Opere complete I [1] 9732808772, 9732808780

Citation preview

PLATON

PLATON OPERE COMPLETE I Ediţie îngrijită de PETRU CREŢIA, CONSTANTIN NOICA şi CĂTĂLIN PARTENIE

ii

HUMANITAS BUCUREŞTI

Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale PLATON Opere complete/ Platon; trad.: Cezar Papacost.ea, Mana Guţu, Constantin Noica, ... ; ed. îngrijită de Petru Creţia, Constantin Noica, Cătălin Partenie. - Bucureşti: Humanitas, 2001 6 voi.; 20 cm. - (Paradigme} ISBN 973-28-0877-2 Voi. 1. - 2001. - 576 p. ISBN 973-28-0878-0 I. Papacostea, Cezar (lrad.} II. Guţu, Marta (trad.) III. Noica, Constantin (trad.; ed.) IV. Creţia, Petru (trad.; ed.) V. Partenie, Cătălin (lrad.; ed.) 14(38)

© HUMANITAS, 2001, pentru prezenta versiune românească ISBN 973-28-0877-2 ISBN 973-28-0878-0

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

În Republica se spune că filozofii aflaţi la cîrma cetăţii pot înţelege ce este dreptatea numai dacă în­ ţeleg ce este „ideea de bine" - ,, binele", to agathon, fiind acel principiu ultim ce întemeiază toate cunoş­ tinţele noastre. În Banchetul binele este „ceva ce ţine de acasă", oikeion (iar Eros este numit un philosophos daimon care ne „mînă către casă"). Am putea spune că, în Re­ publica, acel principiu ultim ce întemeiază toate cu­ noştinţele noastre este to agathon, ,,binele", în sensul că înţelegerea acestui principiu ultim echivalează cu „ajungerea acasă" a spiritului. Această conjectură este însă greu de susţinut, căci textul lui Platon nu oferă multe argumente în sprijinul ei. Deşi în aşa-numitul mit al peşterii binele este comparat cu soarele, el este, potrivit lui Platon, ,,ceva greu de văzut"; şi aşa rămî­ ne şi răspunsul la întrebarea de ce a numit Platon acel principiu ultim to agathon. Ideea după care cunoaşterea adevărului echiva­ lează, pentru filozof, cu o „ajungere acasă" este însă prezentă, implicit, în multe din dialogurile platoni­ ciene. În Sofistul, de pildă, se spune că sufletul nu poate fi separat de mişcare, el fiind astfel „în drum spre ceva", iar acel ceva către care el se îndreaptă (şi pentru care are o „pornire lăuntrică", horme}, este adevărul. Dar sufletul nu ajunge întotdeauna la ade­ văr, şi atunci, spune Platon, el „rătăceşte". Pentru

6

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Platon, sufletul a cunoscut cîndva, într-o altă lume, adevărul; de aceea, cunoaşterea adevărului, în aceas­ tă lume a devenirii, echivalează cu o întoarcere aca­ să, cu o revenire din exil. Exil, căutare, rătăcire, speranţa de a ajunge acasă;

acestea sînt coordonatele spaţiului în care apare ide­ ea „drumului bun" (methodos) şi a „călăuzei". Cum să ajungi, spiritual, acasă? Cum să ajungi în proxi­ mitatea adevărului şi a principiilor ultime? Platon este o posibilă călăuză. La Platon nu poţi ajunge însă decît cu mare greu, dacă nu dispui, în limba ta, de opera lui întreagă. Această ediţie a operelor lui Platon provine din efor­ tul a doi philosophoi daimones, care au vrut ca prin Platon noi să încercăm să ajungem, spiritual, acasă. Ei au fost Petru Creţia şi Constantin Noica. Entuziasmul şi priceperea lor (precum şi tenacita­ tea discretă a lui Idel Segall) au făcut ca între 1974 şi 1993 să apară, la Editura Ştiinţifică şi Enciclo­ pedică din Bucureşti (în cadrul colecţiei „Clasicii filo­ zofiei universale"). primele şapte volume din Operele lui Platon: în 1974 - volumul I (Apărarea lui So­

crate, Criton, Alcibiade I, Charmides, Lahes, Gorgias, Protagoras), îngrijit de Petru Creţia şi Constantin Noica; în 1976 - volumul II (Hippias Minor; Hippias Maior; Ion, Euthyphron, Lysis, Menexenos, Menon). îngrijit de Petru Creţia; în 1978 - volumul III (Euthy­ demos, Cratylos), îngrijit de Petru Creţia; în 1983 volumul IV (Phaidon, Phaidros). îngrijit de Petru Cre­ ţia; în 1986 - volumul V (Republica). îngrijit de Pe­

tru Creţia şi Constantin Noica; în 1989 - volumul VI (Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul politic). îngrijit de Petru Creţia şi Constantin Noica; şi în 1993 volumul VII (Philebos, Timaios, Critias). îngrijit de Petru Creţia. S-a întîmplat însă ca prima încercare de a traduce în româneşte opera întreagă a lui Platon să nu poată

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

7

fi dusă la bun sfirşit de către iniţiatorii ei - Petru Creţia, Constantin Noica şi echipa Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice. Traducerile scrierilor platoniciene ce urmau să întregească acea ediţie au apărut totuşi, în anii din urmă, dar la alte edituri. Ediţia de faţă are un format diferit de cel al ediţiei apărute la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, unde traducerea fiecărei scrieri platoniciene este însoţită, în cele mai multe cazuri, de o interpretare, de lămu­ riri preliminare şi de note (acestea din urmă fiind, pe ansamblul celor şapte volume, inegale - atît ca în­ tindere, cît şi ca valoare). Primele cinci volume ale ediţiei de faţă conţin întreaga operă a lui Platon; cel de-al şaselea volum cuprinde o antologie de studii, comentarii şi interpretări ale scrierilor platoniciene, menită să înlesnească întîlnirea cititorului cu desfă­ şurarea gîndirii lui Platon. Această ediţie a operelor lui Platon provine, în mare măsură, din cea îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica la Editura Ştiinţifi­ că şi Enciclopedică; majoritatea traducerilor şi inter­ pretărilor cuprinse în ediţia de faţă au apărut în ca­ drul acelei ediţii. Ei, Petru Creţia şi Constantin Noica, sînt de aceea şi îngrijitori ai acestei ediţii. Petru Creţia nu a fost numai îngrijitor al ediţiei Pla­ ton, a fost şi editorul ultimei părţi a Operelor lui Emi­ nescu. În lucrarea sa postumă Testamentul unui emi­ nescolog (apărută la Editura Humanitas în 1998). Petru Creţia ne spune că abia după ce editarea inte­ grală a operelor lui Eminescu s-a încheiat şi-a dat seama că „întreaga ediţie trebuie regîndită temeinic şi apoi reluată" (p. 10). Nu am vorbit cu el niciodată despre o posibilă regîndire şi reluare a ediţiei opere­ lor lui Platon. Cred însă că atît el, cît şi Constantin Noica ar fi încuviinţat proiectul acestei ediţii.

8

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

,,Tradiţia traducerilor româneşti din Platon înce­ pe, din cite ştim pînă acum, abia o dată cu secolul 20: în 1902-1903 un traducător anonim publică, în cinci numere succesive din Revista Şcoalelor, Criton. I ... ) De fapt, operele complete ale lui Platon au să fie, în româneşte, fapta colectivă a tuturor celor, morţi şi vii, bătrîni şi tineri, care, timp de aproape un veac, vor fi ostenit pe acest tărîm, «ai noştri oameni ai lo­ cului nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi limba elinească avînd ştiinţă ca să o tălmăcească», cum se spune în prefaţa Bibliei din 1688." Acestea sînt cuvintele lui Petru Creţia, luate din studiul său „Platon în româneşte", studiu ce prefaţează cel de-al doilea volum al ediţiei publicate de Editura Ştiinţi­ fică şi Enciclopedică (pp. VI-VII) 1 . Aceste cuvinte ar trebui completate cu altele, care apar într-un text semnat de Petru Creţia şi Constantin Noica ce des­ chide primul volum al aceleiaşi ediţii: ,,[traducerea integrclă a operei lui Platon) dă, veac de veac, măsu­ ra deplină a puterilor unei culturi" (p. VI). Dacă aşa stau lucrurile, atunci această ediţie a operei lui Pla­ ton, apărută la Editura Humanitas, nu este altceva decît măsura puterilor culturii noastre în acest ceas. Numerotaţia marginală este cea a ediţiei Henri Estienne (Stephanus) (apărută în 1578 şi folosită as­ tăzi pentru orice trimitere la textele lui Platon). Citatele din Homer care apar în scrierile lui Platon diferă uneori de vulgata homerică; ele au fost fie tra­ duse de către traducătorul dialogului respectiv, fie preluate din traducerile lui George Murnu (caz în care am indicat acest lucru într-o notă). Am folosit Iliada, traducere în metru original de George Murnu, 1 Pentru tot ce s-a tradus în româneşte din Platon pînă în 1974 (cînd a apărut primul volum din seria publicată de Edi­ tura Ştiinţifică şi Enciclopedică) vezi Nicolae Lascu, Clasicii antici în România, Editura Dacia, Cluj, 1974, pp. 240-247.

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

9

ediţie definitivă, Editura pentru Literatură Univer­ sală, Bucureşti, 1967, şi Odiseea, în româneşte de G. Murnu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [Bucureşti, 1959). Trimiterile s-au făcut întotdeau­ na la numerotaţia marginală a textului grecesc (şi nu la aceea care însoţeşte traducerile lui G. Murnu). Citatele din alţi autori sînt, în marea lor majorita­ te, traduse de către traducătorul dialogului respec­ tiv; atunci cînd s-a recurs la o traducere deja exis­ tentă am menţionat sursa într-o notă. În transcrierea numelor proprii greceşti am prelu­ at opţiunea lui Petru Creţia, şi anume: în cazurile în care nu există o formă românească definitiv consa­ crată (de exemplu: Socrate, Aristofan, Alcibiade etc.), am transliterat forma grecească. Notele ce însoţesc, în subsolul paginii, traducerile de faţă îmi aparţin. CĂTĂLIN PARTENIE

NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI I

În acest volum sînt reproduse următoarele traduceri: Apărarea lui Socrate, traducere de Cezar Papacostea, revizuită de Constantin Noica, apărută în Platon, Dialoguri, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, pp. 3-37; Criton, traducere de Marta Guţu, apărută în Pla­ ton, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 6 1-76; Charmides, traducere de Constantin Noica, apărută în Platon, Dialoguri, Editura pentru Literatură Uni­ versală, Bucureşti, 1968, pp. 4 1-73; Lahes, traducere de Dan Sluşanschi, apărută în Pla­ ton, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 239-268; Lysis, traducere de Alexandru Cizek, apărută în Pla­ ton, Opere, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 2 13-234; Euthyphron, traducere de Francisca Băltăceanu şi Pe­ tru Creţia, apărută în Platon, Opere, II, Editura Ştiin­ ţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 26 1-280; Hippias Minor, traducere de Petru Creţia, apărută în Platon, Opere, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclope­ dică, Bucureşti, 1976, pp. 17-34;

12

NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI I

Hippias Maior, traducere de Gabriel Liiceanu, apă­ rută în Platon, Opere, II, Editura Ştiinţifică şi En­

ciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 7 1- 104;

Alcibiade I, traducere de Sorin Vieru, apărută în Pla­ ton, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974,

pp. 93- 145;

Ion, traducere de Dan Sluşanschi şi Petru Creţia, apă­ rută în Platon, Opere, II, Editura Ştiinţifică şi En­

ciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 135- 150;

Euthydemos, traducere de Gabriel Liiceanu, apărută în Platon, Opere, III, Editura Ştiinţifică şi Enciclo­

pedică, Bucureşti, 1978, pp. 69- 1 16;

Gorgias, traducere de Cezar Papacostea, revizuită de Constantin Noica, apărută în Platon, Dialoguri, Edi­

tura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, pp. 125-239;

Protagoras, traducere de Şerban Mironescu, apăru­ tă în Platon, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1974, pp. 423-479.

În traducerile reproduse în volumul de faţă am in­ tervenit în anumite cazuri, cel mai adesea pentru a schimba un cuvânt, o expresie sau un semn de punc­ tuaţie. Marea majoritate a modificărilor pe care le-am operat în aceste traduceri nu a vizat corectarea unor erori de traducere, ci o mai cursivă lectură a textului.

Criton, Charmides, Lahes, Alcibiade I, Lysis, Euthy­ phron, Hippias Minor; Hippias Maior; Ion, Euthydemos şi Protagoras au fost traduse după textele ediţiei Bude. Apărarea lui Socrate şi Gorgias au fost traduse de

Cezar Papacostea după textele ediţiei Teubner; aces­ te traduceri au fost apoi confruntate de către Con­ stantin Noica cu textele ediţiei Bude.

CĂTĂLIN PARTENIE

APĂRAREA LUI SOCRATE

Nu ştiu, bărbaţi ai Atenei, cum veţi fi fost voi înrîuriţi de pîrîtorii mei, însă eu, ascultîndu-i, mai că am uitat de mine însumi, atît de convingător au vorbit. Şi cu toate acestea, la drept vorbind, n-au spus nimic adevărat. De ceva însă m-am mirat mai mult ca de toate neadevărurile înşirate de ei: au spus că trebuie să vă temeţi de mine să nu vă înşel, întrucît sînt primejdios în vorbire. În adevăr, nu le-a fost măcar ruşine că îi voi dovedi mincinoşi numaidecît în fapt, acum cînd, luînd cuvîntul, mă voi arăta cu de­ săvîrşire neiscusit în arta vorbirii. Aceasta mi se pare cea mai mare neruşinare ce poate fi; desigur, afară de cazul cînd ei ar înţelege prin „iscusit la vorbire" o însuşire a celui ce spune fără ocol adevărul; numai în acest înţeles aş putea consimţi că sînt orator, însă vedeţi, nu în sensul lor. După cum spun, aceştia n-au rostit aproape nici un cuvînt care să cuprindă adevărul; pe cînd de la mine nu veţi auzi nici unul care să nu spună întreg adevărul. În schimb, bărbaţi atenieni, iau drept mar­ tor pe Zeus că de la mine nu veţi auzi, ca de la dînşii, fraze frumos ticluite, vorbe şi întorsături sunătoare, într-un stil împodobit, ci o cuvîntare cu vorbele care îmi vin la întîmplare; aceasta, fiindcă sînt încredin­ ţat că spun adevărul. Nimeni dintre voi să nu aştep­ te altceva de la mine.

