele Romane, deschiderea Congresului Cãminelor Culturale. Coruri ºi discursuri, începând prin acela a lui Gusti ºi terminând prin al meu; au vorbit câþiva þãrani, din care doi s-au remarcat, unul prin cãldura vorbei ºi altul prin adânca înþelegere a rosturilor cãminelor. La 1, au þinut absolut sã defileze toþi delegaþii, vreo 400. Au trecut foarte frumos, în sunetul unei fanfare þãrãneºti din Vechiul Regat.83

82 83

Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, (1938), pp. XXIII, XXXI. Carol al II-lea (1995), [vol 1], p. 250.

170 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Doctrina culturalã a Fundaþiei sub conducerea lui Gusti, în fapt o anexã a doctrinei ªtiinþei naþiunii, se concentreazã pe triada rege–tineret–þãrani. Prin organizarea echipelor studenþeºti, Fundaþia realiza o dublã transformare: a þãranilor ºi a tinerilor intelectuali, potrivit cu intenþiile formulate de Rege: Instituþia menitã sã organizeze ºi sã îndrume munca pentru ridicarea culturalã a satelor în România este Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“ care are la temelie alcãtuirea din 1921 a Casei Culturii Poporului întemeiatã de M.S. Regele, pe când era Principe Moºtenitor. Reorganizând Fundaþia, M.S. Regele a creeat un instrument de lucru pentru îndrumarea totalã a vieþii naþionale. Dorinþa regalã a prefacerii totale a vieþii noastre þãrãneºti se realizeazã prin doctrina de cultura poporului a profesorului Gusti, chemat sã conducã Fundaþia pe care Regele Carol II a menit-o satelor. Profesorul Gusti a conceput un sistem de gândire sociologicã ce cuprindea: 1) O metodã pentru cercetarea realitãþii sociale, monografia sociologicã; 2) Idealul etic al personalitãþii creatoare de bunuri culturale; 3) Principii pentru organizarea vieþii naþionale într-un Stat naþional; adicã o sociologie, o eticã ºi o politicã într-un sistem unitar de filosofie practicã. Astãzi, prin Fundaþia Culturalã „Principele Carol“, gândirea sociologicã, eticã ºi politicã a profesorului Gusti, adaptatã idealurilor sociale ºi spirituale formulate de M.S. Regele, precum ºi dorinþei de a ajuta satele, stã la temelia unei miºcãri sociale care lucreazã asupra unei þãri întregi.84

Principiile cãlãuzitoare ale Fundaþiei fuseserã exprimate de Carol al II-lea la redeschiderea Fundaþiei într-o luare de cuvânt85 care puncta scopul, mijloacele ºi rolul regelui în munca instituþiei sale: 1) Reforma agrarã, prin împroprietãrirea þãranilor ºi acordarea votului obºtesc nu sunt suficiente pentru aºezarea pe temelii trainice a Statului românesc; 2) Reformele politice ºi economice trebuie întregite printr-o muncã de îndrumare spiritualã; 3) Munca de îndrumare spiritualã trebuie fãcutã coborând la sate ºi amestecându-se în viaþa de toate zilele a þãranului; 4) Reforma spiritualã a satelor este o lucrare de lungã duratã; 5) Munca 84 85

Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, (1938), [Partea a II-a], pp. 1-2. Ibidem, p. 3.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 171

culturalã la sate cere suflet ºi jertfã, ea va fi fãcutã de tineret. 6) Instituþia localã pentru ridicarea satului este Cãminul Cultural, organ de tutelã moralã asupra satului; 7) Munca culturalã urmãreºte ridicarea individului ºi a comunitãþii, dar a individului pentru comunitate; 8) Conducãtorul ºi îndrumãtorul suprem al Fundaþiei rãmâne Maiestatea Sa Regele. Întrucât Gusti înþelegea importanþa propagandei86, a câºtigãrii legitimitãþii ºi a obþinerii suportului popular pentru acþiunea culturalã, Fundaþia a pus la îndemâna Cãminelor Culturale o serie de publicaþii. Iatã-le enumerate în chiar documentele societãþii: Albina, cea mai rãspânditã revistã sãptãmânalã, cea mai arãtoasã ca tipar ºi hârtie ºi cea mai ieftinã publicaþie pentru sat ºi popor. Cãminul Cultural, revista lunarã a organizaþiilor þãrãneºti în care se gãsesc alãturi îndrumãrile gânditorilor ºi pilda faptelor, din toate satele þãrii unde am pãtruns. Curierul Echipelor, revista lunarã care face legãtura cu echipele ºi oglindeºte atât pentru ele ca îndemn, cât ºi pentru strãini, ca lãmurire, toatã munca studenþilor echipieri.87

În acord cu doctrina Fundaþiei, prin Cãminul Cultural þãranul român trebuia educat, informat, cultivat, trebuia sã rãmânã þãranul din satul sãu natal. Proiectul modernizator gustian nu este revoluþionar, ci unul naþionalist-conservator-reformist. Sistemul gustian nu stimuleazã þãranul sã modifice status-quo-ul, nu antreneazã, cum am mai spus, ºi nici nu încurajeazã modificãri ale structurilor sociale. Îmbunãtãþirea condiþiei sociale, materiale sau spirituale a þãranului trebuia sã se producã organic în interiorul mediului rural, adicã în mediul social originar. D. Gusti nu pune în discuþie problema tranziþiei de la comunitatea ruralã la societatea urbanã, burghezã, civilã. Societatea româneascã tradiþionalã, respectiv naþiunea românã, se modernizeazã în sensul afirmãrii originalitãþii sale ºi a îmbunãtãþirii nivelului de trai prin acþiunea culturalã 86 Vezi Zoltán Rostás, „Strategii de comunicare la ªcoala Sociologicã a lui Dimitrie Gusti. Direcþii de cercetare“ în Revista Românã de ªtiinþe ale Comunicãrii „Jurnalism & Comunicare“, an II, nr. 2, primãvara 2003, pp 3-7. 87 Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, (1938), p. XXVII.

172 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

orientatã social ºi economic ºi mai puþin în direcþie civicã (pentru care Gusti manifestã mai puþin interes). Senatul cultural În vreme ce organizarea Cãminului cultural este, cum am mai arãtat, de inspiraþie austriacã, instituþia Senatului cultural pe care Gusti o propune din poziþia de ministru al Instrucþiei are ca sursã de inspiraþie elemente din gândirea politicã a filozofului Saint-Simon. Gusti îºi exprimase din 1920 admiraþia faþã de sistemul legislativ propus de contele de Saint-Simon prin care spera ca amatorismul sã fie înlãturat din administraþia publicã. În studiul Comunism, socialism, anarhism, sindicalism ºi bolºevism, Gusti concentra sistemul lui Saint-Simon: Puterea politicã se va organiza în trei camere: douã consultative (camerele de invenþie ºi examinare) ºi una de execuþie. Camera de invenþie va avea ca obiect a inventa, descoperi ºi prelucra proiecte care vor fi verificate de Camera de examen, iar Camera de execuþie va decide în ultimã instanþã. În sistemul nou politic propus de Saint-Simon afacerile publice vor fi inspirate ºi conduse de capacitãþi competente din domeniul ºtiinþelor, artelor frumoase ºi meseriilor: în acest mod arbitrariul legislativ va fi exclus, iar superficialitatea ºi diletantismul înlãturate. Aceastã remarcabilã propunere de reformã a metodei de legiferare, care se aflã la baza Asociaþiei pentru Studiul ºi Reforma Socialã meritã toatã atenþia noastrã. Politica trebuie (ca la Saint-Simon) sã fie subordonatã ªtiinþei, ea trebuie sã devinã o ºtiinþã de observaþie, o ºtiinþã pozitivã, o ºtiinþã a producþiei. Dacã sistemul vechi se caracterizeazã prin tendinþa de a domni asupra oamenilor, de a-i exploata, sistemul nou constã dintr-o administrare a lucrurilor cu ajutorul ºtiinþei ºi atât. Saint-Simon preconizeazã o formã politicã de guvernare unde puterile politice sã fie înlocuite cu capacitãþi profesionale, iar autoritatea asupra oamenilor cu administrarea lucrurilor.88

Aºa cum s-a precizat în primul capitol, sistemul legislativ propus de Saint-Simon se aflã ºi la baza Asociaþiei pentru Studiul ºi Reforma Socialã. Concepþia contelui francez cã politica trebuie 88

Dimitrie Gusti (1920), pp. 52-53.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 173

sã se subordoneze ºtiinþei ocupã un loc central în sistemul de gândire gustian „Sociologie–Politicã–Eticã“. Mesianismul ºtiinþific ºi-a pus amprenta ºi asupra iniþiativelor legislative ale ministrului Gusti. Profesorul a conceput instituþia Senatul cultural ca pe o Camerã legiuitoare cu caracter cultural ºi cu rol consultativ. La sfârºitul secolului al XIX-lea, niciun alt concept nu se bucura de o mai mare apreciere decât acela de culturã pe întreg continentul european: comunitatea statelor civilizate era pe punctul de a ridica zonele înapoiate ale lumii la un nivel mai înalt de culturã. Nici apologeþii, nici criticii culturii nu ar fi recunoscut în jurul anului 1900 cã vreuna din formele de exprimare ale culturii ar fi fost subordonatã total politicii.89 Statul român îºi asumase la rândul sãu, încã de la crearea sa în 1859, o funcþie culturalã destinatã întãririi caracterului sãu naþional.90 Din 1918, rolul efectiv al statului în viaþa culturalã a þãrii s-a întins ºi asupra provinciilor dobândite de România în urma rãzboiului mondial. În acelaºi timp, acest rol s-a diminuat în anumite zone urbane ale mediului intelectual, unde gustul diversitãþii ºi al inovaþiei culturale devenea tot mai important ºi unde opinia publicã burghezã începea sã punã presiune pe societatea politicã. Criza economicã din anii ’30 a dat o loviturã tendinþelor de autonomizare din incipientul spaþiu public ºi intelectual românesc. Intervenþia „statului cultural“ era din nou cerutã sau denunþatã ca insuficientã. Dezbaterea publicã asupra raporturilor dintre culturã ºi politicã s-a prelungit de-a lungul anilor ’30. Sarcina de a pregãti textul de lege al unui anteproiect de organizare culturalã i-a revenit sociologului Dimitrie Gusti mai întâi în 1927 când ministrul Instrucþiunii Publice, Constantin Angelescu91, a numit o comisie din personalitãþi culturale sub preºedinþia sociologului român. Gusti a fost invitat de cãtre ministrul liberal Angelescu sã prezideze Comisia pentru redactarea unui proiect 89

Ernst Nolte (2005), pp. 316, 317. Florin Þurcanu (2007), p. 301. 91 Constantin Angelescu a avut patru perioade de ministeriat în guvernãrile liberale: 12 decembrie 1918 – 27 septembrie 1919, 19 ianuarie 1922 – 30 martie 1926, 20 iunie 1927 – 10 noiembrie 1928, 14 noiembrie 1933 – 1 ianuarie 1938. 90

174 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

de lege a organizãrii culturale, ocazie cu care a propus constituirea Senatului cultural. Încã de atunci Gusti preconiza înfiinþarea unui Senat cultural, alcãtuit din reprezentanþii instituþiilor de culturã autonomã ale statului ºi din personalitãþi ale literelor, artelor ºi ºtiinþelor.92 Odatã ce ocupã poziþia de ministru al Instrucþiei, Artelor ºi Cultelor (1932-1933), Gusti va include Camera culturalã (cu rol de examinare, ca la Saint-Simon) în Proiectul de Lege a organizãrii culturale (vezi „Anexa 4“). Aici se precizeazã cã: Organul de coordonare a tuturor activitãþilor culturale ale „personalitãþilor creatoare de culturã“ ºi reprezentanþilor societãþilor culturale, din care ar face parte numai membri calificaþi, este Senatul cultural sau Camera culturalã. În proiectul propus de Gusti, Ministerul Instrucþiei, Cultelor ºi Artei împreunã cu Legislativul se vor consulta cu aceastã Camerã culturalã (formatã din specialiºti) ori de câte ori vor fi puse în dezbatere norme juridice care privesc instituþiile, societãþile sau manifestãrile culturale. Aºa cum ministrul Instrucþiei arãta în expunerea de motive a Legii organizãrii culturale93, din Senatul cultural ar fi fãcut parte personalitãþile culturale reprezentative ale ºtiinþei, literaturii ºi artelor. Alãturi apar reprezentanþii instituþiilor autonome de culturã: Academia Românã, Universitãþile, ªcolile superioare de arte, bisericile, teatrele ºi reprezentanþii ministerelor cu atribuþii culturale94. Proiectul de lege a organizãrii culturale depus la Senat la 23 martie 193395, dar respins de Legislativ — în special prin opoziþia senatorului Nicolae Iorga, fost ministru al Instrucþiunii Publice înaintea mandatului lui D. Gusti — prevedea o veritabilã Camerã culturalã alcãtuitã din intelectuali cu rol consultativ pentru parlament ºi pentru Ministerul Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor. Câteva luni mai târziu în Noua Constituþie a Austriei din 1934 (art. 44) ºi în Legea germanã Reichskulturkammergesetz din septem-

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 175

brie 1933 se creeazã un Reichskultursenat, adicã un Sfat cultural ca organ legislativ consultativ — alcãtuit din 30-40 de reprezentanþi ai Bisericii, societãþilor religioase, ºcolii, culturii, ºtiinþei, artei (art. 47). Dupã încheierea activitãþii ca ministru, Gusti consemneazã în volumul sãu despre activitatea depusã la Ministerul Instrucþiei: Aceste douã inovaþii: Die Reichskulturkammer ºi Die Bundeskulturkammer dovedesc recunoaºterea necesitãþii Senatului Cultural preconizat de noi de cãtre state cu mari tradiþii istorice care se strãduiesc sã ajungã la o nouã organizare a vieþii de stat.96

Legea Camerei de Culturã a Reich-ului fãcea din practicarea artei, cel puþin teoretic, o funcþie a statului naþional-socialist. Camerele separate, precum Camera Literaturii sau Camera Artelor Plastice, ca uniuni obligatorii ale membrilor lor, impuneau o disciplinã riguroasã, pierderea calitãþii de membru echivalând cu interzicerea exercitãrii profesiei, ba chiar ºi a dreptului la muncã.97 Cele mai importante instanþe ale Partidului Nazist care se ocupau de culturã erau Oficiul delegatului Fuhrerului pentru supravegherea procesului general de instruire ºi educaþie ale NSDAP ºi Comisia de examinare pentru apãrarea literaturii naþional-socialiste.98 Prin propuneri de lege precum cea a organizãrii culturale, D. Gusti se înscria în familia europeanã a teoreticienilor care promovau naþiunea culturalã. Omogenizarea culturalã pe care o viza Dimitrie Gusti nu echivala totuºi cu uniformizarea culturalã, pentru sociologul român esenþialã fiind unitatea ºi coeziunea culturalã în diversitatea regionalã a României. Ministrul Gusti a propus o serie de soluþii pozitiviste de concepere a noului stat naþional român asemãnãtor cu modul în care teoreticienii naþionalismului german sau italian construiau pe principii etno-culturale statele lor naþionale. În secolul al XIX-lea Herder visase la o Germanie etno-naþionalã ºi la Europa etno-naþiunilor, în care fiecare sã-ºi cultive

92

Dimitrie Gusti (1970), pp. 230-233. Idem (1934a), p. 541. 94 Ibidem, pp. 1458-1462. 95 Cu avizul nr. 35 al Consiliului Legislativ, 15 martie 1933. 93

96

Dimitrie Gusti (1934a), p. XV. Ernst Nolte (2005), p. 323. 98 Ibidem. 97

176 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

o identitate distinctã în raport cu limba, tradiþiile ºi rãdãcinile proprii.99 În spaþiul cultural de limbã germanã, teoria herderianã a ajuns rapid una de notorietate. Cãrþile lui Herder au fost relativ uºor de tradus, circulaþia lor indicând incredibila receptare pe suprafaþa Europei continentale. La cehi, maghiari, români, sârbi, greci devenise o referinþã aproape obiºnuitã la sfârºitul secolului al XIX-lea. Herderianismul a fost un sistem de referinþã pentru toþi acei învãþaþi ideologi care au susþinut diferenþialismul etnic, construindu-ºi prin intermediul lui doctrina naþionalistã.100 Teoria organicist-diferenþialistã ºi discursul herderian au fecundat intelighenþia Europei Est-Centrale în secolul al XIX-lea.101 Etno-culturalismul ºi statul naþional, construite pe spiritualitatea unei singure etnii, constituiau teorii active în perioada studiilor pe care Gusti le-a efectuat în Germania. Modelul cultural prusiano-german, la elaborarea cãruia Herder, Fichte ºi Hegel ºi-au adus o contribuþie decisivã, a impresionat grupurile de intelectuali care frecventaserã mediile universitare de la Göttingen sau Berlin.102 De fapt, atunci când Hitler va postula unirea tuturor vorbitorilor de limbã germanã într-un singur stat (de ex. a austriecilor) se miºca, asemenea majoritãþii contemporanilor europeni, pe coordonatele gândirii naþional-statale stabilite de Herder ºi Fichte.103 Nu trebuie sã mire faptul cã în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Rãzboi Mondial mai curând situaþia din Uniunea Sovieticã îngrijora Europa decât politica internã din Germania. Partidul Comunist Bolºevic al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse era încã din noiembrie 1917 primul partid comunist din lume care guverna de unul singur. În 1938, fostul Partid al lui Lenin, cu excepþia celor mai verificaþi partizani ai lui Stalin, era practic distrus. Niciun alt partid comunist din lume nu fusese supus pânã atunci unui masacru de asemenea proporþii ºi niciunui popor nu-i fuseserã pricinuite pe timp de pace asemenea

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 177

pierderi din partea propriei conduceri politice. Prin comparaþie, Germania naþional-socialistã trebuie sã fi pãrut europenilor în anii 1937-1938, cu puþinele ei lagãre de concentrare ºi cu maximum 30 000 de deþinuþi politici, aproape un stat vest-european normal.104 Serviciul Social Pe durata mandatului sãu de ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor (1932-1933), ca ºi ceilalþi miniºtri, Dimitrie Gusti era rãspunzãtor în faþa parlamentului, potrivit Constituþiei. Din 1934, când devine director general al Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“, relaþia lui Gusti cu monarhia capãtã un caracter mult mai personal ºi mai puþin bazat pe reguli sau reglementãri. Atunci când va fi numit preºedinte al Serviciului Social, în 1938, el va rãspunde politic direct faþã de Regele Carol. Prin introducerea Legii Serviciului Social din 18 octombrie 1938105 (vezi „Anexa 5“) se va generaliza munca de acþiune culturalã în România aflatã sub dictatura regalã. Munca culturalã trebuia sã se extindã la nivelul celor 15 mii de sate ºi 172 de oraºe din þarã. Conform Legii Serviciului Social, al cãrei proiect a fost elaborat de colaboratorii lui Gusti, H.H. Stahl ºi O. Neamþu (ambii cu studii juridice ºi cu experienþa campaniilor monografice), toþi studenþii aflaþi în anul terminal al studiilor universitare sau al ºcolilor superioare româneºti erau obligaþi sã presteze cel puþin trei luni de muncã culturalã organizatã. În capitolul legii referitor la Obligativitatea Serviciului Social, la articolul 5 se stipuleazã cã absolvenþii universitãþilor, ai ºcolilor ºi institutelor superioare sau speciale sunt obligaþi sã împlineascã Serviciul Social la sate ºi sã prezinte, pentru a-ºi primi diploma, un certificat doveditor. De asemenea diplomele obþinute în strãinãtate nu pot fi echivalate decât dupã prezentarea acestui certificat. Durata Serviciului Social nu

99

Victor Neumann (2001), p. 23. Ibidem, pp. 24-25. 101 Ibidem, p. 26. 102 Ibidem, p. 5. 103 Ernst Nolte (2005), p. 31. 100

104

Ernst Nolte (2005), p. 215 C. Hamangiu (1939), Codul general al României (Codurile, Legi. Decrete-legi ºi Regulamente), vol. XXVI, 1938 — Partea II, Ed. Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti, pp. 2001-2007 105

178 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

poate fi mai mare de un an. Serviciul Social se împlineºte în tot cursul anului.106

Dictatura regalã îi oferã lui Gusti oportunitatea de a pune în aplicare programul sãu naþional de „ridicare“ a satelor, operând o deplasare a accentului de pe cercetare socialã, intervenþie ºi dezvoltare comunitarã spre un control centralizat ºi inginerie socialã. Gusti nu fãcea parte propriu-zis din Consiliul de Miniºtri, dar ocupa un rang de ministru rãspunzãtor doar în faþa Regelui. Ca preºedinte al Serviciului Social, era invitat sã participe la ºedinþele de guvern ori de câte ori erau puse în dezbatere probleme legate de Serviciul Social. Articolul 4 din Legea Serviciului Social precizeazã cã organul de conducere al Serviciului Social este un Comitet permanent, numit prin înalt decret regal, compus dintr-un preºedinte ºi doi membri. Preºedintele comitetului permanent de conducere este inamovibil ºi are rangul ºi atribuþiile unui Ministru de Stat, el este conducãtorul efectiv al instituþiei ºi poartã titlul de preºedinte al Serviciului Social. Preºedintele Serviciului Social va fi convocat sã ia parte la ºedinþele Consiliului de Miniºtri oridecâte ori vor fi aduse în dezbatere chestiuni privitoare la Serviciul Social.

Capitolul II al legii prevede la art. 2: „conducerea ºi administrarea Serviciului Social este încredinþatã unui Consiliu Superior pentru Îndrumare ºi unui Comitet Permanent“. Articolul 3 lãmureºte raportul dintre preºedintele Consiliul Superior de Îndrumare care este Regele ºi ceilalþi membri ai Consiliului între care nu existã relaþii de comandã — subordonare. Potrivit art. 3: Consiliul Superior de Îndrumare hotãrãºte directivele generale ale Serviciului Social ºi coordonarea activitãþii ministerelor, serviciilor publice ºi a societãþilor culturale. El stã sub înalta preºedinþie a M.S. Regelui ºi este alcãtuit din urmãtorii membri: Preºedintele Consiliului de Miniºtri, Ministrul de Interne, Ministrul Educaþiei Naþionale, Ministrul Cultelor ºi Artelor, Ministrul Sãnãtãþii, Ministrul

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 179

Agriculturii ºi Domeniilor, Ministrul Economiei Naþionale, Ministrul Muncii, Ministrul Lucrãrilor Publice, Ministrul Finanþelor, Ministrul Apãrãrii Naþionale, Preºedintele Serviciului Social, Comandantul Strãjii Þãrii, Subsecretarul de Stat al Propagandei, Preºedintele Asociaþiei pentru Literatura Românã ºi Cultura Poporului Român din Transilvania, Directorul general al Fundaþiilor, Inspectorul general al pregãtirii militare.

Dacã directivele Consiliului Superior de Îndrumare au un caracter general, comanda propriu-zisã a Serviciului Social revine Comitetului permanent — condus de preºedintele Serviciului Social. Cã Gusti nu se afla într-o poziþie de inferioritate faþã de ceilalþi miniºtri ai regelui o aratã ºi articolul 7 al legii care stipuleazã cã toate ministerele erau obligate sã dea tot sprijinul ºi suportul material pentru aplicarea prevederilor Legii Serviciului Social. S-ar putea interpreta cã prin Legea Serviciului Social s-a creat prin decret regal un post special de ministru pentru Dimitrie Gusti, un post de ministru rãspunzãtor nu în faþa parlamentului, ci în faþa regelui, fapt ce poate fi pus pe seama condiþiilor excepþionale ale dictaturii regale. În contextul ascensiunii fascismului în România ºi în alte state ale Europei Occidentale (Germania, Italia, Spania, Austria, Ungaria), s-a argumentat cã Serviciul Social a fost susþinut de regele Carol al II-lea ca un mijloc de contracarare a Miºcãrii Legionare. Selecþia comandanþilor echipelor Serviciului Social urmãrea pregãtirea unor tineri loiali monarhiei. Dar pentru mulþi din aceºti tineri proaspãt licenþiaþi o motivaþie serioasã o constituia în fapt ºi salariul de comandant care era mult mai consistent decât acela al unui profesor de liceu.107 Echipele regale studenþeºti vor fi organizate deci dupã octombrie 1938 într-un veritabil minister, cu funcþionari ºi state de platã. Între voluntariatul membrilor Institutului Social Român din anii ’20 ºi obligativitatea de acum a studenþilor de a presta o muncã culturalã la þarã era o mare deosebire ºi distanþã108. Selecþia candidaþilor pentru ªcolile de Comandanþi viza în primul 107

106

Vezi „Anexa 5“.

108

Zoltán Rostás (2005), p. 117. Idem (2009), p. 228.

180 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

rând verificarea atitudinilor politice, mai precis dacã acestea se gãseau sau nu în vizorul Siguranþei Statului pentru activitãþi legionare sau comuniste. Se încerca evitarea implicãrii în munca de conducere a unor tineri cu activitãþi extremiste, fãrã a se declara explicit acest lucru109. Prin Serviciul Social acþiunea culturalã a pus în plan secund cercetarea, ºtiinþa. De fapt, grupul modest al celor proveniþi din echipele monografice a fost copleºit de masa de funcþionari ai „ministerului“, cu totul strãini de orice preocupare de cercetare socialã110. Prin Legea Serviciului Social Institutul Social Român s-a extins sub forma Institutului de Cercetãri Sociale al României ºi în acest fel s-au creat condiþiile recrutãrii pe posturi de cercetare a mai multor oameni de ºtiinþã. Institutul contribuia la stabilirea planului de lucru al Serviciului Social prin cunoaºterea þãrii cu ajutorul cercetãrilor monografice asupra satelor. Unii dintre „bãtrânii monografiºti“, precum Traian Herseni, au acceptat propunerea de a colabora cu nou înfiinþatul Institut de Cercetãri Sociale (al cãrui preºedinte era regele, iar vicepreºedinte D. Gusti). Deºi nu a lucrat la Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, Herseni a fost totuºi încadrat între 1938-1939 în munca culturalã ca director al Direcþiei cercetãrilor sociologice în Institutul de Cercetãri Sociale al României. Institutul Social Român al anilor ’20 a fost transformat sub dictatura regalã într-un organ de stat (vezi capitolul II) cu însãrcinarea de a proiecta ºi realiza un vast sistem de documentare ºi cercetare pe întreg teritoriul þãrii. Peste un an, odatã cu suspendarea Serviciului Social (vezi „Anexa 6“)111, Institutul de Cercetãri Sociale a fost reorganizat ca Institut de ªtiinþe Sociale al României.

109

Zoltán Rostás (2009), p. 233. Henri H. Stahl (1981) pp. 395-396. 111 C. Hamangiu (1940), Codul general al României (Codurile, Legi. Decrete-legi ºi Regulamente), vol. XXVII, 1939 — Partea III, Ed. Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti, pp. 2373-2374.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 181

De la Cãminul Cultural la Serviciul Social Între 1938-1939 s-a încercat extinderea experimentului local, regional, al cãminului cultural, la nivel naþional. Legea Serviciului Social din 18 octombrie 1938 cãuta sã generalizeze munca depusã dupã 1934 de cãtre echipele Fundaþiei Regale în cãminele culturale ridicate în satele româneºti în cei cinci ani de activitate (între 1934-1938) sub conducerea lui Gusti112. Pe 24 iunie 1938, regele Carol al II-lea îºi mãrturisea încrederea în misiunea salvatoare a acþiunii culturale a echipelor lui Gusti ºi în generalizarea la nivel naþional a muncii culturale de la Fundaþie: (Într)-un consiliu [de miniºtri — n.m. A.M.] pentru ridicarea vieþii sociale la sate. Asistã: Ionescu Siseºti, Armand Cãlinescu, Ghelmegeanu, Mitiþã Constantinescu, Argeºeanu, Ralea, Dr. Marinescu, Gusti, Þoni, ªoimescu, C. Teodorescu din partea cooperativelor ºi gen. Alimãnescu. Gusti expune ideea ºi fiecare îºi expune pãrerea. […] Vãd cu plãcere cã ideea a prins… E vorba de a se generaliza, legifera ºi susþine opera care pânã acum am fãcut-o numai eu cu Fundaþia Principele Carol. Dacã reuºeºte ºi va trebui sã reuºeascã, va fi salvarea satelor ºi renaºterea României.113

Forma în care fusese redactatã iniþial Legea Serviciului Social i s-a pãrut regelui cã ar fi transformat Fundaþia „Principele Carol“ într-o instituþie subjugatã aparatului administrativ de stat. Or, el îºi dorea de fapt o instituþie în afara controlului altor forþe politice114, astfel încât sã nu devinã obiect al disputelor politice sau al controverselor interministeriale ºi pe deasupra sã o poatã controla personal. Între 1938-1939, pe durata aplicãrii Legii Serviciului Social, s-au organizat zeci de echipe studenþeºti ºi ºcoli de comandanþi ºi comandante de echipã. Echipele Serviciului trebuiau educate în spiritul muncii culturale în mediul rural, iar acest lucru s-a dovedit o activitate complexã care trebuia coordonatã eficient.

110

112

Dimitrie Gusti (1939), p. 25. Carol al II-lea (1995), [vol 1], p. 266. 114 Ibidem, p. 274. 113

182 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Cãminul Cultural a constituit instrumentul de execuþie la nivel local al Serviciului Social. Este ceea ce rezultã din Capitolul I al Legii Serviciului Social (vezi „Anexa 5“) unde sunt expuse scopurile Serviciului Social: Pentru munca de ridicare a satelor ºi oraºelor se înfiinþeazã o instituþie autonomã numitã Serviciul Social. Aceastã instituþie are ca scop : a) A pregãti ºi a conduce tineretul de ambele sexe, absolvenþi de toate categoriile de ºcoli, în munca de reorganizare a satelor înþeleasã ca o obligaþiune cetãþeneascã ºi naþionalã. B) A creea în acest scop ca organ de execuþie al sãu Cãminul Cultural, cu menirea de a conduce viaþa satului, prin conlucrarea locuitorilor în interesul obºtesc ºi prin coordonarea ºi unificarea activitãþilor depuse în sat de autoritãþi ºi de iniþiative particulare. C) A organiza ºi a conduce opera de cunoaºtere a þãrii prin cercetãri monografice, care vor forma temelia lucrãrilor Serviciului Social; d) A organiza ºcoli pentru educarea sãtenilor ºi orãºenilor, în vederea activitãþii Cãminelor Culturale ºi ºcoli pentru pregãtirea tinerilor chemaþi la Serviciul Social.

Deºi legea pãstreazã în esenþã aceeaºi filozofie practicatã de Fundaþie sub directoratul lui Gusti, definitorie este acum obligativitatea muncii la sate ºi oraºe prestate de elitele în formare. Munca obligatorie la sat este o ºcoalã a activismului cultural pentru proaspeþii absolvenþi. Legea îi obliga pe tinerii licenþiaþi sã presteze o muncã de intervenþie în folosul satului, dar simultan insista propagandistic pe trezirea interesului comunitãþii rurale ºi pe declanºarea iniþiativelor locale: Nevoile locale sunt acelea care trebuie sã hotãrascã munca ce vom face. Aceste nevoi trebuiesc înainte de toate cunoscute sistematic. Trebuie sã ºtim câte sunt, care sunt aceste nevoi ºi gradul lor de importanþã într-o acþiune conºtientã de prefacere a satului în mai bine… Numai pe baza unei astfel de cunoaºteri a satului se poate alcãtui un adevãrat program […] de lucru în care diferite probleme sã fie aºezate în ordinea importanþei lor reale.115

115

Dimitrie Gusti (1935), Temeiul muncii echipelor: Monografia în Curierul Echipelor Studenþeºti, anul I, nr. 3, 27 iulie 1935, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol,“ p. 1.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 183

Pentru cã fiecare Cãmin Cultural se confruntã cu probleme locale sau regionale specifice, trebuia sã aplice o politicã culturalã proprie, originalã prin însãºi natura problemelor din fiecare sat. Capitolul IV din Legea pentru înfiinþarea Serviciului Social se referã la instituþia Cãminului Cultural. Art. 8 statueazã cã „Serviciul Social se executã prin Cãminele Culturale“. Urmãtoarele norme juridice stipuleazã instituirea cãminului cultural la nivelul tuturor satelor ºi oraºelor. Art. 9 prevede înfiinþarea în fiecare sat a unui cãmin cultural, iar la oraºe cãmine culturale orãºeneºti. Art. 10 descrie componenþa ºi obiectivul instituþiei: cãminul cultural e alcãtuit din localnici, sãteni, intelectuali ºi fii ai satului, plecaþi din sat. Scopul cãminului este acela de a întãri acþiunea Bisericii, a ºcolii ºi a autoritãþilor de stat. Cele patru domenii ale muncii culturale din sistemul gustian (cultura sãnãtãþii, cultura muncii, cultura sufletului ºi cultura minþii) sunt reluate în Legea Serviciului Social la art. 10. Cãminul cultural urma sã coordoneze toate activitãþile desfãºurate în sat prin dezvoltarea: Culturii sãnãtãþii, prin preîntâmpinarea ºi combaterea bolilor, ºi prin educaþia fizicã a poporului; a culturii muncii, prin îndrumarea ei cãtre o mai bunã producþie; a culturii minþii, sufletului ºi de educaþie naþionalã, pe toate tãrâmurile vieþii obºteºti. Clãdirea Cãminului va adãposti cele trei secþii: sanitarã (dispensar ºi farmacie, baie, maternitate), economicã (cooperative, brutãrie, mãcelãrie), culturalã (sala de festivitãþi, conferinþe, radio, bibliotecã cu sala de lecturã, muzeu, salã pentru ºcoli þãrãneºti cu ateliere de þesãtorie ºi meºeteºuguri þãrãneºti).

Formula cãminului cultural cuprindea intelectualii satului, învãþãtori, preoþi, dar ºi pe þãrani: Sãnãtate, Muncã, Minte ºi Suflet alcãtuiau cele patru concepte-cheie în jurul cãrora intelectualii ºi þãranii au fost instruiþi în cele 2 600 de cãmine culturale existente între 1934-1939. La câteva luni dupã intrarea în vigoare a legii, Principiile ºi scopurile Serviciului Social au fost reinterpretate de Gusti în sensul proiectului naþional:

184 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Cãminul Cultural tinde sã convingã membrii naþiei noastre cã trebuie sã-ºi uneascã eforturile pentru a da þãrii lucrãtori ºi creatori. Fiecare în micul sãu domeniu de viaþã socialã poate fi ºi trebuie sã fie o personalitate creatoare. Pentru asta, iniþiativa privatã ne pare indispensabilã. Însã aceastã iniþiativã trebuie sã fie organizatã. […] Fundaþia Regalã ºi-a propus sã dezvolte aceastã miºcare a Cãminelor Culturale ºi s-o conducã prin înfiinþarea de ºcoli þãrãneºti ºi ºcoli de conducãtori (tineri intelectuali) de Cãminuri Culturale.116

Art. 11 al Legii Serviciului Social exprima caracterul obligatoriu al muncii la sat în cãmine pentru intelectualii comunitãþilor rurale: Preoþii, membrii corpului didactic, funcþionarii administrativi (notar, primar, pretor) ºi orice profesioniºti salarizaþi de Stat, þinut, judeþ, comunã sunt obligaþi sã-ºi încadreze activitatea de muncã obºteascã în Cãminul Cultural. Cei care se sustrag acestei obligaþii vor fi supuºi la sancþiuni disciplinare.

Deºi legea nu preciza în ce constau aceste sancþiuni, în fiecare sat din România, înfiinþarea unui cãmin cultural devenea obligatorie. ªcolile þãrãneºti aveau menirea de a forma personalitãþi þãrãneºti active. Întreaga pedagogie politicã a activismului cultural al intelectualilor avea deci o finalitate de ordin etic, dar grija pentru formarea acestui þãran instruit servea intereselor unei Monarhii autoritare. Aparatul de propagandã al regimului carlist, în special prin cotidianul România condus de Cezar Petrescu, pe lângã ºtirile despre preºedintele Serviciului Social, consacra sãptãmânal o paginã întreagã organizãrii muncii culturale la sat. Radiodifuziunea românã, prin rubrici specializate, cinematografele, prin jurnale de actualitãþi, transmiteau ºtiri cãtre marele public, zi de zi, sãptãmânã de sãptãmânã, despre viaþa internã a Serviciului Social. Cu tot cu stilul militãresc imprimat ºcolilor de echipieri dupã 1938, cu toate avantajele financiare ºi cu sancþiunile disciplinare impuse de Serviciul Social, uniforma legionarã, cu cãmaºã verde, 116

Dimitrie Gusti (1939), pp. 11-12.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 185

curele în bandulierã ºi cu pistoale la brâu, a rãmas totuºi atrãgãtoare nu numai pentru mulþi tineri intelectuali, dar ºi pentru mulþi þãrãni117. Pe 13 octombrie 1939 Serviciul Social obligatoriu a fost suspendat (vezi „Anexa 6“) de rege pentru a canaliza sumele alocate cãtre bugetul necesar înzestrãrii armatei mobilizate între timp. În Referatul cãtre Consiliul de Miniºtri se arãta cã situaþia internaþionalã împiedica Serviciul Social sã îºi realizeze scopurile pentru care a fost creat ºi cã, de fapt, conducerea instituþiei ar fi cerut ca aplicabilitatea legii sã înceteze. Indiferent care a fost motivaþia oficialã, memoriile lui Carol al II-lea îl prezintã pe rege ca autor al abrogãrii Serviciului Social: Astãzi mi-am cãlcat oribil pe inimã înaintând lui Constantin Argetoianu cererea de suspendare a Serviciului Social. Legea o fi defectuoasã, dar opera în sine a fost cât se poate de frumoasã ºi am crezut cu toatã puterea într-însa. Cu toatã aceastã suspendare, opera, în mai redus, va trebui sã continue ºi va continua prin Fundaþia Principele Carol. Clipele acestea au fost triste ºi dureroase.118

Vestea desfiinþãrii Serviciului Social a fost primitã cu tristeþe de cãtre profesorul Gusti, dupã cum îºi aminteºte Constantin Rãdulescu-Motru: Despre aceastã desfiinþare, Gusti nu ºtia nimic. Ea a fost pusã la cale fãrã ca cineva sã-l previnã, ci pur ºi simplu Gusti a fost chemat de Rege ºi acesta, cum l-a vãzut pe Gusti i-a spus: „Dragã Gusti, am desfiinþat Serviciul Social.“ Gusti, foarte deprimat, a venit la mine dupã audienþã ºi apoi amândoi ne-am dus la localul Serviciului Social, pentru a face cunoscutã desfiinþarea funcþionarilor, adunaþi acolo în grabã.119

117

Henri H. Stahl (1981), p. 314. Carol al II-lea, Regele României (1997), Între datorie ºi pasiune, Însemnãri zilnice, [vol. 2], 1939-1940, Casa de editurã ºi presã „ªansa“ SRL, Bucureºti, p. 19. 119 Constantin Rãdulescu-Motru (1998), Revizuiri ºi adãugiri 1946 [vol. IV], Ed. Floarea darurilor, Bucureºti, p. 183. 118

186 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Inspiratã de un ideal etic social ºi naþional, în conformitate cu principiile Sociologiei militans a lui Gusti ºi cu doctrina carlistã a acþiunii culturale la sate, Legea Serviciului Social, dincolo de îmbunãtãþirea vieþii þãranilor români, de ridicare a satelor sub aspectul sãnãtãþii, al educaþiei ºi al nivelului de trai, a urmãrit transmiterea ºi regândirea mesajului politic cã Regele Carol era Regele þãranilor ºi al satelor româneºti. Acþiune culturalã ºi acþiune socialã Acþiunea culturalã de la Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“ din a doua parte a anilor ’30 se distinge de acþiunea socialã ºi de politicile de asistenþã socialã cu care ne întâlniserãm la mijlocul anilor ’20 în cercetarea ºi activitatea ªcolii Monografice pânã la venirea lui Gusti la conducerea Fundaþiei. În vreme ce acþiunea socialã presupune educaþia socialã fãcutã prin asistenþi sociali, individul fiind tratat ca subiect pasiv care trebuie asistat, acþiunea culturalã presupune educaþia culturalã (politicã) la sate: individul este tratat prin acþiunea culturalã ca subiect activ; þãranul trebuia sã devinã un model pentru comunitate, sã se dezvolte ca personalitate culturalã, dupã un anumit model-ideal (de personalitate creatoare). Scopul acþiunii sociale este acela de a populariza, în special în lumea muncitoreascã ºi urbanã, legislaþia socialã, de a ajuta individul mediu sã cunoascã drepturile acordate de justiþia socialã. Acþiunea socialã se face cu predilecþie pentru protecþia socialã a muncitorilor industriali ºi agricoli prin drepturi sociale ºi prin asistenþã socialã. ªcoala de Asistenþã Socialã, înfiinþatã în România în 1929-1930 de cãtre Veturia Manuilã120, a fost influenþatã de discuþiile care avuseserã loc în ªcoala Gusti la Institutul Social Român121. La aceastã ªcoalã Superioarã de Asistenþã Socialã au lucrat ºi Xenia 120 Veturia Manuilã (1896-1986), medic ºi sociolog. În 1926-1927 s-a specializat la Universitatea americanã John Hopkins din Baltimore în domeniul asistenþei sociale. Din 1929 a condus ªcoala Superioarã de Asistenþã Socialã. În 1947, a pãrãsit clandestin România împreunã cu soþul ei Sabin Manuilã. 121 Zoltán Rostás (2005), p. 72.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 187

Costa-Foru ºi Zizi Constante pe când fãceau parte din echipele monografice. Veturia Manuilã s-a întors de la o bursã din SUA cu hotãrârea de a înfiinþa în þarã un învãþãmânt de „asistenþã socialã“, pe modelul american de social-work. Veturia Manuilã era promotoarea ideii cã politica economicã de stat ar trebui sã includã asistenþa socialã preocupatã de cauzele ce duc la alcoolism, boli mentale, delincvenþã, criminalitate, vagabondaj, cerºetorie, precum ºi integrarea socialã ºi dezvoltarea personalitãþii umane. Asistenþa socialã era astfel legatã de politicile de stat precum sãnãtatea publicã, organizarea muncii ºi dezvoltarea personalitãþii. De fapt, dincolo de ocean, în SUA, ceea ce numim welfare acoperã doar sfera asistenþei sociale, în vreme ce statul social în Europa include ansamblul mecanismelor de contribuþii ºi asigurãri sociale. În România interbelicã asistenþa socialã s-a dezvoltat în directã legãturã cu cercetãrile ªcolii Sociologice de la Bucureºti sub îndrumarea profesorului Gusti. Deºi cercetãrile ªcolii s-au orientat mai ales asupra mediului rural, ele au explorat ºi o dimensiune urbanã, ce s-a dovedit constitutivã pentru asistenþa socialã: efecte ale procesului de urbanizare asupra indivizilor ºi comunitãþilor ºi, în special, efectele ca vagabondajul, prostituþia, alcoolismul, delincvenþa, marginalizarea, inadaptarea, dezorganizarea familiilor, abandonul copiilor, abuzul ºi neglijenþa. Asistenþa socialã de tip profesionist s-a constituit, aºadar, în strânsã legãturã cu ªcoala Sociologicã de la Bucureºti. ªcoala Superioarã de Asistenþã Socialã din România a luat naºtere în 1929, sub egida directã a Institutului Social Român, recunoscutã de Ministerul Sãnãtãþii ºi al Ocrotirilor Sociale. În 1936 se va înfiinþa Asociaþia pentru Progresul Asistenþei Sociale, iar în 1938, sub auspiciile lui Dimitrie Gusti, se organizeazã primul Congres al Asistentelor Sociale din România. Dictatura lui Carol al II-lea ºi competiþia cu Miºcarea Legionarã Personalitatea sau caracterul monarhului sunt invocate adeseori pentru a explica concentrarea treptatã a puterii în mâinile

188 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

regelui Carol al II-lea în anii ’30. Istoricul A. Pippidi pune ambiþia autocraticã de care e învinuit fiul lui Ferdinand pe seama influenþei adulatorilor122, dar aminteºte cã trebuie avut în vedere ºi contextul intern ºi internaþional economic ºi social-politic pentru domnia de zece ani de personalizare, treptat accentuatã, a puterii lui Carol al II-lea. Regimul autoritar pãrea în Europa un model de succes, un regim eficient în lupta cu criza economicã, în vreme ce opinia cã democraþia este cronofagã ºi inutilã devenea din ce în ce mai rãspânditã. Carol nu fusese niciodatã un admirator al partidelor. Oamenii politici de care s-a înconjurat regele inconsecvent nu au fost nici ei întotdeauna consecvenþi. Argetoianu din duºman îi devine fidel, Maniu sau Nae Ionescu din susþinãtori, inamici. Factorul care justificã personalizarea puterii ºi legitimeazã dictatura regalã în ochii contemporanilor îl constituie necesitatea de a contracara Miºcarea Legionarã. La revenirea la tron în 1930, dar ºi la instalarea dictaturii regale din 1938, Carol era perceput de o parte a mediului politic ºi a opiniei publice ca un Salvator. Legiunea Arhanghelului Mihail în anii ’20 ºi Garda de Fier la începutul anilor ’30 obþinuserã rezultate slabe ca partide politice. În schimb, ca miºcare — cu aderenþi în rândurile studenþilor, þãranilor, ale preoþilor ortodocºi — Legiunea devine în deceniul al patrulea unul dintre factorii de putere socialã.123 Deºi electoral nu a câºtigat decât câteva puncte procentuale, ca miºcare socialã Legiunea devenea din ce în ce mai atrãgãtoare pentru þãranii ºi pentru intelectualii care îºi doreau o alternativã la partidele mari de care nu se mai simþeau reprezentaþi. La întrunirile din mediul rural, Corneliu Zelea-Codreanu impresiona mai mult prin înfãþiºare decât prin tezele sale politice.124 Codreanu absolvise o academie militarã ºi încerca sã inculce adepþilor un spirit ascetic ºi în acelaºi timp combativ. Ion Moþa, care avea sã devinã martirul Legiunii, murind în rãzboiul civil din Spania, era urmaºul unor preoþi ortodocºi din Transilvania. Mistica legionarã evoca atât teme creºtine, cât ºi metode ale haiducilor 122

Andrei Pippidi (1994), p. 35. Andreas Hillgruber (2007), p. 57. 124 Ibidem. 123

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 189

care veneau prin sate sã-i ajute pe sãraci împotriva stãpânitorilor ºi a asupritorilor ºi sã declanºeze din când în când atacuri violente îndreptate împotriva oficialitãþilor ºi a evreilor125. Mesajul legionar promitea salvarea moralã a societãþii în concordanþã cu religia ortodoxã practicatã în mediul rural cu precãdere. Resentimentele studenþilor români ortodocºi faþã de colegii lor evrei ºi competiþia pentru puþinele locuri de muncã din mediul intelectual constituie una din explicaþiile care s-au dat succesului de care s-a bucurat antisemitismul printre studenþi, cei mai mulþi dintre ei cu origini rurale. ªomajul intelectual ºi, odatã cu el, antipatia faþã de concurenþii evrei s-au intensificat în timpul crizei din anii ’30.126 S-au fãcut apropieri între naþionalismul românesc ºi cel din Germania. Pe lângã ideile comune (precum ura împotriva bolºevismului ºi antisemitismul), între Miºcarea Legionarã ºi naþional-socialismul din Germania existau deosebiri majore. Miºcarea din România a avut un caracter creºtin-ortodox radical, spre deosebire de caracterul rasist al nazismului. Obiectivul lui Codreanu era acela de a înlãtura pseudodemocraþia din România ºi de a înnoi statul român printr-o conducere autoritarã, cu rãdãcini în creºtinismul ortodox. În privinþa ultranaþionalismului ºi a antisemitismului, Legiunea lui Codreanu nu se diferenþia de LANC-ul lui Cuza, de Partidul Agrar al lui Goga sau de Partidul Naþional-Creºtin al lui Goga-Cuza ºi de unele curente din sânul Bisericii. Chiar ºi Patriarhul Miron Cristea a formulat remarci ostile la adresa evreilor127. Ceea ce a decis reprezentarea socialã, percepþia publicã a Legiunii în mentalul colectiv, prin raportarea la alte organizaþii antisemite, au fost actele ei de violenþã. Dupã atentatul împotriva prim-ministrului liberal I.G. Duca din decembrie 1933, Garda de Fier a fost interzisã ºi trecutã în ilegalitate.128 A reapãrut în noiembrie 1934, sub denumirea de „Totul Pentru Þarã“. 125 Peter Sugar (2002), Naþionalismul est-european în secolul XX, Curtea Veche Publishing, Bucureºti, p. 238. 126 Ibidem. 127 Ibidem. 128 Andreas Hillgruber (2007), p. 58.

190 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

În paralel, partidele cu discurs moderat devin, la rândul lor, spre sfârºitul anilor ’30, din ce în ce mai puþin legitime, iar soluþiile pe care le propun, din ce în ce mai puþin credibile ºi acceptabile. Regimul de partide ºi parlamentarismul erau vehement contestate în presã ºi în opinia publicã. Este contextul în care organizaþiile conduse de Corneliu Zelea-Codreanu, percepute de simpatizanþii sãi ca o alternativã la sistemul politic corupt ºi ineficient, înregistreazã o creºtere continuã ºi spectaculoasã ajungând sã domine scena politicã129. Fenomenul fascist a cuprins în aceeaºi perioadã Italia, Germania ºi s-a lãrgit prin adeziunea Spaniei, Austriei, Ungariei, Bulgariei ºi României. Succesul fascismului a fost explicat de cercetãtori în funcþie de plasarea sa într-un sistem de partide în care exista o stângã puternicã ºi o dreaptã autoritar-conservatoare slabã. În România nu atât existenþa unui partid puternic de stânga, cât prezenþa unei ameninþãri de stânga venitã dinspre Est explicã succesul fascismului.130 Miºcarea fascistã din România devine în anii ’30 a treia ca importanþã în Europa131, în condiþiile în care ameninþarea dinspre „stânga“ însemna existenþa frontierei permanente cu URSS care refuza sã recunoascã Basarabia ca teritoriu românesc. La fel de mult în ascensiunea fascismului românesc au contat scurta ameninþare reprezentatã de Republica Sfaturilor din Ungaria, valul de greve, miºcãri sindicale ºi simpatiile de stânga din mediile studenþeºti. Urmare ºi a veleitãþilor autocrate ale lui Carol al II-lea, criza politicã se declanºeazã la 20 decembrie 1937, când guvernul liberal al lui Gheorghe Tãtãrãscu nu întruneºte la alegeri cele 40 de procente pentru a obþine prima electoralã ºi demisioneazã. Eºecul în alegeri al PNL s-a datorat ºi alianþei electorale a Opoziþiei, condusã de preºedintele PNÞ. Cele douã partide cu structuri rurale solide — PNÞ ºi partidul „Totul pentru Þarã“ — semneazã acum un pact de neagresiune: nu se vor ataca între ei ºi vor supraveghea împreunã 129

Mihai Chioveanu (2005), p. 228. Ibidem, p. 84. 131 Ibidem, p. 95. 130

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 191

corectitudinea alegerilor organizate de liberali. În felul acesta Iuliu Maniu se coalizeazã cu „Totul pentru Þarã“, formând o alianþã surprinzãtoare între un apãrãtor al regimului constituþional ºi inamicii publici declaraþi ai democraþiei. Masele þãrãneºti ºi muncitorii, ca electorat potenþial, constituiau þinta predilectã atât a mesajelor þãrãniºtilor, cât ºi a legionarilor. S-a interpretat cã pactul electoral de neagresiune din 1937 dintre þãrãniºti ºi legionari s-ar fi opus de fapt puterii ºi corupþiei Partidului Naþional Liberal.132 În anul ultimelor alegeri democratice din România interbelicã, „Totul pentru Þarã“ devine cel de-al treilea mare partid politic al þãrii.133 Legionarii au obþinut 15, 58%, dupã liberali — 35, 92% ºi þãrãniºti — 20,40%. „Totul pentru Þarã“, formaþiunea politicã a Miºcãrii Legionare care a apãrut dupã interzicerea Gãrzii, condus formal de generalul Cantacuzino, era al doilea partid de masã, dupã þãrãniºti, cu puternice organizaþii rurale. Dar „Totul pentru Þarã“ a câºtigat în judeþe care nu se asemãnau între ele din punct de vedere socio-economic (judeþe fie industriale, fie agricole, fie comerciale), ceea ce denotã cã nu originea socialã sau nivelul economic au determinat în primul rând opþiunea pentru radicali a electoratului134, ci mai degrabã poziþionarea lor în mintea alegãtorilor ca alternativã la întreaga clasã politicã. Unul dintre observatorii acestor alegeri, C. Enescu, este de pãrere cã judeþele cu mulþi evrei ºi cu români antisemiþi au votat cu Partidul Naþional-Creºtin al lui Goga–Cuza. „Totul pentru Þarã“ ar fi fost puternic în judeþele româneºti în care nemulþumirea este de alt soi: împotriva nedreptãþilor, a afacerismului ºi a lichelismului ce caracteriza viaþa politicã. Totul pentru Þarã este un partid de protest împotriva politicianismului. A strâns 132

Irina Livezeanu (1998), p. 355. Mihai Chioveanu (2005), p. 250. 134 C. Enescu (1938), „Semnificaþia alegerilor din decemvrie 1937 în evoluþia politicã a neamului românesc“, extras din Sociologie româneascã, noiemvrie-decemvrie 1937, Bucureºti, Institutul Social Român, Secþia Sociologicã, p. 14. 133

192 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

voturile rãzvrãtiþilor din regiuni industriale ºi din zone agricole bogate ºi mai puþin din cele sãrace.135

Votul acordat radicalilor legionari este aºadar un vot pentru alternativã. Regele refuzã perspectiva acestei alternative. Dupã alegeri, Carol respinge categoric aducerea la guvernare a legionarilor cu care avusese legãturi în primii ani ai domniei sale. PNÞ, îndeosebi Iuliu Maniu, se afla la rândul sãu în acutã opoziþie faþã de Carol.136 Oricum nici þãrãniºtii nu obþinuserã 40% din sufragii, ca sã primeascã prima electoralã. Regele putea, în aceste condiþii, sã dizolve parlamentul ºi sã fixeze noi alegeri, dar nu acþioneazã dupã norma constituþionalã. Aflat în competiþie declaratã cu partidul lui Maniu ºi în competiþie neoficialã cu Miºcarea Legionarã, Carol adoptã o soluþie surprizã. El încredinþeazã formarea guvernului ºefului Partidului Naþional Creºtin, poetului Octavian Goga137, care împreunã cu formaþiunea lui A.C. Cuza se clasaserã pe locul al patrulea în alegeri ºi obþinuserã doar 9,15% din sufragii. Noul guvern va fi format din adepþi ai partidului Goga ºi din oameni de încredere ai regelui, printre care ºi Armand Cãlinescu, ministru de Interne. Guvernul naþional-creºtin Goga–Cuza a recurs la aplicarea unor mãsuri antisemite care au supravieþuit mandatului sãu138. Unii istorici avanseazã ideea cã regele a format guvernul Goga numai pentru a dovedi cã aceastã formulã nu era una viabilã.139 Întrucât guvernul nu are o bazã parlamentarã, iar O. Goga negociazã în secret cu legionarii lui Codreanu în vederea urmãtoarelor alegeri, Camerele legislative vor fi dizolvate de rege, chiar înainte de data fixatã pentru deschiderea sesiunii, ºi sunt stabilite noi alegeri în martie 1938 pentru Adunarea Deputaþilor ºi Senat. ªi alianþa electoralã a þãrãniºtilor cu legionarii este suspectatã

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 193

a avea ponderea ei în decizia lui Carol de a aboli reprezentarea naþionalã.140 Carol al II-lea realizeazã importanþa momentului politic. Dar acþiunile sale de sporire a puterii personale trebuiau sã se înscrie, cel puþin în aparenþã, în cadre legale, pentru a menþine poporul de partea sa. Beneficiind pe de o parte de o legitimitate a continuitãþii dinastice ºi exercitându-ºi puterea în bazele unui regim legal-constituþional, ameninþat în fundamentele sale de creºterea forþelor legionare antisistem, Regele îºi construise pe de altã parte în ultimii ani o legitimitate charismaticã (imaginea salvatoare a Regelui þãranilor ºi al satelor româneºti) de pe urma cãreia sosise momentul sã profite. Astfel încât el nu mai aºteaptã organizarea alegerilor generale ºi, la 10 februarie 1938, demite guvernul Goga–Cuza ºi îl însãrcineazã pe Patriarhul României, Miron Cristea, sã formeze noul guvern (11 februarie 1938 – 29 martie 1938) ai cãrui membri îi numeºte el însuºi141. A doua zi, prin decret regal introduce starea de asediu pe tot cuprinsul þãrii, pe timp nelimitat, fãrã nicio expunere de motive. Istoricul Andrei Pippidi interpreteazã gestul lui Carol al II-lea de a recurge la dictaturã ca pe un ultim baraj contra fascismului.142 De altfel, nu era singurul rege din Europa care proceda astfel. În Bulgaria, Boris al III-lea, contra comuniºtilor, iar în Iugoslavia Alexandru I, contra separatismului croat, instauraserã o autoritate personalã. Regele Greciei, George al II-lea, cedase conducerea unui dictator; la fel stãteau lucrurile în Italia ºi Spania. Carol II-lea imitã exemplul regelui bulgar simþindu-se ameninþat de creºterea partidului „Totul pentru Þarã“, formaþiune asociatã conjunctural cu PNÞ ºi aflatã în negocieri secrete, cum am spus, cu partidul lui Goga. Cel de-al doilea exemplu, cel al 140

Andrei Pippidi (1994), p. 36. Andreas Hillgruber (2007), op. cit., p. 62, apreciazã cã Regele a instituit sub conducerea Patriarhului Miron Cristea un „guvern consultativ“ format din oamenii sãi de încredere. Din acest guvern fãceau parte ºapte foºti prim-miniºtri ca miniºtri fãrã portofoliu ºi gen. Ion Antonescu, fost ºef al Marelui Stat-Major, în calitate de ministru de Rãzboi. 142 Andrei Pippidi (1994), pp. 39-40. 141

135

C. Enescu (1938). Andreas Hillgruber (2007), p. 59. 137 Goga conduce guvernul între 29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938. 138 Peter Sugar (2002), p. 239. 139 Andreas Hillgruber (2007), p. 60. 136

194 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

regelui grec, va fi urmat dupã 1940 de cãtre tânãrul Rege Mihai I care va domni avându-l în fruntea guvernului pe generalul Ion Antonescu.143 La 20 februarie 1938, dorind sã se asigure cã are naþiunea de partea sa, regele se adreseazã poporului cu o proclamaþie în care „înfãþiºeazã noua Constituþiune ºi o supune învoirii poporului“. Votul plebiscitar din 24 februarie 1938, consemnând pe liste separate pe cei ce votau pentru ºi pe cei ce votau contra, urmãrea sã îi asigure Regelui o legitimitate de tip raþional-legal în condiþiile instaurãrii unei dictaturi personale. El obþine inclusiv sprijinul þãrãnimii române pentru noua construcþie politicã salvatoare de tip autoritar-social. ªi dupã ce legitimeazã Constituþia prin plebiscit, Carol simte nevoia de a-ºi reconfirma popularitatea: va cãuta suportul maselor þãrãneºti prin gesturi populiste, prin expoziþii ºi demonstraþii ale echipelor regale, continuând construcþia unei autoritãþi charismatice, a Monarhiei sociale. Dupã ce, prin Decretul regal din 27 februarie 1938, Carol al II-lea a promulgat noua Constituþie, el dã Decretul-lege pentru dizolvarea asociaþiilor, grupãrilor ºi partidelor politice, în 31 martie 1938, iar mai târziu Legea pentru înfiinþarea organizaþiei politice unice a Frontului Renaºterii Naþionale pe 16 decembrie 1938 (vezi „Anexa 8“). În realitate Constituþia lui Carol al II-lea nu mai emana de la naþiunea politicã românã, ci direct de la puterea executivã: plebiscitul din 24 februarie 1938 nu exprima aprobarea naþiunii, deoarece fusese organizat sub stare de asediu, cu vot deschis, oral ºi, cum am mai spus, cu listã separatã pentru cei ce votau contra.144 Separaþia puterilor în stat era desfiinþatã de noua Constituþie, iar Regele devine Capul statului (art. 30). Puterea legislativã era exercitatã de Rege prin Reprezentaþiunea Naþionalã (art. 31), 143 Gen. Ion Antonescu (1882–1946), „Conducãtor“ al statului român ºi preºedinte al Consiliului de Miniºtri între 4 septembrie 1940 – 23 august 1944. Arestat la 23 august 1944, din ordinul Regelui, este judecat ºi condamnat la moarte, într-un proces instrumentat de sovietici, în iunie 1946. 144 Eleodor Focºãneanu (1992), Istoria constituþionalã a României 1859-1991, ediþia a II-a, Ed. Humanitas, Bucureºti, pp. 72-75.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 195

iar Regele putea refuza sancþiunea legilor, ceea ce însemna cã doar legile acceptate de Carol puteau produce efecte juridice. Puterea executivã era încredinþatã de noua Constituþie regelui care o exercita prin guvernul sãu (art. 32), preponderenþa regelui fiind clar formulatã. Iniþiativa legislativã era tot de competenþa Regelui ºi limita iniþiativa parlamentarã la legile de interes obºtesc, o noþiune destul de ambiguã. La art. 44, numirea prim-ministrului nu mai trebuia contrasemnatã, ceea ce echivala cu scoaterea de sub control constituþional a prerogativei numirii prim-ministrului, care era astfel lãsatã complet în seama arbitrariului regal. Regele putea convoca ºi dizolva ambele adunãri ºi le putea amâna lucrãrile, iar controlul total asupra executivului reiese din prerogativa cã regele numeºte ºi revocã pe miniºtrii sãi (art. 97), coroboratã cu norma prevãzutã la art. 65 care stipuleazã cã miniºtrii au rãspundere politicã doar în faþa regelui. Componenta de comunicare ºi propagandã carlistã este vãditã prin articolele care fac referire la slogan, la însemnele ºi simbolurile Strãjii Þãrii. Art. 6 prevedea cã „deviza strãjerului este: credinþã ºi muncã pentru Þarã ºi Rege“, iar potrivit art. 7 „strãjerii ºi strãjerele vor purta uniforme, insigne, embleme, medalii ºi semne distinctive“. Tot regelui îi revenea ºi monopolul revizuirii Constituþiei (art. 97). Doar regele, ºi nu naþiunea, avea dreptul sã revizuiascã Legea supremã. Prin noua ordine de drept, puterea politicã nu se mai genera de jos în sus ºi nu se mai exercita de cãtre naþiune prin reprezentanþi, ci se impunea de sus în jos, cu instituirea unei discipline severe la nivel naþional: represalii contra legionarilor, legi de discriminare rasialã, proclamarea statului corporativ etnic românesc (cu demagogia de stat dacic ºi ortodox) sunt mãsurile destinate sã consolideze regimul personal al lui Carol al II-lea. Art. 61 din Constituþia lui Carol al II-lea stipuleazã cã Adunarea Deputaþilor se compune din deputaþi aleºi de cetãþeni români care practicã o îndeletnicire intrând la una din urmãtoarele trei categorii: 1. Agriculturã ºi munca manualã; 2. Comerþul ºi industria; 3. Ocupaþii intelectuale. Alegerea se face pe circumscripþii care sã asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegãtorilor. Legea supremã se apropia prin aceste norme de doctrina

196 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

corporatistã: Regele impune o reprezentare în Legislativ a tuturor categoriilor socio-profesionale, a breslelor. Art. 62 prevedea cã pentru a fi eligibil în Adunarea Deputaþilor candidatul trebuie sã practice efectiv îndeletnicirea uneia dintre cele trei categorii pe ai cãrei alegãtori urmeazã a-i reprezenta. Procesul construcþiei de imagine ºi competiþia cu Miºcarea Legionarã pentru câºtigarea legitimitãþii populare se petrec aparent pe terenul legalitãþii. În acelaºi an, prin introducerea Legii Serviciului Social145 se instituie în rândul tineretului universitar munca culturalã obligatorie la sate. Ca preºedinte al Serviciului Social, Dimitrie Gusti ocupa o poziþie de rãspundere personalã faþã de Regele Carol ºi mai puþin faþã de alte instituþii. Acceptând sistemul ºi concepþia lui Dimitrie Gusti cu care doctrina culturalã a lui Carol avea multe elemente comune, acordând resurse financiare Fundaþiei Culturale ºi Serviciului Social, regele i-a captat de partea sa pe colaboratorii profesorului Gusti ºi s-a folosit de retorica lor146 în comunicarea imaginii unui rege apropiat de poporul sãu. Relaþia instituþionalã Straja Þãrii – Serviciul Social În Legea Serviciului Social la art. 10 este prevãzut cã în localul Cãminului Cultural îºi vor avea sediul unitatea localã a Strãjii Þãrii, formaþiile locale ale Inspectoratului Pregãtirii Premilitare, formaþiile post-militare, organul local al Inspectoratului Muncii de Folos Obºtesc, precum ºi orice organizaþie de culturã, educaþie ºi muncã obºteascã încadrate în programul Serviciului Social. Comunele sunt obligate a pune la dispoziþia Cãminului Cultural, în centrul satului, terenul necesar pentru construcþia localului sãu.

La douã luni dupã introducerea Serviciului Social obligatoriu, apare Legea pentru organizarea ºi funcþionarea Strãjii Þãrii din 145 Legea Serviciului Social din 18 octombrie a fost promulgatã sub Nr. 3.526 din 1938 ºi publicatã în Monitorul Oficial, Nr. 242 din 18 octombrie 1938. 146 Zoltán Rostás (2005), p. 137.

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 197

15 decembrie 1938147 (vezi „Anexa 7“). Straja Þãrii funcþiona deja prin Decretul-lege din octombrie 1937148 ca instituþie de stat autonomã pentru educarea tineretului, lege care avea drept obiect de competenþe conducerea ºi îndrumarea, supravegherea ºi controlul asociaþiilor culturale ºi sportive având în rândul lor tineret. Norma juridicã a fost amendatã prin Decretul-lege pentru organizarea ºi funcþionarea Strãjii Þãrii în decembrie 1938, pentru a adapta instituþia la noile realitãþi politice. Munca obligatorie în domeniul cultural la nivelul întregii þãri era împãrþitã între Straja Þãrii ºi Serviciul Social ºi strict determinatã pe categorii de vârstã. Art. 2 din Legea Strãjii prevede cã educaþia moralã, naþional patrioticã, socialã ºi fizicã pentru tot tineretul de ambele sexe, pentru bãieþi de la 7-18 ani (inclusiv), iar pentru fete de la 7-21 ani (inclusiv) e obligatorie ºi încredinþatã Strãjii Þãrii.

De instrucþia ºi educaþia copiilor ºi adolescenþilor se ocupã Straja Þãrii. Art. 9 precizeazã cã Straja Þãrii, în înþelegere cu Serviciul Social, va întocmi ºi executa programul social de muncã în folos obºtesc pentru tineretul ce îi aparþine, potrivit vârstei, capacitãþii, constituþiei fizice, pregãtirii ºi specificului regiunii în care se va desfãºura.

Regele era conducãtorul absolut al instituþiei Straja Þãrii, potrivit capitolului referitor la Organizare ºi conducere. Art. 16 lãmureºte: „Comandantul Suprem al Strãjii Þãrii e Maiestatea Sa, Regele, «Marele Strãjer al Þãrii».“ În fapt, prin Legea Fundamentalã din februarie 1938 ºi prin legile în vigoare se încerca înregimentarea întregii societãþi în slujba monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea. Copiii ºi elevii serveau lui Carol prin Straja Þãrii, în care erau înscriºi în mod 147 C. Hamangiu (1939), Codul General al României (Codurile, Legile ºi Regulamentele în vigoare), 1856-1939 — întocmit dupã texte oficiale — vol. XXVI, Coduri, Legi, Decrete-legi ºi Regulamente, Partea a III-a din Legislaþia anului 1938, Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti, pp. 2627-2629. 148 Ibidem, p. 2638.

198 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

obligatoriu; studenþii licenþiaþi ºi elitele în formare serveau Monarhia prin intermediul Serviciului Social; þãranii ºi orãºenii prin Cãminul Cultural. Dupã desfiinþarea partidelor politice ºi prin introducerea Partidului unic, la început Frontul Renaºterii Naþionale, apoi din 1940 Partidul Naþiunii, cu uniformã ºi cu înscrierea obligatorie a funcþionarilor de stat, elita politicã ºi administrativã este ºi ea înregimentatã.

