Drept electoral
 9786066737012

  • Commentary
  • Scanned by SDR, OCR by Epistematic
  • 0 0 0
  • Like this paper and download? You can publish your own PDF file online for free in a few minutes! Sign Up
File loading please wait...
Citation preview

Prof. univ. dr. Gheorghe IANCU Drd. Vlad Alexandru IANCU

DREPT ELECTORAL

IANCU, GHEORGHE Născut la data de 2 septembrie 1952 în Bucureşti. Studii: Facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti (1974-1978); cursuri postuniversitare şi postdoctorale în drept constituţional şi drept internaţional public la Universitatea autonomă din Ottawa, Canada (1991), la Fribourg, Elveţia (1992), la Universitatea europeană de drept de la Florenţa, Italia (1994) şi la Universitatea Pantheon Sorbonne Paris II, Franţa (2006). Activitate: profesor universitar, materiile drept constituţional şi instituţii politice şi drept electoral; a îndeplinit mai multe funcţii şi demnităţi publice, cum au fost cele de consilier juridic şef la Ministerul Silviculturii, procuror pentru Tribunalul Suprem (procuror TS) la Procuratura Generală, consilier parlamentar la Camera Deputaţilor, secretar general la Curtea Constituţională (primul în istoria acestei autorităţi publice), membru al Curţii de Conturi (magistrat la Secţia jurisdicţională, cu rang de judecător de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), adjunct al Avocatului Poporului, secretar general şi apoi director general la Autoritatea Electorală Permanentă; Avocatul Poporului (2011-2012); preşedintele Comisiei pentru evaluarea performanţelor profesionale ale înalţilor funcţionari publici (2005-2007 şi 2008-2011 ); membru fondator al Centrului de Drept Constituţional şi Instituţii Politice al Facultăţii de drept a Universităţii Bucureşti; membru al ELI (Institutul European de Drept). Publicaţii: a publicat peste 52 de lucrări şi peste 50 de articole şi studii publicate în ţară şi în străinătate. Între lucrările publicate, ca autor sau coautor, pot fi enumerate: Constituţiile României; Drepturile fundamentale şi protecţia mediului; Interpretarea constituţiei; Dreptul de azil - Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului; Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale. Sistemul de garanţii; Cetăţenia europeană; Alegerile şi corpul electoral; Perspective juridice privind instituţia Parlamentului; Votul electronic; Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene; Răspunderea în dreptul constituţional; Sisteme electorale contemporane; Drept procesual constituţional; Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat; Drept electoral; Teoria ciclurilor constituţionale. Toate publicaţiile cuprind referiri la practica autorităţilor publice şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a altor jurisdicţii constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a unor instanţe interne, europene sau internaţionale. Premii: premiul „Andrei Rădulescu" al Uniunii Juriştilor din România, pentru contribuţia la lucrarea „Interpretarea Constituţiei" (2002). Medalia şi diploma de onoare a Patriarhiei Române pentru ziua de 2 iulie 2015. Participant la numeroase colocvii, seminarii, conferinţe, congrese şi alte asemenea în domeniile dreptului constituţional şi al instituţiilor politice ori în cel al dreptului electoral, la nivel naţional şi internaţional.

La realizarea lucrării a fost avută în vedere legislaţia internă şi internaţională, în vigoare la 1 septembrie 2015.

Prof. univ. dr. Gheorghe IANCU Drd. Vlad Alexandru IANCU

DREPT ELECTORAL Ediţie revizuită şi completată

Universul Juridic Bucureşti - 2015 -

Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L. Copyright© 2015, S.C. Universul Juridic S.R.L. Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L. NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOTIT DE SEMNĂTURA AUTORULUI ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI. APLICA TE PE INTERIORUL ULTIME/ COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IANCU, GHEORGHE Drept electoral / Gheorghe Iancu, Vlad Alexandru Iancu. Ed. a 2-a, rev. - Bucureşti : Universul Juridic, 2015 Bibliogr. ISBN 978-606-673-701-2 I. Iancu, Vlad Alexandru 342.8(498)

REDACŢIE:

tel./fax: 02I.314.93.I3 tel.: 0732.320.666 e-mail: [email protected]

DEPARTAMENTUL tel.: DISTRIBUŢIB: fax:

e-mail:

021.314.93.15 021.3I4.93.I6

[email protected]

www.universuljuridic.ro

În amintirea Mamei mele!

Clarificări terminologice Între relaţiile sociale reglementate de normele de drept figurează şi cele care privesc alegerea deputaţilor, senatorilor, a şefului statului, a membrilor consiliilor locale şi judeţene, preşedinţilor consiliilor judeţene, a primarilor, precum şi alegerile pentru Parlamentul European (europarlamentare). Din punctul de vedere al dreptului pozitiv, normele care reglementează aceste relaţii sociale se constituie în sistemul normelor juridice electorale, care mai este denumit şi sistemul electoral, în timp ce, din punctul de vedere doctrinar, aceste norme sunt studiate într-o ramură a dreptului distinctă, şi anume dreptul electoral. Studierea acestor norme juridice într-un cadru comparat are ca efect apariţia sistemelor electorale contemporane. Formele pe care le pot îmbrăca aceste norme juridice electorale sunt diferite de la stat la stat, de la o etapă la alta şi pot fi ale unei legi sau ale unui cod electoral. Este preferabilă forma unui cod electoral, care este mai stabil, are un caracter tehnic şi poate fi dezvoltat prin diferite acte normative, inclusiv prin legi. În conţinutul lor normele juridice electorale stabilesc care sunt drepturile electorale ale cetăţenilor; condiţiile care trebuie îndeplinite de o persoană pentru a le exercita; garanţiile care asigură exercitarea lor efectivă; obligaţiile autorităţilor publice în legătură cu alegerile de deputaţi, de senatori, ale şefului statului, ale consilierilor locali sau judeţeni, ale pri­ marilor şi alegerile pentru Parlamentul European; regulile pentru organizarea şi desfă­ şurarea alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor exprimării votului (scrutinul); regulile referitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului. Terminologic, există mai multe denumiri pentru acest domeniu. În legătură cu denumirea domeniului, în doctrina de specialitate există o interesantă opinie. Astfel, exagerându-se rolul sociologiei, într-un anumit moment istoric al evoluţiei ştiinţei dreptului, s-a considerat că sistemul electoral ar trebui să se numească sociologia sistemului electoral, sociologia alegerilor, şi nu alegerile, sociologia constituţiei, sociologia guvernării directe etc. (Raoul de la Grasserie) Studierea dreptului electoral prezintă interes ştiinţific datorită importanţei alegerilor în desemnarea membrilor autorităţilor reprezentative, prin care poporul îşi exercită suvera­ nitatea şi pentru că ele asigură cadrul juridic optim pentru exercitarea „suveranităţii naţionale" prin intermediul unor alegeri libere, periodice şi corecte. Este, de altfel, îndeobşte admis că, într-un stat de drept şi democratic, poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt, fapt care rezultă, cu prisosinţă, şi din prevederile art. 2 din Constituţia română.

„ Temelia oricărei democraţii este dreptul la vot al poporului. " Winston Churchill

Partea I DREPTURILE POLITICE FUNDAMENTALE

CAPITOLUL

I

Identificarea drepturilor politice fundamentale Drepturile electorale ale cetăţenilor formează o categorie distinctă între drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fiind astfel înscrise în constituţii ca drepturi fundamentale şi în legi ca drepturi subiective şi au ca obiect, în exclusivitate, participarea cetăţenilor la exercitarea suveranităţii, la constituirea autorităţilor reprezentative sau la constituirea auto­ rităţilor administraţiei publice locale (consilii locale, consilii judeţene, preşedinţi ai consiliilor judeţene sau primari) şi la constituirea Parlamentului European. Sfera drepturilor electorale subiective este mai largă decât cea a drepturilor electorale fundamentale (politice) prevăzute în legile fundamentale, ceea ce înseamnă că nu toate drepturile electorale subiective ale cetăţenilor sunt nominalizate în constituţii. În alte cuvinte, în constituţii sunt reglementate doar drepturile electorale fundamentale (politice) ale cetăţenilor, în timp ce celelalte drepturi electorale (subiective) sunt prevă­ zute de lege (dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele electorale, de a formula întâmpinări, contestaţii, recursuri sau plângeri în legătură cu operaţiunile electorale, de a formula întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror altor erori, dreptul de a contesta candidaturile etc.). Tradiţional, ca drepturi electorale fundamentale (politice) înscrise în constituţii sunt: dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, calificate în doctrina de specialitate ca drepturi fundamentale politice. În Constituţia României aceste drepturi sunt reglementate de art. 16 alin. (4), art. 36, art. 37 şi art. 38 (drepturile fundamentale politice ale cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European). Se poate pune întrebarea firească dacă art. 38 din Constituţie reglementează sau nu drepturi fundamentale politice, întrebare care este firească având în vedere că aceste drepturi sunt prevăzute de Constituţie şi pot fi astfel caracterizate ca fiind drepturi fundamentale politice. Într-o opinie se arată, în esenţă, că, drepturile exclusiv politice sunt exercitate de cetăţeni pentru participarea la guvernare. Cele două drepturi fundamentale electorale ale cetăţenilor români, prevăzute de art. 38 din Constituţie, nu implică participarea la guvernare la nivel naţional, ci participarea acestora la formarea singurei instituţii europene repre­ zentative, aleasă printr-un proces electoral asemănător celor utilizate pentru desemnarea parlamentelor naţionale. ,,Este vorba de noi drepturi electorale, care însă nu se încadrează în categoria celor exclusiv politice, în sens tradiţional, întrucât nu implică o participare la exercitarea suveranitătii de stat, ci o participare la un proces electoral menit să desemneze un organ reprezentati� continental." (Elena Simina Tănăsescu) În aceeaşi opinie se mai arată că, aceste două drepturi pot fi examinate în contextul mai larg al noţiunii de cetăţenie europeană, ele fiind exercitate doar de cetăţenii europeni. În opinia noastră, cele prezentate în opinia anterioară cuprind o serie de confuzii neelucidate. Astfel, cele două drepturi, se arată în opinia anterioară, nu fac parte din categoria celor fundamentale exclusiv politice, în sensul lor tradiţional. Această idee

14

DREPTUL ELECTORAL

presupune că ar exista şi drepturi fundamentale exclusiv politice, printre care şi cele două reglementate de art. 38 din Constituţie, dar care nu fac parte din această categorie, în sensul lor tradiţional. O asemenea idee nu este argumentată în niciun fel. În acelaşi timp, cum se poate susţine că aceste drepturi implică doar participarea la un proces electoral pentru desemnarea unui organ reprezentativ la nivel continental, când în realitate aceste drepturi sunt fundamentale şi reglementate ca atare în constituţia unui stat. Ca urmare, nu se poate susţine că aceste drepturi „nu implică participarea (cetăţenilor - n.n.) la exercitarea suvera­ nităţii de stat". În realitate, este vorba de suveranitate în stat şi de componenta sa suverani­ tatea poporului, şi nu suveranitatea de stat care aparţine numai statului, şi nu cetăţenilor. De asemenea, cetăţenia europeană implică existenţa cetăţeniei statului membru, iar exercitarea tuturor drepturilor fundamentale presupune existenţa cetăţeniei statului în cauză. Cele două drepturi sunt drepturi electorale fundamentale (politice) ale cetăţenilor români, pentru că îndeplinesc toate trăsăturile acestor drepturi, subliniate de altfel în doctrina de specialitate, şi anume: sunt drepturi subiective ale cetăţenilor români; sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni şi sunt prevăzute de Constituţie. Desigur că, este important să se stabilească şi natura lor pentru a fi clasificate într-o categorie de drepturi sau într-o alta, dar ceea ce contează este definirea lor ca drepturi fundamentale. În ceea ce priveşte clasificarea acestor drepturi, credem că ele sunt drepturi fundamentale politice, pentru că prin conţinutul lor pot fi exercitate de către cetăţenii români pentru constituirea Parlamentului European. În acest context credem că, este necesar să arătăm că drepturile fundamentale politice trebuie să asigure participarea la guvernare. Noţiunea de participare la guvernare cuprinde posibilitatea pe care o au cetăţenii români de a vota sau de a fi aleşi pentru constituirea unor autorităţi şi instituţii publice interne, dar şi de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea Parlamentului European. Clasificarea acestor drepturi pe baza criteriului participării cetăţenilor români la guvernare, în categoria drepturilor exclusiv politice, nu este singura în doctrina de spe­ cialitate, existând şi opinia, de altfel corectă, potrivit căreia drepturile în cauză sunt clasi­ ficate, nu într-o asemenea categorie, ci „Drepturile şi libertăţile care proteguiesc persoana, ca relaţie socială, în considerarea apartenenţei la statul român." (Ion Deleanu) În plus, doctrina de specialitate nu este unanimă în a recunoaşte existenţa unei categorii de drepturi de genul celor exclusiv politice, a căror exercitare să aibă ca scop participarea la guvernare sau la constituirea autorităţilor administraţiei publice locale. Chiar dacă s-ar recunoaşte o astfel de categorie de drepturi, care să asigure participarea la guvernare, este necesară definirea acestei ultime noţiuni, definiţie din care nu ar putea lipsi constituirea unor autorităţi şi instituţii publice interne sau a unor organisme internaţionale sau europene (de genul Parlamentului European). Nu vedem niciun impediment în a gândi astfel, în condiţiile în care există şi alte argu­ mente în sprijinul opiniei noastre. Astfel, conform art. 148 alin. (1) din Constituţie, aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene are ca scop transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi exercitarea în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, iar conform alin. (2), ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile din legile interne şi fac parte din dreptul intern. Mai mult, potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţie, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în actul de aderare.

Partea I. Drepturile politice fundamentale

15

Transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, în condiţiile aplicării princi­ piului subsidiarităţii, instituţii comunitare printre care figurează şi Parlamentul European, presupune că ele vor putea decide în aplicarea acestor atribuţii, adică vor putea adopta acte juridice obligatorii pentru autorităţile şi instituţiile publice române şi pentru cetăţenii români. Asemenea acte juridice obligatorii se vor putea referi şi la guvernarea, la care parti­ cipă cetăţenii români, întrucât, conform prevederilor art. 38 din Constituţie, doar aceştia pot alege şi pot fi aleşi în Parlamentul European, iar conform art. 16 alin. (3) din Constituţie, cetăţenii Uniunii au dreptul de a alege şi de a fi aleşi doar în autorităţile administraţiei publice locale, care nu îndeplinesc atribuţii legate de guvernare. O asemenea opinie se poate susţine şi prin faptul că, prin exercitarea celor două drepturi fundamentale, poporul exercită suveranitatea (puterea), ca urmare a participării la alegeri, fiind indiferent dacă acestea sunt inte�e, europene sau internaţionale. 1n alte cuvinte, prin exercitarea celor două drepturi fundamentale cetăţenii români participă la guvernare, întrucât desemnează instituţii europene, care vor putea lua măsuri obligatorii pentru politica naţională românească şi care vor deveni parte componentă a activităţii de guvernare a României. Desigur că, într-un asemenea context, însăşi noţiunea de guvernare va trebui să-şi îmbogăţească conţinutul. Ca urmare, aceste două drepturi electorale fundamentale sunt politice. Examinarea lor nu se va face însă separat, ci împreună cu fiecare dintre drepturile corespondente, şi anume dreptul de vot şi dreptul de a fi ales. În plus, cetăţenii români sunt cetăţeni europeni, putând şi ei, astfel, să exercite aceste drepturi şi în alte state membre al Uniunii Europene. Unele constituţii prevăd sau au prevăzut şi un alt drept electoral fundamental, şi anume dreptul de revocare, dar care este strâns legat, de regulă, de un anumit tip de scrutin, şi anume scrutinul majoritar uninominal. Dreptul de revocare a parlamentarilor există în Republica Populară Chineză şi se poate exercita de către alegători, în Indonezia unde revocarea se poate realiza de partidul politic al cărui reprezentant este parlamentarul în cauză, în Lichtenstein unde parlamentarul poate fi revocat de grupul său electoral. Acest drept există şi în legislaţia unor cantoane din Elveţia. Majoritatea sistemelor electorale prevăd însă faptul că parlamentarii nu pot fi revocaţi de alegători sau excluşi din parlamente datorită reglementării scrutinelor de listă. Între aceste state figurează şi România, în condiţiile în care Constituţia nu prevede acest drept electoral fundamental pentru parlamentari, iar actuala noastră legislaţie electorală nu mai prevede scrutinul de listă, ci stabileşte că alegerile parlamentare se organizează şi se desfăşoară pe baza tipului de scrutin majoritar uninominal. În alte cuvinte, în prezent, apare o gravă contradicţie care constă în faptul că actuala Lege electorală prevede tipul de scrutin majoritar uninominal, cu un tur de scrutin, pentru care era necesară reglementarea dreptului fundamental la revocare, dar care nu este prevăzut pentru că ar fi intrat în coliziune cu prevederile art. 69 din Constituţie. Astfel, Legea fundamentală permite, pe baza art. 69, doar reprezentarea proporţională şi nicidecum tipurile de scrutin majoritar, inclusiv uninominal. Un asemenea drept de revocare este însă prevăzut în România de Constituţie, doar pentru demiterea Preşedintelui, în condiţiile art. 95. Toate aceste drepturi fundamentale trebuie privite în strânsă legătură cu două teorii, şi anume cea a mandatului imperativ şi cea a mandatului reprezentativ, fundamentate de Joseph Barthelemy şi Paul Duez pe baza raporturilor de reprezentare.

16

DREPTUL ELECTORAL

Potrivit teoriei mandatului imperativ, reprezentanţii (parlamentarii, consilierii, preşedinţii de consilii judeţene, primarii) pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii lor. Alegătorii din decupajul electoral în cauză (circumscripţie electorală, colegiu electoral), în care aceştia au ales, îi pot revoca pe aceştia, fără nicio motivare, pe baza unui drept fundamental de revocare reglementat de constituţii şi de legi, în cazul încălcării instrucţiunilor date de alegători la momentul alegerii. Instrucţiunile se confundă cu programul prezentat de către un candidat la alegeri, care a fost agreat de alegători, pentru că aceştia l-au ales în vederea executării acelui program. Raporturile juridice de reprezentare, care se nasc între alegători şi reprezentanţi, în condiţiile de mai sus, legitimează dreptul alegătorilor de a-i revoca pe cei aleşi. Mandatul imperativ presupune scrutinul majoritar uninominal şi, pe cale de conse­ cinţă, numai într-un asemenea tip de scrutin revocarea poate fi şi trebuie să fie posibilă şi reglementată. În România, în contradicţie cu conţinutul scrutinului majoritar uninominal, potrivit art. 69 din Constituţie, orice mandat imperativ este nul, în exercitarea mandatului lor deputaţii şi senatorii fiind în serviciului poporului. În acest context şi în sprijinul opiniei noastre, în doctrina de specialitate se arăta că toate motivele care ar explica mandatul impe­ rativ au dispărut odată cu Revoluţia franceză. (Joseph Barthelemy, Paul Duez) Potrivit teoriei mandatului reprezentativ, reprezentanţii (aleşii) primesc un mandat dat de întregul popor, de regulă propuşi pe liste de către partidele politice care astfel au un rol important în organizarea şi desfăşurarea alegerilor. Alegătorii nu stabilesc dinainte obligaţiile celor aleşi, ei fiind autorizaţi de către popor doar să îl reprezinte. În acest fel, cei aleşi nu păstrează nicio legătură cu alegătorii, nu răspund faţă de aceştia şi, deci, nu pot fi revocaţi decât de întregul popor, lucru care se poate realiza doar în cazul nerealegerii sale. (Joseph Barthelemy, Paul Duez) În principiu, mandatul reprezentativ presupune scrutinul proporţional (de listă). Exercitarea drepturilor politice se face de componenţii corpului electoral, care nu poate şi nu trebuie confundat cu poporul, întrucât el este format doar din cei care pot vota, adică doar din cetăţenii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de constituţii şi de legi în acest scop (alegătorii activi). Constituirea corpului electoral se face de către stat prin autorităţile sale, care au fost la rândul lor înfiinţate de corpul electoral. Pe cale de consecinţă, statul este cel care stabileşte dimensiunea corpului electoral prin reglementarea unor condiţii consti­ tuţionale şi legale, în acest scop. Pe cale de consecinţă, corpul electoral există atât în statele în care este utilizat sistemul votului universal, cât şi în cele care utilizează sistemul celui restrâns (cenzitar sau capacitar). Diferenţa constă în mărimea corpului electoral care, din motive politice, este mai restrâns în statele care utilizează sistemul votului restrâns, faţă de celelalte state. În alte cuvinte, condiţiile de îndeplinit pentru a face parte din corpul electoral sunt diferite de la un stat la altul. Astfel, în statele democratice aceste condiţii sunt puţine şi relativ uşor de îndeplinit pentru a constitui un corp electoral cât mai mare, în timp ce în statele nedemocratice acestea sunt numeroase şi greu de îndeplinit, tocmai pentru a restrânge dimensiunile corpului electoral. Unele dintre aceste condiţii pot fi vârsta minimă, obligativitatea domiciliului, cetăţenia etc. O interesantă problemă a fost ridicată în doctrina de specialitate, în legătură cu deter­ minarea structurii corpului electoral. În examinarea acestei probleme se pleacă de la două

Partea I. Drepturile politice fundamentale

17

teorii, şi anume teoria potrivit căreia alegătorul are un drept fundamental de a vota şi teoria conform căreia alegătorul îndeplineşte o funcţie publică în procesul electoral. Conform primei teorii, alegătorul are un drept fundamental şi natural de a alege individual şi înnăscut, superior şi anterior legiuitorului, care nu ar putea să îl excludă de la exercitarea acestui drept, decât pentru motive de nedemnitate sau de imposibilitate de a-l exercita. Ca urmare, corpul electoral este foarte extins, foarte larg. Conform celei de-a doua teorii, alegătorul îndeplineşte o funcţie publică şi este astfel obligat să o exercite ca pe orice altă funcţie publică. Ca urmare, potrivit acestei teorii statul are dreptul de a stabili structura corpului electoral, alegând pe cei care pot îndeplini funcţia publică de alegător, iar pe restul eliminându-i. Se pot păstra, astfel, pe baza unor criterii politice, doar persoanele care vor vota pentru ordinea statal-politică stabilită de stat. În opinia lui Joseph Barthelemy, ,,organizarea corpului electoral nu este o problemă juridică, ci o lungă şi grea problemă politică şi socială. Legiuitorul, dacă vrea să facă o operă durabilă şi solidă şi dacă vrea să ferească ţara de revoluţii, trebuie să acorde dreptul de a alege celor care posedă cea mai mare forţă socială şi sunt capabili să-l exercite într-un mod ordonat, liniştit şi luminat". Într-o opinie asemănătoare, se arată că „Aceasta este singura realitate care determină formarea corpului electoral. Alternanţa forţelor sociale într-un stat, aspiraţiile politice ale momentului, fac apel la una dintre cele două teorii juridice, electoratul - drept individual sau electoratul - funcţie socială. Dar doctrinele juridice nu sunt decât rezultanta forţelor sociale în lupta într-un stat, astfel că putem spune că numai de aceste forţe depinde compunerea corpului electoral; singure aceste forţe determină cine are dreptul de a face parte din corpul electoral." (Paul Negulescu, George Alexianu) Desigur că, baza electorală de masă, care este formată prin intermediul partidelor politice, datorită funcţiei lor şi care le sprijină în alegeri, are un rol important în formarea corpului electoral. Astfel, în alegeri, o asemenea bază electorală poate duce la victorie un partid politic, care îşi va instituţionaliza programul electoral după alegeri şi va stabili şi structura corpului electoral, potrivit intereselor sale politice. În determinarea structurii corpului electoral au existat trei sisteme cunoscute, şi anume: cel cenzitar, cel capacitar şi cel al votului universal, care vor fi examinate într-o altă parte a demersului nostru.

II Dreptul de vot şi dreptul de a alege în Parlamentul European CAPITOLUL

Secfiunea 1 Dreptul de vot (art. 36 din Constituţie) În unele constituţii, dreptul de vot este denumit dreptul de a alege. Constituţia română reglementează dreptul de vot în art. 36, acesta fiind un drept electoral fundamental al ceţăţenilor, în general, şi al cetăţenilor români, în special. In doctrina de specialitate s-a propus adoptarea unui vot al familiei, vot care, însă, nu a fost acceptat şi nici reglementat vreodată. În conceptia lui Leon Duguit, printre grupurile sociale înzestrate cu dreptul de vot intră şi cele fa�iliale. Într-o opinie contrară, Joseph Barthelemy arăta că, ,,la prima vedere, ideea este atrăgătoare prin elementul pe care vrea să-l întărească, dar, în acelaşi timp, nu este clară şi nici folositoare instituţiei la care se referă. Precis nu este, pentru că votul familial nu arată ce va însemna în realitate şi ce va fi trecut pe planul realităţii. Cine va reprezenta familia, părinţii fecunzi sau sociologii?" Continuând aceste explicaţii, Jean Dabin arăta că, dacă se doreşte, astfel, întărirea familiei, purificarea ei este absolut necesară, dar aceste scopuri nu vor putea fi obţinute prin trecerea familiei în rândul persoanelor juridice de drept public. A insista prea mult asupra caracterului organic sau instituţional al familiei ar însemna să se piardă din vedere individul, cu toate că persoana omenească rămâne scopul. Organicismul introdus în ideea de familie nu va duce la moralizarea ei, pentru că acest lucru va fi atins prin disciplina socială. Nu statul, ci societatea trebuie să impună familia puternică şi sănătoasă. Transformarea ei în organism politic vine numai în urma unei epoci de discreditare voită a virtuţilor familiei. În cadrul vieţii private aceasta trebuie restabilită, nu în cadrul dreptului public, unde, de la epoca anterioară cetăţii antice, ea nu mai are ce căuta. Coeziunea, ierarhia şi autoritatea în familie, şi nu familia cu drept de vot, din dreptul public, sunt în contra statului. În faţa unor asemenea argumente, s-a propus înlocuirea familiei cu corporaţia, sub forma sindicatului. Statul şi familia sunt adversarii corporaţiilor, pe care acestea le vor înlocui. (Emil Durkheim) În legătură cu dreptul de vot sunt necesare câteva precizări generale. În primul rând, între noţiunea de alegere şi cea de votare, riguros ştiinţific, există deosebiri. Alegerea desemnează operaţiunea electorală prin care cetăţenii aleg pe membrii unei autorităţi publice reprezentative. Votarea desemnează faptul că cetăţenii se pronunţă pentru sau contra unor reguli sau hotărâri, existând sinonimie între votare şi referendum. Rigurozitatea ştiinţifică este uneori părăsită de constituţii şi de alte acte normative, pentru a se ajunge la o receptare mai eficientă de către cetăţeni a unor termeni juridici sau pentru satisfacerea unor exigenţe de moment. În al doilea rând, dreptul de vot este un drept complex, întrucât conţine atât elemente constituţionale (votul şi trăsăturile sale), cât şi elemente de nivelul legii şi, în acelaşi timp indică cine şi în ce condiţii se poate vota (sau alege).

Partea I. Drepturile politice fundamentale

19

Trăsăturile tradiţionale ale votului sunt: universalitatea, egalitatea, caracterele direct, secret şi liber exprimat. În România, aceste trăsături rezultă din art. 62 alin. (1) şi art. 81 alin. (1) din Constituţie. În unele state (Germania) este reglementată şi trăsătura utilă a votului, în sensul că este firesc ca alegătorul să acorde votul unui partid sau unui candidat independent, după caz, care are şanse reale să obţină mandate. 1. Universalitatea votului Universalitatea votului reprezintă caracteristica votului potrivit căreia toţi cetăţenii au dreptul de a vota, dacă sunt îndeplinite condiţiile democratice constituţionale şi legale. Prin reglementarea votului universal s-a urmărit să se cheme la vot, constituindu-se, în timp, corpul electoral, un număr cât mai mare de alegători, fără distincţie (fără aplicarea vreunui cens). Acest fapt, însă, nu înseamnă că tot poporul are acces la dreptul de vot, ci doar membrii corpului electoral, care reprezintă doar o parte din acesta. Astfel, au drept de vot doar cetăţenii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de constituţii şi de legile electorale, aceştia fiind denumiţi cetăţeni activi, diferiţi de ceilalţi, care sunt cetăţenii pasivi. Ca urmare, se evidenţiază caracterul democratic al votului, care se manifestă şi este reglementat în mod diferit de la un sistem constitutional la altul şi de la o perioadă de timp la alta. În România, din dispo;iţiile art. 36 din Constituţie rezultă condiţiile democratice de nivel constituţional ale dreptului de vot şi ale votului. Astfel, o persoană poate vota dacă: este cetăţean român, are vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăţilor mintale şi are aptitudinea morală de a vota. Calitatea de cetăţean român concretizează faptul că drepturile cu caracter politic aparţin numai cetăţenilor români, indiferent dacă au sau nu şi alte cetăţenii. Condiţia deţinerii cetăţeniei se fundamentează pe necesitatea conservării coeziunii în cadrul comunităţii naţionale şi pe faptul că o persoană, pentru a vota, ar trebui să fie complet integrată în societatea (statul) din care face parte şi în care votează. Ca urmare, o asemenea opinie se îndreaptă împotriva imigranţilor mai recenţi, care ar putea să fie mai puţin familiarizaţi cu problemele statului respectiv şi ar putea chiar împie­ dica pe cetăţenii majoritari să obţină ceea ce îşi doresc. La polul opus, există tendinţa de a „relaxa" condiţia cetăţeniei, întrucât se consideră că menţinerea acestei condiţii ar reprezenta o discriminare politică faţă de cei care nu ar avea cetăţenia statului în cauză. Mai mult, şi persoanele discriminate trebuie să plătească impozite şi taxe către stat, au dreptul de a-şi exprima opinia în legătură cu acestea şi apoi resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene pot să voteze în oricare alt stat membru, datorită faptului că aceştia sunt cetăţenii europeni. Totuşi, în prezent, condiţia democratică de deţinere a cetăţeniei, care a fost şi este una incontestabilă pentru dobândirea dreptului de vot, este pusă în discuţie la nivelul mondial şi al Uniunii Europene. Astfel, în principiu, în statele membre ale Uniunii Europene, dreptul de vot, pentru alegerile parlamentare, se poate exercita doar de persoane care au cetăţenia statului membru respectiv, cu trei excepţii, şi anume Marea Britanie, Irlanda şi Portugalia, unde se poate acorda un asemenea drept şi celor care nu au cetăţenia acestor state. Astfel, Marea Britanie acordă acest drept şi cetăţenilor Irlandei şi statelor membre ale Commonwealth-ului, Irlanda îl acordă cetăţenilor britanici, iar Portugalia cetăţenilor Uniunii Europene cu domiciliul în această ţară şi cetăţenilor brazilieni. Nu acelaşi lucru se poate susţine şi în cazul alegerilor prezidenţiale (în formele de guvernământ republicane), locale şi judeţene.

20

DREPTUL ELECTORAL

În ceea ce priveşte alegerile europarlamentare, cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene pot vota în oricare dintre aceste state, inclusiv în şi pentru România, dacă au domiciliul sau reşedinţa în statul membru în care doresc să voteze, în condiţiile prevăzute de Legea electorală naţională şi cu obligaţia de nu putea vota pentru mai mult de un stat membru pentru Parlamentul European, în alte cuvinte, din partea unui singur stat membru. De asemenea, resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene au dreptul de vot şi pot vota şi în alegerile locale, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, potrivit Legii română. Vârsta minimă de 18 ani permite larga participare a tinerilor la vot, ea fiind vârsta la care o persoană are maturitatea electorală şi discernământul necesar. Psihologic, însă, în domeniul vârstei, maturitatea se calculează ca un multiplu al cifrei 7 şi, ca urmare, vârsta de 18 ani nu ar putea fi acceptată. Vârstă minimă de 18 ani este întâlnită, cu unele excepţii, în toate statele membre ale Uniunii Europene şi pentru toate categoriile de alegeri. Deplinătatea facultăţilor mintale. În România, Legea refuză dreptul la vot persoa­ nelor care nu sunt în deplinătatea facultăţilor lor mintale. Fundamentarea unei asemenea condiţii se poate face pe faptul că o persoană nu poate lua decizii raţionale, atât timp cât propria sănătate mintală îi este pusă la îndoială, dar, în acelaşi timp, interdicţia în cauză creează prezumţia că votând, aceste persoane ar putea afecta rezultatele votului. Constituţiile, inclusiv Constituţia română, stabilesc, de regulă, că nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali puşi sub interdicţie, prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă. Excluderea de la vot se poate face, însă, pentru existenţa unei boli mintale grave, şi nu pentru orice probleme, mai uşoare sau temporare. Ceea ce este important este faptul că, din punctul de vedere medical, este aproape imposibil să se stabilească o linie de demarcaţie obiectivă, şi nu subiectivă, între bolile grave care pot atrage înlăturarea de la exercitarea dreptului de vot a unei persoane, şi celelalte afecţiuni mintale. În statele membre ale Uniunii Europene este reglementată interdicţia de a vota a debililor şi a alienaţilor mintali (persoanelor cu dizabilităţi mintale), cu excepţia Bulgariei, Finlandei, Irlandei şi Italiei, în care nu se prevede nicio restricţie în acest sens. Interpre­ tarea firească a acestor excepţii este aceea conform căreia participarea la vot a persoanelor care nu sunt în deplinătatea facultăţilor lor mintale nu ar putea afecta rezultatul votului. Această dispoziţie constituţională reprezintă o dublă protecţie, şi anume: a persoa­ nelor în cauză, dar şi a societăţii, actul votării implicând responsabilitate civică, care nu ar putea exista în cazul persoanelor care nu sunt în deplinătatea facultăţilor lor mintale. Existenţa aptitudinilor morale. Existenţa aptitudinilor morale pentru a putea vota se fundamentează pe faptul că, într-o societate umană toţi membrii acesteia sunt obligaţi să se supună legii. Ca urmare, cei care nu o fac nu ar fi demni de a participa la procesul demo­ cratic, iar infractorii nu ar putea fi consideraţi cetăţeni cu drepturi electorale depline. La polul opus se poate susţine că într-o competiţie electorală este greu de presupus că persoanele fără aptitudini morale de a vota ar putea să încline balanţa către un competitor electoral sau altul, după cum acestea ar avea sau nu interes. Mai mult, se consideră că regimul penal are ca scop reabilitarea persoanei în cauză şi nu, în primul rând, pedepsirea acesteia, iar nelimitarea exercitării dreptului de vot ar facilita chiar reintegrarea în societate. În acelaşi sens, se mai consideră că ar trebui să existe diferenţieri între persoanele care sunt condamnate pentru fapte penale, pentru care au fost aplicate pedepse de scurtă durată, şi

Partea I. Drepturile politice fundamentale

21

cele care au fost condamnate pentru fapte penale grave şi, ca urmare, doar ultimii dintre ei nu ar putea exercita dreptul de vot. Statele membre ale Uniunii Europene sunt împărţite, din acest punct de vedere, în două categorii, şi anume: cele în care este reglementată condiţia existenţei aptitudinilor morale şi cele în care o astfel de condiţie nu este prevăzută. Astfel, dintr-o primă categorie fac parte: Austria (pentru condamnări care depăşesc un an, iar dispariţia efectelor apare într-un termen de 6 luni de la data la care a luat sfârşit pedeapsa), Belgia (pentru condamnări mai mari de 4 luni), Cipru (pentru orice pedeapsă penală), Estonia, Franţa, Spania şi Italia (pentru unele pedepse penale), Malta şi Olanda (pentru pedepse penale care depăşesc un an), Grecia, Letonia, Luxemburg, Portugalia, Marea Britanie, Slovacia, Ungaria, Bulgaria şi România. Din cea de-a doua categorie fac parte: Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Lituania, Polonia şi Slovenia. Potrivit art. 36 din Constituţia română, sunt consideraţi a nu avea aptitudini morale şi, deci, vor fi excluşi de la exercitarea dreptului de vot cei condamnaţi penal, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale, pe toată perioada stabilită prin hotărârea judecătorească de condamnare. Existenţa aptitudinilor morale constituie un minim de ataşament al alegătorului faţă de stat. În ceea ce priveşte faptele săvârşite, pentru care intervine nedemnitatea, există o diversitate de reglementări în diferitele sisteme electorale. În ceea ce priveşte dreptul de vot al persoanelor arestate, nu există niciun impediment legal şi practic în calea exercitării dreptului de vot. Această soluţie se bazează pe pre­ zumţia de nevinovăţie, care are efecte până la constatarea judecătorească şi definitivă a nedemnităţii morale. În ceea ce priveşte persoanele aflate în executarea unei pedepse penale privative de libertate, în acest caz soluţia este restrângerea exercitării dreptului fundamental de vot prin suspendarea exercitării lui temporare pe durata executării pedepsei în cauză. În cazul executării pedepselor (principale) penale, persoanele în cauză pot redobândi dreptul de vot ca urmare a executării pedepsei şi încetării suspendării exercitării acestuia drept fundamental sau pot să nu redobândească exercitarea unui asemenea drept electoral din cauza continuării nedemnităţii morale şi după executare, dar numai dacă instanţa jude­ cătorească s-a pronunţat astfel. Asemenea reguli reprezintă restrângeri ale exercitării drep­ turilor electorale fundamentale, restrângere care este conformă cauzelor prevăzute expres şi limitativ în art. 53 alin. (1) din Constituţie. Din punctul de vedere istoric, caracterul universal al votului este o cucerire a Revoluţiei franceze de la 1789, iar acesta urmăreşte să instaureze principiul democraţiei, adică „participarea la exerciţiul puterii publice a celui mai mare număr de indivizi". (Joseph Barthelemy) După Revolutia franceză, votul universal s-a răspândit în Europa şi în afara ei. În Europa, deşi proclamat, în Franta acest caracter s-a instaurat de abia în 1848, dar într-o variantă restrânsă, odată cu alegerii� din 23 aprilie 1848. În perioada de la proclamare până în prezent, au existat două atingeri grave aduse votului universal, şi anume: prin Legea electorală de la 1850 şi în timpul lui Napoleon al Iii-lea, deşi acesta o abrogase. Aceste atingeri au avut drept cauze o serie de interese politice Femeile au căpătat drept de vot de abia în 1944, ceea ce a însemnat reglementarea caracterului deplin al universalităţii. În Germania votul universal a fost introdus prin Constituţia din 1871 şi a fost menţinut de

22

DREPTUL ELECTORAL

Hitler. Elveţia a fost a treia ţară care l-a reglementat prin Constituţia din 1874, în prezent abrogată, dar aceste caracter a fost menţinut de actuala Constituţie din 2000. În Finlanda şi Norvegia a fost introdus în 1906, în Suedia în 1909, care în 1910 a acordat drept de vot şi femeilor. În Italia a fost introdus în 1912, în Danemarca în 1915, iar în Anglia în 1918. Spre deosebire de Germania, în Italia fascistă a existat o modificare a caracterului universal votului, prin Legea electorală din 1923, care a inspirat Legea electorală română din 1926 şi care a introdus sistemul primei electorale. În afara Europei, caracterul universal al votului a pătruns cu repeziciune în America, odată cu eliberarea negrilor din sclavie în anul 1867. Prin amendamentul al XIX-lea la Constitutie, votat în februarie 1919, SUA a acordat drept de vot şi femeilor. În România, votul universal a fost reglementat ca urmare a revizuirii în 1917 a Constituţiei din 1866, pusă în aplicare prin Decretul-lege din 16 noiembrie 1918, care s-a aplicat în Vechiul Regat, în Basarabia şi în Dobrogea, dar care, totuşi, a menţinut senatorii de drept. Caracterul universal al votului fost reglementat în Constituţia din 1923, care stabilea că prin legi speciale se vor determina condiţiile sub care femeile pot exercita drepturile politice, pe baza deplinei egalităţi între cele două sexe [art. 6 alin. (2)]. Cu toate acestea, Legea electorală din 1926 a reglementat o serie de restrângeri ale caracterului universal al votului (maturitatea electorală la 21 de ani şi obligativitatea ca alegătorii să fie bărbaţi). Femeile au putut exercita pentru prima dată dreptul de vot în temeiul art. 375 din Legea pentru organizarea administraţiei locale din 1929, numai în alegerile locale. Constituţia din 1938 şi Legea electorală din 1939 au menţinut caracterul universal al votului, femeile putând vota şi pentru alegerea deputaţilor nu şi a senatorilor, dar cu aplicarea censului profesional. Acest tip de cens presupunea că un cetăţean, pentru ca să fie alegător, trebuia să aibă o profesie (prezumându-se că trăieşte din munca sa), o anumită instruire (că ştie să citească şi să scrie) şi o anumită vârstă minimă. Prin aceeaşi Constituţie se admitea că femeile erau eligibile, dar numai pentru Senat, nu şi pentru Adunarea Deputaţilor. Se menţineau senatorii de drept. Censul profesional a fost menţinut şi de decretele-legi din februarie şi noiembrie 1941. Legea electorală din 15 iulie 1946 a consfinţit caracterul universal deplin al votului în România, introducând votul fără limitele reglementate anterior pentru femei şi militari activi. Reglementarea era necesară partidelor politice care aparent au câştigat alegerile din noiembrie 1946, femeile şi militarii activi aducând mai multe voturi acestora. Alegerile din noiembrie 1946 s-au desfăşurat pe baza universalităţii depline a votului. Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 au reglementat şi ele, la rândul lor, caracterul universal al votului. De asemenea, actele tranzitorii emise după 22 decembrie 1989 şi Constituţia din 1991 au reglementat şi ele această trăsătură a votului. Din istoricul reglementării româneşti a universalităţii votului se pot desprinde câteva observaţii, şi anume: într-o primă perioadă (1917-1923), caracterul universal al votului a fost doar reglementat şi nu a fost aplicat; într-o a doua perioadă (1923-1941), acest caracter a fost reglementat şi a fost aplicat selectiv; într-o a treia perioadă (1946 până în prezent), caracterul universal al votului a fost reglementat şi aplicat, acesta devenind astfel deplin. Caracterul universal al votului, care trebuie să fie o realitate constituţională, trebuie să fie diferenţiat de votul restrâns (selectiv). Votul restrâns cunoaşte două aspecte, şi anume: votul cenzitar şi votul capacitar (Paul Negulescu, George Alexianu) şi nu asigură universalitatea votului. Votul cenzitar este un vot restrâns impus unor cetăţeni pentru a nu putea vota şi a fost exprimat în constituţii prin diferite censuri electorale. Acest tip de vot este de domeniul

Partea I. Drepturile politice fundamentale

23

istoriei, întrucât în prezent, datorită modului în care este reglementat, în cele mai multe cazuri, acesta s-a transformat în condiţie democratică de îndeplinit pentru exercitarea dreptului de vot, prevăzută în constituţii sau în legi. Ca urmare, în legătură cu censurile electorale, care se mai menţin şi în prezent, se poate ridica o interesantă problemă, şi anume aceea a diferenţierii sau nu a lor faţă de conditiile democratice de îndeplinit pentru exercitarea drepturilor electorale. Î� mai multe state, censurile pot fi doctrinar confundate cu condiţiile democratice de îndeplinit, ceea ce presupune cu necesitate să se stabilească aspectele care le diferenţiază. Credem că, la o examinare atentă, se poate arăta că diferenţa dintre censuri şi condiţii democratice constă în caracterul exagerat de mare, inaccesibil şi prohibitiv al conţi­ nutului sau al cuantumului censurilor, faţă de cele ale condiţiilor democratice necesar a fi îndeplinite, pentru ca drepturile electorale să poată fi exercitate. Condiţia democratică are un conţinut sau un cuantum rezonabil, accesibil şi neprohibitiv. Caracterele censului fac ca acesta să aibă ca efect bararea unor persoane de a putea să îşi exercite drepturile electorale şi, ca urmare, apare censul, acesta fiind o condiţie cu un caracter exagerat de mare, inaccesibil şi prohibitiv. Pe cale de consecinţă, nu trebuie confundat censul cu condiţia de îndeplinit pentru exercitarea drepturilor electorale. Desigur că, de-a lungul istoriei, au existat, iar în prezent pot coexista, atât censurile, cât şi condiţiile pentru exercitarea drepturilor electorale. În demersul nostru le vom prezenta, în primul rând, pe cele mai importante censuri şi condiţii. ■ Censul sau condiţia de avere Censul de avere a fost, din punct de vedere istoric, cel mai răspândit şi presupunea ca cetăţeanul, pentru a putea vota, să aibă o anumită avere. În susţinerea sa, s-a arătat că acest tip de cens crea o prezumţie de capacitate, întrucât numai oamenii cu bani aveau capa­ citatea (posibilitatea) de a învăţa şi, ca urmare, aveau şi aptitudini politice şi morale. De asemenea, acest cens se fundamenta pe faptul că era necesară o anumită responsabilitate socială, întrucât cei cu bani plăteau impozite mai mari, iar greşelile guvernanţilor se reflectau asupra lor. Ca urmare, numai ei aveau dreptul de a conduce. Problema care s-a pus a fost aceea a cuantumului averii. Unele sisteme constitu­ ţionale considerau ca cens de avere impozitul direct plătit. Acesta s-a aplicat în România sub imperiul Constituţiei din 1866, până la modificarea din 1917. Alte sisteme consti­ tuţionale luau în considerare o anumită avere rezultată din folosinţa unei proprietăţi funciare şi care a fost în vigoare în Anglia, anterior reformei electorale din 1918, dar şi în ţara noastră, sub imperiul Statutului lui Cuza, din 1864 până în 1866. Cu toate acestea, din practica aplicării sale a rezultat că acest cens nu a dat rezultate, ceea ce a creat premisele alegerii unui alt cens, şi anume cel bazat pe capacitate, adică o anumită instruire şcolară. Acest cens a fost cunoscut de Constituţia română din 1866 (art. 58-65 şi art. 68-72) şi era preponderent în Europa acelor vremuri, fiind prevăzut chiar în Constituţia Belgiei din 1831. Constituţia franceză de la 1791 îl prevedea şi ea. În prezent, fostul cens de avere s-a transformat în unele state în condiţie de a vota. Astfel, în Danemarca şi în unele cantoane din Elveţia au drept de vot numai persoanele care sunt luate în evidenţa asistenţei publice, întrucât acestea plătesc un anumit cuantum de contribuţie.

24

DREPTUL ELECTORAL

În Constituţia federală a SUA, Amendamentul XXIV (23 ianuarie 1964) prevede că dreptul de vot al cetăţenilor SUA nu poate fi „refuzat sau restrâns din motiv de neplată a oricărei taxe de alegător sau altă taxă" ceea ce a avut ca efect eliminarea unui asemenea cens din sistemul electoral american încă din anul 1964.

■ Censul sau condiţia de domiciliu Censul de domiciliu presupune ca cetăţeanul, pentru a putea vota, să domicilieze o anumită perioadă de timp stabilită de lege, în localitatea unde votează. Sunt, deci, excluşi de la vot cei care, din diferite motive, sunt obligaţi să îşi schimbe des domiciliul. Condiţia de domiciliu întâlneşte în Norvegia, Islanda, SUA, perioadele fiind diferite. Desigur că, dacă o asemenea condiţia îndeplineşte trăsăturile censului se transformă într-un cens. Astfel, dacă oamenii sunt obligaţi să îşi schimbe domiciliul pentru a îşi putea găsi de lucru şi deci pentru a putea trăi, condiţia domicilierii se poate transforma în cens. În unele sisteme constituţionale este prevăzută condiţia (obligaţia) reşedinţei, pentru o anumită perioadă, pe teritoriul decupajului electoral pe care se votează, în statul în care se votează sau în străinătate. Condiţia reşedinţei pe teritoriul decupajului electoral în care se votează se susţine de faptul că integrarea în comunitatea respectivă este esenţială pentru a se contribui la deter­ minarea viitorului ei. Desigur că, o asemenea motivare este corespunzătoare doar pentru alegerile locale. La polul opus, pentru acelaşi tip de alegeri, se susţine că o asemenea condiţie se poate transforma în cens, întrucât barează exercitarea dreptului de vot de către cetătenii care se mută dintr-un loc în altul, în căutarea unui loc de muncă. În opinia noastră, asemenea mutări nu ar trebui să aibă nicio importanţă în cazul alegerilor naţionale, pentru că în acest caz mutarea nu are niciun efect, întrucât alegătorul îşi poate exercita dreptul de a alege în orice decupaj electoral, iar alegerea este efectul exprimării tuturor opţiunilor politice la nivel naţional. Ca urmare, reglementarea obligativităţii reşedinţei pe un anumit decupaj electoral, în cazul alegerilor naţionale, trebuie să fie considerată cens. Nu acelaşi lucru se poate spune şi în cazul alegerilor locale, pentru care mutările trebuie să aibă importanţă, pentru că doar cei care locuiesc în structura electorală pentru care se votează sunt interesaţi de cei care vor fi aleşi, iar ca urmare, reglementarea obligaţiei reşedinţei într-un decupaj electoral constituie o co�diţie şi nicidecum un cens. In ceea ce priveşte obligativitatea reşedinţei, pentru o anumită perioadă de timp, în statul în care se votează, aceasta se bazează pe faptul că persoanele care au intrat de curând în ţară nu ar fi destul de informate pentru a vota în mod rezonabil, ceea ce ar echivala această obligaţie cu o condiţie de îndeplinit. Aceste argumente ar putea justifica faptul că obligaţia în cauză se constituie într-un cens. Contrar acestei idei este faptul, corect de altfel, că nu ar exista niciun motiv obiectiv care să împiedice această categorie de alegători să voteze doar pentru că nu au avut reşedinţa, o perioadă prestabilită, în statul în cauză. În plus, persoanele în cauză, având aceleaşi obligatii, trebuie să aibă şi aceleaşi drepturi. În ceea ce priveşte posibilitatea (dreptul) de a avea reşedinţa în străinătate, condiţia reşedinţei doar în statul de origine în momentul alegerilor a fost o perioadă lungă de timp una firească, obişnuită şi obligatorie în legile electorale, ceea ce nu poate echivala cu un cens. Aceeaşi condiţie, dar reglementată ca o obligaţie de a avea reşedinţa, şi nu ca o posibilitate, pe teritoriul statului de origine, se transformă în cens, în statele în care se înregistrează rate ridicate de emigraţie. Motivarea unei asemenea reglementări este aceea 0

Partea I. Drepturile politice fundamentale

25

că emigranţii, tocmai pentru că au această calitate, ar fi mai puţin interesaţi de modul în care este condusă ţara lor de origine Un argument împotriva unui asemenea cens este acela că păstrarea dreptului de a vota pentru emigranţi ar constitui un semnal de coeziune naţională, aceştia fiind consi­ deraţi bineveniţi înapoi oricând ca să voteze. Între statele membre ale Uniunii Europene în care dreptul de vot nu se poate exercita dacă cetăţeanul în cauză are reşedinţa în străinătate figurează: Cipru, Estonia, Grecia, Ungaria. În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene resortisantii acestora pot vota chiar dacă au reşedinţa în străinătate. În unele dintre acestea, însă, dreptul de vot, în aceste cazuri, este exercitat în anumite condiţii restrictive. Astfel, în Italia, Grecia, Republica Cehă, Malta şi Slovacia cetăţenii lor trebuie să se întoarcă în ţară în ziua alegerilor. În Italia, pentru realizarea scopului alegerilor, votanţii, care lucrează pentru statul italian în străinătate, au dreptul la trei zile libere şi plătite de stat pentru a vota şi la decontarea tuturor cheltuielilor de transport doar cu trenul. În alte state membre, acelaşi drept poate fi exercitat, dar în anumite condiţii. Astfel, în Germania pot vota cei care au reşedinţa în statele membre ale Consiliului Europei sau în străinătate mai puţin de 1O ani; în Malta pot vota doar cei care au avut reşedinţa în străinătate mai puţin de 12 luni în ultimele 18 luni anterioare alegerilor; în Olanda pot vota, dintre cei care au reşedinţa în străinătate, doar cei care locuiesc în Antilele Olandeze sau în Aruba şi care au avut reşedinţa în Olanda pentru o perioadă de cel puţin 10 ani; în Portugalia pot vota cei din categoria în cauză doar pentru alegerile legislative; în Marea Britanie pot vota doar cetăţenii britanici care au avut reşedinţa în străinătate mai puţin de 15 ani. ■ Censul de sex presupune înlăturarea nefirească a femeilor de la exercitarea dreptului de vot. În concepţia lui Jean Adhemar Esmein „Excluderea de la vot a femeilor nu este arbitrară. Este o lege naturală care derivă din fundamentala diviziune a muncii între cele două sexe şi este tot atât de veche ca şi civilizaţia, dar nu precum umanitatea." Mişcările sociale feministe şi efectele evoluţiei sociale au dus la înlăturarea acestei opinii şi la reglementarea egalităţii votului între bărbaţi şi femei. Acest tip de cens a avut o mare arie de răspândire în trecut, care s-a restrâns, în prezent fiind rar întâlnit. Astfel, acest cens a dispărut din Anglia în 1918, din Belgia în 1919, din Franţa în 1944, din Monaco în 1962, din Libia în 1963, din Elvetia în 1971. În România, femeile au căpătat dreptul de vot în 1918, dar l-au exercitat în �od deplin de abia în 1946. În prezent, censul de sex nu este considerat ca o condiţie democratică de îndeplinit. ■ Censul sau condiţia de vârstă Censul de vârstă presupune stabilirea unei vârste exagerat de ridicate (de regulă mult peste 18 ani) pentru exercitarea dreptului de vot, care împiedică, astfel, pe tineri de a participa la alegeri, sub motivarea falsă a lipsei de maturitate pentru participarea la conducerea statului. Excluderea tinerilor de la vot se justifica prin faptul că doar persoanele mature ar putea lua decizii raţionale. În acest sens, tinerii lipsiţi de maturitate ar putea fi uşor influenţaţi de cei mai vârstă, inclusiv de către părinţi. Creşterea gradului de maturitate, odată cu vârsta ar putea fundamenta posibilitatea exercitării dreptului de vot. Pe aceste baze se poate uşor justifica apariţia unui cens de vârstă.

26

DREPTUL ELECTORAL

În acelaşi timp, reglementarea unei vârste rezonabile pentru a vota şi care să o depăşească, dar nu cu mult, pe cea obişnuită de 18 ani, credem că s-ar putea constitui într-o condiţie, şi nu într-un cens, mai ales că maturitatea electorală este un multiplu al cifrei 7. Pe cale de consecinţă, o vârstă de 21 de ani nu ar trebui să fie considerată un cens, ci o condiţie de a vota. Cu toate acestea, în prezent, se susţine reglementarea unei vârste mai reduse pentru exercitarea dreptului de vot, dar tot un multiplu al cifrei 7, pentru că tinerii ar fi mai bine informaţi şi mult mai independenţi în procesul de luare a deciziilor, ceea ce ar echivala cu o condiţie pentru exercitarea dreptului de vot. Apoi, aceştia sunt angajaţi, plătesc impozite şi taxe, pot suporta rigorile legii, inclusiv pe cele ale legii penale. Este însă greu de justificat o vârstă de 14 ani pentru maturitatea electorală, singura mai mică de 21 de ani, dar care să fie tot un multiplu al cifrei 7. Ca urmare, se poate ajunge la o vârstă între 14 şi 21 de ani care este neconformă regulii multiplului de 7. ■ Censul profesional sau condiţia din acest domeniu În prezent, censul profesional sau condiţia din acest domeniu mai este întâlnit doar în unele state. Censul profesional se manifestă sub forma excluderii de la exercitarea dreptului de vot a persoanelor care au anumite profesii. Astfel, în Brazilia şi Turcia nu au drept de vot militarii, în Libia şi Iran militarii şi poliţiştii, în Belgia subofiţerii, caporalii şi soldaţii, pe durata îndeplinirii serviciului militar, iar membrii activii ai armatei participă la vot doar după trei ani de serviciu. În Anglia, militarii au participat la alegeri pentru Camera Comunelor de-abia după anul 1945. În Canada, sunt excluşi de la vot funcţionarii numiţi de guvernatorul general, ceea ce s-ar putea constitui într-o condiţie de a vota, şi nu într-un cens, întrucât se poate prezuma că ar vota într-un anumit sens, stabilit de cel în favoarea căruia lucrează. Desigur că, în majoritatea statelor lumii acest cens este deja de domeniul istoriei. Votul capacitar. Potrivit acestuia, alegătorul poate participa la alegeri doar dacă dovedeşte un anumit grad de instruire şcolară. Problema care s-a pus în practică a fost de a se şti care ar trebui să fie gradul de instruire şi care să constituie criteriul pentru desem­ narea alegătorilor. Astfel, Constituţia statului Massachussetts cere ca alegătorii săi să ştie să citească în limba engleză Constituţia şi să îşi scrie numele. În Connecticut, alegătorii trebuie să ştie să citească un articol oarecare al Constituţiei. În statul Mississippi se cere ca alegătorii să cunoască măcar parţial Constituţia, să o înţeleagă când o citesc şi să o poată interpreta. Un asemenea cens este permis, fără a fi obligatoriu, de Amendamentul XV (3 februarie 1879) la Constituţia federală a SUA, care stabileşte doar că dreptul de vot al cetăţeanului SUA nu va putea fi refuzat sau restrâns de federaţie sau de oricare stat numai din cauza rasei, culorii sau condiţiei anterioare de servitute. Ca urmare, orice alte restrângeri ar fi permise, printre care ar putea figura şi votul capacitar. În România, tipul de vot restrâns este de domeniul istoriei. Astfel, sub imperiul Constituţiei din 1866 şi în aplicarea Legii electorale din 1884, alături de censul de avere (plata unui anumit impozit) se aplica şi votul capacitar, în temeiul căruia erau consideraţi alegători: profesorii; membrii profesiunilor libere; ofiţerii în retragere; pensionarii de la stat; învăţătorii şi preoţii. O astfel de reglementare a existat şi în Italia din anul 1828 până în anul 1923, iar în România, Legea electorală din 9 mai 1939, adoptată în aplicarea Constituţiei din 1938, nu recunoştea dreptul de vot decât „ştiutorilor de carte".

Partea I. Drepturile politice fundamentale

27

2. Egalitatea votului Egalitatea votului este o concretizare a principiului constituţional al egalităţii cetăţe­ nilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi este presupusă de universalitatea votului. În conţinutul său egalitatea votului presupune că fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat, fiecare dintre voturi fiind de aceeaşi valoare, pe de o parte, şi că decupajele electorale (circumscripţii, colegii etc.), pentru ale­ gerea aceluiaşi organ de stat, să fie egale ca număr de locuitori, şi nu ca număr de alegători, pe de altă parte. Singularitatea votului presupune egalitatea fiecărui vot, inclusiv ca valoare, egalitate care este asigurată de legile electorale prin faptul că fiecare alegător poate fi înscris doar pe o singură listă electorală, are un singur domiciliu, un singur act de identitate (buletin de identitate, carte de identitate sau paşaport), o singură carte de alegător etc. Egalitatea decupajelor electorale este simplu de realizat în sistemele electorale cu scrutin majoritar uninominal, decupajele electorale fiind trasate şi numărul acestora fiind stabilit, potrivit legii, în funcţie de numărul de parlamentari care trebuie aleşi. De asemenea, pentru asigurarea egalităţii decupajelor electorale, numărul de locuitori din cadrul acestora trebuie să fie constant la fiecare alegere. Ca urmare, în statele în care se utilizează acest tip de scrutin se constituie comisii pentru realizarea recensământului locuitorilor în cauză, la perioade de 10-15 ani, iar în cazul în care acest număr s-a schimbat între timp, se propun măsurile de luat pentru revenirea la o cifră constantă de locuitori. Asemenea comisii există în Marea Britanie pentru desemnarea membrilor Camerei Comunelor şi în SUA pentru desemnarea membrilor Camerei Reprezentanţilor. În cazul scrutinului de listă, o asemenea egalitate este mai greu de realizat, mai ales atunci când decupajele electorale se confundă cu unităţile administrativ-teritoriale (oraşe, municipii, judete, departamente, arondismente etc.), care sunt diferite ca număr de locuitori, număr care nu' poate fi înlăturat sau modificat. În asemenea cazuri, prin lege, se regle­ mentează „norma de reprezentare", ceea ce reprezintă un număr abstract (numărul de parlamentari de ales) care se împarte la numărul de locuitori dintr-un decupajul electoral, rezultând, astfel, coeficientul electoral pentru acel decupaj electoral. Se realizează egalitatea decupajelor electorale, în sensul că în cele în care se înregistrează un număr mai mare de locuitori vor fi aleşi mai mulţi parlamentari, în timp ce în cele cu un număr mai mic de locuitori vor fi aleşi mai puţini parlamentari. Egalitatea votului presupune şi înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale, care alterează egalitatea votului. Aceste tehnici şi procedee, enumerate în doctrină (Ioan Muraru), sunt: Geografia electorală care presupune crearea unor decupaje electorale inegale, ca număr de locuitori, pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Prin acest procedeu se pot crea decupaje electorale mari, ca număr de locuitori, care pot cuprinde adversari ai partidelor de guvernământ şi în care se alege un număr egal sau mai mic de parlamentari decât în decupajele electorale mai mici. Acest procedeu a fost folosit în trecut în Anglia şi în SUA. Colegiile electorale. Conform acestui sistem, corpul electoral este grupat legal, în vederea alegerilor, în două sau mai multe categorii, denumite colegii electorale, în funcţie de avere sau de alte criterii. Potrivit acestei tehnici, colegiile electorale, inegale ca număr de alegători, aleg acelaşi număr de parlamentari, în timp ce colegiile egale ca număr de locuitori aleg un număr diferit de parlamentari.

28

DREPTUL ELECTORAL

Acest sistem a fost reglementat şi utilizat sub imperiul Constituţiei române din 1866 şi a fost desfiinţat în România prin Constituţia din 1923, anterior fiind atenuat în urma revizuirii din anul 1884 a Constituţiei din 1866. Potrivit Constituţiei din 1866 şi a Legii electorale din acelaşi an, corpul electoral era împărţit în patru colegii electorale, pentru alegerea Adunării Deputaţilor, şi anume: colegiul I - cei care aveau un venit financiar anual de la 300 de galbeni în sus; colegiul II - cei cu un venit financiar între 100 şi 300 de galbeni; colegiul III - cei care plăteau statului un impozit anual (o dare) de 80 de lei; colegiul IV - cei care plăteau un impozit anual la stat, cât de mic. Pentru alegerea Senatului existau două colegii, criteriul de grupare fiind venitul financiar de 300 de galbeni anual. Cei cu peste 300 de galbeni formau colegiul I, iar cei sub această sumă, colegiul al Ii-lea. De asemenea, Universităţile din Bucureşti şi Iaşi urmau să desemneze câte un senator. Legea electorală din 1884 împărţea corpul electoral în trei colegii pentru alegerea Adunării Deputaţilor, colegiul I - cei care aveau un venit financiar anual de 1200 lei; colegiul II - cei care plăteau un impozit anual de cel puţin 20 de lei; colegiul III - cei care plăteau un impozit către stat, cât de mic. Pentru Senat, existau două colegii, pentru care se aplicau regulile Legii din 1866. Această lege a rămas în vigoare, cu modificarea din 1907, până la reglementarea votului universal, ca urmare a revizuirii în anul 191 7 a Constituţiei din 1866. Caracterul universal al votului a fost reglementat prin Decretul-lege din noiembrie 1918. În acest Decret-lege se stabilea, pentru prima dată, o normă de reprezentare de 30.000 de locuitori pentru un senator şi de 70.000 de locuitori pentru un deputat. Se reglementau senatorii de drept şi cei aleşi de universităţi. Variante ale acestui sistem au fost colegiile naţionale sau religioase. Ele au existat în coloniile franceze, potrivit unei Legi electorale franceze din 1946. O altă variantă a colegiilor electorale este cea a colegiilor profesionale, în care alegătorii erau grupaţi potrivit profesiei lor şi care a fost aplicată în România, sub imperiul Constituţiei din 1938. Conform acestei variante, un cetăţean putea deveni alegător, pentru desemnarea membrilor Adunării Deputaţilor, dacă dovedea că are o profesie şi o anumită instruire şcolară (să citească şi să scrie). Profesia trebuia să se încadreze în următoarele trei categorii: agricultura şi munca manuală; comerţul şi industria; ocupaţiuni intelectuale, iar criteriul de grupare era solidaritatea ocupaţiei. O asemenea reglementare s-a menţinut şi după 6 septembrie 1940, data la care s-a instaurat regimul militar în România, iar corpul electoral a fost înlocuit cu „Adunarea obştească plebiscitară" care a fost reunită doar de câteva ori până în 1944. Votul plural. Acesta constă în faptul că anumite categorii de cetăţeni, într-un singur decupaj electoral, pe lângă votul pe care îl au toţi alegătorii, mai dispun şi de unul sau mai multe voturi suplimentare, pentru alegerea aceluiaşi organ sau autoritate de stat repre­ zentativă. Pentru a beneficia de votul plural, aceste categorii de cetăţeni trebuie să îndepli­ nească anumite condiţii, şi anume: de avere, număr de copii, titluri ştiinţifice etc. Conform acestui tip de vot, potrivit Legii electorale belgiene din 1893, primul vot era exercitat de individul, care vota dacă îndeplinea condiţiile constituţionale şi legale, al doilea era al familiei, pentru cei care nu puteau vota şi era exercitat de capul familiei, al treilea era rezervat economiei şi era exercitat de proprietarii care aveau o anumită avere, al patrulea şi al cincilea erau acordate capacităţii, constatată prin titluri obţinute în învăţământul superior sau mediu. Cei care se regăseau în aceste situaţii puteau cumula voturile respective, dar nu era permis decât cumulul a trei voturi. În Belgia, acest procedeu, a fost utilizat până în 1921, când s-a introdus votul universal.

Partea I. Drepturile politice fundamentale

29

În România, acest tip de vot nu a existat. El a fost propus în 1913, ca element de tranziţie de la votul cenzitar la cel universal, dar nu a mai fost reglementat pentru că, între timp, a izbucnit Primul Război Mondial, iar în 1917 a fost reglementat constituţional votul universal. Sistemul a fost aplicat şi în Anglia. Votul multiplu. Acest procedeu este asemănător votului plural, numai că, potrivit acestuia, alegătorul, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii legale, dispune de mai multe voturi pentru formarea aceluiaşi organ sau autoritate de stat reprezentativă, dar în decupaje electorale diferite, putând astfel să voteze în fiecare dintre aceste decupaje. Acest sistem a fost aplicat în România, sub imperiul Constituţiei din 1923, în alegerile pentru Senat şi în Anglia până în 1948. Astfel, potrivit Legii electorale din 1866, profesorii universitari, din universităţile de la Bucureşti şi Iaşi, aveau un vot dublu. Cu unul votau pentru Senat şi cu celălalt pentru senatorul universităţii. Prin Constituţia din 1923 votul multiplu s-a îmbunătăţit. Astfel, puteau fi aleşi: câte un senator şi unii membri ai consiliilor judeţene, ai consiliilor locale, ai camerelor de comerţ şi industrie, ai celor de muncă şi agricultură. Prima electorală este un procent de mandate (un plus de mandate), legal stabilit, care se atribuia automat grupării politice declarate majoritară, peste ceea ce i se cuvenea ca urmare a alegerilor, proporţional cu voturile obţinute, şi care a realizat un anumit procent de voturi în alegeri, nu neapărat de peste 50%. Procedeul a fost folosit, de regulă, în perioadele de criză politică, când partidul de guvernământ nu reuşea să obţină majoritatea de voturi în alegeri. Acest sistem a fost reglementat şi aplicat în Italia prin Legea electorală din 13 decembrie 1923 şi în România prin Legea electorală nr. 1424 din 27 martie 1926, adoptată sub influenţa Legii electorale italiene din 1923. În Legea electorală italiană din 1923 erau prevedeau reguli referitoare la: constituirea unui singur colegiu pentru toată ţara; existenţa partidelor politice; a listelor de candidaţi; a buletinelor de vot, pe care se puteau stabili trei preferinţe, şi la prima electorală. Lista care obţinea majoritatea voturilor era declarată grupare politică majoritară şi dobândea o primă electorală, peste numărul de voturi deja obţinut în alegeri. Restul de voturi rămase se împărţea între toate partidele politice participante la alegeri, adică cele minoritare, cât şi partidul politic declarat grupare majoritară. Prin acest procedeu gruparea politică majoritară putea dobândi o majoritate de chiar 2/3 din mandate. În 1928 această lege a fost înlocuită cu o alta agreată de regimul fascist de atunci. În România, prima electorală a fost introdusă prin Legea electorală din 1926. Astfel, dacă o listă electorală a unui partid politic obţinea cel puţin 40% din voturile exprimate pe toată ţara, acel partid politic era declarat grupare politică majoritară şi obţinea jumătate din numărul mandatelor de repartizat. De asemenea, acesta participa şi la repartizarea celeilalte jumătăţi, proporţional cu voturile obţinute, alături de celelalte partide politice. Se putea obţine o majoritate confortabilă, chiar calificată. În cazul în care nu se înregistra o grupare politică majoritară, mandatele se împărţeau proporţional cu numărul de voturi obţinute. Pragul electoral era de 2%. În doctrina de specialitate Legea electorală din 1926 a fost criticată, pentru că se violau principiile electorale stabilite de Constituţia din 1923; se crea o majoritate în mod artificial, falsificându-se votul universal constituţional reglementat; se creau nedreptăţi locale, nerealizându-se o reprezentare, nici măcar aproximativă, a modului în care s-a votat. (Paul Negulescu, George Alexianu)

30

DREPTUL ELECTORAL

3. Caracterul direct al votului Această trăsătură constituţională a votului presupune ca alegătorul să îşi poată exprima opţiunea sa politică personal, şi nu prin intermediari sau reprezentanţi. În unele sisteme constituţionale este admis votul indirect, cu mai multe faze, prin care alegătorii nu îşi aleg ei direct reprezentanţii, ci desemnează, în acest scop, un numAăr de intermediari (alegători de gradul al doilea), care, la rândul lor, aleg pe parlamentari. Intr-o asemenea categorie pot fi grupate: sistemul francez de alegere a senatorilor şi, într-o oarecare măsură, cel american de alegere a preşedintelui. Votul indirect a fost folosit şi în România, sub imperiul Constituţiei din 1866, ca urmare a revizuirii din anul 1917, şi al celei din 1923, pentru unii senatori. Votul indirect nu trebuie confundat cu votul prin corespondenţă, ultimul fiind lăudat, pentru că ar fi mai „luminat", că prin el s-ar face o selecţie mai bună a aleşilor şi ar fi mai conservator. Votul prin corespondenţă nu reprezintă o exprimare indirectă a dreptului de vot, ci tot una directă, dar prin intermediul corespondenţei. În Franţa votul prin corespondenţă a fost eliminat din Codul electoral, în anul 2000, pe baza motivaţiei conform căreia exprimarea opţiu!lii politice depinde de subiectivismul serviciilor publice de poştă, ceea ce nu este posibil. In alte cuvinte, era posibil ca, datorită subiectivismului unor angajaţi ai serviciilor publice de poştă, opţiunea politică să nu ajungă la timp în urne. Votul prin corespondenţă este practicat în Marea Britanie, SUA, Spania, Italia, Germania şi este justificat de existenţa unor distanţe foarte mari între locuinţa alegătorilor şi sediul secţiei de votare. 4. Caracterul secret al votului Secretul votului este trăsătura constituţională care dă posibilitatea alegătorului de a-şi exprima opţiunea sa cu privire la candidaţii propuşi, fără ca această opţiune să fie cunoscută de altii sau supusă vreunei presiuni. Acest caracter al votului este o cucerire a Revoluţiei fran�eze din 1789. În România, Legea prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului. Votul este public dacă scrutinul se realizează la vederea tuturor şi a fost folosit în Anglia până în 1872, în Prusia până la 1920, în Ungaria până la 1928, în România la votarea Constituţiei din 1938. 5. Caracterul liber exprimat al votului Votul este liber exprimat, în cazul participării la vot, prin faptul că alegătorul are posibilitatea de a-şi manifesta sau nu, în mod liber, opţiunea pentru o anumită listă sau un anumit candidat, în cazul în care votul este un drept, şi nu o obligaţie. Ca urmare, una dintre libertăţile democratice ale alegătorilor constă în decizia lor de a nu vota niciuna dintre alternativele oferite în alegeri, părerile alegătorilor neglijenţi sau apatici nefiind demne de a fi luate în considerare. În fundamentarea caracterului liber exprimat al votului se poate susţine că, în perioadele în care politicienii nu prea sunt respectaţi de către alegători, neprezentarea la vot poate fi considerată un mijloc de exprimare, o măsură de izolare a cetăţenilor de politica dusă de partidele politice, un semnal de alarmă adresat clasei politice rupte de realitatea cotidiană. În plus, aducerea cu forţa a alegătorilor la urne ar putea atrage anularea, de către aceştia, a buletinelor de vot sau exprimarea votului pentru competitorii electoralî extremişti sau marginali.

Partea I. Drepturile politice fundamentale

31

În Australia votul obligatoriu a fost abrogat, întrucât acesta a înlăturat responsa­ bilitatea partidelor politice de a face campanie electorală, nu le-a mai permis acestora să mai motiveze electoratul şi să mai transporte electorii la urne. Alături de Australia, Olanda a abrogat un asemenea vot, în anul 1970. La polul opus se găseşte votul obligatoriu, considerat una dintre soluţiile, alături de votul electronic, pentru rezolvarea problemei actuale a neparticipării la vot. Votul obliga­ toriu ar fi necesar pentru a-i convinge pe cetăţeni să facă uz de dreptul de a lupta politic, nu de a-i convinge să voteze într-o manieră responsabilă, ci doar să se prezinte la vot. În alte cuvinte, prin votul obligatoriu se urmăreşte să se ajungă la creşterea participării la alegeri. O asemenea problemă este, în prezent, mai evidentă, datorită scăderii îngrijorătoare a ratei de participare la alegeri, în toate statele, putând fi considerată o boală a secolului XX. De altfel, problema în cauză. a devenit foarte gravă în deceniul al nouălea din secolul trecut, când participarea la vot a scăzut în aproape toate statele democratice. Este de menţionat că, în statele în care este reglementat votul obligatoriu, participarea la vot a rămas aproximativ constantă din anul 1946 până în prezent, iar procentul de participare a fost, în general, de peste 80-90%. În doctrina de specialitate s-a pus problema legitimităţii obligativităţii votului. Răspunsul la această problemă s-a dat în funcţie de cele două teorii, deja examinate, legate de determinarea structurii corpului electoral. Astfel, dacă exercitarea votului este un drept al cetăţeanului, acesta este liber să-l exercite sau nu şi nimeni nu-l poate obliga în acest sens. Mai mult, se consideră că votul obligatoriu este în contradicţie cu caracterul liber al alegerilor. Un exemplu în acest sens este referendumul desfăşurat în Scoţia pe data de 18 septembrie 2014, organizat pentru ca poporul scoţian să îşi exprime sau nu dorinţa ca ţara să devină independentă de Marea Britanie. Participarea la vot, fără ca acesta să fie obligatorie, a fost de 86%. Acest exemplu scoate în evidenţă faptul că nu caracterul obliga­ toriu al votului ar putea creşte participarea la vot, ci interesul alegătorilor pentru ceea ce votează. Dacă, însă, exercitarea votului îmbracă forma unui drept social, acesta devine o funcţie socială (publică), iar obligativitatea se impune. (Paul Negulescu, George Alexianu) Revoluţia franceză a considerat activitatea de alegere, de votare, ca o funcţie publică şi ca urmare, ca orice funcţie publică, şi aceasta trebuie să fie exercitată în mod obligatoriu, în caz contrar putându-se aplica sancţiuni. Şi în prezent, în unele sisteme electorale, regle­ mentarea votului obligatoriu se fundamentează pe calitatea de alegător, privită ca o funcţie publică, iar actul de a alege ca o responsabilitate civică, care trebuie impusă de către stat. Ca urmare, fiecare membru al comunităţii trebuie să participe la alegerea reprezentanţilor acesteia în autorităţile reprezentative. Se consideră că, neparticiparea la vot afectează legitimitatea aleşilor, punând sub semnul întrebării rezultatul alegerilor, care ar putea fi altul dacă ar participa un număr mai mare de alegători. Susţinătorii votului obligatoriu arată că acesta ar produce efecte pozitive atât pentru stat, cât şi pentru indivizi. În primul rând, pentru indivizi, întrucât le-ar permite acestora să devină „cetăţeni adevăraţi", care astfel pot participa la rezolvarea treburilor publice, iar, în al doilea rând, pentru stat, pentru că acesta ar deveni un „stat adevărat", care acţionează pentru prevenirea excluderii electorale. Originea votului obligatoriu se găseşte în Elveţia, în Cantonul Saint Gallen, unde s-a practicat din anul 1835. Belgia l-a introdus legal în anul 1893 şi îl practică şi în prezent, iar susţinerea sa cea mai mare, în Europa, a existat în perioada interbelică.

32

DREPTUL ELECTORAL

Făcând o comparaţie între reglementarea votului obligatoriu şi caracterul democratic sau nu al statului, se poate constata că statele care au reglementat votul obligatoriu au înregistrat participări la vot ridicate, dar au devenit totalitare (mai ales Republica de la Weimar), în timp ce în SUA şi Marea Britanie, în care participarea la vot a fost scăzută, iar votul obligatoriu nu a fost reglementat niciodată, au rămas democratice. Ca urmare, este greu de susţinut efectul benefic general asupra societăţii al regle­ mentării votului obligatoriu. În prezent, votul obligatoriu este reglementat în: Cipru, Italia, Grecia, Luxemburg, Argentina, Brazilia, Costa Rica şi Ecuador. În Franţa votul este obligatoriu doar pentru desemnarea electorilor, care formează un colegiu electoral şi care, la rândul său, alege senatorii. În celelalte state membre ale Uniunii Europene votul nu este obligatoriu. În ţara noastră, votul obligatoriu a fost reglementat şi a funcţionat sub regimul Constituţiei din 1923 şi al celei din 193 8, el forţând cetăţenii să se prezinte la urne pentru a vota. De asemenea, în unele state, în care votul este obligatoriu, neparticiparea la alegeri este sancţionată prin lege (Belgia, Cipru, Grecia şi Luxemburg), iar în altele o asemenea sancţiune nu există, chiar dacă votul obligatoriu este reglementat (Italia şi Portugalia). În statele în care sancţiunea este reglementată, aceasta constă într-o amendă, nu întotdeauna într-un cuantum modic. În Belgia cei care nu se prezintă la vot, în mod repetat, pot fi radiaţi de pe listele electorale şi nu vor mai putea primi nominalizări, promovări sau distincţii din partea autorităţilor publice. Nu vor plăti, totuşi, amenzile, alegătorii care se află în custodie în Belgia, cei care au o vârstă mai mare de 70 de ani şi care locuiesc la o distanţă mai mare de 50 de km de secţia de votare, precum şi cei care au un motiv rezonabil de a nu se prezenta la vot. Constatarea săvârşirii faptei se face de preşedintele biroului secţiei de votare.

Se cfiun e a a 2 - a Dreptul de a alege în Parlamentul Europe an (art. 38 din Constituţie) În România, acest nou drept fundamental, clasificat ca fiind politic, este reglementat de art. 38 din Constituţie. Potrivit Constituţiei, acest drept trebuie să fie exercitat numai de cetăţenii români, în condiţiile stabilite prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană. În scopul exercitării acestui drept fundamental a fost adoptată Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, modificată. Această lege stabileşte cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor membrilor din România în Parlamentul European, pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului repre­ zentării proporţionale şi pe candidaturi independente. Un asemenea drept se poate exercita atât de cetăţenii români, cât şi de cei ai statelor membre ale Uniunii Europene, în condiţiile Legii nr. 33/2007, modificată, şi ale Legii electorale române, care vor fi examinate. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sunt denumiţi „alegători comunitari" şi trebuie să îndeplinească o condiţie în plus faţă de cetăţenii români, şi anume aceea de a avea reşedinţa sau domiciliul pe teritoriul României la data alegerilor. Interesant este că, în unele state membre ale Uniunii Europene (Grecia, Italia, Malta, Slovacia etc.) acest drept

Partea I. Drepturile politice fundamentale

33

fundamental poate fi exercitat doar de cetăţenii care doresc să aleagă, dar pentru aceasta trebuie să se întoarcă în ţară în ziua de referinţă (data alegerilor). Un astfel de drept este prevăzut în sistemele electorale ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, fiind astfel reglementat şi în România. Faţă de actualul stadiu al legislaţiei române sunt necesare câteva precizări. Potrivit art. 16 alin. (4) din Constituţie, cetăţenii Uniunii Europene, care îndeplinesc cerinţele prevăzute într-o lege organică, au dreptul de a alege în autorităţile administraţiei publice locale. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene au dreptul să voteze la alegerile locale în România în condiţiile Legii nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. De asemenea, potrivit art. 38 din Constituţie, pentru Parlamentul European, din partea României, pot alege .doar cetăţenii români, nu şi cetăţenii (resortisanţii) statelor membre ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, prin Legea nr. 33/2007 s-a prevăzut că un asemenea drept de a alege poate fi exercitat şi de cetăţenii (resortisanţii) statelor membre ale Uniunii, în condiţiile în care, conform art. 16 alin. (4) din Constituţie, aceşti cetăţeni pot exercita dreptul de a alege doar pentru autorităţile administraţiei publice locale (numai în consiliile locale şi judeţene). Apare astfel o neconformitate a Legii nr. 33/2007, pe de o parte, cu prevederile art. 16 alin. (4) şi, pe de altă parte, cu cele ale art. 38 din Constituţie, neconformitate care nu a făcut, încă, obiectul vreunei sesizări a Curţii Constituţionale. Neconformitatea este evidentă, având în vedere că, prin Constitutie, un astfel de drept fundamental politic, este prevăzut doar pentru cetăţenii români. În ' aceste condiţii, Legea nr. 33/2007 este conformă Tratatului de aderare, dar nu şi conţinutului actual al art. 38 din Constituţie. Neconformitatea este scoasă în evidenţă şi de reglementarea dreptului de a alege şi de a fi ales doar în autorităţile administraţiei publice locale, recunoscut de art. 16 alin. (4) din Constituţie cetăţenilor Uniunii Europene. Soluţia de lege ferenda ar fi completarea art. 38 din Constituţie cu cetăţenii (resortisanţii) statelor membre ale Uniunii Europene, având în vedere că România a ratificat Tratatul de aderare la Uniune, la care însăşi Legea fundamentală face trimitere, iar necom­ pletarea Constituţiei ar reprezenta o ignorare nepermisă a acestui Tratat de către Legea fundamentală.

CAP ITOLUL

III

Dreptul de a fi ales în Parlamentul României şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European din partea României Se cfiu n e a 1 Dreptul de a fi ales in Parlamentul României (art. 37 din Constituţie) şi condiţiile democratice constituţionale de îndeplinit de un candidat pentru exercitarea acestuia 1. Dreptul de a fi ales în Parlamentul României (art. 37 din Constituţie) Acest drept fundamental politic are ca scop să stabilească doar condiţiile constitu­ ţionale în care un cetăţean va putea fi ales în Parlamentul României. Semnificativă, în această privinţă, este teoria germană a drepturilor reflexe, conform căreia un astfel de drept fundamental politic este reglementat pentru a fi exercitat de alegători, dar care produce efecte, ca şi în cazul reflexiei unei cuante de lumină într-o oglindă, faţă de alte persoane, care vor fi alese. Un prim aspect al dreptului de a alege (de vot) este cel reglementat de art. 16 alin. (4) din Constituţie, care prevede dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a fi aleşi, doar în autorităţile administraţiei publice locale (în consiliile locale sau consiliile judeţene Legea nr. 115/2015), nu şi în Parlamentul României, în componenţa căruia, în conformitate cu prevederile art. 37 din Constituţie, pot fi aleşi doar cetăţenii români. Ca urmare, cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau ai altor state terţe nu pot fi aleşi în Parlamentul României. Desigur că, este necesară revizuirea textelor constituţionale pentru a le pune de acord cu calitatea de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, a României. În decursul istoriei, s-au individualizat o serie de condiţii pentru exercitarea unui asemenea drept fundamental politic, dar şi o serie de censuri ale acestuia (considerate în unele sisteme electorale ca şi condiţii pentru exercitarea sa, şi nu ca censuri). Aceste censuri sau condiţii, după caz, în principiu, sunt aceleaşi cu cele reglementate pentru dreptul de vot. Desigur că, şi în acest caz, se pune aceeaşi problemă a diferenţierii condiţiilor, pentru exercitarea dreptului de a fi ales, de censuri, iar opina noastră este aceeaşi ca şi cea deja exprimată în legătură cu dreptul de vot. Alături de censurile sau condiţiile reglementate pentru dreptul de vot, sunt cunoscute şi altele speciale, stabilite doar pentru dreptul de a fi ales, şi anume: A. Censul pecuniar sau condiţia pecuniară constă în depozite bancare constituite la dispoziţia statului (cauţiuni), restituibile sau nu, taxe de înscriere sau într-un anumit cuantum al averii. Rolul acestuia este de a-i descuraja pe candidaţii care nu au niciun fel de susţinere electorală sau pe cei care nu doresc să „piardă" bani. În fundamentarea censului pecuniar, care în unele state este o condiţie de exercitare a drepturilor electorale fundamentale, se pleacă de la faptul că orice candidatură presupune

Partea I. Drepturile politice fundamentale

35

obligaţia statului de a angaja cheltuieli electorale (contravaloarea buletinelor de vot, a ştampilelor electorale, a timpilor de antenă la posturile publice de radio şi de televiziune, plata membrilor birourilor electorale etc.) şi, ca urmare, fiecare candidat sau partid politic ar trebui să contribuie la susţinerea cheltuielilor făcute de stat. Mărimea contribuţiei este într-o directă proporţionalitate cu calitatea ei de cens sau de condiţie pentru exercitarea dreptului de vot. O contribuţie mare sau foarte mare poate constitui un cens pentru anumite categorii de candidaţi, adică o povară foarte mare şi, ca urmare prohibitivă, fiind astfel o barieră în depunerea candidaturii. Din punctul de vedere al condiţiei pecuniare, statele membre ale Uniunii Europene se pot grupa în două categorii, şi anume: cele în care este reglementată constituirea unei cauţiuni băneşti (Austria -:- 435 euro, Republica Cehă - contravaloarea a 7.000 euro în coroane, Grecia - 147 euro, Irlanda 300 lire, Letonia - 1.420 euro pentru fiecare listă, Olanda - 11.250 euro şi se constituie doar de partidele politice care, la alegerile anterioare, nu au obţinut niciun mandat, Marea Britanie - 500 lire sterline, România - cel puţin 5 salarii medii), dar şi cele în care o asemenea cauţiune bănească nu este reglementată şi care reprezintă majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, între care ar putea fi enumerate: Bulgaria, România, Finlanda, Franţa, Germania, Polonia, Portugalia, Belgia, Luxemburg, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia şi Ungaria. În prezent, desigur că, este greu de clasificat aceste sume ca fiind censuri, şi nu condiţii pentru exercitarea dreptului de vot. În clasificarea de mai sus, credem că, este necesar să se aibă în vedere faptul că mărimea sumei trebuie să fie şi este în raport cu nivelul de trai din statul membru al Uniunii Europene în cauză. De altfel, şi tot în prezent, în multe state membre ale Uniunii Europene, sumele în cauză se restituie, dacă sunt înde­ plinite o serie de condiţii (un procent minim de voturi), fapt care nu le mai poate clasifica ca fiind censuri pecuniare. Censul pecuniar a fost aplicat şi în România sub regimul Constituţiei din 1866. În ceea ce priveşte rambursarea sau nu a acestor sume, reglementările sunt diferite şi reprezintă criteriul de grupare a statelor membre ale Uniunii Europene în două categorii, şi anume: cele în care aceste sume se rambursează (Republica Cehă şi Lituania, dacă în alegeri se obţine cel puţin 5% din voturi valabil exprimate pe fiecare partid politic şi în România dacă procentul de voturi este de cel puţin 2%; Malta şi Irlanda, dacă un candidat obţine 25% din cota electorală; Letonia, pentru fiecare listă de candidaţi, dacă ea conţine cel puţin un ales; Marea Britanie, dacă se obţine 5% din voturile valabil exprimate în circumscripţia electorală în cauză, Olanda, dacă se obţine un număr de voturi valabil exprimate egal cu cel puţin 75% din coeficientul electoral şi cele în care aceste sume nu se ra mbursează, şi anume: Austria şi Grecia. În ceea ce priveşte posedarea unui anumit cuantum al averi, în Canada, un candidat trebuie să dovedească că are o avere de cel puţin 4.000 de dolari canadieni. B. Censul sau condiţia de reşedinţă. În unele sisteme constituţionale se cere candi­ datului să locuiască pe teritoriul decupajului electoral sau în statul în care şi-a depus candi­ datura (Canada), ceea ce clasifică reşedinţa ca fiind o condiţie de vot, nu un cens, şi se justi fică prin necesitatea integrării candidatului în comunitatea de alegători, fapt care nu se poate realiza în cazul celor care se mută des dintr-o localitate în alta. În prezent, censul de reşedinţă poate fi considerat de domeniul istoriei.

36

DREPTUL ELECTORAL

2. Condiţiile democratice constituţionale de îndeplinit de un candidat pentru exercitarea dreptului fundamental de a fi ales în Parlamentul României În România, condiţiile constituţionale democratice de îndeplinit de un candidat pentru ca acesta să poată exercita dreptul de a fi ales în Parlamentul României sunt reglementate în art. 37 din Constituţie. Potrivit acestui text constituţional, pentru ca o persoană să poată fi aleasă deputat sau senator trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 36 (deja examinate), de art. 40 şi de art. 16 din Constituţie, pentru exercitarea dreptului de vot, precum şi alte condiţii speciale, prevăzute în art. 37 din Constituţie. În România dreptul de a fi ales este reglementat constituţional în art. 37. Potrivit acestui text constituţional, pentru ca o persoană să fie aleasă deputat sau senator trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 36 din Constituţie, pentru exercitarea dreptului de vot, precum şi alte condiţii speciale, prevăzute în art. 3 7 din Constituţie. Condiţiile prevăzute pentru exercitarea dreptului de a fi ales, la care face trimitere art. 37 alin. (1) din Constituţie, sunt cele cuprinse în art. 16 alin. (3), cele din art. 37 alin. (1) şi cele din art. 40 alin. (3) din Constituţie. A. O primă condiţie este cea privind cetăţenia, multiplă sau nu, care este acceptată de toate ţările în care se organizează şi se desfăşoară alegeri democratice, întrucât candidatul, dacă va fi ales, trebuie să fie membru al societăţii sau al comunităţii care îl alege. Diferen­ ţierea apare doar cât priveşte perioada în care candidatul a deţinut cetăţenia în cauză, de la data dobândirii cetăţeniei până la depunerea candidaturii. În România, există condiţia deţinerii cetăţeniei române, cumulată sau nu cu alte cetăţenii, art. 37 din Constituţie făcând trimitere la prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie. B. O altă condiţie, legată de prima, la care art. 16 alin. (3) din Constituţie face trimitere, este cea a domiciliului în România. În legislaţia statelor lumii este reglementată obligativitatea candidatului de a domicilia în ţara sau pe teritoriul decupajului electoral în care se candidează. Explicaţia acestei condiţii constă în faptul că cetăţenii unor state se consideră mai bine reprezentaţi de cei care locuiesc şi îşi desfăşoară activitatea profesională împreună cu ei în ţară sau pe teritoriul pe care aceştia locuiesc. Diferenţieri apar cât priveşte durata domicilierii. Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene nu reglementează o asemenea condiţie, de domiciliere în ţară, cu unele excepţii. Astfel, pentru alegerile parlamentare, în Malta cel care candi­ dează trebuie să domicilieze, în ţară, cel puţin 6 luni, în Polonia cel puţin 5 ani, iar, pentru alegerile prezidenţiale, în Lituania cel puţin 3 ani şi în Bulgaria de cel puţin 5 ani. În unele state, în cazul alegerilor locale este reglementat ca un candidat să îndeplinească condiţia domicilierii în unitatea administrativ-teritorială în care candidează, pentru că numai aşa este cunoscut şi mai ales cetăţenii, care îl vor vota, pot avea încredere în acesta. Cât priveşte condiţia domicilierii pe teritoriul decupajului electoral în care se candi­ dează, soluţiile sunt diferite şi pot fi grupate în funcţie de criteriul acceptării constituţionale sau nu a teoriei mandatului imperativ sau a teoriei mandatului reprezentativ. Astfel, în statele membre ale Uniunii Europene, care acceptă teoria mandatului reprezentativ, nu este reglementată condiţia domicilierii în circumscripţia electorală în care se candidează (Germania, Italia, Portugalia etc.). Există şi state care acceptă teoria mandatului imperativ şi care, astfel, reglementează condiţia domicilierii în circumscripţia electorală de candida-

Partea I. Drepturile politice fundamentale

37

tură (Brazilia, Chile, Filipine, Panama, Taiwan, Argentina, Ecuador, în ultimele state prevăzându-se o limită minimă de domiciliere). În România, nu este reglementată obligaţia domicilierii în circumscripţia electorală sau în colegiul electoral în care se candidează. C. Una dintre condiţiile prevăzute de art. 37 alin. (2) din Constituţie, este limita minimă de vârstă. Explicaţia acestei condiţii de vârstă constă în importanţa demnităţii publice de îndeplinit, în marea responsabilitate care revine celor aleşi şi care astfel vor participa la guvernare, dar şi în necesitatea existenţei unui anumit nivel de credibilitate, de maturitate, de experienţă de viaţă, profesională şi de practică a candidaţilor. Limita vârstei minime este diferită de la o demnitate publică aleasă la alta, cea mai ridicată fiind cea pentru candidaturile la preşedinţia unei ţări, iar cea mai scăzută pentru alegerile locale. Apoi, apar diferenţieri şi în statele în care există parlamente bicamerale, în sensul că, de regulă, pentru senatori vârsta minimă este mai ridicată faţă de aceea pentru membrii camerelor de deputaţi (reprezentanţi), iar pentru candidaţii de la alegerile locale mai mică faţă de aceea pentru camerele de deputaţi. În statele membre ale Uniunii Europene vârsta minimă medie pentru alegerea parlamentarilor este de 2 1 de ani, cu unele excepţii, şi anume: Danemarca, Germania, Malta, Olanda, Portugalia, Slovenia, Spania, Suedia şi Ungaria, în care această vârstă este de 18 ani. În alte state membre, această vârstă este de 23 de ani (Franţa) şi chiar mai ridicată (Cipru, Italia). Pentru alegerile prezidenţiale, vârsta minimă medie este de 35 de ani, fără să existe o limită maximă, cel puţin pentru cazul alegerilor directe, mai ales că vârsta înaintată nu este un obstacol în calea unor performanţe politice. Totuşi, în Canada este reglementată o vârstă maximă pentru alegerea ca senator federal care este de cel mult 75 de ani. Pentru alegerile locale vârsta minimă este diferită de la un stat la altul, dar oricum este mai mică decât aceea reglementată pentru candidaţii de la alegerile parlamentare. În România, pe linia celor de mai sus, candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi ca membrii ai Camerei Deputaţilor sau ai autorităţilor administraţiei publice locale, de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi ca membrii ai Senatului şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi ca Preşedinte al României.

Se cfiun e a a 2 - a Dreptul de a fi ales în Parlamentul Europe an (art. 38 din Constituţie) În art. 38 din Constituţie este reglementat şi dreptul cetăţenilor români de a fi aleşi în Parlamentul European. Alegerea trebuie să se supună, conform aceluiaşi text consti­ tuţional, condiţiilor rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană, cuprinse în Tratatul de aderare şi în Legea electorală română, pe de o parte, dar şi în reglementările Uniunii Europene, pe de altă parte. De asemenea, candidatul trebuie să îndeplinească condiţiile referitoare la exercitarea dreptului de a alege membrii Parlamentului român, con­ diţii care deja au fost examinate.

38

DREPTUL ELECTORAL

În ceea ce priveşte reglementările Uniunii Europene, un rol foarte important l-a avut Tratatul de la Nisa (februarie 2001), care a stabilit, pentru legislatura 2004-2009, numărul membrilor Parlamentului European la 732, în perspectiva aderării de noi membrii. Pentru România, ca ţară membră, numărul europarlamentarilor români de ales pentru Parlamentul European a fost stabilit la 33, ulterior modificat la 35, număr care, alături de cel al Bulgariei de 18, se adaugă celor 732 de membri deja existenţi. Desigur că, din primele alegeri pentru Parlamentul European, desfăşurate în România pe data de 25 noiembrie 2007, trebuia să rezulte un număr de 35 de europarlamentari români, ceea ce s-a şi întâmplat la alegerile care au avut loc în România pe data de 25 noiembrie 2007. Următoarele alegeri de acest tip, în România, au avut loc pe data de 7 iunie 2009. În aceeaşi lună s-au desfăşurat alegeri europarlamentare pentru toate statele membre ale Uniunii Europene. În ceea ce priveşte condiţiile rezultate din Constituţie şi din Legea electorală română, conform art. 16 alin. (4) din Constituţie, cetăţenii Uniunii Europene, care îndeplinesc cerinţele legii organice române, au dreptul să fie aleşi, dar numai în autorităţile admi­ nistraţiei publice locale (consiliile locale şi consiliile judeţene), în condiţiile prevăzute de Legea nr. 115/2015. O primă interesantă problemă se va pune cât priveşte dreptul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene de a fi aleşi în Parlamentul European din partea României, întrucât un asemenea drept intră în coliziune cu prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie. Astfel, funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate, în România, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. În practică, cetăţenii Uniunii Europene pot să nu aibă cetăţenia română, indiferent dacă au dublă sau multiplă cetăţenie, şi, uneori, nici domiciliul în ţară, condiţii care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ. În practică, unii resortisanţi (cetăţeni) ai statelor membre ale Uniunii Europene pot să nu aibă cetăţenia română şi, uneori nici domiciliul în ţară. Ca urmare, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ ambele condiţii constituţionale, aceşti cetăţeni nu ar putea fi aleşi din partea României în Parlamentul European, pentru că şi aceştia sunt demnitari publici. De asemenea, o a doua interesantă problemă se referă la faptul că, potrivit Legii nr. 33/2007, au dreptul fundamental de a fi aleşi în Parlamentul European din partea României, alături de cetăţenii români, şi cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, potrivit prevederilor art. 38 din Constituţie, un astfel de drept fundamental nu poate fi exercitat decât de către cetăţenii români, nu şi de cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau de alţi cetăţeni ai unor state terţe. În acest fel, apare o a doua neconformitate a Legii nr. 33/2007 cu prevederile art. 38 din Constituţie, cu care Curtea Constituţională nu a fost sesizată până în prezent. În aceste condiţii, Legea nr. 33/2007 este conformă Tratatului de aderare, dar nu şi conţinutului actual al art. 38 din Constituţie. Soluţia de lege ferenda ar fi completarea Constituţiei în sensul reglementării acestui drept fundamental şi pentru cetăţenii Uniunii Europene pentru a fi aleşi din partea României în Parlamentul European, întrucât Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, la care însăşi Legea fundamentală face trimitere, a fost ratificat, iar menţinerea actualului conţinut al art. 38 din Constituţie ar reprezenta o ignorare nepermisă a acestuia. O astfel de completare ar fi conformă şi prevederilor art. 11 din Constituţie, iar supremaţia acesteia ar fi respectată. Acelaşi tip de probleme a existat şi în Franţa, Belgia, Italia, Germania, Portugalia, Spania. În Franţa a fost necesară modificarea Constituţiei, după ce Consiliul Constituţional

Partea I. Drepturile politice fundamentale

39

a decis că Tratatul de la Maastricht era contrar Constituţiei franceze din 1958, cât priveşte alegerea cetăţenilor Uniunii Europene. (Gheorghe Iancu) În literatura juridică de specialitate s-a pus o interesantă problemă, şi anume dacă aleşii trebuie să fie desemnaţi dintre „elite" sau nu. Răspunzând la o asemenea întrebare, Jean-Fran�ois Aubert arată că „Trebuie aleşi deputaţii cei mai talentaţi sau cei mai repre­ zentativi? Adunarea aleasă trebuie să fie un tablou ideal sau o fotografie fidelă? Un cenaclu format din spiritele cele mai remarcabile ale timpului lor sau o reproducere în mic a poporului? Democraţia modernă a dat preferinţă celui de-al doilea termen. Poporul nu are ce face cu o elită, în care el nu se recunoaşte şi pe care, oricât de inteligentă ar fi, nu o întelege. Lui îi trebuie mai mult un purtător de cuvânt". ' În acelaşi sens, în dbctrina de specialitate din România se arată că, ,,alegerea unor personalităţi, a unor elite, ar presupune (e drept, nu neapărat) renunţarea la scrutinul de listă (în orice caz la listele blocate) şi practicarea largă a candidaturilor independente. Aceasta ar reduce implicarea partidelor politice, or, este ştiut că şanse mari revin candidaţilor propuşi de partide, pentru că aceasta permite alegătorilor să opteze, în cunoştinţă de cauză, prin cunoaş­ terea platformelor politice, a orientării candidaţilor. Candidaţii propuşi de partidele politice reprezintă pentru alegători mai multe garanţii şi opţiuni clare. Apoi partidele politice sunt, de fapt, motorul democraţiei parlamentare şi desigur constituţionale." (Ioan Moraru)

Partea a I I -a SCRUTINUL

CAPITOLUL

I

Identificarea, clasificarea şi evoluţia tipurilor de scrutin Scrutinul este o parte a sistemului electoral şi poate fi definit ca o modalitate (un procedeu) prin care se stabilesc rezultatele alegerilor şi se repartizează locurile (mandatele) membrilor unei autorităţi publice reprezentative. Prin funcţia pe care o are, scrutinul este partea finală a alegerilor într-un sistem electoral, parte care este de mare importanţă, întrucât în urma sa se „nominalizează", de fapt, ,,învingătorii". A. Există peste 200 de tipuri de scrutin şi variante ale acestora, iar în doctrina de specialitate au fost individualizate, conform unei prime clasificări făcută în funcţie de conţinutul scrutinelor, patru tipuri de scrutin diferite de atribuire a mandatelor, şi anume: cel majoritar; proporţional (reprezentarea proporţională); scrutinul mixt şi scrutinele indirecte (RP Chineză). Cele mai utilizate sunt primele trei. B. Într-o altă clasificare scrutinele se grupează în: majoritare, semiproporţionale şi proporţionale. Scrutinele majoritare se clasifică şi ele, la rândul lor, în: majoritare unino­ minale (simplu), majoritare plurinominale; majoritare cu un tur sau cu două tururi şi alternative (preferenţiale); Scrutinele semiproporţionale în: cele care utilizează votul unic netransferabil şi cele mixte fără compensare (parţiale); Scrutinele proporţionale (repre­ zentarea proporţională) în: scrutinele de listă; scrutinele mixte cu compensare şi scru­ tinele care utilizează votul unic transferabil. În opinia noastră, această ultimă clasificare se reduce la prima dintre ele, care cuprinde cele patru categorii de scrutine. O asemenea opinie se fundamentează pe definiţiile date pentru fiecare tip de scrutin. Astfel, cât priveşte scrutinul majoritar, acesta este modalitatea conform căreia este proclamat ales candidatul sau lista de candidaţi care au obţinut cele mai multe voturi, concretizate într-o majoritate absolută, simplă sau relativă, ceea ce presupune cu necesitate nereglementarea unui prag electoral. În cazul listei de candidaţi, dacă aceasta obţine majoritatea legală, va câştiga toate mandatele, fără să se realizeze o repartizare propor­ ţională a mandatelor. Cât priveşte scrutinul alternativ (preferenţial), votul unic transferabil şi votul unic netransferabil, toate acestea presupun alegerea de candidaţi, în mod individual, chiar dacă aceştia sunt înscrişi pe liste de candidaţi, pe baza unor preferinţe exprimate de către alegători, fără să existe o repartizare proportională a mandatelor, ca şi în cazul de mai sus. În situaţia scrutinelor proporţionale votul se acordă pe liste de candidaţi, iar repartizarea mandatelor se face proporţional tot pe liste de candidaţi, şi nu individual. În alte cuvinte, alegătorul acordă votul său unei liste de candidaţi blocate, fără a putea să modi­ fice, în vreun mod, ordinea stabilită de partidul politic care a întocmit-o. Ca urmare, pentru acest tip de scrutin rolul partidelor politice este covârşitor, spre deosebire de scrutinele majoritare. De altfel, există şi alte deosebiri, care vor fi evidenţiate în cadrul examinării

44

DREPTUL ELECTORAL

făcute pentru fiecare tip de scrutin şi care argumentează opinia pe care am exprimat-o mai sus. În plus, clasificarea criticată nu cuprinde distinct categoria scrutinelor mixte, ceea ce este de neconceput datorită specificului acestora. C. Potrivit unei alte clasificări, tipurile de scrutin se grupează, în funcţie de tipul alegerilor, în cele organizate pentru desemnarea membrilor parlamentelor naţionale şi cele pentru desemnarea membrilor Parlamentul European. Alegerile naţionale se organizează şi se desfăşoară pe baza oricărui tip de scrutin, potrivit legii naţionale, în timp ce alegerile parlamentare europene se organizează şi se desfăşoară doar pe baza scrutinelor de listă sau pe baza sistemului cu vot unic transferabil, tipuri de scrutin recomandate de Consiliul Europei. D. Există şi o altă clasificare a scrutinelor făcută în funcţie de un alt criteriu, şi anume tipul listelor electorale. Astfel, în funcţie de acest criteriu scrutinele se pot clasifica în trei categorii: scrutine care utilizează listele blocate (Argentina, Italia, Spania, Portugalia, Andora, Bahrein, Kuweit, Coasta de Fildeş, Laos, Thailanda, Autoritatea Palestiniană. În Turcia a fost utilizat între anii 1950 şi 1957); cele care utilizează listele închise (Austria, Belgia, Republica Cehă, Cipru, Danemarca, Olanda, Suedia etc.); cele care utilizează listele deschise (Finlanda, Grecia, Polonia etc.). În ceea ce priveşte sistemul listelor blocate, acesta nu permite alegătorilor să intervină pe lista de candidaţi întocmită de un partid politic, pe care trebuie să o voteze în întregime sau nu, fără să poată modifica numele, prenumele sau numărul candidaţilor în sensul creşterii sau micşorării acestuia. În sistemele electorale în care se aplică sistemul listelor blocate nu este admis nici panaşajul şi nici votul preferenţial. Liste blocate pot fi caracterizate şi listele utilizate de reprezentarea proporţională, pentru că nici acestea nu pot fi modificate. În ceea ce priveşte sistemul listelor închise, acesta permite alegătorilor să modifice ordinea candidaţilor, stabilită de partidele politice pe listele de candidaţi, pe baza prefe­ rinţelor pe care alegătorii le au sau ca urmare a voturilor negative exprimate de aceştia. În ceea ce priveşte sistemul listelor deschise, acesta permite intervenţia liberă a alegă­ torilor asupra unei liste de candidaţi, care nu cuprinde o ordine stabilită în prealabil, de către un partidul politic, cu reglementarea libertăţii lui totale în ceea ce priveşte stabilirea ordinii candidaţilor. Pe baza acestui sistem, practic, alegătorii stabilesc ordinea candidaţilor pe listele deschise. O situaţie interesantă este în Slovenia, unde alegătorii stabilesc ordinea de candidaţi pe liste, la nivelul regiunilor, aceştia fiind obligaţi să voteze un candidat dintre cei care reprezintă districtul său. De asemenea, o altă interesantă situaţie este în Luxemburg, în care fiecare alegător deţine un număr de voturi egal cu numărul de mandate prevăzut pentru circumscripţia electorală în care acesta votează. Aceste voturi se pot acorda, de către alegător, după cum doreşte, chiar unor candidaţi aflaţi pe liste diferite. În statele lumii există o multitudine de combinaţii ale tipurilor de scrutin, care sunt efectul realizării unor interese politice din fiecare stat. Este greu de stabilit cel mai bun tip de scrutin sau de recomandat un anumit tip de scrutin unic aplicabil tuturor statelor şi tuturor contextelor sociale şi politice. Ca urmare, nu se poate susţine că un tip sau altul de scrutin este cel mai bun, dar există mai mulţi factori de care depinde recomandarea unui tip sau a altuia de scrutin. Aceşti factori ar putea fi: tipul de societate în care se va aplica respectivul tip de scrutin; componentele

Partea a II-a. Scrutinul

45

demografice; existenţe sau nu a unui acord între grupurile etnice şi între cele comunitare referitor la procesul electoral; existenţa unor izolări ale unui grup social de un altul sau regrupări sociale pe criterii geografice ori a altor criterii a diferitelor grupuri sociale; evo­ luţia politică a statului în cauză; caracterizarea statului ca fiind democratic, în evoluţie spre democraţie sau dacă se democratizează din nou; marile linii de evoluţie constituţională cărora legiuitorul trebuie să i se supună. De asemenea, în cazul unei societăţi divizate stabilirea unui anumit tip de scrutin trebuie să ţină cont de patru elemente importante, şi anume: natura divizărilor şi a grupărilor sociale în cauză, în legătură cu care este foarte important să se cunoască: natura identităţii grupurilor sociale (dacă societatea este divizată pe baze rasiale, etnice, etno-naţionaliste, religioase, regionale sau lingvistice), intensitatea şi natura eventualului conflictului (conflictelor) care pot fi interetnice sau rasiale, armate (violente) sau nu şi repartizarea spaţiilor teritoriale între grupurile în conflict şi numărului acestora (cu cât numărul lor este mai mare cu atât creşte starea de conflict); natura regimului politic al statului, a sistemului de partide şi a infrastructurii constituţionale naţionale; procesul legislativ care a dus la adoptarea sistemului electoral, inclusiv a tipului de scrutin, ca urmare a legării sale de o putere colonială, a conceperii sale în mod deliberat, a impunerii sale de forţe exterioare sau a rezultatului unui proces de evoluţie suspus unor constrângeri; avantajele şi dezavantaje unui anumit tip de scrutin sau ale altuia. Autorităţile publice care aprobă un anumit tip de scrutin vor trebui să alegă ţinând cont de: simplitatea, eficacitatea şi durabilitatea scrutinului în cauză, având în vedere că un anumit tip de scrutin complicat va putea fi greu de înţeles, consecinţele sale ar putea fi imprevizibile, iar ca urmare ar putea apărea neîncrederea faţă de rezultatele alegerilor; lipsa fricii faţă de inovaţii, existând multe tipuri de scrutin care sunt rodul unor asemenea inovaţii; necesitatea luării în considerare a contextului social şi politic şi a unei perioade precise, întrucât tipurile de scrutin nu funcţionează în vid, atemporal; necesitatea ca electoratul să nu fie subestimat şi, ca urmare, nu trebuie exagerată trăsătura simplităţii; eliminarea excesului de neluare în considerare a opiniilor politice importante, doar pentru motivul că provin de la grupuri sociale şi politice minoritare; necesitatea asigurării unui demers social progresiv; necesitatea asigurării legitimităţii şi acceptării demersului de către principalii competitori electorali; necesitatea maximizării influenţei electoratului şi a sprijinului dat de acesta actorilor politici; necesitatea încurajării prezenţei unor partide politice coerente şi viabile, care reprezintă premisele unei societăţi democratice şi nu a unora care ar transpune o mare diversitate de opinii politice exprimate într-o societate umană dată; necesitatea opţiunii pentru o stabilitate de lungă durată şi nu pentru avantaje pe perioade scurte; faptul că tipul de scrutin ales nu poate fi un panaceu universal pentru soluţionarea tuturor problemelor din societate, chiar dacă acesta are un rol important în consolidarea şi stabilitatea unui regim politic; necesitatea de a convinge electoratul despre reformarea tipului de scrutin şi a sistemului electoral în general şi despre neacceptarea servilă a sistemului colonial anterior; evaluarea impactului noului tip de scrutin asupra conflictelor sociale; necesitatea aprobării unui tip de scrutin care să corijeze problemele care au existat, acestea fiind în general concepute cu scopul de a se evita, cu orice preţ, erorile trecutului; scopul alegerilor, care determină, în mod direct, tipul de scrutin. Din experienţa acumulată până în prezent rezultă că reprezentarea proporţională este un scrutin care facilitează tranziţia către un sistem democratic, dar este mai puţin eficace în cazul consolidării democratice. Consolidarea democratică presupune stabilirea de relaţii

46

DREPTUL ELECTORAL

solide între cetăţeni şi stat. În asemenea perioade de tranziţie este posibilă combinarea scrutinului majoritar uninominal cu anumite aspecte de proporţionalitate, chiar pe baza unor liste naţionale. Din punctul de vedere istoric, elemente ale alegerilor democratice se pot regăsi în Atena antică. Sistemele electorale moderne, însă, apar de abia la jumătatea secolului al XIX-iea în Vestul Europei. Înainte de Primul Război Mondial erau utilizate repre­ zentarea proporţională, de sorginte belgiană (Scandinavia şi Ţările de Jos); scrutinul majoritar (Marea Britanie, SUA, Canada, Noua Zeelandă) şi votul preferenţial (Australia care părăsise, în anul 1918, scrutinul colonial britanic majoritar). În anul 1945, 80% din state utilizau scrutinul proporţional, cu excepţia Irlandei şi a Maltei care utilizau, ca şi în prezent, votul preferenţial (alternativ), Marii Britanii, SUA, Canadei şi a Noii Zeelande, care au rămas fidele scrutinului majoritar uninominal. În anul 1950, acelaşi tip de scrutin majoritar a fost adoptat de către India, după ce aceasta şi-a dobândit independenţa, de Japonia care anterior a utilizat votul unic netransferabil, în timp ce, Germania a adoptat scrutinul mixt echilibrat. După dobândirea independenţei faţă de Marea Britanie, în anul 1960, mai multe state din Africa şi zona Caraibelor au preluat scrutinul majoritar unino­ minal britanic. În acel moment, 3/4 din statele lumii adoptaseră reprezentarea proporţională şi doar 1/4 scrutinul majoritar, sub diferitele sale forme. Această proporţie s-a schimbat în anul 1970, când aproape jumătate din statele lumii utilizau reprezentarea proporţională. În perioada 1980-1995 scrutinul majoritar uninominal cu două tururi, de tip francez, şi votul unic transferabil au cunoscut o foarte mare dezvoltare, fiind preluate de mai mult de 150 de state. În prezent, cu unele excepţii, şi anume Italia, Ungaria, Bulgaria, România, statele şi-au păstrat tipul de scrutin adoptat în anii 1945-1995.

CAPITOLUL

II

Scrutinul majoritar şi tipurile de scrutin majoritar Se cfiu n e a I Istoric şi clasificare Scrutinul majoritar este modalitatea conform căreia este proclamat ales candidatul sau lisa de candidaţi, care au obţinut cele mai multe voturi, concretizate într-o majoritate absolută, simplă sau relativă. Acest scrutin grupează mai multe modalităţi de reglementare, şi anume: a) scrutinul majoritar uninominal; b) scrutinul majoritar de listă; c) scrutinul preferenţial; d) votul unic transferabil; e) votul unic netransferabil; f) scrutinul cumulativ; g) scrutinul limitativ; h) multiplul electoral şi panaşajul. Tipurile de scrutin majoritar (uninominal sau de listă) pot fi organizate şi se pot desfă­ şura cu unul sau două tururi de scrutin. În Franţa a existat şi scrutinul cu trei tururi, care a fost utilizat pentru alegerea deputaţilor Stării a Treia din cadrul Stărilor Generale după Revoluţia franceză de la 1789. Originile acestui tip de scrutin sunt vechi, acesta apărând sub influenţa Bisericii Catolice, care susţinea necesitatea utilizării majorităţii absolute, cu toate că multă vreme ea a fost ataşată regulii unanimităţii. Unanimitatea se baza pe ideea că o minoritate nu putea pre­ zenta puncte de vedere legitime, putând fi în eroare. De altfel, pentru alegerile ecleziastice, unanimitatea nu era imposibilă, dar nici nu era uşor de realizat. Tot Biserica Catolică mai susţinea că alegerile serveau ca revelaţie a alegerii divine, iar alegătorul nu exercita un drept, ci o funcţie publică, idee preluată şi de Revoluţia franceză din 1789. Ca urmare, Biserica a propus şi a utilizat majoritatea absolută sau pe cea calificată de 2/3. În timp, autorităţile statului au solicitat sprijinul Bisericii pentru organizarea alegerilor, ceea ce a dus la apariţia premizelor scrutinului majoritar şi pentru alegea autorităţilor reprezentative. În prezent, Franţa din 1302 (prima reuniune a Statelor Generale) până în 1945 şi Anglia, până în prezent, după 1265, utilizează tipul de scrutin majoritar. Franţa l-a părăsit temporar în perioada 1945 şi 1946, dar l-a reintrodus din 1946, însă, cu două tururi de scrutin. Scrutinul majoritar se regăseşte, de asemenea, în Israel, India, SUA, Canada, Sri Lanka. Un sistem interesant de vot majoritar este cel denumit „Metoda Condorcet" sau otul Condorcet" după numele marchizului Condorcet, matematician şi filosof francez „V din secolul al XVIII-iea, care s-a inspirat din cele gândite de scriitorul catalan Raymond

48

DREPTUL ELECTORAL

Lulle în secolul al XIII-iea. În cartea sa Essei sur l'application de l'analyse a la probabilite des decisions redues a la pluralite des voix, Condorcet a susţinut că, metoda sa este un sistem de vot, bazat pe argumentele logicii matematice, potrivit căruia unicul învingător este cel care, în urma comparării rezultatelor sale cu cele ale celorlalţi candidaţi, înregistrate tur după tur de scrutin, va fi de fiecare dată candidatul preferat. Potrivit acestei metode, fiecare alegător clasează candidaţii în ordinea preferinţei lor. Stabilirea rezultatelor alegerilor se face pe baza simulării duelurilor posibile între candidaţi, ceea ce însemnă că sunt necesare grupări de doi câte doi a candidaţilor. Astfel, se determină numărul de ale­ gători care au votat pentru fiecare candidat în parte pe fiecare buletin de vot, verificându-se cum unul a fost clasat (preferat) de alegători faţă de un altul. În alte cuvinte, candidaţii sunt grupaţi doi câte doi, ca la un duel, stabilindu-se care dintre cei doi a fost preferat de alegători, ca urmare a numărului mai mare de voturi exprimate în favoarea sa. Pe cale de consecinţă, pentru fiecare dintre duelurile individualizate există câte un candidat învingător. De asemenea, ca urmare a comparării candidaţilor învingători din fiecare duel în parte, există un candidat învingător care este preferat de alegători în toate duelurile, adică are cel mai mare număr de voturi, şi care este declarat câştigătorul scrutinului. Un exemplu este semnificativ. Astfel, dacă teoretic s-ar lua în considerare un număr de 60 de alegători care trebuie să aleagă între trei candidaţi (posibilităţi), şi anume a), b) şi c), preferinţele ar putea fi următoarele: - 23 alegători au preferat pe a)>c) >b); - 19 alegători au preferat pe b) >c) >a); - 16 alegători au preferat pe c) >b) >a); - 2 alegători au preferat pe c) >a) >b). În alte cuvinte, a) cu 23 de voturi este preferat lui b) cu 19 voturi, care şi el este preferat lui c) cu 18 voturi (16+2). Procedându-se la compararea preferinţelor se ajunge la următoarele rezultate: - 41 alegători preferă c) lui b) contra 19 preferă b) lui c); - 37 preferă c) lui a) contra 23 preferă a) lui c); - 35 preferă b) lui a) contra 25 preferă a) lui b). În final alegătorii au preferat c) > b) > a). Poate exista şi situaţia în care niciun candidat nu câştigă toate duelurile şi astfel nu există un candidat câştigător al scrutinului, situaţie care a fost denumită paradoxul Condorcet şi care este inerent metodei cu acelaşi nume. În asemenea situaţii, doar dacă numărul de candidaţi este mai mare de doi, apar conflicte pentru a căror soluţionare există mai multe metode. Spre exemplu, candidatul A este preferat lui B, iar acesta din urmă este preferat candidatului C. Dintre metodele utili­ zabile pentru soluţionarea conflictului pot fi exemplificate metodele Borda, Schulze, cea de constituire a unui grup de învingători, a votului alternativ, a alegerii candidatului care a câştigat în mai multe dueluri (confruntări), a graficelor finale etc. În ceea ce priveşte dezavantajele acestei metode, ea presupune o organizare greoaie şi complicată, fiind posibil ca după epuizarea tuturor etapelor sale să nu fie desemnat candidatul cel mai bun. De asemenea, faţă de paradoxul Condorcet sunt necesare mai multe metode (procedee) pentru soluţionarea eventualelor şi rarelor conflicte. Faţă de aceste dezavantaje nu se mai poate discuta despre eventuale avantaje.

49

Partea a II-a. Scrutinul

Se cfiu n e a a 2 - a Scrutinul majoritar uninominal Din punctul de vedere istoric acest tip de scrutin a fost introdus de Simon de Monfort în anul 1265, ca scrutin al majorităţii relative, iar în fiecare circumscripţie electorală erau aleşi câte doi deputaţi de fiecare alegător care avea la dispoziţie două buletine de vot. Ca urmare, numărul de circumscripţii electorale era jumătate din numărul de aleşi. Generalizarea circumscripţiilor electorale s-a realizat după reforma electorală din Anglia în perioada 1832-1885. În anul 1832 în majoritatea circumscripţiilor electorale erau desemnaţi câte doi aleşi, în patru dintre acestea erau desemnaţi câte un singur ales, iar în alte patru mai mulţi de doi aleşi. Doar în Londra erau desemnaţi patru aleşi. În Irlanda, acest tip de scrutin a fost practicat începând cu anul 1800, în prezent fiind utilizat un alt tip de scrutin, în Ţara Galilor începând cu secolul al XVII-lea, iar în Scoţia începând cu 1707. În prezent, acest tip de scrutin presupune existenţa unui singur loc pentru care se organizează alegeri, iar alegătorii trebuie să voteze cu un singur buletin de vot, pentru un singur candidat, într-un decupaj electoral. Este declarat câştigător candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. În cazul alegerilor naţionale, decupajele electorale sunt şi trebuie să fie egale ca număr, cu numărul parlamentarilor de ales. Egalitatea decupajelor electorale poate constitui o sabie cu două tăişuri. Egalitatea în cauză presupune egalitatea de locuitori, iar în cele în care sunt mulţi copii, voturi de exprimat sunt mai puţine. De aceea, trasarea graniţelor decupajelor electorale este o pro­ blemă politică esenţială şi se face de către executivul format de partidul (partidele) politic (politice), care a (au) câştigat alegerile şi este la putere. O astfel de atitudine este firească având în vedere că, prin această măsură, se urmăreşte menţinerea şi exercitarea puterii într-un stat, iar partidele politice trebuie şi pot să îşi afirme deschis dorinţa şi vocaţia de a guverna. O asemenea dorinţă este, de altfel, miza jocului politic, iar scopul acestei mize este formarea statului. Numărul mai mic de votanţi dintr-un decupaj electoral poate constitui un avantaj, dar şi un dezavantaj, pentru că votanţii sunt mai uşor de influenţat, dacă sunt mai puţini, de către personalităţi sau chiar cumpăraţi de către oamenii cu bani. Ca urmare, se pot astfel crea fiefuri electorale care în viitor să fie greu de „spart", mai ales că o parte dintre cei aleşi vor putea forma majoritatea parlamentară şi apoi executivul. Modalităţile de trasare a graniţelor unui decupaj electoral poate avea efecte negative asupra populaţiei minoritare. Astfel, decupajele electorale pot fi astfel trasate încât această populaţie să fie răspândită în mai multe asemenea zone şi ca urmare să nu mai prezintă con­ centrarea socială necesară pentru a-şi putea impune candidaţii în alegeri şi niciun efect asupra alegerii unei persoane sau a alteia. Acest tip de scrutin este folosit în SUA şi în Marea Britanie. În Marea Britanie el este utilizat doar pentru alegerea membrilor Camerei Co munelor şi presupune circumscripţii electorale egale ca număr de locuitori. Pentru a se asigura egalitatea (de locuitori) acestora, potrivit prevederilor Parliamentary Constituencies Act (19 86), s-au constituit comisii (speciale) de graniţă, care verifică periodic (la cca. 10 ani) numărul locuitorilor din fiecare circumscripţie electorală uninominală şi care trebuie să fie de cca. SO.OOO. În alte cuvinte, prin reglementarea de mai sus se urmăreşte ca toate

50

DREPTUL ELECTORAL

decupajele electorale să aibă aproximativ un număr egal de locuitori pentru a preveni suprareprezentarea sau subreprezentarea şi inechitatea în procesul de votare. În SUA această regulă a fost recunoscută judiciar de către Curtea Supremă prin decizia pronunţată în Speţa Baker vs. Carr din 1962, în temeiul Amendamentului al XIV-lea la Constituţia SUA. În multe state, acest tip de scrutin este utilizat şi în alegerile locale, pentru desemnarea primarilor sau a preşedinţilor consiliilor judeţene (România). În cadrul acestui sistem, personalităţile (elitele) sau oamenii bogaţi au un rol deosebit de important. În prezent, acest tip de scrutin, în diferitele sale variante, se regăseşte în cca. 64% din statele lumii. Se cţiu n e a a 3 - a Scrutinul majoritar de listă Acest tip de scrutin, care mai este cunoscut şi sub denumirea de sistem plurinominal, presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi înscrişi pe o listă. Astfel, dacă o listă câştigă majoritatea legală, partidul politic sau alianţa politică care a propus-o va lua toate mandatele, pentru care au fost organizate alegerile. Voturile expri­ mate în plus pentru o listă se pierd. În acest tip de scrutin, partidele politice nu joacă rolul cel mai important, scrutinul reprezentând mai mult efectul exprimării unei opţiuni politice a alegătorilor, decât unul al voinţei politice a unui partid. Alegătorii îşi exprimă opţiunile (preferinţele) politice pentru o listă de candidaţi sau stabilesc ordinea pe o asemenea listă, care reprezintă un partid politic, o orientare politică şi nu votează pentru o anumită persoană, ca în cazul scrutinului majoritar uninominal. Există două tipuri de scrutin majoritar de listă (plurinominal), şi anume cel al listelor blocate şi cel al listelor neblocate acesta din urmă clasificându-se în sistemul listelor închise şi în cel al listelor deschise. De asemenea, mai există alte trei variante ale listelor neblocate, şi anume panaşajul, votul preferenţial (alternativ) şi votul unic transferabil, acesta din urmă cu o variantă proprie, şi anume votul unic netransferabil. Se cţiu n e a a 4 - a Scrutinul preferenţial (alternativ) Scrutinul preferenţial, care mai este denumit şi alternativ, creează posibilitatea alegătorului să modifice doar ordinea candidaţilor de pe o listă electorală închisă, conform unei preferinţe stabilită în mod liber de către alegător, fără însă a putea să fie combinate mai multe liste. El strânge într-un singur tur de scrutin efectele a două tururi. Votul preferenţial se organizează în circumscripţii electorale uninominale. Votul preferenţial oferă alegătorului o gamă mai vastă de opţiuni decât cea oferită de scrutinul majoritar uninominal. Alegătorul, în faţa buletinului de vot (listei închise de candidaţi) indică candidaţii preferaţi, în ordinea pe care aceştia o doresc, iar în acest scop, înscriu, în dreptul fiecărui candidat, cifrele 1, 2, 3 etc., corespunzătoare preferinţei lor.