11

b

c

a

14

PLATON

De altfel, nici nu s-ar cădea, judecătorilor, să vin în faţa voastră, la vîrsta aceasta, ca un tinerel ticlui­ tor de fraze. Şi cu toată stăruinţa vă rog, bărbaţi ai Atenei, să aveţi îngăduinţa de a-mi asculta o apărare alcătuită în aceleaşi vorbe pe care le întrebuinţez de obicei în agora, pe lîngă mesele zarafilor sau aiurea, unde mulţi dintre voi m-aţi auzit; să nu vă miraţi prin urmare şi să nu vă supăraţi pe mine pentru aceas­ ta. Pricina este următoarea: eu acum pentru prima ct oară am călcat într-un tribunal, deşi am trecut de şaptezeci de ani; deci nu mă pricep şi sînt străin de limba celor de aici. După cum însă, de-aş fi fost cu-ars a devărat un străin, m-aţi fi iertat desigur dacă vor­ beam în dialectul şi în felul în care aş fi fost crescut, tot astfel şi acum vă rog să-mi faceţi un act de drep­ tate, zic eu, îngăduindu-mi felul obişnuit de vorbire. Poate să fie mai prost, poate să fie mai bun; în tot cazul, voi atît să cercetaţi şi să luaţi aminte, dacă cele ce spun sînt drepte sau nu. Aceasta-i singura datorie a judecătorului; a oratorului - să spună adevărul. Aşadar, bărbaţi ai Atenei, se cade să mă apăr mai întii de primele învinuiri; să răspund faţă de cei dinb tîi acuzatori ai mei; în urmă, să vorbesc de a doua vină ce mi se aduce, de către ceilalţi acuzatori. Căci pe lingă voi am avut mulţi vrăjmaşi, care de mulţi ani mă ponegresc prin fel de fel de neadevăruri. De cei mai vechi mă tem mai mult decît de cei din jurul lui Anytos, cu toate că şi aceştia sînt de temut. Dar aceia, judecătorilor, sînt mai primejdioşi, deoarece au izbu­ tit să vă convingă pe cei mai mulţi dintre voi încă de pe cînd eraţi copii; şi pînă astăzi ei mă pîrăsc mereu cu minciuni, zicînd că este un oarecare Socrate, om învăţat, care cercetează toate cele cereşti, ca şi cele de sub pămînt şi schimbă faptele rele, înfăţişîndu-le prin vorbire ca fiind bune.

APĂRAREA LUI SOCRATE

15

Atenienilor, făcîndu-mi o astfel de faimă, aceştia c sînt acuzatorii mei cei primejdioşi, căci oricine îi as­ cultă spune că un om care cercetează asemenea lucruri nu poate crede în zei. Pe lîngă aceasta, ei sînt mulţi şi mă vorbesc de rău faţă de voi de multă vreme, încă de cînd eraţi copii sau tineri, pe cînd cre­ deaţi orice cu cea mai mare uşurinţă; şi m-au acuzat cu-adevărat în lipsă şi fără să mă apere nimeni. Iar cel mai rău lucru pentru mine este că nu am putinţa să le ştiu şi să le dau numele, afară de unul singur, ct care este şi autor de comedii. Toţi ceilalţi care, din invidie, v-au înduplecat prin clevetire sau care, con­ vinşi fiind ei înşişi, se silesc să convingă şi pe alţii de vinovăţia mea, toţi sînt la adăpost faţă de mine; căci nu este chip să-i chemăm aici, nici să combat pe vre­ unul din ei. Astfel dar, sînt nevoit să mă apăr şi să ar­ gumentez împotriva lor ca şi cum m-aş lupta cu nişte umbre, căci nimeni nu răspunde, din tabăra lor. Ju­ decaţi şi voi; eu am, cum vă spuneam, două rînduri de acuzatori: unii care m-au pîrît acum, alţii, de care am pomenit adineauri, cu mult mai vechi. Şi, desi­ gur, veţi găsi nimerit să trebuiască a mă apăra mai e întîi faţă de aceştia, căci şi voi pe dînşii i-aţi auzit mai întîi ponegrindu-mă, şi încă cu mult mai tare decît cei de azi. Oricum ar fi, bărbaţi atenieni, trebuind în sfirşit să mă apăr, haide să încerc într-un timp aşa de 19 a scurt a vă scoate din minte o vină ce mi se aduce de atîta vreme. Aş dori, fireşte, să se întîmple aşa, dacă e ceva bun şi pentru voi şi pentru mine, şi să pot zice că prin apărarea mea am săvîrşit o ispravă. Am însă credinţa că e un lucru greu, şi nu sînt străin de această situaţie. Întîmple-se în sfirşit cum va vrea Zeul; cît mă priveşte, eu trebuie să mă supun legii şi să mă apăr. Să luăm lucrul dintru început. Care este acuza­ ţia? De unde a izvorît ponegrirea mea, căreia Meletos b

16

PLATON

i-a dat crezare pînă într-atît încît să redacteze învi­ nuirea de faţă? Să vedem, ce-au susţinut clevetitorii mei ca să mă ponegrească? Să vă citesc însuşi actul de învinuire, pe care l-au întărit cu jurămînt: Socrate săvîrşeşte lucruri nelegiuite şi iscodeşte atît cele de sub pămînt, cît şi cele cereşti, precum pre­ face prin vorbire cauza rea într-una bună; el învaţă şi pe alţii aceleaşi lucrurL Cam astfel sună; de altminteri, acestea le-aţi văc zut voi înşivă pe scenă, în comedia lui Aristofan. Aţi văzut acolo un personaj, Socrate, purtat încoace şi încolo, care tot spune că pluteşte în aer şi flecăreşte îndelung asupra unor lucruri pentru care eu nu am nici o pricepere, nici mare, nici mică. Nu doar că aş dispreţui o asemenea ştiinţă - şi n-o spun de frică să nu-mi facă Meletos şi alte procese - dacă aş şti că este cineva care să înţeleagă aceste fenomene; dar, bărbaţi din Atena, eu nu mă amestec defel în ct acestea. Iau drept martori pe cei mai mulţi dintre voi şi vă rog să spuneţi şi să vă lămuriţi unii pe alţii; toţi care m-aţi auzit vreodată discutînd - şi sînt mulţi dintre aceştia printre voi - vorbiţi! Spuneţi unii altora dacă m-aţi aflat vreodată cercetînd şi vorbind despre asemenea lucruri, fie mai pe larg, fie pe scurt. De aici veţi înţelege că tot aşa sînt şi celelalte învi­ nuiri pe care mi le aduce marea mulţime. Nimic din toate astea nu-i întemeiat; nici ceea ce desigur că aţi auzit, cum că încerc să dau învăţături e oamenilor şi că astfel fac avere; nu este adevărat nici aceasta, deşi mi se pare lucru frumos să fie ci­ neva în stare să dea învăţături altor oameni, cum fac Gorgias din Leontinoi, Prodicos din Ceos, Hippias din Elis. Fiecare din aceştia, judecători, merge din oraş în oraş; atrage pe tinerii care ar putea să înveţe, fără bani, de la oricare dintre concetăţenii lor, şi-i con­ vinge să lase întîlnirile cu localnicii şi să-i urmeze pe

APĂRAREA LUI SOCRATE

17

ei; în schimb, ei primesc şi bani şi recunoştinţă. Tot 20 a astfel este aici în Atena un alt bărbat, de fel din Paros, un învăţat despre care iată cum am aflat că a venit aici: întîmplător m-am întîlnit cu un prieten care a cheltuit cu sofiştii mai mulţi bani decît toţi ceilalţi la un loc, anume cu Callias al lui Hipponicos. Pe acesta, care avea doi copii, l-am întrebat: ,,Callias, dacă ţi-ar fi dat să ai drept copii doi mînji sau viţei, nu-i aşa că ar trebui să le iei un supraveghetor, pe care l-ai plăti? În schimb, el ţi i-ar face frumoşi şi destoinici, le-ar dezvolta însuşirile. Iar acela, desi- b gur, va trebui să fie om priceput în ale cailor sau un bun crescător. Acum însă, oameni fiind copiii tăi, te gîndeşti sau nu să le iei supraveghetor? În acest caz, cine este cel ce se pricepe în ce priveşte adevărata virtute de om şi cetăţean? Socotesc că, de vreme ce ai copii, te vei fi gîndit şi la asta. Aşadar, spusei eu, este cineva sau nu? - Cum de nu, răspunse. - Cine? De unde? Pe ce preţ învaţă? - Este Evenos din Paros şi predă pe preţ de cinci mine, Socrate." Şi eu l-am fericit pe Evenos, dacă în adevăr poate să cunoască acest meşteşug şi să înveţe pe alţii cu un preţ aşa de mic. Prin urmare, şi eu m-aş mîndri şi m-aş împo­ poţona dacă aş cunoaşte această artă. Însă, bărbaţi c atenieni, eu nu o cunosc! Poate că unul dintre voi are să mă întîmpine: „Bine, Socrate, dar de ce ţi se întîmplă ţie un astfel de necaz? De unde aceste clevetiri împotriva ta? De n-ai fi făcut nimic mai mult decît cealaltă lume, nu s-ar fi stîrnit în jurul tău atîta vîlvă, nici atîta vorbă; trebuie să fi făcut ceva deosebit de lumea cealaltă. Spune-ne ce, ca să nu te judecăm cu nesocotinţă." Pe drept ar putea rosti cineva astfel de cuvinte; de aceea, voi încerca să vă arăt pentru care pricină mi ct s-a făcut un nume şi mi s-a adus o ponegrire ca aceasta. Fiţi deci cu luare-aminte, chiar cei care ere-

18

e

21

a

b

PLATON

deţi că vorbesc în glumă; e bine să ştiţi că nu vă voi spune decît adevărul. Bărbaţi ai Atenei! Numele ce mi-am căpătat prin nimic altceva nu-l merit decît printr-un soi de înţe­ lepciune a mea. Vreţi să ştiţi de ce fel este această înţelepciune? Este desigur o înţelepciune omeneas­ că; iar eu se întîmplă să am în fapt o astfel de înţe­ lepciune, pe cînd cei de care am vorbit adineauri au, poate, o înţelepciune mai presus decît cea omenească; despre aceasta eu nu vă pot spune însă nimic, căci nu o cunosc; cine zice că o cunosc minte şi vor­ beşte întru ponegrirea mea. Nu murmuraţi acum, bărbaţi atenieni, căci am să vă spun un lucru ce vi se va părea plin de semeţie; nu-l voi spune însă de la mine, ci voi lăsa să-l spună cineva mai vrednic de încrederea voastră. Asupra înţelepciunii mele, dacă este, şi de ce fel este, vă voi aduce martor pe însuşi Zeul din Delfi. Cred că îl cunoaşteţi pe Chairephon; mie mi-este cunoscut încă din tinereţe, desigur şi celor mai mulţi dintre voi; doar şi el a fost surghiu­ nit şi s-a întors o dată cu voi. Ştiţi prin urmare ce fel de om era acest Chairephon şi cît de aprig era în tot ce făcea. Odată s-a dus la Delfi şi a îndrăznit să în­ trebe oracolul - să nu vă supere, judecătorilor, ce-am să vă spun - dacă este cineva mai înţelept decît mine. Pythia i-a răspuns că nimeni nu-i mai înţelept. Chairephon a murit, însă despre acest răspuns vă poate da mărturie fratele lui, care tocmai se află aici. Aţi înţeles de ce vă spun acestea? Vreau să vă arăt de unde s-a iscat ura împotriva mea. Căci eu, dac-am auzit aşa ceva, îmi tot ziceam în minte: ,,Ce-o fi vrînd Zeul să zică, ce-o fi vrînd să înţeleagă prin aceste vorbe? Cît ştiu eu, după mintea mea, nu sînt un în­ ţelept, nici mare, nici mic. Ce-o fi vrut deci să zică prin cuvintele că aş fi cel mai înţelept? Să spună ne­ adevărul, nu se poate, căci nu-i îngăduit unui zeu." Multă vreme am stat aşa, nedumerit: ce-o fi vrut să

APĂRAREA LUI SOCRATE

19

zică? În sfirşit, m-am întors c u luare-aminte s ă cer­ cetez lucrul în chipul următor: m-am dus la unul dintre cei ce se cred înţelepţi, ca să dovedesc, de mi-ar fi fost cu putinţă, neadevărul oracolului şi să-i întorc vorba astfel: ,,Ai spus că sînt cel mai înţelept, şi iată unul care e mai înţelept decît mine . " Am cercetat deci pe acest om - nu-i nevoie să-i dau numele în vileag, era un om politic - şi vă voi spune doar ce părere mi-am făcut cercetîndu-1; m-am încredinţat, din con­ vorbirea cu dînsul, că acest bărbat pare multor oa­ meni, dar mai ales sieşi, a fi înţelept, însă de fapt nu este. Am încercat după aceea să-i arăt că el credea nu­ mai că este înţelept, însă nu era. Prin aceasta mi-am atras ura lui şi totodată pe a multora dintre cei de faţă. Plecînd de acolo , îmi ziceam: ,,Tot eu trebuie să fiu mai înţelept decît acel om, deoarece, deşi nici unul nu pare să ştie mare lucru, totuşi el crede că ştie, neştiutor fiind, pe cînd eu nici nu ştiu, nici nu cred aşa ceva. Aşadar, cu oricît de puţin, tot eu rămîn mai înţelept decît acesta, fiindcă ceea ce nu ştiu, nu pre­ tind că ştiu. " De aici m-am dus la un altul, tot din­ tre cei ce se socotesc înţelepţi; dar şi de la acesta am plecat cu aceeaşi încredinţare. Mi l-am făcut şi pe acesta duşman, ca pe alţii. Mai pe urmă m-am dus, rînd pe rînd, şi pe la alţii, dîndu-mi seama - cu întristare şi cu teama în suflet - că am să mi-i fac vrăjmaşi. Cu toate acestea, socoteam că e nevoie să pun cuvîntul Zeului mai presus de orice. Găseam nimerit ca cineva care voia să afle ce înţelegea oracolul prin acele cuvinte să se ducă pe la toţi cîţi credeau a şti ceva. Mă jur pe cîine , bărbaţi ai Atenei - în faţa voastră trebuie să spun adevărul - că am dobîndit următoarea încredinţare : tocmai cei cu renume mai bun se dovedeau aproape cu totul lipsiţi de înţelepciune cînd îi cercetam după spusa Zeului; pe cînd alţii, părînd mai de rînd, erau

c

ct

e

22 a

20

b

c

ct

PLATON

oameni mai deplini şi mai aproape de înţelepciune. Ar trebui să vă arăt toate rătăcirile mele, întocmai ca ale unui om osîndit la vreo caznă, întreprinse numai şi numai ca oracolul Zeului să-mi apară de netăgă­ duit. De aceea, după ce am isprăvit cu oamenii politici, m-am dus la poeţi: şi la cei de tragedii, şi la cei de ditirambi, şi la ceilalţi, pentru ca în sfirşit să mă sur­ prind pe mine însumi mai puţin ştiutor decît aceia. Luînd poemele lor cele mai bine făcute, îi tot între­ bam ce înţeles au, pentru ca în acelaşi timp să învăţ ceva de la ei. Mi-e şi ruşine, cetăţenilor, să vă spun adevărul; şi totuşi trebuie să vi-l spun; într-un cu­ vînt, oricare dintre cei de faţă ar fi putut să-mi tăl­ măcească înţelesul lucrărilor mai bine decît înşişi autorii. Din această scurtă cercetare, am cunoscut adevărul şi asupra poeţilor, anume: că operele pe care le creează izvorăsc dintr-un dar al naturii, din­ tr-un entuziasm, asemenea prorocilor şi interpreţi­ lor divini, numai din înţelepciune nu. Doar şi aceştia spun lucruri multe şi frumoase, însă nu cunosc cu adevărat cele ce tratează. Aşa mi s-au arătat poeţii, avînd toţi acelaşi cusur. Cu acest prilej însă, mi-am dat seama că ei, datorită poeziei lor, se cred cei mai înţelepţi dintre oameni şi în alte privinţe, ceea ce nu sînt. M-am depărtat deci şi de dînşii, socotind că-i întrec prin puţinul prin care îi întreceam şi pe oame­ nii de stat. În sfirşit, m-am dus şi la meşteşugari. Întrucît mă priveşte, ca să spun adevărul, ştiam bine că nu mă pricep deloc la meseriile lor şi că pe dînşii îi voi afla ştiutori de multe lucruri frumoase. Şi nu m-am înşe­ lat în această privinţă, căci ei cunoşteau lucruri de care eu habar nu aveam, arătîndu-se în această pri­ vinţă mai iscusiţi decît mine. Dar, cetăţeni atenieni, bunii meseriaşi mi-au pă­ rut a cădea şi ei în aceeaşi greşeală ca şi poeţii; fie-