Concluzii „Totul pentru popor, nimic prin popor“ este o maximã care provine din Prusia lui Friedrich al II-lea (1740-1786). Unde se situeazã sistemul de gândire gustian ºi ªcoala sa dacã ne raportãm la aceastã abordare iluministã a relaþiei dintre putere politicã ºi societate în sensul modernizãrii? Doctrina gustianã, care stã la temelia muncii culturale de la Fundaþie, se întâlneºte încã din anii ’20 cu doctrina culturalã a regelui Carol. În ambele doctrine regãsim o anumitã înþelegere a ridicãrii sociale ºi culturale de sus în jos, pentru popor. Dar în ce mãsurã trebuiau stimulate energiile locale pentru ca modernizarea sã se producã ºi de jos în sus, prin popor? Observãm diferenþe semnificative în modul în care a fost formulat ºi aplicat de cãtre ªcoala Monograficã proiectul de modernizare a satelor româneºti în diverse etape politice: treptat, s-a fãcut trecerea de la cercetare ºi asistenþã socialã (anii ’20), de la intervenþie socialã ºi de la interes pentru dezvoltare comunitarã, spre un control din ce în ce mai centralizat al muncii culturale (1934-1938) ºi în final spre aplicarea unei inginerii sociale (1938-1939). Aceastã orientare se suprapune cu apropierea lui Gusti de regele Carol. Sistemul gustian materializat în acþiunile întreprinse de D. Gusti din poziþiile de putere în anii ’30 pune accent pe rolul pe care sociologul îl atribuia ºtiinþei ºi cercetãrii. Este prevãzutã în proiectul lui Gusti o datorie naþionalã a elitei de a coborî în lumea satului, de a cerceta realitatea socialã ºi de a stimula iniþiativele locale pe calea modernizãrii ºi dezvoltãrii comunitare. Pentru Gusti, politica de stat nu putea fi aplicatã în absenþa unui

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 199

fundament ºtiinþific. Încã din 1910 profesorul susþinea cã sociologia trebuia sã influenþeze sfera puterii astfel încât politica sã fie practicatã ºtiinþific. Cunoaºterea sociologicã trebuia sã constituie baza acþiunilor politice. Gândirea ºi acþiunea politicã la Dimitrie Gusti nu sunt separate, ci au format permanent un tot unitar. Gusti a urmãrit ºi în anii ’30, de la nivelul funcþiilor publice, punerea în aplicare a sistemului sãu aflat sub influenþa cooperaþiei daneze ºi a mesianismului ºtiinþific saint-simonian. Dovadã stau proiectele de legi ºi anteproiectele propuse Legislativului pe durata mandatului de ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor, proiectul Camerei legislative Culturale, Legea propusã ºi aprobatã a Fundaþiilor Culturale, mandatul sãu de director din fruntea Fundaþiilor Regale ºi activitatea depusã ca ministru de stat, preºedinte al Serviciului Social. În toate aceste funcþii este vãditã preocuparea permanentã a lui Gusti sã fie în acord cu Sociologia militans, sociologia cunoaºterii ºi acþiunii în serviciul naþiunii. În acord cu doctrina culturalã gustianã, reforma socialã se impune practic de sus în jos, dinspre elite ºi oameni de ºtiinþã spre societate, dar potrivit cu sistemul sãu teoretic, comunitatea localã (ruralã sau urbanã) trebuia sã joace un rol important în parteneriatul dintre elite ºi societate, iar acest agreement, aceastã colaborare se materializeazã la nivelul instituþiei Cãminului Cultural. Casa Culturii Poporului ºi Cãminul Cultural sunt justificate prin ideea cã reforma trebuia sã aibã în vedere ºi resursele locale, cã iniþiativa localã ºi comunitarã sunt urmãrite sistematic ºi cã schimbarea se produce ºi de jos în sus, dinspre comunitatea localã spre elita de la centru. Fundaþia Culturalã Regalã a constituit între 1934-1938 centrul unei activitãþi de educare a mediului rural, prin sutele de cãmine culturale locale, prin înfiinþarea de biblioteci sãteºti ºi prin organizarea asistenþei juridice ºi sanitare. Gusti a formulat dezideratul de a ajuta comunitatea ruralã sã devinã creatoare de culturã. În teoria lui Gusti, ºcoala primarã trebuia sã pregãteascã gospodari pentru satele din România, ºcolile secundare trebuiau sã creeze o burghezie sãnãtoasã spiritual, iar învãþãmântul superior, o elitã ºtiinþificã din care sã se

200 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

recruteze personalitãþi sociale capabile de conducere în domeniile de activitate ale societãþii149. În concepþia politicã gustianã, rolul învãþãmântului universitar ar fi fost acela de a crea specialiºti, care sã revinã în mediul rural sã îi consilieze pe þãrani la nivel regional ºi local. Administraþia centralã trebuia mai curând sã încurajeze munca ºi sã stimuleze iniþiativa la nivel local, sã ofere know-how comunitãþilor locale ºi, în anumite cazuri, suportul tehnic. În practicã, ministrul Dimitrie Gusti considera nerealistã activitatea de extindere a sistemului ºcolar. Spre deosebire de predecesorii sãi de la minister care avuseserã o viziune haretist-liberalã, Gusti aprecia în 1932 cã învãþãmântul se afla la nivelul maxim al crizei, iar universitatea devenise „o fabricã de diplome pentru profesori fãrã catedre, pentru avocaþi fãrã procese, pentru medici fãrã pacienþi“. Ca ministru al ºcolilor, Gusti a promovat o mai mare selectivitate în ºcolile secundare, încercând astfel sã limiteze accesul la universitate ºi permiþând instituþiei de studii superioare sã devinã o instituþie veritabilã de construcþie a elitei naþionale. Ministrul Gusti manifesta deschidere pentru formarea de specialiºti care, coborâþi în lumea satului, sã încurajeze dezvoltarea organicã ºi armonioasã a comunitãþii. El îºi dorea ca, dupã ce s-au format în universitãþi, studenþii sã se întoarcã înapoi la sat ori sã exploreze acel mediu þãrãnesc pentru a ajuta la stimularea energiilor locale ºi la apariþia unor elite rurale (a personalitãþilor þãrãneºti). Teoretic ºi ideologic, ridicarea social-economicã a satului depindea în bunã mãsurã de angrenarea resurselor locale care urmau a fi canalizate, mobilizate ºi coordonate de cãtre monografiºti. Rolul prescris omului de ºtiinþã era acela de a cerceta realitatea socialã, de a cunoaºte cauzele crizei sociale ºi a înapoierii ºi în consecinþã de a consilia pe omul simplu de la þarã sau pe reprezentantul comunitãþii locale (primarul, preotul, învãþãtorul) în luarea celor mai adecvate decizii. Ajutorul social paternalist urma a fi înlocuit de calea unei implicãri reciproce atât a indivizilor

Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30 / 201

din comunitatea localã, cât ºi a statului ºi a specialiºtilor trimiºi în teritoriu în sensul dezvoltãrii comunitare. În a doua parte a anilor ’30 însã regele Carol al-II-lea ºi-a asumat fãþiº o conducere de tip paternalist în raport cu supuºii sãi. Dovadã super-sloganul „Regele þãranilor ºi al satelor româneºti“ creat de Gusti ºi propagat prin presa Serviciului Social în scopul unor public relations în favoarea unui regim monarhic din ce în ce mai personal ºi mai autoritar. În relaþia cu echipele gustiene, regele a fost dispus sã cheltuie sume considerabile pentru a proceda la cercetare ºi la reforme în lumea satului care sã asigure un anumit nivel de trai ºi prin care sã-ºi atragã simpatia popularã. Spre finalul anilor ’30, instituþiile în care activeazã Dimitrie Gusti devin instrumente pentru construcþia de imagine a unei Monarhii sociale (chiar dacã termenul ca atare nu este folosit de echipele gustiene, ci a fost folositã sintagma invocatã ºi mai sus „Regele þãranilor ºi al satelor româneºti“). Dupã 1934 echipele regale încadrate în sistemul Fundaþiei au primit toate mijloacele materiale de lucru pentru intervenþia culturalã la sate. Muzeul etnografic din Cluj ºi Muzeul Satului din Bucureºti îºi au originea în programul propagandistic al Fundaþiei de valorificare a civilizaþiei populare150. La rândul sãu, atât ca ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor, cât ºi ca director al Fudaþiei Culturale Regale, Dimitrie Gusti avea ceva din stilul de conducãtor paternalist, þinând studenþii ºi colaboratorii în preajma sa. Ca sociolog care urmãrea modernizarea naþiunii române ºi apariþia în România a unor instituþii de cercetare de tip occidental, s-a apropiat de modelul raþional-birocratic. Sub influenþa monarhului Carol al II-lea, Gusti a evoluat în a doua parte a anilor ’30 spre o conducere charismaticã151. Organizarea echipelor regale la Fundaþie dupã 1934 a constituit una dintre cele mai evidente expresii ale apropierii profesorului de Casa Regalã, îndeosebi de regele Carol al II-lea ºi de doctrina carlistã. În contextul accentuãrii competiþiei dintre monarhia lui 150

149

Ion Zamfirescu (1936), p. 1302.

151

Andrei Pippidi (1994), p. 41. Zoltán Rostás (2005), p. 110.

202 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Carol al II-lea ºi Miºcarea Legionarã, ministrul fãrã portofoliu, preºedinte al Serviciului Social a avut dupã 1938 de manageriat un aparat birocratic imens, pe care nici el, nici colaboratorii sãi nu l-au putut controla. Prin Constituþia din 1938 ºi prin seria de Decretele-legi emise în baza noii Legi supreme, regele autoritar Carol al II-lea a urmãrit înregimentarea totalã a societãþii în slujba monarhiei. Anularea alegerilor, militarizarea administraþiei, interzicerea partidelor sunt primele mãsuri care au însoþit ceea ce s-a dovedit a fi o loviturã de stat regalã.152 Majoritatea politicienilor interbelici au acceptat, mai mult sau mai puþin, explicaþiile regelui despre caracterul antilegionar al acestei rãsturnãri a ordinii constituþionale153. Ceremoniile Serviciului Social, ale Strãjii Þãri, ale Frontului Renaºterii Naþionale ºi mai târziu ale Partidului Naþional reprezentau demonstraþii simbolice de forþã împotriva Legiunii. Beneficiind de relaþii mai degrabã personale decât formal-birocratice cu regele Carol, Dimitrie Gusti a pus în aplicare o politicã culturalã care servea propagandei de stat, doctrinei naþionale ºi intereselor politice ºi de imagine ale monarhiei. Aflaþi sub influenþele curentelor ºi doctrinelor naþionaliste ale vremii, este de presupus cã ºi discipolii ºi colaboratorii lui Gusti aveau mai degrabã afinitãþi cu regele decât cu legionarii.154 Despre tentaþiile puterii ºi despre capcanele politice care li s-au întins gustiºtilor vorbesc paginile urmãtoare.

152

Florin Þurcanu (2007), p. 363. Ibidem. 154 Zoltán Rostás (2005), p. 137.

IV GRUPURI ÎN ªCOALA SOCIOLOGICÃ DE LA BUCUREªTI

L

a fel ca în multe alte grupãri intelectuale est-europene, comunicarea face to face ºi relaþiile interpersonale directe au fost frecvente, dacã nu chiar au definit stilul de funcþionare al ªcolii gustiene. Procesele ºi relaþiile din interiorul ªcolii sunt greu de detectat prin analiza exclusivã a surselor scrise produse de cãtre membrii sau despre membrii ªcolii Monografice. Din acest considerent sunt indicate cercetãrile recente asupra ªcolii Sociologice efectuate de cãtre Zoltán Rostás prin metoda istoriei orale, prin tehnicile convorbirii ºi prin interviul nestructurat de istorie de viaþã.1 Grupurile interne, informale, din cadrul ªcolii gustiene, se cristalizeazã, se coaguleazã ºi se exprimã începând din deceniul patru al secolului trecut. La începutul anilor ’30, tinerii din generaþia care participase la campaniile monografice între 1925-1931 îºi terminaserã studiile universitare. Aceºti gustiºti erau socotiþi „bãtrânii monografiºti“ ºi îºi cãutau rostul într-o decadã marcatã de alte condiþii economice decât cele din deceniul anterior. Relaþiile directe, personale, stabilite în interiorul „noii generaþii“ ºi nevoia de apartenenþã la un grup aveau adeseori întâietate în faþa afinitãþilor politice sau intelectuale. Unii dintre intelectualii tineri afirmau în 1932 despre „noua generaþie“ cã era o manifestare de „prietenie ºi tovãrãºie, nefiind nicidecum vorba de ceva organizat sau disciplinat în jurul unei idei sau al unui

153

1

Zoltán Rostás (2009), (2001), (2005).

204 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

om“2. Observaþia fãcea trimitere la faptul cã nu exista un singur om, un singur profesor, un singur politician sau o singurã idee care sã anime pasiunile politice. Mircea Vulcãnescu oferã în 1934 o definiþie „generaþiei“ pe care o leagã de experienþa dramaticã a rãzboiului: O generaþie se naºte din întâlnirea în timp a unui grup de oameni de aceeaºi vârstã cu un eveniment istoric oarecare, dãtãtor de seamã pentru formaþiunea lui… O generaþie nu reprezintã o solidaritate indisolubilã de idei, ci numai o relaþie de conjuncturã, de întâlnire temporalã între un grup de împrejurãri istorice ºi sociale ºi un grup de oameni de o vârstã care le suferã influenþa în acelaºi timp. Ei alcãtuiesc mai mult o unitate psihologicã, cu rãdãcini istorice ºi biologice, decât o unitate propriu-zis spiritualã.3

Puþine partide politice au fost frecventate de cãtre discipolii lui Gusti, cele mai multe nu. Parþial curentele cultural-politice cu ecou public în România din prima parte a secolului XX ºi dupã Primul Rãzboi Mondial, situaþia internaþionalã, starea economicã personalã, contextul socio-politic în ansamblul sãu au influenþat atitudinile politice ale discipolilor ºi i-au determinat sã se apropie unii de alþii în grupuri mai mult sau mai puþin formale. În a doua parte a anilor ’20, tinerii gustiºti nu definesc explicit crezurile politice pe care aveau sã le dezvolte, sã le expunã ºi sã le susþinã în anii ’30. Orientãrile ºi reorientãrile lor politice vor fi etalate public în anii ’30, când gustiºtii se maturizeazã atât din punctul de vedere al statutului lor social, cât ºi din perspectiva exprimãrii publice a opþiunilor lor politice. În a doua parte a anilor ’20, fie cã se manifestã pe teren în cercetãri monografice, fie în dezbaterile publice de la Institutul Social Român, ªcoala Sociologicã de la Bucureºti se caracterizeazã prin neutralitate politicã. Seminarul de Sociologie îºi prelungeºte 2 Petru Comarnescu, „Observaþii provizorii asupra mentalitãþii tinerei generaþii“, Azi, nr. 2, 1932, apud. Florin Þurcanu (2007), p. 234. 3 Mircea Vulcãnescu, Mihail Manoilescu (1934), Tendinþele tinerei generaþii (în domeniile social ºi economic), douã conferinþe, în Biblioteca Revistei Lunare Lumea Nouã, nr. 14, Tipografia ziarului Universul, p. 7.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 205

în aceastã perioadã activitatea de cercetare în campaniile monografice la sate. Echipele de monografiºti conduse de Gusti dupã 1925 se disting de restul „orãºenilor“ care veneau sezonier la sate prin faptul esenþial cã nu fãceau marketing politic, iar þinta lor nu o reprezentau voturile. Uimirea þãranilor era cu atât mai mare cu cât monografiºtii nu se aflau în campanie electoralã.4 Pornind de la constatarea cã în prima parte a existenþei sale (1925-1931) în ªcoala gustianã nu s-au manifestat vizibil ºi explicit opþiunile politice care aveau sã iasã la suprafaþã în anii ’30, se poate afirma cã, pânã la momentul când Carol acceptã sã preia conducerea onorificã a ISR, Dimitrie Gusti ºi-a dovedit mai degrabã adeziunea spre o formulã de lucru neutrã partinic. Prin statutul lor, tinerii gustiºti nu aveau cum sã influenþeze, în anii ’20, politica vremii. ªi mai târziu, de-a lungul anilor ’30, puþini dintre ei se vor înregimenta în partide sau vor adera la miºcãri politice. Pe fondul radicalizãrii discursului politic, tinerii intelectuali care se apropiaserã din proprie iniþiativã de cercul lui Dimitrie Gusti, studenþii primelor campanii monografice, se maturizaserã ºi îºi cãutau locul în mediul politico-ideologic interbelic.5 În tot acest timp, dupã mãrturisirile apropiaþilor sãi, Profesorul nu s-a amestecat în confruntãrile ideologice ale elevilor ºi „nu a dat niciodatã nici cea mai micã indicaþie cã i-ar fi plãcut sã fii de acord cu el în poziþiile lui politice“6. În condiþiile crizei social-financiare, cei mai mulþi tineri intelectuali români se plângeau de nivelul de trai precar. Efectele crizei economice mondiale însemnau în Vest prãbuºirea sistemului bancar ºi a industriei, cu preþul a milioane de ºomeri, în vreme ce în Est se înregistrau prãbuºirea preþurilor agricole ºi agonia economiilor rurale tradiþionale. Bucureºtiul era un oraº tulburat de efectele crizei politico-economice, o capitalã aflatã într-o stare de efervescenþã comunã în întreaga Europã. La începutul lui 1936, tânãrul istoric al religiilor Mircea Eliade se plângea prietenilor sãi de condiþiile de trai ºi le scria despre ºansa pe care o avea de a i se publica din când în 4

Ovidiu Bãdina, Octavian Neamþu (1967), p. 123. Zoltán Rostás (2005), p. 73. 6 Henri H. Stahl (1981), p. 38. 5

206 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

când câte un roman.7 Realitatea sãrãciei bântuia ºi viaþa eseistului Emil Cioran ºi a dramaturgului Eugen Ionescu, dar îi lovea ºi pe numeroºi alþi membri ai „generaþiei“ rãmaºi mai puþin cunoscuþi. La sfârºitul lui 1932, Cioran arunca priviri pline de urã ºi invidie cãtre tinerii bine îmbrãcaþi care pãrãseau Patinoarul din Bucureºti, însoþiþi de fete frumoase.8 Sociologul Octavian Neamþu scria în decembrie 1932 în revista Dreapta despre situaþia socialã gravã a tinerilor la 14 ani de la Marea Unire: Trãind un prezent de mizerii economice ºi dezorientare sufleteascã, tinerimea naþiei noastre vieþuieºte chinuitã, hãrþuitã ºi istovitã de întrebãri cãrora nu le gãseºte rãspuns, îmbãtrânind înainte de vreme ºi ducând cu ea, în aceastã timpurie bãtrâneþe, o naþie întreagã.9

Petru Comarnescu scria în Stânga despre ºomajul tinerei generaþii, reliefând dificultãþile financiare permanente care îl obligau sã trãiascã din mici sume pe care le câºtiga din articolele scrise cu greutate ºi fãrã plãcere10. El intra în polemicã11 ºi cu ortodoxiºtii Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu ºi Constantin Noica (care publicau în revista Dreapta) cãrora le reproºa contradicþia logicã dintre teoriile determinist-fatalist-istoriciste, pe care le susþineau în presã ºi în viaþa publicã, ºi activismul lor politic consistent ca voinþã ºi acþiune practicã. Sociologul Henri H. Stahl publicã la rândul sãu în 1936 texte despre ºomajul intelectual ºi propune ºi soluþia: altruismul muncii voluntare în echipele regale studenþeºti, în folosul obºtei. Veºnic în concurenþã cu alþii, te înghesui ºi tu la lupta vieþii, dând din coate, cãlcând pe alþii în picioare, ºtiind cã locurile sunt numãrate ºi

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 207

poate nu vor ajunge ºi pentru tine. Mai ales epoca aceasta de ºomaj pentru intelectuali a nãscut, în mijlocul tineretului, primejdia unei tendinþe generale spre un sãlbatec egoism, nãscãtor de suflete mãrunte ºi neomeneºti.12

În contextul crizei financiare mondiale, ieºirea României din înapoierea economicã structuralã pãrea imposibilã, iar delegitimarea regimului de partide, dezamãgirea vizavi de instituþiile democraþiei liberale ºi contestarea destul de largã a parlamentarismului au orientat interesul tinerilor intelectuali spre actualitatea politicã ºi spre polemici dure, vehemente.13 Blocarea economiei ºi ºomajul intelectual favorizau o din ce mai mare sensibilitate a tinerilor ºcoliþi la curentele populiste. Începând cu 1932-1933, din perioada mandatului de ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor a lui Dimitrie Gusti, în echipele monografice ies la ivealã grupãrile mai mult sau mai puþin orientate partinic ori constituite dupã influenþe cultural-ideologice. Dupã ocuparea funcþiei de director la Fundaþia „Principele Carol“, Dimitrie Gusti ajunge sã nu îºi mai controleze deloc discipolii. Ei se constituie în grupuri, mai mult sau mai puþin formale, unele ideologizate, altele exclusiv de cercetare.

Grupãri ºtiinþifice Gruparea universitarã românã pentru Societatea Naþiunilor Dupã Primul Rãzboi Mondial, calea cea mai simplã pentru asigurarea pãcii mondiale ºi pentru garantarea eliminãrii pericolului de rãzboi a pãrut a fi înfiinþarea unei Ligi a Naþiunilor14

7

Florin Þurcanu (2007), p. 300. Ibidem. 9 Octavian Neamþu, „1.XII. 1918 — 1.XII. 1932“, Dreapta, anul II, nr. 1, 4 decembrie 1932, p. 1, 2. 10 Florin Þurcanu (2007), p. 301. 11 Petru Comarnescu, „Falsa poziþie a celor de dreapta, Ei promoveazã «ex-machina» un activism fundat pe fatalism“, Stânga, an II, nr. 11, 22 ianuarie 1933, p. 3. 8

12 Henri H. Stahl, „Etica muncii în echipe“, Curierul echipelor studenþeºti, anul II, nr. 1, 5 iulie 1936, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, p. 1, p. 4. 13 Zoltán Rostás (2006), Parcurs întrerupt, discipoli din anii ’30 ai ªcolii Gustiene, Ed. Paideia, Bucureºti, p. 9. 14 Societatea Naþiunilor, înfiinþatã prin Tratatul de la Versailles, a fost înlocuitã în 1945 de Organizaþia Naþiunilor Unite.

208 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

la nivel mondial. Propusã de preºedintele american Woodrow Wilson, Liga Naþiunilor era menitã sã medieze conflictul dintre naþiuni ºi sã emitã legi internaþionale pe care sã le respecte atât cei slabi, cât ºi cei puternici. Apariþia statelor est-europene dupã Primul Rãzboi Mondial, potrivit principiilor wilsoniene ale autodeterminãrii popoarelor, au oferit totodatã ocazia formãrii identitãþilor naþionale.15 În acest context, se constituie în anii ’20 cu puþin timp înainte de apariþia Seminarului de Sociologie de la Bucureºti Gruparea universitarã pentru Societatea Naþiunilor. O parte a apropiaþilor lui Dimitrie Gusti s-au adunat în acest grup academic. Mircea Vulcãnescu, unul dintre membrii acestui grup format prin colaborarea profesorilor universitari Dimitrie Gusti ºi Mircea Djuvara, observa cã […] Liga Naþiunilor este o instituþie diplomaticã, care spre deosebire de alte miºcãri politice, nu a fost precedatã ºi susþinutã de un curent internaþional de opinie publicã. De-aici, interpretãrile eronate asupra rostului ei. Nimeni altul decât tineretul intelectual nu este în mãsurã sã contribuie la înþelegerea culturalã între popoare, trecând peste toate neînþelegerile trecutului, toate vrãjmãºiile ºi urile.16

Stahl îºi amintea în anii ’8017 cã în pofida Miºcãrii Legionare care începuse sã se agite în Universitate în anii ’20, asistentul Catedrei de Sociologie, G. Vlãdescu-Rãcoasa18, a avut iniþiativa organizãrii unei Grupãri universitare pentru Societatea Naþiunilor. 15

Irina Livezeanu (1998), p. 15. Mircea Vulcãnescu (2003), pp. 213-214. 17 Henri H. Stahl (1981), op.cit., p. 23. 18 G. Vlãdescu-Rãcoasa (1895-1989), asistentul lui Gusti pânã în 1944, unul din studenþii lui Gusti de dupã transferarea profesorului la Bucureºti. Rãcoasa a participat împreunã cu Gusti la primele douã anchete monografice din 1925 ºi 1926. Apoi, preocupãrile sale s-au orientat spre politicã socialã (a fost reprezentantul Biroului Internaþional al Muncii pentru România) ºi spre relaþii ºtiinþifice internaþionale (a reprezentat Catedra de Sociologie de la Bucureºti ºi ISR la Congresele internaþionale de sociologie, fiind ales vicepreºedinte al Institutului Internaþional de Sociologie între 1937-1946). A ocupat temporar funcþia de director administrativ al Institutului Social Român. 16

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 209

În iulie–septembrie 1925 la Geneva, Vulcãnescu ºi Rãcoasa au participat la cursurile de varã organizate de Federaþia Universitarã Internaþionalã pentru Societatea Naþiunilor. Este motivul pentru care gruparea se mai numeºte ºi Grupul de la Geneva. Tânãrul Anton Golopenþia, care a câºtigat o bursã a Grupãrii universitare române pentru Societatea Naþiunilor19, a venit ºi el la Geneva în 1930 devenind membru al grupului. Preºedintele era în acea perioadã Victor Rãdulescu-Pogoneanu, cunoscut ºi ca Piki Pogoneanu. În martie–aprilie 1931, alãturi de D.C. Amzãr ºi Brutus Coste, Anton Golopenþia a participat ca membru al delegaþiei conduse de Tudor Vianu a Grupãrii universitare române pentru Societatea Naþiunilor la Consiliul de la Viena ºi apoi la Conferinþa regionalã de la Bratislava (acolo locul lui Amzãr va fi luat de Pogoneanu) a grupãrilor universitare din Europa Centralã20. Grupul de la Geneva nu a constituit propriu-zis un grup formal de discipoli ai lui Gusti, dar aceºti tineri studioºi au avut o experienþã culturalã comunã în Europa ºi au rãmas destul de legaþi în activitatea lor ºtiinþificã ulterioarã: ei sunt specialiºti care urmau sã lucreze fie pentru munca de cercetare la sat (Vlãdescu-Rãcoasa, Anton Golopenþia), fie în diplomaþie (Victor Pogoneanu, Brutus Coste, D.C. Amzãr). Grupul sociologilor care au intrat în diplomaþie Ernest Bernea, în convorbirile cu Zoltán Rostás, distingea în interiorul ªcolii Sociologice grupãrile cu background cultural de inspiraþie germanã, de grupul celor de orientare britanicã: „Pichi Pogoneanu, Brutus Coste, Anton Golopenþia, ãºtia erau altfel orientaþi. útia erau filo-englezi toþi, toþi oameni dotaþi, foarte informaþi, capabili sã facã cercetare ºtiinþificã.“21 19

Anton Golopenþia (2002), Opere complete, vol. I Sociologie (ediþie alcãtuitã ºi adnotatã de Sanda Golopenþia), Ed. Enciclopedicã, Bucureºti, p. LII. 20 Ibidem, p. LIII. 21 Ernest Bernea (1905-1990), etnopsiholog ºi antropogeograf, a participat la cercetãrile monografice începând din 1928. A fost secretarul secþiei de monografii sociologice a ISR. S-a desprins de ªcola Gusti împreunã cu Ionicã, Amzãr ºi Samarineanu, cu care în 1935 a editat revista Rânduiala. Vezi Zoltán Rostás (2003), p. 58.

210 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Evident cã nici acest „grup“ al sociologilor care au ales drumul unei cariere în diplomaþie nu a constituit o grupare formalã propriu-zis. Opþiunea lor pentru diplomaþie a fost una individualã, nu de grup, iar ordonarea lor într-un „grup“ este pur teoreticã. Dintre ei, Victor Pogoneanu ºi Brutus Coste au fãcut primii pasul spre diplomaþie. La rândul sãu, Dumitru Cristian Amzãr alege în 1938 diplomaþia, dupã o perioadã de angajament ºi militantism pentru Miºcarea Legionarã.

Grupãri care devin ideologice Grupul activiºtilor de la Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“ Cu câþiva ani înainte de a intra la Fundaþia Regalã, într-o scrisoare din 26 decembrie 1932 adresatã ªtefaniei Cristescu22, Anton Golopenþia remarca tensiunea ºi pasiunile politice care îi animau pe tinerii intelectuali ai generaþiei sale: Aici s-a încins un fel de mare fierbere a celor tineri. Revistele ºi ziarele noi ies cu duiumul ºi rãzboirile curg lanþ, ca-n epopei. Revista Dreapta a lui Octavian Neamþu a înmãnunchiat pentru câteva numere aproape tot ce are monografia viu ºi bun: Vulcãnescu, Stahl, Coste, un viitor monografist Noica, Bernea ºi s-a pomenit cu o Stângã în faþa ei. Acolo: P. Marcu Balº, Herseni, Comarnescu. La Dreapta am dat ºi eu articole…23

Dupã câteva numere, Anton Golopenþia a renunþat la colaborare, exprimând rezerve de principiu într-o serie de scrisori critice amicale cãtre Neamþu. În revista sãptãmânalã Dreapta au 22 Anton Golopenþia (2002), p. LVI. Golopenþia s-a cãsãtorit la 20 aprilie 1939 cu ªtefania Cristescu, licenþiatã în filozofie ºi litere, elevã a lui Gusti, care se specializase în sociologie în Franþa, studiind cu Marcel Mauss. 23 Anton Golopenþia a colaborat la publicaþia amintitã cu articolele: „Datoria jertfei de liniºte“, Dreapta, an II, nr. 3, 18 decembrie 1932, p. 1 ºi „Cufundãri pilduitoare în realitatea socialã“, Dreapta, an II, nr. 4, 25 decembrie 1932, p. 1.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 211

publicat ºi monografiºtii Mircea Vulcãnescu, Henri H. Stahl, Brutus Coste24 ºi Ernest Bernea. În articolele publicate în anul 1932, Octavian Neamþu insista pe „misiunea generaþiei noii Românii de a se orienta spre cercetarea realitãþilor naþionale“ plasate de el în interiorul satului românesc. Naþionalist, fãrã a fi xenofob, O. Neamþu avea sã mãrturiseascã în 1935 referitor la munca culturalã de la Fundaþie: în centrul preocupãrilor era dezbaterea dintre mentalitatea strãinã a oraºelor ºi cea adevãratã, româneascã a satelor, precum ºi problema orientãrii spirituale ºi politice a tineretului în slujba pãturii þãrãneºti.25

O. Neamþu nãdãjduia totuºi sã transforme treptat revista Dreapta într-o publicaþie a cercetãrilor monografice. În paginile revistei Stânga au publicat Traian Herseni26 ºi Petru Comarnescu. De la articole ºi opinii de stânga, teoreticianul monografiei, greco-catolicul T. Herseni, a trecut în urmãtorii ani spre o atitudine ideologicã de dreapta, intrând în 1937 în Miºcarea Legionarã. În vreme ce Stahl, Neamþu ºi Golopenþia rãmân alãturi de Gusti la Fundaþie, Herseni va refuza acþiunea culturalã. Dupã 1934 doar unii gustiºti se vor încadra în activitãþile Fundaþiei Culturale Regale. Henri H. Stahl s-a angajat la Fundaþia „Principele Carol“ unde a ocupat postul de director de studii. Octavian Neamþu27 a devenit organizatorul echipelor regale ºi 24 Brutus Coste a colaborat la revista Dreapta cu articolele: „Problemele politicii externe româneºti“, anul II, nr. 4, 25 decembrie 1932, pp. 1, 3 ºi „Guvernul Hitler“, anul II, nr. 5, 20 ianuarie 1933, p. 1. 25 Octavian Neamþu, „Munca socialã în România“, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935) în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, XIV, Bucureºti, Ed. Institutului Social Român, 1936, p. 1032. 26 Traian Herseni a colaborat la revista Stânga cu articolele: „Sociologia pãcii înarmate“, an I, nr. 6, 18 decembrie 1932, p. 3; „Sociologia faptului divers“, an I, nr. 7, 25 decembrie 1932, p. 6 ºi „Psiho-sociologia crizei“, an II, nr. 10, 15 ianuarie 1933, p. 1. 27 Octavian Neamþu (1910-1976) a condus, dupã Dimitrie Gusti, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. A participat la campaniile monografice de la Cornova ºi Drãguº. A condus ºi coordonat echipele studenþeºti de acþiune social-culturalã între 1934-1939.

212 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 213

împreunã cu Anton Golopenþia, ajuns inspector al Fundaþiei, s-au dedicat muncii culturale la sate. În anii ’30 publicaþiile Fundaþiei Culturale Regale, revistele de tip newsletter, Curierul echipelor studenþeºti ºi Cãminul Cultural, vor legitima printre echipieri ªcoala Sociologicã de la Bucureºti în direcþia acþiunii culturale carliste în mediul rural. Revista Curierul echipelor studenþeºti, fondatã în 1934 la propunerea lui H.H. Stahl ºi O. Neamþu, a avut un rol de îndrumare, de orientare a echipelor de muncã culturalã rãspândite în satele din þarã28. Henri H. Stahl ºi Octavian Neamþu au fost redactorii revistei între 1935-1939. Curierul echipelor studenþeºti a fost o revistã sãptãmânalã publicatã în fiecare an pe durata campaniilor la sate începând din 1935. În iunie 1939 revista îºi va schimbã numele în Curierul Serviciului Social. Iarãºi, istoria scrisã consemneazã numele lui Henri H. Stahl semnând în Curierul echipelor studenþeºti articole de opinie de prima paginã, începând din 1935. Sunt editoriale în care sociologul îºi va exprima crezul sãu în munca culturalã la sate a echipelor regale:

Pe acelaºi ton, Henri H. Stahl va încuraja echipele, îmbãrbãtându-le împotriva „cârtitorilor“. El va formula critici dure la adresa celor care, în presa vremii, exprimau rezerve faþã de munca culturalã a echipelor regale:

Gândul nostru e acela cã avem datoria sã ne jertfim, astfel încât sã fim pilduitori pentru alþii. […] Astãzi toatã lumea e dornicã sã facã ceva pentru sate. Dar mulþi se zbat zadarnic, greºind drumurile, zãbovind în locuri de primejdie. Iatã noi, Echipele, suntem tovarãºii de oameni cu un rost în cultura cãrturãreascã a þãrii. Munca noastrã nu se sfârºeºte în satul celor trei luni de varã în care trãim, ci mai departe, trebuie sã ducem tuturor vestea cea nouã, a luptei pornitã pentru mai multã omenie între oameni ºi mai multã culturã. O ºcoalã în adevãratul înþeles al cuvântului, iatã ce trebuie sã fie o echipã. ªi sã dea D-zeu ca la aceastã ºcoalã sã vie toþi cãrturarii cu dragoste pentru þarã.29

Chemarea Majestãþii Sale Regelui a avut acest dar de a ne strânge ºi a ne trimite, ca pe niºte iscoade prevãzãtoare pe un drum cu totul nou, drum pe care urmeazã sã calce armatele cele multe ale naþiei întregi. Ne-a strâns de pe unde ne aflam, de prin sãli de cursuri, din biblioteci ºi laboratorii […] ºi ne-a pornit pe drumul cel nou al muncii spre folos obºtesc, în satele þãrii noastre. […] Muncind acolo la sate, am fãcut ºi o altã ispravã: am chemat la rândul nostru pe alþii în rândurile armatei culturale a þãrii. Dupã al treilea an de muncã [în 1937 — n.m. A.M.], vedem cum strãjerii ºi premilitarii primesc întreg programul nostru de ridicare culturalã a satelor. […] Asta înseamnã cã de aci înainte, noi nu vom mai fi singuri; munca noastrã se va oficializa ºi va deveni acþiune de stat.31

28

Despre ea, vezi mai multe detalii în Zoltán Rostás (2005), op. cit., pp. 142-143. 29 Henri H. Stahl, „Împotriva unei hãrnicii oarbe“, Curierul Echipelor Studenþeºti, anul I, nr. 4, 6 august 1935, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“.

Ce aþi fãcut ºi ce faceþi dvs pentru aceste sate? Sã-i întrebãm astfel, fãrã de milã, pe toþi cei care se aratã nãrãvaºi în cârtire ºi pe care nu-i mai putem câºtiga, fie cã ei s-ar afla, dezgustaþi ºi obosiþi, în mijlocul satelor, fie cã s-ar afla scriind ºi gândind la Corso, lângã un mazagran. […] Când v-au obosit cârtitorii, lãsaþi-i în pace ºi plecaþi singuri în sat, la oamenii aceia de treabã, de adânc bun simþ ºi de o bunã creºtere care nu este numai a celor ºapte ani de acasã, ci a veacurilor care au trecut peste ei.30

Concepþia gustianã a muncii culturale pe care intelectualul (omul de ºtiinþã socialã) are datoria a o sãvârºi în interesul naþiunii este preluatã de H.H. Stahl ºi descrisã în presa Fundaþiei ca jertfã. Armata de intelectuali avea menirea sã serveascã interesul obºtesc la chemarea instituþiei monarhice. În acest mod H.H. Stahl mãrturisea public activismul sãu cultural mesianic ºi angajarea în slujba politicii culturale a lui Carol al II-lea:

30 Henri H. Stahl, „Leac împotriva cârtitorilor“, Curierul Echipelor Studenþeºti, anul II, nr. 4, 26 iulie1936, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 31 Idem, „Zãri noui în munca noastrã“, Curierul Echipelor Studenþeºti, anul II, Serie II, nr. 2, 15 ianuarie 1937, p. 3, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“.

214 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Pe prima paginã a Curierului Echipelor Studenþeºti, Octavian Neamþu va publica ºi el articole mobilizatoare despre ridicarea naþiunii române prin ridicarea satului românesc, cu ajutorul muncii culturale: Sã dãm mai multã grijã feþei celeilalte a satului, vieþii lui, sufletului oamenilor, strãduind din rãsputeri sã zidim satul cel nou în gândul ºi inima þãranilor cu cari trãim viaþa laolaltã trei luni de zile, sã fim pãrtaºii de fiecare clipã ai traiului lor […] pãtrunºi de credinþa în puterea muncii, ostaºi cu fapta ºi cuvântul, pentru o viaþã nouã, de disciplinã, de cinste ºi dorinþã aprigã de înãlþare a României, prin ridicarea satelor.32

Tonul mobilizator ºi misiunea asumatã de a face prozeliþi în slujba politicii regale reies din textele publicate de Neamþu în 1935: Sã facem sã pãtrundã în încãperile bãtrâne ale universitãþior ºi în cercurile noastre nehotãrâte studenþeºti, aerul proaspãt al locurilor în cari am învãþat dela plugari sã muncim ºi sã credem, clãdind România de mâine la sate ºi sã rãspândim între tovarãºii noºtri de carte, chemarea cea nouã.33

La fel ca H.H. Stahl, O. Neamþu se pronunþã în textele sale împotriva „duºmanilor muncii culturale, oamenilor de rea credinþã“34 care puneau sub semnul întrebãrii efectele practice ale muncii culturale la sate: Organizaþia nouã a echipelor dã prilej tinerimii cãrturare din þara noastrã sã treacã prin focul preschimbãtor al muncii la sate. Aici cãrturarii tineri ai României au câmp larg deschis ca sã-ºi arate mult 32

Octavian Neamþu, „Despre faþa cealaltã a satului“, Curierul Echipelor Studenþeºti, anul I, nr. 5, 24 august 1935, p. 1., Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 33 Idem, „Sã mai privim o datã-n jurul nostru“, Curierul Echipelor Studenþeºti, anul I, nr. 7, 23 septembrie 1935, p.1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 34 Idem, „Pentru camaraderie“, Curierul Echipelor Studenþeºti, anul III, nr. 11, 5 septembrie 1937, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 215

strigatul dor de acþiune practicã. […] Organizaþia echipelor de muncã la sate este mijlocul practic adevãrat pentru noua organizare a vieþii româneºti.35

Începând din 8 iunie 1939 apare noul format al revistei intitulat Curierul Serviciului Social, cu articole pe prima paginã semnate de profesorul D. Gusti ºi de profesorul Rãdulescu-Motru. H.H. Stahl continua aici seria articolelor de stimulare a tineretului intelectual36, tot aici apãreau discursurile lui Carol al II-lea37 ºi ale lui Dimitrie Gusti þinute cu ocazia Congreselor echipelor regale. În paginile Curierului Serviciului Social, Anton Golopenþia intrã în polemicã cu cei care reproºau gustiºtilor cã practicau o sociologie a ruralului, ignorând urbanul ºi administraþia ºi evitând astfel sociologia statului.38 Tânãrul sociolog se confruntase încã din 1932 cu problemele administraþiei centrale ºi avea preocupãri de cercetare în zona administrativã a statului: Am citit zilele acestea articolul unui prieten german intitulat „Þãrãnimea ºi satul, cum le vãd ungurii ºi germanii“ […] Spune prietenul autor al articolului cã ungurii au avut de învãþat de la noi „atitudinea nouã politicã, a indiferenþei faþã de stat“. Ne intereseazã satul românesc ºi þãrãnimea lui, iar nicidecum oraºele, pãtura burghezã, neamurile strãine ce trãiesc pe teritoriul lui ºi tot ce intrã în compoziþia statului românesc. […] Satele sunt o parte a þãrii: þãrãnimea o pãturã ºi o funcþiune în Stat. Iar toatã munca noastrã de organizare a satelor ºi de ridicare a nivelului de viaþã a þãrãnimii contribuie la mai buna orânduire a neamului nostru, la întãrirea fiinþei Statului pe 35

Octavian Neamþu, „Despre noi, cei din echipe“, Curierul Echipelor Studenþeºti, anul I, nr 6, 15 septembrie 1935, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 36 Henri H. Stahl, „Serviciul Social ºi tineretul feminin al þãrii, Prelegere þinutã la ºcoala de comandante din Broºteni“, Curierul Serviciului Social, anul V, nr. 1, 8 iunie 1939, p. 7, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 37 „Discursul M.S. Regelui Carol II rostit la al V-lea Congres al Cãminelor Culturale“ în Curierul Serviciului Social, anul V, nr. 2, 18 iunie 1939, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 38 Anton Golopenþia, „Pentru cine lucrãm,“ Curierul Serviciului Social, anul V, nr. 3, 25 iunie 1939, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“.

216 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

care ºi l-a realizat acesta. […] Vom lucra pentru organizarea statului ºi nici noi nu vom putea cãdea tentaþiei sãmãnãtorist-poporaniste de a gândi cã luptãm numai pentru þãrãnime ºi sate ºi, mai ales, nici strãinii nu vor mai putea crede cã acþiunea noastrã este preocupatã numai de sat ºi þãrãnime ºi de dragul lor, dacã nu potrivnicã Statului, cel puþin indiferentã faþã de el. Avem o misiune de stat, suntem avangarda care lucreazã cu metodele cele mai moderne ale tehnicii administrative, lucrãm pentru întãrirea Statului românesc.39

Nuanþele introduse de Anton Golopenþia îl situau pe tânãrul sociolog pe poziþia cercetãtorului preocupat de problemele organizãrii instituþionale a statului, de starea societãþii româneºti ºi de nivelul de trai al tuturor categoriilor socio-profesionale indiferent dacã proveneau din mediul rural sau urban. Ultimul numãr al revistei apare patru luni mai târziu, pe 15 octombrie 1939, la douã zile dupã suspendarea Legii Serviciului Social. Gustiºtii încadraþi la Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“ au publicat simultan articole ºi în Azi (aflat sub conducerea scriitorului Zaharia Stancu), în Curentul (al lui Pamfil ªeicaru), în Vremea etc. „Opoziþia teoretic politicã dreapta-stânga s-a schimbat aproape într-un rãzboi fratricid,“ scria Anton Golopenþia.40 Dar în ciuda angajamentelor partinice destul de diverse ale ziarelor sau revistelor în care au publicat, elevii lui Dimitrie Gusti au evitat sã atace ªcoala Monograficã sau pe fondatorul ei. Cu o singurã excepþie însã: a celor care au alcãtuit grupul de la revista Rânduiala. Grupul de la revista Rânduiala Odatã cu trecerea timpului, ªcoala Sociologicã a lui Dimitrie Gusti a suferit conflicte interne ºi disidenþe41. Henri H. Stahl îºi aminteºte cã disidenþa legionarã a lui D.C. Amzãr, Ernest Bernea, Ion Ionicã ºi Ion Samarineanu a început a se cristaliza ca „sectã“ 39

Anton Golopenþia, art. cit. Idem (1999), p. 89. 41 Zoltán Rostás (2006), p. 7. 40

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 217

încã de la campania Drãguº din anul 192942. Aceºti gustiºti fuseserã încadraþi în echipa monografiºtilor care avea ca sarcinã cercetarea manifestãrilor de naturã spiritualã relevante pentru viaþa psihologicã ºi culturalã a satelor. Grupul disident care se va structura la mijlocul anilor ’30 în jurul revistei Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã a fost format din cei patru menþionaþi înainte. Gustistul Victor I. Rãdulescu Pogoneanu ºi Mac Constantinescu (cel care s-a ocupat de grafica de pe coperta revistei) au fãcut parte din comitetul redacþional al primelor numere de la Rânduiala, dupã care s-au retras definitiv din grupare. Apariþia revistei Rânduiala în anul 1935 a fost primitã cu „încurajãrile sincere ºi entuziaste“43 ale naþionaliºtilor C. Rãdulescu-Motru, P.P. Negulescu, Nae Ionescu, Octavian Goga ºi Nichifor Crainic. Pentru tinerii care se despãrþeau de ªcoala gustianã pentru a se apropia de Miºcarea lui Corneliu Zelea-Codreanu, „adevãrata linie, fireascã, a dezvoltãrii noastre filosofice“ era cea impusã de Maiorescu–Eminescu–Iorga–Nae Ionescu.44 La un an dupã încadrarea monografiilor în Fundaþia Regalã „Principele Carol“, cei patru — Amzãr, Bernea, Ionicã, Samarineanu — au editat revista trimestrialã Rânduiala în ale cãrei prime patru numere atacurile împotriva ªcolii Monografice au fost firave. Grupul Amzãr–Bernea publica astfel în primul numãr al revistei Rânduiala în 1935 cronica „România ºi revizionismul“, exprimând un punct de vedere naþionalist-etnicist asupra datelor pe care le revelaserã cercetãrile lui Sabin Manuilã45. Autorul 42

Henri H. Stahl (1981), p. 144.

43 Dumitru Cristian Amzãr (2001), Gând, cuvânt ºi faptã româneascã, ediþie

îngrijitã de Marin Diaconu, Ed. Eminescu, Bucureºti, p. 39. 44 Ibidem, p. 45. 45 Sabin Manuilã (1894-1946), medic, statistician. A studiat demografie ºi medicinã socialã în SUA. Din 1930 a fost directorul general al Institutului Central de Statisticã. Când a fost suspendat Serviciul Social, colaboratorii lui Gusti cu aplicare spre cercetare sociologicã au fost preluaþi de Institutul Central de Statisticã. În 1947 Sabin Manuilã a pãrãsit clandestin România ºi s-a refugiat în SUA, stabilindu-se la New York.

218 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

cronicii, Dinu Buzdugan, îmbrãþiºa concluziile pe care autorul le trãgea din datele cercetãrii sale: „Este clar cã nu numai prin faptul cã distribuþia populaþiei pe sate ºi oraºe este mai avantajoasã pentru români decât pentru minoritari, ci ºi prin faptul cã vitalitatea românilor este mult mai mare decât a minoritãþilor, deplasãrile viitoare în structura etnicã a þãrii se vor produce în favoarea netã a elementului românesc. Aceastã concluziune se bazeazã pe superioritatea biologicã a populaþiei româneºti.“ Iar tuturor pretenþiilor ºi uneltirilor revizioniste, „noi trebuie sã opunem o politicã de populaþie programaticã, bazatã pe studii temeinice ºi executatã fãrã ºovãire. Pentru cã numai printr-o astfel de politicã România va putea merge pe calea unui progres demografic strãlucit, lãsând minoritãþile etnice în starea în care se gãsesc ºi astãzi ºi dublând în câteva decenii elementul românesc al þãrii.“ Aceste concluzii pun ºtiinþific ºi cinstit la punct pretenþiile neîntemeiate ºi necinstite ale revizioniºtilor.46

Din 1937 revista Rânduiala a luat forma unor Caete verzi, cu caracter strict legionar. În 1937 au fost editate în volumul II, Zece Caete, iar în 1938 un singur Caet. Discursul Cãpitanului47 rostit în memoria legionarilor Moþa ºi Marin, cu titlul „Pentru o nouã rânduialã“, va fi publicat în Caetul 3 din volumul II. Primul articol din Caetul 1 apãrut în 1937 — textul programatic care de altfel deschide revista — este un editorial intitulat „Lui Moþa ºi Marin, închinare“ semnat de colectivul redacþional Rânduiala. Articolul era o declaraþie care revela noua direcþie ºi mesajul politic asumat de grupul „Rânduiala“: La porþile Madridului, Ion Moþa ºi Vasile Marin au cãzut luptând în armatele luminii pentru sfinþirea neamului întru Hristos. […] În ochii lor lumina vizionarã s-a stins cuprinsã de negurile morþii… Mâinile lor s-au abãtut încleºtându-se pe pãmântul rece al Spaniei 46 Dinu Buzdugan, „România ºi revizionismul, Însemnãri“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, an I, ianuarie–martie, nr. 1, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, 1935, pp. 109-110. 47 Corneliu, Zelea-Codreanu, „Pentru o nouã rânduialã“, Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 3, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, 1937, pp. 99-100.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 219

îndepãrtate… Ion Moþa ºi Vasile Marin au murit pentru noi, pentru rãscumpãrarea noastrã. Ion Moþa ºi Vasile Marin au urcat cei dintâi „calea sacrificiilor sfinte“. Prin ei s-a sfinþit înaintea lui D-zeu, rodnicia sufleteascã a unui neam. […] pilda legionarilor e menitã sã lumineze peste ani nenumãraþi, sufletul poporului.48

Grupul Amzãr–Bernea a intrat în Legiune, dar asta nu i-a împiedicat sã poarte polemici cu Traian Herseni care intrase ºi el în 1937 în tabãra legionarã. Stahl îºi aminteºte astfel, peste ani: Polemicile, camuflate în discuþii ºtiinþifice, atacau de pildã pe Herseni ad personam, învinuit cã nu cunoaºte limba româneascã, dupã cum nici pe cea germanã, erudiþia lui fiind fãcutã pe traduceri în francezã.

Pe H.H. Stahl însuºi îl „învinuiau ceva mai blând, spunând cã este un simplu empirist, lipsit de valoare teoreticã“49. Istoria oralã introduce o altã perspectivã asupra activitãþii politice a legionarilor ºi asupra discipolilor care au intrat în Miºcarea Legionarã. Marcela Focºa în convorbirile cu Zoltán Rostás îºi amintea cã au existat mai multe categorii de legionari: Nenorocirea a fost cã ei au avut o ideologie care putea sã atragã. Cã binele þãrii, religie, naþionalism, nu mai ºtiu ce, lupta împotriva politicienilor corupþi ºi aºa mai departe, care puteau sã atragã. Dar, totuºi, antisemitismul acela feroce… asta, cu Bernea, ºtiu cã mã mai certam. Cã ei au dreptul sã omoare fãrã judecatã, dacã asta este în favoarea Miºcãrii ºi a þãrii. Dar, fiind aºa o miºcare cu cai, cu costume, cu cãmaºã verde ºi pistoale ºi nu ºtiu mai ce, astea atrãgeau tot felul de golani.50

Henri H. Stahl îºi aminteºte cã grupul Amzãr-Bernea s-a despãrþit de metoda monografiei ºi a crezut cã este cazul sã atace rezultatele cercetãrilor bazate pe aceastã tehnicã:

48 „Lui Moþa ºi Marin, închinare“ în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 1, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, 1937, pp. 3-6. 49 Henri H. Stahl (1981), pp. 219, 220. 50 Zoltán Rostás (2003), p. 122.

220 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Uneori pe niºte argumente cu totul ºi cu totul ciudate, spunând aºa: ce vrea, Gusti, în definitiv? În special cu echipele de activitate culturalã la sate. Aia i-a supãrat, mai ales dupã ’34. Vrea sã afle care sunt nevoile reale ale poporului, ale þãrãnimii, ca sã gãseascã soluþii? Dar este inutil, soluþiile sunt gãsite, sunt scrise în cartea pentru legionari a Cãpitanului.51

În anul 1938 Dumitru C. Amzãr a ieºit, cum am arãtat, din Legiune ºi a intrat în diplomaþie, fiind acreditat ca secretar de presã ºi apoi ca ataºat cultural la legaþia României de la Berlin. Ion Ionicã ºi Ernest Bernea au rãmas în Miºcare pânã la rebeliunea legionarã. Probabil cã nu legionarismul grupului „Rânduiala“ a fost motivul excluderii lor din cercul Gusti, ci mai degrabã atacurile lui Amzãr ºi Bernea la adresa monografismului sociologic, asupra cãrora ne vom opri în capitolul urmãtor. În cazul grupului „Rânduiala“ se poate vorbi ºi despre o autoexcludere. Nu mai puþin adevãrat este faptul cã nici Miºcarea Legionarã nu ar fi acceptat dubla subordonare a grupului celor patru.52 Dar faptul cã intrarea în Legiune nu conducea automat la excluderea din cercul monografiºtilor o dovedeºte relaþia profesorului Dimitrie Gusti cu Traian Herseni, dupã intrarea elevului în Miºcarea Legionarã. Grupul sociologilor care au refuzat activismul cultural Mircea Vulcãnescu, Xenia Costa-Foru ºi Traian Herseni sunt „bãtrânii monografiºti“ care s-au îndepãrtat de ªcoala Monograficã dupã anul 1934, odatã cu apropierea profesorului Gusti de politica culturalã a lui Carol al II-lea. Evident, nici aceºti monografiºti nu s-au îndepãrtat în bloc ºi nu au alcãtuit un grup sociologic propriu-zis. Cert este cã aceºti „vechi“ monografiºti au evitat sã accepte noua direcþie a echipelor ºi au refuzat sã mai participe la noua muncã culturalã organizatã de cãtre Fundaþia Regalã „Principele Carol“ în aºezãmintele culturale53. 51

Zoltán Rostás (2000), p. 279. Idem (2005), pp. 125-126. 53 Henri H. Stahl (1981), p. 277. 52

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 221

Traian Herseni s-a retras la catedrã ºi a pãstrat cu Fundaþia „Principele Carol“ relaþii de colaborare sporadicã. În vreme ce H.H. Stahl ºi O. Neamþu au acceptat propunerea de a se angaja la Fundaþie pentru a continua cercetarea servind indirect intereselor monarhice, Traian Herseni a ales sã se apropie treptat de Miºcarea Legionarã. Dacã discipolii de la Fundaþie îl vor sprijini pe Carol al II-lea prin activitatea lor de teren ºi prin opiniile exprimate în presa Fundaþiei, comunicând mesaje politice favorabile Monarhiei sociale, Herseni va comunica printr-o serie de lucrãri de popularizare a doctrinei legionare adeziunea ºi sprijinul sãu faþã de Miºcarea lui Codreanu. Traian Herseni intrã în 1937 în Miºcarea Legionarã pentru care a redactat douã broºuri de popularizare a ideologiei fasciste în rândurile þãrãnimii ºi muncitorimii: Miºcarea Legionarã ºi Þãrãnimea, Miºcarea Legionarã ºi Muncitorimea. Miza acestor texte (asupra cãrora ne vom opri în capitolul urmãtor) era aceea a câºtigãrii de partea cauzei legionare a acestor douã categorii de public. Herseni înfãþiºeazã Legiunea ca fiind singura miºcare în mãsurã sã ofere o cale de salvare naþiunii române. Spre deosebire de gustiºtii de la Fundaþie care fac muncã de comunicare politicã pentru Monarhia socialã a lui Carol al II-lea, Traian Herseni va face acelaºi lucru pentru imaginea Miºcãrii lui Codreanu. Refuzul lui Mircea Vulcãnescu de a face activism cultural la Fundaþia lui Carol al II-lea a fost mult mai hotãrât. Dupã 1929, Vulcãnescu a ocupat o serie de funcþii publice în statul liberal: director general al Vãmilor, ºef al Datoriei Publice ºi ministru adjunct la Ministerul de Finanþe.

Partide politice care dominau scena politicã în 1937 Autorul Teoriei monografiei sociologice, Traian Herseni, va face clarã trecerea sa de la stânga la dreapta prin intrarea în Miºcarea Legionarã în 1937. Ruptura în ªcoala gustianã devenise deschisã încã din 1935 prin contraorganizaþia de la Rânduiala care se pronunþa rãspicat împotriva ªcolii Monografice. Din 1937, pentru a nu mai lãsa nicio umbrã de îndoialã, revista Rânduiala a luat forma unor Caete verzi.

222 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

1937 este anul în care aripa politicã a Miºcãrii Legionare înregistreazã cel mai bun scor electoral. Partidul „Totul pentru Þarã“ câºtigã 15,58% din voturi, liberalii obþin 35,92%, iar þãrãniºtii 20,40%. Dupã eºecul þãrãniºtilor ºi al liberalilor în confruntarea cu marea crizã, venea acum rândul legionarilor sã joace pe cartea populistã a „alternativei“ la un sistem politic în derivã ºi sã fie percepuþi pentru scurtã vreme drept salvatori. Ascensiunea electoralã a partidului „Totul pentru Þarã“ a fost explicatã prin intermediul teoriei multidimensionale a clivajelor aparþinând norvegianului Stein Rokkan, paradigmã care înlocuieºte clivajul unidimensional tradiþional stânga-dreapta.54 Pe fondul crizei de legitimitate în care se afla sistemul de partide în ansamblul sãu, votul acordat partidului „Totul pentru Þarã“ a fost, aºa cum aratã studii ca al lui Stelu ªeban, fie un vot împotriva puterii, fie un vot împotriva sistemului politic. La rândul sãu, Regele Carol al II-lea se prezintã în anii ’30 ca soluþia care sã înlocuiascã partidele ineficiente ºi corupte: membrii ªcolii gustiene (grupul format din H.H. Stahl, O. Neamþu, A. Golopenþia), angajaþi la Fundaþia Culturalã Regalã condusã de Dimtrie Gusti, asigurau implicit în rândul tinerimii studioase cu origine socialã þãrãneascã ºi în campaniile culturale de la sate construcþia imaginii unui Rege preocupat de soarta celor mulþi, a þãranilor, a unui Monarh social. Societatea interbelicã româneascã participase între 1919-1937 la zece consultãri electorale. În acest sens, Mattei Dogan realizeazã o analizã extrem de interesantã cu privire la categoriile socio-profesionale din care proveneau parlamentarii în interbelic: el aratã procentele nesemnificative ale membrilor celor douã Camere care sã fi avut un statut social în concordanþã cu eticheta patidului în numele cãruia candidau ºi ocupau locul de parlamentar (cu excepþia membrilor Partidului Social-Democrat care au avut o repartiþie profesionalã cu o notã socialã evidentã).55

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 223

Istoricii ºi politologii sunt cu toþii de acord cã din cele zece consultãri electorale din interbelic, numai douã sau trei au fost libere ºi corecte. Reclamaþiile asupra ilegalitãþilor guvernului în alegeri ajungeau sã fie soluþionate chiar de cãtre cel acuzat de fraudã. Verificarea parlamentarilor de cãtre ei înºiºi era necesarã pentru buna funcþionare a rotativei guvernamentale56. Ca regulã generalã, nu guvernul rezultat era expresia alegerilor, ci alegerile erau expresia guvernului aflat la putere. Dupã trei scrutinuri desfãºurate în sistem electoral provizoriu (proporþional în vechiul Regat ºi Basarabia, majoritar în Transilvania ºi Bucovina), în 1926 s-a adoptat Legea Electoralã. Prima electoralã prevãzutã de Legea Electoralã, la care se adaugã tendinþa unei pãrþi a electoratului de a vota cu guvernul (cu puterea liberalã), absenteismul ºi efectele pragului electoral conduceau la o reprezentare incorectã a opþiunilor politice57. Practica Regelui de a numi un nou guvern care organiza alegerile spre a le câºtiga, prima electoralã ºi fraudele fãceau ca formaþiunea politicã numitã de Rege la guvernare sã câºtige ºi sã formeze apoi singurã guvernul.58 Folosindu-se de instrumentele teoriei clivajelor a lui Stein Rokkan, Stelu ªerban ajunge la concluzia cã influenþa polarizãrilor urban–rural ºi patronate–angajaþi a fost destul de slabã în interbelic (consecinþã a firavei industrializãri ºi urbanizãri), dar asta nu înseamnã cã nu a existat deloc: în esenþã clivajul centru–periferie (consecinþã a revoluþiei naþionale) a fost mult mai important în diferenþierea sistemului de partide, dovadã procentele obþinute de partidele regionale.59 Opþiunile exprimate în 1937, cu votul masiv ultranaþionalist acordat extremei drepte, au fost cu totul diferite de cele exprimate anterior când au câºtigat în unele judeþe partide cu orientare ideologicã total diferitã.60 Corelând caracteristicile sociologice ale celor 72 de judeþe cu opþiunile politice-electorale ale României interbelice, Stelu ªerban 56

54

Vezi Stelu ªerban (2006). 55 Mattei Dogan (1946), Analiza statisticã a „democraþiei parlamentare“ din România, Ed. Partidului Social-Democrat, Bucureºti, cap. „Deputaþii ºi senatorii“.

Mattei Dogan (1946), p. 63. Stelu ªerban (2006), p. 66. 58 Ibidem, p. 74. 59 Ibidem, p. 71. 60 Ibidem, p. 77. 57

224 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

a definit la nivelul circumscripþiilor electorale (judeþe) o tipologie a voturilor, determinatã de clivajul putere–antiputere.61 Votul pentru putere era: (a) pozitiv — votul pentru un partid care a câºtigat alegerile la nivel naþional ºi a cãrui majoritate în circumscripþie a fost mai mare cu cel mult 25% faþã de urmãtorul partid; (b) de putere — votul dat într-un judeþ partidului care a câºtigat alegerile pe þarã ºi al cãrui procent electoral în judeþ depãºea cu 25% pânã la 40% procentul urmãtorului partid clasat; (c) plebiscit — scor mai mare cu 40% faþã de urmãtorul clasat. Votul contraputere era: (a) vot antiputere — din care a rezultat cel mai mare procentaj obþinut într-un judeþ, de un partid, altul decât cel care a câºtigat alegerile pe þarã (partidul „Totul pentru Þarã“); (b) vot antisistem — cel în care partidul aflat pe primul loc în judeþul respectiv nu a intrat în rândul partidelor semnificative pe þarã. Aplicând aceastã grilã interpretativã, Stelu ªerban a observat cã votul pentru putere s-a acordat de regulã în judeþele cu un procent de populaþie urbanã superior mediei pe þarã, cu mai multe persoane cu profesiuni neagricole, dar ºi cu un grad superior de instrucþie. Votul contraputerii, dupã 1930, s-a acordat mai degrabã ideologic partidelor politice creºtin-naþionaliste ºi ultranaþionaliste (LANC-ului, Partidului Naþional Agrar al lui Goga ºi Partidului Naþional Creºtin). Electoratul care acorda un vot antiputere se afla regional mai degrabã în Transilvania. Contestarea puterii se plasa în zone cu diversitate etnicã ºi confesionalã, locuite de o populaþie ruralã rezidentã fie în sate mari, cu o reþea de drumuri dezvoltatã, fie în sate mici ºi izolate62. Votul anti-sistem este practicat mai degrabã de cãtre electoratul cu rezidenþã în sate cu populaþie mare. Dupã 1928, votul antisistem va fi câºtigat de extrema dreaptã, îndeosebi de Liga pentru Apãrarea Naþional-Creºtinã ºi va oscila la limita dintre vot antiputere ºi vot antisistem din pricina autoritarismului politic al Capitalei, care încerca sã promoveze un 61 62

Stelu ªerban (2006), pp. 77-78. Ibidem, pp. 86, 87.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 225

model de dezvoltare naþionalã centralist ºi omogenizator.63 Miºcarea Legionarã beneficiazã în 1937 mai ales de voturi antiputere. Partidul Naþional Liberal Aminteam de tendinþa unei bune pãrþi a alegãtorilor de a-ºi da votul formaþiunii care organiza alegerile. Este ºi cazul votanþilor PNL. Partidul Naþional Liberal a luat naºtere în 1875 la Bucureºti ºi i-a avut ca preºedinþi pe Ion C. Bratianu64 ºi C.A. Rosetti pânã în 1882-1883 ºi apoi pe Ion C. Brãtianu singur pânã în 1891. Liberalii români din interbelic se revendicau de la revoluþia paºoptistã ºi de la modelul liberal francez. Proiectul de Constituþie liberalã de la 1923 dezbãtut la Institutul Social Român îºi avea originea în revoluþia paºoptistã. Ion Constantin Brãtianu este liderul PNL care, instalându-l pe tron pe Regele modernizator Carol de Hohenzollern65, a colaborat cu el ca prim-ministru liberal între 1876 ºi 1888. În interbelic, Partidul Naþional Liberal, ca unic supravieþuitor al perioadei de dinaintea rãzboiului, era cel mai vechi, cel mai puternic ºi mai prestigios partid. Cu acest atu a participat ºi el la 63

Stelu ªerban (2006), pp. 89-90 Brãtianu, Ion C. (1821-1891) a întrebuinþat probabil pentru prima oarã în România termenul de „sociologie“ preluat de la Auguste Comte, în articolul „Naþionalitatea“ din revista Republica românã, nr. 2, Bruxelles, 1853. Întors în Muntenia de la studiile fãcute la Paris, a luat parte, împreunã cu C.A. Rosetti, la Revoluþia din 1848, fiind prefect al poliþiei în guvernul provizoriu al acelui an. A asistat în 1866 la demiterea lui Al. I. Cuza ºi a contribuit la alegerea prinþului Carol I al României, sub domnia cãruia a avut mai multe mandate ministeriale în urmãtorii patru ani. 65 Contribuþia lui Carol I la progresul culturii ºi societãþii româneºti rezultã din preocuparea sa constantã pentru dezvoltarea învãþãmântului (inaugureazã Universitatea din Bucureºti în 1869) ºi în generoasa Fundaþie culturalã care a creat Biblioteca universitarã din Bucureºti (1891), în întemeierea Muzeului Naþional (1906) ºi în protecþia acordatã Academiei Române. Cãsãtoria din 1870 a lui Carol I cu Elisabeta de Wied (Carmen Sylva) a adãugat Casei regale de România o legãturã cu familia domnitoare a Olandei. 64

226 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

consensul naþionalist care a dominat politica româneascã interbelicã66. Dupã 1918, România Mare a fost astfel guvernatã de fiul lui Ion Constantin Brãtianu, Ionel Brãtianu.67 Adversarii politici ai lui Ionel Brãtianu afirmau cã liberalul „confiscase prin mijloace voinþa slabã a bietului Rege“68 Ferdinand I69, la fel cum Ion Constantin Brãtianu încercase, dar nu reuºise cu Carol I. În urma înfrângerilor din Primul Rãzboi Mondial în 1916, Curtea Regelui Ferdinand I ºi guvernul condus de Ion I.C. Brãtianu s-au retras la Iaºi, timp în care oameni politici precum Constantin Stere au tratat cu Germania ºi Austro-Ungaria detronarea lui Ferdinand I70. ªi dupã Primul Rãzboi Mondial, liberalii s-au aflat la guvernare între 1922-1928, cu întreruperea din 30 martie 1926 pânã în 3 iunie 1927 când la putere a fost guvernul generalului Averescu. Liberalul Ionel I.C Brãtianu a condus ultimul sãu Consiliu de Miniºtri din iunie pânã în noiembrie 1927, iar apoi Vintilã C. Brãtianu a fost preºedinte al Consiliului de Miniºtri între noiembrie 1927 ºi noiembrie 1928. Principiul constituþional care-i dãdea regelui prerogative de a numi guvernul care organiza apoi alegerile parlamentare este unul dintre factorii care contribuie la câºtigarea majoritãþii legislative de cãtre partidul aflat la guvernare. Aceastã trãsãturã a mecanismului politic a fost întãritã în 1926, când Partidul Naþional Liberal a votat Legea care acorda partidului învingãtor cu cel 66

Irina Livezeanu (1998), p. 34. Ion (Ionel) I. C. Brãtianu (1864–1927) a fost fiul cel mai mare al liderului liberal Ion C. Brãtianu ºi fratele lui Vintilã ºi Dinu Brãtianu. A urmat ªcoala Politehnicã din Paris ºi apoi ªcoala de Poduri ºi ªosele. La Congresul PNL din ianuarie 1909, I.C. (Ionel) Brãtianu este ales preºedinte al partidului, funcþie politicã pe care o va pãstra pânã la sfârºitul vieþii în 1927. 68 Mihail Manoilescu (1993). 69 Ferdinand de Hohenzollern s-a nãscut la Sigmaringen în 1865. Tatãl sãu Leopold era fratele lui Carol I. În 1881, dupã proclamarea Regatului României, deoarece Carol I nu avea copii, Ferdinand a devenit Principe moºtenitor. În 1892 s-a cãsãtorit cu Maria de Coburg-Gotha, nepoata reginei Victoria dupã tatã ºi a þarului Alexandru al II-lea dupã mamã. 70 Andrei Pippidi (1994), p. 24. 67

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 227

puþin 40% din voturi — de regulã partidul care organiza alegerile — o „primã“ electoralã de 50% din mandate, la care se adãuga o anumitã proporþie din mandatele rãmase. Aºa cum s-a subliniat deja, atunci când o guvernare se eroda în faþa opiniei publice, Regele intervenea cerând demisia Consiliului de Miniºtri ºi numind un nou prim-ministru care avea sarcina formãrii noului guvern ºi a organizãrii alegerilor legislative pentru a-ºi asigura majoritatea necesarã în parlament ºi pentru a-ºi pune în aplicare programul de guvernare. Excepþia de la regula organizatorului câºtigãtor s-a produs în anul 1937 când guvernul liberal Gh. Tãtãrãscu a organizat alegerile ºi le-a pierdut. Mai mult decât atât, la 20-22 decembrie 1937, Garda de Fier obþinea peste 15,58% din voturi, devenind a treia forþã politicã a þãrii. Într-o analizã publicatã în revista Sociologie româneascã în 1938 despre „Semnificaþia alegerilor din decemvrie 1937“71, C. Enescu observa cã liberalii români au introdus ºi au susþinut, în total dezacord cu propria doctrinã, controlul de stat în economie. Partidul Naþional Liberal era, se aratã aici, perceput de cãtre public ca un partid oligarhic, care se baza mai ales pe administraþia localã. Forþa partidului liberal era burghezia oraºelor ºi în special a Bucureºtiului. Liberalii îºi asigurau sprijinul birocraþiei urbane rezultate în urma modernizãrii ºi birocratizãrii statului. Tot liberalii au depus eforturi pentru controlul statului român asupra bogãþiilor subsolului. În mediul rural, liberalii obþineau voturi din partea þãranilor foarte bogaþi ºi a creditorilor satelor. Enescu apreciazã, în analiza lui, cã aripa bancarã ºi cea industrialã au ajutat PNL sã reziste în momentele sale dificile. Din perspectivã economicã, liberalismul interbelic urmãrea accelerarea industrializãrii ºi protejarea industriei naþionale, depãºirea caracterului agrar al economiei naþionale, concentrarea în mâna capitalului românesc de stat sub formã de servicii 71 C. Enescu (1938), Semnificaþia alegerilor din decemvrie 1937 în evoluþia politicã a neamului românesc, extras din „Sociologie româneascã“, noiemvrie–decemvrie 1937, Bucureºti, Institutul Social Român, Secþia Sociologicã, p. 4.