Partea a II-a. Scrutinul

51

Alegătorii însă au dreptul la u n singur vot, chiar dacă ei pot stabili ordinea de preferinţă de pe lista cuprinsă pe buletinul de vot. Pentru calcularea rezultatelor un exemplu este relevant. Astfel, există 50.000 de voturi exprimate şi patru candidaţi, majoritatea legală este cea absolută (25.001 voturi) şi sunt de repartizat 2 mandate. Voturile obţinute sunt următoarele: A = 20.000; B = 14.000; C = 10.000; D = 6.000. În statele lumii există două mari variante de calcul al rezultatelor în cazul votului preferenţial. Astfel, în cazul în care candidatul A ar fi obţinut majoritatea absolută, acesta era declarat ales, dar în cazul nostru candidatul nu a obţinut această majoritate şi, ca urmare, nu poate fi declarat învingător. În acest din urmă caz, în Sri Lanka, potrivit votului preferenţial, toţi candidaţii vor fi eliminaţi, doar ca nume, cu excepţia primilor doi. Voturile obţinute de toţi candidaţii eliminaţi vor fi repartizate primilor doi candidaţi rămaşi, ca reprezentând primele două opţiuni ale alegătorilor. În Irlanda, în alegerile prezidenţiale, pentru ca acelaşi candidat A să poată fi ales, este necesară eliminarea candidatului D şi adăugarea voturilor sale candidatului A, conform preferinţei exprimate de alegători, în alegeri, pentru A, B şi C, după cum urmează: A = 5.500 (cât trebuie pentru a fi ales); B = 400; C = 100. Adăugând aceste valori la cele deja obţinute, se ajunge la următoarea situaţie definitivă pentru candidaţii: A = 25.500; B = 14.400; C = 10.100. Va fi declarat ales candidatul A, care a obţinut majoritatea absolută. Pentru celălalt mandat de repartizat, se procedează la fel, pentru B eliminându-se candidatul C (devenit ultimul) şi aşa mai departe, dacă sunt mai multe mandate de repartizat şi mai mulţi candidaţi. În prezent, acest tip de scrutin a fost şi este folosit în Nauru şi Australia (în fiecare stat pentru alegerea membrilor Camerei Federale a Reprezentanţilor, a celor ai adunărilor legislative ale statelor federate, cu excepţia Tasmaniei şi a consiliilor municipale). A fost introdus, în Australia (în 1981 în New South Wales şi în 1992 în Queensland). În general, acest tip de scrutin interesează Oceania. În Nauru este utilizată o variantă modificată a votului preferenţial, şi anume cel pe circumscripţii electorale cu două locuri de repartizat. Conform acestui tip de scrutin, nu se procedează la eliminarea candidaţilor, diferenţele de opţiuni constând în fracţiuni de voturi. Astfel, prima opţiune primeşte un vot, a doua o jumătate de vot, a treia o treime etc. În cazul în care niciun candidat nu a obţinut majoritatea absolută a voturilor sunt adunate celelalte opţiuni care se adaugă primei opţiuni, fiind ales cel care a obţinut cele mai multe fracţiuni de voturi. La fel se procedează şi în continuare, după scăderea voturilor deja luate în calcul. Între avantajele votului preferenţial se pot enumera: posibilitatea transferării votu­ rilor, care permite regruparea voturilor mai multor candidaţi; posibilitatea pe care o au ca ndidaţii cu mai puţine şanse de a fi aleşi, prin influenţarea de către susţinătorii lor a alegerii candidatului principal; posibilitatea utilizării acestui tip de scrutin în societăţile divizate politic, pentru că un candidat poate solicita sprijin atât suporterilor săi, cât şi altora, de p � poziţia opţiunilor 2, 3 etc. Intre dezavantajele votului preferenţial pot fi enumerate: necesitatea unui anumit grad de educaţie a alegătorilor, în special matematică, şi nefuncţionarea corespunzătoare a acestui tip de scrutin în circumscripţii electorale foarte variate social şi politic.

52

DREPTUL ELECTORAL

Se cfiun e a a 5 - a Votul unic transferabil şi votul unic netransferabil

1. Votul unic transferabil Votul unic transferabil (Hare), propus şi experimentat pentru prima dată de Thomas Wright Hill în 1821 (când votul era public), a fost elaborat de Carl Andrae, în anul 1855, în Danemarca şi de Thomas Hare în anul 1857, în Marea Britanie. Potrivit sistemului Hill, care a fost experimentat într-o şcoală, elevii trebuiau să se aşeze în spatele unui coleg (candidat), pe care îl preferau pentru a fi ales în comitetul şcolii. S-au format, astfel, şiruri lungi de elevi, unele peste suficientul necesar alegerii (actualul coeficient electoral) unor colegi de-ai lor în comitetul şcolii. În consecinţă, cei care erau peste numărul necesar alegerii s-au reorientat şi au trecut în spatele altor colegi, preferaţi în ordinea a doua, a treia etc. Mai mult, suporterii unor candidaţi, mai puţin populari, chiar dacă erau într-un număr mai mic decât cel necesar, au trecut la alţi candidaţi, văzând că aceştia nu au susţinere, slăbindu-le astfel şi mai mult şansele. Se puneau bazele carac­ terului util al votului. Rezultatul a fost că fiecare dintre candidaţii pentru comitet a fost susţinut de aproape acelaşi număr de elevi. Această metodă funcţionează mai bine în decupajele electorale în care trebuia repartizat un număr mic de mandate (în Irlanda - 5, în Malta - 2). Astfel, fiecare alegător poate (nu este obligat) să clasifice candidaţii de pe o listă închisă, întocmită de fiecare partid politic, conform preferinţei sale, ca şi în cazul votului preferenţial, putând înscrie în dreptul fiecăruia cifrele 1, 2, 3 etc. În Malta, unde există doar două partide politice, nu este obligatoriu să fie marcaţi toţi candidaţii, nici să fie aleşi candidaţii unui singur partid politic, ceea ce este diferit faţă de sistemul australian. Tot în Malta este suficient ca marcajul cu cifra 1 să apară lângă numele unui singur candidat de pe listă pentru ca buletinul de vot să fie valabil. Pe listă candidaţii sunt înscrişi în ordine alfabetică. Candidaţii care au obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral, legal calculat, sunt declaraţi aleşi. Coeficientul electoral este calculat conform sistemului Hagenbach - Bischoff (voturi/locuri de repartizat + 1). Dacă, însă, la prima numărare voturile niciunui candidat nu au depăşit coeficientul electoral, se elimină candidatul de pe ultimul loc, voturile sale repartizându-se candidaţilor care au rămas în cursă, în funcţie de preferinţele alegătorilor. În situaţia în care şi în acest caz apar surplusuri de voturi la unii candidaţi, acestea se vor transfera candidaţilor următori şi aşa mai departe. Se realizează, în ambele situaţii, un transfer unic de voturi, conform preferinţelor alegătorilor, în josul listei. Vor fi declaraţi câştigători toţi cei care obţin un număr de voturi egal cu coeficientul electoral. Voturile în plus ale unui candidat, deja ales, care au depăşit coeficientul electoral, se distribuie celorlalţi candidaţi, conform ordinii de preferinţă stabilite de alegători, dar la distribuire nu se primeşte, de un alt candidat, decât o fracţiune procentuală dintr-un vot, de maniera că totalul voturilor redistribuite să fie egal cu surplusul candidatului în cauză. Prin excepţie, în Irlanda se utilizează un eşantion ponderat. Astfel, dacă un candidat are un surplus de 1 O voturi, fiecare buletin de vot va fi redistribuit corespunzător la o valoare de 1/10 de vot. Această procedură se continuă până când toate locurile din circumscripţia electorală respectivă au fost repartizate, iar mandatele atribuite.

Partea a II-a. Scrutinul

53

Acest sistem, care se apropie de cel al votului preferenţial, este utilizat în Irlanda pentru desemnarea parlamentarilor irlandezi din Parlamentul European şi a celor din Parlamentul irlandez. Şeful statului este desemnat prin vot preferenţial. S-a calculat că utilizându-se un astfel de sistem, totuşi, se pierd cca. 20% din voturile exprimate. În prezent, în Australia votul unic transferabil este utilizat pentru alegerea membrilor Camerei Superioare şi a celor ai Adunării legislative teritoriale a Capitalei Australiei, a membrilor unor consilii muni­ cipale şi a membrilor Adunării Camerei Statului din Tasmania începând cu anul 1896, iar votul preferenţial pentru celelalte alegeri. Acest tip de scrutin mai este utilizat în Malta, din anul 1921 pentru alegerea membrilor Kamra tad - Deputaţi (Parlamentul unicameral) în India pentru alegerea Camerei Superioare a Parlamentului, în SUA pentru alegerile municipale, acolo unde este prevăzut legal. În realitate, votul unic transferabil, pentru a putea funcţiona ca tip de scrutin, presupune preluarea regulilor votului preferenţial (alternativ). Între dezavantajele votului unic transferabil este că acest tip de scrutin nu este cunoscut în multe state şi presupune un anumit grad de educaţie, în special matematică. Apoi, alte dezavantaje ar putea fi: creşterea puterii partidelor politice minoritare; fragmen­ tarea internă a partidelor politice, pentru că toţi candidaţii de pe o listă sunt în concurenţă unul cu celălalt, dar şi cu cei din opoziţie pentru obţinerea voturilor necesare câştigării mandatelor. 2. Votul unic netransferabil Votul unic netransferabil reprezintă o variantă a votului unic transferabil. Potrivit acestui tip de scrutin, fiecare alegător are dreptul la un singur vot, dar există mai multe locuri de repartizat pentru candidaţii înscrişi pe o listă închisă întocmită de partidele politice, în fiecare circumscripţie electorală. Alegătorii pot acorda votul lor oricărui can­ didat de pe listă şi pe care îl preferă, în circumscripţia electorală în care votează. Candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi este declarat ales. Potrivit acestui sistem, dacă într-o circumscripţie electorală în care sunt patru locuri de repartizat, un candidat a obţinut circa 20% din voturile exprimate, acesta îşi va asigura victoria electorală, fiind declarat ales. În aceeaşi situaţie, în care un mare partid politic a obţinut 75% din voturi, repartizate în mod egal între cei trei candidaţi ai săi, poate să piardă cele trei locuri rămase de repartizat. Acest tip de scrutin este utilizat în Iordania şi Vanuatu, pentru alegerea parlamen­ tarilor şi pentru desemnarea a 2/3 din membrii Parlamentului din Taiwan. În Japonia, a fost utilizată, dar numai în perioada 1902-1993, o variantă a votului unic netransferabil, denumită „măciuca chinezească". Sistemul era foarte simplu, pentru că un alegător dispunea doar de un singur vot, indiferent câţi candidaţi erau înscrişi pe lista închisă. Candidaţii care obţineau cel mai mare număr de voturi erau declaraţi aleşi, alegătorul apreciind astfel, prin votul acordat, pe cei mai buni dintre candidaţi. De regulă, în practica alegerilor japoneze, alegătorii se concentrau pe un candidat, care astfel câştiga la mare distanţă de ceilalţi. Ca urmare, rolul partidelor politice, în evaluarea situaţiilor, în care se organizau şi se desfăşurau alegerile şi a valorii candidaţilor propuşi, era foarte mare. Un astfel de rol a fost foarte bine realizat de Partidul liberal-democrat din Japonia aproape 50 de ani (Florin Bucur Vasilescu). Acest tip de scrutin a fost utilizat în Taiwan şi în Coreea de Sud, până în 1985. Între avantajele votului unic netransferabil pot fi enumerate: posibilitatea repre­ zentării partidelor politice minoritare şi a candidaţilor independenţi şi încurajarea partidelor

54

DREPTUL ELECTORAL

politice să se organizeze şi să-i informeze pe susţinătorii lor pentru a maximiza şansele de victorie electorală. Între dezavantajele votului unic netransferabil pot fi enumerate: faptul că nu poate fi asigurată o repartizare proporţională a mandatelor şi, ca urmare, partidele politice care ar putea obţine sub 10% din voturile exprimate să nu fie reprezentate în parlament, în timp ce partidele politice mari să profite de situaţie şi să câştige majorităţi absolute în autorităţile legislative; se încurajează creşterea numărului de mandate într-o circumscripţie electorală, ceea ce slăbeşte legăturile dintre alegători şi parlamentarii respectivi; se promovează o accentuată tendinţă de fragmentare internă în partidele politice; obligarea partidelor politice de a ţine cont de consideraţii strategice complexe atât din punctul de vedere al nomina­ lizărilor, cât şi din cel al gestionării voturilor exprimate.

Se cfiun ea a 6- a Scrutinul cumulativ Conform acestui tip de scrutin, alegătorul poate acorda voturile de care legal poate dispune, în mod discreţionar fie unui singur candidat, fie tuturor candidaţilor ori unei părţi dintre aceştia. În alte cuvinte, fiecare alegător deţine atâtea voturi câte mandate sunt de distribuit. Partidele politice nu sunt obligate să depună liste care să cuprindă un număr de candidaţi egal cu numărul de mandate de distribuit. Partidele minorităţilor politice nu depun totdeauna liste de candidaţi complete, aşa cum fac partidele politice mari. Astfel, partidele politice mari, care obţin scoruri electorale foarte mari pot fi învinse de partidele politice mici ale minorităţii. Spre exemplu, un partid mare a obţinut 70.000 de voturi, din cele 100.000 de voturi care puteau fi exprimate, în timp ce un partid mic, restul de 30.000 de voturi, pentru ca ambele să participe la distribuirea a 3 mandate în circumscripţia electorală respectivă. Partidul politic mai mare, care a depus o listă de candidaţi completă, va fi totuşi învins de cel mic, care a depus o listă cu doar cu 3 candidaţi, pentru că cel din urmă a obţinut 30.000 de voturi x 3 voturi = 90.000, cei 30.000 de alegători acordând toate voturile lor, adică 3, celor 3 candidaţi. 90.000 fiind mai mare decât 70.000, partidul cel mic va câştiga toate mandatele. Acest procedeu are avantajul că acordă alegătorului o mare libertate pentru a se asigura reprezentarea minorităţii politice, majorităţile politice formându-se pe baza liberului arbitru al alegătorilor. Este greu de împărtăşit opinia conform căreia acest procedeu ar „falsifica majoritatea electorală, acordând majoritatea locurilor minorităţii electorale" (Paul Negulescu, George Alexianu), pentru că majoritatea rezultă din alegeri, indiferent care tip de scrutin a fost utilizat, iar majoritatea şi minoritatea politică nu se stabilesc în funcţie de numărul de membri, pe care îi are un partid politic, ci în funcţie de opţiunile alegătorilor exprimate în alegeri. Joseph Barthelemy, însă critică, corect, acest procedeu, arătând că „încearcă să asigure empiric o reprezentare proporţională a minorităţii, este un sistem de confuzie, de surpriză şi de arbitrariu". Acest procedeu a fost utilizat în Ilinois (SUA), în Anglia anilor 1870 şi în Sri Lanka, în unele circumscripţii electorale, în perioada 1946-1977.

55

Partea a II-a. Scrutinul

Se cfiu n e a a 7- a Scrutinul limitativ Scrutinul limitativ este mai puţin utilizat, fiind preferat de puţinele state în care trebuie facilitată alegerea candidaţilor organizaţiilor minorităţilor şi a candidaţilor independenţi. Acest tip de scrutin, care funcţionează invers decât scrutinul cumulativ, constă în faptul că fiecare alegător poate vota un număr de candidaţi inferior numărului de mandate de distribuit. În exemplul deja dat, 3 mandate, 2 partide şi 100.000 voturi, partidul politic mare a obţinut 55% din voturi (55.000 de voturi) şi are 3 candidaturi, iar partidul cel mic 45% (45.000 de voturi) şi are 2 candidaturi, alegătorii neputând acorda decât 2 voturi. Ambele partide politice trebuie să propună cel puţin 2 candidaţi pe listă. Pentru partidul politic mare: 55.000 x 2 voturi = 110.000 voturi; 110.000: 3 candidaturi = 37.000 voturi pentru un candidat. Pentru partidul politic mic: 45.000 x 2 = 90.000 voturi; 90.000: 2 = 45.000 voturi pentru un candidat. Se asigură, astfel, o reprezentare a minorităţii politice, dar arbitrariul este la fel de mare, ca şi în cazul votului cumulativ. El se află la polul opus votului cumulativ şi a fost utilizat în Franţa în anul 1795 pentru alegerea birourilor adunărilor, în Anglia între anii 1867-1884 în circa 12 circumscripţii electorale, în Portugalia (în prezent, art. 288 din Constituţie interzice orice revizuire constituţională referitoare la scrutinul proporţional, reglementat tot prin Constituţie) şi în Malta înainte de 1921. Este utilizat în Spania, pentru alegerea senatorilor în circumscripţiile electorale cu 4 mandate de distribuit, în care alegătorii dispun de 3 voturi, în SUA, pentru desemnarea membrilor guvernărilor locale şi în Gibraltar, pentru alegerea deputaţilor. Între avantajele acestui tip de scrutin este faptul că, favorizează reprezentarea mino­ rităţilor, iar între dezavantajele sale este acela conform căruia guvernările majoritare ar putea să fie alese chiar dacă nu ar primi partea minoritară din voturile exprimate, iar partidele politice mici ar putea, astfel, să fie excluse din autorităţile legislative.

Se cfiu n e a a 8-a Multiplul electoral şi panaşajul Prin multiplul electoral i se permite unui candidat, care a participat la alegeri, în mai multe decupaje electorale, să îşi adune voturile necesare obţinerii unui loc de parlamentar, din toate decupajele electorale în care a fost candidat, chiar dacă nu are majoritatea în niciuna dintre acestea, cu condiţia să întrunească un număr minim de voturi. Acest sistem a fost criticat, pentru că se bazează pe probabilitate şi arbitrariu; nu satisface noţiunea de dreptate şi multiplică, fără sens, candidaturile, permiţând depunerea aceleiaşi candidaturi în atâtea circumscripţii electorale câte consideră candidatul că ar fi necesare pentru a atinge minimul electoral necesar. (Paul Negulescu, George Alexianu) Panaşajul, aşa cum este el reglementat în prezent, în unele cantoane din Elveţia (Geneva, Zurich), creează posibilitatea alegătorului de a combina mai multe liste de can-

56

DREPTUL ELECTORAL

didaţi, întocmite de partidele politice. Acestea din urmă au doar rolul de a întocmi liste de nume, fără priorităţi şi, de regulă, în ordine alfabetică. Numărul de nume nu poate depăşi numărul de locuri de repartizat în fiecare canton. Pentru a-şi realiza ordinea dorită, în ziua alegerilor, alegătorii au trei opţiuni, şi anume: să lase listele închise intacte, neexistând nicio preferinţă; să înscrie numele unui candidat pentru a doua oară pe o listă semideschisă sau să bifeze un nume de pe listă. Alegătorii pot înscrie, pe buletinul lor de vot, numele unui candidat al altui partid politic sau chiar de două ori acelaşi nume, ceea ce este, de fapt, panaşajul. Aceste adăugiri duc la compilaţii de voturi foarte complicate. În acest caz, alegătorul a divizat votul său între două partide politice. Candidaţii obţin atâtea voturi câte nominalizări au aceştia pe toate buletinele de vot, inclusiv pe cele pe care au fost adăugaţi şi care aparţin altor partide politice. Libertatea acordată alegătorului de către panaşaj are drept efect slăbirea controlului partidelor politice asupra candidaţilor şi un grad redus de disciplină în interiorul acestora. Astfel, partidele politice pot înscrie pe liste candidaţii pe care îi doresc, dar nu pot controla şansele acestora de a fi aleşi, toţi candidaţii fiind lăsaţi singuri în faţa alegătorilor pentru a lupta în campaniile electorale pentru a fi bifaţi, trecuţi a doua oară pe un buletin de vot ori cât mai des posibil. Ca urmare, partidele politice se preocupă mai mult de alegători. Acest sistem dă o mare putere alegătorilor şi creşte influenţa grupurilor de interese, întrucât acestea îşi lansează proprii membri, pe care îi şi sprijină în alegeri. Candidaţii nu depind de partidele politice decât în momentul înscrierii lor pe liste, ulterior, pentru a fi aleşi, trebuind să obţină sprijinul unor grupuri de interese. Desigur că alegătorii elveţieni votează pe baza unor liste de candidaţi întocmite de partidele politice, dar au libertatea de a-şi exprima preferinţele în favoarea unuia sau a altuia dintre candidaţi. Circumscripţiile electorale, în care se desfăşoară alegerile, sunt mici ca număr de locuitori, ceea ce asigură o anumită intimitate electorală alegătorilor. Unul dintre efectele unei asemenea situaţii este acela al caracterului personal al relaţiilor dintre alegători şi candidaţi, iar altul este că în Consiliul Naţional al Elveţiei sunt reprezentate peste 10 partide politice. Din punctul de vedere istoric, în anul 1848, când a fost fondată federaţia elveţiană, ca stat modem, pentru alegerea membrilor Consiliului naţional, care este una dintre cele două Camere ale Parlamentului Elveţiei, se practica scrutinul majoritar uninominal. După Primul Război Mondial a fost reglementat scrutinul proporţional, care se practică şi în prezent, dar cu aplicarea panaşajului la nivelul cantoanelor şi semi-cantoanelor. Consiliul Naţional cuprinde 200 de membrii aleşi în cele 26 Cantoane şi Semi-Cantoane elveţiene. Cel mai mare Canton, Zurich, alege 35 de deputaţi, iar cel mai mic semi-canton unul singur. Calculul rezultatelor alegerilor se fac pentru fiecare canton, în mod separat. Panaşajul se practică şi în Ecuador, acesta reprezentând o soluţie la problemele electorale ale acestei ţări, şi anume: fragmentarea şi indiferenţa partidelor politice; partici­ parea mai mare, în alegeri, a noilor politicieni, a reprezentanţilor guvernărilor locale şi a grupurilor de indigeni; legitimarea preşedintelui republicii şi consesualismul partizan.

Partea a II-a. Scrutinul

57

Se cţiun e a a 9 - a Scrutinul majoritar uninominal cu unul sau cu două tururi de scrutin 1. Scrutinul majoritar uninominal cu un tur de scrutin Scrutinul majoritar uninominal cu un tur de scrutin (scrutin cu majoritate simplă) este specific britanic, presupune un singur tur de scrutin, Legea prevăzând că mandatul se atribuie imediat candidatului care a obţinut majoritatea legală, care este de regulă cel mai mare număr de voturi. Este utilizat în Marea Britanie, Sudan, Bahamas, Canada, Etiopia, India, Kenya, Coreea de Sud, Liban, Malaesia, Mongolia, Maroc, Mexic, Nepal, Pakistan, Sri Lanka, Uganda, SUA, Zambia etc. Un astfel de tip de scrutin presupune, de la început, adică anterior primului tur de scrutin, crearea de alianţe, coaliţii etc., pentru ca astfel să crească şansele de câştigare a alegerilor. Ca urmare, partidele politice se „aliniază" pe două fronturi, iar efectul la nivelul statal este apariţia sau menţinerea unui sistem de două partide politice. Este greu de conceput un asemenea tip de scrutin în lipsa sistemului de două partide politice. O asemenea aliniere este firească având în vedere că nu există un al doilea tur de scrutin şi deci nu există o altă şansă, decât cea dinaintea singurului tur de scrutin. Pe cale de consecinţă, se fac compromisuri, uneori contra firii (stânga cu dreapta), alteori imorale, dar care pot aduce la putere grupările politice care le-au acceptat. În Sri Lanka, pentru alegerile prezidenţiale, există o variantă interesantă a acestui tip de scrutin. Astfel, alegătorii îşi pot exprima preferinţele faţă de candidaţi, putând exprima până la trei opţiuni. În cazul în care niciun candidat nu a obţinut majoritatea necesară, pentru ca prima preferinţă să fie câştigătoare, toţi candidaţii sunt eliminaţi, cu excepţia primilor doi. Ca urmare, a doua preferinţă se ataşează primului sau celui de-al doilea din frunte, cu scopul de a se asigura, în turul al doilea, alegerea majoritară a câştigătorului. Scrutinul majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin nu presupune reglementarea unui prag electoral, o astfel de reglementare fiind imposibilă. 2. Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi de scrutin Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi de scrutin (scrutin cu majoritate absolută) este de origine franceză. Conform acestui tip de scrutin, dacă un candidat a obţinut majoritatea absolută de voturi, în primul tur de scrutin, este declarat ales. În caz contrar, se organizează un al doilea tur de scrutin, care mai este denumit „balotaj", în care va putea fi ales candidatul care obţine o majoritate inferioară celei absolute, prevăzută legal, şi anume una relativă sau simplă. O interesantă problemă s-a pus în legătură cu dreptul de comasare prin fuziune sau absorbţie, pe care l-ar avea partidele politice între cele două tururi de scrutin, scrutin, de regulă, plurinominal. Un astfel de drept ar fi benefic pentru partidele mai mici. În cazul fuziunii acestea s-ar putea suprareprezenta, dacă fuziunea se face cu alte formaţiuni minoritare, pentru a forma una majoritară. Un asemenea tip de scrutin promovează pluripartidismul, întrucât compromisurile (de la scrutinul cu un tur) se vor realiza după primul tur de scrutin.

58

DREPTUL ELECTORAL

Astfel, anterior primului tur, în condiţiile pluripartidismului, fiecare partid politic încearcă să îşi maximizeze şansele de a câştiga alegerile din acest prim tur de scrutin. Sunt rare, astfel, alianţele, coaliţiile sau alte asemenea asocieri ori comasări în acest moment. După primul tur de scrutin şi în funcţie de rezultatele din acest prim tur, partidele politice, dornice de a câştiga alegerile, dar care după primul tur nu au astfel de şanse, încearcă realizarea de compromisuri şi diferite asocieri (alianţe, coaliţii) cu alte partide politice, mari sau mici, pentru a-şi mări şansele de câştig. Ca urmare, înaintea celui de-al doilea tur de scrutin, adică între cele două tururi de scrutin, partidele politice vor reacţiona ca în situaţia dinaintea singurului tur de scrutin (în scrutinele cu un tur). Se vor alinia şi vor apărea, faţă în faţă, de regulă, două forţe politice, fără însă ca aceste forţe politice să dea naştere sau să se bazeze pe un sistem cu două partide politice. De asemenea, este posibil ca în turul al doilea de scrutin să fie faţă în faţă mai multe partide politice datorită alianţelor formate, nu numai două, care s-au calificat în al doilea tur de scrutin. Din examinarea legislaţiei unor state, se poate reţine că, în cazul listelor blocate, dacă comasarea, prin fuziune sau prin absorbţie, este interzisă între cele două tururi, atunci ea se poate realiza doar înainte de primul tur, sub pedeapsa eliminării din autoritatea reprezen­ tativă aleasă, iar efectele sunt cele ale scrutinului cu un tur. De asemenea, înainte de cel de-al doilea tur de scrutin este posibilă reglementarea unor praguri electorale, cum este cazul Franţei, unde acesta este de 12%. De regulă, al doilea tur se desfăşoară la două săptămâni faţă de primul tur, el poate să fie închis, când sunt admişi doar primii doi clasaţi pe aceste poziţii după primul tur sau deschis pentru mai mulţi candidaţi trecuţi de primul tur. Alegerile se desfăşoară conform principiului: primul tur alege, cel de-al doilea elimină. Acest tip de scrutin este utilizat în Franţa, Albania, Ciad, Congo, Cuba, Egipt, Gabon, Haiti, Iran, Macedonia, Mali, Monaco, Moldova, Ucraina etc.

CAPITOLUL

III

Avantajele şi dezavantajele scrutinului majoritar Avantajele şi dezavantajele scrutinului majoritar, cuprinse în această secţiune, nu le cuprind decât pe cele generale, ale acestui mare tip de scrutin, nu şi pe cele specifice, care au fost detaliate, dacă există, în locul în care respectivele tipuri de scrutin au fost examinate. Se cfiu n e a I Avantajele scrutinului majoritar a) Simplitatea, eficacitatea şi uşurinţa de a fi înţeles. Cu excepţia panaşajului şi a votului preferenţial, care creează unele dificultăţi, sistemul majoritar se caracterizează prin simplitate, pentru că mandatele se atribuie imediat, fără calcule sofisticate. Această sim­ plitate are efecte asupra funcţionării regimului politic, întrucât creează bazele stabilităţii guvernamentale care nu se poate realiza în toate cazurile. De asemenea, de principiu, pentru un astfel de tip de scrutin şi mai ales pentru scrutinul majoritar cu un singur tur de scrutin nu mai este necesară reglementarea unui prag electoral, pentru că acesta este inutil. b) Posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a candidaţilor de către electorat, mai ales când scrutinul este uninominal, iar circumscripţiile electorale sunt reduse ca populaţie. Aleşii pot cunoaşte mai bine doleanţele alegătorilor şi astfel reprezentarea este mult mai bună. c) Diminuarea influenţei partidelor în desemnarea candidaţilor. Se creează astfel un cerc de personalităţi, care vor forma numărul de candidaţi. Uneori, un astfel de avantaj devine însă un dezavantaj. Diminuarea influenţei partidelor politice este o caracteristică a scrutinului majoritar uninominal, pentru că odată ales, reprezentantul rupe relaţiile cu partidul politic, care l-a susţinut şi apar legăturile cu alegătorii. În statele cu asemenea legislaţii este reglementat dreptul de revocare a reprezentanţilor de către alegători, în cazul în care nu sunt îndeplinite doleanţele alegătorilor exprimate la momentul alegerii. În cazul revocării nu există instituţia supleantului, iar în circumscripţia respectivă se vor organiza noi alegeri, pe care le poate câştiga un alt partid politic. Ca urmare, toată lupta dusă de un partid politic pentru susţinerea revocatului poate fi ră efect, chiar şi în cazul reprezentanţilor „rebeli". Reprezentantul dă socoteală, mai întâi, fă alegătorilor din circumscripţia unde a fost ales şi apoi partidului politic. Apare, astfel, mandatul imperativ care devine necesar. d) Crearea unei majorităţi parlamentare care să susţină un Guvern stabil, mai ales în cazul scrutinului majoritar uninominal cu un tur de scrutin, reglementat alături de un sistem de partide bipartidist. Este posibil, însă, ca în cazul unui sistem pluripartidist, însoţit de un

60

DREPTUL ELECTORAL

scrutin majoritar uninominal cu două tururi de scrutin, astfel de majorităţi să nu se poată realiza, motiv pentru care pot apărea crize politice parlamentare sau guvernamentale. e) Reducerea fragmentării politice la două partide relevante şi crearea condiţiilor pentru instalarea unui singur partid de guvernământ. Creează opoziţii coerente şi unite. Oferă electorilor posibilitatea clară de a alege doar între două partide principale. Ca urmare, avantajează partidele politice de mare anvergură, care pot îngloba multe elemente ale societăţii, inclusiv grupuri sociale minoritare. j) Excluderea din viaţa politică şi reprezentarea parlamentară a partidelor extremiste, pentru că nu sunt atraşi în asocieri politice sau sunt eliminaţi din astfel de alianţe (Austria). g) Acordarea de şanse mari candidaţilor independenţi, care nu sunt propuşi de partide sau care sunt foarte populari. h) Crearea posibilităţii unor rezultate proporţionale, în cazul votului unic transferabil, datorită dreptului pe care îl au alegătorii de a stabili preferinţa proprie pe lista electorală. Ordinea de preferinţă în cauză însă are în vedere criterii subiective şi poate aduce pe scena politică candidaturi sau partide politice, mai puţin importante. i) Menţinerea legăturilor dintre alegători şi aleşi. Se reglementează dreptul de revocare al aleşilor de către alegători.

Se cfiun e a a 2 - a Dezavantajele scrutinului majoritar a) Injustiţia scrutinului, care se relevă mai ales în cazul celui cu un tur şi pierderea resturilor. Este posibil ca un partid politic să fi obţinut puţine voturi, dar mai multe decât un altul sau altele şi astfel să obţină mandatul sau toate mandatele, iar celelalte să nu obţină nimic, pentru că resturile se pierd. b) Imoralitatea scrutinului. Pericolul nealegerii împinge la realizarea de compro­ misuri, cu cauze imorale, care să creeze o bază electorală (de alegători) mai mare pentru unii candidaţi. c) Realizarea unei anumite succesiuni electorale dorite de deţinătorul mandatului, datorită creării, prin intermediul unui asemenea scrutin, a unor adevărate fiefuri şi clanuri electorale. d) Excluderea partidelor mici (datorită numărului de susţinători sau al slăbiciunii platformelor şi a programelor lor politice), a femeilor şi a minorităţilor, în general, de la reprezentarea parlamentară, datorită numărului mic de susţinători. Imposibilitatea repre­ zentării echitabile a partidelor mici şi a grupurilor sociale minoritare. Cât priveşte „partidele mici" acestea nu au nicio şansă în cazul scrutinului majoritar, pentru că acestea nu pot câştiga mandate, aşa cum este posibil la repartizarea resturilor în cadrul reprezentării proporţionale, atunci când acestea se adună pe ţară. Oricum numărul de mandate, şi în acest caz, este mic. e) Încurajarea dezvoltării politice a partidelor în clanuri, pe baza etnică sau religioasă. j) Scăderea influenţei politice de la „centru" (organele de conducere centrale), pentru că de regulă scrutinele majoritare presupun organizaţii (asociaţii) locale ale partidelor politice puternice, care să susţină, cu succes, candidaturile propuse de partidele politice.

Partea a II-a. Scrutinul

61

De altfel, în statele în care s e aplică scrutinele majoritare partidele politice au organizaţii locale solide (Marea Britanie, Franţa). Un astfel de „dezavantaj" poate apărea, uneori, şi ca un „avantaj". g) Apariţia unei concurenţe intense între candidaţii aceluiaşi partid, în cazul votului unic transferabil, ceea ce ar putea să creeze dificultăţi, ale partidului în cauză, în raport cu alte partide. h) Lipsa sensibilităţii faţă de opinia publică, datorită creării unei poziţii politice dominante. i) Posibilitatea manipulării frontierelor electorale. j) Înregistrarea unor costuri ridicate, mai mari decât în cazul celorlalte tipuri de scrutin. k) Dificultatea determinată de faptul că de multe ori procesul electoral trebuie să fie reluat în mod complet, după primul tur, după o perioadă legal stabilită. l) Crearea posibilităţii apariţiei de guvernări ale partidelor politice unice sau unificate.

CAPITOL UL

IV

Reprezentarea proporţională (scrutinul proporţional) Se cfiu n e a 1 Trăsăturile reprezentării proporţionale Reprezentarea proporţională permite atribuirea fiecărui partid, mare sau mic, sau fiecărei coaliţii, a un număr de mandate proporţional cu forţa sa (politică, numerică, numărul de mandate etc.), tinzându-se spre o justiţie electorală. În cadrul reprezentării proporţionale rolul cel mai important îl au partidele politice, coaliţiile ori alianţele politice sau electorale în desemnarea candidaţilor, întrucât alegerile se desfăşoară pe bază de liste de candidaţi, care, de principiu, sunt blocate şi propuse de partide sau coaliţii politice. În realitate, alegătorii votează pentru o grupare politică sau electorală care a propus o listă de candidaţi. Acest tip de scrutin se desfăşoară doar într-un singur tur de scrutin, în circumscripţii electorale. O trăsătură proprie scrutinului proporţional este pragul electoral, care reprezintă un nivel minim de voturi, pe care trebuie să-l obţină, în alegeri, un partid politic cu scopul de a-şi asigura reprezentarea parlamentară. Pragurile electorale sunt diferite şi pot fi clasificate în praguri electorale de facto şi praguri electorale de iure (formale). Între pragurile electorale de facto ar putea fi enumerate: un anumit număr de locuri câştigate sau un anumit număr candidaţi care concurează în alegeri. Un exemplu tipic este cel al României. Pragurile electorale de iure, sunt cele reglementate de legile electorale naţionale şi reprezintă, în general, procente din totalul voturilor exprimate. Cel mai mic prag legal este cel de 0,5% în Elveţia, urmat de cel de 0,67% în Olanda, iar cel mai mare este de 12% reglementat pentru a fi respectat înainte de turul al doilea de scrutin al alegerilor parla­ mentare în Franţa. În Insulele Seychelles pragul electoral este de 10%. Pragurile electorale pot fi mai mari în cazul unor alianţe sau al unor coaliţii, în funcţie de numărul partidelor politice care le constituie. Firesc, cu cât acest număr este mai mare şi pragul electoral de iure este mai mare. De asemenea, statele în care se utilizează scrutinul proporţional şi, implicit, şi pragurile electorale, permit partidelor politice să se grupeze în scopuri electorale, în alianţe, ligi, coaliţii etc. Aceste grupări politice sau electorale sunt necesare având în vedere că repre­ zentarea proporţională este specifică sistemelor electorale multipartidiste, în care există o multitudine de opinii politice şi care trebuie să se regăsească, tot proporţional cu forţa lor politică, în componenţa autorităţilor publice reprezentative. Din punctul de vedere istoric, odată cu apariţia partidelor politice, a votului universal şi cu progresele în asigurarea confidenţialităţii votului, scrutinele au început să presupună alegerea unor opţiuni politice, a unor programe, şi nu a unor indivizi.

Partea a II-a. Scrutinul

63

Din 1791, dezbaterile asupra proporţionalităţii şi eliminării inegalităţilor au devenit cotidiene. Au început să fie căutate modele matematice de atribuire a mandatelor, pentru a se asigura o mai mare corespondenţă între componentele politice ale adunărilor parlamen­ tare şi votul alegătorilor. Evoluţia pe mai departe a reprezentării proporţionale a fost influ­ enţată de capacitatea ştiinţei de a raţionaliza politica. De altfel, primele sisteme ale repre­ zentării proporţionale au fost propuse politicienilor de matematicieni şi adeseori ele le poartă numele. Reprezentarea proporţională a fost susţinută de Jean Jacques Rousseau şi Leon Duguit, dar nu a fost acceptată de Montesquieu şi Jean Adhemar Esmein. Astfel, Montesquieu arăta că poporul poate alege, dar nu se poate conduce, iar Jean Adhemar Esmein arăta că este greu de crezut că masa va putea înţelege problemele legale care i se vor supune, pentru că îi lipsesc timpul şi instrucţia necesare. Acesta va refuza o măsură bună şi va vota una rea pe neştiute. Votul popular este atras de soluţiile bruşte şi se schimbă pe neaşteptate. Costisitor şi greoi, încarcă finanţele publice şi este vecin cu plebiscitul cezarian. Sub formele sale îndulcite nu este mai puţin inadmisibil, pentru că este inutil în cazul în care adunările trec peste dorinţa exprimată de votul consultativ ori de Legea cea mai însemnată şi mai grea a statului, Constituţia, incompetenţa masei pune adunările într-o situaţie neplăcută şi periculoasă. Cu privire la adunări, situaţia este cea mai delicată. Menţinute, alături de votul popular, ele ies din această combinaţie cu demnitatea micşorată, desconsiderate şi chiar discreditate. Apărate, însă, de coexistenţa unui for hotărâtor, acestea pierd simţul răspunderii sau caută o popularitate suspectă, care nu este fără legătură cu ceea ce referendumul reprezintă: drumul spre socialism. Nu este nevoie de dezordine şi tulburare provocate de votul popular pentru a înlocui dreptul de petiţionare, iar programele partidelor politice şi campania electorală ajung pentru lămurirea opiniei publice asupra programului legislativ. Sunt mai bune decât guvernarea directă, care, dimpotrivă, înlătură discuţia din faţa corpului competent, care impune alegerea sau respingerea totală. Desigur că, numai suveranitatea deţine izvorul puterii de a face legi, dar asta nu înseamnă că cetăţenii trebuie să o facă direct. Puterea de a face legi este, înainte de toate, o regulă de justiţie şi de interes public. La baza ei stă suveranitatea, dar dacă Legea iese mai bine făcută, mai justă şi mai raţională din reprezentare, atunci nu încape discuţie. Prima tehnică de alegere pe baza reprezentării proporţionale a fost introdusă pentru alegerea unei părţi a Parlamentului danez, în 1855, la îndemnul ministrului de finanţe, de atunci, Carl Andrae. Această primă tehnică era apropiată celei propuse de matematicianul englez Thomas Hare, în 1857, în Marea Britanie. Sistemul a mai fost susţinut şi de Saint-Simon, care este considerat părintele reprezentării profesionale şi a fost utilizat, pentru prima dată, în Costa Rica (1893) şi în Tasmania (1896). În concepţia lui Joseph Barthelemy, însă, ,,reprezentarea profesională poate duce la bolşevism, iar statul nu poate dăinui odată cu aceasta. Statul este formaţiune teritorială, împărţit, delimitat, precizat de teritoriu. Este un produs al solidarităţii teritoriale opus celei profesionale. Hauriou, fost părtaş al ereziei sindicaliste, apără, la sfârşit, sufragiul teritorial, garanţie unică a libertăţii politice şi care este condiţie esenţială a statului unitar, pavăză a libertăţii consumatorilor. Epoca civilizaţiei şi a strălucirii poate fi menţinută numai prin Votul organizat pe bază teritorială. Puterea publică este strâns legată de teritoriu, dar nu are acţiune asupra cadrelor sindicale, pentru că le-ar distruge".

64

DREPTUL ELECTORAL

Belgia a fost prima ţară europeană care a adoptat reprezentarea proporţională în 1899. Legea a fost întocmită de Victor d'Hondt şi cuprindea reprezentarea proporţională cu repartizarea resturilor prin tehnica celei mai mari medii. Acest tip de scrutin a fost ulterior adoptat de: Finlanda (1906), Suedia (1907), Portugalia (1911) şi Danemarca (1915) şi a reprezentat o măsură dintre cele adoptate pentru democratizarea vieţii politice. Acelaşi tip de scrutin s-a impus după război în: Rusia şi Olanda (1917), Norvegia, Germania, Italia, Elveţia, Austria, Luxemburg (1919), în Irlanda şi Malta (1921), iar după al Doilea Război Mondial în Franţa (1946), Grecia (1974), Spania (1977). Acest tip de scrutin mai este utilizat în: Africa de Sud, Algeria, Argentina, Bosnia şi Herţegovina, Brazilia, Cambodgia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cipru, Republica Cehă, Salvador, Estonia, Honduras, Islanda, Indonezia, Lichtenstein, Madagascar, Mozambic, Namibia, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Portugalia etc. Există câteva caracteristici proprii ale acestui tip de scrutin în unele state. În Argentina, la fiecare doi ani, jumătate din numărul deputaţilor, care au un mandat de patru ani, şi o treime dintre cel al senatorilor, care au un mandat de nouă ani, se reînnoieşte, conform modelului SUA. În Chile, începând cu anul 1989, partidele politice prezintă câte o listă de doi candidaţi, în fiecare circumscripţie electorală. Alegătorii îşi exprimă preferinţa faţă de unul dintre cei doi candidaţi. Primul dintre mandate este atribuit celui mai popular candidat de pe oricare listă, care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Apoi, se împarte în două numărul total de voturi obţinut de lista în cauză, iar dacă fiecare dintre cele două numere obţinute este mai mare decât numărul de voturi obţinut de toate celelalte liste, cel de-al doilea candidat va câştiga cel de-al doilea loc de repartizat. În alte cuvinte, în fiecare circumscripţie electorală, două liste întocmite de partide politice sau de coaliţii, care sunt în frunte, vor câştiga o reprezentare cel puţin egală, dacă prima listă de candidaţi, clasată astfel dintre cele două, după alegeri a obţinut un număr de voturi mai mare de două ori decât numărul de voturi acordate listei clasate a doua. Ca urmare, cel de-al doilea loc va trebui să fie atribuit candi­ datului partidului politic sau coaliţiei clasate pe locul al doilea. Acest sistem este unic cât priveşte subreprezentarea partidului politic sau coaliţiei clasate pe locul al doilea. Efectele sunt: neparticiparea la vot a alegătorilor şi faptul că sistemul chilian se comportă ca unul cuprinzând doar două partide politice, cu toate că este multipartidist. În Finlanda se practică scrutinul proporţional, cu excepţia Insulelor Aland unde se vorbeşte limba suedeză şi unde există scrutin majoritar, exercitat într-o singură circumscripţie electorală uninominală. Din 1952 Danemarca şi Norvegia au recurs la metoda Sainte-Lăgue, prima (alături de Suedia) Sainte-Lăgue modificată, iar Norvegia (alături de Polonia) - metoda Sainte-Lăgue propriu-zisă. Reprezentarea proporţională domină statele din America de Sud şi Latină, statele din Europa şi o treime din sistemele electorale africane. De asemenea, reprezentarea pro­ porţională este unul dintre cele mai utilizate scrutine alături de scrutinele mixte, echilibrate sau nu. În prezent, acest tip de scrutin se regăseşte în 35% din statele lumii.

Partea a II-a. Scrutinul

65

Se cfiun e a a 2 - a Etapele pentru atribuire a m andatelor parlamentare O primă etapă este aceea a calculării coeficientului electoral, care poate fi făcută la nivel naţional sau la nivel de circumscripţie electorală. Coeficientul electoral este un „cât" şi se obţine din împărţirea numărului total de voturi de exprimat (alegători), la nivel naţional sau de circumscripţie, după caz, la numărul total de locuri (mandate) de repartizat. După calcularea coeficientului electoral, se trece la a doua etapă a repartizării mandatelor, între listele propuse de candidaţi, prin împărţirea, pentru fiecare listă, a coeficientului electoral, la numărul de voturi obţinute de fiecare listă. Se obţine un „cât" care reprezintă numărul de mandate de atribuit. Din împărţire poate rămâne şi un rest de voturi, întrucât nu în toate situaţiile împărţirea, inclusiv cea de mai sus, este perfectă. Reprezentarea proporţională urmăreşte valorificarea şi a acestor resturi de voturi şi, ca urmare, şi lor trebuie să le corespundă un număr de mandate, doar dacă au mai rămas. În alte cuvinte, după această a doua etapă este posibil să nu se ajungă la atribuirea tuturor mandatelor, pentru că după prima împărţire pot rămâne resturi electorale, adică voturi neutilizate, care corespund unor mandate nedistribuite. Se impune o nouă repartizare, care poate fi individualizată într-o a treia etapă. De menţionat este că, într-un asemenea tip de scrutin voturile neutilizate nu se pierd, aşa cum se întâmplă în cazul scrutinului majoritar, ci se valorifică realizându-se o aşa numită „dreptate electorală". Această ultimă etapă este cea mai dificilă şi presupune multe nuanţări, dar şi clarificări. În funcţie de cadrul în care se aplică reprezentarea proporţională, există clasificată în: reprezentarea proporţională la nivel naţional şi cea la nivel de circumscripţie. 1. Reprezentarea proporţională la nivel naţional (integrală) Reprezentarea proporţională la nivel naţional se mai numeşte reprezentare propor­ ţională integrală şi constă în stabilirea unei circumscripţii unice - întreaga ţară, a unor liste electorale blocate naţionale şi unui coeficient electoral naţional, calculat conform celor deja expuse. Uneori, în locul coeficientului electoral se utilizează numărul uniform care constă în calcularea unui număr uniform pe întreaga ţară, cunoscut dinainte şi care se împarte în etapa a doua, la numărul de voturi câştigate de fiecare listă obţinute de fiecare listă, obţinându-se numărul de mandate repartizate pentru acea ţară. Acest tip de reprezentare proporţională este utilizată în Olanda, Danemarca, Namibia, Paraguay sau în statele cu un număr mai mic al populaţie, în care toată ţara este o singură circumscripţie. 2. Reprezentarea proporţională la nivel regional, de circumscripţie (apropiată) Reprezentarea proporţională la nivel regional se mai numeşte reprezentare propor­ ţională apropiată şi presupune cadrul restrâns (regional) al unor circumscripţii electorale în care se calculează coeficientul electoral la acest nivel şi apoi se face repartizarea restu­ rilor. Se foloseşte în Finlanda şi Elveţia. Există state în care se utilizează ambele paliere (naţional şi regional), cum ar fi Africa de Sud.

66

DREPTUL ELECTORAL

Se cţiun e a a 3 - a Sisteme de repartizare numai a resturilor 1. Precizări prealabile referitoare la sistemele de repartizare numai a resturilor Sunt utilizate mai multe sisteme de repartizare a resturilor, corespunzătoare celei de-a treia etape, între care enumerăm următoarele: a) sistemul celui mai mare rest; b) sistemul celei mai mari medii. Pentru înţelegerea acestor sisteme de repartizare numai a resturilor este necesar să fie examinat un exemplu: Într-o circumscripţie electorală sunt exprimate 400.000 de voturi pentru 8 mandate parlamentare. Coeficientul electoral de circumscripţie este 50.000 (400.000: 8). La alegeri au participat 5 liste de candidaţi propuse de 5 partide politice şi care au obţinut următoarele voturi: Lista A - 126.000 Lista B - 94.000 Lista C - 88.000 Lista D - 65.000 Lista E - 27.000 Total - 400.000 Prima operaţiune este atribuirea mandatelor în urma aplicării coeficientului electoral calculat mai sus, prin împărţirea, pentru fiecare listă în parte, a numărului de voturi obţinute la acest coeficient. Rezultatele sunt următoarele:

Lista

Voturi exprimate

Coeficient electoral

1

2 1 26.000 94.000 88.000 65.000 27.000

3 50.000 50.000 50.000 50.000 50.000

A B C D E

Mandate obţinute (col.2:3) 4 2 I I I

o

Rest (voturi neutilizate) 5 26.000 44.000 38.000 1 5 .000 27.000

Au fost distribuite 5 mandate, dintre cele 8 de atribuit, rămânând 3 mandate care urmează să fie atribuite. Pentru repartizarea celor 3, se vor putea folosi cele două sisteme de repartizare a resturilor, care vor fi utilizate după cum urmează. 2. Sistemul celui mai mare rest Folosindu-se acest sistem, resturile se vor aşeza în mod descrescător (44.000, 38.000, 27 .OOO, 15.000), iar mandatele se vor repartiza după cum urmează: Lista A - O mandate Lista B - 1 mandat (44.000 voturi)

67

Partea a II-a. Scrutinul

Lista C - 1 mandat (38.000 voturi) Lista D - O mandate (15.000 voturi) Lista E - 1 mandat (27.000 voturi) Repartizarea definitivă a mandatelor, folosindu-se acest sistem, este următoarea: Lista A - 2 mandate Lista B - 2 mandate Lista C - 2 mandate Lista D - 1 mandat Lista E - 1 mandat Această metodă favorizează partidele politice mici şi este utilizat în Mexic. 3. Sistemul celei mai mari medii Fiecărui număr de mandate atribuite pentru fiecare listă, în cadrul etapei a doua, i se adaugă, în mod fictiv, cifra „1", apoi se împarte cifra obţinută în urma adiţionării la numărul de voturi obţinute de fiecare listă, după cum urmează: Lista

Voturi exprimate

1 B C A D E

2 94.000 88.000 1 26.000 65.000 27.000

Mandate atribuite

3

I I 2 I

o

Adiţionarea cifrei " "l 4 I I I I I

Total obţinut (col. 3+4) 5 2 2 3 2 I

Media obţinută 6 47.000 44.000 42.000 32.500 27.000

Cea mai mare medie este 47.000, care a rezultat la lista B, aceasta obţinând cel de-al 6-lea mandat; a doua medie, 44.000, este a listei C, care obţine cel de-al şaptelea mandat, iar a treia medie este a listei A, care va obţine cel de-al optulea mandat. Au fost astfel repartizate şi ultimele trei mandate rămase. Repartizarea definitivă este următoarea: Lista A - 3 mandate Lista B - 2 mandate Lista C - 2 mandate Lista D - 1 mandate Lista E - O mandate Această metodă favorizează partidele politice mari şi se utilizează în Franţa.

Se cţiun e a a 4- a Sisteme de reprezentare proporţională În afară de sistemele de repartizare numai a resturilor, există câteva alte sisteme prin care se încearcă să se utilizeze toate voturile, în cea de-a doua etapă, fără să mai rezulte resturi şi, astfel, să se poată elimina cea de-a treia etapă. Între aceste sisteme pot fi enumerate: Sistemul coeficientului modificat Hagenbach-Bischoff; Sistemul d'Hondt al repartitorului electoral şi Sistemele Sainte - Lăgue.

68

DREPTUL ELECTORAL

1. Sistemul coeficientului electoral modificat (Hagenbach-Bischoft) Acest sistem, utilizat în Elveţia, are ca scop evitarea obţinerii de resturi, prin dimi­ nuarea coeficientului electoral, dacă se constată că acesta este prea mare sau este mai mare decât numărul de voturi obţinute de partide. Diminuarea continuă până când toate man­ datele sunt repartizate în cea de-a doua etapă. Astfel, dacă au fost exprimate 200.000 de voturi şi este necesar să fie repartizate 5 mandate, conform acestui sistem, pentru a se afla coeficientul electoral, se adaugă la cifra 5 cifra 1 şi apoi se împarte rezultatul la voturile exprimate, după cum urmează: 200.000 = 33.333 5+1 Dacă voturile obţinute de patru liste sunt următoarele: Lista A - 86.000 voturi Lista B - 56.000 voturi Lista C - 38.000 voturi Lista D - 20.000 voturi, Ca urmare, coeficientul electoral de 33.000 este mai mare decât numărul de voturi obţinute de lista D, motiv pentru care, potrivit acestui sistem, se va reduce în continuare coeficientul electoral, prin adăugarea la cifra „5" a cifrei „2", după cum urmează: 200.000 = 28.571 voturi 5+2 Coeficientul electoral de 28.571 este tot mai mare decât numărul de voturi obţinute de Lista D şi care este cel mai mic. Se poate continua scăderea valorii coeficientului electoral prin adăugarea cifrei „3" şi aşa mai departe. Desigur că, aceste scăderi nu sunt departe de voinţa politică şi se reglementează prin lege numai dacă politic se doreşte aşa ceva. Împărţind voturile obţinute de fiecare listă la cei doi coeficienţi electorali, se vor obţine următoarele rezultate: Cu coeficientul electoral 33.333 Lista A = 86.000 = 2 mandate 33.333 Lista B = 56.000 = 1 mandat 33.333 Lista C = 38.000 = 1 mandat 33.000 Lista D = 20.000 = O mandate 33.333

69

Partea a II-a. Scrutinul

Cu coeficientul electoral 28.571 Lista A = 86.000 = 3 locuri 28.571 Lista B = 56.000 = 1 locuri 28.571 (va obţine doar 1 loc pentru că totalul mandatelor este de 5) Lista C = 38.000 = 1 mandat, dar nu se acordă niciun mandat 28.571 Lista D = 20.000 = O 28.571

Inconvenientul cel mai mare este că, prin acest sistem, se poate ajunge la repartizarea unui număr de mandate mai mare decât cel legal prevăzut, dacă calculele nu sunt regle­ mentate şi controlate legal. 2. Sistemul d'Hondt (al divizorului comun) Sistemul d'Hondt este unul de reprezentare proporţională, dar independent faţă de celelalte şi ale cărui rezultate sunt identice cu cele ale sistemului celei mai mari medii, dar care sunt obţinute urmând o procedură diferită. Luând exemplul de mai sus, pentru acest sistem este necesar să se împartă voturile obţinute de fiecare listă la 1, 2, 3, 4 etc., care fiecare trebuie să reprezinte totalul mandatelor de repartizat. Procedura este următoarea: Partidul A

Voturi exprimate 86.000

B

56.000

C

38.000

D

20.000

I

86.000 1 56.000 I

38.000 1 20.000

Cifra cu care se divizează voturile exprimate Rezultatele obţinute 3 4 2 2 1 .500 43.000 28.600 3 4 2 28.000 1 6.666 1 4.000 4 3 2 1 2.666 1 9.000 9.500 3 4 2 J O.OOO 6.866 5.000

5 1 7.200 5 1 1 .200 5 7.600 5 4.000

Rezultatele obţinute se aşează în ordine descrescătoare până la al 5-lea loc, câte mandate sunt de repartizat, în exemplul nostru, obţinându-se cifra de 28.600. Această cifră se numeşte repartitor electoral (divizor comun), care este diferit de coeficientul electoral, întrucât împărţind, prin sistemul d'Hondt, repartitorul la numărul de voturi ale fiecărei liste, se obţine, în mod direct, numărul de mandate care se atribuie fiecărei liste, după cum urmează: Lista A = 86.000 = 3 mandate 28.600 Lista B = 56.000 = 1 mandat 28.600

70

DREPTUL ELECTORAL

Lista C = 38.000 = 1 mandat 28.600 Lista D = 20.000 = O mandate 28.600 Cu toate acestea, sistemul d'Hondt conţine un inconvenient deosebit de important, şi anume faptul că rămân multe voturi pe baza cărora nu mai pot fi atribuite mandate, pentru că toate mandatele au fost deja repartizate definitiv. O asemenea situaţie rezultă din faptul că repartitorul electoral este valoric mai mare decât numărul voturilor obţinute de fiecare listă blocată care nu au câştigat mandate. Astfel, în exemplul dat mai sus, la lista B rămân 27.400 voturi, la lista C rămân 9.400 voturi, iar la lista D rămân 20.000 voturi. Pentru depăşirea unui astfel de inconvenient, se folosesc alte metode printre care se poate enumera metoda Sainte-Lague (Udda), folosită în ţările scandinave din 1951, care, în principiu, presupune stabilirea unor medii şi găsirea celei mai mari medii. 3. Sistemele Sainte-Lăgue Sistemul (metoda) Sainte-Lăgue a fost propusă de matematicianul francez cu acelaşi nume, în 1910. Este o metodă apropiată celei d'Hondt şi este cunoscută în două variante, şi anume: Sainte-Lăgue propriu-zisă şi Sainte-Lăgue modificată. Metoda Sainte-Lăgue propriu-zisă care utilizează calculele sistemului d'Hondt, dar împărţirea pentru obţinerea repartitorului electoral se face la 1, 3, 5, 7 ... , numărul cifrelor trebuind să fie egal cu numărul de mandate de repartizat. Metoda Sainte-Lăgue modificată. Această metodă are ca specific faţă de cealaltă metodă sau de sistemul d'Hondt, faptul că împărţirea se va face începând cu cifrele 1, 4, apoi 3, 5, 7, 9 ... şi aşa mai departe, în funcţie de câte mandate sunt de repartizat. În rest, toate cele deja examinate sunt identice. Cele două metode au fost propuse pentru a se reduce efectele negative ale sistemului d'Hondt, pentru a se diminua mărimea repartitorului electoral şi astfel pentru a se atribui mai multe mandate pentru listele partidelor politice decât în cazul sistemului d'Hondt. Aceste metode au în vedere şi voturile, care rămân în urma aplicării sistemului d'Hondt şi ca urmare se măreşte numărul de mandate repartizate. În acest mod, metodele Sainte-Lăgue sunt mai eficiente şi mai eficace.

71

Partea a II-a. Scrutinul

CAPITOLUL

V

Avantajele şi dezavantajele reprezentării proporţionale Se cfiu n e a 1 Avantajele reprezentării proporţionale a) Echitatea. Numărul mandatelor obţinute de partidele politice, potrivit reprezentării proporţionale corespunde forţei lor electorale; reprezentarea lor parlamentară fiind astfel justă şi echitabilă. b) Caracterul programatic. Reprezentarea proporţională este un scrutin al programelor partidelor, ale alianţelor politice sau electorale ori ale coaliţiilor politice. c) Caracterul cinstit al scrutinului. Absenţa celui de-al doilea tur de scrutin elimină desistările şi retragerile de la vot, determinate de cauze ilicite. d) Existenţa unor „praguri electorale", care constituie procente minime de voturi, care trebuie realizate de listele de candidaţi, la nivel naţional, pentru ca acestea să poată participa la repartizarea mandatelor. Se „asanează" viaţa politică prin eliminarea partidelor politice mici, care nu au vreo importanţă politică într-o societate dată. Nerealizarea unor asemenea procente în alegeri are drept consecinţă neprimirea niciunui mandat, deşi în lista de candidaţi s-ar putea să existe personalităţi de prestigiu. e) Creează resturi, pentru care există sisteme de repartizare a lor. Se realizează, astfel, o anumită dreptate electorală. j) Încurajează prezentarea de liste de candidaţi de către partidele politice şi se desfă­ şoară pe baza unor asemenea liste. Ca urmare, creşte rolul partidelor politice, ceea ce uneori poate să se constituie într-un dezavantaj. g) Creează condiţii pentru alegerea femeilor pe listele partidelor politice şi, în general, este legat de caracterul universal al votului. h) Restrânge posibilitatea creării de fiefuri electorale care, uneori, are efecte nedorite. i) Creează condiţii pentru desemnarea unor guverne mai eficiente şi mai stabile, garantează parlamente în care sunt reprezentate toate opţiunile politice dintr-o societate dată, dacă în cadrul acesteia există o asemenea multitudine de opinii politice. j) Favorizează concilierea între partidele politice, care eventual anterior au fost ostile. k) Promovează opoziţia parlamentară.

Secfiun e a a 2 - a Dezavantajele reprezentării proporţionale a) Întocmirea listelor electorale de candidaţi de către partide. În fapt aceste liste, care sunt blocate, sunt rezultatul deciziilor conducerilor partidelor care deţin astfel cheia alegerilor. b) Ruperea legăturilor dintre aleşi şi alegători. Acest fenomen este evident datorită faptului că alegerile se organizează pe liste electorale şi pe bază de programe politice.

72

DREPTUL ELECTORAL

c) Favorizarea conflictelor politice într-o societate dată sub semnul democraţiei. Există pericolul de fragmentare a opiniei publice, care, dacă este anterioară reprezentării proporţionale, aceasta o poate agrava. d) Necesitatea unor calcule, uneori complicate care pot crea premisele unor întâm­ pinări, contestaţii şi recursuri din partea celor care se simt nedreptăţiţi, dar şi o anumită reprezentare matematică. e) Lipsa uneori a concordanţei între numărul de voturi exprimat şi numărul de mandate obţinut. Prin utilizarea reprezentării proporţionale cu un număr mai mare de voturi se poate obţine un număr mai mic de mandate sau invers. Cauzele unei asemenea situaţii sunt numeroase. j) Necesitatea creării unor alianţe sau coaliţii, fundamentate pe interese comune, ceea ce poate atrage apariţia unor politici necoerente, ca urmare a unei anumite fragmentări destabilizatoare a regimului partidelor politice. g) Crearea unei baze politice pentru apariţia partidelor politice extremiste.

CAP ITOLUL VI Scrutinele electorale mixte Se cţiun e a 1 Identificarea şi caracterizarea scrutinelor electorale mixte Scrutinele electorale mixte rezultă din combinarea scrutinului majoritar cu reprezen­ tarea proporţională, pe baza unor tehnici, care nu sunt prea numeroase. Scrutinele electorale mixte presupun ca o parte dintre mandate să fie atribuită pe baza scrutinului uninominal, cu un tur sau cu două tururi de scrutin, iar cealaltă parte pe baza scrutinului proporţional, la repartizarea mandatelor utilizându-se sau nu compensarea. Aşa cum se sublinia în doctrina de specialitate, apariţia şi evoluţia unor asemenea tipuri de scrutin sunt legate de necesitatea descoperirii unor tipuri de scrutin mai apropiate de realitatea electorală, de încercarea de raţionalizare a sistemelor electorale, pornindu-se de la cerinţele existente într-o societate umană dată şi de la experienţa acumulată în acest domeniu. Ele sunt întemeiate pe un dozaj variabil de reprezentare proporţională şi scrutin majoritar şi pe diverse ingeniozităţi, asigurând, mai mult sau mai puţin, omogenitatea ames­ tecului. Legiuitorul procedează ca şi un barman pentru un cocteil: un deget de reprezentare proporţională şi două de scrutin majoritar sau viceversa. În ambele cazuri, inventatorul este adeseori mai satisfăcut de amestecul său decât consumatorul-alegător. Combinarea celor două tipuri de scrutin, care nu poate fi infailibilă sau necriticabilă, nu este întotdeauna un proces simplu, ci unul complex şi dificil, mai ales că o astfel de combinare presupune preluarea atât a avantajelor, cât şi a dezavantajelor celor două tipuri de scrutin, ceea ce poate conduce la o anumită deformare a caracteristicilor proprii acestora. În acelaşi timp, combinarea în cauză poate avea drept efect variante de scrutin remarcabile, dar care au şi ele lacunele lor. Între acestea se pot enumera votul cumulativ, votul limitat şi minimul electoral. (Florin Bucur Vasilescu) Utilizarea tehnicilor de combinare a avut drept efect apariţia a două mari categorii de scrutine mixte, şi anume: scrutinele mixte neechilibrate şi scrutinele mixte echilibrate. A. Scrutinele mixte neechilibrate sunt: cele în care domină scrutinul majoritar sau cele în care domină reprezentarea proporţională. Scrutinele electorale mixte cunosc două variante, destul de asemănătoare, şi anume: scrutinul electoral mixt cu compensare şi scrutinul electoral mixt fără compensare. Aceste variante nu cunosc prea multe nuanţări statale. Există scrutine mixte neechilibrate cu compensare în: Ungaria, Bolivia şi Mexic, iar scrutine mixte neechilibrate fără compensare în: Albania, Armenia, Camerun, Coreea de Sud, Georgia, Guatemala, Lituania, Niger, Senegal, Somalia etc. Conform acestui tip de scrutin, fiecare alegător dispune de două voturi, înscrise pe un buletin împărţit în două părţi. În prima parte este înscris numele candidatului din

74

DREPTUL ELECTORAL

circumscripţia electorală, pentru care se utilizează scrutinul majoritar uninominal, iar în a doua parte este înscrisă lista de candidaţi întocmită de fiecare partid politic, la nivel naţional. Alegătorul se pronunţă, prin scrutin majoritar uninominal, cu un tur sau cu două tururi, într-o circumscripţie electorală, pentru un deputat, iar cu celălalt se pronunţă pentru un partid (o listă de candidaţi) prin reprezentare proporţională, la nivel naţional.

Se cfiun e a a 2 - a Scrutinele electorale mixte neechilibrate 1. Scrutinele electorale mixte neechilibrate dominate de scrutinul majoritar Un asemenea sistem a fost practicat în Japonia, unde scrutinul majoritar era de inspiraţie britanică. Legea din 12 iulie 1919 a introdus în Franţa un sistem electoral destul de complicat care era o combinaţie a scrutinului majoritar cu cel proporţional. El a fost utilizat în alegerile din 1924. Conform acestei categorii de scrutin, fiecare alegător avea la dispoziţie atâtea voturi câte locuri trebuiau repartizate în circumscripţia electorală, în care trebuia să voteze, iar scrutinul se organiza într-un singur tur de scrutin. Erau aleşi candidaţii care obţineau majoritatea absolută. Locurile rămase nerepartizate erau atribuite conform sistemului Hare. Astfel, se împărţea numărul voturilor acordat pentru fiecare listă de candidaţi la numărul candidaţilor de pe fiecare listă în parte. Se obţinea, pentru fiecare listă un cât matematic, care reprezenta un număr (cifre), în funcţie de care listele se clasificau într-o ordine descrescătoare a câturilor (cifrelor) obţinute. Mandatele erau atribuite în ordinea descrescătoare a acestor câturi (cifre). Dacă rămâneau resturi acestea se acordau listei ajunse prima, după aranjarea lor în ordine descrescătoare. Acest tip de scrutin este utilizat de: Ungaria (54% / 46%), Albania, Macedonia, Armenia (70% / 30%), Parlamentul scoţian (57% / 43%), Adunarea Tării Galilor (67% / 33%) etc. 2. Scrutinele electorale mixte neechilibrate dominate de reprezentarea propor­ ţională Un asemenea tip de scrutin este cel francez al înrudirilor, prevăzut în Legea din 9 mai 1951 (aplicată între 1951 şi 1956). Tipul de scrutin francez, utilizat în perioada 1951-1956, presupunea posibilitatea „înrudirii" listelor de candidaţi dintr-o circumscripţie electorală, iar voturile obţinute de fiecare listă se puteau aduna. Dacă o înrudire de liste obţinea majoritatea absolută a voturilor, aceasta câştiga toate mandatele de repartizat în acea circumscripţie electorală (scrutin majoritar de listă). În caz contrar, mandatele erau repartizate, pe baza reprezentării proporţionale (cea mai mare medie) între listele înrudite şi celelalte liste. Acest tip de scrutin este utilizat în Bolivia (48% / 52%), Mexic (40% / 60%), Noua Zeelandă (42% / 58%), Georgia (30% / 70%) etc.

Partea a II-a. Scrutinul

75

Se cfiun e a a 3 - a Scrutinele electorale mixte echilibrate cu compensare Una dintre cele mai cunoscute şi utilizate variante ale scrutinelor electorale mixte echi­ librate cu compensare este scrutinul german al buletinului dublu (reprezentarea propor­ ţională personalizată). Din punctul de vedere istoric, în perioada Imperiului German, declarat la 18 ianuarie 1871 la Versailles, se utiliza scrutinul majoritar, bazat pe majoritatea absolută, iar în perioada Republicii de la Weimar (1919-1933) a fost folosit scrutinul proporţional. Actualul tip de scrutin electoral mixt echilibrat a fost adoptat în anul 1949 ca o componentă a Legii fundamentale germane (Verfassung) şi a fost rezultatul negocierilor dintre diferitele părţi ale forţelor democratice din Germania de Vest. Acest tip de scrutin a fost adoptat ca provizoriu, dar aplicarea sa se prelungeşte, exact ca şi aplicarea Legii fundamentale (Grtindgestz), până la adoptarea unei Constituţii a Germaniei. După unifi­ carea celor două state germane, care a avut loc pe data de 3 octombrie 1990, noul stat apărut Republica Federală Germană - a fost divizată în 328 de circumscripţii electorale, iar Bundestagul (un fel de Cameră a Deputaţilor) cuprinde în prezent 656 de membri. Acest tip de scrutin, care este un exemplu tipic de scrutin mixt cu compensare, a fost reglementat în detaliu prin Legea federală electorală, din data de 23 iulie 1993 care a fost modificată pe 30 iulie 2004, iar ultima dată în 2008. Potrivit acestei Legi modificate, Bundestagul, pentru care se utilizează acest tip de scrutin, este compus dintr-un număr de 656 deputaţi stabilit de lege, cărora li se adaugă locurile de compensare. Jumătate din numărul total de deputaţi (328) este ales prin scrutin majoritar uninominal cu un tur, iar cealaltă jumătate (328) prin scrutin proporţional de listă. Acelaşi tip de scrutin este regle­ mentat şi pentru parlamentele landurilor. În alte cuvinte, în fiecare circumscripţie electorală există un număr dublu de membri ai Bundestagului. Într-un asemenea tip de scrutin nu pot exista voturi care se pierd ca în cazul scruti­ nului majoritar uninominal. Bundesratul (Senatul german) nu este ales la nivel federal, ci este format dintr-un număr de câte doi reprezentanţi ai fiecărui Guvern al fiecărui land. Membrii guvernelor landurilor sunt desemnaţi dintre parlamentarii aleşi la nivelul landurilor. Ca urmare, nu se poate susţine teza lipsei de legitimitate a membrilor Bundesratului. Fiecare alegător are . dreptul la două voturi privite ca drepturi subiective, pentru care beneficiază de câte un buletin de vot dublu care conţine două părţi. Prima parte cuprinde numele candidaţilor propuşi pentru a fi aleşi prin scrutin majoritar uninominal într-un un singur tur de scrutin, iar cea de-a doua parte cuprinde listele de candidaţi propuşi de diferite partide politice din cadrul unui land prin scrutin proporţional (sistemul Hare-Niemeyer), iar rezultatele se evidenţiază procentual. Cel de-al doilea vot (proporţional) este decisiv, pentru că el fixează numărul de locuri (mandate) la care are dreptul fiecare partid politic şi care depinde numărul de voturi obţinute la nivel naţional. De asemenea, asigură reprezentarea corectă în Bundestag a tuturor opţiunilor politice ale electoratului şi care se situează peste pragul electoral. Prin acest tip de scrutin de fapt se stabileşte raportul de forţe în Bundestag, majorităţile şi care

76

DREPTUL ELECTORAL

partid politic sau alianţă va guverna. Mandatele obţinute pe baza scrutinului proporţional se distribuie potrivit ordinii în care candidaţii au fost înscrişi pe lista de candidaţi, fiind reglementată instituţia constituţională a supleantului. Un exemplu este edificator. Astfel, partidul politic A, a obţinut 40% din voturi pe baza reprezentării proporţionale şi 40% din mandatele din cadrul Bundestagului din totalul de 656 de locuri prevăzut legal. Partidul politic B a obţinut 20% din voturi pe baza scrutinului proporţional şi acelaşi procent de mandate pe baza celuilalt tip de scrutin, din totalul de 656 de locuri şi deci va avea mai puţini parlamentari. Ca urmare, în acest exemplu, la nivel naţional, partidul politic A va avea o pondere mai mare decât partidul politic B şi mai mulţi parlamentari. Scrutinul majoritar uninominal, de principiu, are ca efect doar creşterea ponderii partidului politic B în Bundestag, dar nu şi depăşirea partidului politic A în această privinţă. Este posibil însă ca, partidul politic B să obţină un număr mai mare de mandate, ceea ce ar reprezenta 40% din totalul mandatelor de obţinut, pe baza scrutinului majoritar uninominal, faţă de partidul politic A. Într-o asemenea situaţie, partidul politic B îşi păs­ trează mandatele astfel obţinute, dar pentru ca ponderile să se păstreze potrivit rezultatelor scrutinului proporţional de la nivel naţional, numărul total de aleşi va creşte, celelalte partide politice primind în mod corespunzător câte un număr suplimentar de mandate, pe baza compensării. Ca urmare, numărul total de mandate va creşte. Ca urmare a desfăşurării scrutinului majoritar uninominal într-un decupaj electoral este declarat ales cel care a obţinut cel mai mare număr de voturi într-o circumscripţie, dintr-un land. Desigur că numărul de circumscripţii pentru scrutinul majoritar uninominal este egal cu cel pentru scrutinul proporţional (328), adică câte 50% pentru fiecare în parte. Acest fapt însă nu poate spori ponderea partidului politic care nu a obţinut un număr însemnat de mandate pe baza scrutinului proporţional. Este permisă candidatura concomitentă a unei persoane fizice, adică atât în circumscripţii în care se votează pe liste, cât şi în cele în care se votează pe baza scrutinului majoritar uninominal. Pe cale de consecinţă, în Bundestag ar trebui să existe 50% parlamentari aleşi pe baza scrutinului proporţional şi 50% pe baza celui majoritar uninominal, iar în cifre absolute, câte 328 de aleşi pentru fiecare tip de scrutin în parte. În realitate, lucrurile nu stau aşa, pentru că tipul de scrutin mixt german reglementează şi compensarea. În vederea realizării compensării se procedează la scăderea numărului de mandate obţinute pe baza scrutinului majoritar uninominal din numărul de mandate obţinut pe baza scrutinului proporţional de fiecare partid politic, iar diferenţa astfel rezultată se adaugă numărului total de mandate obţinut de un partid politic ca urmare a desfăşurării ambelor tipuri de scrutin, ceea ce are ca efect compensarea. Desigur că, procesul de distribuire a mandatelor este mult mai complicat, în acest sens fiind reglementat un adevărat model matematic, pe care nu îl vom prezenta, ci au fost examinate doar regulile de principiu, pe care se bazează scrutinul mixt echilibrat cu com­ pensare, utilizat în Germania. Pe cale de consecinţă, cele două voturi, date pe buletinul dublu, sunt apreciate distinct la deschiderea urnelor, întrucât reprezentarea proporţională este decisivă, pentru că ea serveşte la stabilirea numărului final de mandate la care are dreptul fiecare partid politic la nivel naţional, în raport cu voturile obţinute.

Partea a II-a. Scrutinul

Un alt exemplu ar fi edificator.

77

Numărul total de parlamentari în Bundestag este de 656. I. Rezultatele primului vot - scrutinul majoritar uninominal cu un tur de scrutin: SPD - 5 mandate; CDU - 4 mandate; FDP - 1 mandat. II. Rezultatele celui de-al doilea vot - scrutinul proporţional (decisiv): CDU - 830.000 de voturi - 46 % şi 10 mandate; SPD - 760.000 de voturi - 42% şi 9 mandate; FDP - 145.000 de voturi - 8% şi l mandat; Alţii - 70.000 de voturi - 4% eliminaţi pentru că nu au obţinut pragul electoral şi nici 3 locuri pe baza primului tip de scrutin. III. Locurile suplimentare (obţinute în plus): CDU: 10 - 4 = 6 locuri; SPD: 9-5 = 4 locuri; FDP: 1-1 = O locuri. Numărul de voturi obţinute în plus nu se anulează, ci se transformă în mandate care se adiţionează celor deja obţinute, realizându-se astfel compensarea. Pragul electoral este alternativ şi este de 5%, calculat la nivel federal sau de cel puţin 3 mandate obţinute într-o circumscripţie electorală pe baza scrutinului majoritar unino­ minal. Se repartizează mandate la nivel naţional, obţinute prin scrutinul de listă, doar parti­ delor politice care au obţinut pragul electoral alternativ. Interesant este şi faptul că, dacă un partid politic a câştigat în trei circumscripţii electorale, pe baza scrutinului majoritar uninominal şi a realizat pragul electoral de facto, în Bundestag nu vor intra doar cei trei câştigători, ci un număr corespunzător procentului de voturi obţinute în cele trei circumscripţii uninominale. De asemenea, invers, dacă un partid politic a obţinut 10% din voturile naţionale, ca urmare a scrutinului proporţional, dar niciun loc în circumscripţiile uninominale, i se va acorda un plus de 10% ca număr de locuri pentru ca reprezentarea în Bundestag să fie corespunzătoare. În doctrina de specialitate s-a subliniat existenţa, în Germania, a aşa-numitului carac­ terul util al votului (Florin Bucur Vasilescu). Astfel, alegătorul german cunoaşte regula pragului alternativ şi faptul că, dacă votează pentru partide nesemnificative, riscă să-şi irosească votul. De aceea, alegătorul îşi canalizează votul pentru alegerea candidaţilor marilor partide, care au şanse să fie aleşi. Ca urmare, de regulă, în cele două tipuri de scrutin, alegătorii votează convergent, adică candidatul unui anumit partid politic şi lista aceluiaşi partid politic. Pe cale de consecinţă, se constituie astfel, majorităţi politice solide. Opţiunea alegătorilor se face de regulă pe baza utilităţii votului. Sistemul electoral german nu cuprinde alegerile parţiale, dar reglementează instituţia supleantului, adică a celui care urmează pe o listă electorală imediat după cel care nu mai poate fi parlamentar. Desigur că, nu aceeaşi regulă se poate aplica şi în cazul scrutinului majoritar uninominal, situaţie în care se organizează noi alegeri. În practica aplicării acestui tip de scrutin s-a pus problema „valorii votului negativ", conform căreia alegătorii pot vota pentru un partid politic, dar involuntar să priveze pe

78

DREPTUL ELECTORAL

acesta de locuri ori ca aceştia să poată vota ajutând un partid politic să câştige voturi în plus, dar fără să voteze pentru aceasta. Tribunalul Constituţional Federal german a avut ocazia de a se pronunţa în legătură cu această problemă şi a hotărât prin Decizia din 3 iulie 2008 (2. BvC 1/07 I 2. BvC 7/07) că o asemenea atitudine violează principiul referitor la sinceritatea şi la egalitatea votului, prevăzut în art. 38 alin. (1) din Legea fundamentală germană. De asemenea, acelaşi Tribunal a dispus Parlamentului german să adopte, până la 30 iunie 2011, un alt sistem electoral de calcul care să fie conform cu Legea fundamentală. Dacă acest sistem ar fi fost declarat nul, s-ar fi ajuns la situaţia ca ţara să nu mai aibă niciun sistem electoral, ceea ce nu era de conceput. Tribunalul a menţionat mai multe puncte de pornire pentru realizarea reformei electorale, printre care: admisibilitatea mandatelor obţinute în plus, admisibilitatea asocierii la nivel naţional a listelor partidelor politice ori compensarea pe districte şi votul proporţional. S-a mai decis că rezultatele alegerilor desfăşurate anterior şi Bundestagul astfel ales anterior reformei electorale, rămân valabile.

Se cţiun e a a 4 - a Scrutinele electorale mixte echilibrate sau neechilibrate fără compensare Tipurile de scrutin electoral mixt echilibrat sau neechilibrat fără compensare preiau caracteristicile scrutinelor electorale mixte, dar reprezentarea proporţională nu compen­ sează absenţa proporţionalităţii în circumscripţiile electorale uninominale, în timp ce în celălalt caz compensarea se realizează. Rusia are un tip de scrutin electoral mixt, echi­ librat, fără compensare. Cât priveşte scrutinele electorale mixte neechilibrate fără com­ pensare, acestea există în: Albania, Armenia, Georgia, Camerun etc. Scrutinele electorale mixte neechilibrate cu compensare se regăsesc în: Bolivia, Venezuela, Ungaria, Mexic. Un asemenea tip de scrutin a fost aplicat şi în Italia până în anul 2005.

Se cţiu n e a a 5 - a Avantajele şi dezavantajele scrutinelor electorale mixte Avantajele şi dezavantajele scrutinelor mixte sunt, în cea mai mare parte a lor, atât cele ale scrutinului majoritar, cât şi cele ale reprezentării proporţionale, fără ca prin aceasta, totuşi, ele să se cumuleze matematic. Între avantajele şi dezavantajele, care ar putea, totuşi, să fie evidenţiate ca fiind foarte legate de scrutinele electorale mixte, ar fi următoarele: 1. Avantajele scrutinelor electorale mixte a) Flexibilitatea. Scrutinele mixte acordă alegătorilor posibilitatea discreţionară de a-şi exprima două opţiuni politice prin intermediul a două voturi. b) Rolul foarte mare al alegătorului în organizarea statului. Prin modul în care votează alegătorul are un rol crucial în stabilirea coloraturii politice a viitorului parlament şi a viitorului Guvern. Un rol foarte mare îl are, în această privinţă, tipul listei de candidaţi

Partea a II-a. Scrutinul

79

care este utilizat. În acelaşi timp, prin voturile exprimate, alegătorii au posibilitatea să stabi­ lească viitoarele direcţii de evoluţie ale ţării. c) Posibilitatea alegerii de reprezentanţi atât la nivelul unei circumscripţii electorale, de către partidele politice, cât şi la nivelul naţional. d) Posibilitatea partidelor politice mici de a primi mandate, proporţional cu numărul de turi obţinute. vo e) Fragmentarea regimului de partide politice comparativ cu reprezentarea proporţională. 2. Dezavantajele scrutinelor electorale mixte a) Importanţa mai mare a scrutinului de listă. Scrutinele proporţionale, în cadrul scrutinelor electorale mixte, au un rol decisiv, faţă de celălalt scrutin, ceea ce are o serie de efecte nu neapărat benefice referitoare la distribuirea mandatelor. b) Se creează două categorii sau clase de aleşi. Un asemenea dezavantaj este rezul­ tatul rolului diferit pe care îl au cele două componente ale scrutinelor electorale mixte. c) Nu se asigură proporţionalitatea globală în cazul sistemelor electorale mixte fără compensare. Ca urmare, este posibil ca anumite partide politice să fie excluse de la repre­ zentare, cu toate că au obţinut un număr mare de voturi.

,, Cu cât omul este mai liber să aleagă, cu atât sunt mai multe şanse ca alegerea lui să fie înţeleaptă şi rodnică nu numai pentru cei aleşi, ci şi pentru întreaga comunitate în care trăieşte. " Winston Churchill

Partea a I I I -a ORGANIZAREA ŞI DESFAŞURAREA ALEGERILOR

CAPITOLUL

I

Consideraţii generale. Clasificarea alegerilor Organizarea şi desfăşurarea alegerilor sunt două componente care cuprind o serie de operaţiuni electorale, concretizate în proceduri, acte juridice şi materiale, care au ca scop, în principal, desemnarea (alegerea), de către alegători, a membrilor autorităţilor publice reprezentative de la nivelul naţional, europarlamentar sau local. Toate normele juridice care reglementează aceste operaţiuni electorale constituie norme juridice electorale şi care împreună formează, în unele sisteme de drept, o parte a dreptului constituţional, în timp ce în altele, ele constituie o ramură de drept distinctă, şi anume dreptul electoral (Franţa, România). Din punctul de vedere al dreptului pozitiv, ansamblul de reguli care definesc calitatea de alegător, inclusiv drepturile acestuia, diferitele tipuri de alegeri, scrutinul şi tipurile acestuia, se constituie în sistemul electoral. Examinarea acestor norme se realizează de doctrina de specialitate ca parte a dreptului electoral. În unele sisteme de drept au fost adoptate coduri electorale în care au fost cuprinse norme juridice electorale, norme care datorită complexităţii procedurii electorale, trebuie să fie foarte detaliate, fiind foarte tehnice. Aceste norma tehnice pot fi modificate şi com­ pletate prin legi, în funcţie de cerinţele politice ale momentului. De altfel, tot datorită tehnicităţii normelor juridice în cauză, este greu ca o lege să le cuprindă în integralitatea lor. Pe cale de consecinţă, de lege ferenda în România ar trebui adoptat un astfel de cod elec­ toral, pornindu-se eventual de la experienţa acumulată de alte state în domeniul electoral, cum sunt Franţa, Italia, Marea Britanie, Germania, SUA etc. Atât într-o formă, cât şi în alta, operaţiunile electorale reflectă, în mod profund, tipul de regim politic sub imperiul căruia se desfăşoară şi sunt organizate alegerile. Altfel spus, operaţiunile electorale corespund unor serii de compromisuri între forţe şi ideologii opuse, care caută, împreună, să dea acestora semnificaţii aparte. Statul stabileşte corpul electoral, ţinând cont de esenţa sa, cetăţenii neputând să îşi exercite drepturile electorale decât în virtutea dispoziţiilor constituţionale şi a celor legale. În unele sisteme de drept, există obligaţia alegătorului de a vota, întrucât dreptul de vot nu este privit ca un drept subiectiv, ci ca o funcţie publică şi, ca orice funcţie publică, trebuie exercitat în mod obligatoriu. În alte sisteme statale, nu este reglementată obligaţia votării, întrucât dreptul de vot este considerat un drept subiectiv politic, şi nu o obligaţie. Acest mod de a privi drepturile electorale nu rămâne fără consecinţe pe tărâmul sancţiunilor pentru neparticiparea la alegeri. Dreptul fundamental politic de vot aparţine numai cetăţenilor. Modul de reglemen­ tare a acestui drept în cadrul alegerilor cunoaşte nuanţări de la un sistem electoral la altul. Toate alegerile au un caracter referendar, întrucât candidaţii sau partidele politice propun alegătorilor programe politice de activitate, programe pentru a căror realizare aleşii dispun de o anumită libertate, iar cetăţenii se pronunţă, prin vot, asupra lor. Leon Duguit arăta că nu există reprezentare în relaţiile dintre alegători şi aleşi, ci doar o situaţie de drept obiectivă şi, ca urmare, nu poate fi vorba de alegeri. Se poate, însă, susţine existenţa unei

86

DREPTUL ELECTORAL

,,manifestări de solidaritate". Această „manifestare de solidaritate" ar putea fi, de fapt, formula de înlocuire a noţiunii de alegeri, chiar dacă parlamentarii trebuie să fie aleşi. În funcţie de scopul şi obiectul alegerilor, acestea pot fi clasificate în: alegeri orga­ nizate pentru desemnarea parlamentarilor, naţionali sau europarlamentari, şi a preşedintelui de republică, alegeri pentru desemnarea primarilor şi a consiliilor locale (judeţene) sau de alte tipuri, şi anume alegeri profesionale, sociale sau universitare. Dreptul electoral interesează toate aceste tipuri de alegeri. Într-un sens, foarte general, dacă am folosi criteriul implicării partidelor şi a altor formaţiuni politice în organizarea şi desfăşurarea alegerilor, toate tipurile de alegeri au caracter politic, ceea ce le deosebeşte fiind scopul lor principal, care poate fi politic, europarlamentar, administrativ, social, sindical, universitar etc. In funcţie de aria pe care se desfăşoară operaţiunile electorale, alegerile sunt naţio­ nale, europarlamentare şi locale. Alegerile naţionale au întotdeauna caracter politic, pentru că ele au ca scop alegerea legislativului şi a preşedintelui de republică. Acest tip de alegeri se poate desfăşura într-un singur decupaj electoral (circumscripţie electorală) care se confundă cu întreg teritoriul statului sau în mai multe asemenea decupaje electorale, organizate pe acelaşi teritoriu, dar pe fracţiuni (porţiuni) ale sale. În principiu, alegerile organizate pentru alegerea preşedintelui republicii se desfăşoară într-un singur decupaj electoral (circumscripţie electorală) format din întreg teritoriul statal, în timp ce alegerile parlamentare se desfăşoară în decupaje electorale (circumscripţii electorale) formate în porţiuni de teritoriu. Alegerile naţionale pot fi alegeri generale şi parţiale, clasificate astfel în funcţie de faptul că sunt aleşi toţi parlamentarii sau numai o parte dintre aceştia. De asemenea, în funcţie de momentul organizării şi desfăşurării lor, alegerile sunt la sfârşitul mandatului sau anticipate. Aceste clasificări sunt specifice alegerilor politice, dar, cu unele nuanţări, pot fi avute în vedere şi pentru alegerile locale. Alegerile europarlamentare au şi ele caracter politic, fiind organizate pentru desem­ narea parlamentarilor dintr-un stat membru al Uniunii Europene în Parlamentul European. În acest caz, ele au caracter naţional, toată ţara reprezintă o singură circumscripţie, se desfă­ şoară pe liste electorale blocate întocmite de partidele politice şi alte organizaţii care pot depune candidaturi în alegeri, fiind posibile şi candidaturi individuale. Alegerile locale. Acest tip de alegeri organizate pentru desemnarea autorităţilor reprezentative locale (primari, consilii locale şi judeţene, preşedinţi ai consiliilor locale sau judeţene), aparent nu are caracter politic, datorită scopului lor, şi anume acela de a desemna pe gospodarii localităţilor în care ele se desfăşoară. Cu toate acestea, există, şi în ceea ce le priveşte, un anumit scop politic determinat de rolul partidelor politice şi al altor formaţiuni politice în organizarea şi desfăşurarea lor. Apariţia votului electronic a avut drept consecinţă două modalităţi de organizare şi de desfăşurare a alegerilor, şi anume: alegerile care se organizează şi se desfăşoară fără prezenţa la urne, prin intermediul votului electronic, pe de o parte, şi alegerile care se organizează şi se desfăşoară prin prezenţa la urne, fără intermediul votului electronic, pe de altă parte. Ambele aceste modalităţi se pot utiliza pentru toate tipurile de alegeri. O precizare în plus este necesară şi se referă la faptul că, potrivit Legii electorale române (Legea nr. 208/2015), în sistemul nostru electoral există, pentru prima dată reglementată, o organizare a alegerilor între două perioade electorale şi o organizare a alegerilor în perioada electorală. A doua modalitate se poate desfăşura cu sau fără prezenţa la urne.

CAPITOLUL

II

Organizarea şi desfăşurarea alegerilor fără prezenţa la urne. Votul electronic S e cfiun e a I Caracterizarea generală a votului electronic Una dintre cauzele absenteismului electoral este lipsa reglementării şi aplicării, în cadrul desfăşurării alegerilor, a votului transmis la distanţă. Organizarea şi desfăşurarea oricăror alegeri la distanţă se pot realiza prin votul electronic, dar şi prin votul prin corespondenţă. Cele două noţiuni sunt, însă, diferite. Noţiunea de distanţă este stabilită în raport de distanţa dintre domiciliul sau reşedinţa alegătorului şi sediul secţiei de votare. În alte cuvinte, de regulă, este necesar să existe o distanţă, care, de principiu, trebuie să fie mare, fără ca aceasta să fie o condiţie, între locul exercitării dreptului de vot şi sediul secţiei de votare. În unele state votul electronic se poate exercita şi la secţiile de votare, iar trăsăturile acestuia nu se schimbă, cu excepţia distanţei care nu există. O asemenea situaţie este permisă în Portugalia, Suedia, Guatemala, Finlanda, Elveţia, Danemarca, Austria, Venezuela, Marea Britanie etc. Apariţia votului electronic (e-voting) este legată de adoptarea, la data de 30 septembrie 2004, de către Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei, a Recomandării Rec (2004) 11, care reglementează standardele legale, operaţionale şi tehnice în legătură cu sistemul electronic de votare. Recomandarea, care nu este un instrument juridic obligatoriu, aşa cum rezultă şi denumirea sa, are ca scop reafirmarea încrederii în ideea că democraţia reprezentativă şi directă fac parte dintre idealurile şi principiile care trebuie să fie protejate ca moştenire comună a popoarelor europene. Aceste două tipuri de democraţie reprezintă baza parti­ cipării cetăţenilor la viaţa politică, atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi la cel naţional, regional (european) şi local. Dreptul de vot reprezintă unul dintre fundamentele oricărei democraţii şi, pe cale de consecinţă, reglementarea sistemului electronic de vot trebuie să fie în concordanţă cu principiile organizării şi desfăşurării alegerilor şi ale referendumului. Reglementarea votului electronic este în concordanţă cu faptul că noile tehnologii în domeniile informării şi al comunicării sunt folosite din ce în ce mai mult în viaţa de zi cu zi, statele trebuind să ţină cont de aceste evoluţii. Interesant este că, unele state utilizează deja sau au utilizat e-voting-ul atât pentru alegeri, cât şi pentru referendum, cum ar fi: SUA (pentru alegerile prezidenţiale din 2004. Cu toate acestea, în SUA există un curent destul de puternic împotriva votului electronic datorită lipsei unor măsuri corespunzătoare referitoare la securitatea şi integritatea acestuia în cazul alegerilor prezidenţiale), Australia (pentru alegerile din 2004), Marea Britanie (în alegerile regionale din 2002 şi pentru Parlamentul European din 2004), Olanda (pentru alegerile pentru Parlamentul European din 2004, fiind utilizat de rezidenţii olandezi din

88

DREPTUL ELECTORAL

străinătate), Spania (utilizat pentru alegerile parlamentare din Catalunia din 2003 de către rezidenţii spanioli din Argentina, Belgia, SUA, Mexic şi Chile. La aceste alegeri au votat prin e-voting 750 de persoane. De asemenea, a mai fost utilizat în 14 martie 2004 pentru alegerile în municipalităţile spaniole la un referendum local din 2004 şi la referendum-ul din 2005 pentru Constituţia europeană), Japonia (la alegerile municipale din 2003), Republica Cehă (va fi utilizat experimental în viitor), Bulgaria, Slovenia şi Estonia (începând cu 2004 şi a fost utilizat în alegerile pentru desemnarea membrilor consiliilor locale din octombrie 2005). Estonia este prima ţară din lume care utilizează votul electronic ca o alternativă perma­ nentă pentru votul la urne, şi nu numai experimental. Cantonul Geneva (pentru alegerile şi referendumurile cantonale din 2003 şi pentru cel federal care a avut loc pe data de 26 septembrie 2004) utilizează cel mai mult acest tip de vot, cetăţenii săi exprimându-şi opţiunile lor politice în proporţie de cca. 80% din totalul celor care îşi exprimă dreptul de vot în acest canton. Această modalitate de vot a mai fost utilizată în 2005 pentru alegerile cantonale din Ziirich şi Neuchatel. În aproape toate cazurile, însă, cu toate că e-voting-ul este chiar şi reglementat, acesta se aplică experimental şi doar pentru unele categorii de alegeri (locale, regionale, muni­ cipale sau parlamentare), în cazul unor referendumuri, iar în majoritatea cazurilor nu este acceptat. În Marea Britanie opinia generală este că votul electronic este acceptat ca o etapă finală a unui proces îndelungat şi complex, proces în care etapa anterioară acestuia este votul prin corespondenţă. Această ultimă modalitate de vot este foarte utilizată în Marea Britanie, iar efectul folosirii sale a fost creşterea prezenţei la vot cu un procent destul de mare, de cca. 20%. În Canada votul electronic a fost utilizat începând cu anul 2003, în Ontario, iar între 5 şi 1 O noiembrie 2003 a fost folosit ca alternativă la votul la urne, pentru prima dată în vederea desfăşurarea alegerilor municipale. Alegătorii, care au fost în număr de 100.000 de persoane, au votat numai electronic la aceste alegeri, folosind internetul sau telefonul. Creşterea prezenţei la vot a fost de cca. 25%-30%. În Franţa votul electronic se utilizează doar pentru cetăţenii francezi rezidenţi în afara ţării şi pentru alegerile locale. Acest tip de votare a fost utilizat de rezidenţii :francezi din SUA pentru alegerile de pe 1 iunie 2003, organizate pentru desemnarea reprezentanţilor lor în Consiliul Superior al Francezilor Străini din afara Franţei, înfiinţat prin Legea nr. 82-471 din 7 iunie 1982, şi de :francezii stabiliţi în afara Franţei pentru desemnarea reprezentanţilor lor în Senatul Franţei, conform prevederilor Legii nr. 83-499 din 17 iunie 1983. Prin Decretul din 18 martie 2004 Guvernul a aprobat utilizarea votului electronic pentru alegerile locale din 33 de municipalităţi. Pe data de 13 iunie 2004 au avut loc alegeri, pe baza votului electronic, pentru desemnarea reprezentanţilor :francezi în Parlamentul European. În Germania testarea votului electronic a început în anul 1999, fiind utilizat pentru desfăşurarea unor alegeri administrative (profesionale). S-a creat un sistem de legare a secţiilor de vot într-o reţea electronică şi un registru electronic al alegătorilor. Irlanda testează acest tip de vot, tot din 1999, când a fost adoptată şi legislaţia corespunzătoare, dar nu a fost utilizat până în prezent. Portugalia l-a utilizat experimental la alegerile desfăşurate în 9 municipalităţi, pe data de 13 iunie 2004, iar din totalul prezenţilor la vot (de 128.060), cca. 51 %, au votat electronic.

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

89

Uniunea Europeană a avut, de asemenea, un proiect referitor la votul electronic denumit „cyber-vot", care avea ca scop demonstrarea faptului că alegerile on-line sunt pe deplin sigure şi garantează caracterul personal absolut al voturilor exprimate, în condiţiile utilizării computerelor, faxului şi a telefoanelor mobile conectate la internet. Acest sistem a fost testat cu ocazia diferitelor alegeri care au avut loc în perioada 2002-2003. Primul test a avut loc la 11 decembrie 2002 pentru alegerea consiliului local al oraşului francez Issy-les-Moulineaux şi au participat 860 de votanţi. Un al doilea s-a desfăşurat la Universitatea din Bremen (Germania) în perioada 13-15 ianuarie 2003 pentru alegerea consiliilor universitare şi studenţeşti şi au participat 47 de votanţi. Ultimul a avut loc în Kista (Suedia) şi a fost organizat pentru facilitarea participării cetăţenilor în vârstă de peste 55 de ani. Aceasta s-a desfăşurat în perioada 27-31 ianuarie 2003 şi au participat 226 votanţi. Proiectul cyber-vot s-a încheiat, în mod oficial, în iulie 2003. În prezent, există preocupări pentru un nou proiect denumit Cartea Albă a guvernării electronice în Europa. În general, neacceptarea acestui nou tip de vot este determinată, în principal, de lipsa unor măsuri de siguranţă a utilizării sale în procesul de exercitare a dreptului de vot, în special în ceea ce priveşte transmiterea electronică a opţiunilor politice, exprimate de alegător prin votul electronic şi, astfel, a lipsei credibilităţii rezultatelor sale. O precizare este foarte necesară, şi anume că e-voting-ul, examinat în demersul nostru şi prevăzut în Recomandare, nu trebuie să fie confundat cu votul electronic utilizat, ca modalitate de vot, în cvorumul parlamentar, pentru votarea legilor. Demersul nostru şi Recomandarea nu se referă la un astfel de vot electronic, care poate fi public sau secret, în funcţie de faptul publicării sau nu a listei din care rezultă modul în care au votat parlamentarii. Însăşi Recomandarea, de altfel, se referă la alegeri şi la referendum, şi nu la modalităţile de votare a legilor în parlamente. Apoi, votul electronic nu poate fi confundat sau identificat cu votul prin corespon­ denţă, chiar dacă prin e-mail ar putea fi transmisă un anumit tip de corespondenţă. În alte cuvinte, e-mail-ul reprezintă suportul electronic de transmitere a corespondenţei, şi nu e-voting-ul însuşi. De altfel, regulile e-voting-ului diferă de cele pentru utilizarea e-mail-ului. În plus, prin corespondenţă se înţeleg: scrisorile, telegramele, trimiterile poştale de orice fel, altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte mijloace legale de comunicare. E-mail-ul este doar suportul electronic de transmitere a coresp�ndenţei, care se utilizează alături de altele, printre care şi hârtia, şi nu corespondenţa însăşi. In alte cuvinte, votul poate fi transmis prin tipurile de corespondentă deja enumerate, cu condiţia să fie reglementate de lege. În România nu este regle�entat votul prin corespondenţă şi nici votul electronic. La nivel internaţional nu există un instrument juridic internaţional adoptat în domeniul votului prin corespondenţă. Procedural, în principiu, votul prin corespondenţă trebuie să înceapă a se exercita, ca şi cel electronic, înainte de data alegerilor şi trebuie să se finalizeze, prin primirea corespondenţei, anterior orei la care se închid urnele, în ziua alegerilor. Momentul începerii procedurii de vot prin corespondenţă este diferit de la un stat la altul. De regulă, el se fixează cu 18, 12 sau 10 zile anterior datei alegerilor. Întocmirea corespondenţei şi primirea acesteia sunt supuse unor reguli stabilite de fiecare stat în parte. În acelaşi timp, votul electronic nu trebuie să fie confundat cu votul exprimat prin intermediul maşinilor de vot. Astfel, votul exprimat prin aceste maşini de vot este apropiat Votului electronic, dar există o serie de deosebiri care le diferenţiază.

90

DREPTUL ELECTORAL

Maşina de vot este utilizată pentru identificarea mai facilă, de către alegător, a candi­ daţilor sau a listelor de candidaţi, propuse de partidele politice sau alianţele acestora. În acest scop, de principiu, pe ecranul maşinii de vot sunt înscrise candidaturile, iar pentru fiecare există un buton, care prin apăsare, asigură exprimarea votului de către alegător. Pentru ca alegătorul să aibă acces la maşina de vot şi astfel să voteze, este necesar ca acesta să se identifice, identificare care se poate face prin mai multe modalităţi (carduri personale, răspuns la întrebări puse de maşina de vot etc.) şi nu este urmată de vreo auten­ tificare. Identificarea şi transmiterea opţiunii politice de vot se face pe căi electronice şi nu presupune cunoştinţe de mânuire a unui computer. Transmiterea opţiunilor politice de vot se face pe căi electronice în mod centralizat, la dispoziţia autorităţii de stat care supra­ veghează alegerile (în prezent, în cazul ţării noastre, ar putea fi Biroul Electoral Central). Numai această autoritate de stat va putea „descuia" urna şi va putea număra voturile exprimate, potrivit unei proceduri prevăzute de lege. Maşinile de vot sunt utilizate în Brazilia, Paraguay, Filipine, parţial în Olanda, Norvegia, Spania, Australia, Irlanda şi în India. În SUA a fost folosit, iar Brazilia este singurul stat în care aceste maşini sunt utilizate pentru toate alegerile, de către toţi alegătorii brazilieni, în proporţie de aproape 100%. Votul electronic poate fi utilizat pentru orice tip de alegeri (parlamentare, prezi­ denţiale, locale, europarlamentare), inclusiv pentru referendum.

Se cfiu n e a a 2 - a Principalele efecte a le reglementării votului electronic la distanţă (fără prezenţa la urne) Principalele efecte ale reglementării şi utilizării e-voting-ului ar putea fi următoarele: - posibilitatea alegătorilor de a-şi exprima opţiunea politică şi de a exercita dreptul lor de vot dintr-un alt loc decât cel de la o secţie de votare; - facilitarea exprimării votului de către alegători; - facilitarea participării la alegeri a cetăţenilor care locuiesc sau se află temporar în străinătate; - facilitarea accesului la vot a celor care nu se pot deplasa la secţiile de vot, inclusiv a persoanelor cu handicap; - reducerea absenteismului electoral, prin reglementarea unor canale adiţionale de vot; - modernizarea metodelor de votare ca medii de comunicare şi angajament civic, în instaurarea sau dezvoltarea democraţiei; - reducerea, în timp, a costurilor alocate pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor sau a referendumurilor; - stabilirea şi anunţarea mai rapidă şi mai sigură a rezultatelor alegerilor şi a referendumurilor; - oferirea unor servicii mai bune alegătorilor, printr-o varietate de canale de utilizat în exprimarea opţiunilor politice. Ca urmare, este evident că vor câştiga încrederea electoratului şi se vor impune doar metodelor de votare cele mai sigure, eficiente şi robuste din punctul de vedere tehnic. În

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

91

acest scop, pentru votul electronic, Recomandarea Rec (2004) 11 prevede pentru statele membre ale Consiliului Europei să ia o serie de măsuri, după cum urmează: a) sistemul electronic de vot trebuie să respecte toate principiile unor alegeri demo­ cratice şi ale referendumului şi să fie la fel de sigur şi de încredere ca şi cel care nu implică utilizarea unor mijloace electronice; b) trebuie să se ţină cont de legătura şi intercondiţionarea dintre aspectele legale, opera­ ţionale şi tehnice ale sistemului electronic de vot; c) statele trebuie să îşi revizuiască legislaţia în confonnitate cu prevederile din Recomandare; d) nu se cere statelor să îşi schimbe sistemele lor proprii de vot, care existau la mo­ mentul adoptării acestor Recomandări, sisteme care pot fi păstrate şi în momentul intro­ ducerii votului electronic, atât timp cât sunt în conformitate cu toate principiile alegerilor democratice şi ale referendumului; e) statele trebuie să îşi revizuiască politica şi experienţa lor cu privire la votul electronic şi, mai ales, să implementeze prevederile Recomandării; f) statele trebuie să raporteze rezultatele acestor revizuiri Secretariatului Consiliului Europei, care le va transmite statelor membre. Toate aceste efecte se pot constitui în adevărate avantaje ale acestei noi modalităţi de exprimare a opţiunilor politice. Un alt efect principal, care intenţionat a fost lăsat la sfârşit, este cel referitor la schimbarea esenţială referitoare la metodele de votare. Reglementarea votului la distanţă a avut drept consecinţă apariţia unei alte modalităţi de exprimare a opţiunii politice de către alegător. În alte cuvinte, în acest moment există două modalităţi de exprimare a opţiunilor politice în cadrul alegerilor, şi anume: una prin prezenţa efectivă la secţia de votare, în faţa urnei de vot, şi o a doua fără o asemenea prezenţă. Se poate susţine, cu destul temei, că prima modalitate de vot este cea a prezenţilor, în timp ce a doua este cea a absenţilor de la secţiile de votare. Corespunzător acestor două modalităţi, există proceduri electorale diferite pentru exercitarea votului. În prezent, procedurile pentru exercitarea votului de către cei prezenţi efectiv la urne sunt prevăzute în reglementările interne ale statelor. În România, reglementările referitoare la exprimarea opţiunii politice prin prezenţa efectivă la urne se regăsesc în Legea nr. 208/2015 pentru alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, modificată şi completată şi în Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, modificată şi completată. Tot doar în reglementările interne ale unor state, cu excepţia României, este prevăzut şi votul prin corespondenţă (Marea Britanie, SUA). Procedura pentru exercitarea votului electronic este prevăzută în Recomandarea Rec (2004) 11 şi în unele norme interne ale unor state, care îl reglementează şi îl aplică experimental sau permanent, din care au fost date deja câteva exemple. Atât reglementarea substanţială, cât şi cea procedurală a modalităţilor de exercitare a opţiunilor politice sunt diferite, iar diferenţele vor fi scoase în evidenţă în cele ce vor urma. Pe cale de consecinţă, experimental sau nu, României i se recomandă să reglementeze, şi ea, e-voting-ul. În Vederea reglementării este necesar, însă, să fie făcute câteva precizări şi clarificate câteva probleme.

92

DREPTUL ELECTORAL Se cţiu n e a a 3 - a Principiile votului electronic

Recomandarea cuprinde, în Anexa I, câteva principii ale votului electronic care sunt caracterizate ca fiind „standarde legale", în alte cuvinte niveluri de atins de către legisla­ ţiile interne în domeniu, necesar a fi adoptate. Aceste principii sunt, în principiu, aceleaşi, doar din punctul de vedere formal, cu cele prevăzute pentru votul exprimat prin prezenţa efectivă la urne. Cu toate acestea, în conţinut aceste principii sunt diferite, iar diferenţa în cauză reprezintă una dintre trăsăturile care deosebesc cele două modalităţi de exprimare a opţiunilor politice de către alegători. În acelaşi timp, Recomandarea adaugă principiul transparenţei, căruia i se dă o mare importanţă în dreptul Uniunii Europene, pe cel al controlului sistemului de vot electronic, precum şi principiul siguranţei şi încrederii în votul electronic. Toate aceste principii pot fi consi­ derate şi ca trăsături ale votului electronic, ele fiind următoarele: 1. Principiul universalităţii votului electronic În conţinutul acestui principiu sunt cuprinse câteva aspecte specifice, şi anume: - toţi alegătorii trebuie să înţeleagă şi să poată folosi cu uşurinţă votul electronic; - condiţiile de îndeplinit pentru înregistrarea votului exprimat electronic nu trebuie să constituie impedimente pentru participarea la alegeri; - reglementarea votului electronic trebuie să fie astfel concepută încât să asigure per­ soanelor cu handicap şanse de a-şi exprima opţiunea politică; - votul electronic trebuie să fie conceput ca o modalitate adiţională faţă de metoda prin prezenţa efectivă la vot, în cazul în care votul electronic nu este posibil. Credem că, o astfel de regulă este restrictivă, pentru că, în mod firesc, modalitatea de vot electronic ar trebui să poată fi exercitată în toate situaţiile, votantul având dreptul să aleagă o modalitate sau alta, în funcţie de condiţiile concrete în care acesta se află. 2. Principiul egalităţii votului electronic Conţinutul acestui principiu cuprinde câteva interesante şi necesare aspecte, şi anume: - alegătorii trebuie să nu introducă în urna virtuală (electronică) mai mult de un vot, iar procedura de votare trebuie să se declanşeze şi, astfel, să fie permisă doar dacă s-a stabilit că nu a mai fost introdus un alt vot în această urnă. Un astfel de conţinut este firesc având în vedere că voturile alegătorilor sunt egale ca valoare, iar online este posibil să se producă o serie de nereguli, printre care şi posibilitatea unui vot multiplu. În acest scop, sistemul trebuie să fie astfel conceput în aşa fel încât să întrerupă comunicarea alegătorului cu urna virtuală atât la început, dacă s-a mai votat anterior, dar şi la sfârşitul operaţiunii de expri­ mare a votului, pentru a nu se permite continuarea votării de aceeaşi persoană; - sistemul electronic trebuie să nu permită alegătorilor să utilizeze mai multe circuite (canale) telefonice sau internet existente între terminal şi urna virtuală (reţea telefonică sau internet) pentru a-şi exprima opţiunile politice. În cazul utilizării aceloraşi canale, în cadrul alegerilor şi a referendumului, sistemul electronic trebuie să fie astfel conceput încât să existe o modalitate, nu mai multe, de a agrega toate voturile şi de a stabili corect rezultatele votului; - în concordanţă cu valoarea egală a fiecărui vot, acestea trebuie să fie numărate doar o singură dată în cadrul alegerilor sau a referendumului.

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

93

3. Principiul votului electronic liber exprimat Conţinutul acestui principiu presupune următoarele: - modul de organizare a sistemului trebuie să asigure atât formarea, cât şi exprimarea, în mod liber, a opţiunilor politice. În acest scop, este necesar ca sistemul electronic să permită exersarea personală a votului electronic de către fiecare alegător prin intermediul unor încercări, teste etc.; - sistemul electronic trebuie să fie astfel conceput încât alegătorii să nu îşi exprime opţiunea politică în mod pripit şi negândit, să existe celeritate în procesul electoral; - alegătorul are dreptul să îşi poată schimba opţiunea politică oricând sau să poată întrerupe procedura votului electronic, fără ca opţiunile anterioare să fie înregistrate. După înregistrarea votului sistemul trebuie să nu mai permită schimbarea opţiunii politice deja exprimată şi înregistrată; - în timpul votării nu trebuie să fie posibile niciun fel de influenţe sau injoncţiuni; - să se interzică posibilitatea unui „vot gol", oferindu-se mijloacele necesare de participare la alegeri sau la referendum, fără exprimarea unei eventuale preferinţe electorale; - sistemul trebuie să indice alegătorului, după exprimarea opţiunii politice, că votul a fost exprimat corect şi că procedura s-a finalizat cu succes. 4. Principiul secretului votului electronic Conform acestui principiu, votul electronic trebuie organizat astfel încât să excludă orice ar afecta confidenţialitatea exprimării şi transmiterii electronice a opţiunii politice. În acest scop, voturile transmise online în urna virtuală trebuie să rămână anonime, iar numărul lor să nu trimită, în niciun fel, la niciun alegător. De asemenea, pe perioada stabilirii rezultatului votului, informaţiile şi datele utilizate nu trebuie să fie divulgate. 5. Principiul transparenţei în cazul votului electronic Acest principiu are în vedere necesitatea ca alegătorii să înţeleagă şi să aibă încredere în votul electronic, iar statele au importante obligaţii în acest sens. Ca urmare, toate infor­ maţiile în legătură cu funcţionarea e-voting-ului trebuie să fie făcute publice, iar alegătorii să poată exersa sistemul înainte şi separat de momentul declanşării procedurii online de votare. Procedura de vot trebuie să fie supravegheată de observatori legal stabiliţi care să aibă dreptul de a-şi putea prezenta observaţiile în timpul desfăşurării alegerilor şi al stabilirii rezultatelor votării. În plus, este necesar să existe reguli care să permită posibilitatea renu­ mărării voturilor, dar şi a reluării parţiale sau totale a alegerilor. 6. Principiul controlului sistemului de vot electronic Controlul sistemului de vot electronic trebuie să poarte asupra tuturor componentelor sale, iar cunoaşterea lor trebuie să fie o obligaţie pentru autorităţile electorale competente, cu scopul verificării şi al certificării lor. Se poate pune problema înţelesului acestui acestei noţiuni în sistemul nostru de drept. Un răspuns este uşor de dat dacă, în sens foarte larg, birourile şi oficiile electorale pot fi considerate autorităţi, sens pe care îl îmbrăţişează Recomandarea. Desigur că, un asemenea sens foarte larg este necesar să fie utilizat, pentru că tot astfel se numeşte multitudinea de organizaţii şi de structuri, care se găsesc în statele lumii, şi care sunt implicate în alegeri. Numai că acestea sunt, de regulă, înfiinţate pentru perioade lungi de timp, fiind chiar permanente, fără să aibă o existenţă efemeră, adică doar pentru perioada alegerilor, cum este în ţara noastră. În România, în concordanţă cu regulile

94

DREPTUL ELECTORAL

constituţionale şi legale în domeniul electoral, birourile şi oficiile electorale, într-un sens restrâns, nu pot fi considerate autorităţi, iar acestea nu sunt înfiinţate pe o perioadă nede­ terminată, ci doar pentru cea a alegerilor. De altfel, în Constituţie sunt identificate struc­ turile considerate autorităţi publice, printre care nu figurează birourile electorale, iar legile electorale nu le definesc astfel. Ca urmare, în sensul foarte larg al Recomandării, prin autorităţi electorale competente se pot înţelege, pentru România, Autoritatea Electorală Permanentă şi celelalte autorităţi şi instituţii publice cu atribuţii în domeniul alegerilor. Conţinutul acestui sens foarte larg al recomandării coincide cu stadiul actual constituţional şi legal din România. De asemenea, în ţara noastră singura instituţie cu obligaţii legale corespunzătoare principiului examinat este Autoritatea Electorală Permanentă care „certifică, spre neschimbare, cu 1 O zile înainte de data alegerilor, programele de computer selecţionate în urma licitaţiilor organizate potrivit prevederilor legale în vigoare şi le pune la dispoziţia partidelor înscrise în competiţia electorală la cererea acestora" [art. 103 alin. (1) lit. u) din Legea nr. 208/2015 pentru alegerea Senatului, a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente. În acelaşi timp, conform principiului în examinare, un organ de stat independent trebuie să verifice periodic, înainte de utilizarea votului electronic şi mai ales după ce i-au fost aduse modificări, dacă acesta funcţionează corect şi dacă au fost luate toate măsurile de securitate necesare. Desigur că, de lege ferenda, un astfel de organ independent ar putea fi Autoritatea Electorală Permanentă, care, în prezent, nu îndeplineşte asemenea atribuţii, pentru că în România votul electronic nu este încă reglementat, dar pentru care este necesar să se adopte reguli corespunzătoare, pe care să le pună în aplicare specialişti recunoscuţi cu adevărat. 7. Principiul siguranţei şi încrederii în cazul votului electronic Siguranţa votului electronic şi încrederea în această modalitate de vot sunt cele două probleme care stau la baza utilizării doar experimentale a e-voting-ului, în unele state. Ca urmare, Recomandarea a avut în vedere această stare de fapt şi a detaliat un astfel de principiu extrem de important al votului electronic. Conform acestui principiu, obligaţia asigurării siguranţei votului electronic şi a încre­ derii în el este a statului. În acest scop, statele trebuie să ia măsuri pentru: evitarea fraudelor electorale online şi a intervenţiilor neautorizate care ar afecta sistemul şi durata procesului electoral; menţinerea valabilităţii sistemului electronic de votare doar pe durata desfăşurării procedurii de e-voting, pentru autentificarea sistemului electronic de vot utilizat şi pentru asigurarea corectitudinii sale. Desigur că, de lege ferenda, o astfel de măsură trebuie să fie aplicată în România de Autoritatea Electorală Permanentă, care, în viitor, trebuie să îndeplinească toate condiţiile legale de independenţă în activitatea sa, cerute de Reco­ mandare. În acest scop, doar persoanele autorizate, constituite în echipe de câte două, pot avea acces la infrastructura centrală, la informaţiile şi datele electorale şi la servere. Componenţa echipelor va trebui să se schimbe periodic, iar activitatea lor trebuie să se desfăşoare în afara perioadelor electorale. Desigur că, o astfel de regulă îşi are baza în nece­ sitatea asigurării transparenţei operaţiunilor realizate, încrederii şi a siguranţei sistemului utilizat, toate acestea trebuie să se constituie şi în efecte ale utilizării votului electronic. În România, conform art. 7 şi 100-104 din Legea nr. 208/2015 pentru alegerea Senatului, a Camerei Deputaţilor, precum şi a Autorităţii Electorale Permanente, o astfel de

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

95

activitate nu poate fi realizată decât de Autoritatea Electorală Permanentă, dar pentru care trebuie prevăzută o astfel de obligaţie într-o reglementare viitoare. Potrivit art. 7 alin. (1) din Lege, ,,Pentru organizarea procesului electoral funcţionează în mod permanent Autoritatea Electorală Permanentă". Conform art. 100 din Lege, ,,(1) Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie administrativă autonomă cu personalitate juridică şi cu competenţă generală în materie electorală, care are misiunea de a asigura organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi a referendumurilor, precum şi finanţarea partidelor şi a campaniilor electorale, cu respectarea Constituţiei, a legii şi a standardelor internaţionale şi europene în materie." Autoritatea Electorală Permanentă elaborează propuneri referitoare la asigurarea logisticii necesare desfăşurării alegerilor şi urmăreşte modul de îndeplinire a acestora. De asemenea, urmăreşte realizarea din timp a dotărilor specifice secţiilor de votare: urne, cabine tipizate, ştampile, tuşiere, recipiente pentru transportul buletinelor de vot şi alte asemenea; controlează modul de păstrare a acestora între perioadele electorale. În conformitate cu prevederile art. 119 din Lege, perioada electorală este intervalul de timp care începe la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor şi se încheie o dată cu publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a rezultatelor scrutinului. În alte cuvinte, perioada electorală cuprinde intervalul de timp dintre data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prin care s-a stabilit data alegerilor şi data începerii campaniei electorale, adică campania electorală, desfăşurarea efectivă a votării, numărarea şi centralizarea voturilor, stabilirea rezultatului votării, atribuirea mandatelor şi publicarea rezultatului alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar atribuţiile sale se exercită doar în intervalul dintre două perioade electorale. Pentru momentul foarte important al deschiderii urnei virtuale, Recomandarea prevede o serie de reguli detaliate şi precise, care să asigure siguranţa şi încrederea în sistemul utilizat. Astfel, orice intervenţie trebuie să fie autorizată şi va fi realizată de echipe de câte două persoane. Intervenţia va trebui să fie raportată autorităţii electorale compe­ tente, care va monitoriza acest tip de operaţiuni, împreună cu observatorii acreditaţi legal. În România, o astfel de autoritate trebuie să fie, de lege ferenda, Autoritatea Electorală Permanentă. Recomandarea prevede o serie de reguli privind siguranţa şi încrederea pentru voturile exprimate. Astfel, sistemul electronic va fi conceput pentru ca aceasta să poată supraveghea valabilitatea, integritatea şi confidenţialitatea voturilor. De asemenea, trebuie ca sistemul să asigure „sigilarea" voturilor, în urna virtuală, până la momentul despuierii sale şi numărării lor. Ca o măsură adiacentă se prevede necesitatea codificării fiecărui vot, pentru a se împiedica comunicarea lor în afara mediului electoral supravegheat. Tot „sigilate" trebuie să rămână, iar sistemul trebuie să asigure acest lucru, şi informaţiile şi datele referitoare la alegători, iar baza de date, care se va constitui, trebuie să respecte regulile privind protecţia datelor personale. În acest sens, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva CEE 46/95, iar în România această directivă a stat la baza adoptării Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Informaţiile referitoare la alegători vor fi autentificate (identificarea alegătorului) şi separate în prealabil, prin codificare, de votul exprimat.

96

DREPTUL ELECTORAL

Secfiu n e a a 4-a Procedura de vot desfăşurată online

Procedura de votare desfăşurată online este prevăzută în Anexa II şi Anexa III din Recomandare. Din interpretarea sistematică a regulilor referitoare la acest domeniu, rezultă că acestea pot fi grupate în trei categorii, şi anume: 1. reguli privind etapa premergătoare votării; 2. reguli privind etapa votării; 3. reguli privind etapele post electorale. Aceste categorii de reguli cuprind trei tipuri diferite de proceduri, corespunzătoare etapelor de votare reglementate, care se constituie în noţiunea de proces electoral specific votului electronic. Înainte de a intra în examinarea acestor reguli, este necesar de precizat că recoman­ darea cuprinde o serie de dispoziţii referitoare la cele trei categorii de reguli, denumite „standarde operaţionale". Aceste standarde cuprind informaţii utile şi detaliate privind procedurile pentru cele trei etape şi se referă la notificări, alegători şi registrul electronic al acestora, propunerile de candidaţi, votarea propriu-zisă stabilirea rezultatelor votării, auditul sistemului electronic de votare, cerinţele tehnice de îndeplinit, accesibilitatea programelor şi a serviciilor electronice pentru votare, interpretabilitatea acestora, asigurarea operabilităţii sistemelor electronice şi a programelor şi cerinţele de securitate pe toată durata desfăşurării procesului electoral (premergătoare votării, în timpul votării şi ulterioare votării). De asemenea, tot din interpretarea regulilor cuprinse în Recomandare referitoare la standardele opera­ ţionale rezultă că sunt prevăzute două categorii de proceduri de vot electronic, şi anume votul electronic şi votul electronic la distanţă. Informaţiile cuprinse în Standardele operaţionale conţin următoarele: a) Notificările. Reglementările legale trebuie să cuprindă reguli detaliate şi clare de utilizare a e-voting-ului pentru toate momentele alegerilor, cât şi pentru referendum. În alte cuvinte, un calendar detaliat al alegerilor. Perioada de votare electronică nu poate începe înainte de notificarea publică a datei alegerilor sau a referendumului. Cât priveşte perioada de votare electronică la distanţă, aceasta trebuie să fie noti­ ficată public cu mult timp înaintea începerii votării datorită timpului necesar pentru ca notificarea să ajungă la alegători şi nu pentru transmiterea votului în urna virtuală, opera­ ţiune care presupune un timp foarte scurt. În plus, alegătorii vor fi informaţi, într-un limbaj simplu şi clar, în timp util, în legătură cu modul de organizare a exprimării opţiunii politice online şi cu paşii pe care alegătorii trebuie să îi parcurgă pe terminalul utilizat. Este necesar să facem o precizare. Există o mare diferenţă între modalitatea de alegere prin prezenţa efectivă la urne şi cea online (e-voting) în ceea ce priveşte notificarea publică referitoare la data votării. Astfel, în primul caz notificarea nu este complicată, mai greu este de stabilit data alegerilor, care se publică, şi de la publicare încep să curgă o serie de termene prevăzute de lege. Altă serie de termene curge de la data alegerilor, înapoi, în aşa fel încât cele două cate­ gorii de termene se „întâlnesc" cam la mijlocul perioadei dintre publicarea datei alegerilor şi această dată.

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

97

În al doilea caz data alegerilor, care se publică şi ea, are o mai mare importanţă pentru perioadei de exprimare a votului online. În alte cuvinte, datorită acestei modalităţi bilirea ta s cifice de votare (on-line), opţiunea politică a alegătorului nu se exprimă în data spe alegerilor, ci într-o perioadă anterioară, aşa cum deja s-a explicat, iar în acest scop trebuie să se respecte mai multe reguli referitoare la siguranţă şi încredere şi, mai ales, la transmi­ terea electronică a voturilor în urna virtuală, la păstrarea lor „sigilată" acolo, la despuierea urnei virtuale şi la numărarea voturilor din această urnă. De altfel, perioada de exprimare a voturilor online se sfârşeşte anterior datei alegerilor, potrivit regulilor cuprinse în actele normative ale statelor. Excepţie poate face votarea on-line la distanţă, dar nu este obligatoriu. b) Alegătorii şi registrul electronic al acestora. Alegătorii vor trebui să fie înre­ gistraţi într-un registru electronic, care trebuie actualizat periodic. În acest scop, aceştia vor putea să verifice aceste registre şi, pe cale de consecinţă, vor putea cere corectarea unor înregistrări necorespunzătoare. De asemenea, este necesară crearea posibilităţii înregistrării prin internet a unor proceduri electronice interactive şi a autentificării sau identificării, după caz, a datelor personale ale alegătorilor. Desigur că, identificarea se va face pe baza actelor de identificare ale alegătorului şi nu va fi realizată, iar înregistrarea nu se va produce, dacă aceste acte nu vor fi prezentate. În acelaşi timp, autentificarea se realizează conform unor reguli speciale. c) Propunerile de candidaţi. Propunerile de candidaţi pot fi făcute online alături de propunerile care se pot face în cadrul procedurii reglementate pentru modalitatea de alegere prin prezenţa la urne. Comun celor două tipuri de modalităţi este faptul că propunerile trebuie să fie făcute publice şi prin alte moduri, nu numai pe cale electronică. d) Votarea propriu-zisă. Recomandarea prevede o serie de standarde operaţionale referitoare la votarea propriu-zisă. Programul trebuie astfel conceput ca să nu permită alegătorului să voteze de mai multe ori. Cât priveşte votul online la distanţă, acesta poate începe şi/sau se poate termina mai devreme de deschiderea secţiilor de votare. În niciun caz, votarea on-line la distanţă nu poate continua, de regulă, după închiderea secţiilor de votare. Cu toate acestea, urnele virtuale vor fi deschise o perioadă suficientă de timp pentru a permite primirea voturilor deja exprimate anterior închiderii secţiei de votare, dar neajunse la secţia de votare până la închiderea lor din cauza canalului electronic utilizat. Pentru fiecare tip de canal utilizat trebuie puse la dispoziţia alegătorului îndrumări referitoare la procedura de votare online. În cazul votării online la distanţă se va utiliza un canal special şi mai larg de comunicare. Opţiunile de vot (candidaturile), pe care le are la dispoziţie alegă­ torul, trebuie să fie prezentate în mod egal pe ecranul de computer folosit, iar programul nu va trebui să cuprindă informaţii referitoare la propaganda electorală, ci doar cele privind exprimarea votului (instrucţiuni de utilizare a programului). Asemenea informaţii trebuie prezentate doar pe o pagină electronică şi în mod egal. În cazul votului online la distanţă, alegătorii trebuie atenţionaţi că sistemul electronic Utilizat este real şi viabil, cu excepţia cazului în care aceştia participă la teste. În situaţia în care testele se pot realiza şi în perioada electorală, este necesar ca exprimarea opţiunii Politice să se facă pe un canal diferit, special pus la dispoziţie, în acest scop.

98

DREPTUL ELECTORAL

După exprimarea opţiunii politice prin votul electronic toate informaţiile referitoare la modul în care alegătorul a votat trebuie să dispară automat şi imediat de pe display-ul terminalului şi de pe canalul electronic de transmitere către urna virtuală. Alegătorul poate obţine dovada imprimată a votului electronic exprimat, dar este obligat să nu o facă publică şi să nu o scoată din secţia de votare. În cazul votului on-line la distanţă, obţinerea unei astfel de dovezi nu este posibilă tocmai datorită greutăţii controlării modului de respectare a interdicţiilor mai sus prezentate. e) Stabilirea rezultatelor votării. Programul utilizat nu va trebui să permită să fie făcute publice numărul de voturi obţinute de fiecare candidat sau lista de candidaţi decât după închiderea urnelor virtuale şi terminarea perioadei de votare online. În acest moment, se poate proceda la decodificare şi la prelucrarea unor informaţii, care să aibă ca scop dezvăluirea opţiunilor politice ale unor alegători. După decodificare se poate proceda la numărarea voturilor exprimate online de către structurile statale competente şi de obser­ vatori. După numărare se vor întocmi evidenţele necesare, care vor cuprinde, în mod obligatoriu informaţii privind începerea şi terminarea numărării voturilor şi participarea la vot. Voturile afectate de nereguli vor fi înregistrate ca atare. f) Auditul sistemului electronic de votare. Sistemul electronic trebuie să fie moni­ torizat, iar concluziile trase vor trebui folosite pentru alegerile şi referendumurile viitoare. În acest scop, în normele legale interne trebuie să fie prevăzută obligaţia întocmirii şi prezentării unor rapoarte asupra alegerilor sau desfăşurării referendumului. În România, potrivit art. 65 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 35/2008, modificată şi completată, Autoritatea Electorală Permanentă trebuie să prezinte Parlamentului un raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor, respectiv a referendumului, care să cuprindă în mod obligatoriu, referiri la participarea la alegeri, modul de desfăşurare a acestora, abaterile şi neajunsurile constatate, inclusiv a celor de ordin legislativ, constatate şi rezultatul consultării. Acest raport se dă publicităţii sub forma unei Cărţi Albe. g) Cerinţele tehnice de îndeplinit. Cerinţele tehnice presupun o atentă evaluare a riscurilor care pot apărea în finalizarea alegerilor sau a referendumului. De asemenea, pe baza evaluării unor astfel de riscuri, sistemul electronic trebuie să cuprindă măsuri de siguranţă adecvate, în aşa fel încât erorile şi deteriorările sistemului să rămână în limite prestabilite. h) Accesibilitatea programelor şi a serviciilor electronice pentru votare. Este necesar ca alegătorii să aibă acces la toate programele şi serviciile electronice pentru alegeri, iar în caz contrar să fie puse la dispoziţie alternative pentru a vota. Alegătorii (utilizatorii) programelor pot participa la toate stadiile creării sale, în special cât priveşte eventualele constrângeri şi testarea uşurinţei de acces. În acest scop, li se vor pune la dispoziţie facilităţi (interfeţe speciale, resurse echivalente, asistenţă personală). De ase­ menea, vor trebui să fie puse la dispoziţia alegătorilor şi tehnologii speciale pentru a se asigura accesibilitatea persoanelor cu handicap, iar propunerile de candidaţi trebuie să fie prezentate alegătorilor sub cea mai bună formă.