APĂRAREA LUI SOCRATE

21

care, fiindcă-şi lucra cu artă meşteşugul, se credea înzestrat cu cea mai mare înţelepciune şi în celelalte privinţe. Şi tocmai această nesocotinţă le întuneca e înţelepciunea proprie. Astfel, m-am întrebat încă o dată asupra oracolului şi mi-am zis: Oare ce-aş pri­ mi mai bucuros? Să fiu cum sînt, adică nici iscusit ca dînşii, dar nici neştiutor după neştiinţa lor, sau şi iscusit şi neştiutor, în amîndouă ca dînşii? Mi-am răspuns, şi mie însumi şi oracolului, că mai de folos îmi este să fiu cum sînt. Bărbaţi atenieni ! Multe duşmănii mi-am ridicat dintr-o asemenea cercetare, şi încă dintre cele mai 23 a grele şi primejdioase; aşa că tot felul de clevetiri au izvorît de aici, ieşindu-mi pe deasupra numele de om înţelept. Cei ce iau parte la discuţiile purtate de mine cred că eu sînt înţelept ori de cite ori mi se întîmplă să înfund pe alţii. Însă, judecători atenieni, înţelept cu adevărat este Zeul; iar asta ne şi spune el prin oracol: că înţelepciunea omenească preţuieşte foarte puţin, sau chiar nimic. Şi de altfel că vorbele oraco­ lului nu privesc cu tot dinadinsul pe Socrate, ci ora­ colul numai s-a folosit de numele meu, spre a mă da b drept pildă; ca şi cum ar fi vrut să zică: ,,Oamenilor, cel mai înţelept dintre voi este acela care, ca şi So­ crate, şi-a dat seama că el nu preţuieşte nimic în ce priveşte iscusinţa de-a cunoaşte adevărul." Dacă mai umblu deci acum printre oameni şi-i cercetez, stră­ duinţa mi-este să mă încredinţez de spusa Zeului, ori de cite ori se întîmplă să cred despre cineva, con­ cetăţean sau străin, că este înţelept. Îndată ce nu-l găsesc astfel, îi dovedesc că nu este înţelept, întărind prin asta spusa Zeului. Din cauza acestei strădu­ inţe, n-am avut răgaz să fac ceva mai de seamă, nici ca cetăţean în stat, nici ca membru al familiei, ci am rămas într-o neîntreruptă sărăcie, în slujba Zeului. În afară de acestea, mulţi tineri, îndeosebi cei ce c au răgazuri, feciorii celor mai bogaţi, mă însoţesc de

22

PLATON

bunăvoie şi sînt bucuroşi să asculte cum iscodesc eu oamenii; ba, adeseori, imitîndu-mă, s-apucă şi ei să iscodeacă pe alţii. Făcînd aşa, ei găsesc, ·pare-se, mare belşug de oameni care cred a şti ceva, cînd de fapt nu ştiu nimic sau prea puţin. Din această pri­ cină, cei luaţi la cercetare de dînşii se supără, dar nu pe ei, ci iarăşi pe mine, spunînd că există un oarecare Socrate, tare nelegiuit, care strică pe tineri. Dacă-i d întreabă cineva ce făptuieşte sau ce învaţă pe tineri acest Socrate, ei nu au nimic de spus, fiindcă nu o ştiu. Pe de altă parte însă, pentru a nu părea că sînt în încurcătură, răspund cu cele ce se spun de obicei împotriva oricui filozofează: că „cercetez cele cereşti şi cele subpămîntene", că „nu cred în zei" şi că „în­ făţişez prin vorbire faptele rele ca fiind mai bune". Cred şi eu; că doar n-au să spună adevărul, curu că ei sînt daţi în vileag atunci cînd se prefac a şti ceva, desi nu ştiu nimic. Aşadar aceştia, plini de zel fiind, e pătimaşi şi mulţi la număr, vorbind organizat împo­ triva mea şi în chip convingător, au izbutit, şi în tre­ cut şi acum, să vă umple urechile cu intrigi stărui­ toare. Dintr-aceştia s-au ales împotriva mea, cu tot dinadinsul, Meletos, Anytos şi Lycon. Meletos mă 24 a urmăreşte ca din partea poeţilor, Anytos din partea meşteşugarilor şi a oamenilor politici, Lycon din par­ tea oratorilor. De aceea am spus încă de la început că m-aş minuna singur dacă aş fi în stare, într-un timp aşa de scurt, să spulber o defăimare ce durează de atîta vreme. Acesta este, bărbaţi ai Atenei, adevă­ rul pe care eu vi-l spun în faţă, fără înconjur şi fără să scad din el vreo parte, nici însemnată, nici ne­ însemnată; şi totuşi ştiu că tocmai asta îmi atrage ura: încă o dovadă că spun adevărul, că e vorba de ponegriri împotriva mea şi că pricinile sînt cele ară­ tate. Acum ori mai tîrziu, cînd veţi sta să cercetaţi, b vă veţi încredinţa că este aşa.

APĂRAREA LUI SOCRATE

23

Asupra faptelor de care m-au învinovăţit cei dintîi acuzatori, cred că este de ajuns această apărare în faţa voastră. Acum voi încerca să mă apăr faţă de preacinstitul şi „patriotul", cum îşi zicea el, Meletos, precum şi faţă de cei din urmă pîrîtori. Să mai luăm o dată actul de învinuire, cel întărit cu jurămînt; să-l citim iarăşi, ca şi cum alţii ar fi acum pîrîtorii. Iată ce cuprinde: ,,Socrate săvîrşeşte lucruri nelegiu­ ite; el strică pe tineri, nesocoteşte zeii în care crede cetatea şi se închină la alte zeităţi, noi." Aşa glăsu­ ieşte actul de învinuire; să cercetăm în parte fiecare vină din acest act. Se spune că săvîrşesc lucruri nelegiuite, stricînd pe tineri. Mă întorc şi întîmpin: Meletos, bărbaţi atenieni, e cel care săvîrşeşte lucruri nelegiuite, fiindcă îşi bate joc de lucruri serioase, chemînd în judecată cu neso­ cotinţă pe oameni şi prefăcîndu-se că se preocupă serios de lucruri cu care de fapt nu s-a ocupat nici­ odată. Că este adevărat, voi încerca îndată să v-o do­ vedesc. SOCRATE Vino, Meletos, mai aproape! Vino şi spu­ ne-mi, găseşti cu cale sau nu ca tinerii să devină cît mai virtuoşi? MELETOS Găsesc. SOCRATE Ia spune acum acestei lumi, cine-i cel care face oameni de treabă? Fără îndoială, ştii cine, de vreme ce te ocupi de acestea. Căci iată, pe mine care îi stric, cum zici tu, m-ai găsit; m-ai chemat în judecată în faţa acestora şi mi-aduci învinuiri. Ia arată-mi acum pe unul care îi face oameni de treabă; spune-i numele, ca să-l audă şi aceştia. Cine este? Vezi, Meletos, că taci şi nu eşti în stare să-mi răs­ punzi? Şi cu toate astea nu-ţi pare ruşinos şi o do­ vadă îndestulătoare a ce spun că nu te-ai ocupat de acestea defel? Spune-mi dar tu, virtuosule, cine-i face pe tinerii noştri virtuoşi?

c

d

24 e

2s a

b

PLATON

MELETOS Legile. SOCRATE Dar nu te întreb asta, preabunule. Cine anume este omul care din capul locului le cunoaşte şi pe acestea? MELETOS Judecătorii de aici, Socrate. SOCRATE Cum, Meletos, sînt aceştia în stare să dea creştere tinerilor, să-i facă mai buni? MELETOS Fără îndoială. SOCRATE Toţi sînt în stare, sau numai unii? MELETOS Toţi. SOCRATE Pe Hera, minunat vorbeşti; o adevărată comoară de oameni folositori ne-ai dezvăluit. Dar ce zici despre aceşti ascultători? Pot şi ei să facă din tineri oameni de treabă, sau nu? MELETOS Şi ei. SOCRATE Dar consilierii? MELETOS Şi consilierii. SOCRATE Dar oare, Meletos, marea mulţime de oameni care vin în adunări, nici aceştia nu strică pe tineri? Sau şi aceştia îi fac mai buni? MELETOS Şi aceştia. SOCRATE Pe cît se pare, aşadar, toţi atenienii fac din tinerime oameni întregi, numai eu îi stric. Aşa zici? MELETOS Tocmai aşa. SOCRATE Mare nenorocire, atunci, pe capul meu. Dar răspunde-mi mai departe. Oare despre creşterea cailor tot aşa crezi că stau lucrurile? Adică toţi oamenii sînt în stare să-i crească, desăvîrşindu-i, şi numai unul îi strică? Sau tocmai pe dos: unul sin­ gur este în stare să-i desăvîrşească prin îngrijire, ori în tot cazul foarte puţini, cei de meserie, pe cînd ma­ rea mulţime, dimpotrivă, cînd umblă cu caii şi-i fo­ loseşte, îi strică? Nu se întîmplă aşa, Meletos, atît cu caii, cît şi cu toate celelalte vieţuitoare? La fel se întîmplă, orice vei spune tu sau Anytos. În adevăr, ce mare fericire

APĂRAREA LUI SOCRATE

25

ar fi pentru tineret dacă, în lumea asta, numai unul i-ar strica, pe cînd toţi ceilalţi semeni i-ar desăvîrşi. Dar tu ne-ai dovedit cu prisosinţă, Meletos, că nici­ odată nu te-ai ocupat de creşterea tinerilor; ai dat pe c faţă nepăsarea ta desăvîrşită faţă de asemenea lucruri; prin urmare, m-ai adus la judecată pentru chestiuni de care nu te sinchiseşti defel. Pe Zeus, mai spune-mi ceva, Meletos. Oare este mai bine să trăim laolaltă cu cetăţeni de treabă, sau cu unii răi? Răspunde-mi, prietene, doar nu te în­ treb ceva greu. Oare cei răi nu fac statornic ceva rău celor din preajma lor? Iar cei virtuoşi, ceva bun? MELETOS Desigur. SOCRATE Este cineva care vrea să fie mai degra- ct bă păgubit de către cei din jurul său, decît în cîştig? Răspunde-mi, cinstitule, căci şi legea îţi porunceşte să răspunzi. Este cineva care vrea să i se facă rău? MELETOS Fără îndoială că nu. SOCRATE Foarte bine; dar pentru care din două mă tragi în judecată, fiindcă stric tineretul şi-l fac mai rău cu tot dinadinsul, sau fiindcă o fac fără de voie? MELETOS Cu tot dinadinsul. SOCRATE Cum asta, Meletos? Aşa de tînăr fiind, eşti într-atît mai înţelept decît mine, la vîrsta mea, încît să ştii că răii fac numai rău în preajma lor, cei buni numai bine, pe cînd eu am rămas în acest hal e de neştiinţă încît să nu-mi dau seama nici măcar de atît că, dacă voi face pe convieţuitorii mei păcătoşi, voi fi eu însumi în primejdie de a mă alege cu ceva rău de la dînşii? Ba încă să fac răul cum zici tu, cu tot dinadinsul? Nu mă poţi convinge de aceasta, Me­ letos, nici pe mine şi, socotesc, nici pe un alt om. Din două una: ori nu-i stric, ori, dacă îi stric, o fac fără 26 a voie; deci tu, şi într-un caz şi în altul, minţi. Dacă, pe de altă parte, eu stric tineretul fără de voie, atunci nu este lege după care să fiu judecat aici, pentru

26

PLATON

asemenea greşeli fără voie, ci cel mult în particular trebuia să fiu luminat de cineva şi făcut să înţeleg. Într-adevăr, e limpede că, dacă mi se arată greşeala, voi înceta a mai face ceea ce făceam fără voie. Tu însă ai fugit de întîlnirea cu mine, n-ai voit să mă lumi­ nezi cu învăţăturile tale; în schimb , mă duci la jude­ cată, unde legea porunceşte să fie tîrîţi cei ce au ne­ voie de pedeapsă, nu de învăţătură. Bărbaţi atenieni, acum socotesc învederat ce-am spus adineauri, că Meletos niciodată n-a avut habar b de lucrurile acestea, nici în mare, nici în mică măsură. Totuşi, Meletos , mă adresez iarăşi ţie. Cum zici tu că stric pe tineri? Este limpede că, prin actul de învinu­ ire pe care tu însuţi l-ai scris, spui cum că eu propo­ văduiesc să nu se creadă în zeii în care crede ceta­ tea, ci în alte divinităţi, noi. Nu zici tu că prin astfel de învăţături stric pe tineri? MELETOS Da, asta o susţin cu tărie. SOCRATE Ei bine, Meletos, tocmai în numele zeie lor de care e vorba, spune-mi-o ceva mai lămurit, şi mie şi acestor judecători. Eu unul nu pot pricepe ce anume susţii: că învăţ pe tineri să creadă în anumiţi zei? Că prin urmare şi eu socot că există zei şi nu sînt cu desăvîrşire ateu? Că deci, prin aceasta, nu săvîrşesc o călcare de lege, însă mă învinuieşti că nu cred în aceiaşi zei în care crede cetatea, ci în alţii? Ori susţii că nu cred deloc în zei şi că învăţ şi pe alţii o astfel de necredinţă? MELETOS Aceasta din urmă o susţin: că nu crezi deloc în zei. SOCRATE O , minunate Meletos, de ce susţii aşa ct ceva? Cum, nici despre Soare şi Lună nu cred eu , ca toată lumea, că sînt zeităţi? MELETOS Pe Zeus, judecătorilor, el zice că Soa­ rele este o piatră iar Luna un pămînt. SOCRATE Poate crezi, prietene Meletos , că învinu­ ieşti pe Anaxagora. Oare pînă într-atît dispreţuieşti