228 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

publice a principalelor mijloace din industria extractivã, mai ales a petrolului. Liberalii deþineau majoritatea acþiunilor Bãncii Naþionale a României. Ei posedau cea mai solidã instituþie de credit a þãrii, Banca Naþionalã, ºi erau acþionari la cele mai multe firme ale marii industrii. În practica guvernãrii, totuºi, liberalii români au accelerat centralizarea statului ºi politicile de industrializare: mizând pe exploatarea zãcãmintelor ºi a resurselor energetice (petrol, gaze, fier), ei s-au strãduit, pe de altã parte, sã controleze resursele interne de finanþare, sã-ºi protejeze investiþiile, reþelele de amici ºi acþionarii apropiaþi familiilor. Problemele interbelice erau legate de insuficienþa infrastructurii în cãi ferate ºi ºosele ºi de criticile adversarilor politici care vedeau în aparatul legislativ ºi financiar (instituit de PNL) o exploatare a statului în favoarea protejaþilor ºi a unei industrii non-naþionale. Profilul sociologic al votanþilor PNL în alegerile din 1937 nu pare totuºi sã corespundã tezei cã Partidul Liberal ar fi fost un partid de clasã, partidul burgheziei româneºti în formare. Analiza votului radical din anii ’30 aratã cã o parte consistentã a electoratului a dezertat din rândurile susþinãtorilor Partidului Liberal. Votul electoratului liberal are cea mai puternicã corelaþie cu populaþia ruralã rezidentã în sate mici, ca teritoriu ºi ca mãrime demograficã. PNL a beneficiat aºadar ºi de simpatia unor judeþe cu mari proporþii de populaþie ruralã, a unei pãturi consistente de micã burghezie ruralã ºi cu o proporþie semnificativã de ocupaþii neagricole. Votul dat puterii liberale provine dintr-o societate ruralã alcãtuitã din sate mai reduse ca mãrime, dar cu un grad de dezvoltare amplificat de gradul de ocupare în profesiuni neagricole72. Liberalii au obþinut în 1937 ºi voturile celor intimidaþi, dar ºi pe cele ale guvernamentalilor, adicã ale celor care nu votau niciodatã contra guvernului (ºi care se înscriau în profilul „cetãþeanului turmentat“). Pentru a rezuma, politicienii liberali au fost centraliºti în administraþie, protecþioniºti în industrie, naþionaliºti în culturã. 72

Vezi pentru aceste statistici Stelu ªerban, pp. 98–115.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 229

Ideea României Mari se nãscuse în rândurile Partidului Naþional Liberal, naþional-liberalii fiind succesori ai revoluþionarilor de la 1848 care luptaserã pentru ieºirea românilor de sub dominaþia Turciei, a grecilor fanarioþi ºi a Rusiei, dezvoltând un program social alãturi de cel naþional. Reforma agrarã liberalã a înlocuit treptat problema socialã a þãrãnimii cu problema naþionalã.73 Deciziile economico-politice din 1923 ºi 1924 care urmãreau naþionalizarea subsolului au lovit în investitorii strãini. Constituþia din 1923 ºi Legea Minelor din 1924 reglementeazã proprietatea subsolului ºi relaþiile dintre guvern ºi industrie. Cele douã texte sunt garante ale protecþiei intereselor economice naþionale ºi ale apãrãrii suveranitãþii naþionale. Poziþia liberalilor s-a erodat în 1926, când guvernul Averescu a dus tratative cu guvernul italian pentru a obþine un împrumut. Erodarea s-a accelerat odatã cu formarea în 1926 a Partidului Naþional Þãrãnesc prin fuziunea Partidului Naþional al Românilor din Transilvania a lui Iuliu Maniu cu Partidul Þãrãnesc al lui Ion Mihalache. Noul partid proclama în programul sãu economic necesitatea de a apela la capitalul strãin ºi de a-l trata în aceeaºi manierã cu capitalul naþional. Moartea regelui Ferdinand I în iulie 1927 ºi a ºefului Partidului Liberal, Ionel I.C. Brãtianu, în noiembrie acelaºi an a modificat peisajul politic interbelic. Pierderea puterii de cãtre administraþia liberalã s-a produs prin alegerile din decembrie 1928 care au adus þãrãniºtilor majoritatea locurilor în Camera Deputaþilor. Partidul Naþional Þãrãnesc Partidul Þãrãnesc al lui Ion Mihalache a fost primul partid românesc de masã, cu organizaþii rurale puternice. Iniþiativa înfiinþãrii partidului au avut-o Ion Mihalache, Ion Rãducanu ºi dr. Ionescu Berbecaru în 1918, ei punând bazele unei organizaþii politice care îºi trãgea forþa din structura socialã þãrãneascã a României. Forþa partidului lui Mihalache era Muntenia ºi mai ales judeþele de deal din aceastã regiune, la care se adãuga aportul 73

Irina Livezeanu (1998), pp. 12, 21.

230 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Partidului Þãrãnesc din Basarabia. Simpatizanþii PÞ erau þãranii relativ înstãriþi cu o viaþã superioarã care îºi doreau o stare economicã mai bunã. Pânã la înfiinþarea lui, între 1895-1910 ideile þãrãniste vizeazã reforme economice agrare ºi adaptarea legislaþiei economice la necesitatea îmbunãtãþãrii stãrii sociale a þãranului. Mãsurile propuse de Partidul Þãrãnesc al lui Ion Mihalache74 urmãreau împroprietãrirea þãranilor cu loturi luate din proprietãþile statului, înfiinþarea de izlazuri ºi pãduri comunale, posibilitatea cumpãrãrii moºiilor deþinute de strãini sau de românii care ar dori sã le vândã, întemeierea de tovãrãºii cooperative, de sindicate agricole cu personalitate juridicã pentru a înlesni sãtenilor practicarea de meserii rurale ºi casnice; încurajarea exportului de cereale prin protejarea ºi recompensarea producãtorilor autohtoni, întãrirea creditului agricol ºi comercial prin înfiinþarea de bãnci populare. În perioada interbelicã, þãrãnimea a reprezentat forþa social-electoralã pe care liberalii lui Ionel I.C. Brãtianu o subestimaserã. Votul universal a fost introdus prin decret-lege în 1920. Prezenþa majoritarã a þãrãnimii în viaþa politicã a dus la sfârºitul Partidului Conservator ºi la ascensiunea Partidului Þãrãnesc75. Alãturi de votul þãranilor, a apãrut ºi expresia intereselor regionale împotriva centralizãrii statului liberal: ardelenii au mizat pe Iuliu Maniu, contând cã acesta se va angaja într-o politicã de descentralizare.76 Curentul filoagrarian, cu origini sãmãnãtoriste, fusese iniþiat ºi se dezvoltase ca urmare a obsesivei „chestiuni þãrãneºti“ din ce în ce mai îngrijorãtoare pe mãsura reformelor economice de la începutul secolului XX. Încã din 1905, ministru al Educaþiei într-un guvern liberal77, Spiru Haret ceruse în lucrarea Chestia þãrãneascã 74

Ion Mihalache (1882-1963), în 1918, a înfiinþat Partidul Þãrãnesc, care a fuzionat în 1926 cu Partidul Naþional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu. A fost arestat ºi întemniþat în 1947; a murit în închisoare la Râmnicu Sãrat. 75 Andrei Pippidi (1994), p. 28 76 Catherine Durandin (1998), p. 186 77 Spiru Haret a fost ministru al Educaþiei în guvernele liberale dintre: 1897-1899, 1901-1904, 1907-1910.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 231

înfiinþarea Casei Rurale care sã favorizeze întãrirea proprietãþii þãrãneºti. Spiru Haret a fost din nou ministrul Cultelor ºi Instrucþiunii Publice în guvernul liberal care a venit la putere dupã rãscoala þãrãneascã din 1907. Învãþãmântul primar a devenit general ºi obligatoriu, fãrã ca cei 4 000 de învãþãtori, câþi avea la dispoziþie ministrul, sã poatã combate eficient un analfabetism care afecta 87% din populaþia României, preponderent ruralã. Preocupat de situaþia þãrãnimii, doctrina ºi curentul cunoscute sub numele de poporanism78 s-a distanþat de junimism ºi sãmãnãtorism din punct de vedere politico-economic. Spre deosebire de sãmãnãtorismul autohtonist al lui Haret sau Iorga, poporanismul a fost un curent democratic care milita pentru introducerea reformelor: democratizarea regimului, renunþarea la votul cenzitar, introducerea votului universal, reforma agrarã. Economic, poporanismul avansa teza cã România, întrucât a pierdut startul industrializãrii, trebuie sã urmeze o cale specificã, proprie de evoluþie, axatã pe agriculturã ºi nu pe marea industrie. Poporaniºtii susþineau o cale proprie de modernizare diferitã de cea a þãrilor industrializate occidentale. Ei doreau consolidarea micii proprietãþi þãrãneºti, în care agricultura are un rol predominant în economie, iar industrializarea un rol secund. Unul dintre ideologii þãrãnismului a fost V. Madgearu. Negând legile economice marxiste ale trecerii inevitabile de la capitalism la socialism, ºi implicit determinismul marxist, în Doctrina þãrãnistã79, Virgil Madgearu expunea în dezbaterile de la Institutul Social Român doctrina poporanismului rus (narodnicismul) potrivit cãreia þãrile agricole pot evolua direct spre socialism evitând faza capitalistã a industrializãrii. 78 Poporanismul s-a afirmat ca doctrinã politicã odatã cu apariþia în 1906 a revistei Viaþa româneascã, sub conducerea lui Constantin Stere ºi Garabet Ibrãileanu. Spre deosebire de sãmãnãtoriºti care idealizau viaþa ruralã, revista Viaþa româneascã susþinea necesitatea modernizãrii lumii rurale. 79 Virgil Madgearu, Doctrina þãrãnistã în Dimitrie Gusti (1924), Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice organizate de ISR, Extras din Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, anul al V-lea, Ed. Institutul Social Român, Cultura Naþionalã, Bucureºti, pp. 67, 68.

232 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Problema de la care porneau atât Gusti, cât ºi Madgearu, era aceea a construcþiei unei societãþi moderne cu o populaþie majoritar þãrãneascã. Economist ºi profesor universitar, apropiat al lui Gusti, Madgearu afirma ca ºi acesta cã, în România, progresul ºtiinþelor economice depinde de progresul cercetãrilor sociologice. În anul 1922 la ISR, Virgil Madgearu, recunoºtea modelul oferit de democraþia þãrãneascã din Danemarca instauratã în 1901.80 Lansat în 1846 de „Societatea prietenilor þãrãnimii“, programul þãrãniºtilor din Danemarca prevedea dreptul þãrãnimii la o culturã mai largã, o serie de libertãþi profesionale ºi trecerea pãmântului dat în arendã þãranilor în proprietate definitivã. Cooperaþia danezã însemna ca þãranii înºiºi sã aibã controlul asupra pieþei, a creditului ºi a dotãrii cu echipament agricol prin intermediul unor instituþii organizate democratic. Poporaniºti ca Virgil Madgearu mizau pe împroprietãrirea þãranilor, pe consolidarea proprietãþii mici ºi mijlocii, pe modernizarea agriculturii ºi a lumii rurale dupã modelul cooperaþiei din þãri ca Danemarca. Concepute ca niºte celule economico-sociale, gospodãriile þãrãneºti urmau sã fie cuprinse în reþeaua unui sistem cooperatist, care avea menirea de a le proteja faþã de capitalul financiar internaþional, asigurându-le legãtura comercialã cu piaþa internã ºi externã. Sistemul politic ar fi îmbrãcat forma unei „democraþii rurale“. Economistul Madgearu ºi-ar fi dorit sã facã din România o „Danemarcã balcanicã“81. Dupã fuziunea din 1926, Partidul Naþional Þãrãnesc se va baza pe o bunã funcþionare ºi organizare localã a partidului ºi pe încrederea maselor þãrãneºti. Clasa mijlocie þãrãneascã era formatã, în Muntenia ºi Ardeal, din simpatizanþi þãrãniºti. Mãsurile economice de esenþã liberalã propuse de Virgil Madgearu au susþinut mijlocaºii. Þãrãniºtii, spre deosebire de liberalii naþionaliºti români, au fost adepþii unei pieþe libere. Pânã în 1931 þãrãniºtii au avut cea mai importantã masã electoralã, dar uzura guvernãrii într-o perioadã de crizã, 1928-1933, va slãbi partidul. 80 81

Virgil Madgearu, (1924), pp. 77-78. Zigu Ornea (1969), p. 134.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 233

Recesiunea, resimþitã de cele mai vulnerabile sectoare ale populaþiei productive, le-a determinat sã-ºi întoarcã atenþia ºi speranþele spre extrema dreaptã. De exemplu, dupã înãbuºirea cu brutalitate de cãtre autoritãþile locale a grevei minerilor din 1929, localitatea Lupeni a devenit un centru de agitaþie legionarã. PNÞ a avut ºi o bazã electoralã regionalã, datoratã în mare mãsurã Partidului Naþional al Românilor din Transilvania. În condiþiile în care în aceastã regiune ponderea populaþiei româneºti în mediul urban crescuse (conform recensãmântului din 1930, oraºele Transilvaniei erau populate 35% de români), PNÞ a fost un partid cu puternice structuri rurale. Dupã 1933, eliberaþi de rãspunderile guvernãrii82, doctrinarii þãrãniºti adaugã la arhitectonica statului þãrãnesc intervenþionismul economic. Statul þãrãnesc nu putea asista pasiv la perpetuarea pauperizãrii þãrãnimii. Sub influenþa lui J.M. Keynes, Virgil Madgearu va teoretiza în 1937 introducerea planificãrii indicative83. Conform acesteia, economia dirijatã, care nu implicã dictatura, se caracterizeazã prin respectarea dreptului de proprietate. Intervenþia statului în economie avea menirea sã dirijeze ºi sã mobilizeze resursele necesare pentru depãºirea efectelor recesiunii din 1929-1933. Miºcarea Legionarã ºi partidul „Totul pentru Þarã“ Miºcarea Legionarã îºi are originea în primii ani de dupã 1918. România Mare se confrunta dupã Primul Rãzboi Mondial cu violenþa diferendelor din universitãþi. Actorii principali erau studenþii extremiºti, de stânga ºi de dreapta. La Iaºi, în toamna lui 1919 militanþii naþionaliºti antibolºevici se încãierau aproape zilnic cu comuniºtii. 82 Între noiembrie–decembrie 1933 I.Gh. Duca conduce Consiliul de Miniºtri, iar apoi se instaureazã lunga guvernare liberalã prin Gh. Tãtãrescu între 5 ianuarie 1934 ºi 28 decembrie 1937. Duca a fost asasinat pe 29 decembrie de cãtre legionari pe peronul gãrii din Sinaia, dupã ce interzisese prin decret Legiunea Arhanghelului Mihail pe 10 decembrie 1933. 83 Virgil Madgearu, „Statul þãrãnesc ºi problemele naþionale“, revista Dreptatea, 5 octombrie 1937.

234 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

În contextul revoluþiei din Rusia, „obsesia antisemitã“84 ºi antibolºevicã îi uneºte pe studenþii de la Drept din Iaºi, care se organizeazã începând chiar din 1919. Miºcarea se intituleazã Garda Conºtiinþei Naþionale ºi este condusã de ieºeanul Constantin Pancu. La ea a aderat ºi tânãrul C.Z. Codreanu. Între 1919-1920, acþiunile antibolºevice cuprind universitãþile din Iaºi, Cluj ºi Cernãuþi. Acþiunile îndreptate împotriva studenþilor evrei ºi a profesorilor bãnuiþi cã ar aparþine stângii bolºevice sunt violente. Punctul principal al revendicãrilor studenþeºti este numerus clausus, adicã limitarea numãrului de locuri alocate studenþilor evrei în universitãþi la procentul pe care populaþia evreiascã îl reprezenta în interiorul graniþelor statului român. În 1922, tinerii naþionaliºti care se revendicau de la poetul naþionalist Mihai Eminescu ºi de la teoriile lui A.C. Cuza, printre care ºi Corneliu Zelea-Codreanu, pun bazele Asociaþiei Studenþilor Creºtini. În 1923, anul în care Constituþia liberalã acorda drepturi politice evreilor, Codreanu împreunã cu profesorul sãu A.C. Cuza fondeazã Liga Apãrãrii Naþional Creºtine. În 1924 Codreanu îl împuºcã pe prefectul de poliþie din Iaºi, Manciu, act pentru care va fi achitat un an mai târziu într-un proces desfãºurat la Turnu-Severin. Legionarismul a fost iniþial o miºcare de tineret în cadrul LANC, de care Codreanu — adept al acþiunii în forþã ºi al luptei de stradã, nemulþumit de faptul cã A.C. Cuza nu renunþa la ineficienta cale parlamentarã — a decis sã se despartã. Un grup de tineri disidenþi ai LANC formeazã astfel în 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930, pentru a putea participa în alegeri ºi pentru a obþine sprijin de masã, Codreanu înfiinþeazã o anexã a Legiunii, o organizaþie politicã pe baze mai puþin elitiste — partidul Garda de Fier. Mesajul Gãrzii este unul antidemocratic: democraþia, în viziunea legionarilor, distruge unitatea poporului, transformã milioane de evrei în cetãþeni români, pune omul politic în imposibilitatea de a-ºi face datoria faþã de naþiune ºi se aflã în serviciul oligarhilor financiari. Programul este, ca urmare, naþionalist, antisemit ºi anticomunist. 84

Catherine Durandin (1998), p. 222.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 235

Miºcarea Legionarã semãna întru câtva cu narodnicismul rus din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea prin orientarea studenþilor ºi intelectualilor spre popor, în eforturile de civilizare a maselor, în special þãrãneºti85. În Europa miºcarea fascistã câºtiga teren. În Germania, NSDAP devenea principalul partid politic al þãrii, iar în ianuarie 1933 Hitler devenea cancelar al Reich-ului86. Urmare a decesului preºedintelui Republicii, Von Hindenburg87, Hitler a putut sã instituie o dictaturã personalã, pe care Mussolini nu a obþinut-o niciodatã ca prim-ministru al lui Victor Emmanuel III, pe care Stalin o deþinea în 1934 doar formal ºi pe care a avut-o în fapt doar dupã 1937. La 1 august 1934, în ajunul morþii lui Hindenburg, guvernul german a hotãrât ca funcþia de preºedinte al Reich-ului sã se unifice cu funcþia de cancelar al Reich-ului, deºi legea nu oferea o asemenea bazã. Hitler devenea nu un înlocuitor de monarh, aºa cum se spune cã a fost Hindenburg pe durata Republicii de la Weimar, ci un supermonarh, conducãtorul Reich-ului german ºi al poporului, cu puteri nelimitate88. Luând în considerare contextul intern ºi internaþional ºi faptul cã, în vara anului 1932, legionarii trimit cinci deputaþi în parlament, iar un an mai târziu, ca miºcare politicã, nu mai putea fi ignoratã nici de autoritãþi, nici de celelalte partide, partidul Garda de Fier a fost scos în afara legii pe 10 decembrie 1933 de cãtre prim-ministrul liberal I.Gh. Duca. Riposta legionarã a fost violentã ºi a constat în asasinarea prim-ministrului, în 29 decembrie 1933. Cum se vede, Garda de Fier, înscrisã oficial ca partid politic din 1930, evolueazã spre un comportament politic extrem de 85

Ernst Nolte (2005), p. 11. Florin Þurcanu (2007), p. 243. 87 Mareºalul Hindenburg, monarhist convins, erou al Primului Rãzboi Mondial, a fost preºedinte al Republicii de la Weimar între 1925 ºi 1934. Pânã în 1929 Hindenburg a respectat textul Constituþiei democratice pentru ca apoi, ca reacþie la instabilitatea ministerialã, sã capteze din ce în ce mai mult atenþia opiniei publice. Reales în 1932, va discredita treptat poziþia Parlamentului prin sprijinul acordat unor guverne minoritare incapabile sã rezolve gravele probleme economice. 88 Ernst Nolte (2005), p. 185. 86

236 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

agresiv. Ea se îndepãrteazã dupã 1933 de gruparea de dreapta mai moderatã a lui Nichifor Crainic, promotorul statului etnocratic ºi creºtin. Doi ani mai târziu, în 1935, C.Z. Codreanu înfiinþeazã partidul „Totul pentru Þarã“ ca expresie politicã a Miºcãrii, formaþiune condusã de faþadã de cãtre gen. Gheorghe Cantacuzino-Grãnicerul, iar în realitate de el însuºi. Legiunea a gãsit pe parcurs metode noi de influenþare a opiniei publice. Legionarii au împrumutat de la miºcarea de extremã dreaptã din Germania ºi Italia formula taberei de muncã. Ei au trecut la construirea în mediul rural a unor biserici, case de culturã, drumuri, poduri, diguri. Au pus un accent deosebit pe organizarea acestor tabere de muncã, ajungând de la patru în 1934, la 50 de tabere mari în 1936, alãturi de care funcþionau alte 500 de tabere mici.89 Publicitatea fãcutã taberelor de cãtre publicaþiile legionare a determinat guvernul liberal sã interzicã aceastã formã de propagandã reprezentatã de munca voluntarã a legionarilor. Dupã aceastã interdicþie, Codreanu a trecut la organizarea unor ateliere, prãvãlii, cantine legionare, iar ecoul acestora a fost înzecit de revistele Miºcãrii. În acest context, Carol al II-lea a îmbrãþiºat proiectul sociologului Dimitrie Gusti privind activitãþile culturale pentru a contracara influenþa în sate a legionarilor prin intermediul echipelor studenþeºti.90 Legionarismul — de fapt una din formele pe care le-a luat fascismul european91 — mistic, semireligios, devine, dupã opinia unor analiºti, singurul fascism de succes din spaþiul ortodox.92 Fascismul românesc era identificat ca atare la începutul anilor ’20, cu o jumãtate de deceniu înainte de orice manifestare activã 89

Zoltán Rostás (2005), p. 81. Ibidem. 91 Prima definiþie datã fascismului, elaboratã de Mussolini ºi Giovanni Gentile în 1932, oferã imaginea unei revoluþii permanente, a unei ideologii structuratã pe negaþii, identificabilã prin ceea ce respinge ºi nu prin obiective proprii: fascismul e antipacifist, antimarxist, antidemocratic ºi antiliberal. 92 Mihai Chioveanu (2005), p. 79. 90

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 237

a fascismului italian în Estul Europei ºi cu un deceniu înainte de venirea la putere a lui Hitler în Germania93. Mistica naþionalistã ortodoxã ºi soluþia radicalã a violenþei legionare cucereºte tineretul în anii ’30. Credinþa în Dumnezeu, în misiunea lor, în uniunea prin cântec ºi în iubirea reciprocã sunt trãsãturi ce par sã îi caracterizeze pe adepþii Miºcãrii. Misiunea propusã: eroul ieºit din ºcoala legionarã va ºti sã rezolve problema evreilor ºi sã organizeze statul. Miºcarea lui Codreanu ºi a cofondatorilor Legiunii (Ion Moþa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu ºi Ilie Gârneaþã) se radicalizeazã ºi atrage adepþi din rândurile intelectualilor ºi ale studenþilor. Corupþia ºi ineficienþa partidelor interbelice care au condus la pierderea încrederii electoratului în sistemul de partide, criza de legitimitate a regimului parlamentar i-a sensibilizat pe alegãtori la sloganurile naþionaliste ºi populiste. Soluþia alternativã a omului providenþial se impunea de la sine. Cum s-a observat, în perioada interbelicã Salvatorul s-a întrupat în Corneliu Zelea-Codreanu ºi, ca replicã de stat, în regele Carol al II-lea. Discursul violent, terorismul, acþiunile de paradã, uniforma, organizarea conspirativã, cultul liderului ºi al morþii au captat tineretul studenþesc, de origine þãrãneascã. Þãranul, purtãtor al valorilor naþionale, reprezenta victima principalã a evreilor în imaginarul antisemit românesc. Nu întâmplãtor, înainte de a adopta cãmaºa verde la începutul anilor ’30, costumul popular românesc a servit drept uniformã membrilor Miºcãrii. Supranumele „Cãpitanul“ aminteºte de conducãtorii haiducilor, iar cãmãºile verzi ale legionarilor erau o imitaþie a cãmãºilor negre ºi brune din Italia ºi Germania. Alãturi de studenþii cooptaþi iniþial, miºcarea atrage acum þãrani ºi muncitori, orãºenii afectaþi de industrializare ºi ºomaj, locuitori ai mahalalelor, mici intelectuali de la þarã, toþi receptivi la mistica ortodoxã legionarã.94 Prezenþa preoþilor în rândul Miºcãrii sau printre simpatizanþi favoriza o identificare paroxisticã a politicului cu religiosul într-un 93 94

Irina Livezeanu (1998), p. 357. Zoltán Rostás (2005), p. 78.

238 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

moment în care popularitatea legionarilor creºtea într-un ritm accelerat.95 Faptul cã Legiunea se prezenta drept o Miºcare creºtinã, deºi printre mijloacele introduse de Codreanu în viaþa politicã se numãrã crimele politice ºi teroarea individualã, care erau orice altceva decât creºtine, nu stânjenea pe adepþi. Nicio altã grupare din Europa acelui timp nu a comis atât de multe atentate împotriva liderilor politici precum Legiunea Arhanghelului Mihail96, de la împuºcarea prefectului de poliþie Manciu, continuând cu atentatul împotriva secretarului de stat Angelini ºi pânã la asasinarea prim-ministrului I.G. Duca în 1933. În ideologia legionarã, conceptul de naþiune releva un anumit mod de raportare la politic. Legionarii nu îºi propuneau aplicarea unor politici economice reformiste având drept obiect statul sau naþiunea, ci identificarea unei referinþe simbolice, care sã mobilizeze ºi sã încurajeze acþiunea politicã.97 Pentru liderul charismatic Codreanu, teritoriul ca element subiacent al naþiunii este conferit prin voinþa divinã. Naþiunea devine de la a fi un cadru de existenþã, spaþiul mântuirii colective98. Religiozitatea Miºcãrii Legionare avea o dimensiune bine definitã în ordinea acþiunii politice, ceea ce i-a fãcut pe unii istorici sã o compare mai degrabã cu o sectã creºtinã, decât cu o miºcare fascistã99. 1937 a fost un an electoral desfãºurat pe fundalul erodãrii fãrã precedent a forþelor democratice ºi a înmulþirii numãrului de partide angajate în campania electoralã. De situaþia confuzã profitã Garda lui Codreanu, care a concurat oficial sub denumirea partidul „Totul pentru Þarã“ ºi care în alegerile parlamentare urma sã câºtige 66 de mandate. Formaþiunile politice Legiunea Arhanghelului Mihail în anii ’20 ºi Garda de Fier la începutul anilor ’30 nu au cântãrit prea mult din punct de vedere electoral. Deºi voturile au fost atunci puþine, ca miºcare cu aderenþi în rândul studenþilor, þãranilor ºi 95

Florin Þurcanu (2007), p. 348. Ernst Nolte (2005), op. cit., p. 11. 97 Stelu ªerban (2006), pp. 181-182. 98 C.Z. Codreanu (1936), Pentru legionari, Sibiu, pp. 91, 425. 99 Stelu ªerban (2006), p. 183. 96

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 239

preoþilor ortodocºi, Legiunea ajunge sã fie perceputã la mijlocul anilor ’30 ca unul dintre centrii semnificativi de influenþã socialã. Faptul cã membrii Miºcãrii nu aveau carnete de partid ºi cã uneori acþionau în ilegalitate împiedicã datarea precisã a aderãrii lor, precum ºi contabilizarea exactã a numãrului membrilor. Pe fondul adâncirii crizei economice ºi politice, Legiunea devenea din ce în ce mai atrãgãtoare electoral, dovadã rezultatul înregistrat în alegerile din 1937 de cãtre partidul „Totul pentru Þarã“. Acesta devenise, din punct de vedere organizatoric, al doilea partid de masã, dupã þãrãniºti, cu structuri puternice în zona ruralã. Era organizat dupã un sistem de cuiburi care presupunea o disciplinã strictã, aproape militarã, recrutarea membrilor se fãcea dupã norme deosebite de ale celorlalte partide, solicitanþii fiind suspuºi unor condiþii speciale ºi unui stagiu de pregãtire100. „Totul pentru Þarã“ a câºtigat alegerile din 1937 în judeþe care nu se asemãnau între ele din punct de vedere socio-economic: erau fie industriale, fie agricole, fie comerciale. Evident, nu atât statutul social sau nivelul economic au determinat în primul rând alegerea radicalilor, ci mai degrabã mesajul prin care s-au poziþionat legionarii în mintea alegãtorilor. De fapt votul partidelor de dreapta a fost cel mai politizat dintre voturi, factorii sãi determinanþi nefiind decât în prea micã mãsurã sociali, aspect care se regãseºte mai puþin la electoratul PNÞ. El nu a fost însã unul ideologic, ci motivat dupã 1930 de nevoia de a sancþiona formaþiunile politice parlamentare ºi de ideea sprijinirii forþelor politice alternative. Votanþii partidelor radicale doreau o alternativã la partidele care se roteau la nesfârºit între ele la putere. Partidul Naþional-Creºtin În condiþiile în care liberalii nu au obþinut prima electoralã (40% din voturi, adicã 50% din mandate), prim-ministrul în funcþie Gheorghe Tãtãrãscu n-a mai putut forma un nou Executiv. 100

C. Enescu (1938), p. 11.

240 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

În contextul în care þãrãniºtii ºi legionarii se sprijiniserã reciproc în alegeri, tactica la care a apelat Regele Carol al II-lea în decembrie 1937 a fost numirea ca prim-ministru a naþionalistului Octavian Goga. Poetul avea sã fie prim-ministru al ultimului guvern dinainte de dictatura regalã. Naþionalistul Octavian Goga pusese bazele Partidului Naþional-Agrar în 1932 prin desprindere din Partidul Poporului al mareºalului Averescu. Agrarienii apreciau cã þãrãnimea era tradiþionalistã ºi conservatoare, iar ameninþarea la adresa agrarianismului venea din partea burgheziei urbane, a cosmopolitismului ºi a industrialismului. Partidul Naþional-Agrar nu reuºise sã se afirme în viaþa politicã româneascã în cei trei ani ai existenþei sale, astfel cã a dispãrut în 1935, prin fuziunea cu Liga Apãrãrii Naþional-Creºtine a profesorului A.C. Cuza: unificarea forþelor Goga-Cuza a condus la formarea Partidului Naþional Creºtin. Liga Apãrãrii Naþional-Creºtine a lui A.C. Cuza înceta sã mai fie partid de protest, odatã ce devenea partid de guvernãmânt101. În recentele alegeri Goga–Cuza ºi Partidul Naþional-Creºtin obþinuserã 9,15% din voturi. Departe de a fi moderat, înaintea ajungerii legionarilor la putere, cabinetul Goga–Cuza a adoptat în grabã mãsuri cu caracter antisemit, conforme ideologiei Partidului Naþional-Creºtin. Ianuarie 1938 marcheazã astfel apariþia antisemitismului de stat în România, mai ales prin adoptarea unui decret privind revizuirea cetãþeniei române ºi prin interdicþiile oficiale impuse presei evreieºti. Decretul respectiv îi prilejuieºte lui Mihai Pop publicarea unui admirabil articol, „Vreau ºi eu sã fiu revizuit“, în care sociologul se solidarizeazã cu cetãþenii aparþinând minoritãþii iudaice arãtând cã aceºtia: „nu vor mai putea sã ocupe nicio slujbã la sat, nu vor avea niciun drept politic, nu vor fi obligaþi sã facã armata ºi vor fi toleraþi în aceastã þarã doar atât cât bunul plac al guvernanþilor le va permite.“102 101

C. Enescu (1938), pp. 10-11. 102 Mihai Pop, „Vreau ºi eu sã fiu revizuit“ în Lumea Româneascã, Anul I, nr. 235, 25 ianuarie 1938, p. 3.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 241

Tonul lui Mihai Pop, dezolat ºi ruºinat de aceste mãsuri, impresioneazã ºi azi: Voiam sã mã simt printr-un decret scos în afarã de lege, ca sã nu mai fiu obligat sã votez cu guvernul sau sã îmi bat capul cu numãrarea punctelor pe buletinele de vot pentru a-mi exprima liber convingerile ºi a contribui prin aceasta la conducerea statului, indicând spre cine merge vrerea mea ºi pe cine cred mai vrednic sã mã reprezinte în parlament. Voiam sã mã simt eliberat de rãspunderea moralã care apãsa asupra mea ºi sã fiu strãin cu totul de ruºinea fãrã seamãn a vieþii noastre politice. Aº fi fost cu conºtiinþa împãcatã cã orice se va întâmpla de acum înainte mãcar nu mã priveºte […] M-aº fi închinat altor valori ºi aº fi luptat pentru alte idealuri. Aº fi fost mai om.103

Totuºi programul radical a continuat ºi, din 1938 pânã în 1944, se introduce în România principiul numerus clausus.

Concluzii Pe fondul ascensiunii electorale a Miºcãrii Legionare, a radicalizãrii discursului public, a gesticii ºi acþiunilor legionarilor, ªcoala Sociologicã de la Bucureºti cunoaºte o serie de tensiuni ºi disidenþe. Atraºi de Miºcarea lui Codreanu, membrii cercului „Rânduiala“ atacã monografismul ºi ideea de sociologie a naþiunii, se dezic de ªcoala Sociologicã ºi de fondatorul ei. Alþi gustiºti care intrã în Miºcarea Legionarã nu se vor delimita ºtiinþific sau moral de fostul mentor: este cazul lui Traian Herseni. Grupul de la revista Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã a fost format din Dumitru C. Amzãr, Ernest Bernea, Ion Ionicã, Ion Samarineanu, în 1935, dupã încadrarea lui H.H Stahl ºi O. Neamþu în Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. Dacã în primele patru numere din 1935 atacurile împotriva ªcolii Monografice au fost timide, în al doilea an de apariþie revista 103 Zoltán Rostás a prezentat în antologia Mihai Pop, Vreau ºi eu sã fiu revizuit, Publicistica din anii 1937-1940, Ed. Paideia, Bucureºti, 2010, seria de articole de presã publicate de Mihai Pop sub pseudonimul Petre Buga în revistele Lumea româneascã ºi Azi între 1937-1940.

242 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

a luat forma unor Caete verzi legionare. Ernest Bernea ºi D.C Amzãr arãtau în intervenþiile lor din 1936-1937 cã problema satelor româneºti urma sã fie soluþionatã în „duh legionar“, pe cãi politice ºi cã nu era nevoie de cercetãri monografice, de muzee sociale sau de „lãmurirea“ opiniei publice104. Grupul celor patru a trecut, aºadar, la o opoziþie deschisã faþã de ªcoala Monograficã, manifestatã printr-o contra-organizare, pe care au denumit-o dupã titlul revistei, „Rânduiala“. Aceºti discipoli au intrat în Legiune, dar asta nu i-a împiedicat sã poarte polemici ºi cu Traian Herseni, monografistul care trecuse ºi el în 1937 de partea extremei drepte. Pe mãsura creºterii influenþei sociale a Miºcãrii Legionare, echipele regale ale Fundaþiei se ideologizeazã la rândul lor devenind vectori de imagine ai monarhiei. Dupã 1938 ºi dupã instaurarea dictaturii, armata de funcþionari ai Serviciului Social va fi „angajatã“ oficial în slujba regelui Carol. În întreaga Europã de altfel regimul autoritar pãrea a fi un model de succes în dauna democraþiilor din ce în ce mai firave ºi mai lipsite de suport popular. În statele vecine României grupãrile politice radicale ameninþau puterea regimului monarhic. În Bulgaria, Boris al III-lea, contra comuniºtilor, în Iugoslavia Alexandru I, contra separatismului croat, instauraserã o autoritate personalã. Regele Greciei, George al II-lea, a cedat conducerea unui dictator, ca în Italia ºi Spania. În România, Carol instaureazã dictatura personalã evitând pentru sine exemplul regelui grec, dar fiul sãu Mihai I nu se va mai putea sustrage tutelei generalului Antonescu. Temându-se de creºterea partidului legionar „Totul pentru Þarã“ ºi îngrijorat de alianþa electoralã a þãrãniºtilor cu legionarii din campania din 1937, Carol al II-lea a imitat modelul oferit de regii Bulgariei ºi Iugoslaviei. ªeful noului guvern ºi preºedinte al Partidului Naþional-Creºtin, O. Goga, negociazã la rândul sãu în secret cu legionarii lui Codreanu în vederea urmãtoarelor alegeri, oferindu-i un nou pretext regelui Carol sã dizolve parlamentul.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 243

Dorind sã contraatace simbolic atât partidele care se mai bucurau de suport popular (PNÞ), cât ºi Miºcarea lui Codreanu al cãrei mesaj mesianic ortodoxist ºi ale cãrei campanii narodniciste câºtigau simpatie în România ruralã, Carol al II-lea a folosit echipele studenþeºti ca instrumente pentru atragerea tineretului spre politica sa culturalã ºi ca mijloace de propagandã, în folosul Monarhiei, în comunitãþile rurale105. Prin intermediul echipelor, Carol îºi dorea sã construiascã în rândul tineretului studios ºi al þãrãnimii imaginea salvatoare a unui Rege al þãranilor ºi al satelor româneºti în acord cu strategia gustianã de comunicare. Rezumând, echipele Fundaþiei Culturale Regale trimise la sate constituiau, aºa cum aratã Zoltán Rostás o strategie disperatã de a moderniza, de a omogeniza cultural populaþia, combinatã cu o campanie de a învinge un duºman politic aparþinând extremei drepte. Un duºman cu peste un deceniu experienþã în lupta clandestinã nu putea fi învins de o contra-miºcare asistatã de sociologi de bunã-credinþã, chiar ºi finanþatã de la Buget.106

Aceasã strategie regalã s-a dovedit a fi una din capcanele în care au fost prinºi sociologii de la Fundaþie ºi care i-a împãrþit pe discipoli în grupuri mai mult sau mai puþin omogene, nu atât din punct de vedere sociologic, cât ideologic. Tinerii care fãcuserã parte în anii ’20 din grupurile informale ale ªcolii Monografice evoluaserã în afara influenþelor venite dinspre extrema dreaptã politicã, fiind orientaþi ºi aplecaþi spre cercetare. În anii ’30 însã, „noua generaþie“ de intelectuali, în rândurile cãreia se afirmau ºi unii membri ai ªcolii Sociologice, cuprindea atât oameni de stânga, cât ºi de dreapta, autohtoniºti ºi europeniºti. Mentorul „tinerei generaþii“ nu a fost însã nici E. Lovinescu care a îndrumat literaþi, nici Dimitrie Gusti care a îndrumat sociologi, ci a fost considerat de cei mai mulþi intelectuali contemporani, pentru seducþia cu care-i atrãgea pe tinerii studenþi indiferent de profil, profesorul-filozof Nae Ionescu107. 105

104

Dumitru Cristian Amzãr (1937), Un muzeu social, de la Le Play ºi Hazelius la Dimitrie Gusti, Tiparul „Universitar“, Bucureºti, pp. 14-15.

Zoltán Rostás (2005), p. 80. Ibidem, p. 62. 107 Irina Livezeanu (1998), p. 27. 106

244 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

În a doua parte a anilor ’30, atunci când capitalismul, democraþia liberalã, regimul de partide ºi parlamentarismul se gãseau într-o profundã crizã de credibilitate ºi legitimitate, monografiºtii angajaþi la Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“ (grupul H.H. Stahl, O. Neamþu, A. Golopenþia) ºi echipele regale au intrat în aceastã competiþie strategicã (nedeclaratã oficial) cu Miºcarea Legionarã. Dupã venirea lui Dimitrie Gusti în fruntea Fundaþiei în 1934, s-a accentuat de fapt competiþia dintre legionarii care foloseau „puterea pumnului“ ºi echipierii regali înarmaþi cu „puterea convingerii“108. Spre deosebire de colegii sãi de „generaþie“, pe H.H. Stahl atât istoria scrisã, cât ºi istoria oralã îl descriu ca fiind imun la fascinaþia pe care o exercita asupra colegilor sãi de generaþie profesorul-filozof Nae Ionescu. Stahl a declarat permanent, atât în Amintirile… sale, cât ºi în convorbirile tip istorie de viaþã, cã opþiunile sale politice s-ar fi aflat constant sub influenþa social-democraþiei austriece, a lui Karl Kautsky, spre care l-a atras fratele sãu ªerban Voinea. Tehnician al sociologiei monografice, H.H. Stahl are despre sine imaginea unui social-democrat în sensul acordat termenului de un Dobrogeanu-Gherea. Totuºi în viaþa publicã de la mijlocul anilor ’30, prin articolele semnate în revistele Fundaþiei el a fost un susþinãtor al intervenþiei culturale la sate. Stahl a vorbit mai puþin în memoriile sale despre faptul cã a fost unul dintre activiºtii culturali angajaþi în serviciul lui Carol al II-lea. Deºi afirmã despre sine cã a îmbrãþiºat social-democraþia, nu avem certitudinea cã H.H. Stahl ar fi semnat vreo adeziune la formaþiunea din care fãcea parte ªerban Voinea, grupare politicã pe care a frecventat-o uneori. Paginile capitolului urmãtor lãmuresc distincþia care se naºte între ideile social-democrate pe care le-a îmbrãþiºat H.H. Stahl ºi activitatea sa culturalã-practicã din a doua parte a anilor ’30, când, prin activitatea lui la sate, a servit Monarhia socialã. În articolele publicate în 1932 în revista Dreapta, organizatorul echipelor, Octavian Neamþu, insista pe „misiunea generaþiei noii Românii de a se orienta spre cercetarea realitãþilor naþionale“ 108

Zoltán Rostás (2005), p. 60.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 245

identificate în satul românesc, iar în 1935, dupã un an de activitate la Fundaþie, acelaºi Neamþu scria pe un ton ceva mai apãsat naþionalist: În centrul preocupãrilor era dezbaterea dintre mentalitatea strãinã a oraºelor ºi cea adevãratã, româneascã a satelor, precum ºi problema orientãrii spirituale ºi politice a tineretului în slujba pãturii þãrãneºti.109

Propunerea lui Gusti de a legifera Serviciul Social al muncii culturale la sate a fost votatã sub dictatura regalã de cãtre miniºtrii regelui în octombrie 1938. În calitate de ministru, Dimitrie Gusti îl numeºte pe Octavian Neamþu director al Direcþiei Tineretului, apoi secretar general al Serviciului Social pânã la abrogarea Legii din octombrie 1939. O. Neamþu s-a ocupat de organizarea echipelor regale, ca director al Direcþiei Serviciului Social al Tineretului. H.H. Stahl a avut sarcina Direcþiei de studii ºi documentare, iar Anton Golopenþia pe cea a Direcþiei publicaþiilor. În acest mod gustiºtii din grupul activiºtilor culturali îndeplineau idealul social-politic al lui Gusti cã specialiºtii trebuie sã serveascã naþiunea prin intermediul statului. Rãmas în relaþii bune cu restul grupului ºi dupã înrolarea sa în Miºcare, Traian Herseni a fost numit director al Direcþiei cercetãrilor sociologice, dar în cadrul Institutului de Cercetãri Sociale al României, fostul ISR110. ªi asupra membrilor ªcolii gustiene care s-au angajat cultural ºi-a pus amprenta mediul politic ºi contextul ideologic: autodefinindu-se ca miºcare culturalã, echipierii regali au preluat o mulþime de gesturi exterioare ale extremei drepte, în încercarea de a trage tineretul ºi þãrãnimea de partea lor. În cele din urmã licenþiaþii legionari încadraþi în echipele regale au fost cei care i-au contaminat111 pe echipierii gustisto-carliºti. Elocvent în acest sens 109 Octavian Neamþu, „Munca socialã în România“, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935) în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, XIV, Bucureºti, Ed. Institutului Social Român, 1936, p. 1032. 110 Henri H. Stahl (1981), p. 397. 111 Ibidem, p. 61.

246 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

este cazul lui Traian Herseni care, din gazetar la revista Stânga ºi activist cultural la ICSR, devine demnitar în guvernul legionar din septembrie 1940 – ianuarie 1941. ªi asupra parcursului sãu biografic ne vom apleca în paginile capitolului urmãtor. Din perspectivã organizaþionalã, grupurile informale coagulate în jurul profesorului Gusti, asociaþiile sau instituþiile însãrcinate cu munca de cercetare ºi acþiune la sate sunt cele care formeazã ªcoala Sociologicã de la Bucureºti. Este adevãrat cã afilierea gustiºtilor la organizaþiile culturale poate fi caracterizatã ca fiind metodologicã ºi nu neapãrat politicã: evident, gustiºtii care au intrat în Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“ dupã 1934 nu au alcãtuit propriu-zis ceea ce din punct de vedere sociologic numim grup. Analiza asupra grupurilor formale ºi informale care au alcãtuit ªcoala Monograficã scoate în evidenþã efemeritatea, dizolvarea ºi transformarea lor rapidã. În acest sens este edificatoare participarea unor discipoli la câteva din conferinþele asociaþiei Criterion ºi eºecul cristalizãrii unui grup în jurul unor idei, principii ºi valori politice comune pluraliste, civice. Remarcãm pe linia deschisã de studiile lui Victor Neumann cã indiferent de grupãrile care existã în interiorul ªcolii Sociologice ori de grupul care se desprinde din ªcoala gustianã în anii ’30, din vocabularul ºi din activitatea de cercetare a acestor intelectuali sunt absenþi termeni ca cetãþenie, culturã politicã democraticã, responsabilitate civicã, naþiune civicã. Campaniile monografice interbelice ale ªcolii de la Bucureºti nu au identificat nici mãcar rudimente ale culturii politice în satele României interbelice112. Inexistenþa clasei de mijloc este ºi ea privitã de sociologii gustieni din perspectivã naþionalistã, ca o problemã de înapoiere a þãrãnimii româneºti. Aceasta deºi þãrãnimea pentru gustiºti nu este doar o clasã socialã, ci naþiunea în ansamblul ei. Dimitrie Gusti pare a fi preocupat de apariþia unei clase de mijloc în interiorul clasei þãrãneºti, de ridicarea nivelului de trai ºi de culturã a maselor þãrãneºti, ºi nu de construirea clasei de mijloc în interiorul sistemului de stratificare socialã în ansamblul sãu.

Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti / 247

În studiul pe care l-am mai citat în aceste pagini, Enescu ridica în 1937 problema clasei sociale de mijloc în România ca motor de funcþionare a economiei libere ºi ca principalã categorie socialã interesatã de susþinerea regimului democratic. Enescu observa cã inexistenþa unei clase de mijloc agrava distanþa dintre guvernanþi ºi guvernaþi, iar rezultatul firesc era un regim administrativ centralizat, omogenizator cultural ºi politic, unde toate deciziile se luau în capitalã.113 De fapt, întreaga arie tematicã a spectrului politic în anii ’30 se concentra în jurul problemei naþionale. Partidele semnificative susþineau programe ale „dezvoltãrii naþionale“114. Proiectul gustian al monografiei ºi al ºtiinþei naþiunii era la rândul sãu un plan de cercetare ºi de ridicarea a naþiunii, dar asta însemna pentru Dimitrie Gusti emanciparea þãrãnimii române, sinonimã cu modernizarea naþiunii.

113 112

Stelu ªerban (2006), p. 116.

114

Vezi C. Enescu (1938). Stelu ªerban (2006), p. 175.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 249

V ORIENTÃRI ªI REORIENTÃRI POLITICE ALE DISCIPOLILOR

D

iscipolii lui Dimitrie Gusti sunt acei sociologi care s-au format în ªcoala de la Bucureºti ºi au fãcut ucenicia cu el. Îl excludem dintre ei, de exemplu, pe G. Vlãdescu-Rãcoasa, asistent la Catedra de sociologie, care îi este mai degrabã colaborator lui Gusti. Identificându-se total, parþial sau deloc cu „noua generaþie“ de intelectuali, elevii s-au exprimat politic în presa anilor ’30. Luãrile de atitudine în presã (cotidianã sau ºtiinþificã) au contrastat uneori cu activitatea lor publicã. Sunt ºi situaþii când mãrturisirile sau însemnãrile din jurnalul intim ori din corespondenþa privatã ale unora dintre ei contrasteazã cu poziþiile lor publice. În anumite cazuri, memoriile sau convorbirile tip istorie de viaþã „reconstruiesc“ o altã evoluþie politicã decât cea pe care o putem identifica în articolele semnate în publicaþiile vremii. Nu existã, aºadar, o concordanþã deplinã între sursele istoriei scrise ºi rezultatele aplicãrii metodei de cercetare a istoriei orale. Am urmãrit în studiul de faþã manifestãrile politice al discipolilor din anii ’30 pânã la momentul izbucnirii celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, chiar dacã unii gustiºti ºi-au continuat cariera ºi dupã instaurarea regimului antonescian sau pe durata regimului comunist. În perioada 1925-1939 fiecare dintre discipolii lui Dimitrie Gusti s-a intersectat cu alþi discipoli având aceeaºi orientare culturalã sau politicã, alcãtuind acele grupuri efemere, mai mult sau mai puþin formale, care alcãtuiesc ceea ce numim ªcoala Sociologicã de la Bucureºti. De exemplu, discipolii încadraþi dupã 1934 la Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, prin munca culturalã la sate ºi prin activitatea de presã, au fost într-un mod

individual, dar percepuþi colectiv, purtãtori de mesaj carlist ºi constructori culturali ai specificitãþii naþionale aºa cum a fost ea definitã prin doctrina naþionalã concentratã în concepþia politicã a sociologului Dimitrie Gusti. Ca în cazurile altor intelectuali din interbelic, opþiunile sau ezitãrile, deciziile sau indeciziile, atitudinile sau comportamentele cu caracter politic ale elevilor ªcolii gustiene sunt marcate de fluctuaþii continue ºi de orientãri instabile, fiind caracterizate la mulþi dintre ei de reacþii politice contradictorii, de cãutãri, de inconsecvenþe ºi rareori de „traseism“ politic calculat. Orientãrile ºi reorientãrile politice ale tinerilor gustiºti exprimã de fapt starea de spirit din perioada interbelicã atât din rândul tineretului universitar, cât ºi din rândul intelectualilor români în general. În esenþã, primii monografiºti sunt de acord cã sociologul Dimitrie Gusti a avut meritul de a nu se fi amestecat în disputele politice ale discipolilor sãi ºi de a fi permis ca toate opþiunile politice ale membrilor sã se exprime în interiorul ªcolii. De fapt, nici dacã ºi-ar fi propus, Gusti nu ar fi putut controla diferenþele de opinie, în special pe cele ale membrilor grupãrilor radicale, precum cele din cercul „Rânduiala“.

Dumitru Cristian Amzãr (1906–1999) D.C. Amzãr este unul dintre discipolii care s-au situat la intersecþia influenþelor venite dinspre Nae Ionescu ºi Dimitrie Gusti. Amzãr se va apropia de Nae Ionescu ºi se va delimita public de ªcoala Monograficã pentru ca, în final, sã respingã cu îndârjire orice urmã de gustism: Când în ianuarie 1931, am plecat în Germania, [Herseni] m-a întrebat dacã am rãmas la tema anunþatã pentru doctorat, Teoria cunoºtinþei sociologice, cu care îmi propusesem sã promovez la cei doi profesori principali cu care lucrasem, Nae Ionescu ºi Dimitrie Gusti. I-am rãspuns cã m-am rãzgândit ºi m-am decis pentru o altã problemã, de logicã ºi metafizicã, deci numai pentru Nae Ionescu, fãrã sã-i spun ºi cauza: în ultimii ani de studii, dupã ce-l cunoscusem ºi

250 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

„la teren“, în cercetãrile monografice, mã convinsesem definitiv de superficialitatea lui Gusti ca „om de ºtiinþã“, recunoscându-i fãrã rezerve meritul de abil manager ºi politician al ºtiinþei. Afarã de asta, mi-am dat seama imediat cã aº fi ajuns la concluzii de metodã absolut contrarii cu ale lui, aºa cum am arãtat într-un articol din Însemnãri sociologice.1

Preocupat de etnografie ºi folclor, D.C. Amzãr îºi luase examenul de licenþã în Litere ºi Filosofie la Bucureºti în 1930. Conducãtor ºtiinþific al lucrãrii fusese Nae Ionescu. De altfel, D.C. Amzãr va fi primul editor al cursurilor profesorului-filozof apãrute sub formã litografiatã. Primul articol semnat de Amzãr în revista Rânduiala în 1935, „Gând ºi cuvânt“, stã sub mottoul: Gânduri închinate în dragoste ºi recunoºtinþã Profesorului Nae Ionescu din partea fostului elev. Înainte de ruptura de ªcoala Monograficã, D.C. Amzãr participase cu echipele studenþeºti ale lui Gusti la campaniile de cercetare monograficã în satele Drãguº (1929), Runcu (1930) ºi Cornova (1931). În toamna lui 1931 Amzãr a urmat o specializare în Germania unde l-a audiat pe Heidegger. La întoarcerea în þarã în 1933, l-a tradus pe Immanuel Kant. Din 1935 pânã în 1937-1938, împreunã cu Ion Ionicã, Ion Samarineanu ºi Ernest Bernea, D.C. Amzãr va publica revista Rânduiala. Gestul echivala cu separarea sa de ªcoala Monograficã. Între timp colaboreazã ºi la ziarul Cuvântul al lui Nae Ionescu. Poziþia sa ostilã sociologiei se concretizeazã printr-o despãrþire polemicã de ªcoala Gusti, nu doar teoreticã, ci ºi politicã, prin intrarea în Miºcarea Legionarã: În aceºti 4 ani, din august 1933 pânã în august 1937, adicã de când m-am întors din Germania ºi pânã am plecat din nou în Germania, am conceput ºi am plãnuit Rânduiala — titlul acesta fiind exclusiva mea proprietate intelectualã —, am scris studiile apãrute în revistã, am publicat broºurile din colecþia cu acelaºi titlu, am rupt legãtura ºi am dus polemica ºtiinþificã contra lui Gusti, am luat contact cu Legiunea.2 1

Dumitru Cristian Amzãr (2005), Jurnal berlinez, ediþie îngrijitã de Dora Mezdrea ºi Dinu D. Amzãr, Ed. România Press, Bucureºti, pp. 590-591. 2 Idem, p. 406.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 251

În 1936-1937 Amzãr a publicat suplimentele sub formã de broºurã ale revistei Rânduiala, Naþionalismul tineretului ºi Naþionalismul partidelor. În 1936, în Naþionalismul Tineretului3 Amzãr îi insultã pe strãinii ºi, în special, pe evreii care criticau public Miºcarea Legionarã: Naþionalism huligan, naþionalism extremist, naþionalism la modã, naþionalism de import — sunt sentinþe menite sã condamne definitiv miºcarea de gând ºi faptã româneascã a tineretului legionar. […] Cine acuzã de înstrãinare pe cel mai românesc tineret pe care l-a dat vreodatã acest popor? Tocmai strãinii ºi înstrãinaþii. […] Neamul rãtãcitor al Jidovilor ºi neamul de lãcuste al politicienilor. Opinia publicã îºi dã seama cã nu legionarii, ci comuniºtii ºi sprijinitorii lor fãþiºi sau ascunºi pregãtesc rãzboiul între popoare, spre a întrona internaþionala comunistã sub domnia definitã a lui Israel. Opinia publicã începe sã priceapã metoda perfidã a neamului rãtãcitor care, sub masca înºelãtoare a „ºtiinþei“ ºi a „progresului“, urmãreºte întotdeauna sã distrugã instituþia familiei, credinþa religioasã, ideea de patrie ºi neam.4

Amzãr insistã asupra originalitãþii Miºcãrii lui Codreanu, despre care afirmã cã are rãdãcini nu în regimuri sau ideologii strãine, naziste sau comuniste, ci cã ar fi izvorâtã din realitãþile spirituale profund româneºti, inspiratã din cultura naþionalã. Deºi admite cã legionarii se întâlneau la nivelul scopurilor cu naziºtii lui Hitler sau cu fasciºtii lui Mussolini, D.C Amzãr respinge ideea cã Miºcarea ar fi fost doar o copie infidelã a fascismului european: Pentru ei, tineretul legionar — care nu face decât sã continue ºi sã desãvârºeascã naþionalismul ºi antisemitismul lui Eminescu, Vasile Conta, Hasdeu, Iorga cel dinaintea rãzboiului, A.C. Cuza — a importat ideile pentru care luptã, de la Hitler, al cãrui antisemitism se iveºte dupã rãzboi; de la poporul german care la 1879 ne cerea schimbarea art. 7 din Constituþie, impunându-ne acordarea de drepturi 3 Dumitru Cristian Amzãr (1936), Naþionalismul Tineretului, editatã de Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti. 4 Ibidem, pp. 4-5.

252 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

politice ºi cetãþeneºti minoritãþii evreieºti. […] De import — lupta tânãrului Codreanu de la 1919, împotriva comunismului care câºtiga tot mai mult teren în rândurile muncitorilor ºi ale studenþilor? De import — miºcarea spontanã a studenþimii de la 1922? Iatã ce sunt în stare sã susþinã paraziþii popoarelor ºi tovarãºii lor…5

Redactorul revistei Rânduiala reproºa echipelor Fundaþiei Culturale „Principele Carol“ lipsa de originalitate a proiectului social, precum ºi imitarea proiectului naþional copiat, în opinia lui Amzãr, din gândirea naþionalist-legionarã. Corpul doctrinar care se afla la baza muncii culturale a echipelor regale, principiile normative ale acþiunii culturale la sate, precum ºi concepþia social-politicã a Partidului Naþional Þãrãnesc sunt acuzate cã ar fi copiat metodele de „ridicare“ a satului din spaþiul cultural învecinat rusesc: Aºadar: datoria cãrturarilor plecaþi de la sate faþã de mediul din care s-au ridicat. Ideea este, precum se ºtie, de origine rusã-narodnicã ºi prin poporanismul lui Stere a trecut în ideologia Partidului Naþional-Þãrãnesc ca ºi în spiritul altor iniþiative de „ridicare culturalã“ a satelor. Ea este pe cât de nerodnicã, pe atât de neroadã în felul cum îºi pune problema.6

De aici este evidentã pentru Amzãr ºi ineficienþa proiectului de inspiraþie narodnicistã: Se ºtie cã prin tot felul de mijloace: serbãri, biblioteci, cãmine culturale, misionari culturali, universitãþi þãrãneºti, echipe studenþeºti, n-au înãlþat cu nimic peste opera ºcolii primare, nivelul de civilizaþie al satelor noastre. […] Singurul rezultat pozitiv al ideii narodnice la noi a fost un nou parazit bugetar ºi un nou tip de intelectual: cel cu preocupãri „culturale“, „culturalul“. Îmbunãtãþirea condiþiilor de viaþã ale þãranului român nu poate sta într-o acþiune sentimentalã pornitã din dragoste pentru popor a cãrturarilor, într-o propagandã pe care þãranul, chiar dacã o aprobã, nu are putinþa s-o urmeze ca atare.7

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 253

Echipele de la Fundaþie sunt acuzate de parazitism bugetar ºi de irosirea banilor publici în cadrul unui proiect care este lipsit de fundamentare moralã, deoarece etica defineºte doar acþiunile Miºcãrii Legionare: Inspirate din taberele de muncã legionare, echipele studenþeºti au continuat sã se deosebeascã de ele tocmai în ceea ce le putea asigura reuºita deplinã. Lipsiþi de credinþa care transfigureazã pe legionari, studenþii echipelor rãmân simpli funcþionari plãtiþi.8

Pentru Amzãr, diferenþa dintre echipele regale ºi tineretul legionar în munca de ridicare a satului ºi a þãrãnimii ar consta în faptul cã în taberele de muncã, atunci când legionarii construiau cãminele culturale creºtine pentru tineret, nu urmãreau interese materiale, ei fiind motivaþi de cauze exclusiv etice. Taberele de muncã legionare aveau rostul de a construi Omul nou care prezenta însuºirile unui erou: Au cunoscut Balcanii vreo generaþie în stare sã moarã pentru onoarea ei, în stare sã se sinucidã pentru credinþa ei jignitã? Carpaþii îºi pot aduce bine aminte de gesturile strãvechi care reînvie astãzi tineretul român.9

Sacrificiul la care este dispus tineretul legionar este elogiat încã o datã de Amzãr în broºura Naþionalismul partidelor în anul electoral 1937. Alãturi de încãrcarea cu simboluri politice a martirajului pentru cauza legionarã, D.C. Amzãr trece în aceastã broºurã ºi la instrumentarea unui rechizitoriu dur la adresa echipelor regale ºi a celorlalte instituþii propagandistice ale statului carlist: Care altã tânãrã generaþie a neamului nostru a mai dat, în trecut, noi apostoli ºi cruciaþi ai istoriei omeneºti, ca cei doi legionari, Moþa ºi Marin, morþi pe frontul spaniol pentru biruinþa în lume a duhului naþional ºi a adevãratei iubiri de oameni? […] Dacã formele de educaþie legionarã sunt „simple imitaþii, goale de înþeles, periculoase ca urmãri“, de ce se grãbeºte sã le imite Statul însuºi, în organizaþii

5

Dumitru Cristian Amzãr (1936), pp. 6-7. Ibidem, p. 12. 7 Ibidem p. 12-13. 6

8 9

Dumitru Cristian Amzãr (1936), p. 14. Ibidem, p. 26.

254 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

pentru tineret, cu „uniforme ºi parãzi“. Iar dacã e vorba de „exhibiþionism în port, în uniforme“, apoi pe acela cãutaþi-l, vã rog, în altã parte decât la legionari, care n-au bani ºi hasnã de aºa ceva!… Pentru cã legionarii nu sunt prinºi cu arcanul, nu sunt momiþi cu undiþa avantagiilor personale. Ei vin de bunãvoie, atraºi de un miracol… Nimic nu li se pare prea mult pentru mântuirea neamului lor.10

Apropierea lui Amzãr de gândirea lui Nae Ionescu ºi de Miºcarea Legionarã s-a produs din anii studenþiei. Simpatizant al miºcãrilor studenþeºti care avuseserã loc la Iaºi sub influenþa lui A.C. Cuza în anii ’20, Amzãr identifica drept sursã a crizei social-economice din societatea româneascã ameninþãrile de stânga de origine rusã, proiectele poporaniste (narodniciste) ºi comuniste: Tineretul cãrturar al þãrii se desprinde îndatã dupã rãzboi de restul societãþii româneºti, se constituie într-un corp social aparte ºi porneºte lupta de trezire a conºtiinþelor publice ºi naþionale pe calea miºcãrilor studenþeºti. Începutul a ieºit în 1922 din nevoia de a reacþiona împotriva comunismului, care, pe terenul cultivat de poporanism, prinsese a se întinde pe atunci la Iaºi peste tot, dar mai ales în lumea studenþeascã.11

Miºcarea studenþeascã era perceputã în imaginarul cultural al elitei interbelice, ca de altfel ºi în reprezentãrile grupului Rânduiala, ca o miºcare spiritualã a tineretului românesc de dupã rãzboi. Dupã mãrturisirile lor, acþiunile practice îºi gãseau originile în proiectele xenofobe ºi în ideile antisemite ale lui A.C. Cuza ºi Nae Ionescu: Atmosfera spiritualã era la Iaºi ca ºi la Bucureºti, dupã terminarea rãzboiului, cam aceeaºi. Acolo, A.C. Cuza rezolva problemele economice, sociale ºi politice ºi, mai ales, problema „jidanilor“ cu spirite reuºite ºi cu argumente limpezi ca lumina zilei — totul bine studiat ºi calculat; la Bucureºti, Nicolae Iorga, cu un temperament 10 Dumitru Cristian Amzãr (1937), Naþionalismul partidelor editatã de Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, Tipografia „Bucovina“ I.E. Torouþiu, Bucureºti, pp. 8, 18-19. 11 Idem (2005), pp. 98-99.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 255

opus profesorului de la Iaºi, dar cu acelaºi spirit înþepãtor, desfãºura, cu o vervã care înlocuia stringenþa logicã a celui dintâi, argumente de-a dreptul opuse. […] Într-o asemenea atmosferã cuminte ºi bãtrâneascã, se iveºte ºi reacþiunea tinerilor: reprezentatã la Iaºi prin ªcoala de Luptã ºi Faptã politicã a tânãrului Corneliu Zelea-Codreanu, iar la Bucureºti prin ªcoala de Cercetare ºtiinþificã ºi meditaþie istorico-filosoficã a lui Vasile Pîrvan, pe de o parte, prin ªcoala de meditaþie filosofico-religioasã ºi de strânsã disciplinã logicã a Profesorului Nae Ionescu, pe de alta.12

Când îºi afirmã opþiunile politice, D.C Amzãr exprimã o viziune milenaristã a începutului ºi o concepþie mesianicã a Omului nou. Amzãr respingea soluþia parlamentarã mundanã propusã de marile partide politice, îmbrãþiºând ºi propãvãduind o perspectivã aproape religioasã, în sensul unei renaºteri spirituale a naþiunii, posibilã prin apariþia Omului nou, a românului legionar. Criza societãþii interbelice nu era una politico-economicã, ci pentru Amzãr, ca ºi pentru ceilalþi membri ai grupului Rânduiala, pentru cei mai mulþi tineri membri ai „noii generaþii“ de intelectuali, era una de naturã moralã, la care trebuiau gãsite soluþii spirituale, aproape metafizice. În 1935, Amzãr scria într-un vocabular conservator-junimist (prin recursul la teoria formelor fãrã fond a lui Maiorescu cu privire la împrumutul instituþiilor politice democratice, strãine societãþii tradiþionale româneºti) cã marele gând al noului tineret român nu este nici „fascismul“, nici „antisemitismul“, ci cu totul altceva: E gândul unei adânci reînnoiri lãuntrice a Românului — o nãzuinþã de naturã spiritualã, educativã, religioasã aproape. […] Tineretul de azi nu mai crede în schimbarea formelor de deasupra, în înlocuirea oamenilor de la conducere cu alþii la fel cu ei, în puterea de la sine a legilor ºi a instituþiilor. Gândul tineretului este sã reînnoiascã viaþa societãþii româneºti în orânduiala ei lãuntricã. E vorba de o schimbare a omului însuºi, a felului sãu de a fi, de a gândi ºi de a lucra, iar nu de înlocuirea oamenilor unii prin alþii. […] E vorba de o nouã educaþie a omului, de o reformã a fondului însuºi, nu de o altã înlocuire a 12

Dumitru Cristian Amzãr (2001), p. 99.

256 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

formelor. […] Noul om românesc nu va mai avea în viaþã o atitudine de tocmealã, de linguºire ºi temenele, de laºitate, ci una de luptã deschisã, de curaj, o atitudine eroicã.13

Soluþia acceptabilã la criza moralã a societãþii nu se regãsea în plan politico-economic. Reformele legislative, perspectiva instituþionalistã, funcþionarea instituþiilor statului de drept, amendarea constituþionalã ºi nici mãcar schimbarea în sine a Constituþiei nu puteau aduce salvarea societãþii: Când zic reforme radicale, ei [politicienii — n.m. A.M.] se gândesc de fapt doar la schimbarea instituþiilor, începând chiar cu Constituþia þãrii. Pentru a face lucrul acesta, însã, ei nu uitã sã cearã puterea. […] Criza de care suferim este o crizã moralã: o crizã de gândire, o lipsã de pricepere, o lipsã de rânduialã. […] Noua educaþie legionarã se face într-o ºcoalã nouã: ºcoala faptei, a luptei, a sforþãrii proprii. Tineretul de azi luptã pentru crearea unui nou om românesc, omul momentului istoric de azi, omul cerut de nevoile societãþii româneºti din vremea noastrã, pentru care noul tineret are o adâncã înþelegere istoricã.14

Democraþia ºi capitalismul sunt ele însele în crizã ºi responsabile de criza socialã, astfel cã vor fi respinse de cãtre Amzãr întrucât regimul plural al partidelor ºi sistemul economiei de piaþã ar prezerva regulile formale ºi moravurile unei societãþi decadente. Miºcarea Legionarã propãvãduia o viziune salvatoare ºi o concepþie monoliticã cu privire la naþiunea românã, omogenã etnic ºi nedivizatã între variate opinii ºi diverse apartenenþe. Pluralismul de idei, viziuni ºi proiecte ar perpetua starea de confuzie ºi indecizie în formularea unor soluþii clare, radicale, fiind inacceptabilã pentru membrii „tinerei generaþii“. Rânduiala era, de fapt, o nouã ordine moralã: Luptând împotriva democraþiei ºi a capitalismului, împotriva individualismului în genere, tineretul de azi nu urmãreºte reîntronarea regimului opus, al dictaturii ºi tiraniei. […] El nu se opune capitalismului ca atare, ci formelor lui primejdioase, pentru echilibrul

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 257

economiei omeneºti ºi nu luptã împotriva individualismului, pentru cã aceasta dã individului libertatea de a-ºi dezvolta însuºirile cu care e înzestrat, ci pentru cã îl ridicã în chip de anarhie, ca unitate de mãsurã pentru rânduiala lãuntricã a întregului social. Orizontul spiritual al noului tineret român îl descrie nu ideea de libertate, ci aceea de rânduialã. […] Rânduiala ajunge astfel cea dintâi lege de fiinþare a tot ceea ce este. […] A fi însemneazã a fi dupã o anumitã rânduialã.15

Încã din primul numãr al revistei Rânduiala, în 1935, în articolul „Gând ºi cuvânt“, Amzãr expune concepþia milenaristã cu privire la noul început pe care urma sã îl aducã Omul nou: Fapte ca redeºteptarea vechiului instinct metafizic al omului, noile teorii în ºtiinþã, autarhia, cooperaþia, economia dirijatã în viaþa economicã; comunismul, fascismul sau naþional-socialismul în politicã — toate sunt dovezi ºi semne pentru o nouã aºezare a vremurilor, pentru o nouã rânduialã a lucrurilor în cugetul omenesc: pe alte temeiuri, cu alte începuturi. Ba din când în când se vorbeºte de un Om nou care va trebui sã ia locul celui de azi, învechit.16

Dupã despãrþirea de ªcoala gustianã, D.C Amzãr îºi exprimã constant dezacordul cu monografia ca metodã de cercetare a nevoilor lumii rurale ºi cu reforma proiectatã prin mijloacele sociologiei gustiene. Atacurile nu au fost doar de naturã metodologicã, ci ºi de naturã personalã: Citesc în Sociologie româneascã un articol al prof. Gusti, Un sistem de cercetãri sociologice la teren, în care îºi expune nu ºtiu pentru a câta oarã în viaþã „sistemul“. Câtã cernealã a risipit ºi câtã materie nervoasã a consumat omul acesta cu expunerea ºi apãrarea nepreþuitului sãu sistem sociologic pe care lumea rea nu vrea sã-l înþeleagã ºi, mai ales, nu-l considerã genial, cum o face atât de generos cu el însuºi autorul, urmat de o pletorã întreagã de elevi. […] Eu l-am „înjurat“ pe Gusti când se afla pe culmile ascensiunii ºi-l „laud“ 15

Dumitru Cristian Amzãr (2001), pp. 108-109. Idem, „Gând ºi cuvânt“, Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, anul I, nr. 1, ianuarie–martie, 1935, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, p. 24. 16

13 14

Dumitru Cristian Amzãr (2001), p. 101. Ibidem, pp. 102-103.