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

99

i) Interoperabilitatea programelor şi a serviciilor electronice. În acest scop, trebuie utilizate standarde transparente (Election Markup Language - EML), care pot fi găsite pe pagina de internet a Consiliului Europei. În cazul solicitării unor informaţii specifice pentru alegeri sau pentru referendum trebuie utilizată o procedură de localizare adecvată acestor solicitări. j) Asigurarea operabilităţii sistemelor electronice şi a programelor. Autoritatea electorală competentă, care în România nu ar putea fi, de lege ferenda, decât Autoritatea Electorală Permanentă, va trebui să publice componentele programului utilizat pentru alegeri. Va trebui să facă excepţie programul de protecţie a datelor personale, dar, şi în acest caz, va trebui să se specifice programul folosit, versiunile sale, data instalării şi o scurtă descriere a sa. Se va asigura adoptarea de noi proceduri pentru instalarea unor noi versiuni îmbunătăţite ale programului, verificându-se astfel starea echipamentului electronic de votare. În caz de urgenţă este necesar să existe un sistem electronic de rezervă (echi­ pament şi program), care să fie conform celui original. Echipamentele de rezervă trebuie să fie disponibile în mod permanent, iar intervenţiile legate de acest echipament se vor face doar de personal autorizat, conform unei proceduri speciale stabilită de autoritatea electorală competentă. Şi în acest caz, în România, o astfel de autoritate nu poate fi decât Autoritatea Electorală Permanentă, care, şi în prezent, conform art. 103 alin. (1) lit. p) din Lege, modificată şi completată, întocmeşte lista cu personalul de specialitate atestat de Institutul Naţional de Statistică, care participă la centralizarea, prelucrarea datelor şi constatarea rezultatelor alegerilor. Înainte de a fi utilizat, echipamentul va fi verificat şi aprobat de aceeaşi autoritate electorală competentă (de lege ferenda, în România, Autoritatea Electorală Permanentă), care va trebui să fie informată despre eventualele nereguli constatate. Asemenea nereguli şi eventualele schimbări, care trebuie făcute, vor trebui să fie evidenţiate ca urmare a controlului realizat pentru toate operaţiunile tehnice îndeplinite. Echipamentele vor fi păstrate în zone sigure, iar datele rezultate ca urmare a desfăşurării alegerilor sau a referen­ dumului vor trebui să fie recuperate în situaţia producerii unor perturbări majore (căderea sistemului) şi stocate în siguranţă. Autorităţile electorale competente au un rol foarte mare în desfăşurarea votului electronic, iar acest rol este esenţial în ceea ce priveşte asigurarea operabilităţii sistemului electronic şi a programelor. Ca urmare, de lege ferenda, Autoritatea Electorală Permanentă trebuie să dobândească noi atribuţii în momentul adoptării normelor legale interne referitoare la e-voting. Subliniind acest rol important, în Recomandare se prevede că, la apariţia oricărui incident care ar putea afecta integritatea sistemului electronic de votare, va fi anunţată autoritatea electorală competentă, care este obligată să ia măsurile necesare şi imediate pentru reme­ diere. Tot aceste autorităţi sunt obligate să stabilească nivelul incidentelor care vor trebui să fie raportate. k) Cerinţele de securitate pe toată durata desfăşurării procesului electoral. Aceste cerinţe de securitate constau într-o serie de măsuri tehnice, care trebuie să asigure: conti­ nuarea procesului de votare în cazul căderii sistemului electronic; confidenţialitatea iden­ tit ăţii alegătorilor şi a registrelor electronice cuprinzând datele lor de înregistrare; restricţio­ narea accesului la serviciile electronice oferite de program, oferindu-se alegătorului doar

100

DREPTUL ELECTORAL

informaţiile corespunzătoare identităţii sale şi doar pe baza autentificării (identificării) solicitantului; protejarea şi autentificarea datelor astfel încât nicio persoană neautorizată să nu poată folosi, intercepta sau modifica datele înregistrate; utilizarea metodelor de auten­ tificare bazate pe mecanisme criptografice, pentru module necontrolate; identificarea cu uşurinţă a alegătorilor şi a candidaţilor; păstrarea unor surse temporale sincronizate de încredere (pentru informaţii şi indicatorii temporali). Autorităţile electorale competente au un rol important şi în privinţa cerinţelor de securitate, pentru că trebuie să avanseze şi să desfăşoare verificări periodice pentru a se asigura buna funcţionare a serviciilor electronice de vot, dar şi operabilitatea componenţelor sale, conform specificaţiilor tehnice aprobate. Observaţiile făcute trebuie să genereze date şi informaţii sigure şi detaliate, în special referitoare la momentul generării unor astfel de date şi informaţii. 1. Reguli privind etapa pregătitoare votării electronice Este necesar să se reglementeze păstrarea autenticităţii valabilităţii şi integrităţii registrelor electronice de către alegători, precum şi a listelor cuprinzând propunerile de candidaţi. De asemenea, este necesar să se verifice dacă propunerile de candidaţi au fost făcute cu respectarea termenelor, care trebuie prevăzute legal, şi în aceste termene a fost acceptată candidatura. În acelaşi timp, trebuie să se verifice dacă propunerile de candidaturi au fost înregistrate legal. 2. Reguli privind etapa votării electronice În primul rând, este necesar ca prin asemenea reguli să se prevadă obligativitatea păstrării integrităţii datelor şi a informaţiilor comunicate (registre electronice ale alegă­ torilor şi listele cu propunerile de candidaţi), dar şi realizarea autentificării originii datelor şi informaţiilor primite. Apoi, este necesar să se reglementeze faptul că alegătorului i se prezintă un program autentic şi valabil, iar în cazul votării electronice la distanţă să se prezinte metodele de conectare la server-ul oficial, precum şi cele de verificare a auten­ ticităţii sufragiului. Votul trebuie să fie exprimat într-o perioadă de timp prevăzută şi comunicată alegătorului, iar modul în care alegătorul îşi exprimă votul trebuie să fie protejat împotriva oricăror influenţe care i-ar putea modifica opţiunea politică. Se asigură astfel aplicarea principiului secretului votului electronic. Informaţiile referitoare la decizia politică a alegătorilor vor fi distruse, după ce votul a fost dat, iar în cazul votului electronic la distanţă alegătorul va primi precizări cu privire la ştergerea modului de exprimare a votului de pe display-ul terminalului utilizat şi din reţea, cu excepţia informaţiilor din urna virtuală. Înainte de exprimarea votului este necesar ca sistemul electronic să se asigure că alegătorul are dreptul de a vota, scop în care va trebui să autentifice (identifice) pe alegător şi să transmită în urna virtuală numărul de voturi corespunzător şi legal pentru fiecare alegător. Ca urmare, după exprimarea votului acesta trebuie „sigilat" şi astfel transmis către urna virtuală. După închiderea perioadei de votare electronică, care nu trebuie să coincidă cu cea pentru exprimarea votului prin prezenţa efectivă la urna de votare, niciun alegător nu trebuie să mai aibă acces la sistemul de vot electronic, cu excepţia mesajelor întârziate din cauza canalelor electronice utilizate, mai ales în cazul votării electronice la distanţă.

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

101

3. Reguli privind etapa post-electorală exercitării votului electronic (stabilirea rezultatelor alegerilor) Aceste reguli trebuie să cuprindă obligaţia de păstrare a integrităţii datelor şi a in formaţiilor comunicate în perioada exercitării votului electronic, autentificându-se originea datelor şi a informaţiilor primite. De altfel, şi în cazul votului prin buletine de vot, obligaţia păstrării o anumită perioadă de timp sau a distrngerii unor materiale necesare exercitării dreptului de vot (buletine de vot, ştampile etc.). Cea mai importantă operaţiune electorală electronică este, însă, numărătoarea exactă a voturilor intrate în urna virtuală. Această numărare trebuie să poată fi reprodusă şi reluată. Sistemul electronic (programul) va trebui să cuprindă instrncţiuni de păstrare a valabilităţii şi integrităţii conţinutului urnelor virtuale şi a rezultatului numărării voturilor exprimate atât timp cât legea prevede.

Se cţiu n e a a 5- a Controlul alegerilor desfăşurate pe baza votului electronic. Certificarea componentelor ITC (Information and Communication Technology) Controlul alegerilor desfăşurate pe baza votului electronic trebuie să fie creat ca un sistem de control, care este parte integrantă a sistemului electronic de vot. Ca urmare, sistemul electronic de vot va putea fi uşor de controlat la orice nivel (logic, tehnic, juridic şi aplicativ). Activitatea de verificare şi supraveghere a sistemului de control trebuie să includă înregistrarea şi asigurarea unor facilităţi de monitorizare a sistemului electronic de votare. Recomandarea prevede trăsăturile unui sistem de control care respectă cerinţele deja examinate. Aceste trăsături sunt următoarele: 1) sistemul de control trebuie să fie transparent şi corespunzător, precum şi să poată evidenţia, în mod constant, problemele sau iregularităţile produse sau potenţiale. În acti­ vitatea de control vor trebui să fie înregistrate date, informaţii, evenimente, care să le includă pe cele referitoare la alegeri (numărnl de alegători, numărul de voturi valabil exprimate, numărul de voturi valabile şi a celor nule, date privind numărarea voturilor, posibilitatea renumărării etc.); orice fel de atac împotriva sistemului electronic de vot asupra infrastrncturii de comunicare; detalii referitoare la utilizările greşite ale sistemului electronic de vot; 2) sistemul de control trebuie să supravegheze procedura de organizare şi de desfăşurare a alegerilor sau a referendumului, precum şi rezultatele acestora, care trebuie să fie în concordanţă cu legea. El trebuie să asigure confidenţialitatea votului şi a alegă­ torilor şi va trebui să împiedice orice divulgare a unor informaţii referitoare la sistemul de control unor persoanelor neautorizate. 3) sistemul de control trebuie să asigure verificarea operării corecte a sistemului electronic de votare, precum şi acurateţea rezultatelor alegerilor. În acest scop, trebuie să identifice eventualele fraude electorale, să certifice numărarea integrală a voturilor expri­ mate şi autenticitatea acestora. De asemenea, acesta va trebui să evidenţieze încadrarea sau nu a sistemului electronic de vot în prevederile legale şi astfel să se tragă concluzia că rezultatele alegerilor sunt numai efectul doar a sufragiului desfăşurat.

102

DREPTUL ELECTORAL

4) sistemul de control trebuie să protejeze sistemul electronic împotriva oricăror atacuri electronice, care ar putea avea ca efect alterarea sau pierderea unor informaţii. Statele vor trebui să ia măsurile necesare pentru garantarea confidenţialităţii datelor şi informaţiilor deţinute de persoanele implicate în desfăşurarea alegerilor. Statele care reglementează e-voting-ul trebuie să prevadă proceduri de certificare a componentelor ITC, ca fiind conforme cerinţelor tehnice deja examinate. În acest scop, este necesară armonizarea legislaţiei cu acordurile de recunoaştere internaţională (European Cooperation for Accreditation, The International Laboratory Accreditation Cooperation şi The Accreditation Forum), precum şi cu posibilitatea de colaborare cu organizaţii similare internaţionale. În acest mod se va putea evita paralelismul în realizarea unor activităţi în domeniu.

Se cfiu n e a a 6-a Coordonate de respectat pentru o lege privind votul electronic O.U.G. nr. 93/2003 prevedea câteva reguli interesante, de avangardă, referitoare la votul electronic, reguli care sunt conforme Recomandării (2004) 11 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, chiar dacă ele sunt puţine, precum şi Constituţiei. Ordonanţa stabileşte, în primul rând, scopul adoptării sale, adică cel al „facilitării procedurii de votare pentru personalul militar şi poliţiştii, care se află, în perioada de desfăşurare a referendumului, în misiuni oficiale în Afganistan, Bosnia-Herţegovina, Irak şi Kosovo" (art. 1). S-a adoptat, astfel, soluţia, deja citată, aplicată în Franţa, Spania şi Olanda. În aceste state, însă, aria alegătorilor este mai mare şi oarecum alta, pentru că aceasta cuprinde toţi rezidenţii statelor mai sus-citate, din afara graniţelor lor. Desigur că există şi un alt scop, chiar dacă nu a fost declarat, şi anume reducerea absenteismului în alegeri, care putea fi realizată prin „facilitarea procedurii de votare prin mijloace electronice" (art. 1). Chiar dacă aria alegătorilor cărora li s-ar aplica prevederile ordonanţei era redusă, totuşi s-a făcut un prim pas înainte, în direcţia utilizării votului electronic în România. Pentru aceste motive ne permitem să examinăm conţinutul acestei ordonanţe, chiar dacă a fost în vigoare, doar „pentru exprimarea votului prin mijloace electronice la referen­ dumul naţional prin revizuirea Constituţiei" care a avut loc în anul 2003. Firesc, conform art. 2 din O.G. nr. 93/2003, prevederile acesteia s-au completat cu cele ale Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, modificată şi completată, precum şi cu cele ale Legii nr. 375/2003. Secţiile de votare în care militarii şi poliţiştii din afara graniţelor României au votat aparţineau de circumscripţia electorală a municipiului Bucureşti (art. 3). Acest text conţine o soluţie facilă, temporară şi nouă faţă de prevederile legale anterioare (Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei deputaţilor şi a Senatului şi Legea nr. 35/2008, în prezent abrogată prin Legea nr. 208/2015). Astfel, pentru tipul de referendum în cauză, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 3/2000, secţiile de votare erau organizate conform Legii nr. 373/2004, iar conform art. 9 alin. (1) din această ultimă lege, principiul întocmirii listelor electorale este cel al domiciliului. Desigur că, niciun militar sau poliţist nu îşi avea domiciliul în locul unde îşi îndeplinea misiunea oficială. În acelaşi

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

103

timp, nu erau aplicabile dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 3 73/2004, referitoare la organizarea secţiilor de votare pe lângă unităţile militare, pentru militarii şi poliţiştii în cauză, întrucât secţiile de votare au fost organizate „în cadrul comandamentelor de pe teritoriul ţării unde se desfăşurau misiunile oficiale" (art. 3). În acest fel, pentru o situaţie nouă s-a adoptat o soluţie nouă, care este conformă întregii jurisprudenţe a Curţii Constituţionale. De asemenea, conform art. 10 din O.G. nr. 93/2003, s-au utilizat liste electorale speciale, pe care, conform art. 1 O din O.G. nr. 93/2003, erau înscrişi votanţii care doreau să îşi exprime opţiunea politică. Ca urmare, nu s-au utilizat copii ale listelor electorale permanente şi, deci, nici nu s-a aplicat regula obligativităţii înscrierii votanţilor, prevăzută de art. 11 alin. (2) din fosta Lege nr. 373/2004, abrogată prin Legea nr. 35/2008, modificată şi completată şi care la rândul ei a fost abrogată prin Legea nr. 208/2015. Pe cale de consecinţă, au fost aplicate toate regulile legale referitoare la listele electorale speciale prevăzute de fosta Lege nr. 373/2004. Procedura de vot electronic a fost adoptată de Biroul Electoral Central şi s-a desfăşurat sub supravegherea acestuia, iar implementarea ei s-a făcut de Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei. În vederea exprimării opţiunii politice s-a reglementat emiterea unor „certificate digitale" de către sistemul de vot electronic, prin intermediul cărora s-a asigurat comunicarea dintre acesta şi computerele din secţiile de votare. Scopul emiterii unor astfel de certificate era cel al „asigurării securităţii şi integrităţii acestei comunicări" [art. 4 alin. (3)). Se acorda, cum era firesc, o mare atenţie securităţii transmiterii tuturor informaţiilor şi a datelor legate de exprimarea opţiunilor politice. Pentru a putea fi implementată, procedura de vot electronic a fost pusă la dispoziţia „secţiilor de votare din comandamente prin intermediul Ministerului Apărării Naţionale sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, după caz" (art. 6 alin. ultim). În acelaşi scop, fiecare secţie de votare trebuie să aibă un număr suficient de cabine de vot, aşezate în încăperea în care se afla şi biroul preşedintelui secţiei de votare; fiecare cabină trebuia să fie dotată cu câte un computer conectat la internet; fiecare computer avea instalat câte un certificat digital şi programul informatic necesar conectării la internet; fiecare participant la referendum a primit, pentru exprimarea opţiunii sale politice, un plic sigilat cuprinzând toate informaţiile şi datele necesare accesării paginii de internet a sistemului de vot (prin conectare la internet); informaţiile şi datele necesare accesării erau generate, prin inter­ mediul unui algoritm, de către Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei; informaţiile şi datele necesare accesării paginii de internet au fost tipărite, în condiţii de confidenţialitate, de către acelaşi Birou Electoral Central, introduse în plicurile sigilate şi transmise secţiilor de votare de către Biroul Electoral Central. Ele erau constituite dintr-o înşiruire de caractere, fără nicio legătură cu elementele de identificare ale votantului. Mai concret, se constituia, pentru prima dată, un generator de soft, care avea drept scop asigurarea securităţii desfăşurării procedurii de vot electronic împotriva oricăror imixtiuni din afara sistemului de vot electronic. O altă importantă parte a O.U.G. nr. 93/2003 se referea la exercitarea efectivă a opţiunilor politice în ziua referendumului. Această zi, deşi în realitate au fost două zile, s-a deschis la ora 07 ,00, iar preşedintele biroului secţiei de votare a verificat modul de funcţionare a computerelor şi existenţa certificatelor digitale. În vederea exprimării efective a opţiunii politice, pe ecranul fiecărui computer trebuie să apară afişat un buletin de vot, conform unui model aprobat de Guvern, prin H.G. nr. 1103/2003 privind stabilirea

104

DREPTUL ELECTORAL

modelelor buletinului de vot, proceselor-verbale, listelor electorale speciale şi suplimentare şi ştampilelor pentru referendumul naţional privind revizuirea Constituţiei. Afişarea buletinului de vot s-a făcut prin intermediul sistemului de vot electronic, iar pătratele cu menţiunile „Da" şi „Nu" trebuiau să fie vizibile. Accesul votanţilor în sala de vot s-a făcut în serii corespunzătoare numărului de cabine. În vederea votării, fiecare votant a prezentat actul de identitate, definit conform art. 117 din fosta Lege nr. 373/2004, sau adeverinţa care ţinea loc de un astfel de act. După identificarea votantului, biroul electoral al secţiei de votare a înscris pe votant într-o listă electorală specială, după care s-a înmânat votantului un plic sigilat cuprinzând datele de acces. După identificare nu s-a prevăzut şi procedura autentificării participantului, care este prevăzută şi obligatorie în Recomandarea (2004) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. O astfel de lipsă poate avea efecte negative asupra rezultatelor votării. Participantul la referendum şi-a exprimat opţiunea în mod individual, într-o cabină închisă, după ce a desigilat plicul primit şi a accesat pagina de internet a sistemului de vot electronic. După o corectă accesare a paginii de internet, pe ecranul computerului a apărut afişat buletinul de vot. Votarea s-a realizat efectiv prin bifarea de către participant, a uneia dintre menţiunile „Da" sau „Nu", în funcţie de opţiunea fiecăruia, în pătratele în care acestea au fost înscrise. Bifarea s-a făcut prin aplicarea textului „VOTAT" apărut automat pe ecran, în interiorul pătratelor conţinând menţiunile „Da" şi respectiv „Nu". După această operaţiune electorală, computerul a cerut participantului să confirme că opţiunea sa, deja exprimată, este cea reală. După o astfel de confirmare, votarea s-a încheiat, iar legătura cu urna electronică s-a întrerupt, fără să se lase nicio urmă. După aceste operaţiuni participanţii au restituit conţinutul plicului desigilat, cuprinzând informaţiile şi datele de accesare a paginii de Internet a sistemului de vot electronic, la biroul electoral al secţiei de votare, care a aplicat ştampila de control a acelei secţii de votare. După ce toţi participanţii la referendum au votat, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare a închis votarea la acea secţie. După închiderea votării s-a trecut la o altă importantă etapă, şi anume cea a stabilirii rezultatelor votării. Au fost numărate plicurile sigilate neîntrebuinţate în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor acreditate să participe la referendum. Numărarea voturilor s-a făcut automat de către sistemul de vot electronic, iar rezultatul s-a trimis în 30 de minute de la încheierea votării, prin intermediul sistemului de vot electronic. După primirea rezultatului numărării, s-a încheiat un proces-verbal, conform modelului prevăzut în anexa O.U.G. nr. 93/2003, în care au fost consemnate rezultatele, acesta a fost semnat de toţi membrii biroului electoral al secţiei de votare şi înaintat, de îndată, în copie, prin poşta electronică (e-mail), iar originalul, prin poşta specială, Biroului electoral al circumscripţiei electorale a municipiului Bucureşti. Pentru încălcarea unor reguli au fost prevăzute o serie de contravenţii referitoare la neînmânarea şi desigilarea fără drept a plicului de înmânat participantului, dar şi o infrac­ ţiune al cărui element material a constat în tipărirea şi utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau falsificarea, prin orice mijloace, a buletinelor de vot în format electronic. Aceste fapte ilegale au fost prevăzute datorită pericolului producerii lor, iar cauza a fost lipsa unor măsuri şi procedee tehnice de securizare a sistemului de vot electronic, care, în general, au fost deja semnalate de demersul nostru sau care vor mai fi semnalate. Ca urmare, demersul nostru are în vedere un

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

105

astfel de pericol şi a examinat şi prezentat ultimele modalităţi şi procedee tehnice de realizare a securităţii unui sistem de vot electronic. Ordonanţa în cauză conţinea o serie de reguli care credem că s-ar putea constitui în ordonate de urmat pentru stabilirea conţinutului unei viitoare legi a votului electronic. co Întrucât Ordonanţa în cauză nu era completă, din punctul de vedere al unui act normativ privitor la votul electronic, ar trebui respectate, în acest scop, o serie de coordonate în plus, care să aibă ca efect o lege completă. O asemenea lege ar elimina pericolul unor imixtiuni nelegale, care ar putea să aibă ca efect alterarea rezultatelor alegerilor. Nu putem susţine că rezultatele referendumului, organizat în temeiul Ordonanţei respective, ar fi fost alterate, ci doar că exista un astfel de pericol, faţă de conţinutul acesteia, chiar dacă un astfel de pericol nu s-a transformat în rezultat. De asemenea, toate coordonatele ar trebui să fie în concordanţă cu Recomandarea (2004) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Un asemenea proiect de lege referitor la votul electronic ar trebui să cuprindă o serie de reguli specifice. În primul rând, ar trebui reglementat, în mod detaliat, scopul unei astfel de legi, pentru ca însăşi legea să fie un mijloc de educare a votanţilor, dar şi a celor care vor trebui să o adopte. O astfel de regulă este necesară datorită noutăţii domeniului şi mai ales datorită necesităţii implementării sale, mai ales pentru eliminarea absenteismului. Legea ar trebui să cuprindă o serie de principii, pe care să se fundamenteze votul electronic. Astfel, votul electronic trebuie să fie o alternativă la votul la urne, principiu care nu a rezultat din prevederile ordonanţei deja examinate, motiv pentru care putea crea confuzii cu efecte regretabile. Apoi, alegerile, referendumul pentru care se va utiliza votul electronic, trebuie stabilite de o autoritate statală, care ar trebui să fie Guvernul, la propunerea unei autorităţi publice permanente cu atribuţii în domeniul electoral, al votului electronic şi care nu poate fi decât Autoritatea Electorală Permanentă. Caracterul permanent al acestei autorităţi publice este necesar pentru a se sesiza momentul propice utilizării votului electronic. Aspectul legat de atribuţiile acestui tip de autoritate publică este necesar de reglementat datorită necesităţii stabilirii momentului în care procedura de vot electronic este finalizată şi poate fi utilizată. Votanţii vor putea stabili modalitatea prin care vor dori să voteze (electronic sau prin prezenţa la urne), iar alegerea unei modalităţi ar trebui să o excludă pe cealaltă. Legea ar trebui să prevadă procedura de stabilire a modalităţii de vot. Astfel, participantul la alegeri sau la referendum ar trebui să solicite, în scris şi într-un anumit termen, exercitarea votului electronic, pentru că cealaltă modalitate este prevăzută deja de Legea nr. 208/2015, Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, modificată şi completată şi Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, modificată şi completată şi reprezintă „dreptul comun" în domeniul electoral. Ca urmare a solicitării făcute, persoanele în cauză vor trebui să fie înscrise într-o listă electorală permanentă, cu menţiunea corespunzătoare. Desigur că, aceeaşi persoană îşi poate schimba opţiunea oricând anterior datei ale­ gerilor sau a celei pentru referendum, urmând ca să se şteargă menţiunea făcută în lista electorală permanentă. Lista cuprinzând solicitările pentru votul electronic ar trebui să fie co municată Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru elaborarea unui registru electronic al alegătorilor care au solicitat utilizarea votului electronic. Datele care ar trebui

106

DREPTUL ELECTORAL

să le conţină acest registru şi registrul însuşi ar trebui să fie stabilite (elaborate), în prealabil, de autorităţile publice cu atribuţii în domeniu. De asemenea, trebuie stabilită autoritatea publică care va trebui să supravegheze desfăşurarea votului electronic şi care ar trebui să fie aceeaşi cu cea care a avut obligaţia elaborării sistemului de vot electronic, pentru că îi sunt cunoscute toate elementele acestuia şi ar putea oricând interveni. Desigur că, legea trebuie să cuprindă explicarea unor termeni tehnici utilizaţi, dar care nu ar putea fi înţeleşi, cum ar fi: urna electronică, votul electronic, canal de vot, registru electronic al votanţilor, sistem de vot electronic etc. O dispoziţie foarte importantă ar trebui să fie cea referitoare la reglementarea unor măsuri prin care să se asigure respectarea principiilor constituţionale ale votului şi, implicit, ale votului electronic (universalitatea, egalitatea, secretul şi caracterului liber al votului). Între aceste măsuri ar trebui să figureze necesitatea ca sistemul de vot electronic să fie astfel conceput, încât să nu permită persoanelor cu drept de vot să folosească mai multe canale de vot pentru a-şi exprima voinţa; să se garanteze că voturile introduse în urnele electronice sunt şi vor rămâne anonime, astfel încât să nu fie posibilă nicio legătură între vot şi persoana care şi-a exercitat dreptul la vot; să se asigure controlul identităţii alegătorului, transmiterea buletinelor de vot electronic, înregistrarea votului electronic şi depunerea buletinului în urna electronică, astfel încât identitatea alegătorului să nu poată fi aflată sub nicio formă; să se indice, în mod clar, persoanei care votează că şi-a exercitat dreptul la vot în mod corect şi că procedura de votare s-a finalizat cu succes; să se interzică, prin mijloace informatice, schimbarea votului odată ce acesta a fost exprimat în mod corect şi introdus în urna electronică de vot; să se excludă orice posibilitate de a fi pusă în pericol confiden­ ţialitatea votului etc. Este necesar să se prevadă autoritatea publică care va elabora programul infor­ matic pentru alegerile sau referendumul în care se va utiliza votul electronic. În acest scop, o astfel de autoritate publică: ar trebui să ia măsurile necesare pentru înfiinţarea, funcţio­ narea şi întreţinerea sistemului informatic şi al echipamentelor utilizate; să asigure mate­ rialele şi logistica necesară pentru organizarea şi desfăşurarea votului electronic; să infor­ meze alegătorii prin mass-media asupra modului de organizare şi desfăşurare a votului electronic; să pună la dispoziţia alegătorilor posibilitatea de a cunoaşte şi experimenta folosirea votului electronic; să gestioneze lista alegătorilor care s-au înscris să folosească votul electronic; să comunice alegătorilor care s-au înscris pentru exercitarea votului elec­ tronic, faptul că au fost înregistraţi şi să le transmită materialele necesare în termenele prevăzute de lege; să desemneze persoanele care au acces la calculatoarele de tip server, în care sunt instalate programele informatice pentru votul electronic, persoane care trebuie să semneze angajamente de confidenţialitate. Cât priveşte exercitarea dreptului de vot pe cale electronică, această operaţiune ar trebui să se facă doar după primirea materialelor necesare şi nu mai târziu de sfârşitul zilei care precede data votării. O astfel de regulă permite votantului să îşi schimbe oricând opţiunea asupra modalităţii de vot pe care doreşte să o utilizeze. Dacă, însă, votantul îşi schimbă opţiunea de a mai vota electronic, acesta poate vota în ziua votării, pe bază de buletin de vot la urne (prin prezenta la urne). În cazul constatării unor deficienţe de natură tehnică, care pot crea confuzii în stabilirea rezultatelor votării, este necesar să se prevadă posibilitatea reluării procedurii de vot electronic, dar şi condiţiile în care această reluare se poate face.

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

107

În vederea bunei organizări şi pentru desfăşurarea corespunzătoare a procedurii de vot electronic este necesar să se reglementeze posibilitatea emiterii unor norme metodologice şi a unor norme tehnice privind votul electronic, care să fie publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I. Foarte important este ca sistemul de vot electronic să poată fi testat şi experimentat. Ca urmare, este necesar să fie prevăzute reguli în acest scop, dar şi autoritatea publică care să le realizeze şi care nu poate fi decât una dintre cele care sunt implicate în organizarea şi desfă­ şurarea votării. Testarea şi experimentarea trebuie să se realizeze pe eşantioane reprezen­ tative de votanţi, prin intermediul lor; trebuie să se verifice viabilitatea soluţiilor tehnice adoptate pentru funcţionarea sistemului de vot electronic, în special cele referitoare la securitatea şi auditarea acestui sistem şi organizarea anonimităţii votului; trebuie stabilită o perioadă pentru testare şi experimentare, precum şi asigurarea suportării costurilor necesare. În vederea efectuării în bune condiţii a testării şi experimentării votului electronic este convenabil să se utilizeze mediul universitar, care are dotările electronice corespunzătoare, iar pentru asigurarea cunoaşterii modului de funcţionare a acestei modalităţi modeme de votare vor trebui să fie invitaţi reprezentanţi ai instituţiilor şi autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul electoral, ai partidelor politice şi ai societătii civile. În vederea întocmirii unui proiect de lege referitor' la votul electronic este, însă, necesar să se aibă în vedere şi experienţa în domeniu a altor state. Desigur că există o serie de state care experimentează sau chiar utilizează votul electronic, dar unul dintre cele mai avansate sisteme este cel din Cantonul Geneva. Acest Canton a fost finalist la eEurope Awards for Goverment - 2005, cu referatul The Geneva Internet Voting Application, de altfel singurul selectat ca finalist cu acest obiect de studiu, la tema 3 - Servicii. În august 2000, Cancelaria Federală a Elveţiei a însărcinat Guvernul federal să examineze necesitatea întocmirii unui proiect referitor la votul electronic. Primul raport în acest sens a fost prezentat în ianuarie 2002 şi se referea, în special, la riscurile privind votul electronic. Până în prezent, Cantonul Geneva, a realizat foarte multe testări şi experimentări în domeniul proiectului său de vot electronic, la nivel comunal şi cantonal, alături de cantoanele Zlirich şi Neuchatel. Testările şi experimentările din Cantonul Geneva au fost realizate în conformitate cu art. 8 din Legea federală a drepturilor politice din 17 decembrie 1976 (RS 161.1), art. 27a + 27q din Ordonanţa privind drepturile politice din 24 mai 1978 (RS 161.11) şi Legea cantonală cu privire la legislaţia experimentală din 14 decembrie 1995 (A235). Din aceste acte normative şi din hotărârile de autorizare a testării şi experimentării votului electronic, emise în Cantonul Geneva, rezultă necesitatea unui anumit continut pentru un proiect de lege referitor la votul electronic. În primul rând, este necesar ;ă se reglementeze faptul că votul electronic este o posibilitate suplimentară de a fi exprimate opţiunile politice, care se adaugă votului la urne. Într-un act normativ de aprobare a experimentării votului electronic ar trebui să se prevadă data experimentării şi localităţile în care se va desfăşura experimentarea. În ceea ce priveşte procedura de urmat, este necesar ca votul exprimat şi confirmat să �e irevocabil. Până în momentul confirmării, votantul poate să îşi modifice opţiunea făcută. In scopul votării, trebuie să se reglementeze că este necesar ca votantului să i se pună la dispoziţie materialele necesare îndrumării sale pentru exercitarea opţiunii sale politice, dar şi stabilirea autorităţii publice care să le pună la dispoziţie. Imediat după primirea acestor materiale participantul poate vota electronic.

108

DREPTUL ELECTORAL

Votul electronic exprimat exclude votul exprimat la urne sau într-o altă modalitate. De asemenea, o astfel de exprimare presupune, se arată în normele elveţiene, publicitatea intenţiei votantului de a vota electronic, prin indicarea numărului legitimaţiei sale de vot, dar şi atenţionarea acestuia că participă la un scrutin, la care se utilizează votul electronic. Votantul se va identifica prin data naşterii, locul naşterii şi codul numeric personal. După autentificare, votantul primeşte o confirmare electronică a participării sale, prin data şi ora înregistrării votului său, care este singurul document imprimat pe toată durata votului său. După confirmarea primită orice urmă a operaţiunii efectuate se şterge din computerul utilizat pentru exprimarea votului electronic. Desfăşurarea şi organizarea votului electronic trebuie astfel concepute încât identitatea votantului să nu poată fi aflată niciodată, iar voturile exprimate să nu poată fi decriptate până în momentul numărării acestora. De asemenea, voturile exprimate şi confirmate trebuie salvate şi stocate în urna electronică (server). În normele geneveze se mai prevede, de asemenea, că organizarea votului electronic este în sarcina Cancelariei de Stat a Cantonului Geneva, care este obligată să asigure mate­ rialele necesare şi logistica de utilizat. În ceea ce priveşte stabilirea rezultatelor votării, Cancelaria de Stat aprobă persoa­ nele care au acces la server şi informaţii şi care au legătură cu votul electronic. Orice per­ soană, însă, are dreptul de a consulta sursele programelor electronice, deţinute de stat, dar după încheierea unui contract de confidenţialitate, în condiţiile stabilite de Cancelaria de Stat. Accesul este autorizat doar pentru a stabili calitatea votantului, pentru evitarea dublei votări, pentru îmegistrarea voturilor electronice şi pentru păstrarea lor în urna electronică. Cât priveşte controlul operaţiunilor de vot electronic, Cancelaria de Stat stabileşte persoanele care se vor ocupa de un astfel de control. Aceste persoane sunt delegatele partidelor politice, care sunt reprezentate în Marele Consiliu Cantonal Geneva, cel puţin câte o persoană pentru fiecare partid politic. Aceste persoane vor primi parolele şi certi­ ficatele care permit salvarea voturilor electronice exprimate pe durata unui scrutin. Despre procedura încredinţării probelor şi a certificatelor se va întocmi un proces-verbal. Ca urmare, este imposibilă numărarea voturilor electronice exprimate fără parolele şi certificatele încredinţate. Pentru înţelegerea unei astfel de proceduri este necesar să facem câteva precizări. Sistemul electoral al Cantonului Geneva presupune: un subsistem format dintr-un număr de comisii de numărare a voturilor, ai căror membri sunt desemnaţi conform legii; un alt subsistem format din persoanele de control (reprezentanţi ai partidelor politice) şi un al treilea subsistem format din instanţele în care se soluţionează litigiile referitoare la organizarea şi desfăşurarea votării electronice. Comisiile de numărare transmit procesele-verbale de numărare controlorilor, care pot participa la efectuarea oricărei operaţiuni electorale şi care verifică modul în care s-a făcut numărarea voturilor. Dacă se constată săvârşirea unor fapte ilegale, este sesizată justiţia electorală. În cazul în care nu s-au făcut astfel de constatări, se aprobă publicarea rezultatelor votării. Cât priveşte stabilirea rezultatelor votării, numărarea voturilor electronice exprimate se face de cel puţin 2 persoane, în prezenţa unui controlor. Rezultatele astfel obţinute se adună cu cele realizate ca urmare a votului exprimat la urne şi prin corespondenţă. În cazul semnalării unor nereguli, Cancelaria de Stat poate dispune ca voturile electronice în cauză să fie anulate şi apoi să se facă o nouă numărare. În acelaşi timp, Cancelaria de Stat

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

109

informează Consiliul Statelor cu privire la neregulile constatate. Dacă aceste nereguli pot influenţa rezultatele votării, Consiliul Statelor sau justiţia, după caz, pot anula votarea respectivă. Din compararea regulilor din dispoziţiile legale elveţiene şi ale Cantonului Geneva cu coordonatele enumerate, rezultă o serie de asemănări, dar şi anumite diferenţe care îşi au sorgintea în deosebirile dintre sistemul statal elveţian şi genevez, pe de o parte, şi cel românesc, pe de altă parte. Desigur că, astfel de asemănări şi deosebiri pot rezulta din compararea sistemului elec­ toral şi statal românesc cu alte astfel de sisteme. Cauzele deosebirilor se regăsesc în dife­ renţele dintre asemenea sisteme, în timp ce asemănările îşi au sorgintea în izvorul comun în domeniul votului electronic, şi anume Recomandarea (2004) 11.

Se cfiu n e a a 7- a Argumente pro şi contra votului electronic Acceptarea sau nu a votului electronic şi a reglementării sale depinde de modul în care acesta este perceput atât de cei care urmează să-l utilizeze, cât şi de cei care trebuie să voteze reglementarea în cauză. Ca urmare, credem că este necesar să fie prezentate argu­ mentele pro şi contra votului electronic şi a reglementării sale legale. În prealabil, este necesar să facem o precizare. Unul dintre argumentele care se regăseşte în doctrina de specialitate este cel al costurilor pentru votul electronic, numai că acest argument este prezentat uneori pro, alteori contra unei astfel de modalităţi de exer­ citare a opţiunilor politice. Costurile sunt prezentate ca argument pro votului electronic, pentru că acestea ar putea fi mult mai reduse decât cele pentru exercitarea votului pe baza buletinului de vot. Conform unor estimări (Michel Laflandre), raporturile dintre costurile pentru votul electronic şi cele pentru exercitarea votului prin buletine de vot ar fi de 1 la 5. Interesant este că, în Belgia costurile sunt estimate într-un raport invers de 4 la 1, cele pentru votul electronic fiind de 4 ori mai mari decât cele pentru votul tradiţional (prin buletine de vot). O astfel de situaţie este explicabilă prin echipamentele utilizate (maşinile de vot care costă destul de mult, cca. 4.000 euro per bucată, materialele care se tipăresc şi se distribuie etc.). În general, diferenţa de raport de 1 la 5 este determinată de faptul că votul exprimat prin buletine de vot necesită costuri mari pentru tipărirea buletinelor de vot pe un anumit tip de hârtie, confecţionarea ştampilelor utilizate, plata salariilor sau a altor tipuri de sume pentru persoanele implicate în procesul electoral etc. În cazul votului electronic unele dintre aceste costuri nu există, şi anume: tipărirea buletinelor, o parte din salariile sau alte tipuri de sume pentru personalul implicat, transportul unor persoane pentru deplasarea cu urna mobilă, costul ştampilelor electorale etc. Desigur că, ar trebui să se discute şi costurile legate de valoarea maşinilor de vot. În această privinţă trebuie menţionat că maşinile de vot nu sunt utilizate în procesul electoral pentru votul electronic, iar valoarea acestora trebuie să se suporte din bugetul statului doar o singură dată. În aceeaşi situaţie sunt şi computerele folosite pentru exercitarea dreptului de vot pe cale electronică (votul electronic). În legătură cu maşinile de vot au fost deja făcute precizările de rigoare.

110

DREPTUL ELECTORAL

Desigur că, aceste costuri sunt foarte mari în cazul primei dotări cu echipamentele necesare exercitării votului electronic, inclusiv a computerelor de utilizat şi a licenţelor necesare. Ulterior, aceste costuri pot scădea imediat, iar eficienţa să crească în paralel cu scăderea absenteismului la vot. ■ Cât priveşte argumentele pro votul electronic: - Votul electronic reprezintă o şansă, o alternativă suplimentară pentru expunerea opţiunilor politice, a votului. Ca urmare, se poate ajunge la scăderea, uneori semnificativă, a absenteismului electoral, scădere care poate fi greu de estimat. Oricum, este necesar ca reglementarea legală a votului electronic trebuie să cuprindă o dispoziţie care să prevadă caracterul alternativ al votului electronic, faţă de cel exercitat prin buletine de vot. - Creşte rapiditatea cu care sunt calculate, se proclamă şi se dau publicităţii rezultatele votării, de la cca. 4 ore la 30 de minute. De asemenea, scade posibilitatea înregistrării unor erori şi astfel, se ajunge la o crescută fiabilitate a procedurii de vot. - Accesibilitatea votului electronic este mult crescută, mai ales pentru persoanele cu handicap sau care locuiesc departe de locul în care se poate exercita votul prin buletine de vot (cca. 400-500 km), în cazul existenţei unor obstacole naturale sau al persoanelor reţinute de diferite activităţi de orice fel. - Supleţea votului electronic, ceea ce reprezintă un argument subiectiv greu de înlăturat. Astfel, de regulă, alegerile pe bază de buletine de vot se desfăşoară într-o zi de duminică, zi în care trebuie ca votantul să se prezinte la locul de votare (secţia de votare). În cazul votului electronic, ziua votării se poate transforma într-o perioadă de timp mai lungă decât o zi, care oferă mai multă supleţe în ceea ce priveşte momentul exercitării votului. O asemenea suplete, uneori, este binevenită şi poate avea drept efect chiar scăderea absen­ teismului, în cazul' oamenilor foarte ocupaţi. În aceiaşi termeni se pune problema şi în cazul votării desfăşurate doar într-o zi de duminică, chiar dacă marja de timp care este la dispo­ ziţia votantului este mai mică. În concluzie, uneori constrângerea temporală poate crea mari probleme exercitării votului, dar lipsa acesteia poate duce la eliminarea absenteismului. - Creşterea accesului tinerilor la procesul de votare. În multe cazuri tinerii se marginalizează pentru a nu participa la alegeri sau la referendum, din diferite cauze, mai mult sau mai puţin obiective. Ca urmare, ei se pot autoexclude de la votare, refuzând angajarea politică. Dintre aceştia sunt „recrutaţi" absenteiştii actuali şi viitori. Prin utilizarea votului electronic, tinerii pot fi atraşi în procesul electoral, să voteze şi astfel să scadă absenteismul. De altfel, este notoriu că tinerii sunt atraşi de nou, în general, de sistemele electronice, în special, şi este firesc să fie aşa datorită constituţiei lor psihice şi psihologice. Cum votul electronic este un element nou, într-un domeniu uneori învechit, este normal ca tinerii să fie atraşi de elementul de noutate. De altfel, specialiştii care lucrează în domeniu atrag atenţia asupra necesităţii implicării tinerilor în domeniul votului electronic. - Sistemele electronice sunt prezente în toate domeniile şi toate structurile, statale, şi nu numai. Ca urmare, este naturală utilizarea acestora în domeniul votului electronic, dar şi posibilitatea înserării facile a votului electronic în sistemul electoral al unui stat. - Descentralizarea desfăşurării alegerilor, întrucât votarea se va putea face în orice alt loc, care are dotarea corespunzătoare. ■ Cât priveşte argumentele contra votului electronic: - Alegerile pot căpăta un aspect preponderent tehnic, şi nu juridic, cum este în prezent. Regula este însă că alegerile reprezintă un exerciţiu democratic, care se desfăşoară pe baza

Partea a III-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

111

unor proceduri democratice, prevăzute de lege. Ca urmare, prin utilizarea votului electronic responsabilitatea se deplasează de la factorii politici la cei tehnici, ceea ce va crea şi creează o anumită opoziţie a mediului politic împotriva votului electronic. - Se diminuează foarte mult controlul fizic al votării, controlul efectuat de votaţi şi de către votanţi. Ca urmare, votul electronic impune un control simplu, direct şi eficient, cu caracter tehnic, fiind astfel eliminat, aproape în întregime, aspectul uman. În acelaşi timp, controlul se realizează de specialişti, care analizează programele în funcţiune şi capătă astfel un caracter tehnic, faţă de controlul politic realizat în cazul votării prin buletine de vot. - Ca urmare a argumentului deja examinat apare un altul, şi anume creşterea riscurilor fraude informatice şi de pene electronice sau electrice. Ca urmare, este necesar ca toate de riscurile posibile să fie analizate şi să se găsească mijloacele şi procedurile necesare elimi­ nării lor. Mijloacele şi procedurile găsite trebuie să fie cuprinse în reglementările legale adoptate pentru votul electronic. În acelaşi timp, tuturor tipurilor de pană trebuie să li se găsească metodele de remediere, cum ar fi în prezent UPS-urile pentru panele electrice. De asemenea, trebuie să se creeze programe pentru pregătirea şi perfecţionarea specia­ liştilor în domeniul votului electronic şi al riscurilor care îl pot afecta. - Riscul apariţiei votului dublu prin exercitarea opţiunii politice, atât pe bază de buletin de vot, cât şi pe cale electronică. Ca urmare, reglementările în domeniu trebuie să prevadă proceduri care să elimine posibilitatea votului dublu. - Alterarea principiului secretului votului prin utilizarea votului electronic, datorită influenţei anturajului votantului asupra acestuia. O asemenea influenţă nu s-ar putea manifesta, în aceeaşi măsură, dacă opţiunea politică s-ar exercita la secţiile de votare (în cabinele de vot). Mai mult, există sisteme statale în care s-au descoperit situaţii în care au fost vândute cardurile necesare exercitării votului electronic. - O anumită stare de frică a individului faţă de tehnică şi o atitudine de respingere a acesteia. Ca urmare, trebuie să se ia măsurile necesare pentru mărirea încrederii individului în tehnică, în informatică şi în maşini electronice, în general. - O anumită stare de frică a oamenilor politici, dintre care unii vor trebui să adopte regulile legale referitoare la votul electronic, faţă de caracterul facil al exercitării unui asemenea tip de vot. Un astfel de caracter facil poate fi chiar contrar democraţiei repre­ zentative, pentru că nu mai au rost adunările populare, de tipul landesgemeinde elveţiene, atât timp cât votanţii nu mai trebuie să se deplaseze la locul de adunare. Se poate rediscuta separaţia puterilor în stat, stadiul său actual de evoluţie şi chiar însăşi forma şi conţinutul puterii într-un stat. Pe cale de consecinţă, este posibil ca însăşi parlamentele să fie ocolite, să nu mai fie necesare, atâta timp cât cetăţenii au posibilitatea facilă de a-şi exercita votul pe cale electronică. Democraţia directă, realizată prin metode tehnice şi prin intermediul votului electronic, poate înlocui democraţia reprezentativă clasică, dar şi parlamentele atât timp cât nu mai sunt necesare. Astfel, poporul în mod natural poate adopta legi. Întinderea teritoriului statal sau numărul mare al cetăţenilor au făcut să apară sistemele reprezentative, reprezentanţii şi, astfel, parlamentele. În situaţia existenţei votului electronic nici întinderea teritoriului statal şi nici numărul mare al cetăţenilor nu vor mai fi piedici în calea posibi­ lităţii poporului de a adopta legi, iar parlamentele nu îşi vor mai pot găsi utilitatea. Se explică, astfel, frica oamenilor politici, care îşi pot pierde astfel obiectul muncii, pentru că cetăţenii Vor putea ocoli parlamentele, votând, direct, legi. S-ar putea concepe o reîntoarcere la democraţia directă antică, dar exercitată cu metode superioare, electronice.

Partea a I V -a ORGANIZAREA ŞI DESFAŞURAREA ALEGERILOR PARlAMENTARE PRIN PREZENŢA IA URNE

Dorim să informăm cititorii cursului că forma corectă a paragrafului al doilea de la pagina 1 1 5 este următoarea: În România, deputaţii şi senatorii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiil e Legii nr. 208/2015 pentru alegerea Senatului, a Camere i Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Perm anente, denum ită în continuan� ,,Lege electorală", ,,lege" sau „Lege" şi care, conform an . 73 al in. (3 ) din Constituţie, are caracter de lege organică.

CAPITOLUL

I

Reglementarea şi istoricul organizării şi desfăşurării alegerilor parlamentare în România Alegerile parlamentare se organizează şi se desfăşoară pentru desemnarea deputaţilor şi a senatorilor. În România, deputaţii şi senatorii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile Legii nr. 208/2015 pentru alegerea Senatului, a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, a Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, modi­ ficată şi completată, denumită în continuare „Lege electorală", ,,lege" sau „Lege" şi care, conform art. 73 alin. (3) din Constituţie, are caracter de lege organică. Din punctul de vedere istoric, în Dacia, anterior lui Burebista exista o Adunare a poporului (generală) care a dispărut în perioada de la Burebista la Decebal, odată cu apariţia democraţiei militare, aceasta lăsând locul unei organizării sociale specifice acelui moment. Aceste Adunări conduceau obştile teritoriale. În perioada ocupaţiei romane organizarea socială a fost făcută de Imperiul Roman, dispărând astfel şi organele dacice din perioada democraţiei militare. În această perioadă de ocupaţie poate fi semnalat, din punctul de vedere al materiei examinate, doar Concilium Provinciae (Concilium Daciarum) înfiinţat în timpul reformelor lui Marcus Aureliu. Acest organism avea caracter consultativ şi atribuţii restrânse legate doar de rezolvarea treburilor obşteşti, aprobând măsurile administratiilor provinciale putându-se plânge Împăratului împotriva acestora din urmă. Concilium' era de fapt o adunare a provinciei în cauză, formată din reprezentanţii tuturor oraşelor din întreaga Dacie ocupată, aleşi dintre cei mai de seamă foşti magistraţi ai metropolei şi municipiilor şi care aparţineau ordinului decurionilor şi ordinului ecvestru. Această adunare se reunea o dată pe an, în Palatul Augustalilor din Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Preşedintele adunării era ales de şi dintre membrii acesteia. (Emil Cernea, Emil Molcuţ) Ordinul decurionilor cuprindea aristocraţia oraşelor, iar membrii lui se ocupau de rezolvarea treburilor oraşelor, în timp ce Ordinul augustalilor avea obligaţia de a întreţine cultul Romei şi al Împăratului. Acest ultim ordin era format din cetăţeni care îndeplineau co ndiţiile pentru a accede la magistraturile municipale. Ordinul decurionilor era echivalent cu cel senatorial de la Roma, iar Ordinul australilor era echivalent cu cel al cavalerilor (ecvestru). Desemnarea membrilor Ordinului australilor se făcea de către decurioni, pe viaţă. În oraşe numai cetăţenii romani participau la conducerea lor, nu şi peregrinii, cu toate că şi aceştia aveau unele obligaţii fiscale. Exista şi un al treilea Ordin format din Colegii cu caracter profesional, religios, funerar sau etnic, care îi cuprindeau pe peregrini (aproape întreaga masă a dacilor). Aceste ordine ale colegiilor prefigurau viitoarele bresle.

116

DREPTUL ELECTORAL

Organul suprem de conducere din colonii şi mumc1pn era Consiliul municipal, format dintr-un număr de membrii, număr care varia între 30 şi 50. Ei erau desemnaţi dintre cei mai de vază cetăţeni, fiind preferaţi cei care au îndeplinit anterior magistraturi municipale sau sacerdotale. Pentru a fi astfel desemnat cetăţeanul trebuia să fi împlinit vârsta de 25 de ani şi să aibă o avere de cel puţin 100.000 de sesterţi, ceea ce constituie în prezent un cens. În perioada ocupaţiei romane doar cetăţenii romani aveau drepturi politice (ius suffragii - dreptul de a alege şi ius honorum - dreptul de a fi ales în magistraturi), drepturi pe care peregrinii nu le aveau. Magistraţii erau funcţionari şi nu trebuie să fie confundaţi cu judecătorii sau cu procurorii actuali. Diferenţierea dintre cetăţenii romani şi peregrini s-a diminuat după Hadrian, care a promovat o politică de reconciliere între daci şi romani, şi a dispărut la 212 e.n., când a fost emis edictul lui Caracalla. În anul 271 e.n., Aurelian a retras administraţia romană din Dacia. După acest moment obştile teritoriale, care au supravieţuit chiar şi ocupaţiei romane, erau conduse de Adunările generale care cuprindeau totalitatea membrilor majori ai obştii în cauză, membri care fiecare aveau câte un vot cu valoare egală. Femeile participau la lucrările Adunării, doar dacă se discutau probleme legate de bunurile lor. Obştile alegeau: vomicul, dăjdierul, postelnicul, logofătul, străjerul, jitarul, văcarul, ciobanul, pădurarul etc. Toţi aceştia erau revocabili de către Adunarea generală pentru activitate nesatisfăcătoare. Începând cu secolele al IX-iea şi al X-lea întreg teritoriul locuit de români a fost organizat în „Ţări", denumire care anterior desemna şi Confederaţiile de obşti, şi care erau conduse de voievozi. Denumirea de voievozi s-a păstrat şi ulterior, după întemeierea statelor feudale româneşti. Maiores terrae deţineau puterea economică şi pe cea politică în cadrul ţărilor şi care erau denumiţi, la începutul secolului al XIV-lea, ,,potentes" de către Papa Inocentiu al Iii-lea. Papalitatea a sprijinit pretenţiile maghiare în Ardeal, dar aceste acţiuni nu au putut desfiinţa formele feudale de „ţări" şi denumirea de voievod din fruntea unei ţări. De altfel, şi în fruntea Ardealului, începând cu secolul al Xii-lea era un voievod. Una dintre diferenţele între „voievod" şi „cneaz" consta în faptul că primul era ales în condiţiile specifice momentului desemnării, în timp ce cneazul era desemnat pe cale ereditară. După formarea statelor feudale româneşti apar trei categorii de organe centrale, şi anume: Domnitorul, Sfatul domnesc şi dregătoriile. Domnitorul era capul statului, succesiunea la tron nefiind foarte precis reglementată. Pretendentul la tron, însă, trebuia să fie ales, pe baza unor reguli ereditare, şi anume: existenţa unei legături cu oricare dintre voievozi care au fost pe tronul ţării, succesorul să fie de etnie română, creştin ortodox şi să nu fie „însemnat fiziceşte". (Miron Costin) Alegerea era făcută de boieri, curte, capii oştirii şi de cei ai bisericii, poporul neavând niciun rol în acest proces. Pentru asigurarea succesiunii la tron s-a practicat „asocierea la domnie" a fiilor sau a fraţilor voievozilor încă în viaţă. Se practica şi „regenţa" în caz de minoritate a celui ales. Instaurarea dominaţiei otomane a constituit un sprijin pentru boieri, iar alegerea domnului a devenit formală, pentru că pe primul plan se găsea învestitura pe care o acorda sultanul ca efect al vasalităţii celui învestit faţă de Poarta Otomană. Ulterior, domnul era ales de către ţară, pe viaţă, potrivit regulilor obiceiului ţării, apoi era confirmat de Poartă. Confirmarea acoperea chiar lipsa calităţii de „os domnesc" pentru pretendenţii la tron. Treptat dominaţia otomană s-a manifestat sub forma numirii domnilor direct de către Poartă, aşa cum a fost cazul Moldovei.

Partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

1 17

Cât priveşte Sfatul domnesc, acesta constituia forma prin care boierii participau la ducerea ţării şi era format din reprezentanţii cei mai de seamă ai boierilor şi ai bisericii. n co în timp, membrii boieri ai Sfaturilor domenişti s-au numit „pani" (Moldova), ,,jupani" (Ţara Românească) şi ulterior „dregători" (boieri cu dregătorii, cum sunt banul, logofătul, vomicul, postelnicul, spătarul, vistierul, paharnicul etc.). În voievodatul Ardealului a existat, în perioada 1288-1542, Congregaţia nobililor (Congregatio generalis nobilium) formată din reprezentanţii nobililor locali şi, la început, din cei ai feudalilor de etnie română. Congregaţia era aceea care trebuia să îşi însuşească, pentru a fi aplicate, orice măsuri adoptate de Dieta de la Budapesta. În perioada feudalismului dezvoltat (secolul al XVII-iea până la mijlocul secolului al XVIII-iea), în care s-a realizat o concentrare a puterii, specificul a constat în faptul că se menţine Sfatul domnesc, dar era tot mai des denumit „Sfatul ţării" sau „Divan" şi care, de multe ori, executa dispoziţii primite din partea Porţii Otomane. În compoziţia sa intrau marii boieri, reprezentanţii bisericii şi cei ai grupărilor slujitoreşti. În Ardeal, în perioada 1542-1683, Congregaţia a fost înlocuită de Dieta Transilvaniei şi care la Turda, pe data de 22 martie 1542, a consfinţit crearea Principatului în Ardeal Acesta va deveni vasal Turciei până la al doilea asediu nefericit al Vienei de către turci (1683), după care trece sub dominaţia Habsburgică la 1687. Dieta era formată din membri desemnaţi din rândul naţiunilor privilegiate din Ardeal (maghiară, săsească şi secuiască), din cele patru religii recunoscute, din reprezentanţii cetăţilor şi ai oraşelor, precum şi din comiţi şi mari dregători ai Principatului. În total erau peste 150 de membri. Principele era ales pe viaţă de către Dietă şi trebuia să fie confinnat de sultan prin darea steagului de domnie, fără să fie necesară o deplasare a sa la Istanbul pentru a depune un jurământ. În fapt, Turcia nu a res­ pectat această regulă şi a procedat la numirea, în mod direct, a principelui, fără să mai aştepte alegerea sa de către Dietă. Desigur că, şi în Ardeal s-a manifestat o puternică concentrare a puterii. Perioada regimului turco-fanariot şi a descompunerii feudalismului din Ţara Românească şi Moldova (1711-1821). Până în anul 1774 (prima fază), dominată de Constantin Mavrocordat, autoritatea turcă era foarte puternică, iar după acest an, până în anul 1821, aceasta slăbeşte treptat, Ţările Române încep să se dezvolte economic, iar influenţa Rusiei începe să se facă simţită. Prima fază se sfârşeşte prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, încheiat ca urmare a războ­ iului ruso-turc (1768-1774). În această primă fază, Divanul avea doar un rol consultativ, iar componenţa sa era mult mai restrânsă faţă de perioada anterioară, fiind format doar dintr-o parte dintre dregători. Alături de Divan exista şi „Obşteasca adunare" (Sfatul obştesc) compusă din membrii Divanului, la care se adăugau arhiereii, căpitanii de slujitori şi marii negustori. Această adunare era consultată în domeniul reformelor (spre exemplu, desfiin­ ţarea Rumâniei, în anul 1746 de către Constantin Mavrocordat). După 1774 (a doua fază), Divanul dobândea o serie de atribuţii care slăbeau centralismul şi care constituiau îngrădiri ale puterii absolute a Domnului. Astfel, potrivit Hatişerifului turcesc din 1802 impozitele nu se mai aprobau doar de către Domn, ci de către acesta, împreună cu Divanul, ceea ce reprezenta o aliniere la reglementarea în do meniu din alte state europene, între care primul a fost Anglia. Numărul membrilor Divanului s-a redus. Obşteasca adunare îşi continua activitatea, fiind compusă, de data aceasta, din episcopi şi boierii veliţi.

118

DREPTUL ELECTORAL

În ceea ce priveşte Domnul, în prima fază, alegerea sa se făcea alternativ, de Poartă ori de Ţară. După 1731, numirea directă a Domnului de către Poartă, s-a permanentizat, domnia fiind scoasă la mezat, iar domnii fiind asimilaţi guvernatorilor de provincii turceşti. Urmare a Tratatului de la Kuciuk-Kainargi, în a doua fază, durata domniei a fost stabilită la 7 ani, cu posibilitatea înlocuirii domnilor doar în cazul săvârşirii unor greşeli grave. Prin Hatişeriful (hati şerif - ordin sacru) turcesc din 12 septembrie 1802 de la Gulhane, care s-a aplicat până la Tratatul de la Adrianopol din 1829, a fost stabilit sistemul de garanţii asigurat de Rusia, care conţinea, între altele, dreptul său de constatare a abuzurilor săvârşite de Domnitori şi dreptul acesteia de a face observaţii Domnilor care acţionau în mod abuziv. Mai concret, Domnitorul putea să fie mazilit înaintea mandatului de 7 ani numai prin acordul Rusii şi Turciei. Prin intermediul garanţiilor prevăzute de hatişerif, Rusia a obligat Turcia să respecte drepturile recunoscute locuitorilor Ţărilor Române, precum şi autonomia acestora. Dregătoriile au rămas aceleaşi în ambele faze ca şi în perioadele anterioare, dar le-a fost crescută importanţa datorită centralizării puterii în stat. Formarea unui sistem electoral modern a început cu reforma lui Alexandru Ioan Cuza. Acest fapt s-a realizat prin adoptarea primei Legi electorale din istoria României, cea din 1864. În martie 1864 s-a alterat grav echilibrul dintre executiv şi Adunare, pe 3 martie 1864 Adunarea Electivă acordând Guvernului un termen pentru adoptarea mai multor legi, între care şi pe cea electorală. În luna mai 1864, în urma neacceptării demisei Guvernului, Cuza convoacă Adunarea în sesiune extraordinară, pe data de 2 mai 1864, pentru a vota legea electorală. Adunarea însă a refuzat adoptarea legii electorale, motiv pentru care Cuza a dizolvat-o, iar evacuarea sălii s-a făcut cu armata. O asemenea moda­ litate militară de a acţiona a fost caracterizată ca fiind o lovitură de stat. În Proclamaţia care a urmat, dată către popor, Cuza a explicat motivele care l-au determinat să dizolve Adunarea şi a anunţat organizarea plebiscitului pentru adoptarea legii electorale şi a Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care s-a desfăşurat în perioada 10-14 mai 1864. Rezultatele plebiscitului au fost date pe 21 mai 1864 şi au confirmat sprijinul popular pentru Cuza, pentru că Legea electorală a fost adoptată. Legea electorală din 2/14 iulie 1864 aducea modificări şi completări importante sistemului electoral care a funcţionat în Principatele române după 1821. Astfel, alegerile erau cenzitare, alegerea deputaţilor din Adunarea Electivă făcându-se în două grade (art. I), iar alegătorii erau primari sau direcţi, clasificaţi astfel în funcţie de vârstă şi impozitul plătit ori venitul obţinut, conform prevederilor art. II şi III. Nu puteau vota ,,persoanele supuse vreunei protecţiuni străine, servitorii care primesc simbrie, interdicţii, faliţii nerentabili, acei care vor fi fost osândiţi la pedepse aflictive şi infamante sau numai infamante" (art. IV). Pentru a fi aleasă o persoană trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă cetăţenia română; vârsta de cel puţin 30 de ani; să îndeplinească condiţiile de a fi alegător şi să plătească un cens de eligibilitate de 200 de galbeni (art. VIII). Alegătorii erau organizaţi în două tipuri de colegii electorale, cele de oraş (formate din alegătorii din comunele urbane) şi cele de judeţ (formate din alegătorii din comunele rurale). Un candidat putea fi ales în mai multe colegii electorale, dar trebuia să opteze în care dintre colegii rămânea ori Adunarea trăgea la sorţi colegiul în cauză. Se introduceau incompatibilităţile, între care era reglementată, spre exemplu, incompatibilitatea dintre calitatea de deputatului, pe de-o parte, şi demnitatea de ministru sau o funcţie publică, pe de altă parte. De asemenea, în art. XXXVI se reglementa imunitatea parlamentară.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

119

Potrivit prevederilor art. II din Constituţia din 1864, Puterea Legiuitoare se exercita de Domn, de Adunarea Electivă şi de Adunarea ponderatrice (Corpul ponderator). Legea electorală nu se referea şi la Corpul ponderator. De altfel, conform prevederilor art. IV din Constituţie, doar deputaţii Adunării Elective se alegeau conform aşezământului electoral (Legea electorală), anexat Legii fundamentale. Corpul ponderator se compunea, conform art. VII din Constituţie, din mitropoliţi, episcopii eparhiilor, preşedintele Curţii de Casaţie, din cel mai în vârstă general în activitate din armată şi 64 de alţi membri numiţi de Domnitor. Membrii Corpului ponderator se bucurau de inviolabilitate, în aceleaşi condiţii ca şi deputaţii, iar o treime dintre aceştia se reînnoiau din doi în doi ani. Se prefigura astfel, viitorul senat, ca o a doua cameră a unui parlament în România şi care va fi desfiinţat în anul 1946 şi reînfiinţat prin Constituţia din 1991. Corpul ponderator se comporta ca o a doua cameră, în ceea ce priveşte procedura de adoptare a legilor, alături de Adunarea Electivă şi, ca urmare, i se aplicau regulile constituţionale ale acesteia din urmă, cu unele nuanţe specifice. Sub regimul Constituţiei din 1866, care prevedea o structură bicamerală a Parlamentului (Senatul şi Adunarea Deputaţilor), a fost adoptată Legea electorală din 23 iulie 1866, care organiza alegerile pe patru colegii electorale, în care erau aleşi toţi deputaţii, colegii din care făceau parte alegătorii astfel clasificaţi în funcţie de censul de avere. Nu se mai prevedea posibilitatea numirii unor senatori de către Domnitor, ci aceştia erau toţi aleşi, pe bază de colegii şi de cens de avere, câte două pentru fiecare judeţ, în care erau grupaţi alegătorii. Alegeau senatori şi universităţile din Bucureşti şi din Iaşi. Exista, de asemenea, şi un număr de senatori de drept. Legea electorală a fost adoptată de aceeaşi Adunare Constituantă care a adoptat şi Constituţia din 1966 şi cuprindea un sistem electoral cenzitar. Revizuirea Constituţiei din 1884 a adus mai multe modificări sistemului electoral. Astfel, corpul electoral era împărţit în fiecare judeţ, în trei colegii pentru Adunarea Deputaţilor (art. 58) şi două colegii pentru Senat, alegătorii fiind grupaţi în funcţie de censul de avere. Aceste reguli electorale au fost preluate în Legea electorală promulgată pe data de 8 iunie 1884, care enumera pe cei dispensaţi de censul de avere şi care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 52 din 9 iunie 1884. Unirea Principatelor Române la 1 decembrie 1918, a avut drept consecinţă electorală, adoptarea Legii electorale din 15 noiembrie 1918, care a adus modificări şi completări radicale sistemului electoral român, fundamentate pe introducerea, prin art. 1, a carac­ terului universal al votului şi înlocuirea celor trei colegii pentru Adunarea Deputaţilor cu unul singur. Se introducea, de asemenea, norma de reprezentare. Pe data de 4 ianuarie 1914 Ion I.C. Brătianu a pus în dezbaterea Parlamentului reforma electorală, iar deschiderea sesiunii a avut loc pe data de 21 februarie 1914. Constituţia din 1923 constituie un alt moment important în continuarea evoluţiei sistemului electoral român. Astfel, alegerile se desfăşurau prin vot universal, egal, direct, secret, dar şi, pentru prima dată, obligatoriu, parlamentarii fiind desemnaţi pe baza unui tip de scrutin proporţional. În acest context, de evoluţie electorală şi în baza Constituţiei, a fost adoptată Legea electorală din martie 1926, după desfăşurarea unor discuţii sumare începute în noiembrie 1925, lege care reglementa introducerea „primei electorale" pentru alegerea Adunării Deputaţilor, după modelul Legii electorale fasciste italiene din 1923. Această primă, care era jumătate din totalul mandatelor câştigate de gruparea politică lll.ajoritară, se acorda doar acestei grupări politice, care câştiga cel puţin 40% din totalul

120

DREPTUL ELECTORAL

voturilor exprimate, situaţie în care se găsea Partidul Naţional-Liberal. Gruparea majoritară participa şi la repartizarea celeilalte jumătăţi de mandate. Opoziţia, formată din Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional din Transilvania, a solicitat introducerea scrutinului propor­ ţional, care îi era mai favorabil şi nu a participat la vot. Pentru Senat se reglementa scrutinul majoritar uninominal, cu un singur tur de scrutin, mandatul dintr-o circumscripţie electorală fiind câştigat de candidatul care obţinea cel mai mare număr de voturi. Legea prevedea senatorii de drept, fără să mai menţină pe senatorii numiţi. Se introducea un prag electoral de 2%. Alegerile pentru Adunarea Deputaţilor se desfăşurau într-o singură zi, iar pentru Senat în trei zile. Noul sistem de atribuire a mandatelor izvora din preocuparea de a nu mai permite unor grupări politice, care nu ajunseseră la o reală maturitate politică, să stânjenească opera de guvernare. Legea a fost criticată de către opoziţia parlamentară pe motivul că ar fi încălcat principiile reprezentării proporţionale şi că ar fi putut duce la un regim politic dictatorial. Legea a fost adoptată de Adunarea Deputaţilor pe data de 24 martie 1926 şi de Senat pe data de 25 martie 1926, a fost sancţionată pe 26 martie 1926, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 27 martie 1926 şi a rămas în vigoare până în februarie 1938. Constituţia din 1938 consfinţea dictatura lui Carol al Ii-lea, care sancţiona Decretul-lege pentru reforma electorală pe data de 9 mai 1938. Femeile erau eligibile, iar drept de vot aveau doar ştiutorii de carte. Se înfiinţau colegiile profesionale, bazate pe criteriul a trei categorii de îndeletniciri, iar parlamentarii trebuiau să poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale, la şedinţele şi activităţile solemne. Mai mulţi senatori de drept au refuzat să poarte uniforma în cauză (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C. Brătianu, dr. N. Lupu). O parte dintre parlamentari (deputaţi şi senatori) erau aleşi prin vot universal, un număr de senatori erau numiţi de Rege, iar un alt număr erau senatorii de drept. Votul era, de asemenea, secret şi se menţinea caracterul său obligatoriu. Se utiliza „scrutinul uninominal, pe circumscripţii care să asigure reprezentarea felului de îndeletniciri a alegătorilor" [ art. 61 alin. (2) din Constituţie]. Mandatul senatorilor era de 9 ani, care trebuia să fie reînnoit, din trei în trei ani. Prin Decretul-regal nr. 3052 din 5 septembrie 1940 generalului Ion Antonescu i s-au acordat depline puteri, cu unele excepţii (în domeniul militar, diplomatic, monetar, al graţierii şi încheierii tratatelor), care erau rezervate lui Carol al Ii-lea (art. 1 şi 3). Prin acelaşi Decret-regal, Constituţia din 1938 a fost suspendată (art. 1), iar Corpurile legiuitoare au fost suspendate (art. 2). Prin decretele-regale nr. 3067 şi nr. 3072 din 7 septembrie 1940 emise de noul suveran Mihai I, după ce Carol al Ii-lea a abdicat, Ion Antonescu era declarat conducătorul Statului. Prin Decretul-regal nr. 3151 din 14 septembrie 1940 s-a proclamat Statul legionar, care a durat până la Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, fiind desfiinţat prin Decretul-regal nr. 314 din 15 februarie 1941. Ca urmare, în perioada 1940-1944, textul constituţional esenţial a fost Decretul-regal nr. 3072/1940 care reglementa instituţia fundamentală a Statului, care era Conducătorul Statului - Ion Antonescu. Prin Decretele-legi din 2 martie şi 9 noiembrie 1941 s-a convocat poporul român, pentru prima şi ultima dată în această perioadă, în „Adunări generale plebiscitare", ceea ce nu corespundea niciunei instituţii constituţionale parla­ mentare democratice. Parlamentul nu a mai funcţionat decât după 1944, pe baza Decretului nr. 1626 din 31 august 1944, prin care a fost repusă în vigoare Constituţia din 1866, cu modificările şi completările din 1923. Potrivit prevederilor art. 3 din acest act normativ tranzitoriu,

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

121

„Un decret, dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri, va organiza Reprezentanţa Naţională. Până la organizarea Reprezentanţei Naţionale, puterea legislativă se exercita de Rege, la propunerea Consiliului de Miniştri". Pe data de 15 iulie 1946 prin Decretul nr. 2218/1946 a fost reglementat faptul că Reprezentanţa Naţională era formată doar dintr-o singură Cameră - Adunarea Naţională, ceea ce a însemnat desfiinţarea Senatului până în anul 1990. A mai fost adoptată Legea nr. 560/1946, pe baza cărora au avut loc faimoasele alegeri din noiembrie 1946, care, aparent, au fost câştigate de Blocul politic format în jurul fostului Partid Comunist Român. Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965, precum şi legile electorale adoptate sub imperiul acestora au fost adoptate în vederea conservării regimului politic muncitoresc, socialist şi comunist, în condiţiile ocupaţiei trupelor URSS. Tipul de scrutin era cel majoritar unino­ minal, cu un singur tur de scrutin, iar alegerile se desfăşurau în circumscripţii electorale. Candidaturile se puteau depune doar de forţa politică la putere, în alte cuvinte de partidul politic unic. Ca urmare, într-o circumscripţie electorală, era propus un candidat şi, desigur, un singur ales în Marea Adunare Naţională - Parlamentul unicameral. Decretul-lege nr. 92/1990, pe baza cărora s-au desfăşurat alegerile democratice, parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990, a prevăzut un Parlament bicameral format din Adunarea Deputaţilor şi din Senat. Era reglementat scrutinul proporţional. Acest sistem a fost, în mare parte, preluat prin Legea electorală nr. 68/1991 pentru alegerea Adunării Deputaţilor şi Senatului şi Legea nr. 69/1991 pentru alegerea Preşedintelui României, adoptate după aprobarea noii Constituţii prin referendumul din data de 8 decembrie 1991. După revizuirea Constituţiei din 1991, care a avut loc în anul 2003, a fost adoptată Legea electorală nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, care a fost abrogată, şi Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, care este încă în vigoare. Legea nr. 373/2004 a preluat şi ea modul de organizare şi de desfăşurare a ale­ gerilor parlamentare, reglementat anterior, cu unele nuanţe legate, în principiu, de campania electorală, organizarea şi funcţionarea structurilor electorale şi pragul electoral. Prin Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, modificată şi completată imediat, s-a produs o cotitură în domeniul electoral, Legea nr. 373/2004 fiind abrogată. Această a doua lege electorală a reglementat, în art. 5 alin. (1), scrutinul majoritar uninominal, cu un singur tur de scrutin, cu aplicarea reprezentării proporţionale, ceea ce a creat un mare haos în stabilirea rezultatelor alegerilor, întrucât amestecarea celor două mari tipuri de scrutin nu a avut ca efect un scrutin mixt. Se părăsea astfel reprezentarea proporţională, cu dorinţa de ajunge la legarea activităţii parlamentare de alegători. Această dorinţă nu s-a realizat, întrucât nici Constituţia şi Legea electorală nu au reglementat dreptul fundamental de revocare. De asemenea, contrar teoriei scrutinului majoritar uninominal, au fost reglementate praguri electorale, ceea ce nu era posibil pentru un asemenea tip de scrutin şi au fost reintroduse colegiile electorale, foarte vag şi imprecis reglementate, alături de circumscripţiile electorale. Apoi, rezultatele alegerilor nu erau reglementate ca efect direct al alegerilor, decât în prima etapă de repartizare a mandatelor, fiind posibil ca un parlamentar să fie desemnat pe baza resturilor rămase după repartizarea mandatelor în prima etapă, pe baza unui algoritm desfăşurat de computer, ceea ce era contrar prevederilor art. 2 alin. (1) din Constituţie. Un asemenea procedeu era contrar sistemului scrutinului majoritar uninominal regle­ mentat de Lege, pentru că, potrivit acestui tip de scrutin, în toate statele care îl reglemen­ tează, resturile de voturi rămase, după ce a fost atribuit mandatul într-un colegiu, se pierd şi

122

DREPTUL ELECTORAL

nu se valorifică în continuare, decât dacă este prevăzut un al doilea tur de scrutin. Ca unnare, sistemul reglementat, în aplicare, a avut efectele unui sistem proporţional, neatingându-se scopul pentru care Legea a fost adoptată. Potrivit Legii, la două colegii electorale corespundea un colegiu senatorial. Curtea Constituţională a reţinut că „în activitatea sa ( ... ) a soluţionat mai multe cauze privind constituţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, constatând că actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni şi, ca atare, se impune o reconsiderare a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare (... ), care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În această privinţă, Curtea consideră că trebuie, în primul rând, să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului şi, în final, să fie reglementat tipul de scrutin corespunzător concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se regăsesc în majoritatea statelor europene. Legea nr. 35/2008, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează un mecanism electoral care nu are nicio legătură cu elementele de conţinut ale tipului de scrutin majoritar uninominal, organizat cu un singur tur de scrutin şi care este practicat în alte state. Este de reţinut că niciun sistem electoral în care este reglementat un tip de scrutin majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin nu prevede vreun prag electoral, în timp ce Legea nr. 35/2008 prevede două tipuri de praguri electorale alternative. Rezultatul alegerilor parlamentare din 2008 au arătat că mecanismul utilizat pentru atribuirea mandatelor a avut drept consecinţă rezultate neconforme celor specifice unui tip de scrutin majoritar uninominal, rezultate determinate de calcule matematice reglementate de regulile procedurii electorale ale scrutinului uninominal prevăzut de Legea nr. 35/2008. Aşa se face că desemnarea unor parlamentari s-a realizat pe baza unor calcule, fără ca o asemenea desemnare să rezulte din alegeri, în urma exprimării prin vot a optiunilor politice. În cadrul preocupărilor de revizuire a legislaţiei electorale, o atenţie sporită trebuie acordată posibilităţii cetăţenilor români cu drept de vot care domiciliază în străinătate, şi nu numai acestora, de a-şi exercita dreptul de vot, în cadrul unei proceduri speciale, inclusiv prin votul electronic, care să se desfăşoare în corelare cu orele oficiale ale României între care se desfăşoară procesul de votare". (Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010) Toate aceste observaţii făcute de Curtea Constituţională, care au confirmat opiniile pe care le-am formulat anterior, s-au constituit în adevărate propuneri de lege ferenda, luate în vedere de către Parlament în procesul de perfecţionare a legislaţiei electorale. Ca unnare, a fost adoptată Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului, a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente.

CAPITOLUL

II

Organizarea alegerilor parlamentare între două perioade electorale. Autoritatea electorală permanentă Pentru prima dată în sistemul constituţional românesc a fost constituită Autoritatea Electorală Permanentă, denumită în continuare „Autoritate" şi care potrivit prevederilor art. 100 alin. (1) din Lege „este o instituţie administrativă autonomă cu personalitate juri­ dică şi cu competenţă generală în materie electorală, care are misiunea de a asigura organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi a referendumurilor, precum şi finanţarea partidelor şi a campaniilor electorale, cu respectarea Constituţiei, a legii şi a standardelor interna­ ţionale şi europene în materie." Autoritatea Electorală Permanentă elaborează propuneri referitoare la asigurarea logis­ ticii necesare desfăşurării alegerilor şi urmăreşte modul de îndeplinire a acestora. De asemenea, urmăreşte realizarea din timp a dotărilor specifice secţiilor de votare: urne, cabine tipizate, ştampile, tuşiere, recipiente pentru transportul buletinelor de vot şi alte asemenea; contro­ lează modul de păstrare a acestora între perioadele electorale. În conformitate cu prevederile art. 119 din Lege, perioada electorală este intervalul de timp care începe la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor şi se încheie o dată cu publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a rezultatelor scrutinului. În alte cuvinte, perioada electorală cuprinde intervalul de timp dintre data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prin care s-a stabilit data alegerilor şi data începerii campaniei electorale, adică campania electorală, desfăşurarea efectivă a votării, numărarea şi centralizarea voturilor, stabilirea rezultatului votării, atribuirea mandatelor şi publicarea rezultatului alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar atribuţiile sale se exercită doar în intervalul dintre două perioade electorale. Potrivit prevederilor art. 100 alin. (2), Autoritatea îşi desfăşoară activitatea cu respec­ tarea principiilor independenţei, imparţialităţii, responsabilităţii, sustenabilităţii, predicti­ bilităţii şi legitimităţii. Legea prevede reguli referitoare la conducerea Autorităţii Electorale Permanente. Preşedintele acesteia este numit în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, este asimilat cu ministrul şi este ajutat de doi vicepreşedinţi asimilaţi la rândul lor secretarilor de stat. Preşedintele şi vicepreşedinţii nu pot face parte din partide politice. Mandatele preşedintelui şi ale vicepreşedinţilor este de 8 ani, acesta pot fi reînnoit o singură dată şi înceta în condiţiile legii, chiar anterior expirării sale. Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 208/2015, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente sunt membri ai Biroului Electoral Central, iar reprezentanţi ai Autorităţii sunt membri ai birourilor electorale de circumscripţie [art. 13 alin. (1) şi (2) din Lege]. O asemenea calitate ar putea fi criticată pentru motivul că atribuţiile Autorităţii Electorale Permanente se referă, de regulă, la intervalul dintre două perioade electorale, iar preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente, ca membri ai Biroului Electoral Central, exercită atribuţii în Perioada electorală. O astfel de contradicţie ar trebui să fie soluţionată în viitor, iar, de lege

124

DREPTUL ELECTORAL

ferenda, cele două demnităţi publice ar trebui să fie scoase din componenţa Biroului Electoral Central, iar statutul Autorităţii Electorale Permanente ar trebui să fie schimbat, prin preluarea de către aceasta a atribuţiilor Biroului Electoral Central, precum şi pe cele ale birourilor electorale de circumscripţie, în perioadele electorale. Autoritatea Electorală Permanentă se bucură de autonomie bugetară, în sensul că îşi aprobă proiectul de buget propriu, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, înaintea dezbaterii bugetului de stat, proiect pe care îl trimite Guvernului pentru a fi inclus în bugetul de stat. Interesant este faptul că, includerea cheltuielilor de capital în bugetul propriu se face cu consultarea, şi nu cu aprobarea Guvernului. Autoritatea Electorală Permanentă poate avea filiale şi birouri în fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti, iar înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestor structuri organi­ zatorice se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii. Potrivit prevederilor art. 105-107 din Lege, în subordinea Autorităţii s-a înfiinţat Centrul „Expert electoral", cu personalitate juridică şi care are următoarele obiective: sprijinirea fundamentării şi a punerii în aplicare a strategiilor Autorităţii; creşterea nivelului de cunoaştere şi abilităţi ale persoanelor implicate în pregătirea, organizarea şi desfăşurarea proceselor electorale; îmbunătăţirea accesului la instrumentele juridice internaţionale şi regionale în domeniul electoral, la legislaţia electorală naţională, la jurisprudenţa şi doctrina din acest domeniu; informarea şi educarea alegătorilor şi a competitorilor electorali în spiritul principiilor şi a standardelor internaţionale în domeniul electoral; dezvoltarea inte­ grităţii electorale. Legea în art. 105 alin. (2)-(5) prevede o serie de reguli referitoare la organizarea Centrului. În art. 106 din Lege, sunt prevăzute atribuţiile Centrului în domeniul electoral referi­ toare la: elaborarea unor studii, analize şi rapoarte de cercetare; prestarea de servicii de consultanţă pe bază unor contracte; organizarea şi realizarea unor programe de formare, specializarea, educare sau instruire; elaborarea, editarea, tipărirea şi difuzarea de publicaţii; organizarea de sesiuni, conferinţe şi manifestări ştiinţifice. Cu excepţia realizării primei atribuţii, restul sunt finanţate din venituri proprii. Finanţarea activităţii Centrului se face de la bugetul de stat, prin bugetului Autorităţii, şi din venituri proprii, pe care Legea le enumeră în art. 107 alin. (4). Atribuţiile Autorităţii Electorale Permanente sunt prevăzute în art. 103 din Lege. Aceste atribuţii pot fi clasificate în funcţie de conţinutul lor în următoarele categorii: - luarea unor măsuri în legătură cu secţiile de votare referitoare la delimitarea şi stabilirea localurilor lor, precum şi a sediilor birourilor electorale; - asigurarea logisticii necesare dotării secţiilor de votare, inclusiv a localurilor acestora, pentru care elaborează propunerile necesare, materiale şi bugetare, şi le trimite Guvernului şi autorităţilor publice locale şi urmăreşte realizarea lor, asigurarea fondurilor necesare realizării eşalonate a logisticii; - elaborarea sistemelor de protecţie a secţiilor de votare, a buletinelor de vot şi a celorlalte documente şi materiale specifice votării; monitorizarea securităţii secţiilor de votare, a buletinelor de vot şi a celorlalte documente şi materiale specifice perioadei electorale; - urmărirea şi monitorizarea modului de întocmire, tipărire şi de actualizare a listelor electorale permanente, de păstrare şi actualizarea Registrului electoral; administrării acestuia şi a registrelor secţiilor de votare; efectuării comunicărilor legale şi de operare a lor

Partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

125

în liste; modului de întocmire şi de eliberare a cărţilor de alegător în concordanţă cu listele electorale permanente; modului de asigurare a concordanţei dintre conţinutul listelor electorale permanente de la primării şi a celor aflate la judecătorii; realizării din timp a dotărilor specifice secţiilor de votare şi controlării modul de participare a lor; modului de asigurare a fondurilor necesare realizării eşalonate şi la timp a logisticii pentru procesul electoral; îndeplinirii sarcinilor care revin autorităţilor publice locale în procesul electoral; - aplicarea unitară a legislaţiei privind organizarea alegerilor şi a referendumurilor; sprijinirea, organizarea alegerilor parţiale; veghează la respectarea legii referitoare la orga­ nizarea şi desfăşurarea referendumurilor locale; - elaborarea de studii şi propuneri pentru îmbunătăţirea sistemului electoral; - elaborarea şi implementarea de programe pentru informare şi educaţie a alegătorilor asupra conţinutului sistemului electoral românesc, respectării deontologiei electorale şi asigurării popularizarea acestora; pentru instruirea şi formarea profesională a personalului cu atribuţii în domeniul electoral şi pentru cei care ar putea deveni membri ai decupajelor electorale; pentru exercitarea votului de către persoanele cu dizabilităţi, le popularizează şi stabileşte reguli unitare în acest sens; - prezentarea în Parlament a unui Raport asupra organizării şi desfăşurării ale­ gerilor (referendumului) cuprinzând referiri la participarea la scrutin, modul de desfăşurare a acestuia, atribuţiile şi neajunsurile, inclusiv pe cele de ordin legislativ, constatate şi rezultatul consultărilor, raport care se publică sub forma unei Cărţi Albe; prezentarea Parlamentului a unui raport anual asupra activităţii sale; - elaborarea bugetului propriu şi a unor acte normative şi anume: propune spre aprobare Guvernului data alegerilor, la termen sau parţiale, şi calendarul acţiunilor din perioadele electorale (împreună cu Ministrul Afacerilor Internelor); hotărârile de Guvern pentru buna desfăşurare a alegerilor (împreună cu Ministrul Afacerilor Internelor); pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului electoral românesc, pe care le trimite Guvernului, pentru a se exercita dreptul de iniţiativă legislativă; hotărârile de Guvern pentru aprobarea cheltuielilor necesare organizării şi desfăşurării alegerilor (împreună cu Ministrul Finanţelor Publice şi Ministrul Afacerilor Interne); - realizarea unor activităţi legate de stabilirea rezultatelor alegerilor, şi anume: întocmirea listei cu personalul de specialitate atestat de Institutul Naţional de Statistică, care participă la centralizarea, prelucrarea datelor şi constatarea rezultatelor alegerilor; coordo­ nează sistemul informaţional electoral naţionale; achiziţionează aplicaţiile şi serviciile infor­ matice utilizate de Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor alegerilor; certifică spre neschimbare, cu 1 O zile înainte de data alegerilor, aplicaţiile informatice utilizate de Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării şi punerea lor, la cererea scrisă, la dispoziţia organizaţiilor competitorilor electorali; asigură transparenţa cheltuielilor pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi a referendumurilor; - asigurarea aplicării legislaţiei referitoare la controlul finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale, în condiţiile Legii nr. 334/2006, modificată; - realizează o serie de activităţi legate de organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, în condiţiile Legii nr. 33/2007, modificată şi completată, referitoare la: realizarea procedurii de eliberare a dovezii necesare pentru exercitarea drep­ t ului de vot de către alegătorii comunitari şi informarea autorităţilor similare din statele membre ale Uniunii Europene despre acordarea dovezii, în care scop colaborează cu auto­ rităţile române pentru străini; face schimb de informaţii cu autorităţile similare din statele

126

DREPTUL ELECTORAL

membre ale Uniunii Europene privind posibilitatea cetăţenilor acestor state de a vota pentru membri ai Parlamentului European din partea României; - organizarea de conferinţe, seminare şi congrese naţionale şi internaţionale în domeniul electoral; - alte atributii prevăzute de lege. În exercitar�a acestor atribuţii preşedintele Autorităţi Electorale Permanente emite ordine şi adoptă hotărâri, decizii şi instrucţiuni, care se semnează de preşedinte şi se contrasemnează de vicepreşedinţi. Hotărârile şi instrucţiunile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi ca urmare, în opinia noastră, sunt obligatorii pentru toate organismele, autorităţile şi instituţiile publice cu atribuţii electorale. Ele se comunică celor interesaţi şi sunt aduse la cunoştinţă publică prin afişare. Instituţii asemănătoare Autorităţii Electorale Permanente există şi în alte state cum ar fi: Marea Britanie, Canada, Mexic, Chile, Australia, Moldova, Columbia, Argentina etc., iar în Suedia funcţionează instituţia internaţională a autorităţilor similare Autorităţii Electorale Permanente, sub denumirea Institutul pentru democraţie şi asistenţă electorală (IDEA).

CAPITOLUL

III

Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare din România în perioada electorală Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare din România, în perioada electo­ , rală parcurg o serie etape, într-o succesiune legală de operaţiuni electorale. Operaţiunile electorale sunt realizate de structuri (organisme) electorale, ambele fiind reglementate de Legea electorală. Înainte însă de a examina operaţiunile şi structurile (organismele) elec­ torale, este necesar să precizăm că, prin Legea nr. 208/2015, au fost reglementate o serie de principii ale organizării şi desfăşurării alegerilor parlamentare din România:

Se cţiun e a I Principiile organizării şi desfăşurării alegerilor parlamentare din România Principiile organizării şi desfăşurării alegerilor parlamentare din România rezultă din dispoziţiile constituţionale şi legale din domeniul electoral şi sunt următoarele: a) alegerile parlamentare din România se desfăşoară cu respectarea caracterului uni­ versal, egal, direct, secret şi liber exprimat, ceea ce reprezintă o aplicare a regulilor constituţionale în domeniu; b) cetăţenii români au dreptul de vot indiferent de rasă, sex, naţionalitate, origine etnică, limbă vorbită, religie, opinie politică, avere sau de origine socială, principiu care concretizează, în domeniul alegerilor, marele principiu constituţional al egalităţii cetă­ ţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări; c) cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate îşi exercita dreptul de vot în condiţiile Legii nr. 208/2015. Un asemenea text de lege este diferit faţa de cel prevăzut în legea anterioară (Legea nr. 35/2008) care reglementa că aceşti cetăţeni români „beneficiază de aceleaşi drepturi electorale ca orice cetăţean român". În acelaşi timp, sfera cetăţenilor români în cauză a fost extinsă şi la cei care au „reşedinţa" în străinătate; d) cetăţenii români au dreptul de vot de Ia vârsta de 18 ani împliniţi, inclusiv pe data alegerilor; e) nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali, puşi sub interdicţie şi nici persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale prin hotărâre judecătorească definitivă; j) nu pot fi aleşi cetăţenii români care fac parte din categoriile prevăzute de art. 40 alin. (3) din Constituţie, cei care nu au dreptul de vot şi cei cărora li s-a interzis exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice funcţie sau demnitate publică, pe o durată stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă sau prin lege. g) fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi la un singur vot pentru alegerea Senatului, toate voturile cetăţenilor având valoare egală,

128

DREPTUL ELECTORAL

ceea ce constituie o aplicare a unei trăsături a votului, şi anume cea referitoare la egalitatea votului; h) fiecare alegător trebuie să îşi exprime votul personal, fiind interzisă exercitarea votului în numele altui alegător. În acelaşi timp, în România nu este reglementată posi­ bilitatea exercitării votului prin corespondenţă sau prin delegare; i) orice control asupra modului în care un alegător votează este interzis şi, ca urmare, se subliniază caracterul secret al votului; j) nimeni nu are dreptul de a exercita presiuni asupra unui alegător pentru a-1 determina să participe sau nu la alegeri, întrucât participarea se poate face doar pe baza liberului consimţământ. În conţinutul unui asemenea principiu nu poate fi inclus scopul partidelor politice de a contribui la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, scop în care sunt incluse şi acţiunile de sensibilizare a cetăţenilor în vederea participării lor la alegeri, sensibilizare care nu se poate exercita în perioada de 24 de ore anterioare zilei şi orei de începe a votării propriu-zise; k) alegerea deputaţilor şi a senatorilor se face în circumscripţii electorale constituite la nivelul fiecărui judeţ, municipiului Bucureşti şi o alta pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, în total fiind 43 de asemenea circumscripţii; l) tipul de scrutin utilizat este unul de listă, proporţional (reprezentarea propor­ ţională), cu un singur tur de scrutin; m) norma de reprezentare este de 73.000 locuitori pentru un deputat şi de 168.000 locuitori pentru un senator. Prin aplicarea unor asemenea norme de reprezentare se asigură egalitatea circumscripţiilor electorale în cadrul scrutinelor proporţionale. Numărul de locuitori care se iau în calcul este cel raportat de Institutul Naţional de Statistică, la 1 ianuarie al anului precedent celui în care au loc alegerile la termen, prin aplicarea principiului domiciliului. Numărul de mandate, prevăzut în anexa nr. 2 la Lege, rezultă din raportarea numărului de locuitori din fiecare circumscripţie electorală la norma de reprezentare, fără ca numărul de senatori sau de deputaţi din fiecare circumscripţie electorală sa fie mai mic de 2, respectiv de 4. Pentru alegerile anticipate se iau în calcul ultimele alegeri parlamentare la termen; n) alegerile se desfăşoară într-o singură zi, care trebuie sa fie duminica, stabilită prin hotărâre de Guvern, care este adusă la cunoştinţă publică, cu cel puţin 90 de zile înainte de ziua votării, prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului. Campania electorală începe cu 30 de zile înainte de ziua votării şi se încheie cu 24 de ore, înainte de ora 24,00 a zilei anterioare zilei votării. Termenele încep să curgă de la cele două date (cea a stabilirii datei alegerilor şi cea a alegerilor), înainte şi înapoi, urmând ca acestea să se „întâlnească" cam la jumătatea celor 90 de zile, adică în momentul contestării şi rămânerii definitive a candidaturilor; o) fiecare alegător va vota la secţia de votare în raza căreia se află domiciliul său, în ţară, cu excepţia celor care candidează şi a personalului diplomatic şi consular, fără să existe şi alte situaţii de excepţie. Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate votează la secţiile de votare constituite de lângă misiunile diplomatice şi consulare ale României din ţara în care aceştia îşi au domiciliul sau reşedinţa; p) organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, care nu au parti­ cipat la alegeri într-o alianţă electorală, au dreptul la câte un deputat, dacă nu au putut obţine, pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat. Acest mandat se atribuie peste

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

129

numărul total de deputaţi rezultat din norma de reprezentare. Organizaţiilor în cauză li se aplică prevederile legale referitoare la regimul juridic al partidelor politice; r) diferitele tipuri de alegeri nu pot fi organizate şi desfăşurate în acelaşi timp, cât s-ar încălca dreptul a fi ales. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 25 întru ianuarie 2012); s) procedurile de votare trebuie să rămână cât mai simple. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 25 ianuarie 2012); ş) termenele pe zile se calculează, potrivit prevederilor art. 116 din Lege, din ziua când încep să curgă, care este luată în calcul, până inclusiv în ziua în care se împlinesc, chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare, până la ora 24,00 a zilei de votare. În general, termenele de mai sus sunt stabilite având în vedere conţinutul şi succesiunea operaţiunilor electorale, dar regulile în această privinţă diferă de la un sistem electoral la altul. Terme­ nele pe ore încep să curgă de la ora 00,00 a zilei următoare şi adăugăm noi, curg până la sfârşitul termenului pe ore respectiv; t) toţi competitorii electorali pot desemna doar câte un reprezentant în toate decupa­ jele electorale [art. 13 alin. (14) din Lege]; ţ) deciziile şi hotărârile birourilor electorale se aduc la cunoştinţă publică, sunt afişate sau se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, după caz.

Se cfiun e a a 2 - a Stabilirea datei alegerilor parlamentare Stabilirea datei alegerilor este operaţiunea electorală cu care începe desfăşurarea alegerilor. Potrivit art. 63 alin. (2) din Constituţie, alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. În interiorul acestor 3 luni trebuie stabilită data noilor alegeri. Legea elec­ torală prevede că data alegerilor se stabileşte prin hotărâre de Guvern, cu cel puţin 90 de zile înainte de ziua votării. În aceleaşi termene se aduce la cunoştinţa publică ziua votării, prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii de Guvern.

Se cfiun e a a 3 - a Circumscripţiile electorale in cadrul alegerilor parlamentare Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se des­ făşoară operaţiunile electorale de alegere a deputaţilor şi senatorilor. Stabilirea circumscrip­ ţiilor electorale pentru alegerea parlamentarilor presupune o anumită „divizare adminis­ trativă" a teritoriului şi a populaţiei statului, pe baza unor criterii legale. Delimitarea teritorială, denumirea şi numerotarea circumscripţiilor electorale sunt Prevăzute în anexa nr. 1 la Lege. Această modalitate de reglementare este diferită faţă de Perioadele anterioare, când Guvernul avea asemenea competenţe concrete. Soluţia actuală este cea constituţională, pentru că, dacă Guvernul ar lua asemenea măsuri, s-ar produce o delegare neconstituţională de competenţe.

130

DREPTUL ELECTORAL

Din dispoziţiile legale rezultă două corelări referitoare la delimitarea circumscrip­ ţiilor electorale. O primă corelaţie este aceea legată de numărul de deputaţi şi de senatori. În concor­ danţă cu art. 62 alin. (3) din Constituţie, numărul deputaţilor şi al senatorilor, care vor fi aleşi, se determină prin raportarea numărului de locuitori ai fiecărei circumscripţii electorale la normele de reprezentare, rară ca numărul de colegii uninominale să fie mai mic de 4 deputaţi sau de 2. Norma de reprezentare este unică, nu fluctuează şi este legal stabilită la 73.000 de locuitori pentru un deputat şi la 168.000 de locuitori pentru un senator. Trebuie precizat că, în raportul evocat mai sus se modifică numărul de locuitori din circumscripţia electorală, şi nu norma de reprezentare care este fixă şi legal stabilită, ceea ce înseamnă că numărul de deputaţi şi senatori se poate modifica de la un moment la altul. O asemenea corelaţie scoate în evidenţă un alt aspect inexplicabil al Legii, şi anume faptul că, potrivit legii, corelaţia de mai sus este perfect posibilă, în condiţiile în care nu este reglementat legal un număr fix şi de neschimbat de locuitori pentru o circumscripţie electorală. Ca urmare, în condiţiile actualei legi este posibil ca dacă populaţia României creşte sau scade, după caz, numărul parlamentarilor de ales să crească sau să scadă în mod cores­ punzător, aşa cum ar trebui, iar numărul membrilor Parlamentului să fie diferit, în funcţie de numărul locuitorilor care fluctuează, pentru că Legea electorală permite acest lucru. Pentru a se evita orice neajunsuri, Legea a reglementat un număr minim de parlamentari, pentru fiecare circumscripţie electorală, sub care nu se poate scădea acest număr. Mai mult, Lege prevede că norma de reprezentare este un număr de locuitori, şi nu un număr de alegători. Ca urmare, se poate ajunge ca în numeroase circumscripţii electorale să se aleagă un număr mic de parlamentari, iar în cele cu număr mic de locuitori să fie ales un număr mare de parlamentari, pentru că nu locuitorii aleg, ci alegătorii, adică cetăţenii cu drept de vot. În circumscripţiile electorale în care există un număr mare de locuitori, dar mai puţini cetăţeni cu drept de vot, pentru că, spre exemplu, sunt mulţi copii, vor fi aleşi mai puţini parlamentari, decât în circumscripţiile electorale în care există locuitori mai puţini, dar sunt mai mulţi cetăţeni cu drept de vot. Asemenea procedee reprezintă, de fapt, geografia electorală, care oriunde în statele lumii este contrară trăsăturii de egalitate a votului. Soluţia, de lege ferenda, este să se reglementeze un număr fix şi neschimbabil de locuitori, în funcţie de care să se actualizeze limitele administrative ale circumscripţiilor electorale, după scurgerea unei anumite perioade de timp, care poate fi de 10-15 ani. O a doua corelaţie este aceea cu scrutinul practicat. Astfel, numărul decupajelor electorale depinde de scrutinul practicat. Scrutinul majoritar uninominal presupune un număr mare de circumscripţii (colegii) electorale, care trebuie să fie egal cu cel al deputaţilor sau senatorilor, după caz, în sensul că locuitorii dintr-un colegiu uninominal desemnează un singur deputat sau senator, după caz. Scrutinul proporţional presupune un număr mai mic de circumscripţii electorale, întrucât locuitorii din cadrul lor desemnează mai mulţi deputaţi sau senatori, după caz, înscrişi pe o listă de candidaţi; fiecare circumscripţie electorală, sub aspect teritorial, este identică cu o unitate administrativ-teritorială care în România este judeţul.

Partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

131

Se cfiun e a a 4-a Secţiile de votare în cazul alegerilor parlamentare Desfăşurarea alegerilor presupune gruparea alegătorilor şi organizarea unor locuri rourile secţiilor de votare) unde aceştia să poată să-şi exercite efectiv şi civilizat dreptul (bi de vot. Aceste grupări de alegători sunt secţiile de votare, care au rol deosebit şi esenţial în procesul electoral, motiv pentru care legea le acordă o atenţie foarte mare. În sediile birourilor secţiilor de votare se amenajează cabine de votare, se introduc buletinele în urne, sunt prezenţi reprezentanţii competitorilor electorali, cei ai presei, observatorii etc. Prevederilor art. 20 din Lege reglementează Registrul secţiilor de votare care este administrat de Autoritatea Electorală Permanentă şi care este definit de Lege ca fiind o bază de date centralizată pentru delimitarea, numerotarea, sediile şi dotarea secţiilor de votare. Legea reglementează o singură aducere la cunoştinţă a conţinutului Registrului, şi anume în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a Legii. Ca urmare, se consideră ca o dată aduse la cunoştinţă publică acestea sunt cunoscute cât timp Legea este în vigoare. În cadrul unei circumscripţii electorale se organizează mai multe secţii de votare pe baza criteriului numărului de locuitori ori a altor criterii. Legea reglementează două categorii de secţii de votare. 1. Într-o primă categorie, care formează regula, sunt incluse secţiile de votare din ţară care trebuie să îndeplinească câteva criterii legale, şi anume: să nu depăşească limitele unităţilor administrativ-teritoriale; aceeaşi adresă a unui alegător nu poate fi arondată la mai multe secţii de votare; numărul de alegători pentru o secţie de votare este între 50 şi 2500; distanţa dintre sediile secţiilor de votare nu trebuie să depăşească, de regulă, 3 km, iar aria teritorială a unei secţii de votare trebuie să fie, de regulă, compactă. Utilizarea expresie „de regulă" este total necorespunzătoare şi nu ar trebui folosită în conţinutul unor reguli procedurale, aşa cum sunt cele referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor, întrucât nu face decât să anuleze regula, în cazul nostru aceasta fiind distanţa de 3 km. dintre secţiile de votare. În alte cuvinte, expresia în cauză poate avea drept consecinţă nerespectarea, în toate cazurile sau doar în unele dintre ele, a distanţei de 3 km. Conform prevederilor art. 7 alin. (5) din Lege, în secţiile de votare cu mai puţin de 500 de alegători, Autoritatea poate stabili că preşedintele biroului electoral al secţiei de votare să îndeplinească şi atribuţiile de operator calculator, iar la secţiile de votare din străinătate acelaşi preşedinte poate îndeplini şi această calitate. Delimitarea secţiilor de votare se realizează pe mai multe nivele, şi anume: comuna, oraşul, municipiul; sectorul pentru Bucureşti; localitate componentă; arteră, număr administrativ; număr/denumire imobil; număr/denumire scară; număr de apartament. Actualizarea delimitării secţiilor de votare cuprinse în Registru se realizează de către p ri mari, cu avizul Autorităţii. Dispoziţiile de actualizare ale primarilor trebuie să îndepli­ nească mai multe condiţii, şi anume: să utilizeze tipurile şi denumirile oficiale, precum şi indicativul de stare al arterelor şi istoricul acestora; să includă toate arterele existente, pe cele desfiinţate, dar menţionate în actele de identitate ale alegătorilor. Autoritatea stabileşte prin hotărâre metodologia necesară în acest scop.

132

DREPTUL ELECTORAL

Actualizarea numerotării secţiilor de votare se face de Autoritate pentru fiecare cir­ cumscripţie electorală, cu respectarea unor reguli prevăzute în art. 20 alin. (4) din Lege, şi anume: numerotarea începe cu reşedinţa de judeţ şi continuă cu municipiile, oraşele şi comunele, în ordine alfabetică. În municipiile cu subdiviziuni, numerotarea se face ţinându-se cont de ordinea subdiviziunii, prevăzută de Legea organizării administrativ-teritoriale. Primarii, cu ajutorul prefecţilor, aduc la cunoştinţă publică delimitarea, numero­ tarea şi sediile secţiilor de votare, cu cel puţin 30 de zile anterior zilei votării. Această categorie de secţii de votare din ţară rămân fixe, cu excepţia situaţiilor când este necesară actualizarea lor, caz în care primarii vor comunica de îndată Autorităţii cauzele de actualizare. 2. În cea de-a doua categorie sunt incluse secţiile de votare organizate pe lângă misiunile diplomatice, oficiile consulare şi institutele culturale ale României din străinătate, la care vor putea vota alegătorii care îşi au domiciliul sau reşedinţa în afara României. Cu acordul autorităţilor publice competente din ţara în cauză se pot organiza secţii de votare şi în alte localităţi decât cele în care România are misiuni, oficii sau institute culturale. În vederea evitării unor deficienţe, precum cele înregistrate la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, Legea a prevăzut o serie de reguli importante. Astfel: - în afara secţiilor de votare din străinătate deja prezentate, se mai pot organiza una sau mai multe asemenea secţii, în localităţile sau grupările de localităţi în care îşi au domiciliul sau reşedinţa, conform Registrului, cel puţin 100 de alegători, fără ca numărul de alegători să poată depăşi 2000. - în cazul în care în localitatea în care îşi are sediul misiune, oficiul sau institutul cultural figurează, conform Registrului, mai puţin de 300 de alegători, aceştia vor fi arondaţi altor secţii de votare de pe lângă misiuni, oficii sau institute culturale ale României. Legea reglementează totuşi o necorelare între regulile referitoare la numărul de alegători pentru o secţie de votare, şi anume: în cazul secţiilor de votare din ţară regula este că numărul de alegători nu poate fi mai mic de 50, în timp ce, la secţiile de votare din străinătate acest număr nu poate fi mai mic de 300. Apare astfel o discriminare care nu poate fi justificată în niciun mod, iar Legea ca fiind neconformă cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Secţiile de votare din străinătate se vor organiza în termen de 30 de zile de la data aducerii la cunoştinţă publică a datei alegerilor. În acest scop, Autoritatea va comunica Ministerului Afacerilor Externe localităţile din străinătate în care se vor organiza secţii de votare, precum şi sediile acestora, pe care le stabileşte prin hotărâre, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe. Toate operaţiunile electorale din străinătate sunt asigurate de biroul electoral al circumscripţiei electorale din străinătate, cu sprijinul logistic al Ministerului Afacerilor Externe. Din examinarea sistemului electoral românesc rezultă existenţa principiului unicităţii secţiei de votare pentru alegeri parlamentare, potrivit căruia alegătorii votează, la aceeaşi secţie de votare, atât pentru Camera Deputaţilor, cât şi pentru Senat. Acest principiu se fundamentează pe unicitatea legislativului şi pe argumente de logică firească, neexistând temeiuri care să ducă la separarea secţiilor de votare pentru Camera Deputaţilor de cel e pentru Senat. Această opinie se impune chiar dacă buletinele de vot sunt distincte pentru cele două Camere ale Parlamentului.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

133

Se cfiu n e a a 5 - a Structurile (organismele) electorale În cazul alegerilor parlamentare Întreaga organizare şi desfăşurare a operaţiunilor electorale trebuie să se realizeze sub trolul cetăţenilor, partidelor şi formaţiunilor politice, alianţelor politice sau electorale, con într-un climat de ordine asigurat de Guvern şi de primari. În acest scop, legea a creat forme organizatorice care să exprime aceste realităţi, printre care se regăsesc: birourile şi ofi ciile electorale. Acestea sunt structuri (organisme) electorale legale, care au ca sarcină asigurarea desfăşurării corespunzătoare a operaţiunilor electorale. În funcţie de atribuţiile pe care le au birourile electorale, în ierarhia lor, sunt: Biroul Ele ctoral Central, biroul electoral de circumscripţie, biroul electoral de circumscripţie externă pentru cetăţenii români cu domiciliul în afara graniţelor ţării, oficiile electorale de sector şi biroul electoral al secţiei de votare, iar în mod permanent Autoritatea Electorală Permanentă. În legătură cu aceste birouri, sunt necesare câteva precizări. În primul rând, toate aceste structuri electorale sunt alcătuite din membri, care trebuie să fie cetăţeni români cu drept de vot. Nu pot fi membri ai acestor structuri, chiar dacă sunt cetăţeni români, candidaţii, soţul/soţia, rudele şi afinii, până la gradul al doilea, inclusiv. Membrii birourilor electorale pot fi înlocuiţi, în condiţiile art. 9 din Lege, de către entităţile care i-au propus. Potrivit prevederilor art. 1 O din Lege, calitatea de membru al unui biroul electoral încetează în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea unei infracţiuni electorale prevăzută de Codul penal. Legea instituie o protecţie specială a tuturor membrilor structurilor electorale, în sensul că, în realizarea atribuţiilor lor, membrii acestora sunt consideraţi că exercită o funcţie, care implică autoritatea de stat, motiv pentru care, în cazul încălcării acestei protecţii, legea penală prevede sancţionarea corespunzătoare a vinovaţilor. Exercitarea acestei funcţii este obligatorie, iar nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea contra­ venţională şi penală. Legea prevede în art. 7 alin. (4) că nu există incompatibilitate între această funcţie şi cea de funcţionar public. Cvorumul de lucru pentru toate birourile electorale este majoritatea membrilor lor (majoritate absolută), adică jumătate plus unu din totalul membrilor lor şi iau decizii cu majoritatea membrilor prezenţi (majoritate simplă). În caz de egalitate de voturi, votul preşedintelui este hotărâtor. Înfiinţarea acestor forme organizatorice se face doar în condiţiile Legii electorale şi pentru fiecare alegere, fără să existe posibilitatea legală de a constitui structuri electorale permanente. Membrii structurilor electorale sunt magistraţi şi reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor, alianţelor politice sau electorale şi coaliţiilor politice, ai Autorităţii Electorale Permanente şi un reprezentant stabilit de grupul parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor, desemnarea lor realizându-se în două etape. Într-o primă etapă, sunt desemnaţi magistraţii Guriştii) şi preşedintele, iar în cea de-a doua, reprezentanţii politici, ai partidelor parlamentare şi apoi ai celor neparlamentare. Reprezentanţii partidelor politice şi altor formaţiuni politice în structurile electorale nu pot primi alte acreditări prevăzute de lege, ei având doar o singură misiune, aceea stabilită în cadrul structurilor din care fac parte.

134

DREPTUL ELECTORAL

Actuala componenţă reglementată a Biroului Electoral Central şi a birourilor electorale de circumscripţie nu este adecvată scopului pentru care ele se constituie, pentru că, în realitate, Biroul Electoral Central şi birourile electorale de circumscripţie au, ca principal rol, să soluţioneze conflictele apărute în perioada electorală ori să hotărască în legătură cu unele operaţiuni electorale (centralizarea, verificarea şi înregistrarea rezultatelor alegerilor; atestarea atribuirii unor mandate de deputat; anularea alegerilor; renumărarea voturilor; înregistrarea candidaturilor; stabilirea partidelor care au depăşit pragul electoral etc.). În exercitarea acestor atribuţii apar diferenţe de opinie între judecătorii şi repre­ zentanţii politici determinate, în principal, de poziţii diferite faţă de modul de soluţionare a problemei discutate. În mare parte însă aceste probleme se rezolvă prin interpretarea legii, interpretare pentru care judecătorii sunt anume pregătiţi. În alte cuvinte, judecătorii sunt pregătiţi să interpreteze legi şi astfel să spună dreptul. Aceasta nu înseamnă că repre­ zentanţii politici nu pot să interpreteze legea, ca de altfel orice persoană, dar, spre deosebire de ei, interpretarea legii este tocmai profesia judecătorilor, care astfel, o fac în mod oficial. Pe cale de consecinţă, aceste structuri organizate ar trebui să fie formate numai din jude­ cători, să se transforme în tribunale sau curţi electorale ad-hoc care să se constituie doar în vederea alegerilor ori care să fie permanente. Asemenea instanţe electorale există şi în alte state, cum este exemplul Mexicului unde se organizează tribunale federale electorale ori în alte state din America de Sud (Bolivia, Brazilia, Chile, Costa-Rica, Ecuador, Guatemala, Honduras, Panama, Paraguay, Peru, Salvador). În România procesul de transformare ar fi deosebit de simplu, pentru că nu ar necesita decât eliminarea din lege a prevederilor referitoare la completarea componenţei Biroului Electoral Central şi a birourilor electorale de circumscripţie cu reprezentanţi politici. Printr-o astfel de modificare s-ar reduce conflictele dintre judecători şi reprezentanţii politici şi astfel nu s-ar mai prelungi timpul de luare a unor decizii; s-ar putea pronunţa hotărâri, care să nu fie bănuite de parteneriat politic, ci fundamentate doar pe lege, bănuiala fiind legitimă, pentru că numărul judecătorilor este mai mic decât cel al reprezentanţilor politici; nu s-ar elimina controlul naţiunii asupra hotărârilor pronunţate, pentru că acestea vor trebui să fie publicate, respectându-se principiul transparenţei şi apoi vor putea fi atacate în justiţie de cei care au un interes legitim; s-ar putea respecta termenele din procedura electorală, care sunt foarte scurte, realizându-se celeritatea în soluţionarea liti­ giilor electorale; s-ar putea respecta regula conform căreia nu poţi fi judecător în propria cauză, aşa cum în prezent se întâmplă cu competitorii electorali; se reduc cheltuielile din fondurile alocate pentru alegeri, pentru că judecătorii îşi vor schimba doar locul de judecată, îndeplinind aceleaşi atribuţii de judecător; dispar eventualele discuţii în legătură cu incompatibilitatea judecătorilor. 1. Biroul Electoral Central în cadrul alegerilor parlamentare Legea electorală cuprinde dispoziţii privind constituirea, componenţa şi atribuţiile Biroului Electoral Central (BEC), care este structura electorală de la nivel naţional. Cât priveşte componenţa, Biroului Electoral Central este format din 5 judecători ai !naltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente, din cel mult 12 reprezentanţi ai partidelor şi altor formaţiuni politice, care participă la alegeri şi un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. A

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

135

Constituirea Biroului Electoral Central se face în două etape, care au o succesiune logică. Într-o primă etapă, are loc desemnarea celor 3 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Desemnarea se face prin grija preşedintelui Curţii, în şedinţă publică, prin tragere la sorţi dintre toţi judecătorii „în exerciţiu" ai Curţii. Această operaţiune se face în termen de 3 zile de la data stabilirii zilei alegerilor. În vederea realizării publicităţii şedinţei, locul, data şi ora tragerii la sorţi se comunică, în scris, de către preşedintele Curţii, cu o zi înainte, partidelor politice parlamentare şi se aduce la cunoştinţă publică, prin presa scrisă şi audiovizuală. O interesantă problemă, cu care s-a confruntat practica, inclusiv jurisprudenţa Curţii nstituţionale, a fost aceea a compatibilităţii sau nu a calităţii de membru al Biroului Co Electoral Central, a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că, potrivit art. 25 alin. (3) din Constituţie, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, iar Legea nu prevede nimic, aşa cum o face în ceea ce priveşte funcţionarii publici. In soluţio­ narea acestei probleme trebuie pornit de la definiţia dată incompatibilităţii ca fiind o regulă care interzice exercitarea anumitor ocupatii, în acelaşi timp. (Joseph Barthelemy) Ca urmare, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au calitatea de membri ai Biroul Electoral Central nu sunt şi nu pot fi în incompatibilitate, întrucât nu exercită, în acelaşi timp, două funcţii, şi anume pe cea de judecător şi pe cea de membru al Biroului Electoral Central. 1stfel, pe perioada cât funcţionează ca membrii ai Biroului Electoral Central, judecătorii !naltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu exercită şi această ultimă funcţie. În urma tragerii la sorţi, judecătorii stabiliţi dobândesc calitatea de membri ai Biroului Electoral Central, procesul-verbal care se încheie cu această ocazie fiind actul legal de învestire a acestora. Următoarea operaţiune electorală este alegerea prin vot secret a preşedintelui Biroului şi a locţiitorului acestuia, care se face dintre cei 5 judecători, în termen de 24 de ore de la data procesului-verbal de învestire. Apoi, are loc completarea BEC prin desemnarea reprezentanţilor partidelor şi ai altor formaţiuni politice parlamentare şi câte unul al organizaţiilor cetăţenilor aparţi­ nând minorităţilor naţionale cu grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului. De asemenea, Biroul Electoral Central se completează cu preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente, precum şi cu reprezentantul desemnat de Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. Desemnarea se face în termen de 24 de ore de la data alegerii preşedintelui Biroului Electoral Central. Cu ocazia completării BEC se încheie, de asemenea, un proces-verbal, care constituie, şi el, act de învestire. De asemenea, desemnarea se face în ordinea descrescătoare a numărului de c �ndidaturi rămase definitive din circumscripţiile electorale. In această componenţă, legea stabileşte că Biroul Electoral Central a luat fiinţă, pentru că îl denumeşte ca atare, prevăzând că, în această componenţă, ,,va îndeplini toate atribuţiile ce-i revin potrivit legii" şi, de asemenea, va adopta, în termen de 2 zile de la învestire, un regulament de organizare şi funcţionare a BEC, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Regulamentul este obligatoriu pentru toate structurile electorale. În cea de-a doua etapă, în termen de două zile de la rămânerea definitivă a candi­ daturilor, partidele neparlamentare, alianţele lor politice sau electorale vor putea comunica, în scris, reprezentanţii lor în BEC.