APĂRAREA LUI SOCRATE

27

pe aceşti judecători? Pînă într-atît de neştiutori îi crezi, încît să nu fi aflat că operele lui Anaxagora din Clazomene sînt pline de aceste învăţături? Dar, după Meletos, tinerii învaţă de la mine cele ce pot să-şi procure cînd vor, pentru cel mult o drahmă, în tea­ tre; şi apoi să batjocorească pe Socrate, dacă bine- e înţeles acesta şi-ar însuşi teoriile, e drept, întru cîtva ciudate ale altora. În numele lui Zeus , astfel îţi par eu cu tot dinadinsul: că nu cred în existenţa nici unui zeu? MELETOS Nu , pe Zeus, nu recunoşti pe nici unul. SOCRATE Pe cît se pare, Meletos , spui ceea ce tu însuţi nu crezi. Judecători atenieni, acest om îmi pare întru totul _nesăbuit şi lipsit de măsură, şi cu-adevărat m-a chemat în judecată tîrît doar de nesăbuinţa, lipsa de măsură şi tinereţea lui. Seamănă cu unul care aruncă o ghicitoare ca să te pună la încercare; 27 a îşi zice: ,,Oare înţeleptul acesta numit Socrate va ghici că glumesc şi că spun lucruri pe care nu le cred nici eu? Sau izbuti-voi oare să-l înşel, pe el şi pe cei­ lalţi ascultători?" Acestea îmi pare că spune el în actul său de învinuire - lucruri ce se bat cap în cap; ca şi cum ar zice: ,,Socrate calcă legea necrezînd în zei, dar crezînd în ei. " Nu, nu este serios. Dar, bărbaţi atenieni, să cercetăm împreună în ce sens mi se pare că trebuie să spun aşa. Răspunde-mi, b Meletos , la întrebări; iar voi aduceţi-vă aminte de ceea ce v-am rugat la început şi nu vă supăraţi dacă voi proceda în chipul meu obişnuit. Este vreun om, Meletos, care să creadă că se să­ vîrşesc fapte omeneşti, însă că nu există oameni? Să-mi răspundă, judecători, şi să nu tot facă zgo­ mote, într-un fel sau altul. Este cineva care crede că nu există cai, însă există lucruri privitoare la cai? Că nu există flautişti, însă există o artă a flautului? Nu se poate, o, tu , cel mai bun dintre oameni; îţi răs­ pund eu, şi ţie, şi acestor judecători, dacă tu nu vrei

28

c

c;1

e

2s a

PLATON

să răspunzi. Spune-mi măcar atîta: este cineva care crede în cele daimonice, însă nu crede în daimoni? - MELETOS Nu este. SOCRATE Cît de mult mă ajuţi că te-ai hotărit în sfirşit să-mi răspunzi, silit de aceştia! Tu susţii că eu cred şi învăţ tineretul să creadă în anumite divini­ tăţi, fie că sînt noi, fie că sînt cele de pînă acum; susţii că totuşi eu cred în ceva daimonic , după spu­ sa ta, aşa cum ai întărit-o prin jurămînt. Însă dacă eu cred în ceva daimonic, cred desigur şi că există daimoni. Nu e aşa? Presupun că o recunoşti, de vre­ me ce nu-mi răspunzi. Iar daimonii sînt, după noi, fie zei, fie odrasle ale zeilor. Recunoşti asta, sau nu? MELETOS Recunosc. SOCRATE Dacă eu cred în daimoni precum recu­ noşti, dacă aceste divinităţi sînt chiar zei, atunci e tocmai ce-am mai spus : tu vii cu ghicitori şi glume; susţinînd pe de o parte că eu nu cred în zei, pe de alta că aş crede, de vreme ce cred în daimoni. Căci dacă daimonii sînt odrasle naturale ale zeilor, născu­ te fie din nimfe, fie din alte mame, aşa cum se şi vor­ beşte, atunci care om poate crede că există prunci ai zeilor, însă nu există zei? Tot aşa de necugetat ar fi cineva dacă ar susţine că există catîri, coborîtori din cai şi măgari, dar că nu există nici cai, nici măgari. Vezi dar, Meletos , că nu e cu putinţă ca tu să fi făcut această pîră cu alt gînd decît spre a ne ispiti, sau neştiind ce învinuire pentru vreo adevărată călcare de lege să-mi aduci. Altfel, cum îţi închipui că ai putea convinge pe cineva, oricît de slab la cuget, că acelaşi om crede în cele spirituale şi divine, dar nu crede că există spirite şi zei? Dar, atenienilor, mi se pare că nu mai am nevoie de o lungă apărare ca să vă dovedesc că nu calc legile, cum scrie în actul de învinuire al lui Meletos; poate că sînt de -ajuns acestea. Vă voi aminti ce v-am mai spus , şi să ştiţi bine : este un adevăr faptul că

APĂRAREA LUI SOCRATE

29

mi-am trezit multă ură şi mi-am făcut mulţi duş­ mani. Tocmai acestea - ponegrirea şi pizma celor mulţi - sînt ceea ce mă va înfrînge, de va fi să cad; nu Meletos şi Anytos! Astfel s-au prăbuşit mulţi băr­ baţi destoinici, şi cred că vor mai cădea; nu vă fie b teamă, această nenorocire nu se va opri la mine. Poate că s-ar găsi cineva să mă întrebe: ,,Nu-ţi este ruşine, Socrate, că ţi-ai ales o îndeletnicire din care acum îţi vine riscul morţii?" Iată ce i-aş răspunde, pe drept cuvînt: ,,Omule, nu judeci cum se cuvine dacă găseşti cu cale că un om, cît de cît vrednic, cînd se apucă de ceva trebuie să-şi cîntărească sorţii vieţii şi ai morţii, în loc să aibă în vedere numai ceea ce va face, adică: dacă sînt sau nu drepte, dacă sînt sau nu vrednice de un om cinstit sau de un om păcătos cele ce va face. Nevrednicii ar fi, după socotinţa ta, eroii care şi-au dăruit viaţa pe cîmpiile Troiei; de ni­ mic ar fi atîţia alţii, şi mai ales acel fiu al zeiţei Thetis c care, faţă de gîndul de-a încerca o ruşine, a dispreţuit atît de mult moartea, încît mama lui, zeiţă, văzîndu-1 pornit să omoare pe Hector, i-a zis, pe cît mi-aduc aminte: «Copilul meu, dacă vei răzbuna moartea prie­ tenului tău Patroclu şi vei ucide pe Hector, vei pieri şi tu. Doară şi tu te vei duce curînd după moartea lui Hector. » El, auzind acestea, dispreţui orice primejdie şi chiar moartea, temîndu-se mai degrabă de a trăi ct cu necinste dacă nu-şi va fi răzbunat prietenul. «Ah, zise el atunci, de-aş muri chiar acum, numai să pedepsesc pe nelegiuitul şi să nu rămîn de bat­ jocură aici, pe lîngă resturile corăbiilor, o povară a pămîntului! » 1 Crezi că s-a gîndit cîtuşi de puţin la moarte şi la primejdie?" Iată un adevăr statornic, cetăţeni atenieni, ori­ cum ar crede cineva că-şi poate bine Iindui viaţa 1 Homer, Iliada, XVIII, 96-104.

30

e

29 a

b

PLATON

fie dintr -un imbold propriu socotit bun, fie din po­ runca stăpînului său - el trebuie, după părerea mea, să rămînă pe loc, să înfrunte orice primejdie, să nu pregete faţă de nimic, nici chiar faţă de moarte, afară numai de necinste. Aş săvîrşi, bărbaţi ai Atenei, ceva groaznic, dacă m-aş teme de moarte sau de alte primejdii într-atît, încît să părăsesc rîndurile, eu, care am stat la datorie în Potideia, în Amphipolis şi în Delion, unde chiar generalii pe care voi i-aţi ales mi-au poruncit să stau în linie de bătaie şi să înfrunt primejdiile morţii; să mă tem de moarte tocmai acum cînd, după credinţa şi înţelesul meu, Zeul însuşi mi-a poruncit să nu trăiesc altfel decît ca iubitor al înţelepciunii, ca ne­ curmat cercetător al sufletului meu şi al celorlalţi. Ar fi din parte-mi ceva într-adevăr groaznic, şi atunci pe drept m-ar putea chema cineva în judecată, fiind­ că nu cred în zei, nu mă supun poruncilor divine, fiindcă m-aş fi temut de moarte şi aş fi crezut că sînt înţelept fără să fiu. Căci, judecătorilor, a te teme de moarte nu este alta decît a te crede înţelept fără să fii: este a zice că ştii ceea ce în fapt nu poţi şti. Nimeni nu-şi poate da seama ce este moartea, dacă nu se întîmplă să fie pentru om cea mai mare fericire; cei ce se tem de ea fac deci ca şi cum ar şti cu siguranţă că moartea este cea mai mare dintre nenorociri. Şi ce alta decît o vinovată neştiinţă ar putea fi credinţa că ştii ce nu se poate şti? Eu, atenienilor, tocmai prin aceasta mă deosebesc de marea mulţime a oamenilor; şi dacă mi-aş îngădui să cred că sînt întru cîtva mai înţelept decît alţii, cu atîta numai sînt mai înţelept: că, nefi­ ind în stare să cunosc îndeajuns cele de dincolo, cele din lumea lui Hades, nici nu susţin că o ştiu. Ce ştiu cu siguranţă este că a săvîrşi nedreptăţi, a nu ascul­ ta de cel mai cuminte decît tine, om sau zeu, sînt lucruri rele şi ruşinoase. De aceea, niciodată nu mă

APĂRAREA LUI SOCRATE

31

voi teme, nici nu voi fugi de un lucru de care nu ştiu dacă nu cumva e bun; însă mă voi feri de ceea ce ştiu cu siguranţă că este rău. Dacă acum mi-aţi da drumul şi n-aţi da crezare c lui Anytos, care a spus că sau nu trebuia din capul locului să fiu adus aci, sau, o dată adus, n-am altă soartă decît moartea, deoarece, dacă scap, copiii voş­ tri, care au urmat învăţăturile lui Socrate, se vor stri­ ca de tot; dacă deci mi-aţi spune acestea: ,,Socrate, nu ascultăm de Anytos, îţi dăm drumul, dar să nu te mai îndeletniceşti de azi înainte cu cercetările tale; să nu mai filozofezi; iar dacă te apuci iarăşi de aces­ tea, te vom osîndi la moarte"; dacă, precum spuneam, m-aţi elibera cu această condiţie, eu v-aş răspunde: ct ,,Cetăţeni ai Atenei, îmi sînteţi dragi şi vă iubesc, însă mă voi supune Zeului mai degrabă decît vouă. Cită vreme mai am suflare şi sînt în putere, nu voi înceta să filozofez, să vă dau îndemnuri şi să predic, oricui mi-ar ieşi în cale, spunîndu-i, după obiceiul meu: «O, cel mai bun dintre oameni, tu eşti atenian; eşti cetăţeanul celui mai mare stat, al celui mai re­ numit în înţelepciune şi putere. Nu ţi-este ruşine să te îngrijeşti aşa mult de averi, căutînd să le tot spo­ reşti, ca şi de numele şi de vaza ta, iar pe de altă parte de cugetul tău, de adevăr, de suflet şi de felul e cum să le faci mai desăvîrşite să nu te sinchiseşti defel?»" Şi dacă unul dintre voi ar protesta, spunînd că şi de acestea se îngrijeşte, nu mi-ar scăpa din mîini uşor, nu m-aş depărta, ci l-aş întreba, l-aş cer­ ceta şi l-aş dovedi cum este; dacă aş găsi că nu a dobîndit virtutea, ci numai spune că e virtuos, l-aş mustra ca socotind de cel mai mic preţ lucrurile vrednice de cea mai mare luare-aminte, pe cînd pe cele de nimic le pune mai presus de orice. Această 30 a mustrare aş face-o oricui mi-ar ieşi în cale: tînăr, bătrîn, străin, concetăţean, dar mai ales compatrio­ ţilor mei, cu atît mai mult cu cit îmi sînt mai apropi-

32

PIATON

aţi prin neam. Zeul, să ştiţi bine, îmi porunceşte acestea. Eu sînt de altfel încredinţat că în statul nos­ tru nu s-a petrecut, pentru voi, ceva mai bun decît faptul acesta, că eu m-am supus Zeului din Delfi. Dacă umblu printre voi, nu fac nimic altceva decît să încerc a vă convinge pe toţi, tineri şi bătrîni, să nu vă îngrijiţi de trupuri mai presus de orice, nici să b vînaţi cu atîta înverşunare averi, cît să vă osteniţi pentru suflet, pentru felul cum s-ar putea el desă­ vîrşi; căci nu din averi izvorăşte virtutea, ci din vir­ tute izvorăsc şi averile şi toate celelalte bunuri ome­ neşti, pentru unul singur sau pentru o societate întreagă. Dacă, învăţînd acestea pe tineri, eu îi stric, sînt vătămător; dacă însă cineva susţine că altele şi nu acestea sînt învăţăturile mele, minte. La cele spu­ se, bărbaţi atenieni, adaug atîta: fie că daţi crezare lui Anytos ori nu, fie că mă veţi elibera sau osîndi, c eu nu-mi schimb felul de viaţă, de-ar fi să mor şi de mai multe ori. Nu murmuraţi, cetăţeni atenieni! Împliniţi-mi ru­ gămintea ce v-am făcut de a nu murmura şi de a-mi da ascultare cînd . voi vorbi. Socotesc de altfel că, _ dacă m-aţi asculta, aţi trage şi foloase. Am de gînd să vă spun şi altele, care vor stîrni poate şi strigăte; eu vă rog, nu faceţi asta. Să ştiţi bine că, dacă mă veţi osîndi la moarte ca fiind astfel precum v-am spus că sînt, nu mie îmi veţi aduce vătămare, ci vouă în­ şivă. Mie, nici Meletos, nici Anytos nu-mi vor aduce ct vreo pagubă, căci n-ar putea. Nu cred că dreptatea divină a orînduit astfel încît un ins mai bun să fie păgubit de altul mai rău. Aş putea fi osîndit la moar­ te, aş putea fi surghiunit, mi s-ar putea răpi cinstea cetăţeniei, lucruri pe care şi Meletos şi oricare altul le socotesc nenorociri mari; eu însă nu le consider aşa; eu cred că mult mai mare nenorocire e să faci decît să înduri o nedreptate, cum este aceea ce se în­ cearcă acum să se facă, adică să se omoare pe ne-