258 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

acum, când a început sã coboare vertiginos, desfiinþându-i-se Institutul de Cercetãri Sociale ºi Serviciul Social. Nu mã sfiesc sã-mi exprim satisfacþia cã desfiinþarea Serviciului Social, mai puþin aceea a Institutului, a intrat complet în vederile mele, care am criticat aspru echipele regale ºi toatã acþiunea lor de „ridicare a satelor“. Prin mãsurile luate de curând, acþiunea aceasta a trecut în seama statului ºi a ministerelor, organe fireºti ºi normale de ridicare a întregii þãri, nu doar a satelor.17

Separat de ªcola Gusti ºi apropiat al Miºcãrii Legionare, Amzãr afirma în 1936 cã problema satelor trebuia sã fie soluþionatã în „duh legionar“18, pe cãi exclusiv politice (înþeleasã ca o datorie de conºtiinþã naþionalã).19 Amzãr se pronunþã împotriva cercetãrilor sociologice ºi a muzeelor sociale.20 El apreciazã cã Muzeul Satului „nu poate fi numit social“ pentru cã ar fi fost mai degrabã o „încercare de «grãdinã» sociologicã“21. El socotea inutilã „lãmurirea marelui public“22 în scopul rezolvãrii situaþiei dificile a þãrãnimii române. Pentru el erau suficiente „jertfa ºi lepãdarea de sine, mobilizarea politicã, moralã ºi spiritualã a întregului popor în jurul unui mare gest istoric, sub conducerea unui mare Cãpitan“23. Proiectul gustian al „ridicãrii“ þãrãnimii este acuzat de lipsã totalã de originalitate ºi de eficienþã. Într-o serie de lucrãri cu caracter ºtiinþific, Amzãr îºi propune discreditarea sociologiei monografiste, fapt care a produs reacþii în ªcoala gustianã. De exemplu, în 1937, în articolul „ªtiinþa naþiunii, Reflecþii ºi îndoieli asupra noilor iniþiative ale Profesorului D. Gusti“, fostul discipol, D.C. Amzãr, ironiza tezele fostului sãu profesor:

17

Dumitru Cristian Amzãr (2005), pp. 125-126. 18 Idem (1936), Naþionalismul Tineretului, p. 14. 19 Ibidem, p. 29. 20 Idem (1937), Un muzeu social, de la Le Play ºi Hazelius la Dimitrie Gusti, p. 14. 21 Ibidem, pp. 11-12. 22 Ibidem, p. 15. 23 Idem (1936), Naþionalismul Tineretului, pp. 30-31.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 259

De la cunoaºterea strict ºtiinþificã a satelor noastre, profesorul Gusti a evoluat cu timpul — nu fãrã oarecari îndemnuri ºi nãzuinþi politice — spre ridicarea lor culturalã. Cunoaºterea sociologicã ºi ridicarea culturalã a satelor este noua lozincã sub care „ªcoala Sociologicã de la Bucureºti“ îºi continuã activitatea.24 […] iatã cã prin falimentul „Sociologiei monografice — ºtiinþã a realitãþii sociale“ ºi o datã cu sporirea preocupãrilor naþionale în conºtiinþa publicã româneascã din ultimul timp, ideea unei „ºtiinþe a naþiei româneºti“ trece din ce în ce mai în faþã, pânã când ajunge însãºi þinta de cãpetenie a tuturor cercetãrilor monografice, constituind, acum în urmã, chiar obiectul unei propuneri de legiferare, care ar veni s-o organizeze ca întreprindere de Stat.25

Odatã cu critica adusã sociologiei monografice, Amzãr atacã ºi Sociologia naþiunii insistând pe neclaritatea terminologicã dacã sociologia naþiunii reprezintã sau nu o ºtiinþã socialã de sine stãtãtoare: Privite cu ochi mai treaz, expresiile „ºtiinþã a naþiei româneºti“ ºi „ºtiinþã a naþiunii“ nu pot avea decât un rol decorativ ºi retoric, de oarecare efect în acþiunile de propagandã — sau dacã vrea prof. Gusti, de ridicare culturalã —, dar fãrã niciun înþeles în ºtiinþa propriu-zisã. […] Ideea profesorului Gusti despre noua ºtiinþã nu e tocmai limpede. Din felul entuziast dar vag, în care vorbeºte despre ea, nu se înþelege bine dacã o socoteºte o nouã disciplinã ºtinþificã cu obiect ºi metode proprii de cercetare sau mai degrabã o enciclopedie, o monografie bazatã pe colaborarea diferiþilor specialiºti, o sintezã a deosebitelor cercetãri de specialitate.26

Amzãr apreciazã ªtiinþa naþiunii ca fiind cel puþin la fel de inutilã pe cât se dovedise a fi sociologia monograficã: Ce se va alege de „ªtiinþa naþiei româneºti“? Cu siguranþã — ce s-a ales ºi de vechea „monografie“ mai restrânsã: expoziþii de popularizare 24 Dumitru Cristian Amzãr, „ªtiinþa naþiunii, Reflecþii ºi îndoieli asupra noilor iniþiative ale profesorului D. Gusti“, extras din revista Însemnãri sociologice, Anul III, nr. 1, aprilie 1937, Tipografia Mitropolitului Silvestru, Cernãuþi, p. 3. 25 Ibidem, pp. 5-7. 26 Ibidem.

260 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

pentru marele public, din care n-a rãmas mai nimic pentru ºtiinþã: vreo trei filme; câteva studii de fapte care nu depãºesc cu mult vechile lucrãri ale folcloriºtilor noºtri empirici. Restul — articole de rãspândire a ideilor, propagandã, reclamã. Totul — cu mare cheltuialã ºi mult, nesfârºit de mult sgomot.27

Odatã cu apariþia Caetelor Verzi, apropierea grupului Rânduiala de Miºcarea Legionarã pare ireversibilã. În Caetul 2 al revistei Rânduiala din 1937, Amzãr a semnat articolul „Destin Legionar“28. În acest text îl va elogia pe legionarul Moþa care „a vãzut semnele destinului legionar, întrucât, poate cã jertfa lui, ca cel dintâi fiu spiritual ºi sfetnic al Cãpitanului, era cerutã, în primul rând, de legile acestui destin“29. În acelaºi numãr, la secþiunea Însemnãri, în nota intitulatã „Contra însuºirilor noastre“, Amzãr critica cu ironie imitarea gesticii ºi simbolisticii legionare de cãtre echipele regale: „Dacã formele de educaþie legionarã sunt «simple imitaþii, goale de înþeles, periculoase ca urmãri», de ce se grãbeºte, la rândul lui, sã le imite Statul însuºi, în organizaþii pentru tineret, cu «uniforme» ºi «parãzi».“30 În aceeaºi notã, Amzãr îl critica ºi pe prof. Nicolae Iorga pentru cã s-ar fi abãtut de la calea legionarã: Vedeþi, domnule profesor Iorga, cetim în cãrþi cã ºi dvs, aþi fost cândva pe drumul acesta (pe care ar fi cam mult sã ziceþi cã l-aþi „creiat“ dvs, numai dvs.) […] Ei bine, tineretul care luptã astãzi pentru acelaºi suflet românesc, în locul „sfaturilor“ ce i le daþi acum, acele pagini de mare suflu —, pe care dvs. le-aþi uitat — vã cere sã le reeditaþi —, dacã nu le-aþi renegat cumva…31

27

Dumitru Cristian Amzãr, art. cit., p. 15. Idem, „Destin Legionar“ în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 2, 1937, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, pp. 51-54. 29 Ibidem, p. 53. 30 Idem, „Contra însuºirilor noastre“ în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 2, 1937, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, p. 87. 31 Ibidem, p. 88, vezi ºi Dumitru Cristian Amzãr (1937) Naþionalismul partidelor, pp. 19-20. 28

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 261

În Caetul 5, Amzãr publica articolul „Cãpitanul întregului neam“ în care insista pe profilul mesianic al lui Codreanu pe care îl prezintã ca pe Salvatorul pe care îl aºtepta Naþiunea, cel ce a venit ºi care este recunoscut ca singura autoritate — cu excepþia lui D-zeu — de cãtre oamenii simpli, de cãtre þãranii români: „Pe Cãpitanul întregului neam îl chiamã astãzi cugetul românesc de pretutindeni.“32

Ernest Bernea (1905–1990) Ernest Bernea a fost numit la un moment dat de cãtre profesorul Dimitrie Gusti bibliotecar al Seminarului de Sociologie, ceea ce echivala în Seminar aproape cu rolul unui asistent33 — o poziþie de prestigiu faþã de ceilalþi studenþi. În convorbirile tip istorie de viaþã pe care le-a purtat cu Zoltán Rostás în anii ’80, Ernest Bernea s-a distanþat de nãiºtii Mircea Vulcãnescu ºi Dumitru Cristian Amzãr, prezentându-se ca un student aflat sub influenþa lui Gusti: Eu nu eram nãist, aveam legãturi cu Profesorul [Nae Ionescu — n.m. A.M.], mã primea foarte bine, am avut unele discuþii cu el, dar nu întotdeauna eram de acord cu ideile lui fundamentale… Amzãr ºi acum umblã cu texte de Nae Ionescu la Wiesbaden […] Asupra mea a avut efect mai puþin Nae Ionescu ºi mai mult cercetãrile lui Gusti.34

Ca formaþie, Ernest Bernea a absolvit facultãþile de Litere ºi de Filosofie din Bucureºti (1929) unde i-au fost profesori Nicolae Iorga ºi Nae Ionescu. Bernea a efectuat între 1930-1933 studii de specializare în sociologie ºi în istoria religiilor, la Paris (îndrumãtor fiindu-i antropologul francez Marcel Mauss) ºi la Freiburg (unde a lucrat cu filozoful Martin Heidegger). 32 Dumitru Cristian Amzãr, „Cãpitanul întregului neam,“ Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 5, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, 1937, pp. 195-196. 33 Zoltán Rostás (2006), p. 17. 34 Idem (2003), p. 29.

262 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Dupã revenirea în þarã, Bernea a activat ca secretar al secþiei de monografii sociologice a ISR35 (între 1933 ºi 1935) ºi a fost membru al echipelor monografice. La 30 de ani, în 1935 a devenit conferenþiar la Catedra de antropogeografie, condusã de Simion Mehedinþi, în cadrul cãreia va susþine primul curs de etnologie din România. Dupã ieºirea din echipele monografice a pledat pentru etnografie ca rivalã a sociologiei. Ca ºi D.C. Amzãr, lui E. Bernea „muzeul social i s-a pãrut o aberaþie, nici pe departe de valoarea unui muzeu etnografic“, dupã cum îºi aminteºte H.H. Stahl.36 În 1933 a publicat articole în revista Dreapta, alãturi de Octavian Neamþu ºi Mircea Vulcãnescu. În „Sensibilitatea moralã în viaþa noastrã publicã“, pornind de la starea social-politicã româneascã, Bernea gãseºte problemelor ei o soluþie ºtiinþificã, în spiritul ªcolii Monografice: Ceea ce dã un aspect dureros vieþii noastre publice este tocmai aceastã totalã lipsã de sensibilitate moralã, care poartã viaþa româneascã pe un drum din care numai fericirea nu poate sã iasã. Individul desprins complet din ceea ce înseamnã obºte, adâncit în nevoile sale personale, nu vede în celãlalt de lângã el decât ceva ce poate fi exploatat. […] Conºtiinþa de grup organizat în vederea unui scop existã la noi, numai cã nu e o conºtiinþã de grup etnic, nu e o conºtiinþã naþionalã, ci de clan politic nãscut tot din nevoia de exploatare. Instituþiile noastre de stat nu sunt ale noastre; continuând a trãi în ele vom merge desigur cãtre nãruirea vieþii naþionale. Nu ne rãmâne la îndemânã decât un singur lucru: cunoaºterea serioasã a realitãþilor româneºti ºi organizarea pe aceste realitãþi. Avem nevoie de un stat tare, expresie vie a fiinþei noastre naþionale.37

În articolul „Ordinea publicã“, Ernest Bernea portretizeazã cu pesimism societatea româneascã a anului de crizã 1933:

35

Zoltán Rostás (2006), p. 21. Henri H. Stahl (1981), p. 220. 37 Ernest Bernea, „Sensibilitatea moralã în viaþa noastrã publicã“, Dreapta, anul II, nr. 5, 20 ianuarie 1933, p. 1.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 263

Muncitorii fac grevã, funcþionarii protesteazã, studenþii manifesteazã. […] Lumea s-a umplut de grijã, ziarele de comentarii. Se pare cã suntem ºi noi un popor dotat cu calitãþi revoluþionare. […] Actele de autoritate, ordine ºi disciplinã abundã. […] Statul nostru naþional este hrãnit încã din himerele democratice ºi liberaliste, moºtenite din epocile de romantism politic al þãrilor apusene. Ceea ce este deplasat în viaþa noastrã publicã este tocmai aceastã întârziere în instituþii ºi în forme de împrumut, care s-au dovedit a fi vãtãmãtoare organismului social.38

Pe fondul creºterii simpatiei pentru Miºcarea Legionarã în societatea româneascã ruralã ºi odatã cu amplificarea influenþei acesteia în rândul studenþilor cu origini þãrãneºti, intervenþiile lui Ernest Bernea în publicistica politicã îºi sporesc frecvenþa începând cu 1935 când, împreunã cu Amzãr, Ionicã ºi Samarineanu, a fondat revista Rânduiala. Textul lui Bernea din primul numãr al revistei Rânduiala, „Monografia sociologicã, Între raþionalism ºi empirism în sociologie“, este o criticã la adresa studiului lui Gusti, Sociologia monograficã ºtiinþã a realitãþii sociale, ºi totodatã un amendament adus Teoriei monografiei sociologice a lui Traian Herseni ºi Tehnicii monografiei sociologice a lui Henri H. Stahl. Reproºul ºtiinþific adus de Bernea era acela cã gustiºtii nu ar fi avut în vedere obiecþiile pe care E. Durkheim le adusese metodei monografice cu 40 de ani în urmã, în lucrarea clasicã Regulile metodei sociologice. Atacurile sunt îndreptate mai ales împotriva teoreticianului monografiei, Traian Herseni: Domnul Herseni repetã pe domnul Profesor Gusti ºi se repetã chiar pe domnia sa, de la partea generalã la cea specialã. […] D-l Profesor Gusti a adoptat din capul locului calea expunerii afirmative, alegând din curentele sociologiei moderne îndeosebi pe cele a cãror evoluþie ºtiinþificã avea sã culmineze în expunerea d-sale cu metoda monograficã aºa cum se aplicã la noi. A ales poate într-adins calea

36

38 Ernest Bernea, „Ordinea publicã“, Dreapta, anul II, nr. 6, 15 februarie 1933, p. 1.

264 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 265

aceasta, tocmai pentru cã elevul d-sale nu se sfieºte sã o întrebuinþeze din belºug pe cealaltã: discuþia în contradictoriu.39

societãþile sã se dezvolte în chip evolutiv, nu mai puþin firesc este ca alteori sã se dezvolte revoluþionar.42

Concepþia politicã a lui Bernea este expusã în chip manifest începând cu numãrul 3 al revistei Rânduiala, în articolul „Tradiþie ºi Revoluþie“, în care sunt criticate principalele forþe politice, Partidul Liberal ºi Partidul Þãrãnesc: liberalii pentru cã se cramponeazã cu orice preþ de putere, þãrãniºtii pentru cã de originea þãrãneascã nu-i mai leagã decât eticheta sau numele. Partidul Brãtienilor era acuzat de lipsã de resurse ºi de competenþe manageriale, în vreme ce partidul lui Maniu era acuzat de înstrãinarea economiei naþionale ºi de demagogia la sate.

Istorici ºi analiºti ai revoluþiilor politice ale secolului XX, precum istoricul François Furet, considerã fascismul, la origini conservator, o ideologie la fel de revoluþionarã pe cât era ºi comunismul. Fascismul este, ca ºi comunismul, o reacþie la democraþia burghezã liberalã ºi în primul rând una împotriva iudeo-comunismului.43 Fascismul legionar nu era definit de Bernea printr-o re-acþiune sau reîntoarcere în trecut, ci legionarismul era el însuºi revoluþia.

Indiferent de partidul care o face, politica noastrã actualã e caracterizatã de imoralitate ºi incapacitate. Primul este un rezultat al egoismului ºi materialismului care stãpânesc clasa conducãtoare ºi al doilea e rezultatul votului universal ºi al demagogiei. […] Criza noastrã este în primul rând o crizã de conducere, o crizã moralã. De aceea cauzele decadenþei de astãzi ni se par înainte de toate politice.40

Soluþia pe care o propune Bernea la crizã este o revoluþie care sã respecte tradiþiile neamului românesc ºi ale istoriei, adicã o „revoluþie naþionalã“41. În articolul „Tradiþie ºi revoluþie“ se îmbinã concepþia conservatoare, evoluþionistã cu cea revoluþionarã, raþionalistã. Bernea propunea o prefacere revoluþionarã (care) poate foarte bine nu numai sã pãstreze societatea în legile ei fireºti, dar chiar sã o readucã cãtre sine însãºi, sã o reclãdeascã atunci când este înstrãinatã aºa cum e în bunã mãsurã cazul societãþii româneºti. Dupã cum e firesc ca uneori 39 Ernest Bernea, „Monografia sociologicã, Între raþionalism ºi empirism în sociologie“, Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, an I, nr. 1, ianuarie-martie, 1935, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, pp. 60-71. 40 Ernest Bernea, „Tradiþie ºi revoluþie“, Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, an I, nr. 3, iulie-septembrie, 1935, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, pp. 250-251. 41 Ibidem, p. 275.

Societatea româneascã de astãzi nu este o societate þãrãneascã, ci este una naþionalã, formatã din þãrani agricultori, din orãºeni care fac negoþ sau industrie, din oameni de culturã care produc în domeniul ºtiinþei ºi al artelor. […] Pornind de la lupta de clasã, o revoluþie þãrãnistã dacã s-ar face, este în spirit ºi în metode internaþionalã. Deci antinaþionalã în afarã ºi antisocialã înãuntru. Renaºterea neamului românesc nu poate veni pe calea unei revoluþii de clasã promovatã pentru interese de grup, ci pe calea unei revoluþii în care toate categoriile sociale sunt solidare pentru a promova interesele generale ale naþiunii. Nu o revoluþie þãrãnistã deci, ci una româneascã. […] O revoluþie româneascã neputând fi decât naþionalã, ea nu poate fi înfãptuitã decât folosind experienþele trecutului, pãstrând legãtura cu adevãrata tradiþie.44

În anul electoral 1937, în Caetul 1, Ernest Bernea semna recenzia cãrþii lui Codreanu, Pentru legionari, pe care lipeºte eticheta de „carte de educaþie intelectualã“: Legiunea nu este numai un mediu prielnic de dezvoltare a gândirii politice, ci este o ºcoalã de cercetare ºi de renaºtere moralã a neamului românesc, conform unui ideal istoric ºi creºtin… Pentru legionari este cartea unui început de veac. Cãpitanul nu este un filosof, dar este un om de adâncã ºi autenticã gândire, nu este un cercetãtor 42

Ernest Bernea (1935), p. 258. François Furet, Ernst Nolte (2007), Fascism ºi comunism, Ed. Art, Bucureºti, p. 156. 44 Ernest Bernea (1935), pp. 276-277. 43

266 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

ºtiinþific al vieþii sociale, dar este un om de mare ºi verificatã experienþã directã cu faptele. Cãpitanul este un luptãtor ºi un comandant. […] Cartea Cãpitanului vine fãrã erudiþie, fãrã aparat sofisticat ºi ne lãmureºte problemele politice ale rumâniei noastre. Nimeni dintre oamenii lumii vechi nu a înþeles ce a înþeles Cãpitanul: ce este o revoluþie ºi ce înseamnã îndeosebi o revoluþie româneascã. […] Cãpitanul a înþeles sã dea prin Miºcarea Legionarã o revoluþie totalã, adicã o adevãratã revoluþie.45

Milenarismul îmbrãþiºat ºi de Amzãr prin dogma noului început ºi concepþia mesianicã — proiectul Omului nou —, criza moralã a societãþii capitaliste, revoluþia legionarã sunt concepte-cheie în jurul cãrora este construit ºi discursul lui Ernest Bernea: Suferinþa omului de azi e în primul rând moralã… Revoluþia legionarã luptã sã integreze omul în spirit, adicã în rosturile sale fireºti. […] Numai reformând viaþa spiritualã ºi moralã, reconstruind sufletul, poate fi vorba de o lume nouã, cãci asta înseamnã revoluþie: o altã lume. Revoluþia politicã fãrã revoluþie sufleteascã nu se poate împlini… revoluþie înseamnã început de veac. […] Revoluþia legionarã depãºeºte atât fascismul italian, cât ºi naþional-socialismul german, prin aºezarea lui D-zeu în centrul vieþii umane. Problema fundamentalã a Legiunii este crearea unui alt om, crearea Omului nou.46

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 267

nedreptatea, voind sã lupte pentru o mai bunã soartã a omului, îl nimiceºte definitiv. În doctrina comunistã omul e în primul rând un producãtor de bunuri materiale. […] În faþa acestor concepþii se ridicã azi la noi concepþia legionarã. […] Legiunea este în primul rând o miºcare spiritualã, o miºcare de renaºtere a omului, singura cale de a putea fi o revoluþie, adicã o prefacere din temelii.47

Rânduiala social-politicã pe care o promite Legiunea, revoluþionarismul legionar, imagineazã un nou început moral, un început de veac, o naºtere din nou, pe care comunismul o visa doar într-un sens social ºi economic. Deºi ambele sunt milenariste, ideologia fascistã se distinge de cea comunistã nu prin viziunea noului început, ci, aºa cum puncteazã Bernea, prin conþinutul moral al noului mileniu: Miºcarea Legionarã luptã împotriva economiei liberale ºi burgheze, ca ºi comunismul, dar înþelesul acestei lupte este altul. Comunismul atacã economia burghezã în datele ei materiale, în vreme ce Legiunea o atacã în datele ei morale. Comunismul schimbã economia pentru a îndrepta omul, iar Legiunea îndreaptã omul pentru a schimba economia. De aceea revoluþia comunistã este perifericã, neesenþialã ºi deci ceva de sfârºit de veac. Tot de aceea însã revoluþia legionarã este lãuntricã, adâncã, desãvârºitã ºi deci o revoluþie de început de veac, deschizãtoare de drumuri noi.48

În Caetul 9-10, în articolul „Economia legionarã sau întâietatea omului“, Bernea criticã de pe poziþii legionare preocuparea pentru soluþii economice ºi materialismul ideologiilor secolului XX:

În broºura editatã de revista Rânduiala, Tineretul ºi politica, Bernea aducea în 1936 argumente în favoarea tinerilor legionari cãrora oamenii politici ai vremii le reproºau imaturitatea ºi vârsta mult prea fragedã pentru acþiunea politicã. Bernea respinge acuzele politicienilor folosind propriile lor arme:

Liberalismul ºi socialismul aºazã omul sub domnia elementului material. Amândouã au la temelie o concepþie materialistã a vieþii. […] Liberalismul economic luptând pentru individ a distrus omul. […] Setea de câºtig, exploatarea tiranicã a semenilor, domnia celui mai avut, lipsa de omenie au fost consecinþele triste ale acestei concepþii. Socialismul, consecinþa istoricã fireascã a liberalismului, vede rãul social ce roade omenirea. Numai cã voind sã înlãture

Îi întrebãm pe bãtrânii oameni politici din Partidul liberal (pe naþional-þãrãniºti îi scutim de aceastã întrebare pentru cã miºcarea lor a fost o minciunã ºi ca orice minciunã nu a putut constitui o lume nouã): câþi ani aveau Nicolae Bãlcescu, Ion Brãtianu ºi C.A. Rosetti

45 46

Ernest Bernea (1935), pp. 38-39. Ibidem, pp. 39-40.

47 Ernest Bernea, „Economia legionarã sau întâietatea omului“, Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 9-10, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, 1937, pp. 353-354. 48 Ibidem, p. 355.

268 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

la 1848? Cel dintâi avea 29, al doilea 27, iar cel din urmã avea 32. Purtãtori ai cuvântului ºi luptãtori erau studenþii întorºi de la Paris. ªi apoi pe naþionaliºtii ardeleni: câþi ani avea Avram Iancu în toiul luptelor? Cãpitanul avea 24 de ani, iar printre conducãtori nu puþini erau studenþi ºi tineri titraþi. […] Câþi ani avea d-l Iorga la 1900 când ºi-a pornit miºcarea politicã? Dupã socoteala noastrã avea 28 de ani, adicã o vârstã obiºnuitã pentru tinerii naþionaliºti de astãzi pe care îi dãscãleºte. Cãpitanul, care i-ar corespunde ca îndrumãtor pentru vremea de azi, are 37 de ani.49

Broºura Tineretul ºi politica relua argumentaþia milenaristã adãugându-i ideea de jertfã ºi sacrificiu suprem de care era capabil doar tineretul legionar: O viaþã nouã nu poate fi creeatã decât de un Om nou. […] O þarã româneascã nouã nu poate fi clãditã decât de tineret, pentru cã el întrupeazã toate însuºirile elementare ºi creatoare ale vieþii. […] Pentru cã tineretul nu s-a putut integra acestei lumi vechi, a pornit sã creeze un om nou, o lume a sa proprie care va fi aceea a Românismului, adicã aceea a unei morale superioare ºi a unui adevãr sfânt, pãstrãtor al tainelor neamului.50

Faptul cã atacurile lui Bernea sunt îndreptate împotriva liderilor þãrãniºti nu este întâmplãtor. Mesajul electoral al Miºcãrii Legionare avea drept þinte tineretul cu origine þãrãneascã ºi electoratul rural cãruia i se adresa mai ales Partidul Naþional Þãrãnesc: Ion Mihalache ºi Pamfil ªeicaru? Cine sunt ºi ce vor aceºti oameni este îndeobºte cunoscut. Spiritul ºi metodele lor au pãtruns în adâncimile fiinþei naþionale pentru a o destrãma ºi a o da pieirii. „Fascismul“ d-lui ªeicaru este o farsã. Mâna forte ºi naþionalismul integral îi plac numai în Italia, în România e mai bine aºa cum e, cãci poate „trãi“ ºi un om ca d-sa. În primul rând sunt oameni politici care lucreazã în sensul lui Ion Mihalache, iar în al doilea rând sunt toþi cei care îºi închipuie cã odatã cu ei s-a fãcut ce a fost de fãcut cu unirea tuturor Românilor, din care cauzã socotesc lupta tinerilor 49

Ernest Bernea (1936), Tineretul ºi politica, editatã de Rânduiala, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti, pp. 3-4. 50 Ibidem, pp. 5, 15.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 269

naþionaliºti de azi ca ceva deplasat, ca nebunie colectivã. […] În alte þãri cum sunt Italia ºi Germania, generaþia rãzboiului a fost cea care a realizat renaºterea naþionalã. Mussolini ºi Hitler, împreunã cu camarazii lor ieºiþi din tranºee, nu au înþeles sã trãdeze cauza pentru care sângeraserã, nici luptând împotriva intereselor naþionale, ca d-l Lupu ºi ca Virgil Madgearu, nici dormind pe patul „meritelor câºtigate“ ca mulþi alþi conducãtori români, ci au dus lupte mai departe dând strãlucire sufletului naþional. […] Înþelegem sã recunoaºtem meritele unui Ion ºi Ionel Brãtianu sau unui Nicolae Iorga ºi A.C. Cuza, dar ce sã facem cu Mihalache-Madgearu & Co? Sã mai aºtepte, poate se va isca o altã generaþie ca sã-i cultive.51

Textul lui Bernea insistã asupra diferenþelor de doctrinã între legionarismul lui Codreanu ºi nazismul lui Hitler. Corpul doctrinar legionar este de inspiraþie moral-creºtinã, în vreme ce principiile normative care orienteazã ideologia fascistã sunt pãgâne ºi materialiste. Ceea ce leagã cele douã miºcãri politice naþionaliste este reprezentat de duºmanul lor comun, evreii ºi comuniºtii: Lecþia de naþionalism vine astãzi din partea „patrioþilor“ de la Zorile, Adevãrul, Credinþa, Cuvântul liber ºi alte „foi obiective“. Cã tinerii legionari sunt în slujba lui Hitler, cã hitlerismul nu are nimic cu noi ºi cu interesele noastre româneºti, ci dimpotrivã, cã Germanii au fost ºi vor fi mereu adevãraþii noºtri duºmani. Nu vã stârneºte revolta ºi râsul totodatã? Ovreii ºi fraþii lor de conºtiinþã, comuniºtii, sunt adânc îngrijoraþi de soarta acestui neam. Trãdãtorii neamului ºi idolatrii banului au deschis ºcoalã nouã de patriotism. […] Hitlerismul are ca piatrã de temelie rasismul. Lucru destul de vechi la Germani ºi nu mai puþin „specific naþional“. Ideea fundamentalã de la care pleacã miºcarea naþional-socialistã germanã este o idee materialistã, desprinsã dintr-un factor fizic al vieþii… Naþionalismul nostru însã se întemeeazã pe un principiu de cea mai purã, cea mai adâncã ºi universalã spiritualitate, adicã ortodoxia noastrã creºtinã. Neamul românesc s-a plãmãdit ºi a crescut în istorie pe aceastã temelie a creºtinismului rãsãritean, spre deosebire de Germani în substanþa spiritualã a cãrora se pare cã e mai puternic Wotan decât Crist. De aici ºi caracterul deosebit al antisemitismului naþionaliºtilor români. Dar politic? Tineretul naþionalist român priveºte miºcarea germanã cu simpatie, ceea ce capãtã îndreptãþire prin faptul cã ea duce luptã 51

Ernest Bernea (1936), pp. 9-14.

270 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

tare împotriva unui pericol care ne ameninþã ºi pe noi: Ovreii ºi Comunismul. Încolo nimic.52

Din grupul celor patru foºti monografiºti care au alcãtuit grupul de la revista Rânduiala, Ernest Bernea este cel care a petrecut cel mai mult timp în Legiune. La finele anilor ’30, Bernea se va angaja la rândul sãu în slujba statului român, ocupând posturi în administraþia centralã, ca director în Ministerul Informaþiilor ºi ca director de studii în cadrul Ministerului de Externe.

Traian Herseni (1907–1980) La fel ca alþi discipoli ai profesorului Gusti, Traian Herseni s-a împãrþit între ªcoala Sociologicã de la Bucureºti ºi Miºcarea Legionarã, între profesorul-sociolog Dimitrie Gusti ºi profesorul-filozof Nae Ionescu. Dumitru Cristian Amzãr nu are prea multe cuvinte de laudã vorbind despre teoreticianul monografiei: Herseni a fãcut un început de carierã în sociologie, pentru a trece dupã rãzboi, în calitate de protejat ºi colaborator al lui Mihail Ralea, la psihologie, cu accent pe psihologie socialã. Ca orientare politicã, s-a întors de la Berlin ca „stângist“, pentru a evolua apoi spre „dreapta“, pânã la încadrarea în Miºcarea Legionarã, pentru ca, dupã instalarea regimului comunist sã facã din nou „stânga-mprejur“, încheindu-ºi cariera ºtiinþificã drept marxist-leninist.53

Traian Herseni a rãspuns cu mult curaj atacurilor formulate împotriva sa de grupul Amzãr–Bernea. În articolul „Cum «reflecteazã» ºi cum se «îndoieºte» D.C. Amzãr“, Herseni îl ironiza în 1937 pe iniþiatorul cercului Rânduiala: Te întrebi ce i s-a greºit atât de cumplit, ce socoteli i-au fost încurcate, ca sã punã atâta venin ºi atâta patimã oarbã într-o discuþie cu fostul sãu profesor ºi cu camarazii sãi de muncã din cei mai buni ai tinereþii? 52 53

Ernest Bernea (1936), pp. 17-19. Dumitru Cristian Amzãr (2005), pp. 590-591.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 271

Ce s-a putut petrece în sufletul omului ca sã ajungã la încheierea cã primejdia cea mai cutremurãtoare pentru România contemporanã o reprezintã ªcoala Sociologicã de la Bucureºti ºi cã o datã aceasta distrusã totul va intra în fãgaºul firesc.54

Aprecierile lui Herseni constituie o replicã la articolul lui Amzãr „ªtiinþa naþiunii, Reflecþii ºi îndoieli asupra noilor iniþiative ale profesorului D. Gusti“ apãrut în revista Însemnãri Sociologice sub conducerea profesorului Traian Brãileanu de la Cernãuþi (în aprilie, iulie 1937). Ideile lui D.C. Amzãr ating în viziunea lui Herseni proporþiile unor adevãrate „aventuri metafizice“, comentariile lui Amzãr sunt „naivitãþi filosofice care nu au ce cãuta într-o ºtiinþã a observaþiei cum e sociologia“. Amzãr se ocupã de gândurile mele personale, socotindu-mã, dupã profesorul Gusti, cel mai primejdios pentru tihna ºi preocupãrile sale ºtiinþifice. Ai crede cã, dacã n-aº exista eu pe lume, Amzãr ar fi scris el cele 2-3 cãrþi ale mele ºi cele câteva zeci de articole de specialitate ºi nu s-ar mãrgini la o simplã traducere în colaborare ºi 3 articole apropiate de vreo specialitate (sociologie, filosofie, pedagogie), la o vârstã egalã cu a lui Mircea Eliade ºi mai înaintatã decât a lui Constantin Noica. Se pare cã existã oameni care nu pot lucra ºi sunt destinaþi sã se ocupe mai mult de ce fac alþii, decât de probleme ºtiinþifice personale.55

În Istoria sociologiei româneºti56 Herseni asumã în priviþa formaþiei sale, pe lângã influenþa lui Dimitrie Gusti, pe aceea a gândirii lui Rãdulescu-Motru, a lui Petre Andrei ºi a lui Vasile Conta, explicând în acest mod preocupãrile sale pentru ontologie, axiologie ºi teoria cunoaºterii. Ca orientare politicã, autorul Teoriei monografiei sociologice este în ªcoala Sociologicã elevul care a trecut de la comunism la fascism, nu neapãrat din oportunism 54 Traian Herseni, „Cum «reflecteazã» ºi cum se «îndoieºte» D.C. Amzãr“, extras din nr. 7-8, An II, iulie – august 1937, Sociologie româneascã (dir. D. Gusti), Institutul Social Român — Secþia Sociologicã, Bucureºti, p. 3. 55 Ibidem, pp. 11-12. 56 Idem (2007), Istoria sociologiei româneºti, Ed. Renaissance, Bucureºti, pp. 233-235.

272 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

sau în urma unor rãtãciri de moment, cum lasã sã se înþeleagã D.C. Amzãr, ci pentru cã în general atracþia ambelor extreme s-a exercitat în interbelic printr-o suitã de proiecþii ºi valori comune celor douã promisiuni politice radicale. De fapt, în perioada interbelicã foarte mulþi dintre militanþii comuniºti au trecut la fascism, aºa cum ºi unii fasciºti au aderat la comunism, deoarece au identificat elemente ideologice ºi promisiuni sociale comune în aceste proiecte radicale. Aºa-numita rãtãcire a militanþilor este continuã ºi poate fi înþeleasã numai în raport cu lumea pe care atât comunismul, cât ºi fascismul ºi-au propus s-o distrugã ºi s-o înlocuiascã. Ambele ideologii, fascismul ºi comunismul, propun o doctrinã intolerantã pe care o vor practica militanþi, predicatori ºi martiri, ambele apeleazã la ritualuri sacre, la altare ºi la idoli. Fascismul ºi comunismul au oferit în egalã mãsurã explicaþii absolute privind trecutul, prezentul ºi viitorul, au propus soluþii finale, au imaginat o „nouã ordine“ ºi au urmãrit crearea unui „Om nou“, au pretins ºi au obþinut de la aderenþi devotament total ºi afirmarea permanentã a credinþei în misiunea mesianicã a miºcãrii sau a partidului57. Traian Herseni nu a anunþat cã va promova permanent proiectul utopic de stânga, cum nu s-a ataºat irevocabil mesianismului radical de dreapta. Dar în bunã mãsurã le-a elogiat pe ambele. Comunismul ºi fascismul sunt proiecte de societate pe care le abandoneazã tot aºa de uºor cum le îmbrãþiºeazã. Lumea româneascã interbelicã cerea o schimbare radicalã, iar Herseni reprezintã intelectualul acestei lumi interbelice care cautã soluþii de schimbare. Dupã întoarcerea de la Berlin, Herseni a colaborat mai întâi cu ziarele ºi revistele de stânga precum Societatea de mâine ºi Stânga, manifestându-se într-o zonã de popularizare a sociologiei ºi filozofiei. Revista sãptãmânalã Stânga, Linia generalã a vremii, apãrutã în 1932, publica opinii critice la adresa dreptei radicale, a corporatismului58, a fascismului românesc59 ºi italian, în articole despre 57

Mihai Chioveanu (2005), p. 73. Pavel Pavel, „Statul corporativ?“, Stânga, anul I, nr. 3, 27 noiembrie 1932, p. 1. 59 V. Gafencu, „A.C. Cuza ºi cele trei himere“, Stânga, anul I, nr. 7, 25 decembrie 1932, p. 3. 58

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 273

farsa mussolinianã60 ºi cea naþional-socialistã. Stânga a gãzduit ºi perspectiva vulgarizant-sociologicã al lui Traian Herseni asupra democraþiei interbelice ºi a raportului regimului democrat cu structura nedemocraticã a armatei: Democraþia vizeazã pacea. […] Democraþia în esenþã e clãditã pe principiul etic al valorificãrii omului ca om (Declaraþia drepturilor omului) ºi de la om ea tinde spre umanitate. Om ºi umanitate, iatã polii etici ai democraþiei, conºtiinþa unitãþii noastre spirituale: umanitatea, individuatã în fiecare semen, omul. Rãzboiul este sfârtecarea acestei umanitãþi, e ridicarea omului împotriva omului. La Geneva toatã lumea democraticã mãrturiseºte aceastã nouã religie a pãcii: dezarmarea. […] Democraþia însemneazã om, umanitate (nu cosmopolitism, pentru cã umanitatea nu desfiinþeazã naþiunea) ºi pace; armata însemneazã ostaº, alianþã ºi rãsboi.61

Explicând de ce „democraþia ºi armata sunt realitãþi antinomice“ ºi de ce „nici o democraþie adevãratã nu e militaristã ºi nici o armatã adevãratã nu e democraticã“, Herseni se afla în faþa dilemei omului societãþii contemporane lui, a intelectualului care trebuia sã aleagã între pace ºi rãzboi: Pacea înarmatã în care se gãsesc azi popoarele lumii e o formulã care trebuie sã disparã. Omenirea va trebui sã decidã. Ori pacea, ori rãzboiul. […] cu aceasta economicul ºi politicul care au stãpânit pe rând lumea îºi sfârºesc misiunea. Începe primatul eticului.62

Principiile doctrinare ale acestui prim articol din Stânga nu îl îndepãrteazã pe Herseni de concepþia naþionalistã a lui Dimitrie Gusti. Odatã cu articolul „Sociologia faptului divers“, marxismul concepþiei herseniene iese la suprafaþã, dar pe tonalitãþi moderate. Dupã Herseni, ideile dominante în societatea capitalistã sunt 60 V.V. Stanciu, „Farsa mussolinianã“, Stânga, anul I, nr. 2, 20 noiembrie 1932, p. 2. 61 Traian Herseni, „Sociologia pãcii înarmate“, Stânga, an I, nr. 6, 18 decembrie 1932, p. 3. 62 Ibidem.

274 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

ideile clasei dominante, suprastructura culturalã ºi etica fiind determinate de structura socialã ºi de infrastructura economicã: Când spunem moralã contemporanã într-un regim de clase trebuie sã se înþeleagã morala clasei dominante, pentru cã numai aceasta reuºeºte, prin însãºi condiþia sa eonomicã, sã se substituie întregului ºi sã se identifice astfel cu spiritualitatea veacului. Societatea noastrã individualistã ºi negustoreascã nu intereseazã pe toþi membrii sãi la viaþa comunã. Pentru cã aceastã comunitate nu este o legãturã a tuturor, ci numai a unora care profitã. […] Societãþile bazate pe exploatarea omului de cãtre om, cele împãrþite pe grupuri profitoare ºi grupe de flãmânzi taie orice posibilitate de realizare a omului ca om […] în toate societãþile divizate în caste, în clase sau în grupe de interese antagoniste, domneºte aceastã întreitã „moralã“ socialã. Numai societãþile armonios integrate, lipsite de antitezele dureroase, pot sã realizeze morala unicã, cea adevãratã: de la om la om.63

În linia politicii redacþionale a revistei Stânga, istoria României este definitã în termeni economici marxiºti. Herseni va explica criza mondialã, în articolul „Psiho-sociologia crizei“, nu doar prin raportare la politicã ºi moralã. Aflat sub influenþa sociologiei gustiene, Herseni abordeazã criza economicã invocând criteriul social: Criza actualã are un caracter demn de notat: generalitatea. Ca suprafaþã cuprinde globul întreg. ªi în sfârºit, universalitatea. Nu e numai o crizã economicã, ci ºi una moralã, politicã etc. Cu un cuvânt: crizã socialã. […] Crizele provoacã adânci tulburãri sufleteºti. Omul îºi pierde siguranþa, se simte desprins de vechile datini, aruncat prin dezrãdãcinare în vârtejul altor împrejurãri de viaþã faþã de care nu ºtie sã se apere ºi de care nu vrea sã fie înghiþit… Criza actualã prin caracterele pe care le are pregãteºte o stare de suflet primitoare de reforme importante. Un nou gen de omenire va putea sã se nascã. Poate mai frumoasã, mai bunã, în orice caz cu o prizã de omenie mai adâncã ºi cu zãri sufleteºti mai largi.64

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 275

Adoptând cu prudenþã marxismul, în acelaºi articol, Herseni insistã pe factorul subiectiv, pe conºtiinþa de clasã. Herseni invocã voluntarismul psihologic ca factor de corijare a determinismului economic marxist în izbucnirea revoluþiei: Teoreticienii marilor schimbãri nu neglijeazã nici factorul subiectiv. Însuºi Marx al cãrui obiectivism atinge uneori mecanicismul ºi-a dat seama perfect de importanþa conºtiinþei de clasã în evoluþia istoricã. Prin urmare criza prin însãºi fiinþarea ei îndelungatã creeazã o stare de suflet favorabilã reformelor mari. […] Când istoria nu se desãvârºeºte singurã e nevoie de intervenþia activã a oamenilor. Stãrile de crizã deschid sufletul omenesc pentru toate ineditele sociale.

Herseni îºi încheie articolul din revista Stânga, în care face responsabilã de criza social-economicã clasa politicã, cu o concluzie moralizatoare la adresa acesteia: „Când te trezeºti inundat, problema nu e cum sã te fixezi mai bine pe pãmânt, ci sã gãseºti mijlocul de a pluti pe apã.“ O tehnicã de supravieþuire la care va apela el însuºi atunci când va face propriile opþiuni politice. Refuzând activismul gustian ºi munca în domeniul cultural, în a doua jumãtate a anilor ’30 Herseni s-a retras la catedrã de unde a pãstrat cu Fundaþia Regalã doar relaþii de colaborare. În anul electoral 1937 când va adera la Miºcarea lui Codreanu, Herseni va redacta douã broºuri de popularizare a ideologiei legionare: Miºcarea Legionarã ºi Muncitorimea ºi Miºcarea Legionarã ºi Þãrãnimea. Miºcarea Legionarã ºi Muncitorimea este o cãrticicã adresatã muncitorilor, una dintre cãrþile de temelie ale Miºcãrii Legionare. În paginile ei Herseni explicã de ce Legiunea deosebeºte limpede dreptatea muncitorilor pentru care se simte datoare sã lupte, de concepþia comunistã îmbrãþiºatã de o parte din muncitorimea cãzutã în greºealã… Legionarii vor sã mântuiascã muncitorimea românã de amãgirea comunistã ºi sã-i arate singura cale adevãratã prin care poate sã-ºi câºtige dreptatea.65

63

Traian Herseni, „Sociologia faptului divers“, Stânga, an I, nr. 7, 25 decembrie 1932, p. 6. 64 Idem, „Psiho-sociologia crizei“, Stânga, an II, nr. 10, 15 ianuarie 1933, p. 1.

65 Traian Herseni (1937), Miºcarea Legionarã ºi Muncitorimea, Tipografia „Bucovina“, Bucureºti, p. 6.

276 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

În contradicþie cu poziþia ºtiinþificã exprimatã în paginile revistei Stânga, broºura de popularizare a lui Herseni încerca sã ducã în derizoriu doctrina marxist-comunistã, autorul acuzând Partidul Comunist de antinaþionalism ºi de servirea intereselor evreieºti. Apelând la mitul conspiraþiei universale, teza antisemitã a lui Herseni este aceea cã în realitate comunismul nu ar fi o doctrinã care sã aibã drept scop înlesnirea vieþii muncitorilor ºi care, de fapt, foloseºte exclusiv intereselor evreilor: Comunismul nu este o doctrinã muncitoreascã, ci o doctrinã jidoveascã, menitã sã slujeascã numai un popor lipsit de patrie. Nu trebuie sã se uite cã învãþãtura comunistã aºa cum o folosesc partidele de stânga din Europa se datoreºte unui gânditor evreu: Karl Marx ºi cã ea a fost îmbrãþiºatã peste tot de ovrei: Troþky, Leon Blum, Dobrogeanu-Gherea, Ilie Moscovici etc. Oriunde bântuie comunismul, gãseºti cu necesitate, pe faþã sau în umbrã, ovreii. În comunism se gãsesc idei care nu folosesc muncitorilor, dar folosesc în schimb ovreilor. […] Urmãrind scopurile de distrugere a lumii creºtine ºi naþionale, au cãutat sã momeascã pe muncitori prin fãgãduinþe mincinoase, de partea lor. Comunismul spune cã urmãreºte împãrãþia muncitorilor, când în realitate urmãreºte împãrãþia ovreilor. Comunismul spune cã urmãreºte distrugerea religiei care þine poporul în amorþire, dar în realitate nu urmãreºte decât sã poatã creºte în voie sinagoga lor jidoveascã.66

Proclamând cã „marele duºman al comunismului este naþionalismul, adicã orice doctrinã care apãrã fiinþa naþionalã“67, Traian Herseni loveºte în nucleul doctrinei comuniste, respingând lupta de clasã ºi internaþionalismul: Comunismul se ridicã împotriva tradiþiei noastre, împotriva Regelui nostru, împotriva bisericii ºi ºcolii noastre, împotriva armatei noastre, împotriva a tot ce avem mai sfânt ca popor. Comunismul cere sã se uneascã proletarii din toatã lumea. În felul acesta o naþiune nu e doar dezbinatã înlãuntru, dar o parte din membrii sãi se unesc cu duºmanii þãrii ºi devin trãdãtori de neam.68 66

Traian Herseni (1937), Miºcarea Legionarã ºi Muncitorimea, pp. 7-9. Ibidem, p. 9. 68 Ibidem, p. 7. 67

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 277

Afirmând cã muncitorul nu este un individ abstract, ci un om concret, cu viaþa ºi familia parte componentã dintr-o anumitã naþiune culturalã, Herseni face apel la sentimentul naþional al muncitorimii române pe care o invitã sã serveascã, prin legionarism, naþiunea: Prin legionarism muncitorii îºi fac datoria faþã de þarã, n-o mai dau pe mâna ovreilor ºi a strãinãtãþii, n-o mai trãdeazã cum fac prin comunism. Prin legionarism muncitorii devin elemente folositoare þãrii ºi se strãduiesc alãturi de fraþii lor de sânge sã zideascã o þarã nouã, mai bunã, mai cinstitã, mai desãvârºitã, nu sã o vândã Internaþionalei, cum fac când sunt comuniºti.69

Alãturi de muncitorime (tot mai numeroasã graþie procesului de industrializare, dar ºi tot mai afectatã de criza locurilor de muncã), þãrãnimea constituia grupul-þintã cãruia Traian Herseni i se va adresa cu promisiunile ºi cu oferta electoralã legionarã. Herseni comunicã în numele Miºcãrii Legionare cu þãrãnimea românã, o categorie-þintã vizatã ºi de comunicarea echipelor gustiene. Herseni va încerca sã diferenþieze Garda de Fier pe piaþa electoralã: Miºcarea Legionarã are credinþe, nu programe. Programul e fãcut de cei „deºtepþi“ sau „ºmecheri“, ca sã amãgeascã pe cei „proºti“ în alegeri. Dupã ce trec alegerile, partidele ºi-au atins scopul ºi nu le mai pasã de nimic. […] Cine dintre politicieni trãieºte dupã programul partidului? Care e gata sã moarã pentru acest program? Legionarii însã trãiesc dupã credinþele lor ºi sunt gata sã-ºi dea viaþa pentru ele. Moþa ºi Marin au murit întru credinþa lor legionarã. Miºcarea Legionarã are credincioºi, nu partizani. Din ea fac parte cei care jertfesc totul pentru þarã, adicã pentru mântuirea ºi înãlþarea neamului românesc.70

69

Traian Herseni (1937), Miºcarea Legionarã ºi Muncitorimea, pp. 14-15. Idem (1937), Miºcarea Legionarã ºi Þãrãnimea, Tipografia „Bucovina“, Bucureºti, pp. 3-4. 70

278 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Dupã ce identificã problema moralã a partidelor cu programe mincinoase, broºura Miºcarea Legionarã ºi Þãrãnimea prezintã ºi soluþia salvatoare: Þãrãnimea va afla din aceastã cãrticicã anume cã din neamul acesta s-a ridicat un OM, care a pornit bãtãlia cea mare pentru mântuirea þãrii. Cãrticica aceasta e un smerit rãvaº prin care li se dã de ºtire þãranilor cã în sfârºit s-a ivit în þarã o miºcare de oameni tineri ºi fãrã patã care se gândeºte la ei, le cunoaºte suferinþele ºi mai bine vor sã piarã pânã la cel din urmã decât sã nu înfãptuiascã dreptatea româneascã. […] Legionarii lui Codreanu sunt oameni crescuþi într-un duh nou de cel mai mare Cãpitan pe care l-a dat România Mare, omul care este singura nãdejde adevãratã a Românilor. Legionarii sunt mai toþi oameni tineri ºi nici unul n-a fost vreodatã la putere. Ei nu sunt pãtaþi cu nimic ºi nu sunt rãspunzãtori de decãderea þãrii.71

Herseni va încerca sã poziþioneze Miºcarea Legionarã în mintea grupurilor-þintã invocând coordonatele tradiþie ºi religie naþionalã. Astfel credinþa legionarã este credinþa creºtinã: Legionarii sunt toþi creºtini. Ei cred în Dumnezeu, cum au crezut ºi strãmoºii lor. Ei luptã sub semnul Crucii, sub ocrotirea Arhanghelului Mihail ºi sunt ostaºii lui Hristos. […] Ei vor o Românie binecuvântatã de Dumnezeu, scãpatã de toþi cei fãrã de lege, care prin pãcatele lor atrag mânia ºi pedeapsa lui Dumnezeu asupra neamului românesc.72

Diferenþa între legionari ºi celelalte partide ar fi faptul cã în vreme ce formaþiunile politice reprezintã pãrþi ale societãþii cu interese partizane adverse, Miºcarea Legionarã întrupeazã lupta pentru întregul neam românesc: Unele partide þin numai cu þãranii ºi vor sã-i învrãjbeascã cu fraþii ºi copiii lor plecaþi la oraº pentru meserii, negoþ, învãþãturã. Alte partide þin numai cu lucrãtorii din fabrici ºi vor sã-i asmutã asupra tuturor care au avere, pãmânt, fabricã sau bani la bancã. În sfârºit, 71 72

Traian Herseni (1937), Miºcarea Legionarã ºi Þãrãnimea, pp. 6, 13. Ibidem, p. 14.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 279

alte partide þin cu bancherii ºi cu fabricanþii ºi îi ajutã sã jefuiascã pe þãrani, pe lucrãtori, pe toþi cumpãrãtorii. Miºcarea Legionarã þine cu toþi Românii deopotrivã ºi vrea ca, dupã ce înlãturã pe strãinii care li s-au pus în cârcã, sã facã pace între fraþi, înlãturând jaful, nedreptatea ºi miºelia. În statul legionar, toþi românii vor forma o singurã familie, neamul românesc.73

Reþinem din pledoaria lui T. Herseni cã Miºcarea Legionarã „þine cu toþi românii ºi cã românii alcãtuiesc o mare familie“. Discursul mobilizator de la finalul broºurii este, cum am mai observat, asemãnãtor în tonalitate cu discursul activiºtilor culturali de la Fundaþia „Principele Carol“. Deosebirea este aceea cã discipolii lui Gusti de la Fundaþie serveau indirect Monarhiei lui Carol, în vreme ce Herseni servea direct Legiunii lui Codreanu: Legionarii þãrani trebuie sã fie cei mai gospodari în sat, cei mai îngrijiþi ca sãnãtate ºi curãþenie, cei mai muncitori, cei mai cinstiþi, cei mai sãritori ºi cei mai de nãdejde, cei mai învãþaþi ºi cei mai de frunte. Ei trebuie sã vesteascã prin felul cum se poartã ºi cum lucreazã, apropierea noului veac legionar. […] Legionarii þãrani îºi cunosc datoria, dar lãsaþi de capul lor nu vor ºti ce trebuie sã facã, nu vor nimeri întotdeauna calea cea bunã. De aceea sã aibã încredere neclintitã în Cãpitan ºi sã-i asculte fãrã ºovãire cuvintele. Cãpitanul a înfãptuit cuiburi pentru creºterea legionarã, tabere de muncã, familii legionare, comerþ legionar, un corp studenþesc legionar ºi un corp muncitoresc legionar. În curând Cãpitanul va chema ºi þãrãnimea legionarã la o nouã bãtãlie, la bãtãlia pentru înãlþarea þãrãnimii. Prin þãrãnimea legionarã, condusã de Cãpitan, se va schimba întreaga þãrãnime româneascã. Biruinþa legionarã va însemna ºi biruinþa þãrãnimii.74

Pentru a-ºi construi imaginea de salvatori ai þãrãnimii române care sunt chemaþi sã schimbe destinul naþiunii, legionarii aveau nevoie de legitimarea popularã. Herseni pare a fi conºtient de faptul cã în lupta pentru câºtigarea puterii, în comunicarea electoralã, este fundamentalã problema legitimitãþii. Chiar ºi în absenþa unui media-plan, broºurile lui Herseni au fost deosebit de utile propagandei legionare intrând în arsenalul 73 74

Traian Herseni (1937), Miºcarea Legionarã ºi Þãrãnimea, p. 17. Ibidem, pp. 29-30.

280 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

comunicãrii politice alãturi de discursurile publice, de articolele elogioase din presa cotidianã sau legionarã, de manifestaþiile ºi demonstraþiile publice, de taberele de muncã. Îndreptându-se spre un regim din ce în ce mai personal, ameninþat de pierderea popularitãþii în favoarea curentului radical-legionar, Regele Carol al II-lea avea nevoie de suportul popular, urmãrind constant în a doua parte a anilor ’30 câºtigarea sprijinului maselor largi þãrãneºti. Nu întâmplãtor echipele regale studenþeºti au împrumutat întreaga gesticã legionarã. Trebuie accentuat însã cã, împrumutând gestica, membrii echipelor regale respingeau ideologia îndreptatã împotriva minoritãþilor naþionale. Trebuie subliniat, de asemenea, cã, deºi a servit strategiei de comunicare a Miºcãrii Legionare, Traian Herseni a avut o atitudine diferitã faþã de ªcoala Sociologicã dacã o comparãm cu aceea a cercului de la revista Rânduiala. Herseni nu l-a atacat în niciun fel nici pe profesorul Gusti ºi nici echipele sale de cercetare, aºa cum au procedat D.C. Amzãr ºi E. Bernea. Dupã ce virase de la articole de stânga marxistã la broºuri de popularizare a ideologiei legionare, Herseni a devenit, în decembrie 1940, demnitar în guvernarea legionarã. Nici acum nu ºi-a renegat niciodatã profesorul care rãmãsese un apropiat al lui Carol al II-lea. Cazul Herseni constituie dovada cã alãturarea la Miºcarea Legionarã nu conducea automat la eliminarea din ªcoala Sociologicã a lui Dimitrie Gusti. Relaþia dintre Gusti ºi Herseni a continuat sã fie la fel de bunã ºi dupã 1940, ca ºi înainte de înrolarea lui Herseni în Garda de Fier75. În schimb, membrii grupului Rânduiala l-au atacat permanent pe Traian Herseni, deºi teoreticianul monografiei îmbrãþiºa aceleaºi valori ºi principii legionare: (2 octombrie 1940). Herseni este singurul legionar care a izbutit sã împace în sufletul ºi pentru folosul lui Legiunea, idealurile ei morale ºi dezideratele ei politice cu lumea împotriva cãreia ea se ridica, pentru înlãturarea cãreia a sângerat ºi a intrat cu cea mai bunã parte a ei în mormânt. În timpul prigoanei, când alþii stãteau în închisori ºi lagãre de concentrare, iar alþii fugeau peste graniþe sã nu fie 75

Zoltán Rostás (2005), pp. 83, 127.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 281

împuºcaþi, dl Herseni stãtea adãpostit de favoarea lui Gusti, însurat cu vara doamnei Lupescu, iar când Legiunea a biruit, cel dintâi s-a ridicat pe mormintele celor cãzuþi, gãsindu-se printre primii secretari generali ai statului naþional legionar.76

Faptul cã a intrat în Miºcare nu a fost suficient pentru membrii grupului de la revista Rânduiala sã îl trateze cu mai puþin dispreþ pe Herseni ori sã nu lanseze zvonuri despre Gusti, fostul lor profesor. Dar nici pe Herseni faptul cã a aderat la Miºcare nu îl va impulsiona sã calce pe urmele grupului Amzãr–Bernea în privinþa relaþiei cu fondatorul ªcolii Monografice. Totuºi, deºi aflaþi mereu în polemicã, afinitãþile lui T. Herseni cu valorile politice ale grupãrii disidente Amzãr–Bernea par sã fie mai importante decât ceea ce îi desparte. Una dintre aceste similitudini de gândire politicã este raportarea la definirea naþiunii. Politica pentru naþionaliºtii legionari era o politicã de realizare a fiinþei etnice, ceea ce presupunea refuzul pluralismului de orice fel. Este o orientare în care se încadrau Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Ernest Bernea sau Traian Herseni. Victor Neumann este de pãrere cã sociologul Traian Herseni oferã o mostrã de implicare în dezbaterea politicului, bagajul sãu de idei expus în presa vremii revendicându-se de la teoriile biologiste la modã în Germania nazistã77. V. Neumann citeazã articolul lui Herseni, „Rasã ºi destin naþional“, din Cuvântul, nr. 85, 10 ianuarie 1941. Opþiunea lui Herseni pare a fi selecþia pe criterii rasiale, ceea ce însemna „înlãturarea însuºirilor vãtãmãtoare“. Selecþia trebuia, în viziunea lui, sã însemne o purificare etnicã, iar încurajarea elementului rasial românesc era singurul mod posibil de a face politicã al elitei naþionale. Cu excepþia acestui articol invocat de V. Neumann, T. Herseni nu pare a îmbrãþiºa totuºi o concepþie rasistã cu privire la naþiune. Înþelegerea hersenianã pare mai degrabã etnicistã, în direcþia sistemului de gândire al profesorului Gusti. Definiþia pe care o 76

Dumitru Cristian Amzãr (2005), p. 198. Victor Neumann (2001), Ideologie ºi fantasmagorie, Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centralã, Ed. Polirom, Iaºi, p. 115. 77

282 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

oferã Herseni este una de esenþã culturalã, deloc civicã desigur, dar departe de a fi rasist-biologistã: Determinismul biologic nu e exclusiv… se gãsesc o sumedenie de alþi factori care determinã viaþa popoarelor, alãturi de rasã: trecutul istoric, mediul geografic, vecinãtãþile etnice… Astãzi, dupã cum se ºtie, nu mai existã rase, amestecul s-a fãcut pe o scarã foarte mare. […] Poporul român e un exemplu tipic. A rezultat din elemente rasiale destul de felurite, încã insuficient stabilite, totuºi în mare cunoscute. Nu trebuie sã cãdem nici în extrema cealaltã, sã tãgãduim orice însemnãtate determinismului rasial. Alãturi de alþi factori, rasele hotãrãsc ºi ele soarta popoarelor. […] Naþiunea este elementul cel mai de seamã al vieþii sociale de astãzi. Locul rasei în viaþa socialã a fost luat de naþiune, o realitate spiritualã, nu biologicã, mult mai complexã ca manifestare.78

Mircea Vulcãnescu (1904–1952) Mircea Vulcãnescu mãrturiseºte în opera sa cu caracter autobiografic cã s-a situat permanent între ªcoala Sociologicã a lui Gusti ºi filozofia lui Nae Ionescu. Filozoful ªcolii Monografice admite cã niciodatã nu a refuzat hibridul influenþelor opuse ale lui Dimitrie Gusti ºi Nae Ionescu: Sistemul de gândire al lui Gusti a început sã aibã o mare influenþã asupra mea în 1928, dupã întoarcerea din strãinãtate. Observasem opoziþia fundamentalã dintre voluntarismul dinamic al lui Gusti ºi naturalismul static al lui Nae, opoziþie care culmina în înþelegerea complet diferitã a naþiunii, rezultat al unui act de voinþã politicã la Gusti ºi al unei stãri de fapt fireºti la Nae Ionescu, în perfectã continuitate cu gândirea domnului Rãdulescu-Motru. […] Gusti mi-a dat metoda; sigur este cã Nae mi-a dat stilul.79

78 Traian Herseni, Dimitrie Gusti (1992), Elemente de sociologie. Cu aplicãri la cunoaºterea þãrii ºi a neamului nostru, Tipografia din Cimiºlia, Chiºinãu, pp. 116-120. 79 Mircea Vulcãnescu (2003), pp. 29, 64-67.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 283

În 1921 Vulcãnescu se înscrie la Facultatea de Filosofie ºi Litere, precum ºi la Facultatea de Drept de la Universitatea din Bucureºti. Absolvent în 1925, îºi ia licenþa în filozofie ºi în drept. Ca student, a luat parte la înfiinþarea de asociaþii studenþeºti precum Opera de ajutorare studenþeascã, Oficiul de studii universitare. A fost membru în Asociaþia Studenþilor Creºtini din România (ASCR). În primãvara anului 1925 a participat la campania monograficã organizatã de profesorul Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare din judeþul Dolj. În acelaºi an va pleca la Paris pentru a-ºi continua studiile de sociologie, drept, ºtiinþe economice ºi statistice. Ca student la Facultatea de Filosofie ºi Litere, Mircea Vulcãnescu se recunoaºte fascinat de cursurile lui Nae Ionescu, de stilul în care profesorul aborda filozofia, de modul în care stimula gândirea studenþilor: Gândirea lui se constituia atunci vie, direct în faþa noastrã. Vedeam omul care ºi-a pus o problemã ºi care se gândea la ea. Nae Ionescu nu repeta niciodatã cursurile, chiar când repeta problemele. […] Ceea ce m-a reþinut la cursurile lui Nae Ionescu a fost faptul cã mã puneau pe gânduri, mã stimulau. Nu-mi dau soluþii gata fãcute, ci îmi puneau probleme, îmi deschideau perspective noi, nebãnuite asupra unor lucruri pe care majoritatea oamenilor le vedeau altfel, dar al cãror fel de a privi era primit de-a gata de ei, pe negândite. […] Cursurile lui Nae Ionescu îmi dãdeau chei cu care puteam descuia ºi ispiti înþelesuri pânã atunci nebãnuite de mine.80

Vulcãnescu îºi aminteºte cã Nae privea cu ochi critici curentul „creºtinismului social“, împãrtãºit de membrii ASCR. Studenþii creºtini ortodocºi aseceriºti înþelegeau creºtinismul ca o angajare moral-eticã, ca activism social, într-o manierã destul de apropiatã protestantismului, ºi mai puþin ca o dimensiune existenþialã integralã, cum este specific ortodoxiei. Despre aceºti studenþi, Vulcãnescu aprecia cã trãiau un sentiment de „exaltare generoasã ºi promiscuitate intelectualã“81: 80

Mircea Vulcãnescu (1992), Nae Ionescu aºa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, Bucureºti, pp. 27-28. 81 Ibidem, p. 43.

284 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Exaltãrilor noastre pentru valorile sociale ale Predicii de pe munte Nae Ionescu le opunea un creºtinism asocial ºi exclusiv teocentric, a cãrui singurã maximã era iubirea de Dumnezeu, faþã de care iubirea aproapelui, care nouã ni se pãrea cheia creºtinismului, apãrea numai ca o rãtãcire apuseanã.82

În anii ’20, studentul Vulcãnescu a fãcut parte din Gruparea universitarã pentru Societatea Naþiunilor de orientare democrat-europenistã. În lunile iulie-septembrie 1925 a participat la Geneva la cursurile de varã organizate de Federaþia Universitarã Internaþionalã pentru Societatea Naþiunilor. Între 1926-1929 a luat parte la cercetãrile monografice cu echipele studenþeºti, iar la începutul anilor ’30 se va îndepãrta de campaniile de la sate pe mãsurã ce în ªcoala Monograficã cercetarea socialã va fi înlocuitã cu acþiunea culturalã la sate, cu militantismul ºi propaganda carlistã. Întors în þarã de la studii, în 1928, activitatea lui Vulcãnescu s-a împãrþit între cariera didacticã ºi cea administrativã. La 25 de ani, în 1929, a fost numit asistent universitar la Catedra de sociologie, eticã ºi politicã a Facultãþii de Litere din Bucureºti. Deºi a ocupat postul de asistent al lui Gusti, Vulcãnescu s-a dedicat în special problemelor de eticã (Vlãdescu-Rãcoasa s-a ocupat de cursul de politicã, iar H.H. Stahl de cel de sociologie), majoritatea timpului fiind ocupat cu atribuþiile de funcþionar în Ministerul Finanþelor. Între 1929 ºi 1935 va preda Economie politicã ºi ªtiinþe juridice la ªcoala superioarã de Asistenþã socialã. Din 1930 pânã în 1941 va fi asistent suplinitor la Catedra de eticã. În mai 1929 Vulcãnescu a fost numit referent permanent la Oficiul de Studii din Ministerul de Finanþe, iar din 1930, referent titular. În 1932 a luat parte la reorganizarea Ministerului Finanþelor care s-a produs sub îndrumarea lui Virgil Madgearu. În 1933 ocupa ºi funcþia de comisar al statului pe lângã Banca Agriculturii Româneºti. Despre toate aceste sarcini profesionale a vorbit el însuºi, în presa vremii.83 82

Mircea Vulcãnescu (1992), p. 44. Idem, „Pentru dl. M. Polihroniade“, Dreapta, anul II, nr. 5, 20 ianuarie 1933, p. 5. 83

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 285

Ca publicist, în anul 1927 a colaborat cu o cronicã teatralã (acolo unde dintre gustiºti, în anii ’30, va publica cronici ºi Ernest Bernea) la revista culturalã lunarã Gândirea84 a lui Nichifor Crainic. Din 1928 a publicat ºi la ziarul Cuvântul al lui Nae Ionescu, în paginile cãruia mai apar semnãturile lui Mac Constantinescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Perpessicius, Ion Agârbiceanu. Mircea Vulcãnescu va scrie aici articole de opinie pânã la suspendarea din 1933 a ziarului. În anul 1932 îl mai putem citi pe Mircea Vulcãnescu în Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã naþionalã, revista sãptãmânalã care a publicat ºi textele semnate de legionarii Corneliu Zelea-Codreanu, Ion Moþa ºi Horia Sima, ca ºi articole ale lui Nae Ionescu. Pentru articolul „În ceasul al unsprezecilea“ va fi aspru criticat de Petru Comarnescu în revista Stânga85. În el Vulcãnescu atrãgea atenþia asupra celor 14 ani scurºi zadarnic de la înfãptuirea Marii Uniri ºi asupra abandonãrii proiectului politic al unitãþii naþionale: Iatã cã împlinirea unitãþii naþionale ne-a fãcut sã uitãm împrejurãrile în care ne-am constituit ca neam. Scãpaþi de toate stãpânirile potrivnice, ajunºi în sfârºit stãpâni la noi acasã, ne-am crezut dezrobiþi ºi de constantele destinului nostru istoric… Uitând deci de primejdiile prin care trecusem pânã atunci ºi care isvorau din firea aºezãrii noastre geografice ºi a menirii noastre istorice, în zona de contact a trei rase ºi a trei civilizaþii diferite (Turcia, Austria, Rusia), ne-am închipuit scãpaþi de ele ºi ne-am culcat pe cea ureche! Dupã 14 ani de la unire, trecând prin greºelile fãcute cu prilejul dãrii pãmântului la þãrani fãrã îngrijire ºi prin greºelile orientãrii noastre economice sau prin greºelile noastre diplomatice ºi militare, am ajuns la vicisitudinile actuale ale deosebirilor culturale, economice, juridice ºi politice, care subzistã pânã la neglijarea celor mai elementare nevoi ale apãrãrii etnice ºi naþionale. Neamul românesc e departe de a-ºi fi consolidat în aceºti paisprezece ani, în categoriile reale ale vieþii sociale, 84

Mircea Vulcãnescu, „În marginea miºcãrii teatrale“, Gândirea, nr. 1, ianuarie 1927. 85 Petru Comarnescu, „Falsa poziþie a celor de dreapta, Ei promoveazã «ex-machina» un activism fundat pe fatalism“, Stânga, an II, nr. 11, 22 ianuarie 1933, p. 3.