136

DREPTUL ELECTORAL

Acest decalaj, de mai multe zeci de zile, se explică prin atribuţiile pe care le are Biroul, dar şi prin faptul că acesta nu ar putea să fie completat decât după încheierea operaţiunilor de depunere a candidaturilor (când ele rămân definitive prin necontestare sau după soluţionarea contestaţiilor), cunoscându-se ponderea numărului de candidaturi ale fiecărui partid neparlamentar, alianţă politică şi electorală a lor, în parte, în totalul circumscripţiilor electorale din întreaga ţară. Acest moment este deosebit de important, pentru că el indică începerea vocaţiei acestor organizaţii politice de a participa la alegeri şi de a avea reprezentanţi în Birou. De aceea, Biroul Electoral Central nu se poate forma dintr-o dată, ci în două etape care se succed logic, numărul candidaturilor şi ponderea lor cunoscându-se mai târziu de momentul desemnării judecătorilor ca membri ai Biroului. Depăşirea termenului de două zile este sancţionată de lege cu pierderea vocaţiei partidului neparlamentar ori a alianţelor acestuia de a mai avea reprezentanţi în Birou şi nu se creează imaginea corectă a ponderii de liste depuse în circumscripţii. Această a doua etapă poate fi împărţită în două subetape. Într-o primă subetapă, se va proceda la stabilirea ordinii descrescătoare a repre­ zentanţilor politici ai partidelor neparlamentare şi alianţelor acestora, în funcţie de ponderea numărului de candidaturi rămase definitive din toate circumscripţiile electorale. Se iau în calcul atât candidaturile pentru Camera Deputaţilor, cât şi a celor pentru Senat. Ierarhizarea astfel făcută, dă posibilitatea desemnării reprezentanţilor în ordinea descrescătoare în care au fost aşezaţi. Fiecare dintre cei clasificaţi pe primele poziţii au dreptul la un loc în Birou. Aceşti reprezentanţi vor ocupa doar locurile rămase după desemnările făcute în prima etapă, până la epuizarea celor 12 locuri ale reprezentanţilor politici ai partidelor şi alianţelor acestora, participante la alegeri. În legătură cu această operaţiune, pot apărea mai multe situaţii de rezolvat. Astfel, este posibil ca aceşti reprezentanţi să nu poată fi stabiliţi în întregime, pentru că numărul organizaţiilor politice este mai mic de 12. În acest caz, operaţiunea se reia de la capăt până la desemnarea tuturor reprezentanţilor. De asemenea, este posibil ca ultimul loc să revină mai multor organizatii politice care au depus acelaşi număr de liste. În acest caz, desemnarea se va face prin tragere la sorti, realizată de preşedintele BEC. ' Într-o a doua subetapă, se procedează la desemnarea nominală a reprezentanţilor politici ai partidelor politice sau alianţelor acestora. Desemnarea se face ţinându-se seama de ordinea descrescătoare a reprezentanţilor partidelor neparlamentare şi a alianţelor acestora, din comunicările scrise făcute Biroului. Procedural, această operaţiune de completare a componenţei Biroului Electoral Central se face de preşedintele Biroului în prezenţa persoanelor delegate de partidele neparlamentare şi alianţele acestora, care au comunicat reprezentanţilor. Completarea se face în 24 de ore de la expirarea termenului de 2 zile, care curge de la data rămânerii definitive a candidaturilor, termen legal de 24 de ore care este necesar pentru a comunica în scris Biroului numărul de reprezentanţi ai organizaţiilor politice neparlamentare. În total, timpul legal prevăzut pentru completare este de 3 zile. Preşedintele Biroului întocmeşte un proces-verbal în legătură cu modul de completare a Biroului, cu reprezentanţii partidelor şi formaţiunilor politice neparlamentare, proces-verbal care constituie actul de atestare a calităţii de membri ai BEC a acestor reprezentanţi politici. Competitorii electorali, participanţi la alegeri, care au reprezentanţi în componenţa BEC, pot desemna, de asemenea, câte un locţiitor al fiecărui reprezentant, pe care îl au deja

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

137

în cadrul BEC, care poate exercita toate drepturile şi obligaţiile titularului, dar numai când acesta din urmă nu poate participa la şedinţele BEC. Biroul Electoral Central îşi încetează activitatea după publicarea în Monitorul Oficial Partea I, a rezultatelor alegerilor. După această dată are obligaţia de a României, al nsmite Autorităţii Electorale Permanente materialele necesare redactării Cărţii Albe a tra gerilor. ale Principalele atribuţii ale Biroului Electoral Central sunt prevăzute în art. 12 din Legea electorală. O primă categorie de atribuţii, chiar dacă nu este expres prevăzută de legea elec­ torală, este legată de listele electorale permanente, în legătură cu care Biroul veghează la actualizarea lor. În acest scop, el culege informaţiile necesare, verifică înscrierea cetăţe­ nilor în aceste liste, solicită autorităţilor competente eliminarea obstacolelor care ar impieta asupra respectării termenelor electorale legale. Deşi nu are instrumente legale de inter­ venţie, el poate sesiza autorităţile competente cu neregulile constatate. O altă categorie de atribuţii se referă la urmărirea aplicării unitare a dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, pe întreg teritoriul ţării, şi la asigurarea interpretării lor uniforme de către birourile electorale de circumscripţie. În virtutea acestei atribuţii, Biroul devine o structură electorală de vârf şi unică care asigură legalitatea operaţiunilor electorale. Deciziile prin care se dau interpretări unor prevederi ale Legii electorale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi sunt obligatorii pentru toate autorităţile, birourile electorale, precum şi pentru toate organismele cu atributii în materie electorală, de la data aducerii lor la cunoştinţă în şedinţă publică. În acest fel, �e asigură nu numai uniformitatea, dar şi evitarea divizării legalităţii electorale, oriunde se desfăşoară operaţiuni electorale. Desigur că, poate apărea o foarte mare problemă, şi anume ce se poate întâmpla în cazul în care una dintre entităţile obligate nu a avut posibilitatea, din diferite motive obiective, să asiste la şedinţa publică în care a fost comunicate deciziile în cauză, mai ales că este posibil ca publicarea în Monitorul Oficial este ulterioară. În aceste condiţii, considerăm că reglementarea în cauză este nefericită, iar de lege ferenda ar trebuie să fie completată. Legea îi conferă Biroului şi atribuţii de contencios electoral, dispunând că el rezolvă întâmpinările referitoare la activitatea proprie şi contestaţiile privind activitatea birourilor electorale de circumscripţie. Legea prevede că, în cazul în care pentru soluţionarea unor contestaţii sunt necesare verificări de fapt, acestea se efectuează în prezenţa unui jude­ cător, care este membru al Biroului, dar nu în ziua alegerilor. Contestaţiile se soluţionează prin decizii care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză şi pentru toate autorităţile publice, la care se referă, sub sancţiunea prevăzută de lege. O altă atribuţie se referă la faptul că preia listele de susţinători ai listelor de candidaţi propuse de competitorii electorali, în cazul în care au fost depuse liste de susţinători la nivel naţional şi comunică birourilor electorale de circumscripţie lista competitorilor electorali care au dreptul de depune candidaturi în toate circumscripţiile electorale. Tot acest birou electoral face publicaţiile şi afişările referitoare la candidaturi. O atribuţie de o deosebită importanţă este cea prevăzută la art. 12 lit. g) din Lege, atribuţie care permite Biroului să aplice dispoziţiile referitoare la pragul electoral legal sub care niciun partid politic sau aliantă a acestora nu poate participa la atribuirea de mandate de parlamentari. În acest scop, el primeşte, în termen de 24 de ore, procesele-verbale de la birourile electorale de circumscripţie, care cuprind numărul de voturi valabil exprimate

138

DREPTUL ELECTORAL

pentru fiecare listă de candidaţi, adiţionează aceste voturi pe întreaga ţară, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat şi constată dacă există partide politice sau alianţe ale acestora, care au întrunit sau nu pragul electoral. Apoi, comunică birourilor electorale de circumscripţie şi dă publicităţii, în acelaşi termen, lista partidelor politice şi a alianţelor acestora, care nu au întrunit pragul electoral. În art. 94 din Legea electorală sunt reglementate praguri electorale alternative, dându-se, astfel, posibilitatea competitorilor electorali de a îndeplini un prag electoral sau altul. Conform art. 94 alin. (2) din Lege, ,,Pragul electoral reprezintă numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru reprezentarea parlamentară" şi care se calculează separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat. Pragurile electorale se calculează după cum urmează: - câte 5%, separat, pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară pentru toate partidele politice, alianţele acestora şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sau 20% din totalul voturilor valabil expri­ mate în cel puţin 4 circumscripţii electorale pentru toţi competitorii electorali; - în cazul alianţelor politice şi al celor electorale, la pragul de 5% se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară; - în acelaşi caz, câte 1 % pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea membru al unei alianţe. Toate adăugirile nu pot depăşi 10% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară. Pragul electoral şi adăugirile se calculează separat pentru fiecare Cameră a Parlamentului, în parte. Pragul electoral este prevăzut pentru intrarea într-una dintre Camere, motiv pentru care este posibil ca un partid politic sau alianţă a sa să fie reprezentată în ambele Camere sau numai într-una dintre ele. O altă precizare mai este necesară, şi anume că voturile valabil exprimate sunt cele care rămân după eliminarea celor nule şi a celor albe. În legătură cu pragul electoral, Curtea Constituţională a statuat „că aprecierea oportunităţii unui anumit prag de reprezentativitate nu este o problemă de constituţionalitate cât timp pragul instituit nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului de asociere, urmărind numai ca asocierea cetăţenilor în partide să aibă semnificaţia instituţionalizării unui curent politic, fără de care partidul rezultat nu-şi poate îndeplini rolul său constituţional, ( ... ). De asemenea, în legătură cu criteriul de reprezentare, Curtea a mai reţinut că acesta nu este, în sine, neconstituţional, el fiind în general acceptat în domeniul exercitării dreptului de asociere în partide politice, ţinând seama de rolul lor de a contribui la formarea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Acest criteriu ar putea fi neconstituţional, dacă prin efectele sale ar duce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonim cu o asemenea exprimare." (Decizia nr. 954 din 6 iulie 2010 şi Decizia nr. 433 din 25 mai 2006) De asemenea, BEC poate dispune renumărarea voturilor, atribuţie care este nou reglementată, într-o secţie de votare sau refacerea centralizării voturilor şi a rezultatului alegerilor dintr-o circumscripţie electorală, în cazul în care s-a constatat că au existat greşeli ori neconcordanţe în legătură cu datele din procesele-verbale. Centralizează numărul de candidaturi rămase definitive, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale de circumscripţie, centralizare pe care o transmite, în

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

139

termen de 24 de ore, comisiei speciale comune a Senatului şi a Camerei Deputaţilor pentru at ribuirea timpilor de antenă. După îndeplinirea şi epuizarea acestei atribuţii, legea îi conferă Biroului o alta, strâns legată de ea, şi anume cea potrivit căreia, pe baza proceselor-verbale cuprinzând rezultatul alegerilor primite de la circumscripţiile electorale şi a altor documente, Biroul verifică, înregistrează şi totalizează rezultatele alegerilor, pe fiecare circumscripţie electorală, după care trece la stabilirea, la nivel naţional, a numărului de mandate care revine, în fiecare circumscripţie electorală, fiecărui competitor electoral care a participat la alegeri. Biroul însumează, pe întreaga ţară, voturile neutilizate pentru fiecare partid şi formaţiune politică care a obţinut pragul electoral. Potrivit unei alte atribuţii, Biroul este obligat să ateste atribuirea unui mandat de deputat organizaţiilor minorităţilor naţionale, indiferent dacă acestea au sau nu caracter politic, întrucât conform art. 56 din Lege, acestor organizaţii le este aplicabil regimul juridic al partidelor politice, cât priveşte operaţiunile electorale, eliberând certificatul doveditor al deputatului desemnat pe această bază. BEC trimite rezultatele alegerilor Regiei Autonome „Monitorul Oficial" spre publi­ care şi Autorităţii după publicarea lor, precum şi alte materiale, în vederea întocmirii Cărţii albe a alegerilor. Implementează şi organizează un sistem de colectare de date şi informează periodic opinia publică cu privire la prezenţa la vot. O asemenea foarte importantă atribuţie este reglementată pentru prima dată într-o lege electorală şi are ca scop informarea corectă a opiniei publice, eliminându-se neajunsurile care au apărut în perioadele anterioare. De asemenea, sunt respectate şi prevederile art. 31 alin. (2) din Constituţie, conform cărora autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice. În acest scop, legea stabileşte câteva reguli de urmat. Astfel, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu au obţinut, în alegeri, cel puţin un mandat de deputat sau de senator, au dreptul la un mandat de deputat. În acest scop, se calculează un coeficient electoral la nivel naţional. În acest mod se vor stabili acele organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care pot fi reprezentate, printr-un deputat, în Camera Deputaţilor. Coeficientul electoral, la nivel naţional, se calculează prin împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate, la nivel naţional, pentru alegerea Camerei Deputaţilor, la numărul total de colegii uninominale constituite, la nivel naţional, pentru alegerea aceleiaşi Camere. Organizaţia care a obţinut cel puţin 10% din coeficientul elec­ toral are dreptul de a fi reprezentată în Camera Deputaţilor, printr-un deputat. În sensul legii, prin minoritate naţională se înţelege acea etnie care este reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale (art. 2 pct. 29 din Lege). Rezultatele obţinute se transmit, de către Biroul Electoral Central, pe bază de proces-verbal, fiecărui biroul electoral de circumscripţie. O altă deosebit de importantă atribuţie este cea de anulare a alegerilor dintr-o secţie de votare sau circumscripţie electorală, în cazul constatării săvârşirii unor fraude electorale în timpul votării sau în cel al stabilirii rezultatelor alegerilor. Legea mai dispune, în art. 12 ali n. (3) însă că anularea are loc doar în cazul constatării acelor fraude care sunt „de n atură să modifice atribuirea mandatelor" şi, pe cale de consecinţă, alegerile nu pot fi anulate pentru orice fraudă constatată. Această atribuţie era necesară, întrucât anularea

140

DREPTUL ELECTORAL

alegerilor este o gravă perturbare a procedurii electorale şi aceasta nu se poate face pentru orice tip de fraudă electorală. În cazul constatării săvârşirii unei fraude electorale, Biroul Electoral Central dispune repetarea scrutinului. În art. 12 alin. (4) din Lege este prevăzută definiţia fraudei electorale. Potrivit acestui text, prin „fraudă electorală" se înţelegea orice faptă incriminată de lege care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus pentru un competitor electoral. În cazul anulării alegerilor generale, repetarea alegerilor se va organiza pe baza aceloraşi copii ale listelor electorale permanente şi suplimentare şi cu aceleaşi candidaturi ca şi în cazul alegerilor generale anulate, singura excepţie fiind aceea că va fi eliminat can­ didatul (sau candidaţii) vinovat de săvârşirea fraudei care a dus la anularea alegerilor. Astfel, vor participa numai candidaţii care nu se fac vinovaţi de săvârşirea fraudei, buleti­ nele de vot se vor retipări cu corecturile necesare şi într-un număr corespunzător, birourile electorale sau oficiile electorale, după caz, vor trebui să-şi îndeplinească atribuţiile legale, iar alegătorii vor vota, conform procedurii deja examinate, la aceleaşi secţii de votare. Procedural, anularea presupune următoarele reguli: formularea unei cereri de anulare a alegerilor, care poate fi făcută numai de partide politice sau alianţe ale acestora ori de candidaţii independenţi şi care au participat la alegeri; termenul în care poate fi făcută cererea este de 48 de ore de la încheierea votării, sub sancţiunea decăderii până la data publicării rezultatelor alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I; cererea formulată trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază, lipsa probelor atrăgând respingerea cererii; cererea nu poate fi formulată de cel implicat în producerea fraudei electorale; dacă pentru soluţionare sunt necesare verificări de fapt, acestea se efectuează în prezenţa unui judecător, care este membru al Biroului Electoral Central, dar nu în ziua alegerilor; rezolvarea cererii de către Biroul Electoral Central se face, prin decizie, în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia; decizia de anulare a alegerilor poate fi atacată în termen de 24 de ore de la data aducerii sale la cunoştinţă publică, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la rândul ei, soluţionează în termen de cel mult 3 zile de la data depunerii sesizării. În cazul admiterii cererii de anulare a alegerilor, în termen de 1 O zile se organizează un nou scrutin în secţia de votare sau în circumscripţia electorală în care s-a constatat săvârşirea fraudei electorale, potrivit procedurii prevăzute în Lege. Până la obţinerea rezultatelor pentru noul scrutin sunt suspendate operaţiunile electorale referitoare la numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor. Aceste atribuţii se completează şi cu altele prevăzute de Lege pentru Biroul Electoral Central, şi anume: 1) asigură publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a listei cuprinzând denumirea şi semnele electorale ale partidelor politice, alianţelor acestora ori ale organi­ zaţiilor minorităţilor naţionale legal constituite, care au dreptul să participe la alegeri şi comunică acestora lista tuturor birourilor şi oficiilor electorale, imediat după constituire; 2) asigură aducerea la cunoştinţă publică a semnelor electorale, prin publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, după soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a contestaţiilor formulate, şi le comunică birourilor de circumscripţie în vederea imprimării lor pe buletinele de vot;

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

141

Hotărârile şi deciziile BEC se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică. În realizarea atribuţii şi a activităţilor desfăşurate în perioada electorală, aparatul de lucru al eloraşi ac Biroului Electoral Central este asigurat de Autoritatea Electorală Permanentă împreună cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar statisticienii de către Institutul Naţional de Statistică. Conform art. 12 alin. (6) din Lege, Biroul Electoral Central îşi încetează activitatea în termen de 48 de ore de la publicarea rezultatelor alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I. 2. Birourile electorale de circumscripţie în cadrul alegerilor parlamentare Aceste birouri conduc operaţiunile electorale într-o circumscripţie electorală (judeţ) şi sunt constituite câte unul pentru fiecare dintre cele 43 de circumscripţii electorale. Biroul electoral al circumscripţiei electorale pentru cetăţenii români cu domiciliul sau cu reşedinţa în străinătate are sediul în municipiul Bucureşti. Legea prevede dispoziţii referitoare la constituirea, componenţa şi atribuţiile acestora. Cât priveşte componenţa, biroul electoral de circumscripţie se compune din 3 jude­ cători de la tribunalele judeţene sau al municipiului Bucureşti, după caz, din cel mult 9 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor acestora ori organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care participă la alegeri în circumscripţia electorală în care funcţionează biroul respectiv, precum şi un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente. Birourile electorale de circumscripţie se organizează în judeţe şi în municipiul Bucureşti. Există, de asemenea, un birou electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul în afara României, care are sediul în municipiul Bucureşti. În total, Legea reglementează 43 de birouri electorale de circumscripţie, în tot atâtea circumscripţii electorale. Constituirea birourilor electorale de circumscripţie se face tot în două etape şi cu respectarea aceleaşi reguli de procedură şi a aceloraşi termene ca şi Biroul Electoral Central. Deosebirile se referă doar la faptul că judecătorii care sunt desemnaţi, în termen de 21 zile de la data începerii perioadei electorale, dintre judecătorii în exerciţiu de la tribunale, de către preşedintele acestuia, pentru toate circumscripţiile electorale; pentru circumscripţia electorală organizată pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara României, procedura se desfăşoară la Tribunalul Bucureşti, unde, de fapt, se realizează două proceduri, şi anume: una pentru desemnarea a 3 judecători, pentru această din urmă circumscripţie electorală, care are sediul în municipiul Bucureşti, şi o a doua pentru desemnarea altor 3 judecători pentru circumscripţia electorală a municipiului Bucureşti; data tragerii la sorţi se aduce la cunoştinţă publică, prin presă, de preşedintele tribunalului, cu cel puţin 48 de ore înainte; după desemnarea judecătorilor, aceştia din urmă aleg preşedintele biroului şi pe locţiitorul acestuia, în termen de 24 de ore de la desemnarea lor; după alegerea preşedintelui şi a locţiitorului acestuia, se trece la completarea co mponenţei acestui birou, cu reprezentanţii partidelor şi a celorlalte formaţiuni politice, precum şi ai Autorităţii Electorale Permanente; comunicarea reprezentanţilor se face în scris şi în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive a candidaturilor; repre­ ze ntanţii Autorităţii Electorale Permanente sunt desemnaţi de către aceasta, în termen de 24 de ore, după desemnarea judecătorilor.

142

DREPTUL ELECTORAL

Toate celelalte reguli referitoare la constituirea Biroului Electoral Central sunt apli­ cabile şi birourilor electorale de circumscripţie, cu unele excepţii referitoare la termene [art. 13 alin. (5)-(8) din Lege], şi anume: - termenul de 48 de ore de la constituirea birourilor pentru comunicarea, în scris, a numelui şi prenumelui reprezentanţilor competitorilor electorali care au grup parlamentar în cel puţin una dintre Camerele Parlamentului; - termenul de 5 zile până la data până la care se pot propune candidaturi, în care competitorii electorali fără grup parlamentar în niciun dintre Camerele Parlamentului trebuie să comunice reprezentanţii lor în birourile de circumscripţie; - termenul de 24 de ore pentru completarea birourilor cu reprezentanţii competitorilor electorali cu grup parlamentar în cel puţin una dintre Camerele Parlamentului; - termenul de 48 de ore pentru birourilor cu reprezentanţii competitorilor electorali care nu au grup parlamentar în cel puţin una dintre Camerele Parlamentului. Atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie sunt prevăzute în art. 14 din Legea electorală. Similar Biroului Electoral Central, biroul electoral de circumscripţie asigură aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privitoare la alegeri doar într-o circumscripţie electorală în care funcţionează, ţinând cont de interpretările uniforme ale Biroului Electoral Central, răspunde la toate solicitările birourilor secţiilor de votare şi veghează la organizarea, din timp, a secţiilor de votare. O altă atribuţie este aceea de a primi şi înregistra candidaturile de parlamentari depuse, ocazie cu care verifică îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru a candida şi de a constata rămânerea lor ca definitive. De asemenea, comunică BEC, în termen de 24 de ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, competitorii electorali care au depus candidaturi la nivelul circumscripţiei electorale în cauză şi numărul de candidaturi depuse. Denumirea de „competitor electoral" a fost considerată conformă cu Constituţia, de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 305 din 12 martie 2008. Legea conferă birourilor electorale de circumscripţie atribuţii de autoritate de contencios electoral şi de soluţionare a întâmpinărilor referitoare la propria activitate şi a contestaţiilor cu privire la operaţiunile electorale ale birourilor electorale din secţiile de votare sau, după caz, oficiilor electorale care se găsesc în cadrul circumscripţiei electorale respective, în care oficiile sau secţiile electorale funcţionează. Contestaţiile se soluţionează prin decizii, care sunt obligatorii pentru biroul sau oficiul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile publice la care se referă, iar în cazul nerespectării lor pot fi aplicate sancţiunile legale. Birourile electorale de circumscripţie, împreună cu primarii, au obligaţia de a asigura distribuirea buletinelor de vot, a ştampilelor de control, a celor cu menţiunea VOTAT, a formularelor de procese-verbale şi a celorlalte materiale necesare procesului electoral, către birourile electorale ale secţiilor de votare şi oficiile electorale, după caz, care se află în raza lor teritorială. Biroul electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate distribuie cele de mai sus secţiilor de votare din străinătate, cu sprijinul logistic al Ministerului Afacerilor Externe. Birourile electorale de circumscripţie sunt factori esenţiali în stabilirea rezultatelor alegerilor şi în atribuirea mandatelor de deputat şi de senator. În acest scop, ele au atribuţia de a primi de la birourile electorale ale secţiilor de votare rezultatele înregistrate la aceste

Partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

143

secţii, de a totaliza aceste rezultate la nivelul circumscripţiei electorale şi al fiecărui colegiu uninominal, pe partide politice sau alianţele acestora, şi de a întocmi un proces-verbal cu rezultatele din circumscripţia electorală. La nivelul municipiului Bucureşti, biroul electoral de circumscripţie totalizează rezultatele alegerilor transmise de oficiile electorale. Ulterior, aceste procese-verbale, care cuprind numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare colegiu uninominal, se trimit Biroului Electoral Central care, astfel, stabileşte compe­ titorii electorali care au depăşit pragul electoral. Primind comunicarea, care îi cuprinde pe competitorii electorali care au depăşit pragul electoral, din partea Biroului Electoral Central, biroul electoral de circumscripţie trece la: stabilirea propriu-zisă a rezultatelor alegerilor; la atribuirea mandatelor de parlamentari şi la eliberarea certificatelor doveditoare ale alegerii, potrivit scrutinului legal. În acelaşi timp, i se predau buletinele de vot nule, cele contestate şi cele care au fost primite de la birourile secţiilor de votare sau oficiile electorale, după caz. După această fază, birourile electorale de circumscripţie înaintează Biroului Electoral Central procesele-verbale privind rezultatele alegerilor, întâmpinările, contestaţiile şi procesele-verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare sau oficiile electorale, după caz. Firesc, se înaintează şi modul de soluţionare a întâmpinărilor. În cazul în care se constată neconcordanţe în procesele-verbale primite de la birourile secţiilor de votare sau oficiile electorale, Biroul Electoral Central solicită preşedinţilor acestora şi mem­ brilor care i-au însoţit să le corecteze sub semnătură şi cu aplicarea ştampilei. Birourile electorale ale circumscripţiilor electorale mai au şi alte atribuţii, şi anume: fac publicaţiile şi afişările cu privire la candidaturi şi aduc la cunoştinţă publică, numărul de alegători înscrişi pe listele electorale permanente ale fiecărei secţii de votare. Hotărârile se aduc Ia cunoştinţă în şedinţă publică, realizându-se astfel transparenţa activităţii acestor importante structuri electorale. 3. Oficiile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti în cadrul alegerilor parlamentare Prin Legea nr. 373/2004, în prezent abrogată, a fost reglementată legal, pentru prima dată în România, organizarea şi funcţionarea oficiilor electorale. Legea electorală în vigoare le-a menţinut reglementarea. Aceste structuri electorale se organizează doar la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, datorită mărimii acestora, atât din punctul de vedere al populaţiei, cât şi al suprafeţei lor. De altfel, o astfel de organizare electorală este conformă cu exigenţa unei reglementări legale separate pentru municipiul Bucureşti. Oficiile electorale au o reglementare asemănătoare cu cea a birourilor electorale de circumscripţie şi a birourilor secţiilor de votare, urmând să examinăm doar eventualele reguli diferite faţă de ultimele. Oficiile electorale sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 7 membri, ca reprezentanţi ai compe­ titorilor electorali (ai partidelor politice, alianţelor acestora şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care participă la alegeri). Aceştia din urmă sunt desem­ naţi potrivit regulilor prevăzute pentru birourile electorale de circumscripţie; preşedintele şi locţiitorul trebuie să fie magistraţi Gudecători); judecătorii sunt desemnaţi prin tragere la sorţi de preşedintele Tribunalului Bucureşti, dintre judecătorii în exerciţiu ai judecătoriei sectorului, în care este organizat oficiul electoral, cu cel mult 20 zile înainte de data al egerilor; reprezentanţii Autorităţii Electorale Permanente sunt desemnaţi, în termen de

144

DREPTUL ELECTORAL

24 de ore de la desemnarea judecătorilor, pentru fiecare oficiu electoral; completarea componenţei oficiului electoral cu reprezentanţii competitorilor electorali cu grup parlamentar se face în termen de 24 de ore de la data desemnării judecătorilor, fiind aplicabile regulile prevăzute pentru birourile electorale de circumscripţie. De la expirarea termenului de 24 de ore, într-un alt termen de 24 de ore sunt desemnaţi reprezentanţii competitorilor electorali care nu au grup parlamentar în cel puţin una dintre Camerele Parlamentului. În lipsa unei dispoziţii corespunzătoare, în opinia noastră, oficiile electorale se consi­ deră constituite la data desemnării tuturor membrilor lor (judecători şi reprezentanţi ai competitorilor electorali), pentru că aceasta este regula în acest domeniu, Legea regle­ mentând excepţii, în mod expres, atunci când a dorit să o facă. În art. 14 din Lege sunt prevăzute atribuţiile oficiilor electorale şi care sunt asemă­ nătoare cu cele ale birourilor electorale de circumscripţie. Aceste atribuţii se referă la: urmărirea aplicării dispoziţiilor legale referitoare la alegeri în sectorul respectiv; vegherea la organizarea din timp a secţiilor de votare; comunicarea, în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive a candidaturilor, preşedinţilor birourilor secţiilor de votare, care sunt competitorii electorali care au depus candidaturi în colegiile uninominale, precum şi numărul de candidaturi depuse, în vederea completării componenţei birourilor secţiilor de votare; primirea buletinelor de vot şi a ştampilelor (de control şi cu menţiunea VOTAT), a formularelor de proces-verbal şi a celorlalte materiale necesare procesului electoral, de la Biroul electoral al circumscripţiei municipiului Bucureşti şi distribuirea lor, împreună cu primarii de sectoare, birourilor electorale ale secţiilor de votare din sectorul în cauză; totali­ zarea rezultatelor alegerilor de la secţiile de votare, pentru fiecare colegiu uninominal, pentru deputaţi şi pentru senatori, şi transmiterea către Biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti, a procesului-verbal cuprinzând rezultatele alegerilor; rezolvarea întâmpinărilor privitoare la propria activitate şi a contestaţiilor care privesc operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare; înaintarea către Biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti a proceselor-verbale primite de la birourile secţiilor de votare care cuprinde rezultatele alegerilor, întâmpinările şi contestaţiile formulate. Deciziile birourilor oficiilor electorale se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică sau se afişează pe site-ul propriu, iar în lipsa unor dispoziţii procedurale exprese, considerăm că această aducere la cunoştinţă publică se face în condiţiile prevăzute de Lege pentru Biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti, tocmai datorită similitudinii dintre regulile prevăzute de Lege pentru birourile oficiilor electorale cu cele pentru birourile elec­ torale de circumscripţie. În plus, dispoziţiile legale referitoare la organizarea şi activitatea birourilor secţiilor de votare sunt, oarecum, derogatorii de la cele care reglementează organizarea şi activitatea celorlalte structuri electorale. 4. Birourile electorale ale secţiilor de votare în cadrul alegerilor parlamentare Acest tip de birouri electorale conduc operaţiunile electorale care se desfăşoară în cadrul secţiilor de votare. Ele constituie structurile electorale de la nivelul de bază şi sunt cele mai numeroase. Pentru aceste motive, organizarea şi activitatea lor sunt reglementate prin norme oarecum derogatorii de la cele referitoare la Biroul Electoral Central şi la celelalte birouri şi oficii electorale. Legea prevede reguli oarecum diferite pentru birourile secţiilor de votare din ţară faţă de secţiile de votare din străinătate.

Partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

145

În ceea ce priveşte birourile secţiilor de votare din ţară. Cât priveşte componenţa lor, birourile secţiilor de votare din ţară sunt formate dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi din cel mult 7 membri. Cvorumul de lucru este de cel puţin 5 membri. Cât priveşte constituirea biroului secţiei de votare din ţară, se păstrează principiul celor două etape de constituire, precum şi cel al compunerii atât din persoane fără aparte­ nenţă politică, cât şi din reprezentanţi ai partidelor politice şi ai alianţelor acestora, care participă la alegeri. În acest fel se asigură imparţialitatea şi corectitudinea operaţiunilor electorale în cadrul sectiei de votare unde se pun cele mai complexe probleme electorale. ' Într-o primă etapă, sunt desemnaţi preşedintele şi locţiitorul acestuia. Desemnarea preşedintelui şi a locţiitorului acestuia se face de către Autoritate, prin tragere la sorţi computerizată, în şedinţă publică, anunţată cu 48 de ore înainte, dar nu mai târziu de 15 zile anterior datei alegerilor. Desemnarea se va face din rândul persoanelor înscrise în corpul experţilor electorali, cu domiciliul sau reşedinţa în judeţul respectiv sau în municipiul Bucureşti. Au prioritate absolvenţii cu studii universitare de licenţă în domeniul ştiinţelor juridice şi apoi ceilalţi absolvenţi cu licenţă. Rezultatul este consemnat într-un proces-verbal semnat de reprezentanţii Autorităţii şi preşedinţii birourilor electorale de circumscripţie şi se aduce la cunoştinţă publică prin afişare pe site-ul Autorităţii, precum şi la sediile birourilor electorale de circumscripţie şi pe site-ul acestora. Legea prevede în dispoziţiile art. 16 un statut al experţilor electorali, inclusiv condiţiile pentru înscrierea la examenul de admitere în corpul acestei noi categorii de experţi. În cea de-a doua etapă, sunt desemnaţi membrii birourilor secţiilor de votare, care sunt reprezentanţi ai competitorilor electorali, în 2 zile după desemnarea preşedintelui biroului şi a locţiitorului acestuia. În acest scop, competitorii electorali sunt obligaţi să comunice listele sub forma unui tabel cu reprezentanţii lor în birourile electorale ale secţiilor de votare. Comunicările se fac birourilor electorale de circumscripţie şi oficiilor electorale, după caz. Un competitor electoral poate avea cel mult 3 reprezentanţi în biroul electoral al secţiei de votare. În termen de 48 de ore de la comunicarea tabelelor, preşedintele birourile electorale ale circumscripţiilor electorale sau, după caz al oficiului electoral, completează componenţa birourilor electorale ale secţiilor de votare, din raza lor teritorială, cu reprezentanţii competitorilor electorali, utilizând procedura reglementată pentru birourile electorale de circumscripţie, desemnându-i pe aceştia. Cu această ocazie, se încheie un proces-verbal, care constituie actul legal de învestitură a biroului sau oficiului electoral, după caz. De la data acestui proces-verbal biroul electoral al secţiei de votare se consideră constituit. Copii certificate ale acestor procese-verbale se pun la dispoziţia competitorilor electorali, la solicitarea lor scrisă. În alte cuvinte, birourile secţiilor de votare se consideră constituie şi, astfel, pot să-şi realizeze atribuţiile, la data desemnării tuturor membrilor acestora, cu alte cuvinte şi a reprezentanţilor competitorilor electorali. În lipsa lor, biroul nu poate funcţiona. Mai mult, în ceea ce priveşte birourile secţiilor de votare, Legea nu face diferenţă între competitorii electorali cu reprezentare în Parlament şi ceilalţi fără o asemenea reprezentare, aşa cum o face în ceea ce priveşte celelalte birouri electorale. Componenţa astfel stabilită se comunică preşedintelui biroului electoral de circumscripţie care, la rândul său, o trimite primarilor prin intermediul prefecţilor. Aceştia din urmă

146

DREPTUL ELECTORAL

comunică componenţa în cauză tuturor primăriilor. Toate comunicările se fac într-un termen de 2 zile. În ceea ce priveşte birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate. Acestor birouri electorale sunt compuse dintr-un preşedinte şi el mult 8 membri. Cvorumul de lucru este de 3 membri, dintre care unul trebuie să fie preşedintele. Preşedinţii acestor birouri sunt desemnaţi de Autoritate, în aceleaşi condiţii şi termene ca cele reglementate de Lege pentru birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate. Din corpul experţilor electorali fac parte personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi al institutelor culturale din străinătate, precum şi alţi cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate şi care au drept de vot. Pentru desemnarea preşedinţilor a tuturor birouri electorale ale secţiilor de votare din străinătate este aplicabil principiul apropierii domiciliului sau a reşedinţei de sediul secţiei de votare, precum şi cel al pregătirii universitare, fiind prioritare studiile juridice. Membrii acestor birouri electorale sunt desemnaţi prin tragere la sorţi de către preşedintele acestui decupaj electoral, la propunerea competitorilor electorali. În oricare dintre cazurile care pot apărea în practica electorală, preşedintele este obligat legal să completeze componenţa biroului electoral pe care îl conduce cel mai târziu până cu 2 zile înainte de ziua votării. În cadrul procedurii de desemnare a reprezentanţilor competitorilor electorali din com­ ponenţa birourilor electorale ale secţiilor de votare, pot apărea o serie de situaţii care, chiar dacă nu sunt reglementate, cu toate că era necesar, trebuie să fie examinate, pentru că se pot ivi în practica electorală. Atribuţiile birourilor secţiilor de votare, indiferent care sunt acestea, sunt prevăzute în art. 18 din Lege, dispoziţii care reglementează, printre altele, obligaţiile primarilor şi prefecţilor de a asigura pentru secţiile de votare, logistica necesară desfăşurării votării. De asemenea, în acelaşi scop, Legea prevede o serie de obligaţii ale Autorităţii Electorale Permanente, care se exercită, de principiu, între perioadele electorale. În termen de 24 de ore de la data constituirii lor, birourile electorale ale secţiilor de votare primesc, de la primari, listele electorale permanente, pe baza unui proces-verbal. De asemenea, ele primesc, pe bază de proces-verbal, de la primari buletinele de vot pentru alegătorii care urmează să voteze la secţii, ştampila de control şi pe cea cu menţiunea VOT AT, formularele de procese-verbale şi celelalte materiale necesare desfăşurării efective a procesului electoral. În acelaşi timp, mai primesc câte două exemplare de buletine de vot anulate de preşedintele biroului secţiei de votare, unul pentru senat şi celălalt pentru Camera Deputaţilor, care vor fi afişate într-un loc vizibil, în ziua premergătoare datei alegerilor. Birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate primesc cele de mai sus din partea biroului electoral al circumscripţiei electorale pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate. Una dintre cele mai importante atribuţii ale biroului este aceea de conducere a opera­ ţiunilor de votare şi de asigurare a ordinii în localul secţiei şi în jurul acesteia. Exercitarea acestei atribuţii presupune cunoaşterea legii, dar şi o bună cunoaştere a metodelor de lucru cu publicul. După încheierea votării, biroul electoral procedează la numărarea voturilor şi la con­ semnarea rezultatelor votării. Biroul secţiei de votare este şi o autoritate de contencios electoral, întrucât are ca atribuţii rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate, asigurând corecti-

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

147

tudinea şi legalitatea operaţiunilor electorale. Birourile electorale ale secţiilor de votare nu au printre atribuţii rezolvarea unor contestaţii, întrucât acestea au regimul unor căi de atac împ otriva modului în care un organ electoral soluţionează întâmpinările formulate în legă­ tură cu activitatea sa. Or, nu există o altă structură electorală inferioară biroului electoral al secţiei de votare. Aceste birouri electorale înaintează biroului electoral de circumscripţie sau ofi­ ciului electoral, după caz, procesele-verbale cuprinzând rezultatele votării, buletinele de vot întrebuinţate şi necontestate, pe cele nule şi pe cele contestate, împreună cu întâmpinările depuse şi materialele la care ele se referă, listele electorale, îndosariate. Prin excepţie, birourile secţiilor de votare din străinătate predau materialele de mai sus biroului electoral al circumscripţiei electorale din străinătate, cu sprijinul logistic al Ministerului Afacerilor Externe, iar dacă acesta şi-a încheiat activitatea Tribunalului Bucureşti. În acelaşi context, predau prefectului, pe bază de procese-verbale, buletinele de vot anulate şi neutilizate, ştampilele şi celelalte materiale utilizate, iar birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate le predau, împreună cu buletinele de vot întrebuinţate şi necontestate misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare. Aceste birouri eliberează reprezentanţilor competitorilor electorali câte o copie, certi­ ficată de preşedintele biroului electoral în cauză, de pe fiecare proces-verbal. De asemenea, eliberează observatorilor şi reprezentanţilor mass mediei acreditaţi, prin preşedintele secţiei de votare, câte o copie a procesului-verbal cuprinzând rezultatele alegerilor. O importantă atribuţie, şi care este pentru prima dată reglementată, este aceea refe­ ritoare la verificarea, prin mijloace electronice şi conform hotărârii Biroului Electoral Central, îndeplinirea condiţiilor legale pentru exercitarea dreptului de vot, precum şi corelările dintre procesele-verbale prin care au fost consemnate rezultatele votării. Competitorii electorali pot contesta modul de formare şi competenţa birourilor electorale, în termen de cel mult 48 de ore de la expirarea termenului de constituire sau de completare a acestora. Contestaţiile se depun şi se soluţionează de decupajul electoral imediat superior celui la care este organizat biroul electoral la care se referă contestatia. În cazul Biroului Electoral Central contestaţia se soluţionează de Înalta Curte de Cas�ţie şi Justiţie. Legea prevede că hotărârile pronunţate sunt definitive. Desigur că, în cazul birourilor electorale care soluţionează contestaţii, caracterul definitiv al hotărârilor pronunţate este neconstituţional faţă de prevederile art. 21 din Constituţie. Într-o asemenea situaţie de vădită neconstituţionalitate este necesar ca de lege ferenda să se elimine un astfel de caracter, urmând să se creeze un mecanism legal de formulare a unor plângeri împotriva hotărârilor pronunţate de birourile electorale în contes­ taţiile formulate, în faţa instanţelor judecătoreşti. În legătură cu posibilitatea atacării în justiţie a hotărârilor birourilor electorale, Curtea Constituţională a avut ocazia de a se pronunţa, soluţia statuată fiind aplicabilă şi materiei examinate, chiar dacă decizia se referea la prevederile Legii nr. 64/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, modificată şi completată. Astfel, Curtea a reţinut că numai hotărârile instanţelor de judecată pronunţate potrivit competenţelor stabilite de dispoziţiile legale sunt definitive şi doar împotriva lor nu există cale de atac. ,,Or, potrivit prevederilor legale, hotărârile birourilor electorale sunt pronunţate în cadrul jurisdicţiilor speciale activităţii electorale şi ele nu exclud accesul liber la justiţie. Aceste hotărâri, fiind acte cu caracter jurisdicţional ale organelor administrative, pot fi atacate în justiţie de către

148

DREPTUL ELECTORAL

cei interesaţi, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 (în prezent abrogată de Legea nr. 554/2004 - n. n.)". (Decizia Curţii Constituţionale nr. 325 din 14 septembrie 2004) Soluţia pronunţată de Curte, este aplicabilă atât alegerilor pentru consti­ tuirea autorităţilor administraţiei publice locale, cât şi celor pentru alegerea Preşedintelui României şi a deputaţilor şi senatorilor, pentru că birourile electorale pronunţă acelaşi tip de hotărâri şi aproape în exercitarea aceloraşi atribuţii electorale.

Se cfiun e a a 6- a Registrul electoral şi listele electorale pentru alegerile parlamentare Între listele electorale şi Registrul electoral există o strânsă legătură, întrucât listele electorale cuprind cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral. Registrul electoral este un sistem informatic naţional de înregistrare şi actualizare a datelor de identificare a cetăţenilor români cu drept de vot şi a informaţiilor privind aron­ darea acestora la secţiile de votare. În acest Registru sunt înscrişi toţi cetăţenii români cu drept de vot, care au domiciliul (reşedinţa) în România sau în străinătate şi care au împlinit vârsta de 18 ani. În alte cuvinte, Registrul cuprinde alegătorii români, iar datele conţinute de acesta sunt destinate exclusiv procesului electoral. Ca urmare, orice persoană poate solicita informaţii despre înregistrările cuprinse în Registru numai în ceea ce o priveşte. În art. 24 alin. (2) din Lege sunt cuprinse obiectivele Registrului şi care sunt urmă­ toarele: înregistrarea şi actualizarea datelor de identificare ale cetăţenilor români cu drept de vot; realizarea comunicărilor prevăzute de Lege în legătură cu datele de identificare ale cetăţenilor români, precum şi a celor legate de actualizarea listelor electorale permanente; arondarea la secţiile de votare; întocmirea listelor electorale permanente. Registrul este structurat pe unităţile administrativ-teritoriale prevăzute de lege, pentru alegătorii cu domiciliul sau reşedinţa în ţară, iar pe cei din străinătate pe state şi localităţi. Fiecare alegător este arondat o singură dată în Registru. Efectuarea unor operaţiuni în Registru se realizează de persoanele împuternicite de Autoritate, de către primari sau de către persoane desemnate de către aceştia, după caz. Persoanele de mai sus, asigură actualizarea Registrului. Legea prevede în art. 25 alin. (4)-(6) un statut special pentru aceste persoane. Primarii şi Ministerul Afacerilor Externe însă transmit Autorităţii lista acestor persoane pentru a fi autorizate. Orice alegător poate solicita informaţii referitoare la propriile sale date înscrise în Registru, potrivit unei proceduri prevăzute de art. 27 din Lege. Autoritatea adoptă instrucţiuni referitoare la măsurile de securitate pentru gestio­ narea şi utilizarea Registrului, care trebuie să vizeze elementele prevăzute de art. 31 alin. (1) din Lege. Radierea alegătorilor din Registru se face din oficiu, pentru motivele prevăzute de Lege. Conform prevederilor art. 46 din Lege, autorităţile publice competente au obligaţia de a comunica Autorităţii cazurile de interzicere a exercitării drepturilor electorale şi pe cele de punere sub interdicţie, actualizări intervenite în datele personale ale alegătorilor şi persoanele decedate, persoanele care şi-au pierdut cetăţenia sau care, având vârsta de pest e 18 ani, au dobândit cetăţenia română.

Partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

149

Alegătorii au dreptul să verifice înscrierile din Registru şi să formuleze întâmpinări în legătură cu omisiunile, înscrierile greşite şi cu orice erori din Registru. Întâmpinările se depun la filialele sau birourile Autorităţii, care sunt obligate să se pronunţe, prin decizie, în termen de 3 zile de la înregistrare. Împotriva deciziilor se pot formula contestaţii care se soluţionează în 3 zile de la înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială domi­ ciliază alegătorul, iar hotărârea pronunţată este definitivă. Contestaţiile alegătorilor din străinătate se soluţionează de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în aceleaşi condiţii. ■ Cât priveşte listele electorale În vederea participării la vot, doar cetăţenii români cu drept de vot şi numai aceştia sunt înscrişi în listele electorale. Listele electorale cuprind cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral, care nu trebuie confundat cu Registrul secţiilor de votare. Necesitatea întocmirii acestor liste constă în faptul că, deşi votul este universal, nu toţi cetăţenii au dreptul să-l exercite. (Paul Negulescu, George Alexianu) De altfel, în opinia noastră, întocmirea listelor electorale este cea mai importantă operaţiune electorală din tot procesul electoral, întrucât ele cuprind pe cei care deţin şi exercită suveranitatea (puterea), mai ales că puterea îşi are sorgintea în popor. De aceea, autorităţile publice trebuie să acorde o foarte mare importanţă acestor liste, mai ales că sunt multe asemenea autorităţi publice care au atribuţii în acest domeniu. Listele electorale sunt permanente şi suplimentare. 1. Listele electorale permanente Spre deosebire de perioada anterioară, în care nu se introduseseră listele electorale permanente, ci doar cele speciale, în prezent Legea permite introducerea unor asemenea liste, preluând modelul practicat în alte ţări. (Franţa) De pe listele electorale permanente se întocmesc copii ale acestora, pe care se votează, în ziua alegerilor. Potrivit prevederilor art. 49 din Lege, listele electorale permanente sunt de două categorii, şi anume: cele din ţară şi cele din străinătate. Se evită astfel, neajunsurile care s-au produs în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014. Listele electorale permanente din ţară se întocmesc, în trei exemplare oficiale, şi se tipăresc de către primarii comunelor, oraşelor sau ai municipiilor, ai subdiviziunilor administrative ale municipiilor, pe secţii de votare şi pe baza datelor cuprinse în Registrul electoral. Tipărirea lor trebuie să se facă până cu cel mult 3 zile înainte de data alegerilor. De asemenea, primarii sunt obligaţi sa pună la dispoziţia competitorilor electorali, la cerere, cu cel mai târziu 1O zile înainte de data alegerilor un extras din Registrul electoral. Aceste liste se semnează de către primari. Listele electorale permanente din străinătate se întocmesc şi se tipăresc de Auto­ ritate, iar apoi se transmit biroului electoral pentru cetăţenii români care au domiciliul sau reşedinta în străinătate. Aceste liste se semnează de împutemiciti ai Autoritătii. În 'ipoteza de mai sus, primarul apare şi ca autoritate p�blică locală, (administrativă), alături de calitatea sa de reprezentant al comunităţii locale. Listele electorale sunt docu­ mente de stat unice, pe care le întocmeşte primarul în numele autorităţii statale, nu al coml!nităţii care l-a ales. O asemenea reglementare există şi în alte state. In termen de 24 de ore de la data constituirii Biroului Electoral Central, Autoritatea co munică acestuia numărul alegătorilor înscrişi în Registrul electoral, precum şi numărul minim de semnături necesar candidaturilor la nivel naţional şi în fiecare

150

DREPTUL ELECTORAL

circumscripţie electorală. În acelaşi termen, Biroul Electoral Central comunică aceleaşi informaţii birourilor electorale de circumscripţie. Comunicările se aduc la cunoştinţă publică de îndată, de acelaşi Biroul Electoral Central. 2. Listele electorale suplimentare Aceste liste electorale sunt pentru alegerile din ţară, pe de o parte, şi pentru cele din străinătate, pe de altă parte. Listele electorale suplimentare cuprind aceleaşi elemente ca şi cele permanente şi se sem�ează de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare unde au fost întocmite. In art. 51 alin. (2), pentru secţiile de votare din ţară, sunt prevăzute categoriile de persoane care pot fi înscrise în listele electorale suplimentare, şi anume persoanele care: sunt omise din listele electorale permanente; nu au făcut cereri pentru a fi înscrişi în Registrul electoral; în ziua votării se află în altă unitate administrativ-teritorială decât cea în care îşi au domiciliul sau reşedinţa; sunt membri ai birourilor electorale ai secţiilor de votare sau sunt operatorii de calculator; mentin ordinea; sunt candidatii. În acelaşi articol, la alin. (3) din Lege, pentru secţiile de votar� din străinătate, sunt prevăzute persoanele care: fac parte din personalul misiunii, oficiului sau al institutului cultural din străinătate; sunt membri ai birourilor electorale ale secţiilor de votare sau oper�torii de calculator; sunt candidaţi. In legătură cu listele electorale suplimentare, Legea prevede regula de contencios electoral, alegătorii putând formula întâmpinări, la baza cărora stă dreptul subiectiv elec­ toral al alegătorilor de a verifica înscrierile făcute, în ceea ce îi priveşte, în listele electorale permanente. Întâmpinările se solutionează de biroul electoral al sectiei de votare din străinătate, prin decizie, fără ca Legea ;ă mai prevadă vreo cale de atac. Î� aceste condiţii, considerăm că cel interesat se poate plânge, pe calea contenciosului administrativ, instanţei judecă­ toreşti competente, în condiţiile Legii nr. 554/2004, pentru că, în caz contrar, se poate susţine cu temei încălcarea liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie. Listele electorale suplimentare sunt definitive în cazul în care nu au fost contestate, întâmpinările au fost respinse sau în cazul în care plângerile au fost respinse definitiv. În toate aceste situaţii, listele electorale suplimentare, fiind definitive, nu vor mai putea fi atacate în niciun mod, iar autorităţile publice cu atribuţii în domeniul electoral sunt obligate să le utilizeze în procesul de votare aşa cum sunt ele. Spre deosebire de legislaţia electorală anterioară, în prezent nu mai este reglementată procedura afişării listelor electorale permanente, dar se prevede, în continuare, dreptul alegătorilor de a verifica aceste liste, indiferent dacă sunt permanente sau suplimentare. Acest drept de verificare a listelor electorale este unul subiectiv electoral, rară însă să fie un drept fundamental politic. Se ctiun e a a 7- a Candidaturile pentru alegerile parlamentare În procesul desfăşurării alegerilor, operaţiunea electorală a depunerii candidaturilor este deosebit de importantă şi poate fi considerată substanţa unui proces electoral. Depunerea candidaturilor reprezintă prima şi cea mai importantă operaţiune electorală legată direct de votare şi de procesul electoral, întrucât restul operaţiunilor electorale au darul de a pregăti şi a ajuta organizarea şi desfăşurarea procesului electoral.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

151

Legea reglementează propunerea de candidaţi, persoanele care pot candida, procedura unerii şi examinării candidaturilor şi contestaţiile care se pot formula în legătură cu ep d ndidaturile. ca În acelaşi timp, în art. 52 din Lege sunt reglementate câteva principii referitoare la candidaturi. Astfel, - listele de candidaţi şi candidaturile independente, denumite în continuare „candi­ daturi", se depun la birourile electorale de circumscripţie, până cel mai târziu cu 45 de înainte de data votării; - listele de candidaţi trebuie să asigure reprezentarea ambelor sexe, cu excepţia listelor cu un singur candidat; - numărul de candidaţi de pe o listă poate fi mai mare decât numărul de mandate de atribuit, cu doi până la un sfert din mandate; - într-o circumscripţie electorală un competitor electoral poate depune doar o singură listă de candidaţi pentru fiecare Cameră a Parlamentului. - competitorii electorali dintr-o alianţă electorală pot participa la alegeri doar pe lista alianţei în cauză, iar un partid politic poate face parte doar dintr-o singură alianţă; - nu sunt admise candidaturi independente pe listele competitorilor electorali şi nici liste de candidaţi independenţi; - un candidat poate candida doar pentru un mandat de senator sau de deputat, pentru că potrivit art. 71 alin. (1) din Constituţie nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat sau senator. Candidaturile pe mai multe liste de candidaţi sau pe liste şi candidat independent sunt nule de drept. Nulitatea se constată de către Biroul Electoral Central; - propunerile de candidaţi se întocmesc în 4 exemplare, semnate de conducerea competitorilor electorali, iar candidaţii independenţi, pe baza declaraţiei de acceptare; - propunerea de candidaţi trebuie să cuprindă elementele de conţinut prevăzute de art. 52 alin. (1 O) din Lege; - toţi candidaţii trebuie să depună o declaraţie de acceptare care va conţine elementele prevăzute de art. 52 alin. (12) din Lege; - necesitatea depunerii unei declaraţii pe proprie răspundere privind apartenenţa sau neapartenenţa la securitate ca poliţie politică; - nu pot candida persoanele care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de Lege; - pentru înregistrarea candidaturilor se vor depune câte 4 dosare care trebuie să cuprindă elementele prevăzute în art. 53 alin. (1) din Lege; - candidaturile se depun cel mai târziu cu 45 de zile înainte de data votării. Propunerile de candidaţi sunt legal clasificate, în funcţie de criteriul entităţii care le face, în două categorii: a) propunerile făcute de competitorii electorali (partide politice sau alianţele acestora etc.) şi b) propunerile de candidaţi independenţi. Cât priveşte prima categorie, sunt necesare unele precizări. În primul rând, trebuie precizat că Legea permite doar partidelor politice legal constituite sau alianţelor acestora să facă asemenea propuneri, inclusiv organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, fiind excluse coaliţiile politice. Această

152

DREPTUL ELECTORAL

soluţie se fundamentează pe faptul că Legea recunoaşte calitatea de subiect de drept electoral doar celor care pot face propuneri, nu şi coaliţiilor politice. Legea prevede la art. 54 alin. (1), pentru prima dată, obligaţia depunerii unei liste de susţinători de către competitorii electorali, cu excepţia candidaţilor independenţi, în vederea depunerii de liste de candidaţi în toate circumscripţiile electorale. Lista de susţinători trebuie să cuprindă 1 % din totalul alegătorilor înscrişi în Registrul electoral, indiferent dacă listele de candidaţi sunt depuse la Biroul Electoral Central sau la birourile electorale de circumscripţie electorală unde numărul de susţinători nu poate scădea sub 1000 de alegători. Cât priveşte cea de-a doua categorie, candidaţii independenţi pot participa la alegeri autopropunându-se, dacă sunt susţinuţi de liste de susţinători de cel puţin 1 % din numărul total al alegătorilor înscrişi în Registrul electoral cu adresele în circumscripţie electorală în care candidează, dar nu mai puţin de 1.000 de alegători. Candidaţii independenţi trebuie să depună personal, la biroul electoral de cir­ cumscripţie, 4 dosare, în vederea înregistrării candidaturilor lor, care să cuprindă elementele prevăzute în art. 55 din Lege. De principiu, majoritatea acestor elemente sunt identice cu cele din dosarele depuse de competitorii electorali, în vederea înregistrării candi­ daturilor. În ceea ce priveşte cele două categorii de liste susţinători, Legea prevede câteva reguli. Lista de susţinători trebuie să cuprindă: data alegerilor, numele şi prenumele candi­ datului, denumirea competitorului electoral, numele şi prenumele candidatului independent, codul numeric personal, data naşterii, adresa, denumirea, seria şi numărul actului de identitate şi semnătura susţinătorilor, precum şi numele, prenumele şi codul numeric al persoanei care a întocmit lista. Această ultimă persoană trebuie să depună o declaraţie pe proprie răspundere prin care să ateste veridicitatea semnăturilor susţinătorilor. Modelul listei susţinătorilor este prevăzut în anexa nr. 2 la Lege. Având în vedere răspunderea care revine candidaţilor independenţi, Legea cuprinde o serie de reguli care să garanteze realitatea susţinerii acestora. Astfel, lista de susţinători este un act public, cu toate consecinţele prevăzute de Lege, inclusiv cele penale. Susţinătorii pot fi numai cetăţeni cu drept de vot şi cu domiciliul sau reşedinţa în circumscripţie electorală pentru care se depun candidaturile. Un susţinător poate susţine mai multe candidaturi sau mai mulţi candidaţi indepen­ denţi. Susţinătorii sunt răspunzători pentru adeziunea lor. Legea cuprinde o serie de reguli speciale pentru candidaturile depuse de organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator. Aceste organizaţii au dreptul la un mandat de deputat, dacă au obţinut cel puţin 5% din numărul mediu de voturi pe ţară pentru alegerea unui deputat, număr care se referă la toţi competitorii electorali care au îndeplinit pragul electoral. Într-o asemenea situaţie se sunt 18 din cele 19 minorităţi naţionale înregistrate în România, minoritatea naţională maghiară fiind singura reprezentată în Parlament şi care are grupuri parlamentare atât în Senat, cât şi în Camera Deputaţilor. În rest celelalte minorităţi naţionale au câte un reprezentant care este deputat, toţi aceştia formând un grup parlamentare al minorităţilor naţionale în Camera Deputaţilor.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

153

Pot depune candidaturi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţio­ reprezentate în Parlament. Din conţinutul Legii rezultă ca aceste candidaturi nu e al n uie treb să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru acelaşi tip de competitori electorali, dar care nu sunt reprezentaţi în Parlament. Legea prevede la art. 56 alin. (3) definiţia minorităţii naţionale, care este acea etnie reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale. Pot depune candidaturi şi alte organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţio­ le, na legal constituite, care sunt de utilitate publică. Acestea trebuie să prezinte Biroului Electoral Central, în termen de 30 de zile de la data stabilirii datei alegerilor, o listă de membri de cel puţin 15% din numărul cetăţenilor, care s-au declarat, la ultimul recen­ sământ, ca aparţinând minorităţii respective. Modelul listei se aprobă prin hotărâre de Guvern. Dacă procentul de 15%, în cifră absolută, este mai mare de 20.000 de persoane atunci lista trebuie să cuprindă cel puţin 20.000 de persoane, care au domiciliul în cel puţin 15 judeţe şi în municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 300 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. Lista de membri, întocmită pe localităţi şi judeţe, trebuie să cuprindă: denumirea organizaţiei, numele şi prenumele membrilor, codul numeric personal, data naşterii, domiciliul, denumirea, seria şi numărul actului de identitate, semnăturile acestora, precum şi numele şi prenumele persoanei care a întocmit-o. Această ultimă persoană trebuie să depună o declaraţie pe proprie răspundere, prin care să ateste veridicitatea semnăturilor membrilor şi că lista s-a întocmit pentru participarea la alegerile parlamentare dintr-un anumit an. Aceleaşi reguli se aplică organizaţiilor cetăţenilor aparţi­ nând minorităţilor naţionale care au participat la alegeri şi au propus candidaţi comuni, cu două sau mai multe alte organizaţii, dar nu se aplică acelora care au participat la alegeri într-o alianţă electorală. În situaţia în care niciun candidat comun nu a fost ales, se atribuie, pentru toate organizaţiile, un mandat de deputat candidatului care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Acest mandat se acordă peste numărul total de mandate rezultat din norma de reprezentare. Legea prevede o serie de reguli referitoare la posibilitatea competitorilor electorali de a constitui alianţe electorale în vederea participării la alegeri (art. 57). Aceştia se pot asocia numai la nivel naţional, pe baza unui protocol. Un competitor electoral poate face parte doar dintr-o singură alianţă electorală. Denumirile alianţelor electorale pot fi păstrate doar dacă aceasta şi-a păstrat componenţa iniţială şi aceasta nu poate fi utilizată de o altă alianţă electorală. Legea reglementează procedura înregistrării protocolului de constituire a unei alianţe electorale. Protocolul se depune la Biroul Electoral Central care pronunţă o hotărâre de admitere sau de respingere, în termen de 24 de ore, iar aceasta poate fi contestată tot în 24 de ore de la data pronunţării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Candidaturile depuse sunt examinate de birourile electorale de circumscripţie, unde de altfel se depun, în vederea respectării condiţiilor prevăzute de Lege. Unul dintre exemplarele de candidaturi depuse se înregistrează, în termen de 48 de ore de la restituirea sa de biroul electoral de circumscripţie, la tribunalul în a cărei rază teritorială se află circumscripţie electorală. În cazul circumscripţiei electorale pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, înregistrarea se face la Tribunalul Bucureşti. În termen de 24 de ore de la înregistrare, un exemplar de propunere de candidatură se afişează la sediul biroului electoral de circumscripţie, la sediul acestuia.

154

DREPTUL ELECTORAL

Legea reglementează modul de soluţionare a unor situaţii care pot apărea în viaţa unui candidat. Astfel, un candidat poate să renunţe la candidatură, să şi-o retragă sau s ă decedeze. În cazul renunţării la candidatură, cel în cauză o poate face doar până la data limită reglementată pentru depunerea candidaturilor, pe baza unei declaraţii pe proprie răspundere, depusă la biroul electoral de circumscripţie. În cazul retragerii candidaturii, se poate depune o alta până la data limită de depunere a candidaturilor. Retragerea se semnează de persoana care a semnat propunerea de candidatură. În cazul decesului, Legea reglementează două situaţii. Astfel, dacă decesul s-a produ s anterior tipăririi buletinelor de vot, candidatul nu va mai fi înscris pe acest buletin, iar dacă s-a produs după o asemenea tipărire, votarea se face pe buletinele deja tipărite, decedatului ne mai acordându-i-se un mandat. Biroul electoral de circumscripţie sau Biroul Electoral Central, după caz, pot admite sau respinge propunerea de candidatură, în termen de 48 de ore de la depunere, prin decizie, care se afişează, încheindu-se un proces-verbal în acest scop. Decizia în cauză poate fi contestată în termen de 48 de ore de la data afişării, la tribunalul în a cărei rază teritorială se află circumscripţie electorală în cauză, unde se şi depune acea contestaţie, sub sancţiunea nulităţii. Pentru circumscripţie electorală pentru românii din străinătate, contes­ taţia se soluţionează, în aceleaşi condiţii, de Tribunalul Bucureşti. Împotriva hotărârilor pronunţate în contestaţii se poate formula apel, în termen de 48 de ore, la instanţele ierarhic superioare tribunalelor, care le vor soluţiona, la rândul lor, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Această ultimă hotărâre este definitivă. După epuizarea şi acestor proceduri judiciare, Biroul Electoral Central şi Biroul elec­ toral de circumscripţie constată, prin procese-verbale, rămânerea definitivă a candida­ turilor. În termen de 24 de ore, Biroul Electoral Central comunică tuturor birourilor electorale de circumscripţie acest fapt. În alte următoare 24 de ore, birourile electorale de circumscripţie vor dispune prefectului confecţionarea machetelor buletinelor de vot şi afişează la sediul lor candidaturile definitive. Candidaturile definitive se fac publice prin presă şi orice alt mijloc de informare în masă, cheltuielile fiind suportate de cei interesaţi. Legea nr. 35/2008, abrogată prin Legea nr. 208/2015, prevedea câteva reguli referi­ toare la constituirea unor depozite financiare. În prezent aceste reguli nu mai sunt în vigoare. Astfel, Era prevăzută necesitatea constituirii unui depozit, în contul Autorităţii Electorale Permanente, cu o valoare de 5 salarii minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat. Fiecare competitor electoral trebuia să facă dovada constituirii acestui depozit, la data depunerii candidaturii. O asemenea regulă readucea în discuţie problema dacă constituirea unor astfel de depozite reprezintă un cens de avere sau o condiţie de îndeplinit pentru a putea candida. În opinia noastră, în actualul context social-politic din ţara noastră, depozitul care era prevăzut trebuia să fie considerat o condiţie democratică pentru depunerea candidaturii, şi nu un cens de avere, mai ales datorită valorii sale accesibile, neprohibitive şi oarecum modice. De altfel, considerăm că, diferenţa dintre censul de avere şi condiţia demo­ cratică pentru depunerea propunerii de candidatură constă în caracterul exagerat de mare şi, astfel, prohibitiv şi inaccesibil al sumei în cauză, caracter care ar bara posibilitatea

Partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

155

unei persoane de a candida, cu toate că aceasta ar îndeplini toate condiţiile în acest sens. Ca urmare, o sumă accesibilă şi modică constituie o condiţie democratică pentru depunerea unei propuneri de candidatură şi nicidecum un cens de avere. Depozitul se putea restitui numai în cazul în care competitorul electoral a obţinut cel puţin 2% din voturile valabil exprimate la nivel naţional. Pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât cele care atingeau pragul electoral, depozitul se restituia, dacă acestea obţinea un mandat de deputat. Depozitul se restituia candidaţilor independenţi doar dacă aceştia obţineau cel puţin 20% din voturile valabil exprimate, în colegiul uninominal în care candidau. Restituirea se făcea de Autoritatea Electorală Permanentă, în termen de 14 zile lucrătoare de la data rămânerii definitive a rezultatelor alegerilor dintr-o circumscripţie electorală. În legătură cu constituţionalitatea depozitului de constituit pentru fiecare candidat în parte, Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin Decizia nr. 305 din 12 martie 2008, în sensul că „dispoziţiile din reglementările internaţionale nu se opun unor circumstanţieri şi chiar unor restricţii în exercitarea libertăţilor". Astfel, în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, Curtea a reţinut că, în virtutea prevederilor art. 19 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, exercitarea libertăţilor poate fi supusă anumitor limitări, care trebuie să fie stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare, printre altele, apărării securităţii naţionale sau ordinii publice. De asemenea, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001 Curtea, referindu-se la prevederile art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, a reţinut că „dreptul de a fi ales trebuie exercitat fără restricţii nerezonabile, ceea ce implică posibilitatea existenţei unor condi­ ţionări în exerciţiul acestor drepturi. Or, condiţia impusă de ( . . . ) legea criticată (constituirea unor depozite pentru fiecare candidat - n. n.) este necesară pentru exercitarea cu bună-credinţă a dreptului de a fi ales şi, de altfel, depozitul constituit se restituie în condi­ ţiile prevăzute de ( . . . ) lege. De altfel, dispoziţii similare se regăsesc şi în legislaţia altor state membre ale Uniunii Europene"; Teoretic, în opinia noastră, nu ar putea candida, această imposibilitate constituindu-se într-o interdicţie absolută, persoanele care, la data depunerii candidaturilor, nu îndeplinesc condiţiile democratice constituţionale de a fi alese. De asemenea, credem că nu ar putea candida prefecţii, subprefecţii şi conducătorii serviciilor publice ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi guvernamentale decon­ centrate care îşi depun candidatura pentru un mandat de parlamentar, în circumscripţiile electorale constituite în unităţile administrativ-teritoriale în care îşi exercită sau şi-au exercitat funcţia, într-o perioadă de timp anterioare datei de stabilire a datei votării. Guvernul ar putea numi prefecţi şi subprefecţi interimari. Această interdicţie are caracter relativ şi este firească, având în vedere influenţa electorală care s-ar putea produce, persoana în cauză putând însă candida în oricare altă circumscripţie electorală decât cea în care a îndeplinit funcţiile enumerate. În legătură cu interdicţia relativă, în art. 5 alin. (7) din fosta Legea m. 373/2004 (în prezent abrogată) se prevedea o excepţie care a născut vii controverse la momentul adoptării sale, potrivit căreia Preşedintele României în funcţie la data alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului, dacă se afla în ultimele 3 luni ale mandatului, putea candida, ca

156

DREPTUL ELECTORAL

independent, pe lista unui partid politic ori unei alianţe a acestora, pentru obţinerea unui mandat de deputat sau de senator. Această posibilitate a unei persoane de a candida, în acelaşi timp, atât pentru Parlament, cât şi pentru calitatea de Preşedinte al României nu este interzisă de Constituţie care prevede doar incompatibilitatea dintre cele două demnităţi, ceea ce înseamnă că, dacă persoana în cauză este aleasă în ambele demnităţi, trebuie să îşi dea demisia dintr-una dintre ele, pentru că nu o putea exercita decât pe una. Ca urmare, în acest caz, dacă Preşedintele României era ales senator sau deputat, era obligat să opteze între exercitarea calităţii de parlamentar sau de preşedinte, până la data validării într-una dintre cele două calităţi. Prevederile art. 5 alin. (7) din fosta Lege nr. 373/2004 (în prezent abrogată) au făcut obiectul examinării de către Curtea Constituţională, care prin Decizia nr. 339 din 17 septembrie 2004 a stabilit că sunt constituţionale, reţinând că textele constituţionale nu interzic nici explicit, nici implicit, posibilitatea ca Preşedintele României, în funcţie la data alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului, să candideze ca independent pe listele unui partid politic, unei alianţe a acestuia pentru un mandat de deputat sau de senator, în condiţiile prevăzute de textul de lege criticat. Calitatea de Preşedinte al României nu este prevăzută în categoria de cetăţeni stabilită limitativ de art. 37 alin. (1) şi de art. 40 alin. (3) din Constituţie, cărora le este interzisă exercitarea dreptului fundamental de a fi aleşi, deşi, pe durata mandatului, nu poate fi membru al unui partid politic, conform dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Constituţie, republicată. Curtea nu a putut considera că situaţia prevă­ zută în art. 84 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte o incompatibilitate politică temporară pentru Preşedintele României, ar putea, în lipsa unei prevederi constituţionale, să aibă consecinţa interzicerii dreptului de a fi ales pentru Preşedintele României, în condiţiile în care acesta nu devine membru al unui partid politic. Numai printr-o interpretare forţată s-ar putea reţine, prin adăugare la Constituţie, că situaţia din art. 5 alin. (7) din Lege ar putea fi convertită într-o incompatibilitate, iar o astfel de interpretare ar disimula crearea unei norme constituţionale, ceea ce ar contraveni principiului supremaţiei Constituţiei, prevăzut în art. 1 alin. (5) din Constituţie. În privinţa susţinerii lipsei neutralităţii şi a echidistanţei în cazul aplicării prevederilor criticate, Curtea Constituţională a reţinut că această susţinere nu reprezintă motiv de neconstituţionalitate. De altfel, problema modului în care Preşedintele îşi exercită rolul său, prevăzut de art. 80 din Constituţie, ţine de măsura în care acesta îşi îndeplineşte obligaţiile, de etica exercitării mandatului prezidenţial, care, în cazul în care este încălcat grav, atrage răspunderea constituţională a titularului acestui mandat. Apoi, mutatis mutandis, problema s-ar putea pune şi cu privire la situaţia în care Preşedintele României ar candida pentru un al doilea mandat succesiv, conform art. 81 alin. (4) din Constituţie. Cu toate acestea, nici nu se poate concepe să i se interzică Preşedintelui în funcţie să candideze pe listele unui partid politic sau unei alianţe a acestuia pentru cel de-al doilea mandat succesiv, întrucât, astfel, textul respectiv ar deveni inaplicabil şi lipsit de conţinut. Credem că, abrogarea prevederii legale în cauză nu elimină problema examinată de Curtea Constituţională şi nici soluţia pronunţată, întrucât motivarea acesteia s- a fundamentat pe prevederile din Constituţia rămase în vigoare, şi nu pe cele legale abrogate . Ca urmare, decizia Curţii trebuie să fie considerată ca fiind aplicabilă şi în prezent.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

157

Se cfiu n e a a 8- a Buletinele de vot, semnele şi ştampilele electorale. Denumirea alianţelor de partide politice pentru alegerile parlamentare 1. Buletinele de vot pentru alegerile parlamentare Buletinele de vot sunt documentele în care se înscriu propunerile de candidaţi ale competitorilor electorali, semnele electorale, care corespund fiecărei propuneri şi se vor concretiza, prin aplicarea ştampilei cu menţiunea VOT AT, precum şi opţiunile electorale exprimate de către alegători. Potrivit art. 61 din Legea, modelul, dimensiunile şi condiţiile de tipărire ale buletinelor de vot se stabilesc prin hotărâre a Autorităţii. Legea nu mai reglementează modelul buletinelor de vot pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, aşa cum era prevăzut în fosta Lege nr. 373/2004, pentru că nu se mai doreşte asigurarea uniformizării lor, iar o asemenea uniformizare nu a putut asigura secretul votului. Legea prevede o serie de reguli referitoare la buletinele de vot. Astfel: - ordinea înscrierii candidaţilor pe buletinele de vot se stabileşte de biroul electoral de circumscripţie, prin tragere la sorţi, mai întâi, pentru partidele politice parlamentare, alianţele acestora, care cuprind cel puţin un partid politic parlamentar şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care au grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului. Apoi, pentru partidele politice neparlamentare, alianţele acestora şi pentru celelalte organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Candidaţii independenţi sunt imprimaţi în partea finală a buletinului de vot, în ordinea înregistrării candidaturilor lor. - tragerea la sorţi se face de către preşedintele biroului electoral de circumscripţie, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a candidaturilor, în prezenţa reprezentanţilor competitorilor electorali. Lipsa unora dintre aceştia sau a acestora nu poate împiedica realizarea operaţiunii electorale de tragere la sorţi; - tragerea la sorţi se afişează la sediul sediul biroului circumscripţiei electorale cu 24 de ore înainte; - rezultatul tragerii la sorţi poate fi contestat la biroul electoral de circumscripţie, unde se şi depune contestaţia „pe loc", şi se soluţionează „de îndată" de către acelaşi birou electoral. Decizia pronunţată este definitivă. Desigur că, textul în cauză este profund neconstituţional, întrucât nu permite posibilitatea aplicării accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 2 1 din Constituţie. În acelaşi timp, cele două expresii puse între ghilimele sunt total imprecise şi pot lăsa loc la multe interpretări, ceea ce va avea efecte negative asupra desfăşurării procesului electoral, mai ales că suntem în prezenţa unor reguli de procedură; - în conţinutul său, un buletin de vot trebuie să cuprindă patrulatere, într-un număr suficient pentru a fi tipărite toate candidaturile, în afară de ultima pagină, pe care se aplică doar ştampila de control. Patrulaterele se numerotează de la stânga la dreapta. Paginile se numerotează şi ele. - din punctul de vedere grafic, în unghiul din stânga sus al patrulaterului se imprimă denumirea integrală a competitorului electoral, inclusiv sintagma „candidat independent", în timp ce, în unghiul din dreapta sus se tipăreşte semnul electoral. În mijlocul patrula­ terului se tipăresc numele şi prenumele candidaţilor, identificaţi potrivit prevederilor art. 61 alin. (6) din Lege;

158

DREPTUL ELECTORAL

- imprimarea buletinelor de vot se face cu litere de aceeaşi mărime, cu aceleaşi carac­ tere şi cu aceeaşi cerneală, într-un număr egal cu cel al alegătorilor din listele electorale permanente, cu o suplimentare de 10%, realizându-se astfel punerea în aplicare a prin­ cipiului egalităţii între candidaţi. Pentru secţiile de votare din străinătate numărul de buletine de vot este stabilit de Autoritate, după consultarea Ministerului Afacerilor Externe; - imprimarea buletinelor de vot se asigură de prefecţi, cu avizul Autorităţii, iar pentru secţiile de votare din străinătate de prefectul municipiului Bucureşti. Imprimarea trebuie să se finalizeze cu cel puţin 15 zile înainte de data votării. În scopul realizările celor de mai sus, în termen de 48 de ore de la data expirării termenului pentru depunerea de candidaturi, prefectul transmite Autorităţii macheta fiecărui tip de buletin de vot, în vederea avizării, iar avizul, care este de conformitate, se emite în termen de 24 de ore. Autoritatea poate solicita prefectului modificarea acestei machete. Preşedintele biroului circumscripţiei electorale afişează copia machetei buletinului de vot la sediul acestui birou, timp de 48 de ore de la data comunicării prefectului. Competitorii electorali pot solicita biroului electoral al circumscripţiei electorale modificarea machetei buletinului de vot şi tipărirea corectă a lor de către prefect; - buletinele de vot se predau preşedinţilor birourilor electorale de circumscripţie, care le vor distribui, prin intermediul primarilor, preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu cel puţin 2 zile înainte de data votării, în pachete sigilate şi pe bază de procese-verbale; - câte două exemplare ale buletinului de vot, anulate de preşedintele biroului electoral de circumscripţie, se afişează, cu o zi înainte, la sediul fiecărei secţii de votare. De asemenea, 2 exemplare ale buletinului de vot, anulate de preşedintele biroului electoral de cir­ cumscripţie vor fi eliberate, la cerere, fiecărui competitor electoral. Gestionarea buletinelor de vot este o problemă de cea mai mare importanţă, având în vedere consecinţele care se pot produce în cazul unei gestionări defectuoase. Numai o gestionare corespunzătoare asigură alegeri corecte. Toate detaliile prezentate par, la prima vedere, inutile, dar ele îşi au rostul lor, mai ales în cadrul unui proces electoral care trebuie să se desfăşoare corect şi să producă efecte la fel de corecte. De aceea, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării, mai ales că suntem în prezenţa unor proceduri, iar normele procedurale sunt de strictă interpretare. Numai astfel legiuitorul pune la îndemâna autorităţilor publice instrumentele necesare şi precise de lucru, asigură garanţii juridice pentru cetăţean în vederea realizării unei votări corecte, precum şi pentru securitatea buletinelor de vot. În vederea asigurării transparenţei procesului electoral şi pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinele de vot, legea prevede obligaţia afişării. Afişarea se face, de regulă, la sediile secţiilor de votare sau ale circumscripţiilor electorale, unde alegătorii şi competitorii electorali au acces direct. În acest fel, se realizează publicitatea buletinului de vot, a dimensiunilor şi conţinutului acestuia, operaţiunea aceasta electorală fiind menită să garanteze corectitudinea votului şi diminuarea posibilităţii utilizării unor buletine de vot false. Tot în scopul asigurării unor alegeri corecte şi a transparenţei procedurii electoral e, specifice unui stat de drept, Legea prevede dreptul competitorilor electorali, inclusiv al candidaţilor independenţi participanţi la alegeri, de a obţine, la cerere, pentru fiecare în parte, din partea birourilor electorale de circumscripţie, eliberarea a două buletine de vot, avizate şi anulate. Acest drept nu aparţine oricui, ci doar celor enumeraţi mai sus, care sunt subiecte ale raporturilor de drept electoral.

Partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

159

2. Semnele electorale în cadrul alegerilor parlamentare Semnele electorale sunt reprezentări grafice, care sunt imprimate pe buletinele de şi care îl ajută pe alegător să identifice mai uşor candidaţii pe care îi preferă sau, t vo eventual, pe candidatul independent. Semnele electorale sunt folosite în alegeri, fiind utile în campania electorală, perioadă în care alegătorii se obişnuiesc cu ele, dar şi ca instrumente de propagandă electorală. Sorgintea lor este în societăţile umane în care au existat şi există analfabeţi şi care, în momentul votării, trebuiau sau trebuie, după caz, totuşi să-şi exprime opţiunea politică, pentru că au un drept fundamental de a vota. Uneori, în acest scop, singura posi­ bilitate a analfabeţilor era şi este aceea a identificării candidaţilor prin semnele electorale. În prezent, în multe state, justificarea lor este cu totul alta, chiar dacă s-ar putea menţine şi cea tradiţională, şi anume identificarea mai lesnicioasă a candidatului (competitorul electoral) preferat. În alte cuvinte, în multe state, fără a mai fi necesar, semnul electoral apare ca fiind util atât competitorilor electorali, în general, cât şi alegătorilor, uneori grafica şi semnificaţia lor putând deveni obiect de mare dispută politică sau judecătorească. Ca urmare, posibilele tensiuni şi pasiuni legate de semnele electorale nu pot lăsa pe legiuitor indiferent, în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil acestora. Legea electorală prevede regimul juridic al semnelor electorale, reglementând câteva reguli. Astfel, în vederea unei identificări corespunzătoare, Legea prevede că semnul electoral se imprimă în colţul din dreapta sus al patrulaterelor de pe buletinele de vot, într-un spaţiu grafic determinat. Semnele electorale se stabilesc de fiecare competitor electoral, exclusiv candidaţi independenţi, cu cel puţin 40 de zile înainte de ziua votării. Din lege rezultă că semnele electorale nu pot fi utilizate de candidaţii independenţi. Legea consacră astfel utilizarea semnului electoral numai de către organizaţiile politice. Legea prevede că semnele electorale se depun, în vederea înregistrării lor, la Biroului Electoral Central după constituirea acestuia, de către fiecare competitor electoral. Biroul Electoral Central poate admite sau respinge un semn electoral, prin decizie, în termen de cel mult 5 zile de la depunerii sale. În legătură cu admiterea sau cu respingerea semnului electoral, pot fi formulate contestaţii, care se depun în termen de 3 zile şi care se soluţionează de Tribunalul Bucureşti, în cel mult 3 zile de la data înregistrării. Hotărârea pronunţată este definitivă şi se comunică în cel mult 24 de ore părţilor şi Biroului Electoral Central. Acelaşi birou aduce la cunoştinţă publică semnele electorale definitive, a doua zi după expirarea termenului pentru formularea contestaţiilor. Aducerea la cunoştinţă publică se face prin publicarea pe pagina proprie de Internet şi în Monitorul Oficial al României, Partea I. Legea reglementează o serie de limite şi interdicţii referitoare la semnele electorale. Astfel, semnele electorale comunicate Biroului Electoral Central trebuie să se deose­ bească clar de cele înregistrate anterior; este interzisă utilizarea aceloraşi simboluri grafice, oricare ar fi figura geometrică în care sunt încadrate; se poate utiliza semnul electoral permanent declarat la înscrierea organizaţiei politice la Tribunalul Bucureşti; semnele electorale nu pot fi contrare legii, ordinii de drept, bunelor moravuri şi nu pot combina sau reproduce simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale organismelor inter­ naţionale ori ale unor culte religioase, cu excepţia partidelor politice, care sunt membre ale

160

DREPTUL ELECTORAL

unor organizaţii politice internaţionale, caz în care se pot utiliza semnele acelor organizaţii, ca atare sau într-o combinaţie. În ceea ce priveşte atribuirea semnului electoral de către Biroul Electoral Central, Legea prevede câteva foarte importante reguli. Astfel, în cazul în care acelaşi semn electoral este solicitat de mai multe partide ori alianţe politice, acesta va fi atribuit, confonn principiului prior tempore potior jure, celui care a înregistrat primul respectivul semn electoral. În cazul unor înregistrări concomitente sau al imposibilităţii stabilirii priorităţii, preşedintele Biroului Electoral Central va trage la sorţi pe beneficiarul semnului electoral, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de comunicare a semnelor electorale. Conform art. 62 alin. (4) din Legea electorală, semnele electorale folosite de un competitor electoral, înregistrate legal începând cu anul 1990, aparţin de drept acestuia, dacă le-a utilizat primul, neputând fi utilizate sau însuşite de un alt competitor electoral decât cu consimţământul celui căruia i-au aparţinut iniţial. De asemenea, cu toate că Legea electorală nu mai prevede, în aplicarea regulii mai sus examinate şi potrivit principiului analogiei legii, considerăm că este firesc ca semnele elec­ torale folosite la alegerile anterioare să nu poată fi utilizate de alţi competitori electorali decât cu consimţământul celor cărora le-au aparţinut, iar în ceea ce priveşte alianţele, cu consimţământul partidelor care au alcătuit alianţa iniţială. În acest scop, sunt necesare câteva precizări. Legea înţelege prin „alegeri anterioare" orice fel de alegeri (parlamentare, prezi­ denţiale, locale), în acest domeniu aplicându-se principiul ubi !ex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu o putem face). Credem că, în conţinutul acestei expresii ar trebui să fie incluse şi referendumurile desfăşurate anterior. Cât priveşte alianţele electorale, credem că este necesar consimţământul tuturor parti­ delor. Este de ajuns ca unul dintre partide să nu îşi dea consimţământul, caz în care utilizarea nu mai poate fi posibilă decât cu încălcarea Legii. Nu are nicio relevanţă faptul că fosta alianţă are sau nu aceeaşi componenţă de partide, ci este de ajuns ca un partid, care mai este sau nu mai este în alianţă, să nu îşi dea consimţământul. De asemenea, nu are relevanţă nici dacă alianţa îşi păstrează sau nu denumirea. În acest ultim caz, noua alianţă trebuie să-şi aleagă un alt semn electoral. O altă precizare se referă la faptul că obligaţia de a cere consimţământul priveşte numai semnele electorale de la alegerile anterioare, adică cea mai apropiată raportat la cea care urmează să se desfăşoare, fără să aibă relevanţă dacă ea a fost parlamentară, prezi­ denţială sau locală. În legătură cu înregistrarea sau nu a semnelor electorale, Legea prevede posibilitatea formulării unor contestaţii, care trebuie depuse în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de 60 de zile. Contestaţiile se soluţionează de Tribunalul Bucureşti în cel mult 2 zile de la înregistrare. Hotărârea pronunţată se comunică părţilor şi Biroului Electoral Central şi este definitivă şi irevocabilă. Legea electorală prevede că, Biroul Electoral Central va asigura aducerea la cunoştinţă publică a semnelor electorale, a doua zi după expirarea termenului de 60 de zile sau după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti pronunţate, ca urmare a soluţionării unei eventuale contestaţii, după caz.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

161

3. Denumirea alianţelor de partide politice în cadrul alegerilor parlamentare O altă metodă de identificare a unor preferinţe de candidaţi este aceea a denumirii or un alianţe de partide. Legea electorală reglementează o serie de reguli referitoare la denumirea alianţelor de partide. Erau necesare asemenea dispoziţii legale, întrucât dacă partidele politice îşi stabilesc denumirea în statutele aprobate şi dobândesc personalitate juridică, conform Legii, alianţele de partide nu dobândesc personalitate juridică şi nici nu existau reglementări în vederea stabilirii denumirii lor. Alianţele de partide, recunoscute de Lege, dobândesc cali­ tatea de subiect de drept electoral şi, în general, de drept constituţional şi au doar persona­ litate juridică specializată electorală, în condiţiile Legii. Datorită rolului foarte important, pe care îl are denumirea alianţei de partide pentru individualizarea opţiunilor electorale, Legea a stabilit regimul juridic al denumirii acestora. Astfel, ca şi semnul electoral, denumirea poate fi păstrată de alianţă numai dacă aceasta nu şi-a schimbat componenţa iniţială sau dacă niciunul dintre partidele politice, care au părăsit alianţa în cauză, nu înaintează Biroului Electoral Central, o scrisoare în care să arate că nu este de acord ca denumirea iniţială să fie păstrată de alianţă, în noua sa formă. Considerăm că, legal, neschimbarea componenţei iniţiale implică atât ieşirea unor partide politice din alianţa iniţială, cât şi intrarea altora. Atât timp cât din alianţa iniţială au ieşit sau au intrat alte partide politice, care nu existau în acea alianţă, ea nu îşi mai poate păstra denumirea. Opinia este susţinută de argumente de text din Lege, în care nu se distinge dacă „schimbarea componenţei iniţiale" a alianţei se realizează prin ieşirea sau prin intrarea unor partide, dar şi de argumente de interpretare. Astfel, este firesc ca denumirea să nu se poată păstra când un partid politic sau mai multe ies din alianţă, întrucât programul şi denumirea au fost rezultatul acordului tuturor aliaţilor, inclusiv al celor care ies din cea iniţială. De asemenea, intrând în alianţa iniţială, unele partide politice aduc elemente noi, pozitive sau negative, care pot duce la schimbări, de formă sau/şi de conţinut. Toate acestea trebuie să se regăsească în denumirea alianţei, denumire care este un element esenţial de identificare a partidelor politice preferate electoral şi care, ca element de formă, trebuie să-şi caute şi îşi caută conţinutul, aşa cum conţinutul trebuie să îşi caute forma. Ca urmare, atât timp cât componenţa iniţială a alianţei nu este aceeaşi, chiar dacă intră alte partide politice în cadrul ei, şi cu atât mai mult dacă ies partide politice, alianţa nu poate să îşi păstreze denumirea. Firesc, atât timp cât alianţa anterioară a încetat, nu mai poate exista nici denumirea. De aceea, Legea dispune că denumirea unei alianţe nu poate fi utilizată de o altă alianţă. Bineînţeles că această interdicţie există cu atât mai mult cu cât alianţa există. 4. Ştampilele electorale în cadrul alegerilor parlamentare Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei funcţionări a operaţiunilor de Votare, pentru care Legea electorală cuprinde foarte puţine reguli, cu toate că, faţă de marea lor importanţă, era necesară o reglementare detaliată. Există două tipuri de ştampile electorale: una de control a secţiei de votare şi o alta cu menţiunea „VOTAT" care se confecţionează cu cel puţin 10 zile înaintea datei votării.

162

DREPTUL ELECTORAL

Ştampila de control a secţiei de votare trebuie să identifice circumscripţia electorală, colegiul uninominal şi secţia de votare. Ea se aplică de către preşedintele biroului secţiei de votare, pe pagina albă, care este ultima din buletinul de vot. Buletinele de vot care nu au o asemenea ştampilă sunt nule. Cu aceeaşi ştampilă de control se sigilează urnele de vot şi se ştampilează înscrisuril e provenind de la secţia de votare şi cele ale acestora. Ştampila cu menţiunea „VOTAT" este folosită de alegător în ziua votării, prin aplicarea ei pe un patrulater care conţine opţiunea electorală pe care acesta o are. Aplicarea ei în patrulater înseamnă vot „pentru", orice altă aplicare constituie vot contra. În practica electorală, dar şi reglementat, există şi votul alb, care presupune ca buletinul de vot să fie introdus în urnă fără aplicarea ştampilei în vreunul dintre patrulatere. Un asemenea vot este efectul unei atitudini de protest. Votul alb este, de multe ori, cauza unor nereguli electorale, chiar dacă unele dintre aceste nereguli nu au prea mari efecte electorale negative ori producerea de fraude electorale. Modelul acestei ştampile conţine menţiunea „VOTAT" şi ar trebui să identifice circumscripţia electorală, colegiul uninominal şi secţia de votare. Ştampilele birourilor electorale se confecţionează de prefecţi, iar ştampilele cu men­ ţiunea VOTAT şi cea a Biroului Electoral Central de Ministerul Afacerilor Interne. Distribuirea ştampilelor se face după cum urmează: cele cu menţiunea VOTAT se distribuie birourilor electorale prin intermediul prefecţilor, iar pentru secţiile de votare din străinătate prin Ministerul Afacerilor Externe. Ştampilele se predau preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, pe bază de proces-verbal. Acestea trebuie păstrate de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare în deplină siguranţă. Ştampila cu menţiunea „VOT AT" trebuie să fie astfel dimen­ sionată încât să fie mai mică decât patrulaterul, în care alegătorul doreşte să o aplice pentru a îşi exercita dreptul de vot. Tuşul utilizat ar trebui să fie acelaşi într-o circumscripţie electorală.

Se cfiun e a a 9 - a Campania electorală în cadrul alegerilor parlamentare Definindu-se campania electorală, în literatura de specialitate se arată, într-o opinie, că aceasta reprezintă o „activitate în cadrul căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii, simpatizanţii acestora popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace platformele lor politice, în scopul de a orienta electoratul." (Ioan Moraru) Într-o altă opinie, pe care o considerăm mai completă, dar care, în general, cuprinde elemente comune primei opinii, campania electorală reprezintă „durata competiţiei dintre partide, formaţiuni politice, coaliţii ale acestora şi candidaţi independenţi, în scopul câşti­ gării opţiunii şi votului alegătorilor, prin prezentarea şi susţinerea candidaturilor şi a platfor­ melor electorale proprii" (Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ion Deleanu, Ioa n Vida) opiniilor în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului şi a celorlalte mijloace de informare în masă."

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

163

În art. 65 alin. (1) din Lege, este reglementată o definiţie a campaniei electorale, şi campania electorală este acea operaţiune electorală prin care competitorii electorali ume an „care participă la alegeri, precum şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului şi a celorlalte mijloace de informare în masă." În alte cuvinte, ,,În timpul campaniei electorale se asigură candidaţilor, în mod nediscriminatoriu, spaţii corespunzătoare pentru a se întâlni cu alegătorii. Spaţiile vor fi amplasate la sediul primăriei, case de cultură, cămine culturale şi cinematografe şi se asigură pe bază de înţelegere cu privire la cheltuielile de întreţinere." [art. 64 alin. (2) din Lege]. În legătură cu definirea campaniei electorale, Legea prevede alte câteva reguli în art. 65 alin. (3)-(6). Astfel, mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni legii; sunt interzise în campania electorală: organizarea unor acţiuni de campanie electorală în unităţile militare şi în şcoli pe perioada cursurilor. Chiar dacă legea nu prevede, credem că aceeaşi interdicţie trebuie să existe şi pentru facultăţi şi universităţi; folosirea mesajelor sau a sloganurilor cu caracter discriminator ori a mesajelor de incitare la ură şi intoleranţă, adică discursuri şi mesaje de propagandă electorală care incită, promovează ori justifică ura rasială, xenofobia, antisemitismul, alte forme de ură bazate pe intoleranţă sau orice alte forme de discriminare prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 1372000 privind pre­ venirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată; orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă ori etnică şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase. Din aceste definiţii şi reguli legale rezultă clar scopul campaniei electorale, aşa cum este el legalizat, şi anume disputa politică pentru câştigarea încrederii electoratului în candidaţii propuşi şi în platformele program ale celor care propun şi se înfruntă în cadrul unor alegeri libere, corecte şi periodice organizate într-o societate democratică dată. Din acest punct de vedere, campania electorală constituie unul dintre cele mai impor­ tante evenimente politice, întrucât asigură participarea nemijlocită a cetăţenilor în viaţa politică, în vederea desemnării reprezentanţilor lor pentru conducerea statului, deci pentru guvernare. Datorită acestei importanţe deosebite a campaniei electorale, Legea electorală în vigoare, spre deosebire de cea anterioară, a înţeles să cuprindă o reglementare amănunţită a acesteia, mai ales că imprecizia legii şi lipsa unor reguli în domeniul campaniei electorale, creează premisele unor foarte mari probleme şi complicaţii în procesul de aplicare, dar şi un câmp larg de analiză pentru doctrina de specialitate şi lasă loc multor interpretări care au ca efect lipsa coerenţei în aplicarea lor. Ca urmare, de lege ferenda, este necesar ca, şi în acest domeniu, legiuitorul să adopte regulile necesare detaliate, pe care, în parte, le-am semnalat în cadrul demersului nostru. Ca urmare, ne permitem să sugerăm, argumentând, soluţiile necesare, dar care, din păcate, sunt nereglementate. În ordinea firească a ciclului campaniei electorale, primul moment este deschiderea ei. Actuala Lege electorală nu prevede expres momentul deschiderii campaniei electorale, d urata acesteia şi momentul închiderii campaniei electorale. Deschiderea, durata şi închiderea campaniei electorale trebuie să fie în concordanţă cu prevederile art. 63 alin. (2) din Constituţie care revăd un termen de 3 luni, care curge de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului, în care trebuie organizate noile alegeri pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat.

164

DREPTUL ELECTORAL

Potrivit art. 64 din Lege, campania electorală începe cu 30 de zile înainte de data votării şi se încheie în sâmbăta care precede această dată, la ora 07,00. Din coroborarea acestor prevederi cu cele ale art. 63 alin. (2) din Constituţie rezultă că Legea nu poate reglementa o durată a campaniei electorale care să poată depăşi 3 luni de la expirarea man­ datului sau de la dizolvarea Parlamentului. Conform prevederilor constituţionale, campania electorală nu poate dura mai mult de 3 luni şi începe cu 30 de zile înainte de ziua votării şi se încheie cam cu 24 de ore înainte de momentul începerii votării. Cele 24 de ore anterioare momentului începerii votării sunt necesare pentru o binemeritată liniştire a spiritelor, a conştiinţelor, pentru limpezirea opţiunilor politice după campania electorală, care deseori este furtunoasă. Legea prevede o serie de garanţii necesare pentru organizarea şi desfăşurarea cores­ punzătoare a campaniei electorale, care sunt următoarele: a) Primirea de subvenţii de la bugetul de stat de partide politice şi alianţele acestora. Aceste subvenţii sunt o modalitate de finanţare de către stat a campaniei elec­ torale. Conform Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniei electorale, modificată şi completată, denumită în continuare „Lege", toţi compe­ titorii electorali, care participă la campania electorală primesc subvenţii de la bugetul de stat. Conform prevederilor art. 14 alin. (3) din Lege, subvenţiile se acordă în funcţie de următoarele criterii: numărul de voturi primite la alegerile generale pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi numărul de voturi primite la alegerile generale pentru autorităţile administraţiei publice locale. Subvenţiile se varsă lunar, prin bugetul Autorităţii, într-un cont special deschis de fiecare partid politic. Acordarea lor poate fi suspendată temporar de către Autoritate, pentru încălcarea unor prevederi din Lege. Legea prevede, în art. 23, posibilitatea depunerii unor contribuţii pentru campania electorală în cuantumurile acolo prevăzute. Categoriile de cheltuieli, care se pot finanţa din aceste subvenţii, sunt stabilite la art. 20 alin. (1) din Lege. Regula legală este că subventiile primite nu se restituie. În cadrul campaniei electorale, sunt finanţate d� către stat, şi nu din surse private, două categorii de cheltuieli, care reprezintă destinaţia veniturilor primite din subvenţii de la bugetul de stat. Pentru celelalte venituri nu se prevăd destinaţii legale. O primă categorie de cheltuieli sunt cheltuielile acoperite prin finanţare directă, concretizată în subvenţiile de la bugetul de stat şi care sunt cele la care se referă Legea electorală şi o a doua categorie de cheltuieli acoperite prin finanţare indirectă, care presupune suportarea, tot de la bugetul de stat, a unor cheltuieli pe care ar trebui să le facă competitorii electorali, şi anume: costul accesului la serviciile publice de radio şi televiziune, contravaloarea taxelor de timbru pentru acţiunile în justiţie legate de contenciosul electoral, al copiilor de pe procesele-verbale întocmite de birourile electorale sau al buletinelor de vot anulate, eliberate partidelor politice şi alianţelor acestora care au depus propuneri de candidaţi etc. Finanţarea indirectă priveşte doar perioada campaniei electorale, în timp ce, finan� ţarea directă presupune finanţarea atât înainte, în timpul, cât şi după încheierea campani ei electorale. Legea prevede două tipuri de interdicţii referitoare la contribuţii, şi anume: - interzicerea finanţării campaniei electorale de către persoane fizice sau juridice străine;

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

165

- reglementarea riguroasă a finanţării campaniei electorale din contribuţii, în mod direct sau indirect, de către persoane fizice sau juridice române. Cheltuielile competitorilor electorali pot fi finanţate, în afară de subvenţii de la getul de stat şi din: cotizaţii ale membrilor; donaţii, legate şi alte liberalităţi; venituri din u b vităţi proprii; împrumuturi în bani de la persoane fizice şi juridice române. acti În ceea ce priveşte contactare unor împrumuturi de către competitorii electorali. O asemenea posibilitate este reglementată pentru prima dată în legislaţia electorală. Acestea trebuie să fie făcute numai prin acte autentice notariale, sub sancţiunea nulităţii absolute, însoţite de documente de predare-primire, iar în contractul de împrumut trebuie să se prevadă modul şi termenele de restituire a sumelor împrumutate, termene care nu pot fi mai mari de 3 ani. Restituirea împrumuturilor trebuie să se facă doar prin virament bancar. Aceste împrumuturi nerestituite le termen se pot transforma în donaţii, dar numai cu acordul părţilor şi numai dacă nu s-a atins în anul în cauză plafonul legal pentru donaţii. Împrumuturile pentru sume mai mari d! 100 de salarii de bază minime brute pe ţară se supun condiţiilor legale de publicitate. In alte cuvinte, competitorii electorali trebuie să publice, până la 30 aprilie a anului următor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, lista persoanelor fizice şi juridice care au acordat împrumuturi a căror valoare depăşeşte 100 de salarii de bază minime brute pe ţară, precum şi suma suma totală a împrumuturilor cu o valoare sub cea de mai sus. Este interzisă acordarea de împrumuturi de către competitorii electorali către persoane fizice şi juridice, iar totalul anual al împrumuturilor nu poate depăşi 0,025% din bugetul de stat. Competitorii electorali pot primi împrumuturi de la persoane fizice într-un total de 200 de salarii de bază minime brute pe ţară pe un an, iar de la persoane juridice într-un total de 500 asemenea salarii pe un an. - interzicerea finanţării, în orice mod, a campaniei electorale de către o autoritate sau instituţie publică, regie autonomă, companie naţională, societate comercială sau bancară cu capital integral sau majoritar de stat, sindicate şi culte religioase. Încălcarea acestor interdicţii are drept efect confiscarea sumelor primite şi trecerea lor ca venit la bugetul de stat. O asemenea dispoziţie este necesară pentru a se evita ca Guvernul să poată influenţa alegerile prin manipularea fondurilor acestor organizaţii, în favoarea unui anumit partid politic, ceea ce, dacă s-ar întâmpla, ar fi un serios handicap pentru celelalte partide politice, pentru că ar crea o inegalitate de şanse cu posibile efecte asupra rezultatelor alegerilor. b) Plafonarea cheltuielilor (limitele maxime ale cheltuielilor). Din subvenţiile primite de la stat şi contribuţiile prevăzute de Lege, partidele politice îşi pot finanţa cheltuielile făcute în campania electorală. Legea nr. 334/2006, modificată şi completată, în art. 30 şi art. 34, plafonează (limitează la nivele maxime) aceste cheltuieli în funcţie de trei criterii, şi anume: baza de calcul, care este „salariul de bază minim brut pe ţară existent la data de 1 ianuarie a anului electoral", tipul de candidatură şi limita maximă de cheltuieli, care pot fi efectuate de un partid politic, o alianţă sau un candidat independent. Curtea Constituţională a reţinut că „noţiunea de salariu brut include, potrivit art. 155 din Codul muncii, atât salariile de bază, soldele pentru personalul militar şi indemnizaţiile lunare de încadrare, după caz, cât şi sporurile sau alte adaosuri aflate deja în plată." (Decizia n r. 1.415 din 4 noiembrie 2009) Aplicând aceste criterii, plafoanele (limitele maxime ale cheltuielilor) sunt: între 20 de salarii minime brute pe ţară pentru fiecare candidat la funcţia de consilier local în

166

DREPTUL ELECTORAL

consiliile comunale, până la 1 O.OOO de astfel de salarii pentru fiecare candidat la funcţia de primar general al municipiului Bucureşti, iar limita maximă de cheltuieli care pot fi efectuate de partidele politice, alianţele acestora ori candidaţii independenţi este de 25.000 de salarii de bază minime brute pe ţară. Pentru calitatea de deputat sau de senator plafonul cheltuielilor este de 350 de salarii de bază minime brute pe ţară, plafon care se aplică şi candidaţilor independenţi [art. 30 alin. (3) din Lege]. În art. 31 din Legea sunt prevăzute plafoanele maxime de cheltuielile care pot fi făcute din contribuţiile pentru campania electorală. În art. 32 alin. (1) Legea se prevede că, în termen de 15 zile de la data votării, compe­ titorii electorali vor depune la Autoritatea Electorală Permanentă o declaraţie privind respectarea plafoanelor maxime de cheltuieli. Sumele care depăşesc aceste plafoane se fac venit la bugetul statului. Potrivit prevederilor art. 38 din Lege, în termen de 90 de zile de la data votării, Autoritatea rambursează competitorilor electorali sumele aferente cheltuielilor efectuate, dacă aceştia au obţinut cel puţin 3% din voturile valabil exprimate la nivel naţional, pentru fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului. Tot în Lege este prevăzută obligaţia competitorilor electorali de a depune anual, până la data de 30 aprilie, la Autoritate un raport detaliat al veniturilor şi al cheltuielilor realizate în anul precedent, precum şi alte documente financiare prevăzute de lege, iar Autoritatea va publica aceste rapoarte celelalte documente depuse, pe pagina sa de Internet, în termen de 5 zile de la data depunerii lor. c) Mandatarul financiar. Mandatarul financiar este o instituţie specifică dreptului electoral şi este o persoană fizică ori juridică sau mai multe din România sau din străinătate, împuternicită (delegată) de un partid politic sau de mai multe ori de un candidat independent să primească fonduri pentru campania electorală, să organizeze evidenţa lor, să le gestioneze pentru alegeri şi să asigure, în calitate de specialist, legalitatea cheltuielilor şi a operaţiunilor financiare făcute. Cum este şi firesc, acestei instituţii îi sunt aplicabile, ca reguli de bază, normele Codului civil privitoare la mandatul cu sau fără reprezentare. Alături de aceste norme, instituţia trebuie să respecte şi dispoziţiile prevăzute pentru ea în Legea electorală. Mandatarul financiar mai are obligaţia de a declara la Autoritatea Electorală Permanentă donaţiile şi legatele primite după deschiderea campaniei electorale, după care ele pot fi utilizate. Desemnarea mandatarului financiar (sau a mandatarilor financiari), care are poziţia unui adevărat manager de campanie electorală, se face de conducerea partidului politi c ori de candidatul independent, după caz, iar dobândirea acestei calităţi se face numai după înregistrarea sa oficială la Autoritatea Electorală Permanentă şi aducerea sa la cunoştinţa publică, prin presă sau prin publicarea pe pagina de internet a partidului în cauză. În cazul în care sunt mai mulţi mandatari financiari, în momentul desemnării vor fi delimitate şi împuternicirile (competenţele) lor şi se va desemna un mandatar financiar coordonator. Această instituţie nu este specifică dreptului electoral român, ci ea se regăseşte în multe sisteme de drept, în foarte multe dintre ele purtând denumirea de manager electoral sau manager pentru alegeri (SUA, Marea Britanie, Franţa, Canada etc.).

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

167

Datorită faptului că Legea stabileşte că primirea fondurilor se face numai printr-un mandatar financiar, este lesne de înţeles că nedesemnarea unui asemenea mandatar are ca efect imposibilitatea legală de a primi şi cheltui asemenea fonduri. În cazul în care, totuşi, fondurile au fost primite, Legea prevede aplicarea unei sancţiuni contravenţionale şi trecerea sumei primite, indiferent de la cine, la bugetul de stat, pe baza hotărârii Autorităţii Electorale Permanente. Firesc, dacă primirea sumelor s-a făcut prin săvârşirea altor fapte ilegale (civile, penale etc.), se vor aplica şi sancţiunile corespunzătoare faptelor săvârşite. Bineînţeles că cel care a primit sumele, altfel decât prin mandatar financiar poate continua campania electorală, dar fără subvenţia confiscată. În calitatea pe care o are, mandatarul financiar are obligaţia legală de a ţine evidenţa contabilă a operaţiunilor financiare pentru fiecare circumscripţie electorală, judeţ şi candidat, după caz şi de a răspunde, solidar cu competitorul electoral, care l-a desemnat, de legalitatea operaţiunilor financiare, efectuate în perioada campaniei electorale. Potrivit art. 38 din Lege, mandatarul financiar este obligat să depună la Autoritate rapoarte detaliate ale veniturilor şi cheltuielilor electorale ale competitorilor electorali, precum şi cuantumul datoriilor. De asemenea, mandatarul financiar răspunde solidar cu competitorul electoral care l-a desemnat de legalitatea operaţiunilor financiare efectuate în perioada campaniei electorale. Ca urmare, răspunderea mandatarului este specializată şi poate interveni numai în situaţiile de mai sus. d) Controlul finanţării campaniei electorale prin subvenţii de la bugetul de stat. Controlul finanţării campaniei electorale, prin subvenţii de la bugetul de stat, se face doar de Curtea de Conturi, în condiţiile Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, singura autoritate publică abilitată în acest sens de Legea nr. 334/2006, modificată şi completată. În acelaşi timp, Autoritatea Electorală Permanentă controlează respectarea preve­ derilor legale privind finanţarea partidelor politice, alianţelor şi a candidaţilor indepen­ denţi, dar şi a campaniilor electorale. Controlul Autorităţii Electorale Permanente se reali­ zează anual şi ori de câte ori este sesizată Autoritatea Electorală Permanentă (art. 36 din Legea nr. 334/2006, modificată şi completată). Controlul se poate realiza atunci când există suspiciuni de încălcare a prevederilor legale privitoare la finanţarea partidelor. Sesizarea Autorităţii se poate face din oficiu sau de orice persoană interesată, care prezintă dovezi referitoare la nerespectarea prevederilor legale privind finanţarea partidelor politice. Rezultatele controlului (raportul) se publică, în Monitorul Oficial al României, Partea I şi pe pagina de internet a Autorităţii Electorale Permanente, până la 30 aprilie a anului următor. Autoritătile publice sunt obligate să sprijine Autoritatea Elec­ torală Permanentă în efectuar�a controlului. În acest scop, Autoritatea Electorală Permanentă ţine un registru în care se înscriu toate datele referitoare la activitatea finan­ ciară a partidelor, a alianţelor lor şi a candidaţilor independenţi, care trebuie comunicate acesteia. În vederea realizării controlului, în termen de 15 zile de la data publicării rezultatelor alegerilor, mandatarul financiar este obligat să depună la Autoritatea Electorală Permanentă un raport detaliat al veniturilor şi al cheltuielilor electorale pentru fiecare competitor electoral, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 60 de zile de la publicarea rezultatelor alegerilor. În reglementarea anterioară, importanţa depunerii

168

DREPTUL ELECTORAL

acestui raport era subliniată de faptul că „Validarea mandatelor candidaţilor declaraţi aleşi este condiţionată de depunerea, în termen, a raportului financiar" în cauză [ fostul art. 38 alin. (3) din Legea nr. 334/2006, modificată şi completată]. În termen de 30 de zile de la primirea raportului detaliat şi a eventualelor declaraţii şi documente solicitate pentru verificarea legalităţii încasărilor şi plăţilor efectuate în cam­ pania electorală, Autoritatea Electorală Permanentă se pronunţă asupra corectitudinii evidenţelor contabile electorale şi asupra legalităţii plăţilor făcute. În cazul constatării unor nereguli privind veniturile şi cheltuielile electorale, se poate dispune restituirea, în tot sau în parte, a subvenţiei primite de la stat, de către competitorul electoral respectiv. Hotărârea Autorităţii poate fi atacată la instanţa competentă teritorial şi material. e) Reglementarea unor contravenţii. În art. 41 din Legea nr. 334/2006, modificată şi completată, sunt prevăzute o serie de contravenţii, sancţionabile cu amenzi, care se referă, printre altele, la nedepunerea, în termenul legal, a raportului detaliat financiar la Curtea de Conturi; tipărirea sau distribuirea unor publicaţii şi afişe electorale cu încălcarea legii; finanţarea campaniei electorale de persoane fizice sau juridice din străinătate ori de o instituţie sau autoritate publică, regie autonomă, companie naţională, societate comercială sau bancară cu capital integral ori majoritar de stat, sindicat, cult religios sau de o altă entitate, care nu o poate legal face etc. f) Utilizarea în campania electorală numai următoarelor tipuri de materiale propagandistice electorale: afişe electorale cu dimensiunile de cel mult 500 mm/350 mm; materiale de propagandă electorală audio sau video; publicitate prin presa scrisă; materiale de propagandă electorală on line; broşuri, pliante şi alte materiale tipărite, fiind necesar ca pe fiecare material de propagandă competitorii electorali sa imprime mai multe informaţii şi date prevăzute de art. 28 alin. (2) din Lege. Competitorii electorali sunt obligaţi să declare prin mandatarii financiari, numărul de materiale de propagandă electorală produse şi utilizate, în cel mult 15 zile de la data votării. g) Campania electorală prin garantarea accesului la serviciile publice de radio şi televiziune al partidelor politice, alianţelor acestora şi al candidaţilor independenţi. O astfel de garanţie este conformă prevederilor art. 31 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia serviciile publice de radio şi de televiziune trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Cum se poate uşor observa, dreptul la antenă în sistemul nostru constituţional este doar un drept subiectiv cu caracter consti­ tuţional, precum este şi dreptul la replică, care aparţine numai grupurilor sociale şi politice importante şi care presupune nu numai atitudini pozitive din partea serviciilor publice de radio şi televiziune, ci şi garanţii constituţionale şi legale pentru realizarea sa. În unele sisteme de drept, dreptul la antenă este considerat drept fundamental al cetăţeanului (art. 40 din Constituţia Portugaliei din 1976). Potrivit Legii electorale, serviciile audiovizuale, publice sau private, trebuie să servească următoarele interese: ale electoratului de a primi informaţii corecte, astfel încât să voteze în cunoştinţă de cauză; ale competitorilor electorali de a se face cunoscuţi şi de a-şi prezenta platformele, programele politice şi ofertele electorale; ale radiodifuzorilor de a-şi exercita drepturile şi responsabilităţile profesiei de jurnalist.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

169

În legătură cu radiodifuzorii, Legea prevede că aceştia trebuie să asigure desfă­ şurarea unei campanii echilibrate, echitabile şi corecte pentru toţi competitorii electorali. Accesul la serviciile publice de radio şi televiziune implică două aspecte: unul financiar şi un altul referitor la repartizarea timpilor de antenă. În ceea ce priveşte primul aspect, potrivit prevederilor art. 68 din Lege, în cadrul campaniei electorale accesul partidelor politice parlamentare la serviciile pu blice de radiodifuziune şi de televiziune este gratuit. Cât priveşte partidele politice neparlamentare şi alianţele lor, accesul acestora este gratuit şi proporţional cu numărul de candidaturi propuse şi rămase definitive. Ca urmare, pentru acest tip de competitori electorali, fiecare societate publică de radio şi televiziune va trebui să ia în considerare depunerea unui numărul de liste complete de candidaţi în cel puţin 23 de circumscripţii electorale. Timpii de antenă se acordă, în ambele situaţii, după rămânerea definitivă a candida­ turilor, trebuie să fie proporţionali cu numărul listelor complete de candidaturi depuse şi sunt calculaţi de Societatea Română de Televiziune şi de Societatea Română de Radiodifuziune, în termen de 24 de ore de la primirea comunicării de la Biroul Electoral Central. Cât priveşte organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, acestea au acces la serviciile de radiodifuziune şi de televiziune, dacă participă la alegeri cu liste de candidaţi în circumscripţiile electorale şi în mod proporţional cu ponderea lor în totalul populaţiei judeţului, respectiv României. Ca urmare, Legea face diferenţa între partidele politice parlamentare, cele neparla­ mentare şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi prevede o con­ diţie comună, şi anume ca să participe la alegeri, iar accesul lor la timpii de antenă este garantat în toate cazurile. Până la calcularea şi repartizarea timpilor de antenă, partidele politice parlamen­ tare, alianţele lor şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament primesc aceşti timpi proportional cu ponderea lor parlamentară. În ceea ce priveşte accesul tuturor c�mpetitorilor electorali la posturile private se face în aceleaşi condiţii tarifare pentru toţi aceştia şi numai în cadrul dezbaterilor electorale. Solicitarea timpilor de antenă trebuie să se facă cu 40 de zile înainte de data votării. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, al repartizării timpilor de antenă, Legea prevede câteva reguli de procedură privind exercitarea dreptului de antenă. Conform prevederilor art. 67 din Lege, timpii de antenă vor trebui să fie utilizaţi, în cadrul grilelor de programe, în trei tipuri de emisiuni: - emisiuni informative, care vor trebui să cuprindă informaţii referitoare la sistemul electoral; tehnica votării şi activităţi de campanie ale candidaţilor. Emisiunile informative trebuie să se realizeze cu obiectivitate, echitate şi corectitudine faţă de public; - emisiuni electorale, în care candidaţii îşi pot prezenta programele politice şi activităţi din campania electorală. În cadrul acestor emisiuni, candidaţii au următoarele obligaţii: să nu încalce ordinea constituţională, ordinea publică, siguranţa persoanelor şi a bunurilor; să nu facă afirmaţii care pot atinge demnitatea sau morala publică; să argumenteze acu­ zaţiile penale sau morale aduse unui alt candidat; să nu incite la ură sau discriminare de rasă, origine etnică, sex, orientare sexuală; - dezbateri electorale, în care candidaţii, jurnaliştii, analiştii şi alţi invitaţi examinează şi discută programele politice şi alte teme de interes public. În cadrul emisiunilor cu

170

DREPTUL ELECTORAL

caracter electoral este interzisă combinarea de culori, semne grafice sau sunete într- o succesiune care să evoce simbolurile naţionale ale Românei sau ale altui stat [art. 68 alin. (9) din Lege]. Dezbaterile electorale vor asigura tuturor candidaţilor condiţii egale în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, pluralismul opiniilor şi echidistanţa. În acelaşi timp, realizatorii şi moderatorii emisiunilor şi dezbaterilor electorale au următoarele obligaţii: să fie imparţiali; să asigure echilibrul necesar desfăşurării emisiunilor, iar fiecare candidat să îşi prezinte opiniile; să formuleze întrebări clare, fără ca acestea să fie ten­ denţioase sau părtinitoare; să menţină dezbaterea în sfera de interes a campaniei electorale; să intervină când comportamentul sau exprimarea invitaţilor încalcă Legea, iar în cazul neconformării vorbitorului să-i întrerupă microfonul. În cadrul ultimelor două tipuri de emisiuni, trebuie să se asigure condiţii egale pentru exercitarea libertăţii de exprimare, pluralismul opiniilor şi echidistanţa. În cadrul emi­ siunilor şi al dezbaterilor electorale pot fi transmise şi spoturi electorale, câte unul pentru fiecare candidat prezent în emisiune, care să aibă drept scop îndemnarea electoratului să voteze un candidat. Aceste emisiuni nu pot fi considerate publicitate electorală. Legea, în art. 69, reglementează două limite pentru perioada de campanie electorală pentru candidaţii şi reprezentanţii competitorilor electorali care pot participa numai la emisiunile de dezbateri electorale şi nu pot fi producători, realizatori sau moderatori ai emisiunilor realizate. În activitatea lor de difuzare a emisiunilor din campania electorală, serviciile de radiodifuziune şi televiziune, publice sau private, trebuie să servească următoarele interese generale: ale electoratului, de a primi informaţii corecte astfel încât să îşi poată exercita dreptul la vot în cunoştinţă de cauză; ale competitorilor electorali, de a se face cunoscuţi şi de a-şi prezenta platformele, programele politice şi ofertele electorale; ale radiodifuzorilor, de a-şi exercita drepturile şi responsabilităţile care decurg din profesiunea de jurnalist. De asemenea, societăţile de radio şi de televiziune au o serie de obligaţii, şi anume: de a desfăşura o campanie electorală echitabilă, echilibrată şi corectă pentru toţi competitorii electorali. Emisiunile transmise se realizează în direct sau se înregistrează, în condiţiile stabilite de Consiliul Naţional al Audiovizualului, cele două opţiuni fiind la dispoziţia acestora, iar în legătură cu conţinutul ar trebui să existe câteva limitări şi interdicţii, şi anume: inter­ zicerea combinării de culori, semne grafice sau sunete, care să evoce simbolurile naţionale ale României sau ale altui stat; candidaţii şi reprezentanţii politici nu ar putea fi realizatori, producători sau moderatori de emisiuni; interzicerea contractării de tipuri de antenă în scopuri publicitare, în favoarea unor participanţi la campania electorală şi cedarea timpilor de antenă de diferite entităţi private sau publice; candidaţii care deţin funcţii sau demnităţi publice pot apărea doar în emisiuni informative şi numai cu probleme legate de exercitarea atribuţiilor lor; prezentarea unor puncte de vedere în legătură cu anumite evenimente speciale de interes public. În campania electorală ar trebui să se acorde o mare atenţie prezentării sondajelor de opinie, dreptului la replică şi dreptului la rectificare. În ceea ce priveşte prezentarea sondajelor de opinie, acestea trebuie să fie însoţite de o serie de informaţii, prevăzute de Lege, referitoare la: identificarea instituţiei care l- a realizat; intervalul de timp în care a fost realizat şi metodologia utilizată; marja maximă de eroare şi dimensiunea eşantionului; cine a solicitat şi plătit sondajul; televotul şi anchetele făcute în stradă ar trebui să nu fie prezentate ca reprezentative pentru opinia publică sau

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

171

pentru un grup social sau etnic. Cu 48 de ore înaintea datei votării sunt interzise: prezen­ tar ea de sondaje de opinie, televoturi sau anchete făcute în stradă, precum şi sondaje realizate la ieşirea de urne, înainte de ora 21,00. Cât priveşte dreptul la replică, acest drept poate fi exercitat de candidaţii şi competitorii torali ale căror drepturi sau interese legitime au fost lezate, prin prezentarea într-o elec emisiune electorală a unor fapte neadevărate. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a decis că „Dreptul la replică nu este menţionat expres în dispoziţiile Constituţiei, dar, într-o interpretare sistematică a prevederilor acesteia, rezultă caracterul constituţional al acestui drept." (Decizia nr. 8 din 31 ianuarie 1996 şi Decizia nr. 55 din 14 mai 1996) Cât priveşte dreptul Ia rectificare, acesta poate fi exercitat de candidaţii şi com­ petitorii electorali ale căror drepturi sau interese legitime au fost lezate, prin prezentarea în cadrul unor emisiuni electorale, a unor informaţii inexacte. În vederea exercitării acestor două drepturi, difuzorii de emisiuni au o serie de obligaţii, referitoare la: a decide dacă acordă sau nu dreptul la replică sau la rectificare solicitat, în termen de 24 de la primirea solicitării; comunicarea deciziei luate solicitantului; difuzarea replicii sau a rectificării, dacă s-a decis în acest sens sau dacă acest fapt a fost stabilit de Consiliul Naţional al Audiovizualului. h) Asigurarea locurilor de afişaj electoral şi a spaţiilor pentru întâlniri cu alegătorii. Potrivit Legii, primarii sunt obligaţi ca, până la începerea campaniei electorale, să stabilească locuri speciale pentru afişaj electoral, ţinând seama de numărul compe­ titorilor electorali care declară că depun liste de candidaţi, precum şi de candidaţii inde­ pendenţi şi să asigure amplasarea de panouri electorale în cadrul acestora. Legea interzice afişarea în alte locuri decât cele deja stabilite. Aceste locuri de afişaj electoral au un rol deosebit în realizarea propagandei electorale vizuale. Legea electorală reglementează doar afişul electoral pentru care se prevăd condiţiile de realizare. Legea prevede o serie de reguli referitoare la locurile speciale pentru afişaj, acestea trebuie să existe în locuri publice (în pieţe, pe străzi, în alte locuri publice), dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: să fie frecventate de cetăţeni; să nu fie stânjenită circulaţia pe drumurile publice şi celelalte activităţi din localităţile respective; să fie înlăturate, prin grija primarilor, orice afişe, înscrisuri şi însemne rămase de la campaniile electorale precedente; Locurile speciale de afişaj pot fi utilizate numai de competitorii electorali care participă la alegeri. Legea interzice atitudinile şicanatorii, prin care un competitor electoral este împiedicat să folosească locurile speciale de afişaj. De asemenea, Legea interzice ca afiş ele electorale să combine culori într-o succesiune care ar reproduce drapelul României sau al altui stat. În ceea ce priveşte afişele propriu-zise, folosindu-se experienţa legislativă şi practica altor ţări (Franţa, Italia etc.), Legea prevede câteva importante reguli de amănunt, referitoare la forma afişului electoral. Asemenea reguli au menirea de a asigura egalitatea de şanse politice şi eliminarea eventualelor şicane sau abuzuri care s-ar putea produce. Astfel, Legea stabileşte dimensiunile a două categorii de afişe. De regulă, un afiş electoral nu poate depăşi dimensiunile de 500 mm/350 mm. Prin excepţie, afişele electorale prin care se convoacă o reuniune electorală nu pot fi mai mari de 400 mm/250 mm.

172

DREPTUL ELECTORAL

Poliţia, inclusiv poliţia comunitară, este obligată să asigure integritatea panourilor şi a afişelor electorale. În timpul campaniei electorale, este necesar să se asigure, în mod nediscriminatoriu, spaţii corespunzătoare pentru desfăşurarea de întâlniri cu alegătorii. Nu este posibil ca asemenea spaţii să fie puse la dispoziţie în unităţi militare, datorită necesităţii păstrării neutralităţii unui asemenea „serviciu public". Ca urmare, aceste spaţii pot fi în sediile primăriilor, în case de cultură, cămine culturale şi �inematografe, pe baza unor înţelegeri referitoare la suportarea cheltuielilor de întreţinere. In unităţile de învăţământ, de regulă, ar trebui interzisă punerea la dispoziţie a unor astfel de spaţii. Cu toate acestea, credem că, ar putea exista o excepţie, şi anume în şcoli şi universităţi, în afara programului de învăţământ, datorită neutralităţii şi a acestui tip de „serviciu public". i) Posibilitatea formulării unor plângeri. Birurile electorale de circumscripţie veghează la corecta desfăşurare a campaniei electorale în circumscripţia în care funcţionează. Contenciosul electoral priveşte campania electorală şi desfăşurarea ei potrivit Legii, cu respectarea deontologiei electorale. În acest scop, este reglementată formularea unor plângeri. Acest ultim aspect este foarte important, întrucât se referă la moralitatea campaniei electorale, asigurarea unui climat de civilizaţie şi respect în disputa electorală, realizarea ei pe baza confruntărilor de idei şi programe, cu evitarea violenţei, invectivelor, atacurilor la persoană, minciunilor şi demagogiei. Acestea sunt motivele pentru care hotă­ rârile judecătoreşti pronunţate au o valoare precumpănitor morală şi propagandistică, alături de autoritatea lor de lucru judecat. Legea stabileşte reguli importante în această privinţă. Astfel, se prevăd competenţele birourilor electorale de circumscripţie legate de campania electorală şi care veghează la corecta desfăşurare a campaniei electorale în circumscripţia electorală în care funcţionează şi soluţionează plângerile care le sunt adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, a unei alianţe a acestuia, a unei alianţe electorale, a unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale ori a unui candidat independent, care participă la alegeri, de a-şi desfăşura campania electorală, în condiţiile prevăzute de lege şi cu respec­ tarea deontologiei electorale. Aşa cum se observă, obiectul plângerii este individualizat la câteva fapte cu caracter destul de general. În cursul soluţionării plângerii, potrivit regulilor de contencios electoral, dacă birourile electorale de circumscripţie consideră că este necesară luarea unor măsuri admi­ nistrative sau aplicarea unor sancţiuni, contravenţionale sau penale, acestea sesizează auto­ rităt!le publice competente. Impotriva hotărârii pronunţate de biroul electoral de circumscripţie se poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la data afişării, care se adresează autorităţilor electorale ierarhic superioare, şi anume Biroul Electoral Central şi care o soluţionează în termen de 3 zile de la îmegistrare. Hotărârea Biroului Electoral Central este definitivă, se publică în presă şi se afişează vizibil la sediul biroului electoral în cauză. Reglementarea termenului de 3 zile pentru soluţionarea plângerilor şi contestaţiilor era necesară datorită faptului că soluţionarea, care nu mai ţine de cei care au interes în campania electorală, poate dura mult timp din cauza unor motive şicanatorii sau din alte motive nejustificate şi astfel se poate ajunge la imposibilitatea continuării campaniei electorale, ceea ce produce efecte deosebit de negative asupra climatului electoral şi politic al unei societăţi umane date.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

173

Se cfiun e a a 1 O - a Desfăşurarea votării în cadrul alegerilor parlamentare Votarea este o operaţiune electorală deosebit de importantă în procesul electoral, care se desfăşoară la secţiile de votare, sub supravegherea preşedintelui biroului secţiei de votare. Desfăşurarea votării se realizează în două etape. Prima etapă cuprinde operaţiunile electorale premergătoare votării, care constau în rea lua unor măsuri organizatorice şi de ordin material, iar cea de-a doua etapă cuprinde votarea propriu-zisă în ziua alegerilor. În vederea desfăşurării votării propriu-zise şi anterior acesteia, Legea prevede unele măsuri organizatorice şi de ordin material deosebit de necesare, care constituie conţinutul primei etape a desfăşurării votării, şi anume: a) asigurarea de către Guvern a sediului Biroului Electoral Central şi a celui al Biroului electoral de circumscripţie pentru românii din străinătate şi a dotării lor, de către prefecţi şi de preşedinţii consiliilor judeţene ori Primarul general al Capitalei, după caz, a sediilor şi a dotărilor necesare birourilor electorale de circumscripţie şi de către primari, împreună cu prefecţii, a sediilor şi dotărilor necesare birourilor oficiilor electorale şi birourilor electorale ale secţiilor de votare; b) asigurarea de către primari, împreună cu prefecţii, pentru fiecare secţie de votare, a unui număr suficient de cabine, urne fixe în raport cu fiecare tip de alegeri, urnă mobilă şi ştampile, proporţional cu numărul alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente comunicate de primari, astfel încât să nu se creeze aglomerări inutile; c) aşezarea cabinelor şi a urnelor în aceeaşi încăpere în care se află preşedintele biroului secţiei de votare; d) preluarea de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, predate de primari, a ştampilelor şi a celorlalte materiale necesare birourilor electorale ale secţiilor de votare, inclusiv a formularelor şi a celorlalte imprimate necesare votării (buletine de vot), precum şi asigurarea păstrării lor în deplină siguranţă. Primirea se va face pe bază de proces-verbal, cu cel puţin două zile înaintea datei alegerilor. Formularele şi celelalte imprimate necesare votării se primesc pe bază de borderou de predare-primire, care trebuie să cuprindă felul şi numărul de exemplare ale fiecărui imprimat; e) asigurarea cu o zi înainte de votare a pazei secţiei de votare prin fixarea, de către preşedintele biroului secţiei de votare, a posturilor de pază în jurul locului de vot; f) prezenţa preşedintelui biroului secţiei de votare şi a membrilor acestuia în localul secţiei din ajunul zilei alegerilor, de la ora 18,00, cu scopul de a se realiza continuitatea operaţiunilor de votare, pentru luarea, de îndată, a măsurilor necesare pentru a se asigura ordinea şi corectitudinea operaţiunilor de votare, de a se îndepărta materialele de propa­ gandă electorală de orice tip din şi de pe pereţii clădirii sediului secţiei de votare. Următoarea etapă a desfăşurării votării este cea care se realizează în ziua votării şi pentru care Legea cuprinde o serie de măsuri organizatorice foarte necesare. În primul rând, este prevăzută durata votării, care începe la ora 07,00 şi se sfârşeşte la ora 21,00, durată care este de 14 ore. La această ora, preşedintele biroului secţiei de Votare va declara votarea încheiată şi va dispune închiderea localului secţiei de votare. Acesta este un interval de timp suficient pentru ca toţi alegătorii să-şi poată exercita dreptul

174

DREPTUL ELECTORAL

fundamental de vot. Legea nu mai prevede posibilitatea prelungirii duratei votării, dar persoanele existente la ora 21,00, în sala în care se află secţia de votare pot să îşi exercite dreptul de vot, ceea ce reprezintă, în fapt, o prelungire a duratei votării. Preşedintele biroului va informa despre existenţa unui asemenea fapt biroul electoral de circumscripţie ierarhic superior, iar acesta, la rândul, său Biroul Electoral Central, precum şi despre înche­ ierea perioadei de prelungire de fapt. În municipiul Bucureşti, oficiile electorale vor transmite informarea, primită de la birourile secţiilor de votare, Biroului electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti şi acesta, la rândul său, Biroului Electoral Central. Pe uşa secţiei de votare se afişează orele între care se desfăşoară votarea. Activitatea biroului secţiei de votare începe la ora 06,00 în ziua votării. Perioada de o oră între ora 06,00 şi ora 07,00, când începe votarea propriu-zisă, este menită să asigure definitivarea pregătirilor pentru începerea operaţiunilor de votare, sub conducerea preşedintelui biroului secţiei prezent din ziua anterioară. În acest interval de timp, preşedintele biroului, în prezenţa şi cu concursul membrilor biroului, verifică urnele, listele electorale, buletinele de vot pentru fiecare tip de alegeri, ştampilele, după care: - închide şi sigilează urnele, prin aplicarea ştampilei de control a secţiei de votare şi - aplică ştampila de control pe ultima pagină a buletinelor de vot, care este albă. Aceste măsuri au ca scop asigurarea corectitudinii alegerilor. Întrucât desfăşurarea alegerilor libere şi corecte nu se poate realiza decât într-un climat de ordine şi civilizaţie, Legea prevede o serie de reguli în acest scop: a) preşedintele biroului secţiei este obligat să ia toate măsurile necesare pentru ca alegerile să decurgă în bune condiţii; b) puterile preşedintelui biroului secţiei se întind în afara locului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului de vot, precum şi pe străzi, până la o distanţă de 50 m. Puterile sunt realizate prin intermediul mijloacelor de ordine necesare, asigurate de primari şi prefecţi, împreună cu Ministerul Administraţiei şi Internelor; c) staţionarea în locurile publice din zona de votare sau în locul de vot mai mult decât timpul necesar votării este interzisă, cu excepţia membrilor biroului electoral al secţiei de votare, a candidaţilor, a observatorilor şi a delegaţilor acreditaţi din partea presei. În ceea ce priveşte votarea propriu-zisă, legea reglementează principiul potrivit căruia alegătorii votează la secţia în a cărei rază îşi au domiciliul sau reşedinţa şi care este în concordanţă cu modul de întocmire a listelor electorale permanente. În ziua votării, la secţia de votare, trebuie să existe atât listele electorale permanente, cât şi listele electorale suplimentare pe care nu este înscris niciun alegător. În situaţia în care, în ziua votării, alegătorul se află într-o altă localitate din aceeaşi circumscripţie electorală, acesta va vota la orice secţie de votare din circumscripţia electorală în care îşi are domiciliul sau reşedinţa. Legea reglementează, în art. 83, actele de identitate în baza cărora se poate exercita dreptul de vot de către cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în România şi de către cei care deşi au domiciliul în România, au fost înscrişi în Registrul electoral cu reşedinţa în străinătate (cei care posedă un drept legal de şedere mai mare de 90 de zile). De asemenea, cetăţenii români cu domiciliul în străinătate îşi pot exercita dreptul de vot în secţiile de votare organizate în străinătate, pe baza actelor de identitate prevăzute în acelaşi articol. În listele electorale suplimentare vor fi înscrişi şi vor vota şi militarii, poliţiştii şi personalul civil român din instituţiile sistemului de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională trimişi în misiuni din străinătate, la secţiile de votare din ţara în care îşi desfăşoară misiunea.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

175

În cazul în care alegătorul nu figurează în lista electorală permanentă, Sistemul de monitorizare va semnaliza dacă: a împlinit 18 ani; este arondat la altă secţie formatic in şi-a pierdut drepturile electorale; este omis din lista electorală permanentă, are de votare; domiciliul sau reşedinţa în raza secţiei de votare la care s-a prezentat şi dacă a solicitat înscrierea sa în Registrul electoral; a mai exercitat dreptul de vot la aceeaşi secţie de votare pentru acelaşi tip de scrutin şi în aceeaşi zi. Pe baza rezultatelor înregistrate, Sistemul identifică situaţia în care se află alegătorul, iar preşedintele biroului electoral al secţiei de votare ia măsurile prevăzute la art. 84 alin. (4) din Lege, după caz. Legea reglementează amănunţit procedura votării care este una de drept public şi care asigură corectitudinea votării şi posibilitatea alegătorului de a-şi exprima opţiunea politică potrivit convingerii sale intime, fără ca nimeni să îl poată tulbura şi în deplină siguranţă. În acest scop, Legea prevede importante şi detaliate reguli. Astfel: a) accesul alegătorilor în sala de vot are loc în serii corespunzătoare numărului cabinelor; b) fiecare alegător va prezenta, pentru exercitarea dreptului lor de vot actul de identitate preşedintelui sau unui membru al biroului secţiei de votare, după caz, care, după verificarea înscrierii în copia listei electorale permanente sau după înscrierea în lista electorală suplimentară, îi va înmâna buletinul de vot şi ştampila cu menţiunea „VOTAT", alegătorul semnând lista electorală, conform principiului „un alegător, un vot"; c) alegătorii care fac dovada, pe baza actului de identitate, că domiciliază în raza secţiei de votare în cauză, dar au fost omişi din copia listelor electorale permanente, vor putea vota, fiind înscrişi pe lista electorală suplimentară. După alegeri, o copie a acestei liste va sta la baza actualizării evidenţelor serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor. Legea reglementează o serie de situaţii referitoare semnarea de către alegător a listelor electorale. Astfel, dacă alegătorul nu poate semna în listele electorale şi preşedintele biroului secţiei de votare constată acest fapt, se va face menţiune în listă, despre acest fapt, pe bază de semnătură de confirmare a unui membru al biroului secţiei. În cazul în care un alegător refuză să semneze lista electorală, nu i se va permite să-şi exercite dreptul de vot; d) stabilirea operaţiunilor electorale de votare, şi anume: - votarea în mod separat şi în cabine închise, unde se intră după primirea buletinului de vot. Votarea se face prin aplicarea de către alegător a ştampilei cu menţiunea „VOTAT" în patrulaterul buletinului de vot, care conţine numele candidatului pe care doreşte să-l voteze. Preşedintele ia măsuri ca staţionarea în cabina de votare să nu se prelungească nej ustificat, precum şi pentru interzicerea prezenţei oricărei altei persoane decât alegătorul în cabina de vot, asigurându-se, astfel, şi secretul votului. În cazul în care preşedintele constată că, din motive temeinice, un alegător nu poate să voteze singur, poate permite ca alegătorul să cheme în cabină un însoţitor, pe care îl alege singur, dar care nu poate fi un observator, candidat sau un membru al biroului electoral al secţiei de votare, datorită st atutului lor. Aplicarea greşită a ştampilei cu menţiunea „VOTAT" dă dreptul alegă­ tor ului de a i se elibera un nou buletin de vot, numai o singură dată, doar dacă buletinul de vot nu a fost introdus în urnă şi se va anula buletinul de vot iniţial, făcându-se men­ ţiunea în procesul-verbal al operaţiunilor electorale, care se va încheia; - împăturirea buletinului de vot astfel ca pagina care conţine amprenta ştampilei de control să rămână în afară. Îndoirea greşită nu atrage nulitatea acestuia. Alegătorul şi

176

DREPTUL ELECTORAL

biroul electoral al secţie de votare trebuie, însă, să aibă grijă ca buletinul de vot să nu se deschidă; - introducerea de către alegător a buletinului de vot în urnă şi restituirea ştampilei cu menţiunea „VOTAT" preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare sau unui alt membru al biroului secţiei de votare; - aplicarea, de către preşedintele biroului secţiei, a ştampilei cu menţiunea „VOT AT" pe actul de identitate, în dreptul locului numărului de scrutin la care s-a participat, menţionându-se şi scrutinul la care s-a participat; - este reglementat principiului „urnei speciale" pentru alegătorii netransportabili din cauza bolii sau invalidităţii şi care avea ca scop asigurarea exercitării şi de către aceştia a dreptului de vot, dar în art. 85 alin. (10) din Lege se menţionează posibilitatea utilizării urnei speciale. În aceste cazuri, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba ca o echipă formată din cel puţin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării, la locul unde se află alegătorul netransportabil pentru a vota. Aprobarea utilizării urnei speciale se dă la cererea scrisă a persoanei în cauză sau a conducătorului instituţiei unde acesta se află internat, dacă domiciliul solicitantului sau sediul instituţiei se afla în raza teritorială a secţiei de votare respective şi doar dacă în acea instituţie nu se organiza o secţie de votare. Într-o secţie de votare poate exista doar o singură urnă volantă, care putea să fie transportată numai de către membrii biroului electoral al secţiei de votare. Alegătorii în cauză vor fi înscrişi într-un extras al listei elec­ torale permanente sau speciale, după caz, extras care este întocmit de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare. Persoanele în cauză vor fi radiate de pe celelalte liste electorale existente, pentru a se evita exercitarea votului dublu. Desigur că, şi pentru acest tip de votare va trebui ca Sistemul informatic de monitorizare să fie interogat. Urna specială se va utiliza şi pentru secţiile de votare din străinătate. La ora 21,00, urna specială trebuie să se găsească în sediul biroului electoral al secţiei de votare; - în afară de membrii biroului electoral al secţiei de votare, de candidaţi, de delegaţii şi observatorii acreditaţi, nicio altă persoană nu poate staţiona în secţia de votare sau în zona celor 50 de metri mai mult decât timpul necesar votării, iar membrii secţiei de votare nu pot purta ecusoane, insigne sau alte însemne de propagandă electorală de orice fel; - obligaţia preşedinţilor, membrilor birourilor de secţii de votare, precum şi a persoa­ nelor însărcinate cu menţinerea ordinii de a vota la secţia de votare la care îşi desfăşoară activitatea. În acest scop, aceste persoane vor fi înscrise pe listele electorale suplimentare doar dacă domiciliază în raza aceleiaşi circumscripţii electorale, în care se află secţia de votare, în care îşi desfăşoară activitatea şi sunt arondaţi în altă secţie de votare a aceluiaşi colegiu uninominal, conform domiciliului; - contestarea identităţii unui alegător, care se prezintă la vot, de către orice candidat sau de către membrii biroului electoral al secţiei de votare, contestare care reprezintă una dintre garanţiile legalităţii alegerilor. Contestarea se poate face numai în scris şi este adresată preşedintelui biroului, care procedează la identificarea alegătorului în cauză prin orice mijloc legal. Astfel, este reglementată o excepţie de la regula potrivit căreia con­ testaţia este o sesizare adresată autorităţilor electorale ierarhic superioare (birourilor, altele decât birourile de secţie), şi nu preşedintelui unui birou electoral al secţiei de votare. În cazul în care contestaţia este întemeiată, preşedintele biroului secţiei de votare va opri să voteze pe alegătorul a cărui identitate a fost contestată, va consemna faptul într-un proces-verbal şi va sesiza autorităţile competente;

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

177

- suspendarea votării, care este o întrerupere temporară a votării, pentru motive einice, suspendare care se poate dispune de preşedintele biroului electoral al secţiei de m te re dacă: există motive temeinice care vizează situaţii fireşti, obişnuite, privind pe vota membrii biroului electoral al secţiei de votare mai ales; durata tuturor suspendărilor nu trebuie să fie mai mare de o oră; suspendarea este anunţată, prin afişare, la uşa locului de vot, imediat ce s-a produs evenimentul care constituie cauza suspendării, spre a nu surprinde pe alegători; se garantează evitarea producerii unor fraude în timpul suspendării prin asigurarea pazei permanente a urnelor, ştampilelor, buletinelor de vot, celorlalte documente şi materialele de birou; posibilitatea părăsirii locului de vot doar de cel mult jumătate din membrii biroului electoral al secţiei de votare, în acelaşi timp. Candidaţii şi persoanele acreditate nu sunt obligaţi să părăsească sala, în acest timp. Disfuncţionalităţile Sistemului informatic de monitorizare nu pot fi cauze pentru suspendarea votării, cu unele excepţii prevăzute de art. 84 alin. (2) din Lege. Metodologia aplicării măsurilor determinate de disfuncţionalităţile Sistemului informatic de monitorizare este aprobată prin hotărâre de către Autoritate; - obligaţia preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare sau, în lipsa sa, a locţiitorului său, de a primi şi înregistra orice sesizare scrisă cu privire la neregulile produse în timpul votării, în condiţiile art. 86 alin. (9) din Legea electorală. Se cfiu n e a a 1 1 - a Observare a alegerilor parlamentare Conform art. 89 alin. (1) din Lege, la toate operaţiunile electorale din secţiile de votare şi din toate birourile electorale de la toate nivelurile pot asista: observatori interni acreditaţi de către Autoritate; observatori internaţionali, desemnaţi de către organizaţii străine sau internaţionale pentru observarea alegerilor ori invitaţi de către autorităţile române, acreditaţi de către Autoritate; reprezentanţi acreditaţi ai presei scrise, radioului şi televiziunii, române şi străine, acreditaţi de Autoritate, precum şi delegaţi ai compe­ titorilor electorali, acreditaţi de către birourile electorale de circumscripţie, conform legii. Acreditarea observatorilor interni se face de către Autoritate, pe baza solicitărilor nominale scrise făcute, cu cel puţin 15 zile înaintea datei votării, de conducerile organi­ zaţiilor neguvernamentale care au ca obiect principal de activitate, apărarea democraţiei şi a drepturilor omului (pentru observatori interni), legal constituite cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor. Niciun membru al conducerii unor asemenea organizaţii nu poate fi membru al unui competitor electoral, iar observatorii interni nu pot fi membri ai unui competitor electoral, care participă la alegeri. Condiţiile de acreditare sunt cuprinse în actul de acre­ ditare întocmit de cel care acreditează. Acreditarea reprezentanţilor presei scrise, radioului şi televiziunilor din România se face de către Autoritatea Electorală Permanentă, pe baza unei cereri formulate cu cel puţin 15 zile înaintea datei votării. Cei acreditaţi nu pot avea apartenenţă politică. Procedura de acreditare, modelele documentelor de acreditare şi ale ecusoanelor de purtat de către cei acreditaţi sunt stabilite prin hotărâre de către Autoritate. Acreditarea delegaţilor competitorilor electorali se face conform procedurii stabilite de către Biroul Electoral Central, la cererea scrisă a competitorului electoral în cauză, într-un termen de 5 zile înaintea datei votării.