APĂRAREA LUI SOCRATE

33

drept un om. Acum, bărbaţi ai Atenei, sînt aşadar departe de a face o apărare pentru mine însumi, cum ar crede cineva. Nu; eu pentru voi vorbesc, ca nu cumva să cădeţi în greşeală şi să vă arătaţi, printr -un vot e împotriva mea, nerecunoscători faţă de darul Zeului. De mă veţi osîndi la moarte, nu veţi mai găsi uşor pe altul - chiar dacă spusa mea vă pare de rîs - care să fie trimis de Zeu, ca mine, pentru această cetate. Eu am fost pentru voi cum e musca pentru un cal mîndru şi de rasă care, din cauza aceasta chiar, este cam leneş şi simte nevoia de îmboldire. Se pare că Zeul de aceea m-a hărăzit oraşului; să vă trezesc, să vă îndemn, să vă dojenesc pe fiecare în parte , fără încetare, ziua întreagă, mergînd prin tot locul. Nu veţi mai găsi uşor, atenieni, un astfel de om; ascul­ taţi-mă şi mă veţi cruţa. Se poate să vă mîniaţi pe 31 mine; aşa se supără cei ce dorm cînd sînt treziţi de cineva. Se poate să mă şi loviţi, dacă daţi ascultare lui Anytos; în sfirşit, se poate să mă şi omorîţi cu uşurinţă. Dar atunci iarăşi vă veţi petrece restul vieţii dormind, afară numai dacă Zeul, îngrijindu-se de voi, nu v-ar trimite pe altcineva, la fel. Că sînt un om trimis cetăţii de către Zeu, aţi pu­ tea-o înţelege şi din aceasta: nu seamănă cu o faptă b omenească nepăsarea mea faţă de toate lucrurile ce mă privesc personal şi faptul că de atîţia ani îmi las în părăsire gospodăria, pentru a mă îngriji numai de ale voastre , pentru a mă apropia de fiecare în parte, ca un tată sau frate mai mare, încercînd mereu să vă conving că trebuie să vă îngrijiţi de virtute. Dacă aş fi avut vreun folos din acestea, dacă le-aş fi făcut pen­ tru bani, lucrurile ar avea o noimă; vedeţi însă că şi pîrîtorii mei, cu toate că m-au învinuit fără ruşine pen­ tru multe altele , n-au cutezat totuşi să mă acuze în această privinţă; n-au putut să aducă un martor care să spună că am primit sau am cerut vreodată plată. c

a

34

PLATON

Cît despre mine, aduc un martor puternic că şi aici spun adevărul: sărăcia mea. Poate vi se pare ciudat că eu· umblu pe la unul şi altul şi-mi fac de lucru sfătuindu-vă; iar în chip- pu­ blic nu îndrăznesc să mă prezint în faţa mulţimii, ca să dau sfaturi statului. Pricina ţine tot de ceea a ce m-aţi auzit adeseori spunînd, cum că am în mine ceva divin, daimonic, despre care Meletos a scris şi în actul de învinuire, pentru a mă batjocori. Duhul acesta este sădit în mine încă de copil, şi-mi apare ca un glas . Îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gînd să fac, însă nu mă împinge niciodată să fac ceva. El m-a oprit să fac politică; şi mi se pare că-i foarte binevenită această împotrivire. Într-ade­ văr, bărbaţi ai Atenei, vă spun hotărît: dacă m-aş fi apucat să fac politică, de mult aş fi fost pierdut şi e nu v-aş mai fi fost de folos nici vouă, întru nimic, nici mie însumi. Nu vă supăraţi că vă spun acest adevăr. Nu este om care să se fi împotrivit cu hotărîre marii mulţimi - aceasta de aci sau o alta -, care să fi în­ lăturat mai multe nedreptăţi şi călcări de lege în st�­ tul său şi care să fi scăpat cu viaţă. Este prin urmare o necesitate ca, dacă cineva într-adevăr se luptă pentru dreptate şi vrea să fie teafăr cîtăva vreme, 32 a să lucreze ca simplu particular, nu ca om politic. Puternice dovezi vă voi aduce în sprijin; şi nu vor­ be, ci tocmai ce preţuiţi mai mult, fapte. Ascultaţi ce mi s-a întîmplat, ca să vedeţi că nu sînt în urma ni­ mănui în privinţa dreptăţii; că pentru ea nu mă tem de moarte, dar că aş fi pierit, nesupunîndu-mă. Sînt lucruri supărătoare, cu privire la judecăţi, însă lu­ cruri adevărate. b Eu, cetăţeni atenieni, n-am avut niciodată vreo dregătorie; am fost însă o dată consilier. S-a întîm­ plat că tribul Antiohis din care fac parte, era de rînd în pritaneu; tocmai atunci aţi hotărît să judecaţi lao­ laltă pe cei zece strategi - ceea ce era o călcare de

APĂRAREA LUI SOCRATE

35

lege - fiindcă nu înmormîntaseră ostaşii căzuţi în lupta pe mare; ceva mai tîrziu, voi înşivă aţi recunos­ cut călcarea de lege. Eu singur dintre pritani m-am împotrivit vouă ca să nu se calce legea. Oratorii voş­ tri se pregăteau să mă tragă în judecată, să mă ur­ mărească; voi eraţi aţîţaţi şi strigaţi împotriva mea; eu am rămas însă nestrămutat în părerea că mai de­ grabă trebuie să înfrunt orice primejdie, împreună cu legea şi dreptatea, decît să merg cu nedreptele c voastre hotărîri, de teama lanţurilor sau a morţii. Acestea s-au întîmplat pe vremea stăpînirii popu­ lare; cînd a venit însă la cîrmă stăpînirea celor pu­ ţini, ,,cei treizeci" porunciră, mie şi altora patru, în sala pritanilor, să aducem din Salamina pe Leon Sa­ lamineanul spre a fi omorît; au dat şi alte porunci la fel, multor cetăţeni, voind să acopere de păcate pe cît mai mulţi. Eu şi atunci le-am arătat, nu cu vorba, ci cu fapta, că nu-mi pasă de moarte - nu ct ştiu dacă nu vorbesc cam de-a dreptul - dar că grija mea de căpetenie era numai să nu săvîrşesc ceva nedrept sau nelegiuit. Nu m-a înspăimîntat acea cîr­ muire, deşi foarte puternică; n-am săvîrşit de frică vreo nedreptate; căci îndată ce am ieşit din pritaneu, cei patru au apucat spre Salamina să-l aducă pe Leon, iar eu m-am dus drept acasă. Din această pri­ cină aş fi fost desigur osîndit la moarte, dacă nu se întîmpla să cadă, în scurtă vreme, stăpînirea aceea. Multe dovezi îmi stau la-ndemînă să vă conving. Credeţi oare că aş fi dus-o pînă la vîrsta asta dacă, e făcînd politică, m-aş fi purtat ca un om cinstit, dacă aş fi ocrotit cauzele drepte şi mi-aş fi îndreptat în­ treaga luare-aminte, precum se cuvine, numai către astfel de pricini? Departe de asta, bărbaţi ai Atenei, şi nimeni altul n-ar reuşi. Dar eu, în cursul întregii vieţi, m-am arătat întotdeauna la fel, acelaşi om în treburile politice, mult-puţin cît am lucrat, ca şi în viaţa particulară. N-am îngăduit nimic nimănui îm- 33 a

36

PlATON

potriva dreptăţii, nici acestora despre care ponegri­ torii mei spun că-mi sînt şcolari. Învăţător n-am fost nimănui vreodată; dar dacă cineva, tînăr sau bătrîn, a dorit să mă audă cum vorbesc, ori să afle cum îmi fac datoria, eu nu l-am b ţinut de rău şi nu l-am oprit; n-am luat bani de la nimeni ca să stau de vorbă cu el şi cu nimeni n-am refuzat să discut, sub cuvînt că nu-mi dă bani. Dimpotrivă, am îngăduit de-a valma, şi celui bogat şi celui sărac, să mă întrebe: şi, dacă a voit să mă as­ culte ce vorbesc, i-am îngăduit să-mi şi răspundă. Acum, de a ajuns vreunul din aceştia om de treabă ori de nu, eu nu mi-aş putea însuşi pe drept răspun­ derea, deoarece nici n-am făgăduit vreodată cuiva o învăţătură, nici n-am dat lecţii nimănui. Cine sus­ ţine că a primit lecţii de la mine, ori că m-a ascultat vorbind în particular altceva decît m-aţi auzit toţi . ceilalţi, să ştiţi că acela nu spune adevărul. c Dar de ce unii simt plăcere să-şi petreacă mai toată vremea cu mine? Atenieni, vă spun adevărul întreg: fiindcă le place să mă asculte cum iscodesc pe cei ce se cred înţelepţi, fără a fi. Pasămite, nu este lipsită de farmec o astfel de cercetare. Mie, cum v-am spus, această sarcină mi-a fost hărăzită de Zeu, prin ora­ cole, prin vise, în tot chipul, cum i se destăinuiesc cîteodată omului ursita şi porunca divină. Şi lucruri­ le, cetăţeni atenieni, sînt nu numai adevărate, dar uşor de dovedit; căci dacă eu stric pe unii tineri, şi dacă pe alţii i-am şi stricat, ar fi trebuit ca unii dintr-înşii, ct cînd au ajuns în puterea vîrstei, să-şi fi dat seama că eu le-am dăunat odinioară, pe cînd erau copii, prin relele mele poveţe, şi ar fi trebuit să se ridice acum împotriva mea, să mă învinuiască şi să se răzbune. Dacă ei înşişi n-ar fi voit să facă aceasta, s-ar fi găsit măcar cineva dintre rudele lor, care să-şi aducă amin­ te de ei şi să-i răzbune; părinţii ori fraţii, ori alte nea-

APĂRAREA LUI SOCRATE

37

muli, care au avut - dacă au avut - de îndurat vreun rău din partea mea, faţă de-ai lor. Însă văd aici de faţă pe mulţi dintre dînşii; iată mai e întîi pe covîrstnicul meu Cliton, tatăl acestui Clitobu­ los; pe Lysanias din Sphettos, tatăl acestui Eshine; pe cefisianul Antiphon, tatăl lui Epigene; iată şi pe alţii, ai căror fraţi au luat parte la convorbilile mele: Nicostrat al lui Theodotid, frate cu Theodot - iar acest Theodot e mort şi nu i-ar putea cere ceva -, Paralos al lui Demodocos, frate cu Theages; Adi- 34 a mante al lui Ariston şi fratele său Platon; Aiantodor şi fratele său Apolodor, precum şi mulţi alţii, pe care i-aş mai putea numi. Dintre aceştia, măcar pe unul ar fi trebuit să ni-l numească drept martor Meletos, în cuvîntarea sa. Dacă a uitat atunci, să numească unul acum - eu îi dau voie - şi să arate dacă are ceva de spus în această plivinţă. Însă, cetăţeni, de la aceştia veţi afla tocmai contraliul; toţi sînt gata să-mi sară în ajutor mie, un corupător, un răufăcăb tor al rudelor lor, cum au spus Meletos şi Anytos. Înţeleg de asemenea că s-ar putea ca pervertiţii să aibă motivul lor de a-mi veni într-ajutor; dar cei nepervertiţi, care sînt acum bărbaţi în vîrstă, legaţi de aceştia plin înrudire, ce zor ar avea ei să mă ape­ re dacă n-ar fi la mijloc dreptatea mea - sfinta drep­ tate - şi dacă n-ar şti că Meletos minte, iar eu spun adevărul? Acum fie, cetăţeni! Ce-am avut de zis în apărarea mea, aproape că am spus; sînt cuvintele acestea şi poate altele de acelaşi fel. S-ar putea însă ca unul dintre voi să mă ţină de rău, aducîndu-şi aminte c cum el, în cine ştie ce proces mai mic decît acesta, a fost nevoit, spre a putea cîştiga, să se roage de jude­ cători cu multe lacrimi, pentru a stîrni mila; cum îşi va fi adus la judecată copilaşii, plieteni mulţi şi rude. Iar eu, într-o pricină, pare-se, ce pune în joc supre­ mul risc, să nu întrebuinţez nici unul din aceste

38

PLATON

mijloace? Cugetînd în sine acestea, cineva s-ar înăs­ pri poate faţă de mine, s-ar mînia şi m-ar osîndi cu ciudă, ajuns în faţa urnei. Dacă deci simte aşa vre­ unul dintre voi - ceea ce n-aş crede - aş fi în drept ct să-i răspund următoarele: ,,Am şi eu, preabunule, ceva rude, căci, vorba lui Homer: «N-am răsărit din stejar şi nu m-am născut dintr-o stîncă» 2 , ci din oameni. Am şi eu, cetăţeni atenieni, rude; am şi trei copii, unul acum e mare, iar doi sînt încă mici." Cu toate acestea, nu voi aduce aici pe nici unul, pentru a vă ruga să mă achitaţi prin voturile voastre. De ce e nu voi face una ca asta? Nu fiindcă sînt trufaş, băr­ baţi ai Atenei, nici fiindcă vă dispreţuiesc; nu este vorba nici dacă întîmpin moartea cu vitejie sau cu frică. Pentru cinstea mea, a voastră şi a întregului stat, eu nu găsesc de cuviinţă să fac asta, la vîrsta mea, cu trecutul şi numele meu, adevărat sau min­ cinos; doar e ştiut lucru că Socrate se deosebeşte 35 a prin ceva de ceilalţi oameni. Ar fi ruşinos, în 1 - şi s-a folosit de dialectul mytilenian spunînd lui Pittacos: «laud şi îndrăgesc de bunăvoie » (aici după de bunăvoie trebuie făcută o pauză în vorbire) «pe toţi aceia care nu fac nimic urît, dar se întîmplă să-i laud şi să-i în­ drăgesc pe unii fără voia mea. Deci dacă ai fi spus măcar pe jumătate ceea ce se cuvine şi este adevărat, nu te-aş fi mustrat. Dar pentru că minţind straşnic 347 a pari să spui adevărul despre cele mai importante lu­ cruri, de aceea te critic. » La acestea cred, Prodicos şi Protagoras , că se gîn­ dea Simonide cînd a compus poemul. " Iar Hippias zise: „Cred că ai comentat bine poemul, Socrate. Însă am şi eu ceva important de spus despre el; dacă b vreţi am să vă spun. " Atunci Alcibiade a zis: ,,Desigur, Hippias, dar ceva mai pe urmă; acum se cuvine să continuăm, aşa cum s-au înţeles cei doi, Protagoras şi Socrate; dacă Protagoras vrea să mai pună între­ bări, să răspundă Socrate, iar dacă nu vrea, să-i răs­ pundă el lui Socrate şi din nou să întrebe acesta."