286 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

unitatea pe care sufletele româneºti n-au contenit ºi nu contenesc a o cere. În ceasul al unsprezecilea în care ne aflãm, sã ne trezim din amorþealã! Sã încercãm cu seriozitate ºi cu strãjnicie sã refacem cât vom putea mai în grabã timpul pierdut zadarnic pânã acum. Nu pentru a deveni agresivi împotriva cuiva! Dar voim sã rãmânem stãpâni la noi acasã.86

Deºi nu este un militant al politicii de omogenizare culturalã specificã administraþiei liberale interbelice, în articole precum „Cele douã Românii“ din 1932, Mircea Vulcãnescu, ca susþinãtor al prezervãrii, al conservãrii satului românesc, se apropie de viziunea naþionalist-etnicã a românizãrii oraºelor de sorginte liberalã: Cât umbli prin oraºele româneºti abia auzi douã trei vorbe româneºte. În Muntenia auzi mai mult franþuzeºte, apoi nemþeºte ºi ungureºte. În Moldova mai ales nemþeºte. În Ardeal nemþeºte ºi ungureºte. În Basarabia ºi Bucovina ruseºte ºi nemþeºte. […] Alcãtuiesc aceste douã lumi, ca douã Românii deosebite. România satelor ºi România din oraºe. România „civilizatã“ ar spune unii ºi România „primitivã“. Sau cu un termen consacrat: „România modernã“ ºi România cum? Arhaicã? Patriarhalã? Nu, ci România româneascã. […] Aici se desparte efectiv dreapta de stânga româneascã. În alegerea dintre stilul organic de existenþã al bãºtinaºilor acestei þãri ºi stilul hibrid de existenþã al plevei oraºelor noastre. […] Aci stã sensul adânc pentru care orice naþionalism românesc, în mãsura în care e autohton, nu poate fi decât reacþionar ºi þãrãnesc.87

Filozoful ªcolii gustiene, Mircea Vulcãnescu, nu ascunde influenþa pe care a avut-o Nae Ionescu asupra sa. În Nae Ionescu. Aºa cum l-am cunoscut, Vulcãnescu constituie din memorie o parte din viaþa profesorului. El îºi aminteºte cã acesta l-a înlocuit pe Nichifor Crainic plecat din redacþia Cuvântului pentru a întemeia împreunã cu Pamfil ªeicaru Curentul concurent88. În 1926 Nae Ionescu a intrat întâi în echipa ziarului Cuvântul ca redactor. Aici 86 Mircea Vulcãnescu, „În ceasul al unsprezecilea“, Dreapta, anul II, nr. 1, 4 decembrie 1932, pp. 1, 2. 87 Idem, „Cele douã Românii“, Dreapta, anul II, nr. 2, 11 decembrie 1932, pp. 1, 3. 88 Ibidem, p. 52.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 287

a gãsit un climat favorabil exprimãrii ideilor sale: pentru Nae Ionescu, de la bun început, „democraþia era regimul care creeazã instabilitatea conducerii prin aºezarea în capul treburilor a unei clase de incompetenþi“89. Dupã moartea, în 1928, a fondatorului Titus Enacovici, Nae Ionescu ajunge director ºi proprietar la Cuvântul. Sub conducerea sa, Cuvântul i-a sprijinit pe þãrãniºti pânã în 1930. În paginile sale, þãrãnistul Madgearu critica politica abuzivã a guvernelor liberale de descurajare a importurilor ºi de stimulare a producþiei industriale, care dusese la dezvoltarea unei economii artificiale, în defavoarea agriculturii ºi a celor care trãiau în mediul rural. Din 1928, anul în care Vulcãnescu îºi începea colaborarea cu aceastã publicaþie, convingerea lui este cã directorul Cuvântului se va concentra pe creºterea popularitãþii liderului PNÞ, Iuliu Maniu. Vulcãnescu credea cã Nae Ionescu aºtepta de la þãrãniºti sã se despartã de formulele ideologice de stânga ºi sã se apropie de naþionalistul Nicolae Iorga, pentru a se angaja în direcþia unui autohtonism revoluþionar care sã scoatã þara de pe direcþia impusã de politicienii liberali.90 Sigur este cã Nae Ionescu a sprijinit prin activitatea de presã pe Iuliu Maniu în demersul readucerii la tron a lui Carol al II-lea91. Între 1929-1930 Nae ºi Cuvântul au întreþinut curentul procarlist ºi Restauraþia, dând ziarului o direcþie carlistã ºi naþionalistã. În anii ’30, atât de tulburi pentru mentorii sãi, Mircea Vulcãnescu evitã capcana angajãrii în Miºcarea Legionarã în care au cãzut majoritatea elevilor lui Nae Ionescu, aºa cum refuzã dupã 1934 ºi activismul cultural naþional-regal al discipolilor lui Gusti de la Fundaþia Regalã „Principele Carol“. Pragmatic, Vulcãnescu opteazã pentru administraþia publicã ºi rãmâne funcþionar al unui stat liberal-burghez, centralizator ºi omogenizator. Deºi aflat sub influenþa gândirii filozofice ºi religioase a lui Nae, Vulcãnescu nu va sprijini Garda de Fier aºa cum au fãcut-o mulþi din colegii sãi 89 Nae Ionescu, „Þãrãnism ºi democraþie“, în Cuvântul, an II, nr. 541, 26 august 1926, p. 1. 90 Mircea Vulcãnescu (1992), p. 54. 91 Irina Livezeanu (1998), p. 37.

288 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

de „generaþie“ seduºi de profesorul-filozof, ci va servi România monarhistã ca slujbaº92 al statului naþional liberal. Mircea Vulcãnescu nu are nicio îndoialã cã Nae Ionescu, care avea legãturi apropiate cu Garda de Fier, a fost îndrumãtorul unora dintre gardiºti în unele din faptele lor în cadrul Miºcãrii (Ion Moþa, Alexandru Constant, Mircea Eliade), cã „pe alþii i-a îndrumat spre scopuri de care miºcarea s-a lepãdat ulterior oficial, iar pe urmã sã-i preamãreascã (pe asasinii lui I.Gh. Duca, ucis în 1933), cã a fost închis în lagãr împreunã cu ei, suspendat din învãþãmânt, urmãrit ca îndrumãtor politic ºi spiritual al legionarilor“93. Dar dincolo de aceastã simpatie pentru Nae, Vulcãnescu nu intrã în capcana luptei politice pentru putere, ci opteazã pentru cariera de funcþionar public. Astfel, din iunie 1935 pânã în iulie 1937 a ocupat funcþia de director general al Vãmilor. Vulcãnescu îºi aminteºte cã în aceastã perioadã, într-o zi profesorul Nae Ionescu a venit la el la birou sã îi cearã scutire de taxe pentru un automobil Maybach pe care îl adusese din Germania. Cum fostul student nu s-a lãsat înduplecat rãspunzându-i cu stereotipul „Legea nu prevede asemenea scutiri“ el îºi aminteºte cã Ionescu s-a uitat chior⺠ºi a zis Bine, nu-i nimic! A intervenit sus la ministrul liberal cu care era prieten ºi a fost scutit cu toatã opunerea Direcþiei Vãmilor. Curios, a cerut scutire de taxe pe prietenie liberalilor cu care era mereu în conflict.94 Vulcãnescu venise în fruntea Direcþiei Vãmilor într-o perioadã când urmãrile crizei economice afectau instituþia lovind în încasãrile vamale propriu-zise.95 În raportul sãu final de activitate din 1937 Vulcãnescu subliniazã creºterile încasãrilor efectuate prin vãmi ºi contribuþia acestor încasãri la redresarea economicã 92 Mircea Vulcãnescu (1992), Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureºti, pp. 12-13. 93 Idem (1992), Nae Ionescu, aºa cum l-am cunoscut, p. 78. 94 Ibidem, p. 71. 95 Idem (1937), Cuvinte de rãmas bun cu ocazia trecerii de la Direcþia Vãmilor la Direcþia Datoriei Publice, Ed. Revistei Industrie ºi Comerþ, Bucureºti, pp. 3-4.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 289

a României ºi la întãrirea politicã ºi militarã a statului. În discusul de „rãmas-bun“ al directorului, lucrãtorii vamali sunt felicitaþi pentru aplicarea corectã ºi migãloasã a legilor pentru ca materia impozabilã sã nu scape interpretãrii legislative ºi mai ales pentru împiedicarea fraudelor vamale96. În 1937, a fost transferat la Direcþia Datoriilor Publice cu misiunea de a pregãti condiþiile tehnice pentru operaþiunile de naþionalizare, conversiune ºi rãscumpãrare a datoriilor publice externe ale României. Mircea Vulcãnescu a ocupat, ca funcþionar public, ºi alte poziþii înalte în administraþia centralã: a fost cooptat în Consiliul Casei de Finanþare ºi Amortizare, în Consiliul de administraþie al Casei de Amortizare, a fost preºedinte al Casei Autonome a Fondului Apãrãrii Naþionale. În contextul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial va prelua postul de subsecretar de stat la Departamentul Finanþelor fiind colaboratorul tehnic cel mai apropiat de ministrul Finanþelor. Din ianuarie 1941 pânã în ianuarie 1943 va deþine aceastã funcþie în guvernul Antonescu, dar va rãmâne aici pânã în august 1944.

Henri H. Stahl (1901–1991) Din mãrturisirile sale, rezultã cã Henri H. Stahl se percepea pe sine ca situându-se la polul opus faþã de discipolii înclinaþi spre metafizicã ºi fenomenologie, precum Traian Herseni97 sau Mircea Vulcãnescu98. Recunoscând atât influenþa social-democraþiei, cât ºi pe aceea a concepþiei naþionale, politice ºi etice gustiene asupra gândirii sale, H.H. Stahl s-a autopoziþionat permanent ca tehnician al monografiei ºi ca investigator social. În amintirile sale scrise ºi în convorbirile de istorie oralã, el vorbeºte mai puþin despre faptul cã a fost unul dintre militanþii 96

Mircea Vulcãnescu (1937), p. 4. Henri H. Stahl (1981), p. 140. 98 Idem, „ªcoala monografiei sociologice“, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935), Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, XIV, Ed. Institutului Social Român, Bucureºti, 1936, p. 1131. 97

290 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“ ºi implicit unul dintre activiºtii culturali în slujba Monarhiei sociale carliste. Indiferent dacã a existat sau nu la Stahl teama cã evocând munca politico-culturalã de la sat ar fi putut arunca o umbrã de îndoialã asupra activitãþii sale ºtiinþifice, el rãmâne în interiorul ªcolii gustiene, chiar ºi din postura de angajat la Fundaþie din anii ’30, mai degrabã un cercetãtor social decât un activist politic. Statutul social al tânãrului Henri H. Stahl i-a permis de altfel în anii ’20 o mare independenþã financiarã ºi o mare libertate în activitatea ºtiinþificã.99 De la vârsta de 18 ani a ocupat un post foarte bine plãtit de stenograf parlamentar, cu avantajul de a fi fost ocupat doar câteva luni pe an, cât timp þineau ºedinþele, restul timpului alocându-l cercetãrii sociale.100 Spre deosebire de sociologul de formaþie filosoficã Mircea Vulcãnescu, Henri H. Stahl venea în ªcoala de la Bucureºti din afara sociologiei, dinspre ºtiinþa juridicã, de la Facultatea de Drept pe care a absolvit-o în 1921. H.H. Stahl a fost un sociolog de formaþie istoricã: în tinereþe s-a lãsat influenþat de sãmãnãtoristul Nicolae Iorga101, cãrþile istoricului din biblioteca de acasã ºi revistele sãmãnãtoriste constituind, dupã mãrturisirile sale, lectura „cea de temei a primei tinereþi“102. 99

Ioan Mihãilescu (2005), p. 37. Henri H. Stahl (1981), p. 21. 101 Nicolae Iorga înfiinþase în 1910, împreunã cu A.C. Cuza, Partidul Naþional-Democrat cristalizând doctrina naþionalist-democraticã, parte a miºcãrii politice a sãmãnãtorismului. Subiectul preocupãrilor sãmãnãtoriste îl constituia þãrãnimea românã. Revendicãrile sociale sunt fãcute în paginile revistei Sãmãnãtorul ºi apoi în prelungirea acesteia, în revista Neamul românesc. Sãmãnãtorul ºi apoi Neamul românesc militau pentru o culturã în limba naþionalã pentru români, educaþie naþionalã, culturã pentru popor, nevoia de aºezãminte culturale, de biblioteci publice, valorificarea folclorului ca sintezã a vieþii sufleteºti a þãranului ºi ca „prima noastrã culturã“. Ortodoxismul iorghist cerea ca Biserica Ortodoxã ca instituþie sã se elibereze de relaþiile stabilite cu un stat pervertit de laicism, care ar conduce Biserica pe un drum nepotrivit pentru ea. Statul nu mai putea fi un aliat al Bisericii, întrucât încetase sã mai fie creºtin. 102 Henri H. Stahl (1981), p. 15. 100

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 291

Stahl admite cã „a fost acuzat pe drept uneori de sãmãnãtorism“ ºi de influenþa pe care a exercitat-o asupra sa istoricul N. Iorga. În Amintiri ºi gânduri… recunoaºte cã „pe bunã dreptate, dar nu spre ruºinea mea, cãci sãmãnãtorismul a fost o opþiune socialã ºi politicã de apãrare a þãrãnimii, teoretizatã excesiv de romantic.“103 Monografistul insista în anii ’80 asupra formaþiei sale materialist-istoricã, accentuând influenþa pe care a avut-o asupra sa social-democratul Dobrogeanu-Gherea104, prin fratele sãu dupã mamã, ªerban Voinea.105 În formarea sa intelectualã, H.H. Stahl insistã pe influenþa social-democratului Dobrogeanu-Gherea, dar deprinde o înþelegere cu totul îndepãrtatã de marxismul secolului XX, fapt evidenþiat de unii observatori: „Chiar dacã existã influenþe marxiste în concepþia lui Stahl, acestea nu au nimic de-a face cu varianta leninist-stalinistã a marxismului.“106 În convorbirile de istorie oralã cu Zoltán Rostás, Henri H. Stahl apare ca sociologul care, cãutând soluþii tehnice pentru modernizarea satului românesc, va face apel, fãrã a le valida, la modelele de a trata istoria propuse de social-democraþia lui Dobrogeanu-Gherea ºi de sãmãnãtorismul lui Nicolae Iorga. Dupã ce citeºte Neoiobãgia, de exemplu, lui Stahl i se pare cã Dobrogeanu-Gherea ºtia ce este capitalismul ºi felul cum pãtrundea el într-o þarã înapoiatã. Dar îi reproºeazã lui Gherea cã despre 103

Henri H. Stahl (1981), p. 69. Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) a publicat în Contemporanul articolele Marx ºi economiºtii noºtri (1884) ºi Ce vor socialiºtii români (1886). Lucrarea lui principalã este studiul din 1910 Neoiobãgia, Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare. 105 ªerban Voinea (1893-1972) a fost frate dupã mamã al lui Henri H. Stahl. Discipol al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Voinea a scris Marxism oligarhic. Contribuþii la problema dezvoltãrii capitaliste a României, în 1926, o lucrare de polemicã cu ªtefan Zeletin (Burghezia românã, originea ºi rolul ei istoric), care invoca marxismul pentru a demonstra cã procesul formãrii României moderne reproduce integral evoluþiile capitalismului apusean. Voinea demonstreazã cã invocarea marxismului de cãtre Zeletin acoperã de fapt apologia burgheziei române. Pentru Voinea, sensul demersului lui Zeletin este complet opus celui marxist, de unde ºi sintagma „marxism oligarhic“. 106 Ioan Mihãilescu (2005), p. 42. 104

292 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

aceastã þarã înapoiatã ºtia prea puþin, doar cât putuse afla din scrierile lui Radu Rosetti. Stahl apreciazã cã Nicolae Iorga era mai aproape de adevãr în cazul satului tradiþional decât C. Giurescu care nega posibilitatea existenþei unei þãrãnimi organizate în sate devãlmaºe libere. Totuºi într-un text datând din 1943, H.H. Stahl corijeazã teoria lui Iorga referitoare la fondatorul de sate107, fie el þãran liber sau boier ºi îi desfiinþeazã argumentul toponimic (etimologic), pentru identificarea originii satului tradiþional românesc: Satele moºneneºti (moºneni — coproprietarii moºiei, ai moºtenirii bãtrâneºti) ar fi, dupã Iorga, sate genealogice, adicã sate crescute biologic dintr-un singur autor, cu un sistem de proprietate pe cote pãrþi ereditare, având acelaºi autor juridic comun.108

Stahl îi va corecta, de asemenea, pe toþi istoricii care au reluat teza lui Giurescu (I.C. Filitti, George Fotino, Radu Rosetti) ºi care explicau apariþia satelor de moºneni tot prin intermediul ipotezei eroului eponim. Studiile de teren ale lui Stahl demonstrau cã ipoteza eroului fondator de sate nu fãcea altceva decât sã dezvolte savant legenda popularã conform cãreia moºnenii ºi rãzeºii îºi aveau originea dintr-un bãtrân care a fost proprietar ºi ai cãrui urmaºi n-au împãrþit ºi n-au înstrãinat pãmântul, ipotezã pe care sociologul o va rãsturna prin cercetãrile pe care le va publica dupã al Doilea Rãzboi Mondial despre satele devãlmaºe.109

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 293

H.H. Stahl se apropie de sociologia ruralã, de formele istorice ale vieþii sociale româneºti, manifestând un interes special pentru satele devãlmaºe. El ajunge sã practice o istorie socialã în direcþia ªcolii de la Annales (a lui Lucien Febvre ºi Marc Bloch). Intrase, de fapt, în echipele de cercetare socialã pentru a înþelege „problema pãtrunderii capitalismului în satele de clãcaºi“110. Dacã Vulcãnescu a fost filozoful ªcolii gustiene, despre Stahl se poate afirma cã a fost specialistul acesteia în istorie socialã.111 Stahl a fost în anii ’30 sociolog de teren, metodolog, dar deloc un organizator. În deceniul ascensiunii Miºcãrii Legionare ºi al „rinocerizãrii“ tinerei generaþii de intelectuali, imun la ideile mistice ºi antisemite ale lui Codreanu ºi neatins de „vraja“ proiectelor metafizice ale profesorului-filozof Nae Ionescu care îi fascina pe colegii sãi, H.H. Stahl se preocupa de metode de cercetare socialã ºi scria în anul 1934 Tehnica monografiei sociologice. Stahl subliniazã în Amintirile sale — publicate în anii ’80 ai comunismului ceauºist — influenþa social-democraþilor austrieci112 asupra formaþiei sale ºi îl menþioneazã pe Karl Kautsky113: Când Voinea a plecat în Franþa spre a-ºi desãvârºi studiile, îi trimiteam texte pe care mi le înapoia cu adnotãri, cu note critice despre diverºi autori, printre care pe primul loc figura Karl Kautsky. La Paris, Voinea a redactat lucrarea de criticã polemicã împotriva lui ªtefan 110

Henri H. Stahl (1981), pp. 41-42. Traian Herseni (2007), p. 229. 112 Henri H. Stahl (1981), p. 19. 113 Karl Kautsky (1854-1938) arãta cã Marx ºi Engels nu au enunþat niciodatã în mod expres nicio teorie a prãbuºirii capitalismului. Societatea capitalistã era falimentarã, în opinia lui Kautsky, iar înlocuirea ei cu o nouã formã de societate era inevitabilã. Ca purtãtor de cuvânt al ortodoxiei marxiste, Kautsky menþine diagnosticul crizei, pentru cã numai aºa practica reformistã apãrea ca o simplã „revizuire“ ºi nu ca o consecinþã necesarã. Kautsky demonstra cã societatea capitalistã este bolnavã, evoluþia industriei confirmã tendinþa concentrãrii, iar marea exploatare progreseazã în defavoarea celor mici. Trusturile nu reuºesc sã limiteze producþia ºi nici sã tempereze supraproducþia. Prosperitatea capitalistã ºi crizele sunt indisolubil legate, iar prãbuºirea finalã se încadreazã în transformarea globalã a societãþilor capitaliste. 111

107 Henri H. Stahl (1944), Ipoteza sociologicã greºitã a „Eroului eponim, fundator de sate“ (extras din Sociologie româneascã, an V, nr. 1-6, 1943), Ed. „Ramuri“, Craiova, pp. 4-7. 108 Ibidem, pp. 7-12. 109 Vezi Henri H. Stahl (1946), Sociologia satului devãlmaº românesc, Institutul de ªtiinþe Sociale al României, ºi Henri H. Stahl (1958, 1959, 1965), Contribuþii la studiul satelor devãlmaºe româneºti, vol. I, II, III, Ed. Academiei R.P.R., Bucureºti. Dupã ce ºi-a dat doctoratul în sociologie, Stahl a parcurs întreaga ierarhie universitarã: a fost asistent pentru Metodologia ºi Tehnica Cercetãrilor de Teren, apoi conferenþiar de Sociologie Ruralã. ªi-a câºtigat prestigiul internaþional dupã publicarea în 1934 a lucrãrii Tehnica monografiilor sociologice. Dupã 1965 a fost profesor de Sociologie la Universitatea din Bucureºti.

294 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Zeletin, Marxism oligarhic. Cum Marxismul oligarhic se tipãrea în tipografia Brãniºteanu, am cunoscut acolo pe Ilie Moscovici.114

Sociologul mãrturiseºte cã îi frecventa pe sociali-democraþii români în perioada dintre rãzboaie: Ilie Moscovici a ajuns sã fie adevãratul meu dascãl într-ale socialismului. Ilie Moscovici mi-a cerut sã þin conferinþe la sediul Partidului [social-democrat — n. m. A.M.] ºi mi-a încredinþat ºi câteva din procesele Confederaþiei Generale a Muncii. La facultate, am fost bun coleg cu Lucreþiu Pãtrãºcanu […] Dar tot Ilie Moscovici rãmâne cel care a avut asupra mea cea mai puternicã influenþã.115

Inspiratã din social-democraþia austriacã ºi germanã, doctrina PSD îmbrãþiºa o viziune reformistã a unor schimbãri treptate în sensul îmbunãtãþirii vieþii muncitorilor ºi a condiþiilor de muncã din industria de la oraºe. Spre deosebire de comuniºtii revoluþionari, social-democraþii români vizau apãrarea drepturilor muncitorilor pe cãi legale, reformiste, în interiorul sistemului parlamentar ºi de partide. Ilie Moscovici ºi ªerban Voinea susþinuserã în 1922 la Institutul Social Român al lui D. Gusti conferinþe dedicate fenomenului socialist în cadrul ciclului despre Doctrinele partidelor politice 114

Ilie Moscovici a fost unul dintre fondatorii Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România la 1893, destrãmat în 1899. În 1910 a fost reînfiinþat sub numele de Partidul Social-Democrat Român (PSDR), condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, un rol important având Dobrogeanu-Gherea, a cãrui lucrare, Neoiobãgia, a avut o influenþã importantã asupra orientãrii partidului. Congresul din mai 1927 a hotãrât centralizarea întregii miºcãri socialiste prin constituirea Partidului Social-Democrat (PSD), iar printre membrii sãi se numãrau Constantin Titel Petrescu, Ilie Moscovici, Ioan Flueraº, ªtefan Voitec ºi ªerban Voinea. Partidul Social-Democrat (din 1921 pânã în 1927, Federaþia Partidelor Socialiste) a fost ataºat teoriei lui Gherea, a dezvoltãrii þãrilor înapoiate în orbita celor dezvoltate. PSD s-a revendicat ca partid al clasei muncitoare ºi nu a reuºit sã atragã pãturile mijlocii, mica burghezie, intelectualii, profesiunile liberale, mediul rural. În anii crizei economice ’31-’33, PSD a atins 3-4% din electorat, iar dupã 1933 a rãmas fãrã reprezentare în parlament. 115 Henri H. Stahl (1981), p. 19.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 295

din România: Socialismul marxist ºi evoluþia socialã — ªerban Voinea ºi Luptele de clasã ºi transformarea socialã — Ilie Moscovici. Alt lider socialist, Lothar Rãdãceanu, a publicat în revista lui Gusti Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã în 1924, nr. 3-4 ºi în 1926, nr. 1-2 studiul „Oligarhia românã. Studiu asupra istoriei capitalismului în România“. Apropiindu-se de ªcoala marxistã austriacã prin social-democraþii români, H.H. Stahl nu a îmbrãþiºat ideologia comunismului revoluþionar. Mai târziu, în 1946, într-o conferinþã organizatã de Gruparea Socialistã de Artã ºi Culturã a Partidului Social-Democrat, Stahl se va declara un apropiat al sociologiei marxiste ca metodã de cercetare socialã. El afirma chiar cã „nu existã sociologie sau sociolog care sã nu recunoascã existenþa unitãþii realitãþii sociale aºa cum a fost ea arãtatã de Marx în concepþia sa materialist-istoricã“116. Criticând crizele economice de sistem ale capitalismului care „pentru proletari înseamnã ºomaj, mizeria brutalã, realitate a vieþii sociale capitaliste“, Stahl nu agreea „gândul [burghez — n.m. A.M.] al perfecþiunii mecanismului care face ca societatea capitalistã sã poatã ieºi din crizã prin însãºi efectele crizei“117. Pentru cã „þãrile capitaliste devin din ce în ce mai vizibil þãri în care majoritatea populaþiei aparþine clasei proletare, clasã urbanã capabilã de acþiune politicã proprie“, marxismul este „doctrina care aratã ºtiinþific legile de a fi ale capitalismului ºi care ar fi lãsat sã se întrevadã ºi care sunt mijloacele pentru a gãsi un remediu rãnilor sociale pe care le aduce capitalismul“118. Deºi social-democrat, H.H. Stahl s-a mãrginit sã þinã conferinþe în beneficiul formaþiunii din care fãcea parte fratele sãu dupã mamã, ªerban Voinea. La mijlocul anilor ’30 Stahl rãmâne fidel cercetãrilor la sate astfel cã, treptat, prin activitatea culturalã ºi prin articolele publicate în Curierul Echipelor Studenþeºti ºi în 116 Henri H. Stahl (1981), Marxism ºi ºtiinþa socialã, Conferinþã rostitã la Fundaþia „Regele Carol I“, în ziua de 9 februarie 1946, în cadrul ciclului Socialismul ºi cultura organizat de Gruparea Socialistã de Artã ºi Culturã, Ed. Partidului Social-Democrat, Bucureºti, p. 19. 117 Ibidem, pp. 16-17. 118 Ibidem.

296 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Curierul Serviciului Social, serveºte, vrând-nevrând, intereselor Monarhiei (sociale) ºi propagandei regale în mediul rural. Articolele sale care anunþã „chemarea Majestãþii Sale Regelui, de a ne strânge ºi a ne trimite pe un drum cu totul nou“119 au fost analizate în capitolul anterior Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti, în subcapitolul referitor la Grupul activiºtilor de la Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. Mai mult, odatã cu punerea în aplicare a Legii Serviciului Social, în 1939, Stahl a publicat broºura de popularizare Câteva lãmuriri despre Serviciul Social pentru tineretul universitar din þarã. Stahl se adresa tinerilor ºi studenþilor proveniþi de la sate, care cu fiecare examen se îndepãrtau de starea lor socialã ºi care „s-au ridicat muncind în cãrturãrie în vreme ce cei de acasã au rãmas cu aceleaºi greutãþi“: Datoria acestui tineret cãrturesc este întoarcerea hotãrâtã în mijlocul obºtii din care a plecat ºi prin echipele Serviciului Social sã punã profesiunea lui mãcar pentru câteva luni în slujba folosului obºtesc.120

Temelia muncii pentru ridicarea neamului prin ridicarea satelor o puseserã echipele regale ale Fundaþiei: Tineretul intelectual ºi-a fãcut pânã acum datoria. Sã nu uitãm de pilda pe care ne-au dat-o echipele regale studenþeºti care, de 5 ani de zile, lucrând în satele þãrii, au reuºit sã creeze aceastã doctrinã ºi sã dea naºtere în toatã þara unui curent de acþiune culturalã.121

Stahl reamintea cã obiectivul efortului de organizare culturalã a þãrii consta în „crearea unui sat sãnãtos, luminat la minte, înnobilat sufleteºte. Munca pe care o cere Servicul Social este o muncã de interes naþional“122. 119 Henri H. Stahl (1981), „Zãri noui în munca noastrã“, Curierul echipelor studenþeºti, anul II, Serie II, nr. 2, 15 ianuarie 1937, p. 3, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 120 Idem (1939), Câteva lãmuriri despre Serviciul Social pentru tineretul universitar din þarã, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, pp. 5-11. 121 Ibidem, p. 25. 122 Ibidem, pp. 15-17.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 297

Cu lux de amãnute, broºura lui H.H. Stahl explica fiecare pas ce trebuia urmat de cãtre absolventul de facultate pentru aplicarea, în condiþii eficiente, a intervenþiei la sat: Tânãrul înrolat în echipele Serviciului Social va face un prim stagiu de o lunã în sânul unei ºcoli de echipieri. Organizaþi în tabãrã camaradereascã, într-un colþ pitoresc al þãrii ºi în preajma unor sate, echipierii SS vor învãþa cum învãþãturile aflate în ºcoalã pot sã fie transformate în fapte vii de folos pentru obºte. Laolaltã, tinerii intelectuali de profesiuni diferite vor forma o singurã armã de luptã, o echipã care pune laolaltã cunoºtinþe profesionale diferite. Echipa formatã va fi trimisã pe lângã un Cãmin Cultural din þarã. O datã planul stabilit, echipa va trece la cãutarea mijloacelor de înfãptuire. Un întreg program de construcþii necesare satului (case, ºcoli, dispensare, bãi populare, ºosele, poduri) trebuie realizat de fiecare echipã. La aceste construcþii vor lucra taberele premilitare de folos obºtesc, vor lucra sãtenii ºi echipa însãºi, de cele mai multe ori cu ajutoare bãneºti de la centru ºi cu ajutoare locale, mai mari sau mai mici în mãsura în care echipa va ºti sã le stârneascã.123

În anii ’30, într-o perioadã marcatã de înapoiere economicã, de frustrare socialã ºi de confuzie politicã, în vremuri în care mulþi intelectuali au fost prinºi în capcana extremismului, fascinaþi de mesianismul lui Codreanu ºi de promisiunea cã legionarii ar deþine o soluþie, departe de orice fanatism politic, pe Henri H. Stahl îl regãsim urmându-ºi drumul de cercetãtor social. Motivat de planurile de investigaþie socialã, dupã 1934 se va angaja în slujba monarhiei lui Carol al II-lea, urmând calea cercetãrii ºi modernizãrii satelor româneºti împreunã cu colegii sãi din ªcoala Sociologicã, Octavian Neamþu ºi Anton Golopenþia. Ei au alcãtuit grupul sociologilor care au îmbrãþiºat activismul cultural la Fundaþia „Principele Carol“ condusã de profesorul Dimitrie Gusti. H.H. Stahl evitã capcana „rinocerizãrii“ legionare ºi alege sã se încadreze la Fundaþie unde a ocupat postul de director de Studii.

123

Henri H. Stahl (1939), pp. 27-33.

298 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Anton Golopenþia (1909–1951) În Istoria sociologiei româneºti, descriind „statul major al miºcãrii monografice“124, Herseni îi aºeza la acelaºi nivel pe Vulcãnescu, Stahl, el însuºi ºi Golopenþia. Ca student, Anton Golopenþia fusese membru al Grupãrii Universitare Române pentru Societatea Naþiunilor, iar în 1930 a obþinut premiul Grupãrii… care consta într-o bursã la Geneva. În vara anului 1930 ºi-a luat licenþa la Facultatea de Drept, dar va renunþa la avocaturã ºi se va dedica studiilor de filozofie. Din toamna lui 1930 Golopenþia a urmat cursurile ºi seminarele de sociologie, eticã ºi politicã, ale lui Dimitrie Gusti, Vlãdescu-Rãcoasa ºi H.H. Stahl. În noiembrie 1930 Golopenþia a fost numit la recomandarea lui Stahl în funcþia de custode bibliotecar pe lângã Catedra de sociologie de la Facultatea de Sociologie ºi Litere din Bucureºti. O primã campanie monograficã l-a adus în lunile iulie-octombrie 1931 la Cornova, în Basarabia, împreunã cu Henri Stahl.125 ªi-a luat ºi licenþa în filosofie în 1933. Între 1932-1933, Anton Golopenþia n-a mai luat parte la munca de teren pentru cã din iunie 1932, la chemarea lui Gusti, devine ºeful sãu de cabinet la Ministerul Instrucþiunii, Cultelor ºi Artelor, unde va lucra ca secretar pânã în noiembrie 1933. Golopenþia s-a ocupat ºi de culegerea seriei de documente care au alcãtuit Un an de activitate ministerialã la Ministerul Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor, în septembrie 1933, redactând partea statisticã a volumului-raport al lui Gusti126. La sfârºitul anului 1932 îl putem citi în revista Dreapta, acolo unde au semnat articole ºi Octavian Neamþu ºi Mircea Vulcãnescu. Într-un articol publicat aici, A. Golopenþia insista pe munca tineretului studios în folosul obºtesc, temã fundamentalã 124

Traian Herseni (2007), pp. 238-239. Anton Golopenþia (2002), p. LIV. 126 Ibidem, p. LX. 125

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 299

a preocupãrilor celor care s-au angajat dupã 1934 la Fundaþia „Principele Carol“: Vremea de azi e vreme grea, de rãspântie… ªi ne simþim datoria de a nu sta deoparte. În cumpãna valorilor, din anii aceºtia, fapta pentru obºtie stã mai sus. O ºtim ºi noi tineretul cãrturar, sau poate numai noi. ªtim cã dacã nu e nimeni care sã ia seamã, neamul nostru ºi poate întreg veacul pot sã piarã, destrãmate de necredinþa în gând, în faptã, în neam ºi în omenire […] în jurul unui Profesor bun, care a ºtiut sã-ºi apropie ºcolarii de România adevãratã, de cea a satelor, ea poate nãzui sã sgândãre, odatã când va fi câºtigat pe de-a întregul tineretul, netulburarea somnoroasã a celor mulþi din þara noastrã.127

Dupã studii filozofice ºi juridice absolvite în þarã, în iunie 1933 Fundaþia Rockefeller îi va acorda o bursã de studii de 12 luni la Berlin.128 Chiar în ziua plecãrii sale în Germania, pe 18 noiembrie 1933, Petru Comarnescu a publicat în Rampa articolul „Anton Golopenþia“, în care îi fixa sociologului locul în cadrul „tinerei generaþii“: Un nume cunoscut mai mult de cei ce participã în miºcarea sociologicã de la noi. În grupul de sociologi ºi oameni de ºtiinþã ai tinerei generaþii, Golopenþia pãstreazã un loc aproape unic, în atmosfera de la noi, pãtimaºã, plinã de mode ºi manii, tânãrul Golopenþia posedã o luciditate de mare înþelept, ºtiind sã alterneze criticismul cu construcþia ºi iubirea de neam ºi sã le îmbine într-o mãrinimoasã viziune.

În 1933 îl regãsim pe Golopenþia la Facultatea de Filosofie ºi Drept a Universitãþii „Friedrich Wilhelm“ din Berlin, unde a audiat timp de un semestru cursurile lui Eduard Spranger, Werner Sombart ºi Hans Günther. În vara lui 1934, la Leipzig, Golopenþia studiazã cu profesorul Hans Freyer, noul preºedinte al Societãþii Germane de Sociologie ºi director al Institutului de Istorie a Culturii ºi de Istorie Universalã. 127

Anton Golopenþia, „Datoria jertfei de liniºte,“ Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã naþionalistã, anul II, nr. 3, 18 decembrie 1932, p. 1. 128 Idem (2002), p. LVIII.

300 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Între 1933-1936 Anton Golopenþia ºi-a perfecþionat pregãtirea ºtiinþificã printr-un doctorat la Universitatea din Leipzig cu profesorul Freyer, obþinut în 1936 cu teza Informarea conducerii statului ºi sociologia tradiþionalã. Este acum doctor în filozofie ºi ºtiinþe sociale. Aflat în Germania, Golopenþia nu se înstrãineazã de activitatea organizaþiilor gustiene din þarã. Concepþia organizatoricã a lui Golopenþia asupra mãsurilor ce i se pãreau necesare pentru a stimula activitatea Seminarului de Sociologie de la Bucureºti este expusã într-una dintre scrisorile sale din 1934 cãtre Dimitrie Gusti: Funcþiunea de seminar s-o îndeplineascã vreo 20 de echipe de lucru de cel mult 7-8 membri. În cadrul lor, studenþii sã lucreze în contact strâns cu cineva care a pãrãsit bãncile universitãþii, la care gãsesc sfat teoretic ºi omenesc. Fiecare student sã-ºi aleagã singur grupul în care intrã. Stahl, Vulcãnescu, Herseni ar putea sã-ºi aleagã pentru grupurile lor studenþii care ar fi bine sã fie crescuþi pentru institut ºi monografie. Aceste grupuri ar putea urmãri: (a) discuþia problemelor, cadrelor ºi manifestãrilor (Conea sã creascã în cadrul seminarului geografi ºi naturaliºti; unul din asistenþii dr. Rainer sã facã o prezentare a problemei raselor pentru sociologi ºi mediciniºti); (b) problemele României contemporane (Mitu Georgescu — o analizã a rezultatelor Recensãmântului; Roman Cresin — situaþia agriculturii, problema industriei, raportul între oraº ºi sat în România actualã); (c) culturi strãine (Petru Comarnescu — America; Mircea Eliade — India; Ernest Bernea — naþionalismul francez, sociologia francezã; Amzãr — Germania). Paul Sterian, Mac Constantinescu, Samarineanu ar urma sã fie utilizaþi în opera aceasta. […] Programul n-ar trebui sã caute sã fie complet: poate nu se gãsesc conducãtori pregãtiþi sau dispuºi sã se pregãteascã bine pentru toate cadrele ºi toate manifestãrile — planul acesta înfãptuieºte într-o oarecare mãsurã planurile noastre succesive pentru înfiinþarea unui Institut al Monografiei.129

Generalizarea acþiunii de cercetare ºi obligativitatea participãrii la munca culturalã la sate sunt idei formulate într-o scrisoare a lui Anton Golopenþia cãtre Dimitrie Gusti din 10 octombrie 129

Anton Golopenþia (2002), p. LXIII.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 301

1935. Propunerile lui Golopenþia se vor concretiza peste câþiva ani în cadrul Serviciului Social: În perspectiva funcþiunii de educare a tineretului din universitãþi pe care o au echipele regale […] douã lucruri ar trebui fãcute: extinderea treptatã a activitãþii echipelor regale, generalizarea participãrii într-însele ºi obþinerea obligativitãþii participãrii într-o varã mãcar la ele pentru obþinerea unui titlu academic, o datã ce vor exista posibilitãþi de punere în lucru suficiente. Un atare plan ar fi, desigur, în linia intenþiilor regale ºi în nota dorinþelor confuze ale tineretului […] Orientarea datã astfel tineretului ar însemna un aport nepreþuit: faptul cã ar fi realizat sub conducerea directã a Regelui ar fi deosebit de însemnat. Universitãþile ar fi bucuroase sã neutralizeze prin recunoaºterea unei atari instituþii acþiunea exclusiv politicã a centrelor studenþeºti ºi a formaþiunilor politice.130

Întors în þarã în noiembrie 1937, Golopenþia se alãturã discipolilor rãmaºi alãturi de Gusti la Fundaþia Culturalã Regalã. Nu va rãmâne indiferent nici el la atacurile grupului disident de la Rânduiala. În articolul „«Reflecþiile ºi îndoielile»“ cu privire la ºtiinþa naþiunii româneºti“ apreciazã drept pornit ºi pãtimaº articolul „Reflecþii ºi îndoieli asupra noilor iniþiative ale Profesorului D. Gusti“ din revista Însemnãri sociologice (1937), verigã dintr-un lanþ întreg de scrieri îndreptate de D.C. Amzãr împotriva profesorului Gusti ºi a foºtilor sãi camarazi de învãþãturã de pânã mai ieri [precum T. Herseni — n.m. A.M.].131

Golopenþia considera cã D.C. Amzãr cautã sã-i dovedeascã profesorului sãu o greºealã pe care a învãþat de la acesta sã o considere ca atare. Corect, D.C. Amzãr ar fi trebuit sã-l intituleze „Reflecþii ºi îndoieli asupra interpretãrii 130

Anton Golopenþia (1999), Ceasul misiunilor reale, ediþie îngrijitã de ªtefania Golopenþia, Ed. Fundaþiei Culturale Române, Bucureºti, pp. 278-279 apud Anton Golopenþia (2002), pp. LXXI-LXXII. 131 Idem (2002), p. 79.

302 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

date de Traian Herseni ºtiinþei naþiunii româneºti, urmãritã de profesorul Gusti.132

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 303

Cum se poate vedea, reinterpretarea rolului ºtiinþei sociale nu îl îndepãrteazã pe A. Golopenþia într-un mod fundamental de concepþia profesorului Gusti. În 1939, D. Gusti exprima punctul sãu de vedere în relaþia dintre conducerea statului ºi oamenii de ºtiinþã:

ideii cã doar ºtiinþele constituie cunoaºterea veritabilã, alãturi de convingerea cã ºtiinþa nu necesitã o analizã sau o justificare criticã suplimentarã. Din interiorul sistemului gustian Golopenþia nu observã la sfârºitul anilor ’30 cã, de fapt, toate formele de cunoaºtere îºi au originile în interesele omeneºti fundamentale. Încadrat ca inspector în Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, A. Golopenþia devine director în Institutul Social Român ºi secretar de redacþie al revistei Sociologie româneascã. Rãmâne director în ISR ºi inspector la Fundaþie pânã în anul 1940. În aceastã dublã calitate, în octombrie 1937, Golopenþia se aflã la Paris împreunã cu Octavian Neamþu ºi lucreazã alãturi de Gusti la Comisariatul Pavilionului Românesc135 de la Expoziþia Universalã. Ca cercetãtor, Anton Golopenþia a depus permanent efortul de a renova metoda monograficã a lui Gusti136. Aºa cum aratã Stahl în amintirile sale, intenþia lui a fost aceea de a redirecþiona cercetarea de teren dinspre localitãþi separate ºi cadre ºi manifestãri, spre zone administrative de nivel mediu (judeþ) sau cãtre fenomene sociale:

Conducãtorii care nu au cunoscut destul realitatea s-au încrezut în intuiþia lor, care i-a înºelat. Atunci dar, n-ar trebui sã supunem realitatea unui studiu ºtiinþific ca s-o cunoaºtem în toate domeniile sale? N-ar trebui sã ºtim, ca sã prevedem? […] Omul de ºtiinþã dupã ce ºi-a fãcut datoria de strict observator trebuie sã cedeze locul moralistului ºi astfel concluziile ºtiinþifice asupra realitãþii sociale se dubleazã de un ideal social […] Politica, adicã mijloacele tehnice de realizare ale idealului social, nu va trebui sã uite lecþiile anchetei sociologice […] Studierea faptelor particulare care trebuie dirijate devine prima datorie a reformatorului ºi monografia sociologicã primul sãu instrument de lucru.134

Golopenþia avea bune temeiuri sã afirme cã planul conceput de profesorul Gusti era irealizabil. În repetate rânduri, Gusti afirmase cã e posibil ca prin monografierea celor 15 000 de sate sã se ajungã la o cunoaºtere completã a tuturor problemelor sociale, creându-se o sociologie a naþiunii. În realitate, era cu neputinþã sã se elaboreze un numãr atât de mare de monografii. Golopenþia propunea folosirea metodelor statistice, gruparea informaþiilor pe schema unei tipologii a satelor ºi oraºelor, având ca ultim scop alcãtuirea unui atlas social. Gândurile lui Golopenþia nu se opreau aici, ci, aºa cum arãta în teza lui de doctorat, ºtiinþele sociale aveau datoria de a se pune în slujba administraþiei, în cadrul unei politici de stat.137

Pe direcþia gustianã a scientizãrii politicii, Golopenþia mãrturiseºte asumarea unei conºtiinþe tehnocrate. Pozitivismul (de origine saint-simonianã) sau scientismul reprezintã prevalenþa

H.H. Stahl îl socotea pe A. Golopenþia drept „cel mai dotat sociolog: filozof cât Mircea Vulcãnescu, erudit ºi profesor cât

În acelaºi text Golopenþia dezbate tema mai largã a rostului ºtiinþelor pe care îl identificã în asistenþa oferitã de cãtre oamenii de ºtiinþã pentru afirmarea oamenilor ºi a naþiilor. Rostul ºtiinþelor sociale e sã-i ajute pe conducãtorii acestor obºtii în care trãieºte omul. Rostul ºtiinþelor sociale îmi pare a fi, deci, cum neamul este cea mai însemnatã din aceste obºtii, întâi de toate sã uºureze conducerea statului neamului propriu printr-o informare sãvârºitã de specialiºti, a conducãtorilor politici. Obiectivul informaþiei despre realitatea socialã îl constituie guvernarea mai eficace.133

135

132

Anton Golopenþia (2002), p. 80. 133 Ibidem. 134 Dimitrie Gusti (1939), pp. 4-5, pp, 6-9.

Anton Golopenþia (2002), p. LXXVI. Idem, „Monografia sumarã a satului“, Curierul Serviciului Social, anul V, nr. 4, 2 iulie 1939, p. 7, Fundaþia Culturalã Regalã, „Principele Carol“. 137 Henri H. Stahl (1981), pp. 359-362. 136

304 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Traian Herseni, investigator deopotrivã cu mine ºi organizator abil ca ºi Octavian Neamþu“138. Ca primã inovaþie în sociologia gustianã, Golopenþia introduce „monografia sumarã a satului“: Aparent, schema generalã a monografiei sociologice clasice se pãstra, dar se fãcea recomandarea ca în cadrul monografiei sumare sã se releve problemele principale ale satului monografiat. A doua inovaþie care i se datoreºte dupã monografiile sumare este introducerea aparatului statistic în colectarea ºi prelucrarea datelor. […] Golopenþia realizeazã faimoasa „anchetã sociologicã“ a celor 60 de sate, urmãrind statistic: starea populaþiei, miºcarea populaþiei, evoluþia postbelicã a proprietãþii agricole, starea sanitarã, starea culturalã. Înainte de pornirea acestei anchete, Gusti în cadrul unor furtunoase ºedinþe þinute la ISR s-a opus chiar violent noii iniþiative; pânã ºi cuvântul anchetã, fie ea ºi sociologicã, i se pãrea atingãtor la prestigiul ºtiinþific al ªcolii.139

De fapt, ca sociolog al fenomenelor administraþiei de stat, Golopenþia se afla în interiorul concepþiei gustiene: pentru Anton Golopenþia sociologia este ºtiinþa menitã sã asigure informaþia necesarã conducerii de stat, dezvoltând astfel latura de politicã ºtiinþificã din sistemul „Sociologie, Eticã ºi Politicã“ al profesorului Gusti. O sociologie de sine stãtãtoare, separatã de nevoile informaþionale ale statului, ar fi inutilã, dupã Golopenþia: Dacã dorim sã-i dãm un sens practic, sociologia trebuie integratã în politicã nu numai în sensul de ºtiinþã, de politologie, ci ºi de conducere efectivã a þãrii, adicã de guvernare. Sociologia trebuie sã constea într-o acþiune de informare ºi orientare a conducerii de stat printr-o cercetare continuã ºi integralã a vieþii naþiunii.[…] Pentru a conduce raþional viaþa unui stat, conducãtorii au nevoie de informare precisã ºi rapidã asupra situaþiei din fiecare moment ºi de previziunea urmãrilor posibile ale fiecãrei situaþii. Pentru a-i pune pe conducãtorii unui stat în stare sã conducã cu atenþie maximã neamul lor, informaþia despre care vorbim trebuie sã fie prospectivã.140 138

Henri H. Stahl (1981), pp. 290-292. Pompiliu Caraioan (1971), Profesorul Dimitrie Gusti ºi ªcoala Sociologicã de la Bucureºti, în Sociologia militans, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti, pp. 140-141. 140 Traian Herseni (2007), pp 239-241

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 305

Ideile acestea au fost reluate de Golopenþia atât în teza lui de doctorat, cât ºi în articolul „Rostul actual al sociologiei“, publicat în revista Sociologie româneascã din 1936. Golopenþia dezvolta concepþia gustianã potrivit cãreia sociologii lucreazã ca în slujba statului prin: a) tentativa de a privi integral viaþa în stat a neamului prin conceperea sociologiei ca ºtiinþã a întregii realitãþi sociale; b) concepþia cã rostul sociologiei este sã facã cu putinþã o mai bunã conducere a statului; c) fixarea drept scop al sociologiei româneºti cercetarea realitãþii româneºti spre înlesnirea conducerii statului românesc. Cercetãrile monografice de sate sunt concepute azi ca informaþie în vederea acþiunii de ridicare a þãrãnimii. Dar aceasta nu o mai poate exercita o instituþie singurã, nici chiar una de elanul Fundaþiei „Principele Carol“. Ea nu poate fi întreprinsã decât de chiar conducãtorii neamului românesc ºi dusã la îndeplinire cu ajutorul întregului aparat administrativ. Aceasta este ºtiinþa naþiunii.141

În „Rostul actual al sociologiei“ Golopenþia îºi mãrturiseºte convingerea cã pentru a conduce raþional viaþa unui neam, conducãtorii lui au nevoie de o informare cât se poate de rapidã ºi precisã asupra situaþiei de fiecare moment a acelui neam între statele celorlalte neamuri. Informaþia de care are nevoie conducerea unui neam e totalã, privitoare la toate aspectele vieþii neamului respectiv. […] Trebuie puse întâi de toate temele care sunt de un interes grabnic pentru guvernarea statului respectiv. Informaþia îºi îndeplineºte rostul numai dacã e prospectivã.142

Concepþia sociologicã a lui Golopenþia asigura sociologiei rolul unei discipline ºtiinþifice, capabile sã participe la raþionalizarea conducerii sociale, administrative ºi politice. Rostul sociologiei în concepþia lui Golopenþia este acela de a face cu putinþã o mai bunã conducere a statului, iar scopul sociologiei româneºti este cercetarea realitãþii româneºti pentru îmbunãtãþirea conducerii

139

141 142

Anton Golopenþia (2002), p. 77. Ibidem, pp. 73-75.

306 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

statului românesc.143 Adept al unei sociologii operaþionale, Golopenþia propunea crearea unei mari Instituþii de stat în mãsurã sã coordoneze toate cercetãrile de interes statal pentru a le pune la dispoziþia guvernului. Sub dictatura regalã, Golopenþia ocupã poziþia de director al Publicaþiilor la Institutul de Cercetãri Sociale al României, în vreme ce H.H. Stahl va conduce Direcþia de Studii ºi Statisticã din Serviciul Social, Traian Herseni Direcþia Cercetãrilor din ICSR, iar D.C. Georgescu, Direcþia Prelucrãrilor din Institut. Concentrat la Silistra, Regimentul I Artilerie Grãniceri, Golopenþia aflã în 1939 din ziare vestea suspendãrii Serviciului Social144, a dizolvãrii ICSR ºi a stopãrii publicãrii volumelor pregãtite pentru Congresul de Sociologie care ar fi trebuit sã aibã loc la Bucureºti între 29 august ºi 4 septembrie 1939 ºi care fusese între timp amânat. În ianuarie 1940, Golopenþia decide sã renunþe la postul de asistent onorific al lui Gusti ºi la postul de director ISR pentru a se angaja la Institutul Central de Statisticã.

Octavian Neamþu (1910–1976) Octavian Neamþu a încercat în anii ’30 convertirea revistei Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã într-o publicaþie a monografiei. În numãrul 1 al revistei Dreapta, O. Neamþu evoca figura universitarã a lui Dimitrie Gusti: Niciodatã Profesorul Gusti n-a considerat studenþimea ca o mulþime, uºor de amãgit, care, inteligent mânuitã, poate aduce la câºtigarea de favoruri, de demnitãþi, de situaþii, spre deosebire de alte personalitãþi ale vieþii noastre publice.[…] Concepând Universitatea ca o comunitate socialã de viaþã ºi de concepþie, Profesorul Gusti 143 Traian Herseni (2007), pp. 242-243, vezi ºi Anton Golopenþia, Monografia sumarã a satului, în Curierul Serviciului Social, an V, nr. 4, 1939 ºi Anton Golopenþia ºi D.C. Georgescu, 60 de sate româneºti cercetate de echipele regale studenþeºti în vara anului 1938, 4 vol., Bucureºti, Institutul Social Român, 1941-1943. 144 Anton Golopenþia (2002), p. LXXXIX.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 307

deschidea studentului perspectiva unei vieþi de adâncã valoare eticã ºi de superioare posibilitãþi de activitate spre folosul naþiunii. […] Studentului-amãgitor al unor felurite idealuri, Profesorul Gusti se strãdueºte sã-i opunã studentul-cetãþean al Academiei, care nãzueºte pentru realizarea menirii sociale, etice ºi politice a Universitãþii, adicã a unitãþii sociale cãreia, într-adevãr îi aparþine. […] Pentru toate aceste lucruri, Profesorul nostru va avea o rãsplatã pe care nimeni nu i-o va putea rãpi ºi o glorie în calea cãreia nimeni nu va putea pune nimic, fiindcã nici aceastã rãsplatã ºi nici gloria, nu e în funcþie de voinþa nimãnui, aceea de a avea — discipoli. 145

În anii ’30 în Dreapta apãreau articole semnate de legionari146 ºi discursuri întregi aparþinând conducãtorului Legiunii, Corneliu Zelea-Codreanu: Nu am venit aci în mijlocul acestui congres (studenþesc de la Sibiu) sã fac loc unui discurs, pentru cã ora discursurilor a trecut. Suntem în epoca realizãrilor practice cãtre care ne împinge acest popor românesc. […] Generaþia de tineri care nu are un ideal este o generaþie moartã. […] Eu am venit sã vã strâng ºi sã vã chem la înarmarea moralã.147

Începând cu articolul „Avantaje ºi datorii româneºti“ Octavian Neamþu se declarã un publicist român naþionalist ºi se pronunþã în favoarea ridicãrii naþiunii etnice, dar nu va propune acþiuni îndreptate împotriva strãinilor sau minoritãþilor etnice: De la 1918 elementul românesc ajunge diriguitor, în rosturile unui stat organizat pe bazã de naþionalitate, iar o parte din foºtii stãpâni ajung în inferioara situaþie de cetãþeni minoritari. Consecventã unei 145 Octavian Neamþu, „Dimitrie Gusti,“ Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã, an I, nr. 1, 13 decembrie 1931, pp. 1, 3. Dupã 15 ani în cercetarea sociologicã de teren, Octavian Neamþu îºi va expune concepþia despre menirea ºtiinþei sociale în lucrarea Sociologia culturii poporului, teza sa de doctorat în filozofie, apreciatã „magna cum laude“ sub preºedinþia lui Dimitrie Gusti, în 1947. 146 Vezi, de exemplu, Ion I. Moþa, „În timp ce Europa se destramã“, Dreapta, an I, nr. 3, 18 ianuarie 1932, pp. 1, 2. 147 Corneliu Zelea-Codreanu, „Discursul d. Codreanu“, Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã, an I, nr. 2, 23 decembrie 1931, p. 3.

308 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

firi de superioarã nobleþe, naþia româneascã în hotãrârile de la Alba Iulia decide în privinþa lor ca „principii fundamentale la alcãtuirea noului stat român deplina libertate naþionalã pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, se va administra ºi judeca în limba proprie, desãvârºitã libertate de presã, asociere ºi întrunire“. Dintr-un lung trecut de asupriri, naþia româneascã n-a pãstrat nici un resentiment ºi am avut grijã de minoritari mereu vãditã de a nu jigni susceptibilitãþile lor naþionale.[…] Atitudinea de menþinere a prezumþiei lor de superioritate este inspiratã de sugestii budapestene, acceptate de o parte a presei minoritãþii maghiare, dãunând unor bune raporturi de prietenie. […] Ne este îngãduitã pretenþia rãspicat formulatã cãtre minoritari, de a urma o politicã culturalã adaptatã în mod desãvârºit numai ºi numai la problematica vieþii politice de la noi, renunþând la îndemnurile de dinafarã de graniþã. Astfel lucrându-se de o parte ºi de alta se poate ajunge la o îndulcire a raporturilor, uneori încordate, dintre noi ºi ei, realizându-se o fecundã apropiere pe drumul culturii.148

Soluþia lui Octavian Neamþu constã în intensificarea vieþii româneºti în Ardeal. Realizarea unei atari intensificãri impune trezirea spiritului local, viu colorat în trecut ºi existând ºi azi pentru a da înfãptuiri ale sufletului naþional, care sã poarte pecetea pãmântului ardelenesc.149

Românizarea oraºelor ºi politicile liberale de omogenizare culturalã sunt indirect susþinute de Octavian Neamþu în articolul „Oraºe ardelene“ din 1932. Pornind de la observaþia culturalã cã în marile oraºe se vorbeºte mai mult în alte limbi decât în românã, Neamþu socoteºte acele comunitãþi urbane ca „strãine“: Sibiul sãsesc, Oradea unguresc, Timiºoara unguresc ºi sârbesc: Aºa sunt oraºele ardelene, strãine. Fiindcã ne lipseºte burghezia naþionalã care sã se opunã celei ungureºti sau germane. […] Admitem cã minoritarii þãrii noastre sunt cetãþeni loiali ai statului român ºi nu ne fac dificultãþi. Dar ei niciodatã nu vor pune interesele statului mai presus de nãzuinþa lor ca naþiune… Cercurile lor culturale sunt

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 309

numeroase, gazetele mari ºi cetite, ºcolile bine organizate, viaþa lor socialã bine dezvoltatã. În faþa acestora trebuie sã se ridice trãinicia, vigoarea sufletului românesc, prin intensificarea vieþii sociale româneºti.150

În alt articol, Neamþu înainteazã soluþia culturalã încarnatã în omul de ºtiinþã bun manager ºi organizator, abil sã trezeascã naþia românã din pasivitate: Înfãptuirea unui ideal naþional — acela al unitãþii naþionale — n-a fost pentru naþia româneascã un moment de bogate învãþãminte în vederea desfãºurãrii în viitor a vieþii naþionale, isvor împrospãtor de energii ºi dãtãtor de noi dorinþe de viaþã — ci, împrejurare socotitã nimeritã pentru încrederea odihnei, considerând totul încheiat. […] Experienþa încercatã prin deziluziile produse de atâtea partide a provocat o atitudine de îndoialã faþã de aceia care vorbesc de virtuþile ideii. Dezamãgitã, naþia s-a resemnat într-o totalã pasivitate faþã de frãmântãrile vieþii de stat. Îndelunga perioadã de nesocotire a aspiraþiilor ºi rolului ei i-a nimicit, aproape ºi orice deprindere de reacþiune politicã, eficace ºi precis orientatã. În privinþa soartei statului, ea nu mai are decât surâsul amar al unui scepticism ucigãtor de avânt. ªi totuºi, interesarea ei la nevoile statului este necesarã. Dezvolarea statului român pare sã fie condiþionatã de o nouã întemeere. Aceasta, ca sã aibã sorþi de trãinicie, trebuie sã stea pe baza datelor politice proprii colectivitãþii româneºti. [… ] Colectivitatea noastrã naþionalã, în drumul spre reorganizare, simte astfel, nevoia insului care sã-i formuleze aspiraþiile ºi sã-i împrospãteze energia, retrezindu-i credinþa în utilitatea practicã a idealului. Lucrul acesta nu-l poate face decât acela care are ºi convingerea necesitãþii prefacerii sociale ºi modalitatea de schimbare: omul unei idei precise. În locul celor care doar mânuesc idei, e nevoe de insul care cunoaºte adevãrul unei idei ºi are ºi înþelegerea virtuþilor ei realizatoare. Ca aceasta sã câºtige încrederea colectivitãþii ºi sã aibã sorþi de isbândã trainicã, trebuie sã concretizeze nevoi reale, legându-se organic de corpul naþiei, care la rândul ei singurã poate sã-i dea tãria trebuincioasã înfãptuirii. […] Într-o lume în care se pierde încrederea în virtuþile practice ale idealului, o naþie care vrea sã-ºi trãiascã

148

Octavian Neamþu, „Avantaje ºi datorii româneºti,“ Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã, anul I, nr. 3, 18 ianuarie 1932, p. 4. 149 Ibidem.

150 Octavian Neamþu, „Oraºe ardelene“, Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã, an I, nr. 4, 27 ianuarie 1932, p. 4.

310 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

viaþa ei, trebuie sã se ridice insul care are formula necesarã, cunoscând tainica putere organizatoricã a ideii.151

Concepþia mesianicã asupra omului de ºtiinþã transpare ºi dintr-un articol de primã paginã din revista Dreapta. Viziunea asupra omului de ºtiinþã cu vocaþie, ca salvator al naþiunii, împrumutatã din sistemul gustian (de inspiraþie saint-simonianã) este rãspunsul viitorului activist cultural la nevoile urgente din societatea româneascã: Politicul vieþii de astãzi nu mai este acea intrigãrie mãruntã, acea goanã dupã putere, lupta pentru o uºoarã cãpãtuialã ºi este altceva decât oratoria de cliºeu, elocvenþa lipsitã de sens, menitã a ademeni masele, încântând urechea ºi narcotizând intenþia de urmãrire criticã a discursului. Politica înceteazã sã mai ofere teren ºi posibilitãþi de dezvoltare politicianismului. Cetãþeanul suferã cu veacul o schimbare în mentalitatea sa. […] Cetãþenii zilei noastre cu toatã graba uluitoare care îi rãpeºte în nebuna ei goanã, îºi iau rãgazul ca, în ordinea politicã, sã se supunã unui riguros examen de conºtiinþã. […] În nevoia unei cât mai juste orientãri politice, individul cautã sã se informeze asupra rostului sãu cetãþenesc, priveºte critic ºi devine exigent faþã de partidele politice ºi acþiunea lor. Le cere o fundare ideologicã, se preocupã de doctrina lor. Se produce astfel acea ideologizare a vieþii politice. […] Societatea în momente grele gãseºte întotdeauna personalitatea care sã-i ajute. Ne gândim le ceea ce se numeºte un om de vocaþie, […] personalitãþi creatoare — care rãspund nevoii de lãmurire spiritualã a opiniei publice. […] Datoria omului de carte este sã fie în slujba înaltã a grupului de care e legat. […] Pentru viaþa societãþii româneºti, fenomenul este caracteristic. Cãrturarul trebuie sã coboare în viaþa practicã.152

În alt articol Neamþu se ridicã împotriva marxism-comunismului ºi a miºcãrii socialiste care încercau în epocã sã punã monopol pe ideea de revoluþie. Neamþu susþinea ideea cã schimbarea radicalã social-politicã se poate produce ºi prin revoluþia naþionalã: 151 Octavian Neamþu, „Îndreptar de luptã“ în Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã, anul I, nr. 6, 13 februarie 1932. 152 Idem, „Consideraþii asupra vieþii publice“ în Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã, an I, nr. 7, 21 februarie 1932, p. 1.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 311

Neamul românesc apãsat de actualele aºezãri ºi dornic de o viaþã de stat organicã lui strigã acum necesitatea unei noi întocmiri sociale. Poporul de la sate, ca ºi intelectualii, þãranul care munceºte pãmântul ºi cãrturarul […] toþi deopotrivã trãim încordarea unei vieþi sociale care-ºi cautã un fãgaº nou, cel vechi fiindu-i nepotrivit. […] Schemele (marxismului) uscate, reci, cântate pe toate strunele, când mai violent cu timbru comunist, când mai dulce cu estompãri de „democraþie înaintatã“ ne furã oferite pe tonul sigur al oamenilor care ºtiu ei cã aici e adevãrul. […] ªi astfel în faþa frumoaselor construcþii sociologice ale gânditorului Karl Marx se ridicã rãspunsul simplu al þarinei valahe, cu glasul biruitor al vieþii adevãrate care nu se lasã încremenitã în aºezãri strãine de fiinþa ei. […] O acþiune care ar tinde spre realizarea unei schimbãri sociale, sub semnul numai al ideii socialiste de dreptate socialã se dovedeºte astfel strãinã de aspiraþiile colectivitãþii noastre ºi sortitã neizbânzii. […] revoluþia care va pune bazele noului stat românesc va fi aºadar cea care va sta sub semnul naþionalismului. Naþionalismul închide în sine ºi ideea de dreptate socialã, ridicându-se deasupra unilateralitãþii formulei hibride socialiste, cu vifoarea unei concepþii vii, organice. Popor tânãr ºi þãrãnesc. Noi trebuie sã ne trãim întâi ºi în sfârºit viaþa noastrã naþionalã ºi abia apoi sã ajungem la concepþii politice care fac abstracþie de naþiune ºi gândesc din punctul de vedere internaþional al proletariatului industrial.153

Organismul naþional pe care trebuie fundamentat noul stat este alcãtuit pe de o parte din þãrani ºi muncitori ºi pe de altã parte din intelectualii ridicaþi din rândurile þãrãnimii ºi muncitorimii: Susþinând aici o revoluþie de dreapta, am afirmat cã la baza noii aºezãri de stat a colectivitãþii noastre naþionale, ca noua întemeiere statalã sã fie organicã, e necesar sã stea douã elemente: ideea de muncã ºi dreptate socialã ºi ideea naþionalã. […] Pe linia acestei poziþii, la întrebarea despre pãturile îndreptãþite la întâetate în statul românesc viitor, avem un singur rãspuns: pe de o parte þãrãnimea ºi muncitorimea, pe de altã parte intelectualii. Douã pãturi reprezentând singurele categorii sociale, naþionale ºi pozitive pe care le avem.154 153

Octavian Neamþu, „Revoluþia de dreapta“ în Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã, anul II, nr. 2, 18 decembrie 1932, p. 1. 154 Ibidem.