178

DREPTUL ELECTORAL

Conform prevederilor art. 89 alin. (7) din Lege, acreditările aprobate sau respinse pot fi contestate la Curtea de Apel Bucureşti, care le soluţionează în termen de 2 zile de la dat a înregistrării lor. Hotărârea pronunţată este definitivă. Legea electorală prevede drepturile şi obligaţiile celor acreditaţi. Astfel, delegaţii pot asista la toate operaţiunile electorale din ziua votării, începând cu ora 06,00, inclusiv la numărarea voturilor şi la întocmirea proceselor-verbale, numai dacă prezintă actul de acre­ ditare şi actul de identitate; pot sesiza, în scris, preşedintelui biroului electoral neregula­ rităţile constatate; nu pot interveni în niciun mod în organizarea şi desfăşurarea alegerilor. De asemenea, le sunt interzise orice acte de propagandă pentru sau împotriva unui com­ petitor electoral, care participă la alegeri, ori încercarea de a influenţa opţiunea alegătorilor. Acest statut juridic al persoanelor acreditate are ca trăsătură esenţială asigurarea neutra­ lităţii acestora spre a se evita transformarea lor în agenţi electorali ai unor competitori electorali. Cei acreditaţi pot asista la votare numai pe baza unor ecusoane emise de către entităţile care i-au propus, însoţite de actul de identitate. Conform art. 43 alin. (3) din Lege, acreditarea şi respingerea acesteia pot fi contestate la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 2 zile de la înregistrare. Hotărârea pronunţată este definitivă şi irevocabilă.

Se cţiu n e a a 1 2 - a Stabilirea rezultatelor obţinute în alegerile parlamentare Legea prevede că stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri se face la două niveluri organizatorice. Primul nivel este cel al secţiei de votare, unde se procedează la numărarea voturilor, iar cel de-al doilea nivel este cel al constatării şi stabilirii rezultatelor alegerilor şi se desfăşoară la birourile electorale de circumscripţie electorală şi la Biroul Electoral Central. 1. Numărarea voturilor la secţiile de votare în cadrul alegerilor parlamentare Legea electorală prevede că, la nivelul secţiei de votare se realizează, în ceea ce priveşte numărarea voturilor, mai multe operaţiuni electorale, care se efectuează în trei etape, la care participă membrii biroului secţiei de votare şi pot asista candidaţii şi persoa­ nele acreditate. Prima etapă începe cu închiderea votării de către preşedintele secţiei de votare. După închiderea votării se procedează la închiderea localului secţiei de votare, iar preşedintele secţiei de votare, în prezenţa membrilor biroului, a candidaţilor, precum şi a celor acreditaţi, după caz, verifică starea sigiliilor, sigilează fanta urnelor, inventariază ştampilele cu menţiunea „VOT AT" şi le introduce într-un plic pe care îl sigilează prin aplicarea ştampilei de control a secţiei de votare. Dispariţia vreunei ştampile se consem­ nează în procesul-verbal în care a fost consemnat rezultatul alegerilor. După operaţiunile electorale mai sus prezentate, se procedează la numărarea şi anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuinţate şi sunt consemnate buletinele de vot anulate. Pe pachetele intacte cu buletine de vot rămase se face menţiunea ANULAT şi se aplică o singură dată ştampila de control.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

179

Se numără toţi alegătorii care au participat la alegeri şi care sunt evidenţiaţi în listele orale permanente şi suplimentare şi se îndosariază listele electorale suplimentare, în ct ele ea întocmirii lor. ordin Se adună buletinele de vot utilizate cu cele albe şi cu cele neutilizate şi anulate. Suma tor trebuie să corespundă numărului de buletine de vot primite la secţia de votare. În cazul în care această sumă nu corespunde cu numărul buletinelor de vot primite de secţia de votare, se consemnează motivul pentru care a apărut eroarea şi se pot formula opinii separate, de către membrii biroului electoral al secţiei de votare. Toate operaţiunile electorale, realizate în această etapă, se consemnează într-un ces-verbal. ro p Operaţiunea electorală următoare este acea a deschiderii (despuierea) urnelor de către preşedintele biroului secţiei de votare, moment de mare importanţă pentru stabilirea rezultatelor votării. Deschiderea urnelor se face în mod succesiv, în sensul că o urnă se va deschide doar după ce s-a terminat numărarea voturilor din urna anterioară şi acest fapt a fost consemnat în procesul-verbal încheiat pentru urna anterioară. Operaţiunile examinate se efectuează în ordinea menţionată mai sus şi au ca scop înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la corectitudinea operaţiunilor electorale efectuate în cadrul secţiei de votare. După deschiderea urnelor, se va proceda la numărarea voturilor. În acest scop, preşedintele secţiei de votare, în prezenţa membrilor biroului secţiei, a candidaţilor şi a celor acreditaţi, după caz, va citi cu voce tare din buletinul de vot, după deschiderea acestuia, numele şi prenumele candidatului votat şi va arăta buletinul de vot citit celor prezenţi. Opţiunea politică exprimată de alegător în buletinul de vot va fi consemnată într-un formular tipizat, elaborat de Autoritatea Electorală Permanentă. După aceea, buletinele de vot sunt aşezate pe pachete separate, pe fiecare competitor electoral, se vor număra şi apoi lega tot astfel. Pentru buletinele de vot albe sau nule, precum şi cele contestate se fac pachete separate. Operaţiunile electorale în cauză se consemnează într-un proces-verbal. Vor fi declarate nule buletinele de vot care: - nu au aplicată pe ele ştampila de control a biroului electoral al secţiei de votare; - cele care au un alt model decât cel legal aprobat; - cele pe care ştampila „VOTAT" este aplicată pe mai multe patrulatere sau în afara acestora. În cazul existenţei unor buletine de vot pentru care sunt opinii diferite referitoare la valabilitatea votului, Legea electorală prevede două soluţii alternative, şi anume: ori votul este acordat unui candidat, ori este declarat nul, hotărârea fiind luată de membrii biroului electoral al secţiei de votare cu majoritatea lor. Sunt voturi albe cele pentru care ştampila „VOTAT" nu este aplicată pe buletinul de vot. Firesc voturile nule şi cele albe nu intră în calculul voturilor valabil exprimate, dar şi pentru ele se fac pachete separate. Această menţiune, pe care o face Legea, ar putea fi considerată inutilă, dar, întrucât suntem în prezenţa reglementării procedurii electorale, ea a fost necesară. Rezultatul numărării voturilor se consemnează în două tabele separate, unul pentru C amera Deputaţilor şi altul pentru Senat. Candidaţii prezenţi pot întocmi şi ei câte un tabel pentru fiecare Cameră parla­ mentară.

180

DREPTUL ELECTORAL

Legea electorală nu prevede care sunt menţiunile din tabelele respective, dar, în opinia noastră, acestea ar trebui să cuprindă: voturile nule, listele de candidaţi sau numele şi prenumele candidaţilor independenţi şi voturile valabil exprimate pentru fiecare. O a doua etapă constă în consemnarea rezultatului numărării voturilor. Rezultatul numărării voturilor se va consemna şi în două procese-verbale al căror conţinut este foarte amănunţit reglementat de art. 93 din Lege. Aceste procese-verbale, care se încheie în două exemplare originale, sunt deosebit de importante, pentru că pe baza lor se stabilesc rezultatele alegerilor. Procesele-verbale se semnează de preşedintele şi de membrii biroului electoral al secţiei de votare, aplicându-se pe ele ştampila de control. Legea precizează că lipsa semnă­ turilor unor membri ai biroului electoral al secţiei de votare nu afectează valabilitatea procesului-verbal, dacă preşedintele va menţiona motivele care au împiedicat semnarea lui. Membrilor biroului electoral, la cerere, li se poate elibera câte o copie a procesului-verbal pe care l-au semnat. Legea reglementează posibilitatea formulării unor întâmpinări şi contestaţii cu privire la aceste operaţiuni, în legătură cu care sunt necesare câteva precizări: - întâmpinările şi contestaţiile se pot formula în tot timpul desfăşurării operaţiunilor de votare, de deschidere a urnelor, de numărare a voturilor şi de încheiere a procesului-verbal, de către candidaţi, membrii biroului electoral al secţiei de votare şi de către alegători; - pentru formularea întâmpinărilor, Legea nu prevede o anumită condiţie de formă. Ele se soluţionează pe loc, conform regulilor contenciosului electoral, de preşedintele organului a cărui activitate formează obiectul întâmpinării, şi anume biroul electoral al secţiei de votare. În cazul când se reţine o greşeală în cadrul activităţii legate de constatarea rezultatelor votării, se pot lua măsurile care se impun; - contestaţiile au un regim specific în acest domeniu. Legea prevede obligativitatea formulării lor în scris, în două exemplare şi prezentarea lor preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare. Cât priveşte soluţionarea lor, din art. 93 alin. (8) din Legea electorală rezultă o diferenţă între contestaţiile a căror rezolvare nu suferă întârziere şi celelalte contestaţii. Contestaţiile din prima categorie, adică cele a căror rezolvare nu suferă nicio întârziere, se soluţionează, de îndată, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare. Contestaţiile din cea de-a doua categorie, pentru că nu sunt dintre cele a căror rezolvare nu suferă amânare, au ca efect declanşarea recursului ierarhic, care constituie regula în contenciosul electoral şi vor fi înaintate, în acest scop, prin orice mijloc, biroului electoral de circumscripţie. Această operaţiune rezultă, cu prisosinţă, din prevederile art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea electorală, fără să existe o reglementare expresă, în art. 93 din Lege, conform căreia procesul-verbal, în care se consemnează rezultatul numărării voturilor, se înaintează biroului electoral de circumscripţie şi va trebui să cuprindă şi „expunerea pe scurt a întâmpinărilor, contestaţiilor şi a modului de soluţionare a lor, precum şi a contes­ taţiilor înaintate biroului electoral de circumscripţie"; - firesc, chiar dacă Legea nu prevede, biroul electoral al secţiei de votare trebuie să aib ă o evidenţă a întâmpinărilor şi a contestaţiilor. Ultima etapă este cea a înaintării dosarelor întocmite de birourile electorale ale secţiilor de votare către biroul electoral de circumscripţie ierarhic superior. Potrivit Legii, pentru fiecare tip de alegeri se întocmeşte câte un dosar, pentru Camera Deputaţilor şi separat pentru Senat, care va cuprinde: cele două exemplare originale ale proceselor-verbale,

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

181

contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale secţiilor de votare, buletinele nule, cele contestate, formularele tipizate care au fost utilizate la calcularea rezultatelor alegerilor, listele electorale utilizate în cadrul secţiei de votare. Fiecare dosar este esenţial pentru trecerea la nivelul stabilirii rezultatelor la circumscripţiile electorale, ceea ce explică garanţiile legale pentru asigurarea securităţii lor, dosarele trebuind să fie sigilate, ştampilate şi transportate, împreună cu ştampilele, de preşedintele biroului, însoţit, la cerere, de reprezentanţi ai competitorilor electorali, de candidaţi sau de persoane acreditate, potrivit legii, sub pază militară, biroului electoral de circumscripţie, biroului electoral al circumscripţiei pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate ori Tribunalului Bucureşti, în cazul în care biroul respectiv şi-a încetat activitatea sau oficiului electoral, după caz. Competitorii electorali vor putea obţine copii de pe procesele-verbale. În municipiul Bucureşti, după primirea proceselor-verbale care cuprind rezultatul numărării voturilor la secţiile de votare, oficiul electoral al sectorului încheie, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal în două exemplare originale, cu acelaşi conţinut ca cel încheiat de birourile electorale ale secţiilor de votare, pe care îl înaintează biroului electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti, împreună cu dosarele primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare. Regulile referitoare la semnarea proceselor-verbale sunt aplicabile şi în acest caz. 2. Stabilirea rezultatelor alegerilor parlamentare la nivelul circumscripţiilor electorale Reguli referitoare la stabilirea rezultatelor votării la nivelul circumscripţiilor electorale. Legea electorală prevede, în art. 94 alin. (4), că atribuirea mandatelor se face la nivelul fiecărei circumscripţii electorale. În art. 48 alin. (15) din fosta Legea electorală nr. 35/2008 se prevedea o etapă, care era neconstituţională. Neconstituţionalitatea rezulta din încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (1) din Constituţie, conform cărora organele reprezentative, cum este şi Parlamentul, trebuie să rezulte din alegeri libere, periodice şi corecte, realizate pe baza votului universal, egal, direct şi liber exprimat. Etapele de repartizare a mandatelor, care se desfăşurau după repartizarea mandatelor pe fostele colegii electorale, de către biroul electoral al circumscripţiei, nu presupuneau nici vot şi nici alegeri, pentru că repartizarea mandatelor avea la bază doar voinţa competitorilor electorali, care participau la alegeri, precum şi hotărârile unor structuri cu atribuţii în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral. În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1177 din 12 decembrie 2007, care a reţinut că „Legea poate stabili mecanisme de transformare a voturilor în mandate şi modul de atribuire a acestora, dar nu poate, în niciun caz, să prevadă acordarea de mandate, în lipsa votului corpului electoral ( . . . ), fără ca prin această opera­ ţiune să nu contravină prevederilor art. 62 din Constituţie ( . . . ). Aşadar, legea nu poate cuprinde prevederi contrare celor ale art. 62 alin. (1) din Constituţie, care obligă la alegerea prin vot direct a Camerei Deputaţilor şi Senatului". Procedura electorală de stabilire a rezultatelor alegerilor începută la secţiile de votare este continuată, în ordine, de biroul electoral de circumscripţie şi apoi de Biroul Electoral Central. În vederea realizării procedurii în cadrul acestor două birouri electorale, Legea prevede câteva reguli prealabile.

182

DREPTUL ELECTORAL

Primind aceste dosare de la birourile electorale ale secţiilor de votare, birourile elec­ torale de circumscripţie centralizează voturile exprimate în întreaga circumscripţie electo­ rală, pentru fiecare tip de alegeri şi apoi vor încheia, la rândul lor, separat pentru Camer a Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal în două exemplare originale, cuprinzând voturile valabil exprimate pentru fiecare competitor electoral, în toate secţiile de votare. Procesele-verbale se semnează de către preşedintele şi ceilalţi membri ai biroului electoral de circumscripţie şi se va aplica ştampila acestui birou electoral. Un exemplar original al procesului-verbal, împreună cu contestaţiile şi procesele-verbale primite de la birouril e electorale ale secţiilor de votare sau de la oficiile electorale, după caz, formează un dosar sigilat, care se trimite, în termen de 24 de ore, sub pază militară, Biroului Electoral Central, în vederea validării alegerilor. Etapa procedurală următoare este necesară pentru stabilirea, la nivel naţional, de către Biroul Electoral Central, a pragului electoral legal calculat din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară. Pragul electoral se calculează de Biroul Electoral Central, după primirea de la birourile electorale de circumscripţie a proceselor-verbale încheiate de acestea, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat. Această operaţiune presupune: - centralizarea pe întreaga ţară a voturilor valabil exprimate şi cuantificarea, pe această bază, a pragului electoral legal; - centralizarea, de asemenea, pe întreaga ţară, a voturilor valabil exprimate pentru fiecare competitor electoral şi precizarea acelora ale căror voturi astfel însumate sunt inferioare limitei pragului electoral, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat. O atribuţie de o deosebită importanţă a Biroului Electoral Central este cea prevăzută la art. 12 alin. (1) lit. g) din Lege, atribuţie care permite acestuia să aplice dispoziţiile referitoare la pragul electoral legal, sub care niciun partid politic sau alianţă a acestora nu poate participa la atribuirea de mandate de parlamentari. Pragul electoral este numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru reprezentarea parlamentară, calculat potrivit Legii. Acesta este egal cu numărul întreg, fără zecimale, nerotunjit, rezultat din înmulţirea punctelor procentuale, prevăzute de Lege. În acest scop, el primeşte, în termen de 24 de ore, procesele-verbale de la birourile electorale de circumscripţie, care cuprind numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi, adiţionează aceste voturi pe întreaga ţară, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat şi constată dacă există partide politice sau alianţe ale acestora care au întrunit sau nu pragul electoral. Apoi, le comunică birourilor electorale de circumscripţie. În art. 94 alin. (2) din Legea electorală este reglementat un prag electoral alternativ, dându-se, astfel, posibilitatea competitorilor electorali care participă la alegeri de a îndeplini un prag electoral sau altul, din cele două alternative. Prin Decizia nr. 305/2008, Curtea Constituţională a considerat că pragul electoral alternativ este conform Constituţiei, iar existenţa lui „nu este contrară caracterului egal al votului exprimat în sensul art. 62 alin. (2) din Constituţie ( . . . ). Aşadar, instituirea unui prag electoral ţine de opţiunea legiuitorului, care poate alege între mai multe soluţii existente, iar criteriile prevăzute de textul de lege criticat trebuie îndeplinite alternativ, şi nu cumulativ, ceea ce constituie o garanţie a respectării reprezentativităţii la nivel naţional a unui partid politic".

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

183

Un prim prag electoral se calculează după cum urmează: - câte 5%, separat, pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat din voturile valabil pe întreaga ţară pentru toate partidele politice, alianţele acestora şi organizaţiile rimate exp cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sau 20% din totalul voturilor valabil exprimate în cel puţin 4 circumscripţii electorale pentru toţi competitorii electorali; - în cazul alianţelor politice şi al celor electorale, la pragul de 5% se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3 % din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară; - în acelaşi caz, câte 1 % pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea membru al unei alianţe. - toate adăugirile nu pot depăşi 10% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară. Pragul electoral şi adăugirile se calculează separat pentru fiecare Cameră a Parlamentului în parte. O altă precizare mai este necesară, anume că voturile valabil exprimate sunt cele care rămân după eliminarea celor nule şi a celor albe. După realizarea acestor operaţiuni electorale, sunt cunoscuţi competitorii electorali care au întrunit un număr de voturi valabil exprimate, dar sub pragul electoral. Aceşti competitori electorali nu pot participa la atribuirea mandatelor parlamentare, în prima etapă, iar voturile exprimate pentru ei nu se pierd, ci rămân neutilizate sau sunt considerate inferioare coeficientului electoral. Pragul electoral este utilizat în multe ţări pentru a se evita dispersia politică excesivă în parlamente. Pragul electoral determină doar o vocaţie electorală a competitorilor electorali. Astfel, dacă pentru participarea la campania electorală competitorii electorali au o vocaţie egală, putând depune candidaturi în toate circumscripţiile electorale şi colegiile uninominale, pentru repartizarea şi atribuirea mandatelor vocaţia lor nu mai este egală, pentru că ea trebuie calificată prin prisma întrunirii pragului electoral legal, adică să aibă o anumită pondere în corpul electoral. Corpul electoral are rolul de a îmbina, în constituirea viitorului parlament, criteriul diversităţii politice cu cel al reprezentării opţiunilor majo­ ritare, ca reflex al tendinţelor politice caracteristice lui. Tot la nivelul Biroului Electoral Central, şi de către acesta, se calculează şi coeficientul electoral naţional, necesar pentru repartizarea de mandate organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, operaţiuni electorale care vor fi examinate mai jos. După ce Biroul Electoral Central realizează aceste operaţiuni, constatările şi rezultatul calculelor sale se trimit birourilor electorale de circumscripţie, care vor începe pro­ cedura electorală propriu-zisă, de repartizare şi atribuire a mandatelor parlamentare, pe circumscripţii electorale şi care constituie continuarea procedurii începute la secţiile de votare, concretizându-se astfel şi rolul acestor birouri electorale, în această etapă a proce­ durii electorale. Repartizarea şi atribuirea mandatelor se fac numai pentru partidele politice şi alianţele acestora, care au obţinut cel puţin pragul electoral legal, precum şi pentru candidaţii independenţi, în mod distinct pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, fără ca voturile exprimate pentru deputaţi şi senatori să se poată cumula. Aceasta înseamnă că este posibil ca un partid politic sau o alianţă să fi obţinut pragul electoral pentru Camera Deputaţilor, dar să nu-l fi obţinut pentru Senat şi invers. Un asemenea caz este cel al fostului Partid Democrat Agrar din România care, în alegerile din septembrie-octombrie

184

DREPTUL ELECTORAL

1992, nu a obţinut pragul electoral pentru Camera Deputaţilor şi a avut reprezentare şi mandate numai pentru Senat. De asemenea, pragul electoral se aplică fiecărui partid politic şi alianţă, în parte. Legea electorală conferă Biroului Electoral Central şi o altă atribuţie, strâns legată de cea de mai sus, şi anume atribuţia potrivit căreia pe baza proceselor-verbale cuprinzând rezultatul alegerilor, primite de la birourile electorale de circumscripţie, şi a altor docu­ mente, Biroul Electoral Central verifică, înregistrează şi totalizează rezultatele alegerilo r pe fiecare circumscripţie electorală, după care trece la stabilirea numărului de mandate care revine, în fiecare circumscripţie electorală, fiecărui competitor electoral, participant la alegeri, în etapa a doua (repartizarea voturilor neutilizate sau care sunt sub coeficientul electoral). În acest scop, însumează, pe întreaga ţară, voturile neutilizate sau care sunt sub coeficientul electoral, pentru fiecare competitor electoral, care a participat la alegeri şi care a atins pragul electoral legal. Pentru realizarea repartizării mandatelor, prima operaţiune electorală este determi­ narea coeficientului electoral la nivel de circumscripţie electorală, care rezultă din împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate pentru alegerile parlamentare, pentru toţi competitorii electorali, care au atins pragul electoral şi participă la alegeri, separat pentru Camera Deputaţilor şi respectiv pentru Senat, la numărul de deputaţi şi senatori care urmează să fie aleşi în acea circumscripţie electorală, număr care rezultă din împărţirea normei de reprezentare la numărul total al locuitorilor din circumscripţia elec­ torală în cauză. Pentru candidaţii independenţi, împărţirea se face la numărul de deputaţi sau de senatori care urmează să fie aleşi în acea circumscripţie electorală. Coeficientul electoral este numărul întreg, fără zecimale, nerotunjit, rezultat din împărţirile respective. În cadrul acestei operaţiuni, se ţine cont de pragul electoral, deja calculat, pentru fiecare partid politic sau alianţă a acestora şi de voturile valabil exprimate obţinute de candidaţii independenţi. Acestora din urmă nu li se aplică pragul electoral. Pentru atribuirea mandatelor, pentru fiecare listă de competitor electoral, cu excepţia candidaţilor independenţi, la nivelul unei circumscripţii electorale, se împarte numărul total de voturi valabil exprimate în favoarea tuturor candidaţilor unui competitor electoral de pe raza circumscripţiei electorale în cauză, la coeficientul electoral calculat la nivel de circumscripţie. Câtul obţinut din împărţire reprezintă numărul de mandate de repartizat de către biroul electoral de circumscripţie, la nivelul acelei circumscripţii, în prima etapă, birou care procedează la atribuirea mandatelor în cauză. Atribuirea manda­ telor se face în ordinea înscrierii candidaţilor pe listă. Pentru candidaţii independenţi se atribuie fiecăruia câte un mandat, dacă fiecare a obţinut un număr de voturi egal cu coeficientul electoral. Dacă se constată că o organizaţie a trecut de cele două filtre (primul - pot avea reprezentare şi apoi al doilea - au dreptul la reprezentare, potrivit regulilor mai sus exa­ minate), se declară ales reprezentantul organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţil or naţionale care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Un exemplu este edificator. Pentru prima etapă, prima operaţiune presupune calcu­ larea coeficientului electoral la nivel de circumscripţie electorală. Astfel, partidele A, B şi C au obţinut, într-un colegiu uninominal, pentru candidaţii lor, următoarele voturi valabil exprimate:

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

185

A = 50.000 voturi. B = 40.000 voturi. C = 30.000 voturi. Candidaţii independenţi D şi E au obţinut următoarele voturi valabil exprimate: D = 40.000 voturi. E = 15.000 voturi. Numărul presupus de mandate de repartizat pentru Camera Deputaţilor este de 5. Numărul total al voturilor valabil exprimate este: 50.000 + 40.000 + 30.000+40.000 + 15.000 = 175.000 voturi Coeficientul electoral pe circumscripţie este şi se obţine conform următoarei formule: 175.000 = 35.000 5 A doua operaţiune, după obţinerea coeficientului electoral al circumscripţiei (Ce), este repartizarea mandatelor. Vor fi repartizate atâtea mandate, de câte ori coeficientul electoral (35.000) se cuprinde în numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare compe­ titor electoral ( candidatură), inclusiv pentru fiecare candidatură independentă. În exemplul dat, rezultă următoarea situaţie: A = 1 mandat B = 1 mandat C = O mandate D = 1 mandat E = O mandate Total 3 mandate repartizate din cele 5 de repartizat. După această a doua operaţiune, au rămas: - 2 mandate nerepartizate şi - resturi de voturi după cum urmează pentru: A = 15.000 (neutilizate) B = 5.000 (neutilizate) C = 30.000 (inferior coeficientului electoral) D = 5.000 (inferior coeficientului electoral) E = 15.000 (inferior coeficientului electoral) Total (A+B+C) = 50.000 voturi Ce =

Atribuirea celor două mandate rămase de repartizat se face avându-se în vedere voturile valabil exprimate, rămase la nivel de ţară, ca fiind neutilizate ori inferioare coeficientului electoral. În acest scop, voturile rămase ca neutilizate sau inferioare coeficientului electoral (calculate pentru prima etapă pe circumscripţie electorală), dar nepierdute, precum şi mandatele care nu au putut fi atribuite, se vor comunica de birourile electorale de circumscripţie, Biroului Electoral Central. 3. Repartizarea centralizată a mandatelor rămase neutilizate sau care sunt infe­ rioare coeficientului electoral de circumscripţie electorală (a doua etapă). Scopul celei de-a doua etape este acela de a se valorifica şi voturile valabil exprimate, dar care nu s-au concretizat în mandate.

186

DREPTUL ELECTORAL

Din dispoziţiile Legii electorale rezultă că, datorită acestei a doua etape, tipul de scrutin reglementat cu un singur tur de scrutin are efectele unui scrutin majoritar unino­ minal cu două tururi de scrutin, ceea ce este total nefiresc, întrucât Legea electorală reglementează un tip de scrutin majoritar cu un singur tur de scrutin, nu cu două, iar această a doua etapă, în care doar se valorifică voturile valabil exprimate, dar neconcretizate în mandate în prima etapă, cu toate că au rămas de repartizat asemenea mandate, se comportă ca un al doilea tur de scrutin. Etapa a doua se desfăşoară la Biroul Electoral Central şi la birourile electorale de circumscripţie. În acest scop, birourile electorale de circumscripţii vor comunica Biroului Electoral Central procesul-verbal în care sunt evidenţiate: numărul de mandate rămase de repartizat, precum şi resturile voturilor rămase neutilizate şi inferioare coeficientului electoral. Primind aceste procese-verbale, Biroul Electoral Central va însuma, pe întreaga ţară, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, voturile neutilizate şi pe cele inferioare coeficientului electoral din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare competitor electoral, cu excepţia candidaţilor independenţi, care a întrunit pragul electoral legal. Desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale şi pe competitori electorali se face de către Biroul Electoral Central, în mod centralizat. Această desfă­ şurare se realizează, pe baza unui algoritm complicat, prevăzut de art. 94 din Legea elec­ torală, algoritm care este asemănător cu cel al sistemului d'Hondt (reprezentarea proporţio­ nală, cu repartitor electoral). În finalul algoritmului de desfăşurare pe competitori electorali şi pe circumscripţii electorale a mandatelor de repartizat şi dacă mai sunt mandate de repartizat, Legea electorală cuprinde patru reguli potrivit cărora, după ce au fost epuizate toate posibilităţile legale, în acest scop, se permite atribuirea unor astfel de mandate competitorilor electorali în circumscripţia electorală în care aceştia au depus cel mai mare număr de candidaturi. Dacă şi după o asemenea operaţiune electorală au mai rămas mandate nerepartizate pe circumscripţii electorale, acestea se vor repartiza partidului sau alianţelor acestuia care, în circumscripţia electorală respectivă, are cel mai mare număr de voturi neutilizate ori inferioare coeficientului electoral de circumscripţie electorală. Dacă şi după această ultimă operaţiune electorală au mai rămas mandate de repartizat în circumscripţiile electorale, atunci Legea electorală permite Biroului Electoral Central, pe baza acordului partidelor politice sau a alianţelor acestora, să stabilească cui i se cuvin mandatele în cauză. În lipsa unui acord, Biroul Electoral Central, va trage la sorţi, în termen de 24 de ore, partidul politic sau alianţa acestuia căruia i se cuvin mandatele în cauză. În acelaşi scop, birourile electorale de circumscripţie întocmesc, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, o listă cu toţi candidaţii cărora nu le-au fost atribuite mandate în prima etapă, aşezaţi în ordinea descrescătoare a câturilor obţinute din împăr­ ţirea voturilor valabil exprimate pentru fiecare candidat, la coeficientul electoral calculat la nivelul circumscripţiei electorale. Repartizarea mandatelor atribuite în cea de-a doua etape se face de biroul electoral al circumscripţiei electorale, în ordinea descrescătoare a înscrierii candidaţilor pe liste. Biroul electoral de circumscripţie eliberează certificatul doveditor al alegerii candi­ datului în cauză, în termen de 24 de ore de la încheierea fiecărei operaţiuni de atribuire de mandate.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

187

Voturile neutilizate sau inferioare coeficientului electoral sunt calculate la nivel naţional (centralizate pe competitori electorali), se obţin următoarele rezultate: A = 15.000 voturi - rest neutilizat; B = 5.000 voturi - rest neutilizat; C = 30.000 voturi - rest inferior coeficientului electoral. În avantaj este partidul C, care a obţinut 30.000 de voturi, dar care în prima etapă nu a obţinut niciun mandat, pentru că numărul de voturi obţinute a fost inferior coeficientului electoral. Rezultă că, centralizarea pe ţară este în avantajul partidelor mai puţin repre­ zentative care, datorită acestui fapt, nu au obţinut în prima etapă niciun mandat. În cazul organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au optat pentru depunerea unei singure liste de candidaţi în toate circumscripţiile electorale, man­ datul de deputat revine, în ordinea descrescătoare a înscrierii candidaţilor pe lista comună. Mandatul însă se atribuie de Biroul Electoral Central. Prevederile art. 94 alin. (13) din Lege, reglementează instituţia supleantului. Conform acestor reglementări, candidaţii de pe listele electorale, care nu au fost aleşi, sunt declaraţi supleanţi ai listei respective. În alte cuvinte, toţi candidaţii de pe o listă electorală care nu au fost aleşi, adică sunt sub ultimul candidat ales de pe lista electorală, sunt supleanţi. În caz de vacanţă a mandatului pentru un ales de pe listă, acesta va fi înlocuit de unul dintre supleanţii de pe lista electorală, în ordinea înscrierii lor pe acea listă. În acest caz, supleantul va duce până la capăt mandatul început de alesul pe care l-a înlocuit, fără să poată ocupa un mandat întreg. O consecinţă firească a reglementării supleanţilor este aceea că nu se mai pot organiza alegeri parţiale. Toate operaţiunile electorale pe care le realizează Biroul Electoral Central se încheie procese-verbale, a căror conţinuturi sunt reglementate de Legea electorală. Aceste procese-verbale sunt semnate de preşedintele Biroului Electoral Central, de locţiitorul acestuia şi de ceilalţi membrii şi se înaintează Senatului şi Camerei Deputaţilor în vederea validării alegerilor. Potrivit prevederilor art. 96 alin. (1) lit. j) din Lege, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care, deşi au participat la alegeri, nu au obţinut niciun mandat de senator sau de deputat, vor primi câte un mandat de deputat, după totalizarea voturilor valabil exprimate pentru fiecare dintre aceste organizaţii. Mandatul se va acorda candidatului care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate de pe lista în cauză. În cazul în care, mai mulţi candidaţi au obţinut acelaşi număr de voturi valabil exprimate, se va proceda la tragerea la sorţi, întrucât nu se poate acorda decât un singur mandat, şi acela doar de deputat. Legea electorală, în art. 97, reglementează aducerea la cunoştinţă publică, separat de publicare, a rezultatelor alegerilor. Potrivit aceloraşi prevederi legale, Biroul Electoral C entral publică rezultatele alegerilor parlamentare în Monitorul Oficial al României, Partea I, într-un termen util, pentru respectarea dispoziţiilor din art. 63 alin. (3) din Constituţie.

188

DREPTUL ELECTORAL

Secţiun e a a 1 3 - a Alte reguli prevăzute de Legea electorală referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare Legea foloseşte noţiunea de majoritate, cu unele nuanţe ale sale, ceea ce face necesară cunoaşterea lor. În sistemele electorale se folosesc noţiunile de majoritate calificată, majo­ ritate absolută, majoritate simplă şi majoritate relativă. În practica socială se utilizează expresia de „mare majoritate". Utilizarea acestei noţiuni considerăm că este greşită, pentru că nu este definită, iar dacă această definire s-ar face, ea ar putea fi confundată cu majoritatea calificată sau, mai bine zis, cu una dintre speciile acestui tip de majoritate. Majoritatea calificată este stabilită prin Lege (2/3, 5/4, 3/4 etc.), cea mai utilizată fiind de 2/3 din totalul votanţilor sau al voturilor. Individualizarea majorităţilor calificate trebuie să fie făcută prin precizarea procentului la care ele se referă. În caz contrar, nu se va putea înţelege la care majoritate calificată se face referire. Majoritatea absolută reprezintă jumătate plus unu din totalul alegătorilor înscrişi pe liste. Pentru individualizarea sa nu este necesar să fie precizat procentul la care această majoritate se referă, pentru că acest procent se subînţelege. Majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unu din numărul alegătorilor prezenţi la vot. Majoritatea relativă reprezintă numărul de voturi cel mai mare obţinut de un candidat (listă) în comparaţie cu ceilalţi (celelalte). Pentru individualizarea ultimelor trei tipuri de majorităţi nu este necesar să fie precizat procentul la care acestea se referă, pentru că aceste procente se subînţeleg. Aceste majorităţi sunt specifice şi procedurii parlamentare. Legea prevede reguli privind suportarea cheltuielilor pentru efectuarea operaţiunilor electorale, asigurarea sediilor şi dotărilor birourilor şi oficiilor electorale, precum şi pentru personalul auxiliar necesar, judecarea întâmpinărilor, contestaţiilor, a recursurilor şi a altor cereri adresate justiţiei. Astfel, cheltuielile pentru efectuarea operaţiunilor electorale se suportă de la bugetul de stat. Guvernul, Autoritatea Electorală Permanentă, prefecţii şi primarii au importante sarcini legale privind dotarea, asigurarea sediilor birourilor electorale, verificarea corectitudinii desfăşurării alegerilor. De asemenea, Guvernul, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Autoritatea Electorală Permanentă au obligaţia asigurării necesarului de specialişti şi a personalului tehnic auxiliar. O precizare de mare importanţă este aceea a scutirii de plata taxei de timbru pentru orice acte sau cereri făcute în exercitarea drepturilor electorale legale. Judecarea tuturor întâmpinărilor, contestaţiilor şi a oricăror alte cereri legale la instanţele judecătoreşti se face pe baza regulilor prevăzute de Codul de procedură civilă, pentru ordonanţa preşedinţială şi cu participarea obligatorie a procurorului. Legea nu prevede posibilitatea formulării unor căi de atac împotriva hotărârilor defi­ nitive şi irevocabile pronunţate de instanţe, datorită urgenţei cu care se desfăşoară pro­ cedura electorală. Pe perioada electorală, instanţele judecătoreşti sunt obligate să asigure permanenţa activităţii, în vederea garantării exercitării de către cetăţeni a dreptului fundamental de vot.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

189

Documentele Biroului Electoral Central se păstrează în arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu respectarea Legii Arhivelor Naţionale, separat de celelalte docu­ mente ale acestei instanţe, iar documentele birourilor secţiilor de votare, buletinele de vot întrebuinţate şi cele neîntrebuinţate se păstrează la instanţele judecătoreşti care le-au primit. Prevederile legale referitoare la cărţile de alegători şi la Registrul electoral s-au aplicat începând cu alegerile parlamentare din anul 2012. În actuala Lege electorală nu este reglementată cartea de alegător.

Se cţiu n e a a 1 4- a Contravenţii ş i infracţiuni 1. Contravenţiile electorale Contravenţiile sunt reglementate în art. 98-99 din Legea electorală. Contravenţiile se referă la: înscrierea în listele electorale; operaţiuni efectuate de per­ soane neautorizate sau neefectuate în Registrul electoral; nereguli în afişarea propunerilor de candidaţi; refuzul de as e pune la dispoziţie a unor documente; nereguli referitoare la desfăşurarea normală a adunărilor electorale şi consumul de băuturi alcoolice; acţiunile nelegale referitoare la listele electorale, platformele - program, anunţuri etc.; acceptarea mai multor candidaturi în mai multe circumscripţii electorale sau pentru ambele Camere ale Parlamentului, cu excepţiile prevăzute de Lege; nerespectarea hotărârilor, indiferent cum sunt denumite, ale birourilor, oficiilor electorale şi ale Autorităţii; neactualizarea delimitării secţiilor de votare; nerespectarea unor dispoziţii din Legea electorală de către radiodifuzori; tipărirea, fără drept, de buletine de vot; refuzul de a permite accesul în secţia de votare a celor care sunt în drept să asiste la votare; refuzul de a primi şi înregistra sesizările prevă­ zute de lege; neasigurarea ordinii în localul de votare; înmânarea buletinului de vot, fără identificarea celui care îl primeşte sau refuză să semneze pentru primirea acestuia; neapli­ carea ştampilei cu menţiunea VOT AT sau a timbrului autocolant pe actul de identitate; nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la încheierea proceselor-verbale; încălcarea dispoziţiilor legale privind propaganda electorală; purtarea de ecusoane, insigne sau alte asemenea; neparticiparea membrilor birourilor electorale la activitatea acestora; refuzul eliberării unei copii certificate a proceselor-verbale; nerespectarea regulilor pentru desem­ narea observatorilor interni şi a reprezentanţilor mass-mediei; încălcarea unor prevederi referitoare la acreditare. În art. 99 din Legea sunt prevăzute amenzile contravenţionale pentru fiecare contra­ venţie în parte. Aceste amenzi sunt într-un cuantum între 1.500 lei şi 1 O.OOO lei. Constatarea săvârşirii contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se face de către: ofiţerii şi agenţii de poliţie, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei, biroul electoral ierarhic superior, Biroul Electoral Central, împuterniciţii Autorităţii Electorale Permanente, fiecare pentru anumite contravenţii. 2. Infracţiunile electorale Infracţiunile electorale sunt prevăzute în Titlul IX din Codul penal şi sunt urmă­ toarele: Împiedicarea exercitării drepturilor electorale (art. 385); Coruperea alegătorilor (art. 386); Frauda la vot (art. 387); Frauda la votul electronic (art. 388); Violarea confi-

190

DREPTUL ELECTORAL

denţialităţii votului (art. 389); Nerespectarea regimului urnei de vot (art. 390); Falsificar e a documentelor şi evidenţelor electorale (art. 391). Analizând aceste infracţiuni din punctul de vedere al obiectului de reglementa re specific se poate susţine că acesta constă în relaţiile sociale care se referă la operaţiunile electorale şi la sistemul electoral în general. Potrivit prevederilor art. 392 din Codul penal, dispoziţiile referitoare la infracţiunile electorale, mai sus enumerate, sunt aplicabile şi referendumului. Chiar dacă nu se prevede în nicio dispoziţie legală, infracţiunile electorale se pot săvârşi în legătură cu toate tipurile de alegeri, nu numai cu referendumul. În acelaşi timp, potrivit prevederilor art. 393 din Codul penal, tentativa se pedepseşte pentru toate infracţiunile electorale, prevăzute de Codul penal, cu excepţia infracţiunii electorale de corupere a alegătorilor, prevăzută şi pedepsită de art. 386 Cod penal. Codul penal prevede că toate infracţiunile electorale se săvârşesc cu intenţie. Toate expresiile electorale utilizate de Codul penal au sensul pe care îl cuprinde dreptul electoral. a) Infracţiunea de împiedicare a exercitării drepturilor electorale Cât priveşte latura obiectivă, elementul material este dublu. Astfel, primul element material constă în împiedicarea, prin orice mijloace, a libe­ rului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales. Legătura cauzală este între folosirea oricăror mijloace şi efectul acestei folosiri, şi anume împiedicarea liberului exerciţiu al drepturilor fundamentale politice. Cel de-al doilea element material constă în atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare. Legătura cauzală este între utilizarea oricăror mijloace şi efectul atacarea localului secţiei de votare. Această a doua modalitate de săvârşire este de fapt o agravantă a infracţiunii electorale. Desigur că, este de discutat dacă între mijloacele folosite intră atât mijloacele legale, cât şi cele nelegale, pentru că legea nu face deosebire, iar acolo unde ea nu o face nici noi nu o putem face. Ca urmare, din interpretarea Codului penal rezultă că efectul nelegal se poate produce şi dacă infractorul utilizează mijloace legale, dar efectul este ilegal. Sancţiunea penală este diferită în funcţie de cele două modalităţi. În primul caz de latură obiectivă, sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar în cel de-al doilea caz este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exerciţiului unor drepturi. Desigur că, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, pentru ambele sancţiuni, se referă şi la drepturile electorale. b) Infracţiunea de corupere a alegătorului Cât priveşte latura obiectivă, elementul material constă în oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat. Legătura cauzală este între oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de foloase şi efectul acestora, şi anume determinarea alegă­ torului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat. Codul penal, în art. 386 alin. (2) prevede că nu intră în categoria bunurilor, la care se referă infracţiune electorală în cauză, cele cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice.

partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

191

Această infracţiune electorală nu are reglementate agravante. Sancţiunea este una destul de blândă, faţă de cele prevăzute pentru infracţiunile de corupţie, şi anume închisoarea de la 6 luni la 3 ani. c) Infracţiunea de fraudare la vot Cât priveşte latura obiectivă, elementul material presupune faptul că o persoană fizică votează: fără a avea acest drept; de două sau de mai multe ori; prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător [alin. (1)] sau utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals [alin. (2)] . În alte cuvinte, această infracţiune se poate săvârşi în două modalităţi prevăzute în cele două alineate ale art. 387 Cod penal. Legătura cauzală este între elementele materiale şi efectul săvârşirii lor, ş1 anume anularea votului şi afectarea procesului electoral. Această infracţiune nu are reglementate agravante. Sancţiunea constă în închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda şi interzicerea exercitării unor drepturi. Desigur că, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, prevăzută de art. 55 şi 66-70 din Codul penal, se referă în principal la drepturile electoral şi se poate aplica complementar atât în cazul pedepsei închisorii, cât şi în cel al amenzii. Trebuie menţionat că, în acest caz, infracţiunile de fals prevăzute de Codul penal, au un caracter subsidiar. d) Infracţiunea de fraudă la votul electronic Cât priveşte latura obiectivă, elementul material acesta constă în tipărirea şi utili­ zarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau falsificarea, prin orice mijloace, a buletinelor de vot în fo1mat electronic. Legătura cauzală este între tipărirea şi utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau falsificarea, prin orice mijloace, a buletinelor de vot în format electronic şi afectarea procesului electoral. Această infracţiune nu are reglementate agravante. Sancţiunea constă în închisoarea de la 1 an la 5 ani. e) Infracţiunea de violarea confidenţialităţii votului Cât priveşte latura obiectivă, elementul material acesta constă în violarea, prin orice mijloace, a secretului votului [alin. (1)]. De asemenea, în art. 389 alin. (2) din Codul penal, se prevede că infracţiunea se poate comite şi de un membru al biroului electoral al secţiei de votare. Desigur că redactarea este defectuoasă, mai ales că elementul material reglementat în alin. (1) presupune ca săvârşirea infracţiunii să se producă şi de către un membru al biroului electoral al secţiei de votare, potrivit principiului ubi nec non distinguit, nec nos distinguere deb emus. Legătura cauzală este între elementul material care constă în violarea, prin orice mijloace, a secretului votului şi efectul acestei violări afectarea procesului electoral. Şi în acest caz, se poate pune problema dacă mijloacele legale utilizate pot produce efecte

192

DREPTUL ELECTORAL

nelegale. În opinia noastră, în cazul în care Codul penal nu a distins, rezultă că şi acest tip de mijloace poate fi folosit în vederea săvârşirii infracţiunii electorale în cauză. Această infracţiune nu are reglementată agravante. Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda şi interzicerea exercitării unor drepturi. Desigur că, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se referă şi la drepturile electorale şi se poate aplica complementar atât în cazul pedepsei închisorii, cât şi în cel al amenzii. j) Infracţiunea de nerespectare a regimului urnei de vot Cât priveşte latura obiectivă, elementul material acesta constă în deschiderea urnelor, înainte de ora stabilită pentru închiderea votării [alin. (1)]. Acest element material priveşte atât urna de votare de la secţia de votare, cât şi urna specială, ambele prevăzute de legile electorale. Fapta penală din art. 390 alin. (1) Cod penal este agravanta faţă de cea din alin. (2) al aceluiaşi articol, datorită pedepsei mai mari pe care o reglementează. Art. 390 C. pen. prevede în alin. (2) şi un alt element material care constă în încre­ dinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât cele prevăzute de lege. Acest element material presupune două modalităţi de săvârşire, reglementate în conţinutul agravantei, prin încredinţare sau prin transportare. Legătura cauzală este între elementul material, deja prezentat, şi afectarea procesului electoral prin faptele care constituie elementul material. Sancţiunea este închisoare de la 1 an la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi [art. 390 alin. (1) C. pen.]. În cazul alin. (2) al art. 390 din Codul penal, pedeapsa este de 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi. Desigur că, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, pentru ambele sancţiuni, se referă şi la drepturile electorale şi se poate aplica complementar atât în cazul pedepsei închisorii, cât şi în cel al amenzii. Fapta penală din art. 390 alin. (1) Cod penal este agravanta faţă de cea din alin. (2) al aceluiaşi articol, datorită pedepsei mai mari pe care o reglementează, iar redactarea pare a fi deficitară, agravantele fiind reglementate după cea a faptelor care nu sunt agravante, şi nu mvers. g) Infracţiunea de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale Cât priveşte latura obiectivă, elementul material acesta constă în falsificarea, prin orice mijloace, a înscrisurilor de la birourile electorale [alin. (1)] sau înscrierea în copia listei electorale permanente ori în lista electorală complementară a unor persoane care nu figurează în aceste liste [alin. (2)]. Acest text presupune câteva precizări. Astfel, în alin. (2) se prevede că înscrierea unor persoane care nu pot figura pe copia listelor electorale permanente. O asemenea regle­ mentare este contrară prevederilor Legii nr. 208/2015, întrucât această lege nu mai regle­ mentează copii ale listelor electorale permanente, ci doar ale listelor electorale com­ plementare. În alin. (3) şi (4) este reglementată o agravantă a infracţiunii din alin. (1) şi (2) care constă în introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează

Partea a IV-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare prin prezenţa la urne

193

înregistrarea sau însumarea rezultatelor obţinute la secţiile de votare sau determină repar­ tizarea mandatelor în afara prevederilor legii [alin. (1)] ori introducerea de date, informaţii sau proceduri care duc la alterarea sistemului informatic naţional necesar stabilirii rezul­ tatelor alegerilor [alin. (2)]. Trebuie observat că, atât în cazul infracţiunii tipice din alin. (1) şi (2), cât şi în cazul agravantei alin. (3) şi (4) acestea se pot săvârşi fiecare prin câte două modalităţi. Legătura cauzală este între elementele materiale mai sus descrise şi efectul care nstă în alterarea procesului electoral. co Sancţiunea este diferită. În cazul infracţiunii din alin. (1) şi (2) aceasta este închi­ soarea de la l an la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar în cazul agravantei de la alin. (3) şi (4) este de 2 ani la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Desigur că, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, pentru ambele sancţiuni, se referă şi la drepturile electorale.

Partea a V-a ORGANIZAREA ŞI DESFAŞURAREA ALEGERILOR EUROPARIAMENTARE PRIN PREZENŢA LA URNE

CAPITOLUL

I

Principii privind alegerile europarlamentare Organizarea şi desfăşurarea alegerilor europarlamentare sunt reglementate de preve­ derile Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, denumită în continuare „Lege", şi care stabileşte cadrul juridic general pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Alegerea acestor membri se face prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile pe care le prevede legea naţională, pentru un mandat de 5 ani. Membrii din partea statelor membre ale Uniunii Europene în Parlamentul European reprezintă grupările politice din acel stat membru, şi nu statul în cauză. Astfel, în cadrul Parlamentului European există mai multe grupuri politice în care aceşti membri se integrează după alegeri şi care promovează politica corespunzătoare partidului politic care i-au propus. Desigur că, o asemenea politică nu poate fi contrară dispoziţiilor consti­ tuţionale şi intereselor poporului din care fac parte aceşti membri din Parlamentului European, în caz contrar partidele politice în cauză putând fi declarate neconstitutionale. În România, alegerea membrilor în Parlamentului European se face pe baza scru­ tinului de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, şi pe bază de candi­ daturi independente, iar în acest scop, teritoriul României se constituie într-o singură circumscripţie electorală. Condiţiile democratice legale pentru a alege şi a fi ales în Parlamentul European sunt prevăzute de Lege în art. 5 alin. (5)-(10). Astfel, cetăţenii români au dreptul de a alege, printre alte condiţii democratice, de la vârsta de 18 ani împliniţi până la data de referinţă, inclusiv. Prin „ziuă de referinţă" se înţelege, potrivit prevederilor art. 5 alin. (4) din Lege, ziua votării. Nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintali, puşi sub interdicţie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, precum şi persoanele care în ziua de referinţă sunt condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale. În acelaşi timp, nu pot fi aleşi ca membri ai Parlamentului European: judecătorii Curţii Constituţionale, avocatul poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, inclusiv cu statut special, stabilite printr-o lege organică, precum şi per­ soanele care deţin funcţii similare în statele membre ale Uniunii Europene. În acelaşi timp, cetăţenii români care au drept de vot şi care au împlinit până în ziua de referinţă inclusiv 23 de ani au dreptul de a fi aleşi în Parlamentul European. Aceste condiţii democratice legale sunt aplicabile indiferent dacă cetăţeanul român are domiciliul sau reşedinţa în ţară sau în străinătate. În acelaşi timp, alegătorii comunitari au drept de vot şi drept de a fi aleşi în Parlamentul European ca membru din partea României, în aceleaşi condiţii ca şi alegătorii resortisanţi, dacă îndeplinesc condiţiile demo­ cratice legale prevăzute de legea naţională. Prin „alegător comunitar" se înţelege orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are dreptul de a alege pentru România pentru Parlamentul European şi care are domiciliul sau reşedinţa în România, iar prin „alegător

198

DREPTUL ELECTORAL

resortisant" se înţelege orice cetăţean la României, cu domiciliul sau reşedinţa în ţară sau în străinătate, care are dreptul de a alege membrii din România în Parlamentul European. De asemenea, prin „persoană eligibilă comunitar" se înţelege orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene care are dreptul de a fi ales pentru Parlamentul European şi care are domiciliul sau reşedinţa în România. Alegătorii comunitari şi cei resortisanţi au dreptul la un singur vot, cu aplicarea princi­ piului conform căruia voturile sunt egale. Potrivit prevederilor art. 6 din Lege, prin „perioadă electorală" se înţelege intervalul de timp care începe de la data aducerii la cunoştinţă publică a zilei de referinţă şi se încheie la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a rezultatului scrutinului. Partidele, alianţele politice şi ceilalţi competitori electorali se pot asocia doar între ei, numai la nivel naţional, pe bază de protocol şi numai într-o singură alianţă electorală. Protocolul se depune la Biroul Electoral Central în termen de 48 de ore de la înfiinţarea acestuia, care se va pronunţa, prin decizie, în sensul admiterii sau respingerii sale, în termen de 24 de ore de la înregistrarea acestuia. Decizia de admitere poate fi contestată de orice persoană fizică sau juridică interesată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 24 de ore de la afişarea sa. Decizia de respingere poate fi şi ea contestată de semnatarii protocolului, tot la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acelaşi termen de 24 de ore care curge de la data afişării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă în termen de 24 de ore de la înregistrarea contestaţiei, iar hotărârea pronunţată este definitivă. Desfiinţarea protocolului în cauză se poate face doar prin acordul celor care l-au încheiat. Aceste acorduri se depun la Biroul Electoral Central cu cel puţin 4 zile înaintea termenului-limită de depunere a candidaturilor. Numai alianţele electorale constituite pot propune candidaţi din partea alianţei în cauză. Incompatibilităţile pentru aleşii din partea României în Parlamentul European sunt cele prevăzute de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţii publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare sau cu funcţii echivalente din statele membre al Uniunii Europene. În scopul aplicării acestor prevederi, Legea prevede o procedură detaliată în dispoziţiile art. 9 din Lege. Ziua de referinţă este într-o duminică. Aducerea la cunoştinţă publică a zilei de referinţă se face cu cel puţin 90 de zile înainte, prin publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului referitoare la stabilirea acestei zile. Ziua de referinţă va fi stabilită de către Guvern într-o perioadă hotărâtă în acest scop de Consiliul Uniunii Europene.

CAP ITO L U L

II

Exercitarea dreptului de vot şi de a fi ales ca membru din România în Parlamentul European Se cfiun e a 1 Listele electorale Listele electorale sunt permanente, speciale şi copiile acestora şi suplimentare. 1. Listele electorale permanente şi copiile acestora Listele electorale permanente sunt operaţiuni electorale diferite faţă de copiile listelor electorale permanente, fiecare dintre ele având regimuri juridice electorale tot diferite. Listele electorale permanente sunt întocmite pe baza principiului domiciliului alegă­ torului. Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind alegătorii care îşi au domiciliul în acea localitate, identificaţi conform prevederilor art. 11 alin. (4) din Lege. La comune aceste liste electorale se întocmesc pe sate, străzi, iar la oraşe şi municipii, pe străzi sau pe blocuri, după caz. În cazul în care listele electorale permanente nu pot fi întocmite potrivit celor de mai sus, alegătorii vot fi înscrişi în ordinea alfabetică, cu avizul biroului electoral judeţean sau de sector. Dispoziţiile art. 11 alin. (6) din Lege, prevăd procedurile de selectare şi prelucrare a datelor privind alegătorii resortisanţi cuprinse în Registrul naţional de evidenţă a persoa­ nelor, de tipărire şi de punere gratuită la dispoziţia primarilor a exemplarele listelor elec­ torale permanente. Listele electorale permanente sunt semnate de către primari şi de alţi funcţionari publici prevăzuţi de Lege. Primarii şi judecătoria competentă teritorial vor păstra câte un exemplar al acestor liste. Actualizarea listelor electorale permanente se realizează de către primari împreună cu autoritatea competentă în domeniul evidenţei persoanelor. Primarii pun la dispoziţia competitorilor electorali, la cererea lor, copii ale acestora, copii care nu trebuie să fie confundate cu copiile listelor electorale permanente. Alegătorii resortisanţi au dreptul electoral de a verifica înscrierea lor în listele elec­ torale permanente, motiv pentru care primarii sunt obligaţi să le pună la dispoziţia acestora. Tipărirea listelor electorale permanente se face de către structurile specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, în termen de 5 zile înainte de ziua de referinţă, iar copiile acestora sunt puse gratuit la dispoziţia primarilor după ce sunt semnate de către aceştia şi alţi funcţionari publici şi cuprind informaţiile prevăzute de art. 11 alin. (15) din Lege. Aceste copii se predau de către primari preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu două zile înainte de ziua de referinţă. Modificările intervenite în lista electorală permanentă, efectuate după predarea copiilor lor, se comunică, în scris, birourilor electorale ale secţiilor de votare, de către primari.

200

DREPTUL ELECTORAL

Prevederile art. 11 alin. (11)-(13) din Lege este prevăzută procedura de contencios electoral specifică listelor electorale permanente. Astfel, omisiunile, înscrierile greşite, alt e erori din liste şi refuzul de a permite verificare a înscrierilor pe liste pot fi corectate prin întâmpinări care se adresează primarilor care trebuie să se pronunţe, prin dispoziţie, în termen de cel mult 3 zile de la înregistrarea lor. Împotriva dispoziţiei primarului se pot formula contestaţii, care se depun în scris la judecătoria competentă teritorial, în termen de 5 zile de la comunicarea dispoziţiei, şi care vor fi soluţionate în 3 zile de la înregistrare. În acelaşi timp, orice neconcordanţe între lista electorală permanentă şi copiile acestora se soluţionează de către primari de îndată, prin dispoziţie, pe baza informaţiilor din conţinutul primei liste. 2. Listele electorale speciale, copiile acestora şi listele electorale suplimentare Ca şi în cazul listelor electorale permanente, listele electorale speciale au un regim juridic electoral diferit faţă de copiile listelor electorale speciale. Potrivit prevederilor art. 12 din Lege, cetăţenii cu drept de vot ai statelor membre ale Uniunii Europene, altele decât România, pot vota în ţara noastră la alegerile prezidenţiale. În acest scop, aceştia trebuie să solicite, prin cerere, primarilor localităţii în care domiciliază sau îşi au reşedinţa, înscrierea lor în listele electorale speciale, cel mai târziu cu 60 de zile înaintea zilei de referinţă. Modelul şi cuprinsul cererii se aprobă de către Guvern, la pro­ punerea Ministerului Afacerilor Interne şi a Autorităţii Electorale Permanente, iar conţinutul listelor electorale speciale este cel prevăzut de art. 12 alin. (2) din Lege. Primarii răspund la cerere în termen de 1 O zile de la data înregistrării acesteia, iar în cazul aprobării cererii alegătorii comunitari rămân pe aceste liste electorale până la data solicitării radierii lor, tot de către primari. Listele electorale speciale (două exemplare) se semnează de către primari şi de secretar. Una dintre ele rămâne la primar, iar cealaltă se comunică judecătoriei competente teritorial. Legea prevede reguli referitoare la contenciosul electoral al acestor liste electorale speciale, putându-se formula întâmpinări privind refuzul înscrierii, omisiuni şi alte erori în legătură cu aceste liste electorale, care se soluţionează de primari, în cel mult 3 zile de la înregistrare. Împotriva soluţiilor date prin întâmpinări se pot formula contestaţii, în 5 zile la judecătoria competentă teritorial şi care soluţionează în termen de 3 zile de la înregistrarea lor. Legea prevede o procedură specială referitoare la desfăşurarea în continuare a ale­ gerilor europarlamentare, procedură care este realizată de Autoritatea Electorală Perma­ nentă. Astfel, în termen de cel mult 30 de zile înainte de ziua de referinţă primarii trimit Autorităţii copii ale cererilor de înscriere pe listele electorale speciale, însoţite de actele doveditoare. Modificările intervenite în lista electorală specială, efectuate după predarea copiilor lor, se comunică, în scris, birourilor electorale ale secţiilor de votare şi Autorităţii Elec­ torale Permanente, de către primari. Copiile listelor electorale speciale sunt semnate de primari şi de secretar şi cuprind elementele prevăzute de art. 12 alin. (13) din Lege. Eventualele neconcordanţe între cele două categorii de liste electorale se soluţionează de către primari şi care la rândul lor comunică Autorităţii şi birourilor electorale ale secţiilor de votare orice modificare apărută în listele electorale speciale după predarea copiilor acestora birourilor electorale ale secţiilor de votare.

partea a V-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor europarlamentare prin prezenţa la urne

201

Modificările intervenite în lista electorală permanentă, efectuate după predarea copiilor lor, se comunică, în scris, birourilor electorale ale secţiilor de votare, de către primari. În listele electorale suplimentare sunt înscrişi alegătorii resortisanţi care în ziua de rinţă nu se află în localitatea de domiciliu sau se află în străinătate. Aceştia pot vota refe Ia orice secţie de votare din ţară sau din străinătate, după caz. Pe aceleaşi liste electorale suplimentare sunt înscrişi membrii birourilor secţiilor de votare, alegătorii care votează prin intermediul urnei speciale, precum şi alegătorii care au fost omişi de pe listele electorale permanente sau de pe copia acestora. Înscrierea pe listele electorale suplimentare se face de către preşedintele biroului secţiei de votare, în momentul prezentării alegătorului la secţia de votare pentru a vota.

Se cţiun e a a 2 - a Candidaturile Pot fi candidaţi pentru alegerile europarlamentare cetăţenii români şi cei ai statelor membre ale Uniunii Europene, altul decât România. Candidaţii din cea de-a doua categorie trebuie să depună la Biroul Electoral Central mai multe documente prevăzute în art. 14 din Lege care dovedesc domiciliul sau reşedinţa în România; calitatea de cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România; înscrierea într-o listă electorală; faptul că nu mai candidează pentru Parlamentul European într-un alt stat membru al Uniunii Europene decât România; nu este lipsit de dreptul de a fi ales în statul al cărui cetăţean este printr-o hotărâre judecătorească definitivă; identitatea sa pe baza unui document de identitate (orice document eliberat de statul membru al cărui cetăţean este titularul acestui document, altul decât România, şi care este considerat act de identitate în statul emitent). În termen de 24 de ore de la admiterea candidaturii, Biroul Electoral Central va transmite Autorităţii Electorale Permanente un exemplar al dosarului de candidatură, moment din care se declanşează procedura de informare desfăşurată de Autoritate, singura care are competenţa legală de a realiza schimburi de informaţii electorale cu autorităţi similare din alte state membre ale Uniunii Europene. Această procedură presupune informarea autorităţilor similare din celelalte state membre ale Uniunii Europene cu privire la alegătorii comunitari înscrişi pe listele electorale speciale şi la candidaturile admise de Biroul Electoral Central. De asemenea, Autoritatea Electorală Permanentă va furniza autorităţilor similare din celelalte state membre al Uniunii Europene informaţiile necesare şi solicitate referitoare la cetăţenii români care doresc să voteze în statele membre respective. În cazul în care Autoritatea va primi informaţii referi­ toare la înscrierea unui cetăţean român pe listele electorale ale unui stat va lua măsurile legale pentru radierea acestuia de pe copia listei electorale permanente din România. În cazul în care un cetăţean român doreşte să candideze pentru Parlamentul European într-un alt stat membru al Uniunii Europene, Autoritatea Electorală Permanentă eliberează o adeverinţă din care rezultă că nu este lipsit de dreptul de a fi ales în România. Biroul Electoral Central verifică îndeplinire condiţiilor legale de către candidaţi şi admite sau respinge candidaturile, după caz. Candidaţii pot renunţa la candidaturi până la rămânerea definitivă a acestora. Declaraţia de renunţare se depune la Biroul Electoral Central.

202

DREPTUL ELECTORAL

Renunţarea la candidatură după termenul limită pentru depunerea candidaturilor nu poat e avea ca efect dreptul de a înlocui candidatura retrasă cu o alta, mai ales pentru că o persoană fizică nu poate accepta decât o singură candidatură. Biroul Electoral Central afişează candidaturile primite, la sediul său, la celelalte sedii ale celorlalte birourile electorale şi la ale celor două societăţi de televiziune şi de radio publice. În termen de până la 45 de zile până la ziua de referinţă aceste candidaturi pot fi contestate, contestaţii care se soluţionează de Tribunalul Bucureşti, într-un termen de două zile. Împotriva soluţiei date în soluţionarea contestaţiilor se poate formula recurs la Curt ea de apel Bucureşti a cărei hotărâre este definitivă. Ulterior, Biroul Electoral Central constată rămânerea definitivă a candidaturilor. Acesta fapt este necesar pentru stabilirea numărului de ordine al candidaţilor pe buletinele de vot, potrivit regulilor prevăzute de art. 20 alin. (6) din Lege. Se cţiu n e a a 3 - a Decupajele electorale Pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor europarlamentare se constituie Bir oul Electoral Central, birouri electorale judeţene, birouri electorale ale secţiilor de votare din străinătate, birouri electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi birouri electorale ale secţiilor de votare. Aceste birouri sunt compuse din cetăţeni cu drept de vot, Legea regle­ mentând şi incompatibilităţile pentru aceştia. Toate aceste decupaje electorale lucrează în prezenţa majorităţii membrilor lor (cvorumul de lucru) şi adoptă decizii cu majoritatea membrilor prezenţi (majoritatea pentru adoptarea deciziilor). În caz de egalitate de voturi, votul preşedintelui este hotărâtor. Calitatea de membru al unui decupaj electoral încetează de drept la data la care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzută de Lege.

CAPITOLUL I I I

Organizarea şi desfăşurarea alegerilor europarlamentare Regulile prevăzute de Legea nr. 33/2007 referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor europarlamentare sunt asemănătoare sau identice cu cele din legea electorală pentru alegerile parlamentare (organizarea şi funcţionarea decupajelor electorale, organi­ zarea secţiilor de votare şi campania electorală, votarea în ziua de referinţă şi numărarea buletinelor de vot după deschiderea urnelor electorale, stabilirea rezultatelor alegerilor europarlamentare pe baza unor procese-verbale). Tipul de scrutin pentru stabilirea rezultatelor alegerilor europarlamentare este cel proporţional d'Hondt. În acelaşi timp, Legea prevede contravenţiile şi infracţiunile electorale săvârşite în domeniul alegerilor europarlamentare.

Partea a V I -a ORGANIZAREA ŞI DESFAŞURAREA ALEGERILOR PREZIDENŢIALE PRIN PREZENŢA LA URNE

CAPITOLUL

I

Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale Se cţiun e a 1 Consideraţii de principiu referitoare la alegerile prezidenţiale Alegerile prezidenţiale se organizează şi se desfăşoară pentru alegerea preşedintelui statului - şeful statului. Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, modificată şi com­ pletată, denumită în continuare „Lege" sau „lege" şi care, conform art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, are caracter organic. Această modalitate de alegere a Preşedintelui României, direct de către corpul electoral, este specifică unei republici prezidenţiale sau semi-prezidenţiale. Alegerea sa de către Parlament l-ar putea aşeza pe şeful statului în mijlocul confruntărilor politice, ceea ce ar impieta asupra rolului acestuia. Trebuie, însă, reţinut că identificarea formei statului se poate face şi în funcţie de modalitatea de desemnare a şefului statului (forma de guvernământ), întrucât, aşa cum deja a fost examinat, există şi alte elemente în acest scop. Rezultă că, dacă modalitatea de desemnare a şefului statului este specifică unui anumit tip de regim politic, nu înseamnă că utilizarea unei anumite modalităţi de desemnare a şefului de stat are ca efect faptul că suntem şi în prezenta acelui tip de regim politic. În principiu, �ai multe operaţiuni electorale privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale sunt aceleaşi ca şi în cazul organizării şi desfăşurării alegerilor parlamentare. Ca urmare, în cazul în care Legea nr. 370/2004, modificată şi completată, nu prevede reguli specifice alegerilor pentru Preşedintele României se vor aplica cele din Legea nr. 208/2015 pentru alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, care poate fi considerată dreptul comun în domeniu. Organizarea alegerilor prezidenţiale se face de către Guvern ori sub îndrumarea acestuia. În funcţie de interesele politice naţionale, în statele lumii, alegerile prezidenţiale se pot organiza şi desfăşura concomitent cu cele parlamentare ori separat de acestea din urmă, la o altă dată unele faţă de celelalte. În România, caracterul separat al organizării şi desfăşurării alegerilor prezidenţiale faţă de cele parlamentare a fost stabilit, în mod implicit, ca urmare a revizuirii Constituţiei din anul 2003 care a prelungit mandatul Preşedintelui României de la 4 la 5 ani. Astfel, potrivit art. 83 alin. (1) din Constituţie, mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului, în timp ce, potrivit art. 63 alin. (1) din Constituţie, mandatul Camerelor Parlamentului este de 4 ani. Pe cale de consecinţă, în ţara noastră alegerile prezidenţiale se organizează în mod separat faţă de cele parlamentare.

208

DREPTUL ELECTORAL S e cfiun e a a 2 - a

Stabilirea date i alegerilor prezidenţiale Ca şi în cazul organizării şi desfăşurării alegerilor parlamentare, stabilirea datei alegerii Preşedintelui României este operaţiunea electorală cu care începe desfăşurarea acestor alegeri. Potrivit dispoziţiilor Legii pentru alegerea Preşedintelui României, Guvernul stabi­ leşte, prin hotărâre, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a Autorităţii Electorale Permanente, şi aduce la cunoştinţă publică data alegerilor. Dispoziţia este firească, întrucât această operaţiune electorală presupune o succesiune de acte şi fapte tehnice şi materiale, realizarea unor cheltuieli, pe care numai Guvernul are capacitatea, prin natura rolului său în sistemul statal, să le suporte. În cazul vacanţei demnităţii de Preşedinte al României, data alegerilor va fi stabilită şi adusă la cunoştinţă publică de Guvern în cel mult 30 de zile de la data la care a intervenit vacanţa respectivă. Legea prevede că stabilirea datei alegerilor prezidenţiale şi aducerea ei la cunoştinţă publică se face cu cel puţin 45 de zile înainte de ziua votării şi până la împlinirea a 5 zile de la data expirării mandatului Preşedintelui în funcţie, după caz, de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, dar nu mai târziu de 3 luni de la această dată (art. 97 din Constituţia României). Aceste dispoziţii limitează libertatea de acţiune a Guvernului, care poate stabili data alegerilor prezidenţiale, dar în cadrul prevăzut de Constituţie şi de lege, în funcţie de situaţia pentru care se organizează alegerile. Data alegerilor prezidenţiale, ca şi în cazul celor parlamentare, este fixată şi în funcţie de alte elemente, şi anume: asigurarea timpului necesar desfăşurării campaniei electorale şi evitarea prorogării arbitrare a mandatului prezidenţial (de 5 ani). Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 95/2009 privind modificarea şi completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, ziua alegerilor este duminica şi trebuie să fie stabilită cel mai târziu în luna anterioară celei în care ajunge la termen mandatul de preşedinte în funcţie. Secfiun e a a 3 - a

Stabilirea numărului, delimitare a ş i numerotare a circumscripţiilor electorale. Secţiile de votare. Registrele electorale, listele electorale şi tabelele electorale, pentru alegerile prezidenţiale Legea stabileşte că alegerile pentru desemnarea şefului statului român se desfăşoară în circumscripţii şi secţii electorale, organizate în unităţile administrativ-teritoriale al e României, sub conducerea birourilor şi a oficiilor electorale constituite pentru alegerea deputaţilor şi a senatorilor. De principiu, regulile privind circumscripţiile şi secţiile electorale referitoare la ale­ gerile parlamentare sunt aplicabile şi alegerilor prezidenţiale, cu unele completări. Astfel, numai pentru alegerile prezidenţiale pot fi organizate secţii de votare speciale, de regulă, în gări, aerogări şi autogări şi în campusuri universitare. De asemenea, pe lângă misiunile diplomatice şi consulare ale României se pot organiza una sau mai multe secţii de

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

209

votare pentru alegătorii care se află în străinătate la data votării, precum şi alte secţii de votare, dar cu acordul Guvernului din statul respectiv. Delimitarea secţiilor de votare se face de către primari, în termen de cel mult 5 zile la data intrării în vigoare a hotărârii de Guvern privind stabilirea datei alegerilor, cu spri­ e d ul structurilor teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor şi pe baza crite­ jin stabilite prin hotărâre de Guvern. Numerotarea secţiilor de votare se stabileşte de riilor către prefect, cu sprijinul primarilor, a secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale şi a structurilor teritoriale specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în tennen de 5 zile de la data delimitării secţiilor de votare sau a stabilirii secţiilor de votare speciale, într-o ordine alfabetică şi se comunică Autorităţii Electorale Permanente. Delimitarea şi numerotarea secţiilor de votare se aduc la cunoştinţă publică, în termen de cel mult 25 de zile înainte de data votării, prin publicaţii care trebuie să cuprindă locul de desfăşurare a votării. Organizarea şi numerotarea secţiilor de votare din străinătate se fac, prin ordin, de către ministrul afacerilor externe, care va fi adus la cunoştinţă publică. Rezultă că, doar de principiu, sunt aplicabile aceleaşi reguli privind stabilirea numă­ rului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale şi a secţiilor de votare, regle­ mentate pentru alegerile parlamentare. Deosebirea constă în faptul că desemnarea parlamentarilor se face la nivelul cole­ giilor uninominale, iar cea a Preşedintelui României se face la nivel de ţară, ca o sinteză a voinţei întregului corp electoral. În aceste condiţii, Preşedintele României este reprezentant al poporului român. Pe cale de consecinţă, pentru alegerea Preşedintelui României este firesc că nu este reglementată o normă de reprezentare. De asemenea, faţă de scopul alegerilor prezidenţiale, care este cel pentru desemnarea şefului de stat, nu este necesară constituirea de colegii uninominale. Alegerea Preşedintelui României se desfăşoară pe baza aceluiaşi Registru electoral şi, de principiu, a aceloraşi liste electorale, pe baza cărora se desfăşoară alegerile parla­ mentare, motiv pentru care regulile referitoare la acestea din urmă, deja examinate, sunt valabile şi pentru alegerea Preşedintelui României. Înscrierea alegătorilor în listele electorale permanente se face, potrivit prevederilor art. 49 din Legea nr. 208/2015, pe baza principiului domiciliului, iar în cazul în care acest principiu nu poate fi utilizat, înscrierea alegătorilor se face în ordinea lor alfabetică, dar cu avizul biroului electoral judeţean, care este comunicat Autorităţii Electorale Permanente. Potrivit prevederilor art. 1 1 lit. c) din Legea nr. 370/2004, modificată ţi completată, listele electorale permanente cuprind cetăţenii români cu drept de vot care au împlinit vârsta de 18 ani până în data alegerilor inclusiv. Aparent, ar putea fi invocată o contradicţie între cele două texte de lege, dar, în realitate, la o atentă analiză, existenţa contradicţiei nu se poate susţine. Astfel, cele două texte de lege se completează în sensul că cetăţenii români pot vota doar dacă îndeplinesc trei condiţii demo­ cratice constituţionale, şi anume: domiciliul în ţară, cetăţenia română şi vârsta de 18 ani împliniţi până la data votării, inclusiv. Cât priveşte prima condiţie, ea rezultă cu prisosinţă din dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Lege, conform cărora listele electorale permanente se întocmesc pe comune, oraşe şi municipii, după caz, şi cuprind pe toţi alegătorii care domiciliază în comuna, oraşul sau 111unicipiul pentru care ele au fost întocmite. Desigur că, din acest text şi din altele din cuprinsul aceleiaşi Legii, nu se poate trage concluzia că dispoziţiile în cauză se referă la comunele, oraşele sau municipiile din alte state, fie ele şi membre ale Uniunii Europene.

210

DREPTUL ELECTORAL

În altă ordine de idei, credem că de lege ferenda ar fi necesară clarificarea conţinutului dispoziţiilor mai sus citate, pentru eliminarea multiplelor posibilităţi de interpretare. În sensul celor susţinute s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care a decis că un asemen ea tip de reglementare încalcă principiul securităţii juridice, consacrat implicit în art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie (Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012), precum şi obligaţia ca textele de lege să fie predictibile şi clare. Listele electorale permanente sunt puse la dispoziţia primarilor, în mod gratuit şi tipărite, de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, care le selectează şi le prelucrează, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei ale­ gerilor. Aceste liste sunt semnate de către primar, de secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi de şefii structurilor teritoriale specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Un exemplar al listei se păstrează de primar, iar un al doilea se trimite judecătoriei în a cărei rază teritorială se află localitatea pentru care aceasta a fost întocmită. Actualizarea listelor electorale permanente se face de către primari, împreună cu serviciul teritorial specializat al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Alegătorii au dreptul să le consulte, iar primarii au obligaţia de a le pune la dispoziţia lor. Ca urmare a consultării făcute, alegătorii pot formula plângeri împotriva înscrierilor greşite, a erorilor din liste sau a refuzului de a se permite verificarea înscrierilor în liste. Plângerile se depun la primar şi se solutionează de către acesta, prin dispozitie, în termen de cel mult 3 zile de la data înregistrării.' Împotriva dispoziţiilor pronunţate de,primar se poate face contestaţie la judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul, care se solutionează în cel mult 3 zile de la înregistrare. În urma pronunţării dispoziţiilor şi a hotă;ârilor judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, primarii transmit modificările din listele electorale permanente structurilor teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Cu cel puţin 5 zile înainte de data alegerilor, structurile teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor tipăresc şi pun la dispoziţia primarilor 3 exemplare ale copiilor listelor electorale permanente, actualizate, care sunt semnate de primari, de secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi de şefii structurilor specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Copiile listelor electorale permanente cuprind datele din listele electorale permanente, la care se adaugă o rubrică destinată semnăturii alegătorului, dată după ce acesta şi-a exprimat opţiunea politică la urne. Pe aceste liste se votează în ziua destinată acestui scop. Copiile listelor electorale permanente se predau de primari, în două exemplare, birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu două zile înainte de ziua votării, iar un al treilea se păstrează de primar. Eventualele neconcordanţe dintre listele electorale permanente şi copiile listelor electorale permanente se soluţionează, de-îndată, de către primari, prin dispoziţie, pe baza datelor cuprinse în listele electorale permanente şi nu în copiile lor. Orice modificare a listei electorale permanente trebuie operată în copiile listelor electorale permanente, motiv pentru care se comunică, în scris, de către primar, biroului electoral al secţiei de votare. Alături de listele electorale permanente şi copiile acestora, O.U.G. nr. 95/2009 prevede întocmirea unor tabele cuprinzând: alegătorii care au fost omişi din copia listelor el ec­ torale permanente, membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, persoan el e însărcinate cu menţinerea ordinii şi care nu sunt înscrise în copiile listelor electorale permanente din acea secţie de votare, alegătorii care în ziua votării se află în altă unitate administrativ-teritorială decât cea de domiciliu şi alegătorii care votează la secţiile de votare din străinătate. Existenţa unei asemenea reguli înlătură listele electorale suplimentare utilizate în cadrul alegerilor parlamentare.

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

211

Se cfiun e a a 4-a Structurile (organismele) electorale în cazul alegerilor prezidenţiale Legea pentru alegerea Preşedintelui României nu cuprinde dispoziţii speciale în ceea priveşte structurile (organismele) electorale - birourile, oficiile electorale şi alte autorităţi ce instituţii publice implicate în domeniu, cu excepţia unor atribuţii şi a unor reguli de şi organizare şi de funcţionare a acestora. Alegerile prezidenţiale se organizează şi se desfăşoară separat de cele parlamentare. Această posibilitate are consecinţe asupra constituirii birourilor şi a oficiilor electorale. Astfel, structurile electorale, organizate pentru alegerile prezidenţiale, se constituie şi funcţionează, de principiu, conform aceloraşi reguli cu cele prevăzute pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, dar în perioade de timp diferite, pentru că cele prezidenţiale se organizează şi se desfăşoară la altă dată faţă de cele parlamentare. În ceea ce priveşte membrii structurilor electorale, nimeni nu poate face parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe birouri electorale. Calitatea de membru al unui birou electoral se atestă prin procesele-verbale de constituire ale acestora. Prezenţa la şedinţele birourilor electorale este obligatorie, preşedinţii acestora putând să aprobe lipsa lor de la şedinţe. Luarea hotărârilor de către birourile şi oficiile electorale se face cu aceeaşi majo­ ritate a membrilor prezenţi, ca şi în cazul alegerilor parlamentare. În ceea ce priveşte atribuţiile, acestea pot fi grupate, în funcţie de criteriul specifi­ cului lor, specific înţeles în sensul că ele sunt aceleaşi sau nu cu cele pentru alegerile parlamentare sub aspectul conţinutului lor, în atribuţii identice cu cele pentru alegerile parlamentare, pe de o parte, şi atribuţii specifice alegerilor prezidenţiale, pe de altă parte. Atribuţiile mai pot fi grupate şi în funcţie de nivelul ierarhic al structurii electorale care le exercită. Indiferent din care grupare fac parte, aceste atribuţii se exercită, în mod diferenţiat (separat) de structurile electorale. De reţinut este că, şi în cazul în care alegerile prezidenţiale s-ar organiza şi desfăşura concomitent, ceea ce nu este posibil, iar structurile electorale ar fi aceleaşi, doar o parte dintre atribuţiile acestora, pentru cele două tipuri de alegeri, vor fi identice. Pentru o mai uşoară cunoaştere a atribuţiilor structurile electorale, se vor folosi ambele clasificări, avându-se în vedere, în primul rând, nivelul ierarhic al structurii electorale. 1. Biroul Electoral Central în cadrul alegerile prezidenţiale O.U.G. nr. 95/2009 prevede câteva reguli de detaliu privind organizarea Biroului Electoral Central, diferite faţă de cele prevăzute pentru alegerile parlamentare. Astfel, Biroul Electoral Central este compus din 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi din câte un reprezentant al fiecărui partid politic parlamentar. Astfel constituit, Biroul îşi poate îndeplini atribuţiile legale, până când componenţa sa va fi completată şi cu repre­ zentanţii partidelor politice neparlamentare. În ceea ce priveşte atribuţiile, distingem între: a) Atribuţii identice în conţinut cu cele reglementate pentru alegerile parlamentare. Legea stabileşte că Biroul Electoral Central veghează la actualizarea listelor electorale;

212

DREPTUL ELECTORAL

urmăreşte respectarea dispoziţiilor legale privitoare la alegerea Preşedintelui României, şi nu parlamentare, pe întreg teritoriul ţării; asigură aplicarea lor uniformă; rezolvă întâm­ pinările referitoare la propria activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birouril or electorale judeţene. Singura nuanţă este aceea că prima atribuţie se referă la alegerea Preşedintelui României, şi nu a deputaţilor şi senatorilor. b) Atribuţii specifice alegerilor prezidenţiale. Aceste atribuţii sunt mult mai multe. O primă atribuţie se referă la constatarea respectării prevederilor Legii pentru depunerea candidaturilor şi înregistrarea celor care îndeplinesc aceste condiţii (de fond şi de formă prevăzute de Legea pentru alegerea Preşedintelui României) la Biroul Electoral Central. Odată înregistrate, se trece la o altă atribuţie, secvenţial prevăzută, şi anume comu­ nicarea către structurile electorale judeţene, ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate, a candidaturilor înregistrate şi aducerea lor la cunoştintă publică, prin afişare, la sediul său, în termen de 24 de ore de la înregistrare. În termen de 48 de ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, stabileşte ordinea de înscriere pe buletinele de vot, prin tragere la sorţi, în două etape. În prima etapă sunt ordonaţi candidaţii propuşi de partidele politice reprezentate în Parlament, iar în a doua etapă ceilalţi candidaţi. Ordinea stabilită şi semnele electorale sunt comunicate Curţii Constituţionale şi Regiei Autonome „Monitorul Oficial" şi se aduc la cunoştinţă publică prin afişare şi prin radio şi televiziune. Propria activitate a Biroului Electoral Central este supusă controlului prin întâm­ pinări, pe care le soluţionează el însuşi în mod definitiv, nefiind prevăzută posibilitatea atacării lor în faţa altei structuri electorale şi nici în faţa Curţii Constituţionale. De asemenea, el soluţionează definitiv şi contestaţiile trimise de birourile electorale judeţene, îndreptate împotriva modului în care acestea din urmă au rezolvat întâmpinările formulate în legătură cu activitatea lor electorală. Desigur că, hotărârile pronunţate, fiind doar definitive, nu şi irevocabile, pot fi atacate la instanţele de contencios administrativ, care sunt competente material şi teritorial, în condiţiile Legii nr. 554/2004. O altă atribuţie deosebit de importantă este aceea a centralizării rezultatelor alegerilor, în urma căreia constată candidatul ales. Rezultatul este prezentat Curţii Constituţionale pentru ca aceasta să dispună validarea mandatului de Preşedinte al României sau să constate necesitatea organizării şi desfăşurării unui al doilea tur de scrutin, după caz. Biroul Electoral Central mai are şi alte atribuţii clasificate în această categorie, şi anume: primeşte contestaţiile privind înregistrarea sau neînregistrarea candidaturilor şi le înaintează, în termen de 24 de ore, spre soluţionare, Curţii Constituţionale; stabileşte dimensiunile buletinului de vot pentru alegerile prezidenţiale şi le transmite birourilor electorale judeţene odată cu comunicarea candidaturilor definitive; înregistrează semnele electorale declarate odată cu depunerea candidaturilor; acreditează, pentru a asista la operaţiunile electorale, delegaţii presei, cinematografiei, radioului şi televiziunii, români sau străini, ori a observatorilor externi; organizează şi implementează un sistem de colectare a datelor şi de informare periodică a opiniei publice referitoare la participarea la vot; transmite Autorităţii Electorale permanente toate materialele şi documentele deţinute referitoare la alegerile prezidenţiale; poate dispune renumărarea sau refacerea centralizării voturilor într-o secţie de votare, precum şi a rezultatelor alegerilor, în situaţia în care constată că au fost comise erori sau există neconcordanţe între datele consemnate în procesele-verbale.

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

213

În realizarea atribuţiilor pe care le are, Biroul Electoral Central emite decizii şi hotărâri, care se adoptă pentru domenii diferite prevăzute de O.U.G. nr. 95/2009. 2. Birourile electorale judeţene, birourile electorale ale secţiilor de votare, biroul ectoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale sectoarelor el municipiului Bucureşti, pentru alegerile prezidenţiale O.U.G. nr. 95/2009 prevede câteva reguli de detaliu referitoare la organizarea şi funcţionarea acestor birouri electorale. Astfel, birourile electorale judeţene, care sunt birourile electorale de circumscripţie în cadrul alegerilor parlamentare, sunt formate din 3 judecători ai tribunalului, un repre­ zentant al Autorităţii Electorale Permanente şi 7 reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi. Judecătorii sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în termen de 1 O zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor, dintre judecătorii în exerciţiu ai tribunalului. Birourile electorale judeţene, de principiu, nu au atribuţii specifice alegerilor prezi­ denţiale, cu unele excepţii, celelalte fiind identice cu cele pentru alegerile parlamentare. Cât priveşte atribuţiile specifice, acestea sunt: urmărirea, aplicarea unitară şi respec­ tarea regulilor stipulate de Lege, a hotărârilor şi deciziilor Biroului Electoral Central; asigu­ rarea, împreună cu prefecţii şi Autoritatea Electorală Permanentă, a instruirii preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare şi a locţiitorilor acestora; predarea către tribunale, pe bază de proces-verbal, a buletinelor de vot nule, a celor contestate şi a materialelor şi documentelor referitoare la alegerile prezidenţiale, care nu sunt predate Biroului Electoral Central. În realizarea atribuţiilor lor, birourile electorale judeţene şi cele ale sectoarelor muni­ cipiului Bucureşti adoptă decizii. O foarte importantă atribuţie specifică se referă la obligaţia biroului electoral judeţean de a face publicaţiile şi afişările prevăzute de Lege, în termen de 5 zile de la primirea comunicării privind candidaturile înregistrate la Biroul Electoral Central. Publicitatea se face prin presă şi prin afişarea candidaturilor la secţiile de votare şi nu trebuie confundată cu propaganda electorală, pentru că este neutră politic, unicul ei scop fiind acela de a pune pe alegători în cunoştinţă de cauză asupra candidaturilor pentru demnitatea publică de Preşedinte al României. Publicaţiile şi afişele vor cuprinde reperele minime în privinţa persoanei candidatului. Cât priveşte biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, compunerea şi atribuţiile acestuia sunt identice cu cele ale birourilor electorale judeţene. În ceea ce priveşte atribuţiile acestui birou, una dintre acestea este specifică, şi anume distribuirea buletinelor de vot, a ştampilelor şi a celorlalte materiale şi documente prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. De asemenea, aceste birouri adoptă decizii. Birourile electorale ale secţiilor de votare sunt compuse dintr-un preşedinte, un locţiitor, care, de regulă, sunt jurişti, şi din 7 reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi în alegerile prezidenţiale. Desemnarea preşedinţilor şi a locţiitorilor se face cu 1 O zile înainte de data votării, prin tragere la sorţi, dintre juriştii din judeţe sau municipiul Bucureşti. Lista acestora se întocmeşte de prefect împreună cu preşedintele tribunalului, cu cel mult 25 de zile înainte de ziua votării. Propunerile de persoane pentru funcţiile de preşedinte şi de loctiitor trebuie să fie avizate de Autoritatea Electorală Permanentă. În cel mult 48 de ore de la dat� tragerii la sorţi, preşedintele tribunalului va transmite biroului electoral judeţean sau

214

DREPTUL ELECTORAL

birourilor electorale ale municipiului Bucureşti, după caz, lista în cauză şi o listă de rezervă. De principiu, atribuţiile acestor birouri sunt cele reglementate pentru alegerile parlamentare, adaptate la specificul alegerilor prezidenţiale. Birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate sunt compuse dintr-un preşedinte, desemnat de şeful misiunii diplomatice, de regulă din cadrul personalului acesteia, şi din 2 la 6 membri, care sunt reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi în alegerile prezidenţiale. Completarea componenţei acestor birouri se face de către preşedintele biroului în cauză. Birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care sunt oficiile elec­ torale ale sectoarelor municipiului Bucureşti din cadrul alegerilor parlamentare, nu au o organizare şi atribuţii specifice, pe care să le exercite doar pentru alegerile prezidenţiale. De altfel, în acest caz, Legea doar a enumerat aceste birouri electorale. Toate birourile electorale îşi încetează activitatea la data validării rezultatelor alegerilor pentru preşedintele ales. Biroul electoral al municipiului Bucureşti este asimilat unui birou electoral judeţean.

Se cfiu n e a a 5-a Candidaturile pentru alegerile prezidenţiale În aplicarea principiului constituţional al egalităţii, fiecare cetăţean român are vocaţie la mandatul prezidenţial. Cel care ar putea candida, însă, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii democratice constituţionale şi legale, care pot fi grupate, în funcţie de conţinutul lor, în condiţii de fond şi condiţii de formă. În Lege sunt prevăzute procedura depunerii candidaturilor şi cea potrivit căreia înregistrarea candidaturilor poate fi contestată. Potrivit prevederilor art. 27 alin. (8) din Lege, apartenenţa politică a candidatului la unul dintre competitorii electorali, care îl propun, nu constituie o condiţie pentru a candida. 1. Condiţiile de fond Condiţiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a-şi putea depune candidatura pentru alegerile prezidenţiale, sunt prevăzute în art. 36, art. 37 şi art. 81 alin. (4) din Constituţie şi în Lege şi sunt următoarele: - să îndeplinească condiţiile pentru a putea exercita dreptul de vot; - să aibă cetăţenia română, domiciliul în ţară şi să nu îi fi fost interzisă asocierea în partide politice; - să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 35 de ani; - să nu fi îndeplinit deja, de două ori, funcţia de Preşedinte al României, indiferent dacă cele două mandate au fost sau nu succesive. Această conditie este activă, şi nu retroactivă, în sensul că se aplică de la intrarea în vigoare a Constituţiei. 'în aceste condiţii, orice perioadă de îndeplinire a unei funcţii de Preşedinte al României sau a alteia echivalente, confonn Decretului-lege nr. 92/1990, nu poate fi luată în considerare, cele două mandate urmând să fie numărate de la intrarea în vigoare a Constituţiei şi, firesc, după alegerea Preşedintelui României pentru primul mandat după această intrare în vigoare. În acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat, prin mai multe hotărâri, că aceste condiţii de fond sunt limitativ prevăzute de Constituţie şi Lege, fiind de strictă interpretare (Hotărârile nr. 29-33 din 9 septembrie 1992).

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

215

2. Condiţiile de formă Condiţiile de formă sunt prevăzute în Lege şi sunt următoarele: - propunerea de candidaturi poate fi făcută de câte un competitor electoral sau de mai mulţi pentru o singură persoană. Cât priveşte propunerile de candidaţi ale unui singur competitor electoral, acestea trebuie să fie făcute numai de partide politice, alianţele acestora, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care, dacă participă la alegeri, sunt echivalente juridic, cât priveşte operaţiunile electorale, cu partidele politice (neacceptarea unei asemenea opinii ar duce la încălcarea principiului constituţional al egali­ tăţii şi la discriminare) sau pot aparţine candidaţilor independenţi. Rezultă, deci, că, legal există două categorii de propuneri. Din prevederile legale mai rezultă că, nu pot prezenta candidaturi organizaţiile sau formaţiunile fără caracter politic sau cele pe care Legea nu le recunoaşte ca echivalent juridic cu partidele politice, din punctul de vedere al operaţiunilor electorale. Cât priveşte candidatura comună, făcută de mai mulţi competitori electorali, pentru o persoană, pentru demnitatea de Preşedinte al României, aceasta se poate propune de mai multe partide politice, alianţe politice şi organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale, care se pot asocia într-o alianţă electorală, în acest scop, câte unul dintre fiecare dintre acestea, doar la nivel naţional, pe baza unui protocol. Alianţa electorală îşi poate păstra denumirea avută numai dacă nu îşi schimbă componenţa de la data constituirii sale. Protocolul de constituire se depune la Biroul Electoral Central, în termen de 24 de ore de la data completării componenţei acestuia cu reprezentanţii Autorităţii Electorale Permanente şi cu cei ai partidelor politice parlamentare. Asupra acestuia Biroul se pronunţă în şedinţă publică, în termen de cel mult 24 de ore de la data înregistrării sale, admiţându-l sau respingându-l. Decizia se afişează. Decizia de admitere poate fi contestată, în scris, de orice persoană interesată, în termen de cel mult 24 de ore de la afişare, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în timp ce decizia de respingere poate fi contestată, în aceleaşi condiţii, dar numai de semnatarii protocolului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se pronunţe în termen de cel mult 24 de ore de la înregistrarea contestaţiei, iar hotărârea pronunţată este definitivă şi irevocabilă şi se comunică Biroului Electoral Central. Protocolul se poate desfiinţa printr-un acord care se depune, în scris, la Biroul Electoral Central, anterior expirării termenului de depunere a candidaturilor; - propunerile pot fi făcute de cei care au acest drept legal în mod separat sau împreună, dar numai câte un singur candidat; - ambele categorii de candidaturi trebuie să fie susţinute de cel puţin 200.000 de alegători, individualizaţi prin nume, prenume, data naşterii, adresă, denumirea, seria şi numărul actului de identitate şi semnătura acestora, pe o listă de susţinători. Legea prevede că asemenea liste sunt „acte publice" şi se bucură de protecţia legii penale. Listele trebuie să mai cuprindă: data alegerilor şi numele şi prenumele candidatului. Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că această condiţie de formă este de ordine publică, Constituţia permiţând ca, prin lege organică, să se stabilească o asemenea condiţie în reglementarea sistemului electoral (Hotărârea nr. 3 din 1 septembrie 1992). Listele de susţinători trebuie să fie însoţite de declaraţiile de avere, de interese şi de cea referitoare la calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia;

216

DREPTUL ELECTORAL

- susţinătorii unei candidaturi trebuie să aibă calitatea de alegători, motiv pentru care trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 36 din Constituţie, condiţii care deja au fost examinate; - un alegător poate susţine doar un singur candidat; - aducerea la cunoştinţă publică, de către Biroul Electoral Central, la sediul său, prin presă şi afişare, a candidaturilor în termen de 24 de ore de la înregistrarea lor. Toate aceste condiţii de formă au menirea şi sunt necesare pentru conservarea sensului „real al alegerilor, care nu este un simplu pretext de comunicare a opiniilor, ci un mijloc de desemnare în funcţii elective. Numai astfel pot fi prevenite candidaturile numeroase sau fanteziste, precum şi pericolul denaturării şi devalorizării campaniei preşedinţiale." (Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ion Deleanu, Ioan Vida) Printre conditiile de formă poate fi enumerată şi procedura depunerii candidaturilor. În vederea d�punerii candidaturilor, Legea prevede câteva reguli, detaliat reglemen­ tate, lucru firesc, având în vedere că suntem în prezenţa unei proceduri. Propunerile se depun direct numai la Biroul Electoral Central, nu la un alt organ sau autoritate publică, sub sancţiunea nevalabilităţii lor. Această condiţie este în concordanţă cu două aspecte, şi anume: cu acela că suntem într-un proces electoral care se desfăşoară cu rapiditate şi, apoi, Biroul Electoral Central este singurul legal abilitat să primească şi să verifice respectarea, de către fiecare candidat, a tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de Constituţie şi Lege, iar în caz afirmativ să înregistreze sau să respingă candidatura în termen de 48 de ore de la depunerea acesteia. Deciziile de înregistrare sau de respingere a candidaturilor se afişează la o anumită oră, pe care Biroul Electoral Central o face publică. Candidaţii pot renunţa la candidatură până la data rămânerii definitive a acestora şi, ca urmare, trebuie să declare, în scris, acest fapt, pe propria răspundere. Declaraţia se depune la Biroul Electoral Central. Propunerea trebuie să se formuleze cu cel puţin 30 de zile înainte de data alegerilor şi se înregistrează la Biroul Electoral Central. Acest termen este unul fix, de decădere, nesusceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, aşa cum este unul de prescripţie, împlinirea lui având ca efect imposibilitatea propunerii de candidaturi. De asemenea, candidaturile propuse după acest termen nu mai pot fi luate în considerare. Propunerile trebuie făcute numai în scris şi în 4 exemplare, din care originalul şi o copie se păstrează la Biroul Electoral Central, un altul se trimite şi se înregistrează la Curtea Constituţională, iar al patrulea se restituie depunătorului, certificat de preşedintele Biroului Electoral Central. Aşa cum rezultă din practica Biroului Electoral Central, o propunere verbală, consemnată în scris de către un membru al acestui birou, nu întruneşte condiţiile de a fi valabil formulată şi, deci, nu poate produce niciun efect. Propunerea scrisă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie semnată de conducerea organizaţiei politice sau de cel care face propunerea; - să cuprindă numele şi prenumele, locul şi data naşterii, starea civilă, domiciliul, studiile, ocupaţia şi profesia candidatului şi menţiunea că acesta îndeplineşte condiţiile pentru a candida, menţiune care se consideră reală, până la proba contrară, potrivit princi­ piului bunei-credinţe; - să fie însoţită de declaraţia olografă a candidatului de acceptare a candidaturii (care trebuie să fie scrisă, semnată şi datată de candidat), o declaraţie de avere şi una autentică, dată pe propria răspundere, referitoare la calitatea de agent sau nu, de colaborator sau nu al organelor de securitate, ca poliţie politică, precum şi de lista de susţinători. Curtea

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

217

Constituţională s-a pronunţat în sensul că propunerea de candidatură nu poate fi primită neînsoţită de lista sau listele de susţinători, Biroul Electoral Central fiind obligat să le primească numai în acest mod. În plus, de la data depunerii lor, listele nu mai pot fi modificate sau înlocuite. (Hotărârea nr. 26 din 7 septembrie 1992) 3. Procedura de contestare a înregistrării sau a neînregistrării candidaturilor pentru alegerile prezidenţiale Partidele politice, alianţele politice şi cetăţenii pot contesta, în scris, înregistrarea sau neînregistrarea candidaturilor. În termen de 24 de ore de la expirarea termenului de 48 de ore, reglementat pentru înregistrarea sau respingerea candidaturilor, competitorii electorali pot formula contestaţii împotriva înregistrării sau a respingerii acestora. Curtea Constituţională soluţionează, în termen de două zile de la înregistrare, con­ testaţiile, formulate în scris, referitoare la înregistrarea sau respingerea înregistrării candi­ daturilor. Hotărârile pronuntate sunt definitive, se comunică Biroului Electoral Central şi se publică în Monitorul Ofici;l al României, Partea I. În termen de 24 de ore de la expirarea termenului de soluţionare a contestaţiilor, Biroul Electoral Central aduce la cunoştinţă publică candidaturile definitive, în ordinea în care au fost depuse. În acelaşi termen, Biroul Electoral Central comunică birourilor electorale judeţene şi celorlalte birouri electorale candidaturile definitive, în ordinea în care au fost depuse, acestea din urmă fiind obligate să le afişeze la sediile lor. Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că termenul de contestare a candidaturilor este de decădere (Hotărârea nr. 34 din 11 septembrie 1992 şi Hotărârea nr. 33 din 11 septembrie 1992). De asemenea, Curtea Constituţională a mai stabilit că forma scrisă a contestaţiei este o condiţie de validitate a acesteia, a cărei neîndeplinire lasă fără efecte contestaţiile formulate. (Hotărârea nr. 2 din 1 septembrie 1992) Contestaţia, care poate fi denumită şi altfel, conţinutul fiind determinat, se depune la Biroul Electoral Central, care o va înainta în termen de 24 de ore de la înregistrare spre soluţionare Curţii Constituţionale, împreună cu dosarul candidaturii. Întrucât Legea nu prevede vreo sancţiune dacă depunerea se face direct la Curtea Constituţională, o asemenea operaţiune, dacă se realizează, nu va produce efecte, Curtea urmând doar să solicite înaintarea dosarului candidaturii. Firesc, în acest caz, se pierde timp. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, repu­ blicată, în art. 38, reglementează o procedură de urgenţă pentru soluţionarea contestaţiei, care este firească, întrucât ne aflăm într-o procedură electorală, contestaţia urmând să fie soluţionată în termen de 48 de ore de la înregistrare. Soluţia pronunţată este definitivă şi irevocabilă şi se publică, ca atare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, fără să fie r eglementată vreo cale de atac împotriva sa. Dispoziţia este firească, având în vedere importanţa demnităţii pentru care au fost organizate alegerile, dar şi faptul că Legea regle­ mentează regula publicităţii candidaturii, care este o condiţie de formă a acesteia. Este normal ca alegătorii, care au luat cunoştinţă despre înregistrarea candidaturilor, să cunoască şi soluţia Curţii Constituţionale, care poate să dispună sau nu anularea înregistrării făcută de Biroul Electoral Central. A doua zi după expirarea termenului de soluţionare a contestaţiilor (48 de ore), Biroul Electoral Central comunică birourilor electorale de circumscripţie „candidaturile definitive înregistrate", în ordinea depunerii lor. Prin „candidaturi definitive înregistrate" se înţeleg candidaturile în legătură cu care contestaţiile au fost respinse şi cele care nu au fost contestate, în condiţiile legii.

218

DREPTUL ELECTORAL

Se cfiu n e a a 6- a Buletinele de vot, semnele şi ştampilele electorale. Denumirea alianţelor de partide politice, pentru alegerile prezidenţiale 1. Buletinele de vot pentru alegerile prezidenţiale Buletinele de vot sunt, ca şi în cazul alegerilor parlamentare, documentele în care se concretizează grafic opţiunile politice ale alegătorilor. Legea prevede, în Anexa nr. 2, modelul buletinului de vot, care are aceleaşi funcţii ca şi cel utilizat pentru alegerile parlamentare. Modelul, dimensiunile şi condiţiile de tipărire ale buletinelor de vot se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, în termen de 5 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii de Guvern privind stabilirea datei alegerilor prezidenţiale, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a Autorităţii Electorale Permanente. Buletinele de vot se tipăresc de Regia Autonomă „Monitorul Oficial". În conţinut, buletinul de vot trebuie să cuprindă patrulatere în care să se imprime denumirea completă a partidului politic, alianţei ori, după caz, menţiunea „Candidat inde­ pendent", semnul electoral, numele şi prenumele candidatului. Se vor imprima atâtea patrulatere câţi candidaţi sunt, în ordinea depunerii candidaturilor. Paginile buletinului, care vor fi numerotate şi vor fi din hârtie albă, prin care să nu se poată distinge ceea ce este tipărit, vor fi imprimate în întregime, cu excepţia ultimei, care va rămâne albă pentru aplicarea ştampilei de control. Imprimarea trebuie să se încheie cu cel puţin 3 zile înainte de data alegerilor. Buletinele de vot imprimate se predau birourilor secţiilor de votare de către prefect şi preşedintele biroului electoral judeţean sau al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, pe bază de proces-verbal, cu două zile înainte de ziua votării. În străinătate predarea se face de preşedintele biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate. Firesc, pentru celelalte prevederi referitoare la buletinele de vot în legătură cu care legea nu prevede dispoziţii specifice, sunt aplicabile normele din Legea electorală. 2. Semnele şi ştampile electorale. Denumirea alianţelor de partide politice, pentru alegerile prezidenţiale Semnele electorale, care au aceleaşi funcţii ca şi cele pentru alegerile parlamentare, se declară la Biroul Electoral Central, odată cu depunerea candidaturii şi se imprimă pe buletinul de vot, într-un spaţiu grafic determinat. Cât priveşte utilizarea semnelor electorale, Legea prevede că se vor utiliza semnele electorale stabilite în cadrul ultimelor alegeri parlamentare. Astfel, se evită bulversarea corpului electoral. În cazul competitorilor electorali care nu au participat la alegeri, pentru semnele lor electorale sunt aplicabile prevederile referitoare la alegerile parlamentare. Înregistrarea sau respingerea semnelor electorale se face de Biroul Electoral Central, prin decizie, odată cu înregistrarea sau respingerea candidaturilor.

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

219

În termen d e 24 d e ore d e la expirarea termenului d e 48 d e ore reglementat pentru registrarea sau nu a candidaturilor, competitorii electorali pot formula contestaţii împo­ n î va înregistrării sau a respingerii semnelor electorale. tri Curtea Constituţională soluţionează, în termen de două zile de la înregistrare, contes­ taţiile referitoare la înregistrarea sau respingerea înregistrării semnelor electorale, care se depun, în scris, la Curte. Hotărârile pronunţate sunt definitive, se comunică Biroului Electoral Central şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. În termen de 24 de ore de la expirarea termenului de soluţionare a contestaţiilor, Biroul Electoral Central aduce la cunoştinţă publică semnele electorale definitive, în ordinea în care au fost depuse. În acelaşi termen, acelaşi Birou comunică birourilor electorale judeţene şi celorlalte birouri electorale semnele electorale definitive, în ordinea în care au fost depuse, acestea din urmă fiind obligate să le afişeze la sediile lor. Legea prevede că, de principiu, în cazul ştampilelor electorale, al predării, distribuirii şi afişării buletinelor de vot sau al eliberării unor buletine de vot vizate şi anulate, sunt aplicabile tot dispoziţiile referitoare la alegerile parlamentare, care au fost deja examinate. Confecţionarea ştampilelor se face prin grija prefecţilor sau a Ministerului Afacerilor Externe, după caz. Aceleaşi prevederi, referitoare la alegerile parlamentare, sunt aplicabile şi denu­ mirilor alianţelor partidelor politice, în cadrul alegerilor prezidenţiale.

Se cţiu n e a a 7- a Campania electorală, acreditarea unor persoane, desfăşurarea alegerilor prezidenţiale şi cărţile de alegător 1. Campania electorală în cadrul alegerilor prezidenţiale Legea prevede că, în cazul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, sunt aplicabile, de principiu, dispoziţiile referitoare la campania electorală pentru alegerea deputaţilor şi a senatorilor, dacă nu sunt reglementate prevederi specifice. Dispoziţiile specifice sunt următoarele: a) campania electorală începe cu 30 de zile înainte de data alegerilor şi se încheie în dimineaţa zilei de sâmbătă, de dinaintea datei alegerilor, la ora 07,00; b) Preşedintele în funcţie poate participa la campania electorală a partidului politic sau a alianţei politice care l-a propus sau îi susţine candidatura. Aparent, această dispoziţie este în contradicţie cu art. 84 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „în timpul mandatului Preşedintelui României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată". Contradicţia este, însă, numai aparentă, întrucât „participarea Preşedintelui României la campania electorală" nu implică ex ipso şi calitatea de membru al unui partid sau al unei formaţiuni politice care îl susţine. Pe de altă parte, în lipsa unei asemenea reglementări, s-ar crea o discriminare !nadmisibilă între candidaţi, preşedintele în funcţie neputând candida decât ca independent. In acelaşi timp, ar fi lipsite de eficienţă şi conţinut prevederile referitoare la posibilitatea alegerii pentru două mandate prezidenţiale. În acelaşi mod s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Hotărârea nr. 11 din 7 septembrie 1992, în care se motivează că parti­ ciparea Preşedintelui în funcţie la campania electorală a unui partid nu se încadrează între

220

DREPTUL ELECTORAL

impedimentele legale şi constituţionale care se opun participării la campania electorală şi acceptarea unei candidaturi; c) accesul egal şi gratuit al candidaţilor la demnitatea publică de Preşedinte al României, la serviciile publice de radio şi televiziune; d) aprobarea orarului pentru campania electorală şi repartizarea timpilor de antenă de către birourile permanente reunite ale celor două Camere ale Parlamentului, împreună cu reprezentanţii serviciilor publice de radio şi televiziune şi cu participarea candidaţilor. Cele două operaţiuni se fac după încheierea perioadei de depunere a candidaturilor şi rămânerea lor definitivă; e) posibilitatea acreditării unor persoane pentru a asista la efectuarea unor operaţiuni electorale, ca o dovadă a dimensiunilor democratice ale sistemului nostru electoral. Legea prevede că, dacă alegerile prezidenţiale s-ar desfăşura concomitent, cu cele parlamentare, ceea ce în opinia noastră este o imposibilitate, întrucât ar fi încălcate toate drepturile politice fundamentale, persoanele acreditate pentru aceste ultime alegeri pot asista şi la efectuarea operaţiunilor electorale pentru alegerea Preşedintelui României. Dacă alegerile prezidenţiale au loc la o dată diferită de cele parlamentare, aşa cum este în prezent, acreditarea se face de Biroul Electoral Central, indiferent dacă reprezentanţii presei, cinematografiei, radioului şi televiziunii sau ai unor organizaţii neguvernamentale care au ca obiect de activitate apărarea drepturilor omului şi care solicită acreditarea, sunt români sau sunt străini ori observatori externi. În acest ultim caz, partidele politice, alianţele politice care au propus candidaţii vor putea desemna câte un delegat pentru o secţie de votare sau biroul electoral judeţean. Dacă mai multe partide sau formaţiuni politice au propus un candidat comun, ele pot desemna numai un reprezentat (delegat). Desemnarea se face prin comunicarea numelui, prenumelui şi domiciliului delegatului, sub semnătura conducerii partidului, formaţiunii politice sau a altei organizaţii care deleagă. Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 95/2009, prin persoane acreditate se înţeleg: obser­ vatorii interni şi externi, precum şi reprezentanţii interni şi externi ai mass-mediei. Acredi­ tarea observatorilor interni şi a reprezentanţilor interni ai mass-mediei se face de birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, pentru toate secţiile de votare din raza lor de activitate, pe baza unei cereri formulate cu cel puţin 5 zile înainte de ziua alegerilor. Acreditarea observatorilor externi şi a reprezentanţilor externi ai mass-mediei se face de Autoritatea Electorală Permanentă, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe, pentru toate birourile electorale. Acreditarea observatorilor interni şi a reprezen­ tanţilor interni ai mass-mediei se face, de regulă, pe baza unor adeverinţe emise de Autoritatea Electorală Permanentă, prin care este atestată îndeplinirea condiţiilor, de către organizaţiile care o solicită. În legătură cu aceste operaţiuni electorale se pot formul a contestaţii. Contestaţiile referitoare la acreditarea sau nu de către birourile electorale şi cele privind respingerea, de către Autoritatea Electorală Permanentă, a solicitării de emitere a adeverinţei mai sus citate, se depun, în cel mult două zile de la comunicare, la Curtea de Apel Bucureşti, care le soluţionează în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârea pronunţată este definitivă şi irevocabilă; j) posibilitatea ca toţi competitorii electorali şi cetăţenii să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mijloacele prevăzute de Constituţie şi de lege;

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

221

g) mijloacele folosite în campanie nu pot contraveni ordinii de drept, iar în şcoli, în mpul procesului de învăţământ, în unităţi militare şi în penitenciare, acţiunile de campanie ti electorală de orice tip, sunt interzise. De asemenea, pentru aceleaşi motive, sunt interzise: folosirea minorilor cu vârste de până la 16 ani pentru orice activităţi de propagandă pe spaţiile verzi, în rezervaţiile naturale şi în zonele protejate ecologic; difuzarea de mesaje electorale în format audio, vizual sau mixt, după încheierea campaniei electorale, pe ecrane digitale amplasate în locuri publice sau private sau prin intermediul unor vehicule special amenajate; afişele electorale care combină culorile naţionale într-o succesiune care repro­ duce drapelul României; afişarea electorală pe pereţi sau piloni de susţinere, pe indica­ toarele rutiere, pe panouri de orientare şi de informare rutieră şi pe alte sisteme de regle­ mentare rutieră; h) sondajele de opinie cu conţinut electoral trebuie să fie însoţite de menţiunile prevă­ zute de art. 39 din Lege, iar cu 48 de ore înainte de ziua votării este interzisă prezentarea lor, a televoturilor şi a anchetelor făcute pe stradă; i) în ziua votării este interzisă prezentarea de sondaje realizate la ieşirea de la urne, înainte de închiderea votării; j) regulile referitoare la desfăşurarea campaniei electorale, prin intermediul serviciilor de programe audiovizuale, se stabilesc de Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin decizie, în termen de 1 O zile de la data intrării în vigoare a hotărârii de Guvern privind stabilirea datei alegerilor; k) desfăşurarea campaniei electorale doar pe teritoriul României sau pe teritoriul altui stat, dar cu respectarea legislaţiei acelui stat. În legătură cu campaniile electorale este prevăzută posibilitatea atacării unor nelega­ lităţi la structurile electorale şi la Curtea Constituţională, dar pentru motive diferite. Astfel, birourile electorale veghează la desfăşurarea corectă a campaniei electorale şi soluţionează, prin decizii, plângerile referitoare la aceasta. Împotriva deciziilor pronunţate de birourile electorale pot fi formulate contestaţii la Biroul Electoral Central, în termen de cel mult 48 de ore de la afişarea acestor decizii, contestaţii care suspendă executarea acestora. Soluţionarea acestor contestaţii se face în termen de 3 zile de la înregistrarea lor. Deciziile necontestate sau pentru care s-au formulat contestaţii, dar acestea au fost respinse, sunt executorii. Desigur că, aceste decizii devin şi definitive doar în condiţiile art. 21 din Constituţie. Curtea Constituţională soluţionează, în termen de 48 de ore de la înregistrare, contes­ taţi ile referitoare la împiedicarea unui competitor electoral de a-şi desfăşura campania electorală, potrivit unei proceduri de urgenţă prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată. Hotărârea se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii. Soluţionarea contestaţiei de către Curtea Constituţională este conformă prevederilor art. 146 lit. f) din Constituţie, potrivit cărora Curtea „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României". În alte cuvinte, birourile electorale au plenitudine de competenţă materială, în ceea ce priveşte soluţionarea unor plângeri referitoare la desfăşurarea campaniilor electorale, în timp ce Curtea Constituţională soluţionează doar contestaţiile cu privire la împiedicarea unui competitor electoral de a-şi desfăşura campania electorală şi, ca urmare, are o com­ petenţă materială de excepţie (specializată).

222

DREPTUL ELECTORAL

2. Desfăşurarea alegerilor prezidenţiale şi cărţile de alegător Regulile examinate la secţiunea referitoare la desfăşurarea alegerilor parlamenta re sunt, de principiu, aplicabile şi în cazul desfăşurării alegerilor prezidenţiale, cu unele nuanţări necesare. Ziua de votare începe la ora 06,00, votarea efectivă începe la ora 07,00 şi se încheie la ora 21,00. La începutul zilei de votare preşedintele biroului secţiei de votare verifică toate elementele, materialele şi documentele necesare votării, consemnând totul într-un proces-verbal şi asigură aplicarea ştampilei de control pe ultima pagină a fiecărui buletin de vot, pe măsura deschiderii pachetelor, care cuprind buletinele de vot în cauză. Pentru secţiile de votare din străinătate, regulile referitoare la programul zilei votării şi la modul de desfăşurare a acesteia, trebuie adaptate condiţiilor specifice din ţara respectivă. La înche­ ierea votării, sala în care s-a votat se închide, putând să îşi mai exercite opţiunea politică doar alegătorii care se găsesc în acea sală. În cazul alegerilor prezidenţiale este reglementat principiul domiciliului, aplicabil ca atare în cazul tuturor alegerilor care se organizează şi se desfăşoară în România, şi, ca urmare, alegătorii votează la secţia de votare a locului domiciliului lor, cu excepţiile expres prevăzute de Lege. Aceste excepţii sunt următoarele: membrii birourilor electorale ale secţiilor şi personalul cu atribuţii de menţinere a ordinii votează la secţia de votare unde îşi desfăşoară activitatea; alegătorii care nu sunt prezenţi în localitatea de domiciliu votează la secţiile de votare speciale, dar numai după ce declară, în scris, pe propria răspundere, că nu au mai votat în altă parte şi nu vor mai vota în acel tur de scrutin. Modelul declaraţiei se aprobă prin hotărâre de Guvern; alegătorii care în ziua votării se află în străinătate votează la secţiile de votare constituite pe lângă misiunile diplomatice şi consulare ale României din ţara în care aceştia se află, dar numai după ce şi aceştia dau declaraţia mai sus-citată. Acest mod de reglementare se fundamentează pe aceleaşi considerente pentru care în cazul celorlalte alegeri organizate şi desfăşurate în România este reglementat principiul domiciliului, fără excepţii, şi anume evitarea riscurilor de producere a fraudelor electorale. De asemenea, procesul electoral pentru alegerea Preşedintelui României poate avea loc în două tururi de scrutin. Alegătorul are dreptul la un singur vot în fiecare tur de scrutin. Această prevedere nu infirmă regula unicităţii votului, care poate fi exprimat în mai multe tururi de scrutin. Alegerile au loc într-o singură zi, care poate fi numai duminica, la fel ca în cazu l alegerilor parlamentare. Procedura votării respectă, de asemenea, în principiu, regulile referitoare la alegeri le parlamentare, cu unele nuanţări necesare. Astfel, alegătorul va vota aplicând ştampila în patrulaterul care conţine opţiunea sa politică. Regulile de desfăşurare a alegerilor prezidenţiale sunt aceleaşi pentru ambele tururi de scrutin, cu unele deosebiri, care vor fi prezentate în cele care vor urma. În vederea exercitării opţiunii lor politice, la urne, alegătorii trebuie să se legitimeze cu actul de identitate şi/sau cartea de alegător. Prin act de identitate se înţelege: cartea d e identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate ori paşaportul diplomati c, paşaportul diplomatic electronic, paşaportul de serviciu, paşaportul de serviciu electronic, paşaportul simplu, paşaportul simplu electronic, paşaportul simplu temporar, titlul de călătorie, iar în cazul elevilor din şcolile militare, carnetul de serviciu militar, cu condiţia c a toate să fie valabile în ziua votării.

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

223

În cazul alegerilor prezidenţiale poate fi utilizată urna specială, iar, în acest scop, în ajunul zilei votării, între orele 18,00 şi 20,00, se primesc cererile de votare prin intermediul unei asemenea urne. Aprobarea se poate acorda doar alegătorilor netransportabili din cauză de boală sau invaliditate din ţară, care îşi manifestă dorinţa de a vota. Solicitarea făcută în acest scop trebuie să fie însoţită de copii ale unor acte medicale sau alte acte justificative din care să rezulte netransportabilitatea. Urna va fi însoţită de cel puţin 2 membri ai biroului, care vor trebui să aibă asupra lor tot materialul necesar votării. În cadrul unei secţii de votare se utilizează doar o singură urnă specială, care se va putea deplasa doar în raza acelei secţii de votare. O.U.G. nr. 95/2009 cuprinde o interesantă dispoziţie referitoare la exercitarea dreptului de vot de către persoanele arestate şi cele încarcerate după condamnarea lor penală definitivă, dar care nu au pierdut exercitarea drepturilor lor electorale. Într-un asemenea caz, Biroul Electoral Central decide cu privire la exercitarea drepturilor electorale de către aceştia. În reglementarea anterioară legea stabilea care dintre aceste persoane putea exercita drepturile electorale, fără să condiţioneze exercitarea acestor drepturi de pierderea lor. Legea pentru alegerea Preşedintelui României nu reglementează elemente specifice referitoare la cărţile de alegător, acestora fiindu-le aplicabile regulile deja examinate referitoare la alegerile parlamentare. Pe cale de consecinţă, alegerile prezidenţiale se vor desfăşura pe baza aceloraşi cărţi de alegător eliberate pentru alegerile parlamentare şi în aceleaşi condiţii. Legea reglementează şi soluţionează două situaţii care pot apărea în legătură cu cărţile de alegător, şi anume: dacă alegerile prezidenţiale au loc în acelaşi timp cu cele parlamentare, ştampila electorală cu menţiunea „VOTAT"se aplică pe cartea de alegător, pe un singur număr de scrutin şi dacă alegerile prezidenţiale au loc la o altă dată faţă de cele parlamentare, aşa cum este în prezent, ştampila se aplică la numărul de scrutin, care este adus de Guvern la cunoştinţă publică, odată cu data alegerilor. În ambele situaţii, la al doilea tur de scrutin ştampila se aplică pe cartea de alegător, la numărul de scrutin următor.

Se cţiu n e a a 8 - a Stabilirea rezultatelor alegerilor prezidenţiale 1. Numărarea voturilor la birourile electorale ale secţiilor de votare în cadrul ale­ gerilor prezidenţiale Legea prevede că operaţiunile electorale pentru stabilirea rezultatelor alegerilor la secţiile de votare, soluţionarea întâmpinărilor şi a contestaţiilor cu privire la operaţiunile de votare şi de deschidere a urnelor se fac cu respectarea regulilor referitoare la alegerea deputaţilor şi senatorilor. Alegerea Preşedintelui României se poate desfăşura pe baza scrutinului majoritar Uninominal, cu două tururi de scrutin. Astfel, dacă în primul tur niciun candidat nu a obţinut cel puţin majoritatea voturilor alegătorilor (majoritatea absolută de 50% plus 1), înscrişi în listele electorale (art. 81 din Constituţie), se organizează un al doilea tur de scrutin, în care va fi desemnat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate. Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea

224

DREPTUL ELECTORAL

Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului. În acest scop, aceasta are o seri e de atribuţii şi un rol foarte important, care vor fi examinate în cele care vor urma. Toate operaţiunile electorale sunt identice în ambele tururi de scrutin. Astfel, se întocmesc tabele cuprinzând rezultatul votării; candidaţii au şi ei dreptul să întocmească asemenea tabele; delegaţii acreditaţi ai partidelor politice, care au propus candidaţi, au ac est drept dacă alegerile parlamentare nu se desfăşoară concomitent cu cele prezidenţiale; tabelele vor cuprinde: voturile nule şi cele albe, numele şi prenumele candidaţilor şi voturile valabil exprimate pentru fiecare candidat; după deschiderea urnelor, preşedintele biroului secţiei de votare încheie un proces-verbal în 3 exemplare, care va cuprinde, în mod amănunţit, rezultatul votării, conform menţiunilor prevăzute în lege şi care va fi semnat de acesta şi de membrii biroului secţiei de votare. Lipsa semnăturii unor membri ai biroului secţiei de votare nu influenţează valabilitatea procesului-verbal, dar preşedintele trebuie să menţioneze motivele care au împiedicat semnarea. Un exemplar al procesului-verbal se afişează, la loc vizibil, la sediul biroului. Aceste procese-verbale urmează aceeaşi proce­ dură cu cea prevăzută pentru alegerile parlamentare, finalizată cu formarea şi trimiterea dosarului alegerilor de la biroul secţiei de votare, sigilat, ştampilat şi sub pază militară, către biroul electoral judeţean sau al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, în termen de 24 de ore de la închiderea votării. Aceleaşi reguli sunt aplicabile şi birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate, care transmit dosarele lor către biroul electoral pentru secţiile de votare din străi­ nătate prin mijloace electronice, prin grija reprezentanţelor diplomatice, în cel mult 24 de ore de la primirea acestora. 2. Stabilirea rezultatelor alegerilor prezidenţiale la nivelul birourilor electorale judeţene şi la cel al Biroului Electoral Central Birourile electorale judeţene şi biroul electoral pentru secţiile de votare din străi­ nătate, primind dosarul de la birourile secţiilor de votare sau de la birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate, după caz, şi după soluţionarea tuturor întâmpinărilor şi contestaţiilor primite, vor încheia un alt proces-verbal, cuprinzând rezultatele votării la nivelul circumscripţiei electorale, al cărui conţinut este amănunţit reglementat de Lege. Un exemplar al acestui proces-verbal va fi trimis tribunalului în a cărui rază teritorială este circumscripţia electorală în cauză. În cazul municipiului Bucureşti, dosarele sunt trimise mai întâi birourilor electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi apoi, de către acestea, biroului electoral al municipiului Bucureşti. Procesul-verbal şi celelalte documente ale biroului electoral judeţean şi ale biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate vor forma câte un dosar, sigilat, ştampilat şi semnat de membrii biroului electoral respectiv. Dosarele primite de la birourile secţiilor de votare şi cel întocmit de biroul electoral judeţean sau de biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, după caz, se trimit Biroului Electoral Central, sub pază militară, în cel mult 48 de ore de la primirea ultimului proces-verbal de la birourile secţiilor de votare. Biroul Electoral Central, primind cele trimise de biroul electoral, rezolvă întâmpinările şi contestaţiile depuse, prin hotărâri definitive, după care încheie şi el un proces-verbal al cărui conţinut este reglementat amănunţit de Lege. Printre menţiunile procesului-verbal figurează şi numele şi prenumele candidaţilor care vor participa la al doilea tur de scrutin, în cazul în care prevederile art. 81 din Constituţie au fost respectate. Constatările Biroului Electoral Central,

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

225

cuprinse în procesul-verbal, pentru fiecare tur de scrutin şi dosarele primite de la birourile electorale de circumscripţie, se trimit, sub pază militară şi în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar, Curţii Constituţionale. În cazul constatării oricăror neconcordanţe referitoare la procesele-verbale, corecturile cesare, de regulă, se efectuează de preşedinţii birourilor electorale de la nivelul inferior al ne roului electoral care le-a constatat şi care au trimis documentele în cauză. bi 3. Confirmarea şi validarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale de către Curtea Constituţională. Al doilea tur de scrutin. Publicarea rezultatelor alegerilor prezi­ denţiale Primind constatări trimise de către Biroul Electoral Central, Curtea Constituţională are două posibilităti legale. Într-o primă posibilitate, dacă un candidat a obţinut, în primul tur de scrutin, cel puţin majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate pe ţară, Curtea Constituţională confirmă rezultatele alegerilor şi validează, ca Preşedinte al României, pe candidatul ales, care a obţinut această majoritate. Într-o a doua posibilitate, dacă niciun candidat nu a obţinut, în primul tur de scrutin, majoritatea absolută, Curtea Constituţională confirmă numărul de voturi valabil expri­ mate pe ţară la primul tur de scrutin, în termen de 24 de ore de la primirea procesului-verbal încheiat de Biroul Electoral Central pentru primul tur, prin aducerea la cunoştinţă publică a numelui şi prenumelui primilor doi candidaţi, care vor participa la cel de-al doilea tur de scrutin şi a zilei votării. Cel de-al doilea tur de scrutin cuprinde aceleaşi operaţiuni electorale ca şi primul tur, cu unele elemente de specific. Aceste elemente de specific sunt următoarele: Al doilea tur de scrutin are loc la două săptămâni de la primul tur, ,,în aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii electorale, sub conducerea operaţiunilor electorale de către aceleaşi birouri electorale şi pe baza aceloraşi liste de alegători de la primul tur." [art. 54 alin. (1) din Lege]. La cel de-al doilea tur participă doar primii doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi, valabil exprimate pe întreaga ţară, la primul tur, dar niciunul nu a obţinut majoritatea absolută, adică majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi pe listele electorale. Campania electorală pentru al doilea tur de scrutin începe la data la care s-a adus la cunoştinţă publică ziua votării şi se termină în acelaşi moment ca oricare campanie electorală. Orarul pentru desfăşurarea campaniei electorale, la serviciile publice de radio şi televiziune, şi repartizarea timpilor de antenă se vor face în termen de 2 zile de la data deschiderii campaniei electorale, în aceleaşi condiţii deja examinate. Acreditările emise pentru primul tur de scrutin rămân valabile şi pentru cel de-al doilea tur. Stabilirea rezultatelor în cel de-al doilea tur urmează aceeaşi procedură ca şi cea aplicabilă în primul tur, inclusiv validarea candidatului ales, destinaţiile deciziei pro­ nunţate în cauză şi publicarea rezultatelor alegerilor. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate. Pentru alegerile din anul 1992, Curtea Constituţională a validat mandatul şefului statului cu Hotărârea nr. 42 din 15 octombrie 1992, iar pentru anul 1996, Hotărârea nr. 77 din 22 noiembrie 1996.

226

DREPTUL ELECTORAL

Membrii birourilor electorale, candidaţii şi delegaţii partidelor politice sau ai alianţelor lor pot solicita şi obţine copii ale tuturor proceselor-verbale, corespunzătoare tuturor operaţiunilor electorale, inclusiv primului şi celui de-al doilea tur. Curtea Constituţională validează rezultatele pentru fiecare tur de scrutin şi asigură publicarea rezultatului alegerilor în mass-media şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor. Pentru anul 1992, a fost pronunţată Hotărârea nr. 37 din 4 octombrie 1992, iar pentru anul 1996, Hotărârea nr. 76 din 21 noiembrie 1996. Biroul Electoral Central predă Autorităţii Electorale Permanente dosarele primite şi constituite pentru ambele tururi de scrutin, pentru ca aceasta din urmă să aibă posibilitatea verificării copiilor de pe listele electorale permanente şi a tabelelor utilizate în alegeri, în cazul în care competitorii electorali formulează sesizări, însoţite de dovezile pe care se întemeiază, într-un termen de cel mult 15 zile de la data validării rezultatelor pentru fiecare tur de scrutin. Verificarea are drept scop principal descoperirea voturilor exercitate în mod multiplu, iar în caz afirmativ sesizarea autorităţilor penale competente. La expirarea terme­ nului de 15 zile, mai sus citat, Autoritatea Electorală Permanentă asigură arhivarea elec­ tronică a tuturor documentelor şi dosarelor în cauză, în condiţiile legii.

Se cfiun e a a 9 - a Rolul Curţii Constituţionale în cadrul alegerilor prezidenţiale Curtea Constituţională are, printre atribuţiile sale şi pe aceea de a veghea la respec­ tarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului. [art. 146 lit. f) din Constitutie]. În virtutea acestei atribuţii, Curtea Constituţională are, în cadrul alegerilor prezi­ denţiale, rolul pe care îl are Biroul Electoral Central în cadrul alegerilor parlamentare. Acest rol al Curţii Constituţionale stă la baza unor importante atribuţii, în procesul electoral de alegere a şefului statului, atribuţii prevăzute atât în Constituţie, în Legea nr. 370/2004, modificată şi completată, cât şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Printre aceste atribuţii pot fi enumerate: a) înregistrarea unui exemplar din propunerile de candidaturi la funcţia de Preşedinte al României; b) soluţionarea contestaţiilor depuse la Biroul Electoral Central, privind înregistra rea sau nu a unei candidaturi; c) soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva modului de soluţionare de către birourile electorale judeţene a plângerilor având ca obiect împiedicarea unui partid, formaţiune politică sau candidat independent de a-şi desfăşura campania electorală; d) înaintarea, de către Biroul Electoral Central, a procesului-verbal întocmit, pentrU fiecare dintre cele două tururi de scrutin, împreună cu dosarele birourilor electorale judeţene; e) constatarea rezultatului alegerilor şi confirmarea rezultatelor alegerilor, în primul tur şi în al doilea tur de scrutin, precum şi a participanţilor la ele; .I) validarea candidatului ales, atât în primul, cât şi în al doilea tur de scrutin; g) publicarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale.

Partea a VI-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale prin prezenţa la urne

227

Una dintre cele mai importante atribuţii a Curţii Constituţionale este cea de anulare a alegerilor prezidenţiale. Această atribuţie este examinată ultima, nu datorită importanţei sale mai scăzute, ci pentru a fi analizată mai detaliat. Conform art. 52 alin. (1) din Lege, Curtea Constituţională poate anula alegerile, în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatului alegerilor au avut loc prin fraudă electorală de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. (Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 36 din 4 octombrie 1992) Se observă foarte uşor că Legea dă o definiţie a fraudei electorale, al cărei conţinut este mai larg decât în cazul alegerii deputaţilor şi a senatorilor, motiv pentru care, în cazul alegerilor pentru Preşedintele României, se aplică definiţia dată fraudei elec­ torale de Legea electorală, la care trebuie adăugată completarea dată de Legea nr. 370/2004, modificată şi completată. Cererea de anulare trebuie să îndeplinească câteva condiţii de formă pentru a putea fi soluţionată, şi anume: a) să fie formulată numai de partidele politice sau de candidaţii independenţi care au participat la alegeri, într-un termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării; b) termenul de formulare este de 3 zile de la încheierea votării, termen care este fix, de decădere (Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 38 din 7 octombrie 1992); c) cererea trebuie să fie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Legea face o interesantă precizare, conform căreia cererea poate fi admisă doar dacă cel care a sesizat nu este implicat în producerea fraudei electorale în cauză, iar soluţionarea ei se face până la data prevăzută de Lege pentru aducerea la cunoştinţă a rezultatelor alegerilor. Soluţionarea cererii de anulare a alegerilor prezidenţiale trebuie făcută doar până la aducerea la cunoştinţă publică a rezultatelor alegerilor. Curtea Constituţională este cea care, pentru fiecare tur de scrutin, validează rezul­ tatele alegerilor şi cele pentru preşedintele ales şi asigură publicarea rezultatelor alegerilor în mass-media şi în Monitorul Oficial al României, Partea I. Hotărârea de validare se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curte, al doilea se trimite Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut de Constituţie de către preşedintele ales, iar al treilea se înmânează candidatului ales. În cazul anulării alegerilor prezidenţiale, Curtea Constituţională dispune repetarea turului de scrutin în cauză, în a doua duminică de la data anulării alegerilor. Repetarea alegerilor nu trebuie să fie confundată cu cel de-al doilea tur de scrutin, pentru că cele două operaţiuni electorale au cauze cu totul diferite. Astfel, dacă repetarea alegerilor are drept cauză anularea alegerilor prezidenţiale, al doilea tur de scrutin se organizează doar dacă niciun candidat nu a obţinut, în primul tur, majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate pe ţară. La fel ca şi Biroul Electoral Central pentru alegerile parlamentare şi aproape în aceleaşi condiţii, Curtea Constituţională poate anula alegerile prezidenţiale, dacă sunt îndeplinite condiţiile deja examinate.

Partea a V I I -a ORGANIZAREA ŞI DESFAŞURAREA ALEGERILOR LOCALE PRIN PREZENŢA IA URNE

CAPITOLUL

I

Reglementarea organizării şi desfăşurării alegerilor locale şi principiile specifice acestora. Clarificări terminologice Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale se regăsesc în prevederile Legii nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii admi­ nistraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, denumită în continuare „Lege". Autoritatea Electorală Permanentă va fi denumită în continuare „Autoritate". Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1), Legea reglementează regimul alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale - consilii locale, consilii judeţene, primari şi preşedinţi ai consiliilor judeţene. În acelaşi timp, sunt aplicabile şi prevederile Directivei 94/80/CE a Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a lege şi de a fi ales în alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin şi care se aplică şi României după aderarea la Uniunea Europeană ca stat membru cu drepturi depline. Din conţinutul prevederilor de mai sus rezultă necesitatea lămuririi înţelesului constituţional şi legal al expresiei „autorităţi ale administraţiei publice locale", mai ales că în conţinutul acestor dispoziţii, sunt enumerate consiliile locale, consiliile judeţene, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene. Enumerarea din conţinutul prevederilor art. 1 alin. (1) din Lege, de fapt nu face decât să clarifice empiric organele de stat care formează structura administraţiei publice locale, adică consiliile locale, consiliile judeţene, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene. Trebuie să menţionăm că această structură a administraţiei publice locale face parte din executivul unui stat, alături de guverne, de ministere şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale, care are în fruntea sa pe şeful executivului şi care este şi şeful statului (preşedinte sau monarh). Ca urmare, este greşit să se înţeleagă că şeful executivului este şeful Guvernului. De asemenea, potrivit aceloraşi dispoziţii, în noţiunea de „local" Legea include şi structuri judeţene (consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene) alături de cele comunale şi orăşeneşti (municipale). Explicaţia constă în faptul că toate aceste structuri, privite în raport de nivelul naţional, sunt de fapt structuri administrative locale. În acest sens, potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) din Constituţie, teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe, iar în condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. În alte cuvinte, Constituţia organizează teritoriul în decupaje teritoriale, iar pentru fiecare dintre acestea Legea reglementează structuri locale specifice.

232

DREPTUL ELECTORAL

Din Directiva 94/80/CE a Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene din 19 decembrie 1994, rezultă necesitatea unor explicaţii terminologie, şi anume:. 1. ,,unităţi de bază ale administraţiei publice locale" sunt entităţile administrative care în conformitate cu legislaţiile naţionale au organe alese prin vot universal şi direct şi sunt competente pentru a administra, la nivelul de bază al organizării politice şi admi­ nistrative, pe propria lor răspundere, anumite afaceri (exigenţele locuitorilor la nivel local); 2. alegeri locale sunt alegerile prin vot universal şi direct care vizează desemnarea membrilor adunării reprezentative şi, după caz, în conformitate cu legislaţiile naţionale, pe şeful şi pe membrii executivului unei unităţi de bază a administraţiei publice locale; 3. stat membru de reşedinţă este statul membru al Uniunii Europene în care cetăţeanul Uniunii îşi are reşedinţa fără a avea şi cetăţenia acelui stat; 4. stat membru de origine este acel stat membru al cărui resortisant este cetăţean al Uniunii Europene; 5. listă electorală este registrul oficial al tuturor alegătorilor cu drept de a alege într-o anumită unitate de bază a administraţiei publice locale sau într-o circumscripţie electorală stabilită şi actualizată de autoritatea competentă, în conformitate cu dreptul electoral al statului membru de reşedinţă sau registrul de evidenţă a populaţiei, dacă acesta menţionează calitatea de alegător; 6. ziua de referinţă reprezintă ziua sau zilele în care cetăţenii Uniunii Europene trebuie să întrunească, în conformitate cu dreptul statului membru de reşedinţă, condiţiile cerute pentru a fi alegător sau persoane eligibile în statul respectiv; 7. declaraţie oficială reprezintă actul întocmit de persoana interesată şi a cărei inexactitate este pasibilă de sancţiuni, în conformitate cu legislaţia naţională. În aceste condiţii, desigur că demersul nostru se va referi la organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale care privesc: pe primarii comunelor şi consiliile comunale; pe primarii oraşelor şi pentru cei ai municipiilor şi consiliilor corespunzătoare, pe consilierii consiliilor judeţene sau ai Consiliului General al municipiului Bucureşti, şi pe preşedinţii consiliilor judeţene, precum şi concordanţa organizării şi funcţionării structurilor locale şi judeţene enumerate cu dispoziţiile Directivei mai sus citate. Din conţinutul reglementărilor referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale rezultă cu prisosinţă un caracter specific al acestora şi o serie de principii la fel de specifice, care vor fi enumerate în cele care vor urma. Principiile de organizare şi desfăşurare a alegerilor locale sunt prevăzute în preve­ derile Legii şi sunt următoarele: 1. consiliile locale, consiliile judeţene şi primarii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat; 2. consiliile locale şi consiliile judeţene sunt alese pe circumscripţii electorale, pe bază de scrutin de listă, potrivit scrutinului de reprezentare proporţională; 3. primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi primarul general al municipiului Bucureşti sunt aleşi pe circumscripţii electorale, prin scrutin majoritar uninominal. Preşedinţii, Vicepreşedinţii consiliilor judeţene, precum şi viceprimarii sunt aleşi prin vot indirect de către consiliile judeţene şi respectiv consiliile locale, după caz. Dispoziţiile Legii referitoare la consiliile locale şi la primari, precum şi cele referitoare la circumscripţiile electorale comunale, orăşeneşti, municipale şi de sectoare ale municipiului Bucureşti sunt aplicabile în mod corespunzător şi Consiliului General al

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

233

municipiului Bucureşti şi primarului general al municipiului Bucureşti, precum şi cir­ cumscripţiei electorale ale municipiului Bucureşti, dacă nu se dispune altfel; 4. exercitarea drepturilor electorale pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către cetăţenii români se face în mod egal, fără privilegii şi fără discriminări, pe baza actului de identitate reglementat de Lege, având dreptul de a alege cei care au împlinit vârsta de 18 ani, inclusiv pe data alegerilor. În cadrul alegerilor locale, fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot care este egal cu toate celelalte voturi; 5. dreptul de vot se exercită doar numai în structura administrativă locală (comună, oraş, municipiu) în care alegătorul îşi are domiciliul sau reşedinţa. 6. au dreptul de a fi aleşi consilieri şi primari doar cetăţenii români cu drept de vot care au împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit prevederilor art. 40 alin. (3) din Constituţie. Conform prevederilor art. 7 alin. (4)-(6) din Lege; 7. o persoană poate candida pentru o singură funcţie de primar, un singur consiliu local şi un singur consiliu judeţean. La aceleaşi alegeri, o persoană poate candida la aceleaşi alegeri pentru funcţia de consilier local, de consilier judeţean sau de primar. De asemenea, o persoană poate candida, la aceleaşi alegeri, pentru funcţia de consilier local şi de consilier judeţean; 8. sunt nule de drept candidaturile depuse pe mai multe liste de candidaţi sau atât pe liste, cât şi ca independent; 9. pot candida numai cetăţenii români care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleşi, iar pentru sectoarele munici­ piului Bucureşti, numai dacă au domiciliul în municipiul Bucureşti, indiferent de sector; 1 O. resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene, altele decât România, care au domiciliul sau reşedinţa în România au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în funcţiile de primar, consilier local sau consilier judeţean, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, cu respectarea prevederilor Legii române; 11. nu pot alege debilii şi alienaţii mintali, puşi judecătoreşti sub interdicţie şi per­ soanele fizice lipsite de drepturile electorale, pe durata stabilită printr-o hotărâre judecă­ torească definitivă; 12. nu pot fi aleşi cetăţenii români cărora le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit prevederilor art. 40 din Lege, precum şi cei care nu pot alege; 13. candidaturile se pot depune de partidele politice, de alianţele politice, de alianţele electorale, de organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, fiind posibile şi candidaturile independente. Potrivit art. 8 din Lege, prin minoritate naţională se înţelege acea etnie care este reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale. Conţinutul listelor de candidaţi trebuie să asigure reprezentarea ambelor sexe, principiu care este în consens cu obligaţia statului de a garanta egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi a demnităţilor publice, obligaţie prevăzută de art. 16 alin. (3) teza a II-a din Constituţie, cu excepţia celor care conţin un singur candidat; Pot depune candidaturi organizaţiile minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament şi alte organizaţii ale minorităţilor naţionale legal constituite, dar care prezintă la Biroul Electoral Central o listă a membrilor lor, al căror număr nu poate fi mai mic decât 15% din

234

DREPTUL ELECTORAL

numărul total al cetăţenilor români care la ultimul recensământ s-au declarat ca aparţinând minorităţilor naţionale respective. Candidaturile organizaţiilor minorităţilor naţionale se pot depune numai sub semnătura şi semnul electoral ale respectivei organizaţii. Dacă cifra absolută a procentului de 15% este mai mare de 25.000 de persoane, lista membrilor trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de persoane cu domiciliul în cel puţin 15 judeţe şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 300 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. Listele de membri se întocmesc pe localităţi şi judeţe, trebuind să cuprindă o serie de date personale prevăzute în art. 8 alin. (5) din Lege; 14. data alegerilor locale se stabileşte de către Guvern prin hotărâre, cu cel puţin 75 de zile înainte de ziua votării; 15. alegerile locale pot fi şi parţiale, organizate în condiţiile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare. Data acestor alegeri se stabileşte cu cel puţin 35 de zile înainte de ziua votării, iar toate termenele prevăzute de Lege pentru alegerile tuturor structurilor locale se reduc la jumătate, cu excepţia celor de 24 de ore. Orice rotunjiri de termene se fac în plus, dar fracţiunile mai mici de 12 ore nu se iau în calcul; 16. un alegător poate fi înscris numai într-o singură listă electorală, indiferent care este aceasta. 1 7. la alegerile locale pot participa şi alianţele electorale care se pot constitui între competitorii electorali, inclusiv alianţele politice, la nivel judeţean sau local. Aceste alianţe electorale se înregistrează la biroul electoral de circumscripţie judeţeană sau al municipiului Bucureşti, după caz, în termen de 10 zile de la data înfiinţării birourilor electorale în cauză. Din conţinutul Directivei 94/80/CE a Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene din 19 decembrie 1994, rezultă şi alte importante principii pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale, şi anume: 1. orice persoană are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale într-un stat membru al Uniunii Europene dacă, în ziua de referinţă îndeplineşte următoarele condiţii: este cetăţean al Uniunii, este înscris în timp util înaintea scrutinului, pe o listă electorală, iar dacă nu are această cetăţenie îndeplineşte totuşi condiţiile de care depinde dreptul de a alege şi de a fi ales al resortisanţilor, în conformitate cu legislaţia statului membru de reşedinţă; 2. necesitatea ca alegătorii şi candidaţii să fi locuit pe teritoriul statului de reşedinţă o durată minimă de timp, prevăzută de legea naţională; 3. posibilitatea statelor membre ale Uniunii Europene de a decide ca numai proprii cetăţeni să candideze pentru unele funcţii eligibile la nivel local; 4. posibilitatea statelor membre ale Uniunii Europene de a reglementare existenţa incompatibilităţii între calitatea de membru al unui organ reprezentativ şi calitatea de alegător sau de candidat al unei adunări parlamentare; 5. condiţiile de incompatibilitate sunt reglementate de legea naţională; 6. pentru a fi alegător este necesar ca resortisantul unui alt stat membru al Uniunii Europene decât cel în care votează să îşi exprime acordul (să formuleze o cerere) în acest sens, numai dacă înscrierea ca alegător pe listele electorale nu se face din oficiu;

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

235

7. înscrierilor pe listele electorale a resortisanţilor din alte state membre ale Uniunii Europene li se aplică reglementările naţionale sau regimul naţional, după caz; 8. dacă înscrierea pe listele electorale a resortisantului altui stat membru al Uniunii Europene se face la cerere, statul membru în care se desfăşoară alegerile locale îl va informa asupra măsurii luate. În cazul în care cererea a fost respinsă, resortisantul în cauză are dreptul de acces liber la justiţie, în regim naţional; 9. statul membru al Uniunii Europene care organizează alegerile locale este obligat să informeze, în timp util, despre condiţiile de îndeplinit pentru exercitarea dreptului de a alege şi a celui de a fi ales. Datorită obligativităţii ei, toate aceste principii europene, care se regăsesc în Directiva mai sus citat, trebuie să se regăsească în conţinutul reglementării interne referitoare la alegerile locale.

CAP ITO LUL

II

Organizarea alegerilor locale Secţiun e a 1 Decupajele electorale 1. Organizarea circumscriptiilor electorale pentru alegerile locale În funcţie de autoritatea lo�ală sau judeţeană aleasă, constituirea circumscripţiilor electorale este diferită, în funcţie de tipul de unitate administrativă de bază. Astfel, pentru alegerea consiliilor locale şi a primarilor, fiecare comună, oraş, municipiu şi subdiviziune administrativă a municipiului Bucureşti se constituie câte o circumscripţie electorală [art. 11 alin. (1) din Lege]. Pentru alegerea consiliilor judeţene şi a Consiliului General al municipiului Bucureşti, fiecare judeţ sau municipiul Bucureşti, după caz, se constituie într-o câte o circumscripţie electorală. Numerotarea circumscripţiilor electorale astfel constituite se face de către prefectul judeţului sau al municipiului Bucureşti prin ordin emis în termen de 3 zile de la data stabilirii şi anunţării zilei alegerilor locale (art. 12 din Lege). Numerotarea începe cu oraşul reşedinţă de judeţ şi continuă cu celelalte structuri ale organizării administrativ-teritoriale. Odată cu numerotarea se va proceda şi la delimitarea circumscripţiilor electorale şi li se va acorda şi câte un număr. Regula legală este corectă, întrucât prefecţii sunt cei care cunosc cel mai bine problemele de la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale, pe care se suprapune o circumscripţie electorală, unitate administrativ-teritorială pe care de altfel o conduc ca şi reprezentanţi ai Guvernului în teritoriu. Numerotarea, numărul şi delimitarea teritorială a circumscripţiilor electorale se aduce la cunoştinţa alegătorilor de către primari (art. 13 din Lege). 2. Secţiile de votare Secţiile de votare în care se desfăşoară operaţiunile electorale sunt organizate conform prevederilor Legii nr. 208/2015, deja analizată pentru alegerile parlamentare, şi care reprezintă dreptul comun în domeniul electoral. La secţia de votare astfel constituită alegătorii din structura administrativ-teritorială în cauză (comună, oraş, sector al municipiului Bucureşti, municipiu sau judeţ) se votează pentru consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, primari şi primarul general al municipiului Bucureşti, după caz.

Se cţiu n e a a 2 - a Listele electorale ş i Registrul electoral Pentru alegerile locale, Legea reglementează trei categorii de liste electorale, şi anume: listele electorale permanente; listele electorale suplimentare şi listele electorale complementare. Toate acestea sunt registre oficiale ale tuturor alegătorilor care au drept de vot într-o unitate administrativă de bază.

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

237

1. Listele electorale permanente Listele electorale permanente se întocmesc, se tipăresc şi se actualizează în condiţiile prevăzute de Legea nr. 208/2015. Aceeaşi Lege este aplicabilă şi în ceea ce priveşte întâmpinările şi contestaţiile formulate împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori din liste. Primarii sunt obligaţi să asigure condiţiile necesare consultării Registrului electoral de către alegători atât la sediul primăriei, întrucât alegătorii au dreptul să verifice conţinutul acestora. De asemenea, primarii sunt obligaţi ca cel mai târziu în 10 zile înainte de data alegerilor, dar nu mai târziu în termen de 24 de ore de la solicitare, să pună la dispoziţia competitorilor electorali şi pe cheltuiala acestora, un extras din Registrul electoral, cuprinzân� alegătorii din respectiva circumscripţie, cu datele prevăzute la art. 17 alin. (2) din Lege. Inscrierea în Registrul electoral se poate face, la cererea cetăţeanului cu drept de vot care şi-a stabilit reşedinţa în circumscripţia electorală în cauză, până cel mai târziu cu 45 de zile înainte de data alegerilor. Cererea se adresează primarului, pe baza actului de identitate. Aceste persoane îşi vor exercita dreptul de a vota numai în circumscripţia electorală în care şi-au stabilit reşedinţa şi vor figura numai în listele electorale permanente ale acestei circumscripţii electorale. 2. Listele electorale suplimentare Listele electorale suplimentare se întocmesc de către preşedintele birourilor electorale ale secţiilor de votare şi cuprind alegătorii care nu au solicitat înscrierea în Registrul electoral, dar au reşedinţa în acea circumscripţie electorală şi pe cele care nu se regăsesc în listele electorale permanente, dar s-au prezentat la vot. O asemenea situaţie poate apărea datorită existenţei unor omisiuni, înscrieri greşite sau orice alte erori necontestate la timp. Alegătorii, care sunt în situaţiile de mai sus, vor fi înscrişi pe listele electorale supli­ mentare de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, pe baza documentului care le atestă identitatea şi prin care aceştia fac dovada că locuiesc în raza teritorială a sectiei de votare în cauză. ' În situaţia de mai sus, în care alegătorul îşi schimbă domiciliul, la cererea alegă­ torului, primarul localităţii din care alegătorul a plecat va solicita, în scris sau telefonic, structurii specializate a Ministerului Administraţiei şi Internelor radierea alegătorului în cauză din lista electorală permanentă şi, astfel, aceasta nu va mai putea apărea în copia unei asemenea liste electorale. Desigur că, pentru evitarea riscului unei multiple exercitări a dreptului de vot, în lipsa cererii alegătorului în cauză, primarul ar trebui să solicite o asemenea radiere şi din proprie iniţiativă. În situaţia în care alegătorul îşi schimbă domiciliul în altă circumscripţie electorală după comunicarea copiei listelor electorale permanente birourilor electorale ale secţiilor de votare, acesta îşi va exercita dreptul de vot la secţia de votare din circumscripţia elec­ torală a noului său domiciliu, pe baza documentului care îi atestă identitatea. Exercitarea dreptului de vot se va putea face într-un asemenea caz, conform prevederilor art. 21 alin. (3) din Lege, numai pe baza unei cărţi de identitate provizorii eliberată de autorităţile publice competente. Într-o asemenea situaţie, alegătorul în cauză este înscris pe lista electorală suplimentară a secţiei de votare respective. Legea reglementează separat şi o categorie de liste electorale suplimentare pentru înscrierea resortisanţilor statelor membre ale Uniunii Europene, dar care vor fi examinate

238

DREPTUL ELECTORAL

într-o altă secţiune a demersului nostru. Această categorie de liste suplimentare au u n regim juridic diferit faţă de cel al celorlalte liste electorale suplimentare în care su nt înscrişi la alegerile locale alegătorii români. 3. Listele electorale complementare şi copiile acestora. Listele electorale supli­ mentare în care sunt înscrişi resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene Reglementarea listelor electorale complementare este rezultatul aderării României la Uniunea Europeană, începând cu data de 1 ianuarie 2007, întrucât în temeiul acestora numai resortisanţii statelor membre ale Uniunii pot vota în România pentru alegerea autorităţilor publice locale. O asemenea regulă legală este conformă cu prevederile art. 16 alin. (4) din Constituţie. Listele electorale complementare au caracter permanent şi îi cuprind pe toţi resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene care au drept de vot, se află în evidenţele autorităţii române pentru imigrări şi îşi au domiciliul sau reşedinţa în localitatea pentru care se întocmesc listele electorale complementare. Interesant este faptul că, resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene care au drept de vot şi au reşedinţa sau domiciliul în România, dar nu sunt înscrişi în evidenţele autorităţii române pentru imigranţi, pot fi înscrişi pe listele electorale complementare, la cererea lor, de către primari, pe baza unui document care le atestă identitatea şi adresa, conform art. 23 alin. (1) din Lege. În art. 23 alin. (3) este definită noţiunea de document care atestă adresa şi care poate fi: act referitor la titlul locativ; declaraţie scrisă a găzduitorului de primire în spaţiu; declaraţie pe proprie răspundere a solicitantului, dată în condiţiile legii, prin care se certifică existenţa unui imobil în care solicitantul locuieşte efectiv; documentul eliberat de primărie conform căruia solicitantul este înscris în Registrul agricol, pentru mediul rural. Aceste liste electorale complementare se întocmesc, în două exemplare originale, de către primari împreună cu autoritatea română pentru imigrări. Cele două exemplare ale listelor electorale complementare sunt semnate de către primari, de alte persoane prevăzute de Lege şi se păstrează în registre speciale cu file detaşabile. Listele electorale complementare se actualizează de primari şi celelalte autorităţi prevăzute de Lege, în cel mult 45 de zile înaintea zilei votării. În termen de 5 zile de la expirarea termenului de mai sus, autoritatea română pentru imigrări transmite Autorităţii Electorale Permanente o copie a datelor din listele complementare. Radierea unor alegători din listele electorale complementare se face în cazul în care resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene, altele decât România, şi-au pierdut drepturile electorale, de către instanţa de judecată competentă teritorial şi material, pe baza comunicării făcute de primari în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei. Radierea mai poate interveni şi în alte cazuri, şi anume: când nu mai sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a dreptului de vot şi dacă această operaţiune de radiere este solicitată a fi realizată în mod expres de către cel în cauză sau în caz de deces. În primele două cazuri, radierea se face de către primari, la cererea scrisă a celui în cauză, iar în cel de-al treilea caz, pe baza comunicării efectuate de autoritatea română pentru imigrări. Listele electorale complementare trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 22 alin. (1) din Lege. Alegătorii înscrişi pe listele electorale complementare au dreptul de a

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

239

consulta listele electorale complementare, primarii fiind obligaţi să aducă la cunoştinţă publică locul şi intervalul orar în care aceste liste complementare pot fi verificate. În legătură cu omisiunile, înscrierilor greşite sau altor erori apărute în conţinutul listelor electorale complementare se pot formula întâmpinări care se soluţionează, în scris, de către primari, în termen de 3 zile de la data înregistrării. Împotriva soluţiei date de primar se poate formula contestaţie în termen de 24 de ore de la comunicarea soluţiei. Contestaţia se soluţionează de către judecătoria competentă material şi teritorial, iar hotărârea pronunţată este definitivă. Primarul comunică această hotărâre persoanelor interesate, în termen de 24 de ore de la data pronunţării. Şi în cazul acestei categorii de liste electorale se întocmesc copii ale lor. Copiile se întocmesc de către primari, împreună cu autoritatea română pentru imigrări, şi se comunică în două exemplare, de către primari, pe baza unor procese-verbale, birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu 3 zile înainte de ziua alegerilor. Un exemplar al acestor copii se păstrează de către primar. Primarii trebuie să asigure condiţiile necesare în vederea consultării copiilor listelor electorale complementare atât la sediul primăriei, cât şi la sediul secţiei de votare. Copiile listelor electorale complementare sunt semnate de către primari şi de alte persoane prevăzute de Lege şi cuprind elementele de conţinut prevăzute în art. 22 alin. (7) din Lege. Orice neconcordanţe între listele electorale complementare şi copiile acestora se soluţionează de către primari, de îndată, pe baza datelor cuprinse în listele electorale complementare. De asemenea, orice modificare intervenită în conţinutul listelor electorale comple­ mentare, după trimiterea de către primari a copiilor acestora la birourile electorale ale secţiilor de votare, se va comunica acestuia din urmă, în termen de cel mult 24 de ore de la data producerii modificării. Prevederile art. 24 din Lege reglementează listele electorale suplimentare în care sunt înscrişi resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene, care au fost omişi să fie înscrişi pe listele electorale complementare, dar care s-au prezentat la vot şi fac dovada că au domiciliul sau reşedinţa în raza teritorială a secţiei de votare respective, cu docu­ mentele prevăzute de Lege. În acest caz, în ziua votării, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare înscrie în lista electorală suplimentară pe aceşti resortisanţi. Legea mai prevede şi ce se întâmplă în cazul în care alegătorul resortisant şi-a schimbat domiciliul sau reşedinţa după comunicarea de către primari a copiei listei electorale complementare biroului electoral al secţiei de votare. Într-un asemenea caz, alegătorul resortisant îşi va exercita dreptul de vot în circumscripţia electorală pe a cărei rază teritorială locuieşte, pe baza unor documente de identitate valabile, însoţite de alte acte prevăzute în art. 24 alin. (2) din Lege. Înscrierea în listele electorale suplimentare se mai poate face şi pe baza unor cereri adresate primarului, la care se anexează documentele citate mai sus. În acest caz, resortisantul în cauză poate adresa primarului o solicitare în vederea exercitării dreptului de vot, iar primarul o va comunica, de îndată, biroului electoral al sectiei de votare, pentru ca acesta să fie înscris în listele electorale suplimentare. În ziua alegerllor, resortisantul în cauză este înscris pe lista electorală suplimentară, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare în raza căreia se află noua sa adresă.

240

DREPTUL ELECTORA L

Se cţiu n e a a 3 - a Structurile electorale Structurile electorale sunt cele prevăzute de Lege, şi anume: Biroul Electoral Central, birourile electorale judeţene (ale municipiului Bucureşti), birourile electorale de circumscripţie (comunală, orăşenească, municipală), oficiile electorale de sector pentru alegerile locale din municipiul Bucureşti şi birourile electorale ale secţiilor de votare. În principiu, reglementarea organizării şi desfăşurării alegerilor locale este asemă­ nătoare cu aceea referitoare la structurile electorale prevăzute pentru alegerile parla­ mentare, cu unele aspecte specifice care vor fi examinate în conţinutul prezentului demer s, inclusiv o serie de principii referitoare la organizarea şi funcţionarea structurilor electorale pentru alegerile locale. Aceste principii sunt următoarele: - structurile electorale sunt alcătuite numai din cetăţeni cu drept de vot, iar candidaţii şi alte persoane prevăzute de lege nu pot fi membri ai acestor structuri. Membrii structurilor electorale, în realizarea atribuţiilor legale pe care le au, îndeplinesc o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, fiind obligatoriu ca exercitarea să se realizeze corect şi imparţial. Persoanele care ocupă funcţii publice nu sunt incompatibile cu calitatea de membru al unui biroul electoral; - membrii structurilor electorale sunt magistraţi sau alţi jurişti, precum şi din reprezentanţi ai competitorilor electorali. Preşedinţii şi locţiitorii acestora sunt de regulă magistraţi sau alţi jurişti; - fiecare structură electorală este condusă de câte un preşedinte şi câte un locţiitor, având un număr diferit de membri, şi anume: 7 membri pentru structurile comunale, 9 pentru cele din oraşe, municipii sau subdiviziunile teritoriale ale lor şi 15 pentru cele ale municipiului Bucureşti şi cele judeţene. Biroul Electoral Central va fi examinat separat; - numărul reprezentanţilor competitorilor electorali este diferit în funcţie de nivelul structurii electorale în cauză, astfel: 5 reprezentanţi pentru structurile comunale; 7 pentru cele din oraşe, municipii şi subdiviziunile acestora; 13 (în care este inclus şi un reprezentant al Autorităţii) pentru cele din municipiul Bucureşti şi din judeţe. Aceşti reprezentanţi nu pot primi sau exercita alte însărcinări în afara celor prevăzute de Lege, dar, pentru motive temeinice, pot fi înlocuiţi, la cererea celor care i-au propus, cu aprobarea biroului electoral ierarhic superior, de principiu până în preziua alegerilor, înlocuire care se poate face şi în ziua alegerilor în cazul decesului, îmbolnăvirilor sau accidentelor. 1. Birourile electorale de circumscripţie judeţeană şi al municipiului Bucureşti Birourile electorale de circumscripţie judeţeană şi al municipiului Bucureşti sunt compuse din preşedinte, locţiitor şi 13 membri, un reprezentant al Autorităţii şi 12 repre­ zentanţi ai competitorilor electorali. Desemnarea preşedinţilor şi a locţiitorilor acestuia se face în şedinţă publică de către preşedintele tribunalului, în termen de 20 de zile de la data stabilirii şi aducerii la cunoştinţă a zilei alegerilor, cu unele excepţii prevăzute de Lege. Desemnarea lor se face prin tragere la sorţi dintre magistraţii şi alţi jurişti din cadrul judeţului sau a municipiului Bucureşti, aceştia din urmă trebuind să declare că nu fac parte din niciunul dintre competitorii electorali. Prioritate au magistraţii. Criteriul desemnării

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

241

este cel al apropierii domiciliului sau al reşedinţei de localitatea sau subdiviziunea, în care funcţionează biroul electoral în cauză. Data şedinţei de tragere la sorţi este anunţată prin presă sau prin afişare la uşa tribunalului, cu cel puţin 48 de ore înainte de această dată. Tragerea la sorţi se face pe functii. In urma tragerii la sorţi, rezultatul se încheie un proces-verbal semnat de preşedintele tribunalului care constituie actul de învestire. O asemenea regulă este firească avându-se în vedere că de la data desemnării preşedintelui şi a locţiitorului său şi până la completarea componenţei structurilor electorale este necesară realizarea mai multor operaţiuni electorale în cadrul procesului alegerilor locale. Prin excepţie, în cazul birourilor electorale ale secţiilor de votare desemnarea tuturor membrilor lor se face de către preşedintele acestui, prin tragere la sorţi, iar operaţiunile de desemnare se consemnează într-un proces-verbal. Data procesului-verbal de învestire constituie data de la care această structură electorală îşi poate îndeplini atribuţiile prevăzute de lege; Tragerea la sorţi este asemănătoare cu cea reglementată pentru alegerile parla­ mentare, procesul-verbal încheiat cu această ocazie fiind actul de învestire a biroului electoral în cauză. Lista magistraţilor se întocmeşte de către preşedintele tribunalului, iar pentru cea a altor jurişti Legea nu prevede. Prevederile art. 26 alin. (5) dispune că o asemenea desemnare trebuie să se facă în condiţiile Legi nr. 35/2008, numai că, între timp, aceasta a fost abrogată prin Legea nr. 208/2015, iar în acest moment este necesară o modificare a Legii nr. 115/2015. Anterior desemnarea se făcea de către prefect, împreună cu preşedintele tribunalului şi câte un reprezentant al competitorilor electorali. Toţi cei care rămân nedesemnaţi din liste vor rămâne la dispoziţia preşedintelui tribunalului şi vor înlocui pe membrii titulari. Listele trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 26 alin. (5) din Lege şi un număr de candidaţi mai mare cu 10% decât necesarul. Juriştii trebuie să declare pe proprie răspundere că nu fac parte din vreun partid politic. Legea prevede că prin jurist trebuie să se înţeleagă persoana care are licenţă în ştiinţe juridice. În cazul în care magistraţii şi alţi jurişti nu sunt suficienţi, art. 26 alin. (8) din Lege prevede că lista va fi completată în condiţiile prevăzute de Legea nr. 208/2015, numai că această lege nu dispune nimic în sensul celor de mai sus, decât privitor la magistraţi. În Legea anterioară nr. 35/2008 desemnarea se făcea de către prefecţi, la propunerea primarilor, fiind necesară îndeplinirea obligatorie a unei condiţii, şi anume persoanele în cauză să nu facă parte din vreun competitor electoral. În termen de 24 de ore de la data desemnării preşedintelui şi a locţiitorului său, componenţa biroului electoral se completează cu un reprezentant al Autorităţii. Regulile de completare a componenţei biroului electoral de circumscripţie judeţean sunt asemănătoare cu cele prevăzute de Legea nr. 208/2015, pentru birourile electorale de circumscripţie organizate pentru alegerile parlamentare, se realizează în două etape, iar diferentele se referă doar la unele termene scurte. În legătură cu aceste dispoziţii legale, Legea prevede câteva reguli. Astfel: În prima etapă sunt desemnaţi reprezentanţii competitorilor electorali care au grup parlamentar propriu în cel puţin una dintre Camerele Parlamentului, iar în cea de-a doua etapă competitorii electorali care participă la alegeri în circumscripţie electorală judeţeană respectivă, după definitivarea candidaturilor. Criteriile sunt diferite şi au darul de a

242

DREPTUL ELECTORAL

favoriza pe competitorii electorali care participă în prima etapă. Criteriul pentru com­ petitorii electorali care participă în cea de-a doua etapă este firesc, în aceste condiţii, pentru că un altul ar fi greu de reglementat în situaţia în care aceştia nu sunt egali cu cei din prima etapă. Pentru prima etapă, competitorii electorali în cauză trebuie să comunice, în scris, birourilor electorale de circumscripţie pe reprezentanţii lor, în termen de 48 de ore. Comunicările pot cuprinde un număr mai mare de reprezentanţi. Peste acest termen comunicările nu mai sunt luate în calcul. Completarea componenţei biroului electoral de circumscripţie judeţeană, în această primă etapă, are lor în termen de 48 de ore de la expirarea termenului pentru propunerile de reprezentanţi. Pentru cea de-a doua etapă, organizaţiile judeţene ale competitorilor electorali, care participă la alegeri, vor comunica şi ele lista reprezentanţilor lor, în termen de 5 zile înainte de data până la care pot fi propuse candidaturi. Depăşirea acestui termen are ca efect neluarea în considerare a comunicărilor făcute. Completarea componenţei biroului electoral de circumscripţie judeţeană, în această a doua etapă, are loc în termen de 24 de ore de la data definitivării candidaturilor. Completările birourilor electorale de circumscripţie judeţeană se face de către preşedintele acestui birou electoral, în prezenţa delegaţilor competitorilor electorali, care au comunicat reprezentanţi, în ordinea descrescătoare a înscrierii lor pe liste, pentru consiliul local şi pentru candidatul la primar. În vederea completării, Legea prevede în art. 26 alin. (15) din Lege, câteva reguli referitoare la modul de a se proceda în anumite situaţii legate de numărul de reprezentanţi propuşi. Una dintre acestea credem că este importantă şi se referă la competitorii electorali care nu au putut propune reprezentanţi, pentru completarea componenţei birourilor electorale de circumscripţie judeţeană. Într-o asemenea situaţie, completarea se va face prin tragere la sorţi dintre persoanele care nu fac parte din niciun competitor electoral, dintr-o listă întocmită pe baza regulilor din fosta Lege nr. 35/2008, dar care a fost abrogată, şi ca urmare, nu există reguli procedural electorale în acest scop, într-un termen de 24 de ore de la solicitarea preşedintelui biroului electoral în cauză. Atribuţiile biroului electoral de circumscripţie judeţeană sunt prevăzute în art. 27 din Lege. Aceste atribuţii privesc următoarele aspecte: urmărirea aplicării legii; organizarea secţiilor de votare; înregistrarea listelor de candidaţi şi constatarea lor ca fiind definitive; comunicarea către birourilor electorale judeţene a denumirii competitorilor electorali care au depus liste complete de candidaţi, adică a listelor care cuprind numărul maxim de candidaţi; efectuarea publicărilor şi a afişărilor prevăzute de Lege; stabilirea numărului de susţinători pentru depunerea de candidaturi independente; distribuirea către birourile electorale ale secţiilor de votare a buletinelor de vot şi a ştampilelor prevăzute de Lege; soluţionarea eventualelor întâmpinări şi contestaţii; birourile electorale de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală şi de sector totalizarea voturilor exprimate şi stabilirea rezultatului alegerilor pentru structura administrativ-teritorială în cauză, consemnate în procesele-verbale; birourile electorale de circumscripţie judeţeană are aceleaşi atribuţii, dar pentru circumscripţie judeţeană. Aceste birouri judeţene eliberarea certificatelor de confirmare a alegerii pentru primarul general al municipiului Bucureşti şi pentru consilieri, după care transmite consiliului judeţean procesele-verbale şi celelalte documente referitoare la rezultatul alegerilor, în vederea validării alegerilor; organizarea celui de-al doilea tur de

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

243

scrutin în cazul în care acesta este necesar; comunicarea de date referitoare la alegerile locale şi a rezultatului acestora biroului electoral de circumscripţie judeţeană, Biroului Electoral Central şi Guvernului şi aducerea lor la cunoştinţa locuitorilor rezultatul ale­ gerilor, prin orice mijloc de comunicare în masă; predarea documentelor şi a materialelor electorale, potrivit Legii; acreditarea observatorilor interni pentru alegerile locale. În ceea ce priveşte atribuţiile birourilor electorale judeţene şi ale celui al Biroului municipiului Bucureşti, acestea se referă şi la următoarele aspecte: urmărirea aplicării dispoziţiilor legale privind alegerile locale în unitatea lor administrativ-teritorială; asigu­ rarea aducerii la cunoştinţa celorlalte birouri electorale subordonate a hotărârilor Biroului Electoral Central; efectuarea instruirii preşedinţilor birourilor electorale subordonate şi ai birourilor electorale ale secţiilor de votare din cuprinsul judeţului; realizarea centralizării listelor complete primite de la competitorii electorali şi transmiterea unei situaţii centra­ lizate a lor către Biroul Electoral Central, în termen de 24 de ore; primirea de la birourile electorale subordonate a proceselor-verbale care cuprind rezultatele alegerilor, le centrali­ zează pe judeţ, pe competitori electorali, pe candidaţi independenţi, centralizarea şi transmiterea lor către Biroul Electoral Central. Legea prevede posibilitatea organizării unor alegeri parţiale, pentru care reglemen­ tează mai multe situatii care pot apărea în practica electorală. a) În situaţia în c�re sunt au loc alegeri locale parţiale în cel puţin două circumscripţii electorale dintr-un singur judeţ, se organizează un singur birou electoral judeţean format din 2 judecători în exerciţiu de la tribunalul judeţean, stabiliţi conform procedurii prevăzute de Lege pentru celelalte birouri electorale. Potrivit prevederilor art. 33 alin. (2) din Lege, birourile electorale judeţene vor fi completate cu câte un reprezentant al Autorităţii, desemnat de aceasta, în termen de 24 de ore de la constituirea legală a biroului electoral în cauză, precum şi câte un repre­ zentant al competitorilor electorali care au grup parlamentar în cel puţin una dintre Camerele Parlamentului. Astfel constituite şi completate aceste birouri electorale judeţene îndeplinesc atribuţiile de Birou Electoral Central. Contestaţiile formulate în legătură cu modul de organizare şi componenţa acestor birouri electorale se soluţionează definitiv de către tribunale. b) Potrivit prevederilor art. 3 3 alin. (4) din Lege, în situaţia în care au loc alegeri locale parţiale organizate doar într-o singură circumscripţie electorală nu se mai constituie un birou electoral judeţean, iar soluţionarea sesizărilor se face, în mod definitiv, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţie electorală în cauză, în termen de 3 zile de la data înregistrării sesizării ori a contestaţiei. În această situaţie, potrivit art. 33 alin. (6) din lege, se constituie doar un birou electoral al circumscripţiei în cauză care îndeplineşte şi atribuţiile unui Birou Electoral Central, iar sesizările referitoare la modul său de organizare şi componenţa sa sunt soluţionate de tribunal. c) Potrivit prevederilor art. 34 alin. (1) din Lege, în situaţia în care au loc alegerile locale parţiale organizate în vederea desemnării atât a consiliului local, cât şi a prima­ rului, se constituie birouri electorale de circumscripţie comunale, orăşeneşti, municipale sau pentru subdiviziunile municipiilor şi pentru cele ale municipiului Bucureşti, după caz, potrivit regulilor deja examinate. În aceste cazuri, se constituie şi birouri electorale ale secţiilor de votare în condiţiile Legii. În aceste situaţii birourile electorale ale secţiilor de votare se constituie în condiţiile prevăzute de Legea nr. 208/2015.

244

DREPTUL ELECTORAL

d) Potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Lege, în situaţia în care alegerile locale parţiale au loc pentru desemnarea consiliului judeţean sau pentru Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi pentru alegerea primarului general al municipiului Bucureşti, sunt aplicabile dispoziţiile aceleaşi Legi referitoare la birourile electorale de circumscripţie judeţeană. e) Potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) din Lege, în situaţia în care alegerile locale parţiale au loc pentru desemnarea primarului şi a primarului general al municipiului Bucureşti se constituie birourile electorale ale secţiilor de votare şi birouri electorale de circumscripţie, potrivit regulilor prevăzute de Lege pentru birourile electorale de circumscripţie judeţeană. Completarea componenţei birourilor electorale de circumscripţie şi a biroului electoral al secţiei de votare, cu reprezentanţi ai organizaţiilor judeţene ale competitorilor electorali, se face de către preşedintele biroului electoral în cauză, în termen de 24 de ore de la desemnarea sa, în ordinea descrescătoare a numărului cumulat al senatorilor şi deputaţilor ai fiecărui competitor electoral. În cazul în care, numărul de membri ai biroului electoral este mai mare decât numărul competitorilor electorali, operaţiunea de completarea a componenţei lor se repetă până la constituirea biroului electoral în cauză. f) Potrivit prevederilor art. 37 alin. (2) din Lege, în situaţia în care au loc alegerile locale parţiale pentru alegerile pentru desemnarea autorităţilor publice locale din municipiul Bucureşti, se organizează oficii electorale de sector, constituite potrivit Legiinr. 208/2015, dintr-un preşedinte, un locţiitor şi 6 membri desemnaţi de organizaţiile municipale sau a celei centrale, după caz, ale partidelor parlamentare. Preşedinţii şi locţiitorul trebuie să fie magistraţi şi sunt stabiliţi de preşedintele Tribunalului Bucureşti, prin tragere la sorţi, cu cel puţin 15 zile înainte de data alegerilor, dintre judecătorii în exerciţiu ai judecătoriilor de sector. Data tragerii la sorţi este anunţată competitorilor electorali, cu 2 zile înainte de data desfăşurării sale, de către preşedintele Tribunalului Bucureşti. Completarea componenţei oficiului electoral cu reprezentanţii competitorilor elec­ torali parlamentari se face de către preşedintele acestuia, în termen de 24 de ore de la desemnarea sa, în ordinea descrescătoare a numărului cumulat al senatorilor şi depu­ taţilor ai fiecărui competitor electoral. În cazul în care, numărul de membri ai biroului electoral este mai mare decât numărul competitorilor electorali, operaţiunea de comple­ tarea a componenţei lor se repetă până la constituirea biroului electoral în cauză. Atribuţii oficiului electoral sunt cele prevăzute de Legea nr. 208/2015. Biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti organizează alegerea Consiliului General şi a primarului general ale Capitalei şi îndeplineşte în mod cores­ punzător şi celelalte atribuţii analizate mai sus. De altfel, toate regulile prevăzute de Lege pentru birourile electorale de circumscripţie judeţeană sunt aplicabile şi Biroului electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti. Pentru birourile electorale de circumscripţie electorală comunale, orăşeneşti şi municipale, Legea prevede, în art. 29, doar că după constituirea lor, prefectul aduce la cunoştinţă publică sediile acestora, precum şi programul lor de activitate. 2. Biroul electoral al secţiei de votare Desemnarea preşedinţilor şi a locţiitorului acestuia se face în conformitate cu regulile prevăzute de Legea alegerilor parlamentare nr. 208/2015, în cel mai târziu 1 O zile înaintea datei alegerilor.

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

245

Completarea componenţei acestor birouri electorale se face în aceleaşi condiţii legale prevăzute pentru componenţa birourilor electorale de circumscripţie judeţene. Legea reglementează însă două diferenţe. Prima diferenţa reglementată constă în aceea că, pentru competitorii electorali din prima etapă completarea se face în termen de 24 de ore, iar pentru cei din cea de-a doua etapă într-un termen de 48 de ore. De asemenea, Legea reglementează şi o a doua diferenţă, şi anume completarea com­ ponenţei se face tot prin tragere Ia sorţi, cu respectarea aceloraşi reguli reglementate pentru birourile electorale judeţene, iar procesul-verbal astfel încheiat, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului pentru completarea constituie actul de învestire de la care biroul electoral în cauză îşi poate exercita atribuţiile legale. În alte cuvinte, spre deosebire de biroul electoral de circumscripţie judeţeană, în cazul acestui birou electoral, actul de învestire este procesul-verbal încheiat la data desemnării şi a reprezentanţilor competitorilor electorali, şi nu numai a preşedintelui şi a locţiitorului acestuia. Atribuţiile biroului electoral al secţiilor de votare, acestea se referă la: primirea de la primari a listelor electorale permanente, a celor complementare, a formularelor listelor electorale suplimentare, a buletinelor de vot şi a ştampilelor electorale; conducerea opera­ ţiunilor de votare şi asigurarea ordinii în incinta şi în jurul secţiei de votare; numărarea voturilor exprimate şi consemnarea rezultatelor alegerilor locale, în mod distinct pentru fiecare tip de candidatură; soluţionarea întâmpinărilor referitoare la propria activitate; înaintarea către biroul electoral ierarhic superior a dosarelor întocmite pentru alegerea consiliului local, a consiliului judeţean şi a primarului, dosare care trebuie să mai cuprindă şi contestaţiile formulate, buletinele de vot nule şi a celor contestate; predarea, cu proces-verbal, a buletinelor de vot întrebuinţate şi necontestate, a celor anulate, a listelor electorale utilizate, a ştampilelor şi celorlalte materiale electorale; verifică, prin mijloace electronice, legalitatea exercitării dreptului de vot şi corelările din procesele-verbale de consemnare a rezultatelor votării. 3. Biroul Electoral Central Biroul Electoral Central, denumit în continuare Birou, se organizează şi funcţionează potrivit regulilor specifice faţă de celelalte birouri electorale, motiv pentru care este examinat în mod separat. Astfel, în ceea ce priveşte componenţa sa, potrivit prevederilor art. 38 din Lege, acesta este alcătuit din 7 judecători în exerciţiu ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente, 11 reprezentanţi ai competitorilor electorali şi un reprezentant al Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. Desemnarea judecătorilor se face, de regulă, cu respectarea procedurii prevăzute de Lege pentru desemnarea preşedinţilor celorlalte birouri electorale, diferenţa constând în nivelul diferit al instituţiei implicate. Astfel, desemnarea judecătorilor se face de către preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tot prin tragere la sorţi, într-o şedinţă publică şi într-un termen de 5 zile de la data stabilirii zilei alegerilor, dintre judecătorii în exerciţiu. Tragerea la sorţi se aduce Ia cunoştinţă publică prin mass-media, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi A

246

DREPTUL ELECTORAL

Justiţie, cu cel puţin 24 de ore înainte şi se consemnează într-un proces-verbal, care constituie actul de învestire. Judecătorii desemnaţi aleg dintre ei, în termen de 24 de ore de la învestire, prin vot secret, pe preşedintele şi pe locţiitorul acestuia. Data actului de învestire reprezintă momentul de la care Biroul îşi poate îndeplini atribuţiile prevăzute de Lege. Faţă de momentul completării Biroului cu alţi membri, este clar că, şi locţiitorul preşedintelui acestuia trebuie să fie tot judecător. În termen de 24 de ore de la desemnarea preşedintelui şi a locţiitorului Biroului, componenţa sa se completează cu preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente, precum şi cu câte un reprezentant al competitorilor cu grup parlamentar într-una dintre Camerele Parlamentului. După rămânerea definitivă a candidaturilor, în termen de 48 de ore, competitorii electorali neparlamentari care au depus liste de candidaturi complete în condiţiile Legii, pot propune câte un reprezentant în Birou, dar numai până la completarea numărului de 11 membri. Completarea se face în ordinea descrescătoare a numărului de candidaturi depuJe pentru consiliile judeţene, iar în caz de egalitate, prin tragere la sorţi. In ceea ce priveşte atribuţiile Biroului Electoral Central, acestea se referă la: asigurarea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a denumirii şi a semnelor electorale ale competitorilor electorali care au dreptul să participe la alegeri şi comunicarea listei tuturor birourilor electorale de circumscripţie, imediat după constituirea lor; urmărirea şi asigurarea respectării şi aplicării corecte a legii referitoare la alegerile locale pe tot teritoriul României; asigurarea interpretării unitare a prevederilor Legii; soluţionarea întâmpinărilor şi a contestaţiilor, în condiţiile prevăzute de art. 39 lit. d) şi e) din Lege; centralizarea numărului de liste de candidaţi complete depuse de către competitorii electorali şi comunicarea lor Societăţii Române de Televiziune şi Societăţii Române de Radiodifuziune, în termen de 24 de ore de la realizare; primirea proceselor-verbale de la birourile electorale subordonate cuprinzând rezultatele alegerilor locale; totalizarea rezultatelor la nivel naţional, pe competitori electorali şi pe tipuri de autorităţi publice locale alese şi asigurarea publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în presă; soluţionarea sesizărilor referitoare la fraudele electorale, putând dispune anularea alegerilor într-o circumscripţie electorală, dacă a constatat că votarea şi stabilirea rezultatelor alegerilor au avut loc prin fraude de natură a modifica atribuirea mandatelor în acea circumscripţie electorală. Într-un asemenea caz, Biroul va dispune repetarea scrutinului, într-un termen de două săptămâni de la constatarea fraudei, potrivit aceloraşi reguli aplicabile şi alegerilor anulate, cu unele excepţii; acreditarea observatorilor străini, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe, precum şi a delegaţilor mass-mediei străine; soluţionarea contestaţiilor referitoare la acreditări şi la refuzurile de acreditare exprimate de birourile electorale judeţene sau a municipiului Bucureşti în legătură cu observatorii interni; asigură informarea periodică a opiniei publice privind prezenţa la vot, precum şi alte atributii prevăzute de lege. Î� ceea ce priveşte anularea alegerilor locale într-o circumscripţie electorală, cererea de anulare se poate formula numai de competitorii electorali care au participat la alegeri şi numai în termen de 48 de ore de la închiderea votării, sub sanctiunea decăderii din exerci­ tarea acestui drept. În alte cuvinte, termenul de 48 de ore este �nul de decădere, termen nesusceptibil de repunere în termen, suspendare sau de întrerupere, cu efectele lor specifice. Legea prevede o serie de condiţii de îndeplinit pentru ca cererea de anulare să fie admisibilă, şi anume: trebuie să fie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază;

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

247

cel care a formulat-o nu a fost implicat în producerea fraudei electorale, iar soluţionarea ei trebuie să se facă până la data publicării rezultatelor alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I. În exercitarea atribuţiilor mai sus prezentate, Biroul emite hotărâri care sunt îacute publice prin orice mijloc de publicitate şi sunt obligatorii pentru toate structurile cu atribuţii electorale din ţară de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, ceea ce este o regulă procedural electorală extrem de importantă. Hotărârile acestui Birou prin care se dau interpretări unor prevederi ale Legii se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Activitatea Biroului încetează la data publicării rezultatelor alegerilor. În ceea ce priveşte regulile de contencios electoral referitor la organizarea şi compo­ nenţa, în afară de atribuţiile de contencios-administrativ deja prezentate pe care le au aceste structuri, Legea prevede şi alte reguli care vor fi prezentate în continuare. Astfel, în primul rând, potrivit prevederilor art. 41 alin. (1) din Lege, se pot formula contestaţii în termen de 48 de ore de la data desemnării preşedinţilor şi a locţiitorilor acestora sau de la completarea birourilor electorale cu reprezentanţii competitorilor elec­ torali, după caz. Contestaţiile astfel formulate se soluţionează, de regulă, de către birourile electorale ierarhic superioare celor în legătură cu a căror organizare şi competenţă au fost formulate con!estaţiile, cu excepţia Biroului Electoral Central pentru care contestaţiile se soluţionează de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie în termen de două zile de la data înregistrării contestaţiei. Contestaţiile referitoare la modul în care prefectul a întocmit lista cu propunerile de preşedinţi şi locţiitorii lor pentru birourile electorale ale secţiilor de votare se soluţionează de către birourile electorale de circumscripţie judeţeană sau de către birourile electorale de circumscripţie a municipiului Bucureşti, după caz. Hotărârile pronunţate sunt definitive şi se comunică în termen de 24 de ore preşedintelui sau locţiitorului biroului electoral şi preşedintelui tribunalului care proce­ dează la o nouă desemnare, dacă hotărârea se referă la preşedinţii sau locţiitorii structurilor electorale. Cvorumul de lucru al tuturor birourilor electorale este majoritatea membrilor lor şi ado�tă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. In art. 44 din Lege se prevede o situaţie de incompatibilitatea pentru soţii, rudele sau afinii până la gradul al doilea ai candidaţilor, precum şi a persoanelor care nu au exerciţiul drepturilor electorale de a fi membri ai birourilor electorale de circumscripţie şi a celor ale secţiilor de votare.

Se cfiu n e a a 4 - a Candidaturile Potrivit prevederilor art. 45 din Legea, numărul consilierilor este stabilit prin ordin al prefectului în condiţiile Legii nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Propunerile de candidaţi pentru consilieri locali, consilieri judeţeni şi pentru primari se fac de către competitorii electorali care participă la alegeri, pe circumscripţii electorale şi se depun la birourile electorale de circumscripţie, cu 40 de zile înaintea datei alegerilor.

248

DREPTUL ELECTORAL

Aceste propuneri se fac în scris, în 4 exemplare, sub semnătura conducerii organi­ zaţiilor lor judeţene, municipale, municipiului Bucureşti şi subdiviziunilor acestuia, orăşeneşti sau comunale, după caz, şi pe baza listei de susţinători, iar în cazul candidaturilor independente, pe baza unor liste de susţinători, în condiţiile prevederilor art. 47 din Lege. În cazul alianţelor, candidaturile trebuie semnate atât de conducerea acesteia, cât şi de cea a fiecărui partid politic în parte. Listele de candidaţi, acolo unde scrutinul se desfăşoară pe bază de liste, trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 47 alin. (3) din Lege şi trebuie să fie însoţite de declaraţii de acceptare, avere, de interese şi una pe propria răspundere privind cali­ tatea de lucrător al fostei Securităţi sau de colaborator al acesteia a candidaturii şi actul de identitate al acestuia. Conţinutul declaraţiei de acceptare a candidaturii trebuie să respecte prevederile art. 47 alin. (5) din Lege. De regulă, într-o circumscripţie electorală, un competitor electoral poate depune doar câte o singură listă de candidaţi, în fiecare circumscripţie electorală pentru cu excepţia consiliul local, consiliul judeţean şi câte un candidat pentru primar. În ceea ce priveşte candidaturile independente, pentru calitatea de consilier local sau judeţean, lista de susţinători trebuie să cuprindă minimum 1 % din numărul total al alegătorilor înscrişi în Registrul electoral şi în listele electorale complementare din circumscripţie electorală respectivă, dar nu mai puţin de 100 în comune, de 500 în localităţile urbane de rangul II şi III şi 1.000 în judeţe, municipiul Bucureşti, sectoarele municipiului Bucureşti şi a localităţilor urbane de rangul I. Rangurile localităţilor urbane sunt de la O la III, în timp ce rangurile localităţilor rurale sunt de la IV la V, şi sunt reglementate de Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi, modificată. În ceea ce priveşte candidaţii independenţi, pentru primari, lista de susţinători trebuie să cuprindă minimum 1 % din numărul total al alegătorilor înscrişi în Registrul electoral şi în cele complementare din circumscripţia electorală pentru care candidează, dar nu mai puţin de 100 la comune, 500 la oraşe, 1.000 la municipii, sectoarele municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti. Candidaţii independenţi nu pot candida pe liste de candidaţi şi ca urmare nu pot depune liste de susţinători în ceastă calitate. Adeziunile susţinătorilor se dau pe proprie răspundere, iar lista de susţinători trebuie depuse în original şi o copie la biroul electoral al circumscripţiei electorale unde se depun candidaturile. Conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Lege, susţinătorii trebuie să fie cetăţeni români sau resortisanţi ai statelor membre ale Uniunii Europene, care au drept de vot şi domiciliul sau reşedinţa în circumscripţia electorală în care votează. De asemenea, un susţinător poate sprijini mai mulţi candidaţi pentru funcţia de consilier local, consilier judeţean şi primar. Listele de susţinători trebuie să cuprindă elementele de conţinut prevăzute în art. 51 din Lege şi sunt acte publice, cu toate consecinţele legale, inclusiv cele penale. Potrivit prevederilor art. 56 din Lege, resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene pot candida şi ei în unităţile administrativ-teritoriale în care îşi au domiciliul, iar propunerile de candidatură se pot depune în aceleaşi condiţii ca şi cele ale cetăţenilor români, aplicându-se regimul naţional. Art. 56 alin. (2) din Lege prevede, în acest caz, o serie de condiţii specifice, generate de calitatea persoanelor în cauză de resortisanţi ai

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

249

statelor membre ale Uniunii Europene, şi anume: între elementele de identificare ale acestor persoane trebuie să figureze, alături de cele prevăzute de Lege pentru cetăţenii români, şi statul membru de origine; precizarea că întrunesc condiţiile pentru a putea candida; decla­ raţia de acceptare a candidaturii; atestarea adresei din România la care locuiesc printr-un document al autorităţii române pentru imigrări; un document de atestare a identităţii candidatului şi o declaraţie dată pe proprie răspundere referitoare la faptul că: acel candidat nu este lipsit de dreptul de a fi ales în ţara sa origine şi că nu deţine în statul lor de origine funcţii sau demnităţi publice, echivalente celor incompatibile în România cu statutul aleşilor locali. Lipsa menţiunii referitoare la dreptul de a fi ales în ţara de origine atrage respingerea candidaturii. Conform prevederilor art. 45 din Lege, a celor din art. 29 alin. (1) şi ale art. 88 din Legea nr. 215/2001, aşa cum s-a arătat deja, numărul consilierilor locali şi respectiv cel al consilierilor judeţeni se stabilesc de prefect, prin ordin, în funcţie de numărului locuitorilor din fiecare comună, oraş, municipiu, subdiviziuni ale municipiului Bucureşti sau judeţ, raportat la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iunie a anului care precede alegerile, potrivit următoarelor criterii de număr de locuitori: - pentru consiliile locale: Numărul locuitorilor comunei sau oraşului Până la 1 .500 Intre 1 .5 0 1 şi 3 . 000 Intre 3 .00 1 şi 5 . 000 Între 5 . 00 1 ş i J O.OOO Intre 1 0.00 1 ş i 20.000 Între 20.00 1 ş i 50.000 Intre 50.00 1 ş i 1 00.000 Intre 1 00.00 I ş i 200.000 Intre 200.00 1 şi 400.000 Peste 400.000

Numărul de consilieri 9 11 13 15 17 19 21 23 27 31

- pentru consiliile judeţene: Numărul locuitorilor j udetului Până la 350.000 Intre 350.000 ş i 500.000 Între 500.00 I şi 650.000 Peste 650.000

Numărul consilierilor 31 33 35 37

În ceea ce priveşte procedura de examinare a propunerilor de candidaţi, prevederile art. 52 din Lege stabileşte că examinarea se face de către biroul electoral de circum­ scripţie electorală şi poartă asupra condiţiilor de formă şi a celor fond pentru a candida, precum şi ale listelor de susţinători în cazul candidaturilor independente, condiţii prevăzute de Lege. Nu vor putea candida şi nu vor putea fi susţinători, persoanele care nu înde­ plinesc condiţiile legale reglementate în acest sens, iar în acest caz, biroul electoral de circumscripţie le va respinge. Candidaturile se admit sau se resping prin hotărâre de biroul electoral de circum­ scripţie.

250

DREPTUL ELECTORAL

Potrivit prevederilor art. 52 alin. (3) din Lege, admiterea poate fi şi parţială şi ca urmare poziţiile candidaţilor se vor renumerota sau competitorii electorali pot retrage listele de candidaţi depuse până la data limită pentru depunerea lor. Prevederile art. 52 alin. (5) din Lege, cuprinde un exemplu de situaţie, în care admiterea listelor de candidaţi poate fi făcută numai în parte, şi anume în cazul în care acestea cuprind un număr mai mare de candidaţi decât cel legal. În acest caz, se resping ultimele candidaturi de pe listă şi se admit celelalte, dar care se încadrează ca număr în cel legal. Propunerile de candidaturi se păstrează la biroul electoral de circumscripţie şi se restituie competitorilor electorali doar copiile acestora. Unul dintre aceste copii se depune la judecătoria competentă material şi teritorial. Candidaturile se afişează în termen de 24 de ore de la data înregistrării lor, la sediul biroului electoral de circumscripţie, într-un loc vizibil. În acelaşi timp, conform prevederilor art. 53 din Lege, candidaţii pot renunţa la candidatură, pe baza unei declaraţii de renunţare, dar numai până la rămânerea definitivă a acestora. Explicaţia se referă la necesitatea evitării efectuării unor noi cheltuieli. Ca urmare, competitorii electorali pot retrage lista de candidaţi sau candidatura, iar candidaţii pot renunţa la candidatură, motivele şi momentul până la care o pot face fiind diferite. În ceea ce priveşte contenciosul electoral al candidaturilor, potrivit prevederilor art. 54 alin. (1) şi (2) din Lege, cele acceptate şi cele respinse de către biroul electoral de circumscripţie pot fi contestate de către cetăţeni şi de către competitorii electorali de la afişarea candidaturii, în cazul admiterii şi de la data afişării, în cazul respingerii candi­ daturii, după caz. Contestaţiile al căror conţinut este prevăzut în art. 54 alin. (3) din Lege, se solu­ ţionează, în termen de 48 de ore de la data înregistrării, de instanţa judecătorească Gude­ cătorie sau tribunal, în funcţie de nivelul local sau judeţean al candidaturii) care este com­ petentă teritorial şi material din circumscripţia electorală unde au fost depuse candidaturile. Hotărârile pronunţate nu se comunică, iar apelul se poate formula în termene de 24 de ore de la înregistrarea sa şi se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care s-a pronunţat la fond, într-un alt termen de 24 de ore. Hotărârile pronunţate în apel sunt definitive. Contestaţiile şi apelurile se depun la instanţele care le vor soluţiona sub sancţi­ unea nulităţii lor. Instanţele judecătoreşti care s-au pronunţat în contestaţiile formulate, iau măsuri pentru aducerea la cunoştinţă publică, de îndată, a hotărârilor definitive sau birourile electorale de circumscripţie, în cazul în care nu s-au formulat contestaţii, dar numai după expirarea termenelor pentru formularea acestora. În cazul în care, candidaturile au rămas definitive, biroul electoral de circumscripţie încheie un proces-verbal prin care se constată acest fapt, iar candidaturile se afişează la sediul birourilor electorale de circumscripţie şi al secţiilor de votare şi pot fi făcute publice prin orice mijloc de informare în masă, pe cheltuiala celor interesaţi, şi nu a statului. Candidaturile sunt definitive în mai multe cazuri, şi anume: dacă nu s-au formulat contestaţii, în momentul epuizării termenului de contestare; dacă s-a formulat contestaţie, dar nu s-a formulat recurs, în momentul epuizării termenului de recurs, întrucât hotărârea nu se comunică; dacă s-a formulat contestaţie şi apoi recurs, în momentul pronunţării în recurs, având în vedere că nicio hotărâre pronunţată în recurs nu se comunică. În toate aceste cazuri, trebuie adăugat termenul pentru depunerea candidaturilor.

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

251

Secfiun e a a 5-a Buletinele de vot şi semnele e lectorale Buletinele de vot sunt specifice în conţinut şi diferite în funcţie de tipul de alegere locală. Modelele buletinelor de vot sunt aprobate prin hotărâre de Guvern (art. 57 din Lege). Conţinutul buletinelor de vot cuprinde aceeaşi structură grafică, precum a oricărui asemenea document, şi anume: mai multe pagini numerotate; mai multe patrulatere, imprimate paralel între ele, pe câte două coloane pe o pagină în aşa fel încât ultima pagină să rămână albă pentru aplicarea ştampilei de control; paginile se numerotează şi se imprimă suficiente patrulatere; numerotarea patrulaterelor se face începând cu primul de sus din stânga al primei pagini, urmând cel de sus din dreapta; în interiorul patrulaterelor se imprimă denumirea competitorului electoral sau menţiunea „candidat independent", după caz, iar în conţinutul patrulaterului se imprimă listele de candidaţi, în ordinea stabilită de fiecare competitor electoral sau candidatul independent ori candidatul pentru funcţia de primar sau de preşedinte al consiliului judeţean; dimensiunile buletinului de vot se stabilesc de biroul electoral de circumscripţie, în condiţiile prevăzute de art. 57 alin. (6) din Lege; tipărirea lor se face pe hârtie din rezervele statului, în condiţiile stabilite prin hotărâre de Guvern. Numărul de ordine de pe buletinele de vot se stabileşte conform unei proceduri prevăzute de art. 57 alin. (8) din Lege, prin tragere la sorţi, iar ordinea astfel stabilită este valabilă pentru toate circumscripţiile electorale. Tragerea la sorţi se efectuează în prezenţa reprezentanţilor competitorilor electorali. Candidaţii independenţi şi cei pentru primari sunt înscrişi într-un patrulater distinct, în partea finală a buletinului de vot, în ordinea înregistrării candidaturilor. Ordinea stabilită se comunică prefectului de către preşedintele biroului electoral de circumscripţie, în termen de 24 de ore de la efectuarea tragerii la sorţi, pentru a fi impri­ mată pe buletinele de vot şi este valabilă pentru tot judeţul. Imprimarea buletinelor de vot se asigură de birourile electorale de circumscripţie, prin grija prefecţilor, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua alegerilor. În legătură cu condiţiile de imprimare şi tipărire ale buletinelor de vot, Legea prevede în art. 60 câteva reguli, valabile pentru întreaga circumscripţie electorală. Astfel, imprimarea se face cu litere de aceeaşi mărime, aceleaşi caractere şi aceeaşi cerneală; într-un număr egal cu numărul alegătorilor înscrişi pe listele electorale, cu un plus de 10%; un exemplar din primul tiraj este prezentat membrilor biroului electoral de circumscripţie, care pot solicita retipărirea lor, dacă sunt îndeplinite condiţiile din art. 60 alin. (3) ultima teză din Lege; tipărirea se va face cel mai târziu cu 1 O zile înaintea datei alegerilor. Buletinele de vot pot fi retipărite prin grija prefecţilor, la cererea membrilor birourilor electorale ale circumscripţiilor judeţene, numai în situaţiile în care s-a schimbat numele şi prenumele candidaţilor, semnele electorale sau denumirea competitorilor electorali sunt incorect imprimate sau nu sunt vizibile. Buletinele de vot se distribuie circumscripţiilor electorale prin grija prefecţilor, pe bază de procese-verbale, fiind preluate de către primari, împreună cu preşedinţii birourilor electorale de circumscripţie. Acestea se păstrează până în ziua alegerilor în condiţii de siguranţă şi încăperi separate. Buletinele de vot se predau de către primari preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, tot pe bază de proces-verbal, cel mai târziu în preziua alegerilor. Distribuirea se face în pachere sigilate.

252

DREPTUL ELECTORAL

Potrivit prevederilor art. 62 şi art. 63 din Lege, câte un buletin de vot din fiecare categorie, avizat şi anulat de preşedintele biroului electoral de circumscripţie, se afişează, în termen de 3 zile înainte de la expirarea termenului pentru imprimare, la sediul biroului secţiei de votare, iar la cererea competitorilor electorali care participă la alegeri, li se eliberează câte unul de către preşedintele biroului electoral de circumscripţie, în aceleaşi condiţii. Potrivit prevederilor art. 59 alin. (1) din Lege, semnele electorale sunt stabilite de fiecare competitor electoral şi se comunică Biroului Electoral Central, în termen de 10 zile de la constituirea sa, indiferent dacă acestea sunt aceleaşi cu cele utilizate în alegerile anterioare şi indiferent care sunt acestea, sau sunt noi. Semnele electorale utilizate anterior nu pot fi folosite de alţi competitori electorali decât cu consimţământul celor care le-au folosit anterior, dar pot fi utilizate de acelaşi competitor electoral care le-a folosit anterior, cu obligaţia de a comunica acest fapt Biroului Electoral Central. În art. 59 alin. (3) şi (4) din Lege, sunt prevăzute mai multe cazuri în care semnele electorale nu pot fi folosite în alegerile locale şi care sunt asemănătoare cu cele prevăzute pentru alegerile parlamentare, precum şi unele excepţii. În art. 59 alin. (5) din Lege se prevede că în toate circumscripţiile electorale, compe­ titorii electorali trebuie să utilizeze aceleaşi semne electorale. Potrivit art. 59 alin. (6) din Lege, pentru semnele electorale noi, care sunt solicitate de mai mulţi competitori electorali, Biroul Electoral Central va aplica principiul prior tempore potior jure, în ceea ce priveşte înregistrarea acelui semne electoral. În cazul în care, nu se poate stabili prioritatea, se va proceda prin tragere la sorţi de către preşedintele Biroului Electoral Central. Semnele electorale rămase definitive sunt aduse la cunoştinţă publică de Biroul Electoral Central, a doua zi după expirarea termenului de 1 O zile prevăzut pentru comu­ nicarea semnele electorale către acest Birou. Acelaşi Birou le comunică şi prefecţilor, până la data rămânerii definitive a candidaturilor, pentru a fi tipărite pe buletinele de vot. Se cfiun e a a 6-a Campania electorală Campania electorală începe cu 30 de zile anterior zilei alegerilor şi se încheie în ziua de sâmbătă care precede data alegerilor, la ora 07,00 (art. 64 din Lege). La art. 65 din Lege este definită campania electorală în cazul alegerilor locale prin enumerarea elementelor componente ale acestei operaţiuni electorale. Astfel, în cadrul campaniei electorale, competitorii electorali şi cetăţenii au dreptul de a îşi exprima opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare prin mitinguri, adunări, utilizarea radioteleviziunii, presei şi a celorlalte mijloace de informare în masă. În perioada desfăşurării acesteia, se asigură candidaţilor, în mod nediscriminatoriu, spaţiile corespunzătoare, pe baza uno r înţelegeri referitoare la cheltuielile de întreţinere încheiate cu proprietarii sau administratorii acelor spaţii. În acelaşi timp, este interzisă organizarea şi desfăşurarea de acţiuni de campanie electorală în unităţile militare, precum şi în şcoli şi universităţi în perioada desfăşurării procesului didactic. Mijloacele utilizate în campania electorală nu pot contraveni ordinii de drept.

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

253

Legea prevede în art. 65 alin. (5) şi (6), reguli referitoare la campania electorală: realizată prin serviciile de programe audiovizuale, publice şi private; la prezentarea de sondaje de opinie cu conţinut electoral, televotul şi anchetele; Ia dreptul Ia replică; la obligaţiile primarilor şi a birourilor electorale de circumscripţie în domeniu; la contenciosul electoral privind campania electorală şi la regulile aplicabile campaniei electorale pentru un al doilea tur de scrutin. Astfel, în campania electorală se interzice: folosirea mesajelor sau sloganurilor cu caracter discriminatoriu sau care incită la ură şi intoleranţă; orice forme, mijloace, acte, acţiuni defăimătoare sau de învrăjbire religioasă ori etnică, precum şi de ofensă publică adusă simbolurilor religioase. În ceea ce priveşte campania electorală realizată prin serviciile de programe audiovizuale, publice şi private, art. 66 alin. (1) din Lege, reglementează interesele generale, care trebuie să fie avute în vedere în campania electorală realizată prin pro­ gramele audiovizuale şi pe cei în favoarea cărora sunt stabilite. Interesele generale sunt următoarele: ale electoratului, de a primi informaţii corecte, astfel încât să se voteze în cunoştinţă de cauză; ale competitorilor electorali şi ale candidaţilor, de a se face cunoscuţi şi de a îşi prezenta platformele, programele politice şi ofertele electorale; ale radiodifuzorilor publici şi privaţi care sunt obligaţi să asigure desfă­ şurarea unei campanii electorale echitabile, echilibrate şi corecte pentru toţi competitorii electorali, precum şi pentru cetăţeni şi de a-şi exercita drepturile şi responsabilităţile care decurg din profesia de jurnalist. În art. 67 din Lege, sunt prevăzute şi definite tipurile de emisiuni în care trebuie să se prezinte exclusiv informaţii privind sistemul electoral, tehnica votării, calendarul campaniei electorale, programele politice, opiniile şi mesajele cu conţinut electoral, pe care le pot organiza toate posturile de radio şi televiziune, inclusiv cele prin cablu. Aceste emisiuni sunt următoarele: - emisiunile informative - prin care sunt difuzate informaţii privind sistemul electoral, tehnica votării şi activităţile de campanie electorală a candidaţilor. Durata acestor emisiuni poate fi eventual mărită cu 15 minute. Acest tip de emisiuni electorale se supun obligaţiilor de obiectivitate, echitate şi de informare corectă a publicului. Candidaţii care deţin funcţii sau demnităţi publice pot apărea în astfel de emisiuni electorale numai în legătură cu problemele referitoare la exercitarea acestor funcţii sau demnităţi publice. Este necesară prezentarea şi a unor puncte de vedere opuse. În asemenea emisiuni este interzisă difuzarea unor informaţii privind sistemul electoral şi tehnica votării care nu corespund realităţii; - emisiuni electorale - prin care candidaţii îşi pot prezenta programele politice şi activităţile din cadrul campaniei electorale; - emisiuni care să cuprindă dezbateri electorale - prin care candidaţii, jurnaliştii, analiştii şi alţi invitaţi pun în discuţie şi dezbat programe electorale şi teme de interes general. În legătură cu toate aceste tipuri de emisiuni electorale, Legea prevede o serie de reguli de urmat. Astfel, emisiunile şi dezbaterile electorale: nu pot pune în pericol ordinea constitu­ ţională, pe cea publică şi siguranţa persoanelor şi a bunurilor; nu pot fi făcute afirmaţii care pot aduce atingere demnităţii umane sau moralei publice; este necesară probarea acuzaţiilor penale sau morale aduse altui candidat; neincitarea Ia ură sau discriminare pe considerentele prevăzute de Lege şi Constituţie.

254

DREPTUL ELECTORAL

Radiodifuzorii au obligaţia de a asigura pentru toate tipurile de emisiuni electorale, prin măsuri tehnice şi redacţionale, reflectarea campaniei electorale în mod echitabil, echilibrat şi imparţial. Realizatorii şi moderatorii au obligaţia în aceleaşi emisiuni să fie imparţiali; s ă asigure echilibrul necesar desfăşurării emisiunilor, oferind tuturor candidaţilor posibilitatea de a-şi prezenta opiniile; să formuleze întrebări clare, netendenţioase sau părtinitoare; să menţină dezbaterea în sfera de interes a campaniei; să intervină când, prin diferite atitudini sau acţiuni, sunt încălcate prevederile legii. Toate emisiunile şi dezbaterile electorale trebuie să asigure tuturor candidaţilor condiţii egale privind libertatea de exprimare, pluralismul opiniilor şi echidistanţa, iar candidaţii au obligaţiile prevăzute de art. 68 alin. (2) din Lege, printre care: să nu pună în pericol ordinea constituţională, ordinea publică şi siguranţa bunurilor şi persoanelor; să nu aducă prin afirmaţii atingere demnităţii umane sau moralei; să probeze eventualele acuzaţ ii aduse altui candidat; să nu incite la ură sau la discriminare. În acelaşi timp, realizatorii şi moderatorii au importante obligaţii, prevăzute de art. 69 din Lege, printre care: să fie imparţiali; să asigure echilibrul necesar, oferind în mod egal posibilitatea prezentării tuturor opiniilor; să asigure circumscrierea temelor de dezbatere în cadrul campaniei electorale; să intervină pentru menţinerea unor comportamente şi exprimări adecvate şi să întrerupă microfonul în cazul în care intervenţia nu are efect. Emisiunile pot fi realizate în direct sau se pot înregistra, în proporţiile stabilite de competitorii electorali. Emisiunile şi dezbaterile electorale nu sunt considerate publicitate electorală şi numai în cadrul lor pot fi prezentate spoturi publicitare de 20-30 de secunde prin care alegătorii sunt îndemnaţi să voteze cu un anumit candidat. Este interzisă cumpărarea de spaţii de emisie pentru difuzarea de clipuri sau de emisiuni electorale, iar o asemenea regulă este firească, faţă de faptul că, având în vedere faptul că este necesară asigurarea egalităţii tuturor candidaţilor, iar în caz contrar s-ar realiza discriminarea unor competitori electorali care au dreptul la timpi de antenă, dar care au posibilităţi financiare mai mici. De asemenea, este interzisă contractarea timpilor de antenă în scopuri publicitare, pentru şi în favoarea participanţilor la campania electorală sau cedarea de unor astfel de timpi de antenă candidaţilor de către orice tip de societăţi comerciale, instituţii publice, organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice. Accesul competitorilor electorali parlamentari şi a candidaţilor independenţi la serviciile de radio şi televiziune în cadrul campaniilor electorale este asigurat în mod gratuit. În practica alegerilor s-a observat că accesul candidaţilor independenţi se realizează cu foarte mare greutate, în raport cu competitorii electorali parlamentari. Ca urmare, de lege ferenda credem că, ar fi necesară reglementarea unor reguli care să asigure realizarea egalităţii între cele două categorii de competitori electorali. Accesul gratuit al competitorilor electorali neparlamentari se realizează numai dacă depun liste de candidaţi complete în minimum 50% din circumscripţiile electorale dintr-un judeţ, care se află în raza de acoperire teritorială a studiourilor teritoriale respec­ tive. Aceeaşi competitori electorali au acces la timpii de antenă, dar negratuit, dacă depun candidaturi complete în cel puţin 50% dintre circumscripţiile electorale din 15 judeţe. Timpii de antenă trebuie să fie proporţionali cu numărul listelor complete de candidaţi depuse şi se calculează de către societăţile de Radio şi Televiziune, în termen de 24 de ore de la primirea comunicărilor trimise de Biroul Electoral Central. Timpii de antenă

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

255

se acordă după rămânerea definitivă a candidaturilor în cazul competitorilor electorali neparlamentari. Potrivit art. 68 alin. (4) din Lege, accesul competitorilor electorali la posturile private de radio şi televiziune se face gratuit numai pentru emisiunile şi dezbaterile care au caracter electoral. Accesul organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale se realizează numai în cazul în care acestea participă la alegeri cu liste de candidaţi în circumscripţiile electorale judeţene şi proporţional cu ponderea lor în totalul populaţiei judeţului sau a României, după caz. Până la calcularea timpilor de antenă, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorită­ ţilor naţionale vor primi asemenea timpi proporţional cu ponderea lor parlamentară. Solicitarea timpilor de antenă se poate face cel mai târziu cu 40 de zile anterior zilei alegerilor, iar solicitarea se adresează societăţilor de radio şi televiziune, publice sau private, centrale sau teritoriale. Termenul este de decădere şi ca urmare, depăşirea lui are ca efect neluarea în considerare a solicitărilor astfel făcute. În art. 68 alin. (7) şi (9) din Lege, se prevăd o serie de reguli referitoare la zilele în care se pot difuza emisiunile electorale, durata acestora, caracterul direct sau înregistrat al lor, interzicerea combinaţiilor de culori, semne grafice sau sunete care invocă simbo­ lurile naţionale ale României, prevăzute în art. 12 din Constituţie. Fiecare candidate independent are dreptul la cel mult 5 minute, pe toată durata campaniei electorale. Legea interzice o serie de acţiuni în legătură cu timpii de antenă, şi anume: contrac­ tarea de timpi de antenă pentru publicitate, pentru favorizarea participanţilor la campania electorală sau cedarea acestor timpi către societăţi comerciale, instituţii publice, organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice. De asemenea, pe timpul campaniei electorale, candidaţii nu pot fi producători, realizatori sau moderatori la emisiunile realizate de radiodifuzori. În ceea ce priveşte prezentarea de sondaje de opinie cu conţinut electoral, televotul şi anchetele. Sondajele de opinie trebuie să fie însoţite de informaţiile prevăzute de art. 73 din Lege, şi anume: denumirea instituţiei care l-a făcut; data şi intervalul de timp în care sondajul a fost făcut şi metodologia utilizată; dimensiunea sondajului şi marja de eroare; cine l-a solicitat şi cine a plătit efectuarea lui. Se pot efectua sondaje la ieşirea alegătorilor de la urne, în condiţiile art. 75 din Lege, entităţile prevăzute de Lege şi acreditate de Biroul Electoral Central, dar este interzisă prezentarea lor, înainte de închiderea votării. Televotul şi anchetele făcute în stradă nu trebuie să fie prezentate ca fiind repre­ zentative pentru opinia publică sau pentru un anumit grup social sau etnic. În vederea liniştirii spiritelor şi a asigurării unui climat de limpezire a conştiinţelor umane, în art. 74 din Lege sunt reglementate câteva interdicţii referitoare la unele activităţi care nu pot fi desfăşurate cu 48 de ore anterior zilei votării, şi anume: prezentarea de sondaje de opinie sau difuzarea de spoturi publicitare electorale; invitarea sau prezentarea de candidaţi, cu excepţia cazului în care interesele unora dintre aceştia au fost lezate, pentru care Legea reglementează o procedură detaliată în art. 76, inclusiv cea referitoare la dreptul la replică sau la rectificare; realizarea unor comentarii referitoare la campania electorală. Dreptul la replică presupune existenţa unor competitori electorali ale căror drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unor programe electorale a unor fapte neadevărate.

256

DREPTUL ELECTORAL

În art. 76 alin. (3) din lege, sunt prevăzute obligaţiile radiodifuzorilor referitoare la dreptul la replică şi la rectificarea, şi anume: să decidă acordarea sau nu a dreptului solicitat în cel mult 24 sau 12 ore, după caz, de la primirea solicitării; să comunice soli­ citantului, în aceleaşi termene, decizia luată, iar în caz de neacordare, motivele să fie comunicate şi Consiliului Naţional al Audiovizualului; în caz afirmativ, să difuzeze replica sau rectificarea, după caz, în cel mult 48 de ore de la primirea solicitării; să difuzez replica sau rectificarea în termenul şi condiţiile stabilite de Consiliul Naţional al Audiovizualului, în situaţia în care acesta a decis. Replicile şi rectificările vor fi programate a fi transmise imediat după emisiunile informative de seară. Înregistrarea emisiunilor destinate campaniei electorale se vor face în condiţiile stabilite de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi vor fi ţinute la dispoziţia acestuia (art. 77 din Lege). Nerespectarea regulilor din Lege referitoare la audiovizualul în campania electorală vor fi sancţionate conform prevederilor Legii audiovizualului nr. 504/2002, cu modi­ ficările şi completările ulterioare. În ceea ce priveşte obligaţiile primarilor şi ale birourilor electorale de circumscripţie în domeniul electoral şi al contenciosului electoral în campania electorală, prevederile art. 79 din Lege le cuprinde şi sunt următoarele: să stabilească locurile speciale pentru afişaj electoral şi asigure amplasarea panourilor electorale în zone frecventate de către cetăţeni şi în condiţiile prevăzute la alin. (1) din articolul mai sus citat, iar locurile de afişaj să poată fi utilizate în vederea participării competitorilor electorali la alegeri şi să se ţină cont de numărul lor. Legea prevede în art. 79 alin. (2)-(8) şi o serie de reguli referitoare la afişul electoral, reguli care sunt asemănătoare cu cele prevăzute pentru alegerile parlamentare. În această privinţă, dispoziţiile art. 80 din Lege, cuprind obligaţiile birourilor elec­ torale de circumscripţie care, în principal, trebuie să vegheze la corecta desfăşurare a campaniei electorale, soluţionând plângerile care le sunt adresate şi care sunt legate de desfăşurarea campaniei electorale. Soluţiile pronunţate în legăturile cu plângerile formulate pot fi atacate cu contestaţii la biroul electoral ierarhic superior, în termen de 48 de ore de la data afişării, iar hotărârea astfel pronunţată poate fi atacată la Biroul Electoral Central. Potrivit prevederilor art. 80 alin. (4), ultima teză din Lege, hotărârile Biroului Electoral Central sunt definitive. Ca urmare, chiar dacă Legea nu prevede, aceste hotărâri pot fi atacate la instanţele judecătoreşti competente, în condiţiile art. 21 din Constituţie, pentru că numai în acest mod ele vor deveni definitive. Regulile procedurale de utilizat în acest caz sunt cele ale contenciosului-administrativ. Credem că, totuşi, avându-se în vedere faptul că procesul electoral trebuie să se desfăşoare în termenele scurte şi foarte scurte prevăzute de Lege, ar fi necesar ca, de lege ferenda, să fie reglementată o procedură de contencios electoral specifică, fără să se mai trimită la procedura de contencios administrativ pentru care sunt prevăzute termene lungi, termene care sunt în opoziţie cu caracterul de urgenţă al procedurii electorale. Soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor se face în termen de câte 3 zile fiecare, de la data înregistrării lor, iar hotărârile pronunţate se publică în presă şi se afişează la sediul biroului electoral în cauză, în mod vizibil. Competitorii electorali sunt obligaţi să aducă la îndeplinire hotărârile astfel afişate.

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

257

În ceea ce priveşte regulile aplicabile campaniei electorale pentru un al doilea tur de scrutin, la nivel naţional. Campania electorală pentru un al doilea tur de scrutin începe la data comunicării oficiale a rezultatelor din primul tur de scrutin, iar durata ei este redusă la jumătate. În acest caz, serviciile de radio şi de televiziune vor repartiza, în termen de 24 de ore, noi timpi de antenă pentru toţi competitorii electorali participanţi la cel de-al doilea tur de scrutin, proporţional cu numărul de candidaţi, precum şi pentru candidaţii independenţi.

Se cfiu n e a a 7- a Desfăşurarea alegerilor Legea reglementează toate condiţiile materiale care sunt prevăzute ş1 m cazul alegerilor parlamentare şi ca urmare nu vor fi prezentate din nou. Aceste condiţii materiale sunt cele referitoare la: numărul suficient de cabine, urne şi ştampile electorale asigurate de primari; locul aşezării tuturor acestora; prezenta la sediul secţiei de votare a membrilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, la ora 18,00, în ajunul datei votării; verificarea urnelor, a cabinelor, a existenţei tuturor listelor electorale, a buletinelor de vot, a ştampilelor electorale necesare votării şi la închiderea şi sigilarea urnelor de vot; asigurarea ordinii şi corectitudinii operaţiunilor de votare, cu mijloacele puse la dispoziţia de către prefect; îndepărtarea materialelor de propagandă electorală electorală din şi de pe clădirea secţiei de votare din dispoziţia preşedintelui biroului acesteia; fixarea posturilor de pază în jurul clădirii secţiei de votare; interzicerea comercializării şi a consumului de băuturi alcoolice pe o rază de 500 metri în jurul secţiei de votare. De asemenea, aceleaşi ca în cazul alegerilor parlamentare sunt şi regulile referitoare la: drepturile şi obligaţiile preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare; acreditarea observatorilor interni şi contestarea acestora la Biroul Electoral Central; accesul alegătorilor în sala de votare; identificarea alegătorilor; obligaţia votării de către alegători singuri în cabinele de vot închise, cu excepţia unor motive temeinice; modalitatea concretă de votare prin aplicarea ştampilei electorale corespunzătoare; introducerea buletinului de vot în urnă; staţionarea unor alegători în cabinele de vot; enumerarea unor persoane care, prin excepţie, pot vota la o secţie de votare, fiind înscrişi pe listele electorale suplimentare; contestarea identităţii alegătorilor de către candidaţi şi de către alegători; suspendarea şi regimul juridic al suspendării procesului de votare; regimul juridic al persoanelor care au dreptul să asiste la votare; regulile privitoare la urna specială care poate fi utilizată doar la cerere şi numai pentru alegătorii netransportabili din cauza bolilor sau a invalidităţii. Procesul de votare din ziua votării începe la ora 06,00 când, conform prevederilor art. 82 din Lege, pre şedintele biroului secţiei de votare, în prezenţa celorlalţi membrii ai biroului, verifică urnele, cabinele, existenţa listelor electorale, a buletinelor de vot şi a ştampilelor, după care închide şi sigilează urnele. Pe măsură ce buletinele de vot sunt înmânate alegătorilor, preşedintele biroului se asigură că pe fiecare dintre ele a fost aplicată ştampila de control. În acelaşi timp, preşedintele biroului se asigură că pe o rază de 500 metri în jurul secţiei de votare, suprafaţă în care se întind puterile sale, alegerile decurg în bune condiţii. Votarea propriu-zisă începe la ora 07,00, se încheie la ora 21,00 şi durează o singură zi.

258

DREPTUL E;LECTORAL

La votarea propriu-zisă pot asista observatori, acreditaţi în acest scop potrivit Legii şi care nu sunt membri ai vreunui competitor electoral. Calitatea acestora poate fi contestată la Biroul Electoral Central. De asemenea, la votarea propriu-zisă mai pot asista doar candidaţii, operatorii de calculator şi reprezentanţii mass-media. Alegătorii votează doar numai la secţia de votare la care este arondată strada sau localitatea în care aceştia îşi au domiciliul, potrivit delimitărilor stabilite de Lege, şi unde aceştia sunt înscrişi în copia listelor electorale permanente şi a copiei celei complementare, după caz, ori pe listele electorale suplimentare, întocmite de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, doar în cazurile prevăzute de Lege. Potrivit prevederilor art. 87, preşedintele şi membrii biroului electoral al secţiei de votare, personalul tehnic auxiliar şi cel de menţinere a ordinii în cadrul secţiei de votare, votează la secţia de votare în care îşi desfăşoară activitatea, dacă îşi au domiciliul în unitatea administrativ-teritorială în cauză. În acest scop, toţi aceştia vor fi înscrişi de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare în lista electorală suplimentară şi radiaţi din lista electorală permanentă de la secţia de votare în care domiciliază. Legea prevede, în art. 85-92, de asemenea, o procedură detaliată în ceea ce priveşte votarea de către alegători. Astfel, accesul alegătorilor are loc în serii corespunzătoare numărului de cabine de vot, desigur că în cazul în care aceştia sunt peste numărul de cabine; fiecare alegător prezintă actul de identitate operatorului de calculator, pentru ca acesta să înscrie codul numeric personal în Sistemul informatic de monitorizare a prezenţei la vot şi pentru prevenirea votului ilegal, semnalându-se astfel dacă sunt îndeplinite condiţiile ca alegătorul să poată vota şi care sunt prevăzute în art. 84 alin. (3) din Lege; pe baza infor­ maţiilor primite de la Sistemul informatic şi în cazul în care aceste informaţii probează că alegătorul nu îndeplineşte condiţiile de a vota, preşedintele biroului secţiei de votare ia măsurile prevăzute de art. 84 alin. (4) din Lege, după caz, şi anume: opreşte de la votare persoana care nu a împlinit 18 ani sau care şi-a pierdut drepturile electorale, după caz; îndrumă alegătorul să voteze la secţia de votare la care este arondat; înscrie în lista elec­ torală suplimentară alegătorii care au fost omişi din lista electorală permanentă, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de Lege pentru a vota la acea secţie de votare; permit e alegătorului înscris la altă secţie de votare să voteze la secţia de votare la care s-a prezentat şi notifică acest fapt secţiei de votare unde acesta trebuie legal să voteze; permite alegă­ torului să voteze după ce acesta semnează în lista electorală permanentă sau în copia listei electorale complementare; în cazul în care alegătorul nu poate semna, preşedintele biroului va face o menţiune în acest sens, semnând împreună cu un alt membru al biroului; alegătorii votează separat, în cabine de vot închise prin aplicarea ştampilei VOTAT în patrulaterul pe care îl doreşte; alegătorul, după ce a aplicat ştampila VOTAT, împătureşte buletinul de vot în aşa fel încât ştampila de control să rămână vizibilă, iar un alt mod de împăturire nu poate atragerea nulitatea votului, dacă secretul votului este asigurat; este interzisă prezenţa altei persoane în cabina de vot în afară de alegător, cu excepţia situaţiilor în care acesta nu poate să voteze singur. În acest caz, alegătorul va putea chema, alături de el în cabina de votare, un însoţitor ales de el, care nu poate fi niciuna dintre persoanele care pot rămâne în sala de votare tot timpul; alegătorul, după ce a votat, restituie ştampila cu menţiunea VOTAT preşedintelui biroului, iar acesta o aplică pe actul de identitate al alegătorului sau aplică timbrul autocolant.

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

259

Candidaţii şi alegătorii au dreptul de a contesta identitatea persoanei care se prezintă la vot. Preşedintele poate stabili această identitate prin orice mijloace de probă, iar în cazul în care contestaţia este întemeiată, opreşte de la vot acea persoană, consemnând acest fapt într-un proces-verbal şi sesizează autorităţile competente. Procesul de votare poate fi suspendat, conform prevederilor art. 89 din Legea, pentru motive temeinice, suspendare care nu poate depăşi o oră şi este anunţată pe uşa secţiei de votare cu o oră înainte. Durata suspendărilor nu poate depăşi două ore. Pe perioada suspendărilor secţia de votare cu tot echipamentul de votare rămâne sub pază perma­ nentă, iar membrii biroului nu pot părăsi sala de votare, la fel şi cei care asistă la votare, care nu sunt obligaţi legal să o facă. Potrivit prevederilor art. 86 din Lege, pe durata disfuncţionalităţii Sistemului infor­ matic, votarea propriu-zisă nu se poate suspenda sau întrerupe, dar se consemnează într-un proces-verbal, iar tot ceea ce se întâmplă cu acest Sistem se raportează biroului electoral ierarhic superior. Aplicarea dispoziţiilor art. 86 se stabileşte prin hotărâre, de către Autoritatea Electorală Permanentă. Prevederile art. 91 din Lege, reglementează urna specială, fiind aplicabile regulile urnei speciale prevăzute de Legea nr. 208/2015 pentru alegerile parlamentare. Potrivit art. 92 din Lege, la ora 21,00 din ziua votării, preşedintele declară votarea închisă şi dispune închiderea secţiei de votare. Alegătorii aflaţi în localul acesteia pot vota şi după această oră. La aceeaşi oră, urna specială trebuie să se găsească în localul secţiei de votare.

Se cfiu n e a a 8-a Stabilirea şi constatarea rezultatelor alegerilor locale 1. Stabilirea rezultatelor votării Regulile referitoare la stabilirea rezultatelor votării sunt aceleaşi ca şi cele referitoare la alegerile parlamentare, ca urmare nu vor fi examinate din nou, cu o singura precizare, şi anume că preşedintele biroului electoral al secţiei de votare încheie câte un proces-verbal separat pentru fiecare consiliu local, consiliu judeţean şi Consiliu General al municipiului Bucureşti, primar, primar general al municipiului Bucureşti şi al sectorului municipiului Bucureşti. Procesul-verbal cuprinde elementele prevăzute de art. 94 alin. (3) din Lege. Ceea ce trebuie să fie menţionat este faptul că aceste procese-verbale trebuie să fie oglinda completă a tuturor operaţiunilor electorale, inclusiv a rezultatelor alegerilor locale şi se încheie pentru fiecare tip de alegeri. În timpul votării, de deschidere a urnelor, de numărare şi totalizare a voturilor şi de înregistrare a rezultatelor votării se pot formula întâmpinări care sunt soluţionate, de îndată, de către biroul electoral al secţiei de votare. Împotriva soluţiei date în soluţionarea întâmpinărilor se pot formula contestaţii în scris, care se prezintă preşedintelui biroului secţiei de votare, iar a cesta eliberează o dovadă de primire. Aceste contestaţii se solu­ ţionează de biroul electoral ierarhic superior, după ce acesta primeşte dosarele întocmite de biroul secţiei de votare.

260

DREPTUL ELECTORA L

Conform art. 96 din Lege, birourile electorale întocmesc, pentru fiecare tip de alegeri (pentru primari, pentru consiliile locale şi pentru consiliile judeţene) câte un dosar, care cuprinde elementele prevăzute de acest text de Lege, între care şi contestaţiile formulate împotriva întâmpinărilor depuse şi soluţionate de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare. Pentru fiecare autoritate a administraţiei publice locale, pentru care s-a candidat, se întocmeşte câte un dosar care trebuie să cuprindă piesele prevăzute de art. 96 din Lege, dosare care se trimit birourilor electorale ierarhic superioare. Transportarea lor se face sub paza personalului din Ministerul Afacerilor Interne şi se predau, în termen de 24 de ore de la închiderea votării, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, pe bază de proces-verbal. 2. Constatarea rezultatelor alegerilor locale Birourile electorale ierarhic superioare care primesc, pe bază de procese-verbale, dosarele întocmite de către birourilor electorale ale secţiilor de votare şi prevăzute de art. 96 din Lege, la ordonează pe categorii de autorităţi ale administraţiei publice locale, pentru care au avut loc alegerile, soluţionează toate contestaţiile formulate, procedează la totalizarea voturilor exprimate şi la atribuirea mandatelor celor aleşi. Dosarele pentru alegerea consiliilor judeţene şi pentru Consiliul General al muni­ cipiului Bucureşti se predau, în aceleaşi condiţii, biroului electoral de circumscripţie judeţean sau al municipiului Bucureşti. În scopul totalizării rezultatelor alegerilor, biroul electoral de circumscripţie con­ semnează separat pentru fiecare listă de candidaţi sau candidaţi independenţi, numărul de voturi obţinute. Biroul electoral de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală, de sector şi cel al municipiului Bucureşti însumează numărul de voturi obţinute de fiecare candidat pentru funcţia de primar sau de primar general al municipiului Bucureşti. La lucrările de însumare pot asista candidaţii şi persoanele acreditate. Legea nu prevede un cvorum de participare la vot, ceea ce este în concordanţă cu un principiu constituţional extrem de important, şi anume statul, inclusiv componentele sale, trebuie să fie constituit cu orice majorităţi şi trebuie desfiinţat cu majorităţi mari şi foarte mari şi chiar cu reglementarea unor cvorumuri. Un asemenea principiu constituţional se bazează pe necesitatea ca statul să se bucure de stabilitatea necesară, având în vedere că el constituie cea mai înaltă modalitate de organizare a societăţii umane, societate umană care la rândul ei nu ar putea exista fără stat. În acest sens, prevederile art. 99 din Lege, stabilesc că alegerile pentru consilieri şi primari sunt valabile, indiferent de numărul alegătorilor care au participat la alegeri. Legea reglementează modalităţi diferite de constatare a rezultatelor alegerilor locale, în funcţie de autoritatea administraţiei publice locale care a obţinut câte un mandat. 1. În ceea ce priveşte repartizarea mandatelor de consilier (local sau judeţean) . Această repartizare se face în condiţiile stabilite de art. 96 din Lege. În primul rând, Legea reglementează, în art. 100, ca regulă pentru toţi competitorii electorali, cu excepţia alianţelor politice sau electorale, un prag electoral de 5% din

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

261

numărul total al voturilor valabil exprimate într-o circumscripţie electorală, a cărei expli­ caţie este aceeaşi ca şi în cazul alegerilor parlamentare. Atribuirea de mandate se face în două etape. În etapa I, atribuirea de mandate se face doar competitorilor electorali care au atins sau depăşit pragul electoral legal reglementat pentru alegerile locale, cu excepţia organi­ zaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară. Biroul electoral de circumscripţie calculează pragul electoral şi constată dacă el a fost sau nu atins de către competitorii electorali. În cazul alianţelor politice sau electorale, pragul electoral este mai mare decât cel deja prezentat. Astfel, la pragul electoral de 5% se adaugă pentru un al doilea membru al alianţei 2%, iar pentru alianţele cu cel puţin 3 membri, pragul electoral este de 8%. Definiţia pragului electoral este aceeaşi cu cea reglementată pentru alegerile parla­ mentare. Mandatele de consilieri vor fi atribuite doar pentru competitorii electorali care au întrunit pragul electoral, de către birourile electorale de circumscripţie, în ordinea înscrierii candidaţilor pe listă şi se începe cu lista de candidaţi pentru care au fost exprimate cele mai multe voturi. Procedura de repartizare a mandatelor de consilier urmează regulile scrutinului proporţional cu coeficient electoral, reglementat de art. 100 alin. (4)-(7) din Lege. În vederea atribuirii mandatelor în etapa a II-a, Legea în art. 100 alin. (8)-(33), regle­ mentează două situaţii. În ceea ce priveşte prima situaţie, potrivit prevederilor art. 100 alin. (24), în etapa a doua, adică după aplicarea coeficientului electoral şi repartizarea mandatelor, au mai rămas mandate de atribuit, competitorii electorali care au obţinut în etapa I cel puţin un mandat şi nu au voturi neutilizare vor fi înscrişi la repartizarea din etapa a II-a cu O (zero) voturi neutilizate. Teoria tipurilor de scrutin însă nu permite aşa ceva, pentru că aceşti com­ petitori electorali, neavând voturi neutilizate, nu ar putea participa la distribuirea mandatelor neatribuite. Într-o a doua situaţie, care este o continuarea a celei dintâi, în cazul în care niciun competitor electoral nu a realizat pragul electoral, iar numărul de candidaţi independenţi este mai mic decât numărul de mandate care trebuie să fie atribuit şi mai sunt mandate de repartizat, diferenţa de mandate nerepartizate va fi atribuită doar primilor 3 compe­ titori electorali, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obţinute. Se atribuie câte un mandat fiecăruia dintre cei 3 competitori electorali. Operaţiunea se va repeta până la epuizarea atribuirii mandatelor. Dacă departajarea primelor 3 competitori electorali nu se poate face pe baza numărului de voturi obţinute, se trece Ia tragerea la sorţi a lor. Tragerea la sorţi se face de către preşedintele biroului electoral de circumscripţie, în prezenţa membrilor biroului. Sunt aplicabile prevederile care reglementează prima situaţie, dar cu aplicarea coeficientului electoral. Legea reglementează instituţia supleantului care este specifică tipurilor de scrutin proporţional şi nelipsită pentru acestea. Supleanţii sunt acei candidaţi care nu au fost aleşi datorită poziţiei pe care o ocupă pe listele de candidaţi, dar care vor putea dobândi un mandat în cazul în care celor aleşi le încetează activitatea de consilier sau în cazul în care e ste necesară ocuparea unor locuri vacante.

262

DREPTUL ELECTORAL

În alte cuvinte, candidaţii cărora nu li s-au atribuit mandate, dar erau pe lista de candidaţi a unui competitor electoral sunt consideraţi supleanţi, iar în caz de vacanţă, supleanţii ocupă locurile rămase vacante, în ordinea în care au fost înscrişi pe listele de candidaţi, potrivit unei proceduri prevăzute de art. 100 alin. (33) din Lege. Potrivit prevederilor art. 100 alin. (7) din Lege, ca şi în cazul alegerilor parlamentare, în situaţia în care organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât cele maghiare, nu au obţinut cel puţin un mandat, se va atribui un mandat de consilier, în prima etapă, numai organizaţiei care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate dintre toate asemenea organizaţii. 2. În ceea ce priveşte repartizarea mandatelor de primar. Această repartizare se face potrivit prevederilor art. 1 O1 din Lege. Centralizarea voturilor pentru primari se face de către biroul electoral de circumscripţie, pe baza scrutinului majoritar uninominal, cu un tur de scrutin. Este declarat ales primar candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi, valabil exprimate. În caz de balotaj, se va organiza un nou tur de scrutin, la două săptămâni de la primul tur, la care participă doar candidaţii aflaţi într-o asemenea situaţie. În practica alegerilor locale, pentru turul al doilea, a apărut o situaţie care în prezent nu este reglementată. Astfel, este posibil ca decesul unui candidat la funcţia de primar să se producă în perioada stabilirii şi constatării rezultatelor alegerilor locale. Într-o asemenea situaţie, birourile electorale de circumscripţie au constatat că persoana decedată, care a câştigat cel mai mare număr de voturi, trebuia declarată primar. Credem că, de lege ferenda ar trebui reglementat un asemenea caz, în caz contrar putându-se ajunge la situaţii cel puţin hilare, în sensul că va fi declarat ales un candidat deja decedat. Desigur că, într-o astfel de situaţie, s-ar putea invoca necesitatea organizării altor alegeri locale, dar acest fapt presupune noi cheltuieli, mai ales că problema deja a apărut, fără să poată fi rezolvată. De asemenea, în art. 102 din Lege, este reglementată o situaţia care a apărut anterior în practica alegerilor locale, şi anume ce se întâmplă în cazul în care, în situaţia balotajului, unul dintre cei doi candidaţi decedează, renunţă sau nu mai îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi ales. Într-o asemenea situaţie nu se vor mai organiza noi alegeri, ci va fi declarat ales ca primar celălalt candidat din balotaj. 3. Reguli comune pentru ambele tipuri de alegeri. Biroul electoral de circumscripţie comunală, orăşenească, de sector şi municipală, precum şi biroul electoral de circumscripţie judeţeană, vor încheia câte un proces-verbal pentru fiecare autoritate publică administrativă locală aleasă, care trebuie să cuprindă toate operaţiunile electorale, centralizarea voturilor, constatarea rezultatelor alegerilor şi atribuirea mandatelor, conform structurii prevăzute în art. 103 alin. (2) din Lege. Procesul-verbal se încheie în două exemplare şi se semnează de preşedinţii şi ceilalţi membri ai birourilor electorale în cauză. Lipsa semnăturilor unora dintre cei care trebuie sa semneze nu afectează valabilitatea procesului-verbal. Un exemplar dintre aceste procese-verbale este trimis consiliilor pentru validarea mandatelor.

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

263

Pentru primarul ales, indiferent care este acesta, un dosar se comunică, sub pază, în cel mult 48 de ore, la judecătoria competentă material şi teritorial, iar în cazul primarului general dosarul se trimite Tribunalului Bucureşti, în ambele cazuri, în vederea validării mandatelor. Cel de-al doilea dosar se trimite biroului electoral de circumscripţie judeţeană sau al municipiului Bucureşti, în termen de 24 de ore. Copii certificate ale proceselor-verbale se înmânează, la cerere, membrilor birourilor electorale ori reprezentanţilor competitorilor electorali şi candidaţilor independenţi, în mod obligatoriu, de preşedintele sau vicepreşedintele (locţiitorul) biroului electoral în cauză. Biroul electoral de circumscripţie electorală comunală, orăşenească, de sector, muni­ cipală sau judeţeană, după caz, vor elibera certificatul doveditor al alegerilor consilierilor şi primarilor, după caz. Pentru primarul general şi pentru consilierii din Consiliul General al Capitalei certificatele doveditoare se eliberează de Biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti. Pe baza proceselor-verbale deja prezentate, birourile electorale de circumscripţie judeţeană şi cel al municipiului Bucureşti centralizează voturile şi rezultatele alegerilor pe judeţ şi municipiul Bucureşti, după caz, pe fiecare competitor electoral şi încheie câte un proces-verbal, în două exemplare, separat pentru consilierii locali, judeţeni, pentru primari, pentru consilierii generali şi pentru primarul general, conform modelului prevăzut de art. 104 alin. (2) din Lege, pe care le înaintează Biroului Electoral Central. În acest caz, sunt aplicabile şi prevederile referitoare procesele-verbale încheiate de birourile electorale de circumscripţie comunală, orăşenească, de sector şi municipală, deja examinate. Reglementările referitoare la birourile electorale de circumscripţie comunală, orăşe­ nească, de sector şi municipală sunt aplicabile şi birourilor electorale de circumscripţie de sector al municipiului Bucureşti şi biroului electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti. În acelaşi timp, regulile referitoare la birourile electorale de circumscripţie judeţeană sunt aplicabile şi Biroului electoral de circumscripţie a municipiului Bucureşti, care este altul decât cel deja enumerat mai sus. Candidaţii aleşi în acelaşi timp atât consilieri locali, cât şi judeţeni sunt obligaţi, ca într-un termen de 1 0 zile de la data validării, să opteze pentru una sau pentru cealaltă funcţie în care au fost aleşi. Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul consilierilor generali care ar putea fi, în acelaşi timp, şi membri ai consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. Explicaţia unei asemenea reglementări constă în faptul că Legea permite candi­ daturile în funcţiile în cauză, dar nu poate permite şi exercitarea lor în acelaşi timp, pentru că dacă ar face-o s-ar ajunge la incompatibilitate. În acest sens sunt dispoziţiile art. 71 din Constituţie, incompatibilitatea presupunând exercitare, în acelaşi timp, a două sau mai multe funcţii. 4. Preşedinţii consiliilor judeţene sunt aleşi, prin vot indirect, de către consiliile judeţene, şi nu prin alegeri de către alegători. Potrivit prevederilor art. 101 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, consiliul judeţean alege dintre membrii săi un preşedinte şi un vicepreşedinte, prin vot secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. Aceştia îşi pot păstra calitatea de consilier judeţean, Legea nereglementând o incompatibilitate în acest sens.

264

DREPTUL ELECTO RAL

Secţiu n e a a 9 - a Alte reguli specifice referitoare la alegerile locale În conţinutul prevederilor art. 108-111 din Lege sunt prevăzute contravenţiile la regimul alegerilor locale. Contravenţiile electorale privesc: încălcarea regulilor referitoare la afişarea listelor de candidaţi; păstrarea registrelor şi a listelor electorale în condiţii nelegale; neefectuarea la timp a comunicărilor prevăzute de lege; efectuarea de modificări în aceste liste de persoane neautorizate; necomunicarea către Autoritatea Electorală Permanentă a celor prevăzute de lege; neluarea de către organizatori a măsurilor necesare pentru buna desfăşurare a alege­ rilor; deteriorarea în orice mod a listelor electorale şi a altor materiale electorale; organi­ zarea de acţiuni de campanie electorală în unităţi militare şi spaţii din şcoli şi universităţi în perioada desfăşurării cursurilor; neîndepărtarea materialelor de propagandă electorală de la secţiile de votare; distrugerea, deteriorarea, murdărirea, acoperirea în orice mod a listelor electorale, a afişelor, a platformelor-program afişate ori a anunţurilor; afişarea unor mijloace de propagandă electorală cu încălcarea legii; acceptarea înscrierii unei persoane pe mai multe liste electorale de candidaţi pentru aceeaşi autoritate publică; neaducerea la cunoştinţă publică a propunerilor de candidaţi; refuzul de a permite accesul unor persoane în spaţiul de vot; nerespectarea interdicţiei ca în cabina de vot să nu mai fie alte persoane decât alegătorul, de fotografiere sau de filmare prin orice mijloace a buletinului de vot de către alegători; refuzul unei persoane de a se conforma dispoziţiilor preşedintelui biroului secţiei de votare; înmânarea buletinului de vor unei persoane care s-a legitimat; întocmirea nelegală a proceselor-verbale şi a altor obligaţii legale de către preşedintele biroului secţiei de votare; părăsirea localului de votare a membrilor biroului de secţie de votare, anterior stabilirii rezultatelor alegerilor şi semnării procesului-verbal; continuarea campaniei electorale după încheierea legală a acesteia; purtarea de însemne de propagandă electorală de către membrii biroului secţiei de votare sau de persoanele acreditate; absenţa nejusti­ ficată a preşedintelui, a locţiitorului sau a membrilor birourilor electorale de la activitatea acestora; refuzul preşedintelui biroului secţiei de votare de a elibera copii certificate ale proceselor-verbale în condiţiile legii; nerespectarea unor obligaţii electorale de către primar şi tipărirea fără drept de buletine de vot, cu excepţia specimenului anulat; comercializarea sau consumul băuturilor alcoolice pe o rază de 500 de metri în jurul secţiei de votare; nerespectarea hotărârilor Autorităţii Electorale Permanente; refuzul punerii la dispoziţia agenţilor constatatori a documentelor prevăzute de Lege pentru constatarea şi sancţionarea unor contravenţii electorale. Aceste contravenţii sunt sancţionate cu amenzi între 600 lei şi 3.000 lei. Constatarea săvârşirii acestor contravenţii şi aplicarea amenzilor corespunzătoare se poate face de ofiţerii şi agenţii de poliţie şi de ofiţerii şi subofiţerii Jandarmeriei Române; preşedinţii birourilor electorale; împuterniciţii Autorităţii Electorale Permanente; prefecţi şi subprefecţi. Acestor contravenţii le sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Partea a VII-a. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale prin prezenţa la urne

265

Infracţiunile electorale sunt cele reglementate de Codul penal şi fiind aceleaşi atât pentru alegerile parlamentare, unde au fost analizate, cât şi pentru celelalte tipuri de alegeri nu au mai fost examinate în această parte a lucrării. Cheltuielile pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale se suportă din buge­ tele locale sau din bugetul de stat. Cheltuielile Biroului Electoral Central se asigură de către Guvern. Prefecţii şi subprefecţii nu vor putea candida şi nu pot participa la campanii electorale pentru alegerile locale decât în situaţia în care demisionează cu cel puţin 50 de zile înainte de ziua alegerilor locale. Toate cererile adresate instanţelor judecătoreşti pentru nereguli produse în timpul organizării şi desfăşurării alegerilor locale se vor judeca pe baza regulilor referitoare la ordonanţa preşedinţială prevăzute de Codul de procedură civilă, cu participarea obliga­ torie a procurorului. Calculul termenelor se va face conform regulilor de calcularea a termenelor în dreptul public, deja examinate. Actele întocmite în aplicarea Legii sunt scutite de plata taxelor de timbru.

Part e a a VI I I - a JUSTIŢIA ELECTORAIA

CAP ITOLUL

I

Jusitţia electorală Se cţiu n e a I Importanţa şi necesitate a abordării justiţiei electorale Buna desfăşurare a procesului electoral depinde, într-o mare măsură, de modul în care sunt reglementate şi se desfăşoară toate operaţiunile electorale. Între acestea trebuie să figureze şi soluţionarea cererilor formulate de cei interesaţi, împotriva neregularităţilor produse şi constatate în desfăşurarea procesului electoral. În lipsa unei astfel de solu­ ţionări, procesul electoral ar rămâne neterminat, nefinalizat şi nu s-ar mai atinge scopul legitim - desemnarea reprezentanţilor de către popor. Mai mult, într-o asemenea situaţie, acest proces ar fi dominat de incertitudini, determinate chiar de fraude electorale şi astfel nu ar putea fi considerat corect. Pe cale de consecinţă, inevitabil, în procesul electoral apar o serie de neregularităţi, care trebuie să fie corectate prin intermediul unor cereri formulate de cei interesaţi. În acest scop, prin lege sunt reglementate proceduri de soluţionare a acestor cereri, dar şi structuri (organe) statale, care să rezolve aceste cereri. În prezent, ca şi în trecut, în diversele sisteme constituţionale există, şi au existat, mai multe tipuri de structuri organizatorice statale care trebuie să rezolve aceste cereri şi, pe cale de consecinţă, mai multe proceduri de soluţionare, diferite în funcţie de structura statală care le utilizează sau care le-a utilizat. Ca urmare, este importantă stabilirea structurii organizatorice statale competente şi apoi a reglementării procedurii de soluţionare utilizată. În acelaşi timp, multitudinea de soluţii în domeniu denotă faptul că încă există preocuparea de a fi căutată şi găsită cea mai corectă şi cea mai eficientă dintre acestea. În aceste condiţii, în mod firesc, apare importanţa şi necesitatea abordării temei puse în discuţie, pentru a se examina soluţiile existente, pentru a se alege soluţia cea mai corectă şi cea mai eficientă, în vederea rezolvării cererilor formulate împotriva neregulilor produse şi constatate în cadrul procesului electoral. În acest scop, ni s-a părut necesar să ne oprim asupra structurilor organizatorice statale, care pot soluţiona cererile formulate de cei interesaţi, pentru că, în ceea ce priveşte procedura, aceasta este conformă naturii, structurii organizatorice statale în cauză. De asemenea, ni s-a părut interesant să ne oprim şi asupra modului în care ar trebui să fie organizate şi să funcţioneze aceste tipuri de structuri în ţara noastră.

Se cţiu n e a a 2 - a Aspecte terminologice legate de justiţia electorală � Aşa cum s-a reţinut în doctrina de specialitate, termenul de „justiţie" are două sensuri. Intr-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale,

270

DREPTUL ELECTORAL

penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate. (Ioan Muraru) Justiţia se realizează prin intermediul organelor judecătoreşti, care formează puterea judecătorească şi care reprezintă o parte a autorităţii judecătoreşti. De regulă, organele judecătoreşti, care înfăptuiesc justiţia, sunt curţile (supreme) de justiţie, curţile de apel (de circuit), tribunalele, judecătoriile sau alte tipuri de curţi (de district, de mică valoare, corecţionale etc.). Specificul justiţiei este subliniat nu numai de această organizare, ci şi de principiile de realizare a sa, asupra cărora nu există o unanimitate doctrinară. (Gheorghe Iancu) Alături de justiţie şi paralel cu aceasta există o serie de jurisdicţii, care reprezintă activităţi de s�luţionare a unor litigii, pe baza unor reguli de procedură utilizate de organele judecătoreşti. Intr-o opinie, exprimată în doctrina de specialitate, aceste jurisdicţii, împreună cu justiţia, realizată de organele judecătoreşti, formează activitatea jurisdicţională, în cadrul căreia „Justitia rămâne substantială." (Ioan Muraru) În ţara noast;ă, aceste jurisdicţii îşi au sursele de reglementate în art. 21 alin. (4) din Constituţie, în sensul că „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite". Definind aceste jurisdicţii speciale administrative, Curtea Constituţională a decis că „reprezintă o activitate jurisdicţională realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau al unor autorităţi administrative autonome, care se realizează conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă paralel şi separat de aceasta. Textul constituţional, care se referă la caracterul facultativ al jurisdicţiilor speciale administrative nu este aplicabil prevederilor art. 5 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ (în prezent abrogată - n. n.), întrucât dispoziţia constituţională a desfiinţat condiţia prealabilă numai pentru procedura administrativă jurisdicţională. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 485 din 9 noiembrie 2004), ca urmare „trebuie făcută o distincţie între procedura administrativă prealabilă şi procedura administrativă jurisdicţională" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 260 din 17 iunie 2004). Această ultimă jurisdicţie „are ca obiect tocmai verificarea legalităţii şi temeiniciei unui act administrativ, deja emis". Ca urmare, reglementarea prin lege a unei jurisdictii speciale administrative este facultativă, dar dacă este reglementată, ea este obligatorie, fii�d şi gratuită. În acelaşi timp, tot Curtea Constituţională a mai decis că „Instituirea unor proceduri administrativ-jurisdicţionale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, cât timp decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti." (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994)

Secfiu n e a a 3 - a Clasificarea organelor de stat care soluţionează plângeri in domeniul electoral În domeniul electoral activitatea jurisdicţională se realizează atât de organele judecătoreşti, cât şi de o serie de alte organe ale statului, care exercită jurisdictii speciale administrative. În unele sisteme constituţionale este reglementată şi o a treia c�tegorie de organe de stat, care nu sunt nici organe judecătoreşti şi nici jurisdicţii speciale adm i-

Partea a VIII-a. Justiţia electorală

271

nistrative. Ceea ce este comun acestor trei tipuri de structuri organizatorice de stat este faptul că soluţionează cereri formulate împotriva neregulilor produse şi constatate în cadrul procesului electoral. În alte cuvinte, în diferitele sisteme constituţionale, cererile fonnulate în legătură cu neregulile produse şi constatate în cadrul procesului electoral sunt soluţionate, de diverse structuri organizatorice statale, care pot fi grupate în patru categorii, şi anume: 1) instanţele judecătoreşti (Marea Britanie, SUA, Irlanda, Japonia, Germania, Italia, Venezuela, Portugalia, Elveţia, Jamaica); 2) consilii, curţile sau tribunalele constituţionale (Austria, Franţa, Benin); 3) organe de stat, altele decât cele din primele două categorii (Spania, Suedia şi, în general, ţările scandinave); 4) organe de stat, împreună cu organele judecătoreşti, ultimele soluţionând căile de atac împotriva deciziilor emise de primele (România, Australia, Argentina, Canada, Rusia). Procedurile de soluţionare sunt conforme acestor categorii de organe de stat. La o analiză sumară a fiecărei categorii de organe de stat, deja menţionate, se poate constata că, din punctul de vedere strict al justiţiei - aşa cum a fost deja definită - doar prima categorie şi, în parte, ultima, înfăptuiesc activitatea de justiţie. În alte cuvinte, în asemenea state justiţia electorală se înfăptuieşte de instanţele judecătoreşti sau de jurisdicţii speciale electorale. Ca urmare, sistemul electoral cuprinde, din punctul de vedere insti­ tuţional, comisii de numărare a voturilor, constituite la diferite nivele de organizare administrativă a statului, în mod ierarhic, dar şi instanţe judecătoreşti (specializate sau nu). Pe cale de consecinţă, procesul electoral se realizează, în mod corespunzător, cu respectarea principiilor separaţiei puterilor în stat şi al statului de drept. Apoi, nu se ridică probleme de incompatibilitate în cazul judecătorilor şi nici nu se pune problema unor incertitudini atât timp cât, în cazul instanţelor (specializate sau nu) se aplică principiul res judicata pro veritate habetur. Acest sistem, în care sunt implicaţi şi judecătorii, ni se pare cel care poate asigura desfăşurarea unor alegeri corecte. Din analiza comparativă a sistemelor electorale din diferite state rezultă, cu prisosinţă, că nu se poate face nicio legătură între organizarea alegerilor autorităţilor exe­ cutive sau a altor autorităţi publice, pe de o parte, şi organul de stat competent să solu­ ţioneze petiţiile (cererile) în domeniul electoral, pe de altă parte (a se vedea Tabelul rezumativ al sistemelor electorale şi Tabelul privind alegerile organizate de autorităţile executive sau de alte autorităţi publice). În alte cuvinte, nu există vreo regulă în această privinţă, în sensul că, dacă alegerile sunt organizate de autorităţile executive sau alte autorităţi publice, plângerile din domeniul electoral sunt soluţionate separat, de instanţe judecătoreşti, consilii, tribunale sau curţi constituţionale ori de alte organe de stat. Astfel, sunt state în care alegerile sunt organizate de executiv, iar plângerile sunt soluţionate de instanţe judecătoreşti ordinare (SUA, Irlanda, Japonia, Marea Britanie, Italia, Elveţia, Camerun, RD Congo, Capul-Verde, Monaco) sau de instanţe specializate administrative (Germania). Există o altă categorie de state, în care alegerile sunt organizate de organe de stat independente şi autonome (comisii electorale, birouri şi oficii electorale, comitete şi servicii electorale, consilii etc.), iar plângerile în domeniul electoral sunt soluţionate de către aceste organe de stat (în primă instanţă) şi apoi de instanţele judecătoreşti, care soluţionează căile de atac (Australia, Canada, Rusia).

272

DREPTUL ELECTORAL

O altă situaţie este cea în care alegerile sunt organizate de tribunale sau alte organe de stat (Serviciul electoral public - Chile, Registratura Naţională de Stare Civilă Columbia; Institutul Electoral Federal - Mexic; Consiliul Electoral Suprem - Nicaragua; Oficiul Naţional pentru Procese Electorale - Peru; Adunarea Electorală Centrală Republica Dominicană; Consiliul Naţional Electoral - Venezuela), iar plângerile se soluţionează de instanţe judecătoreşti electorale, care fac parte din autoritatea jude­ cătorească. Există şi o altă interesantă situaţie în care, indiferent de cine organizează alegerile (de regulă, însă, acesta este executivul), plângerile se soluţionează de tribunale, curţi sau consilii constituţionale, unele făcând parte, altele nu, din puterea judecătorească (România, Franţa, Austria, Benin, Bulgaria, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Cambodgia, Ciad, Djibouti, Gabon, Liban, Madagascar, Maroc, Moldova, Mali, Senegal, Togo). În alte state, alegerile sunt organizate de executiv, iar plângerile se soluţionează de adunări, comisii sau comitete electorale, care cuprind, de regulă, în compunerea lor şi magistraţi (Suedia, Spania). Demersul nostru, însă, nu priveşte organizarea alegerilor, ci justiţia electorală, motiv pentru care ne vom concentra doar asupra temeiului pe care o examinăm. Cât priveşte procedurile utilizate, de regulă, acestea sunt cele corespunzătoare naturii organului de stat, care soluţionează plângerile în domeniul electoral. Spre exemplu, dacă plângerile sunt soluţionate de instanţele judecătoreşti, de curţi, tribunale sau consilii consti­ tuţionale ori de tribunale electorale, în mod firesc procedura este cea judiciară. Cazuri speciale reprezintă cele ale altor organe de stat care soluţi�mează plângerile, dar care nu fac parte din categoria de organe de stat, mai sus enumerate. In aceste din urmă cazuri, legea este cea care stabileşte procedura utilizată, dar care, oricum, este asemă­ nătoare cu cea judiciară. În aceiaşi termeni se pune problema şi cât priveşte organizarea unor astfel de organe de stat, aceasta fiind diferită atât de la un stat la altul, cât şi de la un organ de stat la altul, în funcţie de natura şi funcţiile acestuia. În ceea ce priveşte competenţa, procedura şi organizarea instanţelor judecătoreşti ordinare sau speciale, dar şi a curţilor, consiliilor ori tribunalelor constituţionale, acestea sunt cunoscute şi nu ne vom opri asupra lor. Ne vom axa pe celelalte categorii de organe de stat, care soluţionează plângeri în domeniul electoral, şi anume: organele de stat, altele decât instanţele judecătoreşti ori curţile, consiliile şi tribunalele constituţionale, precum şi tribunalele specializate electorale.

Se cţiun e a a 4-a Organizarea şi funcţionarea organelor de stat, altele decât instanţele judecătoreşti sau constituţionale, care soluţionează plângeri în domeniul electoral Un astfel de organ de stat se regăseşte în Suedia, se numeşte Consiliul de coordonare a alegerilor şi este reglementat în Capitolul al 3-lea, art. 11 din Instrumentul de Guvernare care este parte a Constituţiei Suediei, şi art. 19 din Legea nr. 157/1997 a alegerilor. Acest Consiliu este compus din şapte membri, dintre care un preşedinte, toţi aleşi d e Riksdag (Parlamentul unicameral al Suediei).

Partea a VIII-a. Justiţia electorală

273

Preşedintele Consiliului trebuie să fie judecător, nu poate fi membru al Riksdag-ului, este ales de Riksdag, separat de ceilalţi membri, iar adjunctul acestuia este desemnat de preşedinte şi de membrii Consiliului. Alegerea preşedintelui poate fi făcută atât pentru o activitate permanentă, cât şi pentru una temporară, iar alegerea celorlalţi membrilor se face, după fiecare perioadă de alegeri, imediat după ce rezultatele sunt definitive şi pentru un mandat care durează până când se vor organiza noi alegeri pentru un nou Consiliu. În Suedia toate tipurile de alegeri generale se ţin într-o singură zi, care este, conform art. 10 alin. (1) din Legea electorală, a treia duminică din septembrie, desigur la sfârşitul fiecărui mandat. Consiliul este instanţă de soluţionare, prin decizii, a plângerilor formulate în dome­ niul electoral, acesta examinându-le dacă sunt legate de nereguli reclamate şi constatate pe parcursul desfăşurării procesului electoral. Consiliul soluţionează plângeri care privesc: modul de distribuire a locurilor în circumscripţii; graniţele circumscripţiilor şi ale districtelor electorale; denumirile partidelor politice, reprezentanţii partidelor politice şi notificarea candidaturilor; deciziile Autorităţii Electorale din Suedia şi ale Consiliului Administrativ Districtual, prin care au fost stabilite rezultatele alegerilor. Împotriva deciziilor pronunţate de Consiliu nu există nicio cale de atac. Sesizarea Consiliului se poate face de orice persoană, care consideră că autorităţile electorale competente au încălcat regulile de procedură electorală sau dacă o altă persoană a acţionat, în mod neautorizat, în procesul electoral. Termenul de sesizare a Consiliului împotriva rezultatelor finale ale alegerilor este de 10 zile de la publicarea lor. Consiliul poate anula alegerile şi dispune desfăşurarea unor noi alegeri (naţionale sau locale), în situaţia în care încălcarea procedurii electorale a afectat rezultatul alegerilor. În cazul în care nu a fost afectat rezultatul alegerilor, iar rectificarea este posibilă prin renu­ mărarea voturilor sau prin luarea altor măsuri minore, atunci Consiliul poate da instrucţi­ uni obligatorii autorităţilor competente pentru a lua cele mai corespunzătoare măsuri. Organe de stat asemănătoare există în celelalte ţări scandinave şi în Spania.

Secţiunea a 5-a Organizarea şi funcţionarea tribunalelor specializate electorale Din analiza Tabelului cuprinzând organele de stat care realizează justiţia electorală rezultă că, în prezent, aceste tipuri de tribunale sunt organizate şi funcţionează în state din America de Sud şi America Latină. Terminologic în unele state acestea se numesc curţi electorale (Bolivia, Uruguay), în altele consilii (Nicaragua, Columbia), iar în majoritatea statelor tribunale (Brazilia, Chile, Costa Rica, Ecuador, Guatemala, Honduras, Mexic, Panama, Paraguay, Peru). Desigur că, nu din denumirile diferite trebuie să se deducă existenţa unor eventualele diferenţe, ci din organizarea, funcţionarea, competenţa acestor organe ale statului sau din procedura utilizată de către acestea. Din analiza comparativă a organizării şi funcţionării tribunalelor specializate elec­ torale rezultă câteva importante coordonate, care le caracterizează: 1) Tribunalele electorale sunt instanţe judecătoreşti speciale şi/sau specializate numai în domeniul electoral. În acest sens, aceste instanţe organizează, coordonează şi

274

DREPTUL ELECTORAL

supraveghează procesul electoral. Ca urmare, ele pot: convoca electoratul pentru alegeri; declara şi valida rezultatele alegerilor sau ale referendumului; garanta legalitatea şi liber­ tatea procesului electoral prin soluţionarea definitivă a cererilor formulate în legătură cu operaţiunile electorale din cadrul acestui proces electoral; confirma alegerea unei persoane ca preşedinte al statului; constata nulitatea totală sau parţială a alegerilor, în cazul unor fraude electorale; stabili mecanismele primirii, numărării şi legalizării voturilor etc. 2) Tribunalele electorale au şi alte atribuţii în afara celor referitoare la alegeri şi referendum. Astfel, acestea administrează Registrul civil al cetăţenilor cu drept de vot (corespondentul său este Registrul electoral), motiv pentru care unele tribunale se numesc şi „electorale şi al registrului civil" (Peru, Mexic, Panama, Guatemala); înregistrează partidele politice şi iniţiativele legislative populare; soluţionează cererile referitoare la finanţarea campaniei electorale; organizează campanii de informare electorală a cetăţenilor; interpre­ tează uniform dispoziţiile constituţionale referitoare la alegeri. În acelaşi timp, tribunalele electorale au şi competenţe în domeniul penal, judecând procesele legate de săvârşirea unor infracţiuni electorale. 3) Tribunalele electorale utilizează, de regulă, o procedură specifică, ce se bazează pe principiile procesual civile sau penale, după caz, proceduri specifice care se regăsesc în codurile electorale. Majoritatea statelor Americii de Sud şi Americii Latine şi-au adoptat coduri electorale (Ecuador, Mexic, Bolivia, Brazilia, Salvador, Chile etc.). Interesant este că în Salvador este reglementat e-voting-ul (în această ţară alegerile sunt supravegheate de Ministerul de Interne), iar în Argentina este reglementat votul prin corespondenţă, reglementare fundamentată pe întinderea foarte mare a acestui stat. 4) Tribunalele electorale sunt conduse de câte un preşedinte ales de plenul tribu­ nalului, iar uneori, în unele state, este prevăzut şi un vicepreşedinte (Ecuador, Paraguay). Aceste tribunale electorale sunt organizate în structuri interne, care formează organizarea lor internă şi care se grupează în două mari categorii, şi anume: structuri jurisdicţionale, pe de o parte, şi administrative, pe de altă parte. Cât priveşte structurile jurisdicţionale, care uneori sunt denumite comisii permanente sau speciale, ele sunt compuse din judecători, denumiţi, în majoritatea statelor, magistraţi sau miniştri (Brazilia). Numărul acestor judecători este diferit, de la un stat la altul, de regulă fiind între 3 şi 5. În unele state, judecătorii au şi supleanţi (Costa Rica, Guatemala, Mexic). Cât priveşte structurile administrative, ele sunt conduse, de regulă, de un secretar general şi sunt organizate pentru a ajuta activitatea de soluţionare a cererilor formulate în domeniul electoral. 5) În majoritatea statelor din America de Sud şi din America Latină sunt organizate şi îşi desfăşoară activitatea şi tribunale electorale regionale (în statele cu structură unitară Ecuador, Chile - sau în statele cu structuri federale - Mexic, Brazilia). Organizarea şi funcţionarea acestora este asemănătoare cu cea a tribunalelor electorale centrale, dar cu competenţe legate de teritoriul pentru care sunt organizate. 6) În majoritatea statelor din cele două continente, pe lângă tribunalele electorale funcţionează parchete specializate sau nu, dar organizate într-un minister public. 7) În multe state din cele două continente înfiinţarea tribunalelor şi a parchetelor electorale s-a făcut prin constituţiile acestor state, datorită importanţei unor astfel de structuri statale, constituţii denumite „politice" şi prin legile de organizare şi funcţionare ale lor. Necesitatea înfiinţării acestora şi-a găsit sorgintea de condiţiile speciale politico-statale,

275

Partea a VIII-a. Justiţia electorală

condiţii speciale referitoare la starea de incertitudine şi de crize politice, care au dominat viaţa socială, în ţările din cele două continente, până de curând. Spre exemplu, în Ecuador este în vigoare a XIX-a Constituţie din 1998. Prima dintre legile fundamentale a fost adoptată în secolul al XIX-iea, acestea schimbându-se odată cu schimbarea regimului politic, în special ca urmare a unor crize politice, care au fost rezolvate violent sau nu. De altfel, această situaţie specială a statelor din cele două continente a dus la crearea, destul de târzie, a unor asemenea organe de stat. Astfel, cele mai vechi tribunale electorale sunt în Panama (1956) şi Costa-Rica (1965). Majoritatea tribunalelor electorale au fost create între anii 1980 şi 1998, adică în perioada în care au fost adoptate constituţii, pe baza unor proceduri democratice. O situaţie specială o prezintă Salvadorul, unde nu este înfiinţat un tribunal electoral, iar atribuţiile electorale au fost încredinţate spre exercitare Ministerului de Interne, prin Acordul de Pace din 1992, încheiat ca urmare a pacificării vieţii sociale din acest stat. Tabel rezumativ al unor sisteme electorale Ţara

ARGENTINA

AUSTRALIA

AUSTRIA

BOLIVIA BRAZILIA CANADA CHILE COLUMBIA COSTA RICA

Organizează procesul electoral

Răspunde de j ustiţia electorală

Direcţia Electorală Naţională a Ministerului de Interne Comisia Electorală Australiană

Camera Electorală Naţională a Puterii Judecătoreşti Comisia Electorală Australiană (prima instanţă)

Departamentul pentru alegeri al Ministerului de Interne Curtea Electorală Naţională Tribunalul Electoral Superior Elections Canada

Tribunalul Constituţional

Serviciul Electoral Public Registratura Naţională de Stare Civilă Tribunalul Electoral Suprem

Curtea Electorală Naţională Tribunalul Electoral Superior Elections Canada (prima instanţă) Tribunalul Electoral Consiliul Naţional Electoral Tribunalul Electoral Suprem

Control sau supervizare

Alte organisme implicate/coordonator

Poşta, Registrul Electoral Curţile judecătoreşti Federale de drept comun (a 2-a instanţă)

Puterea judecătorească (a 2-a instanţă)

276

DREPTUL ELECTORAL

ECUADOR

Tribunalul Electoral Suprem

Tribunalul Electoral Suprem

ELVEŢIA

Cantoanele

FRANŢA

Ministerul de Interne Tribunalul Electoral Suprem Responsabilii electorali ai administraţiei locale Tribunalul Electoral Naţional Departamentul de Mediu şi administraţia locală Serviciul electoral al Ministerului de Interne Comitetul consultativ electoral Departamentul Electoral al Ministerului Administraţiei Publice Institutul Federal Electoral - IFE

Instanţele de judecată de drept comun Consiliul Constituţional Tribunalul Electoral Suprem Tribunalele administrative

GUATEMALA GERMANIA

HONDURAS IRLANDA

ITALIA

JAMAICA JAPONIA

MEXIC

MAREA BRITANIE NICARAGUA PANAMA PARAGUAY

PERU

Administraţia locală Consiliul Electoral Suprem Tribunalul Electoral Tribunalul Superior de Justiţie Electorală Oficiul Naţional pentru Procese

Direcţia Generală a Registrului Civil, de Identificare şi Evidenţa Populaţiei

Institutul Naţional de Statistică Direcţia Generală a Registrului Cetăţenilor Biroul Federal de Statistică

Tribunalul Electoral Naţional Comitetul de plângeri Instanţele judecătoreşti de drept comun Puterea judecătorească

Tribunalul Electoral Federal al Puterii Judecătoreşti Instanţele de judecată Consiliul Electoral Suprem Tribunalul Electoral Tribunalul Superior de Justiţie Electorală Tribunalul Naţional pentru

Comisia Electorală

Registrul Electoral Direcţia Registrului Electoral Tribunalul Naţional pentru

Registrul Naţional de Identificare şi Stare

277

Partea a VIII-a. Justiţia electorală

PORTUGALIA

REPUBLICA DOMINICANĂ RUSIA

SUEDIA

Electorale ONPE Ministerul de Interne

Alegeri - JNE

Alegeri - JNE

Tribunalul de drept comun

Comisia Naţională pentru Alegeri

Adunarea Electorală Centrală Comisia Electorală Centrală a Federaţiei Ruse

Adunarea Electorală Centrală Comisia Electorală Centrală a Federaţiei Ruse (prima instanţă)

Consiliile orăşeneşti locale Ministerul de Interne

SPANIA

STATELE UNITE ALE AMERICII

Coutings

SALVADOR

Tribunalul Electoral Suprem Curtea Electorală

URUGUAY VENEZUELA

Consiliul Naţional Electoral

Adunarea Electorală Centrală şi Adunările Provinciale Instanţe Puterea judecătorească Tribunalul Electoral Suprem Curtea Electorală

Civilă

Registrul Electoral

Puterea judecătorească (a 2-a instanţă)

Adunarea Electorală Centrală şi Adunările Provinciale Comisia Electorală Federală

Biroul de Cens Electoral

Puterea judecătorească

Tabel privind alegerile organizate de autorităţile executive sau de alte autorităţi publice Ţara AUSTRIA GERMANIA IRLANDA JAPONIA

ALEGERI ORGANIZATE DE EXECUTIV Control sau Organizează procesul Răspunde de electoral justiţia supervizare electorală Tribunalul Departamentul pentru Constituţional alegeri al Ministerului de Interne Tribunalele Responsabilii electorali administrative ai administraţiei locale Comitetul de Departamentul de plângeri Mediu şi administraţia locală Departamentul Electoral al Ministerului Administraţiei Publice

Alte organisme implicate/coordonator

Biroul Federal de Statistică

278 MAREA BRITANIE SUEDIA

DREPTUL ELECTORAL Administraţia locală

Instanţele de judecată

Comisia Electorală

Consiliile orăşeneşti locale

ALEGERILE NU SUNT ORGANIZATE DE EXECUTIV, DAR JUSTIŢIA ELECTORALĂ RĂMÂNE ÎN COMPETENŢA PUTERII JUDECĂTOREŞTI ORDINARE Ţara Control sau Organizează Răspunde de Alte organisme implicate/coordonator justiţia procesul supervizare electorală electoral Comisia Curţile judecătoreşti Comisia AUSTRALIA Electorală Electorală Federale Australiană de drept comun Australiană (prima instanţă) (a 2-a instanţă) Elections Canada Puterea CANADA Elections Canada (prima instanţă) judecătorească (a 2-a instanţă) JAMAICA Puterea Comitetul consultativ judecătorească electoral RUSIA Comisia Comisia Puterea Electorală Electorală judecătorească Centrală a Centrală a (a 2-a instanţă) Federaţiei Ruse Federaţiei Ruse (prima instanţă) ELVEŢIA Cantoanele Instanţele de judecată de drept comun ORGANIZAREA ALEGERILOR SE SUSTRAGE TOTAL PUTERII EXECUTIVE ŞI CELEI JUDECĂTOREŞTI ŞI SE CREEAZĂ ORGANISME AUTONOME ŞI INDEPENDENTE ÎN ACEST SCOP Ţara Organizează Răspunde de Control sau Alte organisme procesul electoral justiţia electorală supervizare implicate/coordonator BOLIVIA Curtea Electorală Curtea Electorală Naţională Naţională BRAZILIA Tribunalul Electoral Tribunalul Electoral Superior Superior CHILE Serviciul Electoral Tribunalul Electoral Public COLUl\.1BIA Registratura Consiliul Naţional Naţională de Stare Electoral Civilă COSTA RICA Tribunalul Electoral Tribunalul Electoral Suprem Suprem ECUADOR Tribunalul Electoral Tribunalul Electoral Direcţia Generală a Suprem Suprem Registrului Civil, de Identificare şi Evidenţa Populaţiei SALVADOR Tribunalul Electoral Tribunalul Electoral Suprem Suprem

279

Partea a VIJI-a. Justiţia electorală GUATEMALA HONDURAS MEXIC NICARAGUA PANAMA PARAGUAY PERU

REPUBLICA DOMINICANĂ URUGUAY VENEZUELA

Tribunalul Electoral Suprem Tribunalul Electoral Naţional Institutul Federal Electoral - IFE Consiliul Electoral Suprem Tribunalul Electoral

Direcţia Generală a Registrului Cetăţenilor

Tribunalul Electoral Suprem Tribunalul Electoral Naţional Tribunalul Electoral Federal al Puterii Judecătoreşti Consiliul Electoral Suprem Tribunalul Electoral

Tribunalul Superior de Justiţie Electorală Oficiul Naţional pentru Procese Electorale - ONPE

Tribunalul Superior de Justiţie Electorală Tribunalul Naţional pentru Alegeri - JNE

Adunarea Electorală Centrală Curtea Electorală Consiliul Naţional Electoral

Adunarea Electorală Centrală Curtea Electorală Puterea judecătorească

Registrul Electoral

Tribunalul Naţional pentru Alegeri - JNE

Direcţia Registrului Electoral Registrul Naţional de Identificare şi Stare Civilă Registrul Electoral

Tabel cuprinzând organele de stat care realizează justiţia electorală în America de Sud şi America Latină Ţara

ARGENTINA BOLIVIA BRAZILIA CHILE COLUMBIA COSTA RICA ECUADOR GUATEMALA HONDURAS JAMAICA MEXIC NICARAGUA PANAMA PARAGUAY PERU PORTUGALIA REPUBLICA DOMINICANĂ SALVADOR URUGUAY VENEZUELA

Realizează justiţia electorală Camera Electorală Naţională a Puterii Judecătoreşti Curtea Electorală Naţională Tribunalul Electoral Superior Tribunalul Electoral Consiliul Naţional Electoral Tribunalul Electoral Suprem Tribunalul Electoral Suprem Tribunalul Electoral Suprem Tribunalul Electoral Naţional Puterea judecătorească Tribunalul Electoral Federal al Puterii Judecătoreşti Consiliul Electoral Suprem Tribunalul Electoral Tribunalul Superior de Justiţie Electorală Tribunalul Naţional pentru Alegeri - JNE Tribunalul de drept comun Adunarea Electorală Centrală Tribunalul Electoral Suprem Curtea Electorală Puterea judecătorească

Partea a IX-a CONTENCIOSUL CONSTITUŢIONAL ELECTORAL ŞI JUSTIŢIA ELECTORAIĂ ÎN ROMÂNIA

CAPITOLUL

I

Contenciosul constituţional electoral şi justiţia electorală în legislaţia actuală din România Secfiun e a I Precizări prealabile referitoare la contenciosul constituţional electoral în legislaţia din România Parte a sistemului electoral, organizarea şi desfăşurarea alegerilor cuprinde şi reguli referitoare la contenciosul electoral atât în ceea ce priveşte alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale, pe de o parte, cât şi în ceea ce priveşte cele locale, pe de altă parte. Normele referitoare la contenciosul electoral pentru alegerile parlamentare şi prezi­ denţiale, sunt norme de drept constituţional şi se regăsesc în prevederile Legii nr. 208/2015 pentru alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum pentru organizare şi funcţio­ narea Autorităţii Electorale Permanente, ale Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, modificată şi completată, ale Legii nr. 115/2015 privind alegerile locale, precum şi în acte normative din domeniul electoral. Cât priveşte natura juridică a contenciosului electoral, se poate spune că este necesară stabilirea ei mai ales datorită caracterului convenţional al terminologiei. Astfel, există asemănări între contenciosul electoral şi contenciosul administrativ, atât în ceea ce priveşte principiile care aplicabile celor două domenii, procedura folosită, cât şi actele supuse verificării. Cu toate acestea există şi deosebiri între cele două tipuri de contencios, deosebiri care se concretizează, în principiu, în organul de stat care emite actul supus verificării. Astfel, organele de stat emitente ale actelor supuse verificării sunt, în principiu, structurile electorale, care au natură juridică constituţională, nu administrativă, cu excepţia a două situaţii, şi anume: cea listelor electorale care se întocmesc de primari şi a cărţilor de alegător care se întocmesc de serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aceste două excepţii însă nu pot afecta opinia exprimată, pentru că operaţiunile realizate, de întocmire a celor două tipuri de acte, nu au caracter electoral, deci de drept constituţional, ci de drept administrativ, iar însărcinarea legală a primarilor şi altor organe de stat, cu efectuarea lor, ţine de tradiţie şi mai ales de atribuţiile legale ale acestora. În aceste condiţii, nu se poate spune că din punctul de vedere al naturii juridice con­ tenciosul electoral ar fi un contencios administrativ, ci având în vedere asemănările şi deosebirile precizate, credem că acesta este o instituţie juridică de drept electoral cu conţinut propriu.

284

DREPTUL ELECTORAL Secfiu n e a a 2 - a Principiile contenciosului electoral român

Din examinarea prevederilor legale care diriguiesc instituţia contenciosului consti­ tuţional electoral în România se pot desprinde principiile care călăuzesc domeniul conten­ ciosului electoral. Aceste principii sunt următoarele: 1) contenciosul electoral constituie o garanţie a organizării şi desfăşurării alegerilor. Contenciosul electoral constituie o garanţie atât pentru exercitarea drepturilor fundamentale politice şi în general pentru drepturile electorale, cât şi pentru operaţiunile electorale. Normele de contencios electoral reglementează procedurile pe baza cărora cetăţenii îşi pot proteja şi exercita drepturile lor fundamentale politice, precum şi celelalte drepturi electorale (dreptul de a fi înscris pe o listă electorală, dreptul de a se înregistra candidatura, dreptul de a efectua operaţiunile concrete de votare potrivit legii etc.). În cazul încălcării acestora, normele de contencios electoral şi penal prevăd măsurile procedurale care pot fi folosite pentru înlăturarea încălcării lor; 2) regulile procedurale ale contenciosului electoral se constituie într-un sistem. Regulile procedurale declanşează, în principiu, patru tipuri de cereri, îndreptate împotriva actelor supuse verificării, şi anume: întâmpinarea, plângerea, contestaţia şi apelul (recursul). Enumerarea făcută reprezintă şi ierarhizarea lor, de la întâmpinare şi plângere, care sunt primele căi de atac, până la (apel) recurs, ierarhizare care caracterizează relaţiile dintre elementele componente ale sistemului. Astfel, împotriva unui act supus verificării se formulează întâmpinare sau plângere. Împotriva soluţiei date în urma rezolvării întâmpinării sau a plângerii se formulează contestaţie, iar împotriva soluţiei date în urma rezolvării contestaţiei se poate formula apel (recurs). De regulă, contestaţiile şi recursurile se soluţionează de către structurile elec­ torale şi de către instanţele judecătoreşti, cu excepţia contestaţiilor care privesc modul de formare şi componenţa birourilor secţiilor de votare şi ale circumscripţiilor electorale şi cele referitoare la încălcarea prevederilor legale sau de deontologie electorală în campania electorală. Legea, în principiu, prevede obligativitatea folosirii tuturor acestor căi de atac, în mod ierarhizat. Judecarea de către instanţele judecătoreşti a cererilor se face potrivit regulilor procesuale civile reglementate pentru ordonanţa preşedinţială, cu participarea obligatorie a procuro­ rului. Împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, care sunt definitive, nu există cale de atac. Aceste hotărâri se comunică, de îndată, Autorităţii Electorale Permanente şi birourilor electorale interesate; 3) îmbinarea regulilor recursului graţios cu cele referitoare la procedura juris­ dicţională. Potrivit acestui principiu, întâmpinările se soluţionează de organul electoral care a emis actul supus verificării şi se referă la activitatea acestuia, contestaţiile de către organul electoral ierarhic superior celui care a emis actul supus verificării şi se referă la activitatea acestuia, de Curtea Constituţională sau de o instanţă judecătorească competentă, după caz, în timp ce, apelul (recursul) se soluţionează numai de către instanţele judecătoreşti competente. Sub sancţiunea nulităţii, în unele cazuri legea prevede necesitatea depunerii

Partea a IX-a. Contenciosul constituţional electoral şi justiţia electorală în România

285

cererilor la un anumit organ de stat. De asemenea, în cazul în care legea nu prevede vreo cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de structurile electorale competente, în urma soluţionării întâmpinărilor, plângerilor sau a contestaţiilor, declarându-le ca fiind definitive, este posibilă atacarea acestora pe baza regulilor de contencios administrativ, prevăzute în Legea nr. 554/2004. O astfel de rezolvare este conformă principiului accesului liber la justiţie, prevăzut în art. 21 din Constituţie. Împotriva hotărârilor definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti, indiferent care sunt acestea, nu există cale de atac [art. 115 alin. (2) din Lege] . Toate hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, pronunţate în cadrul procesului electoral, se comunică de îndată, dacă nu este reglementat un anumit termen, birourilor electorale interesate. 4) anularea alegerilor de către organe ale statului anume desemnate în acest scop. Potrivit legii, anularea alegerilor parlamentare se poate face de Biroul Electoral Central [art. 12 alin. ( l ) lit. h) şi alin. (3) din Legea nr. 208/2015], iar cele prezidenţiale de Curtea Constituţională [art. 146 lit. f) din Constituţie şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 370/2004]. Soluţia legală este firească având în vedere poziţia pe care o vor ocupa, în sistemul constituţional, persoanele a căror alegere este anulată. În al doilea rând, această soluţie, conformă Constituţiei, este în concordanţă cu atri­ buţiile pe care le au cele două organe ale statului a căror activitate este legată de organizarea şi desfăşurarea alegerilor; 5) motivele de anulare a alegerilor trebuie să aibă un caracter rezonabil. Legea stabileşte principiul rezonabilităţii motivelor de anulare, atât în cazul alegerilor parlamentare, cât şi în cazul alegerilor prezidenţiale. Astfel, se prevede că alegerile vor putea fi anulate doar în cazul în care stabilirea rezultatelor acestora a avut loc „prin fraude de natură să modifice atribuirea mandatelor" sau „ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin", după caz, situaţii în care se va dispune repetarea scrutinului ( alegerilor anulate). Aşa cum se poate uşor observa, anularea alegerilor nu se poate face pentru orice fel de fraude, ci doar pentru cele care au un caracter decisiv negativ (de mare amploare) cât priveşte atribuirea mandatelor şi stabilirea ordinii candidaţilor, care vor participa la al doilea tur de scrutin în alegerile prezidenţiale (Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 36 din 4 octombrie 1992); 6) reglementarea unei proceduri, care se desfăşoară cu rapiditate, pentru soluţionarea tuturor cererilor formulate în cadrul contenciosului electoral. Datorită modului în care sunt organizate şi se desfăşoară operaţiunile electorale, Legea prevede proceduri de contencios electoral care trebuie să se realizeze cu rapiditate. Prin­ cipalele mijloace de realizare a acestei rapidităţi sunt termenele scurte de formulare, soluţionare şi de atacare a hotărârilor pronunţate sau chiar lipsa unor asemenea termene. Astfel, sunt prevăzute termene de la 24 de sau de 48 de ore [art. 11 alin. (3), art. 37 alin. (4) şi 59 alin. (2), (7) şi (8) din Legea nr. 208/2015], excepţie fiind termenul de 2 zile [art. 19 alin. (2) din Legea nr. 208/2015] sau de 3 zile [art. 47 alin. (2) şi (3), art. 62 alin. (7) din Legea nr. 208/2015], toate reglementate pentru soluţionarea unor contestaţii formulate în legătură cu conţinutul listelor electorale permanente sau cu în legătură cu modul de formare şi componenţa birourilor electorale.

286

DREPTUL ELECTORAL

Conform art. 116 din Legea nr. 35/2008, modificată şi completată, şi art. 69 din Legea nr. 370/2004, aceste termene, prevăzute pe zile, se calculează din ziua în care încep să curgă şi care este luată în calcul, ,,până inclusiv în ziua când se împlinesc, chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare, până la ora 24,00 a zilei respective". În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale. (Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010 şi Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999) De asemenea, termenele pe ore încep să curgă de la ora 00,00 a zilei următoare. În cazul în care legea nu prevede termene pentru formularea sau soluţionarea, după caz, a întâmpinărilor, a plângerilor şi a contestaţiilor, este necesar să se aibă în vedere faptul că formularea şi soluţionarea acestor cereri de contencios electoral constituţional trebuie să se facă în termene rezonabile, Legea utilizând expresia „de îndată". Caracterul rezonabil al termenelor în cauză rezultă, cu prisosinţă, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi din cea a Curţii Constituţionale a României. Desigur că, situaţia examinată nu se referă, de principiu, la termenele pentru formularea recursurilor, pentru că, de regulă, legea le prevede, însă le priveşte pe cele de soluţionare, pentru care legea nu reglementează nimic, dar ar trebui să o facă, datorită rapidităţii cu care trebuie să se desfăşoare contenciosul electoral constituţional. De asemenea, în cazul în care este necesară utilizarea procedurii de contencios administrativ, termenele sunt cele prevăzute de legea care reglementează această procedură.

II Procedurile de contencios electoral român CAPITOLUL

Se cţiu n e a I Contenciosul electoral şi justiţia electorală din România în prezent Contenciosul electoral reprezintă o instituţie de drept constituţional, cuprinzând norme juridice care reglementează procedura formulării şi soluţionării tuturor cererilor, prin care se invocă încălcări ale regulilor referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, prezidenţiale, dar şi a altor tipuri de alegeri ori a referendumului. În funcţie de felul alegerilor, contenciosul constituţional electoral român poate fi clasificat în: 1) contencios electoral al alegerilor parlamentare; 2) contencios electoral al alegerilor prezidenţiale; 3) contencios electoral al alegerilor europarlamentare; 4) contencios electoral al alegerilor locale; 5) contencios electoral al altor tipuri de alegeri, de care însă nu se ocupă demersul nostru, ci alte ramuri de drept; 6) contencios al referendumurilor. Între primele două categorii de contencios constituţional electoral există multe asemănări, dar şi unele deosebiri, care vor fi relevate în cele ce vor urma. Fiecare dintre primele două categorii de contencios cuprinde mai multe tipuri de proceduri de contencios, grupate şi clasificate în funcţie de felul operaţiunilor electorale de realizat. Astfel, tipurile de proceduri de contencios privesc: a) Registrul electoral, listele electorale şi cărţile de alegător; b) modul de formare şi activitatea birourilor şi a oficiilor electorale; c) candidaturile; d) semnele electorale; e) campania electorală; f) operaţiunile de votare; g) anularea alegerilor. Întrucât, în principiu, operaţiunile electorale sunt aceleaşi atât în cazul tuturor alegerilor parlamentare, prezidenţiale, locale şi europarlamentare procedurile enumerate vor fi exami­ nate împreună, precizându-se însă eventualele deosebiri. Desigur că, în cazul în care legile referitoare la organizarea şi desfăşurarea unui anumit tip de alegeri nu prevăd proceduri specifice, vor fi aplicate şi analizate regulile dreptului comun în domeniul alegerilor parlamentare, şi anume Legea nr. 208/2015. a) Procedura de contencios electoral privind Registrul electoral, listele electorale şi cărţile de alegător. Reglementările legale referitoare la procedura de contencios consti­ tuţional electoral privitoare la Registrul electoral, la listele electorale şi la cărţile de alegător

288

DREPTUL ELECTORAL

sunt, în principiu, aceleaşi în ceea ce priveşte alegerile parlamentare, cele prezidenţiale, cele europarlamentare şi cele locale, cu unele excepţii referitoare la termenele de soluţionare a contestaţiilor. Astfel, în cazul în care se constată omisiuni, înscrieri greşite sau orice alte erori în listele electorale, Legea prevede posibilitatea formulării unor cereri (întâmpinarea şi contestaţia) formulate de alegătorul, care se consideră nedreptăţit, cereri care pot fi grupate, în funcţie de felul listei electorale, după cum urmează: - cereri care se pot formula în legătură cu ambele categorii de liste electorale (perma­ nente şi suplimentare) şi care este regula; - cereri care se pot formula numai în legătură cu listele electorale din străinătate şi care este excepţia. 1. Cât priveşte prima grupare de cereri, pentru listele electorale permanente, întâmpinarea are natura juridică a unui recurs graţios şi se adresează unuia dintre organele de stat care au întocmit lista electorală permanentă, şi anume primarului sau reprezentanţei diplomatice, după caz, care sunt obligaţi să se pronunţe, prin dispoziţie, în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, fără să se prevadă, în cazul tuturor alegerilor, un termen de depunere a întâmpinărilor. Cel nemulţumit poate formula contestaţie împotriva dispoziţiei primarului, care trebuie să fie formulată în cel mult 5 zile de la comunicare. Contestaţia se soluţionează de judecătoria în raza căruia îţi are domiciliul alegătorul, în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare. În cazul alegerilor locale depunerea contestaţiilor trebuie să se facă într-un termen de 24 de ore, iar soluţionarea lor trebuie făcută în termen de cel mult 3 zile. Competenţa teritorială a judecătoriei este în concordanţă cu principiul domiciliului alegătorului, potrivit căruia se întocmesc listele electorale permanente. În ceea ce priveşte listele electorale suplimentare, întâmpinarea se soluţionează de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, fără să se prevadă un termen. Legea nu mai prevede posibilitatea formulării unei contestaţii împotriva soluţiei date în rezolvarea întâmpinării, dar aceasta înseamnă că hotărârea pronunţată în soluţionarea întâmpinării nu ar putea fi atacată. Ca urmare, această hotărâre se poate ataca pe baza regulilor de contencios electoral prevăzute în Legea nr. 554/2004. 2. Cât priveşte cea de-a doua grupare de cereri, în tăcerea Legii cât priveşte formularea unor cereri specifice, sunt aplicabile regulile prevăzute pentru listele electorale din ţară. În Legea anterioară nr. 35/2008, întâmpinările se soluţionau de către şeful misiunii diplomatice sau de înlocuitorul acestuia în termen de 3 zile. Împotriva soluţiilor date se putea formula contestaţie în termen de 5 zile de la comunicarea soluţiei pronunţate, contestaţie care se rezolva de Tribunalul Bucureşti în termen de 3 zile de la înregistrare. Cât priveşte procedura de contencios electoral privitoare la cărţile de alegător, Legea nu reglementează nimic, iar în Legea nr. 35/2008, abrogată, aceasta procedură era asemănătoare cu cea a listelor electorale, Legea stabilind că asemenea proceduri se putea declanşa în legătură cu întocmirea şi eliberarea cărţilor de alegător. Astfel, întâmpinările şi contestaţiile referitoare la întocmirea sau eliberarea cărţilor de alegător se soluţionau de serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor, care întocmea cărţile de alegător şi trebuia să se pronunţe în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare. Împotriva soluţiei date în rezolvarea întâmpinărilor sau a contestaţiilor, Legea

Partea a IX-a. Contenciosul constituţional electoral şi justiţia electorală în România

289

nu prevedea posibilitatea fonnulării unor căi de atac, motiv pentru care se puteau aplica regulile de contencios administrativ. Cât priveşte contenciosul electoral al Registrului electoral, Legea prevede că orice persoană poate solicita informaţii cu privire la datele sale personale, care sunt conţinute în acesta. Împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori din conţinutul Registrului electoral se pot formula întâmpinări, la birourile electorale judeţene sau la filialele teritoriale ale Autorităţii Electorale Permanente competente teritorial, care trebuie să se pronunţe, prin dispoziţie, în termen de 3 zile de la înregistrare. Împotriva dispoziţiei pronunţate se poate formula contestaţie, care se soluţionează în cel mult 3 zile, de către judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul. b) Procedura de contencios electoral privind modul de formare şi competenţa birourilor (oficiilor) electorale. Modul de formare şi componenţa birourilor electorale pot fi contestate în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de constituire sau de completare a acestora, după caz, de către competitorii electorali. Sunt excluse coaliţiile politice electorale, acestea neputând justifica un interes propriu atât timp cât, candidaţii se propun tot de partidele politice şi alianţele acestora care compun coaliţia, şi nu de coaliţii. În plus, acestea nu au personalitate juridică şi, deci, nu pot sta în instanţă. Având în vedere rapiditatea cu care trebuie să fie soluţionate aceste contestaţii, legea a limitat termenul de formulare a lor la 48 de ore. Ca regulă, soluţionarea contestaţiilor se face de structurile electorale ierarhic supe­ rioare, şi anume: de către biroul electoral de circumscripţie, dacă ele privesc birourile secţiei de votare, de Biroul Electoral Central, dacă privesc birourile electorale de circumscripţie, şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă privesc Biroul Electoral Central. În cazul birourilor electorale ale secţiilor de votare din municipiul Bucureşti, contestaţiile se soluţionează de birourile (oficiile) electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care există doar în acest municipiu, pentru sectoarele sale, iar contestaţiile referitoare la birourile (oficiile) electorale de către Biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti. Legea prevede că toate contestaţiile se soluţionează în termen de 2 zile de la înregis­ trarea lor, cu excepţia alegerilor locale pentru care nu se prevede un astfel de termen, iar hotărârea pronunţată este definitivă. Desigur că, în cazul în care hotărârea este „definitivă" la nivelul unei structuri electorale, această hotărâre va putea fi atacată potrivit regulilor de contencios administrativ. c) Procedura de contencios electoral privind candidaturile. Această procedură de contencios electoral se poate declanşa în cazul unor hotărâri de admitere sau de respingere a înregistrării candidaturilor, prin formularea unor contestaţii de către cetăţenii români, partidele politice şi alianţele acestora. Sunt excluse coaliţiile electorale, întrucât acestea nu au calitatea de persoane juridice şi deci nu pot sta în instanţă ca părţi cu capacitate procesuală activă sau pasivă. Legea reglementează regimuri diferite pentru candidaturile parlamentare şi pentru alegerile prezidenţiale. 1. Contestarea candidaturilor parlamentare. Legea supune aceste contestaţii unor condiţii de formă: numele şi prenumele contestatorului, adresa şi calitatea acestuia, numele

290

DREPTUL ELECTORAL

şi prenumele candidatului, expunerea temeiurilor contestaţiei, data şi semnătura contesta­ torului, indicarea persoanei desemnate să-l reprezinte, dacă este cazul. Termenul de formulare a contestaţiilor este de 48 de ore de la expirarea termenului de depunere a candidaturilor, atât în cazul acceptării candidaturilor, cât şi îl cel al respingerii candidaturii. Soluţionarea contestaţiilor este de competenţa Tribunalului Bucureşti sau a tribu­ nalului în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală în cauză, după caz, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Soluţionarea contestaţiilor referitoare la candidaturile pentru circumscripţia electorală pentru cetăţenii români cu domiciliul în străinătate este de competenţa Tribunalului Bucureşti. Împotriva hotărârilor pronunţate în urma soluţionării contestaţiilor, se poate formula apel, în termen de 48 de ore, care curge de la pronunţare, pentru că hotărârile nu se comunică la instanţa ierarhic superioară competentă. Apelul se soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către curţile de apel, iar hotărârea pronunţată este definitivă. Contestaţiile şi recursurile se depun direct la instanţa competentă să le soluţioneze, prin derogare de la dreptul comun, sub sancţiunea nulităţii. Această regulă legală este firească, pentru că ne aflăm în cadrul contenciosului electoral constituţional. Candidaturile definitive se afişează şi se dispune imprimarea lor pe buletinele de vot. 2. Contestarea candidaturilor pentru alegerile prezidenţiale. Partidele politice, alianţele lor şi cetăţenii pot contesta, în scris, înregistrarea sau neînregistrarea candida­ turilor într-un termen de cel mult 20 de zile înainte de data alegerilor. Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că termenul de contestare a candida­ turilor este de decădere (Decizia nr. 34 din 11 septembrie 1992; Decizia nr. 3 din 11 septembrie 1992). De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că forma scrisă a contestaţiei este o condiţie de validitate a acesteia, a cărei neîndeplinire lasă fără efecte contestaţiile formulate (Hotărârea nr. 2 din 1 septembrie 1992). Contestaţia, care poate fi denumită şi altfel, conţinutul fiind determinat, se depune la Biroul Electoral Central, care o va înainta, spre soluţionare, în termen de 24 de ore de la înregistrare, Curţii Constituţionale, împreună cu dosarul candidaturii. Întrucât legea nu prevede vreo sancţiune dacă depunerea se face direct la Curtea Constituţională, o asemenea operaţiune, dacă se realizează, îşi va produce efecte, Curtea urmând să solicite înaintarea dosarului candidaturii. Firesc, în acest caz se va pierde timp, ceea ce nu este de dorit. În faţa Curţii Constituţionale legea reglementează o procedură de urgenţă, firească întrucât ne aflăm într-o procedură electorală, contestaţia urmând să fie soluţionată în termen de 48 de ore de la înregistrare. Soluţia pronunţată este definitivă şi se publică ca atare în Monitorul Oficial al României. Dispoziţia este firească, având în vedere importanţa demnităţii pentru care au fost organizate alegerile, dar şi faptul că legea reglementează regula publicităţii candidaturii, care este o condiţie de formă a acesteia. Este normal ca alegătorii care au luat la cunoştinţă despre înregistrarea candidaturilor să cunoască şi soluţia Curţii Constituţionale, care poate să dispună anularea înregistrării făcute de Biroul Electoral Central. A doua zi, după expirarea termenului de soluţionare a contestaţiilor (48 de ore), Biroul Electoral Central comunică birourilor electorale de circumscripţie „candidaturile definitive

Partea a IX-a. Contenciosul constituţional electoral şi justiţia electorală în România

291

înregistrate", în ordinea depunerii lor. Prin „candidaturile definitive înregistrate" se înţeleg candidaturile în legătură cu care contestaţiile au fost respinse şi cele care nu au fost contestate în condiţiile legii. 3. Contestarea candidaturilor pentru alegerile locale se realizează potrivit unei proceduri asemănătoare cu aceea reglementată pentru alegerile parlamentare, cu unele elemente de specific. Astfel, atât acceptarea, cât şi respingerea candidaturilor pot fi con­ testate de către competitorii electorali, în termen de 48 de ore de la afişarea candidaturilor sau de la respingerea lor, după caz. Contestaţiile trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de formă reglementate pentru alegerile parlamentare. Soluţionarea acestor contestaţii se face de judecătoria sau tribunalul în raza teritorială în care se află circumscripţia elec­ torală, în termen de 48 de ore de la depunerea lor. Competenta materială este stabilită în funcţie de nivelul local sau judeţean al candidaturilor. Împot�iva soluţiilor pronunţate de judecătorii sau tribunale, după caz, se poate formula apel, în termen de 24 de ore de la înregistrarea acestuia. Soluţionarea apelului se face de către instanţa judecătorească competentă ierarhic superioară celei care s-a pronunţat în soluţionarea contestaţiilor, în termen de 24 de ore de la înregistrarea sa. Prin excepţie de la regulile procesual civile, contestaţiile şi recursurile se depun la instanţa competentă teritorial şi material să le soluţioneze, sub sancţiunea nulităţii lor. 4. În cazul alegerilor europarlamentare procedura de contestare a candidaturilor este cu totul diferită faţă de celelalte tipuri de alegeri, datorită specificului candidaturilor, motiv pentru care va fi analizată în partea rezervată organizării şi desfăşurării lor. d) Procedura de contencios electoral privind înregistrarea semnelor electorale. Împotriva înregistrării semnelor electorale ale partidelor politice, alianţelor acestora sau ale candidaţilor independenţi se pot formula contestaţii în termen de 3 zile, care curge de la expirarea a 5 zile de la data depunerii semnelor electorale. Contestaţia se soluţionează de Tribunalul Bucureşti în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare. Hotărârea pronunţată se comunică părţilor şi „de îndată" Biroului Electoral Central şi este definitivă. Pentru alegerile locale nu sunt prevăzute reguli referitoare la contestarea semnelor electorale, motiv pentru care sunt aplicabile cele care formează dreptul comun în domeniul electoral. După rămânerea lor definitivă Biroul Electoral Central le aduce la cunoştinţă publică şi le comunică în vederea imprimării lor pe buletinele de vot. Legea nr. 208/2015 prevede o serie de importante condiţii referitoare la semnele electorale, în legătură cu care se pot pronunţa hotărâri de Tribunalul Bucureşti. Astfel, ele trebuie să se deosebească clar de cele anterior înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi simboluri grafice, oricare ar fi figura grafică geometrică în care sunt încadrate; nu pot fi contrare ordinii de drept şi nu pot reproduce sau combina, cu unele excepţii, simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale organelor internaţionale ori ale cultelor religioase; nu pot fi utilizate semnele electorale folosite în alegerile anterioare de alte partide politice, alianţe ale lor ori de candi­ daţi independenţi, decât cu acordul scris al acestora; când un semn electoral este solicitat de mai mulţi, acesta va fi acordat celui care l-a înregistrat primul; semnele electorale ale unor competitori electorali, înregistrate legal începând cu anul 1990, le aparţin de drept dacă le-au folosit primii şi nu pot fi însuşite sau utilizate de alţi competitori electorali, decât cu consimţământul celor care le-au aparţinut.

292

DREPTUL ELECTORAL

e) Procedura de contencios electoral privind campania electorală. Procedura de contencios electoral constituţional privind campania electorală este diferită în funcţie de felul alegerilor parlamentare sau prezidenţiale. 1. Alegerile parlamentare, locale şi europarlamentare. Birourile electorale de circumscripţie veghează la corecta desfăşurare a campaniei electorale în circumscripţiile electorale în care funcţionează secţiile de votare. În acest scop, acestea soluţionează plân­ gerile referitoare la împiedicarea unui competitor electoral, care participă la alegeri, de a-şi desfăşura campania electorală. Cu ocazia soluţionării plângerilor, birourile electorale de circumscripţie pot sesiza organele de stat competente pentru a lua măsuri administrative sau pentru a aplica sancţiuni contravenţionale sau penale, după caz, în cazul în care consideră că este necesară luarea unor asemenea măsuri. Împotriva soluţiilor date în rezolvarea plângerilor se pot formula contestaţii, care se solu­ ţionează de Biroul Electoral Central, în termen de 48 de ore, iar în cazul alegerilor locale, de 3 zile. Hotărârile pronunţate de Biroul Electoral Central sunt definitive. O asemenea regulă apare ca fiind neconstituţională faţă de prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, pentru că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului la liber acces la justiţie al cetăţenilor. Soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor trebuie să se facă în termen de cel mult 3 zile de la înregistrarea lor, iar hotărârile pronunţate se afişează, în mod vizibil, la sediul biroului electoral care le-a pronunţat. 2. Alegerile prezidenţiale. Legea nr. 370/2004, modificată şi completată, în art. 42 alin. (3)-(7), prevede că în legătură cu desfăşurarea campaniei electorale prezidenţiale se pot formula plângeri, în aceleaşi condiţii ca şi pentru campania electorală parlamentară. Împotriva hotărârilor pronunţate pentru rezolvarea plângerilor se pot formula con­ testaţii care, de data aceasta, se vor soluţiona de Curtea Constituţională, şi nu de Biroul Electoral Central, în termen de 3 zile de la sesizare. Această competenţă este conformă prevederilor art. 146 lit. f) din Constituţie, iar procedura pe care Curtea Constituţională o urmează este reglementată de art. 38 din Legea nr. 4 7/1992, republicată. f) Procedura de contencios electoral privind operaţiunile de votare, de deschidere a urnelor, de numărare a voturilor şi de încheiere a proceselor-verbale. Cât priveşte realizarea acestor operaţiuni electorale, Legea reglementează posibilitatea formulării unor întâmpinări şi contestaţii, stabilind câteva reguli importante, şi anume: - întâmpinările şi contestaţiile se pot formula în tot timpul operaţiunilor de votare, de către candidaţi, membrii biroului secţiei de votare, de alegători sau de observatorii acreditaţi, în perioada de la deschiderea urnelor şi până la încheierea votării de către alegători; - întâmpinările se pot formula în scris, iar în acest caz este reglementată obligaţia primirii lor. Ele trebuie să fie soluţionate, ,,de îndată", de structura electorală a cărui activitate formează obiectul întâmpinării - biroul secţiei de votare, fără să se prevadă că soluţionarea trebuie făcută de preşedintele acestui birou electoral. În cazul în care biroul ar constata o greşeală în cadrul activităţii sale, legate de rezultatele votării, credem că acesta ar putea lua măsurile care se impun şi din proprie iniţiativă. Soluţiile pronunţate nu pot fi atacate cu contestaţie;

Partea a IX-a. Contenciosul constituţional electoral şi justiţia electorală în România

293

- contestaţiile au un regim specific în acest domeniu. Astfel, legea prevede obligativi­ tatea prezentării lor preşedintelui biroului secţiei de votare, care va trebui să confirme pri­ mirea contestaţiei. În acest scop, contestaţiile vor fi soluţionate „de îndată" de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare. Legea nu mai prevede posibilitatea declanşării recursului administrativ ierarhic, tocmai datorită rapidităţii cu care trebuie să se desfăşoare procesul electoral. Aceste reglementări referitoare la alegerile parlamentare sunt aplicabile şi alegerilor prezidenţiale. Firesc, chiar dacă Legea nu prevede, biroul secţiei de votare trebuie să aibă o evidenţă a întâmpinărilor şi a contestaţiilor, cuprinzând şi dovezile eliberate. Această procedură se aplică alegerilor parlamentare, prezidenţiale şi locale. În cazul alegerilor europarlamentare, Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European prevede, în art. 46 alin. (1 7), doar regula generală potrivit căreia sesizările formulate trebuie primite de preşedintele sau de locţiitorul acestuia, motiv pentru care la soluţionarea lor vor fi aplicate regulile dreptului comun în domeniul alegerilor. g) Procedura de contencios electoral privind anularea alegerilor. Legea reglemen­ tează regimuri diferite cât priveşte anularea alegerilor parlamentare şi a celor prezi­ denţiale. 1. Alegerile parlamentare, locale şi europarlamentare. Din punctul de vedere procedural, anularea presupune următoarele: - formularea unor cereri de anulare a alegerilor, către Biroul Electoral Central, care poate fi făcută numai de competitorii electorali, participanţi la alegeri în circumscripţia electorală în cauză, după caz; - termenul în care pot fi formulate este de 48 de ore de la încheierea votării, sub sancţiunea decăderii; - cererea formulată trebuie să fie temeinic motivată şi însoţită de dovezile, pe care se întemeiază, iar lipsa probelor atrage respingerea cererii; - cererea nu poate fi formulată de cel implicat în producerea fraudei electorale; - cererea poate fi formulată şi admisă doar dacă frauda electorală îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Prin fraudă electorală în alegerile parlamentare se înţelege, conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 208/2015, ,,orice faptă încriminată de lege care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus pentru un competitor electoral.". Anularea alegerilor parlamentare se poate face doar în condiţiile art. 12 alin. (3) din Legea electorală. Legea electorală anterioară nr. 35/2008 cuprindea, în acest domeniu o contradicţie, şi anume: în art. 15 alin. (1) anularea alegerilor parlamentare se putea dispune de Biroul Electoral Central, într-o secţie de votare, în timp ce, conform art. 15 alin. (3) cererea de anulare a alegerilor parlamentare se putea face pentru un colegiu uninominal. Desigur că, această contradicţie trebuia soluţionată de lege ferenda, ceea ce de fapt s-a şi făcut prin Legea nr. 208/2015. În ceea ce priveşte alegerile locale, prezidenţiale şi a celor europarlamentare, frauda electorală este definită ca fiind acea faptă de natură a modifica atribuirea mandatelor

294

DREPTUL ELECTORAL

în circumscripţia electorală respectivă [art. 39 lit. h) din Legea nr. 115/2015, art. 25 lit. g) din Legea nr. 33/2007 şi art. 146 lit. f) din Constituţie]. În cazul alegerilor prezidenţiale, anularea alegerilor se realizează însă de către Curtea Constituţională; - dacă pentru soluţionare sunt necesare verificări de fapt, acestea se efectuează în prezenţa unui judecător, care este membru al Biroului Electoral Central, şi nu în ziua alegerilor; - rezolvarea cererii de Biroul Electoral Central se face până la publicarea rezul­ tatelor alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Trebuie menţionat că, în cazul alegerilor locale şi europarlamentare legile de organizare şi de desfăşurare a acestora nu prevăd proceduri specifice, motiv pentru care se vor aplica regulile dreptului comun în domeniul electoral. 2. Alegerile prezidenţiale. Din punctul de vedere procedural, anularea presupune, la rândul ei, următoarele: - o cerere motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază şi care să fie formulată în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării; - soluţionarea cererii se face de Curtea Constituţională până la data legală pentru aducerea la cunoştinţă publică a rezultatelor alegerii, întrucât firesc şi o asemenea decizie de anulare trebuie să fie cunoscută; - cererea nu poate fi făcută de cel implicat în producerea fraudei electorale; - efectul admiterii cererii este cel de anulare a alegerilor, indiferent în care tur de scrutin, şi repetarea acestora în a doua duminică de la data anulării; - cererea poate fi făcută doar dacă frauda electorală a fost de natură să modifice atribuirea mandatului sau ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin.

Se c[iu n e a a 2 - a Contenciosul electoral ş i justiţia electorală din România în perspectivă. Propuneri de lege ferenda Din analiza comparată şi din cea a dispoziţiilor legale româneşti, în vigoare, referitoare la contenciosul constituţional electoral şi la justiţia electorală, în diferite state ale lumii şi în România, a rezultat, cu prisosinţă, necesitatea revizuirii întregii legislaţii electorale din ţara noastră. Această revizuire trebuie să aibă ca obiect transformarea profundă a sistemului nostru electoral care, în anumite privinţe, trebuie să ajungă până la înlocuirea unor instituţii de drept electoral. Ca urmare, doctrina trebuie şi ea să se adapteze acestor transformări şi să ofere soluţiile corespunzătoare experienţei unor state, mai ales a celor din Uniunea Europeană. În acest sens, ne permitem să propunem câteva măsuri care ar avea drept finalitate transformarea benefică a sistemului nostru electoral, în speranţa că aceste propuneri vor fi agreate ca fiind de lege ferenda. a) În primul rând este necesară o modificare structurală în cadrul sistemului electoral. În acest sens, trebuie separat sistemul organelor de stat care organizează şi care se ocupă de desfăşurarea efectivă a alegerilor, inclusiv de numărarea voturilor, de sistemul organelor de

Partea a IX-a. Contenciosul constituţional electoral şi justiţia electorală în România

295

stat care soluţionează cereri referitoare la încălcarea normelor legale privitoare la alegeri. De altfel, aşa cum deja s-a arătat, în majoritatea sistemelor constituţionale din lume, există o asemenea separare, care este nu numai firească, dar este şi conformă principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel, ca regulă constituţională şi legală, organizarea şi desfăşurarea alegerilor sunt în sarcina executivului, în special a Guvernului. Cum executivul nu poate şi nu trebuie să fie judecător în propria cauză, iar justiţia se realizează de autorităţile jude­ cătoreşti, cererile, indiferent cum se numesc acestea, referitoare la încălcarea normelor legale electorale, trebuie să fie soluţionate de judecători, şi nu de agenţi ai executivului. O asemenea necesitate se bazează şi pe faptul că perpetuarea unui sistem care să nu ţină cont de argumentele deja expuse, ar avea drept consecinţă menţinerea ridicată şi chiar creşterea numărului de stări conflictuale, rezultate din procesul electoral, ceea ce nu are efecte benefice asupra democraţiei însăşi într-o societate organizată statal. Explicarea unui astfel de argument este uşor de făcut în ţara noastră, având în vedere că din birourile şi oficiile electorale fac parte atât judecători, cât şi reprezentanţi politici, ultima categorie repre­ zentând majoritatea la votarea hotărârilor pronunţate de aceste structuri electorale. Desigur că, reprezentanţii politici nu vor vota decât conform intereselor lor politice, cu toate că hotărârile care trebuie pronunţate de către birourile sau oficiile electorale din care fac parte trebuie să fie conforme doar legii. Urmarea este că legea este înlăturată, iar principiul constituţional al statului de drept este încălcat. b) Sistemul de organe de stat care se ocupă de organizarea şi desfăşurarea efectivă a alegerilor ar trebui să fie format din actualele birouri electorale ale secţiilor de votare, birourile electorale de circumscripţie, ajutate de prefecţi, primari, serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor. Deosebirea faţă de actualul sistem constă în atribuţiile pe care le pot avea birourile şi oficiile electorale, în ceea ce priveşte organul de stat de coordonare, în componenţa şi în modul de desemnare a membrilor lor. În ceea ce priveşte atribuţiile, birourile electorale ale secţiilor de votare vor trebui să aibă doar atribuţii de conducere a tuturor operaţiunilor electorale de votare la secţiile de votare, să numere voturile şi să consemneze rezultatele votării în procese-verbale. Birourile electorale de circumscripţie vor trebui să centralizeze rezultatele votării în circumscripţia electorală în care sunt organizate. Coordonarea activităţii lor, dar şi centralizarea pe întreaga ţară a voturilor exprimate, ar trebui să se facă de Autoritatea Electorală Permanentă, care să devină autoritate autonomă şi independentă în sistemul statal. În acest sens, doar Parlamentul ar putea să examineze şi să aprobe raportul anual de activitate şi pe cel referitor la fiecare alegere coordonată. Un asemenea sistem este promovat de un tip de scrutin majoritar uninominal. Desemnarea membrilor birourilor electorale ar trebui să fie făcută de comunităţile locale, din unitatea administrativ-teritorială, în care ele funcţionează şi să fie ori ad-hoc, ori să aibă un anumit grad de permanenţă, în sensul că aceştia să fie aleşi pentru un mandat determinat, dar să fie convocaţi doar în cazul organizării şi desfăşurării unor alegeri. O astfel de modalitate de desemnare ar mări încrederea alegătorilor, locuitori ai unităţilor administrativ-teritoriale, în cei care compun birourile electorale şi, astfel, absenteismul ar putea scădea.

296

DREPTUL ELECTORAL

Conducerea Autorităţii Electorale Permanente ar trebui, pe cale de consecinţă, să fie aleasă de Parlament şi să fie formată dintr-un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, unul să coordoneze logistica electorală şi organizarea alegerilor şi un altul documentarea, studiile în domeniul electoral şi întregul proces legislativ şi juridic în domeniul electoral. Desigur că, pregătirea celor care vor conduce Autoritatea trebuie să fie una corespunzătoare domeniul pe care îl vor servi. Autonomia şi independenţa Autorităţii Electorale Permanente trebuie să se manifeste în aprobarea bugetului propus, în recrutarea personalului necesar şi în aprobarea de către Parlament a regulamentului său de organizare şi de funcţionare. Autoritatea Electorală Permanentă ar trebui să coordoneze întregul sistem de organizare şi desfăşurare a alegerilor, să stabilească ce formaţiuni politice au atins pragul electoral şi, eventual, să repartizeze resturile rezultate după atribuirea mandatelor de către birourile electorale de circumscripţie. Printr-un astfel de sistem închegat se evită aservirea organizării şi desfăşurării alege­ rilor, tuturor influenţelor politice; se măreşte încrederea cetăţenilor în sistemul electoral, micşorându-se absenteismul electoral; se elimină amestecul de atribuţii care există în prezent între Autoritate şi Biroul Electoral Central; se reduce starea conflictuală, care se manifestă, în prezent, în cadrul birourilor electorale şi se realizează un climat de pace electorală, necesară bunei desfăşurări a unor alegeri corecte. c) Sistemul de organe de stat care soluţionează cererile referitoare la încălcarea normelor legale privitoare la alegeri. Un asemenea sistem trebuie să fie compus din instanţe judecătoreşti speciale sau specializate în domeniul electoral, asemănătoare, în special, modelului mexican şi al statelor din America de Sud sau America Latină. Desigur că, o astfel de specializare este necesară având în vedere caracterul specific al relaţiilor sociale referitoare la alegeri. Aceste instanţe vor putea avea atribuţii legate de suprave­ gherea alegerilor, validarea rezultatelor votării, anularea alegerilor pentru săvârşirea unor fraude electorale, dar şi atribuţii legate de înregistrarea cetăţenilor în registrele electorale şi în listele electorale, a partidelor politice în registrele de partide politice sau de alianţe şi coaliţii formate de acestea; de referendum, de iniţiativa legislativă populară; de imposi­ bilitatea validării mandatelor pentru nedepunerea rapoartelor financiare de către managerii financiari. Structurarea acestor instanţe ar putea fi făcută într-un sistem separat al activităţii judecătoreşti sau ca secţii speciale ale actualelor instanţe judecătoreşti. Ca urmare, se realizează o adevărată justiţie electorală. Rolul Curţii Constituţionale în supravegherea alegerilor prezidenţiale ar trebui să rămână cel actual, iar atribuţiile acesteia ar trebui să se întărească prin preluarea celei referitoare la judecarea penală a Preşedintelui României. O astfel de atribuţie se impune faţă de experienţa altor state în domeniu, dar şi faţă de natura politico-jurisdicţională a Curţii Constituţionale. Alături de acest sistem de instanţe judecătoreşti speciale ar trebui să existe şi procurori specializaţi în domeniul electoral. d) Normele legale care vor reglementa substanţial şi procedural cele două sisteme de organe de stat ar trebui să fie cuprinse într-un cod electoral, care se găseşte ca adoptat sau este în curs de adoptare, în majoritatea statelor lumii. Un astfel de cod este mult mai tehnic decât un act normativ obişnuit, spre exemplu o lege - ca act juridic al Parlamentului, iar alegerilor le este necesară o reglementare tehnică, şi nu una politică. De altfel, un astfel de Cod ar trebui să aibă un caracter general şi să poată fi detaliat prin alte acte normative, acte

Partea a IX-a. Contenciosul constituţional electoral şi justiţia electorală în România

297

normative care ar putea să reflecte orientările politice dintr-un anumit moment dat în aşa fel încât modificarea sau completarea lui să se facă extrem de rar şi când este cu adevărat necesar. Se va realiza, astfel, o foarte mare stabilitate a reglementării relaţiilor sociale din domeniul electoral. Neînţelegerea necesităţii asigurării unei asemenea stabilităţi poate duce la situaţia de degringoladă, în care se află şi s-a aflat Codul fiscal. Codul electoral ar trebui să cuprindă norme care să reglementeze tipul de scrutin, care este unul dintre aspectele tehnice ale alegerilor. Desemnarea tipului de scrutin optim nu se poate face, însă, decât după stabilirea finalităţii pe care trebuie să o aibă alegerile şi care este de natură politică. Stabilirea finalităţii alegerilor, datorită naturii sale politice, nu se poate face decât la nivel naţional, printr-o dezbatere între actorii politici şi statali. După stabilirea acestui foarte important aspect politic, se poate determina uşor tipul de scrutin corespunzător finalităţii stabilite, care este aspectul tehnic al alegerilor, detenninare care poate fi făcută de Autoritatea Electorală Permanentă şi propusă spre adoptare în Codul electoral. Adoptarea unui Cod electoral ar trebui să aibă efect doctrinar în argumentarea, dacă acest lucru mai era necesar, constituirii unei noi ramuri de drept, şi anume a dreptului electoral, separat de dreptul constituţional şi instituţiile politice. Se va realiza astfel o preluare a experienţei doctrinare, care există în alte state, în domeniul dreptului (Franţa, Germania, Suedia). Prezentele propuneri au menirea de a lansa o discuţie doctrinară în domeniul sistemului electoral, care este şi va trebui să rămână deschisă exprimării tuturor opiniilor argumentate.

Partea a X-a REFERENDUMUL

CAPITOLUL

I

Trăsăturile, definiţia şi clasificarea referendumurilor constituţionale şi legislative În cadrul procedurii de adoptare şi de revizuire a constituţiilor sau a celei legis­ lative, unele sisteme constituţionale au instituţionalizat referendumul (Elveţia, în mod special, Italia, Franţa, Irlanda). Referendumul este utilizat şi pentru numirea sau pentru revocarea unor persoane în anumite funcţii sau demnităţi publice (SUA, Elveţia). Referendumul este consecinţa îmbrăţişării democraţiei directe şi nu a celei repre­ zentative, chiar dacă prima nu mai este utilizată, singură, în niciun stat. Democraţie directă pură a existat doar în spiritul lui Jean Jacques Rousseau, care arăta că „Luat acest termen în rigoarea accepţiunii sale, nu a existat niciodată o adevărată democraţie şi nu va exista niciodată. Ea este contrară ordinii naturale, pentru că majoritatea guvernează şi minoritatea trebuie să fie guvernată." (Jean Jacques Rousseau) În doctrina franceză (Francis Hamon) au fost evidenţiate unele trăsături ale referen­ dumului constituţional şi legislativ, care au stat la baza opiniei noastre şi care sunt urmă­ toarele: - referendumul este o consultare la scară mare, adică o consultare la care fiecare membru interesat al corpului electoral este invitat să participe, să delibereze şi să decidă. Prin această trăsătură referendumul trebuie să fie diferenţiat de sondajele de opinie şi de plebiscit; - referendumul presupune existenţa unui cod prestabilit, care se concretizează într-o serie de reguli, în mare parte cunoscute şi într-un buletin cu întrebări ferme şi clare, la care participanţii trebuie să poată răspunde. Ca urmare, prin referendum nu se pot exprima stări sufleteşti, ci opţiuni politice ale cetăţenilor, motiv pentru care acesta trebuie să se diferenţieze de anchetele publice; - referendumul poartă asupra unui obiectiv real, şi nu personal şi, ca urmare, nu poate fi plebiscitar şi nici nu poate avea o funcţie confirmatorie. Prin referendum este necesar să se rezolve o problemă, să se adopte un act normativ sau să se aleagă un reprezentant. Ca urmare, în practică este greu de făcut diferenţa între alegeri şi referendum sau între a alege şi a vota, cu excepţia invocării înţelesului celor două verbe; - referendumul implică participarea cetăţenilor cu drept de vot la luarea deciziilor, în mod deliberativ, participare care nu întotdeauna îi interesează direct pe aceştia, motiv pentru care procentele de participare la referendum variază de la o etapă la alta şi de la un stat la altul; - referendumul presupune ca poporul sau o colectivitate umană să rezolve o problemă printr-o soluţie legislativă completă sau prin diferite principii pe baza cărora să se întocmească o propunere legislativă. Cele două posibilităţii de soluţionare a problemei trebuie supuse referendumului, adică deciziei poporului. Ca urmare, ca principiu, referendumul nu este şi nici nu poate fi o simplă consultare a poporului fără ca acesta să poată decide în virtutea calităţii sale de deţinător a suveranităţii (puterii). Desigur că, de la

302

DREPTUL ELECTORAL

caz la caz, poporul poate să fie şi consultat, numai că în această situaţie regimul juridic aplicabil este diferit şi se bazează pe decizia autorităţilor publice de a consulta poporul şi porneşte de la o asemenea decizie asupra unor probleme importante ale societăţii. Pe cale de consecinţă, referendumul poate fi definit ca fiind totalitatea procedurilor, prin care cetăţenii sunt invitaţi să participe, fiecare în mod individual, în funcţie de un cod prestabilit, pentru rezolvarea unei probleme cu caracter real, şi nu personal, pusă poporului sau unei colectivităţi locale, doar cu titlu deliberativ. Numai plebiscitul ar putea avea un scop consultativ. Pentru a lămuri ceea ce însemnă, în concret, un referendum este necesar, arăta Francis Hamon, să se examineze: cadrul în care se organizează şi desfăşoară acesta, mai precis cate­ goriile de referendumuri, clasificarea lor; obiectul referendumului şi sistemul de iniţiativă (care sunt cei care initiază, cei care întocmesc actul sau întrebările care se pot pune). În ceea ce priv�şte cadrul, referendumurile, clasificate în funcţie de aria pentru care sunt organizate, sunt locale şi naţionale. Referendumul naţional este acel referendum organizat la nivelul unui stat unitar sau al unui stat federal, referitor la probleme care interesează, în mod special, colectivităţile statale, naţionale. Referendumul local este acel referendum organizat în unităţile administrativ-teritoriale ale unui stat unitar sau ale unor state federate, care formează un stat federal, referitor la probleme care interesează, în mod special, colectivităţile locale. Statele cu autonomie locală dezvoltată şi cele federate dintr-un stat federal creează cadrul cel mai bun pentru organizarea unui asemenea referendum. În primul exemplu de state, totuşi este necesar, pentru a se realiza scopul urmărit, să se cunoască foarte bine noţiunea de „probleme locale", iar în al doilea caz, cadrul este favorabil pentru că poporul statelor federale este conceput, în mod necesar, divizibil şi astfel se pot organiza referen­ dumuri la orice nivel local, mai ales, de regulă, în cadrul unor colectivităţi umane mici, reduse, ca număr de locuitori şi ca întindere teritorială. De altfel, democraţia directă s-a dezvoltat, mai ales, în colectivităţi mici, cum este cazul comunelor şi al Cantoanelor din Elveţia. Uneori, referendumurile locale nu sunt întotdeauna legate doar de problemele locale, ci acestea pot constitui şi mijloace de presiune asupra puterii politice naţionale, a autorităţilor publice naţionale într-un domeniu care ţine de sfera autonomiei locale, cum au fost, spre exemplu, referendumurile locale organizate în anul 1982, în SUA, referitoare la îngheţarea arsenalelor nucleare sovietice şi americane, referendumuri care au avut o mare influenţă la nivel naţional asupra politicii nucleare a SUA. Referendumurile locale nu scapă, uneori, de politizare asupra unor probleme care apar în mod constant, iar cele nationale se pot referi la probleme diverse, dar de nivel national. În ceea ce priveşte obîectul referendumurilor, acesta constă în problema asupr� căreia cetăţenii decid. Obiectul este definit atât din punctul de vedere formal, cât şi din cel material. Din punctul de vedere formal, obiectul unui referendum se referă la: Constituţie, lege, acte administrative şi instrumente internaţionale. Din punctul de vedere material, acelaşi obiect, se referă la conţinutul actului formal supus referendumului, adică la subiectul reglementat. În ceea ce priveşte aspectul formal, în mod firesc referendumul referitor la actele administrative este puţin întâlnit la nivel naţional, faţă de cel local, mai ales că el are ca scop aplicarea legii. Referendumul referitor la instrumentele internaţionale se organi­ zează la nivel naţional şi poate fi considerat o specie a celui legislativ. Referendumul

Partea a X-a. Referendumul

303

legislativ este mai puţin utilizat, iar acolo unde el există, condiţiile pentru organizarea şi desfăşurarea sa sunt foarte restrictive. În ceea ce priveşte, însă, referendumul constitu­ ţional, acesta porneşte de la ideea de contract social a Constituţiei, în multe state fiind o etapă obligatorie pentru toate revizuirile de constituţii, pentru adoptarea lor (Elveţia, Danemarca, Irlanda, Australia) sau pentru ambele (România). În ceea ce priveşte aspectul material, referendumul se poate referi la multe domenii. Pentru referendumurile legislative, spre exemplu, Constituţiile, care îl reglementează, identifică domeniul acestuia prin enumerarea, în mod expres, a acelor domenii în care poate fi organizat un referendum şi prin excludere, care presupune regula conform căreia referendumul poate fi organizat în toate domeniile, în care legiuitorul poate legifera, cu excepţia celor care sunt enumerate în mod limitativ (Elveţia, Italia, Danemarca - unde nu există iniţiativă populară, Spania şi unele state federate americane). Lista domeniilor, în care referendumul nu poate fi organizat, este diferită de la un stat la altul, dar, în general, sunt excluse domenii ca: luarea măsurilor excepţionale, amnistia, exproprierile, statutul funcţionarilor publici, domeniul bugetar şi fiscal (cu excepţia Elveţiei), precum şi cel international. în' ceea ce priveşte sistemele de iniţiativă, principiul aplicabil acestui aspect al refe­ rendumului, care stă la baza organizării şi a desfăşurării sale, este acela conform căruia poporul este actorul principal, pentru că verdictul final depinde de modul în care el se exprimă. Anterior pronunţării poporului există cei care întocmesc textele supuse consultării sau deliberării (deciziei) poporului şi care sunt cunoscuţi ca autorii actului şi cei care declanşează procedura referendumului şi care sunt denumiţi iniţiatorii acestuia. Autorii actului şi iniţiatorii nu sunt întotdeauna diferiţi. Astfel, în cazul unui referendum obligatoriu (constituţional) sau facultativ (legislativ) autorul este acelaşi cu iniţiatorul referendumului. Elaborarea actului supus referendumului este o operaţiune diferită de cea de declanşare a procedurii acestuia, iar realizarea lor se face, de regulă, de actori diferiţi. Din punctul de vedere al sistemelor de iniţiativă sunt posibile foarte multe combinaţii, care permit clasificarea principalelor tipuri de referendumuri naţionale. Astfel, referendumul este obligatoriu şifacultativ. I. Referendumul obligatoriu se clasifică, la rândul său, în funcţie de domeniul în care este organizat în: referendum obligatoriu constituţional şi referendum obligatoriu legislativ care este mai rar întâlnit. Uneori, referendumurile locale pot fi şi ele obligatorii, dar numai dacă au un anumit obiect, prevăzut expres de lege. Referendumurile obligatorii constituţionale pot fi clasificate, în funcţie de iniţiatorul lor, în: - referendum obligatoriu organizat în domeniul constituţional şi iniţiat de către parlamente (Australia, Danemarca, Irlanda şi Elveţia) şi - referendum obligatoriu organizat ca urmare a unei iniţiative populare (Elveţia şi California pentru diferitele numiri în funcţii publice). Referendumul obligatoriu legislativ este organizat, de regulă, doar ca urmare a unei iniţiative populare (California). II. Referendumurile facultative pot fi clasificate, în funcţie de cel care le iniţiază, în referendumuri organizate de: Parlament (în Marea Britanie), Guvern, şeful statului (Franţa, la propunerea Parlamentului sau a Guvernului, art. 11 din Constituţie; România, art. 90 din Constituţie), cetăţeni (suspensiv - în Elveţia; abrogativ, contra unei legi - în

304

DREPTUL ELECTORAL

Italia şi suspensiv sau abrogativ, contra unui decret-lege sau decret legislativ, după caz - în Elveţia şi în Italia), opoziţia parlamentară (legislativ, iniţiat de un număr determinat de membri ai unei camere sau ai celeilalte, după caz, în Danemarca), structuri intermediare (suspensiv sau abrogativ, la cererea consiliilor regionale, în Italia şi Elveţia) şi de către diferiţi iniţiatori (legislativ, iniţiat de şeful de stat, la cererea majorităţii membrilor Senatului sau de o treime din membrii Camerei Deputaţilor - art. 21 din Constituţia Irlandei; legislativ, din iniţiativă populară cu un sistem de filtraj parlamentar Massachusetts, SUA; constituţional, iniţiat de o cincime dintre membrii Parlamentului, susţinuţi de 10% din alegătorii înscrişi pe listele electorale permanente - Franţa, în cazul Raportului Vedel). Referendumurile naţionale obligatorii există doar într-un număr mic de state, este limitat la domeniul constituţional, cu excepţia Californiei, unde este utilizat şi pentru numiri sau destituirii din funcţii publice, iar iniţiativa este rezervată Parlamentului, cu excepţia Elveţiei. Referendumurile naţionale facultative sunt, de regulă, legislative, sunt mult mai puţin răspândite şi pot fi grupate, în funcţie de iniţiatorii lor, în: cele în care Parlamentul cumulează calitatea de autor al actului supus referendumului şi de iniţiator al acestuia; cele în care declanşarea referendumului este controlată de puterile statului (şeful de stat sau primul-ministru, care fac propunerea), dar declanşarea sa depinde, în mod exclusiv, de Parlament; cele declanşate datorită unei iniţiative populare, care sunt legislative, cu efect suspensiv (veto), abrogativ şi de propunere legislativă. În perioada 1793-1995, în statele lumii, numărul de referendumuri care au fost organizate este următorul: Elveţia - 414; Australia - 44; Italia - 43; Franţa - 22; Irlanda - 18; Egipt - 19; Uruguay - 14; Danemarca şi Noua Zeelandă - 13; Filipine - 11. Astfel, până în anul 1900 au fost organizate, în Elveţia - 57, în Eun�pa - 11 şi în America - 3. Intre 1900 şi 1910: Elvetia - 12; Europa - 2 şi Oceania - 4. Intre 1910 şi 1920: Elvetia - 15; Europa - 6; Ameri�a - 3 şi Oceania - 5. A Între 1921 şi 1930: Elveţia - 28; Eur�pa - 8; Orient - 1; America - 2 şi O�eania - 6. Intre 1931 şi 1940: Elveţia - 23; Europa - 17; America - 7 şi Oceania - 6. Intre 1941 ş} 1950: Elveţia - 21; Europa - 15; Orient - 1; Asia - 1; America - 3 şi Oceania - 11. Intre 1951 {i 1960: Elveţia - 32; Europa - 6; Orient - 8; Asia - 5; America - 3 şi Oceania - 5. Intre 1961 şi 1970: Elvetia - 30; Europa - 14; Orient - 18; Asia - 4; America - 4 şi Oceania - 7. Între 1971 ,şi 1980: Elvetia 87; Europa - 18; Orient - 36; Asia - 14; America - 8 şi Oceania - 14. Între 1981 şi 1990: Elveţia - 76; Europa - 33; Orient - 24; Asia - 6; America - 10 şi Oceania - 4. Între 1991 şi 1995: Elveţia - 33; Europa - 19; Orient - 5; America - 6 şi Oceania - 2. (Francis Hamon) Din statisticile elocvente de mai sus, rezultă că sunt state care au instituţii democratice de multă vreme, dar care nu au recurs, încă, la referendum, şi anume: Olanda, India, China şi Japonia. Apoi, în Australia şi Irlanda, referendumul este obligatoriu în domeniul constituţional. În Italia şi Uruguay, cetăţenii au dreptul la iniţiativă legislativă. Creşterea numărului de referendumuri organizate, după anul 1970, s-a datorat şi apariţiei şi dezvoltării tehnicilor modeme pentru referendum (e-votingul), ceea ce a creat premisele desfăşurării sale fără dificultăti, cum este cazul Elvetiei, Californiei, Frantei, Italiei, Australiei. În unele state se po�te spune că referendumul a căzut deja în desu�tudine, şi anume: Franţa, Marea Britanie, ţările scandinave. În general, însă, se poate spune, pe baza statisticilor existente, că instituţia procedural constituţională a referendumului a intrat în declin.

II Trăsăturile referendumului pentru revocarea din funcţii sau demnităţi publice CAPITOLUL

Principala problemă a referendumurilor din această categorie este acea de a şti cum poate fi canalizată voinţa generală în legătură cu procesul instituţional. Democraţia repre­ zentativă, în comparaţie cu democraţia directă, şi-a arătat slăbiciunea în ceea ce priveşte funcţionarea sa, apărând astfel ca foarte dificil de evitat unele abuzuri săvârşite de o minoritate de aleşi, motiv pentru care este logic c � cetăţenii să încerce să se doteze cu arme în scopul de a controla acţiunea guvernanţilor. In acest sens, membrii societăţii pun pe picioare proceduri pentru eventuala revocare a alesului din funcţia de stat, pe care ar deţine-o, înainte de termenul normal de finalizare a mandatului său dacă greşeala săvârşită este de natură să justifice revocarea sa. (Denis Giraux) Revocarea populară există, uneori, înainte de termenul legal reglementat pentru postul oficial respectiv, datorită riscurilor de corupţie, scandalurilor sau, mai simplu, proastei administrări realizate de autorităţile alese, separat de procedura de impeachment, care este de inspiraţie parlamentară, dar care a alunecat, de-a lungul timpului, de la o sancţiune penală la una politică. Revocarea este mai puţin restrictivă decât impeachmentul, pentru că ea nu are decât un caracter politic, revocaţii, uneori, putându-se prezenta pentru a fi aleşi în noi funcţii sau demnităţi publice. Această procedură este întâlnită, mai ales în SUA, la nivelul statelor federate şi la cel local, sub forma revocării individuale (recall), în special într-un stat emblematic, în această privinţă, care este California. O asemenea revocare mai este posibilă şi în unele cantoane din Elveţia, sub forma colectivă a „abberufungsrecht" (dreptul de revocare) a organelor executive şi/sau a corpului legislativ. Californiei i-a urmat Oregon (1908); Arizona, Colorado, Nevada şi Washington (1912); Michigan (1913); Kansas şi Louisiana (1914); Dakota de Nord (1920); Wisconsin (1926); Idaho (1933); Alaska (1959); Montana (1976); Georgia (1978) şi apoi în: Districtul Columbia, în Guam, Insulele Virgine, în Insulele Mariane de Nord, asociate SUA şi în Minnesota (1996). Prin intermediul unei asemenea modalităţi radicale, care îşi are rădăcinile la Atena, cetăţenii au la îndemână o armă redutabilă. Desigur că, în acest proces delicat de revocare pot apărea şi practici abuzive şi adevărate manipulări ale unor persoane şi, ca urmare, utilizarea acestei tehnici deosebite trebuie să se bazeze pe o bună funcţionare a informării cetăţenilor şi pe o foarte mare responsabilizare a lor, aceştia trebuind să fie mai bine educaţi pentru participarea la procesul electoral, în scopul îndeplinirii rolului lor de deţinători ai suveranităţii populare, ai puterii într-un stat. Această tehnică poate fi asemuită cu un veto popular şi face parte din limitele jocului democratic, care se derulează, în mod normal, sub controlul judecătorului, care este un element de natură să garanteze utilizarea sa legală, iar uneori şi oportună, atât cât este posibil. Procedura de revocare nu este cunoscută, ceea ce face pe unii cetăţeni să o califice ca populistă. ,,Aceasta vine de jos şi are miros de suferinţă, iar elitele nu o doresc." (Denis Giraux)

306

DREPTUL ELECTORAL

Dreptul de revocare este specific tipurilor de scrutin majoritar uninominal, chiar dacă nu este reglementat în toate statele care au îmbrăţişat acest tip de scrutin (România). Desigur că, o asemenea atitudine demonstrează caracterul neserios al reglementării, dacă nu şi intenţia de a o face sau reaua-credinţă şi chiar neştiinţa. Din punctul de vedere istoric, procedura de revocare referendară a fost reglementată, pentru prima dată, în constituţiile unor cantoane din Elveţia, după 1848, iar aceste texte nu au fost niciodată aplicate, în mod concret, cu excepţia Cantonului Jura. (U. Glaser, Denis Giraux) În SUA procedura de revocare (recall) a fost, pentru prima dată utilizată la nivel local pentru desemnarea delegaţilor din Adunarea Confederaţiei din 1781, aleşi în aşa-numitele „town-meetings" (adunări ale oraşului) şi apoi reglementată, pe baza unei decizii populare, în Los Angeles, în 1903, pe fundalul unui climat de corupţie generalizat, fără să se dorească înlocuirea democraţiei reprezentative, ci pentru a se reveni la situaţia pe care au cunoscut-o micile comunităţi locale anterior exploziei economice şi demografice. În acelaşi scop, alte comunităţi locale au preluat metoda revocării pe coasta de Vest şi în alte părţi ale SUA, chiar înainte de Los Angeles, şi anume: în statele Dakota de Sud, în anul 1898; în Utah, în 1900; Oregon, în 1902 în această ordine de prezentare. În final, această procedură referendară a fost adoptată la nivel statal de către Statul California, în 1911, pe baza iniţiativei guvernatorului de atunci al Statului, Hiram W. Johnson. Reglementarea procedurii în cauză a avut la bază lupta contra unei foarte puternice întreprinderi de căi ferate din acea vreme, denumită Southern Pacific Railroad, care atrăsese, cu bani, de partea sa candidaţi din două mari partide politice care alternau la putere. Procedura a avut-o drept model pe cea elveţiană, apărută după 1848. Dreptul de revocare, astfel cum a fost reglementat în SUA şi Elveţia, s-a fundamentat şi se fundamentează pe raporturile de reprezentare, care au la bază teoria mandatului imperativ. Această teorie a fost inspirată de Partidul Socialist al Muncii, din America anilor 1890 şi de fizicianul John Randolph Haynes, care, în 1900, a condus Liga pentru Adoptarea Directă a Legislaţiei, creată de acesta pentru a impune procedura de revocare în Los Angeles, în anul 1903. Pentru această ultimă „ispravă" a sa, de acceptare a procedurii referendare de revocare, primarul Los Angeles-ului i-a multumit în anul 1909. În SUA, procedura referendară a revocării se practică, în pr�zent, în 36 de state federate, pe baza unor codificări, mai mult sau mai puţin detaliate, şi se referă la revocarea membrilor aleşi ai executivelor şi legislativelor locale, şi anume: primari, şerifi, jude­ cători, potrivit teoriei conform căreia aceştia sunt aleşi şi, ca urmare, revocabili. În 18 state americane, la care se adaugă Districtul Columbia, Guam şi Insulele Virgine, este posibilă revocarea aleşilor sau a funcţionarilor statului, între care este şi Virginia unde, ca urmare a procedurii de revocare, se poate adopta chiar o hotărâre de revocare. În şapte state ameri­ cane este necesar să existe motive specifice pentru a se justifica revocarea, ceea ce presupune că aspectele politice prevalează asupra celor juridice. Statele americane Arizona, Colorado, Georgia, Minnesota, Montana, Nevada, New Jersey, Dakota de Nord, Oregon, California şi Wisconsin permit revocarea membrilor tuturor celor trei puteri ale statului, legislativă, executivă şi judecătorească. În ceea ce priveşte numărul de semnături necesar pentru declanşarea şi susţinerea unui proiect de revocare referendară există două mari sisteme de calcul, şi anume: cel elveţian, care constă într-o cifră relativă, exact ca şi în cazul iniţiativelor constituţionale sau legislative populare şi cel american, care constă într-un procent aplicabil la dimensiunea

Partea a X-a. Referendumul

307

participării la alegerile organizate şi desfăşurate anterior revocării referendare şi care este un principiu în SUA. Numărul de semnături În cifră absolută, necesar pentru declanşarea procedurii referendare de revocare este examinat odată cu analizarea făcută pentru iniţiativele populare şi pentru referendumurile constituţionale şi pentru cele legislative. De regulă, procentul american, luat ca atare (în SUA pentru referendumurile pentru adoptarea actelor nonnative) sau tradus în cifre absolute (în Elveţia, Irlanda, Italia, Franţa), este mai ridicat decât în cazul calculului făcut pentru referendumurile constituţionale şi legislative ori pentru iniţiativele populare, datorită gravitării mai mari a efectelor procedurii în cauză. În SUA acest procent este, în nouă state, de aproximativ 25% din numărul locuitorilor unui stat, dar este diferit în funcţie de nivelul statal sau local al celui care poate fi revocat. Astfel, în Montana 10% pentru un funcţionar al statului şi 15% pentru cei locali, de cel puţin 30% în Wyoming şi în Utah, 35% în Washington, 40% în Kansas şi o treime în Louisiana. În California, care este cel mai reprezentativ în domeniul procedurii referendare de revocare, alături de sora sa mai mică - Elveţia, din anul 1974, Constituţia şi Codul electoral prevăd că, perioada, în care se poate face colectarea semnăturilor necesare declanşării unui referendum de revocare, nu poate depăşi 160 de zile. În Dakota de Nord şi Alaska nu este reglementată o asemenea perioadă, iar în alte state perioada este alta, şi anume: de 60 de zile în Wisconsin, Nevada, Idaho şi Colorado şi 320 de zile în New Jersey. În California este necesar doar 12% de semnături ale cetăţenilor pentru declanşarea procedurii referendare de revocare a unui funcţionar ales al statului californian şi 20% pentru revocarea membrilor puterii legislative şi pentru judecătorii locali. · Contrar tradiţiei europene şi în special elveţiene, în SUA, pentru colectarea de semnăturilor s-a creat o adevărată piaţă politică şi, în acest scop, se regăsesc întreprinderi care vând referendumuri la cheie, cu condiţia salarizării colectorilor de semnături. Condiţia salarizării reprezintă o problemă delicată, pentru că din anul 1920 până în 1948, în California, au fost realizate, foarte multe profituri din această operaţiune, iar între­ prinderile de colectare au devenit indispensabile, mai ales că procedurile referendare de revocare se desfăşoară în două tururi de scrutin. În jurisprudenţa americană s-a decis că semnăturile nu trebuie colectate, în mod obligatoriu, de către alegători înscrişi în listele electorale permanente (USS Court, Buckley/ALLF 1999), dar în aproape toate statele americane se cere ca toţi colectorii să locuiască în statul în care se desfăşoară procedura referendară în cauză. În Alaska se poate plăti maxim un dolar pentru o semnătură colectată. Într-un calcul general, o procedură referendară de revocare costă cca. 1 milion de dolari SUA, existând legal grupuri de presiune care plătesc. (Denis Giraux) În ceea ce priveşte modalităţile de vot, există multe specificităţi în Statele americane federate, care nu sunt fără consecinţe asupra rezultatelor procedurilor referendare de revocare. Alegerea unei proceduri sau a alteia nu este deloc o operaţiune neutră, în ceea ce priveşte şansele mai mari sau mai mici ale unei persoanei de a fi revocată. În acest sens, există trei sisteme utilizate şi reglementate, şi anume: - revocarea are loc în acelaşi timp cu alegerea unui nou funcţionar public, deci în mod simultan. Au existat şase cazuri în California, precum şi altele în Arizona, Colorado, Nevada, Dakota de Nord şi Wisconsin;

308

DREPTUL ELECTORAL

- revocarea are loc independent, apoi este organizată alegerea unui fimcţionar public, dacă revocarea a avut succes. Au existat mai multe cazuri în Georgia, Louisiana, Michigan, Minnesota, Montana, New Jersey, Oregon şi Rhodes Island; - electorii sunt întrebaţi, pur şi simplu, dacă doresc revocarea, doar dacă la o nouă votare se prezintă un nou candidat pentru a fi ales de partidul politic care a iniţiat revocarea. Au existat patru cazuri în Alaska, Idaho, Kansas şi Washington. Maniera de prezentare a întrebărilor este de asemenea diferită în statele americane. În California şi Colorado se pun două întrebări distincte referitoare la revocarea unei persoane sau a unei liste de candidaţi, într-o anumită ordine, fără să apară persoanele revocate. În acest ultim caz, revocarea este implicită. În Arizona, Wisconsin, Nevada şi în Dakota de Nord se propune o listă de candidaţi pentru posturile declarate vacante, titularii pentru fiecare post fiind înscrişi de asemenea, pe aceeaşi listă, care cuprinde pe posibilii ocupanţi ai posturilor în cauză. Procedura referendară de revocare presupune următoarele etape obligatorii: decla­ raţia de intenţie; formularea petiţiei în cauză, însoţită de declaraţia de circulaţie în vederea informării cetăţenilor; colectarea semnăturilor, prin aplicarea condiţiilor de circulaţie, şi anume semnătura persoanei în cauză şi adresa sa (Hotărârea Curţii Supreme, pronunţată în Speţa Assembly vs. Deukmejien/1982 30 Cal.3d 638, 180 Cal. Rptr.297); examinarea de către autorităţile locale a cererii pentru constatarea legalităţii acesteia, în special exercitarea contro­ lului semnăturilor, în mod aleatoriu. Trebuie menţionat că întrebările nu sunt aceleaşi întot­ deauna pentru două tipuri de aleşi. Regulile procedurii referendare de revocare a unor membri ai autorităţilor şi instituţiilor publice sunt, în principiu, aceleaşi ca şi în cazul referendumurilor facultative legislative. Procedura referendară de revocare este, în prezent, posibilă, din 1999 şi în Venezuela pentru toţi aleşii, dar numai după epuizarea a jumătate din mandat şi dacă 20% din cetăţeni au cerut aşa ceva. În cazul revocării Preşedintelui Venezuelei numărul de semnături trebuie să fie de cel puţin 2,8 milioane de cetăţeni. După revocarea Preşedintelui este obligatorie organizarea şi desfăşurarea unor noi alegeri prezidenţiale într-un termen de 30 de zile. Pe data de 15 august 2004 poporul venezuelean a respins o propunere de revocare formulată în legătură cu Preşedintele Venezuelei.

CAPITOLUL

III

Argumente pro şi contra referendumului În doctrina de specialitate, au fost evidenţiate mai multe argumente pro şi contra referendumului. Astfel, dintre argumentele pro referendum ar putea fi enumerate: - menţinerea legăturii directe între popor şi reprezentanţii acesteia. Referendumul obişnuieşte pe cetăţeni să voteze idei şi texte, îi face să înţeleagă problemele de care depinde prosperitatea ţării şi propriul său interes, întreţine spiritul civic şi le asigură legilor legitimitate. (Vincent Auriol) Maximizarea spiritului civic se realizează doar „prin participarea directă, care este forma cea mai eficace de educaţie civică în democraţie. Influenţa politico-educativă a participării a fost subliniată de mii de ori după ce Rousseau, apoi Mill şi Tocqueville au sugerat, pentru prima dată că, cel mai bun mijloc de a învăţa democraţia este de a o practica. Bineînţeles că, în măsura în care participarea ar fi neutra­ lizată prin separarea sa de exerciţiul puterii, activitatea civică ar rămâne pe loc, iar fructele sale ar apărea ca derizorii bărbaţilor şi femeilor din lumea aceasta. Ei vor prefera să îşi petreacă timpul apărându-şi, în mod real, interesele private." (Benjamin Barber) În opinia lui Austin Ranney, participarea electorală şi referendară reprezintă proba sănătăţii unui sistem politic solid, cauza dezbaterilor transparente şi a punerii problemelor în dezbatere publică, fără tabuuri şi restricţii. - încurajarea educaţiei cetăţenilor referitoare la implicarea lor în procesele deci­ zionale politice şi la coparticiparea poporului la stabilirea direcţiilor de evoluţie a statului. Jean Francois Prevost arăta, de altfel, că referendumul este cea mai pură formă de implicare a poporului în politica de stat, iar o autentică democraţie contemporană impune ca vocea poporului să se facă auzită în mod spontan. Corpul electoral nu trebuie să fie limitat la rolul de organ consultat şi lipsit de voinţă autonomă, ci el trebuie să poată să ia cuvântul; - constituirea sa într-un instrument în serviciul democraţiei şi al legitimităţii. Referendumul dă legitimitate formei de guvernământ, în general democraţiei sau chiar dictaturii. (Laviniu-Florin Uşvat); - posibilitatea poporului de a cenzura activitatea guvernanţilor realizată cu scopul de a monopoliza puterea. Referendumul este singura instituţie de control, care se poate prevala de un titlu de legitimitate democratică. (Jean-Claude Cabanne) În acest mod, poporul se poate erija într-un pol decizional autonom, care să contrabalanseze puterea aleşilor. (Francis Ramon); - utilizarea referendumului ca armă împotriva fracţionării voinţei generale populare, prin instaurarea dictaturii partidelor politice (partidocraţia) şi a tendinţelor de a confisca puterea în stat. Fracţionarea voinţei generale a lui Rousseau, porneşte de la ideea divizării artificiale a poporului în partide politice, care pot deveni atât de acerbe în lupta lor pentru putere, încât îşi pot uita misiunea lor socială. Dintre argumentele contra referendumului ar putea fi enumerate: - cetăţenii care participă la referendum nu au calităţile analitice şi nici informaţiile necesare în acest scop, apărând, astfel, neîncrederea în capacitatea votanţilor de a face

310

DREPTUL ELECTORAL

aprecieri asupra unui act normativ. (V. Tăndăreanu, S. Baciu) Ca urmare, apare pericolul care „ţine de incompetenţa frecventă a corpului electoral chemat să îşi exprime părerea. Montesquieu scria că funcţionarea unui regim democratic nu se poate concepe decât dacă poporul este instruit şi moral, adică competent. Chestiunea supusă referendumului trebuie să fie întotdeauna extrem de simplă. Poate fi acceptat sau refuzat un rege, poate fi preferată monarhia sau republica, se poate vota pentru sau contra sufragiului feminin, dar un referendum care se face asupra unui proiect de Constituţie sau a unui proiect de lege complet, care cuprinde mai multe zeci de articole, nu are sens. Întrebând poporul dacă vrea să-şi aleagă, în mod direct, şeful de stat, nu înseamnă că abuzezi de el, dar ar putea fi o bătaie de joc să îi propui 11 O articole de constituţie." (Jacques Georgel) Insuficienta înţelegere a cetăţenilor cât priveşte procedura referendară, derivă şi dintr-o educaţie politică şi juridică care lasă de dorit. ,,Adevărul este că gestionarea referen­ dumului impune existenţa unei populaţii a cărei educaţie civică trebuie să fie mai dezvoltată decât pentru funcţionarea regimului electoral ( . . . ). Ar fi periculos să debutăm cu cetăţeni insuficient de pregătiţi ( . . . ). Dar se poate ca practica referendumului să dezvolte ea însăşi această competenţă." (Maurice Hauriou); - referendumul nu reprezintă un progres democratic, pentru că neglijează procesul decizional democratic, întrucât se răspunde cu „Da" sau cu „Nu" la întrebările puse pe buletinele de vot, fără să existe o perioadă transparentă de dezbateri şi pentru formularea de amendamente, decât în mod formal. (Lavinio-Florin Uşvat); - referendumul este primejdios pentru statul de drept, pentru că democraţiile con­ temporane îl reglementează. O asemenea opinie a fost totuşi evidenţiată, chiar dacă se referă doar la referendumul legislativ. (Henry Roussillon); - dezvoltarea referendumului nu este de conceput în afara statului, iar în cazul celor declanşate din iniţiativă populară există riscul instaurării tiraniei majorităţii în detrimentul minorităţii. (Lavinio-Florin Uşvat); - referendumul are un caracter efemer, dominat de impulsuri trecătoare, care pot influenţa decizia votată. (Henry Roussillon); - referendumul ar putea pune în pericol existenţa parlamentelor şi a reprezen­ tanţilor poporului, în condiţiile în care poporul ar putea decide în mod direct, pe baza democraţiei directe.

CAPITOLUL

IV

Funcţiile referendumului. Referendum sau plebiscit Referendumul nu este numai un sondaj ameliorat. El dă opiniei publice o nouă dimensiune, cea deliberativă şi care nu poate coincide cu dimensiunea pasivă sau latentă a sondajelor. În plus, această nouă dimensiune, descoperă funcţia generală a referendumului, care constă în promovarea opiniei publice, dar şi patru funcţii speciale, şi anume: funcţia de legitimare, funcţia de contra-putere; funcţia de arbitrare şi funcţia de încredere. (Francis Hamon) Funcţia de legitimare. Reprezentanţii aleşi dispun de un mandat limitat în timp şi ca atribuţii. Ei sunt aleşi pentru a lua decizii care ţin de politica comună. Aceşti aleşi, însă, nu sunt abilitaţi să rezolve problemele cele mai importante, în special cele referitoare la fundamentele puterii lor sau la cadrul general, în care aceasta se exercită şi care rămân de competenţa exclusivă a poporului, exprimată prin referendum. În acest mod, se legitimează puterea reprezentanţilor şi cadrul general în care aceasta se exercită. Funcţia de contra-putere. Referendumul poate fi considerat ca o contra-putere, pentru că permite cetăţenilor de a se opune actelor puterii legiuitoare, adică de a elimina legile greşit adoptate. O asemenea funcţie presupune cu necesitate ca declanşarea procedurii referendare să nu fie, în mod exclusiv, controlată de guvernanţi. Dacă referendumul este facultativ, este necesar ca declanşarea sa să fie descentralizată, ceea ce înseamnă ca un număr stabilit de cetăţeni sau de notabilităţi locale să poată lua iniţiativa. Ca urmare, masa de cetăţeni devine, astfel, autonomă şi poate contrabalansa puterea reprezentanţilor aleşi, aşa cum ar putea face o cameră aristocratică sau o curte constituţională. Numai că referen­ dumul beneficiază de o legitimitate democratică, pe care cele două instituţii publice nu ar putea-o avea. Ideea de referendum ca o contrapondere este veche, faţă de funcţia de contra-putere. O găsim, pentru prima dată, la Jean Jacques Rousseau, pentru care legea, care nu a fost ratificată de Suveran, adică de popor, nu este o lege. Numai că Jean Jacques Rousseau nu concepea democraţia decât sub forma adunărilor populare şi nu îl interesa rolul pe care ar putea să-l joace referendumul în stat. Marchizul de Condorcet (Marie-Jean­ Antoine-Nicolas de Caritat), cunoscut sub numele de Condorcet (1743-1794) este cel care a fundamentat sistemul în care poporul renunţă la a fi, chiar el, legiuitor, conservând posibilitatea de a cenzura opera reprezentanţilor. Pentru Condorcet cenzura populară referendumul din iniţiativă populară din prezent - îşi găseşte justificarea în existenţa drepturilor naturale, inalienabile şi sacre ale omului. Cetăţeanul nu este suficient instruit pentru a putea fi legiuitor, dar este totuşi capabil să decidă în ceea ce priveşte menţinerea libertăţii, a siguranţei, a proprietăţii. De altfel, Condorcet sublinia faptul că, este imposibil ca un sistem de vot, precum este cel referendar, să degaje cu certitudine o voinţă generală pornind de la voinţele individuale. Ulterior, economistul american câştigător al Premiului Nobel în 1972, Kenneth Joseph Arrow a analizat o asemenea imposibilitate care este inerentă oricărui sistem de vot, ceea este cunoscut sub denumirea de teorema imposibilităţii lui Arrow care este o parte a tezei sale de doctorat.

3 12

DREPTUL ELECTORAL

Referendumul este un mijloc pentru cetăţeni de a se apăra contra puterii. El 'poate, de asemenea, să contribuie la asigurarea bunei funcţionări a acesteia, supunând arbitrajului popular unele conflicte care ar risca să o paralizeze. Funcţia de arbitraj. Principiului potrivit căruia puterea emană de la popor stă la baza faptului că este logic să se facă apel la acesta pentru a se putea rezolva conflictele dintre unii mandatari ai săi. Ca urmare, în multe constituţii, care au fost adoptate după Primul Război Mondial, în statele care s-au numit Noua Europă (Mirkine-Guetzevitch), sunt reglementate proceduri de arbitraj popular. Un asemenea arbitraj era prevăzut în Constituţia de la Weimar din 1919, în cazul în care apăreau conflicte, referitoare la o anumită lege, între Parlamentul federal şi preşedintele Reich-ului (veto prezidenţial) şi între cele două camere ale Parlamentului. În ipoteza acestor conflicte, doar preşedintele Reich-ului putea decide să supună referendumului legea, care făcea obiectul conflictului. O asemenea procedură nu a fost utilizată niciodată, întrucât nu era de niciun folos. Republica suferea de o instabilitate guvernamentală cronică, în absenţa unei majorităţi parlamentare coerente, iar un asemenea referendum nu putea remedia această situaţie. Referendumul de arbitraj comportă, uneori, elemente de personalizare, în sensul că poporul este chemat să ia parte unei părţi din conflictul declanşat. Această personalizare se poate manifesta în afara oricărei proceduri de arbitraj. Ca urmare, referendumul, mai ales când guvernanţii controlează declanşarea sa, este deseori asociat unui vot de încredere explicit sau implicit. Funcţia de vot de încredere. Unele constituţii prevăd posibilitatea pentru şeful statului de a decide organizarea unui referendum referitor la simple orientări politice. Miza unui asemenea referendum nu este legislativă, este vorba, în realitate, de un vot de încredere, de acordat şefului de stat. În Franţa acest tip de referendum este denumit ,,plebiscit". Această funcţie a referendumului pune problema diferenţelor şi alegerii între referendum şi plebiscit. Într-o expresivă definire a acestora, referendumul se bazează pe un text, iar plebiscitul traduce sau nu încrederea acordată unei anumite persoane. Astfel, plebiscitul desemna la Roma plebea reunită care lua decizii, decizii care erau efectul unui vot. Mai târziu, poporul roman a încredinţat puterea unor conducători, cunoscuţi de altfel, plebiscitul luând amploare ca o simplă formalitate de învestire sau de confirmare în funcţie a împăratului atotputernic. Plebiscitul va fi preluat, cu aceeaşi funcţie, şi de Franţa imperială, Germania hitleristă şi Spania franchistă. Istoric, plebiscitul, denumit şi deviaţie plebiscitară, a apărut în secolul al XVIII-iea, când, cetăţenii francezi au fost invitaţi să se pronunţe asupra Constituţiei din 22 frimaire an VIII (1800), asupra loviturii de stat a lui Napoleon Bonaparte şi asupra desemnării sale ca prim-consul. Succesul a fost complet, iar Napoleon a înţeles efectele benefice ale unei asemenea consultări populare. Ca urmare, chemările poporului la consultare s-au înteţit, dar acestea nu presupuneau ca poporul să se pronunţe asupra unui proiect de Constituţie, ci asupra unui text Acare, dacă era adoptat, avea drept consecinţă consolidarea puterii personale a lui Napoleon. In secolul al XIX-iea, deviaţiile plebiscitare au continuat în Franţa, pentru a concilia principiile antinomice, pe care se baza bonapartismului, şi anume Împăratul nu era responsabil în faţa Parlamentului, dar nici neresponsabil nu putea fi, aşa cum era monarhul Marii Britanii, datorită principiilor Revolutiei franceze de la 14 iulie 1789. De aceea, Împăratul era responsabil în faţa poporului francez şi, ca urmare, el putea face apel la acesta (art. 5 din Constituţia franceză din 14 ianuarie 1852, reluat în art. 13 din

Partea a X-a. Referendumul

313

Senatusconsultul din 1870). De Gaulle, după u n secol, transpunea spiritul Constituţiei imperiale din 1852 într-un cadru republican. Aceleaşi tehnici plebiscitare se regăseau şi în Constituţia Republicii de la Weimar din 1919. Această funcţie a referendumului îl poate transforma în plebiscit. Această opinie rezultă din doctrina de specialitate. Astfel, Leon Duguit definea plebiscitul ca fiind „un act prin care poporul deleagă suveranitatea sa unui om şi îl însărcinează, uneori, să facă o constituţie." Raymond Carre de Malberg arăta că „Plebiscitul are un inconvenient general, care rezultă din aceea că acest mod de consultare se reduce la a cere poporului un vot prin da sau nu, şi aceasta în bloc, de o manieră indivizibilă, fără amendamente posibile. În aceste condiţii, votul popular nu mai este suficient de liber, pentru că poporul se găseşte în alternativa de a respinge total o constituţie ( . . . ) sau de a o adopta în întregime, cu toate că pot exista mari dificultăţi". Francis Ramon arăta că plebiscitul s-ar caracteriza prin faptul că presiuni cvasi irezistibile sunt exercitate asupra participanţilor, iar acela care apelează la popor pentru un plebiscit este decis să rămână ceea ce el doreşte, iar cel care lansează un referendum se înclină în faţa deciziei. În concepţia acestuia, totuşi, între referendum şi plebiscit există diferenţe, dar acestea sunt doar de grad, pentru că ambele conţin o doză de personalizare. Această opinie aminteşte de unul dintre principiile filosofiei hermetice, şi anume principiul polarităţii. De altfel, în prezent, căderea în desuetudine a plebiscitului este un fenomen social. Un asemenea declin a început odată cu referendumul nereuşit, organizat de Charles de Gaulle, în Franţa anilor 1969. În prezent, plebiscitul a fost şi este practicat de şefi de stat importanti în: Egipt şi Rusia (1993), Kazahstan (1995), Turkmenistan (1994), Uzbekistan (2000). )n regimurile pluraliste occidentale, unde posibilitatea unei alternanţe la putere există în mod real şi unde popularitatea guvernanţilor este subiect de fluctuaţii rapide, referendumul - problemă de încredere, devine un exerciţiu periculos, pentru că el oferă tuturor celor nemulţumiţi un pol de regrupare. Partide, care ar fi incapabile să se înţeleagă asupra unor candidaturi comune sau chiar asupra unui program, îşi pot uni eforturile într-o campanie a „Nu"-ului. Şi chiar dacă proiectul nu se pretează la contestaţii, partidele de opoziţie au întotdeauna resurse de a denunţa caracterul echivoc al referendumului şi de a preconiza absenteismul, cu scopul de a evita un vot de încredere franc şi masiv." (Francis Ramon) Totuşi, dacă referendumul este considerat uneori ca cea mai bună dintre instituţiile procedural constituţionale, acesta poate să devină, în acelaşi timp, un procedeu nefast, aşa cum rezultă din istoria constitutională a unor state. În acest sens, sunt numeroase exemple de plebiscite ale căror consecinţ� au fost dezastroase, iar democraţia plebiscitară căpătând caracteristica de democraţie demagogică. Astfel, ca urmare a unui asemenea plebiscit, la 19 august 1934, Adolf Hitler a cumulat funcţia de Cancelar cu cea de Preşedinte al Reich-ului german, iar prinţul Jerome Bonaparte declara la 1 septembrie 1869 că nu aprobă referendumul, pentru că acesta nu este decât o aparenţă de democraţie. Este o aberaţie să ceri referendumului schimbări în Constituţie, pentru că dacă poporul zice „Da", aceasta este o iluzie, iar dacă zice „Nu", este o revoluţie. Această opinie s-a verificat în practica statală şi constituţională.

CAPITO L U L

V

Aspecte referitoare la procedurile de organizare a referendumurilor constituţionale şi legislative Referendumul are ca fundament democraţia directă, care este diferită faţă de demo­ craţia reprezentativă şi de cea participativă. Referendumul este consecinţa îmbrăţişării demo­ craţiei directe şi nu a celei reprezentative sau participative, chiar dacă prima nu mai este utilizată, singură, în niciun stat. Democraţia directă pură a existat doar în spiritul lui Jean Jacques Rousseau. ,,Luat acest termen în rigoarea accepţiunii sale, nu a existat niciodată o adevărată democraţie şi nu va exista niciodată. Ea este contrară ordinii naturale, pentru că majoritatea guvernează şi minoritatea trebuie să fie guvernată." (Jean Jacques Rousseau) Democraţia directă se caracterizează prin faptul că poporul este ca şi un organ al statului care exercită, alături de competenţe electorale, atribuţii specifice în domeniul constitu­ ţional, convenţional, legislativ sau administrativ. Aceste atribuţii sunt dependente dacă exer­ citarea lor este condiţionată de intervenţia unui alt organ de stat, a Parlamentului sau a şefului de stat şi independente dacă acţiunea poporului nu depinde de un alt organ, ci numai de voinţa sa. Democraţia directă o completează pe cea reprezentativă, fiind greu de susţinut că i se opune. În doctrina de specialitate, Andreas Auer argumenta existenţa democraţiei directe contra jurisdicţiilor constituţionale, în sensul că nu poate exista un control de consti­ tuţionalitate îndreptat contra unei legi referendare (Elveţia, SUA, Franţa). De asemenea, se poate susţine existenţa de jurisdicţii constituţionale contra demo­ craţiei directe, în sensul că o lege referendară poate face obiectul unui control de constitu­ ţionalitate, care se poate referi atât la aspectele formale ale legii, cât şi la aspectele materiale ale legii. Aspectele formale se referă la respectarea termenelor de adoptare, a numărului, a validităţii şi a repartizării teritoriale a semnăturilor susţinătorilor pe care se bazează solici­ tarea de organizare a unui referendum. Controlul legalităţii formale a referendumului este deseori încredinţat autorităţilor publice administrative, judecătorii intervenind doar în recurs. Un asemenea ultim control are un caracter preventiv. Cât priveşte controlul aspectelor materiale, rolul judecătorului constituţional este mare, în sensul că fundamentează ideea că şi poporul trebuie să respecte legea (Italia, Irlanda). În fine, se poate susţine existenţa jurisdicţiilor constituţionale pentru democraţia directă, în sensul că judecătorul constituţional nu intervine decât pentru a limita exerci­ tarea, de către popor, a atribuţiilor sale constituţionale, legislative sau administrative; pentru a apăra democraţia directă contra actelor statale, pe care le limitează în mod serios; pentru a restabili situaţia anterioară, în cazul în care se constată depăşirea limitelor, pe care le prevăd constituţiile şi dreptul internaţional public sau tendinţe de restrângere ale exercitării drep­ turilor reglementate de constituţii (Elveţia, SUA). Este interesant că în doctrină se sugerează şi existenţa democraţiei directe pentru jurisdicţiilor constituţională, în sensul că, democraţia directă participă la completarea sistemului jurisdicţiilor constituţionale, prin respingerea legilor neconstituţionale (Elveţia).

Partea a X-a. Referendumul

3 15

În jurisprudenţa constituţională a jurisdicţiilor statelor au fost evidenţiate câteva aspecte referitoare la democraţia directă. Astfel, cât priveşte momentul controlului, acesta se poate exercita a priori şi a posteriori. Controlul a priori este posibil în situaţia în care este reglementată solicitarea pentru adoptarea sau pentru revizuirea unui act determinat prin referendum. Solicitarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii formale (numărul de semnături, termene) şi materiale (conformitatea cu dreptul superior). Controlul respectării acestor condiţii se exercită de judecătorul constituţional. Procedurile de control se realizează: anterior colec­ tării semnăturilor, anterior votului poporului şi după acest vot popular. Niciun sistem constituţional nu prevede un control complet a priori în legătură cu solicitarea formulată. Cât priveşte cenzura jurisdicţiei constituţionale asupra iniţiativelor adoptate de popor, a posteriori, atitudinea judecătorului constituţional faţă de iniţiativele adoptate de popor prin referendum este diferită şi balansează între un respect absolut şi o mare neîncredere. Respectul absolut este caracteristic pentru Franţa unde consilierii constituţionali consideră că legea referendară este expresia exercitării directe a suveranităţii populare. Consiliul Constituţional se înclină în faţa efectelor referendumului, considerând că nu ar putea face obiectul controlului de constituţionalitate a posteriori legile adoptate prin referendum. Atitu­ dinea de mare neîncredere şi de indiferenţă se manifestă în Elveţia, SUA şi Irlanda. Tribunalul federal elveţian poate anula sau refuza de a aplica o lege datorită neconformităţii ei cu Constituţia. În SUA, Curtea Supremă refuză să aplice legile statale adoptate sau propuse pentru adoptare de popor pentru că ele pot fi contrare Constituţiei. Cât priveşte omogenitatea iniţiativei populare, este cunoscută regula unităţii materiale a conţinutului acesteia (Elveţia, Italia şi SUA) în sensul că iniţiativele populare trebuie să cuprindă un singur subiect de reglementare. Acest aspect reprezintă, în acelaşi timp, o limită şi o garanţie pentru exercitarea democraţiei directe. În cazul în care o iniţiativă ar conţine mai multe subiecte de reglementare, cetăţenii pot fi puşi în dificultate în aprobarea unei propuneri sau a alteia, ceea ce are drept efect bulversarea desfăşurării referendumului. În alte cuvinte, răspunsul cu un „Da" sau cu un „Nu" al cetăţeanului nu ar putea să fie astfel dat în faţa unei multitudini de subiecte legislative supuse referendumului. În unele sisteme constituţionale referendumul reprezintă o etapă (condiţie de vali­ ditate) obligatorie, în procedura legislativă (Elveţia) ori constituţională, iar în altele nu. Explicaţia referendumului constă în aceea că legiferarea trebuie să se desfăşoare sub controlul permanent al poporului. Poporul, prin referendum, deliberează, decide în virtutea puterii sale suverane. În alte state, referendumul reprezintă însăşi procedura legislativă (Parlamentul inter­ venind nesemnificativ) sau este organizat ca o etapă în adoptarea legii, după ce aceasta a fost votată de Parlament. În trei Cantoane din Elveţia (Glaris, Unterwald şi Schwitz) sunt instituţionalizate adunări ale statului - Landsgemeinde, a căror existenţă îşi are sorgintea în sediul al XIII-iea. Locuitorii cu drept de vot ai acestor cantoane se adună, la un moment dat al anului şi votează măsurile necesare de luat în Cantoanele lor. Ca urmare, aceştia se comportă ca parlamentarii, dar nu pot fi identificaţi cu aceştia, pentru că, spre deosebire de parlamentari, membrii adunărilor în cauză sunt însăşi deţinătorii suveranităţii (puterii), în timp ce parlamentarii doar o exercită. Măsurile astfel adoptate nu au nevoie de vreo promulgare, ca de altfel orice lege, care este aprobată prin referendum.

3 16

DREPTUL ELECTORAL

Apariţia votului electronic, ca o alternativă la votul exprimat la urne în alegeri şi în cadrul referendumurilor, poate pune problema necesităţii existenţei parlamentelor, a repre­ zentanţilor sau a delegaţilor poporului, pentru că, prin intermediul votului electronic, acesta îşi poate exprima opţiunea politică direct, fără să mai fie necesare raporturile de repre­ zentare. De altfel, existenţa acestei probleme, ca şi a altora (secretul transmisiei opţiunii politice a alegătorului sau a participantului la referendum), a făcut ca votul electronic să nu fie reglementat decât în Estonia, ca alternativă la votul cu buletine, iar în alte foarte multe state să fie utilizat doar experimental. Acelaşi lucru se poate susţine şi în legătură cu referendumul. În general, arată Francis Hamon, organizarea referendumului presupune examinarea a patru aspecte importante, şi anume: declanşarea procedurii referendumului, informarea cetăţenilor, votarea propriu-zisă şi controlul organizării şi desfăşurării referendumului. 1. Declanşarea procedurii referendumului. Declanşarea referendumului nu pune probleme atunci când acesta este obligatoriu (constituţional), pentru că, de regulă, iniţiativa declanşării şi organizării sale sunt în sarcina autorităţilor publice. Problemele de lămurit apar în cazul referendumul declanşat şi organizat din iniţiativă populară. Într-un asemenea caz, în faza preliminară, este necesar să se constituie un comitet de organizare, care trebuie să aibă un minimum de reprezentativitate (de membri). În unele state, comitetul este înlocuit de societăţi anonime sau de asociaţii cu scopul de a organiza şi desfăşura un referendum. Un asemenea comitet, în Elveţia trebuie să fie compus din 7 membri, în Italia din 1 O etc. Sarcinile comitetului, în această fază preliminară, sunt: de a aduce la cunoştinţa autorităţilor publice proiectul de referendum, de a coordona iniţiativele în favoarea referendumului, de a fi interlocutor cu autorităţile publice şi chiar, uneori, de a negocia cu acestea. Autorităţile publice interlocutoare sunt, spre exemplu: în Elveţia Cancelaria federală şi cancelariile cantonale; în SUA - Avocatul general al statului; în Italia Biroul central al referendumurilor de pe lângă Curtea de Casaţie; în Franţa - Guvernul şi Şeful statului. Conlucrarea cu autorităţile publice are ca scop pregătirea fazelor următoare; asigurarea publicării proiectului de supus referendumului în publicaţiile oficiale ale statului, în cazul referendumului naţional şi în cele locale, în cazul celui local; fumizarea de instrucţiuni pentru colectarea semnăturilor necesare, care, în general, rămâne în sarcina promotorilor referendumului. În ceea ce priveşte numărul de semnături necesar pentru promovarea unei iniţiative populare, se pune o interesantă problemă, şi anume dimensionarea acestuia în raport cu populaţia. Astfel, dacă numărul este scăzut, poate lipsi interesul pentru acel referendum, iar dacă este foarte mare, iniţiativa va fi monopolizată de partidele politice sau de grupurile de presiune, care dispun de mijloace financiare importante sau care pot conta pe un militantism activ, pentru a-şi atinge scopurile, între care poate exista şi o anumită personalizare. Există două mari sisteme de stabilire a acestui număr, şi anume: în SUA el reprezintă un procent din totalul alegătorilor activi, adică cei care au participat la ultimele alegeri, număr care este cuprins, în general, între 5 şi 10% din participanţi. În Elveţia numărul de semnături este de 50.000 sau de 100.000 de semnături, după caz, în funcţie de tipul de referendum din iniţiativă populară dorit a fi declanşat. În cazul în care semnăturile au fost colectate în numărul necesar şi condiţiile pentru declanşarea referendumului, prevăzute de constituţie sau de lege, au fost îndeplinite,

Partea a X-a. Referendumul

317

referendumul se poate declanşa, iar efectele, care trebuie prevăzute de constituţii sau de legi, sunt diferite de la un stat la altul. Astfel, în Italia, în cazul unui referendum abrogativ, Parlamentul are la dispoziţie un termen pentru a abroga, chiar el, legea solicitată supusă referendumului abrogativ. Într-un asemenea caz, dacă abrogarea este efectivă referendumul abrogativ nu mai are obiect. În acelaşi timp, însă, este posibil ca, abrogarea să fie pur formală, iar Parlamentul să înlo­ cuiască legea abrogată, cu o alta echivalentă, ca şi conţinut. Numai că, asigurarea că abro­ garea de către Parlament, a legii în cauză, a fost efectivă este supusă controlului de consti­ tuţionalitate exercitat de Curtea Constituţională italiană. În cazul propunerilor legislative, de supus referendumului, acestea se pot prezenta sub două forme. Astfel, prima cuprinde doar fixarea obiectivelor politice, iar pe baza acesteia, Parlamentul, într-un anumit termen, este obligat să întocmească un proiect de lege. Acest proiect de lege este supus referendumului. Cea de a doua formă cuprinde chiar textul proiectului însuşi, care se supune, în mod direct, referendumului. În Elveţia, într-un asemenea caz, Parlamentul nu este obligat să rămână în pasivitate, ci el poate întocmi un contra-proiect de lege, care poate, eventual, să înlocuiască proiectul de lege iniţiat popular. Înlocuirea se poate face doar cu acordul expres al comitetului de organizare respectiv. Această a doua formă poate fi un mijloc de scurtcircuitare a parlamentelor. 2. Informarea cetăţenilor. Informarea cetăţenilor se face prin intermediul campaniilor de informare referendare, care echivalează cu campaniile electorale din perioadele electorale. Scopurile unei campanii de informare referendare sunt didactice, de explicare şi capabile de a putea forma opinii ale participanţilor la referendum asupra textului în cauză (Franţa). Cei implicaţi în campaniile de informare nu sunt numai partidele politice, care pot fi chiar divizate în privinţa textului sau problemei supuse referendumului, ci şi organizaţiile profesionale, sociale, minoritare ori diverse grupuri de interese, care consacră resurse foarte importante, în acest scop. Modurile de organizare a campaniilor de informare sunt foarte diferite, fiind necesară prezentarea unora dintre acestea. Astfel, în Franţa organizarea acestor campanii nu este reglementată printr-un text cu valoare normativă, regulile fiind stabilite printr-un decret cu aplicabilitate temporară, doar pentru referendumul în cauză. Regulile acestui decret sunt asemănătoare celor aplicabile alegerilor. În Quebec (Canada) se utilizează „comitetele umbrelă" care înlocuiesc pe parlamentari în campania de informare, cu scopul de a se asigura un anumit echilibru în temele de propagandă, care urmează să fie dezbătute în cursul campaniei de informare. Adepţii lui „Da" şi cei ai lui „Nu" sunt grupaţi sub coordonarea a două mari comitete, motiv pentru care acestea se numesc „umbrelă". Fiecare dintre cele două comitete este controlat de membri ai Parlamentului, care sunt ataşaţi unui grup sau celuilalt. Resursele comitetelor sunt publice, din subvenţii, iar totalul lor, pentru fiecare dintre cele două grupări, este identic. Cu toate acestea, comitetele pot primi şi fonduri din surse private, dar totalul lor este plafonat. Legislaţia din Quebec asigură o informare relativ echilibrată a cetătenilor, dar şi un control sever. Apoi, partidele sau grupările politice nereprezentate în Parl�ment sunt, deseori, împiedicate să participe la campania de informare a cetăţenilor. În Marea Britanie, pentru un referendum organizat în 1975 a fost utilizat un model

318

DREPTUL ELECTORAL

asemănător de organizaţii umbrelă, dar fără atât de mari şi multe limitări ca în ' Quebec. Astfel, nu erau limitate contribuţiile voluntare şi nici plafonate cheltuielile. Aceste două moduri de organizare a campaniilor de informare sunt legate de iniţiati­ vele referendare ale autorităţilor publice, şi nu de cele populare. Un al treilea mod este cel din Elveţia, unde aceste campanii sunt finanţate doar din resurse integral private, iar sumele utilizate sunt la fel de secrete ca şi secretul depozitelor bancare. Totuşi, participanţii nu sunt integral manipulaţi de puterea financiară ocultă, pentru că un foarte important rol în aceste campanii îl joacă luările de poziţii din partea Guvernului, a partidelor politice, a bisericii, care sunt adevărate puncte de reper. În SUA reglementarea acestor campanii de informare nu este uniformă. În general, sunt tipărite broşuri cuprinzând informaţiile necesare participării la referendum, argumentele pro şi contra măsurii supusă votului, participanţii trebuind să se înscrie pe listele electorale. Regulile aplicabile în alegeri sunt aplicabile şi pentru referendum. În afară de această broşură sunt tipărite afişe, anunţuri publicitare etc., iar Curtea Supremă a decis că plafonarea, prin lege, a cheltuielilor de campanie constituie o atingere inadmisibilă adusă libertăţii fundamentale la exprimare [Speţa Buckley vs. Valeo, 96 S.Ct. 612 (1976)] . 3. Votarea propriu-zisă. Este necesar să fie examinate două importante probleme, şi anume: modul de constituire a corpului participanţilor (cine poate fi participant) şi cum sunt stabilite rezultatele. În ceea ce priveşte modul de constituire a corpului participanţilor. În principiu, condiţiile de îndeplinit pentru a fi participant la referendum sunt aceleaşi cu condiţiile necesare pentru a fi alegător, idee care se bazează pe principiul unicităţii corpului elec­ toral. Statul este acela care reglementează condiţiile de îndeplinit pentru a participa la referendum, dar acestea trebuie să aibă în vedere că referendumul este un mijloc, prin care poporul îşi afirmă autodeterminarea, ceea ce însemnă că poporul poate dispune de el însuşi. În ceea ce priveşte modul în care sunt stabilite rezultatele alegerilor. Există mai multe modalităţi de stabilire a rezultatelor alegerilor, chiar în cazul votării prin „Da" şi „Nu". Sistemul cel mai simplu este cel binar, conform căruia legea (măsura) este adoptată, dacă răspunsurile cu „Da" sunt mai multe decât cele cu „Nu" (Franţa, Elveţia - pentru legile ordinare - şi SUA). Avantajul său este acela că este înţeles de toţi participanţii. Dezavantajul constă în faptul că, o lege foarte importantă poate fi adoptată sau respinsă cu o majoritate realizată accidental, aleatorie sau incertă, care nu reprezintă opinia politică majoritară. De aceea, sunt utilizate alte majorităţi care elimină aceste dezavantaje. Acest tip de sistem, este uneori complicat, prin utilizarea unor reguli diferite, referitoare la majo­ rităţi, cvorumul obligatoriu; la un cvorum minim; la o majoritate calificată; la o dublă majoritate, care se găseşte în statele federale (în Elveţia, revizuirea Constituţiei trebuie să fie aprobată cu două majorităţi, anume: majoritatea electorilor şi majoritatea cantoanelor); la supunerea unei legi noi aprobării prin referendum, dacă un număr de deputaţi o cer (Danemarca); la solicitarea referendumului de un număr minim de cetăţeni (în Italia este de 500.000 cetăţeni pentru cererea unui referendum abrogativ). Sistemele care nu sunt binare pornesc de la un fapt foarte clar, şi anume că, de regulă, referendumul comportă doar trei opţiuni, pentru că dacă numărul acestora ar creşte, ceea ce este perfect posibil, întrucât soluţiile oferite de un referendum sunt nelimitate, ar avea drept efect complicarea foarte mare a întrebărilor puse, iar interpretarea rezultatelor ar

Partea a X-a. Referendumul

319

fi foarte dificilă. În ceea ce priveşte referendumul cu trei opţiuni, acesta se regăseşte în conţinutul a două tipuri de referendumuri, şi anume: - când asupra unei anumite probleme autorităţile publice consultă pe cetăţeni, care trebuie să dea un singur răspuns, alegând una dintre cele trei posibilităţi (soluţii) oferite şi înscrise în buletinul de vot, în funcţie de opţiunea fiecăruia, şi anume: două extreme şi una mediană. Într-un asemenea mecanism referendar, care are deseori caracter consultativ, este posibil să nu se obţină majoritatea legală, motiv pentru care rezultatele votului vor trebui să fie reglementate pentru a favoriza soluţia mediană, pentru că se prezumă că soluţiile extreme sunt prea favorabile; - când Parlamentul prezintă un contra-proiect de lege, iar acesta este supus la vot în acelaşi timp cu proiectul iniţiat popular, există tot trei opţiuni, şi anume: menţinerea situaţiei, adoptarea proiectului iniţiat popular sau adoptarea contra-proiectului. Aceste opţiuni nu sunt pe picior de egalitate, din diferite motive, iar răspunsul trebuie să se refere doar la o opţiune. Sunt nule buletinele de vot ale căror răspunsuri se referă la două sau la trei opţiuni. Aceste reguli favorizează menţinerea legislaţiei în vigoare, pentru că ele obligă pe partizanii schimbărilor să se divizeze în două tabere, şi anume: una pentru proiectul de lege iniţiat popular şi a doua pentru contra-proiectul Parlamentului. Această divizare slăbeşte tabăra celor care se pronunţă pentru schimbare şi o întăreşte pe cea a celor care doresc menţinerea legii în vigoare. Este, însă, posibil ca cele trei opţiuni să fie puse pe picior de egalitate. Cea mai simplă şi cea mai logică metodă este cea reglementată de constituţiile cantoanelor elveţiene, şi anume de a se pune doar două întrebări independente, în loc de trei. Prima întrebare se referă la oportunitatea schimbării legislaţiei, iar a doua la alegerea între proiectul iniţiat popular şi contra-proiectul Parlamentului, situaţie în care răspunsurile cu „Da" nu au relevanţă pentru prima întrebare. Dar niciuna dintre aceste formule nu poate fi considerată perfect democratică. (P. Favre, Kenneth J. Arrow) 4. Controlul organizării şi desfăşurării referendumului. Organele de control pot fi politice (parlamentele, aşa cum este exemplul Elveţiei), jurisdicţionale, cel puţin pentru problemele care pot face obiectul unor plângeri (Biroul central pentru referendumuri şi Curtea de Casaţie - care verifică respectarea procedurii referendare şi Curtea Constituţională care verifică în cazul în care conţinutul proiectului este conform condiţiilor prevăzute de Constituţie, adică este constituţional, aşa cum este exemplul Italiei) sau mixte (Consiliul Constituţional - care veghează la regularitatea operaţiunilor referendare, adică la votarea propriu-zisă, cu excluderea actelor pregătitoare, care sunt controlate de Consiliul de Stat, aşa cum este în Franta). Întinderea controlului. Controlul se exercită asupra actelor pregătitoare, asupra modului de prezentare a întrebărilor şi asupra desfăşurării referendumului. De la stat la stat controlul este complet sau doar parţial, fiind diferit în funcţie exigenţa atingerii scopului său, şi anume garantarea regularităţii externe a referendumului. Controlul poartă şi asupra regularitătii interne a referendumului, adică asupra obiectului acestuia. În Elv�ţia, la nivelul federal, legile referendare sunt supuse unui control foarte limitat, pentru că ele se situează în vârful sistemului legislativ federal elveţian. Astfel, o iniţiativă populară legislativă sau una pentru revizuirea Constituţiei poate fi respinsă de Parlamentul federal doar în trei situaţii, şi anume: lipsa unităţii formei sau a materiei, imposibilitatea punerii în executare şi violarea angajamentelor internaţionale.

320

DREPTUL ELECTORAL

În Franţa privilegiul chemării la referendum aparţine Preşedintelui Republicii, iar S:onsiliul Constituţional este însărcinat cu controlul constituţionalităţii actelor Parlamentului. ln anul 1962, Consiliul Constituţional a decis că nu este competent să controleze consti­ tuţionalitatea legilor referendare, pentru că aceste legi constituie expresia directă a suvera­ nităţii naţionale (Decizia din 6 noiembrie 1962, Rec. 1962, p. 21), iar în anul 1992 şi-a menţinut decizia anterioară, motivând, în completare, însă, că incompatibilitatea nu rezultă din rolul său de regulator, ci din echilibrul puterilor stabilit prin Constituţie (Decizia din 23 septembrie 1992, Rec. 1992, p. 94). În Italia referendumul ocupă un loc important între instituţiile de drept constituţional şi instituţiile politice, dar, în acest cadru, Camerele au un mare prestigiu şi deţin supremaţia politică. Ca urmare, referendumul nu poate avea un statut privilegiat, în raport cu procedura legislativă. Ambele proceduri sunt supuse controlului Curţii Constituţionale. Procedurile de control. Din acest punct de vedere se poate pune problema dacă controlul trebuie să fie preventiv sau ulterior-corectiv, în alte cuvinte, cei care exercită controlul trebuie să intervină anterior sau posterior organizării şi desfăşurării referen­ dumului. Practic, controlul preventiv este preferabil, pentru că poporul nu s-a pronunţat încă, iar legea este doar în stare de proiect. Controlul exercitat în acest moment are drept efect că cei care controlează, dialoghează doar cu autorii proiectului şi înfrâng doar voinţa acestora şi nu se opun voinţei populare ridicată la rang de lege (Franţa, Italia). O iniţiativă parlamentară, însă, poate oricând să fie controlată, fără să se poată invoca argumentele referitoare la legile referendare.

CAPITOLUL

VI

Modele de proceduri referendare constituţionale şi legislative Rolul referendumului este legat de modele de proceduri referendare, mai ales de modul de declanşare a unei asemenea proceduri, legătura fiind biunivocă. Francis Ramon opinează că statele se pot grupa în trei mai categorii, în funcţie de modul în care este concepută procedura referendumului, şi anume: cele în care referendumul este declanşat de şeful statului; cele în care este declanşat de cetăţeni şi cele în care declanşarea se face de partidele politice. Mai este de menţionat şi modelul african de referendum, care a împrumutat foarte mult de la modelul francez.

Se cţiun e a I Referendumul declanşat de şeful statului (modelul francez) Conform acestui model, referendumul este conceput ca un mijloc de menţinere şi de afirmare a unităţii poporului sau de evitare a riscului divizării produse de grupurile de interese. Ca urmare, iniţiativa organizării referendumului trebuie să fie centralizată şi, astfel, să aparţină şefului statului, care personifică unitatea poporului şi care în situaţii excepţionale îl poate reuni, apelând la ea. Constituţia Franţei a preluat această concepţie despre referendum, motiv pentru care acest model este francez. Actuala reglementarea a referendumului din Constituţia Franţei are o îndelungată istorie, începută cu Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 26 august 1789, care prevede că legea reprezintă expresia voinţei generale a poporului. Astfel, ideea de „cenzură a poporului", actualul referendum, a fost susţinută şi fundamentată de Condorcet şi de Robespierre şi apare în perioada Revoluţiei franceze. În evoluţie, referendumul a fost apărat de Napoleon Bonaparte, Napoleon al III-iea, Charles De Gaulle. Pentru Revoluţia franceză referendumul a avut meritul că a dat cuvântul poporului, ceea ce burghezia dorea pentru a-l atrage de partea sa. La 4 septembrie 1789, J.P. Rabaut Saint-Etienne şi J. Petion au propus ca legile care nu fuseseră sancţionate de rege să fie supuse corpului electoral, iar a doua zi S.T. Dupont apăra o asemenea idee. La 22 septembrie 1792, ziua în care se instaura perioada denumită în istoria Franţei a terorii şi care a luat sfârşit în 1795, Danton a iniţiat aprobarea de către Convenţie a regulii conform căreia Constituţia trebuia acceptată de către popor. Această regulă a fost pusă în aplicare, pentru prima dată, prin Constituţia din 4 august 1793 (Constituţia girondină), care nu a fost adoptată niciodată şi care prevede referendumul ca arbitraj între puterile statului. Au votat doar cetăţenii neinsurgenţi din oraşe şi departamente. În acest context, Carre de Malberg propunea o substituire a parlamentarismului absolut printr-un regim de autoritate parla­ mentară limitată şi temperată, referendumul ca fiind un complement suficient al ideii de

322

DREPTUL ELECTORAL

reprezentare. În această concepţie, Parlamentul nu exercita puterea decât sub rezerva drep­ tului poporului la referendum. Referendumul a fost reglementat şi utilizat pentru prima dată numai pentru sancţio­ narea adoptărilor succesive de constituţii: din 4 august 1793, Constituţia girondină a fost prezentată de Condorcet Adunării Constituante, pe data de 15 februarie 1793, iar opoziţia iacobină nu a fost de acord cu aceasta şi astfel nu a fost adoptată. A fost depus un alt proiect de Constituţie, denumită a anului I (10 iunie 1793), care a menţinut ideea de cenzură a poporului, pe care Condorcet o introdusese în Constituţia girondină. Această ultimă Constituţie a fost adoptată prin referendum, dar nu a fost aplicată niciodată. O altă Constituţie a fost adoptată la 6 septembrie 1795 şi o a patra la 30 august 1799. În toată această perioadă a lipsit caracterul secret al votului. Cu toate acestea, proporţia voturilor ,,pentru" adoptarea constituţiilor de mai sus a fost aproximativ de unu la trei/patru parti­ cipanţi. Militanţii „cluburilor" au contestat tot timpul sistemul reprezentativ, pe care îl reglementau toate constituţiile mai sus enumerate. (Francis Hamon) În perioada 1799-1945 Franţa a avut numeroase regimuri politice, dar în domeniul referendumului reglementările au fost foarte reduse. În această perioadă, declanşarea cenzurii populare se putea produce din iniţiativa adunărilor sau a şefului statului (aceasta declanşând doar o consultare populară). Cenzura poporului era îndreptată, de regulă, împo­ triva actelor reprezentanţei naţionale şi presupunea, după modul de organizare (împăratul era la originea întrebărilor care erau puse), o funcţie de confirmare a încrederii în împărat, ceea ce constituia o anumită personalizare a sa. În anul 1851 a fost reglementat, pentru prima dată, caracterul secret al scrutinului, care a fost utilizat în plebiscitul organizat pentru confirmarea loviturii de stat din 2 decembrie 1852 a lui Napoleon, devenit ulterior al Iii-lea, răsturnat de la putere pe data de 28 februarie 1871 când Adunarea Naţională a Franţei a proclamat legal şi oficial detronarea lui Napoleon al Iii-lea şi înlăturarţa perpetuă de la tronul Franţei a membrilor familiei sale. Astfel, plebiscitul nu era decât un vot de încredere, mai mult sau mai puţin deghizat, pentru şeful statului, adică o personalizare a referendumului. La 5 mai 1946, în Franţa, a avut loc primul referendum negativ din istoria sa, votul negativ fiind dat împotriva unui proiect de Constituţie. Referendumul a fost organizat de Charles De Gaulle şi a demonstrat că nu toate aceste consultări populare au şi un conţinut personalizat. Desigur că, apoi, a fost adoptată o nouă Constituţie. În perioada 1946-1958 s-a copt ideea lansată de către Charles De Gaulle, conform căreia în cazul în care Guvernul pierde încrederea din partea Parlamentului, datorită unei iniţiative legislative, Preşedintele Republicii îl poate dizolva sau poate supune referen­ dumului iniţiativa legislativă, care a creat dezacordul dintre Guvern şi Parlament. În Constituţia Franţei referendumul este reglementat în art. 11, 89 şi 53. Pentru prima dată după 1793, în actuala Constituţie referendumul nu mai este reglementat doar pentru domeniul constituţional. Potrivit art. 11 din Constituţia Franţei, Preşedintele Republicii, la propunerea Guvernului sau a celor două Adunări, publicate în Jurnalul Oficial, poate supune referen­ dumului orice proiect de lege referitor la organizarea puterilor publice, aprobarea unui acord al Comunităţilor europene sau autorizarea ratificării unui tratat care, fără să fie contrar Constituţiei, ar avea incidenţă asupra funcţionării instituţiilor. Proiectul aprobat prin referendum trebuie să fie promulgat de şeful statului francez.

Partea a X-a. Referendumul

323

Procedural, iniţiativa organizării referendumului legislativ, reglementat de prevederile art. 11 din Constituţie şi care este facultativ, aparţine Preşedintelui Franţei, dar această iniţiativă este condiţionată de propunerile care trebuie să îi fie făcute. Condiţionarea, însă, are importanţă doar în perioadele de coabitare politică. În cazul în care Guvernul propune organizarea referendumului, aceasta este obligat să facă o declaraţie în faţa fiecărei Adunări, care este urmată de dezbateri. Rolul dezbaterilor nu este doar unul formal, ci ele au scopul de a lumina executivul asupra propunerii sale. Prevederea din art. 11 din Constituţia Franţei este o cale de arbitraj rezervată rezolvării problemelor de cea mai înaltă importanţă, pentru că ea se referă la instituţiile fundamentale ale Republicii, expresie care concretizează şi explică sintagma „organizarea puterilor publice". Reforma constituţională din 4 august 1995 a extins domeniul de aplicare al referen­ dumului francez, reglementat de prevederile art. 11 din Constituţie. Prin reforma constitu­ ţională au fost completate aceste prevederi, care au conţinutul actual. Potrivit prevederilor art. 89 din Constituţia Franţei, Preşedintele Republicii, la propunerea primului-ministru, printr-un proiect de lege şi a membrilor Parlamentului, printr-o propunere legislativă, pot iniţia revizuirea referendară a Constituţiei. Acest tip de referendum constituţional este obligatoriu. Cât priveşte procedura, aceasta cuprinde două etape, foarte legate între ele, şi anume: proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuie să fie adoptate în aceeaşi formă de ambele Adunări. Dezacordul dintre cele două este rezolvat de Adunarea Naţională, ca şi în procedura legislativă obişnuită, care are ultimul cuvânt faţă de Senat. Propunerile de revizuire a Constituţiei devin definitive numai după ce ele au fost aprobate prin referendum. Proiectele de revizuire a Constituţiei, la alegerea Preşedintelui Republicii, trebuie să urmeze, la alegerea sa, una dintre cele două căi reglementate de Constituţie, şi anume: proiectul, ca şi propunerea de revizuire a Constituţiei, sunt supuse referendumului ori acestea sunt supuse, la solicitarea Preşedintelui Republicii, Parlamentului reunit în şedinţa comună a celor două Adunări (Congres), caz în care acesta poate decide adoptarea doar dacă este întrunită o majoritate de trei cincimi din cei prezenţi. De regulă, cea de-a doua cale este rezervată proiectelor de revizuire de importanţă minoră. Prima cale este rezervată revizuirilor care se referă la principiile fundamentale, cum ar fi suveranitatea naţională sau modurile de alegere a Preşedintelui Republicii. Prevederile art. 53 din Constituţie reglementează ratificarea şi intrarea în vigoare a instrumentelor internaţionale la care Franţa a aderat. Aceste dispoziţii nu cuprind vreo referire la referendum, dar în alin. (3) din articolul de mai sus se prevede că nicio cesiune, niciun schimb, nicio adjudecare teritorială nu este valabilă fără consimţământul populaţiei interesate. Ca urmare, în cazurile prevăzute de art. 53 din Constituţia Franţei este obliga­ torie organizarea şi desfăşurarea unui referendum. Mai mult, dispoziţiile aceluiaşi articol prevăd că rezultatele unui asemenea referendum sunt obligatorii. În plus, prin lege este reglementat referendumul local, organizat pentru autodeterminarea populaţiei dintr-un teritoriu francez. Pe cale de consecinţă, în Franţa sunt reglementate două tipuri de referendumuri obligatorii (cel referitor la revizuirea Constituţiei şi cel referitor la teritoriile franceze) şi un tip de referendum facultativ (legislativ). În Franţa au fost organizate următoarele referendumuri, în afară de primele trei, deja citate, la: 2 august 1800 (desemnarea lui Napoleon ca prim Consul); 1802 (desemnarea

324

DREPTUL ELECTORAL

lui Napoleon, Consul pe viaţă); 1804 (atribuirea lui Napoleon a calităţii de Împărat); 1815 (adoptarea actelor adiţionale la constituţiile imperiale); 1851 (aprobarea mandatului de 1 O ani pentru Preşedintele Republicii); 1852 (restauraţia imperiului, cu Napoleon al Iii-lea); 1870 (adoptarea regimului politic parlamentar într-o formă de guvernământ monarhică); 21 octombrie 1945 (conferirea de atribuţii constituante Adunării Parlamentare); 5 mai 1946 (respingerea primului proiect de Constituţie); 13 octombrie 1946 (adoptarea Constituţiei); 28 septembrie 1958 (adoptarea noii Constituţii); 8 ianuarie 1961 (autodeter­ minarea poporului algerian); 8 aprilie 1962 (Acordul de la Evian, reîntoarcerea lui Charles De Gaulle); 28 octombrie 1962 (reglementarea constituţională a alegerii directe a Preşedintelui Republicii); 27 aprilie 1969 (reforma Senatului); 23 aprilie 1972 (extinderea Comunităţii Europene); 6 noiembrie 1988 (autodeterminarea Noii-Caledonii); 20 septembrie 1992 (aderarea la Tratatul de la Maastricht); 4 august 1995 (extinderea domeniului referendumului legislativ reglementat de art. 11 din Constituţie); 29 mai 2005 (respingerea Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa). În ceea ce priveşte modelul african de referendum, aceasta a preluat foarte mult de la cel francez, motiv pentru care acesta apare ca o variantă a celui francez. Astfel, primele constituţii africane, care au fost de sorginte francofonă, au prevăzut în conţinutul lor instituţia referendumului. Astfel a fost Constituţia Mauritaniei din 22 martie 1959, care în art. 7 prelua textul din Constituţia Franţei referitor la exercitarea suveranităţii naţionale. Acelaşi text se regăseşte şi în constituţiile statului Mali din 1968, Ciadului din 1962, statului Cote d 'lvoire din 1960 şi Senegalului din 1963. În Africa, în ciuda faptului că există toate tipurile de referendum, acestea sunt reglementate doar teoretic. De asemenea, sistemul partidului unic sau cel al partidelor unificate garantează că revizuirile consti­ tuţionale sunt votate în unanimitate, ceea ce, în cele mai multe situaţii, exclude referendumul constituant. Această stare de fapt comportă riscul de a vedea pe conducători substituindu-se poporului. A existat, totuşi şi o exceptie, şi anume în anul 1963, în Togo, unde revizuirea Constituţiei a fost supusă referendu�ului. În prezent, prevederile referi­ toare la referendum în Africa au căzut în desuetudine şi nu sunt utilizate. Se cfiu n e a a 2 - a Referendumul declanşat de cetăţeni (modelul elveţian, american şi italian) 1. Modelul elveţian În Elveţia procedurile de referendum sunt efectul unui drept popular al cetăţenilor elveţieni, care are ca scop un control aproape permanent asupra reprezentanţilor poporului. În orice moment poporul poate interveni direct în problemele publice fie prin declanşarea unui referendum legislativ facultativ împotriva unei legi sau a unui decret, fie pentru a utiliza procedura iniţiativei legislative. Constituţia Elveţiei este singura a unei federaţii care obligă statele federate (Cantoanele) să adopte proceduri referitoare la democraţia directă pentru gestionarea propriilor probleme publice prin intermediul faptului că acestea trebuie să solicite Statului federal garanţii pentru recunoaşterea şi respectarea propriilor constituţii. Aceste garanţii se dau cu condiţia ca propriile constituţii să fie aprobate de majoritatea cetăţenilor, care, de asemenea, pot să solicite revizuirea acestora. Ca urmare, în Elveţia, referendumul (constituţional, legislativ, administrativ şi financiar) este foarte des utilizat

Partea a X-a. Referendumul

325

atât în cele 26 de Cantoane, cât şi în cele peste 3000 de comunităţi locale. Dezvoltarea democraţiei directe în Elveţia s-a datorat mai multor cauze, şi anume: o îndelungată tradiţie referendară; existenţa unei culturi politice, care se caracterizează printr-o anumită omoge­ nitate, bazată pe un sistem federal care presupune acordarea unei anumite autonomii colec­ tivităţilor locale, regionale şi minorităţilor; lipsa influenţei decisive a grupurilor de presiune asupra participanţilor la referendum. Istoric, democraţia directă în Elveţia este de origine germanică. Germanii, de pe teritoriul actual al Elveţiei, acordau familiilor doar proprietăţi funciare de dimensiuni mici, majoritatea acestora fiind în folosul comun al comunităţilor, ceea ce presupunea, cu necesitate, consultarea, deliberarea şi decizia tuturor membrilor comunităţii respective. Forma de realizare a acestor consultări sau deliberări a fost şi este „landsgemeinde", care este adunarea generală a membrilor unei comunităţi. Această adunare generală se întruneşte o dată sau de două ori în fiecare an, când votează, prin ridicarea de mâini, asupra numirii sau renumirii membrilor executivului local şi asupra iniţiativelor legislative care îi sunt prezentate. Prima landsgemeinde s-a reunit în anul 1294, în Cantonul Schwiz, iar rolul lor s-a manifestat şi se manifestă doar pe plan local şi niciodată pe plan naţional (federal). Lipsa caracterului secret al votului poate constitui un inconvenient în consi­ derarea acestora ca adevărate instituţii constituţionale perfect democratice, pentru că permite, cel puţin teoretic, exercitarea a tot felul de presiuni. Referendumul a crescut în importanţă în secolul al XV-iea în unele localităţi din Cantoanele elveţiene. Aceste localităţi au fost chiar unele mici confederaţii independente (Grisons şi Valois). În acea perioadă referendumul devine sinonim cu consultarea populară şi se generalizează. În 1802 a avut loc primul referendum naţional prin care a fost adoptată o nouă Constituţie a Elveţiei confederate, sub influenţa ocupaţiei franceze şi a Constituţiei Franţei din 1789. După eliberarea de sub ocupaţie franceză, în anul 1848, Elveţia şi-a adoptat o primă Constituţie federală. În anul 1874 a fost adoptată o nouă Constituţie federală care a lărgit domeniul legislativului federal. Constituţia din 1874 a fost revizuită în anul 1891, iar cu această ocazie a fost reglementat referendumul constituţional. La 1 ianuarie 2000 a intrat în vigoare o nouă Constituţie federală. În Elveţia, există mai multe tipuri de referendumuri ale căror proceduri de organi­ zare şi desfăşurare sunt asemănătoare, dar nu identice. Astfel, sunt reglementate: - referendumul obligatoriu, care este utilizat pentru revizuirea, totală sau parţială, a Constituţiei (referendumul constituţional) şi cel legislativ pentru ratificarea unor instrumente internaţionale, care implică aderarea Elveţiei la o organizaţie de securitate colectivă sau la o comunitate supranaţională (Uniunea Europeană); - referendumul facultativ, care este legislativ şi care priveşte actele Parlamentului federal şi instrumentele internaţionale, altele decât cele supuse referendumului obli­ gatoriu. Nu sunt supuse referendumului facultativ legile referitoare la declararea situaţiilor de urgenţă şi măsurile de aplicare a legii. În anul 1993, în Cantonul Berna a fost instituit un nou tip de referendum, şi anume referendumul constructiv. Astfel, Constituţia Cantonului Berna permite unui număr de 1 O.OOO de cetăţeni cu drept de vot de a cere un vot popular referitor la o lege adoptată de Parlamentul Cantonal şi de a propune, în acelaşi timp, o soluţie de schimbare a unor articole din această lege. Ca urmare, participanţii la acest tip de referendum pot alege între proiectul stabilit de Parlament şi proiectul de schimbare propus în locul său. Acest tip de referendum

326

DREPTUL ELECTORAL

elimină efectele negative, pe care le are, uneori, acesta, participanţii nefiind constrânşi să aprobe sau să respingă o lege, ci să o amelioreze. Procedural, iniţiativa organizării unui referendum este, în principiu, limitată la domeniul constituţional şi aparţine unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care pot cere adoptarea unei noi Constituţii, precum şi revizuirea sau abrogarea celei existente, iar în domeniul legislativ acest număr trebuie să fie de cel puţin 50.000 de cetăţeni. Aceasta se poate prezenta sub două forme, şi anume: cea care conţine reguli generale şi cea care cuprinde textele complete de supus referendumului. Prima formă de iniţiativă este examinată de Parlamentul federal, care este obligat să redacteze un text de proiect de revizuire complet şi definitiv. În cazul în care Parlamentul federal dezaprobă necesitatea reformei constituţionale, atunci dezacordul trebuie să facă obiectul unui prim referendum constituţional, organizat anterior redactării proiectului într-un text complet şi definitiv. Dacă iniţiativa este aprobată de majoritatea cetăţenilor elveţieni, nu şi de cea a Cantoanelor, Parlamentul este obligat să redacteze proiectul în cauză. În acest din urmă caz, proiectul se supune referendumului şi va putea fi adoptată doar dacă întruneşte dubla majoritate, la nivelul cetăţenilor şi cel al cantoanelor. Dacă, însă, iniţiativa este respinsă procedura referendară se opreşte. Această procedură este des utilizată, dar rar este dusă până la capăt. A doua formă de iniţiativă a unui proiect complet redactat presupune o singură votare populară, indiferent care este atitudinea adoptată de Parlamentul federal, care poate recomanda sau nu adoptarea proiectului, dar, în acelaşi timp, poate redacta un contra-proiect de revizuire, care este supus referendumului în acelaşi timp cu proiectul complet redactat. În acest din urmă caz, nu este posibil ca un alegător să voteze de două ori cu Da", ci doar cu „Nu", pentru că dublul „Da" a fost interzis, prima dată, ca urmare revizuirii constituţionale din 5 aprilie 1987 prin care a fost introdus art. 121bis în fosta Constituţie federală. Verificarea îndeplinirii condiţiilor iniţiativei populare este realizată de Guvernul federal, care stabileşte şi data votării pentru referendum. Parlamentul federal verifică, anterior verificărilor efectuate de către Guvernul federal, doar dacă a fost respectat prin­ cipiul unicităţii formei şi domeniului de reglementare. Unicitatea formei presupune pre­ zentarea iniţiativei în una dintre cele două forme deja examinate, fără ca acestea să poată fi combinate, mai ales că procedurile aplicabile sunt diferite. Unicitatea domeniului de regle­ mentare presupune ca iniţiativa respectivă să nu cuprindă reguli heterogene, din domenii total diferite. În Elveţia nu este reglementat un control jurisdicţional de constituţionalitate, distinct de cel efectuat de jurisdicţiile judiciare ordinare. La nivel federal, Tribunalul federal soluţionează încălcarea: legilor federale; dreptului public internaţional; legilor intercantonale; drepturilor subiective cantonale; autonomiei municipalităţilor şi alte garanţii date de cantoane autorităţilor cantonale; drepturilor politice de la nivel federal sau cantonal. Tribunalul federal nu are nicio competenţă legată de controlul constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor federale adoptate de Adunarea federală. Cetăţenii au dreptul de a contesta, în faţa Tribunalului federal, atât actele autorităţilor cantonale, cât şi pe cele ale autorităţilor federale. La nivelul cantoanelor, autorităţile politice, guvernele şi parlamentele cantonale soluţionează litigiile referitoare la drepturile politice ale cetăţenilor cantoanelor şi confirmă rezultatele referendumurilor. Toate aceste autorităţi se supun jurisprudenţei Tribunalului

Partea a X-a. Referendumul

327

federal, iar deciziile acestor autorităţi pot fi contestate în faţa Tribunalului federal. Doar în Cantonul Jura este reglementată o jurisdicţie constituţională specială. Rezultatele referendumului sunt anunţate, în mod oficial, de către Consiliul federal (Guvernul elveţian). 2. Modelul american În SUA referendumul nu a fost reglementat sau practicat la nivel federal, ci doar la nivel local, unde ocupă un loc foarte important. La acest nivel, el este reglementat sub forme extrem de diferite şi este declanşat, de regulă, din iniţiativă populară. Ca urmare, este imposibil, în acest spaţiu, să fie examinată toată această diversitate. Istoric, ,,Părinţii constituţiei" nu au acordat nicio importanţă democraţiei directe, pentru a nu se naşte tirania majorităţii şi pentru ca cei săraci să nu voteze contra celor bogaţi. Ca urmare, Constituţia din 1787 nu a reglementat referendumul. În SUA, însă, acest fapt nu are, uneori, importanţă, un exemplu în acest sens fiind controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor. Au fost, totuşi, acceptate anumite forme de democraţie directă şi, astfel, au apărut: adunările populare ale comunităţilor locale (oraşelor) care mai există doar în Noua Anglie; referendumurile legislative locale în anumite State, prin care erau şi sunt confirmate legi adoptate de legislaturile statale; referendumurile pentru ratificarea revizuirilor constituţionale sau pentru pregătirea unor reforme în acest domeniu (Massachussets, New York şi Connecticut). În acest mod, procedurile referendare au fost reglementate, sub o formă sau alta în 26 din cele 50 de Statele americane, care au toată libertatea de a decide. În aceste State, însă, tribunalele au refuzat, uneori, să aplice legile adoptate prin referendum, iar consecinţele au fost delicate, pentru că în SUA, ca şi în Marea Britanie, o lege există dacă este recunoscută jurisprudenţial. Curtea Supremă a SUA, însă, într-o decizie din 1912, a stabilit în această privinţă că diferitele interpretări sunt probleme „non justiciable", adică nu sunt competenţa instanţelor judecătoreşti [Speţa Pacific State Telephone and Telegraph Co. vs. Oregon State, 223 US 118, 138 (1912)]. Procedural, în SUA referendumul poate fi organizat în legătură cu o lege deja adoptată sau în legătură cu o iniţiativă legislativă propusă de un anumit număr de cetăţeni. Cele două tipuri de referendumuri pot fi constituţionale sau legislative, iar procedurile sunt diferite în funcţie de tipul de referendum organizat. Referendumul constituţional este cea mai veche procedură referendară, cea mai utilizată şi cea mai răspândită, cu excepţia Statului Delaware, fiind reglementat în toate celelalte state americane. Acest tip de referendum este obligatoriu în cea mai mare parte dintre statele americane unde este reglementat. Referendumul legislativ este mult mai rar şi este facultativ. Acest referendum este de două tipuri, şi anume: cel iniţiat de parlamentari, reglementat şi utilizat în mai toate statele americane, chiar dacă nu este prevăzut în constituţiile lor, şi cel de veto, care permite unei părţi din corpul electoral să provoace un referendum, pentru a se opune adoptării unei măsuri, de către legislatura statală, dar care există doar în 24 din Statele americane. În ceea ce priveşte cel de-al doilea tip de referendum, iniţiativa poate fi directă sau indirectă. Cât priveşte iniţiativa directă, proiectul trebuie să fie supus direct votului popular, fără să mai fie sesizată, în prealabil, legislatura statală. Cât priveşte iniţiativa indirectă, proiectul trebui examinat, în prealabil, de către legislatura statală în cursul unei sesiuni ordinare şi

328

DREPTUL ELECTORAL

este supus votului popular dacă acesta este respins ori dacă parlamentarii propun modifi­ carea proiectului, pe care reprezentanţii semnatarilor iniţiativei le consideră foarte importante. Numărul de semnături necesar pentru iniţierea unui referendum este stabilit, de regulă, sub forma unui procent din totalul voturilor exprimate în cel mai recent sufragiu desfăşurat. Conţinutul unei legi adoptate pe baza procedurii referendare trebuie să respecte toate condiţiile extrinseci (de ierarhie normativă) şi intrinseci (de conţinut). Controlul modului de organizare şi de desfăşurare a procedurilor referendare este exercitat de jurisdicţiile statelor, până la Curtea Supremă a Statului american în cauză, apoi de jurisdicţiile federale, până la Curtea Supremă a SUA. Controlul poate fi: a priori, în situaţia în care adversarii iniţiativei sesizează instanţele competente pentru a împiedica organizarea şi desfăşurarea referendumului, dar care este foarte rar utilizat; şi a posteriori, după adoptarea şi aplicarea acestor proceduri referendare, în aceleaşi condiţii ca şi legile de origine parlamentară.

3. Modelul italian Constituţia intrată în vigoare la 1 ianuarie 1948, care este în vigoare, reglementează patru proceduri referitoare la democraţia directă, şi anume: - referendumul legislativ din iniţiativa populară, care este facultativ şi care constă în posibilitatea pe care o are un număr de 50.000 de alegători de a propune un proiect de lege complet redactat. Proiectul de lege, după ce a fost depus, însă, este obligatoriu supus, în întregime, procedurii parlamentare, ceea ce înseamnă că el poate fi sau nu luat în consi­ derare înscris sau nu pe ordinea de zi a Camerelor Parlamentului italian; - referendumul local sau regional, care este obligatoriu, este reglementat consti­ tuţional şi utilizat pentru orice modificări teritoriale ale regiunilor, provinciilor sau comunelor; - referendumul constituţional, care este reglementat de art. 138 din Constituţia Italiei este utilizat pentru orice revizuire a Legii fundamentale şi nu este obligatoriu. Iniţiativa referendară aparţine: unei cincimi din numărul membrilor unei Camere a Parlamentului italian; la 500.000 de alegători sau cinci consilii regionale. Din punctul de vederea procedural, proiectul trebuie să fie adoptat de fiecare dintre cele două Camere al Parlamentului, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor lor, iar între cele două deliberări succesive, din Camere, trebuie să existe un interval de timp de cel puţin trei luni. Referendumul trebuie să fie solicitat într-un termen de trei luni de la publicarea proiectului de lege supus procedurii referendare. Singurele legături cu referendumul constau în faptul că proiectul de lege este redactat de un număr de cetăţeni, care pot solicita adoptarea sa de către Parlament. Acest tip de referendum nu a fost utilizat niciodată; - referendumul legislativ abrogativ, din iniţiativă populară, care are caracter facultativ. Iniţiativa aparţine, conform prevederilor art. 75 din Constituţia Italiei, la 500.000 de alegători sau la cinci consilii regionale, care pot solicita abrogarea, totală sau parţială, a unei legi ori a unui act cu putere de lege. Acest tip de procedură referendară este o noutate atât în sistemul de drept italian, cât şi în alte sisteme de drept din state cu regimuri politice parlamentare, cum este şi cel italian. Punerea în aplicare a art. 75 din Constituţie a necesitat adoptarea unei legi (Legea nr. 327 din 25 mai 1970) care să prevadă procedura referendară abrogativă, care a fost adoptată de abia la 23 de ani, după intrarea

Partea a X-a. Referendumul

329

în vigoare a Constituţiei Italiei, în 1947. Acest fapt, al întârzierii adoptării legii în cauză, s-a datorat reticenţei parlamentarilor faţă de democraţia directă şi contextului politic general creştin-democrat al momentului, care incita la prudenţă, în contextul creşterii partidelor politice de stânga şi comuniste. Procedural, potrivit prevederilor art. 75 din Constituţie, referendumul abrogativ italian nu poate fi utilizat pentru legile fiscale şi bugetare, amnistiei, reducerilor de pedepse şi ratificării instrumentelor internaţionale. De asemenea, legea în cauză nu ar putea să fie abrogată decât cu respectarea a două condiţii, şi anume: la vot să participe majoritatea alegătorilor înscrişi în listele permanente şi iniţiativa în cauză să fie adoptată cu majoritatea voturilor exprimate. În plus, referendumul abrogativ nu poate să fie organizat şi să se desfăşoare în acelaşi timp cu alegerile legislative; nu poate fi primită nicio solicitare de referendum abrogativ în ultimul an al mandatului parlamentar şi nici în cele şase luni care urmează datei convocării alegătorilor pentru alegerea parlamentarilor. În cazul dizolvării uneia sau a ambelor Camere, în timpul procedurii referendare, această procedură este suspendată de drept şi va putea fi reluată doar după alegerile organizate ca urmare a dizolvării produse. Legea nr. 327 din 25 mai 1970 prevede câteva etape ale procedurii referendare, şi anume: - iniţiatorii referendumului trebuie să se prezinte la Cancelaria Curţii de Casaţie pentru a Înregistra solicitarea lor, cerere care se publică în Jurnalul Oficial; - colectarea celor 500.000 de semnături ale alegătorilor favorabili iniţiativei respective pe tabele a căror formă şi conţinut sunt foarte precis şi minuţios reglementate şi care sunt autentificate; - semnăturile sunt depuse la Curtea de Casaţie, depozit care trebuie realizat doar în perioada 1 ianuarie - 30 septembrie al fiecărui an; - efectuarea unui dublu control, înainte de definitivarea solicitării, al legitimităţii şi al admisibilităţii iniţiativei legislative abrogative. Controlul legitimităţii poartă asupra autenticităţii semnăturilor şi asupra condiţiilor în care acestea au fost colectate şi este realizat de Oficiul central italian al referendumurilor de pe lângă Curtea de Casaţie, care pronunţă o ordonanţă, înainte de 15 decembrie al fiecărui an, în legătură cu legitimitatea solicitării. În cazul în care solicitarea este declarată legitimă, aceasta este imediat trimisă Curţii Constituţionale, care realizează controlul de admisibilitate, care poartă asupra conţinutului solicitării. Solicitarea poate fi declarată inadmisibilă în mai multe situaţii, şi anume: iniţiatorii referendumului pretind ca alegătorii să se pronunţe, printr-un singur vot, asupra unor probleme heterogene; referendumul abrogativ poartă asupra unei legi, care are forţă juridică superioară, unei legi ordinare, dar nu este de nivel constituţional; referendumul abrogativ vizează o lege constituţională sau una legată de Constituţie, a cărei abrogare presupune o violare, chiar indirectă, a Constituţiei; referendumul abrogativ vizează domenii interzise unei asemenea operaţiuni. Curtea Constituţională trebuie să se pronunţe înainte de data de 15 februarie a anului în care s-a constituit depozitul semnăturilor. Dacă se constată admisibilitatea soli­ citării, Preşedintele Italiei, după primirea deciziei Curţii, stabileşte, prin decret dat în urma dezbaterii în Consiliul de Miniştri, data referendumului, care trebuie să aibă loc între 15 aprilie şi 15 iunie al anului constituirii depozitului.

330

DREPTUL ELECTORAL

Solicitarea este adoptată dacă a fost votată de majoritatea alegătorilor prezenţi la vot, cu condiţia ca participarea la referendum să fie de cel puţin jumătate din alegătorii înscrişi pe listele electorale permanente. În acest caz, Preşedintele Italiei va constata, prin decret, abrogarea legii respective, abrogare care produce efecte a doua zi după publicarea decre­ tului în Jurnalul Oficial. La cererea ministrului de interne, Preşedintele Italiei poate amâna intrarea în vigoare a decretului pentru o perioadă de 60 de zile de la data publicării acesteia. Dacă solicitarea este respinsă ca urmare a desfăşurării procedurii referendare, o nouă solicitare pentru un alt referendum abrogativ nu mai poate să fie promovată într-un termen de cinci ani.

Se cfiu n e a a 3-a Referendumul ca recurs la partidele politice (modelul britanic, danez şi irlandez) 1. Modelul britanic Faţă de caracteristicile sistemului constituţional britanic (existenţa unei constituţii mixte - scrise şi cutumiare - şi bipartidismul), se poate susţine, fără putinţa de a greşi, ideea inutilităţii referendumului. Această idee se susţine şi pe omnipotenţa Parlamentului britanic, care poate adopta legi în orice domeniu. De altfel, o asemenea atotputernicie a Parlamentului se concretizează în faptul că în Marea Britanie există doar suveranitatea Parlamentului, exprimată în expresia „King in Parliament", conform căreia Parlamentul decide, iar Regele consimte. Ca urmare, din punctul de vedere juridic, în Marea Britanie un referendum nu este niciodată constituţional necesar. Aceasta nu înseamnă că nu au fost organizate referendumuri, dar mai ales la nivel local. Se poate susţine că modelul britanic de referendum, reglementat ad-hoc sau la nivel local, în diferite circumstanţe, a permis menţinerea, în mod artificial, a unităţii partidelor politice britanice şi se mai poate spune că acestea au devenit Pilatul din Pont al politicii britanice. (S.F. Finer) 2. Modelul danez Constituţia Danemarcei, aprobată prin referendum pe data de 5 iunie 1953, este singura dintre constituţiile statelor scandinave care acordă un loc important reglementării referendumului. Referendumul danez este reglementat şi conceput ca fiind un recurs la partidele politice. Ca urmare, în Danemarca sunt reglementate atât referendumul obliga­ toriu, cât şi cel facultativ. Sunt trei tipuri de referendum obligatoriu, şi anume: referen­ dumul pentru revizuirea Constituţiei (art. 88 din Constituţie); referendumul pentru modificarea vârstei cerute pentru a vota (art. 29); referendumul pentru transferul de atribuţii în vederea promovării cooperării şi a ordinii juridice internaţionale (art. 20). Există două tipuri de referendum facultativ, şi anume: referendumul legislativ de veto din iniţiativa unei minorităţi parlamentare (art. 42) şi referendumul pentru ratificarea iniţiativelor Folketing-ului (Parlamentul unicameral danez). Referendumul obligatoriu pentru revizuirea Constituţiei. Procedura de revizuire a Constituţiei este dintre cele greoaie. Într-o primă etapă, iniţiativa de revizuire este adoptată de către Folketing, care este un Parlament unicameral, ales pe baza votului

Partea a X-a. Referendumul

33 1

universal, egal, direct, liber exprimat şi secret. Dacă Guvernul este de acord cu iniţiativa respectivă, Folketing-ul este dizolvat şi se organizează noi alegeri parlamentare. Folketing-ul rezultat din aceste noi alegeri parlamentare trebuie să voteze iniţiativa de revizuire fără amendamente şi este supusă referendumului obligatoriu, iar pentru aprobarea sa este necesar votul majorităţii participanţilor la referendum, iar participarea trebuie să fie formată din cel puţin 40% din alegătorii înscrişi pe listele electorale permanente. Implicarea poporului în revizuirea Constituţiei se realizează prin intermediul alegerilor parlamentare, prin care este ales un nou Folketing şi prin referendumul de aprobare a iniţiativei votate de Folketing. Referendumul obligatoriu pentru modificarea vârstei cerute pentru a vota (art. 29). Vârsta cerută pentru exercitarea dreptului de vot este prevăzută de lege, şi nu de Constituţie, dar, potrivit prevederilor art. 29 alin. (2) din Constituţie, legea care modifică vârsta cerută pentru a exercita dreptul de vot trebuie să fie supusă referendumului obligatoriu. Procedura referendară este identică cu cea utilizată pentru referendumul legislativ de veto din iniţiativa unei minorităţi parlamentare [art. 42 alin. (5) din Constituţie]. Acest tip de referendum a fost cel mai des utilizat în sensul că din 14 consultări deliberative, organizate şi desfăşurate până în prezent, 5 au fost referendumuri din această categorie. Referendumul obligatoriu pentru transferul de atribuţii în vederea promovării cooperării şi a ordinii juridice internaţionale (art. 20). Conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţie, atribuţiile cu care sunt învestite autorităţile Regatului, pot fi delegate, prin lege, altor autorităţi în baza unei convenţii adoptate prin acordul reciproc al altor state în vederea promovării cooperării şi a ordinii juridice internaţionale. Într-o primă etapă obligatorie, iniţiativa legislativă pentru transferul de atribuţii trebuie să fie adoptată de Folketing cu o majoritate de cinci şesimi din membrii acestuia. Această majoritate este foarte greu de realizat, pentru că în Danemarca, pentru alegerea membrilor Folketing-ului, este utilizat scrutinul proporţional şi, ca urmare, în Parlament sunt reprezentate multe partide politice, potrivit forţei lor politice şi corespunzător opţiu­ nilor politice exprimate în societate daneză. În aceste condiţii, Constituţia prevede că iniţiativa legislativă respectivă poate fi adoptată cu majoritate simplă, dar într-o asemenea situaţie aceasta trebuie să fie supusă referendumului, în mod obligatoriu. Procedura referendară este identică cu cea utilizată pentru referendumul legislativ de veto din iniţiativa unei minorităţi parlamentare [art. 42 alin. (5) din Constituţie]. Un asemenea tip de referendum a fost organizat şi s-a desfăşurat de mai multe ori în Danemarca, în anul 1972, prin care a fost aprobată aderarea Danemarcei la CEE, 1992, 1993 pentru ratificarea referendară a Tratatului de la Maastricht şi 2005, prin care a fost ratificată Constituţia pentru Europa. Referendumul legislativ facultativ de veto din iniţiativa unei minorităţi parla­ mentare [art. 42 alin. (5) din Constituţie]. Acest tip de referendum, care este facultativ, este o instituţie mai originală a sistemului constituţional danez, care are rolul de fi o contrapondere la majoritatea parlamentară şi a fost reglementat în anul reformei profunde parlamentare din Danemarca din 1953, când a fost suprimată una dintre Camerele Folketing-ului, acesta devenind unicameral. Procedura utilizată pentru acest tip de referendum este folosită şi pentru alte două, şi anume: referendumul pentru modificarea vârstei cerute pentru a vota şi referendumul

332

DREPTUL ELECTORAL

pentru transferul de atribuţii în vederea promovării cooperării şi a ordinii juridice inter­ naţionale. Ca urmare, procedura reglementată pentru acest tip de referendum este foarte importantă. Într-o primă etapă trebuie să existe o iniţiativa legislativă, care a fost adoptată de majoritatea parlamentară din Folketing. După adoptarea iniţiativei legislative în cauză, în termen de trei luni poate fi organizat un referendum legislativ de veto din iniţiativa unei minorităţi parlamentare, în temeiul prevederilor art. 42 alin. (5) din Constituţie, la solicitarea unei treimi din numărul membrilor Folketing-ului, adică a unei minorităţi parlamentare. Folketingul, după solicitarea referendumului, în termen de câteva zile, poate aproba retragerea iniţiativei legislative în cauză. Dacă retragerea nu este aprobată, iniţiativa legislativă este publicată împreună cu un comunicat care anunţă organizarea referendumului şi care trebuie să se desfăşoare într-o perioadă de cel puţin 12 zile şi cel mult 18 zile, care curg după publicarea comunicatului. Iniţiativa legislativă în cauză este considerată respinsă în cazul în care la referendum au votat contra ei majoritatea participanţilor, iar participarea fost de cel puţin 30% din alegătorii înscrişi pe listele electorale permanente. Ca urmare, teoretic, o participare scăzută poate duce la aprobarea unor reforme legislative profunde. Pentru a se evita o asemenea situaţie, prevederile art. 42 alin. (6) din Constituţie reglementează excluderea utilizării unui asemenea tip de referendum în urmă­ toarele domenii: bugetar, împrumuturi de stat, pensii pentru limită de vârstă, impozite directe şi indirecte, exproprieri, acordarea cetăţeniei daneze, respectarea angajamentelor contractate prin tratate. Această precauţie este, însă, doar teoretică, pentru că acest tip de referendum nu a prea fost utilizat, decât în 1963 când, pentru prima dată, au fost organizate şi s-au desfăşurat patru asemenea referendumuri. Ca urmare, aproape singurul său scop este acela de a reprezenta o anumită ameninţare din partea minorităţii parlamentare asupra majorităţii parlamentare, care are drept efect menţinerea unui consens pluripartidist, pentru că în caz contrar poate apărea un veto popular exprimat printr-un referendum şi organizat din iniţiativa unei minorităţi parlamentare. În acest mod, minoritatea parlamentară devine contrapondere pentru majoritatea parlamentară. Referendumul pentru ratificarea iniţiativelor Folketing-ului. Acest tip de referendum are caracter facultativ şi consultativ şi poate fi organizat în baza unei legi ordinare, dacă Guvernul sau majoritatea membrilor Folketingului consideră că este oportun. Acest tip de referendum a fost utilizat, în anul 1986, pentru ratificarea Actului unic european. 3. Modelul irlandez În sistemul constituţional irlandez sunt reglementate trei tipuri de referendumuri, şi anume: referendumul constituant, referendumul constituţional şi referendumul legislativ. Referendumul constituant, care a avut loc pe data de 1 iulie 1937, a aprobat actuala Constituţie a Irlandei şi a constituit o reformă constituţională profundă în această ţară. Constituţia irlandeză este destul de detaliată şi mai puţin permisivă în domeniul etic şi familial, mai ales în domeniul divorţului şi al avortului. Astfel, în anul 193 7, se rupea cu tradiţia de influenţă britanică, iar monarhul englez era înlocuit cu un Preşedinte al Republicii Irlanda, care trebuia ales prin vot universal, egal, secret, direct şi liber exprimat. Acest referendum constituant, care a fost acceptat şi de Biserica Catolică, a avut loc în

Partea a X-a. Referendumul

333

acelaşi timp cu alegerile parlamentare generale, iar noua Constituţie a fost adoptată cu o majoritate de 56,5%, dintr-o participare de 68,4 %, mai mică decât cea anterioară care a fost de 74,7%. Referendumul obligatoriu constituţional (art. 46 din Constituţie). În sistemul constituţional irlandez nu există iniţiativă populară sau minoritară politică în domeniul revizuirii Constituţiei. Ca urmare, toate aceste iniţiative constituţionale, pentru revizuirea Constituţiei, trebuie să fie adoptate de Oireachtas (Parlamentul bicameral irlandez). După această adoptare, este obligatoriu ca aceasta să fie supusă, prin referendum constituţional pentru revizuirea Constituţiei, deciziei poporului. Potrivit prevederilor art. 4 7 alin. (1) din Constituţie, revizuirea acesteia trebuie să fie aprobată de majoritatea participanţilor la referendum. Revizuirea poate avea ca obiect orice dispoziţie din Constituţie, spre deosebire de Franţa, România, Portugalia, Germania, Grecia, iar proiectul de revizuire nu poate cuprinde alte propuneri. Un asemenea tip de referendum a fost utilizat de peste 20 de ori în perioada 1959-1992, în domenii referitoare la organizarea politică internă (respingerea scrutinului proporţional şi a celui majoritar uninominal cu tur de scrutin, de tip britanic, propus de Fianna Fail, în favoarea votului unic transferabil), relaţiile cu Comunităţile europene (aderarea Irlandei la CEE, ratificarea Actului unic european, a Tratatului de la Maastricht şi respingerea Constituţiei pentru Europa, pe data de 13 iunie 2008) conflictele între libertăţile publice şi anumite valori religioase (avortul şi divorţul, pentru care Biserica Catolică, foarte influentă în Irlanda, are o poziţie contrară intransigentă faţă de o parte a clasei politice şi a protestanţilor, care sunt pentru adoptarea unei reforme în aceste domenii, în contextul general din cadrul Uniunii Europene). Ca urmare, referendumul obligatoriu pentru revizuirea Constituţiei promovează un anumit conservatorism social şi politic, iar pentru minorităţile politice şi sociale acesta reprezintă un inconvenient greu de depăşit. Doar sprijinul partidelor politice şi al Bisericii Catolice poate constitui cauza unui eventual succes în domeniu. Referendumul facultativ legislativ (art. 27 din Constituţie). Dispoziţiile art. 27 din Constituţie prevăd, în mod amănunţit, posibilitatea de a trimite un proiect de lege în faţa poporului. Astfel, după adoptarea unei legi de către Parlament, majoritatea senatorilor şi o treime din numărul deputaţilor, membri ai Camerei inferioare (o minoritate parlamentară), pot să ceară împreună Preşedintelui Republicii amânarea promulgării legii în cauză. O asemenea situaţie poate apărea în cazul unui conflict între cele două Camere ale Parlamentului, în legătură cu o iniţiativă legislativă, în sensul că Senatul o respinge, iar Camera inferioară o adoptă. În acest caz, Constituţia prevede că Dăil Eireann, Camera inferioară aleasă de popor, are ultimul cuvânt în sensul că aprobarea, dată de aceasta, iniţiativei legislative în cauză, echivalează cu adoptarea legii de către Parlament. Într-o astfel de situaţie, Preşedintele Republicii are de ales între două posibilităţi, şi anume: - să promulge legea în cauză, respingând cererea parlamentarilor de amânare a promulgării pentru motivul că aceasta nu conţine nicio propunere de importanţă naţională, care să atragă necesitatea ca poporul să trebuiască să fie consultat sau - să amâne promulgarea legii în cauză până când legea va fi aprobată prin referendum legislativ sau până când Camera inferioară (Dăil) îi va confirma. În acest din

334

DREPTUL ELECTORAL

urmă caz, Dail trebuie să fie dizolvată şi organizate noi alegeri generale parlamentare pentru o nouă Cameră inferioară. Alegerea uneia dintre cele două posibilităţi depinde de Guvern şi de majoritatea parlamentară, care trebuie să fie consultate. Dacă acestea aleg referendumul, legea va fi considerată respinsă dacă, în acest sens, a votat majoritatea participanţilor la referendum, cu condiţia ca participarea să fie de cel puţin o treime din alegătorii înscrişi pe listele electorale permanente. În practică, cea de-a doua posibilitate nu a funcţionat, pentru că este puţin probabil ca Senatul să respingă o iniţiativă legislativă şi, apoi, Preşedintele Republicii evită, în mod tradiţional, să ia măsuri care ar antrena un conflict sau prelungirea acestuia între cele două Camere ale Parlamentului. Oricum, se poate spune că minoritatea parlamentară, care dispune de mijloacele constituţionale necesare, greu poate ajunge în faţa poporului pentru ca acesta să delibereze prin referendum asupra unei probleme şi, astfel, să devină un arbitru între forţele politice irlandeze. O asemenea concluzie susţine ideea că modelele de referendum, ca recurs la partidele politice, antrenează un anumit consens pluripartidist. Controlul de constituţionalitate se realizează numai a posteriori şi se exercită de justiţia ordinară.

CAPITOLUL

VII

Organizarea şi desfăşurarea referendumurilor constituţionale şi legislative în România Se cţiun e a 1 Clasificarea referendumurilor constituţionale şi legislative in România Constituţia României reglementează instituţia referendumului în art. 2 alin. ( I ), art. 73 alin. (3) lit. d), art. 90, art. 146 lit. i) şi art. 151 alin. (3). Pentru demersul nostru din acest capitol interesează prevederile din art. 2 alin. (1), ale art. 90 şi ale art. 151 alin. (3), toate din Constituţie, precum şi ale Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, modificată şi completată, denumită în conti­ nuare „Lege". În România, în cadrul referendumului populaţia poate fi consultată sau poate decide (delibera) cu privire la una sau mai multe probleme naţionale şi o problemă de interes local sau judeţean, pe buletine de vot separate. În vederea aplicării prevederilor art. 2 alin. (1) din Constituţie nu a fost adoptată nicio lege de aplicare a sa, neadoptarea care se poate datora fricii Parlamentului de a nu i se „fura" funcţia fundamentală de adoptare a legilor. Atitudinea este conformă unei mentalităţi retrograde corespunzătoare unor epoci deja apuse. Pentru aplicarea prevederilor art. 90 din Constituţie, a fost adoptată Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, care în art. 3, prevede o definiţie a acestuia. Astfel, potrivit prevederilor mai sus citate, referendumul în România este „forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român". În opinia noastră, definiţia legală a referendumului în România nu este departe de critică, având în vedere că, aşa cum deja am arătat, referendumul presupune nu numai consultarea poporului, ci şi un caracter deliberativ, decizional din partea poporului. Ca urmare, definiţia mai sus citată nu este completă. Din dispoziţiile constituţionale şi legale rezultă că referendumurile în România pot fi clasificate în funcţie de întinderea teritoriului pe care acestea se organizează şi se desfă­ şoară, în referendumuri naţionale şi referendumuri locale sau judeţene, după caz. În funcţie de conţinutul acestora, referendumurile se clasifică în obligatorii şi facultative. Combinând cele două clasificări, se ajunge la următoarea grupare a referendumurilor prevăzute de Constituţia şi de Lege. Referendumul naţional, care constituie forma şi mijlocul de consultare, de decizie (deliberare) directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului şi care este: - obligatoriu, organizat pentru revizuirea Constituţiei şi pentru demiterea Preşedintelui României, după aprobarea, de către Parlament, a suspendării sale din calitatea deţinută şi - facultativ, organizat pentru probleme de interes naţional.

336

DREPTUL ELECTORAL

Referendumul local şi judeţean care este: - facultativ, organizat pentru probleme de interes deosebit din unitatea administrativ-teritorială în cauză şi - obligatoriu, organizat pentru modificarea limitelor teritoriale ale unei unităţi administrativ-teritoriale (comună, oraş sau judeţ). Organizarea şi desfăşurarea referendumului cuprind operaţiunile electorale care sunt prevăzute în Legea electorală şi care se constituie în dreptul comun în domeniu, cu unele excepţii prevăzute de Lege, şi anume: reguli procedurale specifice pentru organizarea şi desfăşurarea fiecărui tip de referendum şi reguli procedurale comune pentru organizarea şi desfăşurarea tuturor tipurilor de referendum. Alegătorii trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Legea electorală pentru a alege. Cvorumul legal este de jumătate plus unu din numărul alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente. Potrivit prevederilor art. 146 lit. i) din Constituţie, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. De asemenea, Curtea Constituţională a mai decis că referendumurile naţionale şi obligatorii pentru problemele de interes naţional şi cel pentru demiterea Preşedintelui României se pot organiza şi desfăşura oricând în cursul anului, doar dacă, în primul caz, Parlamentul a fost consultat, iar în al doilea caz, aceasta a aprobat suspendarea din calitatea sa pe Preşedintele României. Nu există nicio altă condiţie care să interzică organizarea şi desfăşurarea referendumului simultan cu alegerile prezidenţiale, parlamentare, locale sau cu cele pentru Parlamentul European, ori într-un interval de timp anterior sau posterior alegerilor menţionate. Ca atare, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă (ubi !ex non distinguit, nec nas distinguere debemus), pentru că se pot genera blocaje constituţionale, iar data alegerilor ar deveni dependentă de data de desfăşurare a referen­ dumului. (Decizia nr. 355 din 4 aprilie 2007) În România, nu este reglementat constituţional sau legal referendumul pentru numirea sau pentru revocarea din funcţii sau din demnităţi publice.

Se cfiu n e a a 2 - a Reguli specifice pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului obligatoriu pentru revizuirea Constituţiei Potrivit prevederilor art. 151 alin. (3) din Constituţie, revizuirea Constituţiei este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării iniţiativei de revizuire de către Parlament. Organizarea şi desfăşurarea referendumului pentru revizuirea Constituţiei şi rezultatele acestuia sunt obligatorii, iar referendumul este naţional. Regulile referitoare la iniţiativa revizuirii Constituţiei au fost deja examinate. Alegătorii care participă la referendum trebuie să se pronunţe cu „Da" sau cu „Nu" la întrebarea: ,,Sunteţi de acord cu Legea de revizuire a Constituţiei în forma aprobată de Parlament ?". Revizuirea este aprobată dacă a iniţiativa de revizuire a Constituţiei a întrunit majo­ ritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară.

Partea a X-a. Referendumul

337

Se cfiun e a a 3 - a Reguli specifice pentru organizare a ş i desfăşurarea referendumului obligatoriu pentru demiterea Preşedintelui României Potrivit prevederilor art. 95 alin. (3) din Constituţie, dacă propunerea de suspendare din calitatea de Preşedinte al României este aprobată, în termen de cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea acestuia. Referendumul pentru demiterea Preşedintelui României este naţional şi obligatoriu. Cetăţenii care participă la referendum trebuie să răspundă, prin „Da" sau prin „Nu" la întrebarea: ,,Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?" Este foarte important să menţionăm că la această întrebare nu este posibil să se adauge nimic prin hotărârea Parlamentului pentru stabilirea obiectului şi a datei referendumului naţional organizat pentru demiterea Preşedintelui României, atât timp cât Legea nu a fost modificată sau completată în acest scop. Ca urmare, considerăm că este nelegală Hotărârea nr. 21 din 24 aprilie 2007, adoptată de Parlamentul României, prin care a fost completată întrebarea prevăzută de Lege, aceasta căpătând numai pentru referendumul naţional organizat pe data de 19 mai 2007, următorul nou conţinut: ,,Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu?" Potrivit prevederilor art. 1 O din Lege, demiterea Preşedintelui României trebuie să fie aprobată dacă întruneşte majoritatea plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. În acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 10 iulie 2012. Demiterea Preşedintelui României nu are semnificaţia unei competiţii electorale, ci ea reprezintă o sancţiune pentru săvârşirea de către acesta a unor fapte grave care încalcă prevederile Constituţiei şi pentru care în prealabil acesta a fost suspendat de către Parlament, conform procedurii şi condiţiilor prevăzute de art. 95 din Constituţie. În legătură cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Lege, care prevede cvorumul necesar pentru ca referendumul să fie considerat valabil, Curtea Constituţională a decis că „în sensul prevederilor art. 95 alin. (3) din Constituţie, referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui României reprezintă un act unic de manifestare a voinţei populare, care nu poate fi repetat în cadrul aceleiaşi proceduri, indiferent de rezultatul său. În condiţiile noii reglementări privitoare la demiterea Preşedintelui României, valabilitatea referendumului nu mai este condiţionată de participarea majorităţii persoanelor înscrise pe listele electorale". (Decizia nr. 420 din 3 mai 2007) Într-o opinie concurentă la această decizie a Curţii Constituţionale se arată mai clar că „Posibilitatea demiterii Preşedintelui României prin votul majorităţii cetăţenilor participanţi la referendum, indiferent cât de infimă ar fi această participare, ar însemna o gravă nesocotire a voinţei cetăţenilor prin ale căror voturi a fost ales preşedintele". Ca urmare, din punctul de vedere constituţional nu este necesară întrunirea vreunui cvorum legal sau constituţional pentru validarea referendumului organizat pentru demiterea Preşedintelui României. În prezent, Curtea Constituţională şi-a modificat jurisprudenţa în ceea ce priveşte cvorumul, sensul că referendumul organizat şi desfăşurat pentru demiterea Preşedintelui României este valid numai dacă este asigurată participarea la referendum a cel puţin jumătate plus 1 din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. (Decizia nr. 731 din 10 iulie 2012) În alte cuvinte, este indiferent care este procentul care au votat cu „Da" sau cu „Nu", în situaţia în care cvorumul nu a fost realizat. Ca urmare a modificării Legii nr. 3/2000 cvorumul de participare a fost scăzut la 30%.

338

DREPTUL ELECTORAL

Din prevederile art. 20 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea refe­ rendumului rezultă că listele electorale permanente cuprind doar cetăţenii cu drept de vot care au domiciliul în România, iar conform prevederilor art. 21 din aceeaşi lege, cei care se află într-o altă localitate în ziua referendumului decât aceea în care este înscris în lista electorală permanentă îşi vor putea exercita dreptul la vot, fiind astfel înscrişi pe listele electorale suplimentare şi, ca urmare, nu va mai putea fi luat în considerare la calcularea cvorumului. În acest sens, Curtea Constituţională reţinea că „Raţiunea pentru care aceşti cetăţeni nu sunt înscrişi în listele electorale permanente rezidă în faptul că nu au domiciliul în ţară, astfel încât numărul acestora nu poate influenţa cvorumul legal de participare la referendum, respectiv majoritatea persoanelor înscrise pe listele electorale permanente." (Hotărârea nr. 3 din 2 august 2012) Trebuie menţionat, însă, că, listele electorale permanente necontestate în termenul prevăzut de Lege, sunt definitive şi trebuie să fie luate în considerare şi aplicate ca atare, potrivit principiului error communis facit ius.

Se cţiun e a a 4-a Reguli specifice pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului facultativ privind probleme de interes naţional Potrivit prevederilor art. 90 din Constituţie, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Acest tip de referendum este naţional şi facultativ. Potrivit prevederilor art. 11 alin. (3) din Lege, în consens cu dispoziţiile constitu­ ţionale, problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret, desigur, cu respectarea condiţiei constituţionale de consultare prealabilă a Parlamentului. Curtea Constituţională a reţinut că procedura referendumului iniţiat de Preşedintele României cu privire la problemele de interes naţional presupune două faze, şi anume: a) consultarea Parlamentului, care urmează să adopte o hotărâre în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii parlamentarilor, asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României; b) consultarea poporului, care îşi exprimă voinţa cu privire la problemele de interes naţional care îi sunt supuse de către Preşedinte. (Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006) Consultarea Parlamentului se realizează printr-o scrisoare adresată acestuia de către Preşedintele României. Adresa primită urmează etapele procedurii legislative obişnuite sau ale procedurii legislative speciale de urgenţă, în faţa Camerelor reunite în şedinţă comună. Ca urmare a dezbaterilor, care au loc în şedinţa comună a celor două Camere, acestea trebuie să exprime un punct de vedere asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României, cuprins într-o hotărâre adoptată cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi. În textul iniţial al art. 1 1 alin. (3) din Lege se prevedea majoritatea deputaţilor şi senatorilor, fără menţiunea „prezenţi". În legătură cu acest text de Lege, Curtea Constituţională a decis că, potrivit art. 76 alin. (2) din Constituţie, hotărârile Parlamentului, aşadar şi cea la care face referire textul de lege criticat, se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 ( . . . ) sunt neconstituţionale, întrucât încalcă

Partea a X-a. Referendumul

339

prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie. (Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007) Ca urmare, la sintagma „majoritatea deputaţilor şi senatorilor" a fost adăugată cea de „prezenţi", prevăzută de Constituţie. Consultarea Parlamentului este o obligaţie constituţională a Preşedintelui României, fără ca şi punctul de vedere al acestuia să fie la fel de obligatoriu pentru Preşedintele României. Curtea Constituţională a reţinut că în cazul în care această consultare nu se realizează de către Preşedintele României, acesta nu va putea proceda la iniţierea referendumului în cauză. (Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006) Din dispoziţiile constituţionale rezultă că referendumul este iniţiat „cu privire la probleme de interes naţional". În aplicarea acestei sintagme, art. 12 din Lege enumera, într-o perioadă anterioară, problemele considerate de interes naţional. Această enumerare a fost considerată de Curtea Constituţională ca fiind neconstituţională. Astfel, Curtea a reţinut că „din examinarea art. 90 din Constituţie rezultă că acesta, pe de o parte, nu defineşte nici problemele de interes naţional, iar, pe de altă parte, nu prevede nici că aceste probleme vor fi stabilite ulterior prin Lege. În lipsa unor astfel de precizări, dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 adaugă la textul constituţional invocat, text care stabileşte doar procedura referendumului iniţiat de Preşedinte, cu privire la probleme de interes naţional ( . . . ). Din cele arătate se deduce, fără echivoc, că art. 90 din Constituţie stabileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui în determinarea problemelor de interes naţional care se supun referendumului, chiar dacă consultarea Parlamentului este obliga­ torie. Numai Preşedintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes naţional şi, în cadrul acestora, de a stabili, prin decret, problema concretă care se supune referendumului şi data desfăşurării acestuia. Sub acest aspect, Curtea constată că enume­ rarea limitativă în cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 a unor situaţii considerate a fi probleme de interes naţional este de natură a îngrădi dreptul Preşedintelui de a consulta poporul, ştiut fiind faptul că, în timp, interesul naţional poate diferi, oricând putând interveni situaţii noi, care să reclame organizarea unui referendum. Orice enumerare a situaţiilor considerate ca fiind de interes naţional la momentul la care legiuitorul adoptă reglementarea se poate transforma ulterior într-o îngrădire, într-o limitare care să afecteze dreptul constituţional al Preşedintelui de a decide singur cu privire la problemele asupra cărora vrea să consulte poporul. Acest drept exclusiv al Preşedintelui îşi găseşte suportul în dispoziţiile constituţionale ale art. 80 referitoare la Rolul Preşedintelui, ale art. 2 alin. (1), ( . . . ), ale art. 81 alin. (1) referitor la legitimitatea electorală egală a Preşedintelui României cu legitimarea Parlamentului şi ale art. 1 alin. (4), ( . . . ). Stabilirea prin Lege a problemelor de interes naţional reprezintă un amestec al Parlamentului în exercitarea atribuţiilor exclusive care îi sunt conferite prin Constituţie, Preşedintelui, şi ca atare, o nesocotire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale. Prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 nu sunt susţinute nici de dispoziţiile art. 73 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora, prin lege organică, se reglementează organizarea şi desfăşurarea referendumului, întrucât textul are în vedere stabilirea, prin lege, a unor măsuri tehnice, procedurale, necesare în procesul de consultare a poporului pe calea referen­ dumului. Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 ( . . . ) limitează, în mod nejustificat, prerogativele constituţionale ale Preşedintelui României în acest domeniu şi, ca atare, sunt neconstituţionale." (Decizia nr. 567 din 1 1 iulie 2006)

340

DREPTUL ELECTORAL

În legătură cu posibilitatea pe care o are Preşedintele României de a convoca poporul la referendum se poate pune o interesantă problemă, şi anume dacă în conţinutul sintagmei „probleme de interes naţional" ar putea fi incluse şi iniţiativele sau problemele legate de revizuirea Constituţiei şi iniţiativele legislative sau problemele legate de adoptarea legilor. Cât priveşte problemele sau iniţiativele de revizuire a Constituţiei, soluţia acestei probleme se regăseşte în dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Preşedintele României poate iniţia revizuirea Constituţiei, dar la propunerea Guvernului, fără de care intenţia Preşedintelui rămâne doar o dorinţă neîmplinită. Ca urmare, Preşedintele României nu poate iniţia revizuirea Constituţiei, dacă Guvernul nu o propune şi, pe cale de consecinţă, nici nu ar putea iniţia un referendum care să aibă un asemenea obiect. În acest caz, este aplicabil principiul, conform căruia ceea ce nu se poate obţine pe cale directă nu se poate obţine nici pe o altă cale. Cu toate acestea, în opinia noastră şi în considerarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nimic nu îl poate împiedica pe Preşedintele României să supună referendumului problema revizuirii Constituţiei, nu conţinutul revizuirii, şi nu Legea de revizuire a Constituţiei, considerând această problemă ca o „problemă de interes naţional", în temeiul dreptului său exclusiv de a stabili, în concret, care sunt „proble­ mele de interes naţional". O asemenea posibilitate a fost valorificată de către Preşedintele României atunci când a convocat poporul la referendum pe data de 22 noiembrie 2009 pentru a se pronunţa asupra caracterului unicameral al Parlamentului şi asupra reducerii la un număr de 300 a parlamentarilor. Participarea la acest referen�um a fost de circa 27%, iar cetăţenii români au votat cu „Da" în proporţie de circa 78%. In legătură cu aceste procente, Curtea Constituţională a decis cu valoare de principiu că „Legea nu prevede obligaţia cetăţenilor de a participa la referendum, ci dreptul acestuia. De altfel, Constituţia consacră dreptul de vot, şi nu obligaţia de a vota (a se vedea, în acest sens, şi Comentariul general nr. 25 referitor la art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, (... ), comentariu realizat de Comitetul Drepturilor Omului). De aceea, acest drept este inclus în Titlul II Capitolul II al Constituţiei (... ), şi nu în Titlul II Capitolul III - Îndatoririle fundamentale; aşadar ţine de voinţa fiecărui cetăţean de a decide în mod liber dacă îşi exercită acest drept. Acesta nu poate fi obligat să îl exercite sau, dimpotrivă, să nu îl exercite din moment ce art. 30 alin. (2) din Constituţie garantează libertatea conştiinţei. Exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi prin neparticiparea la acesta, mai ales în situaţia în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetătenilor unui stat. În acest mod, cei care aleg să nu îşi exercite dreptul de vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică. Astfel, alegând să nu îşi exercite un drept consti­ tuţional, cetăţenii îşi văd realizate propriile lor convingeri prin neparticipare, în mod indirect, a celor contrare. De aceea, neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului de vot, este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de parti­ cipare la viaţa politică. Astfel, ( ... ), singura condiţionalitate este aceea ca exercitarea sau neexercitarea dreptului de vot să nu fie impusă, ci să ţină de resortul intern al fiecărei persoane." (Hotărârea nr. 3 din 2 august 2012) Cât priveşte iniţiativele legislative sau problemele legate de adoptarea legilor, potrivit prevederilor art. 74 din Constituţie, Preşedintele României nu are drept de iniţiativă legislativă şi, ca urmare, nu poate iniţia legi. Lucrurile se pot complica dacă sunt avute în vedere prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie, conform cărora puterea se exercită şi prin

Partea a X-a. Referendumul

341

referendum. Întrebările care se pot pune sunt: cine iniţiază exercitarea puterii prin referen­ dum şi care este obiectul referendumului? Încercând un răspuns, care are, în parte, valoare doctrinară, pentru că la aceste întrebări trebuie să se răspundă constituţional sau legislativ, printr-o propunere de lege ferenda iniţiativa ar putea aparţine Preşedintelui României în limitele „problemelor de interes naţional" sau Parlamentului. Iniţiativa, însă, poate avea, de lege lata, caracter popular. Obiectul referendumului, în ipoteza de lege ferenda influenţată de modelul elveţian, ar putea să se constituie într-o iniţiativă completă sau într-un document, care să cuprindă principiile (tezele) unei asemenea iniţiative, care să oblige Parlamentul, după ce acestea ar fi adoptate prin referendum, să întocmească o iniţiativă completă într-un anumit termen. Desigur că, experienţa elveţiană ar fi, în acest ultim caz, benefică. În alte cuvinte, prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie constituie temeiul constituţional pentru adoptarea unor legi prin procedura referendumului, fără a considera că prin iniţiativa populară, reglementată prin lege, în România, problema a fost deja soluţionată. Cu toate acestea, în opinia noastră şi în considerarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006), nimic nu îl poate împiedica pe Preşedintele României să supună referendumului probleme legate de adoptarea unei anumite legi, considerând-o ca o „problemă de interes naţional", în temeiul dreptului său exclusiv de a stabili, în concret, care sunt „problemele de interes naţional". Desigur că, într-o asemenea situaţie, de lege ferenda ar trebui să se reglementeze în Constituţie sau în lege, după caz, procedura de urmat, indiferent dacă această procedură este parlamentară sau referendară. Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe cu „Da" sau „Nu" asupra problemei de interes naţional, supusă referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul ţării.

Se cfiu n e a a 5-a Reguli specifice pentru organizarea şi desfăşurarea referendumurilor locale şi judeţene Referendumul local sau cel judeţean, după caz, este organizat pentru probleme de interes deosebit din unităţile administrativ-teritoriale şi, în acest caz, este facultativ. Referendumul local facultativ se poate organiza şi desfăşura în toate satele şi localităţile componente ale unei comune ori în oraşe sau numai în unele dintre ele. Referen­ dumul judeţean facultativ se poate organiza şi desfăşura în toate comunele şi oraşele din judeţul respectiv ori numai în unele dintre acestea, dar care sunt direct interesate. Referendumul local şi judeţean obligatoriu se organizează doar în cazul în care se doreşte modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor sau judeţelor. În acest caz, iniţiativa legislativă respectivă se supune aprobării prealabile prin referendum obligatoriu local sau judeţean, după caz, iar apoi se trimite Parlamentului pentru a fi adoptată prin procedura legislativă. Problemele care se supun referendumului local sau judeţean şi data acestora se stabilesc de consiliile locale sau cele judeţene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean sau a unei treimi din numărul consilierilor

342

DREPTUL ELECTORAL

locali ori judeţeni, după caz. În termen de 24 de ore de la primirea hotărârii consiliului local sau a celui judeţean, prin care se stabilesc obiectul şi data referendumului, prefectul va informa Ministerul Administraţiei şi Internelor. Aceste reguli sunt aplicabile şi municipiului Bucureşti. Aducerea la cunoştinţă publică a celor două operaţiuni referendare se face cu cel puţin 20 de zile înainte de ziua de desfăşurare a respectivului referendum, prin orice mijloace de informare în masă. Referendumul local şi cel judeţean se desfăşoară doar într-o singură zi, care trebuie să fie o duminică.

Se cfiun e a a 6- a Reguli comune pentru organizare a şi desfăşurare a tuturor tipurilor de referendumuri constituţion ale şi legislative Obiectul şi data referendumului naţional, obligatoriu sau facultativ, se stabilesc prin lege, în cazul referendumului privind revizuirea Constituţiei; prin hotărâre a Parlamentului, în cazul referendumului privind demiterea Preşedintelui României; prin decret al Preşedintelui României, în cazul referendumului cu privire la probleme de interes naţional. Cu toate acestea, intervalul de timp pentru desfăşurarea referendumului naţional se va stabili prin hotărâre de Guvern. În acest sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 736 din 24 iulie 2012 şi Decizia nr. 735 din 24 iulie 2012. Aducerea la cunoştinţă publică a datei referendumului naţional se face prin Monitorul Oficial al României, Partea I şi prin mass-media. Operaţiunile referendare sunt aceleaşi cu cele electorale prevăzute de Legea nr. 35/2008, modificată şi completată şi de Legea nr. 64/2004 privind alegerile locale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu unele excepţii. În cadrul referendumului se utilizează listele electorale permanente, copiile ale acestor liste şi liste electorale suplimentare, doar în cazurile prevăzute de Lege. Înaintarea listelor necesare birourilor electorale ale secţiilor de votare se face cu două zile înainte de data desfăşurării referendumului. Orice modificare se va comunica de-îndată acestor birouri. Astfel, reactualizarea listelor electorale permanente se realizează de către primari în termen de cel mult 5 zile de la data stabilirii date referendumului. Copiile listelor electorale permanente şi listele electorale suplimentare se păstrează la arhiva judecătoriilor, separat de celelalte documente păstrate de acestea, pentru a putea fi consultate în vederea depistării unor eventuale voturi multiple de către Autoritatea Electorală Permanentă în termen de 60 de zile de la data referendumului. În cazul constatării unor voturi multiple, Autoritatea sesizează organele de urmărire penală. Afişarea copiilor listelor electorale permanente, delimitarea, numerotarea şi aducerea la cunoştinţă publică a secţiilor de votare şi a localurilor de vot se face în cel mult 48 de ore de la epuizarea termenului de 5 zile pentru reactualizarea listelor electorale permanente. Cetăţenii pot formula întâmpinări în legătură cu omisiunile, înscrierile greşite şi orice eroare din listele electorale permanente, pe care le pot consulta. Aceste întâmpinări se

Partea a X-a. Referendumul

343

soluţionează de autorităţile publice care au întocmit listele în cauză, care trebuie să se pronunţe pe loc sau în cel mult 24 de ore de la înregistrare, după caz. Împotriva soluţiilor pronunţate de autorităţile publice de mai sus se pot formula contestaţii, care se solu­ ţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte domiciliul participantului la referendum ori, în cazul celor înscrişi pe listele electorale suplimentare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte biroul electoral al secţiei de votare, care a întocmit lista electorală suplimentară în cauză. Hotărârile pronunţate de judecătorii sunt definitive şi irevocabile tocmai datorită rapidităţii cu care trebuie să se desfăşoare procedura referendară şi se comunică celor interesaţi în termen de 24 de ore de la pronunţare. În mod firesc, cetăţenii pot vota în orice localitate din ţară, indiferent de domiciliu, nefiind aplicabil principiul domiciliului în domeniul exercitării dreptului de vot. Legea reglementează două situaţii în care se pot găsi participanţii la referendum la data desfăşurării acestuia, şi anume: situaţia celor care locuiesc în altă localitate decât în cea în care îşi au domiciliul, pe de o parte, şi situaţia celor care, pe data referendumului, se află într-o altă localitate decât în cea în care domiciliază şi sunt înscrişi pe lista electorală suplimentară. În prima situaţie persoana în cauză poate solicita primarului localităţii în care locuieşte, aprobarea înscrierii sale pe o listă electorală suplimentară, cu cel mult 3 zile înainte de data desfăşurării referendumului. Organul care întocmeşte lista electorală suplimentară este obligat să ceară primarului localităţii de domiciliul al participantului în cauză radierea acestuia de pe listele electorale permanente ale localităţii respective. Este de menţionat faptul că, în acest caz, înscrierile pe listele electorale suplimentare se face de către primar, şi nu de către membrii biroului secţiei de votare pe data referendumului, aşa cum este de regulă. În a doua situaţie participantul la referendum poate vota la orice secţie de votare, motiv pentru care este înscris pe lista electorală suplimentară de către preşedintele secţiei de votare, unde aceştia votează, pe baza actului de identitate. Explicaţia acestor soluţii, în cele două situaţii este destul de clară şi constă în faptul că, referendumul se organizează pe un anumit teritoriu, naţional, local sau judeţean, iar pe participanţi îi interesează obiectul referendumului, care este legat de acel teritoriu, indiferent unde se află la data desfăşurării sale, chiar dacă nu se află la domiciliul lor. În alte cuvinte, în cazul referendumului naţional, pe toţi participanţii la desfăşurarea lui îi interesează sau ar putea să-i intereseze obiectul acestuia, fiind domiciliaţi în România şi cetăţeni ai acestuia, motiv pentru care pot vota oriunde, fiind indiferent în ce loc o fac. În acelaşi mod, se poate pune problema şi în cazul referendumului local sau judeţean, care este organizat şi se desfăşoară doar în anumite localităţi, votanţii, fiind domiciliaţii pe teritoriul acelei localităţi sau unităţi administrativ-teritoriale, nu şi alţii din afara lui, sunt interesaţi de problema care face obiectul referendumului, indiferent de locul şi motivul prezenţei lor în cadrul acelei localităţi sau unităţii administrativ-teritoriale la data referendumului. Ca urmare, nu este indiferent unde aceştia votează. Structurile electorale (Biroul Electoral Central - BEC, birourile electorale de circumscripţie şi birourile electorale ale secţiilor de votare) se înfiinţează în termen de 5 zile de la stabilirea datei referendumului. BEC este format din 7 judecători stabiliţi, prin tragere la sorţi, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în termen de cel mult 3 zile de la stabilirea datei referendumului şi câte un delegat al fiecărui partid politic reprezentat în Parlament. Preşedintele acestui

344

DREPTUL ELECTORAL

Birou este ales, dintre judecătorii desemnaţi, în cel mult 24 de ore de la desemnarea acestora. Atri �uţiile acestui Birou sunt aceleaşi cu cele ale BEC organizat pentru alegerile parlamentare. Intre aceste atribuţii este aceea de anulare a rezultatelor referendumului în cazul constatării săvârşirii unei fraude electorale, dar numai la o secţie de votare sau într-o circumscripţie electorală şi aceea de acreditare sau de retragere a acreditării reprezentanţilor mass-media. Eventuala invalidare a referendumului se poate dispune doar de Curtea Constituţională. Celelalte structuri electorale sunt compuse din câte un preşedinte şi câte 6 repre­ zentanţi ai partidelor politice reprezentate în Parlament, în cazul referendumului naţional, şi în consiliile locale sau judeţene, în cazul referendumului local sau judeţean. Preşedintele este stabilit, prin tragere la sorţi, de preşedintele tribunalului, de pe o listă de judecători, procurori sau alţi jurişti care nu fac parte din partide politice, în termen de cel mult 3 zile de la stabilirea datei referendumului. Listele se întocmesc de către prefect, în aceleaşi condiţii ca şi în cazul alegerilor şi se transmite preşedintelui tribunalului în cel mult 48 de ore de la stabilirea datei referendumului. Din structurile electorale mai fac parte şi reprezentanţi ai Autorităţii Electorale Permanente la nivel central, la cel local şi la cel judeţean. Desemnarea delegaţilor partidelor politice în structurile electorale este obligatorie şi se comunică preşedintelui biroului electoral respectiv în cel mult 5 zile de la stabilirea datei referendumului. Dacă componenţa legală a structurilor electorale nu poate fi completată, acestea funcţionează cu numărul de membri existenţi. Desemnarea în structurile electorale doar a delegaţilor partidelor politice reprezentate în Parlament reprezintă o discriminare a partidelor politice nereprezentate în această autoritate publică legislativă, discriminare care în actuala Lege electorală s-a diminuat foarte mult. Ca urmare, de lege ferenda ar trebui ca această discriminare să fie eliminată sau cel puţin mult diminuată şi în Lege. Atribuţiile structurilor electorale, altele decât BEC-ul, implicate în organizarea şi desfăşurarea referendumului, sunt aceleaşi cu cele ale acestor structuri electorale prevăzute în Legea electorală. În cazul referendumurilor locale şi judeţene, birourile electorale de circumscripţie îndeplinesc atribuţiile BEC. Scrutinul referendar începe la ora 08,00 şi se sfârşeşte la ora 20,00, cu exceptia situaţiei în care se stabileşte un alt interval orar sau de zile. În acest sens, este şi Deci�ia Curţii Constituţionale nr. 735 din 24 iulie 2012. Participanţii la referendum trebuie să răspundă cu „Da" sau cu „Nu" la întrebările care se găsesc pe buletinele de vot. În timpul operaţiunilor referendare se pot formula întâmpinări şi contestaţii împotriva soluţiilor pronunţate în rezolvarea întâmpinărilor. Toate acestea se soluţionează de preşedinţii structurilor electorale, cu posibilitatea atacării hotărârilor pronunţate de aceştia la instanţele judecătoreşti competente material şi teritorial, în vederea respectării prevederilor art. 21 din Constituţie. Rezultatele referendumului sunt consemnate în procese-verbale ale căror modele sunt anexe la Lege. Rezultatele referendumurilor naţionale, obligatorii sau facultative, se trimit de Biroul Electoral Central la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării lor, întrucât potrivit prevederilor art. 146 lit. i) din Constituţie, Curtea veghează

Partea a X-a. R eferendumul

345

la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. Pentru referendumul privind prima revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului refe­ rendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei, prin care a confirmat rezultatul acestui referendum şi a constatat că Legea de revizuire a Constituţiei a fost aprobată prin referendum. Pentru referendumul pentru demiterea Preşedintelui României, primul de acest fel din istoria ţării noastre, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr. 5 din 23 mai 2007 referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 19 mai 2007 pentru demiterea Preşedintelui României, Traian Băsescu, şi la confirmarea rezultatelor acestuia. Prin această hotărâre Curtea a constatat că procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului din data de 19 mai 2007 a fost respectată, a confirmat rezultatele acestui referendum naţional, a hotărât încetarea interimatului Preşedintelui interimar al României şi reluarea exercitării atribuţiilor constituţionale de către Preşedintele României, de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. Hotărârea a fost comunicată Camerei Deputaţilor şi Senatului întrunite în şedinţă comună. Legea de revizuire a Constituţiei sau măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României, după caz, intră în vigoare la data publicării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului în cauză. Curtea publică rezultatele referendumului şi în mass-media. Rezultatele referendumurilor locale şi judeţene. Prefectul supraveghează organi­ zarea şi desfăşurarea acestor referendumuri şi respectarea termenelor pentru realizarea operaţiunilor referendare prevăzute de Lege. Prefectul primeşte rezultatele referendu­ murilor locale şi judeţene, pe care le comunică Ministerului Administraţiei şi Internelor, care la rândul său va informa Guvernul. În România au avut loc mai multe referendumuri şi plebiscite naţionale, şi anume: 10-14 mai 1864, pentru aprobarea Statutului lui Cuza, la propunerea acestuia; 2-8 aprilie 1866, pentru aprobarea prinţului Carol ca domnitor al Principatelor Unite; 24 februarie 1938, pentru aprobarea Constituţiei Carol al Ii-lea; 2-5 martie 1941, plebiscitul pentru aprobarea politicii generalului Ion Antonescu; 9-16 noiembrie 1941 al doilea plebiscit pentru aprobarea politicii mareşalului Ion Antonescu; 23 noiembrie 1986, plebiscitul pentru aprobarea reducerii cheltuielilor militare cu 5%; 1989, plebiscitul pentru interzicerea datoriei externe, propus de Nicolae Ceauşescu; 8 decembrie 1991, pentru aprobarea Constituţiei; 18-19 noiembrie 2003, pentru aprobarea revizuirii Constituţiei; 19 mai 2007, pentru demiterea Preşedintelui României; 25 noiembrie 2007, pentru aprobarea introducerii scrutinului majoritar uninominal; 22 noiembrie 2009, pentru aprobarea trecerii la un Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de per­ soane; 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României ca urmare a suspendării sale. De asemenea, au avut loc o multitudine de referendumuri locale, de regulă, pentru modificarea limitelor teritoriale ale unităţilor administrativ-teritoriale. Îndrumarea şi informarea resortisanţilor statelor membre ale Uniunii Europene, prin elaborarea de materiale şi programe de informare, este asigurată de Autoritatea Electorală Permanentă.

Bibliografie selectivă 1. George Alexianu şi Paul Negulescu, Tratat de drept public, voi. I, Cartea Şcoalelor, Bucureşti, 1942. 2. Jean Francois Aubert, Traite de droit constitutionnel Suisse, voi. I, Neuchatel, 1967. 3. Vasile Budrigă, Sistemul electoral din România. 1918-1940, Editura Planeta, Bucureşti, 1997. 4. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Deleanu şi Ioan Vida, Alegerile parlamentare şi prezidenţiale, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992. 5. Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muram, Florin Bucur Vasilescu şi Ioan Vida, Constituţia României - comentată şi adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992. 6. Jean-Marie Cotteret, Claude Emeri, Les systemes electoraux, Paris, 1970. 7. Mihai Constantinescu, Scrutinul uninominal. Efecte şi semnificaţii, în lucrarea comună Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1995. 8. Claude-Albert Colliard, Libertes publiques, Dalloz, Paris. 9. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura Europa Nova, 1996. 1 O. Tudor Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972. 11. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, voi. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997. 12. Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, I, Presses Universitaires de France, Paris, 1988. 13. Francois Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. 14. Gheorghe Iancu, Instituţii politice parlamentare, voi. I-IV, Editura TUE, Bucureşti, 1992. 15. Gheorghe Iancu, Contenciosul electoral - realităţi şi perspective, în Analele Universităţii Bucureşti, an XLil/1993. 16. Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu, Ioan Vida, Noua lege electorală a României. Text şi comentarii, Bucureşti, 1990. 17. Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et instutitions politiques, Dalloz, Paris, 1978. 18. Pierre Martin, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Editura Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial", Bucureşti, 1999. 19. Ioan Muraru şi alţii, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 20. Ioan Muraru, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporţională, în Sisteme electorale contemporane, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1996. 21. Ioan Muram, Drepturile electorale ale cetăţenilor români, în revista „Drepturile omului", nr. 1/1992.

348

DREPTUL ELECTORAL

22. Ioan Muram, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională, Editura Albatros, Bucureşti, 1997. 23. Ioan Muram, Gheorghe Iancu, Constituţiile române, Texte. Note. Prezentare comparativă, Editura Actami, Bucureşti, 2000. 24. Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1991. 25. Marcel Prelat, Jean Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, Edition Dalloz, Paris, 1990. 26. Ilie Stoenescu, Savely Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. II, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1981. 27. Florin Bucur Vasilescu, Sisteme electorale mixte, în Sisteme electorale contemporane, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1996. 28. Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitatea şi constituţionalism. Constituţia, Editura Naţional, Bucureşti, 1998. 29. Pietro Virga, Diritto Constitutionale, Guiffre editare, Roma, 1976. 30. Culegere de decizii şi hotărâri ale Curţii Constituţionale pe anii 1992-1993, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994. 31. Culegere de decizii şi hotărâri ale Curţii Constituţionale pe anii 1995-1996, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997. 32. Constituţia SUA, Editura Princeps, Bucureşti, 1991. 33. Constantin Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. al VIIl-lea şi vol. al XXIX-lea, Editura „Universală" Alcalay & Co, Bucureşti. 34. Giovani Sartori, Ingineria constituţională comparată, Editura Mediterana 2000, Bucureşti, 2002. 35. Jacques Cadart şi alţii, Les modes de scrutin des dix-hiut pays libres de !'Europe occidentale. Leurs resultats et leurs effets compares elections riationals et europeennes, Presses Universitaires de France, 1983. 36. Pierre Avril, Jean Gicquel, Le Conseil Constitutionnel, Montchrestien, Paris, 1995. 37. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997. 38. Louis Favoreau, Les grandes decisions du Conseil Constitutionnel, 8-e edition, Dalloz, Paris, 1995. 39. Ioan Muram, Mihai Constantinescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu şi alţii, Interpretarea Constituţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 40. Ioan Muram, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale (1), Editura Actami, Bucureşti, 1998. 41. Ioan Muram, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale (2), Editura Actami, Bucureşti, 1998. 42. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999. 43. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, modificată şi completată. 44. Ioan Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Naturismul, Bucureşti, 1991. 45. Joseph Barthelemy, Paul Duez, Traite de droit constitutionnel, Librairie Dalloz, Paris, 1933.

Bibliografie selectivă

349

46. Ioan Muraru şi alţii, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ediţia a XI-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003. 47. Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 21 iulie 2006, modificată şi completată. 48. Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 17 ianuarie 2003, modificată şi completată. 49. Constitutions de la Republique Portugaise, Diario da Republica nr. 218, I-ere, Serie A du 20 septembre 1997. 50. Legea nr. 68/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164, din 16 iulie 1992, abrogată. 51. Legea nr. 69/1992, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992, abrogată. 52. Legea nr. 69/1991, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 238 din 28 noiembrie 1991, abrogată. 53. Legea nr. 70/1991, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 239 din 28 noiembrie 1991, abrogată. 54. Hotărârea Guvernului nr. 385/1992, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 176 din 25 iulie 1992. 55. Hotărârea Guvernului nr. 729 din 10 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 325/1992. 56. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru şi alţii, Constituţia României revizuită - comentată şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004. 57. Decizia Curţii Constituţionale nr. 8 din 31 ianuarie 1996, publicată în CDH 1995-1996 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 14 mai 1996, publicată în CDH 1995-1996. 58. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 5 din 3 septembrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 59. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 18 din 7 septembrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 60. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 septembrie 1996, publicată în CDH 1995-1996. 61. Hotărârile Curţii Constituţionale nr. 29-33 din 9 septembrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 62. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 1 septembrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 63. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 26 din 7 septembrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 64. Hotărârile Curţii Constituţionale nr. 33 şi 34 din 3 septembrie 1992, publicate în CDH 1992-1993. 65. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 1 septembrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 66. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 11 din 7 septembrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 67. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 7 din 4 octombrie 1992, publicată în CDH 1992-1993.

350

DREPTUL ELECTORAL

68. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 76 din 21 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 22 noiembrie 1996. 69. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 42 din 15 octombrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 70. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 77 din 22 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 22 noiembrie 1996. 71. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 36 din 4 octombrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 72. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 38 din 7 octombrie 1992, publicată în CDH 1992-1993. 73. Legea nr. 4 7/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004. 74. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008. 75. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 920 din 9 octombrie 2004, modificată. 76. Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004, modificată şi completată, abrogată. 77. Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002. 78. Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 114 din 14 octombrie 2002 privind dreptul la replică şi rectificare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 24 octombrie 2002. 79. Decizia Curţii Constituţionale nr. 339 din 17 septembrie 2004 asupra sesizării de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (7) din Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004. 80. Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007. 81. Decizia nr. 325 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 21 octombrie 2004. 82. Gheorghe Iancu, Sisteme electorale contemporane, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. 83. Pierre Garrone, L 'election populaire en Suisse, Helbing & Lichtenhahn, Bâle et Frankfurt le Main, 1991. 84. Gheorghe Iancu, Justiţia electorală - realităţi şi perspective, în Analele Universităţii din Bucureşti, nr. 11/2005. 85. Autoritatea Electorală Permanentă, Instrumente internaţionale în materie electorală, Bucureşti, 2005 (coordonator Gheorghe Iancu). 86. Autoritatea Electorală Permanentă, Hotărâri ale Biroului Electoral Central, Bucureşti, 2005 (coordonator Gheorghe Iancu).

Bibliografie selectivă

351

87. The international IDEA Handbook of electoral system design, Stromsborg, SE 10334 Stockholm, Sweden. 88. Rafael Lopez Pinter şi Maria Gratschew, Voter turnout în western Europe. A regional report, Publication Office, International IDEA, SE - 10334 Stockholm, Sweden, Enlanders lnfologistics Vast AB, Molneycke 2004. 89. Rafael Lopez Pinter, Voter turnout. A global report, Bulls Tryckeri, Halmstad, 2004. 90. Decizia Curţii Constituţionale nr. 485 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1205 din 16 decembrie 2004. 91. Decizia Curţii Constituţionale nr. 260 din 17 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 20 septembrie 2004. 92. Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994, publicată în CDH 1994. 93. Autoritatea Electorală Permanentă, Reglementări privind partidele politice, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 2004. 94. Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 11 septembrie 1992, publicată în CDH 1995-1993. 95. Decizia Curţii Constituţionale nr. 3 din 11 septembrie 1992, publicată în CDH 1995-1993. 96. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 1 septembrie 1992, publicată în CDH 1995-1993. 97. * * * Code electoral, l 2 e edition, Dalloz, 2004. 98. Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001. 99. Teodor Viorel Gheorghe, Unele observaţii şi propuneri de lege ferenda referitoare la infracţiunea de corupţie electorală, în Dreptul nr. 10/2005. 100. Gheorghe Iancu, Reguli constituţionale privind ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, apărut în Revista de Drept Public nr. 2/1999. 101. Ordonanţa Guvernului nr. 69/2002 privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004. 102. Hotărârea de Guvern nr. 1982/2004 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 69/2002 privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1113 din 27 noiembrie 2004. 103. Florin Bucur Vasilescu, Sisteme electorale mixte, în Sisteme electorale contem­ porane, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1996. 104. Adrian Gorun, Stasiologie şi sisteme electorale, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005. 105. Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67 /2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008, modificată şi completată. 106. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2008 pentru modificare şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 334/2006 privind finanţarea

352

DREPTUL ELECTORAL

partidelor politice şi a campaniilor electorale, precum şi pentru modificarea Legii nr. 35/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 30 mai 2008. 107. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007. 108. Decizia Curţii Constituţionale nr. 305 din 12 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 20 martie 2008. 109. Leon Duguit, Etudes de droit public, II. L' Etat, Ies gouvernants et Ies agents, Fontemoing, 1903. 110. Raoul de la Grasserie, Codul civil german, traducere, A. Pedone, Paris, 1901. 111. Hotărârea de Guvern nr. 802/2008 pentru aprobarea primei delimitări a colegiilor uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2008. 112. Jean Dabin, La philosophie de l'ordre juridique positif specialement dans Ies rapports du droit prive, Sirey, 1929. 113. Aitkin D.B. Jinks, J. Warhurst, Australian politica! institutions, Longman Cheshire, Mebourne, 1989. 114. Arian Asher, Politics in Israel, Chatman House Publishers, 1985. 115. Amy Duoglas, Real Choices: New voices. The case for PR elections în the United States, New York, Columbia University Press, 1993. 116. Blais Andre, The classification of electoral systems, European Journal of Political Researches, 1988. 117. Bogdanor Vernon, David Butler, Democracy and elections, Cambridge University Press, Cambridge, 1983. 118. Bogdanor Vernon, What is proportional representation? Martin Robertson, Oxford, 1984. 119. Davis Butler, Howard Penniman, Austin Ranney, Democracy at the Polls, A comparative study of competitive national elections, American Enttreprise Institute, Washington D.C., 1981. 120. David Butler, Austin Rannay, Referendums around the world. The growing use of direct democracy, Basingstoke Mecmillan, 1994. 121. Gay Cox, Making vote count, Cambridge University Press, 1997. 122. David Ferrell, Comparing electoral systems, Prentice Hall/Hervester Wheatsheaf, London, 1997. 123. Michael Gallagher, Ireland: the archetypal single transferable vote system, International Institute for Democracy and Electoral Assistance, Stokholm, 1997. 124. Arend L ijphart, Degrees of proportionality of proportional representetion formulas, Agathon Press, New York, 1986. 125. Arend Lijphart, Electoral systems and party system. A study of twenty-seven democracys, 1945-1990, Oxford University Press, Oxford, 1994. 126. Arend Lijphart, Electoral systems, Congressional Quarterly Press, Washington D.C., 1995. 127. Arend Lijphart, Proportional representation, Congressional Quarterly Press, Washington D.C., 1995. 128. Rene Antonio Mayorga, Bolivia: electoral reform în Latin America, International Institute for Democracy and Electoral Assistance, Stokholm, 1997.

Bibliografie selectivă

353

129. Dieter Nohlen, Elections and electoral systems, Australian of politica! science, Dehli, 1996. 130. F. Hanna Pitkin, The concept of representation, University of California Press, 1967. 131. F. Hanna Pitkin, Representation, Atherton Press, New York, 1969. 132. Andrew Reeve şi Alan Ware, Electoral system. A comparative and teoretica! introduction, 1992. 133. Ben Reilly, Preferential voting and politica! engineering. A comparative study, Journal of Commonwealth and comparative studies 35, 1997. 134. Wilma Rule, Joseph Zimmerman, United State electoral systems, Greenwood Press, New York, 1993. 135. Wilma Rule, Joseph Zimmerman, Electoral systems în comparative perspective, Greenwood Press, New York, 1994. 136. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2009 privind modificarea şi comple­ tarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 3 septembrie 2009. 137. Francis Ramon, Le referendum, LGDJ, Paris, 1995. 138. Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 7 martie 2007. 139. Decizia Curţii Constituţionale nr. 356 din 5 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 mai 2007. 140. Decizia Curţii Constituţionale nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008. 141. Fenet, Travaux preparatoires du Cod civil, I. 142. Joseph Barthelemy, Paul Duez, Traite elementaire de droit constitutionnel, Dalloz, 1926. 143. Maurice Hauriou, Precis de droit constitutionnel, 2e edition, Librairie de Recueil, Sirey, Paris, 1929. 144. Raymond Carre de Malberg, Contributuion a la theorie generale de l'Etat, Sirey, 1929, voi. I. 145. Tudor Drăganu, Tratat elementar de drept constituţional şi instituţii politice, voi. II. 146. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura Actami, Bucureşti, 1999. 147. Decizia Curţii Constituţionale nr. 65 din 6 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156/1999. 148. Decizia Curţii Constituţionale nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999. 149. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004. 150. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004. 151. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008.

354

DREPTUL ELECTORAL

152. Decizia Curţii Constituţionale nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009. 153. Decizia Curţii Constituţionale nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008. 154. Condorcet, Essai sur l' analyse mathematique des decisions prises a la pluralite des voix, Paris, 1785. 155. Mirkine-Guetzevitch, Les constitutions de l'Europe Nouvelle, 1 oe edition, Paris, 1938. 156. Leon Duguit, Raymond Carre de Malberg, citaţi de J.M. Denquin, Referendum et plebiscite, LGDJ, Paris, 1976. 157. P. Favre, La decision de majorite, FNSP (1976). 158. Kenneth J. Arrow, Choix collectif et preferences individuelles, Calman-Levy (1974). 159. Andre Siegfried, La Suisse, democratie temoin, Neuchatel, 1969. 160. Vernon Bogdanor, în Butler and Ranney (1994), care l-a citat pe S.F. Finer. 161. Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 15 mai 2007. 162. Decizia Curţii Constituţionale nr. 420 din 3 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 4 mai 2007. 163. Decizia Curţii Constituţionale nr. 147 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 7 martie 2007. 164. Decizia Curţii Constituţionale nr. 567 din 11 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 14 iulie 2006. 165. Decizia Curţii Constituţionale nr. 355 din 4 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 4 mai 2007. 166. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 5 din 23 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 mai 2007. 167. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 20 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 20 aprilie 2007. 168. Hotărârea Parlamentului României nr. 21 din 24 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 24 aprilie 2007. 169. Hotărârea Parlamentului României nr. 20 din 19 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 19 aprilie 2007. 170. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003. 171. Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014. 172. Jean Pierre Camby, Le referendum, publicat în LGDJ nr. 1/2001. 173. Barbu Berceanu, Referendumurile în evoluţia constituţională românească, publicat în Revista Studii de drept românesc, seria nouă, 1-2, ianuarie-iunie 1997. 174. Leonard F.M. Besselenik, Duoble Dutch: The Referendum on the European Constitution, publicat în European Public Law, voi. 12, 3 september 2006. 175. Roland Ricci, Le referendum abrogatif d 'initiative populaire en Italie. L ' apport de la Cour Constitutionnelle a la theorie du droit, publicat în LGDJ nr. 2/2000. 176. Laviniu-Florin Uşvat, Pro şi contra referendumului, publicat în Revista de drept public, nr. 3/2008.

Bibliografie selectivă

355

177 . Vincent Auriol, Hier . . . demain, Tome II, Edition Charlot, Paris, 1945. 178. Jean-Francois Prevost, Le peuple et son maître, Edition Pion, Paris, 1983. 179. Benjamin Berber, Strong democracy: participatory politics for a new age, University of California Press, Berkeley, 1984. 180. Austin Ranney, Referendum et democratie, Revista Pouvoir nr. 77, Seuil, avril 1996. 181. Jean-Claude Cabanne, Referendum et legitimite, publicat în Referendum et democratie, Edition Presses de I ' Universite des science sociale de Toulouse, Toulouse, 1988. 182. V. Tăndăreanu, S. Baciu, Examen comparativ privind reglementarea instituţiei referendumului legislativ în Europa, publicat în Buletinul de informare legislativă nr. 3/2006. 183. Jacques George!, Prefaţa la Herve Duval, Pierre-Yves Leblanc Dechoisay şi Patrick Mindu, Referendum et plebiscite, Edition Armand Collin, Paris, 1970. 184. Maurice Hauriou, Precis de droit constitutionnel, Paris, 1929. 185. Henry Rousillon, Contre le referendum, publicat în Revista Pouvoir, nr. 77, Seuil, avril 1996. 186. Andreas Auer, La justice constitutionnelle et la democratie referendaire, în Justice constitutionnelle et democratie referendaire, Strasbourg 23-24 iunie 1995, Consiliul Europei ­ Comisia europeană pentru democraţie prin drept. 187. Denis Giraux, La revocation populaire aux Etates-Unis, une procedure democratique meconnue, în Le Procesus electoral. Permanences et evolutions. Actes du colloque reuni au Senat la 22 novembre 2005, Studyrama, Paris, 2006. 188. Monitorul Oficial, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, nr. 1 din 17 octombrie 1992 (pentru grupurile parlamentare). 189. Monitorul Oficial, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, nr. 2 din 17 octombrie 1992 (pentru grupurile parlamentare). 190. Hotărârea nr. 1O din 21 aprilie 201 O privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 23 aprilie 2010. 191. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. 192. Decizia Curţii Constituţionale nr. 419 din 18 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. 193. Decizia Curţii Constituţionale nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010. 194. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010. 195. Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional ­ Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi. 196. Condorcet, Essai sur l'application de l'analyse sur probabilite des decisions rendues a la pluralite des voix, L' Imprimerie Royale, Paris. 197. Kenneth J. Arrow, Arrow's theorem, 2nd. Edition. Eds. Steven N. Durlauf and Lawrence E. Blume, Palgrave Macmullan Publishing, 2008.

356

DREPTUL ELECTORAL

198. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 2 august 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 3 august 2012. 199. Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 1 O iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 478 din 12 iulie 2012. 200. Decizia Curţii Constituţionale nr. 735 din 24 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2012. 201. Decizia Curţii Constituţionale nr. 736 din 24 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 516 din 25 iulie 2012. 202. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 24 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 25 iulie 2012. 203. Decizia Curţii Constituţionale nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2012. 204. Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012. 205. Directiva 94/80/CE a Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a lege şi de a fi ales în alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru al cărui cetăţenie nu o deţine, Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, nr. L 368/38 din 25 martie 1994. 206. Directiva 93/109/CE a Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene din 6 decembrie 1993 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales pentru Parlamentul European pentru cetăţenii Uniunii care care au reşedinţa într-un stat membru în . care nu sunt resortisanţi, Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 392/34 din 30 decembrie 1993. 207. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2012 privind modificarea Legii nr. 35/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 5 septembrie 2012. 208. Decizia Curţii Constituţionale nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001. 209. Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 31 august 2012. 210. Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 24 iulie 2015. 211. Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 349 din 20 mai 2015.

Enumerarea din cadrul bibliografiei s-a făcut în ordinea citărilor din conţinutul demersului nostru.

Cuprins Clarificări terminologice...................................................................................................... 7 PARTEA I DREPTURILE POLITICE FUNDAMENTALE Capitolul I. Identificarea drepturilor politice fundamentale ...................................... 13 Capitolul II. Dreptul de vot şi dreptul de a alege în Parlamentul European ............. 18 Secţiunea 1. Dreptul de vot (art. 36 din Constituţie) ..................................................... 18 Secţiunea a 2-a. Dreptul de a alege în Parlamentul European (art. 3 8 din Constituţie) .................................................................................................. 32 Capitolul III. Dreptul de a fi ales în Parlamentul României şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European din partea României .................................................... 34 Secţiunea 1. Dreptul de a fi ales în Parlamentul României (art. 3 7 din Constituţie) şi condiţiile democratice constituţionale de îndeplinit de un candidat pentru exercitarea acestuia ..................................................................... 34 Secţiunea a 2-a. Dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art. 3 8 din Constituţie) .................................................................................................. 3 7 PARTEA A II-A SCRUTINUL Capitolul I. Identificarea, clasificarea şi evoluţia tipurilor de scrutin....................... . 43 Capitolul II. Scrutinul majoritar şi tipurile de scrutin majoritar .............................. . 47 Secţiunea 1. Istoric şi clasificare .................................................................................... 4 7 Secţiunea a 2-a. Scrutinul majoritar uninominal... ........................................................ . 49 Secţiunea a 3-a. Scrutinul majoritar de listă .................................................................. 50 Secţiunea a 4-a. Scrutinul preferenţial (alternativ) ........................................................ 50 Secţiunea a 5-a. Votul unic transferabil şi votul unic netransferabil ............................. 52 Secţiunea a 6-a. Scrutinul cumulativ.............................................................................. 54 Secţiunea a 7-a. Scrutinul limitativ ................................................................................ 55 Secţiunea a 8-a. Multiplul electoral şi panaşajul... ......................................................... 55 Secţiunea a 9-a. Scrutinul majoritar uninominal cu unul sau cu două tururi de scrutin............................................................................................................................. 57 Capitolul III. Avantajele şi dezavantajele scrutinului majoritar ................................ 59 Secţiunea 1. Avantajele scrutinului majoritar ................................................................ 59 Secţiunea a 2-a. Dezavantajele scrutinului majoritar. .................................................... 60 Capitolul IV. Reprezentarea proporţională (scrutinul proporţional) ........................ 62 Secţiunea 1. Trăsăturile reprezentării proporţionale ...................................................... 62

358

DREPTUL ELECTORAL

Secţiunea a 2-a. Etapele pentru atribuirea mandatelor parlamentare ............................. 65 Secţiunea a 3-a. Sisteme de repartizare numai a resturilor ............................................ 66 Secţiunea a 4-a. Sisteme de reprezentare proporţională................................................. 67 Capitolul V. Avantajele şi dezavantajele reprezentării proporţionale ....................... 71 Secţiunea 1. Avantajele reprezentării proporţionale ...................................................... 71 Secţiunea a 2-a. Dezavantajele reprezentării proporţionale ........................................... 71 Capitolul VI. Scrutinele electorale mixte....................................................................... 73 Secţiunea 1. Identificarea şi caracterizarea scrutinelor electorale mixte ....................... 73 Secţiunea a 2-a. Scrutinele electorale mixte neechilibrate ............................................. 74 Secţiunea a 3-a. Scrutinele electorale mixte echilibrate cu compensare ........................ 75 Secţiunea a 4-a. Scrutinele electorale mixte echilibrate sau neechilibrate fără compensare .................................................................................................................... 78 Secţiunea a 5-a. Avantajele şi dezavantajele scrutinelor electorale mixte ..................... 78 PARTEA A III-A ORGANIZAREA ŞI DESFĂ ŞURAREA ALEGERILOR Capitolul I. Consideraţii generale. Clasificarea alegerilor .......................................... 85 Capitolul II. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor fără prezenţa la urne. Votul electronic ................................................................................................................ 87 Secţiunea 1. Caracterizarea generală a votului electronic .............................................. 87 Secţiunea a 2-a. Principalele efecte ale reglementării votului electronic la distanţă ( fără prezenţa la urne) ....................................................................................... 90 Secţiunea a 3-a. Principiile votului electronic ............................................................... 92 Secţiunea a 4-a. Procedura de vot desfăşurată online .................................................... 96 Secţiunea a 5-a. Controlul alegerilor desfăşurate pe baza votului electronic. Certificarea componentelor ITC (Information and Communication Technology) ...... 101 Secţiunea a 6-a. Coordonate de respectat pentru o lege privind votul electronic ........ 102 Secţiunea a 7-a. Argumente pro şi contra votului electronic ....................................... 109 PARTEA A IV-A ORGANIZAREA ŞI DESFĂ ŞURAREA ALEGERILOR PARLAMENTARE PRIN PREZENŢA LA URNE Capitolul I. Reglementarea şi istoricul organizării şi desfăşurării alegerilor parlamentare în România ............................................................................................. 115 Capitolul II. Organizarea alegerilor parlamentare între două perioade electorale. Autoritatea electorală permanentă ............................................................ 123 Capitolul III. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare din România în perioada electorală.................................................................................... 127 Secţiunea 1. Principiile organizării şi desfăşurării alegerilor parlamentare din România ....................................................................................................................... 127 Secţiunea a 2-a. Stabilirea datei alegerilor parlamentare ............................................. 129

359

Cuprins

Secţiunea a 3-a. Circumscripţiile electorale în cadrul alegerilor parlamentare .. . . .. .. .... 129 Secţiunea a 4-a. Secţiile de votare în cazul alegerilor parlamentare ....... ... ...... . . . . .. . . .... 131 Secţiunea a 5-a. Structurile (organismele) electorale în cazul alegerilor parlamentare. .. . . .. ... .. ..... . . .. . ... . ..... .. .. . .... ......... . . . .. .. .. . ...... .. . ................. ...... .. . .. . . ........ ....... 133 Secţiunea a 6-a. Registrul electoral şi listele electorale pentru alegerile parlamentare ..... ... .. .... . ... .. . . .. ..... . . . ..... . .. . .. . .... ... ..... ... ... .. . . . . ....... ... . . . ... ...... . . .. . . . . . . ...... .. . .. .. 148 Secţiunea a 7-a. Candidaturile pentru alegerile parlamentare .. . . .. . ... .... . ... . . . . . . .............. 150 Secţiunea a 8-a. Buletinele de vot, semnele şi ştampilele electorale. Denumirea alianţelor de partide politice pentru alegerile parlamentare .. . .... . ..... ..... . . . . . . . .. ..... . . ....... 157 Secţiunea a 9-a. Campania electorală în cadrul alegerilor parlamentare . . . . .. . .. . ........ ... 162 Secţiunea a 1 O-a. Desfăşurarea votării în cadrul alegerilor parlamentare ... . . .... . ... . .. . ... 1 73 Secţiunea a 11-a. Observarea alegerilor parlamentare . ..... ..... ... ..... .. ...... . . .. .. .. . ... .. .. . . . . .. 177 Secţiunea a 12-a. Stabilirea rezultatelor obţinute în alegerile parlamentare .. ... . .. .... ... . 178 Secţiunea a 13-a. Alte reguli prevăzute de Legea electorală referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare .... . . .. .... . ... ....... .. . . . . .. . .. .. . ..... ... .... .. . 188 Secţiunea a 14-a. Contravenţii şi infracţiuni . .. . .. ...... .. . . ..... . . .......... . ... ..... .. ... . . .. ......... .. .. 189 PARTEA A V-A ORGANIZAREA ŞI DESFĂ ŞURAREA ALEGERILOR EUROPARLAMENTARE PRIN PREZENŢA LA URNE Capitolul I. Principii privind alegerile europarlamentare ......................................... 197 Capitolul II. Exercitarea dreptului de vot şi de a fi ales ca membru din România în Parlamentul European ........ .................. . .... .. ...... ...... . .. ...... ..... . . . . .... . ......... 199 Secţiunea 1. Listele electorale ....... ... .... ........ ......... .... ..... ...... . . ...... ........ .. ...... . . . .... ......... 199 Secţiunea a 2-a. Candidaturile .. . . .. . ... . ... ..... . .... . ....... . . . .... .. ... . . ... . . . .... .... . ..... . . . . ..... ... ..... .. 201 Secţiunea a 3-a. Decupajele electorale . . . . . .. ......... . . . . . . . . . .... ..... . .... . .......... ...... . . . . . .. . . ... . ... . 202 Capitolul III. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor europarlamentare ................ 203 PARTEA A VI-A ORGANIZAREA ŞI DESFĂ ŞURAREA ALEGERILOR PREZIDENŢIALE PRIN PREZENŢA LA URNE Capitolul I. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale .... ........ . .......... ..... 207 Secţiunea 1. Consideraţii de principiu referitoare la alegerile prezidenţiale ....... . .... . ... 207 Secţiunea a 2-a. Stabilirea datei alegerilor prezidenţiale . .. ...... . ... . .. . .... .... . . .. . . .......... .... 208 Secţiunea a 3-a. Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale. Secţiile de votare. Registrele electorale, listele electorale şi tabelele electorale, pentru alegerile prezidenţiale ... . .. ..... ... ... . . ... ... . ........ . . 208 Secţiunea a 4-a. Structurile (organismele) electorale în cazul alegerilor prezidenţiale . ........... ... ... ....... ......... .... .... .. ....... .... .. ... . ..... .. .... ....... . .... ... ..... ... ... . ...... ...... . . 211 Secţiunea a 5-a. Candidaturile pentru alegerile prezidenţiale ...... ....... ... ... . . ... . . . ........ . . . 214 Secţiunea a 6-a. Buletinele de vot, semnele şi ştampilele electorale. Denumirea alianţelor de partide politice, pentru alegerile prezidenţiale . .. ... .. ....... . ... . .. . ................ . 218

360

DREPTUL ELECTORAL

Secţiunea a 7-a. Campania electorală, acreditarea unor persoane, desfăşurarea alegerilor prezidenţiale şi cărţile de alegător ............................................................... 219 Secţiunea a 8-a. Stabilirea rezultatelor alegerilor prezidenţiale ................................... 223 Secţiunea a 9-a. Rolul Curţii Constituţionale în cadrul alegerilor prezidenţiale .......... 226 PARTEA A VII-A ORGANIZAREA ŞI DESFĂ ŞURAREA ALEGERILOR LOCALE PRIN PREZENŢA LA URNE

Capitolul I. Reglementarea organizării şi desfăşurării alegerilor locale şi principiile specifice acestora. Clarificări terminologice ............................................. 231 Capitolul II. Organizarea alegerilor locale ................................................................. 236 Secţiunea 1. Decupajele electorale .............................................................................. 236 Secţiunea a 2-a. Listele electorale şi Registrul electoral... ........................................... 236 Secţiunea a 3-a. Structurile electorale .......................................................................... 240 Secţiunea a 4-a. Candidaturile ..................................................................................... 24 7 Secţiunea a 5-a. Buletinele de vot şi semnele electorale .............................................. 251 Secţiunea a 6-a. Campania electorală .......................................................................... 252 Secţiunea a 7-a. Desfăşurarea alegerilor ...................................................................... 257 Secţiunea a 8-a. Stabilirea şi constatarea rezultatelor alegerilor locale ....................... 259 Secţiunea a 9-a. Alte reguli specifice referitoare la alegerile locale ............................ 264 PARTEA A VIII-A JUSTIŢIA ELECTORALĂ Capitolul I. Jusitţia electorală ...................................................................................... 269 Secţiunea 1. Importanţa şi necesitatea abordării justiţiei electorale ............................ 269 Secţiunea a 2-a. Aspecte terminologice legate de justiţia electorală ........................... 269 Secţiunea a 3-a. Clasificarea organelor de stat care soluţionează plângeri în domeniul electoral................... ..................................................................................... 270 Secţiunea a 4-a. Organizarea şi funcţionarea organelor de stat, altele decât instanţele judecătoreşti sau constituţionale, care soluţionează plângeri în domeniul electoral. ....................................................................................................... 272 Secţiunea a 5-a. Organizarea şi funcţionarea tribunalelor specializate electorale ....... 273 PARTEA A IX-A CONTENCIOSUL CONSTITUTIONAL ELECTORAL ŞI JUSTIŢIA ELECTORALĂ ÎN ROMÂNIA Capitolul I. Contenciosul constituţional electoral şi justiţia electorală în legislaţia actuală din România...................................................................................... 283 Secţiunea 1. Precizări prealabile referitoare la contenciosul constituţional electoral în legislaţia din România ............................................................................... 283 Secţiunea a 2-a. Principiile contenciosului electoral român ........................................ 284

361

Cuprins

Capitolul II. Procedurile de contencios electoral român . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287 Secţiunea 1 . Contenciosul electoral şi justiţia electorală din România în prezent . . . . . . . 287 Secţiunea a 2-a. Contenciosul electoral şi justiţia electorală din România în perspectivă. Propuneri de lege ferenda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294 PARTEA A X-A REFERENDUMUL Capitolul I. Trăsăturile, definiţia şi clasificarea referendumurilor constituţionale şi legislative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 301 Capitolul II. Trăsăturile referendumului pentru revocarea din funcţii sau demnităţi publice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 305 Capitolul III. Argumente pro şi contra referendumului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309 Capitolul IV. Funcţiile referendumului. Referendum sau plebiscit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 1 Capitolul V. Aspecte referitoare la procedurile de organizare a referendumurilor constituţionale şi legislative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 1 4 Capitolul VI. Modele de proceduri referendare constituţionale ş i legislative . . . . . . . . . . 32 1 Secţiunea 1 . Referendumul declanşat de şeful statului (modelul francez) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 1 Secţiunea a 2-a. Referendumul declanşat de cetăţeni (modelul elveţian, american şi italian) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 324 Secţiunea a 3-a. Referendumul ca recurs la partidele politice (modelul britanic, danez şi irlandez) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 330 Capitolul VII. Organizarea şi desfăşurarea referendumurilor constituţionale şi legislative în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 335 Secţiunea 1 . Clasificarea referendumurilor constituţionale şi legislative în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 335 Secţiunea a 2-a. Reguli specifice pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului obligatoriu pentru revizuirea Constituţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336 Secţiunea a 3-a. Reguli specifice pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului obligatoriu pentru demiterea Preşedintelui României . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . 337 Secţiunea a 4-a. Reguli specifice pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului facultativ privind probleme de interes naţional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 338 Secţiunea a 5-a. Reguli specifice pentru organizarea şi desfăşurarea referendumurilor locale şi judeţene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34 1 Secţiunea a 6-a. Reguli comune pentru organizarea şi desfăşurarea tuturor tipurilor de referendumuri constituţionale şi legislative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 342 Bibliografie selectivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34 7