550

PLATON

Iar eu am răspuns: ,,Las pe seama lui Protagoras să aleagă care din două îi e mai pe plac; dacă e de acord, c vom lăsa discuţia despre ode şi poeme; în ceea ce priveşte însă primul subiect despre care am întrebat, bucuros l-aş duce la bun sfirşit cercetînd împreună cu tine. Căci discuţiile despre poezie mi se par a fi foarte asemănătoare cu petrecerile oamenilor simpli, de rînd. Într-adevăr, aceştia atunci cînd benchetu­ iesc, neputîndu-se desfăta unii pe alţii prin mijloace proprii, nici cu glasul lor, nici cu cuvîntările lor, din ct cauză că sînt needucaţi, pun mult preţ pe cîntăreţele din flaut, plătind scump pentru un glas străin, acela al flautelor, şi cu ajutorul glasului lor se desfătează cînd sînt laolaltă. Acolo însă unde benchetuiesc oa­ meni de ispravă şi educaţi, nu vezi nici cîntăreţi din flaut, nici dansatoare, nici citharişti, ci ei sînt în sta­ re să se întreţină fără aceste mijloace mărunte şi coe pilăreşti, cu ajutorul propriului lor glas, vorbind şi ascultînd fiecare la rîndul său în bună rînduială, chiar dacă beau foarte mult vin. Tot aşa şi aceste reuniuni, dacă cuprind oameni de felul acelora din care mulţi dintre noi ne pretindem a fi, nu au deloc nevoie de glas străin, ca acela al poeţilor, pe care nu ne stă în putinţă a-i întreba din nou despre cele ce vor să spună şi pe care cei mai mulţi îi aduc în dis­ cuţie, unii susţinînd că poetul zice într-un fel, alţii 348 a într-altfel, dezbătînd un lucru ce nu le stă în putere a-l dovedi. Ci ei lasă acest fel de reuniuni cu totul deoparte şi se întreţin singuri cu ajutorul discuţii­ lor, în care pot şi unii şi alţii să dea şi să primească dovezi. Pe aceştia sînt de părere că se cade să-i imi­ tăm şi eu şi tu, lăsînd la o parte pe poeţi, şi să stăm de vorbă unii cu alţii, prin noi înşine punînd la în­ cercare adevărul şi pe noi înşine. Dacă însă mai do­ reşti să întrebi, stau gata să te urmăresc dînd răs­ punsuri; dar dacă vrei, urmăreşte-mă tu pe mine, ca

PROTAGORAS

55 1

să ducem la capăt discuţia pe care am întrerupt-o la mijlocul drumului. " În timp ce eu spuneam acestea şi altele asemănătoare, Protagoras dădea semne că nu ştie ce să facă. Atunci Alcibiade, privind spre Callias, a zis: ,,Callias, crezi că e frumos acum din partea lui Protagoras să nu vrea să spună dacă dă răspunsuri sau nu? Mie nu mi se pare; ci ori să discute, ori să spună că nu vrea să discute, ca s-o ştim şi noi, iar Socrate să dis­ cute cu altul sau altcineva să discute cu cine o vrea. " Şi Protagoras ruşinîndu-se, după cîte mi s-a părut mie , de Alcibiade care spusese acestea şi de Callias care îl ruga şi de aproape toţi cei ce erau de faţă, s-a înduplecat cu greu să discute şi a cerut să-i pun în­ trebări, zicînd că va răspunde. Deci am zis eu: ,,- O! Protagoras, să nu crezi că discut cu tine pentru alt motiv decît pentru a cerce­ ta cele ce-mi sînt nelămurite. Cred că Homer are foarte multă dreptate cînd zice: mergînd amîndoi împreună unul văzu înaintea celuilalt.5 .

Desigur, procedînd aşa, ne e mai uşor nouă tutu­ ror oamenilor cînd e vorba să facem ceva, să vorbim ceva sau să gîndim ceva. Chiar dacă cineva gîndeşte de unul singur ceva, îndată începe să caute în jurul lui pe altcineva căruia să-i arate şi cu care să se în­ tărească, şi nu se lasă pînă nu-l găseşte. Tot aşa şi eu, pentru acest motiv sînt bucuros să discut cu tine mai curînd decît cu oricare altul, socotind că tu vei cerceta cel mai bine şi celelalte lucruri pe care se cuvine să le cerceteze un om serios, adică cele legate de virtute. Cine altul ar putea fi acesta afară de tine, care nu te mulţumeşti numai să fii tu însuţi un om 5

Homer, Iliada, X, 224.

b

c

d

e

552

PLATON

de ispravă, aşa ca alţii care deşi sînt oameni de trea­ bă, pe ceilalţi nu-i pot face să fie aşa? Tu însă eşti om de ispravă şi-i poţi face şi pe alţii oameni de is­ pravă. Şi ai atîta încredere în tine însuţi încît, în timp ce alţii îşi ascund acest meşteşug, tu te dai în vileag 349 a vestindu-l în gura mare, în faţa tuturor grecilor, nu­ mindu-te sofist şi dîndu-te drept educator şi dascăl de virtute, fiind totodată primul care cere plată pen­ tru aceasta. Deci cum să nu-ţi cer părerea în dezba­ terea acestor probleme? Cum să nu te întreb şi să nu te consult? Asta ar fi cu neputinţă. Aşadar, acum doresc mai întîi să-ţi amintesc din nou cele ce întrebam la început în legătură cu acestea, b apoi să cercetăm împreună. După cîte cred, întreba­ rea era aceasta: ştiinţa, chibzuinţa, curajul, drepta­ tea şi pietatea fiind cinci nume diferite, se referă ele oare la un singur lucru, sau fiecăruia dintre aceste nume îi corespunde o realitate proprie avînd fiecare rostul său, fiecare din ele fiind deosebită de cealaltă? Tu ai spus că nu sînt nume ale unui singur lucru, ci fiecare din aceste cuvinte exprimă ceva deosebit, şi c că toate acestea sînt părţi ale virtuţii, nu aşa ca păr­ ţile aurului care sînt asemănătoare unele cu altele şi cu întregul din care fac parte, ci ca părţile feţei care nu sînt asemenea nici cu întregul din care fac parte, nici unele cu altele, avînd fiecare rostul său propriu. Dacă îţi menţii aceeaşi părere ca şi atunci, spune-ne; dacă ai altă părere, explică acest lucru, căci eu nu-ţi voi reproşa dacă vei spune altfel. Nu m-aş mira să-mi fi spus acestea pentru a mă pune la încercare. ct - Dar îţi spun, Socrate, că toate acestea sînt părţi ale virtuţii, şi că patru dintre ele sînt destul de ase­ mănătoare între ele, însă curajul se deosebeşte foar­ te mult de toate celelalte. Vei cunoaşte că am spus adevărul, în chipul următor: într-adevăr, vei găsi mulţi oameni tare nedrepţi, nepioşi, neruşinaţi şi neînvă-

PROTAGORAS

553

ţaţi, dar deosebit de curajoşi. - Ia stai niţel, am zis e eu; ceea ce spui merită să fie cercetat. Numeşti oare curajoşi pe cei îndrăzneţi sau pe alţii? - Da, şi pe aceia care înfruntă lucruri pe care cei mulţi se tem să le înfrunte. - Dar ia spune, crezi că virtutea e ceva frumos, şi pentru că e ceva frumos te-ai făcut dascăl de virtute? - Ba chiar e ceva foarte frumos dacă nu cumva sînt pătimaş. - Cum, am zis eu, o parte a ei este frumoasă şi alta urîtă sau toată este frumoa­ să? - În întregime şi chiar cit se poate de frumoasă. - Ştii oare cine sînt cei care coboară cu curaj în pu- 350 a ţuri? - Da, ştiu; sînt scufundătorii. - Oare pentru că ştiu să facă acest lucru sau din alt motiv? - Pentru că ştiu. - Cine sînt cei care luptă călare cu mult curaj? Cei ce se pricep la călărie sau cei care nu se pricep? - Cei ce se pricep. - Dar ca peltaşti cine luptă? Cei ce ştiu să mînuiască scutul rotund sau cei care nu ştiu? - Cei care ştiu. - Şi aşa mai departe, dacă vei cerceta acest lucru, vei afla că cei care ştiu sînt mai îndrăzneţi decît cei neştiutori, şi decît ei înşişi, după ce au învăţat, faţă de cum erau înainte de a fi învăţat. - Ai văzut pe vreunii care, fiind necu- b noscători ai acestor meşteşuguri, să fie îndrăzneţi la fiecare dintre ele? - Am văzut, zise el, şi încă din cale afară de îndrăzneţi. - Oare aceşti oameni îndrăzneţi sînt şi curajoşi? - Curajul ar fi atunci ceva urît, de­ oarece aceştia nu sînt în toate minţile. - Atunci, care zici tu că sînt curajoşi? Oare nu ai spus că cei în­ drăzneţi? - Şi acum spun la fel, a zis el. - Nu-i aşa, am zis eu, că aceia care sînt îndrăzneţi în acest chip c nu par a fi curajoşi, ci par a nu fi întregi la minte. Dincolo cei mai învăţaţi erau şi cei mai îndrăzneţi; fiind cei mai îndrăzneţi nu sînt oare şi cei mai cura­ joşi? Şi după acest raţionament, nu ar fi oare ştiinţa totuna cu curajul?

554

PLATON

- Nu reaminteşti bine, Socrate, a zis el, cele ce ţi-am spus şi ţi-am răspuns. Fiind întrebat de tine dacă cei curajoşi sînt îndrăzneţi, eu am încuviinţat; dar dacă şi cei îndrăzneţi sînt curaj oşi, n-am fost întrebat. Căci dacă mă întrebai atunci asta, aş fi răspuns că d nu toţi. Cît despre afirmaţia mea că cei curaj oşi nu sînt îndrăzneţi, nu ai dovedit nicăieri că nu e bună şi că am greşit făcînd-o. Apoi declari că cei care cunosc lucrurile sînt mai îndrăzneţi decît ei înşişi şi decît ceilalţi care nu le cunosc şi prin asta socoteşti curajul a fi unul şi acelaşi lucru cu ştiinţa. Mergînd e mai departe în acest fel, ai putea socoti că şi puterea este totuna cu ştiinţa. Căci dacă procedînd tot aşa m-ai întreba întîi dacă cei puternici sînt capabili, ţi-aş răspunde că da; apoi întrebîndu-mă dacă cei ce ştiu să lupte sînt mai capabili decît cei care nu ştiu să lupte, şi decît ei înşişi, după ce au învăţat, faţă de cum erau înainte de a fi învăţat, ţi-aş răspunde că da. Zicînd eu acestea, tu ai putea să spui, folosindu-te de aceleaşi raţionamente, că după afirmaţia mea ştiinţa e'ste tot351 a una cu puterea. Eu însă nici de astă dată nu afirm nicăieri că cei capabili sînt puternici, ci că cei puter­ nici sînt capabili; căci nu-i acelaşi lucru capacitatea şi puterea, ci capacitatea rezultă din ştiinţă, sau chiar din nebunie şi mînie, puterea însă rezultă din firea şi buna hrănire a corpurilor. Tot aşa şi dincolo, nu este acelaşi lucru îndrăzneala şi curajul, încît se în­ tîmplă ca cei curajoşi să fie îndrăzneţi, deşi cei în­ drăzneţi nu sînt întotdeauna curajoşi, căci îndrăzb neala le vine oamenilor şi datorită meşteşugului şi din mînie sau nebunie , ca şi capacitatea. Curajul însă vine din fire şi din buna hrănire a sufletelor. - Eşti de acord, Protagoras , am zis eu , că unii oameni trăiesc bine iar alţii rău? - Da, a zis el. - Ţi se pare că trăieşte bine cel care trăieşte în supărare şi necaz? - Nu, a zis el. - Dacă cineva sfirşeşte via-

PROTAGORAS

555

ţa după ce a trăit în chip plăcut, nu ţi se pare că aşa a trăit bine? - Mie cel puţin aşa mi se pare, zise el. - Deci a trăi în chip plăcut e bine, iar a trăi în chip c neplăcut e rău. - Cu condiţia ca plăcerea să rezulte din cele bune, a zis el. - Ce, Protagoras? Nu cumva şi tu, precum cei mulţi, numeşti unele lucruri plă­ cute, rele şi unele lucruri neplăcute, bune? Căci eu zic aşa: în măsura în care sînt plăcute, în aceeaşi măsură nu sînt oare şi bune, dacă din ele nu rezul­ tă altceva? Şi apoi cele neplăcute la rîndul lor, în măsura în care sînt neplăcute, nu sînt oare şi rele? - Nu ştiu, Socrate, a zis el, dacă trebuie să-ţi răspund tot atît de simplu pe cît e de simplă întrebarea ta, că ct toate cele plăcute sînt bune şi cele neplăcute sînt rele; dar mi se pare că e mai prudent din partea mea, nu numai pentru împrejurarea de acum, ci şi pentru tot restul vieţii mele, să-ţi răspund că există unele lucruri dintre cele plăcute care nu sînt bune, apoi sînt unele lucruri dintre cele neplăcute care nu sînt rele, pe cînd altele sînt, iar în al treilea rînd vin cele indiferente, care nu sînt nici bune, nici rele. - Nu le e numeşti oare plăcute pe cele ce comportă plăcerea sau pe cele ce fac plăcere? - Ba da, a zis el. - Ace­ laşi lucru spun deci întrebînd dacă nu sînt bune în măsura în care sînt plăcute sau întrebînd dacă plă­ cerea în sine nu este ceva bun. - Să cercetăm acest lucru, Socrate, şi dacă cercetarea va fi temeinică şi va reieşi că ceea ce este plăcut e totuna cu binele, vom cădea de acord; dacă nu, vom mai discuta. - Vrei cumva să conduci tu cercetarea, am zis eu, sau s-o conduc eu? - Se cade s-o conduci tu, a zis el, căci tu dai tonul discuţiei. - Dar ne vom lămuri oare în felul acesta? După 352 a cum dacă cineva cercetînd pe un om după înfăţişare, în privinţa sănătăţii sau a însuşirilor fizice, văzîndu-i faţa şi mîinile ar spune: «ia dezbracă-te şi arată-mi

556

PLATON

pieptul şi spatele ca să te văd mai bine», tot aşa doresc şi eu ceva asemănător în vederea cercetării noastre. Văzînd care este poziţia ta faţă de bine şi plăcere, după b cele ce declari, simt nevoia să-ţi spun următorul lu­ cru: «Hai, Protagoras, dezvăluie-mi părerea ta despre cunoştinţă. Oare eşti şi tu de aceeaşi părere cu cei mai mulţi dintre oameni sau eşti de altă părere?» Cei mulţi au această părere despre cunoştinţă, anume că nu are putere prea mare, nici nu călăuzeşte, nici nu stăpîneşte. Ei nu o cred în stare de aşa ceva, ci, admiţînd că ea se află adesea în om, nu cunoştinţa este cea care îl stăpîneşte, ci altceva, fie mînia, fie c plăcerea, fie necazul, uneori dragostea, de multe ori frica, pur şi simplu socotind cunoştinţa ca un fel de sclav la cheremul tuturor celorlalţi. Oare şi tu crezi la fel despre ea, sau crezi că e ceva frumos şi în stare să conducă pe om şi că, dacă cineva ar cunoaşte binele şi răul, nu s-ar mai lăsa stăpînit de nimic care l-ar îndemna să facă altceva decît i-ar porunci ştiinţa şi că buna chibzuinţă este în stare să-l ajute pe om? - Şi eu cred, zise el, întocmai cum spui tu, Soct erate, şi totodată ar fi un lucru urît din partea oricui, dar mai vîrtos din partea mea, a nu spune că price­ perea şi ştiinţa sînt cele mai de seamă dintre înfăp­ tuirile omeneşti. - Frumoase sînt cuvintele tale şi adevărate. Ştii însă că cei mai mulţi dintre oameni nu ne cred pe mine şi pe tine, ci susţin că mulţi cunoscînd cele bune nu vor să le facă, deşi le e cu putinţă, ci fac pe celelalte. Şi toţi aceia pe care i-am întrebat care să fie cauza acese tui lucru spun că fac ceea ce fac fiind învinşi de plăcere sau durere sau de ceva din cele pe care le-am pomenit adineauri. - Mai sînt, cred, încă multe alte lucruri pe care le spun ei fără nici un temei, zise el. - Hai, în­ cearcă împreună cu mine să-i convingem pe oameni şi să-i învăţăm ce păţesc ei de fapt atunci cînd spun că