312 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Argumentele pentru o revoluþie naþionalã, pentru o miºcare antimarxistã ºi antiinternaþionalistã, sunt reluate în articolul „Douã pãturi“ în 1933. Pentru Neamþu, oraºul deþinãtorul de azi al dominaþiei politice, cu populaþia sa incertã ca provenienþã ºi viaþa sa dezrãdãcinatã din realitatea vieþii istorice naþionale îºi urmãreºte interesele proprii spre folosul unei minoritãþi profitoare ºi strãine ºi fãrã posibilitãþi de creaþie în ordinea spiritualã. […] Cercetãtorii cei noi ai satelor vorbesc despre o þãrãnime a cãrei mentalitate a suferit schimbãri profunde în bine ºi care e hotãrâtã sã-ºi apere drepturile. Dorinþa încã neformulatã practic a þãrãnimii ºi muncitorimii româneºti este ca guvernanþii sã nu conducã naþiunea dupã bunul lor plac, ci sã cârmuiascã un popor tânãr spre þinta unei vieþi de sine stãtãtoare ºi prospere. […] Ca sã biruie, pãtura asta nu are nevoie decât de conducãtori. Aceºtia va trebui sã fie daþi de pãtura intelectualitãþii româneºti.155

Intelectualii ºi cãrturarii ridicaþi din mediul rural sunt cei care cunosc greutãþile materiale ºi dificultãþile morale ale procesului de dezrãdãcinare a þãranului din mediul sãtesc. Printr-o susþinutã acþiune, ei vor trebui sã combatã concepþia unui oraº cuceritor, tinzând la o depopulare a satelor ºi având drept consecinþã: înmulþirea proletariatului orãºenesc. În viaþa publicã de azi, intelectualilor le revine rolul de a alcãtui corpul de elitã naþional, noua aristocraþie româneascã [subl. în text], nãscutã din necesitãþile prezentului, oaste de apãrare ºi cuceriri, întru realizarea statului românesc.156

Dupã ce sociologul Dimitrie Gusti a primit preºedinþia Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“, Octavian Neamþu a fost însãrcinat cu funcþii de conducere în administraþia Fundaþiei: este inspector general între 1934-1941 ºi apoi director general între 1941-1948. De la conducerea Fundaþiei depune eforturi pentru înfiinþarea la nivel naþional a Cãminului Cultural, 155

Octavian Neamþu, „Douã pãturi,“ Dreapta, Foae de culturã, informaþie ºi luptã, anul II, nr. 5, 20 ianuarie 1933, p. 1, p. 3. 156 Ibidem.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 313

instituþie de bazã a Serviciului Social, cu rolul de a realiza „o vastã operã de educaþie þãrãneascã“. Asemenea multor intelectuali ai „noii generaþii“, prinºi în capcana construcþiei culturale (pe criterii etnice ºi religioase) a naþiunii, Octavian Neamþu este un publicist naþionalist fãrã sã devinã în scrierile sale ortodoxist sau antisemit. În 1936, în articolul „Munca socialã în România“, inclus în Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar, Neamþu argumenteazã în favoarea ridicãrii naþiunii etnice, dar nu ca acþiune politicã ori culturalã îndreptatã împotriva minoritãþilor etnice: O viaþã de stat româneascã, doritoare sã se întemeieze pe categorii naþionale, trebuie sã înceapã cu organizarea pãturii sociale de temelie a naþiunii noastre, þãrãnimea. De aceea, orice muncã de prefacere structuralã a vieþii româneºti trebuie sã înceapã cu schimbarea stãrii naþiunii, restaurând în viaþa ei mersul pe fãgaºul vieþii celei adevãrate româneºti. […] Ca sã cunoaºtem viaþa româneascã, e necesarã apropierea de þãrãnime, pãtura autohtonã, istoricã a naþiei.157

Conducãtor ºi organizator al echipelor regale, Octavian Neamþu a teoretizat ºi a practicat activismul cultural destinat modernizãrii rurale, servind intereselor propagandistice ale Monarhiei autoritar-sociale carliste ºi organizând tineretul studios în slujba Regelui: Echipele medicale alcãtuite din cei mai de seamã doctori ai Facultãþii de Medicinã din Bucureºti împãrþeau leacuri ºi îngrijeau bolnavi; alþi monografiºti împãrtãºeau sãtenilor învãþãtura cooperatistã ºi întemeiau asociaþii cu rosturi economice; sãptãmânã de sãptãmânã se organizau ºezãtori culturale, cu sfaturi strâns legate de nevoile satului pe care monografiºtii începeau a-l cunoaºte fãrã înºelãrile unei false literaturi. […] Instituþia menitã sã organizeze ºi sã îndrume munca pentru ridicarea culturalã a satelor este Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, prin care Regele cheamã la viaþã nouã 157 Octavian Neamþu, „Munca socialã în România“, în Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935) în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, an XIV, Bucureºti, Ed. Institutului Social Român, pp. 1028, 1020-1021.

314 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

alcãtuirea mai veche a unei fundaþii princiare ºi a Casei Culturii Poporului.158

Deºi direcþiile generale ale acþiunii culturale erau trasate de la centrul de comandã al Fundaþiei, activitatea de „ridicare“ a satelor era, la mijlocul anilor ’30, teoretizatã ºi promovatã de cãtre gustiºti ca ºi când aceasta ar fi putut sã stimuleze iniþiativele locale ale sãtenilor. În fapt proiectul gustian al ºtiinþei naþiunii, programul naþional de modernizare a satelor ºi oraºelor româneºti, a parcurs simultan etapele iniþiale ale cercetãrilor monografice ºi ale asistenþei sociale (1925-1933), trecând odatã cu etapa muncii culturale de la Fundaþie (dupã 1934) de la o aparentã susþinere a dezvoltãrii comunitare ºi o realã intervenþie socialã, la un control din ce în ce mai centralizat al muncii culturale (1934-1938), pentru ca, într-un final, sã vireze spre inginerie socialã (1938-1939). La mijlocul anilor ’30 membrii echipelor de specialiºti monografiºti nutreau despre ei înºiºi convingerea cã aveau misiunea sã ofere politicienilor sau oamenilor obiºnuiþi expertizã, asistenþã, know-how. Comunitatea ruralã, administraþia localã, preotul ºi învãþãtorul satului, þãranii fruntaºi urmau sã îºi aducã prin Cãminul Cultural contribuþia în sensul dezvoltãrii comunitare. Pe mãsurã ce se apropia anul 1938 ºi mai ales odatã cu introducerea Serviciului Social, conducerea ªcolii îºi va asuma un rol din ce în ce mai autoritar, de direcþie ºi intervenþie, în sensul unei inginerii cu o strategie impusã de la centru. Programul de reformã a satelor era astfel elaborat de specialiºti þinând seama de nevoile satului ºi de experienþa tehnicã a celor care lucreazã la sate în Echipele studenþeºti ori în Cãminele Culturale. […] Satul are nevoie de conlucrarea intelectualilor, chemaþi sã înfãptuiascã partea tehnicã a programului, ca medici, profesori de educaþie fizicã, ingineri agronomi, medici veterinari, ingineri silvici, maestre de gospodãrie, teologi etc., într-o muncã voluntarã, educativã — legând, în focul unei lupte sociale ºi spirituale comune, legãturile rupte dintre þãrani ºi cãrturari, adicã dintre singurele noastre categorii sociale naþionale.159 158 159

Octavian Neamþu, „Munca socialã în România“, pp. 1023, 1026. Ibidem, p. 1031.

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 315

Aºa cum, în broºura Câteva lãmuriri despre Serviciul Social pentru tineretul universitar din þarã, H.H. Stahl mobiliza tineretul studios cu origine ruralã pentru munca culturalã în folosul obºtesc, la rândul sãu, Octavian Neamþu mobiliza educatorii, pãrinþii ºi învãþãtorii prin cãrticica Învãþãtorul ºi ºcoala în Serviciul Social: „Profesiunea noastrã înseamnã rãspundere faþã de obºte, muncã socialã, serviciu social. ªi asta în primul rând pentru noi învãþãtorii.“160 Odatã cu aplicarea Legii Serviciului Social în 1939, Neamþu are sfaturi pentru elevii ºcolilor normale, pentru elevii ºcolilor de meserii, pentru comandanþii ºcolilor strejãrãºti, pentru studenþii universitãþilor din þarã, pentru educaþia tineretului în ansamblu în sensul „caracterului naþional ºi naþionalist“. Neamþu expune un program naþional de ridicare culturalã a satului prin Cãminul Cultural, pentru deprinderea cu munca de cercetare a vieþii satelor ºi cu tehnica muncii de ridicare culturalã. Modelul îl constituie „tehnica folositã în munca lor de echipele studenþeºti, potrivit cu doctrina de culturã a poporului a Prof. D. Gusti“161. În anii ’30, alãturi de sociologii grupãrii de la Fundaþie, H.H. Stahl ºi A. Golopenþia, O. Neamþu alcãtuieºte o veritabilã echipa de PR ºi comunicare sub coordonarea profesorului Gusti. Misiunea lor: reconstrucþia satului românesc, a naþiunii, a României sub conducerea monarhului Carol al II-lea: Dorinþa M. S. Regelui Carol II, care este conducãtorul spiritual al întregii miºcãri de înnoire a României, este sã formeze, prin educaþie naþionalã ºi prin puterea educativã a faptei, o generaþie nouã, disciplinatã ºi creatoare, cu gândul îndreptat mereu spre munca pentru colectivitate.162

Pe 13 octombrie 1939, guvernul condus de Constantin Argetoianu a suspendat Serviciul Social.163 Dimitrie Gusti ºi-a dat 160 Octavian Neamþu (1939), Învãþãtorul ºi ºcoala în Serviciul Social, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, p. 9. 161 Ibidem, p. 15. 162 Ibidem, p. 14. 163 Henri H. Stahl (1981), p. 399.

316 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

demisia din postul de director al Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“. Inspector general la Fundaþie între 1934-1938, secretar general al Serviciului Social, Octavian Neamþu a devenit directorul general al Fundaþiei dupã rebeliunea legionarã.

Concluzii Orientãrile ºi reorientãrile politico-ideologice interbelice ale discipolilor lui Dimitrie Gusti s-au înscris în zona asumatã de majoritatea forþelor politice parlamentare în anii de dupã Primul Rãzboi Mondial: aceea a autohtonismului naþionalist. Existã, desigur, excepþia foºtilor gustiºti care s-au reorganizat în anii ’30 în grupul radical de la revista Rânduiala ºi aceea a apropierii de Miºcarea Legionarã. Mircea Vulcãnescu îºi exprimã simpatia faþã de unele valori politice pe care le promova Miºcarea lui Codreanu, dar nu se va apropia de organizaþia politicã a Cãpitanului. Mereu la intersecþia influenþelor venite dinspre profesorii Nae Ionescu ºi Dimitrie Gusti, Vulcãnescu va lucra doar ca funcþionar fidel statului român naþional-liberal. Henri H. Stahl este imun în interbelic la fascinaþia pe care Legiunea ºi profesorul-filozof Nae Ionescu o exercitã asupra colegilor sãi din „noua generaþie“. H.H. Stahl declara în anii ’80 cã în interbelic a avut drept modele în activitatea de cercetare a istoriei sociale sãmãnãtorismul lui Nicolae Iorga ºi social-democraþia lui Karl Kautsky ºi a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Sociologul Stahl nu a validat însã niciodatã aceste surse pe care a încercat sã le foloseascã în investigaþia socialã. În schimb a folosit marxismul ca metodã de cercetare. Dupã anul 1934, Stahl a semnat o serie de materiale de inspiraþie monarhistã, intrând în slujba Monarhiei sociale a lui Carol al II-lea. Angajat la Fundaþie pentru a-ºi continua munca de cercetare socialã, Henri H. Stahl a scris la Curierul Echipelor Studenþeºti ºi la Curierul Serviciului Social ºi a contribuit dupã 1935 la proiectul naþional (social-cultural) al lui Dimitrie Gusti. În perioada interbelicã Anton Golopenþia a parcurs drumul de la activismul cultural carlist ca angajat al Fundaþiei Regale, la

Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor / 317

sociologul preocupat de problemele administraþiei de stat, trecând de la naþionalismul politic la raþionalismul ºtiinþific. În anii ’30, la rândul sãu, A. Golopenþia a dezvoltat principiul gustian al omului de ºtiinþã angajat în slujba statului ºi a naþiunii. Discipolii lui Gusti au luat parte cu multã pasiune la disputele culturale ºi ideologice ale vremii. Gustiºtii au publicat articole în ziare sau în reviste a cãror politicã redacþionalã era uneori diferitã ca orientare faþã de partidele sau forþele cu care ei înºiºi simpatizau. Unii dintre ei au cãzut în capcana promisiunii salvãrii legionare. Traian Herseni a publicat mai întâi în revista Stânga, promoscovitã, ºi apoi a intrat în Miºcarea Legionarã pentru care a scris în anul electoral 1937 broºurile de popularizare Miºcarea Legionarã ºi Muncitorimea ºi Miºcarea Legionarã ºi Þãrãnimea. D.C. Amzãr ºi E. Bernea se desprind ºi se dezic de ªcoala Monograficã la mijlocul anilor ’30, din motive care au þinut iniþial de metodologie, ei fiind mai degrabã interesaþi de etnologie decât de sociologie. Grupul de la revista Rânduiala s-a îndepãrtat de ªcoala Sociologicã ºi pentru faptul cã membrii sãi l-au atacat public pe Dimitrie Gusti din cauza monografiei (cercetarea ºi intervenþia pe baza datelor oferite de investigaþiile sociale). Amzãr ºi Bernea devin la sfârºitul anilor ’30 partizani ai Miºcãrii Cãpitanului. Fie cã pãstreazã sau nu relaþii bune cu magistrul, foºtii gustiºti intraþi în Legiune au contribuit în preajma alegerilor din 1937 la legitimarea ca Salvator naþional a liderului Miºcãrii Legionare, Corneliu Zelea-Codreanu. Pentru ei proiectul de modernizare a naþiunii nu mai putea fi reprezentat de monografie, ci de revoluþia moralã naþionalã întruchipatã de Omul nou, format în spirit legionar. Pe fondul crizei financiare internaþionale care a acentuat problemele structurale economice interne, simultan cu ascensiunea Miºcãrii Legionare, cu pierderea încrederii în partide ºi în regimul parlamentar, atunci când Dimitrie Gusti va conduce Fundaþia Regalã „Principele Carol“, H.H. Stahl, O. Neamþu, A. Golopenþia, motivaþi de vocaþia de a continua cercetarea la sat, se vor încadra alãturi de profesorul lor în acþiunea culturalã de „ridicare“ a

318 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

satului. Ei vor deveni activiºti ai modelului cultural gustian îmbrãþiºat de Carol al II-lea. Prin articolele de presã ºi prin broºurile de popularizare a Sociologiei militans aceºti sociologi au servit în a doua parte a anilor ’30 intereselor Monarhiei sociale a lui Carol al II-lea ºi regimului naþional-regal. În vreme ce gustiºtii de la Fundaþia „Principele Carol“ se vor adresa în anii ’30 tineretului cãrturar cu origini þãrãneºti ºi învãþãtorilor, pentru promovarea doctrinei culturale carliste ºi a Sociologiei militans, foºtii discipoli atraºi de Legiune se vor adresa prin broºuri de vulgarizare ºi prin publicaþii legionare atât studenþilor ºi profesorilor, cât ºi þãranilor ºi muncitorilor dezamãgiþi de marile partide istorice, în special de PNÞ ºi PNL.

VI NAÞIONALISMUL GUSTIAN — ªTIINÞA NAÞIUNII

N

aþionalismul românesc de dupã 1918 a fost analizat pornind de la procesul de construire a naþiunii în strânsã legãturã cu politica culturii. În condiþiile unei urbanizãri ºi alfabetizãri aflate în perioada de început, naþionalismul est-european interbelic a avut mai mult motivaþii politice ºi culturale decât economice ºi sociale. Cercetãrile de istorie politicã asupra naþionalismului au arãtat cã dupã Primul Rãzboi Mondial pentru a transforma populaþii înrudite etnic în naþiuni coerente politic ºi cultural, a fost nevoie de o activitate ideologicã ºi o politicã de stat riguroasã. Strategia guvernamentalã de dupã Primul Rãzboi Mondial a fost aceea de cucerire a instituþiilor culturale ºi educaþionale de cãtre statul român, de cãtre elitele centrale, pentru a definitiva problema unificãrii ºi a construirii naþiunii etnice române1. Sistemul de învãþãmânt ºi instituþiile culturale au contribuit din plin la aplicarea acestei strategii. Guvernele liberale au sprijinit românizarea oraºelor unde etnicii români se aflau în minoritate. Intelectualii români erau în cãutarea unor soluþii pentru construcþia statului naþional. Proiectele lor se legau de necesitatea organizãrii politice ºi administrative a noii Românii, în componenþa cãreia, alãturi de Vechiul Regat, intraserã Transilvania, Banatul, Bucovina, Maramureºul ºi Basarabia, cu o mare varietate de tradiþii, de grupuri lingvistice ºi religioase. România se confrunta cu sãrãcie, speranþã de viaþã scãzutã, analfabetism, ruralism ºi mortalitate infantilã ridicatã. 1

Vezi pentru aceastã analizã, Irina Livezeanu (1998), pp. 7-28.

320 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Teoriile potrivit cãrora statul trebuia organizat de la Bucureºti au generat în epocã o stare tensionatã. Nu toþi românii erau convinºi de necesitatea preluãrii modelului bucureºtean. Forma centralistã de conducere a întâmpinat rezistenþã la nivelul fiecãrei regiuni, aspect pe care oamenii de culturã ºi politicienii l-au contracarat prin propagandã naþionalistã2. Statul român, politicienii ºi intelectualitatea naþionalistã au urmãrit sã transforme sistemul educaþional, favorizându-i pe români în dauna neromânilor, dezvoltând elita etnicã româneascã ºi românizând oraºele þãrii întregite.3 Guvernele României nu au putut urmãri acest proiect într-un mod oficial, pentru cã Tratatul de protecþie a minoritãþilor încheiat cu ocazia încheierii pãcii fusese condiþia recunoaºterii statale ºi a extinderii sale postbelice. Aºa s-a explicat faptul cã nicio legislaþie privind numerus clausus nu s-a aplicat oficiat în România pânã la Guvernul Goga-Cuza, în 1938. Autori ca Ernest Gellner4 ºi Irina Livezeanu au insistat pe rolul învãþãmântului centralizat în tranziþia de la etnia tradiþionalã la naþiunea politicã modernã5. Pornind de la concluziile lui Peter Sugar din volumul Native Fascism în Succesor States, anume cã factorii externi au influenþat, dar nu au fost decisivi în apariþia fascismului din Europa de Est, Irina Livezeanu afirmã cã rãdãcinile fascismului românesc trebuie cãutate în meandrele procesului de construcþie a naþiunii române, în revoluþia naþionalã generatã de Unirea din 1918, în transformãrile produse de rãzboi ºi în revolta contra democraþiei parlamentare. Odatã ce elitele româneºti au realizat cã dupã standardele europene þara lor era înapoiatã, ºcolile au devenit instrumentul de omogenizare culturalã capabil sã accelereze construirea ºi modernizarea naþiunii, un instrument de socializare ºi de comunicare politicã exploatatã la maxim de creatorii statului naþional. Prin alfabetizare, ºcolile ºi universitãþile s-au transformat în mari promotoare ale naþionalismului. 2

Victor Neumann (2001), pp. 103-105. Irina Livezeanu (1998), p. 349. 4 Ernest Gellner (1997), Naþiune ºi naþionalism, Ed. Antet, Oradea, pp. 21-35. 5 Irina Livezeanu (1998), p. 29. 3

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 321

Reformele liberale din anii ’20 au avut drept scop unificarea instituþiilor din învãþãmântul primar ºi secundar ºi crearea unui sistem unic, uniform ºi centralizat: proiectele acelor legi au fost redactate de ministrul guvernãrilor PNL, Constantin Angelescu. Programul lui C. Angelescu, ministrul Instrucþiunii Publice care a insistat pe ridicarea de ºcoli gimnaziale ºi liceale, avea ca obiectiv consolidarea României ca stat naþional, legile acordând atenþie predãrii în româneºte a istoriei, geografiei, mai ales în ºcolile neromâneºti. Unitatea naþiunii a fost gânditã prin intermediul ºcolii, a instrucþiei ºi pedagogiei. ªcoala nu a fost însã singura instituþie de stat care a sprijinit procesul de construcþie naþionalã. Administraþia publicã ºi Biserica Ortodoxã Românã au servit la rândul lor ca instituþii cu rol fundamental în prezervarea tradiþiei culturale ºi a coeziunii sociale: „sãnãtatea moralã“ a societãþii putea fi asiguratã ºi cultivatã de cãtre Biserica majoritarã naþionalã ºi de cãtre clerul ortodox. De la conducerea Fundaþiei Culturale „Principele Carol“, preºedintele Dimitrie Gusti însuºi se manifestã împotriva sectarismului, a divizãrii religioase care ar fi ameninþat omogenitatea culturalã ºi naþionalã.6 De fapt, Gusti nu ridicã niciodatã problema separãrii statului de Bisericã, societatea laicã fiind aºezatã în armonie cu organizaþia ecleziasticã, iar spaþiul comunitãþii religioase ortodoxe suprapunându-se cu spaþiul public al tuturor cetãþenilor. Sectanþii ºi cei care se abãteau de la calea majoritãþii ortodoxe trebuiau aduºi pe calea unitãþii morale creºtin-ortodoxe. Pentru a înþelege în acest context politic atât definiþia naþiunii, doctrina naþionalã a fondatorului ªcolii Sociologice de la Bucureºti, cât ºi definiþia naþionalismului ºi viziunea sociologului D. Gusti asupra ºtiinþei ºi pedagogiei naþiunii, în acord cu metoda biografiei reprezentative este necesarã recitirea parcursului intelectual ºi profesional al Profesorului, în contextul socio-politic al formãrii concepþiei sale politice. 6 Vezi Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938 (1938), cu prilejul celei de a IV-a Expoziþii a Echipelor Regale Studenþeºti, Atelierele „Luceafãrul“ din Bucureºti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“, Bucureºti.

322 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Definiþia gustianã a naþiunii Abordând în anii 1919-1920 Problema naþiunii7, Dimitrie Gusti opunea teoriile conservatoare despre stat (definit ca organism cãruia individul îi datoreazã totul ºi faþã de care cetãþeanul are întâi de toate obligaþii), teoriilor juridice despre stat (înþeles ca abstractizare în legi ºi instituþionalizare a drepturilor ºi voinþei corpului naþiunii). În viziunea sociologului român, teoria conservatoare fusese îmbrãþiºatã în Primul Rãzboi Mondial de cãtre Puterile Centrale, iar teoria dreptului la autodeterminare a naþiunilor este atribuitã democraþiilor occidentale ºi impusã apoi prin Tratatul de la Versailles ºi prin programul preºedintelui american Woodrow Wilson. Încercând sã construiascã o explicaþie sociologicã naþiunii, Gusti se raporteazã la teoriile epocii sale ºi ale predecesorilor despre naþiune: Teoria spiritualismului naþional; Teoria materialismului naþional; Teoria empirismului naþional8. Dupã concepþia spiritualistã (Fichte, Lazarus, Steinthal, Savigny), naþiunea ar fi întruparea „sufletului poporului“ sau „spiritul poporului“. Dupã materialismul naþional, adicã dupã biologismul naþional sau dupã teoria biologistã, naþiunea ar fi o comunitate de sânge sau mai precis de rasã, rezultat al unei descendenþe biologice comune9. Dupã expunerea criticã a primelor douã teorii, în studiul sãu din 1919 Gusti pare a fi favorabil teoriei empirismului naþional pe care îl considera fundamentat pe datele experienþei sociale atunci când identificã datele constitutive ale naþiunii10. Pentru Pascal-Stanislas Mancini „naþiunea este o comunitate de sânge, 7 Dimitrie Gusti (1970), Opere [Vol. 4], Sistemul de sociologie, eticã ºi politicã, C. Politica, Sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor ºi normelor sociale ºi etice ale realitãþii sociale viitoare, Partea a II-a, Organizarea pãcii (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti, pp. 9-10. 8 Ibidem, p. 13. 9 Traian Herseni (1980), Concepþia lui Dimitrie Gusti despre naþiune, p. 98 în Henri H. Stahl (1980), Dimitrie Gusti, Studii critice, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti. 10 Dimitrie Gusti (1970), p. 14.

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 323

de limbã, de religie, de teritoriu, de obiceiuri, de istorie ºi de legi care nu acþioneazã pe deplin decât în cazul în care dau naºtere conºtiinþei naþionale, fãrã de care naþiunea nu se poate constitui ºi nici nu se poate manifesta“. Definiþia culturalã datã naþiunii de cãtre Mancini fusese îmbrãþiºatã de cei mai mulþi teoreticieni români ai naþiunii la sfârºitul secolului al XIX-lea ºi începutul secolului XX: Simion Bãrnuþiu, Mihail Kogãlniceanu, A.C. Cuza, Aurel C. Popovici, Nicolae Iorga. De altfel, cercetãtori ca Victor Neumann au remarcat cã între gânditorii politici români care l-au admirat pe un alt teoretician al naþiunii culturale, ºi anume pe Herder, se numãrã transilvãnenii Gheorghe Bariþiu ºi Ioan Maiorescu, iar în Moldova filozoful german fusese citit de cãtre Mihail Kogãlniceanu. În Valahia, Herder devenise un reper pentru paºoptistul Nicolae Bãlcescu11. Semnificaþiile atribuite conceptului de Nation de ideologii Revoluþiei Franceze au fost fundamental diferite de cele ale demersului teoretic al intelectualitãþii germane12. Pentru Ernest Renan nu poate fi asimilatã ideea de naþiune cu aceea de comunitate religioasã, lingvisticã sau rasialã.13 Naþiunea civicã francezã de secol XIX este o comunitate politicã formatã din cetãþeni care manifestã o solidaritate politicã, nu confesionalã sau etnicã. Naþiunea culturalã germanã de secol XIX, în accepþiunea lui Herder, este o comunitate de cetãþeni care se solidarizeazã în jurul unei comunitãþi lingvistice, a unor valorilor culturale, etnice. Deºi a trãit în mediul revoluþiei pariziene de la 1848, Bãlcescu a asimilat de la Herder tot ceea ce poate fi pus în legãturã cu ideea unitãþii etnice. Pentru Herder, o bunã educaþie nu poate fi dobânditã decât în limba poporului ºi a þãrii unde te-ai nãscut. În viziunea sa, limba trebuia sã funcþioneze ca un punct de unire a diferitelor provincii.14 11

Victor Neumann (2001), pp. 24-25. Idem (2004), Neam, popor sau naþiune, Despre identitãþile politice europene, Curtea Veche Publishing, Bucureºti, p. 93. 13 Ibidem, p. 88. 14 Idem (2001), pp. 40-42. 12

324 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Dimitrie Gusti nu poate fi de acord ca elementul rasã sã fie definitoriu pentru o naþiune, argumentând cã în cadrul aceleiaºi rase avem naþiuni diferite15. Respingând argumentul comunitãþii de rasã ca hotãrâtor pentru definirea naþiunii, Gusti vine în sprijinul ideii cã etnia este unul din elementele fundamentale în identificarea unei naþiuni16, cu toate cã acceptã ºi faptul cã oricând unul dintre elementele naþiunii, considerate constitutive de cãtre teoreticienii empirismului naþional, poate sã lipseascã fãrã ca naþiunea sã îºi piardã caracterul ºi identitatea. El apreciazã în acord cu Mancini ºi Herder cã „cea mai adevãratã expresie a caracterului naþional este limba, dar este [un element] la fel de nesigur ca ºi religia“17. Sociologul Gusti ºtia cã realizarea statului naþional unitar nu era rãspunsul la toate problemele interne ºi cã unirea nãºtea noi probleme de ordin cultural ºi administrativ cu care noul stat naþional trebuia sã se confrunte.18 Numit profesor de sociologie ºi Eticã în 1910 la Universitatea din Iaºi, Gusti ºi-a publicat programul în care enunþa problema naþiunii pe care a urmãrit-o apoi sistematic. Sociologia, etica ºi politica naþiunii se structurau în activitatea lui Gusti într-o disciplinã nouã, dedicatã realitãþilor sociale româneºti, pe care o va numi ªtiinþa naþiunii.19 De la bun început, din momentul în care îºi expune schema de gândire, doctrina naþionalã este una eclecticã, concepþia politicã a lui Gusti asupra naþiunii împãcând teoriile organiciste (conservatoare) asupra naþiunii cu cele voluntariste (sociale), adaptate la sistemul sociologic gustian al cadrelor ºi manifestãrilor: Dacã rasa, teritoriul, istoria sunt condiþii obiective ale vieþii naþionale, limba ºi religia sunt manifestãrile ei subiective; toate la un loc nu formeazã elementele constitutive ale naþiunii, ci doar cadrul ori mediul (cosmic, biologic, psihoistoric) în care se naºte ºi evolueazã naþiunea. Cadrul, necesar vieþii naþionale, produce ºi modificã ceea 15

Dimitrie Gusti (1970), p. 15. Ibidem, p. 16. 17 Ibidem, pp. 17-19. 18 Traian Herseni (1980), p. 94. 19 Ibidem, p. 95.

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 325

ce se numeºte caracterul naþional, care nu e însã naþiunea. Factorul determinant de creare a naþiunii este voinþa socialã. O naþiune este ceea ce voieºte ea a fi, într-un anumit cadru. O naþiune existã dacã voieºte a fi; ea este realã atât cât este actualã, având ca raþiune suficientã consimþãmântul tacit ori explicit al membrilor ei de a trãi împreunã, alcãtuind dupã expresia lui Renan, un plebiscit de toate zilele.20

Nefiind un corp politic, naþiunea pentru Gusti este un corp social bazat pe voinþa membrilor de a trãi împreunã, dar simultan este un organism natural dependent de cadrele naturale: Naþiunea trãieºte deci în fiecare individ. Iar voinþele conºtiente individuale, reunite într-o vastã sintezã, dau naþiunii individualitate […] Nu e deajuns sã se întruneascã anumite condiþii cosmice, biologice, istorice ºi psihice pentru a lua fiinþã o naþiune; trebuie ca aceastã naþiune sã fie în voinþa acelora care o reclamã, voinþã gata de a ºti sã se afirme prin sacrificii, gata de a transforma însuºirile potenþiale ale naturii ºi istoriei în desfãºurãri actuale de culturã naþionalã, în direcþia spiritualã, economicã, politicã ºi juridicã care formeazã cele patru domenii ale activitãþii naþionale.21

Paradoxal, deºi naþiunea este ceea ce ea voieºte a fi (în perspectivã voluntaristã), naþiunea trãieºte deja în fiecare individ, este anterioarã individului (în perspectivã organicistã). Dupã Gusti, esenþa vieþii naþionale, „factorul determinant de creare a naþiunii, este voinþa naþionalã. O naþiune este ceea ce voieºte a fi, dar nu în chip arbitrar“, ci „într-un cadru conform unui caracter naþional dat“, deci un voluntarism pronunþat, dar nu unul necondiþiont, ci unul determinat de cadru.22 Dacã în anii ’20, definiþia pe care Gusti o dã naþiunii este una eclecticã voluntarist-organicistã, ceea ce se explicã prin împrejurarea cã dupã Primul Rãzboi Mondial accentul a fost pus pe teoria democraticã (de stânga) a dreptului la autodeterminare ºi pe noþiunea de voinþã socialã, în anii ’30 balanþa înclinã ºi în viziunea lui spre organicism, conservatorism ºi corporatism — teorii

16

20

Dimitrie Gusti (1970), p. 20. Ibidem. 22 Traian Herseni (1980), p. 101. 21

326 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

despre stat ºi societate prezente embrionar ºi în anii ’20 în concepþia sa politicã. Deºi din vocabularul profesorului Gusti lipsesc termeni precum „cetãþenie“, „responsabilitate cetãþeneascã“, „culturã civicã“ sau „spaþiu public“, în anii ’20 în concepþia gustianã este afirmat totuºi un anumit voluntarism în relaþia dintre cetãþean ºi naþiune. Explicaþia pe care o furnizeazã Victor Neumann23 privind preferinþa elitelor intelectuale româneºti interbelice pentru termeni ca „etnie“, „comunitate“, „naþiune“ este aceea cã Berdiaev, Kirkegaard, Nietzsche ºi Heidegger deveniserã nume de referinþã pentru protagoniºtii dezbaterilor politice, în vreme ce liberalii John Stuart Mill ºi Alexis de Tocqueville erau aproape necunoscuþi elitei culturale româneºti. Sociologul Gusti dã naþiunii o definiþie socialã, în conformitate cu sistemul sãu sociologic: naþiunea se manifestã spiritual, economic, politic ºi juridic ºi este condiþionatã cosmic, biologic, istoric ºi psihic: Naþiunea este o comunitate culturalã, care pe lângã cã este o legitimare ºi o confirmare a existenþei ei, devine un imbold de viaþã nouã. Naþiunea este o creaþie sinteticã voluntarã, o unitate socialã care reprezintã un sistem voluntar, cu o motivare cosmicã, biologicã ºi psiho-istoricã, cu voinþa socialã drept causa movens a procesului de naþionalizare ºi cu manifestãrile creatoare, pe tãrâmul sufletesc, economic, politic ºi juridic al vieþii naþionale care este cultura naþionalã.24

În studiul sãu despre Problema naþiunii din 1919-1920, Gusti distingea între noþiunea biologicã de popor (unitatea naturalã) ºi cea socialã de naþiune (unitate socialã electivã), celei din urmã fiindu-i specificã conºtiinþa ºi voinþa de a trãi împreunã în numele anumitor valori culturale: Poporul primitiv (clan, hoardã, trib) este o noþiune biosocialã, fiind o unitate naturalã a vieþii sociale; el existã aºa cum îl determinã mediul cosmic, biologic ºi istoric, condus de reflexe ºi instinct, incapabil de 23 24

Victor Neumann (2001), pp. 106-110. Dimitrie Gusti (1970), p. 21.

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 327

a pãtrunde destinul, fãrã voinþa de a-l cârmui. Naþiunea, dimpotrivã este emancipatã de cadru (în sensul cã e influenþatã fãrã a fi cauzal determinatã de el), ea este o unitate socialã electivã, deci o categorie etico-socialã, fiind o fiinþã activã ºi creatoare, cauza ºi scopul destinului istoric.25

În concepþia sociologicã a lui Gusti „realitatea socialã se prezintã sub formã de unitãþi concrete“26. Dacã poporul este o unitate bazatã pe reflexe ºi instinct, iar naþiunea o unitate socialã electivã, o categorie etico-socialã, progresul social se rezumã la a crea din naþiuni potenþiale, cum sunt popoarele primitive, naþiuni actuale. Convingerea lui Gusti era aceea cã orice popor se poate actualiza prin eforturi proprii, cã se poate dezvolta spre trepte superioare de existenþã, cã poate deveni voluntar o naþiune ºi poate dobândi personalitate. Aceastã trecere nu se putea produce spontan, ci exclusiv prin voinþa comunã (naþionalã) a oamenilor de a se afirma cultural, de a se depãºi social.27 Sistemul gustian încarnat în Sociologia militans dezvãluie rostul politicii culturii ºi menirea muncii culturale ca fiind acelea de a transforma poporul (o unitate bio-socialã), în naþiune (o unitate superioarã spiritualã, socialã).28 Mijloacele de promovare a naþiunii sunt cele instructiv-educative prin „ridicarea“, de sus în jos, politicã ºi culturalã, a întregii naþiuni, prin ºcolarizarea ºi culturalizarea maselor29. Obiectivul fundamental al lui Gusti era acela de a transforma o populaþie majoritar ruralã ºi înruditã etnic într-o naþiune coerentã din punct de vedere cultural ºi cu un nivel ridicat de trai, din punct de vedere social-economic. Din acest considerent naþiunea aºa cum o gândeºte sociologul D. Gusti nu este una politicã sau civicã. Pe Gusti nu îl preocupã sã formeze cetãþeni (raþionali, egali ºi liberi indiferent de apartenenþa lor etnicã, religioasã, socialã) ai spaþiului public, prin ºcoalã 25

Dimitrie Gusti (1919, 1970), p. 22. Idem (1941), ªtiinþa ºi pedagogia naþiunii, p. 30. 27 Traian Herseni (1980), pp. 102-105 28 Dimitrie Gusti (1935), Sociologia militans, Cunoaºtere ºi acþiune în serviciul naþiunii, vol. I., ed. I, Fundaþia Regele Mihai I, Bucureºti, p. 439 29 Traian Herseni (1980), p. 108 26

328 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 329

sau institute sociale aparþinând societãþii civile. Interesul sãu este acela de a forma personalitãþi creatoare, personalitãþi sociale, personalitãþi culturale: tiparul prestabilit etnic ºi cultural este þãranul român. ªcoala, Biserica, Administraþia ºi Instituþiile Statului contribuie la formarea („ridicarea“) acestei personalitãþi culturale modelatã dupã o definiþie socio-culturalã. În Europa de Est, obºtea sãteascã ºi nu populaþia urbanã (o pãturã restrânsã) a fost cea cãreia i-a revenit rolul de model în crearea identitãþii culturale ºi politice. V. Neumann observã cã þãranul a reprezentat idealul de puritate al poporului.30 De fapt, în cultura românã se atribuie sensul de naþiune unor grupuri etnografice.31 Format ºi educat în limba germanã ºi în spaþiul cultural german, Gusti dã un sens social ºi nu politic ideii de naþiune, pe care o identificã cu o anumitã clasã socialã: þãrãnimea. Remarcãm faptul cã ºi în perioada Evului Mediu termenul de „naþiune“ nu definea atât o etnie majoritarã, cât o categorie socialã anume, recunoscutã de cãtre rege, cu referire la aristocraþie. În anul 1919, Gusti îmbrãþiºa noul sistem internaþional impus prin Tratatul de la Versailles unde criteriul pentru reconstruirea hãrþii politice a Europei a fost harta naþiunilor, iar Congresul Pãcii ar fi avut de fãcut numai o operã de înregistrare, stabilind coincidenþele dintre frontierele politice ºi cele etnice, naþionale. În contextul în care imediat dupã rãzboi în plan european la nivelul elitelor politice câºtiga teren viziunea despre o societate viitoare perfectã, scutitã de rãzboi, instituitã pe bazele unor organisme internaþionale cu rol în asigurarea pãcii mondiale, Gusti propune o concepþie umanitarã asupra lumii naþiunilor libere ºi demne, inspiratã de teza dreptului la autodeterminare a naþiunilor aparþinând preºedintelui american Wodrow Wilson:

Conceptul de suveranitate naþionalã îºi avea originea în ideea de egalitate între naþiuni, toate naþiunile urmând sã fie autonome ºi sã li se recunoascã demnitatea. Gusti se declara partizanul noii instituþii internaþionale a Societãþii Naþiunilor, care s-a transformat dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial în Organizaþia Naþiunilor Unite, ºi suporter al relaþiilor internaþionale bazate pe norme juridice internaþionale:

Suveranitatea naþionalã este expresia juridicã ºi politicã a autonomiei naþionale; ea este dreptul la existenþã proprie ºi de a dispune de sine, de nimic ºi nimeni limitat. Aceasta este demnitatea naþionalã.32

Un punct principal din programul politic al rãzboiului a fost postularea unei doctrine de înalt cuprins etic, anume cã fiecare stat naþional, independent de întinderea, puterea ºi prestigiul lui, este egal îndreptãþit într-o Societatea a naþiunilor, cã adicã în sânul acestei Societãþi nu existã naþiuni de diferite clase ºi grade, distincþie fãcutã

30

Victor Neumann (2001), p. 45. Idem (2004), p. 87. 32 Dimitrie Gusti (1970), p. 24.

Naþiunea ºi umanitatea sunt douã unitãþi ºi realitãþi sociale care stau în raporturi strânse între ele ºi formeazã împreunã o progresie socialã completã: de la popor la naþiune ºi prin naþiune la umanitate. […] O naþiune este un aspect particular al umanitãþii, ori umanitatea este continuitatea în timp ºi solidaritatea în spaþiu a tuturor naþiunilor. Nu poate fi vorba de un primat ºi de un drept superior al unei supranaþiuni, cãci toate naþiunile au misiunea egalã de a avea o civilizaþie proprie pentru a îmbogãþi umanitatea. […] O umanitate fãrã personalitãþile puternice ale naþiunilor care-i compun unitatea ar fi anemicã, sãracã ºi secãtuitã, cãci i-ar lipsi tocmai multiplicitatea izvoarelor care îi dau viaþã ºi vigoare. […] Cine lucreazã pentru propãºirea naþiunii fãrã sã vrea contribuie la îmbogãþirea umanitãþii, iar cine produce pentru umanitate, fãrã sã vrea participã la întãrirea culturalã a naþiunii. În fiecare personalitate trãiesc naþiunea ºi umanitatea. Armonia desãvârºitã dintre scopurile naþionale ºi umanitare constituie cea mai înaltã normã politicã, dreptatea internaþionalã, care trebuie sã fie la baza legalitãþii internaþionale.33

Înþelegând noile relaþii instituite între naþiunile câºtigãtoare ale Primului Rãzboi Mondial, Dimitrie Gusti se pronunþã în favoarea egalitãþii între statele naþionale suverane recunoscute ca atare dupã rãzboi ºi pentru respectarea noului sistem de relaþii internaþionale pe baza sistemului instituþional ºi legislativ internaþional:

31

33

Dimitrie Gusti (1970), pp. 31-32.

330 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

numai de ªcoala imperialistã germanã, împotriva cãreia în esenþã s-a dus lupta ºi cã în interesul constituirii Societãþii Naþiunilor, ca autoritate supremã, fiecare membru al ei îºi îngrãdeºte suveranitatea naþionalã, în mod voluntar, nu impus. Însemna-vor hotãrârile Conferinþei de pace de la Versailles un triumf al acestei doctrine? În interesul moralei superioare internaþionale, sã sperãm cã se va putea da un rãspuns afirmativ.34

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 331

doctrina imperialistã a lui Napoleon în virtutea cãreia, prin plebiscitul din 1852 a fãcut apel la popor pentru restabilirea demnitãþii imperiale. Suveranitatea naþionalã este o reacþie împotriva doctrinei imperialiste a suveranitãþii poporului; ea culmineazã în organizaþia politicã a cetãþenilor organizaþi în adunãri reprezentative.37

Devotat omenirii, umanitarul se prezintã, dupã cum observã Alain Besançon, „mai creºtin ºi mai însufleþit de un entuziasm ºi de o fervoare care au dispãrut din religia tradiþionalã“35. Adept al doctrinei umanitare, preocupat de interesele ºi de binele omenirii, sub influenþa pozitivismului francez de sorginte saint-simonianã, Dimitrie Gusti face în anii ’20 din Umanitate o fiinþã supremã de care cercetãtorul se poate apropia cu „religiozitate“ prin instrumentele ºtiinþei sociale:

Om al timpului sãu, Dimitrie Gusti înþelegea ºi se adapta momentului istoric de început de construcþie culturalã a noului stat naþional-unitar România Mare. Cu un an în urmã, în 1919, Gusti distingea între perioada istoricã în care puterea politicã domina (impunându-se prin forþã) ºi perioada actualã în care puterea guverna (legitimându-se mai degrabã raþional-legal). Monarhiile absolutiste (în care statul era identificat cu puterea politicã personalã a monarhului) instituiau regimuri politice în care Binele Principelui, iar nu Binele Comun, constituia scopul în sine al politicii:

Umanitatea nu e mister, ci o fiinþã. Azi Societatea Naþiunilor pentru întâia datã ºi-a lua sarcina de a organiza Umanitatea. Aici nu avem în vedere opera politicã, ci numai pe cea sociologicã, întreprinsã de Societatea Naþiunilor, care invitând toate naþiunile la o liberã cooperaþie ºi colaborare, pentru a coordona ºi a face sinteza intereselor ºi idealurilor comune tuturor, face din Umanitate cea mai realã realitate.36

În statul naþional, ideea naþionalã, suveranitatea a trecut de la persoana monarhului la personalitatea naþiunii. În acest mod s-a introdus democratismul, care este o activitate ºi o responsabilitate a naþiunii, în deosebire de responsabilitatea ºi activitatea publicã concentratã numai în persoana monarhului absolut. Statul nou naþional face posibilã societatea naþiunilor. Astãzi popoarele au devenit naþiuni, iar statele dinastice, state naþionale.38

Suveranitatea naþionalã În 1920 Gusti scria: […] un Rege [absolutist — n.m. A.M.] în proclamaþii se adreseazã cãtre poporul sãu ºi nu cãtre naþiune sa. În acest caz, individul nu este cetãþean al statului, ca în statul naþional, ci ca cetãþean al statului dinastic este membru al poporului. Poporul este o sumã de elemente eterogene, neorganizate ºi difuze; naþiunea este o unitate omogenã, organizatã ºi coerentã. Suveranitatea poporului este

Politologul Cristian Pîrvulescu observã cã odatã cu apariþia statului naþional Binele Comun s-a transformat în Interes Naþional. Dovedindu-ºi capacitatea de mobilizare ºi devenind utilã politic, ideea naþionalã s-a impus ca un element central al construcþiei statelor moderne. Exclusivismul etnic ºi cultural a însoþit adeseori construcþia statelor moderne.39 La 1920 România asistase deja la revoluþiile bolºevice din Rusia ºi Ungaria ºi beneficiase politic, ca urmare a Congresului de Pace de la Versailles, de urmãrile aplicãrii tezei dreptului la autodeterminare a naþiunilor a lui Woodrow Wilson. România

34

Dimitrie Gusti (1970), p. 27. Alain Besançon (1999), Nenorocirea secolului, Despre comunism, nazism ºi unicitatea „ªoah“-ului, Ed. Humanitas, Bucureºti, p. 100. 36 Dimitrie Gusti (1924a), p. 27. 35

37

Dimitrie Gusti (1920), p. 23. Idem (1924a), p. 22. 39 Cristian Pîrvulescu (2002), Politici ºi instituþii politice, Ed. Trei, pp. 24-25. 38

332 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Mare era eterogenã etnic ºi religios, iar masa mare a minoritãþilor trãia în oraºele noilor provincii. Evreii alcãtuiau un grup semnificativ, în special în zonele urbane. Populaþia majoritarã era de etnie româneascã, trãia la sate ºi se afla la limita subzistenþei sociale. Ameninþatã ea însãºi de teoria dreptului la autodeterminare, administraþia liberalã a noului stat român, asistatã uneori de oamenii de culturã ºi de ºtiinþã, a cãutat soluþiile adecvate la provocãrile aduse de prezenþa masivã a minoritãþilor etnice din noile provincii alipite. Simþindu-se în pericol, în prezenþa urbanã a minoritãþilor etnice, etnia majoritarã cãuta mijloace eficiente de afirmare în interiorul noilor graniþe. Statul naþional-unitar Dimitrie Gusti este categoric una din vocile publice care se pronunþã fãrã ezitare în sensul construcþiei etnice a naþiunii române în interiorul unui stat unitar-centralizat ºi în defavoarea organizãrii politico-juridice sub forma statului federal sau confederal, idei care vor circula în epocã prin Aurelian C. Popovici sau prin þãrãnistul Romul Boilã, profesor de drept constituþional la Cluj: Trebuie accentuat cã oricât s-ar aproba ºi aplauda recunoaºterea egalitãþii drepturilor minoritãþilor naþionale dintr-un stat, în nici un caz nu se poate concepe ca aceasta sã înlãture caracterul naþional unitar al statului. Dacã statul naþional implicã toleranþã ºi respect faþã de minoritãþile naþionale, apoi nu se poate îngãdui ca prin asta sã se distrugã viaþa politicã naþionalã, creându-se state ale naþionalitãþilor în statul naþional […] principiul drepturilor minoritãþilor naþionale, pentru a fi just, trebuie pus în deplinã armonie cu ideea statului naþional, excluzând în aplicarea practicã a acestui principiu, tot ce ar primejdui existenþa unitarã a statului naþional.40

Statul naþional-unitar, centralist în administraþie ºi etnicist în culturã, oferã protecþie împotriva încercãrilor de autonomizare

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 333

administrativ-teritorialã (de „autodeterminare“) venite din partea minoritãþilor etnice. Una din soluþiile de omogenizare culturalã identificate de sociologul D. Gusti a fost învãþãmântul, altã abordare fiind aceea a proiectelor de construcþie naþionalã prin institute sociale sau fundaþii culturale sau cea a proiectelor de reformã ºi intervenþie socialã în interesul þãrãnimii majoritare de etnie românã. Pentru profesorul Gusti, statul naþional constituie expresia politicã de organizare a naþiunii, fiind o formã de manifestare a naþiunii. Naþiunea românã se identificã la Gusti cu statul naþional. Societatea româneascã ruralã este echivalentã cu statul naþional: câte state naþionale tot atâtea societãþi ºi tot atâtea naþiuni ca unitãþi-pãrþi ale Umanitãþii. Într-o asemenea perspectivã unde societatea (ruralã) se manifestã ca stat naþional, sociologia nu poate fi decât naþionalã sau o sociologie a naþiunii. Statul este pentru sociologul român „expresia cea mai înaltã a vieþii politice naþionale“41: Naþiunea tinde a da unitãþii sale economice ºi sufleteºti o consacrare politicã ºi juridicã, care este organizaþia de stat naþional. Statul naþional este personificarea politicã ºi juridicã a naþiunii, el este naþiunea (spiritualã ºi economicã) concretã, vãzutã prin prisma organizatoare a categoriilor politice ºi juridice.42

Sociologia gustianã se concentreazã mai puþin pe cauzele absenþei clasei de mijloc în România. Preocuparea sa este ridicarea socialã ºi culturalã a þãrãnimii. Statul era conceput de cãtre Gusti ca expresie indirectã a societãþii româneºti rurale în slujba cãreia trebuia pusã elita. Savanþii, intelectualii, oamenii de ºtiinþã socialã aveau rolul de a servi naþiunii (prin munca de cercetare ºi „ridicare“ a satelor). Doar în acest mod elita putea servi statului naþional. Discipolul Anton Golopenþia se desparte aici de profesorul sãu, Dimitrie Gusti. Pentru Golopenþia ºtiinþa trebuia pusã în 41

40

Dimitrie Gusti (1970), p. 25.

42

Dimitrie Gusti (1937), pp. 1, 7. Idem (1919), p. 21.

334 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

slujba statului — ca formã instituþionalizatã a puterii —, adicã în slujba administraþiei puterii de stat. Pentru gânditori ca Golopenþia sociologia nu era bunã pentru a defini naþiunea (acest rol revenind ºtiinþei politice). Sociologia, pentru Golopenþia, avea un rol semnificativ în a oferi asistenþã tehnicã ºi informaþii instituþiilor statului. ªtiinþele politice definesc naþiunea (civicã sau etnicã) ca fiind o comunitate politicã în numele cãreia este exercitatã puterea de stat, o viziune de care se apropie foarte puþin Dimitrie Gusti. ªtiinþa naþiunii Dupã Primul Rãzboi Mondial, de la conducerea ISR, Dimitrie Gusti dãdea, cum am vãzut, o definiþie eclecticã naþiunii cu accent pe teza dreptului la autodeterminare a popoarelor. Reluatã în anii ’30 pe când profesorul Gusti se afla la conducerea Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“, definiþia gustianã îmbinã douã perspective în aparenþã antagonice. Pe de o parte naþiunea este marcatã de voinþa socialã a membrilor societãþii care se exprimã, ca într-un plebiscit, în favoarea valorilor culturale comune: Naþiunea e o creaþie voluntarã pentru cã spre deosebire de popor care e o comunitate etnicã naturalã, naþiunea se realizeazã printr-un efort de fiecare clipã, prin voinþa de a fi, de a trãi ºi de a lupta. Naþiunea presupune o voinþã conºtientã de scopurile pe care le urmãreºte. Ea nu e ceea ce natura a fãcut-o, ci ceea ce se strãduieºte sã fie, ceea ce rezultã din efortul neîncetat al celor care o compun.43

Pe de altã parte, Gusti concepe naþiunea ca pe un organism social în numele cãruia se exprimã statul naþional, un organism anterior ºi superior indivizilor care îl alcãtuiesc: Naþiunea este anterioarã nouã celor care o compunem ºi în aceeaºi mãsurã ne este superioarã. Caracterul ei de totalitate provine din faptul cã naþiunea e cea mai completã unitate socialã. […] Naþiunea e singura unitate socialã care îºi ajunge sieºi, în înþelesul cã nu cere

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 335

pentru deplina ei realizare o unitate socialã mai cuprinzãtoare, fiind în stare sã îºi creeze o lume proprie de valori, sã-ºi stabileascã un scop în sine ºi sã-ºi afle mijloacele de înfãptuire, adicã forþa de organizare ºi propãºire în propria ei alcãtuire.44

Concepþia cultural-etnicistã asupra naþiunii (comunitate care are în comun valori culturale, lingvistice, tradiþionale, istorice) se clarificã în anii ’30 ºi poate nu întâmplãtor este formulatã în 1937, anul în care Miºcarea Legionarã obþinea cel mai bun scor electoral al sãu: Naþiunea nu poate fi desfãcutã de substratul ei etnic, de populaþia care o compune, de trãsãturile ei rasiale specifice, de masa ereditarã de însuºiri fizice ºi psihice care nu-i aparþin decât ei. Trecutul istoric nu mai e doar un factor din afarã care întãreºte viaþa naþiunilor, ci parte integrantã, naþiunea însãºi în mers, pe drumul realizãrii de sine, ca destin ºi misiune. […] Când conºtiinþa de sine e îndeajuns de dezvoltatã, o naþiune nu se mai lasã influenþatã la întâmplare de civilizaþia celorlalte naþiuni, ea împrumutã cu prudenþã numai elemente care i se potrivesc.45

Dacã în anii ’20 Gusti accepta competiþia economicã ºi colaborarea politicã între naþiunile libere ºi demne ale lumii reunite în instituþii supranaþionale ca Societatea Naþiunilor, în a doua parte a anilor ’30 acelaºi Dimitrie Gusti, împreunã cu o bunã parte a intelectualilor români contemporani cu el, se opunea capitalului strãin ºi abandona soluþiile juridice, normele raþional-legale ºi competiþia între actori politici fundamentatã pe reglementãri constituþionale ca rãspunsuri la criza economicã internã ºi internaþionalã: O þarã subjugatã economic, concesionatã întreprinderilor strãine, debitoare altor þãri, nu mai e pe deplin stãpânã pe soarta ei, chiar dacã politiceºte se bucurã de un guvern, o Constituþie ºi de o organizare politicã în aparenþã neatârnate. O viaþã economicã cedatã strãinilor duce la exploatarea nemiloasã a bogãþiilor pe care le are þara ºi 44

43

Dimitrie Gusti (1937), pp. 2-3.

45

Dimitrie Gusti (1937), pp. 1-3. Ibidem, pp. 4-5.

336 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 337

la secãtuirea posibilitãþilor de trai pentru generaþiile viitoare, sau cel puþin la apariþia unor activitãþi strãine de firea ºi stadiul de dezvoltare organicã a naþiunii. […] S-a crezut cã e de ajuns sã se voteze o Constituþie ca o þarã sã devinã Stat constituþional ºi sã aparã moravuri constituþionale. Experienþa aceasta s-a dovedit dezastruoasã. […] Reforma juridicã ºi reforma politicã trebuie sã urmeze linia de dezvoltare organicã a fiecãrei naþiuni. Nici dreptul, nici politica nu sunt marfã de import, ci expresii ale realitãþii naþionale.46

transformare a societãþii — politica, ba chiar le-a imaginat unitar, într-o viziune interdisciplinarã a sistemului sãu de gândire48. ªtiinþa societãþii — sociologia — cerceteazã starea socialã a naþiunii în totalitatea ei ºi se va constitui ca o ºtiinþã a naþiunii. Politica va aplica soluþiile propuse de cercetãtori, iar etica este cea care oferã idealul spre care tinde Naþiunea de a se afirma între celelalte naþiuni ale Umanitãþii:

În anii ’20, de la conducerea ISR, Gusti asigura cadrul dialogului între proiectele reprezentanþilor partidelor cu privire la compromisul legal-constituþional. La sfârºitul anilor’30, lui Gusti experienþa constituþionalã liberalã i se pare de-a dreptul dezastruoasã pentru România. În pragul dictaturii carliste, definiþia gustianã a naþiunii estompeazã voluntarismul reformator (concepþia lui Renan) în favoarea organicismului conservator (concepþia lui Herder ºi Mancini). Obligat de propriul sãu sistem de gândire, sociologul Gusti insista simultan pe construcþia prin ºtiinþã ºi metodã sociologicã a naþiunii române. Concepþia pozitivistã, potrivit cãreia societatea poate fi reformatã ºtiinþific, îl determinã pe D. Gusti sã adauge elementelor organiciste perspectiva saint-simonianã. „Ridicarea“ naþiunii se va realiza cu asistenþa savanþilor, a oamenilor de ºtiinþã, a sociologilor, potrivit cu un ideal etic naþional:

ªtiinþa naþiunii va determina Etica ºi Politica Naþiunii prin care neamul îºi va gãsi drumul adevãratei realizãri de sine. ªtiinþa naþiunii va întemeia politica naþiunii, adicã ºtiinþa mijloacelor prin care naþiunea va putea realiza idealul naþional. ªtiinþa naþiunii nu ne aratã doar ce este gata înfãptuit, ci ne deschide ºi cãile spre ceea ce ar trebui sã fie, spre ideal ºi ne indicã mijloacele prin care ne putem ridica pânã la el. ªtiinþa naþiunii descoperã forþele creatoare ale naþiunii care trebuie puse în miºcare fãrã întârziere pentru realizarea destinului naþional, pentru îndeplinirea misiunii româneºti în lume, ca sã dãruim umanitãþii specificul nostru naþional, în chipul desãvârºit al unei culturi româneºti.49

Armãtura ºtiinþificã este un factor primordial de propãºire socialã ºi economicã naþionalã; cãci tot progresul culturii, al industriei, al medicinei, al igienei, ca ºi fundamentul unei legislaþii serioase ºi al unei politici înþelepte atârnã de stadiul ºtiinþelor pozitive ºi al ºtiinþelor sociale.47

Profesorul Dimitrie Gusti nu a intenþionat în niciun moment sã despartã ºtiinþa realitãþii sociale — sociologia — de ºtiinþele sociale particulare, economice, juridice, administrative, nici de ºtiinþa idealurilor umane — etica, nici de ºtiinþa mijloacelor de

Voinþa naþionalã este aceea care poate transforma indivizii în cetãþeni model, popoarele în naþiuni cu personalitate, cu condiþia ca membrii comunitãþii naþionale sã depunã efortul de a participa cât mai activ la atingerea idealului etic: O naþiune lipsitã de voinþã recade în starea naturalã de popor, devine o simplã comunitate de sânge ºi tradiþie, nu ºi o comunitate de aspiraþii. Popoarele trãiesc o viaþã pasivã de fatalism ºi resemnare. Naþiunile trãiesc o viaþã activã, de luptã pentru un ideal ºi un destin propriu.50

Naþionalismul lui Dimitrie Gusti Promiþând cunoaºterea ºtiinþificã integralã (totalã) a naþiunii, Dimitrie Gusti propunea aplicarea monografiei sociologice la nivel naþional pentru înfãptuirea unei ºtiinþe a naþiunii româneºti 48

46

Dimitrie Gusti (1937), pp. 6-7. 47 Idem (1924), p. 28.

Traian Herseni (1980), p. 92. Dimitrie Gusti (1937), pp. 10-11. 50 Ibidem, p. 3. 49

338 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

în acord cu un ideal etic. Element central al concepþiei sale politice, naþiunea ar fi trebuit sã fie rezultanta intervenþiei ºtiinþifice la nivelul clasei sociale majoritare, þãrãnimea românã. Soluþia salvatoare la criza economicã cu care se confrunta România interbelicã era reprezentatã de cunoaºterea ºtiinþificã ºi de intervenþia socio-culturalã: Sociologia oraºelor trebuie sã urmeze dupã sociologia satelor, pe temeiul datelor ºi a experienþei fãcute în condiþii optime în monografiile sãteºti. […] ªtiinþa naþiunii va trebui sã se bazeze pe studiul amãnunþit al tuturor satelor, al tuturor oraºelor, al tuturor fenomenelor sociale din România.51

În interiorul paradigmei pozitiviste, cunoaºterea salvatoare face ca lumea sã se miºte în direcþia binelui definitiv.52 Fidel viziunii pozitiviste, D. Gusti credea în capacitatea ºtiinþei de a transforma lumea ºi de a o schimba în bine. Proiectul gustian, de omogenizare etnicã ºi de ridicare culturalã, se înscria în anii ’30 în gândirea politicã a familiei europene a teoreticienilor care promovau naþiunea culturalã. Fãrã a îmbrãþiºa vreodatã soluþii ultime, sociologul român propunea soluþii ºtiinþifice (pozitiviste) de ridicare a naþiunii etnice ºi de concepere a statului naþional român asemãnãtor cu modul în care naþionaliºtii germani ºi italieni construiau pe principii culturale statele lor naþionale.53 În a doua parte a anilor ’30 în multe þãri din Europa loialitatea faþã de organismul naþional nu se va mai exprima prin intermediul raþiunii, ci prin apelul la emoþii ºi prin invocarea organicismului, singurul în mãsurã sã asigure coeziunea naþionalã. Acest naþionalism holistic ºi antiliberal va contribui la crearea unei atmosfere favorabilã apariþiei gândirii rasiale sistematice ºi, mai apoi, a „rasismului ºtiinþific“54. 51

Dimitrie Gusti (1937), pp. 8-9. 52 Alain Besançon (1999), p. 101. 53 Ernst Nolte (2005), p. 31. 54 Mihai Chioveanu (2005), p. 81.

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 339

Deºi naþionalistã, gândirea politicã a lui Dimitrie Gusti nu mergea pânã la construirea naþiunii pe criteriile rasei pure. De fapt, nici Miºcarea lui Corneliu Zelea-Codreanu, ortodoxistã cu tot cu membrii ei violenþi practicând asasinatul politic, nu era preocupatã programatic (ca în cazul regimului nazist) sã extermine sistematic populaþii de o altã rasã. Proiectele radicale româneºti, cel legionar ºi cel cuzist, antisemite ºi xenofobe, s-au concentrat programatic mai ales pe principiul numerus clausus al eliminãrii din viaþa politicã, economicã ºi administrativã a evreilor. Naþionalismul legionar a avut însã prin unii dintre reprezentanþii sãi ºi o tentã rasistã. Unii legionari s-au exprimat de pe poziþii biologiste. Legionarul Nicolae Roºu a propagat acest tip de naþionalism pentru care „naþiunea este istoria ºi rasa, limba ºi obiceiurile“55: Naþiunea reînvie rasa […] se bizuie pe rasã, pentru cã la originea naþiunii se aflã expresia unei sinteze gregare. La originea naþiunilor se aflã faptul material ºi biologic: rasa.56

Sociologul de la Cernãuþi Traian Brãileanu nu era nici el departe de aceastã viziune. În anul 1937 acesta scria: rasa, naþionalitatea, religia, obiceiurile ºi tradiþia — toate acestea au fost declarate invenþii mincinoase… Antisemitismul e reacþiunea naturalã împotriva acþiunii subversive a jidanilor. […] O clasã politicã idealã ar trebui sã fie compusã din indivizi din aceeaºi rasã, de aceeaºi religie, de aceeºi limbã. Regenerarea biologicã a clasei politice se face mai lesne în statele unde între clasa politicã ºi mulþime nu existã deosebire de limbã ºi religie.57

55 Nicolae Roºu (1935), Dialectica naþionalismului, Ed. Cugetarea — Georgescu Delafras, Bucureºti, p. 143. 56 Ibidem, pp. 130-131. 57 Traian Brãileanu (1937), Sociologia ºi arta guvernãrii, Ed. Însemnãri sociologice, Cernãuþi, pp. 175-178.

340 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Brãileanu îºi exprimã dispreþul faþã de comunism, de þãrãnism, de Partidul Þãrãnist, faþã de ªcoala gustianã ºi faþã de sociologia monograficã. Statul þãrãnesc nu e decât camuflarea statului comunist proletar. Demagogii comuniºti au adoptat acest nume pentru a rãzvrãti þãrãnimea ºi pentru a adormi conºtiinþa acelor intelectuali care, înrolaþi în Partidul Þãrãnist, luptã pentru izbânda comunismului jidovesc, dar pot justifica, înaintea conºtiinþei proprii ºi înaintea opiniei româneºti, atitudinea lor dupã raþionamentul gustian: þãranii sunt români; jidanii ºi noi, luptând pentru întemeierea „statului þãrãnesc“, facem românism, deci naþionalism. Iar ºtiinþa socialã care dovedeºte acest adevãr este „Sociologia româneascã ºi monograficã“.58

Pentru Brãileanu conducerea partidului legionar „Totul pentru Þarã“ de cãtre generalul Gh. Cantacuzino constituie dovada „contopirii aristocraþiei de sânge cu noua aristocraþie de merit“ ºi a colaborãrii miºcãrii politice pornitã din mijlocul tinerilor cu generaþia bãtrânilor cu care nu s-ar gãsi în conflict59. Lupta legionarilor nu era îndreptatã împotriva bãtrânilor, ci „împotriva jidanilor ºi a politicienilor, fie ei tineri sau bãtrân“60. Naþionalismul pozitivist gustian contrasta cu naþionalismul legionar ºi sub aspectul modernitãþii, întrucât cel din urmã se arãta prea puþin interesat de problema dezvoltãrii. Obiectivul politic al Cãpitanului era acela al obþinerii unui statut egal pentru naþiunea sa în rândul naþiunilor lumii ºi câºtigarea pentru etnia românã în interiorul þarii a unui statut privilegiat în raport cu etniile minoritare. Concepþia mesianicã a sociologului Gusti era de substanþã ºtiinþificã, în vreme ce concepþia mesianicã a lui Codreanu a fost de naturã misticã, spiritualã, religioasã. Omul nou gustian este fie omul de ºtiinþã, fie omul simplu — þãranul — metamorfozat într-o personalitate socialã, care a cunoscut salvarea venitã prin

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 341

omul de ºtiinþã. Omul nou legionar este omul nãscut din nou din punct de vedere religios, capabil de jertfã, salvator moral al naþiunii române. Asemenea majoritãþii contemporanilor sãi, Dimitrie Gusti s-a situat mai aproape de coordonatele gândirii naþional-statale stabilite de Herder, Mancini ºi Fichte (care defineau naþiunea dupã criterii obiective, comunitatea de rasã ori grupul etnic ai cãror membri împart caracteristici culturale comune precum limba sau religia), decât de principiile plebiscitare ale lui Ernest Renan (pentru care naþiunea era comunitatea politicã a celor care doresc sã trãiascã împreunã pentru cã au realizat lucruri importante împreunã ºi vor sã mai realizeze civic, economic ºi altele), atunci când elogia politica de stat a culturii din Germania nazistã ºi din Cehoslovacia anilor ’30.61 Ralierea masivã la extremismul de dreapta atât a elitelor, cât ºi a maselor s-a produs treptat în România în a doua parte a anilor ’30, pe fondul relativei maturizãri a electoratului ºi nu în anii ’20 în faza „copilãriei“ legionare62. Mesianismul gustian de inspiraþie pozitivistã saint-simonianã poartã în sine promisiunea salvãrii naþionale milenare. În Curierul Echipelor Studenþeºti, Gusti descria condiþiile necesare apariþiei Omului nou, a personalitãþii sociale creatoare care va moderniza societatea româneascã: Noi suntem o ºcoalã de oameni noi: o ºcoalã de personalitãþi. Noi facem ca fiecare dintre dvs. Sã nu fie un mecanism, care sã înveþe ºi sã ducã mai departe ceea ce s-a spus ici ºi colo, ci sã fie o personalitate autonomã, care sã ºtie sã conducã. Dar ca sã ºtii sã conduci pe altul, trebuie sã ºtii sã te conduci pe tine. De aceea o primã condiþie a omului nou, a unei personalitãþi, este a avea conºtiinþa clarã ºi desãvârºitã despre rostul lui pe acest pãmânt…63

61

58

Traian Brãileanu (1937), p. 172. 59 Ibidem, p. 91. 60 Ibidem, p. 96.

Dimitrie Gusti (1934a), p. 1463. Mihai Chioveanu (2005), p. 259. 63 Dimitrie Gusti, „Iunie 1934 – iunie 1938“, Curierul Serviciului Social, an IV, nr. 7, 7 iunie 1938, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“. 62

342 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

În alt articol apãrut în aceeaºi publicaþie, Gusti afirmã: o regulã care vrea sã formuleze o datorie socialã a omului de ºtiinþã, o datorie socialã a intelectualului, de a practica cultul ºtiinþei pentru ºtiinþã, dar de a cultiva în acelaºi timp ºi ºtiinþa pentru þarã. ªi atunci iatã-mã de atâþia ani de zile cu iubiþii mei studenþi din seminar, câte o lunã, într-un sat din atâtea ºi atâtea regiuni deosebite ale þãrii, pentru a verifica întâi ºtiinþa dobânditã la catedrã ºi în bibliotecã ºi pentru a aplica apoi aceastã ºtiinþã, pentru a creea ceea ce noi numim sociologia naþiei româneºti, ºtiinþa naþiunii româneºti.64

Conceptul de progres, înþeles în sensul unei transformãri profunde a persoanei umane ºi a personalitãþii naþiunii, depinde de cercetarea socialã ºi apoi de acþiunea unei voinþe politico-istorice. Metamorfoza („înãlþarea“) este condiþionatã obligatoriu de acþiunea culturalã: ªtiinþa naþiunii nu este utopie, ci un fapt cu putinþã chiar dacã este un act de mare curaj ºi de mare jertfã. Avem în România peste 15 000 de sate. Repartizate pe 4 ani, dau 3 700 pe an […] O altã perioadã de 3-4 ani ar cere studiul oraºelor ºi al celorlalte realitãþi naþionale, încât în maxim 10 ani cu tot cu prelucrarea datelor, ºtiinþa naþiunii ar putea fi realizatã. De unde personalul cerut pentru o operã atât de imensã? Noi preconizãm introducerea Serviciului social obligator. Sã fie obligaþi toþi intelectualii þãrii, de toate gradele ºi de toate specialitãþile, sã facã un stagiu de câteva luni în folosul cunoaºterii ºi înãlþãrii patriei.65

Sociologia lui Gusti se concentra asupra problemelor sociale imediate pentru rezolvarea cãrora preconiza acþiunea culturalã ºi intervenþia. Din acest motiv Gusti visa la realizarea acestei hãrþi sociale a României prin producerea de monografii pentru toate satele româneºti.66 64 Dimitrie Gusti, „Gânduri de temelie“, Curierul Serviciului Social, anul V, nr. 1, 8 iunie 1939, Fundaþia Culturalã Regalã, „Principele Carol“, p. 1. 65 Idem (1937), p. 10. 66 Cãtãlin Zamfir, „Ce a lãsat Dimitrie Gusti sociologiei postbelice“, Sociologie româneascã, vol. III, nr. 2, revistã editatã de Asociaþia Românã de Sociologie, Universitatea Bucureºti, Institutul Social Român, în colaborare cu Ed. Polirom, Iaºi, 2005, p. 12.

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 343

Spre deosebire de sociologia cognitivã, de edificare asupra domeniului, sociologia lui Dimitrie Gusti era o sociologie militantã, de acþiune67. Specificul programului gustian nu a fost funcþia descriptivã ºi explicativã, ci era acela de angajare mai întâi în reforma68 (pânã în 1937) ºi apoi în schimbarea totalã a societãþii (1938-1939). Dimitrie Gusti dezvoltã un naþionalism mesianic de inspiraþie germano-prusianã. Naþionalismul sãu este o disciplinã ºtiinþificã, o metodã de transformare a societãþii româneºti. Naþionalismul gustian poate fi echivalent cu ªtiinþa naþiunii, cu ºtiinþa socialã a cercetãrii ºi acþiunii culturale, este monografia aplicatã la nivel naþional. A fi naþionalist înseamnã pentru el a acþiona cultural pentru ridicarea naþiunii române, cum a fi umanitarist înseamnã a acþiona cultural pentru ridicarea Umanitãþii: Naþionalismul este un cult ºi o metodã. […] Dacã naþiunea este adânc implantatã într-un univers al tradiþiilor, ea aparþine însã prin tot ce are mai original ºi mai propriu ºi unui univers al idealului, al umanitãþii. Personalitatea ºi Naþiunea sunt numai fragmente ale unui sistem mai complet. Personalitatea este un fragment al Naþiunii, naþiunea însãºi un fragment al Umanitãþii.69

Omul de ºtiinþã gustian, deþinãtor al cunoaºterii salvatoare, avea însã menirea nu doar de a consilia omul politic pentru luarea celor mai adecvate decizii administrative, ci ºi misiunea de a coborî în mijlocul maselor þãrãneºti ºi de a le trezi din pasivitate: Prima datorie este de a chema la viaþã activã masele adânci ale naþiunii, de a face sforþãri temeinice pentru a dezmorþi aceste puteri de viaþã, scoþându-le din pasivitate ºi punându-le în valoare. Participarea activã la realizarea de fiecare clipã ºi la perfecþionarea continuã a naþiunii va deºtepta ºi va þine treazã conºtiinþa naþionalã în cel mai mare grad, dând naºtere patriotismului activ. Prin practicarea patriotismului activ, naþiunea românã efectivã îºi va confirma existenþa ºi îºi va cuceri atât simpatia ºi stima celorlalte naþiuni, care 67

Traian Herseni (1980), p. 89. Cãtãlin Zamfir (2005), p. 13. 69 Dimitrie Gusti (1924a), p. 26. 68

344 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

se acordã demnitãþii unei personalitãþi naþionale creatoare, cât ºi dreptul ce izvoreºte de aici, al libertãþii naþionale; iar înlãuntrul ei, naþiunea românã, consolidatã prin prestigiul unei munci sociale ºi culturale intense, va forma o atracþie irezistibilã pentru diferitele crâmpeie de naþiuni alogene, care se gãsesc astãzi în statul român.70

Unitatea naþiunii În capitolul „Dimensiunea politicã a sistemului gustian «Sociologie – Politicã – Etic㻓, am amintit cã sursele intelectuale din care Dimitrie Gusti a împrumutat principiile corporatismului ºi armoniei sociale sunt gândirea politicã a contelui de Saint-Simon ºi a sociologului Emile Durkheim.71 În concepþia politicã a lui Gusti se întânesc atât mesianismul ºtiinþific pozitivist (saint-simonian), cât ºi doctrina politicã a centralismului francez. Breslele, corporaþiile, asociaþiile socio-profesionale ºi institutele oamenilor de ºtiinþã sunt singurele care pot asigura unitatea ºi coeziunea socialã, în vreme ce clasele sociale sunt antagonice, conflictuale, anarhice. Asta explicã ºi de ce Gusti nu a fost deloc atras de „lupta de clasã“ promovatã de aripa de stânga a PNÞ. La Gusti, comunismul (accentuând pe problema socialã) divide, în vreme ce naþionalismul (insistând pe problema culturalã) uneºte. În aceastã perspectivã, breslele au rolul de a conduce societatea prin intermediul reprezentanþilor lor: oameni de ºtiinþã, savanþi, specialiºti în domeniile tehnico-economice (agricol, industrial, comercial ºi servicii). Soluþiile ºtiinþifice la criza economicã interbelicã derivau de la teza saint-simonianã cã omul politic trebuia sã se lase consiliat de reprezentanþii ºtiinþei sociale reformatoare. Gusti se apropie de Saint-Simon, dar îl respinge pe Marx pentru cã îl considera prea materialist ºi steril. Deloc indiferent 70

Dimitrie Gusti (1919), p. 35. Cursul de Istorie ºi teoria pedagogiei în Franþa pe care Durkheim îl þinea la Sorbona era obligatoriu pentru toþi studenþii francezi care doreau sã obþinã o licenþã în arte ºi ºtiinþe. Unii critici au numit influenþa lui Durkheim în sistemul educaþional francez „durkheimism de stat“. 71

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 345

faþã de soarta maselor þãrãneºti, refuzã socialismul antagonist ºi pentru cã îl percepea ca pe un atac ºi un pericol la adresa coeziunii naþionale. În anii ’20-’30, lucrãrile lui Dimitrie Gusti (precum Comunism, socialism, anarhism, sindicalism, bolºevism) exprimã aceastã concepþie politicã anticomunistã ºi antibolºevicã. Naþiunea este ameninþatã din punct de vedere social a se dizolva din cauza proiectului marxist al solidaritãþii internaþionale a clasei muncitorilor din toate pãrþile lumii. Când lanseazã sloganul „Muncitori din toate þãrile uniþi-vã!“, Marx ºi Engels afirmã de fapt cã proletarul nu are patrie. Gusti opune concepþia lui Marx despre muncitorul vãzut ca un individ abstract, cu concepþia unui proletar concret, un om viu, membru al societãþii actuale, care face parte integrantã din naþiunea ºi din statul în care trãieºte. Unitatea naþionalã se putea asigura prin intermediul corporatismului. Armonia socialã ºi coeziunea culturalã se obþin prin faptul cã fiecare breaslã, fiecare categorie socio-profesionalã îºi are locul ºi rostul bine definite în societate ºi în reprezentarea politicã. Argumentul gustian este cã deºi proletarii din diferite þãri pot avea aceleaºi însuºiri caracteristice ºi interese de clasã, mult mai determinantã ºi mai puternicã este comunitatea de soartã ºi de viaþã naþionalã: Existenþa economicã a lucrãtorului este determinatã de întreaga economie naþionalã a producãtorilor ºi consumatorilor, în munca sa, în luptele sale economice se oglindeºte mediul naþional.72

Mai degrabã ruralã decât urbanã, cu o populaþie sãracã angrenatã într-o agriculturã netehnologizatã, România era frãmântatã de consecinþele unificãrii tuturor teritoriilor într-un singur stat ºi în egalã mãsurã era afectatã de problema socialã a nivelului de trai al þãrãnimii. Urbanizarea populaþiei româneºti, precum ºi mobilitatea ei socialã ºi emanciparea culturalã au 72

Dimitrie Gusti (1970), p. 29.

346 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

întârziat. Românii se confruntau cu sãrãcia economicã, cu inexistenþa instituþiilor reprezentative, cu slaba mobilitate socialã ºi cu întârzierea emancipãrii culturale a maselor. Încã din perioada studiilor ºi seminariilor din Germania, Dimitrie Gusti s-a arãtat preocupat de problema socialã a locuitorilor din mediul rural ºi imediat dupã rãzboi a început sã o trateze ca pe o problemã naþionalã. Þãrãnimea, între social ºi naþional Dupã Marea Unire, etnicii români reprezentau marea masã a þãranilor din noile provincii, pentru cã România interbelicã era în proporþie de 80% ruralã. Þãranul român era numitorul comun al tuturor provinciilor unite. Dintr-o populaþie de 18 milioane de locuitori, cât avea România în 1938, doar 4 milioane locuiau la oraº. Satele aveau o condiþie mult inferioarã oraºelor, instrucþia þãranilor era precarã din cauza insuficientei dezvoltãri a reþelei de ºcoli ºi a numãrului scãzut de educatori pregãtiþi din mediul rural. Sãnãtatea populaþiei rurale era ºubredã, în anii ’30, în regiunile de la sud de Carpaþi existând un singur medic la 25 de sate. Lumea satului era una rãmasã în urmã, fapt datorat ignorãrii resurselor umane ºi cultivãrii discrepanþelor sociale. Unul din obiectivele principale ale politicii culturale antebelice, prin ministrul Spiru Haret, a fost rezolvarea problemei þãrãneºti, instruirea þãrãnimii ºi integrarea ei ºi a intelectualitãþii poporaniste ºi socialiste în societate printr-o ideologie naþionalã cuprinzãtoare ºi prin instituþii ºi de inspiraþie narodnicistã, precum cooperativele ºi cercurile sãteºti. Þãranul a devenit la începutul secolului XX simbolul naþiunii ºi aliatul statului, fiind îndemnat de guvernele liberale sã se educe, sã pãtrundã în clasa mijlocie, sã intre în birocraþia de stat. Acceptând aceste îndemnuri, þãrãnimea îºi putea ridica nu doar propriul statut, ci ºi pe acela al naþiunii române. Românii au adoptat uºor o definiþie populistã þãrãneascã a naþiunii lor, iar ortodoxia a devenit unul din însemnele fundamentale ale naþiunii

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 347

române pentru intelectualii naþionalist-ortodocºi aflaþi sub influenþa lui Nichifor Crainic ºi Nae Ionescu. În ideea asimilãrii noilor provincii cu populaþii minoritare, dupã 1918 guvernul naþional-liberal a iniþiat strategii culturale ºi educaþionale care au dus la o realã mobilizare naþionalã, cu excepþia comuniºtilor ºi a socialiºtilor, singurii care nu s-au raliat acestui proiect. PNL a elaborat Constituþia din 1923, care proclama cã Regatul Român era unitar ºi indivizibil ºi tot naþional-liberalii au promovat o legislaþie centralizatoare din care o parte însemnatã se referea la instituþiile de învãþãmânt. Unirea din 1918 a însemnat încorporarea la Vechiul Regat a unor populaþii minoritare mai urbanizate ºi mai educate decât populaþia de etnie românã. Unificarea presupunea ºi acordarea de drepturi egale minoritãþilor etnice (religioase), lucru inacceptabil pentru naþionaliºtii ortodocºi. Din acest motiv, procesul de construire a naþiunii a fost însoþit de intensificarea unui discurs politic antiurban populist, anticosmopolit, xenofob ºi antisemit (în sensul numerus clausus, nu al exterminãrii fizice ca în cazul nazismului) care a favorizat ascensiunea fascismului. Pasiunea romanticã, sãmãnãtoristã, poporanistã a redescoperirii þãrãnimii pure a condus în Europa sfârºitului de secol XIX, început de secol XX, la abandonarea multora dintre fostele principii ale naþionalismului civic, eliberator ºi pluralist. Simbolismul naþionalist în Estul Europei are o legãturã cu viguroasa viaþã a þãranilor, cu Neamul, conceptele de naþionalitate-etnicitate reflectând modul de viaþã sãtesc primordial. Viziunea lui Dimitrie Gusti asupra naþiunii este tradiþionalist-conservatoare ºi mai puþin sentimental-romanticã. Observaþiile asupra „Orientãrilor ºi reorientãrilor politice ale discipolilor“ au reliefat faptul cã antisemitismul ºi principiul numerus clausus au fost îmbrãþiºate atât de cãtre unii membrii ai ªcolii Sociologice de la Bucureºti (D.C Amzãr, Ernest Bernea, Traian Herseni), cât ºi de unii dintre cei mai importanþi scriitori ºi istorici contemporani. Consensul naþionalist ºi exclusivismul cultural au caracterizat istoria intelectualã a României interbelice.73 73

Irina Livezeanu (1998), p. 25.

348 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Burghez în mentalitãþi ºi liberal în profesiune, Dimitrie Gusti exprimã încredere în ºtiinþã, în cunoaºtere ºi în educaþie culturalã. Naþionalismul gustian este constructiv, nu distructiv, este preocupat sã ridice social þãrãnimea ºi în acest mod sã modernizeze naþiunea românã. Naþionalismul promovat prin ªcoala Sociologicã de la Bucureºti de cãtre Gusti construieºte cu sistem naþiunea culturalã românã ºi românismul. Victor Neumann observã cã influenþa culturalã germanã a grãbit apariþia statului etno-naþiune, iar monoculturalismul germano-prusian era incompatibil cu multiculturalismul, plurilingvismul ºi interferenþele sociale ºi religioase din noul stat naþional român apãrut la 1918. Apropierea intelectualilor din Centrul ºi Estul Europei de sursele culturale germane a stimulat apariþia unei etnicitãþi fictive, alimentând doctrina naþionalã.74 Concepþia naþionalistã în doctrina Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“ Naþionalismul lui Dimitrie Gusti, Octavian Neamþu ºi Anton Golopenþia, angajaþi în cadrul Fundaþiei Culturale Regale dupã 1934, nu este unul antisemit sau xenofob. Aceºti sociologi insistã pe cultivarea etnicului românesc cu accent pe tradiþia popularã, pe limba românã curatã extrasã din cultura oralã ºi pe istoria naþionalã a marilor personalitãþi care îl prefigurau pe voievodul Carol al II-lea. Naþionalismul gustian ajunge la sfârºitul anilor ’30 instrument al propagandei regelui Carol al II-lea. Gusti îi rezerva elitei culturale menirea de a educa masele populare þãrãneºti, de a le cultiva prin instituþia Cãminului Cultural, cu scopul declarat al stimulãrii iniþiativelor locale, al dezvoltãrii comunitare ºi al identificãrii personalitãþilor sociale/culturale de la sat. Elita culturalã (studenþii, ca profesioniºti în formare) trebuia sã ajute la identificarea ºi cultivarea personalitãþilor sociale þãrãneºti. Modernizarea satului românesc ºi a oraºului interbelic se putea realiza doar prin educaþie, prin acces la învãþãturã ºi prin 74

Victor Neumann (2004), pp. 170-171.

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 349

cultivarea istoriei naþionale, a religiei ortodoxe ºi a tradiþiilor populare. Soluþiile salvatoare propuse de doctrina gustianã nu constau în identificarea, imaginarea sau eliminarea unui duºman de clasã sau de rasã, ci în identificarea cauzelor problemelor economice ºi sociale prin cercetare socialã directã ºi în rezolvarea lor prin munca de emancipare culturalã. Prin Fundaþia Culturalã Regalã þãranii români erau chemaþi sã participe la viaþa publicã, sã renunþe la vechile obiceiuri ale unei vieþi închise în comunitate ºi sã ofere statului „fiinþa lor etnicã“75. Instituþiilor de învãþãmânt liberale cu misiunea de a crea elita naþionalã, le-au fost adãugate prin proiectul ªcolii gustiene instituþiile culturale regale (Fundaþia Regalã, Cãminul Cultural, Serviciul Social) — mijloace prin care elitele, prin munca culturalã depusã în mediul rural, serveau naþiunea, întorcându-i acesteia serviciul pe care ea îl fãcuse mai întâi elitelor în formare. Între 1934-1937, din fruntea Fundaþiei Culturale „Principele Carol“, Dimitrie Gusti conduce munca de intervenþie socialã la sate, iar între 1938-1939 mijloacele sale de acþiune culturalã au tendinþa sã se transforme în instrumente de inginerie socialã ºi culturalã. Deºi este interesat sã transforme societatea tradiþionalã, D. Gusti este mai degrabã un reformist decât un radical. În demersul de modernizare a ruralului, pânã în 1937-1938, cel puþin declarativ, gustiºtii sunt preocupaþi de stimularea resurselor umane de la nivel local. Abia dupã introducerea Serviciului Social, munca culturalã devine obligatorie la nivel naþional, la fel un ritual zilnic ce cuprindea, concurând tabãra legionarã, careul, arborarea steagului, cântecele patriotice ºi întregul arsenal propagandistic. La rândul sãu, regele Carol al II-lea promoveazã în a doua parte a anilor ’30 naþionalismul prin corporatism. Regele înþelegea ºi susþinea rostul unei conduceri ºtiinþifice a statului, el fiind în consonanþã cu propunerile Consiliului ºtiinþific ºi cu Senatul cultural venite dinspre ªcoala gustianã. În a doua parte a anilor ’30, doctrina naþionalistã a lui Gusti se suprapune cu doctrina carlistã atunci când ele urmãresc unitatea 75

Victor Neumann (2004), p. 350.

350 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

naþionalã, coeziunea socialã ºi demnitatea unei naþiuni de þãrani în slujba Monahiei sociale: regele Carol al II-lea este „Regele þãranilor ºi al satelor de români“ în discursurile lui Dimitrie Gusti de la Fundaþia Culturalã.

Concluzii Pe fondul ideologiei etnice naþionaliste care a dominat România dupã 1918 sub forma proiectului de construire a naþiunii culturale, promovat de guvernele liberale sau þãrãniste, proiectul naþional al lui Dimitrie Gusti a imaginat soluþii ºtiinþifice similare cu cele ale naþionaliºtilor germani ºi italieni care construiau pe principii culturale statele lor naþionale. Sub influenþa psihologismului german wundtian ºi a mesianismul pozitivist de sorginte saint-simonianã, profesorul Gusti se apropie, în definiþia culturalã a naþiunii, de concepþia lui Mancini, Fichte ºi Herder. Doctrina naþionalã gustianã este una eclecticã, concepþia asupra naþiunii îmbinând teoriile organiciste asupra naþiunii cu cele voluntariste. Naþiunea este un dat natural ºi în acelaºi timp o entitate ce trebuie înfãptuitã cultural. Organicismul social se impune în definiþia gustianã ca singurul în mãsurã sã asigure ºi sã menþinã coeziunea naþionalã. În acelaºi timp, mesianismul cultural gustian de inspiraþie saint-simonianã poartã în sine promisiunea salvãrii naþionale milenare, salvare ce poate fi obþinutã prin mijloace ºtiinþifice ºi abia apoi pe cãi politice. Progresul, modernismul ºi dezvoltarea depind, în viziunea lui Gusti, de cercetarea socialã ºi de acþiunea culturalã. Dupã 1918 administraþia liberalã a noului stat a urmãrit sistematic construcþia culturalã a naþiunii române prin mijloacele politicii de stat al culturii. Statul liberal a recurs la soluþia politicii educaþionale ºi la politicile culturii. Proiectul naþionalist gustian, susþinut parþial de PNÞ, urmãrind sã transforme ºi sã modernizeze ruralul, s-a fundamentat pe concepþia pozitivistã: naþionalismul însemna pentru Gusti a acþiona cultural la sate potrivit unei metode ºtiinþifice, pornind de la rezultatele cercetãrilor monografice de teren. ªcoala, deºi necesarã, nu mai era ºi suficientã.

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 351

ªtiinþa naþiunii impunea ca necesarã munca la sate a elitelor cu obiectivul de a-l ajuta pe þãranul român sã se dezvolte ca personalitate socialã în mediul sãu tradiþional. Încã din anii ’20, Dimitrie Gusti considera necesarã o educaþie de tip nou, care sã se bazeze, alãturi de ªcoalã, pe Administraþie, pe Biserica Ortodoxã, precum ºi pe instituþiile culturale de stat (Casa Culturii Poporului, Fundaþia Culturalã „Principele Carol“, Cãminul Cultural ºi Serviciul Social): Se impune deci o totalã transformare spiritualã, o nouã educaþie care, pe lângã ceea ce se dã în ºcoli, sã conceapã naþiunea ca pe un tot social ºi sã provoace desãvârºirea predispoziþiilor ei fireºti. Acest nou sistem de educaþie naþionalã, de naturã eticã, se adreseazã personalitãþii întregi, nu numai intelectualului.76

Reprezentantul Bisericii Ortodoxe a fost impus la nivelul Cãminului Cultural în persoana studentului la Teologie sau în aceea a preotului din sat. Dupã 1938, prin Legea Serviciului Social a fost extinsã experienþa echipelor regale la nivel naþional, iar religia ortodoxã a devenit, alãturi de învãþãmânt ºi sãnãtate, parte a preocupãrilor educative ale fiecãrui Cãmin Cultural. Pentru a sublinia importanþa pentru Serviciul Social a Bisericii Ortodoxe Române, la Fundaþie a fost invitat Patriarhul Nicodim însuºi.77 Dimitrie Gusti a þinut un discurs public de întâmpinare a Patriarhului preluat sugestiv de Curierul Serviciului Social: De la început am avut ca principiu esenþial al doctrinei noastre creºterea tineretului în spirit creºtinesc ºi renaºterea satului pe baze noi creºtineºti, pe baze profund, curat ºi sincer creºtineºti. Acestea sunt dispoziþiile, principiile pe care Regele tineretului ºi Regele þãranilor ni le-a dictat ºi le-a pus în fruntea miºcãrii noastre. […] Grija noastrã de sufletul tineretului ºi de sufletul satului este grija cea dintâi, cãci în primul rând opera noastrã este operã de educaþie întemeiatã pe creºtinismul pe care Majestatea Sa Regele de atâtea ori l-a formulat: creºtinismul activ, creºtinismul creator, de fapte care fie 76 77

Dimitrie Gusti (1924a), p. 23. Zoltán Rostás (2005), p. 71.

352 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii / 353

cã înnobileazã românismul, fie cã înnobileazã colectivitatea, întotdeauna înnobileazã naþiunea ºi Statul român.78

reprezintã o diviziune a muncii care corespunde complexitãþii de viaþã cãreia ne adresãm.80

Rãspunsul Bisericii la chemarea în slujba Serviciului Social este dat printr-un articol semnat de preotul Grigore N. Popescu, în Curierul Serviciului Social, din 16 iulie 1939:

Dupã 1918 reprezentanþii statului român au fost cu toþii de acord asupra importanþei ºcolilor pentru consolidarea naþionalã. Proiectele iluministe, de tip haretist (de ridicare a maselor de þãrani prin ºcoalã ºi culturã) au fost considerate insuficiente sau neadecvate de cãtre liderul ªcolii Sociologice de la Bucureºti, sociologul Dimitrie Gusti. Monografia totalã, adicã cercetarea directã în echipe multidisciplinare a tuturor satelor ºi oraºelor României avea drept obiectiv cunoaºterea socialã ºi acþiunea elitei cultural-ºtiinþifice la nivelul tuturor unitãþilor sociale de bazã, tuturor satelor, ca pãrþi componente ale naþiunii. Þãranul nu mai trebuia sã meargã la ºcoalã, pentru cã ªcoala (gustianã) mergea la el.

Biserica se simte astãzi fericitã cã Serviciul Social vine s-o ajute în adâncirea ei în popor. […] Biserica ºi noi preoþii slujitorii ei socotim Serviciul Social ºi legea respectivã ca o paginã de luminã ce se scrie cu temeinicie în cartea neamului nostru. […] Legea Serviciului Social este o paginã de raþiune, de dreptate, cea mai sfântã ºi mai binefãcãtoare, ce s-a scris de la evanghelie pentru neamul românesc!79

Coeziunea naþionalã se putea asigura, în viziunea sociologului, prin intermediul instituþiilor naþionale: Biserica, ªcoala, Administraþia, instituþii care omogenizeazã cultural prin apelul la istorie, tradiþie, limbã, religie naþionalã. Diviziunea socialã a muncii, ocuparea durkheimianã a poziþiilor birocratice în funcþie de specializãri ºi competenþe asigurã la rândul ei, în concepþia gustianã, unitatea ºi armonia societãþii moderne. Într-un articol publicat tot în Curierul Serviciului Social, Gusti relua în 1939, adresându-se discipolilor, crezul sãu în acþiunea culturalã a echipelor multidisciplinare: Dvs aþi avut ocaziunea sã aplicaþi ºi cunoºtinþele pe care l-aþi dobândit în cariera dvs universitarã, ca absolvenþi ºi sã aveþi ºi posibilitatea de a face ºi o aprofundare a carierei dvs profesionale, cãci aþi vãzut cã doctorul, agronomul, teologul, sociologul, profesorul de matematici ºi toþi s-au încadrat perfect de bine în Echipã, care 78

Dimitrie Gusti, „În frunte cu Biserica“, Cuvântarea d-lui prof. D. Gusti, preºedintele Serviciului Social, rostitã întru întâmpinarea I.P.S.S. Nicodim, o limpede ºi vibrantã mãrturisire a temeiurilor creºtine ale miºcãrii noastre, în Curierul Serviciului Social, anul V, nr. 15, 15 octombrie 1939, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã, „Principele Carol“. 79 Grigore N. Popescu, „Biserica ºi Serviciul Social“ în Curierul Serviciului Social, anul V, nr. 6, 16 iulie 1939, p. 1, Fundaþia Culturalã Regalã, „Principele Carol“.

80

Dimitrie Gusti, „Camaraderia ºi spiritul de echipã“, Curierul Serviciului Social, an V, nr. 14, 17 septembrie 1939, Fundaþia Culturalã Regalã, „Principele Carol“, p. 1.

Încheiere

C

apcanele politice ale sociologiei interbelice. ªcoala gustianã între carlism ºi legionarism este prima încercare de inventariere a orientãrilor ºi reorientãrilor, a opiniilor ºi comportamentelor politice ale sociologului Dimitrie Gusti ºi ale membrilor ªcolii Sociologice de la Bucureºti, aºa cum s-au manifestat ele în anii ’20-’30. Studiul a urmãrit traseul privat-intelectual ºi parcursul public-politic al membrilor ªcolii Monografice. Formarea culturalã a elevilor lui Dimitrie Gusti ne-a oferit indicii atât privind raportul membrilor ªcolii gustiene cu proiectele politice interbelice de reformã ºi de dezvoltare, cât ºi asupra modului în care monografiºtii au îmbrãþiºat sau au respins, în spaþiul public sau în spaþiul privat, ideologiile politice sau doctrinele socio-economice ale vremii. Atenþia cercetãtorului s-a concentrat asupra felului în care funcþiona societatea româneascã interbelicã privitã prin ochii, memoria ºi viaþa intelectualilor monografiºti. În contextul crizei financiare, angajarea sociologilor în instituþii de stat, frecventarea anumitor partide sau a unor cercuri culturale, înscrierea în asociaþii cu caracter ºtiinþific, intrarea lor în miºcãri politice ori respingerea unor propuneri de angajare politicã au indicat mãsura ºi felul atitudinilor ºi comportamentelor lor politice. În unele cazuri am urmãrit ºi activitatea ministerialã sau angajarea administrativã care au condus la un anumit limbaj sau la anumite acþiuni politice favorabile fie Monarhiei sociale-autoritare, fie Legiunii. S-a putut observa, la unii dintre discipolii gustiºti, o discrepanþã între mãrturiile din convorbirile tip istorie de viaþã, din memorii ºi amintiri ºi ceea ce reþine presa vremii din poziþiile lor publice. Acestea sunt urmãrile fireºti ale

356 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

distanþei în timp, dar ºi ale neplãcerii de a rememora capcanele politice în care unii dintre monografiºti au intrat. Capcanele politice ale sociologiei interbelice — ªcoala gustianã între carlism ºi legionarism este un prim index al grupãrilor informale care s-au coagulat în perioada interbelicã în ªcoala Sociologicã. Opþiunile politice ale tinerilor studenþi nu au fost atât de vizibile în spaþiul public românesc în anii ’20, dar în anii ’30 ªcoala Sociologicã a lui Dimitrie Gusti a crescut, a atras intelectuali ºi apoi a generat treptat ºi disidenþe: grupul format la revista Rânduiala (Dumitru Constantin Amzãr, Ernest Bernea, Ion Ionicã ºi I. Samarineanu) s-a desprins de ªcoala Monograficã prin intrarea în Miºcarea Legionarã. Ca mulþi alþi intelectuali ai „generaþiei“, aceºti foºti monografiºti au crezut în anii ’30 în promisiunea unei salvãri morale a naþiunii române. Pentru ei nu mai erau suficiente cercetãrile de teren sau studiile care identificau drept cauze ale crizei interne ºi ale înapoierii societãþii româneºti ineficienþa sistemului economic, politicile agricole sau industriale, fiscale sau bugetare. O populaþie preponderent ruralã, fãrã acces la educaþie ºi la produse de primã necesitate, dezorganizarea producþiei agricole ºi utilizarea pe scarã largã a mijloacelor tehnice de la sfârºitul secolului XIX în agriculturã ºi industrie nu erau explicaþii suficient de convingãtoare pentru lipsa bunãstãrii sociale. Un sistem politic corupt, în opinia celor mai mulþi tineri intelectuali, nu mai putea fi îndreptat pe cale instituþional-legalã. Pentru aceºti intelectuali, criza nu era una financiar-economicã, ci una moralã. Soluþiile trebuiau sã fie ºi ele de naturã moralã. Capcana în care au cãzut tinerii sociologi, alãturi de tinerii scriitori ºi de tinerii filozofi, a fost convingerea cã existã un Salvator înzestrat cu calitãþi excepþionale în persoana Cãpitanului Corneliu Zelea-Codreanu ºi cã doar renaºterea moralã a naþiunii etnice ºi a statului pe fundamentele religiei ortodoxe ºi, în ultimã instanþã, violenþa ºi eliminarea fizicã a adversarilor corupþi pot salva societatea româneascã. Capitolul „Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti“ a descris ispitele, frustrãrile, tentaþiile, capcanele ºi fracturile produse în ªcoala gustianã în a doua parte a anilor ’30 pe fondul

Încheiere / 357

„rinocerizãrii“ societãþii interbelice. Deºi nu a fãcut parte din grupul de la revista Rânduiala, monografistul Traian Herseni a cãzut la rândul sãu în capcana legionarã pe care, prin scrierile sale adresate studenþilor, muncitorilor ºi þãranilor, a întins-o ºi altora. Frecventarea aceleiaºi miºcãri politice sau angajarea în cadrul aceleiaºi instituþii culturale a constituit un criteriu (de ordin teoretic) pentru clasificarea elevilor lui Gusti în „grupuri“. Evident, opþiunile politice ale celor care alcãtuiau unul ºi acelaºi grup nu au fost întotdeauna similare. Dar se pot identifica valorile comune. În interiorul grupãrii formale de la Fundaþia Culturalã Regalã, unii sociologi ºi-au asumat explicit activismul cultural, iar alþii au manifestat, într-o mãsurã mai micã sau mai mare, o reticenþã faþã de acþiunea culturalã la sate. Atunci când mai mulþi monografiºti s-au angajat în aceeaºi instituþie culturalã sau, dimpotrivã, atunci când au refuzat sã se angajeze în acele instituþii, au fost „încadraþi“ în grupuri care nu au existat sociologic propriu-zis: de exemplu „grupul“ gustiºtilor care au refuzat sã intre în Fundaþia Regalã (Mircea Vulcãnescu, Xenia Costa-Foru, Traian Herseni) nu a funcþionat niciodatã ca grup. Dupã 1918 statul român s-a confruntat cu dificultãþile administrative survenite dupã Unirea unor regimuri juridice, social-politice ºi de infrastructurã diferite. Politicienii au ales calea omogenizãrii culturale ºi a centralizãrii naþionale (prin ªcoalã, Administraþie, Armatã naþionalã ºi Bisericã majoritarã) ca rãspuns la aceste probleme. Deceniul de dupã rãzboi a fost urmat de criza financiarã mondialã din anii ’30. Din punct de vedere instituþional, politico-juridic, se va face gradual trecerea de la regimul naþional liberal al anilor ’20, spre un regim naþional regal la sfârºitul anilor ’30, pentru a se ajunge, pentru scurtã vreme, la un regim naþional legionar. Naþionalismul anima pasiunile întregii Europe. ªcoala Sociologicã de la Bucureºti a reprezentat unul dintre actorii sociali interbelici dispunând de un proiect ºtiinþific propriu de modernizare a naþiunii, a societãþii româneºti. ªcoala gustianã a intrat inevitabil într-o competiþie nedeclaratã cu ceilalþi actori social-politici care, prin mesaje populiste, promiteau

358 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

„salvarea“ moralã a naþiunii române într-o perioadã de crizã economicã, anume cu legionarii. Proiectul monografiei, fundamentat ºtiinþific pe promisiunea salvãrii prin cercetare, nu a fost nici mãcar pentru toþi studenþii lui Gusti atât de atrãgãtor pe cât avea sã fie promisiunea legionarã a salvãrii morale. Capcana în care aveau sã alunece sociologii angajaþi alãturi de profesor la Fundaþia Culturalã Regalã (H.H. Stahl, O. Neamþu, A. Golopenþia) a fost aceea cã, deºi preocuparea lor realã era cercetarea socialã, în a doua parte a anilor ’30 membrii ªcolii Sociologice au constituit în echipele de la Fundaþie (ºi mai apoi prin Serviciul Social) unul din instrumentele de comunicare ale Monarhiei sociale intrând în competiþie explicitã, dar neoficialã cu Miºcarea Legionarã. Prezentul volum a încercat sã explice cum a imaginat ªcoala de la Bucureºti construcþia unei societãþi moderne într-un stat cu o populaþie majoritar þãrãneascã. S-a arãtat de ce au ajuns sociologul Gusti ºi colaboratorii sãi sã ofere un sistem de gândire ºi de acþiune ºi sã furnizeze o anumitã definiþie naþiunii care îi obliga pe monografiºti la munca culturalã pentru modernizarea satului românesc. Misionarismul cercetãrii sociale, caracterul mesianic al sociologiei gustiene ºi al acþiunii culturale care justificã proiectul utopic al monografierii tuturor satelor româneºti au fost mãrturisite de Dimitrie Gusti imediat dupã întoarcerea de la studiile din strãinãtate. Rolul pe care îl acorda ºtiinþei în construcþia naþiunii ºi în remodelarea socialã, accentul pus pe apariþia personalitãþii sociale prin acþiunea culturalã la sate, modelul cooperaþiei daneze ºi al Cãminelor Culturale, proiectul saint-simonian al Senatului Cultural ca for consultativ al oamenilor de artã ºi Legea Serviciului Social, cu prevederile ei privind datoria omului de ºtiinþã de a munci la sat, sunt constante ale proiectului sãu de modernizare a unei societãþi rurale. Cetãþenie, civism, responsabilitate civicã sunt termeni de neregãsit în limbajul gustian. Absenþa acestor concepte din discursul public românesc, lipsa acestor teme din vocabularul intelectualului român a fost discutatã atunci când aminteam de rolul minor pe care cãrþile fundamentale ale democraþiilor europene

Încheiere / 359

l-au jucat în educaþia intelectualilor români antebelici ºi interbelici. Rãmâne de cercetat cu o mai mare atenþie interesul scãzut al sociologului Gusti pentru identificarea cauzelor inexistenþei clasei de mijloc în România. Trebuie explicatã ºi lipsa de preocupare a ªcolii Monografice pentru cultura politicã din regiunile monografiate. În perioada construcþiei instituþiilor noului stat român, în epoca în care s-a negociat de cãtre partidele politice noua Constituþie liberalã ºi în care s-au introdus reforme sociale ºi administrative, Gusti organizeazã la Institutul Social Român terenul destinat negocierilor pentru ca actorii politici sã ajungã la compromisul privind noua Constituþie democraticã: profesorul era preocupat de consolidarea regimului pluripartid ºi de crearea de organizaþii ºi asociaþii specifice societãþii civile occidentale. Încã din anii ’20, Dimitrie Gusti, sociolog cu studii în Germania, îºi exprimã fãrã echivoc simpatia pentru monarhie, pentru dinastia de origine germanã, ºi încrederea în misiunea culturalã modernizatoare a Prinþului moºtenitor. În 1922 Dimitrie Gusti mãrturisea cã înfiinþarea Institutului Social Român avusese ca model ªcoala de ªtiinþe Politice din Franþa, iar Asociaþia pentru Studiul ºi Reforma Socialã pe bazele cãreia s-a fondat Institutul se inspirase din sistemul de gândire al contelui Saint-Simon. Sociologul român realiza cã statul român parcurgea o perioadã de crizã similarã cu cea care condusese în Franþa la apariþia ªcolii de ªtiinþe Politice ºi cã instituþiile statului român nou creat aveau o nevoie urgentã de specialiºti în administraþia publicã. Captiv al contextului internaþional ºi al proiectului sãu ºtiinþific, mentor al primei generaþii de sociologi români, îngrijorat pentru soarta þãrãnimii române, Gusti respinge soluþia marxistã ºi modelul instituit prin Revoluþia bolºevicã din 1917. Refuzând antagonismul social propus de revoluþia internaþionalã comunistã, Gusti insista în anii ’20 pe rolul Bisericii Ortodoxe, al tradiþiei, al istoriei comune, al unitãþii sociale, punând accent pe rolul monarhiei, pe coeziunea naþiunii. Sub impresia imediatã a revoluþiei naþionale fasciste, într-o prelegere din 1922 Gusti observa cã fascismul lui Mussolini era un exemplu de mobilizare

360 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

a unei naþiuni pentru propria renaºtere naþionalã. Acest model de acþiune nu va fi niciodatã integrat în sistemul gustian socio-politico-etic. În perioada de profundã crizã economicã de la începutul anilor ’30, numit ministru al Instrucþiunii Publice, tehnocratul Dimitrie Gusti va promova creºterea bunãstãrii la sat ºi ridicarea nivelului de trai în mediul rural. Ministrul Gusti se pronunþã împotriva inflaþiei de diplome uºor obþinute ºi respinge creºterea numãrului de locuri în Universitate care ar fi condus, în opinia lui, la un mai mare ºomaj intelectual. Prin câteva proiecte legislative se exprimã pentru o selecþie mai durã a elitei. Sub influenþa modelului danez al cooperaþiei, susþine cu tãrie ºcolile þãrãneºti, atelierele meºteºugãreºti, universitãþile populare, cãminul cultural. Gusti îºi imagina o societate în care þãranii sã fie încurajaþi economic ºi cultural, stimulaþi la nivel local sã controleze piaþa ºi munca agricolã prin instituþii democratic organizate. Proiectul de modernizare gustian nu are în intenþie întãrirea unei clase de mijloc în România, ci apariþia unei solide clase de mijloc în interiorul unei naþiuni alcãtuitã din þãrani. Sensibil la soarta þãranilor, ministrul Gusti nu încurajeazã mobilitatea socialã prin statutul dobândit pe baza diplomei universitare. El nu recomandã nici migraþia de la sat la oraº, nici îngroºarea rândurilor funcþionãrimii. Sistemul sãu prevede întoarcerea la sat a tinerilor care s-au format ca specialiºti, ca personalitãþi culturale, în Universitate. Dimitrie Gusti este susþinãtorul educaþiei la sat pentru construcþia armonioasã, organicã a naþiunii române. El încurajeazã transformarea prin culturã a sãtenilor în personalitãþi sociale. Viziunea sa se apropie de abordarea economiºtilor þãrãniºti care se exprimau pentru identificarea unei cãi specifice de dezvoltare, proprii þãranului român ºi gospodãriei agricole. Sistemul socio-politico-etic gustian nu propune omogenizarea modurilor de viaþã urban-rural sau o de-ierarhizare socialã. La sfârºitul anilor ’30, de pe poziþiile conservatoare ale unui reformism etatist formal, fondatorul ªcolii Sociologice, acum preºedinte al Serviciului Social, este preocupat de construcþia naþionalã,

Încheiere / 361

de intervenþie ºi inginerie socialã, de creºterea nivelului de trai al þãranilor în mediul lor de origine, de ridicarea naþiunii române. Sistemul gustian de gândire „Sociologie–Politicã–Eticã“, expus încã din aprilie 1910, stabilea o legãturã solidã ºi permanentã între ºtiinþa socialã ºi acþiunea politicã. Politica evitã amatorismul atâta timp cât se fundamenteazã pe cercetare sociologicã ºi opereazã în acord cu un ideal etic. Dimitrie Gusti nu trãieºte niciun moment dilema intelectualului care trebuie sã aleagã între a fi om de ºtiinþã sau om politic. Nu existã aici nicio rupturã moralã între omul de ºtiinþã care cerceteazã „deasupra valorilor“ ºi omul politic „contaminat“ de o anume ideologie. Politica, pentru sociologul Gusti, nu este o capcanã, ci un mijloc de materializare a idealului naþional: problema implicãrii politice a omului de ºtiinþã, dupã el, este falsã. Omul de ºtiinþã, sociologul, are datoria moralã, are vocaþia ºi misiunea de a se implica în construcþia statului ºi în ridicarea social-culturalã a naþiunii. Omul de ºtiinþã îºi îndeplineºte destinul doar câtã vreme serveºte statul definit ca un cadru de manifestare a naþiunii. Sociolog al fenomenelor administraþiei de stat, Anton Golopenþia este atât de aproape de sistemul profesorului sãu „Sociologie–Politicã–Eticã“ pe cât este de departe în a identifica vreo capcanã în relaþia dintre omul de stat ºi omul de ºtiinþã: pentru Golopenþia sociologia este ºtiinþa destinatã sã asigure informaþia necesarã conducerii birocratice a statului. Apelând la metoda biografiei reprezentative am urmãrit viaþa intelectualã a tânãrului Gusti, anii petrecuþi cu psihologul Wilhelm Wundt în Germania autoritar-socialã a lui Wilhelm al II-lea, precum ºi anii studiilor cu Émile Durkheim din Franþa celei de-a Treia Republici. În etapa formãrii sale, Dimitrie Gusti trãieºte în Germania într-un regim autoritar-birocratic care este foarte posibil sã îi fi influenþat concepþia socio-politicã. O posibilã direcþie de cercetare ulterioarã, lãsatã deocamdatã în suspensie, ar putea fi verificarea ipotezei dacã sistemul gustian „Sociologie–Politicã–Eticã“ (expus dupã întoarcerea din Franþa în Lecþia inauguralã a Cursului de istorie a filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie) are sau nu la bazã sistemul pe care îl urmãreºte pe durata

362 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

întregii sale vieþi filozoful francez Claude Henri de Saint-Simon „ªtiinþã–Industrie–Religie“, o ipotezã lansatã în aceastã carte. Strategia de comunicare prin care Wilhelm al II-lea câºtiga muncitorimea de partea Monarhiei sociale pare sã-ºi fi lãsat amprenta asupra doctrinei pe care profesorul Gusti ºi colaboratorii sãi o vor promova în perioada când sociologul va fi preºedinte al Fundaþiei Culturale a lui Carol al II-lea. Din poziþiile de putere ocupate în anii ’30, Dimitrie Gusti se manifestã ca strateg de imagine al Monarhiei sociale a lui Carol al II-lea, chiar dacã sociologul român foloseºte în comunicare sintagma popularã „Regele þãranilor ºi satelor româneºti“ ºi nu formula consacratã de „Stat social“. Grija Reich-ului pentru muncitorii germani ºi grija regelui Carol pentru þãranii români au permis gânditorilor monarhiºti (Lorenz von Stein, M. Fãrcãºanu) sã afirme cã aceste regimuri sunt „Monarhii sociale“, idee pe care o împãrtãºim. ªcoala gustianã a fost chematã sã construiascã atunci atât imaginea unei Monarhii sociale, cât ºi, mai ales, realitatea unui regim naþional regal. Mecanismele de inspiraþie saint-simonianã care au orientat cercetarea ªcolii gustiene ºi intervenþia culturalã la sate se îndepãrtau atât de forma tradiþionalã a ajutorului sau asistenþei sociale (destinate categoriilor marginalizate care sunt sprijinite de stat întrucât nu se pot ajuta singure), cât ºi de registrul clasic al protecþiei sociale (logica celor care „au dreptul“ la prestaþii din partea statului pentru cã au contribuit sau contribuie prin taxe ºi impozite la bugetul de stat) iniþiat de politicile lui Otto von Bismarck. Spre deosebire de regimul asigurãrilor sociale din Germania, Gusti nu va imagina politici sociale prin contribuþii asiguratorii obligatorii, ci mai curând va promova stimularea iniþiativelor locale în sensul dezvoltãrii comunitare ºi a cooperaþiei. Dar obiectivul de comunicare al consilierului de imagine al lui Carol al II-lea a fost de la bun început similar cu cel al ideologilor lui Wilhelm al II-lea: legitimarea regelui Carol al II-lea ca un monarh preocupat de nivelul de trai al românilor simpli, de condiþiile social-culturale ºi de viaþa celor mulþi, de soarta poporului.

Încheiere / 363

În anii ’30 „ridicarea“ gustianã a satului se apropia, cum am spus, de ideea de democraþie ruralã danezã ºi de modelul corporatist. Determinatã de concepþia sa cu privire la naþiune, pe care o defineºte mai degrabã social decât politic, ªtiinþa naþiunii va însemna în a doua parte a anilor ’30 aplicarea unui program de acþiuni de modernizare prin care funcþionarii statului coordonaþi de oamenii de ºtiinþã sã intervinã în mediul rural pentru a stimula naþiunea (adicã þãrãnimea românã) sã fie ceea ce trebuia sã fie. Dacã naþiunea etnicã este conceputã ca destin, iar naþiunea civicã este gânditã ca opþiune, pe mãsurã ce se apropie cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, Dimitrie Gusti se ataºeazã ideii cã membrii unei naþiuni sunt legaþi împreunã de un trecut comun ºi de un destin cãruia nu i se pot sustrage. Resursele publice, literatura, istoria ºi artele naþionale trebuiau mobilizate spre a creºte ºansele competitive ale culturii naþionale. Spiritul naþional este considerat astfel o trãsãturã exclusivã care îi uneºte ºi îi distinge pe membrii comunitãþii naþionale de orice alte naþiuni culturale. Dictatura regalã instituitã în 1938 îi oferã sociologului Gusti oportunitatea de a pune în aplicare programul sãu naþional de „ridicare“ a satelor, din poziþia de ministru, ca preºedinte al Serviciului Social: de la cercetare socialã ºi dezvoltare comunitarã, accentul se mutã în ªcoala gustianã de dupã 1934 spre intervenþie (susþinutã ºi promovatã prin propagandã) pentru a ajunge în 1938 la un control centralizat al muncii culturale. Modernizarea satelor româneºti, aºa cum a fost conceputã de Dimitrie Gusti prin ªtiinþa naþiunii, s-a aplicat nu întotdeauna uniform în funcþie de contextul politic: treptat, asistãm la trecerea de la etapa cercetãrilor monografice ºi a ajutorului social (anii ’20), de dezvoltare comunitarã ºi intervenþie socialã, spre etapa unui control din ce în ce mai centralizat al muncii culturale (1934-1938) ºi, în final, spre inginerie socialã (1938-1939). Aflat la conducerea Fundaþiei Culturale Regale, la unul dintre Congresele Cãminelor Culturale din iunie 1938, la Arenele Romane, Dimitrie Gusti mãrturiseºte încã o datã simpatia sa pentru Monarhia socialã ºi cultul naþional-regal pe care îl promovase ca apropiat al dinastiei:

364 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Satul românesc a pornit pe toate drumurile încoace ca sã poatã sã stea astãzi prin mii ºi mii de fruntaºi ai lui, zid în jurul Regelui Þãranilor. El vine ca o întrupare însãºi a Þãrii cu graiul, cu portul, cu jocul, cu cântecul ºi cu sufletul fãurit în timp de veacuri ca sã-ºi arate credinþa ºi iubirea. […] Venim în fiecare an înaintea Marelui nostru Comandant, ca sã îi arãtãm cã suntem plini de aceeaºi credinþã ºi putere ºi sã ne legãm solemn a fi oricând gata la datorie. Noi, oºtirea culturalã a Maiestãþii Sale Regelui la sate, trimeºii a peste douã mii de cãmine culturale, cu peste douã milioane de sãteni, sã strigãm de aici ca sã ne audã întreaga þarã: Trãiascã Regele Þãranilor ºi al satelor româneºti.1

Imediat dupã Marea Unire, profesorul Gusti îi atribuise rolul de Mecena prinþului moºtenitor cu care împãrtãºea doctrina culturalã de ridicare a satelor. În aceeaºi perioadã îºi mãrturisea încrederea ºi suportul sãu pentru Dinastia de origine germanã. În anii ’30 Dimitrie Gusti exprimã cu consecvenþã convingerea cã regele juca rolul istoric de protector al clasei de jos. Pentru sociologii grupaþi în jurul lui Gusti, Carol al II-lea era „Regele þãranilor“ pentru cã monarhia chema þãrãnimea de partea ei ºi pentru cã Dinastia se sprijinea pe clasele populare. Încã de la întoarcerea de la studiile din Germania, Monarhia a reprezentat pentru Gusti terenul favorabil nu doar pentru acþiunea culturalã la sate, ci ºi pentru organizarea naþiunii române. Modelul italian îi întãreºte aceastã convingere. Dinastia este axa în jurul cãreia elementele naþiunii s-au miºcat istoriceºte: cultura, biserica, familia, comunitatea. Monarhia este regimul unitãþii, continuitãþii, al tradiþiei ºi al ordinii politico-juridice.2 La sfârºitul anilor ’30 statul monarhic este pentru sociologul Gusti purtãtorul celei mai importante misiuni: de garant al ordinii ºi a liberei dezvoltãri culturale a totalitãþii instituþiilor sociale. Monarhia socialã autoritarã germanã în care tânãrul Dimitrie Gusti studiase, se legitima prin promisiunea cã poate asigura reducerea tensiunilor dintr-o societate industrialã. Principiul de asigurare pe care se sprijinea modelul bismarckian al statului 1 2

Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938 (1938), pp. XXIII, XXXI. Mihail Fãrcãºanu (2006), pp. 228, 233, 235.

Încheiere / 365

social pornea de la egalitatea indivizilor în faþa diferitelor riscuri sociale presupuse a le afecta existenþa într-o societate urbanizatã. Acest stat al asigurãrilor sociale, deºi l-a influenþat, nu avea cum sã îi serveascã lui Gusti ca model. Societatea în care s-a reîntors din Germania era una în care majoritatea populaþiei trãia la sat din activitãþi agricole ºi neagricole. Structurile sociale din Moldova anului 1910, precum ºi relaþiile economico-sociale din statul român lãrgit dupã Primul Rãzboi Mondial erau fundamental diferite de cele în care funcþiona sistemul asigurãrilor lui Bismarck. Ceea ce pare a semãna izbitor este însã raportul simbolic dintre monarh ºi societate. Mijloacele de comunicare politicã prin care Monarhia lui Wilhelm al II-lea — statul social german — se legitima ca asigurator al populaþiei defavorizate ca urmare a procesului modernizãrii îi servesc lui Gusti ca surse de legitimare a unei Monarhii care intervine social. Monarhia lui Carol al II-lea în anii ’30 este construitã prin ªcoala gustianã ca un regim absolutist iluminat de autoritate socialã, mai degrabã decât ca un stat de drept social cu regim democratic. În anii ’30, Marele Crah financiar al Bursei din New York, urmat de Marea Depresiune Economicã au prilejuit apariþia unor probleme sociale grave: ºomajul de masã, sãrãcia, foametea etc. Criza a provocat douã reacþii majore în capitalismul occidental: în plan economic, s-a resimþit nevoia creºterii intervenþiei statului în economie pentru a putea preveni în viitor prãbuºirea sistemului economic de piaþã liberal (teoria economicã a lui J.M. Keynes); în plan social, atât grupurile de interese, cât ºi statul au conºtientizat necesitatea unor sisteme de asigurãri sociale ºi de protecþie socialã adecvatã.3 România a fost una dintre primele þãri din Europa care a introdus atât un sistem de asigurãri sociale, cât ºi un sistem de beneficii ºi servicii de asistenþã socialã pentru orfani, vãduve de rãzboi etc.4 Prima lege modernã de asigurãri sociale din România care prevedea principiul asigurãrii obligatorii a fost introdusã 3 4

Luana Pop (2002), pp. 755-756. Ibidem, p. 123.

366 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

înainte de Primul Rãzboi Mondial în ianuarie 1912 ºi prevedea asigurãri de boalã, invaliditate, accidente, maternitate ºi pensii pentru toþi membrii corporaþiilor muncitoreºti.5 În anii crizei financiare mondiale, în 1931 a fost introdusã Legea Serviciilor de Ajutor Social, care a devenit un moment de referinþã pentru asistenþa socialã modernã. În 1933 a fost introdusã ºi legea prin care a fost unificat la nivel naþional sistemul asigurãrilor sociale din România. Proiectul social gustian s-a constituit ca un program de cercetare ºi de intervenþie socialã la sat prin specialiºti preocupaþi de îmbunãtãþirea condiþiilor economice ºi de dezvoltare a satelor. Rãmâne ca studii ulterioare sã stabileascã cu o mai mare precizie în ce mãsurã aceastã „ridicare“ s-a aplicat de sus în jos în sens centralist-autoritarist, ori s-a produs de jos în sus în sensul dezvoltãrii comunitare cu participarea localã. Nu doar structurile sociale net diferite de cele din Germania industrializatã, ci sistemul gustian în dimensiunea sa politicã nu avea în vedere politici sociale funcþionale pe baza contribuþiilor sociale. Reforma lui Gusti punea accent pe rolul mesianic al ºtiinþei în sensul asistenþei ºi al ingineriei sociale. Sociologia gustianã a fost angajatã ºi s-a angajat în efortul de a crea ordine ºi de a elimina haosul din situaþiile social-politice-etice din anii ’30 prin aceea cã sociologii au fost chemaþi sã culeagã ºi sã ofere statului informaþii asupra felului în care trebuie ordonate lucrurile la sat ºi la oraº, astfel încât sã provoace tipul de comportament pe care „se cuvine“ sã-l manifeste oamenii. Noul regim, al dictaturii regale, putea lua naºtere cu asistenþa ºtiinþei sociale: viaþa cotidianã a devenit pentru scurt timp — cât a fost în vigoare Legea Serviciului Social — obiectul intervenþiei în dorinþa de a formula predicþii ºi de a controla populaþia, totul asistat cu abilitatea de a dezvolta statistic. Intelectualii, funcþionarii, preºcolarii, ºcolarii, studenþii care urmau sã obþinã licenþa de practicã au fost organizaþi ºi disciplinaþi, potrivit strategiilor urmãrite de conducerea Serviciului Social. 5

Luana Pop (2002), p. 112.

Încheiere / 367

Mesianismul ºtiinþific al doctrinei socio-politice-etice gustiene propunea, în ton cu ideologiile politice ale vremii, în speþã cea legionarã, salvarea naþiunii prin intermediul Omului nou. Dar, în vreme ce Omul nou al legionarilor era reprezentat de Românul trasfigurat moral, nãscut din nou (într-o concepþie semnificativ încãrcatã de misticism), Omul nou al lui Dimitrie Gusti era întruchipat de muncitorul sau de þãranul român care accepta sã fie modelat ca personalitate socialã în ºcoala pe care o „deschide“ savantul la Cãminul Cultural. Pentru Gusti ºi pentru discipolii sãi, în special prin cei angajaþi la Fundaþia Culturalã Regalã, salvarea satului românesc ºi a naþiunii române se instituie prin ºtiinþã ºi prin culturã. Omul nou pentru Dimitrie Gusti ºi pentru sociologii ªcolii de la Bucureºti este personalitatea creatoare de valori culturale, este personalitatea socialã care poate contribui la modernizarea, la „ridicarea“ spiritualã, economicã, socialã a naþiunii române. Din acest motiv monografistul sau viitorul specialist în ºtiinþa socialã are datoria, misiunea, destinul de a se întoarce la þarã pentru muncã voluntarã (pentru cercetare ºi acþiune socialã) în slujba naþiunii, înainte de a practica orice profesie în interes privat.

Abstract / 369

Abstract Translated by Irina Mihãilescu and Antonio Momoc

T

he political traps of the inter-war sociology — Gusti’s School between Monarchy and Legionary Movement constitutes the first inventory of the political attitudes and behaviors of the members of the Sociological School of Bucharest. While the international financial crisis was taking place in the ’30s, the members if the Monographic School divided in distinct groups and engaged in a direct competition: the former monographists, who adhered at the Legionary Movement, opposed the modernization project (entitled The Science of Nation) of Gusti’s sociologists, who joined the Royal Cultural Foundation of King Carl II. Dimitire Gusti, the founder of the Sociological School, was convinced that only the support of the Royal Court could have helped him accomplish the project of modernizing the Romanian village and of elevating the Romanian nation. Moreover, his thinking system “Sociology–Politics–Ethics“ strongly connected social science with political action. Influenced by French philosopher Saint-Simon, Gusti was certain that the scientist’s mission was to research social reality and to transform it: the Romanian nation was able to rise with the help of scientists. Politics could have avoided dilettantism only had it been grounded on sociological research and only had it been acting in compliance with an ethical ideal. Professor Dimitrie Gusti did not go through the dilemma of the intellectual, who had to choose between being a scientist or a politician. There was no moral rupture between the scientist researching „above values“ and the politician „contaminated“ with a particular ideology. The scientist had the moral duty to get

involved in building the state and in the social-cultural upgrade of the nation. The founder of the School of Bucharest believed that the scientist fulfilled his destiny only while he served the nation. As a student of psychologist Wundt, Gusti was acquainted with the German Sozialstaat model. The policies imposed by Otto von Bismarck, the chancellor of Wilhelm I, and undertaken in the military authoritarian regime of Wilhelm II might have had an influence upon Gusti when he elaborated his political concept. The social security system was functioning in Germany in the ’80s of the XIXth century, being enforced by the royalist Bismarck as resolution against the ascension of socialism, with the purpose to conserve Monarchy. The German social state was meant to attract large social categories to favor Monarchy and to decelerate the sympathy gained by the socialist or republican ideas. Bismarck’s reasons for introducing social protection laws based on contributions were strictly political, as the loyalty of state employees and industry employees was crucial for the central power. Thus, the initiators of these social programs had little in common with social-democracy or with trade unions. Chancellor Bismarck was the promoter of the first social security laws, which marked the first state involvement in the individuals’ social protection based on contributions. Bismarck’s social security plans were announced not at all coincidentally by the Emperor himself in an 1881 public speech. Therefore, while suppressing the socialists’ political activities, Bismarck and Wilhelm I were protecting the working class through social security norms. The student Dimitrie Gusti was present in the German cultural circles during the regime of Wilhelm II — son of Emperor Frederick III and grandson of Wilhelm I. Although he dismissed Bismarck from his chancellor position, Wilhelm II continued his social policy. Gusti was 18 years and a half old when he discovered the German model of the social authoritarian state. German social Monarchy was managing, distributing and watching over.

370 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Young Gusti studied in Germany during the Bülow government (1900-1909), when the working class was supported by the state through the extension of the social security legislation. A revival of “social imperialism“ took place during the same period in an endeavor to awake national enthusiasm for achieving the power aspirations of the German Empire. The Romanian student formed intellectually and lived in a regime in which Monarchy was legitimating as protector of the lower class. From the perspective of the monarchist political thinkers (Lorenz von Stein in Germany or Mihail Fãrcãºanu in Romania), the Crown institution fulfilled a function of equilibrium in the society. The philosophers’ arguments consisted in the fact that the King’s intervention could have been of conservative nature (in the sense of granting the rights acknowledged for the existing social categories) or of the social intervention nature (when it aimed at improving the status of the lower class). The monarchic regime was adapting at the new social relationships and was calling the people on its side, seeking for the support of the lower class. Because of this, the ideal regime was named by these philosophers a social Monarchy. Being aware or not of these resemblances, Dimitre Gusti later envisioned the monarchic intervention on a social level from a similar perspective with that of a Monarch concerned with the fate of the many: in the ’30s King Carl II will be named by Dimitrie Gusti, in his quality of President of the Royal Cultural Foundation, as The King of peasants and of Romanian villages. After the introduction of the Mandatory Social Service Law (1938-1939), while being a state minister, Gusti planned to modernize the rural area not by using social security or contributions, but by developing a social engineering aiming to improve the peasant class status. The target audience of the political communication of the sociologists employed at the Royal Cultural Foundation (Octavian Neamþu, Henri H. Stahl, Anton Golopenþia) was not the working class (poorly represented in an agrarian country), but the peasantry and the young students. In Gusti’s system, the sociologist’s mission was to upgrade peasantry with the help of the monarchic state, through

Abstract / 371

social policies and through cultural action. By the means of cultural intervention in the villages, Monarchy became the defender of the Romanian peasantry, and turned into a social Monarchy. The social policies of Wilhelm II — as political mechanism for manipulating and determining the popular categories to support the social-authoritarian Monarchy — seemed to have served Gusti when he portrayed King Carl II as The King of peasants and of Romanian villages. Although the sociologists hired by the Royal Cultural Foundation (H.H. Stahl, O. Neamþu, A. Golopenþia) were truly interested in social research, the trap in which they were going to fall was that in the second half of the ’30s the teams at the Foundation (and later on, Social Service) constituted one of the communication tools of the social Monarchy, engaged in an unofficial competition with the Legionary Movement. The sociologist Dimitrie Gusti promoted the ideal of a social Monarchy concerned with the fate of the Romanian peasantry both amongst the monographists in the Royal teams, as well as in the Cultural Community Centers of the villages. The major stake of this communication strategy was to keep the young students and the peasants away from the magnetic attraction of the Legionary Movement. Gusti’s plan did not succeeded, as many of his alumni joined the Legionary Movement in the ’30s. Traian Herseni, the theoretician of Monography, fell into the legionary trap and extended it to others by disseminating legionary brochures addressed to the workers and peasants. In the context of the financial crisis, the group formed around Rânduiala magazine (Dumitru Constantin Amzãr, Ernest Bernea, Ion Ionicã and I. Samarineanu) abandoned the Monographic School and joined the Legionary Movement. The conviction of these former monographists was that the solution for the Romanian nation to get over the crisis was not Gusti’s project to modernize the rural area through social research and science, but moral salvation based on Christian grounds. For them the field research that identified the lack of structure in the agrarian production and the extended use of obsolete technical means in agriculture and industry were not

372 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

sufficient anymore as causes of the internal crisis and of the Romanian society retrogression. For these intellectuals, as well as for others in their generation, the crisis was not a financial-economical one, but a moral one. The trap in which many intellectuals fell was their faith that Corneliu Zelea Codreanu, the Legion’s Captain, was a Savior gifted with exceptional qualities, and that only the moral rebirth of the ethnical nation based on the Orthodox religion was able to save Romanian society. Modernizing the Romanian villages and nation, as it was conceived by Gusti through the Science of the Nation, was not always applied homogenously, but depended on the political context: in time, the monographic research stage, with its community development and social intervention (in the ’20s), turned into the stage of an increasing centralized control of cultural work (1934-1938), and, as final stage, became social engineering (1938-1939). At the end of the ’30s, Dimitrie Gusti proposed the nation salvation through the New Man, a concept in line with the contemporary political ideologies. But while the legionaries’ New Man was depicted as the moral re-born Romanian (in a concept bursting of mysticism and xenophobia), Dimitrie Gusti’s New Man was portrayed by the Romanian peasant or worker, waiting to be shaped as social personality in the Cultural Community Centers of the villages, which served as subdivisions of Gusti’s School. For him and for his co-workers employed at the Royal Cultural Foundation, the salvation of the Romanian village and nation was to be achieved through science, monography and culture. For Dimitrie Gusti and for the sociologists at the School of Bucharest, the New Man was the social personality able to create cultural values and to contribute at the economical, social and political modernization of the Romanian nation. This was the main reason for which the intellectuals and monographists had the duty to return to the village for voluntary work (research and social action), serving the nation as a priority before practicing any profession for their private interest.

ANEXE EXTRASE DIN LEGI ªI DECRETE-LEGI

Anexa 1 Lege pentru Casa Culturii poporului1 – extrase – Capitolul 1 Dispoziþii generale 1. Se înfiinþeazã în capitala þãrii, sub preºedinþia A.S.R Principelui Moºtenitor al României un institut naþional pentru educaþia ºi cultura maselor populare cu denumirea de „Casa culturii poporului“. a) Casa culturii poporului e instituþie autonomã, îºi face singurã regulamentele, îºi administreazã averea ºi are toate drepturile unei persoane juridice. b) Ea stã în legãturã cu guvernul prin ministerul instrucþiunii. 2. „Casa culturii poporului“ are de scop: sã trezeascã ºi sã dezvolte gustul de cetire în popor, sporind cunoºtinþele despre lucruri ºi fapte, sã înnobileze ºi sã înalþe viaþa, sã formeze gustul pentru frumos al poporului; sã dezvolte iubirea de patrie ºi de neam prin scrieri, cuvântãri, fapte, serbãri comemorative, excursii, reprezentãri artistice, sã facã educaþie cetãþeneascã a poporului ºi sã cinsteascã faptele mari de virtute cetãþeneascã; sã facã educaþie fizicã ºi sanitarã, precum ºi pregãtire pre ºi post regimentarã a poporului; sã dezvolte simþul gospodãresc al oamenilor încurajând ºi premiind silinþele lor gospodãreºti; sã colaboreze 1 C. Hamangiu, (f.a.), Codul general al României (Legi uzuale), 1919-1922, vol. IX, Ed. Libr. Universalã, Alcalay&Co, Bucureºti, pp. 1210-1214.

374 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

cu societãþile de educaþie ºi culturã pentru popor, sã coordoneze activitatea lor, ajutându-le ºi subvenþionându-le. 3. „Casa culturii poporului“ e alcãtuitã din: Administraþia centralã, Casele culturale judeþene ºi Cãminele Culturale. Casele culturale judeþene sunt sub dependenþa ºi controlul imediat al administraþiei centrale, iar Cãminele Culturale atârnã de Casa culturalã a judeþului respectiv. Capitolul II Conducerea administraþiei centrale 5. „Casa culturii poporului“ e condusã de un consiliu cultural superior, compus din miniºtrii tuturor departamentelor sau reprezentanþii lor, din preºedintele Academiei Române ºi din ºeful marelui stat-major ºi din 12 persoane culturale care au lucrat pentru rãspândirea culturii în popor. Consiliul e prezidat de ASR Principele Moºtenitor al României, având ca vice-preºedinte pe IPSS Mitropolitul Primat. 6. Consiliul cultural superior are urmãtoarele atribuþiuni: Sã facã regulamentele de organizare ºi administrare; sã numeascã pe directorul general, pe ºeful educaþiei fizice ºi pe directorii administraþiei centrale; sã numeascã pe directorii Caselor culturale judeþene. 7. Directorul general e capul direct al administraþiei centrale. El are iniþiativa permanentã, rãspunderea întregii organizaþii ºi aducerea la îndeplinire a faptelor hotãrâte de consiliul cultural superior. El administreazã fondurile instituþiei, întocmeºte bugetul, verificã gestiunea Caselor culturale judeþene, reprezintã în justiþie „Casa culturii poporului“ ºi numeºte pe funcþionarii administraþiei. 8. Administraþia centralã cuprinde urmãtoarele direcþii: Direcþia culturii; Direcþia economicã-culturalã cu serviciul propagandei economice ºi serviciul întreprinderilor; Direcþia propagandei ºi a informaþiilor; Direcþia administrativã cu: registratura, arhiva, corespondenþa, contabilitatea, personalul, controlul ºi contenciosul.

Anexe / 375

Capitolul IV Casele culturale judeþene 13. În fiecare judeþ se înfiinþeazã o Casã culturalã judeþeanã pentru aducerea la îndeplinire a scopurilor Casei culturii poporului, prin colaborarea cu societãþile de culturã populare existente ºi crearea Cãminelor Culturale în comunele lipsite de asemenea aºezãminte de educaþie popularã. Capitolul V 18. În fiecare comunã se întemeiazã unul sau mai multe Cãmine Culturale în raport cu populaþia ºi cu mijloacele locale. 19. Cãminul Cultural e compus din totalitatea membrilor fondatori, donatori, activi ºi de onoare. Membri fondatori sunt aceia care au luat parte la constituirea Cãminului ºi au contribuit la procurarea mijloacelor materiale. 20. Scopul Cãminului Cultural este: înfiinþarea unei Case de cetire; a unei biblioteci; a unui câmp de joc, de sport, de tir; a unei bãi, ºezãtori cu conferinþe, cetire, sfaturi, comunicãri de fapte pilduitoare, muzicã, cinematograf, jocuri, etc.; educaþie fizicã; înfiinþarea unui muzeu local ºi a unui depozit de desfacere a cãrþilor, revistelor ºi tot felul de publicaþii pentru popor. 21. În fruntea Cãminului e un Sfat cultural, compus din membri de drept ºi membri aleºi. Membri de drept sunt: Primarul sau un reprezentant al consiliului comunal; un reprezentant al corpului didactic; un reprezentant al clerului; judecãtorul de ocol, medicul de plasã, agronomul ºi inginerul silvic cu reºedinþa în comunã. Perceptorul, preºedintele Bãncii populare ºi al cooperativelor în comunele rurale. Capitolul VII 29. Casa culturii poporului, urmãrind, ca institut naþional, educaþia maselor populare, are dreptul de a se interesa de activitatea oricãrei societãþi particulare de educaþie ºi culturã popularã,

376 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

precum ºi acela de a cere guvernului dizolvarea societãþilor culturale care lucreazã contra intereselor Statului. 31. Casa culturii poporului are controlul cinematografelor. Nici un film nu ruleazã în þarã dacã nu are aplicat sigiliul Casei culturii poporului. 32. Casa culturii poporului, casele culturale judeþene ºi Cãminele Culturale au dreptul sã ia iniþiativa oricãrei serbãri ºi organizãri publice. 40. Casa culturii poporului ia fiinþã la 1 noiembrie 1921. La aceastã datã toate organizaþiile de educaþie ºi culturã pentru popor de pe lângã fiecare minister se dizolvã pentru a se concentra sub direcþia unicã în Casa culturii poporului.

Anexa 2 Lege pentru modificarea statutului ºi legii de înfiinþare a Fundaþiei Culturale „Principele Carol“, din 21 aprilie 19272 – extrase – Art. 1: Scopul Fundaþiei Culturale este ajutarea, susþinerea ºi crearea faptelor de culturã. Art. 4: Fundaþia culturalã „Principele Carol“ se administreazã de un director general. El reprezintã instituþia în justiþie, are rãspunderea întregii administraþii ºi semneazã toate actele fãcute de Fundaþie. Directorul general poate delega parte din atribuþii directorilor de servicii ai Fundaþiei. Art. 8: În fiecare comunã ruralã se înfiinþeazã de cãtre Fundaþia Culturalã pentru educaþia ºi cultura poporului, unul sau mai multe Cãmine Culturale în raport cu mijloacele locale. În comunele urbane, Cãminele Culturale se înfiinþeazã pe despãrþãminte parohiale (una sau mai multe parohii). Cãminul Cultural

Anexe / 377

are toate drepturile unei persoane juridice ºi e condus de un sfat cultural. Art. 13: Fundaþia ºi Cãminele Culturale au dreptul sã ia iniþiativa oricãrei serbãri ºi organizãri publice. Art. 16: Fundaþia culturalã „Principele Carol“ va fi scutitã de taxele de timbru ºi înregistrare ºi de taxele telegrafo-poºtale ºi telefonice. Art. 17: Imobilele Fundaþiei sunt scutite de orice impozit cãtre stat, judeþ, comunã.

Anexa 3 Lege pentru Fundaþiunile Culturale Regale, votatã în Senat la 31 martie 1933. Aviz nr. 49 al Consiliului Legislativ, la 22 martie 19333 – extrase – Art. 1: Fundaþia universitarã Regele Carol I, Fundaþia Principele Carol din Bucureºti, Fundaþia Regele Ferdinand din Iaºi ºi Institutul de cercetãri experimentale Regele Carol II din Cluj formeazã o reuniune cu numele: Fundaþiile Culturale Regale ale României. Art. 2: Pe lângã Fundaþii Culturale amintite în art. 1, se înfiinþeazã la Bucureºti ºi intrã deopotrivã în uniune Fundaþia de literaturã ºi artã Regele Carol II cu scopul sã ajute dezvoltarea înaltei culturi în România. Art. 3: Fundaþiile Culturale Regale sunt conduse de Maiestatea Sa Regele. Art. 7: Maiestatea Sa numeºte ºi revocã pe Directorii ºi Administratorii lor.

2

C. Hamangiu, (f.a.), Codul general al României (Codurile, Legi. ºi Regulamente uzuale în vigoare), 1856-1929, vol. XV-XVI, Legi uzuale 1926-1929, Ed. Libr. Universalã, Alcalay&Co, Bucureºti, p. 599

3

Dimitrie Gusti (1934a), pp. 1455-1457.

378 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Anexe / 379

Anexa 4 Proiectul de lege a organizãrii culturale4 – extrase –

prin cooptarea de cei rãmaºi din aceleaºi categorii în care s-au produs vacanþele ºi dupã aceleaºi criterii în ceea ce priveºte valoarea persoanelor. Directorul Culturii Naþionale face parte de drept din Senatul Cultural.

Capitolul II, Sfatul cultural Art. 16: Pe lângã Direcþia Culturii Naþionale (fosta direcþie a Educaþiei Poporului de la Ministerul Instrucþiei) funcþioneazã un Senat Cultural, alcãtuit din personalitãþile reprezentative ale ºtiinþei, literaturii ºi artelor, din reprezentanþii Ministerelor cu servicii culturale ºi ai Instituþiilor de Stat autonome cu atribuþii de acest fel. Fiecare din cele trei categorii e reprezentatã prin 15 persoane. Senatul Cultural, alcãtuit din 45 de membri, poate lua hotãrâri valabile cu majoritatea membrilor sãi, în care trebuie sã se regãseascã reprezentanþi ai fiecãreia din cele trei categorii constitutive. Art. 17: Reprezentanþii societãþilor culturale sunt desemnaþi de acele societãþi. Societãþile culturale organizate în filiale cu activitate asupra unei întregi regiuni sunt reprezentate individual; celelalte ca sã fie reprezentate în Senatul Cultural se federalizeazã pe regiuni ºi specialitãþi ºi trebuie sã dovedeascã o vechime ºi o activitate continuã fixate prin regulament. Reprezentanþii Ministerelor sunt numiþi de Miniºtrii respectivi, dintre funcþionarii superiori, conducãtori de servicii culturale ºi pregãtiþi sã ia parte la lucrãri de coordonare a activitãþii culturale de la diferite departamente. Reprezentanþii Instituþiilor culturale de stat, autonome, sunt desemnaþi de acele instituþii. Personalitãþile culturale din domeniul ºtiinþei, literaturii ºi artei sunt desemnate la început de ministrul instrucþiei, cultelor ºi artelor din reprezentanþi consacraþi ai celor trei forme de culturã superioarã. La fiecare doi ani ºi jumãtate, 7 membri ies prin tragere la sorþi ºi Camera e înlocuitã 4 Dimitrie Gusti (1934a), pp. 1458-1462, proiect aprobat de Consiliul Legislativ din 15 martie 1933.

Art. 20: Senatul Cultural se adunã odatã pe an, între 1-15 mai în sesiune ordinarã, pe durata de cel mult o sãptãmânã ºi cu un caracter de mare manifestaþie culturalã în toate domeniile în care lucreazã. El se adunã în sesiune extraordinarã ori de câte ori e convocat de Direcþia Culturii Naþionale sau la cererea unei treimi din membrii sãi. Art. 21: Senatul Cultural examineazã activitatea desfãºuratã în domeniul culturii superioare ºi a poporului, din darea de seamã anualã înaintatã de Direcþia Culturii Naþionale; schiþeazã proiectul de buget al Casei Culturii Naþionale ºi proiectul de program general cultural de lucru al Direcþiei Culturii Naþionale; îºi dã avizul asupra oricãrui proiect de lege sau regulament privind cultura naþionalã ºi dã avize consultative ori de câte ori i se cer de Ministerul Instrucþiei, Artelor ºi Cultelor prin Direcþia Culturii Naþionale. Art. 25: Membrii Senatului pot face inspecþii de informare ºi de control în legãturã cu aplicarea programului cultural. Aceºti inspectori fac parte din corpul inspectorilor în funcþiune ai Ministerului. Art. 27: Se înfiinþeazã o Casã a Culturii Naþionale care primeºte ºi administreazã orice legat ºi donaþie fãcute Ministerului Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor pentru o instituþie sau acþiune culturalã. Art. 32 — Bugetul Casei Culturii Naþionale la a cãrui alcãtuire participã Senatul Cultural se supune spre aprobare Ministerului Instrucþiunii ºi se înainteazã cãtre Parlament odatã cu bugetul Direcþiei Culturii Naþionale.

380 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Anexa 5 Legea pentru înfiinþarea Serviciului Social, din 18 octombrie 1938, promulgatã sub Nr. 3.526 din 1938 ºi publicatã în Monitorul Oficial, Nr. 242 din 18 octombrie 1938, Partea a II-a, în temeiul articolului 98 din Constituþia din 19385 – extrase – Cap. I, Atribuþiile Serviciului Social Art. 1: Pentru munca de ridicare a satelor ºi oraºelor se înfiinþeazã o instituþie autonomã numitã Serviciul Social. Aceastã instituþie care ca scop : a) A pregãti ºi a conduce tineretul de ambele sexe, absolvenþi de toate categoriile de ºcoli, în munca de reorganizare a satelor înþeleasã ca o obligaþiune cetãþeneascã ºi naþionalã. b) A creea în acest scop ca organ de execuþie al sãu Cãminul Cultural, cu menirea de a conduce vieaþa satului, prin conlucrarea locuitorilor în interesul obºtesc ºi prin coordonarea ºi unificarea activitãþilor depuse în sat de autoritãþi ºi de iniþiative particulare. c) A organiza ºi a conduce opera de cunoaºtere a þãrii prin cercetãri monografice, care vor forma temelia lucrãrilor Serviciului Social. d) A organiza ºcoli pentru educarea sãtenilor ºi orãºenilor, în vederea activitãþii Cãminelor Culturale ºi ºcoli pentru pregãtirea tinerilor chemaþi la Serviciul Social. Cap. II, Conducere ºi administrare Art. 2: Conducerea ºi administrarea Serviciului Social e încredinþatã unui Consiliu Superior pentru Îndrumare ºi unui Comitet Permanent. 5

C. Hamangiu, (1939), Codul general al României, (Codurile, Legi. Decrete-legi ºi Regulamente), vol. XXVI, 1938 — Partea II, Ed. Monitorul Oficial ºi imprimeriile statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti, pp. 2001-2007.

Anexe / 381

Art. 3: Consiliul Superior de Îndrumare hotãrãºte directivele generale ale Serviciului Social ºi coordonarea activitãþii ministerelor, serviciilor publice ºi a societãþilor culturale. El stã sub înalta preºedinþie a M.S. Regelui ºi este alcãtuit din urmãtorii membri: 1. Preºedintele Consiliului de Miniºtri 2. Ministrul de interne 3. Ministrul educaþiei naþionale 4. Ministrul cultelor ºi artelor 5. Ministrul sãnãtãþii 6. Ministrul agriculturii ºi domeniilor 7. Ministrul economiei naþionale 8. Ministrul muncii 9. Ministrul Lucrãrilor publice 10. Ministrul finanþelor 11. Ministrul apãrãrii naþionale 12. Preºedintele Serviciului Social 13. Comandantul Strãjii Þãrii 14. Subsecretarul de stat al Propagandei 15. Preºedintele Asociaþiei pentru Literatura Românã ºi Cultura poporului român din Transilvania 16. Directorul general al Fundaþiilor Culturale Regale 17. Inspectorul general al pregãtirii militare Art. 4: Organul de conducere ºi administrare al Serviciului Social este un Comitet permanent, numit prin înalt decret regal, compus din un preºedinte ºi doi membri, dintre care unul desemnat dintre membrii Asociaþiei pentru Literatura Românã ºi Cultura poporului român din Transilvania. Preºedintele comitetului permanent de conducere ºi administrare este inamovibil ºi are rangul ºi atribuþiile unui Ministru de Stat, el este conducãtorul efectiv al instituþiei ºi poartã titlul de preºedinte al Serviciului Social. Preºedintele Serviciului Social va fi convocat sã ia parte la ºedinþele Consiliului de Miniºtri oridecâte ori vor fi aduse în dezbatere chestiuni privitoare la Serviciul Social.

382 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Cap. III, Obligativitatea Serviciului Social Art. 5: Absolvenþii universitãþilor, ai ºcolilor ºi institutelor superioare sau speciale sunt obligaþi sã împlineascã Serviciul Social la sate ºi sã prezinte, pentru a-ºi primi diploma, un certificat doveditor. De asemenea diplomele obþinute în strãinãtate nu pot fi echivalate decât dupã prezentarea acestui certificat. Durata Serviciului Social nu poate fi mai mare de un an. Serviciul Social se împlineºte în tot cursul anului. Serviciul Social obligatoriu se face la sat. Art. 6: Inspectoratul General al Muncii de Folos Obºtesc, taberele de muncã organizate de acest inspectorat ºi de Inspectoratul Pregãtirii Premilitare, cu tinerii elevi sau studenþi, precum ºi cu tinerii sãteni din formaþiile premilitare, vor sta sub autoritatea Serviciului Social. Art. 7: Autoritãþile de stat, îndeosebi Ministerul Educaþiei Naþionale, Administraþia Casei ªcoalelor ºi a Culturii Poporului, Ministerul Cultelor ºi Artelor, Ministerul Sãnãtãþii, Ministerul Agriculturii ºi Domeniilor, Ministerul Apãrãrii Naþionale, Ministerul Internelor ºi Propaganda cãrora le corespund ramurile principale de activitate ale Serviciului Social, sunt obligate a da tot sprijinul, atât al puterilor publice, cât ºi al mijloacelor materiale, pentru aplicarea acestei legi. Cap. IV, Cãminul Cultural Art. 8. Serviciul Social se executã prin Cãminele Culturale. Art. 9. Se înfiinþeazã în fiecare sat un Cãmin Cultural, iar la oraºe cãmine culturale orãºeneºti. Art. 10. Cãminul Cultural e alcãtuit din lacalnici, sãteni, intelectuali ºi fii ai satului, plecaþi din sat. Scopul Cãminului Cultural e de a ajuta ºi întãri acþiunea Bisericii, a ªcoalei ºi a autoritãþilor de stat. Cãminul Cultural va coordona toate activitãþile desfãºurate în sat prin dezvoltarea armonicã a:

Anexe / 383

1. Culturii sãnãtãþii, prin preîntâmpinarea ºi combaterea bolilor, ºi prin educaþia fizicã a poporului 2. A culturii muncii, prin îndrumarea ei cãtre o mai bunã producþie 3. A culturii minþii, sufletului ºi de educaþie naþionale, pe toate tãrâmurile vieþii obºteºti. Clãdirea Cãminului Cultural va adãposti, cele trei secþii: Sanitarã (dispensar ºi farmacie, baie, maternitate), Economicã (cooperative, brutãrie, mãcelãrie), Culturalã (salã de festivitãþi, conferinþe, radio, bibliotecã cu salã de lecturã, muzeu, salã pentru ºcoli þãrãneºti cu ateliere de þesãtorie ºi meºteºuguri þãrãneºti). În localul Cãminului Cultural îºi vor avea sediul unitatea localã a Strãjii Þãrii, formaþiile locale ale Inspectoratului Pregãtirii Premilitare, formaþiile post-militare, organul local al Inspectoratului muncii de Folos Obºtesc, precum ºi orice organizaþie de culturã, educaþie ºi muncã obºteascã încadrate în programul Serviciului Social. Comunele sunt obligate a pune la dispoziþia Cãminului Cultural, în centrul satului, terenul necesar pentru construcþia localului sãu. Art. 11: Preoþii, membrii corpului didactic, funcþionarii administrativi (notar, primar, pretor) ºi orice profesioniºti salarizaþi de Stat, þinut, judeþ, comunã sunt obligaþi sã-ºi încadreze activitatea de muncã obºteascã în Cãminul Cultural. Cei care se sustrag acestei obligaþii vor fi supuºi la sancþiuni disciplinare. Art. 12: Se înfiinþeazã Cãmine Culturale orãºeneºti centrale, menite sã coordoneze activitatea Cãminelor Culturale din oraº. Art. 13: În toate judeþele þãrii se va alege unul sau mai multe sate care vor fi declarate model. Cap. V, Institutul de Cercetãri Sociale al României Art. 16: Se înfiinþeazã Institutul de Cercetãri Sociale al României în scopul de a organiza, conduce ºi coordona lucrãrile din toate domeniile sociale, consacrate cunoaºterii ºtiinþifice a þãrii ºi a neamului. Institutul va contribui la stabilirea planului de lucru al Serviciului Social, prin cunoaºterea þãrii cu ajutorul cercetãrilor

384 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

monografice ale satelor ºi oraºelor. Institutul va cuprinde ºi Institute de cercetãri regionale care vor lucra sub directivele ºi sub controlul Institutului din Bucureºti. Serviciul Social va aloca în fiecare an sumele necesare funcþionãrii Institutului de Cercetãri Sociale ºi va pune la dispoziþie localul necesar acestui Institut. Cap. VI, ªcoli de îndrumare ale Serviciului Social Art. 17: În vederea unei pregãtiri gospodãreºti ºi cetãþeneºti a sãteanului, adaptatã nevoilor locale ºi planului de reorganizare a vieþii satelor româneºti ºi în vederea pregãtirii sãtenilor pentru munca ce o vor desfãºura în Cãminul Cultural, se organizeazã cursuri ºi ºcoli þãrãneºti. Art. 18: Pentru pregãtirea conducãtorilor de Cãmine Culturale ºi pentru pregãtirea corpului didactic al ºcolilor þãrãneºti, se organizeazã cursuri temporare ºi ºcoli þãrãneºti permanente. Cap. VII, Personal Art. 22: Funcþionarii Serviciului Social sunt asimilaþi funcþionarilor de stat ºi vor fi plãtiþi dupã gradul ce-l au potrivit cu normele de salarizare în vigoare pentru funcþionarii din ministere. Cap. VIII, Buget Art. 23: Bugetul Serviciului Social constituie un buget autonom, care se supune spre aprobare Consiliului superior de îndrumare. Cheltuielile din bugetul Serviciului Social se aprobã de cãtre preºedintele comitetului permanent de conducere ºi administrare. Fondurile Serviciului Social sunt alcãtuite din: 1. Subvenþiile anuale date de Stat ºi de Þinuturi. 2. O contribuþie de 2% din veniturile ordinare ale comunelor, 3. Veniturile publicaþiilor proprii, 4. Donaþii ºi legate. Corespondenþa instituþiei Serviciului Social este scutitã de taxe poºtale.

Anexe / 385

Cap, IX, Dispoziþii finale Art. 25: Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, este însãrcinatã cu aplicarea Serviciului Social.

Anexa 6 Decret-lege pentru suspendarea aplicãrii Legii pentru Înfiinþarea Serviciului Social, promulgat sub Nr. 3.726, din 1939 ºi publicat în Monitorul Oficial, p. I, Nr. 238 din 13 octombrie 19396 Art. 1: Se suspendã aplicarea Legii pentru Înfiinþarea Serviciului Social. Art. 2: Funcþionarii superiori ºi inferiori ai Serviciului Social vor fi repartizaþi spre alte instituþii de stat. Art. 3: Fondul Serviciului Social depus la BNR va fi afectat înzestrãrii armatei.

Referatul cãtre Consiliul de Miniºtri condus de Constantin Argetoianu: „Împrejurãrile prin care þara trece, neîngãduind ca Serviciul Social sã îºi realizeze scopurile pentru care a fost creat, conducerea însãºi a acestei instituþii a cerut ca aplicabilitatea legii sã înceteze, în aºteptarea unor timpuri prielnice desvoltãrii activitãþii.“

6

C. Hamangiu (1940), Codul general al României (Codurile, Legi. Decrete-legi ºi Regulamente), vol. XXVII, 1939 — Partea III, Ed. Monitorul Oficial ºi imprimeriile statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti pp. 2373- 2374.

386 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Anexa 7 Legea pentru organizarea ºi funcþionarea Strãjii Þãrii din 15 decembrie 19387 – extrase – Capitolul I, Secþia I, Scop — Educaþia tineretului Art. 2: Educaþia moralã, naþional patrioticã, socialã ºi fizicã pentru tot tineretul de ambele sexe, pentru bãieþi de la 7-18 ani (inclusiv), iar pentru fete de la 7-21 ani (inclusiv) e obligatorie ºi încredinþatã Strãjii Þãrii8. Art. 6: Deviza strãjerului este: credinþã ºi muncã pentru Þarã ºi Rege. Art. 7: Strãjerii ºi strãjerele vor purta uniforme, insigne, embleme, medalii ºi semne distinctive. Art. 9: Straja Þãrii, în înþelegere cu Serviciul Social, va întocmi ºi executa programul social de muncã în folos obºtesc pentru tineretul ce îi aparþine, potrivit vârstei, capacitãþii, constituþiei fizice, pregãtirii ºi specificului regiunii în care se va desfãºura. Cap. II, Organizare ºi conducere, Secþia I Art. 16: Comandantul Suprem al Strãjii Þãrii e Maiestatea Sa, Regele, „Marele Strãjer al Þãrii.“ 7 C. Hamangiu (1939), Codul General al României (Codurile, Legile ºi Regulamentele în vigoare), 1856-1939 — întocmit dupã texte oficiale — vol. XXVI, Coduri, Legi, Decrete-legi ºi Regulamente, Partea a III-a din Legislaþia anului 1938, Monitorul Oficial ºi Imprimeria Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti, pp. 2627-2638. 8 Prin Decretul-lege nr. 3.424 din 7 octombrie 1937 a luat fiinþã Straja Þãrii, instituþie de stat autonomã pentru educarea tineretului ºi conducerea, îndrumarea, supravegherea ºi controlul sportului ºi asociaþiilor culturale ce au în rândul lor tineret; decret amendat prin Decretul-lege pentru organizarea ºi funcþionarea Strãjii Þãrii din 1938.

Anexe / 387

Art. 17: Maiestatea Sa, Regele, are ca organ consultativ Consiliul Superior de Îndrumare al Strãjii Þãrii, care se compune din: Preºedintele Consiliului de Miniºtri, Patriarhul României; Ministrul Educaþiei Naþionale; Ministrul Apãrãrii; Ministrul de Interne; Ministrul de Finanþe; Ministrul Sãnãtãþii; Ministrul Muncii; Ministrul Agriculturii ºi Domeniilor; Ministrul Lucrãrilor Publice ºi Comunicaþiilor; Preºedintele Serviciului Social; Administratorul Casei ªcoalelor ºi Culturii Poporului. Art. 29: Straja Þãrii va organiza tabere ºi colonii strãjereºti. Art. 31: Comitetele ºcolare ºi autoritãþile locale sunt obligate sã asigure buna funcþionare a taberelor ºi coloniilor.

Anexa 8 Legea pentru înfiinþarea organizaþiei politice a Frontului Renaºterii Naþionale din 16 decembrie 1938 (Decretul-lege pentru dizolvarea asociaþiilor, grupãrilor ºi partidelor politice din 31 martie 1938)9 – extrase – Art. 2 (Frontul Renaºterii Naþionale) are scop mobilizarea conºtiinþei naþionale în vederea întreprinderii unei acþiuni solidare ºi unitare româneºti de apãrare ºi propãºire a Patriei ºi de consolidare a Statului. Art. 6: Frontul Renaºterii Naþionale are singur dreptul de a fixa ºi depune candidaturile pentru alegeri parlamentare, administrative ºi profesionale. Art. 7: Orice altã activitate politicã decât cea a Frontul Renaºterii Naþionale va fi socotitã clandestinã, iar autorii ei pedepsiþi cu degradare civicã de la 2 pânã la 5 ani.

9 C. Hamangiu (1939), Codul General al României (Codurile, Legile ºi Regulamentele în vigoare), 1856-1939 — întocmit dupã texte oficiale — vol. XXVI, Coduri, Legi, Decrete-legi ºi Regulamente, Partea a III-a din Legislaþia anului 1938, Monitorul Oficial ºi Imprimeria Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti, p. 2647.

Bibliografie (1921), Statutele Institutului Social Românesc, I.S.R., Tipografia „Reforma Socialã“, Bucureºti (1923), Constituþia promulgatã cu decret regal Nr.1360 din 28 martie 1923 ºi publicatã în Monitorul Oficial Nr. 282 din 29 Martie 1923, Bucureºti (1926), Fundaþia Culturalã Principele Carol, 1922-1925, Tipografia Fundaþiei Principele Carol, Bucureºti (1938), Constituþiunea Regele Carol al II-lea, promulgatã prin Înalt Decret Regal nr. 901 din 20 Februarie 1938. Publicatã în Monitorul Oficial nr. 48 din 27 februarie, Tipografia „Lupta“, Bucureºti (1939), Statutul Institutului de ªtiinþe Morale ºi Politice, Bucureºti (f.a.), Îndrumãri pentru aplicarea programului de activitate culturalã, extras din revista Cãminul Cultural, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, Bucureºti Alexianu, George (1940), Repertoriul general alfabetic al tuturor codurilor, legilor, decretelor-legi, convenþiuni, decrete, regulamente etc., 1 ianuarie 1860-1 ianuarie 1940, publicate în Monitorul Oficial, Colecþia C. Hamangiu, Consiliul Legislativ ºi înalte colecþiuni similare, Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centralã Almond, Gabriel Abraham; Verba, Sidney (1989), The Civic Culture, Political Atitudes and Democracy în Five Nations, Sage Publications, Newbury Park, London, New Delhi Amzãr, Dumitru, Cristian (1935), „Despre înþelesul ºi condiþiile unei filosofii româneºti“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã

390 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

româneascã, anul 1, aprilie-iunie 1935, nr. 2, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Amzãr, Dumitru, Cristian (1935), „Gând ºi cuvânt“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, anul 1, ianuarie-martie 1935, nr. 1, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Amzãr, Dumitru, Cristian (1935), „Începutul sforþãrii proprii. Gânduri ºi strãduinþi ale tineretului de azi“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, anul 1, octombrie-decembrie 1935, nr. 4, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Amzãr, Dumitru, Cristian (1937), „Cãpitanul întregului neam“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 5, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Amzãr, Dumitru, Cristian (1937), „Destin Legionar“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 2, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Amzãr, Dumitru, Cristian (1937), Un muzeu social, de la Le Play ºi Hazelius la Dimitrie Gusti, Tiparul „Universitar“, Bucureºti Amzãr, Dumitru, Cristian (2001), Gând, cuvânt ºi faptã româneascã (ediþie îngrijitã de Marin Diaconu), Ed. Eminescu, Bucureºti Amzãr, Dumitru, Cristian (2005), Jurnal berlinez, ediþie îngrijitã de Dora Mezdrea ºi Dinu D. Amzãr, Dinu, Ed. România Press, Bucureºti Amzãr, Dumitru, Cristian (2006), Rânduiala, legea lãsatã lumii de Dumnezeu, ediþie îngrijitã de Dora Mezdrea ºi Dinu D. Amzãr, Ed. România Press, Bucureºti Anderson, Benedict (2000), Comunitãþi imaginate, Ed. Integral, Bucureºti Andrei, Petre (1995), Fascismul, ediþie îngrijitã de Petru P. Andrei, Cãtãlin Bordeianu, Doru Tompea, Ed. Neuron, Focºani Arendt, Hannah (1994), Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, Bucureºti Argetoianu, Constantin (1997), Memorii pentru cei de mâine, Amintiri din vremea celor de ieri, vol X, Ed. Machiavelli, Bucureºti Argetoianu, Constantin (1998), Însemnãri zilnice [vol. 1, 2,], Ed. Machiavelli, Bucureºti

Bibliografie / 391

Bauman, Zygmunt, May, Tim (2008), Gândirea sociologicã, Ed. Humanitas, Bucureºti Bãdina, Ovidiu (1965), Dimitrie Gusti, contribuþii la cunoaºterea operei ºi a activitãþii sale, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti Bãdina, Ovidiu, Neamþu, Octavian (1967), Dimitrie Gusti. Viaþa ºi personalitatea, Ed. Tineretului, Bucureºti Benewick, Robert, Green, Philip (2002), Dicþionarul marilor gânditori politici ai secolului XX, Ed. Artemis, Bucureºti Bernea, Ernest (1935), „Monografia sociologicã“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, anul 1, ianuarie-martie 1935, nr. 1, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Bernea, Ernest (1935), „Tradiþie ºi revoluþie“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, anul 1, iulie-septembrie 1935, nr. 3, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Bernea, Ernest (1937), „Cartea unui început de veac“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 1, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Bernea, Ernest (1937), „Economia legionarã sau întâietatea omului“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 9-10, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Bernea, Ernest (1937), „Generalul“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 8, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Besançon, Alain (1999), Nenorocirea secolului, Despre comunism, nazism ºi unicitatea „ªoah“-ului, Ed. Humanitas, Bucureºti Blaga, Lucian (1985), Orizont ºi stil, în Opere, vol. 9, Ed. Minerva, Bucureºti Bloch, Marc (1998), Societatea feudalã, vol. I-II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca Bloch, March (1997) Regii taumaturgi, Ed. Polirom, Iaºi Boia, Lucian (1997), Istorie ºi mit în conºtiinþa româneascã, Ed. Humanitas, Bucureºti Boia Lucian (2000), Douã secole de mitologie naþionalã, Ed. Humanitas, Bucureºti

392 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Boia, Lucian (2000), Pentru o istorie a imaginarului, Ed Humanitas, Bucureºti Boia, Lucian (2009), „Germanofilii“, elita intelectualã româneascã în anii primului rãzboi mondial, Ed Humanitas, Bucureºti Brãileanu, Traian (1937), Sociologia ºi arta guvernãrii, Ed. Însemnãri sociologice, Cernãuþi Bucuþa, Emanoil (1936), „Institutul Social Român“, în Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935) în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, an XIV, Ed. Institutului Social Român, Bucureºti, pp. 577-594 Bulmer, Martin (1984), The Chicago School of Sociology, The University Chicago Press, Chicago & London Caraioan, Pompiliu (1971), Profesorul Gusti ºi ªcoala Sociologicã de la Bucureºti, în Sociologia militans. ªcoala Sociologicã de la Bucureºti, vol. IV, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti Caraioan, Pompiliu (ed.) (1971), Sociologia militans. ªcoala Sociologicã de la Bucureºti, vol. I ºi II, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti Carol al II-ea, Regele României (f.a.), Discursuri Culturale ale M.S Carol II — 1930-1936 (Martie), Ed. Librãriei Universala, Alcalay&Co, Bucureºti Carol al II-lea, Regele României (1995), Între datorie ºi pasiune, Însemnãri zilnice [vol. 1], 1904-1939, Ed. Silex, Bucureºti Carol al II-lea, Regele României (1997), Între datorie ºi pasiune, Însemnãri zilnice [vol. 2], 1939-1940, Casa de editurã ºi presã ªansa SRL, Bucureºti Carol al II-lea, Regele României (1997), Între datorie ºi pasiune, Însemnãri zilnice [vol. 3], Ed. Scripta, Bucureºti Carol al II-lea, Regele României (2000), Discursuri culturale 1930-1940, ediþie îngrijitã de Lis Karian, Ed. Universal Dalsi, Bucureºti Carp, Radu, Stanomir, Ioan (2002), De la „pravilã“ la „constituþie“: o istorie a începuturilor constituþionale româneºti, Ed. Nemira, Bucureºti Carpentier, Jean, Lebrun, François (2001), Istoria Franþei, Institutul European, Iaºi

Bibliografie / 393

Cebuc, Alexandru (coord.) (1994), Istoria Partidului Naþional Þãrãnesc, Documente 1926-1947, Ed. Arc, Bucureºti Châtelet, François, Pisier, Eveline (1994), Concepþiile politice ale secolului XX, Ed. Humanitas, Bucureºti Chioveanu, Mihai (2005), Feþele fascismului. Politicã, ideologie ºi scrisul istoric în secolul XX, Ed. Universitãþii din Bucureºti Chivulescu, Nicolae (f.a.), Armand Cãlinescu, om de stat ºi conducãtor de þarã, Ed. Lucman, Bucureºti Cioabã, Aristide, Nica, Constantin (coord.) (2001), Doctrine politice în România secolului XX, vol. I, Ed. Institutului de Teorie Socialã, Bucureºti Cioran, Emil (1991), Singurãtate ºi destin, Ed. Humanitas, Bucureºti Cioran, Emil (1993), Schimbarea la faþã a României, Ed. Humanitas, Bucureºti Codreanu, Corneliu, Zelea (1937), „Pentru o nouã rânduialã“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 3, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Comarnescu, Petru (2003), Pagini de jurnal I-II, Ed. Noul Orfeu, Bucureºti Comarnescu, Petru, „Caracteristicile tinerei generaþii româneºti“, în Vremea, 25 decembrie 1932 Comte, Auguste (2003), Curs de filosofie pozitivã, vol. IV. Principiile filosofiei sociale (traducere dupã ediþia a III-a apãrutã la Paris în 1869), Ed. Beladi, Craiova Comte, Auguste (2003), Curs de filosofie pozitivã, vol. V. Partea istoricã a filosofiei sociale. Starea teologicã ºi starea metafizicã (traducere dupã ediþia a III-a apãrutã la Paris în 1869), Ed. Beladi, Craiova Comte, Auguste (2003), Curs de filosofie pozitivã, vol. VI. Complementul filosofiei sociale, Ed. Beladi, Craiova Constantinescu, Pompiliu, „ªomajul în tânãra generaþie“, în Vremea, 25 decembrie 1932 Costea, ªtefan (1996), Anton Golopenþia — Sociologia ca ºtiinþã la mijlocul secolului XX, în Larionescu, Maria (coord.) (1996), ªcoala Sociologicã de la Bucureºti, Tradiþie ºi actualitate, Ed. Metropol, Bucureºti

394 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Costea, ªtefan, Larionescu, Maria, Ungureanu, Ion (1983), Sociologie româneascã contemporanã, O perspectivã în sociologia ºtiinþei, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti Crainic, Nichifor (1991), Zile albe, zile negre. Memorii, vol I., ediþie îngrijitã de Nedic Lemnaru, Casa Editorialã Gândirea, Bucureºti Crainic, Nichifor (f.a.), Ortodoxie ºi Etnocraþie. Cu o anexã: Programul statului etnocratic, f. ed., Bucureºti Crainic, Nichifor (f.a.), Puncte cardinale în haos, Ed. Cugetarea, Bucureºti Crainic, Nichifor, Mugur, Gh. (f.a.), Cãminul Cultural. Îndreptar pentru conducãtorii culturii la sate, Fundaþia Culturalã „Principele Carol“ Cresin, Roman (1945), Recensãmântul agricol al României din 1941, Date provizorii, vol I., Institutul Central de Statisticã, Bucureºti Cresin, Roman, Ciuca, Elena, Crãciun, Gheorghe (1973), Studentul ºi societatea: contribuþii la studiul profilului politic ºi socio-profesional al tineretului universitar din România: (ancheta sociologicã), Ed. Dacia, Cluj-Napoca Deletant, Dennis, Bãrbulescu, Mihai, Papacostea, ªerban, Teodor, Pompiliu, Hitchins Keith (2007), Istoria României, Ed. Corint, Bucureºti Deletant, Dennis (2010), Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu ºi regimul sãu, 1940-1944, Ed. Humanitas, Bucureºti Dobrogeanu-Gherea, Constantin (1910), Neo-iobãgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Ed. Socec, Bucureºti Dogan, Mattei (1946), Analiza statisticã a „democraþiei parlamentare“ din România, Ed. Partidului Social-Democrat, Bucureºti Dogan, Mattei, Pelassy, Dominique (1992), Economia mixtã, jumãtate capitalistã, jumãtate socialistã, Ed. Alternative, Bucureºti Dogan, Mattei, Pelassy, Dominique (1993), Cum sã comparãm naþiunile: sociologia politicã comparativã, Ed. Alternative, Bucureºti Dogan, Mattei (1999), Sociologie politicã: opere alese, Ed. Alternative, Bucureºti

Bibliografie / 395

Duby, Georges (1974), Histoire sociale et idéologies des sociétés, în Faire de l’histoire (sub redacþia Jacques Le Goff ºi Pierre Nora), vol. I, Ed. Gallimard, Paris Duby, Georges (1997), Cavalerul, femeia ºi preotul. Cãsãtoria în Franþa feudalã, Ed. Alternative, Bucureºti Duby, Georges (1998), Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Ed. Meridiane, Bucureºti Duca, I. Gh (1992), Memorii, vol. I, Ed. Expres, Bucureºti Duca, I. Gh (1993), Memorii, vol. II, Ed. Helicon, Timiºoara Durandin, Catherine (1998), Istoria românilor, Institutul European, Iaºi Durkeim, Émile (f.a.), Sociologia. Regulile metodei sociologice, îngrijitã de Dimitrie Gusti, Ed. Antet XX Press, Filipeºtii de Târg, Prahova Durkheim, Émile (1895), Les règles de la méthode sociologique, Paris Durkheim, Émile (1915), Germania mai presus de toate, Mentalitatea germanã ºi rãzboiul, tradus de B. Vaschide, Imprimerie Lahure, Libraire Armand Colin, Paris Durkheim, Émile (1929), Le socialisme. Sa définition, ses débuts, la doctrine saint-simonienne, Edit. par M. Mauss, „Felix Alcan“, Paris Durkheim, Émile (1972), Evoluþia pedagogiei în Franþa, traducere de Petrescu, Victoria ºi Balmuº, Elvira, Ed. Didacticã ºi pedagogicã, Bucureºti Eliade, Mircea (2004), Memorii 1907-1960, Ed. Humanitas, Bucureºti Eliade, Mircea, „Tendinþele tinerei generaþii“, în Vremea, 25 decembrie 1932 Enescu, C. (1938), Semnificaþia alegerilor din decemvrie 1937 în evoluþia politicã a neamului românesc, extras din „Sociologie româneascã“, noiemvrie-decemvrie 1937, Bucureºti, Institutul Social Român, Secþia Sociologicã Fãrcãºanu, Mihail (2006), Monarhia socialã, ediþie îngrijitã de Andrei Pippidi, Ed. Domino, Bucureºti

396 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Filipescu, Iancu (1996), Primul institut social regional, Institutul Social Banat-Criºana, în Larionescu, Maria (coord.) (1996), ªcoala Sociologicã de la Bucureºti, Tradiþie ºi actualitate, Ed. Metropol, Bucureºti Focºãneanu, Eleodor (1992), Istoria constituþionalã a României 1859-1991, ediþia a II-a, Ed. Humanitas, Bucureºti Frei, Norbert (2007), Statul Führerului, Regimul naþional-socialist, 1933-1945, Grupul editorial Corint, Ed. Runa, Bucureºti Fulbrook, Mary (2002), O scurtã istorie a Germaniei, Institutul European, Iaºi Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938 (1938) cu prilejul celei de a IV-a Expoziþii a Echipelor Regale Studenþeºti Atelierele „Luceafãrul“ din Bucureºti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“, Bucureºti Furet, François (1996), Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistã în secolul XX, Ed. Humanitas, Bucureºti Furet, François, Nolte, Ernst (2000), Fascism ºi comunism, Ed. Univers, Bucureºti Furet, François (2002), Atelierul istoriei, Ed. Corint, Bucureºti Gafencu, Grigore (1944), Preliminariile rãzboiului în Est (Préliminaires de la guerre à l’Est), Curtea Veche Publishing (2011), Bucureºti Gellner, Ernest (1997), Naþiune ºi naþionalism, Ed. Antet, Oradea Gide, Charles, Rist Charles, Istoria doctrinelor economice de la fiziocraþi pânã azi, capitolul „Saint-Simon, saint-simoniºtii ºi originile colectivismului“, Ed. Casei ªcoalelor, Bucureºti, 1926 Girardet, Raoul (1997), Mituri ºi mitologii politice, Institutul European, Iaºi Girardet, Raoul (2003), Naþionalism ºi naþiune, Institutul European, Iaºi Golopenþia, Anton (1936, 1999), „Informarea conducerii statului ºi sociologia tradiþionalã“, în Golopenþia, Anton (2002), Opere complete, vol. I Sociologie, ediþie alcãtuitã ºi adnotatã de Sanda Golopenþia, Ed. Enciclopedicã, Bucureºti Golopenþia, Anton (1999), Ceasul misiunilor reale, ediþie îngrijitã de ªtefania Golopenþia, Ed. Fundaþiei Culturale Române, Bucureºti

Bibliografie / 397

Golopenþia, Anton (2002), Opere complete, vol. I Sociologie, ediþie alcãtuitã ºi adnotatã de Sanda Golopenþia, Ed. Enciclopedicã, Bucureºti Golopenþia, Anton, Coste, Brutus (2004), Rapsodie epistolarã: Scrisori primite ºi trimise de Anton Golopenþia (1923-1950), editat de Sanda Golopenþia ºi Ruxandra Guþu-Pelazza, vol. 1, Ed. Albatros, Bucureºti Golopenþia, Anton, Georgescu, D. C. (1941), 60 sate româneºti: cercetate de echipele studenþeºti în vara 1938: ancheta sociologicã, Institutul de ªtiinþe Sociale al României, Bucureºti Golopenþia, Anton, Georgescu, D. C. (1948), Populaþia Republicii Populare Române la 25 ianuarie 1948: rezultatele provizorii ale recensamântului, Institutul Central de Statisticã, Bucureºti Golopenþia, Cristescu, ªtefania (2007), Sporul vieþii. Jurnal, studii ºi corespondenþã, Ed. Paideia, Bucureºti Golopenþia, Sanda (1995), Anton Golopenþia. Restituiri, ediþie îngrijitã de ªtefan Costea, Ed. Ararat, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1910), Introducere în cursul de istoria filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie, Institutul de Arte grafice Carol Göbl, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1921), Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice, Ed. Cultura Naþionalã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1922), Partidul politic, Sociologia unui sistem al partidului politic (extras din vol. Doctrinele partidelor politice), Ed. Cultura Naþionalã, Conferinþã þinutã la Fundaþia Universitarã Carol, 2 decembrie 1922, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1923), Noua Constituþie a României: 23 prelegeri publice organizate de ISR, cu o anexã cuprinzând Noile Constituþii Europene, Ed. Cultura Naþionalã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1924a), Andrei Bârseanu ºi naþionalismul, Discurs rostit în ºedinþa solemnã la 9 iunie 1924 sub preºedinþia de onoare a M.S. Regelui de C. Rãdulescu-Motru, cu rãspuns de Dimitrie Gusti, Ed. Cultura Naþionalã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1924b), Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice organizate de ISR, Extras din Arhiva pentru ªtiinþa ºi

398 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Reforma Socialã, an V, Ed. Institutul Social Român, Ed. Cultura Naþionalã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1930), Problema Federaþiei Statelor Europene, Extras din Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, anul al IX-lea, Nr. 1-3, revista Institutului Social Român, publicatã de Regia M.O., Imprimeria Naþionalã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1931), Curs de sociologie generalã, Universitatea din Bucureºti, Facultatea de Litere ºi Filosofie Gusti, Dimitrie (1934a), Un an de activitate la Ministerul Instrucþiunii, Cultelor ºi Artelor 1932-1933, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1934b), Sociologia militans. Introducere în sociologia politicã, vol. I, Ed. ISR, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1934c), Organizarea culturalã, Institutul de Arte grafice „Eminescu“, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1934/1968), „Sociologia monograficã, ºtiinþã a realitãþii sociale“, în Gusti, Dimitrie, Opere [vol. I], Ed. Academiei RSR, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1935), „Individ, societate ºi stat în Constituþie“, în Sociologia militans, Cunoaºtere ºi acþiune în serviciul naþiunii, vol I., Fundaþia Regele Mihai I, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1937), ªtiinþa naþiunii, Imprimeria Centralã, Bucureºti, extras din nr. 2-3, anul II, februarie-martie 1937, Institutul Social Român Gusti, Dimitrie (1938), Cuvântarea D-lui Prof. D. Gusti, la Expoziþia Echipelor Regale studenþesti — 6 iunie 1938 — în Fundaþia Culturalã Regalã Principele Carol, 1934-1938, cu prilejul celei de a IV-a Expoziþii a Echipelor Regale Studenþeºti ºi al celui de-al IV-lea Congres al Cãminelor Culturale, Atelierele „Luceafãrul“ din Bucureºti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaþiei Culturale Regale „Principele Carol“, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1939), Principiile ºi scopurile Serviciului Social, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1940), Îndrumãri pentru monografiile sociologice, Institutul de ªtiinþe Sociale al României, Bucureºti

Bibliografie / 399

Gusti, Dimitrie (1940), Problema sociologiei, sistem ºi metodã, Imprimeria Naþionalã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1940), Problema sociologiei. Trei comunicãri, Academia Românã, Memoriile secþiunii istorice, Imprimeria Naþionalã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1940, 1941), Cunoaºtere ºi acþiune în serviciul naþiunii, Institutul de ªtiinþe Sociale al României, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1941), ªtiinþa ºi pedagogia naþiunii, Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naþionalã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1946), Sociologia militans, Cunoaºtere ºi acþiune în serviciul naþiunii, vol I. Cunoaºtere, Fundaþia „Regele Mihai I“, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1968), Introducere la cursul de istorie a filosofiei greceºti, eticã ºi sociologie, în Gusti, D., Opere [vol. I], Ed. Academiei RSR, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1968), Opere [Vol. 1], Sistemul de sociologie, eticã ºi politicã. A. Sociologia: sistemul de cunoaºtere a realitãþii sociale prezente, ºtiinþa realitãþii sociale, Principiile unui sistem de sociologie, eticã ºi politicã (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1970), Opere [Vol. 3], Sistemul de sociologie, eticã ºi politicã, C: Politica — sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor ºi normelor sociale ºi etice realitãþii sociale viitoare, Partea I, Organizarea ºtiinþei, Organizarea culturii (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1970), Opere [Vol. 4], Sistemul de sociologie, eticã ºi politicã, C. Politica, Sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor ºi normelor sociale ºi etice ale realitãþii sociale viitoare, Partea a II-a, Organizarea pãcii (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1971), Opere [Vol. 5], Fragmente autobiografice. Autosociologia unei vieþi: 1880-1955 (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti

400 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Gusti, Dimitrie (1971), Opere [Vol. 6], Partea I Documente (texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bãdina ºi Octavian Neamþu), Ed. Academiei RSR, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1993), Comunism, socialism, anarhism, sindicalism ºi bolºevism, Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, extras din Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, an II, nr. 1, 2, 3, (1920), Tipografia Guttenberg, Soc. Anonimã, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (1995), Sociologia naþiunii ºi a rãzboiului, ediþie îngrijitã de Bãdescu, Ilie, Ed. Floare Albastrã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (f.a.), Partidul politic: sociologia unui sistem al partidului politic, Cultura Naþionalã, Bucureºti Gusti, Dimitrie (f.a.), Sociologia militans. Introducere în sociologia politicã, Imprimeria Naþionalã Gusti, Dimitrie, Stahl, Henri, H. (1939), Monografia unui sat: cum se alcãtuieºte, spre folosul Cãminului Cultural, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, Serviciul Social, Bucureºti Gyr, Radu (1937), „Cântec pentru slavã de Arhangheli“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 2, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Habermas, Jürgen (1998), Sfera publicã ºi transformarea ei structuralã. Studiul unei categorii a societãþii burgheze, Ed. Univers, Bucureºti Hamangiu, C. (1939), Codul general al României (Codurile, Legi. Decrete-legi ºi Regulamente), vol. XXVI, 1938 — Partea II, Ed. Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti Hamangiu, C. (1939), Codul General al României (Codurile, Legile ºi Regulamentele în vigoare), 1856-1939 — întocmit dupã texte oficiale — vol. XXVI, Coduri, Legi, Decrete-legi ºi Regulamente, Partea a III-a din Legislaþia anului 1938, Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti Hamangiu, C. (1940), Codul general al României (Codurile, Legi. Decrete-legi ºi Regulamente), vol. XXVII, 1939 — Partea III, Ed. Monitorul Oficial ºi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centralã, Bucureºti

Bibliografie / 401

Hamangiu, C. (f.a.), Codul general al României (Codurile, Legi ºi Regulamente uzuale în vigoare), 1856-1929, vol. XV-XVI, Legi uzuale 1926-1929, Ed. Libr. Universalã, Alcalay&Co, Bucureºti Hans, Con (1969), The idea of nationalism, Ed. MacMillan, New York Haupt, Heinz-Gerhard, Frevert, Ute (coord.) (2002) Omul secolului al XIX-lea, Ed. Polirom, Iaºi Haupt, Heinz-Gerhard; Müller, Michael, G.; Woolf, S., J. (1998), Regional and national identities în Europe în the XIXth and XXth centuries, Kluwer Law International, The Hague, Boston Heinen, Armin (1999), Legiunea „Arhanghelul Mihail“. Miºcare socialã ºi organizaþie politicã: o contribuþie la problema fascismului internaþional, Ed. Humanitas, Bucureºti Herseni, Traian „Cum «reflecteazã» ºi cum se «îndoieºte» D.C. Amzãr“, extras din nr. 7-8, An II, iulie — august 1937, Sociologie româneascã (dir. D. Gusti), Institutul Social Român — Secþia Sociologicã, Bucureºti Herseni (1937), Miºcarea Legionarã ºi Þãrãnimea, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Herseni (1937), Miºcarea Legionarã ºi Muncitorimea, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Herseni, Traian (1940), Sociologia româneascã — încercare istoricã, Institutul de ªtiinþe Sociale al României, Bucureºti Herseni, Traian (1980), „Concepþia lui Dimitrie Gusti despre naþiune“, în Stahl, Henri, H. (1980), Dimitrie Gusti, Studii critice, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti Herseni, Traian (2007), Istoria sociologiei româneºti, Ed. Renaissance, Bucureºti Hillgruber, Andreas (2007), Hitler, Regele Carol ºi mareºalul Antonescu: relaþiile româno-germane, Ed. Humanitas, Bucureºti Hitchins Keith (1997), Mit ºi realitate în istoriografia româneascã, Ed. Enciclopedicã, Bucureºti Hitchins, Keith (2000), Afirmarea naþiunii: miºcarea naþionalã româneascã din Transilvania: 1860-1914, Ed. Enciclopedicã, Bucureºti Hitchins, Keith (2004), România: 1866-1947, Ed. Humanitas, Bucureºti

402 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Hobsbawn, Eric (1997), Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucureºti Hurezeanu, Damian (1973), Constantin Dobrogeanu-Gherea, studiu social-istoric, Ed. Politicã, Bucureºti Ionescu, Nae (1993), Fenomenul legionar, Ed. Antet, Prahova Ionescu, Nae (1993), Roza Vânturilor (1926-1933), Ed. Hyperion, Bucureºti Ionescu, Nae (2006), „Prefaþã“ la Sebastian, Mihail (2006), De douã mii de ani…, Ed. Humanitas, Bucureºti Ionescu, Nae (f. a.), Chestiunea evreiascã ºi rãspunsul unui ortodox din anii ’30, Ed. Antet, Prahova Ionicã, I., Ion (1935), „Drepturile criticei“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, anul 1, ianuarie-martie 1935, nr. 1, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Ionicã, I., Ion (1935), „Horia“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, anul 1, iulie-septembrie 1935, nr. 3, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Ionicã, I., Ion (1935), „Þarã ºi þãri“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, anul 1, aprilie-iunie 1935, nr. 2, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Ionicã, I., Ion (1937), „1917-1937“, în Rânduiala, Arhivã de gând ºi faptã româneascã, volumul II, Caetul 6-7, Tipografia „Bucovina“, I.E. Torouþiu, Bucureºti Iorga, Nicolae (1909), În era „Reformelor. Discursuri politice rostite în Camera Deputaþilor 1907-1909, Vãlenii de Munte, Tipografia Neamul Românesc Iorga, Nicolae (1919), Drepturile românilor asupra teritoriului naþional unitar; discurs þinut la Academia Românã, Tipografia „Cultura Neamului Românesc“, Bucureºti Iorga, Nicolae (1971), Bizanþ dupã Bizanþ, Ed. Enciclopedicã Românã, Bucureºti Iorga, Nicolae (1980), Locul românilor în istoria universalã, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti

Bibliografie / 403

Kocka, Jurgen; Ránki, Gýorgy (ed.) (1985), Economic theory and history, Akadémiai Kiadó, Budapest Kocka, Jürgen; Weinberger, Barbara (1985), Facing total war: German society, 1914-1918, Harvard University Press, Cambridge Kunczik, Michael (2003), PR-concepþii ºi teorii, Ed. InterGraf, Bucureºti Larionescu, Maria (coord.) (1996), ªcoala Sociologicã de la Bucureºti, Tradiþie ºi actualitate, Ed. Metropol, Bucureºti Larionescu, Maria (1996), „Dimitrie Gusti, fondatorul ªcolii sociologice de la Bucureºti“, în Larionescu, Maria, (coord.) (1996), ªcoala Sociologicã de la Bucureºti, Tradiþie ºi actualitate, Ed. Metropol, Bucureºti Larionescu, Maria (2005), „Sociologia monograficã a lui D. Gusti: legitimitatea unei sinteze“, în Sociologie româneascã, vol. III, nr. 2, revistã editatã de Asociaþia Românã de Sociologie, Universitatea Bucureºti, Institutul Social Român, în colaborare cu Ed. Polirom, Iaºi Larionescu, Maria (2007), Istoria Sociologiei Româneºti, Ed. Universitãþii din Bucureºti Le Goff, Jacques (1999), Omul medieval, Ed. Polirom, Iaºi Livezeanu, Irina (1998), Culturã ºi naþionalism în România Mare, 1918-1930, Ed. Humanitas, Bucureºti Lovinescu, E. (1974), Titu Maiorescu ºi contemporanii lui, Ed. Minerva, Bucureºti Lovinescu, E. (1975), Istoria literaturii române contemporane, vol. 4, Ed. Minerva, Bucureºti Lovinescu, E. (1992), Istoria civilizaþiei române moderne, vol. 3, Ed. Minerva, Bucureºti Luhmann, Niklas, Bednarz, John, Baecker, Dirk, Knodt, Eva, M. (1995), Social Systems, Stanford University Press Lukes, Steven, Emile Durkheim, His Life and Work, A Historical and Critical Study, Ed. Allen Lane The Penguin Press, London Madgearu, Virgil (1999), Agrarianism, capitalism, imperialism, contribuþii la studiul evoluþiei sociale româneºti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca

404 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Manoilescu, Mihail (1921), Importanþa ºi perspectivele industriei în România, Ed. Cultura Naþionalã, Bucureºti Manoilescu, Mihail (1934), Secolul corporatismului. Teoria corporatismului integral ºi pur, Ed. Naþionala Ciornei, Bucureºti Manoilescu, Mihail (1993), Memorii, vol. I ºi II (ediþie îngrijitã de Valeriu Dinu), Ed. Enciclopedicã, Bucureºti Manoilescu, Mihail (1997), Rostul ºi destinul burgheziei româneºti, Ed. Athena, Bucureºti Manuilã, Veturia (1936), „Asistenþa socialã ca factor de politicã socialã“, în Arhiva pentru ªtiinþa ºi Reforma Socialã, XIV, Ed. Institutului Social Român, Bucureºti, pp. 960-963 Marghiloman, Alexandru (1993), Note politice, vol. I. (ediþie îngrijitã de Stelian Neagoe), Ed. Scripta, Bucureºti Marx, Karl, Engels, Friedrich (1998), Manifestul partidului comunist, Ed. Nemira, Bucureºti Mihãilescu, Ioan (2005), „Profesorul Henri H. Stahl ºi ªcoala Sociologicã de la Bucureºti“, în Sociologie româneascã, vol. III, nr. 2, revistã editatã de Asociaþia Românã de Sociologie, Universitatea Bucureºti, Institutul Social Român, în colaborare cu Ed. Polirom, Iaºi Mihãilescu, Vintilã (2007), Antropologie, Cinci introduceri, Ed. Polirom, Iaºi Momoc, Antonio (2001), „O istorie nefardatã a sociologiei“, în Sfera Politicii, an IX, nr. 91-92 Momoc, Antonio, Rostás, Zoltán (2004), „Concepþia ºi activitatea politicã a ªcolii Sociologice de la Bucureºti, Ipoteze de lucru“ în Iluþ Petru, Nistor Laura, Rotariu Traian (coord.), volumul II, România socialã. Drumul schimbãrii ºi al integrãrii europene, Ed. EIKON, Cluj-Napoca Momoc, Antonio (2009), “Radical and moderate political groups în the Sociology School of Bucharest“ în Revista de ªtiinþe Politice, Revue des Sciences Politiques, nr. 21-22, anul VI, Ed. Universitaria, Craiova Momoc, Antonio (2009), „Sociologul Dimitrie Gusti, consilier de imagine?“ în Sfera Politicii, anul XVII, nr. 135 Momoc, Antonio (2011), „ªcoala gustianã din nou revizuitã“ în Sfera Politicii, volum XIX, nr. 2 (156)

Bibliografie / 405

Momoc, Antonio (2011), „Alegerile din 1937 în presa ªcolii de Sociologie a lui Dimitrie Gusti. Cazul Mihai Pop“ în Revista Românã de Istoria Presei, anul III, nr. 1 (9), Editatã de Asociaþia Românã de Istorie a Presei, Ed. Accent, Cluj Muller, Jerry (1987), The other God that failed: Hans Freyer, and the deradicalization of German conservatism, Princeton University Press, Princeton, New Jersey Muraru, Ioan, Iancu, Gheorghe (1995), Constituþiile Române, texte, note, prezentare comparativã, ediþia a III-a, Regia autonomã „Monitorul oficial“, Bucureºti Neamþu, Octavian (1936), „Munca socialã în România“, în Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935) în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, an XIV, Bucureºti, Ed. Institutului Social Român, pp. 1013-1042 Neumann, Victor (2001), Ideologie ºi fantasmagorie, Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centralã, Ed. Polirom, Iaºi Neumann, Victor (2004), Neam, popor sau naþiune, Despre identitãþile politice europene, Curtea Veche Publishing, Bucureºti Nicoarã, Toader (1997), Introducere în istoria mentalitãþilor colective, Ed. Presa Universitarã Clujeanã, Cluj-Napoca Nicoarã, Toader; Nicoarã, Simona (1996), Mentalitãþi colective ºi imaginar social. Istoria ºi noile paradigme ale cunoaºterii, Presa Universitarã Clujeanã, Cluj-Napoca Nisbet, Robert, A. (1965), Emile Durkheim, Pretince Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey Nolte, Ernst (2005), Rãzboiul civil European 1917-1945, Naþional-socialism ºi bolºevism, Grupul Editorial Corint, Ed. Runa, Bucureºti, Ornea, Zigu (1966), Junimismul. Contribuþii la studierea curentului, Ed. pentru literaturã, Bucureºti Ornea, Zigu (1969), Þãrãnismul. Studiu sociologic, Ed. Politicã, Bucureºti Ornea, Zigu (1980), Tradiþionalism ºi modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu, Bucureºti

406 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Ornea, Zigu (1996), Anii treizeci. Extrema dreaptã româneascã, Ed. Fundaþiei Culturale Române, Bucureºti Perreaux, Gabriel (1991), Amorurile Principelui Carol de Hohenzollern, Ed. Omnes, Bucureºti Petrescu, Nicolae (2004), Memorii I-II, Ed. Vestala, Bucureºti Pippidi Andrei (1994), România Regilor, Ed. Litera, Bucureºti Pippidi, Dionisie M. (coord.) (1976), Dicþionar de istorie veche a României, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti Pîrvulescu, Cristian (2002), Politici ºi instituþii politice, Ed. Trei, Bucureºti Pop, Luana Miruna (coord.) (2002), Dicþionar de politici sociale, Ed. Expert, Bucureºti Popovici, Aurel, C. (1997), Stat ºi naþiune. Statele unite ale Austriei Mari. Studii politice în vederea rezolvãrii problemei naþionale ºi a crizelor constituþionale din Austro-Ungaria, Ed. Albatros, Bucureºti Prost, Henri (2006), Destinul României 1918-1954, ediþie îngrijitã de Valer Moga, Ed. Compania, Bucureºti Rãdãceanu, Lotar, Voinea, ªerban (2005), Oligarhia românã. Marxism oligarhic, Ed. Domino, Bucureºti Rãdulescu-Motru, Constantin (1998), Revizuiri ºi adãugiri 1946, [vol. IV], Ed. Floarea darurilor, Bucureºti Rãdulescu-Motru, Constantin (1998), Revizuiri ºi adãugiri 1947, [vol. V], Ed. Floarea darurilor, Bucureºti Rãdulescu-Motru, Constantin (1999), Revizuiri ºi adãugiri 1945, [vol. III], Ed. Floarea darurilor, Bucureºti Rosanvallon, Pierre (1995), Noua problemã socialã, Institutul European, Iaºi Rostás, Zoltán (1985), „Documente sociale ºi istoria oralã“, în Chelcea, Septimiu, Semnificaþia documentelor sociale, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti Rostás, Zoltán (2000), Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, Bucureºti

Bibliografie / 407

Rostás, Zoltán (2001), O istorie oralã a ªcolii Sociologice de la Bucureºti, Ed. Paideia, Bucureºti Rostás, Zoltán (2003), „Strategii de comunicare la ªcoala Sociologicã a lui Dimitrie Gusti. Direcþii de cercetare“ în Revista Românã de ªtiinþe ale Comunicãrii „Jurnalism & Comunicare“, an II, nr. 2, primãvara 2003, pp 3-7 Rostás, Zoltán (2003), Sala luminoasã, Primii monografiºti ai ªcolii gustiene, Ed. Paideia, Bucureºti Rostás, Zoltán (2005), Atelierul gustian, O abordare organizaþionalã, Ed. Tritonic, Bucureºti Rostás, Zoltán (2006), Parcurs întrerupt, discipoli din anii ’30 ai ªcolii gustiene, Ed. Paideia, Bucureºti Rostás, Zoltán (2009), Strada Latinã nr. 8, Monografiºti ºi echipieri gustieni la Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“, Curtea Veche Publishing, Bucureºti Rostás, Zoltán (2010), Mihai Pop, Vreau ºi eu sã fiu revizuit, Publicistica din anii 1937-1940, Ed. Paideia, Bucureºti Roºu, Nicolae (1935), Dialectica naþionalismului, Ed. Cugetarea — Georgescu Delafras, Bucureºti Saint-Simon, Claude Henri (1924) Catehismul industriaºilor, ediþie îngrijitã de Dimitrie Gusti, Ed. Cultura Naþionalã, Bucureºti Saint-Simon, Claude Henri (1966), Oeuvres, vol. I, Ed. Anthropos, Paris Sandu, Dumitru (2005), Dezvoltare comunitarã, cercetare, practicã, ideologie, Ed. Polirom, Iaºi Sandache, Cristian (1998), Viaþa publicã ºi intimã a lui Carol al II-lea, Ed. Paideia, Bucureºti Schifirneþ, Constantin (2004), Constantin Rãdulescu-Motru — Viaþa ºi faptele sale, vol. 3, Ed. Albatros, Bucureºti Scott, W., Richard (2004), Instituþii ºi organizaþii, Ed. Polirom, Iaºi Scurtu, Ioan (1975), Din viaþa politicã a României. 1918-1926, Ed. Litera, Bucureºti Scurtu, Ioan (1982), Viaþa politicã din România, Ed. Albatros, Bucureºti

408 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Scurtu, Ioan (1991), Monarhia în România 1866-1947, Ed. Danubius, Bucureºti Scurtu, Ioan (coord.) (1996), Totalitarismul de dreapta în România, Origini, manifestãri, evoluþie, 1919-1927, Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureºti Sebastian, Mihail (1996), Jurnal 1935-1944, Ed. Humanitas, Bucureºti Sebastian, Mihail (2006), Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni, Ed. Humanitas, Bucureºti Sebastian, Mihail (2006), De douã mii de ani…, Ed. Humanitas, Bucureºti Seiller, Daniel, L (f.a.), Partidele politice din Europa, Institutul European, Iaºi Skinner, Quentin (2002), Visions of Politics, Regarding Method, vol. I, Cambridge University Press, Cambridge Stahl, Henri, H. (1934), Tehnica monografiei sociologice, Institutul Social Român, Bucureºti Stahl, Henri H. (1936) „ªcoala monografiei sociologice“, „Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935)“ în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, an XIV, Bucureºti, Ed. Institutului Social Român, pp. 1130-1165 Stahl, Henri H. (1939), Câteva lãmuriri despre Serviciul Social pentru tineretul universitar din þarã, Fundaþia Culturalã Regalã „Principele Carol“ Stahl, Henri, H. (1944), „Ipoteza sociologicã greºitã a «Eroului eponim, fundator de sate»“ (extras din Sociologie româneascã, an V, nr 1-6, 1943), Ed. „Ramuri“, Craiova Stahl, Henri H., Marxism ºi ºtiinþa socialã, Conferinþã rostitã la Fundaþia „Regele Carol I“, în ziua de 9 februarie 1946, în cadrul ciclului Socialismul ºi cultura organizat de Gruparea Socialistã de Artã ºi Culturã, Ed. Partidului Social-Democrat, Bucureºti Stahl, Henri H. (1958), Contribuþii la studiul satelor devãlmaºe româneºti, vol. I, Confederaþii de ocol, structuri teritoriale ºi tehnici agricole, Ed. Academiei RPR, Bucureºti Stahl, Henri H. (1959), Contribuþii la studiul satelor devãlmaºe româneºti, vol. II, Structura internã a satelor devãlmaºe libere, Ed. Academiei RPR, Bucureºti

Bibliografie / 409

Stahl, Henri H. (1965), Contribuþii la studiul satelor devãlmaºe româneºti, vol. III, Procesul de aservire feudalã a satelor devãlmaºe, Ed. Academiei RSR, Bucureºti Stahl, Henri, H. (coord.) (1980), Dimitrie Gusti. Studii critice, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti Stahl, Henri, H. (1981), Amintiri ºi gânduri din vechea ºcoalã a „monografiilor sociologice“, Ed. Minerva, Bucureºti Stahl, Henri, H. (1983), Eseuri critice despre cultura popularã româneascã, Ed. Minerva, Bucureºti Stahl, Henri, H. (2001), Tehnica monografiei sociologice, Ed. SNSPA — Facultatea de Comunicare ºi Relaþii Publice, Bucureºti Stahl, Henri, H., Gusti, Dimitrie (1937), Monografia unui sat: cum se alcãtuieºte, spre folosul Cãminului Cultural, Fundaþia Regalã „Principele Carol“, Bucureºti Stere, Constantin (1979), Scrieri, Ed. Minerva, Bucureºti Stere, Constantin (1996), Social-democratism sau poporanism?, Ed. Porto-Franco, Galaþi Sugar, Peter (2002), Naþionalismul est-european în secolul XX, Curtea Veche Publishing, Bucureºti ªerban, Stelu (2006), Elite, partide ºi spectru politic în România interbelicã, Ed. Paideia, Bucureºti Tãnase, Stelian (1996), Etica politicã ºi dinamica modernizãrii, România: 1948-1965, Ed. Universitãþii Bucureºti, Bucureºti Tãnase, Stelian (1997), Anatomia mistificãrii, Ed. Humanitas, Bucureºti Þurcanu, Florin (2007), Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Ed. Humanitas, Bucureºti Vaida-Voevod, Alexandru (1995), Memorii, vol. I-IV (ediþie îngrijitã de ªerban Alexandru), Ed. Dacia, Cluj-Napoca Vedinaº, Traian (2001), Introducere în sociologia ruralã, Ed. Polirom, Iaºi Veiga, Francisco (1993), Istoria Gãrzii de Fier, 1919-1941, Ed. Humanitas, Bucureºti

410 / Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Verdery, Katherine (1995), National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics în Ceausescu’s Romania, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, California, London; Compromis ºi rezistenþã, Ed. Humanitas, (1994) Bucureºti. Vlad, Laurenþiu (2001), Imagini ale identitãþii naþionale: România ºi expoziþiile universale de la Paris: 1867-1937, Ed. Meridiane, Bucureºti Vlãdescu-Rãcoasa, G. (1936), „Profesorul D. Gusti (Viaþa, opera ºi personalitatea lui)“, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935), în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, an XIV, Bucureºti, Ed. Institutului Social Român, pp. 1070-1093 Vlãsceanu, Mihaela (1996), Instituþii ºi organizaþii, în Psihologie socialã. Aspecte contemporane (coord. Adrian Nicolau), Ed. Polirom, Iaºi Vlãsceanu, Mihaela (1999), Organizaþiile ºi cultura organizãrii, Ed. Trei, Iaºi Vlãsceanu, Mihalea (2003), Organizaþii ºi comportament organizaþional, Ed. Polirom, Iaºi Voinea, ªerban (1926), Marxism oligarhic: contribuþie la problema desvoltãrii capitaliste a României, Ed. I. Brãniºteanu, Bucureºti Voinea, ªerban (2006), Nici rãzboi, nici bolºevism (text francez originar îngrijit de Paul H. Stahl), Ed. Universitãþii din Bucureºti, Bucureºti Voinea, ªerban, Stahl, Henri H. (1947), Introducere în sociologie, Ed. Partidului Social-Democrat, Bucureºti Vulcãnescu, Mircea, Manoilescu Mihail (1934), Tendinþele tinerei generaþii (în domeniile social ºi economic), douã conferinþe, Tipografia ziarului „Universul“, Bucureºti Vulcãnescu, Mircea (1936), „Dimitrie Gusti, Profesorul“, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935), în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, an XIV, Ed. Institutului Social Român, Bucureºti, pp. 1198-1288 Vulcãnescu, Mircea (1937), Cuvinte de rãmas bun cu ocazia trecerii de la Direcþia Vãmilor la Direcþia Datoriei Publice, Ed. Revistei „Industrie ºi Comerþ“, Bucureºti

Bibliografie / 411

Vulcãnescu, Mircea (1991), Rãzboiul pentru întregirea neamului, Imprimeria „Ardealul“, Cluj Vulcãnescu, Mircea (1992), Nae Ionescu. Aºa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, Bucureºti Vulcãnescu, Mircea (1992), Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureºti Vulcãnescu, Mircea (1998), ªcoala Sociologicã a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, Bucureºti Vulcãnescu, Mircea (2003), De la Nae Ionescu la „Criterion“ (ediþie îngrijitã de Marin Diaconu), Ed. Humanitas, Bucureºti Vulcãnescu, Mircea (2003), „Nevoia de unitate a spiritului meu mi-a impus sinteza: Între Dimitrie Gusti ºi Nae Ionescu“, în De la Nae Ionescu la „Criterion“, ediþie îngrijitã de Marin Diaconu, Ed. Humanitas, Bucureºti Weber, Eugen; Roger, Hans (1995), Dreapta europeanã, Ed. Minerva, Bucureºti Winock, Michel (2001), Secolul intelectualilor, Ed. Cartier, Chiºinãu Zamfirescu, Ion (1936), „D. Gusti, Om public ºi Ministru al Învãþãmântului românesc“ în Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învãþãmânt universitar (1910-1935) în Arhiva pentru ªtiinþã ºi Reformã Socialã, an XIV, Bucureºti, Ed. Institutului Social Român, pp. 1288-1307 Zeletin, ªtefan (1991, 2006), Burghezia românã, originea ºi rolul ei istoric, Ed. Humanitas, Bucureºti Zeletin, ªtefan (1992) Neoliberalismul: studii asupra istoriei ºi politicii burgheziei române, Ed. Scripta, Bucureºti Zeletin, ªtefan (f.a.), Istoria socialã: cum poate deveni istoria o ºtiinþã a cauzalitãþii: expunere de principii în vederea întocmirii unui curs de istorie socialã universalã, Ed. Revistei „Pagini Agrare ºi Sociale“, Bucureºti

Cuprins Nota autorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 Prefaþã (Zoltán Rostás) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 I. Dimensiunea politicã a sistemului gustian „Sociologie–Politicã–Eticã“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19 II. Institutul Social Român, „incubator“ al omului politic interbelic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79 III. Tehnocratul Gusti ºi instituþiile puterii în anii ’30. Monarhia socialã a lui Carol al II-lea . . . . . . . . . . . . . . . . 133 IV. Grupuri în ªcoala Sociologicã de la Bucureºti . . . . . . . . 203 V. Orientãri ºi reorientãri politice ale discipolilor . . . . . . . 248 VI. Naþionalismul gustian — ªtiinþa naþiunii . . . . . . . . . . . . 319 Încheiere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 355 Abstract . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 368 Anexe. Extrase din legi ºi decrete-lege . . . . . . . . . . . . . . . . . 373 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 389

Editor: GRIGORE ARSENE Redactor: DOINA JELA Corector: GINA COPEL Tehnoredactor: DRAGOª DUMITRESCU CURTEA VECHE PUBLISHING str. Aurel Vlaicu nr. 35, Bucureºti c.p. 020091 tel.: 021 260 22 87, 021 222 57 26 redacþie: 0744 55 47 63 fax: 021 223 16 88 distribuþie: 021 222 25 36 [email protected] www.curteaveche.ro