PROTAGORAS

557

sînt învinşi de plăcert şi că din această cauză nu fac bi- 353 a nele, deşi îl cunosc. Probabil că dacă noi le-am spune: «Nu aveţi dreptate, oameni buni, ci vă înşelaţi » , ei ne-ar întreba: «Dar, Protagoras şi Socrate, dacă ceea ce ni se întîmplă nouă nu se cheamă a fi învins de plă­ cere, atunci despre ce este vorba şi cum numiţi voi faptul? Spuneţi-ne şi nouă. » - Dar ce, Socrate, oare noi sîntem obligaţi să cer­ cetăm părerea celor mulţi, care vorbesc aşa cum îi taie b capul? - Cred că acest lucru ne prinde bine la cer­ cetarea noastră asupra curajului şi asupra rostului celorlalte părţi ale virtuţii. Dacă eşti de părere să ne menţinem la cele stabilite adineauri, adică eu să conduc aşa cum cred că s-ar putea lămurt lucrurtle cel mai bine, urmează-mă; dacă nu vrei şi nu îţi face plăcere, renunţ. - Ba nu, a spus el, ai dreptate; con­ tinuă aşa cum ai început. - Dacă, am zis eu, ne-ar întreba din nou: «Cum c numiţi voi ceea ce noi numim a fi învins de plăcert? » , eu unul le-aş răspunde aşa: «Ascultaţi! Eu şi cu Pro­ tagoras vom încerca să vă arătăm. Ce altceva, oameni buni, spuneţi că vi se întîmplă în aceste împrejurări decît că adesea sînteţi stăpîniţi, de pildă, de mîncări, de băuturt sau de pornirt afrodisiace, ele fiindu-vă plă­ cute, dar cunoscînd că sînt rele, le daţi totuşi curs? » - .Ei ar aproba. - Iar noi i-am întreba iarăşi: «În ce d fel ziceţi că sînt rele? Oare pentru că procură o plă­ cere de moment şi fiecare dintre ele este plăcută, sau pentru că mai tîrziu provoacă boli şi sărăcie şi altele asemenea? Sau chiar dacă nu provoacă ulterior ni­ mic din acestea, ci fac numai plăcere, totuşi vă par rele, oricare şi ortcum ar fi chipul în care te fac să te bucurt? » E de crezut oare, Protagoras, că ei ne-ar răs­ punde altceva decît că sînt rele nu pentru plăcerea e pe care o provoacă pe moment, ci pentru consecinţe­ le de mai tîrziu, adică bolile şi celelalte? - Eu unul,

558

PLATON

a zis Protagoras, cred că cei mulţi aşa ar răspunde. - Dar producînd boli, oare nu provoacă şi dureri, şi provocînd sărăcie nu provoacă oare deopotrivă şi ne­ cazuri? Ei ar încuviinţa, după cîte cred eu. " Prota­ goras fu de acord. Atunci nu credeţi şi voi, oameni buni, aşa cum spunem, eu şi Protagoras, că acestea sînt rele din nici o altă pricină decît din aceea că duc la necazuri şi că ne lipsesc de alte plăceri? Ar în354 a cuviinţa ei oare?" Amîndoi am fost de părere că da. „Dar dacă i-am întreba invers: «Oameni buni, cînd ziceţi că cele bune sînt neplăcute, oare nu vă referiţi la unele ca acestea cum sînt de pildă exerciţiile de gimnastică, îndatoririle militare sau îngrijirile medi­ cale ce comportă arderi, tăieri şi leacuri amare, zi­ cînd că acestea sînt bune deşi sînt neplăcute?» Ar încuviinţa ei oare?" Ni s-a părut că da. ,,Oare nu le b consideraţi pe acestea lucruri bune, pentru faptul că deşi pe moment pricinuiesc supărări extreme şi du­ reri, au mai tîrziu ca rezultat sănătatea şi bunăsta­ rea trupurilor şi salvarea cetăţilor şi putere asupra celorlalţi şi bogăţie? Eu unul cred că ei ar aproba. " Şi el a fost de aceeaşi părere. ,,- Dar sînt ele bune din altă pricină decît din aceea că aduc în cele din urmă plăceri şi scăparea de necazuri şi îndepărtarea lor? Sau puteţi invoca vreun alt motiv pe temeiul c căruia să le numiţi pe acestea bune, în afară de plă­ cere şi durere? Ar spune nu, după cîte cred eu. - Şi eu cred la fel, a zis Protagoras. - Deci nu-i aşa că urmăriţi plăcerea, ca fiind ceva bun, iar de durere fugiţi, ca fiind ceva rău?" Amîndoi am fost de acord. ,,- Vasăzică socotiţi că răul este durerea şi binele este plăcerea, apoi chiar despre desfătare însăşi zi­ ceţi că e un rău atunci cînd ne lipseşte de plăceri mai mari decît cele pe care ni le oferă ea însăşi sau cînd ne pricinuieşte necazuri mai mari decît plăcerict le pe care le conţine în ea însăşi? Căci dacă aţi avea

PROTAGORAS

559

un alt motiv pe temeiul căruia să consideraţi plăcerea ceva rău, ne-aţi spune şi nouă; dar nu veţi avea. - Nici eu nu cred, a spus Protagoras. - Dar în ceea ce priveşte durerea lucrurile nu stau oare în acelaşi fel? Nu ziceţi că durerea este ceva bun atunci cînd ne scapă de dureri mai mari decît cele pe care le conţine ea sau cînd ne procură plăceri mai mari decît durerea? Căci dacă ţineţi seama de alt motiv cînd con­ sideraţi durerea ceva bun, în afară de cel pe care îl e spun eu, ne puteţi spune şi nouă. Dar nu veţi avea ce ne spune. - Ai dreptate, Socrate, a zis Protagoras. - Dacă m-aţi întreba iarăşi, oameni buni: «Pentru ce stărui atît de mult asupra acestui lucru şi revii de atîtea ori?», aş spune: Vă cer iertare, dar în primul rînd nu este uşor de arătat ce înţelegeţi voi prin a fi învins de plăceri. Apoi de asta depind toate demonstraţiile. Dar încă vă mai puteţi retrage şi acum 355 a consimţămîntul, dacă puteţi arăta cumva că binele e altceva decît plăcerea iar răul altceva decît durerea, sau vă e de ajuns să trăiţi toată viaţa în chip plăcut şi fără durere? Dacă vă ajunge şi nu puteţi spune despre ceva că e bun sau rău dacă nu duce la ceva bun sau ceva rău, ascultaţi cele ce urmează. Vreau să spun că dacă aşa stau lucrurile, devine ridicol a zice că adesea omul cunoscînd că cele rele sînt rele totuşi le săvîrşeşte, mînat şi buimăcit de plăceri, deşi b ar putea să nu le facă; sau a zice că deşi omul cu­ noaşte cele bune, totuşi nu vrea să le facă din pricina plăcerilor de moment care îl înving. Ar reieşi însă cu toată limpezimea că aceste afirmaţii sînt ridicole dacă în loc să ne folosim de mai multe nume, adică de plăcere şi durere, sau de bine şi de rău, de vreme ce ele au părut a fi numai două, ne vom folosi rînd c pe rînd pentru a le denumi doar de două cuvinte, mai întîi de bine şi rău, apoi de plăcere şi durere. Admiţînd acest lucru, să spunem acum că omul cunoscînd

560

PLATON

cele rele, ca fiind rele, totuşi le săvîrşeşte. Dacă însă cineva ne va întreba: «de ce?», vom zice: «pentru că e învins»; el ne va întreba atunci: «de cine? » ; noi nu vom avea voie să zicem: «de către plăcere», căci acum nu se mai cheamă plăcere, ci bine; îi vom răspunde atunci şi vom zice că este învins; «de către cine?», va întreba el. «Pe Zeus, de către bine», vom zice. Atunci, dacă interlocutorul nostru se va întîmpla să fie un ct om nestăpînit, va izbucni în rîs şi va zice: «Dar ridi­ colă afirmaţie mai faceţi, spunînd că cineva săvîrşeş­ te cele rele, ştiind că sînt rele, deşi n-ar trebui să le facă, învins fiind de cele bune. Oare cele bune nu merită să învingă în noi pe cele rele, sau merită?» E limpede că răspunsul nostru va fi că merită; altmin­ teri nu ar săvîrşi nici o greşeală cel despre care spu­ nem că este învins de plăceri. «Dar de ce sînt nevred­ nice cele bune să învingă pe cele rele sau cele rele pe cele bune? va zice poate interlocutorul nostru. Oare prin altceva decît prin aceea că uneori ele sînt mai mari, alteori sînt mai mici sau uneori sînt mai multe e iar alteori mai puţine?» Nu vom avea de spus altceva decît aceasta. «Atunci e limpede, va spune el. că prin a fi învins înţelegeţi următorul lucru: a a\ege unele rele mai mari în locul unor bunuri mai mici. » Deci asta am lămurit-o. Dar să luăm acum din nou numele de «plăcut» şi «neplăcut» pentru aceleaşi lucruri şi să spunem că 356 a omul săvîrşeşte cele neplăcute - adineauri ziceam cele rele - ştiind că sînt neplăcute, învins fiind de cele plăcute, care de bună seamă că nu sînt demne să în­ vingă. Dar ce altă vrednicie are plăcerea faţă de ne­ plăcere, decît diferenţa în plus sau în minus dintre ele? Asta înseamnă că ele pot fi mai mari sau mai mici una faţă de alta, mai multe sau mai puţine şi mai in­ tense sau mai puţin intense. Dacă însă cineva ar spu­ ne: «Dar, Socrate, plăcerea de moment diferă mult atît de plăcerea, cît şi de neplăcerea de mai tîrziu. » Prin

PROTAGORAS

56 1

ce altceva, aş întreba eu, dacă nu prin plăcere sau neplăcere? Căci prin altceva nu e cu putinţă. Ci întoc­ mai ca un om care se pricepea bine la cîntărit, pu­ nînd în balanţă pe cele bune şi pe cele rele, precum şi pe «îndată» şi pe «mai tîrziu», spune care atîrnă b mai mult. Dacă, de pildă, o să compari pe cele plă­ cute cu cele plăcute, vei alege întotdeauna pe cele mai mari şi mai multe; dacă vei compara pe cele ne­ plăcute cu cele neplăcute, vei alege pe cele mai mici şi mai puţine; dacă vei compara pe cele plăcute cu cele neplăcute, în cazul cînd cele neplăcute sînt în­ trecute de cele plăcute, fie că cele apropiate sînt în­ trecute de cele îndepărtate, fie că cele îndepărtate sînt întrecute de cele apropiate, vei găsi că trebuie săvîrşită fapta în care sînt întrunite aceste condiţii. Dar dacă cele plăcute sînt întrecute de cele neplăcu­ te, fapta nu trebuie săvîrşită. Oare stau lucrurile alt­ cumva, aş întreba eu, oameni buni? Sînt sigur că nu c ar putea spune altfel. " A fost şi el de aceeaşi părere. ,,- Dacă aşa stau lucrurile, voi zice; răspundeţi-mi la următoarea întrebare . Nu-i aşa că aceleaşi lucruri de aproape vi se par mai mari la vedere şi de depar­ te mai mici? Sau nu? Şi grosimile şi mulţimile nu tot la fel? Sau aceleaşi voci nu vă par oare de aproa­ pe mai tari, iar de departe mai slabe? Prin urmare, ct dacă fericirea ar consta pentru noi în a alege şi a face lucrurile de proporţii mai mari şi în a fugi de cele mici şi a nu le face, ce soluţie de viaţă ni s-ar părea potri­ vită? Oare tehnica măsurătorii sau efectul aparen­ ţei? Dar aceasta din urmă nu ne rătăceşte oare, fă­ cîndu-ne să oscilăm de multe ori într-o parte şi alta şi să ne căim atît pentru faptele noastre, cît şi pen­ tru alegerile noastre mari şi mici, pe cînd tehnica mă­ surătorii n-ar spulbera oare această închipuire şi, lămurind adevărul, n-ar aduce linişte sufletului, fă­ cîndu-1 să poposească la adevăr şi n-ar fi ea o cale e pentru salvarea vieţii? S-ar învoi oare oamenii noştri

562 .

357 a

b

c

PLATON

că tehnica măsurătorii ne-ar salva în raport cu aces­ tea sau ar zice că alta? - Tehnica măsurătorii, încu­ viinţă el. - Dar dacă salvarea vieţii ar consta în ale­ gerea numărului par sau impar, adică dacă ar trebui să alegi bine cînd pe unul mai mare, cînd pe unul mai mic, fie în raport cu el însuşi, .fie unul în raport cu altul, indiferent că ar fi apropiat sau că ar fi îndepărtat, care ar fi calea salvării vieţii? Nu-i aşa că ştiinţa? Şi oare nu aceea a măsurătorii exacte, de vreme ce ea are ca obiect prisosul şi lipsa? Dar de vreme ce e vorba de par şi impar, această ştiinţă ar putea fi ea alta decît aritmetica? Ar fi oare de acord cu noi, oamenii, sau nu?" Şi lui Protagoras i s-a părut că ei ar fi de acord. ,,- Ei bine, oameni buni, întrucît a reieşit că pentru noi salvarea vieţii constă în a face o alegere justă între plăcere şi neplăcere, între «ceea ce e mai mult» şi «ceea ce e mai puţin», între «ceea ce e mai mare» şi «ceea ce e mai mic», între «ceea ce e mai apropiat» şi «ceea ce e mai îndepărtat», oare nu avem noi de-a face cu un fel de măsurătoare, fiind vorba de a constata prisosul sau lipsa sau egalitatea unora faţă de celelalte? - Neapărat. - De vreme ce avem de-a face cu o măsurătoare, desigur că e vorba şi de o tehnică şi de o ştiinţă. Despre ce fel de tehnică şi ce fel de ştiinţă este vorba, vom cerceta pe urmă; faptul că este o ştiinţă e de ajuns pentru demonstra­ ţia pe care o aveam de făcut eu şi Protagoras, în legătură cu cele ce ne-aţi întrebat. Puneaţi însă o întrebare, dacă vă mai amintiţi, în momentul cînd noi eram de acord unul cu altul, spu­ nînd că nimic nu e mai tare decît ştiinţa, ci ea învin­ ge atunci cînd există atît plăcerea, cît şi toate cele­ lalte; voi ziceaţi că plăcerea învinge adesea chiar şi pe omul ştiutor; dar deoarece nu am fost de acord cu voi, ne-aţi întrebat după aceasta: «Protagoras şi So­ crate, dacă acest lucru nu înseamnă a fi învins de plăcere, atunci despre ce este vorba şi ce spuneţi voi

PROTAGORAS

563

că este? Spuneţi-ne şi nouă» . Ei bine, dacă v-am fi spus atunci că este vorba de neştiinţă, aţi fi ris de noi; acum însă dacă aţi rîde de noi, aţi rîde şi de voi înşivă, căci aţi recunoscut şi voi că cei ce greşesc, greşesc din lipsa de ştiinţă în ceea ce priveşte alege­ rea celor plăcute şi a celor neplăcute, adică a binelui şi a răului; şi nu numai din lipsa ştiinţei, ci şi din lipsa a ceea ce aţi recunoscut mai înainte a fi tehni­ ca măsurătorii; or fapta greşită, ştiţi şi voi desigur că se săvîrşeşte fără ştiinţă, adică din neştiinţă; încît a fi învins de plăcere este cea mai mare neştiinţă; toc­ mai pe aceasta spune că o vindecă Protagoras aces­ ta, ca şi Prodicos şi Hippias. Voi însă din cauză că o so­ cotiţi a fi altceva decît neştiinţă, nici voi înşivă nu vă duceţi, nici pe copiii voştri nu-i trimiteţi la cei care pot preda acestea, adică la sofişti, crezînd că nu se pot învăţa; dar cruţîndu-vă banii şi nedîndu-i acestora, faceţi rău şi pe plan public şi pe plan particular. Iată ce am fi răspuns celor mulţi. Dar vă întreb împreună cu Protagoras , pe voi Hippias şi Prodicos - căci argumentaţia trebuie să fie şi a voastră -, vi se pare că am dreptate sau că greşesc?" Tuturor le-a părut că aveam dreptate cu prisosinţă în cele ce spusesem. ,,Aşadar, sînteţi de acord că plăcerea este bună, iar neplăcerea este rea. Fac apel la dibăcia lui Prodicos de a distinge cuvintele; spune cum vrei: «plăcut» sau «încîntător» sau «delicios» sau oricum îţi face plăcere să numeşti acestea, preabunule Prodicos, numai răspunde-mi la întrebare. " Prodicos , zimbind, a încuviinţat, la fel şi ceilalţi. ,,Dar ce înseamnă asta, oameni buni? am zis eu . Toate faptele care ţintesc la o viaţă plăcută şi fără durere nu sînt oare frumoase şi folositoare? Şi fapta frumoasă nu este bună şi folositoare?" Li se păru că da. ,,Deci dacă ceea ce este plăcut este bun, nimeni, ştiind sau crezînd că există alte lucruri mai bune decît cele pe care le face şi care

d

e

358 a

b

564

PLATON

îi stau în putinţă, nu le va mai face pe cele dintîi, putindu-le face pe cele mai bune . Iar a fi învins nu înseamnă altceva decît neştiinţă, în timp ce a fi mai tare nu e altceva decît ştiinţă. " Toţi au încuviinţat. ,,Dar ce? Numiţi aşadar neştiinţă, a avea o părere gre­ şită şi a greşi în ceea ce priveşte lucrurile importan­ te?" Au aprobat cu toţii şi acest lucru. ,,Prin urmare, ct se poate spune că nimeni nu recurge cu dinadinsul la cele rele sau la cele ce i se par rele, pe cît se pare acest lucru nici nu este în firea omului, anume să săvîrşească acele lucruri pe care le socoteşte rele în locul celor bune. Şi atunci cînd e silit să aleagă între două lucruri rele, nimeni nu va alege pe cel mai mare, avînd putinţa să-l aleagă pe cel mai mic. " Toţi au fost de acord asupra acestor lucruri. ,,Dar, am zis eu, ce înţelegeţi prin frică şi teamă? Oare ceea ce înţeleg şi eu? Mă adresez ţie, Prodicos. Eu înţeleg prin asta un fel de aşteptare la ceva rău, fie că. o numiţi frică, fie că o numiţi teamă. " Protagoras şi Hippias erau de pă­ rere că frica şi teama înseamnă acest lucru; lui Proe dicos i se părea că acest lucru înseamnă teamă, nu frică. ,,Dar nu are nici o însemnătate, Prodicos, am zis eu, ci iată despre ce e vorba. Dacă cele de mai-nainte sînt adevărate, care dintre oameni va dori oare să în­ timpine acele lucruri de care se teme, avînd putinţa să le întimpine pe cele de care nu se teme? După cele convenite, nu este oare aceasta cu neputinţă? Am convenit că cele de care te temi le socoteşti a fi rele; 359 a or nimeni nu caută să aleagă înadins acele lucruri pe care le socoteşte rele. " Toţi au încuviinţat şi acestea. ,,Aşa stind lucrurile, o, Prodicos şi Hippias , am zis eu, rămîne să ne dea seamă Protagoras acesta de cele ce spunea la început, ca răspuns la întrebările despre natura virtuţii; dar nu de cele ce a spus la în­ ceput de tot; căci atunci a zis că părţile virtuţii fiind în număr de cinci, nici una nu este ca cealaltă, fiec

PROTAGORAS

565

care avînd rostul său propriu. Nu la acestea mă re­ fer, ci la cele de mai tîrziu. Într -adevăr, mai tîrziu a zis că patru dintre ele sînt destul de asemănătoare b unele cu altele, una însă diferă de ele foarte mult, anume curajul, dîndu-mi pentru acesta următoarea probă: «Vei găsi, Socrate, oameni care sînt foarte ne­ evlavioşi, foarte nedrepţi, foarte neruşinaţi şi foarte neînvăţaţi, dar care sînt foarte curajoşi; prin aceas­ ta vei cunoaşte că e o diferenţă considerabilă între curaj şi celelalte părţi ale virtuţii. » Chiar atunci, pe loc, m-am mirat foarte mult de acest răspuns, dar mă mir şi mai mult acum, după ce am discutat aces­ tea cu voi. Întrebam aşadar acest lucru, anume dacă îi numeşte pe cei curajoşi îndrăzneţi, iar el a răspuns: c «Şi cutezători)) . Îţi aminteşti, Protagoras, că aşa ai spus?" Încuviinţă. ,,Ei bine, spune-ne la ce lucruri se-ncumetă cei curajoşi? Oare la acelea la care se încumetă şi cei laşi?" A răspuns că nu. ,,- Atunci la altele. - Da, a zis el. - Oare cei laşi se-ncumetă la lucruri lipsite de primejdie iar cei curajoşi la cele primejdioase? - Cel puţin aşa se spune de către oameni, Socrate. - Ai dreptate, dar nu te întreb ct asta, ci tu la ce zici că se-ncumetă cei curajoşi? Oare se-ncumetă ei la cele ce cred că sînt periculoase, sau la cele ce cred că nu sînt? - Dar acest lucru s-a dovedit prin cele spuse de către tine adineauri ca fiind imposibil. - Ai dreptate şi aici, am zis eu; căci dacă demonstraţia a fost bună, nimeni nu se-ncu­ metă la lucruri pe care le socoteşte primejdioase, deoarece s-a stabilit că a se lăsa biruit înseamnă neştiinţă." Fu de acord. ,,- De fapt, toţi, atît cei laşi cît şi cei curajoşi, se încumetă la acele lucruri care le par de cutezat şi în acest chip şi cei laşi şi cei cue rajoşi se încumetă la aceleaşi lucruri. - Totuşi sînt cu totul contrare, Socrate, a zis el, cele la care se încumetă cei laşi şi cele la care se în­ cumetă cei curajoşi. Unii vor să meargă îndată la

566

360 a

b

c

PLATON

război, ceilalţi nu vor. - Oare a merge la război este un lucru frumos sau mit? - Frumos, a zis el. - Prin urmare, am stabilit mai înainte că dacă e un lucru frumos, este şi bun; căci am fost de acord că faptele frumoase sînt şi bune. - Ai dreptate, şi eu sînt me­ reu de această părere. - Bine, am zis eu. Dar care zici că sînt aceia care nu vor să meargă la război, acesta fiind un lucru frumos şi bun? - Cei laşi, a zis el. - Dar de vreme ce este un lucru frumos şi bun, nu-i aşa că e şi plăcut? - Asupra acestui lucru căzusem de acord, a zis el. - Oare cu bună ştiinţă nu vor cei laşi să caute ceea ce e mai frumos, mai bun şi mai plăcut? - Dar dacă admitem acest lucru, stricăm înţelegerea de mai-nainte, a zis el. - Dar cel curajos? Nu se încumetă el oare la ceea ce e mai fru­ mos, mai bun şi mai plăcut? - N-avem încotro, zise el; trebuie s-o admitem. - Prin urmare, nu-i aşa că cei curajoşi nu se tem în mod ruşinos, atunci cînd se tem, nici nu sînt cutezători în mod ruşinos, atunci cînd sînt cutezători? - Adevărat, zise el. - Dacă chipul în care o fac nu e urît, nu-i aşa că e frumos? - Desigur, a zis el. - Iar dacă e frumos, este şi bun? - Aşa e, a zis el. - Cei laşi, ca şi cei temerari şi cei care nu sînt în toate minţile, nu se tem ei oare în chip ruşinos şi nu sînt încrezători tot în chip urît?" Încuviinţă şi el. ,,- Deci cutezanţa lor urîtă şi teama lor ruşinoasă să aibă oare altă cauză decît neştiinţa şi neînvăţarea? - Întocmai aşa cum spui, zise el. - Oare acel lucru prin care cei laşi sînt laşi, îl numeşti curaj sau laşitate? - Eu unul îl numesc laşitate, a zis el. - Dar nu a reieşit că cei laşi sînt laşi din cauză că nu cunosc cele primejdioase? Chiar aşa, a zis el. - Deci sînt laşi din cauza aces­ tei neştiinţe?" Încuviinţă. ,,Dar acel lucru prin care ei sînt laşi, nu a fost recunoscut de către tine ca fiind laşitatea?" Aprobă. ,,Deci laşitatea nu ar fi oare ne­ cunoaşterea celor primejdioase?" Dădu din cap în

PROTAGORAS

567

semn de aprobare. ,, Dar curajul, am zis eu, este con- ct trariul laşităţii." Spuse că da. ,,Atunci cunoaşterea celor primejdioase şi a celor neprimejdioase nu este contrară necunoaşterii acestora?" Încuviinţă şi aici dînd din cap. ,, Necunoaşterea acestora este laşita­ tea?" Încuviinţă tare cu greu aceasta, dînd din cap. ,, Deci cunoştinţa celor primejdioase şi a celor nepri­ mejdioase este curajul, care este contrar necunoaş­ terii lor?" Acest lucru nu a mai vnit să-l încuviinţeze nici mă­ car printr-un semn din cap şi tăcut. Iar eu am zis: ,,- Ce, Protagoras, nici nu aprobi, nici nu dezaprobi cele ce te întreb? - Trage concluziile tu însuţi. - Bine, zisei eu. Un singur lucru vreau să te mai întreb: e dacă mai crezi ca la început că există unii oameni foarte neînvăţaţi, dar cu toate astea foarte curajoşi. - Îmi faci impresia, Socrate, zise el, că arzi de ne­ răbdare să ieşi biruitor, obligîndu-mă să răspund; ei bine, îţi fac pe plac spunînd că, după cele admise, mi se pare cu neputinţă. - Dar nu te întreb pentru alt motiv, decît din do­ rinţa de a vedea cum stau lucrurile în ceea ce priveşte virtutea şi ce este această virtute. Căci sînt sigur 361 a că, dacă am lămuri acestea, s-ar lămuri implicit şi acel lucru despre care şi eu şi tu arri vorbit atît de mult, eu zicînd că virtutea nu se poate învăţa, tu zicînd că se poate învăţa. Iar încheierea discuţiei la care am ajuns adineauri parcă ar avea chipul unui om care mustră şi rîde şi care, dacă ar lua cuvîntul, ar spune: «Ciudaţi oameni mai sînteţi, Socrate şi Pro­ tagoras; căci tu, spunînd mai înainte că virtutea nu se poate învăţa, acum te nevoieşti pentru nişte lucruri care sînt împotriva ta, încercînd să demonstrezi că b toate lucrurile se reduc la ştiinţă, atît dreptatea, cît şi chibzuinţa şi curajul; în acest chip ar reieşi cu priso­ sinţă că virtutea poate fi învăţată. Dacă virtutea ar fi altceva decît ştiinţă, după cum încearcă să spună

568

PLATON

Protagoras, cu siguranţă nu ar putea fi învăţată. Acum însă dacă va rezulta cu totul că e o ştiinţă, aşa cum te sileşti să arăţi tu, Socrate, va fi lucru de mirare să nu poată fi învăţată. Protagoras însă, care la început pre­ supunea că poate fi învăţată, acum pare asemenea unuia care se sileşte să demonstreze contrariul, fiind c dispus să spună .că e orice altceva afară de ştiinţă, şi astfel nu ar mai putea fi deloc învăţată. » Eu însă, Pro­ tagoras, văzînd această grozavă răsturnare a lucru­ rilor, doresc din tot sufletul ca ele să se lămurească şi aş voi, după ce am avut această discuţie, reve­ nind, să definim ce este virtutea şi să cercetăm din nou în funcţie de aceasta dacă se poate învăţa sau nu, pentru ca nu cumva Epimeteu acela să ne amă­ gească în cursul cercetării, păcălindu-ne iarăşi aşa cum a făcut cînd ne-a neglijat la împărţeala daruct rilor, după cum spui tu. De fapt şi în mit mi-a plăcut Prometeu mai mult decît Epimeteu. Luînd deci şi eu pildă de la el şi îngrijindu-mă de viaţa mea, în între­ gul ei, studiez toate acestea şi dacă tu ai vrea, aşa cum spuneam şi la început, mi-ar face mare plăcere să le cercetez împreună cu tine." Iar Protagoras a zis: ,, Laud rîvna ta, Socrate, şi felul tău de a duce discuţia. Căci dacă nici în alte privinţe nu mă socotesc a fi un om rău, în ce priveşte e invidia sînt dintre oameni cel mai puţin atins de ea, de vreme ce şi despre tine am spus multora că din- tre toţi cîţi am întîlnit te admir cel mai mult, iar din­ tre cei de-o seamă cu tine, te admir chiar din cale afară de mult . Şi mărturisesc că nu m-aş mira dacă ai ajunge printre oamenii cei mai străluciţi în ceea ce priveşte ştiinţa. Dar despre acestea vom discuta din nou, oricînd vrei; acum însă e timpul să mă ocup de 362 a altceva." - Iar eu am zis: ,,Să facem aşa cum crezi tu de cuviinţă. De fapt şi eu trebuie să mă duc undeva, aşa cum spusesem la început; am rămas doar ca să-i fac pe plac preabunului Callias." După acest schimb de cuvinte, ne-am despărţit.

CUPRINS

Notă asupra ediţiei de Cătălin Partenie . . . . . . . . . . .

5

Notă asupra volumului I de Cătălin Partenie. . . . . . .

11

Apărarea lui Socrate

Traducere de Cezar Papacostea, revizuită de Constantin Noica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13

Criton

Traducere de Marta Guţu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

Charmides

Traducere de Constantin Noica . . . . . . . . . . . . . . . .

66

Lahes

Traducere de Dan Sluşanschi . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 02

Lysis

Traducere de Alexandru Cizek . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 37

Euthyphron

Traducere de Francisca Băltăceanu şi Petru Creţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1 62

Hippias Minor

Traducere de Petru Creţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 85

Hippias Maior

Traducere de Gabriel Liiceanu . . . . . . . . . . . . . . . . . 206

Alcibiade I

Traducere de Sorin Vieru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245

Ion

Traducere de Dan Sluşanschi şi Petru Creţia . . . . . . 306

570

PlATON

Euthydemos

Traducere de Gabriel Liiceanu . . . . . . . . . . . . . . . . . 325

Gorgias

Traducere de Cezar Papacostea, revizuită de Constantin Noica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 375

Protagoras

Traducere de Şerban Mironescu . . . . . . . . . . . . . . . 503

Redactor ANTOANETA IORDACHE Apărut 2001 BUCUREŞTI - ROMÂNIA Tiparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial"