175 12
Romanian Pages [320] Year 1996
Primul volum dintr-o zguduitoare trilogie ce evoca martiriul poporului român sub dictatura comunistă. AUREL SERGIU MARINESCU a fost condamnat la moarte și a supraviețuit, printr-un miracol, lagărului românesc. A fost eliberat în 1969, cu cinci ani mai târziu decât deținuții politici amnistiați, în câteva valuri succesive, până în 1964. Destinul lui infirmă, astfel, o falsă teză susținută de istoria comunismului în Româ nia, care afirmă că eli berarea tuturor deținuților politici s-a făcut până în 1964. Autorul acestei trilogii s-a stabilit, de mai mulți ani, în SUA, unde a devenit un autentic luptător și purtător de cuvânt al cauzei democrației și libertății patriei sale. Trilogia PRIZONIER ÎN PROPRIA ȚARĂ a fost concepută ca o mărturie-document obligatorie pentru cu noașterea adevărului integral despre un infern care a durat decenii. Fie ca memoria și responsabilitatea celor ce vor trăi în România să împiedice, pentru tot deauna, repetarea unei asemenea tragedii.
ISBN 973-97309-6-5
AUREL SERGIU MARINESCU a fost condamnat la moarte și a supraviețuit, printr-un miracol.
COLECȚIA
DESTINE
Coperta: Ovidiu Opresco New York © 1996, vol. I editura DU Style Toate drepturile acestei versiuni aparțin editurii DU Style, reproducerea parțială sau integrală a acestui volum, fără acordul editorului, se pedepsește conform legii. ISBN 973-97309-6-5
AUREL SERGIU MARINESCU
Prizonier în propria țară '
volumul I
DU 1996
AUREL SERGIU MARINESCU S-a născut la 12 februarie 1929 în orașul Zimnicea, județul Te leorman. A urmat cursurile liceale la I.C. Brătianu — Pitești și Colegiul Național Sfântul Sava — București pe care le-a absolvit în anul 1947. în anul universitar 1947/1948 urmează cursurile Facultății de Drept și Facultății de Filozofie din București. Este membru al tineretului liberal din primăvara 1946. Datorită atitudinii sale — românești și anticomuniste, la sfârșitul anului al II-lea a fost eliminat din toate facultățile din țară, împreună cu trei colegi etichetați drept „mârșave elemente ale reacțiunii". în toamna anului 1949 este admis la Facultatea de Istorie a Uni versității din București, unde, numai după două luni, este din nou „demascat" și eliminat. A cunoscut șomajul, comprimările și toate persecuțiile comu niste din cauza atitudinii.sale și a originii „mic burgheze". Aparatul represiv al agenților Moscovei aflați la conducerea României l-au condamnat: • Prin sentința Nr. 1001/1951 a fost condamnat la 2 ani de Tri bunalul Militar, Timișoara. • Prin sentința Nr. 33/1959 M.S.V. (Tribunalul Regional 2 Mi litară, București) a fost condamnat la moarte pentru complot con trarevoluționar. După ce-au fost executați primii doi din cei ce fu seseră condamnați la moarte, ceilalți trei care alcătuiau grupul celor ce primiseră sentința capitală din lot n-au mai fost uciși, fiind con damnați la muncă silnică pe viață. Aurel Sergiu MARINESCU a scăpat printr-o minune cu viață. Arestat în 1958, anchetat, judecat, condamnat la moarte și, în cele din urmă, la muncă silnică pe viață, autorul acestor „mărturii pentru viitor", cum și-a subintitulat memoriile, a fost eliberat în octombrie 1969, nebeneficiind de amnistia din 1964. în 1974 a părăsit țara și, după un an, s-a stabilit în New York, în Statele Unite ale Americii.
Istoria este cea dintîi carte a unei națiuni căci într’însa își vede trecutul, prezentul și viitorul. NICOLAE BĂLCESCU
Trecutul constituie memoria, fără memorie nu există istorie... Istoria orală este în orice caz o formă validă ALEX. SOEJENIȚÎN
Fără memorie existența ar fi aridă și opacă precum o celulă de închisoare în care ajunge lumină ca un mormânt ce respinge viața. Dacă ceva poate salva omenirea, memoria o va face. ELIE WIESEL (din discursul rostit la festivitatea de decernare a premiului pentru pace, la 11 dec. 1986)
Dedic acest volum sutelor de mii de deținuți politici care, în cepând din 1944, au cunoscut urgia comunistă, sub cea mai besti ală formă, victime ale criminalei instituții a Securității, victime ale arestărilor, abuzurilor și anchetelor sălbatice, torturați fizic și psi hic, în sistemul barbar și distrugător al temnițelor, închisorilor și lagărelor de muncă forțată ce au aparținut aceleiași Securități. Celor care nu ău supraviețuit regimului satanic al temniței sau care, ca rezultat al condițiilor vieții de prizonieri politici, azi nu mai sunt, omagiul meu, un gând pios și Dumnezeu să-i aibe de-apururi în paza Lui! Soțiilor obligate să divorțeze de soții lor, concediate din slujbe, rămase cu copii de crescut, aruncate în stradă, în urma confiscării averilor, acelor femei care au pierdut totul, aflate permanent sub presiunea a tot felul de șicane și persecuții ce au dus, în multe cazuri, la destrămarea familiilor și chiar la sinucideri. Milioanelor de victime nevinovate ale aceluiași sistem criminal de gândire și acțiune, familiilor foștilor deținuți politici din Româ nia, celor ce nu au fost arestați dar au suferit nespus de mult, imens și îndelungat, în urma arestărilor celor dragi, dispăruți fără urmă mulți ani, timp în care nu au știut nimic despre ei. Lor, părinților, fraților și surorilor celor arestați politic, în noapte, răpiți și înmor mântați de vii, la fel ca și membrilor mai îndepărtați ai familiei care au suferit persecuții nedrepte, vinovați în fața autorităților co muniste doar pentru legătura lor de sânge cu victimele. Celor, pe atunci, copilași mici, care, în urma arestării ambilor părinți sau numai a unuia, au devenit și ei victime inocente și au crescut, furându-li-se copilăria, în creșe și orfelinate, fără dragos tea și căldura părintească. Fiilor și fiicelor, copii sau adolescenți, în acele vremuri crân cene, care au simțit și ei duritatea, nedreptatea și samavolniciile autorităților comuniste, ironizați ca „fii de pușcăriași “, eliminați din școli și universități, cu visele adolescenței, cariera și opțiunile profesionale zdrobite, căci admiterea lor în facultăți a fost inter
10
AUREL SERGIU MARINESCU
zisă. însoțiți ani mulți din viața lor de chinuitoare întrebări despre părintele „ridicat" în noapte și dispărut, ei au cunoscut o soartă și mai tristă și plină de lipsuri și renunțări, căci au purtat un anu mit stigmat, și destinul lor a luat pentru totdeauna un alt curs, obli gați fiind să aibe cu totul alte calificări și profesiuni decât cele dorite și numai spre a-și asigura o modestă existență. Sutelor de mii de jertfe și schingiuiri ale deținuților politici în închisori li s-au adăugat alte sute de mii de înjosiri, persecuții răz bunătoare și fărădelegi săvârșite împotriva membrilor familiilor celor aflați în iadul închisorilor. Acesta este bilanțul rezultatelor insuficient cunoscute azi, bilanț al celui mai inuman sistem politic din istoria zbuciumată a umanității, regim politic care proclamă — ca o ironie a soartei — „grija față de om“ și „omul, cel mai prețios capital “! Tuturor acestor victime ale aceleiași drame sociale de uriașe proporții le închin această carte. Gândul meu, acum ca întotdea una, se îndreaptă plin de respect către ei pentru toate suferințele lor nedrepte. AUREL SERGIU MARINESCU
1995, New York, SUA
Soției mele MANON, alături de mine mai mult la su ferință decât la bucurii, care, cu înțelepciune, a știut să țină familia unită prin toate umilirile, durerile și pre siunile prin care a trecut. Fără sprijinul ei moral, fără încurajarea ei, această carte — veche dorință a mea nu ar fi fost posibilă. Toate gândurile și recunoștința mea.
Aduc pe acestă cale mulțumirile mele domnului gene ral I.M. PACEPA, care prin lucrarea sa „ Moștenirea Kremlinului “ mi-a dat posibilitatea să-mi verific cu noștințele și să le completez, mai ales pe cele despre începuturile comunismului în România sub controlul total sovietic.
Recunoștința mea și, de asemenea, mulțumiri priete nești domnului GRIGORE CARAZA coleg din Aiud care a fost 23 de ani și 7 luni deținut politic. Stabilit acum în New York, ca și mine, cu el am depănat triste aminitiri, oameni, locuri și întâmplări din gulagul ro mânesc. Astfel mi-am verificat memoria, în plus Grigore mi-a furnizat informații despre perioada când eu nu eram prizonier politic.
Cuvânt înainte
Și generația mea face parte dintre generațiile sacrificate ale Ro mâniei. Ne-am împletit adolescența cu durerile cauzate de război și de ocuparea țării de către armata sovietică, cu tot cortegiul de jafuri și sălbăticii. Am trăit apoi transformarea țării din monarhie prosperă în republică populară pauperă. Am cunoscut bolșevizarea țării; familiile noastre și unii dintre noi au trăit apoi în acea perioadă de nesiguranță, cu epurări și comprimări, false reforme agrare, sta bilizare monetară, care au sărăcit întreaga populație, naționalizări, deportări interne, cartele, lipsuri, crize de locuințe, cote, familii în ghesuite în spațiul normal al unei singure familii, talciocuri, etc. Stilul de viață occidental, cultura europeană, bunăstarea și bogăția țării au fost înlocuite cu un mod de viață străin poporului român, adus din stepele Rusiei și fundurile Siberiei de hoardele sovietice ce și-au impus cu viclenie și forță agenți credincioși la conducerea României. Țara, sub ochii noștri, s-a transformat într-o colonie so vietică. Mulți aparținând generației mele, pe lângă toate nedreptă țile, ca și mine, au cunoscut și abatorul Securității nou înființate, copie a NKVD-ului sovietic. Ce s-a întâmplat cu adevărat în acel sistem creat numai pentru a distruge opoziția politică este azi foarte puțin cunoscut. De aceea am considerat întotdeauna ca o datorie a fiecăruia dintre noi — supraviețuitorii marelui genocid, puțini la număr — de a arăta ce s-a întâmplat în dictatura polițienească de tip stalinist, instaurată de agenții Moscovei, ajunși la conducerea României, sfătuiți de tot felul de consilieri sovietici. Am scris această carte, pornind de la credința că ea trebuie să fie un document bazat pe fapte trăite de subsemnatul cât și de alți deținuți politici, evocând și multe alte lucruri văzute și auzite într-o perioadă de 13 ani și jumătate, cât am trecut prin sistemul penitenciar românesc. Marea majoritate a colegilor mei de suferință, azi nu mai sunt, au dispărut în „piatră și veac". Puținii supraviețuitori, din care fac parte, marcați fizic sau psihic, neînțeleși, ne „târâm pașii năclăiți în tristețe", căci „prin moarte am trecut, nu prin viață" până la mo mentul desprinderii de această lume atât de nedreaptă față de noi.
14
AUREL SERGIU MARINESCU
Personal, teama din subconștient nu m-a părăsit niciodată, nici măcar acum, după peste patruzeci de ani de la primul contact cu represiunea organizată de statul comunist român după modelul bol șevic asiatic. Aflat la Paris, ca refugiat politic în 1974, de teama Securității mergeam pe trotuare pe partea interioară, pe lângă clădiri, de frica vreunui „accident intenționat" de mașină și mergeam aproape în totdeauna însoțit. Pentru că știam atâtea despre răpirile de persoane din țările lumii libere de către Securitate și despre transportarea acestora în țară, pentru că aflasem despre acele „lichidări", noaptea blocam ușa camerei cu scaune și ziare ca să aud orice zgomot cau zat de tentativa de a pătrunde în casă cu forța. Deși mă aflu la 13000 km departe de țară, stabilit definitiv în SUA, țară binecuvântată de Dumnezeu, deși mă aflu într-o țară li beră și democrată, departe chiar și de timpurile domniei călăilor Securității românești, și acum am coșmaruri în noapte, când mă visez la Aiud, Jilava sau la Luciu-Georgieni, la prășitul porumbului și sufăr în somn că am ajuns din nou în iad și, în același timp, îmi reproșez de ce m-am întors în România, lăsându-mi familia și patria mea adoptivă. Mă chinuiesc în somn până mă trezesc și, când rea lizez că sunt în casa mea și că a fost doar un coșmar, mă liniștesc. Nu este oare ceea ce mi-e dat să trăiesc și acum un semn de traumă? Așa cum arheologii reconstituie și reconstruiesc din cioburi va se și obiecte ce au aparținut altor vremuri și civilizații dispărute în negura veacurilor, tot așa cercetătorii istorici de mâine vor recon stitui această perioadă neagră din istoria țării, din puținele dezvăluiri de azi ale supraviețuitorilor. Amintirile noastre din gulagul româ nesc vor avea o imensă importanță pentru ei, mai ales că probele materiale ale vinovăției unei conduceri de stat au dispărut și dispar pe zi ce trece. Arhivele oficiale în parte s-au ars, au fost distruse de cei părtași la crimele împotriva umanității, care n-au avut și nu au interesul să se cunoască adevărul. în acest caz este concludentă descoperirea documentelor îngropate la Berevoiești-Muscel, prin 1992, înmormântate în scopul distrugerii lor. Este de la sine înțeles că torționarii și călăii nu vor face niciodată declarații despre crimele comise, după cum regimul neo-comunistului președinte Iliescu și tovarășii lui nu intenționează inculparea fărădelegilor, ci din contră,
Prizonier în propria țară
15
negarea lor. Victimele, martori ai grozăviilor petrecute, sunt igno rate și ironizate prin dezinformare de către aceeași Securitate, re botezată SRI și, când depun mărturii în cadrul „Memorialului Du rerii", canaliile de ieri și azi luptă să desființeze această operă de neprețuită valoare pentru istoria neamului, operă făcută de curajoa sa doamnă Lucia Hossu-Longin, care este și azi amenințată conti nuu cu moartea și care trăiește în constant pericol. Martorii dispar așadar în scurgerea timpului, iar azi bolnavi și bătrâni, nimeni nu le solicită mărturiile acuzatoare care vor dispare odată cu ei. Un larg procent al populației României de azi, marea majoritate a ei, și mai ales generațiile ce vor urma nu cunosc și poate nu vor cunoaște dimensiunea reală a genocidului executat de PCR prin unealta lui de conducere, Securitatea, îndreptat împotriva unui în semnat segment al populației țării, cel mai calificat și semnificativ al societății românești. Deci, multe din documentele oficiale au dispărut sau sunt distruse, martorii supraviețuitori se împuținează și vor dispare, vinovății dis par, la rândul lor, și tac până în ultima clipă iar locurile unde s-au întâmplat cele mai condamnabile samavolnicii, schingiuiri sau atro cități, locurile de tristă memorie dispar și ele cu timpul sau se trans formă încât cetățeanul de mâine nu va cunoaște nimic din ceea ce a fost, dacă nu rămân mărturiile scrise ale supraviețuitorilor. Cu 45 de ani în urmă existau pe strada Uranus unele clădiri ale fostului arsenal și garnizoanei, transformate în celule și locuri de anchetă ale Securității orașului București. Prin acel loc infam au trecut multe mii de arestați, au fost bătuți sălbatic, schingiuiți și torturați. Azi se află aici un complex de blocuri nou construite ce fac parte din ansamblul Casei Poporului. Câți își mai amintesc sau știu de închisoarea Uranus? în spatele institutului ICECHIM de pe plaiul Dâmboviței există un parc ce se întinde până la strada Plevnei. Câți mai știu azi că o parte din el e construit pe locul unde s-a dărâmat o parte a cele brului loc de anchetă Malmaison și că sub parc erau celulele deținuților aflați sub anchetă? Faimoasa închisoare Suceava, de unde a început experimentul sovietic al reeducării prin mutilare fizică și psihică, continuat apoi la Pitești, a devenit depozit de arhivă iar Făgăraș, mormântul celor
16
AUREL SERGIU MARINESCU
mai buni lucrători din instituțiile de ordine ale statului român di nainte de ’44-47, Siguranța, SSI, Jandarmeria azi este cetate medievală-muzeu. Sighet, unde au fost exterminați cei mai de frunte oameni ai țării, a fost transformat în magazii închiriate de Sfatul Popular iar în ultimii ani a devenit muzeu al rezistenței românești. Râmnicu Sărat a funcționat între 1957-1964 ca cea mai cruntă temniță de distrugere lentă printr-un nou experiment de totală izo lare individuală, plus înfometare, bătăi și pedepse și unde, din circa patruzeci de deținuți condamnați la moarte lentă, în câțiva ani, au supraviețuit doar jumătate. Azi Râmnicu Sărat este scos din circui tul închisorilor. Cine își va mai aduce aminte de Văcărești și Spitalul lui? în zecile de colonii de muncă forțată ce au existat, în Delta Dunării, Lunca Dunării, Insula Mare a Brăilei, locuri presărate cu osemin tele deținuților politici, locuri îmbibate de sânge și lacrimi, azi muncesc oameni liberi, fără a fi conduși la lucru în urlete și în jurături, bolnavi și nemâncați, păziți de câinii lupi dresați și de mi traliere. La vederea digurilor înalte, construite să țină piept Dunării furioase, primăvara, câți vor ști cine le-a construit și în ce condiții, cu câtă suferință și cu ce preț? Pe traseul canalului Dunăre-Marea Neagră, au început lucrările și au muncit, până la închiderea lui, în vara lui 1953, peste 100.000 deținuți politici, bărbați și femei. Câți cunosc azi și câți vor ști mâi ne despre atrocitățile petrecute la Poarta Albă, Peninsula, Năvodari și pe tot traseul acestui canal care era plănuit să fie „mormântul burgheziei românești11? Și câți vor ști oare în ce condiții de muncă inumane s-a cules stuful la Periprava sau cum au muncit „lăgăriștii“ și deținuții politici pe marile șantiere de la Bicaz, Săvinești, Borzești, Stejaru, Onești, orașul Gheorghiu-Dej? Vizitatorul de azi al penitenciarului Aiud găsește acolo un Aiud diferit de cel pe care mulți dintre noi l-am cunoscut ca un loc al supliciilor. Azi, alei asfaltate, ronduri de flori, zugrăvit curat în ce lule, paturi, saltele, cearceafuri, perne, obloanele de la ferestre des ființate ca și temuta zarcă. Televizoare, biserici ce funcționează, fil me, cărți, ziare și o purtare total diferită a paznicilor. Acel vizitator nu-și poate imagina Aiudul anilor ’50, întreaga curte a fabricii, no
Prizonier în propria țară
17
roaiele, condițiile de viață și lucru mizerabile, încălțăminte galenți. Erau rogojini în multe celule, mâncarea era proastă, munca istovi toare, eram izolați de familie și societate, trăiam ceas de ceas la bunul plac al gardienilor, brute asmuțite împotriva noastră, ca niște câini fioroși. Și azi aud strigătele lui Dorobanțu și lordache. Urlete, insulte, înjurături. Toți ne strigau: „bandiți". Pretutindeni s-au ope rat schimbări, și în celelalte penitenciare, și se zvonește că sinistra Jilava va dispărea la rându-i și la fel se pare că și Piteștiul reeducării. Și atunci care vor fi probele materiale? Unde ne sunt zeghele, lanțurile, „argumentele" de schingiuit ale anchetatorilor? Parte din generația de ieri, cdntemporană cu toate grozăviile anilor 1947-64, din cauza secretului strașnic păzit, nu a cunoscut nimic din cele petrecute în imensul gulag românesc, iar altă parte nu a cunoscut dimensiunile reale ale celor ce trebuia să fie lichidați pentru ca re gimul lacheu al Moscovei să existe și să se consolideze. In absența informației, generației de azi îi lipsește cunoașterea despre lumea deținuților politici, o lume sacrificată inutil, uneori numai pentru a se copia ceea ce a fost în Rusia bolșevică. Generația de mâine are datoria să cunoască tot adevărul despre cea mai neagră perioadă din istoria României. Ea trebuie să afle despre toate durerile, suferințele nedrepte, atrocitățile petrecute într-un trecut nu prea îndepărtat al secolului al 20-lea și să acționeze în așa fel ca niciodată ele să nu se mai repete, indiferent în serviciul cărei ideologii. Niciodată să nu mai permită existența unui astfel de malaxor uriaș de strivit oameni și conștiințe prin metode străine de firea românească, importate de aiurea. Am scris această carte cu inima grea și cu apăsare, retrăind mo mentele dureroase, cu toate că s-au petrecut cu mulți, foarte mulți ani în urmă, ele revenindu-mi proaspete în memorie. Dumnezeu m-a ajutat să trec peste toate grozăviile. Am avut de partea mea tinerețea, o sănătate robustă și un moral bun. în momentele bune mi-am găsit un discret refugiu în rugăciuni, implorând ajutorul lui Dumnezeu și l-am primit! în prezentul volum descriu fapte, locuri, oameni și întâmplări, multe aflate de la cei cu care am împărțit mizeria. Nu fac caracte rizări despre cei care, ca și mine, au trecut prin același iad care a fost diferit de la o închisoare la alta. Chiar și în cadrul aceleiași C 2 • Prizonier
18
AUREL SERGIU MARINESCU
închisori, regimurile de detenție și hrană au alternat. Nu mă consi der chemat să fac judecăți de valoare sau să dau calificative altor victime, căci în fața cataclismului, a urgiilor dezlănțuite, reacția oa menilor a fost diferită; eroi nu se nasc la tot pasul iar natura umană e așa de diferită. Am fost unul din sutele de mii de deținuți politici anonimi care și-a petrecut ani mulți din viață, poate cei mai frumoși, în temnițele și lagărele lui Dej și Ceaușescu. Condamnările mi-au fost hotărâte înaintea judecăților sau a anchetelor, nefiind decât îndeplinirea unei formalități judiciare. Prin stațiile gulagului românesc, prin care am poposit, am ajutat cât am putut colegii mei de suferință, indiferent de convingerile lor politice, religioase, indiferent de originea, vârsta sau pregătirea lor. N-am făcut nici un fel de rău și mi-am dus crucea proprie, prin toate chinurile până când Dumnezeu a hotărât să fiu liber, mai întâi în marea închisoare în care a fost transformată România și, mai apoi, cu adevărat liber, în cea mai democrată și liberă țară din lume, Statele Unite ale Americii. Autorul
CAPITOLUL I Apocalipsa terorii comuniste
Rusia și rădăcinile îndepărtate ale teroarei
Considerăm că pentru a înțelege cum a fost creat statul poliție nesc român și puternica sa instituție a Securității, pentru a înțelege transformarea României într-un lagăr concentraționar de tip leninisto-stalinist, pentru a realiza cum, dintr-o țară liberă democrată și independentă, România a devenit, într-o perioadă extrem de scurtă, o țară vasală URSS-ului, o colonie sovietică, este imperios necesară cunoașterea istoriei Rusiei și a URSS-ului, în special partea mo dernă și contemporană. Este importantă această cunoaștere deoare ce URSS a fost pentru comuniștii români modelul de stat, sursa de inspirație, creatorul și protectorul guvernanților români din perioa da ambelor forme de republică: Republica Populară Română și Re publica Socialistă România, și, implicit, creatorul și mentorul Se curității românești, fără de care n-ar fi fost posibile schimbările ce au desfigurat România postbelică. Rusia, de la începuturile istoriei sale și în tot cursul existenței ca stat organizat, de la ducatul Kievului și al Moscovei și până la superputerea URSS, nu a cunoscut niciodată un regim democratic — democrația sau valorile ei. Până la revoluția din 1917, Rusia a fost o uriașă țară feudală, cu o societate de tip clasic feudal, con dusă autoritar și aspru de „tătucul" țar cu ajutorul unei poliții se crete, personale. Rusia a fost o imensă feudă agricolă, unde țăranii, „mujicii", nu au fost niciodată proprietari ai pământurilor pe care le lucrau și care aparțineau boierilor. în toată istoria Rusiei, ei, nici odată, nu au votat și nu au luat hotărâri privind soarta lor. Țarii și aristocrația rusă au condus în ultimele patru secole în stil despotic, în conformitate cu un stil model polițienesc. întotdeauna țarii au avut o poliție politică personală, care răspundea numai în fața lor și pe care o foloseau împotriva dușmanilor lor și a boierilor rebeli. Deci, principalul instrument de guvernare al autocratului Rusiei a fost poliția secretă, politică. Astfel Ivan cel Groaznic, în 1565, a înființat Oprichnina, pe tim pul când era Marele Duce de Moscova și urma să fie încoronat țar. Această instituție se compunea din 6000 de oprichniki, soldați îm-
22
AUREL SERGIU MARINESCU
brăcați în negru, călărind cai negri și având ca stemă un cap de câine și o mătură ce simboliza misiunea lor de a mirosi și curăți orice trădare. Bineînțeles că multe din aceste trădări nu au existat decât în imaginația țarului și ai acestor oprichniki, cum de altfel s-a întâmplat și în Rusia lui Lenin și Stalin. Printre victimele Oprichninei se numără orașe întregi, în special Novgorodul, ai cărui lo cuitori au fost masacrați în 1570, într-o campanie de o cruzime in imaginabilă de 5 săptămâni, asemănătoare doar cu masacrele efectuate de CEKA, sub conducerea lui Lenin. După o perioadă de șapte ani de teroare, în 1572, Ivan cel Groaznic a desființat-o. Stalin, după aproape patru secole, a avut numai cuvinte de laudă despre acei barbari oprichniki, apreciindu-le rolul în centralizarea puterii în stat și reducerea puterii aristocrației boierești și criticându-1 pe Ivan cel Groaznic că „nu a distrus mai mulți boieri“. încântat de acești stră moși ai teroarei organizate, folosiți ca model, Stalin a decis ca ma șinile GPU/NKVD, care operau arestările în întunericul nopților pe întreg teritoriul URSS să fie vopsite în negru. Populația sovietică tremura acum noaptea la auzul zgomotului unui motor de mașină; în mințile tuturor era „duba neagră“, și frica acționa ca pe vremea rușilor care, cu patru secole în urmă, tremurau terorizați la auzul tropotelor cailor negri călăriți de oameni îmbrăcați în negru. în di ferite forme, tradiția de stat polițist a continuat de-a lungul întregii istorii a Rusiei. Au existat de asemenea și alte poliții personale de stat: una a fost consemnată de istorie sub numele de Streliți, de asemenea o poliție politică ce dădea ascultare numai țarului. Dar cea mai puternică organizație de acest gen a fost fondată în jurul anilor 1680 de Petru cel Mare, numita Preobrazhensky Prikaz, și care, la sfârșitul secolului al XVII-lea se ocupa cu infracțiunile po litice. Data exactă a înființării nu se cunoaște. Petru cel Mare a rămas în istorie ca unul care a modernizat statul rus, pe care l-a vrut european, cu noua sa capitală St. Petersburg, devenită mai târ ziu Petrograd și apoi Leningrad. El urmărea să realizeze acea des chidere prin Marea Baltică spre Europa. Dar a fost în același timp și un conducător de mare cruzime. în închisorile sale, în celulele și camerele de tortură au pierit mulți, de la nobili care încercaseră să se opună voinței sale, neacceptând servicii de stat, până la bețivi neînsemnați ce răspândeau glume despre țar. Organizația Preobra-
Prizonier în propria țară
23
zhensky Prikaz ca și cele mai vechi Oprichnina sau Streliți au pre vestit, la scară mică, climatul de teroare, denunț și frică ce avea să se amplifice, la dimensiuni înmiite, sub teroarea comunistă. într-un fel sau altul, forma de stat polițist a continuat în întreaga istorie a Rusiei, s-a perpetuat atât în URSS, cât și în urmașele ei, după dez membrarea conglomeratului sovietic. Petru cel Mare și-a arestat, torturat și ucis propriul fiu și moște nitor al tronului, pe țareviciul Alexei. La fel ca Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare și-a desființat poliția politică Preobrazhensky Pri kaz ceea ce nu înseamnă că persecuțiile politice nu au continuat chiar fără să existe1 o poliție organizată. în 1825, revoluția decembristă a fost prima mișcare revoluțio nară organizată ce urmărea crearea unui nou sistem politic, repu blică sau monarhie constituțională, plus un program politic și social ce-și propunea schimbarea țarului și reducerea puterii aristocrației boierești. De aceea țarul Nicolae I (1825-1855), pentru a preîntâm pina asemenea mișcări revoluționare, a stabilit ca a 3-a Secțiune a Cancelariei sale imperiale să fie însăși poliția sa politică. Aceasta a fost o organizație mică, care a crescut la cartierul ei central de la 16 oameni la 40, după moartea țarului, în 1855. Principala ei acti vitate era evidența și infiltrarea în organizațiile dizidenților. între 1823-1861 au fost condamnați la muncă silnică sau exil în Siberia 290.000 persoane, dar numai 14.500 (5%) au fost vinovați și con damnați pentru activități politice, mulți dintre ei nefiind nici măcar ruși, ci dizidenți polonezi, patrioți ce se ©puseseră ocupației rusești. Subversiunea ideologică, considerată crimă politică, a fost legali zată de Nicolae I care, în codul criminal, din 1845, prevedea pe depse severe pentru persoanele vinovate de a scrie sau împrăștia scrieri și tipărituri cu intenția de a genera lipsă de respect față de autoritatea suverană și calitățile personale ale suveranului ori a gu vernului său. Din 1845 până în 1888, în Rusia a fost socotită crimă sabotarea ordinei publice existente. între 1878-1881 a urmat un val de asasinări politice, care au demonstrat ineficacitatea celei de a 3-a Secțiuni, care de fapt a și fost desființată în 1880. Și imediat s-a creat un nou departament de Poliție a Statului cu o mare rețea de informatori, denumit Departamentul Poliției, responsabil de toa te aspectele securității statului. Acest sistem de poliție politică este
24
AUREL SERGIU MARINESCU
cunoscut sub numele Ohrana. în Europa acelor timpuri, Ohrana a fost unică sub aspectul activităților, scopurilor și puterii sale, căci, în Europa, instituțiile similare — forțele polițienești — activau sub puterea legii. Ohrana a fost legea; în materie de crimă politică avea dreptul la cercetare, încarcerare, exil sub propria ei autoritate. Omniputerea poliției politice rusești (Ohrana) a fost aceea de care țaris mul și-a legat supraviețuirea, dar niciodată nu a devenit un stat po lițienesc, căci Ohrana, cu toate puterile discreționare, nu a abuzat niciodată; astfel, după represiunea din 1880 au fost numai 16 exe cuții pentru crime politice, iar în 1901, doar 4113 ruși erau în exilul siberian pentru crime politice, dintre care numai 180 condamnați la muncă silnică pe viață. Și a venit primul război mondial care a schimbat cursul normal al istoriei lumii, cu drama care a urmat pe tot parcursul secolului nostru, căci din zbuciumul și frământările acestui prim război mondial au apărut ideologii noi. Dintre acestea, două din ele au fost de luptă — marxism-leninismul și nazismul. Pentru aliații victorioși, suferințele și durerile provocate de primul război mondial depășiseră frontierele suportabilității. Și ca atare nu mai doreau un alt război, având ca principiu menținerea păcii. Pe Hitler însă sfârșitul războiului nu l-a mulțumit căci el, spre deose bire de Lenin, fusese patru ani soldat în tranșee, luptând pe frontul de Vest, și cu toate că a fost rănit, experiența căpătată în luptă l-a făcut să considere acea parte a vieții sale drept cea mai fericită. Dorința lui Lenin și a bolșevicilor din jurul său viza un război mai aprig și mai sângeros. Lenin, ca și Hitler, total lipsit de scrupule a conceput politica în termeni militari, creând în Rusia, mai întâi subteran și apoi legalizat, un aparat represiv de o violență nemai văzută până atunci. Sensul existenței lui Lenin a fost lupta de clasă iar al lui Hitler lupta rasială. Deci trei ideologii mai importante și-au făcut apariția, încercând să se contureze și să se impună după primul război mondial: co munismul, nazismul și liberalismul democratic-intemaționalist.
Lenin și modelele acestui părinte al terorismului intern și internațional
Comunismul lui Lenin, izvorât din marxismul revoluționar, nu se inspira din ceva nou căci el exista de mai bine de o jumătate de veac, numai că V.I. Lenin, în gândirea sa, l-a transformat din dis cuții fără sfârșit, purtate prin cafenelele pariziene, elvețiene, germa ne sau engleze, din conversațiile sterile în cercurile de studiu mon dene ținute în palatble boierești, din Rusia sau în unele cercuri de muncitori semianalfabeți, în ceva care reprezenta cu mult mai mult, și anume într-o tactică și strategie revoluționare bine puse la punct, cu planuri precise, militărești. Paradoxul este că V.L Lenin a dorit un nou măcel mondial, el care, spre deosebire de Hitler, nu a luptat niciodată, nu a cunoscut viața de soldat în tranșee și s-a arătat că ar fi împotriva violenței. în tot timpul războiului și-a petrecut anii departe de front complotând împotriva țarului și condamnând răz boiul ca pe o aventură imperialistă. Tot mai des apare însă extrem de clar faptul că el a dorit o astfel de violență, o și mai mare vărsare de sânge, o revoluție internațio nală a clasei proletare îndreptată împotriva burgheziei, prezicând că după aceasta va urma o perioadă de pace și armonie universală. W. Wilson, președintele american, a dorit ca primul război mondial să fie și ultimul, să fie sfârșitul războaielor, în timp ce V.I. Lenin, spre deosebire de acesta, era decis și pregătit pentru a începe un război chiar și mai mare. Acest bolșevic fanatic, imediat după ce a luat puterea a aplicat concepția sa, aceea a politicii de război de clasă cu tot cortegiul ei de dureri, cruzimi și suferințe. Primul răz boi mondial a produs deci, pe lângă noile ideologii, și instrumentele bestiale ale genocidului care a subjugat restul secolului: Lenin, Hit ler, Stalin, instrumente continuate și „rafinate" de urmașii lor în slujba aceleiași schingiuiri și desfigurări a condiției umane. Lenin, influențat de teroarea revoluției franceze (1789), cu mult înainte de a deveni stăpânul absolut al Rusiei, a declarat: „în prin cipiu noi niciodată nu am renunțat la teroare și nu putem renunța la ea. Noi întrebăm omul care este poziția sa în problema revoluției.
26
AUREL SERGIU MARINESCU
Tu ești pentru sau împotriva ei? Dacă el este împotriva ei, noi îl punem la zid!" Mulți istorici ai zilelor noastre fac greșeala de a crede că teroa rea sau atrocitățile petrecute în Rusia au început odată cu Stalin. Stalin doar a multiplicat fețele terorii și formele atrocităților la di mensiuni necunoscute până atunci în istorie. Lenin și bolșevicii din anturajul său, numai după cîteva luni de la lovitura de stat bolșevică, au creat o poliție politică secretă, au stabilit programele inițiale și concepția lagărelor de concentrare, au condus prin decrete și au de clanșat un val imens de execuții fără să fie vorba măcar de o su mară judecată. în ianuarie 1918, Lenin personal a ordonat diferite lor departamente ale guvernului său „să curețe pământul Rusiei de tot felul de insecte dăunătoare", afirmație care nu a rămas doar o figură de stil. Așa a crezut și așa a gândit până la moartea sa, în 1924, instituind cu premeditare, fără milă și cruțare, un sistem fără egal, bazat pe un război permanent împotriva propriului său popor. Așa a apărut în Rusia o nouă formă de război, o hidoasă și legali zată teroare continuă împotriva propriilor cetățeni, mergând până la exterminarea lor, sistem care a fost numit totalitarism. Leninis mul a apărut deci ca un produs direct al războiului, la fel cum celălalt demon ideologic produs de războiul tranșeelor, a fost nazis mul. Lenin, întărind bolșevismul în structura sa de partid-stat, a considerat opoziția internă și, mai apoi, chiar neînregimentarea și apatia ca fiind egale cu trădarea, conform principiului „cine nu este cu noi este împotriva noastră",‘Condamnând clase sociale întregi la dispariție, socotindu-se el însuși desemnat să execute acest mandat în numele istoriei și la scară internațională. Prin convingerile și ac țiunile sale, Lenin a influențat și a schimbat viața a sute de milioane de oameni din generația sa, precum și din generațiile ce i-au urmat, pe întregul pământ. în exilul său european, Lenin a studiat cu multă atenție revoluția franceză din 1789, în special Teroarea, inchiziția spaniolă, revo luțiile importante din istorie, despotismul asiatic-oriental cât și or ganizarea și funcționarea bisericii creștine, construind un model în care pot fi recunoscute mai multe influențe. El a dat o nouă „religie" clasei proletare; locașul bisericii a fost înlocuit cu sediul partidului iar preotul cu secretarul de partid. Spovedania a fost schimbată cu
Prizonier în propria țară
27
autocritica și cazania, sau cititul Evangheliei la slujba religioasă cu articolul de fond din ziarul partidului sau cu unele directive sau teze ce se elaborau din când în când. Slujba religioasă a fost înlo cuită cu ședința de partid, iar Biblia cu Capitalul lui Marx; literatura ideologiei marxist-leniniste a înlocuit cărțile religioase. în locul săr bătorilor religioase se sărbătoresc cele naționale sau ateiste, și locul sfinților l-au luat diferiți eroi ai clasei muncitoare, confecționați de propaganda de partid. Creștinismul a fost înlocuit prin comunism și credința și respectul fața de Dumnezeu au fost substituite prin credința, respectul și supunerea oarbă fața de Partid și Secretarul lui General. Această nouă religie a clasei proletare a învățat mun citorimea rusă, cât și pe aceea din țările devenite comuniste, să tră iască în lipsuri, să se sacrifice pentru fericirea viitoarelor generații ce vor trăi în paradisul comunist înlocuind astfel învățăturile crești ne de a fi sărac pe pământ spre a ajunge în rai după moarte. Pretenția de a executa voința istoriei a fost luată în serios de Lenin și de ai lui, și s-a acționat, de la început, cu această convin gere. Astfel a apărut combinația teocratică în care partidul este fără greșeli, socotit sfânt iar CEKA (Comisia extraordinară a întregii Rusii de luptă contra sabotorilor și contrarevoluționarilor) are me nirea de a executa voința acestuia și de a impune ideile leniniste cu forța, eliminându-i atât pe opozanții fățiși cât și pe cei potențiali. CEKA, formă mai violentă și mai perversă decât poliția țarului Ohrana, s-a constituit la 20 Octombrie 1917, impregnată cu o ură viscerală împotriva „dușmanilor", de unde și activitatea ei de că pătâi care consta în căutarea, urmărirea, descoperirea, eliminarea sau distrugerea lor. Operațiile polițienești și de contraspionaj ca: informarea, provocările, prinderea în cursă, denunțul, spionomania, infiltrarea, arestarea, ancheta, cenzura, dosarele, înșelăciunile și minciunile au caracterizat, de la început, comportarea întregii struc turi de stat, nu numai a noii poliții politice CEKA. Aceste operați uni au avut mai întâi drept obiectiv societatea internă, mai târziu ele fiind introduse și în relațiile internaționale. Influențat de instituțiile similare din trecutul Rusiei și de meto dele tradiționale rusești, atât de potrivite stării feudale a Rusiei, Le nin, la numai câteva săptămâni după ce a acaparat puterea, a creat o puternică și eficace poliție secretă care va deveni instrumentul
28
AUREL SERGIU MARINESCU
său personal de guvernare și susținere a regimului. Ea a devenit din primul moment un bun de export pentru regimurile și mișcările represive și revoluționare din întreaga lume cât și pentru țările ocu pate de Armata Roșie, transformate în pașalâcuri sovietice. Indife rent de modul în care au devenit comuniste, prin subversiune, vi clenie sau ocupație, țările Europei de Est, Coreea de Nord, China, Vietnamul de Nord și Sud, Cuba, Nicaragua și Grenada, prima mar fă de export a fost tehnica creării aparatului represiv tip CEKAGPU-NKVD, MGB, KGB, al căror scop era să împământenească, în țara respectivă, frica, teroarea, groaza, urmărind distrugerea ad versarilor și opozanților politici existenți sau imaginari și ajutând la consolidarea regimului comunist. Și, după ce consilierii sovietici au pus pe picioare aparatul opresiv autohton de teroare, aidoma ce lui rusesc, regimul comunist din țara respectivă a avut gata pregătit instrumentul de guvernare cu care tiranul local a putut să-și con ducă liniștit țara. La 20 Decembrie 1917, două luni de la înființarea CEKA, Con siliul Comisarilor Poporului a emis un decret prin care a legalizat instituția sus amintită. La numai câteva zile de la această oficiali zare, Comisarul Justiției Poporului — Steinberg — a dat instrucți uni tribunalelor revoluționare care au devenit parte din CEKA și pe care, în vara lui 1918, le-a investit cu noi puteri, printre care auto rizația de a executa sentințele capitale. Pe scurt, sistemul judiciar s-a bucurat de o putere extraordinară, extralegală, care ne amintește de Oprichnina lui Ivan cel Groaznic din secolul 16 și care a operat în conformitate cu voința puterii politice a noului stat-partid, de fapt „partid-stat", căci partidul s-a suprapus statului. Este de subli niat faptul că toată această creație diabolică a fost opera lui Lenin și Dzerjinsky, reprezentând viziunea strategică superioară a lui Le nin, hotărârea sa de neclintit de a crea și menține un mecanism teocratic de teroare, controlat numai de partid și supus atotștiuto rului partid, ca unui Dumnezeu. înclinarea bestială, sângeroasă a acestor doi oameni a fixat un stil de lucru operativ pentru CEKA care a necesitat doar mici retușări și adaosuri menite să satisfacă temperamentul criminal a lui Stalin. V.I. Lenin, în scrisori după scrisori, îndeamnă, presează, incită, ordonă membrilor CEKA să bată, să schingiuie și să împuște fără ezitare.
Prizonier în propria țară
29
Dzerjinsky, primul șef pe care l-a avut CEKA, fondatorul ei, intr-un interviu dat unui ziarist rus afirma: „Noi înșine reprezentăm teroarea organizată, lucrul trebuie spus clar. Desigur, noi putem fa ce greșeli dar până acum nu am făcut greșeli. Aceasta este dovedit prin procesele verbale ale ședințelor noastre. în aproape toate ca zurile, bandiții și sabotorii, când sunt presați de un zid de evidențe, recunosc crimele lor. Și ce argument ar putea fi mai convingător decât recunoașterea însăși a acuzatului?1* Noile relații ale statului cu societatea nu împiedică teroarea di rijată și condusă de stat. Se susține imposibilitatea de a comite gre șeli nu numai de către partid dar chiar și de către poliția secretă de stat. Se pornește de la presupunerea că mărturisirea se poate obține numai prin forță și violență, prin presiuni psihice și fizice. Aceasta e inovația, acestea sunt moștenirile care au făcut posibil mai târziu stalinismul cu holocaustul lui. Și prioritățile acelor momente sunt „instructive" și e interesant să le știm. Uriașe energii sunt dirijate de organele de represiune internă, chiar atunci, la început, când noul regim era înconjurat de armate ostile și bolșevicii s-au eschivat în fața acelor pericole ve nite din afară până când Trotzky apare în calitate de comandant al unei noi armate regulate. întemeierea CEKEI s-a produs fără nici o întârziere, n-a existat nici o tergiversare și lucrurile au decurs Ia fel de rapid când s-au înființat tribunalele revoluționare. Partidul comunist (bolșevic) de la începutul începutului a fost total devotat idealului său, decis să-și protejeze monopolul puterii și să nu îm partă cu nimeni conducerea statului, asigurându-și protecția prin numitele „organe" sau CEKA. Dictonul lui Lenin că „un bun co munist este în același timp un bun cekist" a făcut ca din acel mo ment să nu existe colțișor în viața individului în care CEKA să nu pătrundă cu ochiul său vigilent; cekistul, acest amalgam de politic și putere, și obsesia cu securitatea partidului și a statului a mono polizat spiritul și aprecierea partidului în totalitate. Sub diferitele denumiri, în decursul anilor, CEKA, GPU, NKGD, NKVD, MGB, KGB și multe altele, această Securitate de partid și de stat a fost instrumentul sângeros al represiunii sub Lenin și Dzerjinsky; Stalin i-a atribuit noi dimensiuni și puteri, căci regimul bolșevic ilegal, zbătându-se pentru supraviețuire în condițiile unei crize permanente
30
AUREL SERGIU MARINESCU
economice de proporții uriașe a avut nevoie continuu de suportul permanent, de apărarea și protecția permanentă a poliției politice împotriva propriului popor. Această constatare este aplicabilă siste mului sovietic pe tot parcursul existenței sale și, în definitiv, aceas ta este justificarea existenței sale, aceasta este esența sa. Orice denumire va fi purtat această poliție politică secretă, ea a fost născocită, organizată și perfecționată de Lenin, grație princi piilor sale aplicate la tradițiile rusești, în materie de despotism și dictatură polițienească. Ea a trecut cu bine toate examenele și în peste 2/3 din secolul nostru a demonstrat clipă de clipă că nu și-a trădat misiunea. Ba, mai mult, trebuie accentuat faptul că în toate țările căzute sub dominația sovietică din Europa de Est sau din alte părți ale lumii s-au creat poliții politice secrete identice, folosindu-se modelul sovietic. Se poate vorbi despre o aceeași eficiență pretutindeni, indiferent de țară și de titulatura poliției politice se crete. România = DSS, Bulgaria = DS, Albania = SEGURIMI, Iu goslavia = UDB, Ungaria = AVO, Ceho-Slovacia = STB, Germania de est = STASI, Polonia = UB, Cuba = DGI. Lenin a fost arhitectul acestor construcții, inginerul mașinăriei CEKA iar anii staliniști se integrează perfect în tradițiile politice de stat ale Rusiei cât și în folosirea polițiilor politice personale: Oprichnina, Streliți, Preobra zhensky prikaz, Ohrana din care Lenin s-a inspirat. Lenin și chiar Plehanov n-au făcut un secret din faptul că au gândit că „este nor mal să-și ucidă oponenții ideologiei lor“ și de aceea au dezvoltat încă de la început instrumentul specializat să pună în practică acest principiu — CEKA. Teroarea a avut un rol central în formarea sta tului sovietic, devenind din primul moment cheia de boltă a noului sistem. Poliția politică personală și de partid, CEKA, a apărut ca o consecință a unei minorități hotărâte să conducă singură și cu orice preț. Dorința de putere a fost acompaniată de o ideologie sigură care a pornit de la premiza considerată o certitudine că întregi ca tegorii de oameni îi sunt dușmani. Astfel, Lenin a creat primul stat de dictatură polițienească din lume, ca o consecință ironică a faptului că, în exil, în scrierile sale preconiza cu perversitate desființarea poliției, armatei și a statului, dar, o dată ce a ajuns la putere, atât el cât și discipolii săi au înte meiat un stat totalitarist cum nu a mai existat, o dictatură poliție
Prizonier în propria țară
31
nească bazată pe cea mai puternică armată din istoria Rusiei, și pe o poliție internă și externă neegalată în istoria lumii. Așa se face că puternica dictatură comunistă a Rusiei a preluat și visul secular al țarismului, imaginat de Petru I, de acaparare a noi teritorii, visul imperialist de expansiune, de stăpânire a strâmtorilor Dardanele și Bosfor, spre a avea ieșirea liberă la Marea Mediterană, acționând în consecință. Comuniștii ruși, în frunte cu Lenin, au transformat vechiul vis într-un grandios plan imperialist sovietic de dominare a lumii de către Uniunea Sovietică. De fapt, ei nu au făcut un secret din aceste planuri câtă vreme însăși stema de stat desena globul pământesc dominat de însemnul bolșevic: secera și ciocanul. Sub masca revoluției proletare mondiale și a unității proletariatului din întreaga lume, sub stindardul marxism-leninismului internaționalist, s-a ascuns de fapt, cea mai virulentă formă a naționalismului ru sesc, visul secular rusesc de dominare a lumii de către Rusia, rebotezată URSS. De aceea s-a creat în Uniunea Sovietică și o altă formidabilă forță secretă SMASH, INO, INU, și cu multe alte nume care a activat intens, în străinătate, susținând conspirația comunistă mondială, spionajul, diversiunile, crimele subversive, dezinforma rea, terorismul mondial cât și furtul de tehnologie și secrete eco nomice, totul cu scopul realizării expansiunii mondiale sovietice.
Teroarea, nu „lumina de la Răsărit"
Propaganda comunistă a prezentat ocuparea României de către Armata Roșie drept eliberarea țării de către poporul frate sovietic, în realitate a însemnat subjugarea României, furtul la scară uriașă a bogățiilor țării și înrobirea economiei, cât și instaurarea unui re gim dictatorial totalitar întemeiat pe dictatura polițienească. întrea ga viață politică și spirituală a țării a fost subordonată intereselor puterii ocupante — a dictaturii sovietice a lui Stalin. Și nu mult după ce tancurile sovietice și-au făcut apariția pe teritoriul român și hoardele bolșevice denumite „Armata Roșie" au ocupat întreaga țară, poporul român a trăit și cunoscut brusc sau treptat fapte și momente nemaiîntâlnite până atunci în istoria sa mi lenară: arestările în masă, deportările individuale și în masă, anche tele penale de o cruzime inimaginabilă, arestările cu percheziții săl batice, „ridicările în noapte", închisorile cu regim de exterminare lentă, execuțiile secrete, lagărele de muncă forțată, munci istovi toare prestate forțat de oponenții politici denumiți „fasciști", deținuții politici — „dușmani ai poporului", executând condamnări date fără noimă, în Delta Dunării, la recoltarea stufului, pe malurile Dunării și, în Insula Mare a Brăilei, la construirea digurilor și în agricultură, ia minele de plumb, în Maramureș, la canalul DunăreMarea Neagră și în alte multe șantiere, în fabrici, în incinta închi sorilor, etc. De asemenea, „reeducări", sub diferite forme, pleiada aceea de „lagăriști", de persoane fără condamnare, ținute în închi sori și multe alte asemenea noutăți au apărut în premieră în România. Poporul român, până la comuniști, nu a cunoscut niciodată un regim politic atât de sângeros cu propriul său popor, bazat pe un aparat polițienesc așa de perfecționat — construit exact după mo delul sovietic care nu ne-a mai guvernat, vreodată, țara. Cu cele ce cunoaștem deocamdată este clar că tancurile sovietice ce au ocupat România au creat posibilitatea pentru specialiștii Kremlinului și pentru tehnicienii terorii din NKVD de a forma și impune un regim comunist de tip sovietic cu unealta lui de guvernare — poliția se cretă politică. Orice tentativă de opoziție și orice încercare de a
Prizonier în propria țară
33
rezista au fost lichidate prin forța dură a poliției politice, formată numai de comuniști, agenți ai serviciilor speciale sovietice și diri jată, controlată și supravegheată direct de consilierii sovietici. De la început, încă după 23 August 1944, spre deosebire de celelalte țări ocupate de sovietici, în România au existat numeroși agenți so vietici prezenți la fața locului, implantați în aparatul represiv po lițienesc, cooptați ca ofițeri superiori în serviciul de contrainformații SSI, devenit DIA, în poliția politică (fosta Siguranță devenită Securitate) și, mai ales, în aparatul CC al PCR, conducătorul de fapt al țării, unde, în special după 1948, au activat în pozițiile cheie. Se știe acum că, încă după 1921, Lenin a creat Comintemul cu scopul de a comuniza alte "țări și orice comintemist era automat un agent la dispoziția URSS-ului. Recent, în decembrie 1990, Gheorghi Smir nov, directorul Institutului de marxism-leninism din Moscova, a tri mis o notă lui Vladimir Ivashko, șeful partidului comunist sovietic, încercând să-l oprească de a publica circa 3000 de documente ale lui Lenin, nepublicate până atunci. Printre ele se află și o scrisoare prin care Lenin dădea sfaturi de sovietizare a României, încă din 1921. Ba mai mult, în 1924 a fost întocmit un plan, în cadrul Comintemului (Internaționala a 3-a comunistă) de către un colectiv condus de un bulgar pe nume Vasil Kolarov, membru în Comitetul Executiv al Comintemului, care considera România o țară imperia listă, stat ce trebuia destrămat. Planul acesta împărțea România în cinci zone: 1) raionul Bucovina, 2) raionul Basarabia, 3) raionul Dobrogea, 4) raionul Banat cu Ungaria de răsărit, 5) raionul Tran silvania cu Ungaria de nord. Perfidia sovietică a fost din nou demonstrată la 2 Aprilie 1944, când Molotov declara în numele guvernului sovietic: „URSS nu urmărește scopuri de cucerire a nici unei părți din teritoriul româ nesc sau de schimbare a regimului social existent în România." Du pă această declarație, în 1944, avioanele americane ce bombardau zilnic localități din România, lansau și sute de mii de manifeste tipărite în SUA care conțineau această declarație oficială de „asi gurare", de „liniștire", trimisă aliaților occidentali de ministrul de externe al URSS, acest Molotov, care mai afirma: „Intrarea trupelor sovietice în România este doar urmarea unor necesități de ordin militar care cer urmărirea inamicului și, de îndată ce aceste forțe 0 3 - Prizonier
34
AUREL SERGIU MARINESCU
inamice au capitulat, trupele sovietice vor fi retrase de pe teritoriul românesc." Dar în primăvara lui 1945, Stalin declara comunistului sârb M. Djilas, într-o convorbire intimă, devenită cunoscută mult mai târziu, că: „în războiul modem învingătorul va impune siste mul său, ceea ce nu a fost cazul în războaiele trecute". Și, în timp ce Stalin, care aplica învățăturile lui Lenin, avea pla nuri vechi de comunizare a României, la momentul oportun, Co misariatul Poporului pentru Afacerile Externe ale URSS (ministerul de externe cum se va numi mai târziu) a mai dat, tot în 1944, următoarea declarație: „în legătură cu evenimentele din România, guvernul sovietic consideră că nu este de prisos să confirme decla rația sa făcută în aprilie anul curent că Uniunea Sovietică nu in tenționează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului româ nesc sau să schimbe orânduirea existentă în România și nici să știrbească în vreun fel oarecare independența României. Dimpo trivă, guvernul sovietic consideră necesar de a restabili împreună cu România independența României prin eliberarea de sub jugul fascist german". Totul frumos și liniștitor, numai că planurile lui Stalin erau cu totul altele. După ce a „purificat" partidul comunist sovietic de milioanele de dușmani imaginari, între anii 1935-1938, după ce a terminat cu partidul clasei proletare, cu ideologia marxist-leninistă din care a păstrat doar unele slogane, Lenin a rupt cu Marx, Engels, și a transformat așa-zisul regim al clasei muncitoare într-o cruntă dictatură personală totalitară, procedând întocmai ca țarii de dinaintea sa, pe care îi criticase, reușind performanța de a se menține până la sfârșitul vieți sale în fruntea URSS-ului, cu spri jinul unei poliții politice secrete — devenită personală — și al unui serviciu de spionaj intern și extern fără asemănare în întreaga is torie. Această formă de guvernare tipic feudalo-rusească, cu o poliție copiată după Oprichnina, Streliți, Preobrazhensky Prikaz și Ohrana, cizelată până la perfecțiune, a fost introdusă și consolidată în toate țările din Europa de Est, bineînțeles și în România, în toate țările ocupate de Armata Roșie. Ea a continuat să fie folosită, cu mici modificări cosmetice, de toate conducerile URSS-ului ce s-au suc cedat după Stalin. După intrarea în război a Statelor Unite, după aplicarea legii de împrumut-închiriere a lui Stettinius, (7 miliarde de dolari în ajutoa re masive trimise Uniunii Sovietice) și după ce întreaga economie
Prizonier în propria țară
35
americană a fost trecută pe producție de război, după distrugerile colosale provocate de bombardamentele aviației americane și en gleze pe teritoriile Germaniei și ale aliațiilor ei, care nu se mai opreau zi și noapte, a fost clar pentru întreaga omenire de partea cui va fi victoria și cine va cunoaște înfrângerea. Din lipsa unei apro vizionări normale pe frontul de Est și din cauza pierderilor uriașe din industria militară germană, încă din toamna lui 1942, pe frontul de răsărit, soarta războiului a luat o întorsătură total nefavorabilă și dramatică pentru armatele germano-române. Starea critică era amplificată mai ales după înfrângerile dezastruoase suferite la Sta lingrad și la Cotul ‘Donului. Stalin a sesizat că victoria finală îm potriva Germaniei este sigură. Nici nu se stinseseră încă ecourile victoriei de la Stalingrad că a și început consultările privind pro iectele pe care urma să le aplice, deocamdată numai cu singura per soană în care avea totală încredere, Lavrenti Beria, șeful de pe atunci al NKVD și al tuturor serviciilor de spionaj sovietice. Cu el a făcut planuri amănunțite pentru fiecare țară din Europa de Est. Desigur, în acea perioadă s-a hotărât și viitorul României de după război, cu totul altfel decât avea să declare solemn Molotov, în 1944. Stalin a decis atunci și hotărârea sa a fost dictată ca un ordin categoric: „Toate țările din Europa de Est ocupate de Armata Roșie, până în 1948, trebuie să devină țări comuniste (a se înțelege colonii sovietice)." în urma acestui ordin s-a trecut imediat la măsuri menite să îndeplinească acest plan, prima acțiune fiind or ganizarea unor servicii speciale ale NKVD, astfel că o secție, până atunci nu așa importantă, INO (Inostrannii Otdel), care însemna Departamentul Exterior, rebotezată INU (Inostranoe Upravlenie) ce s-ar traduce Directoratul Exterior, să fie subordonată direct lui Be ria, specialistul în exportul de revoluții. Acum avem toate dovezile că de la început Stalin i-a dat lui Beria misiunea să exporte revoluții în țările din Estul Europei. De asemenea, Beria a fost investit de Stalin cu misiunea de a coordona înființarea instrumentelor de gu vernare pentru viitoarele regimuri vasale ce urmau să fie instalate de sovietici, sarcina de a se ocupa de polițiile politice secrete pe care trebuia să le supravegheze în continuare. Noua direcție INU avea ca misiuni, în cadrul exportului de re voluție: acțiuni împotriva unor grupări sau țări străine, acțiuni de
36
AUREL SERGIU MARINESCU
subminare și sabotaj, acțiuni împotriva unor organizații de emigranți de pe teritoriul altor țări, spionaj, măsuri active (crime), di versiuni. INO a fost creată la trei ani după CEKA, deci în 1920, fiind inspirată de secția externă a Ohranei și reprezentând extinde rea poliției politice personale în plan extern. De menționat că, până în 1946, tot în cadrul NKVD, a existat încă o unitate direct sub controlul lui Stalin, SMERSH, care activa pe teritoriul altor state. INU era însă complet independentă, subor donată personal lui Beria. în martie 1946, a avut loc o nouă reor ganizare, când NKGB s-a transformat din Comisariat al poporului — numire tipic bolșevică — în minister — denumire mai europea nă — devenind MGB (ministerul Securității de Stat al URSS), care, până în 1951, a fost condus de Victor Semionovici Abakumov, omul lui Beria, recunoscut ca fiind un individ deosebit de brutal. Acea unitate, SMERSH s-a transformat cu această ocazie în al 3-lea Directorat principal al MGB și, printre multe alte misiuni, a avut-o și pe aceea ca, după sfârșitul războiului, să „ajute" țările eliberate de tancurile sovietice, să-și creeze și să-și consolideze o formă de guvernământ internă „liberă", cu alte cuvinte să contribuie și să „ajute" la consolidarea de guverne comuniste marionete, în noile colonii sovietice de la frontiera vestică a URSS. Al doilea comisariat al poporului NKVD s-a rebotezat minister al afacerilor interne, MVD, fiind condus de ministrul Kruglov. Această reorganizare din 1946, prin înființarea a două ministere, MGB și MVD din NKVD/NKGB, a avut și o altă explicație: Pu terea ei devenise enormă și Stalin temându-se de Beria, cu ocazia reorganizării l-a înlocuit pe Beria de la șefia NKVD/NKGB numindu-1 vicepreședinte al Consiliului de miniștri al URSS. El a rămas totuși destul de puternic controlând MGB prin omul său Abaku mov, cel care, la Lublianka, în 1946, l-a anchetat personal pe Ma reșalul Ion Antonescu și care a preluat misiunea avută inițial de Beria — aceea de transformare a Europei de Est. Stalin personal a ordonat INU, în 1943, să creeze agenții nece sari în acțiunea de comunizare a României. în 1943 ei erau deja gata instruiți și îndoctrinați după ce urmează cursuri politice inten sive în care fuseseră pregătiți să distrugă aparatul de stat și structura economică. De aceea, serviciul din INU care se ocupa de România
Prizonier în propria țară
37
a primit ordin, încă din 1942/43, să înceapă acțiunea de selecționare dintr-un grup de comuniști, unii originari din Basarabia, alții bul gari din România, care, în 1940, din ordinul PCdR au trecut în URSS, de unde, în calitate de „refugiați", au salutat împărțirea Ro mâniei. De asemenea INU a început selecționarea viitoarelor cadre printre prizonierii de război. Din ultima categorie au fost recrutați și convertiți la comunism, printr-o susținută instruire în diferite cur suri și școli, diferiți agenți sovietici care au devenit ofițeri INU și care vor servi numai interesele sovietice prin activitățile lor, reve nind în țară în diviziile T. Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan. în acei ani ai războiului se mai afla la Moscova și un puternic grup de comuniști originari din România, unii activiști ai Comintemului, refugiați din Spania, după înfrângere, direct sau via Franța, devenind coloana a 5-a pentru interesele sovietice, alții români, vechi militanți ai secțiunii române a Internaționalei a 3-a, Partidul Comunist din România (PCdR) cum se numea pe atunci PCR. în fruntea lor se aflau: Ana Pauker, V. Luca, P. Borilă, C. Doncea, D. Petrescu, Walter Roman, L. Răutu (coordonator al emisiunilor în limba română la radio Moscova), G. Stoica, Sașa Bârlădeanu, V. Malinski, Zina Brâncu, Tatiana Bulan (fosta soție a lui Foriș), Wanda Nicolski, M. Burcă. Selecționați de INU, ei au devenit ofițeri INU, pregătiți pentru funcții de viitori conducători sau per soane importante de stat, căci comintemiștii erau calul troian, baza pe care se bizuia Stalin în subjugarea Europei răsăritene. în toate planurile de transformare a României, cel puțin trei, prima și cea mai importantă misiune a fost acapararea instituțiilor de ordine, desființarea lor și formarea unei noi poliții politice de tip sovietic. De asemenea, ofițerii INU aveau misiunea de a pregăti personalul noilor instituții care să execute, fără șovăială, ceea ce le era dictat de agenții Moscovei. Odată împlinit acest obiectiv urma desfiin țarea întregului aparat de stat burghez și a partidelor politice. Prin desființarea aparatului de stat se crea posibilitatea introducerii de instituții noi, de tip sovietic, cu personal compus din agenți sovie tici sau devotați Uniunii Sovietice. în fiecare țară ocupată de armata sovietică s-a aplicat aceeași rețetă cu mici diferențe, de la caz la caz. Cel mai vechi plan de transformare a țărilor ocupate în sateliți sovietici a fost întocmit de Comintern încă din 1924. Deși desființat
38
AUREL SERGIU MARINESCU
în 1943, printr-un comunicat dat la 15 mai, planul de activitate a rămas în picioare: 1. Să fie folosite în viitoarele țări ocupate de sovietici fronturile populare, naționale, antifasciste sau cu alte nu me care să recruteze imediat activiști. 2. URSS fiind singura țară a proletariatului care poate ajuta la instituirea regimurilor proletare, interesele ei trebuie să fie predominante. 3. Interesele națiunilor slave-surori (Bulgaria, Iugoslavia, Ceho-Slovacia, Polonia) trebuie să predomine, mai ales că vor avea guverne comuniste, ținându-se cont mai întâi de URSS, în vreme ce interesele celorlalte țări neslave (Ungaria, Finlanda, România, Austria, Germania de Est) vor trece pe ultimul loc. Linia directoare a politicii sovietice de atunci era următoarea: 1. URSS va aplica programul său naționalist și constructiv acolo unde PC este singurul organizat desăvârșit. 2. Se va forma o zonă de securitate pentru URSS compusă din blocul slav al țărilor sub jugate: Bulgaria, Iugoslavia, Ceho-Slovacia, Polonia, unde PC de venit forța conducătoare, va practica o politică pro-sovietică. 3. Ce le cinci țări învinse care nu sunt slave, precum România, Ungaria, Austria, Germania de Est și Finlanda, considerate nesigure, vor fi numai un fel de avanposturi și partidele lor comuniste, păstrând un contact permanent cu URSS, vor permite amestecul sovietic așa cum o cer interesele lor. La acest plan al Comintemului, Dimitrov a avut o contribuție fundamentală, el fiind în acea perioadă Secre tarul General. Stalin și-a menținut dreptul de a rezolva singur, cu oamenii aleși de el, situația viitoarelor țări ocupate, în special Po lonia. După desființarea Comintemului, care avea statut de Depar tament în cadrul MAE sovietic, în 1943, Dimitrov a rămas să se ocupe de viitoarele fronturi populare în țările ce vor deveni colonii sovietice.
România — o insulă din Arhipelagul Gulag, o țară „pregătită" să devină colonie sovietică
Un funcționar comintemist, Castro Delgado, a declarat mai târ ziu: „Organizația (Comintemul) pregătise deja echipe pentru țările în care avea certitudinea că Armata Roșie va pătrunde înaintea Ar matei Aliate, ca Polonia, Cehoslovacia, România, Bulgaria și Un garia, menționând însă și Germania de Est“. Al doilea plan dei comunizare a României, făcut de Dimitrov și revizuit de el, din ordinul lui Stalin, a fost discutat într-o întâlnire secret^, în martie 1945, la care au participat Ana Pauker plus trei comuniști români și patru sovietici. Planul era pe o perioadă de trei ani având următoarele obiective precise: 1. Abdicarea M.S. Regelui Mihai. 2. Armata Regală desființată și înlocuită cu trupele îndoctrinate în URSS, compuse din foștii prizonieri români și care formau di viziile T. Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan, urmând să fie organizată o nouă armată politizată, populară, docilă, atașată de PCR. 3. înlocuirea forțelor de ordine internă, Siguranța Generală a Statului, printr-o poliție secretă politică de tip sovietic, iar forțele de ordine, poliția și, de la sate, jandarmeria, printr-o miliție a po porului. 4. Distrugerea efectivă, fie chiar prin forță și mijloace violente a PNȚ-Maniu și a PNL-Brătianu, în paralel cu lichidarea băncilor în care forța predominantă erau liberalii. 5. Lichidarea marilor societăți și întreprinderi care erau impli cate în afaceri cu străinătatea, în special cu anglo-americanii. 6. Expulzarea tuturor cetățenilor străini ce trăiau în România, exceptând cetățenii sovietici. 7. Sărăcirea populației rurale spre a transforma agricultura din individuală în colectivă, în care timp, printr-o rapidă industrializare, o parte a populației țărănești va fi angajată în industrie. în 1943, primăvara, planurile de transformare a României erau pregătite până în cele mai mici detalii de către un comitet INU con dus de șeful de atunci al Directoratului, General Pavel Mihailovici
40
AUREL SERGIU MARINESCU
Fitin. Din comitet au mai făcut parte, printre alții, colonelul Dimitrie Georgievici Fedicikin — principalul reprezentant la București, imediat după 23 August 1944 până în 1947, al Directoratului Ex tern INU, cel care a dat instrucțiuni direct lui Pantiușa și Bodnăraș, precum și generalul Alexandr Mihailovici Saharovski ce aparținea direct de MGB (Ministerul Securității URSS) care, până în 1949, a fost șeful consilierilor sovietici din MAI și pe care îl vom găsi implicat în continuare în activitățile MAI, ca de exemplu instru mentarea anchetei și procesului din 1952 al lui Pătrășcanu, avansat, în 1956, șeful direcției I din KGB-ul central. La 23 August 1944, a avut loc marele act istoric prin care țara a fost scoasă din războiul hitlerist și a trecut în tabăra aliaților, aducându-se o importantă contribuție la scurtarea războiului. Despre actul de la 23 August 1944 s-au scris numeroase cărți, articole de ziare, broșuri, și încă se vor mai scrie. Cum este bine știut acum, M.S. Regele Mihai I, după consultări cu factorii politici ai timpului (șefii partidelor istorice PNȚ-Maniu, PNL-Brătianu, PSD-T. Petres cu, PCdR-Pătrășcanu) precum și cu ofițeri superiori și cu persoane din anturajul său, a dispus, în după-amiaza zilei de 23 August, ares tarea de la Palatul Regal a Mareșalului I. Antonescu (conducătorul statului) și a guvernului său: Mihai Antonescu — președinte al consiliului de miniștri, generalul C. (Piki) Vasiliu — ministrul de interne și șeful jandarmeriei, generalul C. Pantazi — ministrul de război, fostul guvernator temporar al Transnistriei, profesorul uni versitar Gh. Alexianu, ministrul romanizării, Radu Lecca și direc torul Siguranței generale a Statului, Eugen Cristescu, care, după arestare, au fost depuși într-o încăpere a Palatului, sub paza unor militari. De menționat că M.S. Regele Mihai I stabilise împreună cu factorii implicați în actul de la 23 August 1944 ca arestații să rămână în țară, unde urma să aibe loc judecarea și condamnarea lor. în noaptea de 23/24 August represaliile armatei germane, in clusiv bombardamentele aviației erau iminente, mai ales asupra ca pitalei și, bineînțeles, M.S. Regele era vizat. De aceea, noaptea, la ora 2 am M.S. Regele a părăsit Palatul și Bucureștiul plecând la Dobrița (Oltenia). Trebuie să semnalăm faptul că, înainte de 23 August 1944, re prezentantul PCdR, L. Pătrășcanu, a introdus în coaliția formată
Prizonier în propria țară
41
pentru înfăptuirea actului un membru de încredere al său, pe ingi nerul Ceaușu. El a fost acela care, în apropierea Palatului, într-o camionetă, însoțit de șase devotați, a așteptat momentul plecării Re gelui și depărtarea Sa și, imediat, în jurul orei 4 am, fără nici o aprobare, fără să aibă consimțământul regal sau al factorilor politici implicați în acel act, a intrat în Palatul Regal, unde era cunoscut drept inginerul Ceaușu, împreună cu cei șase oameni și profitând de confuzia de dinaintea atacului german i-a ridicat pe arestați sub pretextul siguranței lor și i-a transportat într-un loc necunoscut, o casă „conspirativă" din strada Vatra Luminoasă nr. 17, proprietatea evreului Safir. De acolo i-a transportat pe toți arestații, în noaptea de 31 august 1944, la aeroportul Băneasa, unde un avion militar sovietic era în așteptare. Inginerul Ceaușu i-a predat pe toți șapte, în frunte cu mareșalul I. Antonescu, generalului sovietic Buranin. Mai există o informație mai puțin credibilă (dat fiind acele zile de nesiguranță) că inginerul Ceaușu i-ar fi transportat pe arestați întrun camion până la Prut unde i-ar fi predat autorităților sovietice. Din acel moment inginerul Ceaușu — numele conspirativ pen tru acea perioadă al lui Emil Bodnăraș, agent sovietic INU — și-a început șirul acțiunilor criminale în interesul sovieticilor și, din or dinele lor, ca al doilea personaj deosebit de important în planurile Moscovei și de mare ajutor al lui Pantiușa, cel mai important agent sovietic în acei ani. Fostul cetățean român, Emil Bodnăraș, s-a năs cut în Bucovina, lângă Rădăuți, în comuna Bădeuți. Tatăl de origine ucraineană a fost acar, om de serviciu în gara Vatra Domei iar ma ma, de origine germană, spălătoreasă. După absolvirea liceului din Vatra Domei a urmat un scurt timp cursurile facultății de Drept din Iași, unde s-a implicat de partea legionară în unele tulburări, fapt pentru care s-a retras de frica represaliilor și s-a înscris la școala de ofițeri de artilerie din Timișoara. După absolvirea școlii, con form rezultatelor (printre primii din promoția sa) a avut dreptul să-și aleagă garnizoana unde să-și înceapă cariera de ofițer. Și-a ales re gimentul 12 Artilerie Sadagura din Bucovina, în apropierea fron tierei cu URSS. în scurt timp s-a făcut cunoscut în acel târg mol dovenesc, liniștit și provincial, prin viața sa imorală, scandaloasă, cu chefuri, jocuri de poker și mulțime de aventuri amoroase, ceea ce i-a atras multe sancționări și pedepse precum și multe însemnări făcute în memoriul său de colonel, comandant al regimentului.
42
AUREL SERGIU MARINESCU
în acele vremuri, însemnările și caracterizările negative făcute în dosarul personal al ofițerului (memoriu) aveau un mare efect ne gativ pentru viitorul său (cei cu asemenea însemnări nu puteau de păși gradul de căpitan și toți ofițerii cunoșteau acest secret). în iarna 1931/32, fiind deja locotenent, ofițer de serviciu pe garnizoană, a plecat călare însoțit de ordonanța sa ca să inspecteze zona de fron tieră (una din atribuțiile ofițerului de serviciu). în timpul inspecției a trecut singur apele înghețate ale Nistrului în Uniunea Sovietică, ducând cu el planurile de amplasare în zonă ale regimentului său și 89.000 lei, bani ce îi avea asupra sa pentru cumpărarea de furaje pentru caii regimentului. S-au făcut diferite speculații asupra moti vului care l-a determinat pe ofițerul Bodnăraș să dezerteze la ina mic, caz extrem de rar .în acele timpuri. Chiar și importantul ziar „New York Times" din 27 Martie 1932 semnala trecerea lui în URSS. După ce a dispărut s-au găsit pe malul Nistrului, pe unde a trecut, chipiul și sabia și un bilet scris de el prin care anunța trecerea sa în URSS dar și o amenințare la adresa colonelului, comandantul său. El scria textual: „am trecut în URSS, mă voi întoarce și îl voi învăța minte pe X, băiatul popii din comuna Y“, ceea ce i-a făcut pe unii să interpreteze gestul acesta ca pe o revoltă a subofițerului văzându-și compromisă cariera militară în urma „încondeierilor" din memoriu. Pentru alții, plecarea era considerată ca o misiune de spionaj în cadrul SSI (serviciul special de informații). De asemenea, o posibilitate de nemulțumire mai veche exista încă de la absolvirea școlii militare, când de drept urma să fie șeful promoției, dar niște aranjamente de culise au schimbat ordinea în favoarea altuia. Faptul că în camera închiriată, în care locuia, s-a găsit o bibliotecă bogată de literatură marxisto-comunistă cât și un tablou al lui Lenin, în mărime naturală, a explicat fuga sa, cu toate că nu era cunoscut nici măcar de simpatizant comunist. Trecând în URSS a fost sus pectat, arestat, anchetat și ținut în detenție doi ani, după care, eli berat, a fost ținut sub supraveghere și i s-a permis să lucreze ca învățător de limba română, la o școală primară din Transnistria. Acolo a fost recrutat de INO, trimis la Moscova și instruit în spio naj, apoi trimis în misiuni în Finlanda și, ulterior, trimis în Polonia, fiind vorbitor de limba germană. în 1935, INO îl trimite în țară cu sarcina de a orienta activitățile PCdR, și în Bulgaria, cu pașaport
Prizonier în propria țară
43
de curier diplomatic și identitate falsă. Recunoscut de un fost coleg în tren, a fost arestat în gara Ploiești și expediat la Doftana spre a-și executa condamnarea de opt ani dată în contumacie pentru de zertare la inamic și trădare. Pedeapsa și-a executat-o la Doftana și apoi la Caransebeș și la Târgu Jiu până în iarna lui 1943, timp în care s-a considerat cetățean sovietic. Se bănuiește că după eliberare a fost folosit de mareșalul Antonescu spre a-i stabili unele contacte militare cu sovieticii după înfrângerea de la Stalingrad. A fost re cunoscut cu câteva săptămâni înainte de 23 August 1944, în antu rajul lui L. Pătrășcanu, unde a apărut sub numele conspirativ „in ginerul Ceaușu". A mai folosit și numele de Emelian Bodnarenko iar, după 23 August 1944, Emil Bodnăraș. însă, cel care trebuie să fie considerat numărul unu în acțiunea de înființare a monstruoasei instituții comuniste, numită Securitate și cel care a dirijat-o și controlat-o mulți ani, cel care a fost implicat în toate atrocitățile ce s-au petrecut atât în beciurile de anchete cât și pe întreg teritoriul României, cel care a instituit teroarea, necu noscută până atunci, a fost agentul sovietic INU, cetățean sovietic până la moartea sa, Pantelie Bodnarenko. Se pare că s-a născut în Ucraina și că ar fi fost de origine ucrainiană, cu o vagă nuanță ro mânească, primul său nume cunoscut fiind Pintilie Bodnarenco. Ca adolescent, a luptat în gărzile roșii, în războiul civil, iar, prin 1920, a fost recrutat de serviciile externe CEKA (strămoșul NKVD) sub numele Pantelimon Bodnarenko, nume pe care nu l-a folosit mulți ani căci a primit altul, fictiv, folosit în acțiuni subversive în țările vecine cu URSS, în special România. A fost însă reperat de Sigu ranță încă din anul 1920, după unirea Basarabiei cu țara, ca făcând parte dintr-un așa-zis guvern basarabean în exil, cu sediul la Tiras pol. A fost amestecat în unele acțiuni teroriste și tulburări din Ba sarabia, la Tatar, Bunar, Cișmele, Nerusai din 1924 până în 1930, când cu documente de cetățean român a venit clandestin în Româ nia cu misiuni de spionaj și cu sarcina de a reanima anemicul partid numit pe atunci Secțiunea română a Internaționalei a 3-a, devenit apoi Partidul Comunist din România, aflat în ilegalitate din 1924. Imediat după sosirea în România a fost arestat și condamnat la o lungă perioadă de închisoare. A executat o bună parte din ea la Ploiești și la Doftana iar, după dărâmarea Doftanei, în urma cutre
44
AUREL SERGIU MARINESCU
murului din noiembrie 1940, a fost transferat la Caransebeș și apoi în lagărul de la Târgul Jiu, baraca numărul 8, unde a devenit apro piat lui Dej și unde a reușit să-și atașeze ca devotați, agenți notorii sovietici ce executau condamnări mari de spionaj în favoarea URSS, indivizi care erau de fapt agenți speciali ai serviciilor lui Stalin, precum Mișa Posteanski (Mișu Posteucă) devenit directorul canalului Dunăre-Marea Neagră (prima fază) și, după multe alte posturi importante, în final, șeful secției gospodăriei de partid a CC al PCR; Babenco, Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), născut în Ba sarabia, evreu de origine, a studiat chimia la Universitatea din Iași, de unde a fost eliminat pentru participarea la adunări comuniste. Trimis de serviciul extern CEKA la Bruxelles, „pentru a-și conti nua studiile", a fost mutat în Franța, la Marsilia, unde a devenit membru PCF. De acolo a revenit în România, în misiune de spio naj, în 1930, dar a fost depistat imediat și condamnat pe viață. Și-a executat pedeapsa la Doftana, apoi la Caransebeș, unde s-a împrie tenit cu Bodnăraș și, bineînțeles, cu Pantiușa. După 23 August 1944 a fost în anturajul lor Valeriu Bucikov, care a devenit ulterior șeful gărzilor de corp ale lui Dej. Piotr Goncearuk, născut în 1911 la Chișinău, a intrat în tineretul comunist din Basarabia și, în 1932, a fost trimis la Moscova pentru a urma școala de spionaj militar. în 1935 a fost prins pe Nistru, arestat și condamnat la zece ani. După evenimentele de la 23 August 1944 a fost numit la secția politicoadministrativă a PCdR, până în 1945. Iakov Bulan, devenit coman dant al academiei militare și comandantul aviației militare române. Mihail Gavrilovici Gavrilov, agent INO, peste câțiva ani șeful de cabinet al lui Dej, Vanea Videnko (Vidrașcu), Rudenco și alții. Ca toți acești agenți sovietici, spioni notorii arestați și condam nați în România, și Pantelie (Pantelimon, Pintilie Bodnarenko) Bodnarenco, cunoscut între 1944-1948 sub numele de Pantiușa, executând mulți ani de pedeapsă în închisorile românești, a avut posibilitatea să-i cunoască și să lege legături de prietenie cu acei câțiva comuniști români aflați în închisori, ca Dej, Teohari Geor gescu, Chivu Stoica, A. Drăghici, Marin Florea lonescu, Iosif Rottman (Chișinevski după numele soției), Gheorghe Apostol și astfel să cunoască bine problemele lor de partid și activitățile lor politice, în 1943, Pantiușa se afla la Caransebeș, în celula numărul 4 și încă
Prizonier în propria țară
45
de atunci, din vară, i-a fost transmis ordinul INU — Directoratul Extern — să organizeze noua poliție politică a României „elibera te", adică Securitatea. Cu el, în acel timp, se afla și Teohari Geor gescu (Tașcovici), care fusese de scurt timp ales membru al CC al PCdR și pe care Pantiușa îl cunoscuse la Caransebeș. Teohari Geor gescu a devenit important pentru că a restabilit tiparnița și apariția „Scânteii" în ilegalitate, cu toate dificultățile regimului. El l-a ra colat ca agent sovietic INU și tot acolo, în închisoare, i-a predat lecții despre stilul și metodele de lucru ale poliției politice secrete sovietice. Imediat după actul de la 23 August 1944, când s-a format gu vernul Sănătescu, comuniștii au obținut doar ministerul de justiție, repartizat lui Pătrășcanu (în ilegalitate Andrei Moldoveanu), agent sovietic din 1923. Din cadrul SSI (Serviciul Special de Informații) au fost înlăturați câțiva ofițeri mai în vârstă, la fel, la Siguranță, au avut loc schimbări puțin semnificative. în septembrie 1944, au fost formate gărzile patriotice, gărzi paramilitare ale partidului, conduse de agentul sovietic INU — Emil Bodnăraș sub supravegherea so vieticilor din NKGB. în cadrul acestor gărzi s-a instruit, în secret, mare parte din personalul ce urma să formeze noua poliție și noua siguranță, îndată ce comuniștii vor fi deplin stăpâni pe putere, îndată după 23 August 1944, Pantiușa a fost numit într-un post apa rent obscur, acela de șef al departamentului politico-administrativ al CC al PCdR, de unde, neoficial, a dirijat toate activitățile crimi nale și clandestine de transformare a României în gubernie sovie tică, de urmărire a activităților membrilor CC al PCdR, dar mai întâi de crearea și funcționarea noii poliții politice, a cărei misiune o avea de la Moscova, încă din 1943. Dintre toate instituțiile statului român, conform directivelor so vietice, două dintre ele necesitau urgenta lor desființare și apoi re construire de către sovietici, după modelul lor, anume, SSI și Si guranța. 1. Siguranța generală a Statului, organ independent ce aparținea teoretic de Ministerul de Interne, compusă din șase direcții, numite probleme, instituție ce veghea la liniștea și securitatea țării prin contracararea acțiunilor dușmănoase de spionaj, sabotaj, anarhie și altele, organizate de factori externi sau interni, pe teritoriul național.
46
AUREL SERGIU MARINESCU
Până la arestarea guvernului Antonescu, șeful era Eugen Cristescu, arestat și el. Direcțiile sau problemele Siguranței erau: legionară, comunistă, partide politice, minoritățile conlocuitoare, străinii în trecere prin România (cei semnalați), problema muncitorească, so cialiștii, sindicatele (breslele). 2. Serviciul Special de Informații aparținea de Biroul Doi al Marelui Stat Major din Ministerul de război. Acest serviciu, îm preună cu Siguranța, avea o deosebită importanță pentru paza țării. SSI avea sediul în cazarma Malmaison, pe strada Plevnei, și era organizat în patru direcții și un secretariat, toți angajații fiind mili tari. Secția I strângea informații din străinătate cu caracter politic, economic, militar și social și, în plus, se ocupa de controlul oficiilor diplomatice din străinătate. Secțiile 2 și 3 culegeau informații in terne și aveau activități de spionaj în domeniile militar și civil. Secția a 4-a colabora cu Siguranța în urmărirea suspecților. Cel care a avut misiunea directă de decapitare a acestor două instituții a fost Pantiușa, agent sovietic INU, iar principala lui unealtă care i-a executat cu precizie ordinele a fost agentul sovietic INU Bodnăraș, și el cetățean sovietic. Pantiușa, în toți acei ani, când soarta României era în cumpănă, a reprezentat cel mai de în credere pion al Kremlinului, cel mai puternic și temut individ, su praveghetorul din umbră al executării exacte a instrucțiunilor și or dinelor primite. El era cel care îi supraveghea pe toți ceilalți agenți sovietici, toată conducerea României. Desigur, nu trebuie neglijați nici ceilalți agenți sovietici ca Ana Pauker, Iosif Rottman, Chișinevski, Vasile Luca și alții care au lucrat în general pe tărâm po litic, nu polițienesc. După guvernul Sănătescu, la scurt timp, a urmat acela al gene ralului Rădescu, unde pe lângă ministrul de justiție comunist Lucrețiu Pătrășcanu, comuniștii au mai obținut postul de Subsecretar de stat la Ministerul de Interne pentru Teohari Georgescu (Tașcovici), agent sovietic INU ce a fost instruit de Pantiușa, în închisoa rea Caransebeș, în 1943, în activitățile și metodele NKVD-ului. Imediat după 23 August 1944, Pantiușa, cu un grup de ofițeri sovietici INU, l-a instalat la conducerea Siguranței cu de la sine putere pe agentul INU, sovieticul Bodnăraș, știut fiind că șeful in stituției era deja arestat și transportat la anchetă la Moscova. Prie
Prizonier în propria țară
47
tenul său din închisoarea Doftana, Pantiușa, îl recomandase cu mult timp în urmă Departamentului Extern INU, din care făceau ambii parte, pentru a prelua ambele instituții românești, și NKGB îl apro base încă de la începutul anului 1944. De aceea Pantiușa a procedat de aceeași manieră și la SSI, unde Bodnăraș a preluat conducerea. Formal însă în guvernul Sănătescu, ca șef al Siguranței a fost numit Teohari Georgescu care la fel de formal era și șeful SSL Din acel moment, Bodnăraș a început infiltrarea ambelor instituții cu agenți pregătiți anume în gărzile patriotice (conduse tot de el) și cu agenți introduși în țară prin submarine sovietice cu câteva luni înainte de sosirea Armatei Roșii. De asemenea Bodnăraș a infiltrat cele două instituții cu unii foști voluntari din brigăzile comuniste ce au luptat în Spania și cu zeci de elemente provenite din diviziile de foști prizonieri de război formate în URSS, Tudor Vladimirescu și Horia Cloșca și Crișan, îndoctrinate acolo, într-o așa numită „reciclare ideologică" a prizonierilor de război, condusă de agenții INU, Ana Pauker, Vasile Luca, Walter Roman, Gheorghe Stoica, Wanda Nicolski; aceasta din urmă, membră a Comintemului, antrenată atât de puternic în această muncă ideologică încât a mers ca politruc pe front cu divizia Tudor Vladimirescu până în munții Tatra, iar după 23 August 1944 devenind șefa secției culturale a CGM, și ea agentă INU, având numele real Elena Teodorovna Nicolskaia. Tot la „re ciclarea ideologică" au luat parte foștii maiori deveniți generali în prizonierat: Cambrea și Teclu, ei înșiși „reciclați" la început. Din rândurile reciclaților, NKVD-ul a selectat diferite cadre împreună cu INU încă din lagărele de prizonieri pe care le-a transferat în școli NKVD/INU unde au fost formate și instruite pe specialități: poliție politică, spionaj și contraspionaj. Primul grup al acestor in filtrați l-a avut ca șef pe cel care, mai târziu, va deveni generalul Ismail Todiriu. Se cuvin câteva cuvinte despre „gărzile patriotice". înființate în septembrie 1944, conduse de Bodnăraș, cu scopul inițial de a con tracara represaliile germane, și considerate ca o „armată de partid" ele s-au format din cei ce fuseseră eliberați din închisori prin ma rele decret de amnistie care prevedea eliberarea tuturor deținuților aflați în închisori, cu excepția legionarilor închiși de Antonescu. Gărzile „patriotice" s-au format deci din huliganii, bătăușii, crimi-
48
AUREL SERGIU MARINESCU
nalii și drojdia societății românești, cu intenția ascunsă de a băga groaza în dușmanul de clasă, pentru început, și, apoi, de a fi folosite în continuare, până la alegerile din 1946, pentru paza unor între prinderi, supravegherea alegerilor și terorizarea partidelor de opo ziție. Mulți dintre ei au constituit izvorul de „cadre" al PCdR, pen tru Securitate, Poliție, Miliție ș.a.m.d. în același timp, Teohari Georgescu, formal șeful Siguranței și al SSI, în guvernul Sănătescu, și subsecretarul la Interne a început să instaleze cu de la el putere și cu ajutorul unor gărzi de șoc pre fecți și autorități administrative la orașe și sate indivizi devotați lui și pregătiți să asculte numai ordinele venite de la el. Gărzile patrio tice și apărarea patriotică, gărzi de șoc ale partidului, pe lângă aju torul dat la instalarea ilegală a noilor numiți de Teohari Georgescu, au trecut și la înfăptuirea reformei agrare după lozinci comuniste. Totul făcea parte dintr-un plan ce ar fi trebuit să declanșeze războ iul civil, ca urmare a terorii colective, prilej de intervenție directă militară a URSS, sub pretextul nesiguranței din spatele frontului sovietic, ceea ce ar fi creat condițiile propice unei comunizări făcu te rapid. Toate acțiunile acestor brigăzi erau provocări inițiate de conducătorii PCdR cu scopul de a teroriza adversarul. în cazul când li se opunea rezistență se transformau în victime ale reacțiunii, ale „fasciștilor". La Siguranță, infiltrații au fost repartizați în toate bi rourile și fiecărui șef „vechi", iar apoi fiecăruia dintre salariați i se dădea câte un nou agent INU care devenea „umbra" celui vechi. Fiecare seif, dulap cu acte sau sertar cu documente primea un al doilea lacăt sau o a doua încuietoare, reușindu-se cu timpul ca nici un vechi salariat al instituției, indiferent de poziția avută, să nu mai aibă acces la nici un fel de document sau la arhivă fără a fi prezent noul salariat, agentul camuflat INU. Aceeași tehnică a fost aplicată și în cealaltă instituție SSL Dar în același timp, oamenii de încre dere ai lui Bodnăraș urmăreau activitatea vechilor profesioniști, îi supravegheau, le studiau stilul de muncă, adică învățau profesiunea din practica de zi cu zi sau în termenii limbii de lemn „se calificau la locul de muncă". încet, încet, controlul asupra instituțiilor a tre cut în mâna INU/MGB cu toate că în continuare unii dintre vechii salariați au mai rămas o vreme, în special la Siguranță. întâi la SSI și apoi la Siguranță, Bodnăraș a ordonat să se sus tragă din arhivele respective dosarele spionilor și agenților sovietici
Prizonier în propria țară
49
trimiși cu sarcini de spionaj în România între cele două războaie mondiale, toate informațiile deținute despre serviciile sovietice pre cum și toate dosarele românilor recrutați de serviciile sovietice și care lucraseră pentru ele. Acestui ordin de sustragere dat numai agenților INU i s-a adăugat acela de sustragere a întregii arhive privind activitățile PCdR și ale membrilor săi pe teritoriul Româ niei, în închisori sau în libertate. Deja în SSI fuseseră infiltrați Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau) și Piotr Gongearuk, celebri spioni sovietici, despre care am mai pomenit, scoși din închisori. După câteva luni, timp în care sovieticii au format noi agenți, în septem brie 1945, ambele instituții au fost din nou înzestrate prin infiltrarea de către Bodnăraș cil noi membri PCdR, zeci și zeci dintre ei pre gătiți pentru prima oară prin cursuri intensive, speciale, pentru noile activități în poliția politică, diversiuni, dezinformare, provocări, filaj, arest, anchetă cât și spionaj intern și extern, contraspionaj, cursuri ținute și ele în premieră la sediul INU/MGB din București. Acest nou grup, din toamna lui 1945, format din agenți INU l-a avut ca șef pe Constantin Munteanu ajuns general MAI, mai târziu, și pe un oarecare Emanuel Zeides — comisarul grupului (politruc) ajuns și el colonel. La 27 aprilie 1945, Groza a dat un decret de funcționare a SSI constituit din personal civil propriu și personal militar transferat de la Ministerul de Război sub controlul lui E. Bodnăraș, ajuns acum în guvernul Groza (6 martie 1945), secretar general al Consiliului de miniștri — adică ceea ce el era de fapt, fără nici un decret, încă de la 23 August 1944, de când SSI era ca și Siguranța bine infiltrat cu agenți INU. Director al SSI a fost numit Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau) iar Piotr Goncearuk a fost numit șeful secției de contraspionaj. După un număr de ani, SSI a fost botezat DIA apoi DIE, apar ținând tot de Marele Stat Major, teoretic, și de Biroul Doi, numai că a fost total subordonat spionajului militar sovietic GRU după modelul căruia s-a organizat întocmai și pe care l-a slujit, fiindu-i, de fapt, o anexă. Cu Bodnăraș oficializat secretar general al Consiliului de mi niștrii și Pantiușa, șeful secției politico-administrative a PCdR, Si guranța Statului a ajuns total subordonată intereselor sovietice de comunizare a României. Bodnăraș, oficial, și Pantiușa, din umbră, C 4 - Prizonier
50
AUREL SERGIU MARINESCU
din ordin sovietic, au curățat continuu Siguranța precum și SSI și au oficializat aceste purgatorii, la 2 aprilie 1945 (deci înaintea de cretului Groza din 27 aprilie 1945 de constituire a SRI), când Scân teia anunța că au fost arestați câteva sute de ofițeri de poliție și contraspionaj care erau învinuiți de „dezastrul țării". Cu tancurile sovietice, la 30 august 1944, odată cu „liberatorii" a sosit și colonelul INU Dimitri Georgievici Fedicikin (despre care am mai scris) care a adus cu el Comitetul Național Român de la Moscova, în frunte cu Ana Pauker, Lăszlo Lukacs (Vasile Luca) și ceilalți comintemiști pe care i-a instalat în Aleea Alexandru Nr. 1, deschizând și sediul INU la București. Toți acești comintemiști din România, coloana a 5-a sovietică, petrecuseră mulți ani la Mosco va, în exil, ajunși acolo pe diferite căi, unii deveniți oameni de în credere ai lui Stalin; Ana Pauker, Lăszlo Lukăcs, Leonte Răutu, Walter Roman, Sașa Bârlădeanu și ceilalți de care am mai vorbit. Aceștia, împreună cu alți agenți sovietici INU, au aplicat strategia de luare a puterii și sovietizare a țării. Stalin, având puteri discreționare, a pus Comintemul la dispo ziția lui INO (operații externe din NKVD), care l-a transformat într-o organizație de spionaj cu un mare număr de agenți cu diferite grade de calificare pe care i-a organizat în grupuri clandestine pentru fie care țară considerată o viitoare pradă. Fiecare grupare din cadrul Comintemului, până la desființarea sa, era de fapt o rețea clandes tină de spionaj, sabotaj, diversiune pentru țara respectivă. Adevărul este că în toate țările de pe glob, unde comunismul a reușit să ia puterea, inclusiv România — de la China până la Cuba, de la Ni caragua până în Coreea de Nord — luarea puterii de către comu niști și transformarea acelor țări în socialiste s-a datorat numai ser viciilor sovietice de spionaj care au folosit sute și mii de spioni cunoscuți și necunoscuți, autohtoni, internaționaliști sau cetățeni sovietici cu identități false, care au aplicat cu toții, întocmai și la timp, planurile Kremlinului, importând, creând și perfecționând sis temul după modelul sovietic. Toate celelalte auxiliare; armata, di plomația, comintemul au fost doar niște decoruri de mascare, niște adaosuri ce au ajutat, au camuflat activitățile clandestine ale unui complot mondial, anexe ale serviciilor sovietice de spionaj. Primul mare experiment, soldat însă cu un eșec, a fost războiul din Spania contra generalului Franco. Al doilea a fost China.
Prizonier în propria țară
51
Ana Pauker, născută Rabinovici, a fost un exemplu clasic de comunist internaționalist devenit spion sovietic și folosit cu ma ximă eficiență în complotul comunist mondial, dirijat prin Comin tern și care, până la moarte, a servit orbește numai cauza și intere sele Uniunii Sovietice. De profesie învățătoare, născută în județul Botoșani, a făcut parte din micul grup ce s-a scindat din partidul Socialist, în 1921, fondând PCdR. S-a căsătorit cu avocatul Marcel Pauker ce provenea dintr-o familie de evrei bogați din București, tatăl soțului ei fiind proprietar al ziarului Argus. Din momentul în care, în 1924, Stalin a înglobat Comintemul în serviciile de spionaj sovietice GPU/INO, ei au fost automat recrutați, devenind spioni INO. Artur Artuzov, șeful acestui Departament Exterior al INO în acea perioadă, i-a recrutat personal sesizând admirația și devoțiunea lor fanatică pentru Stalin cât și ușurința ambilor în a-și însuși limbi străine. Marcel Pauker (Luximin) a activat intens ca spion sovietic în țările capitaliste europene în timp ce Ana Pauker avea misiunea de a recruta străinii atrași la Moscova și de a-i supraveghea, uneori primind sarcina de curier, aducând materiale de la soțul ei și ducându-i ordine și instrucțiuni. Un timp scurt a activat ca instructor, sub numele Marina, în PCF, în Franța. în 1934 a fost trimisă în România cu sarcina de a reactiva muribunda Secțiune română a Internaționalei a 3-a, cum se numea pe atunci aparatul trădător ce se va reboteza mai târziu PCdR. în același timp, soțul ei activa în Spețbiuro, o unitate specială cu activități ultra secrete, asasinate, în țările vest-europene, până în 1937, când, din ordinul lui Stalin, a fost executat ca troțkist, în urma denunțului public al Anei. Noi infor mații scot la iveală că Marcel Pauker, în anii ’30, a lucrat la „Amtrog“ o firmă paravan a spionajului sovietic din New York. El a fost cunoscut ca E.Y. Pauker, pe scurt „Marcel", firav, negricios, cu păr încărunțit. FBI i-a întocmit dosarul 74-1333.3220, ca ofițer GRU angajat în 1936-37 la „Amtrog", New York, unde lucra îm preună cu Studnikov, în departamentul exterior INO, condus de Trilișer. Ana Pauker a fost arestată în România și judecată Ia Craiova, în 1936, împreună cu mai mulți tovarăși, pentru activități comuniste (PCdR era în afara legii din 1924) și a primit o condamnare de zece ani. în 1940, după ocuparea Basarabiei de sovietici, urmare a
52
AUREL SERGIU MARINESCU
pactului Molotov-Ribentropp, s-a aranjat un schimb de prizonieri, în schimbul Anei Pauker, dată la sovietici, românii au luat un răzeș, pe moș Ion Zubcu Codreanu, un basarabean semnatar al actului Unirii cu țara din 1918 și o altă persoană. Atitudinea ei revoluțio nară din timpul procesului și felul în care l-a lăudat pe Stalin a făcut ca sângerosul dictator să capete încredere în ea, astfel că în dată ce a ajuns din nou în Uniunea Sovietică, Stalin a numit-o în conducerea Comintemului, iar în 1943, când obținuse la Teheran de la aliați asentimentul ca Europa de Est să fie zonă de influență sovietică, când el se gândea deja nu numai la ocuparea României ci și la transformarea ei în satelit sovietic, ba chiar la rusificarea ei, a numit-o organizator național pentru România. Acest lucru în semna că el personal avea cea mai mare încredere în ea. Pentru fiecare țară ce urma să fie ocupată de tancurile sovietice, Stalin a numit câte un astfel de organizator național. Toți aceștia erau spioni sovietici, agenți acoperiți ce aparțineau de INU. Astfel, Stalin per sonal i-a ales pe Dimitrov pentru Bulgaria, pe M. Râkoczy pentru Ungaria, pe C. Goltwald pentru Cehoslovacia, pe W. Ulbricht pen tru Germania de Est, toți prezenți la Moscova. De menționat că este cunoscut faptul că Stalin nu avea nici o considerație pentru vreun comunist străin ce trăia la Moscova în exil dar nu făcea parte din INU/NKVD, serviciile de spionaj și activități externe sovietice, adică coloana a V-a sovietică de subjugare a țărilor lor de origine. După alte câteva săptămâni, Stalin a dat dispoziție lui Beria ca INU să formeze Comitete Naționale conduse de organizatorii naționali, ceea ce erau de fapt viitoarele Fronturi Naționale care, la rândul lor, urmau să fie formate tot de INU, iar din acele Fronturi Națio nale se construiau implicit viitoarele guverne ale acelor țări ocupate de tancurile sovietice. în iunie 1943, INU a format la Moscova Co mitetul Național Român, căruia i-a pus la dispoziție ca sediu o fostă casă conspirativă INU, iar Ana Pauker, președinta Comitetului Național Român a devenit colonel INU. Comitetul Național Român a fost format numai din comuniști din România refugiați în URSS, în general minoritari. Nici un comunist aflat în România nu a fost numit în Comitet. De subliniat este faptul că, încă de la acea vreme, Stalin nu-1 accepta pe Dej, despre care știa că fusese membru PNȚ, apoi a trecut la PSD, devenind, abia în 1930, membru al PCdR, după
Prizonier în propria țară
53
care a fost racolat ca agent sovietic INO cu numele conspirativ Iva nov. Adjunctul Anei Pauker a fost numit agentul INU Lăszlo Lu kacs (Vasile Luca), născut în 1898, lăcătuș mecanic de origine ma ghiară, agent comunist de profesie și membru al CC al PCdR din 1928. După ce a fost arestat în 1933, la eliberare a trecut clandestin în URSS, unde, în 1939, a fost recrutat de INO primind gradul de maior și misiunea de a spiona grupul de comuniști străini ce trăiau la Odesa, acoperit ca deputat în Sovietul ucrainean și, mai apoi, lucrând în Cemăuțiul ocupat. în timpul războiului, alături de Ana Pauker (Rabinovici), Walter Neulander (Roman), Elena Teodorov na Nicolskaia (Wanda Nicolski) și alții, a dus o campanie neobosită de propagandă în lagărele de prizonieri de război români pentru a-i convinge să se înroleze în diviziile de „voluntari". El a avut un rol activ în semănarea urii de clasă, urii între soldați și ofițeri, recru tarea de comuniști, educația comunistă a voluntarilor, precum și pedepsirea drastică a celor ce refuzau „reciclarea educativă" din lagărele de prizonieri. V. Luca a fost instruit în propagandă, sabo taj, psihologia maselor și controlul populației prin manipulare, la școala Comintemului din Kusnarenkovo, cursuri pe care le-a ab solvit în 1943. Este necesară o precizare: până la 23 August 1944 și după acest act, o lungă perioadă de timp PCdR a fost divizat în două grupuri de decizie foarte distincte: o grupare la Moscova, zisă „exteriorii, cominterniștii", pe care Stalin se bizuia și alta, în țară, avându-1 ca secretar pe Foriș (maghiar), numit și grupul „interiorilor" sau „doftaniștilor", cu Dej în frunte, în jurul căruia gravitau Gh. Apostol, C. Stoica, A. Drăghici, Vaida Vasile, Teohari Georgescu, A. Moghioroș, N. Ceaușescu, I. Rottman (Chișinevski), Miron Constantinescu, I. Rangheț, G. Preoteasa, C. Pârvulescu, Bodnăraș. Până în 1940 comuniștii români erau uniți în jurul lui Foriș, care avea în crederea Anei Pauker (centrul de la Moscova) și implicit a Comin temului. După 1941 poziția lui Foriș s-a erodat încet-încet, pe de-o parte din cauza lui Dej care a declanșat lupta pentru putere, iar pe de altă parte Moscova a început să-1 accepte și să-l susțină pe Dej împotriva Secretarului General Foriș, cu scopul vădit ca, în cazul victoriei să aibe în România un control absolut, având un partid ușor de manipulat, cu un conducător incapabil dar recunoscător pe
54
AUREL SERGIU MARINESCU
veci față de cei ce i-au dat suprema putere, aceea de a conduce țara. încă din primăvara lui 1944, în lagărul de la Tg. Jiu, Dej a declanșat lupta acerbă pentru putere între el și grupul său, pe de-o parte, împotriva lui Foriș și a susținătorilor lui. El acționa conform ordinelor primite de la Ana Pauker și V. Luca de la Moscova, or dine transmise prin importantul centru sovietic de spionaj, consu latul sovietic din Vama, consulul Bulgin și C. Pârvulescu (curier). De la începutul anului 1944, aflat în lagărul de la Tg. Jiu — baraca numărul 8, Dej a declanșat un virulent atac împotriva lui Foriș. Dej a ascuns abil ambiția sa de putere sub masca vigilenței revoluțio nare și a gândirii marxist-leninist-staliniste, avându-i grupați în ju rul său pe aproape toți activiștii de frunte: Chișinevski, Stoica, Apos tol, Ceaușescu, Popescu-Doreanu, Agiu, Constantinescu, Rangheț, Moghioroș, cărora li s-au adăugat evreii comuniști internați la Grosulovo (Transnistria) și evacuați din cauza frontului la Tg. Jiu: Gizella Vas, Petre Lupu (L. Pressman), Șt. Voicu, Simion Bughici, Barbu Zaharescu, A. Rosinger, P. Donath, Rado și alții. Sub lozinca clarificării pozițiilor în ședințe și discuții, Dej îl ataca constant pe conducătorul de atunci, Foriș (Secretar General al PCdR), acuzându-1 de cea mai gravă învinuire posibilă: agent al Siguranței, deviaționist, vinovat de eșecul lansării de parașutiști sabotori și spioni sovietici pe teritoriul României, etc. Un martor al acelor discuții povestea cum Dej l-a provocat într-o interminabilă discuție pe Fo riș, privitoare la comerțul exterior. După ce comuniștii vor lua pu terea, Foriș susținea ideea că va trebui să existe comerț liber cu orice țară din lume care oferă condiții avantajoase pentru România, în timp ce Dej avea un punct de vedere total pro-sovietic, ceea ce însemna că România urma să-și orienteze comerțul exterior numai în interesul URSS, „bastionul" comunismului victorios. Acest fel de discuții principiale, ideologice a dus nu o dată la confruntări verbale violente, insulte și invective, sub masca poziției deschise și sincere. Dej și grupul său au reușit să-l înlăture pe Foriș, în vara lui 1944, din funcția de secretar general al PCdR, acțiune la care au colaborat L. Pătrășcanu, Gh. Apostol, LG. Maurer și Bodnăraș. Prefigurând viitoarea sa poziție importantă, Pantiușa i-a creat lui Dej chiar acolo, în lagărul de la Tg. Jiu, încă din primăvara lui 1944, un grup de pază personală, după modelul sovietic, gardă de
Prizonier în propria țară
55
corp compusă din spioni sovietici, comuniști basarabeni și ruși aflați în lagăr, în urma condamnărilor pentru spionaj: Pantiușa, Bucicov, Goncearuk, Babenko, Rudenco, S. Nikonov, M. Posteanski, toți înarmați cu cuțite și care îl păzeau continuu — de cine? — și îl însoțeau permanent. După 23 August 1944, casa Mavrocordat din strada Aleeea Ale xandru Nr. 1, din fosta șosea Jianu, care în timpul războiului a fost sediul central al Gestapoului în România, a devenit primul sediu central al comuniștilor români și bineînțeles că Pantiușa a avut grijă să confiște toate documentele și arhiva găsită, în interesul URSS. în acel sediu au debițtat cu prima crimă politică Dej, ca autor moral, iar Pantiușa, ca executant, și anume uciderea lui Foriș, acuzat de colaborare cu Siguranța antonesciană. Astfel, fără anchetă legală, judecare sau pronunțarea unei instanțe judiciare a urmat desfiin țarea lui fizică, uciderea lui, numai pentru că Dej îl considera con curent și rival în ascensiunea sa. Foriș a fost sechestrat în primele zile după 23 August 1944 și ținut în garajul casei din Aleea Ale xandru nr. 1. La dorința lui Dej, Pantiușa împreună cu Vanea, șofe rul său sovietic, l-au luat într-o noapte cu mașina și cu o rangă de fier i-au zdrobit capul (așa cum s-a dezvăluit parțial la plenara CC al PCR din 1968). Și pentru că mama lui Foriș devenise incomodă prin insistența de a-și vedea fiul căruia îi aducea mîncare și care mereu era plecat pe „teren", Pantiușa și Vanea au luat-o și pe ea cu mașina „să-și vadă băiatul" și au sugrumat-o, după care au le gat-o cu greutăți la gât și la picioare și au aruncat-o în râul Prahova. Există și o variantă că aceste operațiuni au fost făcute de Bodnăraș împreună cu șoferul Drăghici. Așa a început șirul de crime indivi duale și colective ce va avea sute de mii de victime, în decursul anilor, victime ale comunismului românesc, executate de călăi ce se aflau sub ordinele imediate ale lui Bodnăraș, Pantiușa, T. Geor gescu, care erau și ei teleghidați, la rândul lor, prin ordine și in strucțiuni de sovieticii Dimitrie Georgievici Fedicikin, principalul reprezentant la București între 1944-1947 al Directoratului Extern INU/MGB, specialist în „export de revoluții", Alexandr Mihailovici Sakharovski, șeful consilierilor sovietici din MAI, din 1947 până în 1956. Ordinele sovietice ale Directoratului Extern INU/MGB, transmise agenților sovietici Bodnăraș, Pantiușa, T. Georgescu, au
56
AUREL SERGIU MARINESCU
fost executate de alte zeci și sute de torționari, călăi și criminali, prin arestări, anchete și în închisori și care au aplicat exact dispo zițiile primite. Cu toate că exista o strânsă și veche prietenie încă de la Doftana între Dej, promovat în noiembrie 1944 Secretar General al PCdR și Pantiușa, precum și o solidaritate rezultată din implicațiile amân durora în multe crime, atrocități și abuzuri flagrante — cazurile Foriș, Pătrășcanu, grupul A. Pauker, exterminările opozanților politici Maniu, Brătianu, Mihalache, Titel Petrescu, exterminarea elitei in telectualității românești — acestea nu l-au împiedicat pe Pantiușa să-i asculte convorbirile telefonice, să-l urmărească pas cu pas, pen tru că supravegherea sovietică trebuia să fie totală și permanentă. Nina Nikonova, agentă INU, soția lui S. Nikonov, și el agent INU, a devenit secretara particulară a lui Dej, din 1948; Mihail Gavrilovici, agent INU/MGB, spion sovietic, șef de cabinet, iar Valerian Bucicov, agent INU/MGB, fost spion, cunoscut din lagărul de la Târgu Jiu, aflat atunci în garda personală a lui Dej, a devenit șeful gărzilor de corp. Din 1948, Pavel ludin și apoi Mark Borisovici au fost consilierii lui Dej, după ce i-a mutat Cominternul de la Belgrad la București. în iulie 1944, în vreme ce sovieticii pregăteau ofensiva pe Nistru, Stalin l-a numit pe Andrei lanuarevici Vâșinski coordonator politic al acțiunilor sovietice pentru România și Bulgaria. El era vechi ofițer INO/GPU/NKVD și devenise notoriu ca judecător în anii ’30, în procesele Metro, Vikers, partidul industrial, Sahtâi. Mai târziu a fost procuror suprem în timpul faimoaselor procese staliniste, regizate în perioada 1937-1939, Troțki, Zinoviev, Buharin, Tuhacevski, cominterniștii, etc. Mai apoi a fost „camuflat" la Co misariatul Afacerilor Externe, ca adjunct al lui Molotov și trecut, mai întâi, la departamentul exterior INO. Prima misiune a avut-o în a incorpora Letonia, în URSS, în 1940. Este interesant și instruc tiv să cunoaștem tehnica folosită de Vâșinski deoarece exact aceeași metodă o va folosi peste cinci ani, în România, și cu același succes. La 17 iunie 1940, în urma pactului Ribentropp-Molotov din 1939, când Germania nazistă și Rusia comunistă și-au împărțit teri toriile din estul Europei, Armata Roșie a ocupat și Letonia. A doua zi Vâșinski a sosit la Riga în calitate de trimis special al lui Stalin
Prizonier în propria țară
57
și a cerut autoritar, forțându-1 pe președintele Letoniei, să numească un „guvern al poporului", care, în prealabil, fusese ales și aprobat la Moscova. Stalin propusese în acel „guvern al poporului" numai doi comuniști, la interne și la conducerea poliției naționale. După formarea guvernului, conform dorinței lui Stalin, de la balconul ambasadei sovietice, Vâșinski a ținut o cuvântare asigurând popu lația letonă că patria lor este independentă și că Moscova nu are nici o intenție de a încorpora Letonia în URSS sau de a o transfor ma într-un stat sovietic. Numai că după câteva zile Vâșinski a dat ordin comunistului șef al poliției naționale letone să-și aresteze pro priul președinte al țării, Ulmanis, împreună cu cele mai importante persoane ale partidelor din opoziție, ajutat de grupul de comando INO cu care el venise în Letonia, grup ce avea să-i aresteze pe cei vizați și să-i transporte apoi în URSS. După această primă mișcare, Vâșinski a supravegheat formarea unei organizații hibride „Blocul oamenilor muncii" creată și controlată de agenți sovietici și de au tohtoni INO. Apoi, el a dictat și impus „alegeri libere și democrate" pentru parlament în doar două săptămâni. Bineînțeles, Blocul oa menilor muncii a candidat în alegerile parlamentare între 14-15 iu nie 1940 fără opoziție. Alegerile au fost o farsă, nu au avut loc pe bază de vot secret, numai numărătoarea voturilor a fost secretă efectuându-se sub controlul MAI, cu ministrul comunist impus, omul lui Vâșinski, care a comunicat oficial că 97,8% din populația letonă ar fi votat pentru candidații propuși de Blocul oamenilor muncii. Și, din nou, la numai câteva zile de la alegerile „democrate", PC leton a lansat sloganul „Letonia sovietică" și de la același bal con al ambasadei sovietice din Riga, același Vâșinski și-a exprimat speranța că noul parlament va îndeplini dorința poporului leton. Bineînțeles că parlamentul lui Vâșinski s-a executat și, la 21 iunie 1941, el a proclamat Letonia sovietică. La numai două săptămâni, Sovietul Suprem a încorporat Letonia în colosul sovietic. Și pentru că Vâșinski participase la așa-numitele tratative cu privire la acor dul de armistițiu cu România și Bulgaria, iată-1 acum din nou exe cutantul direct al planurilor lui Stalin privind cele două țări. Așa cum am mai spus, în 23 August 1944, INU/NKVD și-a deschis sediul în București, avându-1 ca șef pe colonelul Dimitri Fedicikin care a adus cu el toți agenții săi INU camuflați în mem
58
AUREL SERGIU MARINESCU
brii Comitetului Național Român, în frunte cu Ana Pauker, colonel INU și V. Luca, la vremea aceea maior INU, pe care i-a instalat în Aleea Alexandru Nr.l. Tot acest grup comintemist, devotat în to talitate numai intereselor sovietice, a dezaprobat de la bun început actul de la 23 August 1944, căci ei ar fi dorit capitularea necon diționată în fața armatei sovietice, care ar fi dictat discreționar și ar fi scurtat perioada de transformare a țării în pașalâc sovietic, căci șase luni și câteva zile i-au trebuit lui Stalin să anuleze efectele loviturii de la 23 August 1944, plus opt zile lui Vâșinski ca să-l instaleze pe Groza. Misiunea șefului INU de la București, colonelul Fedicikin, era diferită și mai dificilă decât a celorlalți agenți INU din țările vecine din cauză că România era membru al coaliției militare împotriva Germaniei și avea un Rege care organizase lovitura de la 23 Au gust. în România exista o puternică orientare pro-occidentală, exis ta un guvern reprezentativ cu participarea tuturor partidelor politice și a forțelor ce luaseră parte la actul de la 23 August. Sovieticii plănuiseră propria lor lovitură de stat la 26 August 1944, ceea ce ar fi avut alte ’rezultate pentru ei. Fedicikin a primit directive speciale de la Moscova pentru si tuația specifică din România în care unele misiuni trebuiau să fie îndeplinite cu prioritate. Știm că prima urgență era să preia controlul Siguranței Generale și a SSI și să le folosească pentru a-i șicana și compromite pe liderii partidelor politice-istorice, cât și pe membrii guvernului deja format. Misiunea de decapitare a acestor două in stituții fundamentale de apărare a statului român, Fedicikin i-a dat-o lui Pantiușa, vechi agent INU, eliberat doar de câteva zile din lagă rul de la Tg. Jiu. Și așa Pantiușa a devenit adjunctul lui. Pantiușa, la rândul său, a încredințat rolul de executant lui Bodnăraș, și el agent INU și am văzut cum au acționat imediat, cei doi executând perfect planul Moscovei. Fedicikin trebuia apoi să formeze un front național democrat, prin unirea partidelor de stânga și a altor partide și grupări de di ferite orientări socialiste, după care trebuia să-l convingă pe M.S. Regele ca numai din partidele componente ale frontului să-și for meze guvernul de coaliție. Această responsabilitate politică i-a re venit lui V. Luca care a fost ajutat și de Vâșinski. Apoi Fedicikin
Prizonier în propria țară
59
i-a dat Anei Pauker misiunea de a înrola cât mai mulți cetățeni în PCdR, care, la data aceea era o glumă, căci după evidențele Sigu ranței Generale din 1938, se compunea doar din 820 de membri. Și acest ordin va fi executat destul de ușor, de vreme ce această mică bandă de agenți și spioni sovietici, trădători de țară, în mare majoritate recrutați din minoritățile naționale, în special evrei și un guri adunați sub forma PCdR, au reușit să-i împingă pe sute de mii de români să se înregimenteze în PCR, să adere la țelurile lor și să contribuie, mai mult sau mai puțin, la distrugerea țării, la starea de dezastru, sub toate aspectele, în care se află România azi. După revoluția KGB din 1989 și reinstalarea la putere a altei garnituri comuniste, unii au emis teorii despre „poporul român trau matizat de comunism", „victimă inocentă a comunismului", etc. Este inexplicabil, totuși, cum directivele Kremlinului au putut fi atât de rapid aplicate, mai ales că mulți, foarte mulți români cunoscuseră, ca luptători pe frontul de răsărit, realitățile și „binefacerile" siste mului comunist. De unde au apărut, într-un timp record, după 23 August 1944, atât de mulți care au acționat și au colaborat atât de bine la transformarea României în colonie sovietică? De unde atât de mulți ilegaliști, activiști de partid, profesioniști activiști, coordo natori, agitatori, îndrumători agricoli, culturali, politruci în armată, locțiitori și mulțimea de comuniști din „aparatul de partid și de stat"? Mii și mii de indivizi, culeși printre derbedeii și drojdia mahalalelor orășenești, lichelele clasei muncitoare ce nu-și iubeau meseria, leneși și incapabili de muncă, carieriști fără scrupule de la orașe ce au realizat sosirea momentului de profit, golanii satelor, cei care acceptau orice pentru a se căpătui, indivizi recrutați prin promisiuni demagogice, dezorientați, caractere labile, dintre cele lipsite de simțul orientării, într-o perioadă de confuzie, inflație și lipsuri, indivizi care nu-și puteau alege direcția în viață, mincinoșii, bătăușii, huliganii și violenții, demagogi ce nu aveau nimic de pier dut, flecarii buni de trăncănit, nu de muncă, au fost printre primii vizați de cei ce primiseră sarcina să „îngroașe", să întărească rându rile PCdR. Dintre aceștia după 23 August 1944 și-a recrutat PCdR zeci de mii de membri și dintre ei și-a selecționat cadrele de con ducere. Acesta a fost și a rămas „izvorul nesecat" pentru viitoarele recrutări având ca destinație și aparatul represiv, Securitatea, Miliția,
60
AUREL SERGIU MARINESCU
activiștii profesioniști de partid, temnicerii, aparatul administrativ și de partid. O categorie aparte au constituit-o cei care de frică sau amenințați — foștii legionari — au intrat în partid, la apelul Anei Pauker, care însă a criticat pe I. Maniu, când în 1945 a primit în PNȚ un grup de legionari în frunte cu H. Comaniciu. Porțile par tidului au fost deschise, dar în timp ce, fiind evreică, Ana Pauker nu putea fi acuzată de legionarism, Maniu a putut fi învinuit de fascism. Toți acești proaspăt racolați au fost școliți prin cursuri scurte de câteva săptămâni sau luni, în țară sau în URSS, și prima lecție ce și-au însușit-o, fiindu-le temeinic injectată, a fost ura de clasă, mai pe scurt ura. Sociologilor de mâine le revine importanta mi siune de a explica motivele, fenomenul transformării. Ce mecanism a modificat, a desfigurat o parte din blajinul popor român, ce s-a întâmplat după 23 August, cum de au apărut mii de călăi și torțio nari, mii de bestii nemiloase, oameni fără Dumnezeu, fără dragoste de țară și popor, atâția parveniți și egoiști, fără remușcări sau inca pabili să înțeleagă că de fapt comunismul sovietic nu e altceva de cât un cancer înfipt în trupul patriei. De unde, cum și de ce au apărut „informatori", „turnători", „colaboratori", sute de călăi, an chetatori ca Brânzaru, Bulz, Doicaru, Moldovanu, Ene, Marin Jianu, Plăcintă Alex, Enoiu și multe alte sute și mii, sau temnicerii sadici și criminali care au fost cel puțin egali cu profesorii lor so vietici, unii chiar depășindu-i ca: Maromete, Dorobanțu, Goiciu, Istrate, Mihalcea, Albon, Crăciun, lamandi, Colier, Pop, Tudoran, Cârciu, Todea, frații Șomlea, Țârlea, Ciobanu (Gherla) Olaru, Borș, Gheorghiu, Bistran, Livescu, Stroescu, Fătu (Jilava), Goran, Konig, Dobrotă, Ene, Gorian, Gheorghe Vasile, Constantinescu zis Baiazid sau Dubă, Zeller, Chirion, Vida Nedici, Ardeleanu (Aiud), Barabas, Bărbuică, Biro (Aiud), Bob (Gherla), Borcea, Ivănică (Jilava), frații Maier și alte sute. Cum a fost posibil ca zeci de mii de muncitori din București de la marile uzine Grivița, Malaxa, IOR și alte fabrici, ca și alte sute de mii de muncitori din orașele țării să se lase transformați în turme, demonstrând contra guvernelor Sănătescu-Rădescu, cerând guvern Groza, despre care ei nu știau nimic, sau cerând fără motiv, în manifestații spectaculoase, demisia guvernelor democrate care apărau tocmai bunăstarea lor?
Prizonier în propria țară
61
S-au constituit „gărzi patriotice" și unități de șoc ale partidului care au trecut la acțiuni violente, împușcări, precum cele ce s-au desfășurat în Piața Palatului, la 8 noiembrie 1945. S-a pornit la asal tul prefecturilor (1945-1946), la atacul sediilor partidelor de opo ziție. Au avut loc atâtea crime la alegerile din 1946 (în timpul cam paniei electorale), presiunile psihologice în urma unor incidente create special, ca acela de la uzinele Malaxa, condus de Gh. Apos tol. Răniri și crime au însoțit reforma agrară forțată făcută doar în scopuri propagandistice (1944-1946). Cine au fost acele mii la număr care au luat parte? De unde au provenit și cum? Este cazul să facem bilanțul comunismului îți România, să arătăm lumii adevărul, să știm cine e vinovatul sau cine sunt vinovății care pot fi considerați drept cei mai mari criminali din România, din toate timpurile. Trebuie dat un răspuns, dar poate fi el singurul?, la întrebarea firească: în ce fel a reacționat poporul la acest masacru desfășurat de-a lungul atâtor amar de ani? A fost vorba sau poate fi vorba doar de resemnare, lașitate, frică și fatalism sau concepția „capul ce se pleacă paloșul nu-1 taie" ori „fă-te frate cu dracul până treci puntea" este adânc înrădăcinat în mințile românilor? Pentru victimele puține care au supraviețuit, pentru rudele și prietenii celor dispăruți, care au suferit și ei inimaginabil — care este răspunsul? Ce li se poate spune? Poate fi vorba de o vinovăție colectivă? Ce trebuie să li se spună generațiilor viitoare? Răspunsul nu poate fi decât a fost o decădere morală cumplită? Iar soluția nu poate fi decât redresarea morală! Orice simplificare sau ocultare a adevărului, cercetat, memorat, regândit și realizat, acum, după decenii, nu poate decât să trădeze, eventual din nou conștiința propriei istorii și devenirea propriului destin. Gândindu-ne la toate aceste fațete, realizăm că fenomenul este de proporții insuficient cunoscute și că studiul acestuia până la ul timele consecințe și motivații nu poate fi neglijabil. De asemenea, nu trebuie ignorată nici trecerea spre stânga comunistă a unui pro cent însemnat din intelectualitatea românească, grăbită în virajul ei imediat spre stânga, viraj, care a avut în prima linie oameni de înaltă cultură, oameni de litere, artiști de faimă, savanți, deveniți peste
62
AUREL SERGIU MARINESCU
noapte pro-comuniști, simpatizanți, comuniști și, în ultimă instanță, colaboratori ai Moscovei, formând acea categorie disprețuită de Lenin însuși, de idioți utili, ajutând într-un fel și ei din plin la trans formarea României într-o gubernie sovietică. Maestrului I. Sadoveanu i-a trebuit să vină 23 August și să depășească vârsta de 70 de ani ca să proclame acel „lumina vine de la Răsărit", cu toate că pentru el, până atunci, lumina venpa din Apus și gloria și starea financiară din capitalista Românie, ajutându-1 să nu cunoască foa mea, lipsurile, persecuțiile de vreun fel. Prin noua sa aliniere el și alții ca el au creat confuzie. Putem vorbi despre o serie de intelec tuali care au derutat, prin noua lor orientare politică, societatea ro mânească și așa aflată în plină confuzie: M. Ralea, G. Călinescu, Parhon, Lucia Sturza-Bulandra, Paraschivescu-Bălăceanu, George Macovescu, Al. Rosetti, D.I. Suchianu, Octav Livezeanu, Simion Stoilov, G. Moisil, D. Bagdazar, Tudor Vianu, R. Boureanu, M. Florian, lorgu Iordan, C. Rosetti, Demostene Botez, George Geor gescu, Miron Niculescu, Z. Stancu, Geamănu, etc. Acestui fenomen de lichelism, de fripturism politic care a cu noscut proporții alarmante trebuie să i se dea o deosebită atenție mai ales că dezvăluie și o semnificație grav acuzatoare; nu doar singur conducătorul, fie el Dej, Bodnăraș sau Ceaușescu a comis marile crime naționale, de vreme ce la deportarea basarabenilor în URSS (1945-1946), la deportarea sașilor și șvabilor, cetățeni români de origine germană, trimiși în URSS (1944-1945) pentru munci „de reconstrucții", la exproprierea moșiilor (1946), cu tot cortegiul de abuzuri, jafuri și ilegalități, la acel lung șir de arestări politice masive (1945-1955) și în continuare, într-un ritm mai redus până în 1958, la procesul naționalizării industriei, băncilor, transporturi lor (iunie, 1948), la exproprierea „chiaburilor" (1949), la deportări le atâtor sute de mii de oameni din 1952, perioadă zisă a „lăgăriștilor", la deportarea bănățenilor în Bărăgan (vara, 1951), la acțiunea de colectivizare forțată dintre anii 1958-1962, precum și la aresta rea a zeci de mii de țărani ce s-au opus colectivizării, au participat zeci și sute de mii de informatori, activiști de partid (care au cules și centralizat informații, date, caracterizări), colaboratori, voluntari, aparatul administrativ (primării, raioane, prefecturi), Miliția, Secu ritatea, batalioane de intervenție și pază, personalul pus la dispo
Prizonier în propria țară
63
ziția MAI ca: șoferi de întreprinderi cu mijloace auto de transport, mecanici și personal CFR, militari în termen din forțele armate. Aceste operațiuni de amploare, finalizate în urma planurilor bine puse la punct de MSTM sau prin grupe MAI, au avut ca obiect: percheziții, arestări, anchete, condamnări, transporturi, supraveghe rea victimelor în închisori, în lagăre sau domicilii obligatorii... Sute de mii de nevinovați din toate categoriile sociale, floarea so cietății românești a fost opresată și decimată de alte zeci și sute de mii de români. Vinovăția colectivă este evidentă. în acțiunea de transformare a țării în colonie sovietică, un rol deosebit de important l-au jucat tocmai cei ce cunoscuseră „la fața locului" realitățile „raiului" sovietic — foștii prizonieri de război români din URSS constituiți în cele două divizii Tudor Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan care s-au implicat de partea agenților și spionilor sovietici, trădătorilor țării, constituiți în PCdR. în cele mai grele momente pentru țară, în perioada 1944-1948, ei au servit interesele sovieticilor. Am mai vorbit despre aceste două di vizii și vom mai vorbi; deocamdată, evidențiem faptul că ele au constituit un rezervor de comuniști, buni executanți, gata la orice ar fi contribuit la transformarea României într-un pașalâc de tip nou, în anii ce au urmat după 23 August 1944 și după împlinirea planurilor sovietice, căci din acele divizii s-a format cadrul „arma tei populare" de mai târziu, s-au recrutat ofițerii politruci, activiști de partid, personalul din miliție și Securitate, din aparatul adminis trativ... De ajuns să spunem că generalul Walter Roman (Neulander) care a „ajutat" la formarea acestor divizii în URSS, avusese, în războiul din Spania, funcția de inspector general al artileriei vo luntarilor comuniști, fiind cunoscut sub „numele" de general M. Telecin sau G. Katowski). Responsabilul postului de radio „Româ nia Liberă" din Moscova, șef al Internaționalei comuniste, a deve nit, după 1944, general în armata română, la început în aparatul politic al diviziei Tudor Vladimirescu, după care în Direcția Spe cială Politică a Armatei, DSPA și apoi șef MSTM, ca de altfel toți cei care făceau parte din aparatul politic al acestor divizii, toți foști refugiați în URSS și toți minoritari care au ocupat ulterior înalte funcții în stat: P. Borilă, Ghe. Petrescu, Mihai Florescu, F. Arhip, D. Coliu (Iordan Colef) Zina Brâncu, Wanda Nicolski, Gh. Stoica,
64
AUREL SERGIU MARINESCU
Janette Bull, Hemest Naum, etc. Ei au distrus armata veche prin epurări, arestări, ei au fost „regizorii" acestui alt fel de Katyn. Din tre foștii ofițeri ai diviziei Tudor Vladimirescu, foști instructori în lagărele de prizonieri din URSS, mulți comuniști bulgari din Dobrogea sau basarabeni ruși și evrei care au ascultat ordinele PCdR în 1940 și au trecut în URSS, la ocuparea Basarabiei de către so vietici, cu toții au ocupat funcții importante în armată, partid, Se curitate, miliție, aparatul de stat. Guvernul Groza și mai ales sovieticii au apreciat foarte mult lichelismul fără de care nu s-ar fi produs aceste răsturnări, viteza cu care se aplicau cu succes directivele lor, fapt pentru care Ana Pauker a primit mulțime de decorații sovietice, căci doar prin stra tegia ei partidul comunist din România a ajuns de la 820 de mem bri, în martie 1945, la 35.000, în septembrie 1945, la 700.000, în februarie 1946, iar apoi la 1.060.000. Armistițiul cu URSS a fost semnat la 12 septembrie 1944, la Moscova, deși, practic, România ieșise din războiul alături de Ger mania la 23 August 1944. în acea perioadă, sovieticii, deși nu au luptat pe teritoriul român, au dat zilnic comunicate militare în care anunțau zeci și sute de sate și orașe românești eliberate, menționând capturi și pierderi, tocmai ca să arate lumii că ei au „eliberat" Ro mânia cu jertfe proprii grele, pentru a minimaliza actul de la 23 August. După două luni de la 12 septembrie 1944 (semnarea armistițiu lui), Vâșinski a sosit la București pentru a pune în aplicare planul sovietic de transformare a României în colonie sovietică și a pro cedat exact ca în urmă cu patru ani, în Letonia. După câteva întru niri cu M.S. Regele, a reușit instalarea a doi comuniști în guvernul existent: Lucrețiu Pătrășcanu la Justiție și Teohari Georgescu (Tașcovici) ca secretar general al MI și director al Siguranței Generale, despre care am mai vorbit (agent INU, recrutat în 1943 de Pantiușa în închisoarea Caransebeș). La 28 februarie 1945, Vâșinski s-a în tors la București cu misiunea de a instala un nou guvern subordonat Kremlinului și a reușit să o facă numai în opt zile. El a cerut au diență la M.S. Regele Mihai I făcând presiuni ca guvernul existent să fie dizolvat și să fie instalat un nou guvern. în acea perioadă se practica frecvent scenariul „mineriadelor" și s-a mizat enorm pe
Prizonier în propria țară
65
presiunea psihologică a mulțimilor scoase în stradă. Era o modali tate extrem de eficientă de a aduce acuze grave de sabotare a fron tului, în felul acesta se demonstra așa-zisa nepedepsire a fasciștilor și a criminalilor de război, faptul c-ar exista o „explozivă" nesigu ranță în spatele frontului, „vina" de a nu fi respectat „prerogativele" armistițiului. Toate aceste manifestații combinate cu atacuri ale pre sei și radioului sovietic la care se adăugau tulburările interne cau zate de echipele de șoc și de „apărare patriotică" dirijate chiar de subsecretarul de stat Teohari Georgescu, precum și de gărzile pa triotice conduse de Bodnăraș sau de echipele muncitorești ale lui Gheorghe Apostol, nu urmăreau decât războiul civil și intervenția sovietică. Vâșinski a stat o lună la București. După prima audiență avută la sfârșitul lui februarie 1945 în care a întâmpinat rezistență din partea M.S. Regele Mihai I și după alte câteva audiențe, Vâșinski a dictat să fie instalat un guvern Groza, singurul în care URSS avea încredere. El a amenințat, a bătut cu pumnul în masă, a dat un ul timatum de patru ore. Când, în ultimele momente, M.S. Regele i-a răspuns că „la Yalta s-a stabilit altceva", Vâșinski i-a replicat stri gând: „pentru Dumneata eu sunt Yalta", după care a ordonat în ru sește însoțitorului său să traducă, individul fiind Bodnăraș, adică inginerul Ceaușu, alias Emelian Bodnarenco, agent sovietic INU, deja instalat în acel moment de Pantiușa ca șef al SSI, firește cu binecuvântarea lui Fedicikin. După ce s-a încheiat traducerea lui Bodnăraș, Vâșinski a devenit din nou agresiv și amenințător și cu același ton însoțit de aceleași gesturi a răcnit din nou „ori dizolvi imediat guvernul și numești oamenii mei, ori România va înceta să mai existe ca țară". Acesta a fost dialogul (de fapt ultimatumul) rostit de Vâșinski, la 5 martie 1945, din care a rezultat formarea primului guvern comunist din România, la 6 martie 1945, un gu vern creat pentru aservirea țării, guvern despre care s-a spus că ar fi venit la putere prin „voința maselor largi populare". La 6 martie 1945, zi de doliu pentru România, PCdR și-a primit răsplata pentru atașamentul său față de URSS, pentru servilismul lui. URSS i-a dat puterea în România, fapt ce îl va face și mai slugarnic și obedient față de stăpânii săi. Președintele guvernului a fost ales Petru Groza, avocat și mare bogătaș, cu întinse moșii, fa brici și proprietar de bancă, președintele unui așa-zis partid, de fapt C 5 - Prizonier
66
AUREL SERGIU MARINESCU
un minuscul grup înființat de el în 1934, Frontul Plugarilor, fără nici o activitate politică, devenit mai târziu o anexă a PCdR. Prin banca sa se scurgeau fonduri sovietice pentru „ajutorul roșu“ — ajutorare a comuniștilor din închisori — cât și fondurile necesare pentru activitățile clandestine și de spionaj ale URSS în străinătate. Siguranța Generală a descoperit aceste transferuri și activități finan ciare comuniste prea târziu spre a mai acționa împotriva lui Groza. Trecutul politic al celui în care Moscova a avut încredere, în acele timpuri, îl prezintă ca pe un activist ambițios, imoral, ahtiat să atin gă o carieră politică strălucită. Dr. Petru Groza a fost de două ori ministru, prima dată, în 1921, în guvernul Averescu, din care a fost obligat, în urma unei afaceri de deturnare de fonduri, să demisio neze. A doua oară a devenit ministru într-un guvern Maniu, dar nu a putut să fie decât subsecretar de stat, prea puțin pentru ambițiile sale, drept care, nemulțumit, a înființat cu oamenii săi de casă acel minipartid Frontul Plugarilor. Cu toate acestea nimeni nu l-a con siderat un om politic, nici chiar după ce a devenit cripto-comunist, în 1943, când comuniștii i-au propus o alianță, formând Frontul Patriotic Antihitlerist. A fost internat pentru două luni, ca suspect comunist, în lagărul de la Târgu Jiu și eliberat de Antonescu, la intervenția lui Maniu. Datorită apartenenței sale la Frontul Patriotic Antihitlerist a devenit vicepreședintele guvernului Sănătescu, la 4 noiembrie 1944, ca apoi să fie impus de Vâșinski ca șef al guvernului de la 6 martie 1945, post pe care l-a deținut până la moarte. Guvernul lui Groza „de largă concentrare democratică" era compus într-adevăr dintr-o adunătură de comuniști, cripto-comuniști, lichele politice și necunoscuți insipizi și incolori, dar era do minat de comuniști. Lucrețiu Pătrășcanu, comunist, și-a păstrat mi nisterul de Justiție iar Teohari Georgescu a fost numit ministru de Interne, acel minister devenind arma partidului care îi va zdrobi nu numai pe cei ce se vor opune dar și pe cei considerați potențiali adversari. Dej va căpăta portofoliul ministerului de Comunicații și Lucrări Publice, avându-1 ca subsecretar de stat pe Ion Gheorghe Maurer. Ministrul agriculturii a fost numit un semianalfabet, Ro mulus Zăroni, fost vechil pe moșiile lui Groza. Arivistul, turistul politic, Guță Tătărăscu a fost numit ministru de externe și vice-
Prizonier în propria țară
67
președinte al guvernului. Un preot complet necunoscut, C. Burducea, a devenit ministrul cultelor. Un vechi membru PCdR, din 1930, șeful unui partid dizident din PNȚ, o „sămânță" secretă a PCdR, infiltrat de mult în PNȚ, Anton Alexandrescu, a devenit ministrul Cooperației iar ilegalistul Constantin Agiu a fost trimis ca repre zentant al Frontului Plugarilor să-l ajute pe Zăroni în agricultură. Socialistul Lothar Rădăceanu (Wurtze) a primit și el un portofoliu, ca ministrul muncii, plătindu-i-se în avans pentru scindarea PSD — Titel Petrescu și de asemenea Mihai Ralea, fondatorul unui grupu leț — Partidul Social Țărănesc — trecut încă de la început sub tu tela PCdR. Constantinescu-Iași a devenit ministrul Propagandei. După ce a impus guvernul Groza, la 6 martie 1945, Vâșinski a repetat performanța în Bulgaria, după același plan, după care, fiind considerat specialist în probleme românești, a rămas pentru mulți ani un factor de decizie cu misiunea de a se amesteca direct în deciziile guvernului Groza. Trebuie menționat că Bodnăraș a deve nit secretar general al primului ministru, sub directa tutelă a lui Pantiușa iar Siguranța Generală a fost subordonată intereselor so vietice de comunizare a României, interese care vizau în primul rând decapitarea celor două instituți, Siguranța Generală și SSI și transformarea lor în unelte ajutătoare pentru crearea regimului co munist ce urma să se instaleze, precum și pentru susținerea lui. Toate planurile pentru aceste scopuri erau stabilite până în cele mai mici detalii de specialiștii NKVD, care s-au implicat direct în rea lizarea lor, dovedindu-se că cele afirmate de Molotov, în primăvara lui 1944, că „URSS nu urmărește schimbarea regimului social exis tent în România" au fost vorbe goale având scopul inducerii în eroare a marilor puteri aliate ale URSS în acel timp. Cum bine știm, încă după 23 August, Bodnăraș a infiltrat sute de agenți INU și comuniști devotați în ambele instituții și, în același timp, alte sute de salariați ai instituțiilor au fost dați afară. De ase menea am mai scris că unii din noii agenți au avut misiunea de a sustrage documente aflate în arhivele SSI și Siguranței privind ac tivitățile de sabotaj-spionaj și diversiuni sovietice, în România, în tre cele două războaie mondiale. Spre sfârșitul anului 1946, toate aceste documente fuseseră deja sustrase și predate lui Bodnăraș care la rândul său le-a dat lui Pantiușa. De asemenea, prin același sistem
68
AUREL SERGIU MARINESCU
au fost sustrase de aceiași agenți toate actele și documentele privind PCdR, de la înființarea sa, în 1921, toată documentația privind membrii de partid, acțiunile de spionaj împotriva statului român în care unii au fost implicați, inclusiv colaboratorii Siguranței Gene rale și ai SSL în felul acesta prima parte a planului sovietic s-a realizat cu succes deplin. Dar misiunea lui Bodnăraș și a lui Pantiușa nu se încheiase căci „rolul" pe care-1 aveau cei doi era și acela de a curăța în totalitate cele două instituții de toate elementele „bur gheze". Această misiune trebuia realizată numai în momentul în care se aprecia că noile cadre au căpătat calificarea minimă nece sară. între timp erau infiltrați mereu alți agenți INU, printre care Boris Grunberg (Alex Nicolski) care, în septembrie 1946, a fost numit, oficial, inspector general al poliției și care, până la acea dată, încă din 6 martie 1945, fusese doar șeful corpului de detectivi, pen tru ca la 17 aprilie 1947, să fie desemnat oficial inspector general al Siguranței Statului. în perioada aceea de transformare, cele două instituții „burghe ze", SSI și Siguranța Generală lucrau fără a fi paralizate de incom petență, deoarece pe lângă sute de consilieri sovietici au continuat să existe și puține cadre vechi care au colaborat benevol, ba chiar din naivitate, cu noua conducere MGB-INU. Printre alții, un rol deosebit de important l-a jucat până la moartea sa, în 1950, fostul șef al Siguranței Generale, Eugen-Eugen Cristescu, deosebit de bi ne calificat, având o bogată experiență și fiind dotat cu o memorie neobișnuită. Arestat la 23 August 1944, a fost transportat în URSS împreună cu mareșalul Ion Antonescu și ceilalți demnitari și an chetat acolo până în aprilie 1946. La 17 aprilie 1945, fusese deja judecat în lipsă în țară și condamnat la trei ani de închisoare pentru „abuz de putere". în procesul „Marei trădări naționale", început în 6 mai 1946 a primit ca și Mareșalul Antonescu și ceilalți colabo ratori ai acestuia condamnarea la moarte pentru „crime de război". Eugen Cristescu a fost grațiat, transformându-i-se condamnarea în muncă silnică pe viață. în cazul său, explicația ar fi că MGB-ul avea nevoie de el și că el acceptase deja colaborarea cu sovieticii, care au hotărât schimbarea sentinței, schimbând totodată și con damnările lui Radu Lecca și a generalului C. Pantazi, primul, la intervenția evreilor pe care i-a salvat de la moarte în timpul războ
Prizonier în propria țară
69
iului, iar al doilea, la intervenția M.S. Regele Mihai I. Acceptând să lucreze pentru MGB, E.E. Cristescu și-a salvat viața, dar până în iunie 1950, când a decedat, la Văcărești. El a fost continuu de ținut, în special în arestul subteran cu trei nivele al MAI. Astfel, unii dintre cei ce au fost anchetați l-au găsit în nivelul botezat „sub marin" al arestului MAI. Prin anii 1946-1947, unele informații ale serviciilor străine indicau prezența sa într-unul din sediile MGB din apropiere de bulevardul Carol (Republicii), unde aveau birouri doi agenți faimoși INU: colonelul Borisov și locotenent-colonelul Le ontiev. De asemenea, serviciile străine, în special al SUA, dețineau informații că, în acea perioadă, E.E. Cristescu s-a deplasat la Paris și la Moscova, însoțit de cei doi colonei și că ieșea însoțit de aceștia, pentru a-i ajuta în activitățile lor INU. Cei ce l-au întâlnit în arestul MAI după 1948 au povestit că avea un regim alimentar special, cu mâncare adusă de la restaurant, că primea țigări, și era scos zilnic din celulă pentru a da fel de fel de informații despre oameni și întâmplări, ba chiar pentru a identifica locul de depozi tare a unor dosare. Condamnarea nu i-a fost niciodată redusă, iar după înființarea noii instituții — Securitatea — în aprilie 1949, s-a deschis o nouă anchetă împotriva sa, cu toate că datorită „devota mentului" său față de noii stăpâni mulți au fost arestați și schingiuiți. Am cunoscut persoane fără dosare, fără probe de nici un fel, arestate numai datorită indiscrețiilor sale.
Organizarea Securității române
Partea a doua a planului, aceea de curățire totală a Siguranței și a SSI de totalitatea vechilor cadre a fost pusă în aplicare, în vara lui 1948, mai precis în noaptea de 19 august, când Pantiușa și Bodnăraș au considerat că a sosit momentul ca vechii salariați să fie îndepărtați. Atunci noile cadre, în majoritate agenți INU, au arestat câteva sute din Siguranță și circa o mie din SSI, într-o acțiune de anvergură condusă de Pantiușa și de Bodnăraș. în vara lui 1948, Pantiușa a devenit generalul Gheorghe Pintilie, transferat oficial de la secția politico-administrativă a CC al PCR la noul aparat de Se curitate, denumit oficial Direcția Generală a Securității Poporului și care a înlocuit Siguranța. Prin decretul 221 din 30 august 1948, această nouă instituție este anunțată ca fiind înființată pentru „apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității RPR îm potriva comploturilor dușmanilor interni și externi". Numai că, de ja, cu două săptămâni înainte, Ia 15 august 1948, generalul-locote nent Gheorghe Pintilie (Pantiușa) fusese numit noul director al Securității, urmând să aibă doi adjuncți cu grad de general-maior, ce vor fi numiți la 1 septembrie: Alexandru Nikolski (B. Grunberg), evreu basarabean, agent INU/MGB și Vladimir Mazuru (Bulgara), ucrainean din nordul Bucovinei și el agent INU/MGB. Securitatea română a fost organizată după modelul sovietic și întreaga ei activitate a fost supravegheată de un corp de consilieri sovietici ai NKVD (Ministerul poporului pentru securitatea statului URSS), devenit, după 1946, MGB (Minister al securității statului URSS), sub îndrumarea lui Fedicikin. Un corp de câteva sute de consilieri sovietici, sub comanda generalului Alexandr Mihailovici Saharovski, au ocupat toate posturile importante din minister, di recțiile centrale și regionale, având birouri chiar și în micile orașe, basarabenii, cetățenii sovietici precum și aceia ce avuseseră misiuni de spionaj fiind preferați și înregistrați „legal" ca ofițeri ai Secu rității românești. O singură excepție a Scut șeful regiunii securității Brașov, un ceh cu școală NKVD. Crearea unei singure instituții de spionaj intern cu câțiva ani în urmă și oficializarea ei în vara 1948 au marcat începutul unei sân
Prizonier în propria țară
71
geroase dictaturi polițienești de tip leninisto-stalinist, devenind în acei ani, 1945-1955, împreună cu DIA (fostă SSI) și Miliția (Po liția și Jandarmeria) și alte formațiuni MAI, suportul principal al noii conduceri comuniste. în general, la treptele de sus, Securitatea era formată din ofițeri INU cu pregătire la Moscova, prezentați ca români, cu acte false, executate în laboratory! NKVD din Moscova. Aceștia ca și Pantiușa, nu vorbeau și nu stăpâneau corect limba română; stilul de a vorbi, pronunța și scrisul lor era total agramat și deficitar. De asemenea, odată cu oficializarea Securității, în 1948, au apărut un număr impresionant de „consilieri operativi", agenți sovietici care nu făceau un secret din naționalitatea lor străină și care comunicau și ei prin interpreți basarabeni cu ceilalți salariați. în 1948, noua Securitate a poporului avea zece direcții și treispre zece regiuni și, pentru fiecare existau cel puțin doi asemenea „con silieri operativi" care aveau rolul de a dirija, supraveghea și antrena personalul român; ei programau activitatea, misiunile, obiectivele de urmărit și realizat, metodele de lucru ale unității respective și, mai important, introduceau stilul și tehnica sovietică în activitatea Securității. Practic, acești „consilieri operativi" au condus activită țile Securității și înainte de oficializarea ei și erau despoți ce dom neau peste direcțiile ei operative. Astfel se explică de ce Securitatea a folosit metode de provocare, filaj, anchete, sisteme de condam nare și regimul de detenție politică, exact ca în URSS și, la fel ca acolo Securitatea a fost împuternicită cu dreptul „discreționar“de a aresta și investiga și, mai apoi, de a aplica justiția, în contradicție flagrantă cu cele mai elementare drepturi ale omului, drepturi uni versal acceptate, cât și cu principiile democratice de drept. Cu alte cuvinte, Securitatea a fost împuternicită cu dreptul de viață și de moarte asupra individului, în interesul regimului politic, împuterni ciri ce au avut la bază decretele lui Lenin din august 1922, care au fixat autoritatea poliției politice sovietice dintr-un început (CEKA) și care autoritate a rămas neschimbată până la destrămarea Uniunii Sovietice. Copie exactă a poliției politice sovietice, Securitatea a preluat oficial controlul asupra libertății, vieții și proprietății tuturor cetățenilor țării. „Stilul" pe care-1 adoptă e cât se poate de simplu și de eficient și transformă liberul arbitru în criteria al genocidului și instrument al terorii continue. își alege victima, o arestează, o
72
AUREL SERGIU MARINESCU
bagă în închisoare, cu sau fără judecată, o reține în închisoare după expirarea condamnării, o lichidează dacă vrea, deportează pe cineva și nimeni nu poate protesta sau măcar întreba care este motivul, după care tot ea, Securitatea, confiscă bunurile mobile și imobile ale victimei, după legea fărădelegii și trece la tot felul de represalii împotriva familiei celui aflat deja în ghearele ei. O explicație dată care ar justifica această continuă teroare, această formă de război civil ce se desfășoară pe toate fronturile, acționând imprevizibil lent sau brusc, în campanii sau continuu împotriva propriului popor, ar fi că acest asediu generează starea de frică, ceea ce ar ușura guver narea comunistă. Sigur, comuniștii nu ignoră faptul că sunt în con flict cu celelalte ideologii și clase și de aceea se comportă în con secință. Ei distrug nu numai opoziția existentă dar și potențiala opoziție și asta pentru că au învățat din istorie că și Revoluția fran ceză din 1789, inclusiv în cea mai sângeroasă etapă „Teroarea" —, nu a dat atenția cuvenită opoziției, și nu i-a eliminat pe cei ce ar fi putut deveni opozanți. De aceea, la ocuparea în 1939, a unei părți din Polonia de est, NKVD a ucis 15.000 de ofițeri ai armatei polo neze, capturați fără luptă în faimoasa pădure Katyn din Bielorusia. Tot așa, când Uniunea Sovietică a ocupat țările baltice, în 1940, urmare a pactului Ribentropp-Molotov, mii de oameni au fost de portați în Siberia și lichidați, unii chiar imediat, pe baza informațiilor și documentației ce dezvăluia vederile lor politice, fără să fie vorba nicidecum de activitățile lor anti-sovietice și au procedat, tot așa în Basarabia, în 1940. Și pentru ca totul să decurgă conform directi velor și voinței Securității, Justiția, Acuzatorul Public (Procuratura) au fost transformate în simple anexe, cu unicul scop, acela de a da o formă juridică legală fărădelegilor și crimelor Securității. O altă explicație complementară care justifică succesul Securității în acti vitățile ei teroriste și criminale a fost aceea a elementului OM. De la început, sovieticii și-au arătat fățiș neîncrederea față de români, care nu dovediseră niciodată dragoste pentru Rusia ori Uniunea Sovietică. în toată istoria modernă a României, poporul român a fost atașat Europei și valorilor civilizației europene și mulți intelectuali români își completaseră studiile și-și formaseră educația în Apus. Fapt pentru care sovieticii, cunoscând bine realitățile ro mânești, și-au îndreptat de la început acțiunea de recrutare a cadre
Prizonier în propria țară
73
lor spre indivizi din minoritățile naționale, în special evrei și unguri, binecunoscuți pentru lipsa lor de respect față de poporul român și pentru lipsa de loialitate față de România. De fapt însuși PCdR, care, de la înființare, a dovedit o activitate trădătoare și antiromânească, a fost format în covârșitoare majoritate din evrei și unguri, iar ca Secretar General, între 1924-1944, au fost numiți numai evrei, unguri sau ucraineni, unii chiar cetățeni străini. Numele străinilor sau cele de rezonanță străină au fost românizate spre a se evita bă nuielile: Lăszlo Lukăcs — Vasile Luca, Bodnarenco — Gh. Pintilie, Serghei Nikonov — Sergiu Nicolau, B. Grunberg — Alex Nicolski, Mișa Dulgherber — Mișu Dulgheru, Walter Neulander — Walter Roman, Mișa Posteanski — Posteucă și alte sute și mii, atât din Securitate cât și din aparatul de Stat și PCdR care pot confirma. O altă categorie din care sovieticii și-au selectat copios cadrele pentru Securitate a fost aceea a muncitorilor români necalificați sau insuficient calificați, incapabili de a judeca realitățile, atrași doar de avantajele materiale ce le erau oferite, incapabili de a raționa, lipsiți de orice fel de educație religioasă, patriotică, etc. Nu poate fi încă cunoscut numărul de ofițeri existent la înființarea Securității și în primii ani ce au urmat deoarece în momentul în care buldo zerul numit Securitatea Poporului, „creierul MAI“, „suprastructura MAI“, „brațul înarmat al poporului" și alte asemenea formule, a început să funcționeze fără greș, deci când totul a fost pus la punct, vajnicii consilieri sovietici au părăsit România (1958-1964) luând cu ei mare parte din arhivele Securității, aflate acum undeva în fos tul URSS. Și, dacă ținem seamă că după așa-zisa revoluție din 1989 s-au găsit unele documente îngropate la Berevoiești, Muscel (și câte gropi or mai fi oare?), precum și faptul că au circulat zvonuri de spre distrugerea prin ardere a unor arhive ale Securității, putem tra ge concluzia că este puțin probabil că se va face lumină în această tenebroasă parte a începutului Securității. Cifrele ce se dau acum sunt ridicol de mici. De exemplu: în 1948 erau doar 3973 ofițeri și subofițeri, din care două treimi personal auxiliar, dactilografe, elec tricieni, șoferi. între timp toți cei arestați, proveniți din cele două instituții apolitice (Siguranța și SSI), în majoritatea lor având o înaltă calificare profesională, au fost izolați, anchetați și transferați prin mai multe închisori, ultima fiind cea din Sibiu. Cei ce ocupa
74
AUREL SERGIU MARINESCU
seră funcții de răspundere, cât și cei ce activaseră în brigada anti comunistă au fost judecați în secret la Târgu Mureș, în anul 1949, și condamnați la pedepse grele, de la 20 de ani până la muncă sil nică pe viață, inclusiv pentru „activitate intensă contra clasei mun citoare" (CP/art. 183) ori crime împotriva umanității. Arestările au continuat până la ultimul ofițer sau subofițer de jandarmi care a lucrat cu Siguranța sau care a avut tangență cu comuniștii, nelipsind cei care au fost acuzatori publici (Comisarii Regali) în procesele comuniștilor. După condamnare, toți au fost depuși la închisoarea Făgăraș, o fostă cetate medievală transformată în închisoare spe cială pentru această categorie. într-un regim de totală izolare în pri mii ani, deținuții au beneficiat de condiții de viață mai bune decât restul deținuților politici, adică dreptul de a primi pachete cu ali mente și haine lunar. Desigur aceste drepturi nu erau date umanitar, majoritatea celor închiși acolo fiind oameni în vârstă. Rațiunea a fost de a-i menține în condiții bune, anchetarea lor continuând în închisoare, căci era nevoie de cât mai multe amănunte și informații pentru a fi verificate și informațiile fostului șef al Siguranței, E.E. Cristescu, el însuși deținut politic, devenit chiar colaboratorul Se curității. Ideea era că trebuie să se afle totul referitor la anii din ilegalitate de la informatorii celor două instituții desființate. Acest fel de anchete intensive a durat aproape doi ani, exact cât au durat și condițiile mai umane de detenție, după care odată cu terminarea anchetelor s-a suspendat și dreptul de a primi pachete, intrând în vigoare un regim de exterminare morală și fizică. Ofi țerul politic (securistul) a dus din acel moment o campanie de in stigare a luptei de clasă, de alimentare a resentimentelor, semănând ură și cultivând răzbunarea prin denunțuri, instigând jandarmii con tra celor din Siguranță, subalternii contra șefilor. Bineînțeles, că metoda a dat roade, ajungându-se la conflicte. Atunci s-a trecut la separarea pe camere: jandarmi, ofițeri de grade inferioare, subo fițeri, ofițeri superiori. La fel s-a procedat la Siguranță: comisari, agenți, etc. Regimul de exterminare a bătrânilor la Făgăraș, prin înfometare, condiții grele de viață și lipsă de asistență medicală a durat până în 1959, când închisoarea Făgăraș a fost închisă și trans formată în muzeu. Trebuie subliniat faptul că acestor oameni inte gri, apărători ai ordinei publice, li s-a aplicat un regim continuu de
Prizonier în propria țară
75
exterminare de o cruzime dozată și amplificată cinic; ei trebuiau să dispară cât mai repede cu toate secretele pe care le dețineau privi toare la activitățile comuniștilor români. în februarie 1959, supra viețuitorii bătrâni, epave umane, au fost transferați la Gherla, unde de asemenea au fost strict izolați, în celule speciale până în 1962. Din miile care au fost, la început, în Făgăraș, murind peste trei sfer turi, la Gherla au fost transferați numai 272 și, numai din pricina condițiilor inumane ale transferului, au mai murit încă 145 dintre ei, încât în viață rămăseseră practic doar 127 de deținuți, câți au fost înregistrați la sosirea la închisoarea Gherla. La eliberarea din 1964 nu mai supraviețuiau decât 11. Când au ajuns la Gherla, în februa rie 1959, cei 127 erau într-o asemenea stare de anemie și distrofie, schelete mișcătoare, încât nu se puteau ține pe picioare, unii mer geau în genunchi, alții mergeau câte trei-patru sprijinindu-se unul de altul, astfel că dacă unul s-ar fi prăbușit, ar fi căzut toți. Și așa anchetele au continuat, conducătorii comuniști, de acum semizeificați, vroiau să fie siguri că adevărurile despre activitățile lor reale vor dispare odată cu posesorii sau martorii lor. Eram la Gherla la camera 85, etajul 3, când, în vara lui 1962, a fost luat la o anchetă, la București, din camera noastră fostul co misar al filajului din brigada anticomunistă a Siguranței, Sterian. S-a întors după câteva săptămâni și, după ce o perioadă nu a vorbit cu nimeni, mi-a povestit apoi cum, împreună cu un alt fost comisar, Prunescu, au fost transportați la Jilava și, mai apoi, într-o casă con spirativă unde au avut la dispoziție o alimentație foarte bună, cu mâncare de la restaurant, fructe exotice și țigări străine. Ancheta torii vroiau să știe, în 1962, în plină glorie și putere a lui Dej, dacă a fost colaborator al Siguranței și de ce o dată pe lună, îmbrăcat elegant și cu cravată, părăsea lagărul de la Tg. Jiu pentru o zi, între 1942-1944, și unde se ducea. Sterian a fost înspăimântat pe mo ment și mi-a destăinuit faptul că din prima clipă a întrezărit două posibilități: ori Dej a vrut să afle direct ce se mai știe din trecutul său ca să dispară sursa, sau se începea o acțiune de compromitere a lui de către un rival susținut de Moscova. în oricare din cazuri, pentru Sterian sfârșitul putea fi dramatic și de aceea a ales calea înțeleaptă de a nu ști nimic și, fără să vorbească cu Dl. Prunescu, amândoi au ales aceeași atitudine. Anchetatorii — cine or fi fost? — deziluzionați, i-au expediat înapoi la Gherla.
1€>
AUREL SERGIU MARINESCU
Vechea arhivă a Siguranței a constituit un obiect de cercetare continuă din partea Securității, în special partea care privea acti vitățile fostei brigade anti-comuniste. Așa se explică faptul că la Gherla, în 1963, în camera numărul 85, la etajul trei, în care mă aflam, a fost introdus un nou locatar, arestat în 1962 și condamnat la 15 ani pentru activitate contra clasei muncitoare. Fusese mecanic de locomotivă la depoul Chișinău și, în 1935, printr-o notă infor mativă, atenționase Siguranța despre activitatea unor mecanici de locomotivă comuniști. Numai prin cercetarea continuă a arhivei Si guranței se explică arestarea sa atât de târzie. După distrugerea „aparatului burghez" al Siguranței Generale și a SSI și după ce, ca rezultat al activității sale, au fost arestați mii de oameni, dintre care marea majoritate au murit, Moscova l-a apreciat pe Emil Bodnăraș, agent sovietic INU, și l-a răsplătit cu funcții înalte, în ierarhia de partid și de stat, precum și cu nume roase ordine și decorații. La 24 decembrie 1947, a fost numit, printr-un decret, Ministrul Apărării Naționale, tocmai spre a controla armata, cu scopul de a asigura reușita actului ce se pregătea, izgo nirea M.S. Regelui Mihai I de pe tronul României, fapt petrecut la 30 decembrie 1947. Bodnăraș, cu sprijinul sovietic, a reușit în timp record să ofere regimului comunist român cel mai eficient instru ment de oprimare, Securitatea, cu metodele ei de supunere prin frică, teroare și groază. Cu ajutorul acestui instrument, regimul co munist de la București a putut să-și distrugă adversarii reali ca și pe cei imaginari și astfel a fost creat climatul teroarei, sub imperiul căruia masele s-au supus timorate, îndobitocite, deci ușor de ma nevrat, slujind interesul dictatorului și acționând sau mai degrabă neacționând conform voinței lui. La fel, desființând SSI și creând noua instituție DIE, aservită total instituției sovietice GRU și inte reselor sovietice, Bodnăraș și-a adus o contribuție indiscutabilă la sovietizarea României. Cu toate funcțiile sale de suprafață, de par tid și de stat, rămas încă mulți ani în cadrul CC al PCR, Bodnăraș a dirijat și supravegheat noile forțe opresive pe care tot el le-a creat, în 1956, a condus o delegație la nivel înalt la Budapesta unde împreună cu Kădăr, a luat măsurile necesare pentru definitiva re primare a unor tendințe anti-comuniste. în România, după revoluția din Ungaria, Bodnăraș a luat toate măsurile de înlăturare a perico lului de contaminare cu ideile revoluției maghiare.
Prizonier în propria țară
77
Revenind la impunerea guvernului Groza, la 6 martie 1945, sun tem obligați să menționăm câteva momente importante și anume: 1. Unul din primele decrete pe care guvernul Groza le-a dat a fost acela prin care erau scutiți de studiile necesare pentru ocuparea funcțiilor publice cei instalați cu ajutorul „gărzilor patriotice", adică prefecții, primarii, aparatul administrativ, toți „funcționarii" acti viști instalați cu forța de bătăușii, ciomăgarii și huliganii gărzilor patriotice. 2. Odată ajuns ministru de interne, Teohari Georgescu a făcut o declarație fermă prin care a afirmat: Declar în mod hotărât că vom curăți țara de elemente reacționare (oct. 1945). 3. Datorită faptului că guvernul Groza, format în majoritate din comuniști și ghidat de sovietici, nu era sub controlul unui parla ment, iar când a existat un parlament ales (nov. 46), a fost prea târziu, s-a putut desființa orice început de opoziție și s-a pornit pe direcția acaparării totale a puterii de către partid începându-se li chidarea treptată a oricărei tendințe și urme de democrație. Presa comunistă, „Scânteia", sub conducerea lui Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Silviu Brucan și alții, „denunța" zilnic dușmanii poporului, „trădătorii", „fasciștii", „uneltele hitleriste", „vânzătorii de patrie", „uneltele gestapoului", „tâlharii cotropitori ai pământurilor sovietice", „naziștii din spatele frontului", „slugile lui Hitler" și cerea ca sute și mii ce aparțineau acestor categorii să plătească din greu pentru crimele pe care le înfaptuiseră. Comu niștii erau antifasciști iar opoziția era fascistă. Comunismul internațional (cominternul) nu a iertat niciodată faptul că în perioada 1919-1922, când Italia se afla prăbușită în anarhie și dezordine, după primul război mondial, cu lipsuri, șomaj, mizerie și cu un partid comunist puternic, cu două milioane de membri gata să ia puterea, Mussolini și fasciștii săi, folosind ace leași metode bolșevice de forță, intimidare și teroare au blocat Italia care putea să devină a doua Rusie sovietică. El a slăbit și timorat PCI, a luat puterea, a instaurat ordinea și a dizolvat PCI. Tot Musso lini, mai târziu, în 1936, i-a dat un ajutor substanțial lui Franco, în Spania, care, astfel, a putut învinge conspirația cominternistă în războiul civil, instaurând ordinea. Prin mass media aservită, comu nismul de după război a creat, în bună parte, confuzia între nazis
78
AUREL SERGIU MARINESCU
mul militarist german și fascismul italian. De aceea și în România, după 1944, arestările masive operate de Bodnăraș au fost justificate ca o acțiune de „defascizare", oponenții de orice ideologie, antico muniștii de orice fel, cei pe care comuniștii îi catalogau „dușmani de clasă4' erau considerați „fasciști", „fasciști reacționari", „fasciști dușmani ai poporului" și, bineînțeles, comuniștii erau etichetați ca „antifasciști", „democrați". Prezentând în străinătate „defascizarea țării", după război, prin aparatul propagandistic al PCR, totul părea normal, când și aliații victorioși se ocupau de denazificarea Ger maniei. Numai că nimeni nu a încercat să afle cine erau fasciștii români, de ce erau considerați fasciști, ce înfăptuiseră ei, adică să se afle adevărul. Și, cu toate că nazismul militarist german a atacat URSS și i-a creat uriașe pagube materiale și umane, distrugeri și umilințe pentru conducătorii bolșevici, obiectul urii lor și al răz bunării a rămas fascismul italian care, prin presa de stânga și cea manipulată, a devenit, după război, fenomenul cel mai disprețuit și detestat și suprema insultă. în toate țările subjugate de sovietici din Europa de Răsărit s-a practicat aceeași metodă de camuflare a des ființării opoziției politice urmărind, în realitate comunizarea țării prin „defascizare". Fasciști, în orice caz, nu au existat în România. Și de asemenea nici hitleriști, cu toate că România a fost aliata Germaniei, din ne cesitatea de a elibera Basarabia și Bucovina, vechi teritorii româ nești ocupate de sovietici, după un ultimatum de 48 de ore, în iunie 1940. Probabil că au existat puțini filo-germani, iar prohitleriști, dacă au fost totuși, puteau fi numărați pe degete. în acele momente grele de sfârșit de an, în 1944, Pătrășcanu a dat decretul de funcționare a Tribunalelor Poporului și tot el a nu mit acuzatori politici pe Alexandra Sidorovici, sora fostului coman dant al Străjii țării, Teofil Sidorovici, viitoarea soție a lui Brucan, și pe Constanța Crăciun ce va deveni soția lui Vincze și Avram Bunaciu ce îi va lua locul lui Pătrășcanu peste câțiva ani, ca minis tru de justiție, toți comuniști de frunte. Ei aveau ca primă misiune să înainteze Tribunalelor Poporului liste cu cei care trebuiau să fie întemnițați, liste ce se întocmeau sau erau gata întocmite de partid și de către consilierii sovietici, supervizați de Pantiușa și Bodnăraș. Mecanismul gata creat a început imediat să lucreze și seria crimi nalilor de război a fost deschisă prin condamnarea generalilor Ca-
Prizonier în propria țară
79
lotescu — guvernatorul Basarabiei, în timpul războiului, Voiculescu — guvernatorul Bucovinei de Nord, învinuit de a fi guvernat asupra unor teritorii străine. în paralel au fost arestați și condamnați pentru crime de război toți jandarmii, de la comandanții de legiune până la ultimul șef de post, toți cei care au asigurat paza și ordinea în Basarabia, Bucovina și Transnistria, în perioada 1941-1944. încă înainte de acea adunare secretă din 7 martie 1945 dintre Ana Pauker, cei trei comuniști români și cei patru sovietici, cu care ocazie s-au discutat propunerile planului Dimitrov de sovietizare a Româ niei, câte ceva din acest plan a apărut în paginile oficiosului de partid Scânteia. Astfel, la numai zece zile de la semnarea armis tițiului cu URSS (12- septembrie 1944), în numărul 2 al ziarului amintit, agentura de trădători, de spioni sovietici aflată în minori tate, PCdR își anunța planurile create evident la Moscova, care nu urmărea decât aplicarea lor. în articolul „Misiunea Noastră" era desfășurată științific, organizat, teoria declanșării terorii și a distru gerii instituțiilor democratice, „curățirea armatei" și „democratiza rea ei", curățirea temeinică a aparatului administrativ de stat, a tu turor instituțiilor publice din toate domeniile, precum și internarea și exterminarea trădătorilor. Acel articol oglindea clar răfuiala co muniștilor cu adversarii politici și ideologici, răzbunarea specific comunistă împotriva celor ce au alte păreri politice, practicată în toate ocaziile, împotriva tuturor, dar în special împotriva persona lităților din toate sferele de activitate. Comuniștii au început atacul verbal mai întâi împotriva vârfurilor intelectualității, în numele vag și abstract al maselor largi populare, al clasei muncitoare, adică în numele celor care de fapt nu știau și nu cereau nimic. Tot „artico lul" nu era decât o instigare la ură cu tot cortegiul de violențe, un manifest violent de dezbinare a societății românești. însemna de fapt, începutul luptei de clasă, frângerea armoniei sociale de până atunci. în același articol, „Misiunea Noastră", din Scânteia, banda de spioni sovietici, grupați în agentura de trădare PCdR, „descria" ceea ce avea să se petreacă mai târziu: acapararea prin fraudă, vio lență deschisă și viclenie a puterii, o putere care nu manifesta nici un fel de interes în refacerea țării de după război. Numai pentru că luptaseră pe frontul de Est sau scriseseră arti cole în presă despre Basarabia, Scânteia, într-un articol din acele zile, intitulat „Sunt încă liberi?" pornea un atac violent la adresa lui Ion Mihalache, Dr. Lupu, fruntași PNȚ, M. Fărcășanu, fruntaș
80
AUREL SERGIU MARINESCU
PNL și alții, „demascați“ ca slugi ale naziștilor. Tehnica propagan dei comuniste, în acele momente, era atacul verbal cât mai violent împotriva adversarului și introducerea, alături de invective dure, a unor epitete ce vor deveni uzuale, începând cu primele luni ale pu terii comuniste ca: fascist trădător, dușman al poporului, cu care era etichetat oricine, fără să fie neapărat un reprezentant al regimu lui antonescian. Desigur că aleșii Moscovei, satrapii României, se simțeau mai siguri când Churchill declara: „După ce poporul rus a suferit în mâinile Germaniei are dreptul la frontiere sănătoase și la vecini prieteni la granițele de vest“ (România Liberă, nr. 46 din 30 septembrie 1944). în 1944, la numai o săptămână după numirea sa ca ministru de justiție, Lucrețiu Pătrășcanu împreună cu Dimitri Fedicikin, repre zentantul INU la București, și cu Pantiușa au fost chemați la Mos cova. Acolo, Pătrășcanu s-a întâlnit cu Vâșinski, „specialistul" în problemele românești, ofițer INU, ministru adjunct al Afacerilor Externe URSS, întâlnire la care a mai asistat și Pavel Fitin, șeful INU de la Moscova, ocazie cu care a primit noi instrucțiuni și i s-a atașat un consilier sovietic personal. Atunci a primit și ordinul de a elabora o platformă-program, un fel de declarație de drepturi și planuri de viitor, Pavel Fitin cerându-i lui Pătrășcanu ca, în calitatea sa de ministru de Justiție, să promulge imediat câteva legi și anu me: o lege de pedepsire a criminalilor de război, indicându-i-se ca aceasta să fie cât mai cuprinzătoare spre a permite arestarea nu nu mai a criminalilor de război propriu-zis, dar și a altor cadre ale armatei și poliției românești. întors la București, Pătrășcanu a îndeplinit prompt dispozițiile Moscovei, publicând, în octombrie 1944, Platforma program a FND (Frontul Național Democrat), iar, la 18 ianuarie 1945, legea pentru pedepsirea criminalilor de război (decret 207), care a fost semnată de M.S. Regele și a intrat în vigoare. Astfel s-a creat „cadrul juridic legal" care a permis arestarea întregului personal din Siguranța Ge nerală a Statului, din Serviciul Special de Informații (SSI) și a structurilor militare până la cel mai înalt grad. La 1 februarie 1945, Scânteia anunța deja arestarea primului lot de persoane care cola boraseră cu hitleriștii, iar la 2 aprilie 1945, același ziar anunța ares tarea câtorva ofițeri de SSI și de poliție „vinovați de dezastrul
Prizonier în propria țară
81
țării", fiind vorba de fapt de cei care activaseră în brigăzile antico muniste și de contraspionaj și pe care presa îi caracteriza drept „călăi". Tot Scânteia informează, la scurt timp, despre arestarea multor sute de ofițeri superiori și generali (în total o sută de gene rali) acuzați de crime de război. Se aflau printre aceștia mulți eroi, comandanți de mari unități, bravi și viteji, ce își făcuseră cu dem nitate datoria către țară pe ambele fronturi de război, atât în Est cât și în Vest, ofițeri de înaltă calificare profesională, purtători ai unor înalte ordine și decorații, unii epurați deja din armată de generalul de irozi Walter Roman, care înainta și listele celor „vinovați" către Tribunalul Poporului. Generalul Macici comandase un corp de ar mată român pe frontul de vest, în Cehoslovacia, și după ce a fost decorat de sovietici cu o mare distincție și în cinstea sa s-au tras 25 de salve de tun, a fost chemat la București, arestat imediat și condamnat drept „criminal de război". Tribunalele Poporului, in strumente de legalizare a hotărârilor PCR dinainte luate, lucrau din plin. Ele erau formate dintr-un judecător de profesie și 2-5 asesori (jurați) populari aleși de PCdR, membrii de partid, inculți și fără nici o pregătire dar cu „origine sănătoasă", care reprezentau facto rul politic ce dicta sentința conform instrucțiunilor primite de la Secretarul de partid. Astfel de Tribunale ale Poporului (Revoluțio nare, în URSS) au condamnat la grele pedepse privative de libertate mii și mii de militari, floarea armatei regale române, ca o răzbunare pentru vitejia și eroismul lor în lupta contra bolșevismului. Ofițerii armatei române, acuzați de fapte imaginare, rodul unor invenții gro solane, condamnați, au fost trimiși la Jilava, Aiud și în alte închi sori, împotriva lor aplicându-se un regim inuman, barbar, de exter minare, din care nu lipsea nici transformarea acestor eroi într-o țintă a tuturor insultelor și jignirilor. La Jilava, în fiecare seară, co mandantul închisorii, căpitanul Maromete, găgăuț de origine, până în 1946 om de serviciu la primăria municipiului București, la ca binetul lui Dombrovski, forma o echipă de 8-10 gardieni înarmați cu ciomege, așezați intr-un cerc în mijlocul căruia deținuții, foști ofițeri, având gradul de la maior în sus, inclusiv cei ce purtau cel mai înalt grad, erau obligați să intre pe rând și să suporte bâtele gardienilor care loveau fără milă, în frunte cu Maromete, insultând victimele în același timp. Deținuții, căzuți în sânge, continuau să C 6 - Prizonier
82
AUREL SERGIU MARINESCU
fie loviți și insultați cu epitetele de „criminal44, „bandit44. Strigătele și țipetele de durere erau auzite în celulele învecinate, urmate de plânsete și suspine și, când se aștemea liniștea, gardienii aruncau victimele leșinate ca pe sacii de cartofi pe dușumeaua celulelor. Acțiunile de acest fel se repetau în fiecare noapte cu deținuți aleși din camere diferite. înjurături, bătăi, insulte și reproșul „de ce ai luptat împotriva URSS44 erau frecvente. Gardienii se distrau în mod sadic cu aceste victime, în general oameni în vârstă și înfometați. Astfel, colonelul Mociulski, cunoscut erou pe frontul de Est, co mandantul unui regiment de tancuri, decorat cu cele mai înalte or dine germane și românești, Crucea de fier și Mihai Viteazu, era scos de gardieni din celula lui de la Jilava și obligat să le Instruiască cizmele, după care îi puneau gamela cu mâncare pe podea și îl obli gau, sub bătaie, să se întindă pe burtă și să mănânce fără ajutorul mâinilor, adică să soarbă ca un câine, spre hazul, insultele și în jurăturile gardienilor. „Criminalii de război44 au format prima mare categorie de deținuți politici ai regimului comunist, căci la 24 august 1944 a fost o mare amnistie generală când, cu excepția legionarilor închiși de Antonescu, toți deținuții condamnați pentru delicte și crime de drept comun, cât și câteva zeci de comuniști au fost puși în liber tate. De aceea apariția lor în Jilava, Aiud cât și în alte închisori a fost o premieră, iar insultele i-au țintit continuu pe acești bravi mi litari, în atmosfera aceea de instigare împotriva lor susținută zilnic de presa comunistă și de propaganda de partid.
Decretul 207. Instigarea la violență și ură, la scară națională. Primul flux al arestărilor și deportărilor. „Misiunea noastră"!?
Legea lui Pătrășcanu (decretul 207) de pedepsire pentru crime de război era nu numai ambiguă dar și voit confuză tocmai pentru a lăsa liberă calea interpretărilor. în plus, nu conținea nici un ter men juridic ci doar cuvinte politice ca: fasciști, legionari, trădători, pro-germani, slugi ale nemților, unelte hitleriste. Presa comunistă, cât și acuzatorii publici, cărora din octombrie 1945 li s-a adăugat Alexandru Drăghici, cereau „să fie aruncați în temnițe", „să putre zească în închisori". Decretul 207 îi viza pe toți bărbații politici ai României antebelice plus cei ce activaseră între 1940-1944, pe toți ofițerii superiori, neomițându-i pe oamenii de artă și cultură, pe înalții funcționari din aparatul de stat. Se bănuiește că între 1945-1953 au fost 500.000 de deținuți, între care 100 foști miniștri, mii de preoți, 100 de foști generali, circa 5000 de ofițeri. O atmosferă de-a dreptul isterică de instigare și ură, însoțită de formula „să dea sea ma" sau „să plătească" se crease deja în 1945. „Până astăzi trebuia să avem spânzurători înălțate în mijlocul piețelor de care să atârne criminalii de război antonescieni. Până azi trebuia să răsune pădurile și câmpurile de salvele plutoanelor de execuție" cerea în Scânteia, în martie 1945, Miron Constantinescu. Și de asemenea, tot el, în același articol instiga la moarte: „Trebuia ca sute și mii de tâlhari cotropitori ai pământului sovietic, sute și mii de vânzători de patrie, sute și mii de unelte ale Gesta poului să plătească cu capul crimele lor!" Scânteia, în martie 1945, mai scria: „Până nu de mult, închisorile și lagărele din România erau pline numai de prietenii poporului, de cei care au luptat pentru drepturile și libertățile clasei muncitoare și ale poporului. Iată că de la 23 August 1944 și, mai ales după 6 martie 1945, lucrurile s-au schimbat. De data asta în pușcării și în coloniile de muncă se găsesc dușmanii crânceni ai poporului, adepții lui Maniu, legiona rii, etc.
84
AUREL SERGIU MARINESCU
Este inexplicabil de ce acestei campanii de ură și violență lan sată de presa comunistă, în frunte cu oficiosul PCdR Scânteia i s-au atașat cunoscuți intelectuali, oameni de litere și artă, care și-au des coperit brusc vocația de comuniști sau au acționat ca simpatizanții comuniștilor, prin articolele lor apărute în Scânteia sau în alte ziare și reviste, dovedind intoleranță, ură și violență: N.D. Cocea, Ale xandru A. Philippide, Radu Boureanu, Alexandru Piru, Mihai Sadoveanu, Ion Biberi, Eugen Jebeleanu și mulți alții au semnat in calificabile articole de acest gen. începută în toamna anului 1944 și continuată în 1945, a avut loc prima mare acțiune polițienească comună a Siguranței Statului, de acum bine garnisită de agenți INU, la care participa și Poliția, Jandarmeria PCR-ului, acțiune dirijată de INU, prin Pantiușa, Teohari Georgescu și Emil Bodnăraș. Această operațiune a urmărit în principal arestarea sașilor din Ardeal și a șvabilor din Banat, cetă țeni români de origine germană, trimiterea lor în lagăre, după care urma deportarea lor în URSS pentru a participa la reconstrucția a ceea ce a distrus armata germană. Este vorba de bărbați între 17 și 45 de ani și de femei fără copii, între 18 și 30 de ani, în total circa 70.000 de locuitori, în special din Ardeal și Banat. Prin actul de armistițiu semnat la 12 septembrie 1944, la Mos cova, România era obligată să predea Uniunii Sovietice pe toți ger manii aflați pe teritoriul român. Partea română a înțeles că este vor ba de cetățenii germani și, respectând condițiile de armistițiu, a predat sovieticilor pe toți militarii germani prizonieri cât și pe toți cetățenii germani cu pașaport, aflați temporar pe teritoriul român și surprinși de evenimentele de la 23 August 1944, ca: oameni de afa ceri, diplomați, turiști, reprezentanți de firme comerciale și indus triale ș.a.m.d. Sovieticii, cu de la ei putere, au arestat în Ardealul de nord pe toți sașii și i-au deportat direct, după cei i-au trecut prin tot felul de lagăre, în cotul Donului, la minele de cărbuni, cerând cu insistență ca autoritățile românești să-i predea și pe sașii și pe șvabii din Banat, din Ardealul neocupat și chiar din restul țării, so cotiți de origine germană, chiar dacă erau cetățeni români de multe sute de ani. Guvernul Sănătescu a protestat, a încercat să explice situația, numai că prevederile actului de armistițiu, în mod intențio nat ambiguu redactate, tocmai pentru a se crea confuzie și posibi-
Prizonier în propria țară
85
litatea interpretărilor, nu specificau cetățenia ci doar originea. Toate protestele au rămas fără ecou așa că, în decursul câtorva luni, ope rația a continuat după tipicul deportărilor sovietice; cei ridicați de la casele lor au fost transportați forțat în lagăre și apoi cu trenul în Ucraina, în bazinul Donului, la mine de cărbuni sau la construcții. Arestările s-au făcut după liste dinainte stabilite de primarii comu niști, împreună cu comuniștii locali, neevitându-se greșelile, de pil dă cazul în care doar numele era de rezonanță germană, cu scopul de a se confisca averile lor drept daune de război. Nu era de neglijat valoarea totală a acestor proprietăți care au devenit sovietice și pe care, ulterior, guvernul român le-a răscumpărat. Această deportare în masă a cetățenilor români de origine ger mană, în URSS, în 1944-1945, a fost o premieră absolută pentru România care nu cunoscuse în istoria ei asemenea strămutări forțate de populații. Practica de a dezrădăcina populații întregi dintr-o în treagă zonă și apoi de a le muta cu forța, la o mare distanță, într-un loc hotărât de autorități, era de mult folosită, fiind o tradiție ruseas că, încă de pe timpul lui Ivan cel Groaznic, premergătoare arestări lor în masă și deportărilor la care au fost supuse de către poliția lui Stalin popoarele din țările baltice, apoi polonezii, germanii de pe Volga, basarabenii și bucovinenii, tătarii din Crimeea și cecenii. Ea a fost continuată de aceeași poliție, de data aceasta a lui Brejnev, în 1949, când s-au deportat 200.000 de basarabeni și bucovineni, totalizându-se astfel o cifră de jumătate de milion de basarabeni deportați. în 1955, cei rămași în viață dintre deportații sași și șvabi au fost eliberați și lăsați să revină în patria pe care au indicat-o ei înșiși. Profitând de dezordinea și anarhia din evidențele sovietice, cei mai mulți au indicat ca patrie RFG, puțini revenind la căminele lor din România, unde îi aștepta acum aceeași viață mizerabilă ca și în URSS. Dar cei mai mulți au pierit în bazinul carbonifer al Donului din cauza condițiilor de viață, muncă și alimentare cărora li se adăuga lipsa asistenței medicale. Se estimează la 7000 numărul morților în Rusia. începând din toamna aceluiași an 1944 și pe durata anului 1945 s-a desfășurat o altă deportare în masă, aceea a așa-zișilor cetățeni sovietici, care în realitate erau români basarabeni și bucovineni, refugiați pe teritoriul român după ocupația sovietică a celor două pro-
86
AUREL SERGIU MARINESCU
vincii românești, în 1940 și 1944, și pe care autoritățile sovietice îi considerau a fi cetățeni sovietici. Dar nu numai atât; sovieticii considerau pe toți românii născuți în acele provincii românești, in diferent la ce dată, cetățeni sovietici. Scânteia Nr. 161 din 8 martie 1945 dă un comunicat al ministerului de justiție care arăta: Cine sunt socotiți în România cetățeni sovietici! în urma acestui comu nicat, apărut doar la două zile după ce sovieticii impuseseră guver nul Groza, românii basarabeni și bucovineni au început să fie vâ nați, denunțați, în special de primăriile satelor și orașelor în care se stabiliseră dar și de celelalte autorități și chiar de informatori — acest comunicat fiind de fapt un apel la denunț, care atenționa au toritățile civile să identifice pe răspunderea personală „cetățenii so vietici11 aflați în servicii, și să-i comunice, în 24 de ore, la Ministe rul de Justiție. Și această operație a fost condusă și supravegheată de Pantiușa și Bodnăraș, cu sprijinul autorităților civile. Astfel mii de persoane au fost expediate împotriva voinței lor în URSS. Articolul din Scânteia, din 22 septembrie 1944, de care am mai amintit, „Misiunea Noastră11, prin care se cerea distrugerea insti tuțiilor democratice, curățirea temeinică a armatei și a aparatului administrativ a fost semnalul și, imediat, în aceeași toamnă, sub pre textul „defascizării“ a început o campanie de înlocuire a structurilor administrative, la nivelul local și central, acțiune numită, așa cum am mai spus, „epurare11 și care a atins concomitent armata care a fost decimată la eșaloanele ei superioare și medii. Au fost atinse toate ramurile de activitate, toate conducerile asociațiilor neguver namentale — artiști, muzicieni, scriitori, barouri de avocați, orga nizații sportive, instituții de învățământ superior și de cultură. Aces te „epurări11 au continuat o vreme, după care s-au repetat la diverse intervale, în special în administrația de stat dar și în întreprinderile de tot felul. în armată „epurările11 masive, circa 10.000, au avut loc în 1945-1946 și mai puțin 1947, când aproape toți ofițerii vechi fuseseră deblocați, înlocuiți cu ofițeri din diviziile Tudor Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan, cât și cu ofițeri membri de partid sau propuși și verificați de partid, cu „origine sănătoasă11, fără pre gătire școlară, având ca „studii11 doar niște cursuri scurte militare de trei luni — până la un an, în țară sau în URSS. Armata, copiind modelul sovietic încă din 1945 avea DSPA (direcția superioară po
Prizonier în propria țară
87
litică a armatei) adică politruci (locțiitori politici) în unități, proveniți la început din cele două divizii Tudor Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan și în continuare școliți în țară pe aceleași criterii ca și ofițerii ceilalți, dar în cursuri mai scurte, de 2-6 luni. Aceste epurări au apărut și după 1948 sub diferite nume: comasare, reor ganizare, comprimare, urmărindu-se ca partidul comunist să-și pla seze oamenii de încredere în posturile cheie, indiferent de defici ențele lor profesionalo-intelectuale, de slaba lor pregătire și chiar dacă era vorba de o totală lipsă de pregătire profesională. Partidul avea nevoie doar de executanți devotați. Oamenii cu temeinică pre gătire profesională și bogată experiență, tehnicieni de înaltă clasă, datorită trecutului lor politic și neînregimentării lor în PCdR, dar mai ales datorită originii lor sociale, apreciată ca „nesănătoasă4* erau „epurați**, „comprimați** și nevoiți să accepte slujbe necalifi cate, prost remunerate, o altă formă a luptei de clasă. Sigur că toate răsturnările rapide din țară, în scopul transformării ei în colonie so vietică, nu ar fi fost posibile numai cu ultimatumul lui A.I. Vâșinski sau cu sprijinul Kremlinului și al diferitelor servicii din cadrul NKVD/INU/MGB, precum și al grupului de agenți sovietici ce constituiau PCdR. Și, de asemenea, n-ar fi putut fi făcute nici de masa de manevră compusă, în majoritate, de inconștienți și lichele manipulate, care după 23 August 1944 au creat o situație conflictuală (ca aceea de la uzinele Malaxa condusă de Gheorghe Apos tol), ce a dat posibilitatea ca sovieticii să intervină prin Vâșinski (coordonatorul pentru România al planurilor de acaparare a aceste ia) și Mareșalul R. Malinovski, generalul Vinogradov, ambasadorul Kaftaradze, ș.a.m.d. Dar baza amenințării cu forța a constituit-o prezența celui peste un milion și jumătate de soldați ai armatei so vietice, cantonați în România, după sfârșitul războiului până în 1958, când statul comunist român, temeinic consolidat, cu un PCdR bine înfipt la putere, a devenit o colonie sovietică. Cât au valorat declarațiile lui Molotov din 1944? E suficient să le reamintim și să le privim față în față cu adevărul realității: „După capitularea for țelor inamice, trupele sovietice vor fi retrase de pe teritoriul românesc“! Nu numai că aceste trupe au rămas în continuare timp de 14 ani, cantonate în România, dar ele au fost prezențe active în toate momentele de criză politică din perioada 1944-1947, ca factor
88
AUREL SERGIU MARINESCU
de presiune și intimidare. Astfel, în martie 1945, când Vâșinski a dat ultimatum Regelui, tancurile sovietice, armata sovietică și divi zia Tudor Vladimirescu, deja înconjuraseră Bucureștiul, Palatul Re gal și punctele strategice ale Capitalei. De asemenea, în momentele de mare tensiune din 1946, când se hotăra soarta țării, în perioada când se pregăteau alegerile și după aceea, armata sovietică a fost continuu prezentă ca factor psihologic de presiune, amenințare și intimidare și, nu de puține ori, soldații sovietici au fost implicați direct, numind autoritățile administrative (Bacău), au împrăștiat adunările electorale ale opoziției, organizate de PNȚ, PNL sau PSD, au pătruns în săli unde ele aveau loc și și-au descărcat auto matele în tavane, îngrozind participanții și întrerupând adunările. Ei și-au intensificat activitățile de timorare și amenințările în preaj ma și chiar în timpul așa-ziselor alegeri. Dar nu numai atât: poporul român a fost obligat de agenții sovietici impuși la conducerea țării să-și plătească proprii lui teroriști, adică armata sovietică, a cărei staționare pe teritoriul românesc a fost impusă fără aprobarea po porului român. Rămâne în sarcina istoricilor de mâine, dacă se vor mai găsi datele, să cerceteze câte miliarde de lei, în hrană, echipa ment și cazare, a plătit România pentru menținerea abuzivă a ar matei lui Stalin pe teritoriul ei, separat de cheltuielile de război, plata consilierilor sovietici și alte cheltuieli. Odată cu intrarea trupelor sovietice în România, au venit și unități ale poliției politice (NKVD/INU) care au acționat în cola borare cu Bodnăraș și oamenii lui și, uneori, fără colaborarea lor, fără să respecte suveranitatea și independența României. Astfel a fost acțiunea NK.VD în cazul doctorului Sava, medic legist la In stitutul Medico-Legal din București, care, la invitația autorităților germane a fost trimis de guvernul român și din partea Crucii Roșii să asiste la deshumările și cercetările ce s-au făcut la Katyn (Polo nia), în 1943, unde s-au descoperit gropile comune a 15.000 de cadavre — foști ofițeri ai armatei poloneze, luați de sovietici pri zonieri, fără luptă, când au ocupat partea răsăriteană a Poloniei în urma pactului Ribentropp-Molotov. Toate aceste victime fuseseră împușcate în cap de NKVD. Dr. Sava fusese martor la deshumări împreună cu o comisie internațională, ocazie cu care s-a demon strat, fără drept de tăgadă, că NKVD a fost autorul masacrului. De
Prizonier în propria țară
89
îndată ce a revenit la București, în septembrie 1944, NKVD a trimis o echipă să-l aresteze pe Dr. Sava, dar din fericire acesta nu se afla acasă. A doua încercare, soldându-se cu același eșec, li s-a ordonat românilor să-l aresteze. Un alt caz știut de mine s-a întâmplat în Oradea, unde unitățile speciale ale NKVD aparținând Armatei Roșii aflată în înaintare au arestat un comunist evreu ungur, Naghy Istvan, ilegalist notoriu, judecat în procesul de la Craiova din 1936, alături de Ana Pauker. în timpul ocupației maghiare a Ardealului de Nord, Naghy Istvan nu a executat dispozițiile transmise de la Moscova, prin trei curieri, în trei ocazii diferite, de a dezorganiza și desființa unitatea sindicală naționalist-horthystă din Ardealul ocupat, el fiind unul dintre conducători. O echipă NKVD, compusă din patru oameni, l-a arestat sechestrându-1 câteva luni și purtându-1 pe toată perioada înaintării spre vest, pentru a-1 ancheta. La sfârșitul anchetei a fost eliberat și trimis la Oradea, unde, până în 1948, a fost un director obscur la Loto, situație sub aspirațiile lui de ilega list de talie mare, având o bogată activitate de revoluționar, ce număra câteva decenii. După oficializarea Securității în 1948, do sarul său întocmit de NKVD a fost repus în atenția anchetatorilor și, drept urmare, Naghy Istvan a fost arestat și condamnat la 10 ani de închisoare pentru activitate împotriva clasei muncitoare (art. 183 CP) și expediat la Aiud să-și execute pedeapsa alături de cei pe care toată viața i-a considerat dușmanii clasei muncitoare și implicit ai lui personal. Alt caz: Gheorghe Vlăsceanu, dintr-o comună din județul Dâmbovița, a fost arestat în 1946 și expediat la sediul NKVD din Lublianka, Moscova. Vina lui a fost aceea că în calitate de telegrafist, prizonier de război într-un lagăr din Rusia, a fost racolat și trimis cu o echipă de spioni sabotori sovietici în România, în 1944, vara. în noaptea când a atins solul românesc, Vlăsceanu l-a împușcat pe șeful grupului, un basarabean, și s-a predat la pri mul post de jandarmi unde a dat imediat toate informațiile. Acestea sunt doar două din sutele de arestări operate de NKVD direct pe teritoriul românesc, efectuate fără concursul autorităților noastre, soldate cu persoane expediate în URSS pentru anchete, condamnări și executarea condamnărilor în gulagul sovietic. Astfel, sute de refugiați din Rusia, după revoluția din 1917, unii împinși forțat peste frontieră de sovietici, cât și sute de români basarabeni și bucovineni
90
AUREL SERGIU MARINESCU
care, în timpul războiului din 1941-1944, au lucrat pentru adminis trația românească, reinstalată în cele două provincii românești, cât și cei care au lucrat în Transnistria, pe vremea când s-a aflat sub administrație românească, au fost arestați de NKVD și expediați în gulagul sovietic prin Lublianka, Lefortovo, Butârki. Puțini s-au mai întors după 1955. Astfel, Xenia Balaș-Columb, care provenea dintr-o ilustră familie basarabeană, în timpul războiului a lucrat în redacția unui ziar românesc care apărea la Chișinău. înainte de 23 August s-a refugiat din nou la București de unde NKVD a arestat-o, a tri mis-o via Constanța, centru puternic NKVD, la Odesa, unde a fost anchetată și condamnată pentru colaborare cu inamicul. A fost trimisă în Gulag și a colindat zeci de lagăre până în 1955, când a fost eliberată și expulzată la București. în închisori se zvonea că și soția mareșalului Ion Antonescu, Maria Antonescu, fusese arestată de NKVD și de asemenea anchetată la Odesa, condamnată, umilită, fiind pusă să spele și să curețe W.C.-urile publice, după care fusese trimisă în țară unde a executat în continuare condamnarea și apoi, la expirare, a fost eliberată cu domiciliu forțat în comuna Lățești, în fosta clădire a ambasadei germane de pe Calea Victoriei, sovie ticii au folosit beciurile ca un arest al NKVD. Pe acolo au trecut sute de viitori deportați în URSS, precum dezertorii din armata roșie, sovieticii ce se stabiliseră ilegal în țările din Europa de Est, rușii refugiați în toiul evenimentelor din 1917 și stabiliți în Româ nia, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria. Pe acolo a trecut și fostul amiral al flotei țarului Nicolae I, Dl. Sablin, refugiat din 1922 în România, cetățean român, al cărui frate fusese și ultimul ambasador al țarului la Londra. Amiralul Sablin, trimis în URSS, a executat 11 ani în lagărele siberiene, revenind în România, în 1955, când a fost din nou condamnat de autoritățile românești. Este de menționat că toți acești „ruși albi" ce se stabiliseră în România, cât și în celelalte țări vecine cu Rusia sovietică, încă după 1917, nu au avut niciodată, în nici, un fel activități politice anti-sovietice.
O regie criminală și procesele ei de răsunet
După ce cadrul juridic a fost creat, prin decretele elaborate de Pătrășcanu și semnate de Groza, iar isteria și atmosfera de ură îm potriva „burgheziei pro-hitleriste, a fasciștilor și trădătorilor" a atins cote înalte, Pantiușa și Bodnăraș au dezlănțuit teroarea, pornind procesele de răsunet, procese cu provocatori infiltrați, declarații fanteziste, recunoașteri obținute în urma bătăilor nemiloase, martori mincinoși bine dresați, învinuiri inventate de imaginația bolnavă, stimulată de vodcă, a lui Pantiușa, transmise bestiilor de ancheta tori. Nu a trecut mult, doar câteva luni de la instalarea lui Groza și s-a desfășurat primul proces de acest fel, deschizând seria unui șir de procese cumplite, intens, și, bineînțeles politizate. Este vorba de așa-zisul proces al organizației T, după numele fabricat de anchetă „Tinerimea Română". Nu a fost_vorba de personalități provenite din foști guvernanți antonescieni sau politicieni pro-hitleriști, ci de un grup de studenți anonimi din cadrul facultății de Drept din Bu curești, în frunte cu studentul Remus Tețu. Nu a fost nici măcar un grup de rezistență armată, ci o echipă de tineri adunați în jurul re vistei „Academia", care manifestau o rezistențăă teoretică împotri va PCR, fiind acuzați de a fi înjghebat o organizație teroristă. în plus, ca să se plătească niște polițe vechi, încă din 1921, acestui grup de studenți i-a fost anexat un grup de vechi social-democrați, considerați indezirabili din pricina adversității lor față de comu niști: Flueraș Grigorovici, Măglașu, Jumanca, Rusu, Mirescu, Boghea. De reținut că tinerii studenți nu numai că nu-i cunoșteau dar nici măcar nu auziseră de acești vechi social-democrați. Sentințele au fost destul de ușoare pentru grupul social-democraților, de la o lună în sus, reprezentând mai mult un avertisment de cumințenie și supunere pentru restul social-democraților, în vreme ce toți cei treizeci și trei de studenți au primit câte șapte ani de închisoare, cu toate că la proces s-au dezvăluit torturile la care au fost supuși pen tru smulgerea declarațiilor incriminatorii de Nicolski și anchetato rul Bulz. A urmat apoi procesul „Sumanelor Negre", zis și al „ge neralilor" deoarece se aflau printre acuzați și câțiva generali, iar
92
AUREL SERGIU MARINESCU
șeful grupării era însuși generalul Aldea, unul dintre complotiștii împotriva lui Antonescu și colaborator al actului de la 23 August 1944, numit mai apoi ministru de interne în guvernul Sănătescu. Ei au fost arestați sub învinuirea născocită de imaginația perversă a lui Pantiușa precum că s-au aflat în munți, au terorizat populația, cu intenția de a organiza un război civil, urmărind în acest fel nu numai compromiterea guvernului Groza ci și crearea unui conflict URSS-SUA care ar fi condus implicit la al 3-lea război mondial! Organizația „Sumanelor Negre“ a fost în întregime creată de Pantiușa-Bodnăraș, prin infiltrarea în anturajul generalului Aldea a agenților provocatori Steanță, student la Academia Comercială și Paliacu. S-a procedat așa cum, mai târziu, se va proceda de mii și mii de ori,; inculpând în același lot fel de fel de persoane fără măcar să se cunoască între ele. în cazul pomenit, însuși Pantiușa i-a grupat, denumind organizația astfel, iar, în timpul anchetei, ca metode, s-au folosit schingiuirile de tot felul, bătăile la sânge, pentru ca cei an chetați să-și recunoască învinovățirile fanteziste. A urmat al doilea lot, „Graiul Sângelui", cu Gavrilă Olteanu și Ion Vulcănescu, și scenariul s-a desfășurat după același tipic. Tot în 1946, a avut loc ultimul capitol al unei dureroase drame. E vorba de lotul celor aduși de la Moscova. Acolo fuseseră expediați de Bodnăraș și anchetați încă de la 30 august 1944, mareșalul Ion Antonescu împreună cu guvernul său și alte persoane atașate lotului, ca M. Antonescu, ge neral Piky Vasiliu, general C. Pantazi, profesor Alexianu, Radu Lecca și Eugen Cristescu. Cu acte întocmite de acuzatorii sovietici, slugile comuniste ale Moscovei i-au judecat după modelul sovietic. Un tribunal al Poporului i-a judecat și i-a condamnat pe toți cei șapte la moarte, cu sentințele date, de fapt, în avans, de Kremlin, în realitate acest proces nu a fost numai al „criminalilor de război și al colaboraționiștilor". Scopul a fost eliminarea elementelor de mocratice considerate potrivnice instaurării comunismului în Ro mânia. în acest proces, catalogat al „marii trădări naționale" sau al „rușinii naționale" au fost implicați, pe lângă mareșalul Antonescu și cei șase anchetați la Moscova și alte optsprezece persoane (în total 24), nu numai toți membrii guvernului antonescian. Au făcut parte din acuzați și condamnați: Horia Sima (în absență), Titus Dragoș, general Gheorghe Dragoș, Ion Marinescu, Traian Brăileanu,
Prizonier în propria țară
93
general Dumitru Popescu, Constantin Petrovicescu, Constantin Dănulescu (în absență), Constantin Bușilă, Nicolae Mareș, Petre Tomescu, Vasile Dimitriuc (în absență), Mihail Sturza (în absență), Ion Protopopescu, Comeliu Georgescu (în absență), Constantin Papanace (în absență), V. lașinski (în absență). Pentru mareșalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Piky Vasiliu și profesor Alexianu, condamnarea a rămas definitivă și au fost executați la Jilava, în vestita Vale a Piersicilor, la 1 iunie 1946, ora 18. Nu li se cunosc mormintele, se vorbește că mai târziu, după execuție au fost arși la crematoriu. Celorlalți: general C. Pantazi, Radu Lecca și E.E. Cristescu li s-a comunicat comutarea pedepsei în muncă silnică pe via ță, abia în ultimele momente. Pe generalul Pantazi și pe Radu Lecca i-am văzut la Aiud, secția Zarea, între 1951-1953, unde au stat izo lați mulți ani. E.E. Cristescu, până la moartea sa, a fost în locuri speciale și în arestul MAI, fiind folosit de noua Securitate și de serviciile speciale sovietice pentru profesionalismul, competența și memoria sa. Restul au primit condamnări la mulți ani de închisoare. în 1945-1946, Bodnăraș și Ana Pauker au reușit să dea o mare lovitură „diplomatică" de anihilare a activităților anticomuniste ale membrilor mișcării legionare, prin cele două pacte încheiate la scurt interval. Din partea PCR, aflat în plin marș spre puterea totală, au semnat Bodnăraș, ca secretar general al guvernului Groza, și Ana Pauker. Din partea legionară au semnat doi comandanți legionari — conducători ai mișcării legionare din țară, parașutați din Germa nia în 1945: Nicolae Pătrașcu și Nestor Chioreanu, veniți în țară cu misiunea de a reorganiza mișcarea legionară, dar prinși de auto rități. Primul pact stipula că legionarii se angajează să nu acționeze în nici un fel împotriva guvernului, semnatarii din partea guvernu lui angajându-se să nu inițieze nici un fel de persecuții sau arestări care să-i implice pe legionari. Este de menționat faptul că, fie de frica persecuțiilor și arestării, fie ca urmare a principiului atracției extremelor, imediat după 1944 foarte mulți legionari trecuseră în tabăra comunistă, devenind membrii ai partidului comunist și acti vând ca atare, cu mult zel, în special în București, aflându-se printre ei și mulți muncitori ce aparținuseră faimosului corp legionar. Cei mai mulți au acceptat trecerea din oportunism și în urma avantaje lor primite. Dar trebuie spus că atunci când un grup de circa 200
94
AUREL SERGIU MARINESCU
de foști legionari, în frunte cu Horațiu Comăniciu au trecut la PNȚ și au fost acceptați, țărăniștii în frunte cu luliu Maniu au fost eti chetați drept fasciști, epitete de care n-au scăpat până la moarte. Circula în acele vremuri o butadă foarte populară: „Camarade nu fii trist, Garda merge înainte prin partidul comunist". Al doilea pact, semnat în primăvara lui 1946, demonstra clar schimbarea balanței de forță, înclinând net de acum în favoarea co muniștilor. Pactul semnat de aceleași persoane marca limpede as censiunea comunistă. Bodnăraș și Ana Pauker se angajau din nou să nu aresteze și să nu persecute legionarii cu condiția ca legionarii să se abțină de la orice acțiune dușmănoasă împotriva comuniștilor și, mai mult, să sprijine PCR în alegerile electorale ce urmau să aibe loc. Ambii comandanți legionari au acceptat condițiile și ei au respectat pactul. Dar o dată ce firavul PCR a devenit o forță poli tică, susținut fiind de INU/MGB/MVD și de armata sovietică, spri jinit de sutele de consilieri sovietici specialiști în toate metodele de sovietizare, pe măsură ce PCR și-a întărit propriile instituții de for ță, Securitatea, Miliția, DIA și armata comunizată, era de așteptat să dea lovitura de grație mișcării legionare. La 15 mai 1948, pactul comuniștilor cu legionarii a fost încălcat și s-a declanșat „vânătoa rea" aliatului folosit conjunctural. Un moment important al acelor ani îl constituie desigur mani festația de la 8 noiembrie 1945, când PNȚ și PNL au organizat o demonstrație pașnică de atașament față de M.S. Mihai I, Regele țării, cu ocazia zilei sale onomastice, de Arhanghelii Mihai și Gavril. La manifestație au luat parte spontan zeci de mii de tineri, elevi, studenți, funcționari și muncitori cărora li s-au alăturat o mulțime de oameni din toate categoriile sociale. Imediat ce, alături de dragostea față de rege, a apărut și exprimarea clară a tineretului ce nega dreptul PCR de a dispune de soarta țării, și-au făcut apariția camioanele unităților de șoc ale partidului ce au intrat în Piața Pa latului în plină viteză și, împreună cu camioanele poliției au strivit sub roți pe cei ce s-au aflat în calea lor. Detașamentele au folosit arme de foc iar din Ministerul de Interne s-a tras cu arme automate. Atât în Piața Palatului, unde avea loc demonstrația, cât și pe străzile adiacente au apărut morți și răniți. După ce această pașnică mani festație a fost sângeros îngenunchiată, au urmat arestări și măsuri
Prizonier în propria țară
95
polițienești împotriva participanților, socotiți ca provocatori și cle mente fasciste. Documentele acestui moment de jertfa inutilă nu au fost publicate, fiind considerate secrete și au rămas în arhivele Se curității. Comuniștii au făcut mare caz de cei unsprezece muncitori uciși, dar niciodată nu au divulgat numărul victimelor, iar la adu nările gigant organizate de PCR pentru acel doliu național (unspre zece victime) a început pregătirea campaniei de desființare a par tidelor istorice cu lozincile care cereau dizolvarea partidelor „fasciste" PNL și PNȚ. Organele dirijate de agenți ai Securității au întocmit liste cu elevii și studenții participant, după care au urmat eliminări din școli, arestări, judecări și condamnări, cât și privarea de libertate prin închiderea în lagăre, chiar fără judecată. Se aflase deja de existența lagărelor de la Caracal, Roșu, Slobozia, Plătărești, Popești-Leordeni, Ghencea, Miercurea Ciuc, Vaslui, Chimogi, Urziceni, unele mai vechi, altele mai nou-înființate, și care după im punerea guvernului Groza au devenit neîncăpătoare. Pentru a liniști oarecum populația cât și pentru străinătate, Teohari Georgescu a transmis un comunicat — greu de verificat la vremea aceea — sus ținând că lagărele au fost desființate și că, din totalul de 2400 de arestați, 1900 au fost puși în libertate, restul luând calea Tribuna lelor și implicit a închisorilor. în tot anul 1945 și în 1946, Siguranța, împrospătată de Pantiușa și Bodnăraș cu elemente noi despre care am mai pomenit, a declanșat teroarea, sub o formă evoluată a represiunii. Se descopereau nume roase organizații anticomuniste, în majoritate inventate, cu scopul de a împământeni teroarea și pentru a justifica valul arestărilor și condamnărilor ce au urmat. Scânteia Nr. 588 din 26 iulie 1946 a publicat „Comunicatul oficial al Ministerului de Interne asupra or ganizațiilor subversive teroriste capturate de Siguranța Statului". în comunicat aceste organizații subversive se mai numesc și teroriste, tocmai spre a se arăta gravitatea intențiilor organizatorilor. Numai viitorul va putea dezlega câte din ele au fost reale și câte inventate sau botezate de anchetatorii bine îndrumați de consilierii sovietici. Astfel sunt trecute: Graiul Sângelui, Haiducii lui Avram lancu, Grupul diversionist Elena Basarabeanu, Divizia Sumanelor Negre. Cât am fost prin închisori, eu însumi am auzit de zeci și zeci de organizații botezate de anchetatori și constituite din persoane ce nici
96
AUREL SERGIU MARINESCU
nu se cunoșteau sau erau doar prieteni: Vlad Țepeș I, Vlad Țepeș II, Valurile Dunării, Sarmisegetuza, Fiii Regelui Mihai, Gărzile lui Decebal, Straja țării și multe altele. Perioada 1945-1946 a fost mar cată de o stare generală apăsătoare de instabilitate și nesiguranță. Au avut loc nenumărate manifestări de stradă organizate cu parti ciparea a zeci și sute de mii de oameni, mai mult sau mai puțin violente, ce aduceau în prim plan, în general tot soiul de confruntări verbale denaturate în urma provocărilor întreprinse de agenții co muniști cu intenția de a-i depista pe adversarii politici. De exemplu pe străzile aglomerate ale Bucureștiului — Bulevardul Elisabeta, piața Brătianu, Bulevardul Brătianu, Bulevardul Sfântul Gheorghe — câțiva agenți începeau o discuție politică cu voce tare, în contra dictoriu, care degenera voit în ceartă, în care unii reprezentau punc tul de vedere al PCR iar ceilalți susțineau înfocați punctul de vedere al opoziției „reacționare" — PNȚ-Maniu sau PNL-Brătianu. Trecă torii auzind discuția, opriți din curiozitate, interveneau cu argumen te proprii, în majoritate susținând punctele de vedere ale partidelor din opoziție. Pe atunci nu se cunoștea că aceste provocări făceau parte din arsenalul sistemelor NKVD de sondaje publice și mai ales că se urmărea descoperirea „dușmanului de clasă". Discuțiile con tinuau, contrazicerile se întețeau, deveneau mai pătimașe, mai aprinse, pe măsură ce interveneau tot mai mulți trecători. Când al tercațiile erau în toi apăreau camioanele cu polițiști care îi încon jurau pe participant, îi arestau sub pretextul tulburării liniștei pu blice, urmând transportarea lor la Prefectura Capitalei unde, după o triere rapidă, erau separați în două grupuri: comuniști și „reacțio nari". Comuniștii și provocatorii erau imediat eliberați iar „reacțio narii" erau reținuți 2-3 zile, timp în care li se întocmeau dosare ce i-au însoțit toată viața. Cei mai înverșunați, înaintea alegerilor din noiembrie 1946, au fost expediați în lagărele din jurul capitalei și ținuți până după eveniment, fiind împiedicați în acest fel să voteze. Au existat cazuri când au fost reținuți în lagăre chiar trei luni fără nici o condamnare. înaintea alegerilor, provocările s-au intensificat pe măsură ce ele se apropiau. Tot în lagăre, fără judecată, au fost trimiși cei ce s-au ciocnit la uzinele Malaxa cu bătăușii veniți în frunte cu Gheorghe Apostol ca să le tulbure alegerile sindicale, sau cei ce au luat parte la orice fel de manifestare anticomunistă. în
Prizonier în propria țară
97
jurul alegerilor din 1946, închisoarea Gherla a fost umplută cu circa 7000 de arestați, fără condamnări, numai pentru a-i împiedica să voteze și pentru a înfricoșa populația. Cu același prilej fiecăruia i s-a întocmit un dosar care, după câțiva ani, o dată cu întemeierea oficială a Securității, în 1948, a fost reactualizat și, dacă titularii nu erau încă într-o închisoare, sub diferite pretexte au fost expediați în gulagul românesc. în privința membrilor partidelor de opoziție PNȚ și PNL, lucrurile au stat mai simplu. Nu a fost nevoie de pro vocări subtile. Cunoscuți pentru pozițiile lor în mediile în care ac tivaseră, în urma denunțurilor, a anonimelor și urmăririi activității lor de către comuniștii apăruți peste noapte, înaintea alegerilor din 1946, au fost arestați cu miile, depuși în închisori și lagăre. în felul acesta era izolați astfel în preajma alegerilor, sistem preluat de la vechea Siguranță care, pentru a preîntâmpina provocările comuniș tilor înaintea anumitor zile, ca 1 Mai sau a unor sărbători naționale, rețineau la Poliție pe indivizii cei mai turbulenți și anarhiști. Mul tora comuniștii le-au întocmit dosare, li s-au înscenat procese pen tru motive inventate, cele mai cunoscute învinuiri fiind sabotajul. Totul a avut în vedere instaurarea unui regim de teroare, folosit ca o armă psihologică dezarmantă, capabilă să mențină controlul și să transforme masele într-o turmă docilă, manipulată după cum o ce rcau interesele sovietice și ale conducătorilor pretinși autohtoni.
C 7 - Prizonier
Farsa electorală și decapitarea democrației
Stalin a hotărât, încă de la începutul anului 1944, ca toate țările din Europa de Est ocupate de armata sovietică să fie transformate, până în 1948, în țări comuniste. De aceea, în planificarea operațiilor de transformare a României, s-au fixat patru obiective principale, rezultate din planurile de sovietizare a României, întocmite cu mult înainte, și anume: 1. Guvern dominat de comuniști. 2. Alegeri pen tru un parlament dominat de comuniști. 3. Decapitarea partidelor de opoziție. 4. Desființarea monarhiei. Primul obiectiv fusese realizat prin impunerea guvernului con dus de Petru Groza, al doilea prin alegerile din noiembrie 1946, iar celelalte două obiective, decapitarea opoziției, prin desființarea PNȚ — vezi procesul Tămădău din vara 1947 și, ca un ultim act, desființarea monarhiei, la 30 decembrie 1947. în urma unor obligații decurgând din înțelegerile dintre țările învingătoare, SUA, Anglia și URSS, PCR a acceptat organizarea alegerilor din 19 noiembrie 1946. Cu câteva luni înainte, PCR a început pregătirile, guvernul Groza a emis câteva decrete de mare importanță. Prima lege, legea electorală, apărută în 15 iulie, exclu dea toți candidații care au luptat pe frontul de răsărit, iar votul era secret și direct garantat de ministrul de interne, adică de omul Mos covei, agentul INU Tcohari Georgescu. în plus primeau drept de vot femeile și militarii. A doua lege a avut aspect administrativ — crearea unei singure camere — Adunarea Națională și desființarea Senatului. Faptul a apărut inițial a fi de mică importanță; abia mai târziu s-a realizat cât de mare pericol prezenta pentru un stat co munist în formare existența unui Senat capabil să nu ratifice ale gerile, fiind o permanentă frână la construirea societății comuniste. Legea organizării alegerilor mai conținea o noutate; până la alege rile din noiembrie 1946, secțiile de votare erau conduse de o co misie de electori reprezentanți ai partidelor ce candidau și care aveau președinte un judecător de profesie ce garanta legalitatea și corectitudinea lor. însă prin legea din iulie 1946, președintele co misiei electorale nu mai era un magistrat care să garanteze cu au
Prizonier în propria țară
99
toritatea sa desfășurarea votării, ci o persoană selecționată de pe o listă întocmită de Ministerul Justiției, care era, cum știm, condus de Lucrețiu Pătrășcanu, agent sovietic din 1923, la dispoziția Krem linului. Niciodată, dar absolut niciodată, nu au fost jusțificate și nu vor putea fi justificate uriașele fonduri pe care PCR, constituit din Blo cul Partidelor Democrate, BPD, (împreună cu câteva grupulețe nu mite impropriu „partide", ca: Frontul Plugarilor al lui Groza, Par tidul Național Popular al lui Mitiță Constantinescu, Partidul Național Țărănesc, președinte Anton Alexandrescu, PSDR, formațiune dizi dentă a PSD și PNP, partidul format din Apărarea Patriotică, în ființat de A. Toma și Maurer) le-a cheltuit în uriașa campanie elec torală ce a precedat alegerile din 19 noiembrie 1946. Este imposibil de crezut că aceste fonduri gigantice au venit din casieria PCR. Partidul comunist și celelalte partide care gravitau în jurul lui, unele grupate în BPD, au candidat pe o listă comună și au avut ca semn electoral soarele, în timp ce PNL-Brătianu, PNȚ-Maniu și PSD-Titel Petrescu, partidele de opoziție aveau ca semn electoral ochiul. în loc de judecători, alegerile au fost supravegheate în marea majoritate a centrelor de peste 200.000 de electori formați în școlile partidului comunist. Pereții exteriori ai tuturor clădirilor de la sate și orașe, împreună cu toate gardurile, au fost cu adevărat acoperite de peste 6.600.000 de afișe și lozinci, 2.725.000 plancarde colorate, 8.600.000 de caricaturi, 28 milioane de manifeste la care trebuie adăugate cele 4.189.000 de broșuri propagandistice. PCR a instruit 6000 de propagandiști electorali speciali și a dispus de 3600 de case ale alegătorilor. La toate acestea se adaugă 800 de echipe de teatru, 397 de ansambluri artistice, 779 de coruri, 253 fanfare, 45 orchestre, 160 echipe de dans, 47 caravane cinematografice, toate făcând propagandă împotriva reacționarilor și fasciștilor din opo ziție. Nu trebuie uitate nici celelalte materiale propagandistice; 100 diapozitive, 500.000 insigne ale BPD, 280 fotovitrine cu realizările guvernului și 240 matrițe cu lozinca „Votați Soarele" pentru impri mare pe garduri și ziduri. Tot felul de ilegalități, falsuri, intimidări și presiuni au fost fo losite. La ele au luat parte echipe de șoc formate din gărzile patrio tice, apărarea patriotică, membrii de partid comunist, militari din
I(X)
AUREL SERGIU MARINESCU
diviziile comuniste Tudor Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan și chiar armata sovietică. în preajma alegerilor au fost arestați mii di- membrii PNL și PNȚ și altii considerați reacționari sau/și fas ciști, și astfel au fost împiedicați de a participa la votare. Mii de comuniști au votat la mai multe centre de votare, având asupra lor zeci de buletine de vot în alb. Sate întregi au fost oprite să voteze prin violență și tot felul de alte ilegalități precum distrugerea afi șelor electorale ale opoziției sau dizolvarea adunărilor electorale ce aveau loc. Și cu toate aceste samavolnicii, rezultatele alegerilor au fost net în favoarea opoziției, numai că numărătoarea voturilor a fost făcută sub comanda și supravegherea celor 200.000 de electori instruiți de partid și credincioși acestuia, care nu au făcut decât să inverseze rezultatele astfel încât cele 4.766.000 de voturi date opo ziției au fost anunțate ca fiind ale coaliției comuniștilor iar cele 1.204.760, ale lor, declarate ca fiind ale partidelor istorice; astfel comuniștii au „câștigat" alegerile cu-un procent de 79,86%, obți nând. astfel 378 de locuri în viitoarea Adunare Națională iar opo ziția numai 66, din totalul de 444 de locuri. La numai câteva zile după alegeri a fost dată o dispoziție ca buletinele de vot să fie arse, astfel ca nimeni, niciodată, să nu poată demonstra falsul acestei far se electorale, cea mai mare și mai grosolană din istoria frământată a României. Este demn de menționat că la numărătoarea voturilor, reprezentanții opoziției au fost terorizați, bătuți de echipele de șoc, interzicându-li-se în majoritatea centrelor de vot chiar accesul în secțiile de votare. Astfel s-au încheiat aceste alegeri „libere și de mocrate". în acest chip s-a îndeplinit cel de-al doilea obiectiv pro pus și imediat, Vâșinski și Fedicikin au decis să lovească decisiv în principala forță anticomunistă din România: PNȚ-Maniu, mai precis, începând cu această acțiune s-a pornit lichidarea opoziției. Trebuie amintit acum că celălalt mare partid istoric din opoziție, PNL-Brătianu, partid care își împletea istoria cu însăși istoria Ro mâniei moderne, după alegerile din toamna lui 1946, în urma hotă rârii conducerii și a președintelui Dinu Brătianu, a încetat să existe, s-a autodizolvat spre a evita jertfe inutile. Pantiușa a reușit să infiltreze un provocator special pregătit de el, pc basarabeanul C. Gafencu, prezentat ofițer de aviație care, îm preună cu un alt „colaborator" din familia binecunoscută de fruntași țărăniști Hațieganu, anume Dr. Vlad Hațieganu, au avut misiunea
Prizonier în propria țară
101
de a-i convinge pe unii conducători PNȚ să părăsească țara spre a conduce lupta anticomunistă din exterior. Această operațiune urma să se desfășoare cu un avion pilotat de însuși Gafencu care a câști gat încrederea și datorită numelui său, deși nu avea nici o legătură cu ilustrul diplomat G. Gafencu. Târziu, în noaptea zilei de 14 iulie 1947, câteva mașini s-au deplasat într-un punct lângă comuna Tămădău, județul Ialomița transportând un grup restrâns compus din Ion Mihalache, vicepreședintele PNȚ, împreună cu soția, Nicolae Penescu, secretar general, împreună cu soția, N. Carandino, di rector al ziarului Dreptatea, cu soția, Ilie Lazăr și încă câțiva, total 11 persoane. Locul ales era o poiană înconjurată de pădure. Când a început să șe facă lumină și conturul avionului s-a putut vedea, tot grupul a alergat spre el fără să observe că aparatul era un IAR39, avion de recunoaștere, cu două locuri, care fusese pus la dispo ziție și pilotat de comandantul unei unități de aviație, comandorul Chițu (și el avea să „aterizeze“ mai târziu la Aiud). Imediat ce gru pul a ajuns la avion, din pădurea ce înconjura poiana au apărut zeci de militari trăgând cu automatele în aer. Grupul a fost înconjurat și fotografiat lângă avion. Această tentativă de părăsire a țării pe cale ilegală, de fapt cale legală nu exista, neeliberându-se pașapoarte, a fost imediat considerată ca un act de trădare națională. PNȚ a fost denumit „mișcare subversivă" în care era desigur antrenat și luliu Maniu. Etichetat până atunci doar ca „reacționar" și „fascist", devenit, în urma acestei provocări și tentative eșuate, o „hidră cu o mie de capete", „viperă desfrânată", etc. O campanie de o violență fără precedent s-a declanșat, plină de ură și minciuni, campanie ca re a durat până la procesul din 29 octombrie 1947, arestarea lui luliu Maniu producându-se la 25 iulie 1947, la numai 9 zile de la cursa întinsă de Pantiușa. Procesul „trădării naționale", cum a fost numit, nu i-a adus pe banca acuzării doar pe cei ce încercaseră să părăsească regimul co munist; a fost un proces al conducerii PNȚ, ca și al întregului par tid. Judecați la Tribunalul Regiunii II Militară, inculpații au fost: luliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, Ilie Lazăr, Vasile Serdici dar și funcționari ai MAE precum Con stantin Vișoianu, Gheorghe Niculescu-Buzești, Alexandru Cretzianu, Grigore Gafencu, Vasile Rădulescu-Pogoneanu, Florin Roiu,
102
AUREL SERGIU MARINESCU
Camil Demetrescu, Emil Oprișan, E. Lăzărescu, I. Stârcea, col. Ște fan Stoica, It. col. Dumitru Stătescu, Radu Niculescu-Buzești, adică toți cei implicați într-un fel în actul de la 23 August 1944, din care o parte erau deja în străinătate. Acuzați ca trădători, dușmani ai poporului român, spioni anglo-americani, persoanele din grupul menționat au fost condamnate prin sentința din 10 noiembrie, după 12 zile de judecată, la grele pedepse de închisoare. începând cu data de 30 iulie 1947, PNȚ a fost scos în afara legii. Pantiușa care a regizat personal procesul „trădării naționale", a dispus și ridicarea imunității parlamentare a deputaților maniști, desființarea PNȚ îm preună cu organizațiile sale de tineret, femei, militară, ș.a., închi derea sediilor, preluarea arhivei, interzicerea pentru totdeauna a presei național-țărăniste. Liderii, cât și membrii mai importanți, șefii organizațiilor județene, orășenești și sătești au urmat soarta parti dului din care au făcut parte, umplând închisorile patriei sub dife rite acuzații înscenate. Cu toate că PNL-Brătianu se autodizolvase, atât conducerea cât și membrii lui au avut aceeași soartă, fiind stri viți de același aparat de represiune. Maniu va muri în închisoarea Sighet, într-o mizerie de nedescris, iar Ion Mihalache în cea din Râmnicu-Sărat, după ce, mai înainte, și-a pierdut vederea. în acele luni de sfârșit ale anului 1947, agentul sovietic Bodnăraș, care își avea sediul pe Bulevardul Ana Ipătescu, colț cu Grigore Alexandrescu, formase deja un grup puternic de asasini în ju rul său, buni executanți, nu mai prejos de cele mai sinistre figuri ale Gestapoului sau NKVD-ului, brute care luaseră parte la toate acțiunile inițiate de Pantiușa și de el. Acești călăi au fost recom pensați cu grade, funcții, decorații, avantaje materiale și financiare și tot felul de privilegii. începuse deja să se audă de Dulgheru (Dulgherber), Marin Jianu, Alex Nicolski (Boris Grunberg), Brânzaru, Enoiu, Ene, etc. Ei au fost schingiuitorii de început, mașini de bătut, anchetatori inventivi, criminali și sadici care și-au continuat carierele de călăi ajungând colonei și generali în MAI, mai apoi dirijând anchetele desfășurate după metodele lor. în toți acei ani de început, adjunctul ministrului de interne, Teohari Georgescu, a de venit Pantiușa, lucrând direct cu Dej și în strânsă legătură cu toți consilierii sovietici, ceea ce însemna că devenise de fapt un super șef al MAI, ordinele sale fiind date de multe ori chiar fără știrea
Prizonier în propria țară
103
ministrului Georgescu, pe care îl ignora. După modelul preluat de la MGB (NKVD) și autoritățile românești, dirijate de consilierii so vietici, comiteau abuzuri grosolane, care cu greu puteau fi acope rite. Existența noii poliții politice conduse de agentul sovietic Bodnăraș, avându-1 ca șef pe ministrul Teohari Georgescu, și el agent sovietic, dirijați și supravegheați de un al treilea agent sovie tic notoriu, Pantiușa, demonstra clar că atât Siguranța cât și SSI se aflau încă din 1945, întâi parțial și mai apoi total, sub controlul MGB, confirmându-se faptul că sovieticii controlau situația din Ro mânia, că aveau în mână pârghiile puterii și că mult dorita schim bare pe care o aștepta poporul român nu putea fi posibilă pentru mulți ani. Dimitri Georgievici Fedicikin, șeful directoratului infor mații externe INU, aflat la București între anii 1944-1947, a înde plinit funcția de șef al sutelor de consilieri sovietici din România. Născut în 1903, activase încă din 1930 în Balcani, timp în care acumulase o vastă experiență, având un mare număr de consilieri sub ordinele sale, numai la București, la Securitate existând circa 200 de MGB-iști. Era un individ dur, brutal, nedispus la „compromisuri“ dând ordine chiar și secretarului general, viitorul condu cător al țării, Gh. Gheorghiu-Dej. Fedicikin s-a sinucis în anul 1962. Nu se cunosc precis date exacte dar, după toate probabilitățile, în România, în cadrul MAI, au existat circa 2000 de consilieri so vietici MGB-INU pentru organele de represiune — Securitate, SSI, poliție — și este foarte posibil ca împreună cu cei din alte sfere de activitate să se fi atins cifra de 5000. Având funcția de consilieri MGB (MVD/NKVD/INU) pe teri toriul român, s-a format o rețea bine organizată, cu sedii regionale împărțite în subunități (districte), controlate de echipe operaționale care urmăreau și supravegheau toate sectoarele de activitate: parti dele politice în existența lor efemeră, sindicatele, liceele și facul tățile, bisericile, practic întreaga populație. în același timp, echipele operaționale ajutau implicit la consolidarea regimului impus prin perfecționarea aparatului represiv cu sfaturi, informații sau instruc țiuni. Același superconsilier Dimitri Georgievici Fedicikin avea drept nelimitat de control asupra Securității, a tuturor activităților ei, ca și peste instituția lui Bodnăraș, aflat în subordinea sa. între anii
104
AUREL SERGIU MARINESCU
1944 și 1947, Fedicikin a fost ca un vice-rege. în același timp, con dițiile sale de viață, asigurate de PCR, erau vilă la Snagov, două mașini cu doi șoferi. Ca și șeful Securității, avea medic personal. Ceilalți consilieri aveau avantaje și drepturi asemănătoare șefilor direcțiilor din minister sau celor regionale ale Securității. Cunos când viața de huzur pe care o duceau acești criminali de profesie, însărcinați cu misiunea de a impune și înrădăcina pretutindeni me todele și stilul lor de muncă, de a învăța, instrui și crea acel monstru-Securitatea, spre a subjuga poporul român, se naște dureroasa întrebare: Oare ce sume uriașe a mai plătit poporul român și acestor teroriști pe o perioadă de atâția amar de ani? Nu este oare trist și hilar în același timp să constați că, de fapt, poporul român și-a plătit singur și încă extrem de generos învățătorii în arta urii, teroarei și fricii, profesorii anchetelor barbare și profesorii schingiuirilor, călăi specializați în exterminările lente din închisori și lagăre? Dintre călăii ce s-au remarcat, școliți de Moscova, trebuie să semnalăm un element deosebit de dotat care și-a făcut apariția de la început în aparatul represiv, din primii ani ai formării structurilor comuniste ale poliției politice secrete, proces la care a contribuit într-un mod substanțial. El este cel care până la moarte a avut dublă cetățenie, sovietică și română, fiind agent NKVD, un prototip de scelerat, o bestie cu chip uman, numărul doi al MAI, care de la legalizarea oficială a Securității (1 septembrie 1948) și până în 1953 a funcționat ca subdirector al Direcției Generale a Securității poporului, ca apoi, până în 1961, 31 ianuarie, să fie recompensat ca Secretar General al Securității. La 46 de ani, printr-un HCM, a fost trecut în rezervă (31 ianuarie 1961) cu gradul de general loco tenent și dreptul de a purta în continuare uniforma, plus o pensie excepțională. Acesta a fost Alexandru Nicolski, pe numele său ade vărat Boris Grunberg, cel care timp de 17 ani și-a adus o imensă contribuție la diabolicul plan de lichidare fizică a tuturor celor ce s-au opus într-un fel comunismului sau au fost considerați dușmani potențiali. Născut la 2 iunie 1915, la Chișinău, fiu de morar, absolvent a 8 clase primare, a intrat în 1932 în UTC, an în care a fost de două ori arestat de Siguranță. După 1933, este calificat gravor și ucenic giuvaergiu. în 1937, este recrutat în armata română, în regimentul 2
Prizonier în propria țară
105
Transmisiuni și eliberat în 1940 cu gradul de caporal. După ocupa rea Basarabiei de către sovietici, în vara lui 1940, devine tehnician la centrala telefonică din Chișinău. Exact la 6 luni de la anexarea Basarabiei, GPU îl racolează printr-o direcție specială „Razvedeka“ cu care semnează angajamentul de înregimentare și loialitate față de serviciile sovietice. Este pregătit la Cernăuți ca agent INO/INU și în 180 de ore (circa 25 de zile) în tehnica spionajului extern. A fost trimis în misiune, în Moldova de Nord, cu numele fals de Vasile Ștefănescu. La 26 mai 1941, este însă arestat imediat de-a lungul graniței. Recunoscut pe loc ca având o identitate falsă, s-a declarat cetățean rus din Bucovina cu numele de Alex Sergheevici Nicolski, născut la Tiraspol, ajutat și de faptul că vorbea românește cu greșeli. De asemenea, a recunoscut imediat că a fost trimis în misiune de spionaj. Judecata a avut loc în ziua de 7 iulie 1941 și a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru spionaj. A exe cutat la Ploiești și la Aiud unde se aflau și alți spioni sovietici: Vladimir Gribici, Atanasie Șișman și Simion Zeigner. De acolo a fost eliberat la 24 August 1944, amnistiat și numit imediat ajutor de responsabil politic al organizației paramilitare a PCdR, iar după impunerea guvernului Groza (6 martie 1945) a devenit șeful cor pului de detectivi din Direcția Generală a Poliției. Protejat și reco mandat de NKVD/INU, de Vasile Luca și de Pantiușa, a fost numit la 1 septembrie 1946 inspector general al poliției și apoi, la 17 apri lie 1947, infiltrat ca inspector general al Siguranței Statului și, cum am mai arătat, o dată ce înființarea oficială a Securității Poporului (1 septembrie 1948) este numit subdirector al direcției generale a Securității (în războiul din Spania din 1936 a existat un alt A. Ni colski, care nu este una și aceeași persoană cu călăul din MAI). Alex Nicolski a fost acela care în colaborare cu consilierii so vietici a pregătit în detaliu toate înscenările, toate acțiunile de opri mare ale opozanților anticomuniști. El a semnat zeci de mii de mandate de arestare, ca director adjunct al Securității lui Dej și a dat ordin de executare a acestora; a asistat și condus sute de an chete bestiale în beciurile MAI și ale securităților centrale, când a dispus să se folosească tot arsenalul de presiuni psihice, de schin giuiri și bătăi sălbatice. El a fost inițiatorul regimului de exterminare din închisorile pentru deținuții politici și tot el a fost unul din crea-
106
AUREL SERGIU MARINESCU
torii principali ai celebrei reeducări, începută în 1948, la Suceava și continuată apoi la Pitești, mina de plumb Cavnic, la Gherla și Poarta Albă. Mii de morți sunt „opera" acestui criminal, devenit „creierul", „geniul", „eminența cenușie" a poliției politice a parti dului comunist român. Securitatea l-a răsplătit înaintându-1 la grad de general, în perioada în care Pantiușa, care și-a românizat numele în Gheorghe Pintilie, a deținut funcția de adjunct. Nicolski a avut o importantă contribuție la lichidarea protectorului său de început, agentul sovietic Vasile Luca, cât și la trecerea în neființă a agen tului sovietic Lucrețiu Pătrășcanu, căci Nicolski s-a implicat în toa te răfuielile murdare de găști din conducerea partidului, fiind un personaj de care se temea chiar și Dej care știind ce important agent al Kremlinului este, îi știa de frică. A murit la 17 aprilie 1992, pen sionar, fără a răspunde pentru faptele sale în fața justiției, protejat de conducerea neo-comunistă actuală a României, de președintele Ion Iliescu. Conform planurilor Moscovei, pe care comuniștii români le aplicau cu sârguință și precizie se consumaseră deja trei obiective: impunerea guvernului Groza, alegerile parlamentare din noiembrie 1946 și zdrobirea opoziției interne, toate obiectivele realizate cu succes deplin. Urma cea de-a patra lovitură, și ultima, abolirea mo narhiei. înainte de a trece la actul decisiv al acestui punct ultim, Pan tiușa cu oamenii lui au reușit să elimine din viața politică româ nească PNL-Tătărăscu care fusese necesar doar până după semna rea păcii de la Paris (1947) spre a induce în eroare Apusul. Devenită inutilă, conducerea partidului burghez a luat drumul închisorilor, în frunte cu Gheorghe Tătărăscu, Alexandru Alexandrini, Vântu, Radu Roșculeț, ș.a. în 1953 am avut ocazia să-1 văd pe conu Puiu Ale xandrini în chip de planton, ștergând de praf balustradele etajului trei ale celularului mare din Aiud. Au fost 1400 de arestați; bine înțeles, șefii condamnați ca spioni occidentali. Un act, în aparență fără importanță, a avut loc la 24 decembrie 1947, când Emil Bodnăraș a fost numit ministru al apărării națio nale, mișcare de fapt abilă și decisivă căci sovieticii puneau stăpâ nire în totalitate pe armată, garantând la nevoie reușita acțiunii pusă la cale pentru 30 decembrie 1947, adică izgonirea Regelui și abo-
Prizonier în propria țară
107
lirca monarhiei. Complotul acesta, bine organizat dinainte și care conținea toate detaliile abdicării, se afla într-un document secret al partidului comunist intitulat „Planul de măsuri în vederea abolirii monarhiei și proclamării RPR“. S-a scris mult despre acest act. în timp ce armata sovietică și unitățile Tudor Vladitnirescu înconju raseră Bucureștiul și Palatul iar firele telefonice de la Palat au fost tăiate, Groza și Dej au forțat pe M.S. Regele Mihai I să abdice la 30 decembrie 1947. După câteva zile a fost nevoit să părăsească țara. Pantiușa a cerut imediat agentului sovietic Dej să retragă cetă țenia română a M.S. Regelui Mihai I și, profitând de situație, a adăugat alte 34 de persoane pe listă, colaboratori sau nu ai Casei Regale cu scopul principal de a li se confisca proprietățile și bunu rile sub pretextul că sunt expatriați, vechi agenți ai diferitelor ser vicii de spionaj din Apus și că se aflau în Occident pentru „defăimarea țării". Printre ei se numărau Pamfil Șeicaru, V.V. Brătianu, gene ralul Nicolae Rădescu, Constantin Vișoianu, Grigore Gafencu, Bâzu Cantacuzino, Grigore Niculescu-Buzești. Au urmat confiscarea averilor Casei Regale și toată gama de acțiuni de „demonarhizare" și propagandă anti-monarhică și prorepublicană, care continuă ne obosit cu efecte ce se văd încă. Hotărârea M.S. Regelui Mihai I și a Reginei Mame a fost imediat comunicată la Moscova telefonic, cât și în scris, de către agentul Pantiușa care și-a asumat izgonirea monarhului ca pe o mare victorie personală. Din 1948, după alungarea M.S. Regelui, încep să se înscrie cele mai negre pagini, cele mai condamnabile crime din istoria Româ niei. De la abolirea monarhiei, din acel moment crucial, partidul comunist cu sprijinul Moscovei și sub indicațiile consilierilor so vietici, cu ajutorul propriului său instrument de guvernare, de acum maturizat și experimentat, și-a consolidat definitiv poziția de con ducător unic și absolut al României, lipsit de orice fel de opoziție organizată.
Alungarea Regelui. încoronarea noului „rege" secret al poliției sovietice: Pantiușa
Anul 1948 poate fi considerat anul în care Pantiușa a fost în coronat rege al poliției sovietice în România. în februarie 1948, cu numele schimbat în românescul Gh. Pintilie, a fost cooptat în CC al PCR iar soția sa, Ana Toma (Grosman), devenită secretară a Anei Pauker, a ocupat un post important în cadrul MAE. Ana Toma a fost și ea agentă sovietică INU, membră a PCR încă din 1930. Toată viața ei căsătoriile i-au fost dictate de interesele partidului, ea îndeplinindu-și mai puțin rolul de soție cât de supraveghetoare atentă a soțului său, raportând totul serviciului de care aparținea cât și conducerii superioare a PCR. Primul ei soț a fost Sorin Toma, vechi comunist de care s-a despărțit după un exil în URSS, apoi a fost soția lui Constantin Pârvulescu, în 1942, după ce acesta s-a întors din războiul din Spania. în 1944 a înființat Apărarea Patrio tică, organizație paravan a PCR. în 1946 a primit misiunea de a se căsători cu Pantiușa spre a-1 supraveghea continuu, ca nu cumva să facă vreo indiscreție, cunoscut fiind că Pantiușa era un bețiv ordinar și INU trebuia să știe fiecare pas al său. în același timp, Ana Toma, fiind o mare admiratoare a lui Dej, l-a ascultat când a sfătuit-o și el să se căsătorească cu Pantiușa, urmând a-1 informa în taină și pe el despre mișcările și părerile lui Pantiușa. Pentru acest devotament, dar mai ales pentru serviciile ei, Dej a răsplătit-o cu funcția de mi nistru adjunct la Comerțul Exterior, înălțând-o apoi la rang de mi nistru plin. Pantiușa a continuat să aibe o ascensiune rapidă, îndeplinindu-și misiunile de adjunct al ministrului de interne Drăghici și apoi de șef al Miliției, în 1960. Odată cu orientarea național-comunistă a lui Dej și, mai târziu, a lui Ceaușescu, Pantiușa a fost pensionat și supravegheat atent de Securitatea pe care el însuși o crease și per fecționase, supraveghere ce nu a încetat până la moarte, ba chiar i s-a supravegheat și înmormântarea. Cel de al doilea părinte al Securității și al Serviciilor de Spionaj, SS1, devenite DIA, Emil Bodnăraș a ajuns ministrul Apărării Na ționale, care după abolirea monarhiei, s-a denumit al Forțelor
Prizonier în propria țară
109
Armate și au fost complet politizate. El însă, în cadrul secției mi litare a CC al PCR a supravegheat și dirijat din umbră activitatea MAI, coordonându-i acțiunile. Prima mare lovitură de șoc a forțelor opresive, combinate și dirijate de Minister, lovitură minuțios pre gătită din timp și executată cu precizie în noapte — în stil sovietic — a fost anihilarea și distrugerea mișcării legionare din interior, când au fost arestați toți membrii cunoscuți și simpatizanții suspecți. Simultan, în toată țara, la 15 mai 1948 și în alte câteva nopți, au fost arestate între 15.000 și 20.000 de persoane și, bineînțeles, toți arestații au luat calea închisorilor. Seria proceselor de răsunet ce a urmat unui nou val de teroare a continuat fără întrerupere. Pen tru pregătirea psihologică a maselor în vederea naționalizărilor ce au urmat la 11 iunie 1948, sabotajul a devenit cuvântul la modă și mii de oameni au fost arestați sub învinuirea unei astfel de acțiuni; la țară, moșierii încă rămași cu proprietăți sub 50 ha, „chiaburii11, fruntași ai satelor și chiar și țăranii săraci și mijlocași pentru neachitarea cotelor de cereale impuse; la orașe patronii din industrie, fabrici, ateliere. Pantiușa ordona mereu arestări; astfel la 24 mai au fost condamnați șase industriași, în frunte cu Radu Xenopol și A. Dumitriu, sub acuzația de a-și fi sabotat producția propriilor lor mi ne carbonifere, bineînțeles în conspirație comună cu banda de spio ni și sabotori PNȚ. Tot în acel timp, Pantiușa a dispus personal arestarea proprietarilor și conducătorilor care mai erau în țară, ai celor mai importante și mai mari unități industriale, i-a grupat într-o organizație subversivă de sabotaj și spionaj de care ei nu aveau măcar cunoștință și i-a condamnat în procesul de răsunet, denumit Reșița-Auschnitt (proprietarul fugit în 1946 în străinătate), ingine rul Manciu — director general la Reșița care din delegația comer cială ce a purtat tratative la Moscova a ajuns direct la Aiud, ingi nerul S. Gheolu, inginerul N. Malaxa, proprietarul uzinelor cu același nume (fugit și el în 1946) și alții. în procesul lor, Titel Pe trescu, șeful PSDI, din martor al apărării a fost metamorfozat în acuzat și condamnat împreună cu ceilalți. Imediat, a urmat un alt proces intens mediatizat, acela de sabotaj al fraților Herdan, pro prietari de mori și de fabrici de pâine în București, acuzați spre a se da o justificare pentru lipsa produselor de panificație de pe piață, în realitate grânele și cerealele luând drumul URSS în cantități ma
110
AUREL SERGIU MARINESCU
sive, ba chiar și ajutorul american din 1946-1947, primit în urma secetei din Moldova luând același drum spre Uniunea Sovietică. Toate aceste procese, zise de sabotaj, sute și mii, toate aceste farse juridice erau făcute spre a explica, pe de-o parte, necesitatea actului de naționalizare, făcut la 11 iunie 1948, un act de furt banditesc la scară națională, dar mai ales spre a se justifica lipsa alimentelor și a combustibilului, petrolului, lemnelor, cărbunelui, bunuri cărate în cantități uriașe, zi și noapte, spre URSS. Un jaf de proporții inima ginabile care era motivat ca reprezentând obligațiile de plată a da toriilor de război, căci prin convenția de armistițiu România era obligată la plata a 300 milioane dolari drept reparații de război, astfel: 50% în petrol, 30% vapoare, locomotive, materiale industri ale, 20% în mărfuri. Sovieticii au mai pretins în plus 100.000 vagoane cereale, 260.000 capete vite, 5500 vagoane zahăr, 250 tractoare. Există opinii și studii care susțin că România a plătit în primii doi ani mai mult de 4-6 ori în plus fără să intre în aceste cifre ceea ce s-a plătit pentru întreținerea Armatei Roșii și ceea ce au rechizițio nat sovieticii. Procesele-spectacol au continuat, demonstrând de fiecare dată imaginația bogată a Moscovei, a sutelor de consilieri ai săi aflați în România, a agenților sovietici Pantiușa, Bodnăraș, Nicolsky și alții. Tot în 1948 a urmat un alt mare proces politic de răsunet și publicitate, a unui grup de 12 acuzați din Banat, primul grup de partizani înarmați care au acționat în munții Banatului, în frunte cu colonelul Uță, avocatul Spiru Blănaru, ofițerul P. Domășneanu, Au rel Vemescu — arestați prin trădare, judecați, condamnați la moarte și executați. Acuzația ce li s-a adus a fost de a se fi constituit într-o grupare teroristă și de sabotaj cu scopul de a organiza rebeliuni armate și asasinate politice, ei fiind cu toții „dușmani de clasă", inspirați de Europa Liberă spre a destabiliza regimul și finanțați de PNȚ. Până la naționalizarea industriei, în iunie ’48, toți patronii erau supravegheați și acuzați de sabotaj pentru cel mai minor pro dus distrus sau degradat. Pentru recalcularea prețului de cost, pen tru neplata fiscului în termen, pentru a ține pasul cu producția ce rută, dar nemărind investițiile, pentru faliment, patronii au fost considerați sabotori economici și au înfundat pușcăriile — a fi pro prietar de întreprindere devenind un blestem.
Prizonier în propria țară
111
Prin decretul 221/30 de la 30 august 1948 s-a legalizat oficial Securitatea care a înlocuit Siguranța, operațiune ce fusese de fapt comisă cu ani în urmă, primind numele de Direcția Generală a Se curității Poporului (DGSP). Cu două săptămâni înainte, la 15 au gust, general locotenent Gheorghe Pintilie, adică Pantiușa, fusese numit oficial directorul Securității și avea doi adjuncți: Alex Nicolski (Boris Grunberg), general maior și Vladimir Mazuru, zis Bul gara, ucrainean, și el agent INU. Din acel moment Securitatea mi litarizată a preluat complet controlul asupra vieții, libertății și proprietăților tuturor cetățenilor țării. Așa se explică de ce asupra României s-a așternut teroarea în stare acută și cronică. Un proces, căruia i s-a făcut o intensă publicitate în 1948, a fost acela al Mișcării Naționale de Rezistență, condusă de ing. Pop, ing. Bujora, amiral Horia Măcelara, din lot făcând parte Gh. Mânu, Nistor Chioreanu, Nicolae Petrașcu, ultimii trei, fruntași legionari. Dat fiind orientarea politică a acuzaților așa de diferită, cât și profesiunile lor, nu se poate ști nici acum cât a fost adevărat și cât ținea de imaginația lui Pantiușa. începând din anul 1948, arestările ating asociații de tot felul și multe familii au deja membrii arestați. Dis pariția unui prieten, coleg de serviciu, vecin înseamnă un avertis ment pentru mediul în care a viețuit sau cu care a avut contact cel dispărut fără urme. în cadrai acestei operațiuni de desființare a ori cărei forme a opoziției izolate, mii și mii de oameni dispăreau în noapte, ridicați de la casele lor, accentuându-se perioada teroarei absolute în care vinovăția arestaților era dinainte stabilită. Suspi ciunea se face din ce în ce mai mult simțită și turnătoria este con siderată tot mai mult garanția succesului și avantajelor materiale. Starea de suspiciune față de fiecare ia proporții cumplite — prie teni, familie, colegi — și deîndată ce un om este arestat se naște bănuiala că el a fost denunțat, poate de cel mai bun prieten, poate de un coleg de serviciu, poate chiar de un membra de familie sau de un vecin, socotit până atunci de încredere. Uneori, se strecoară scurte informații despre închisori fioroase ca Uranus, Jilava, Rahovei, Gherla sau Aiud, unde deținuții sunt cu miile. în general, de teamă, oamenii nu prea comentează informații de acest fel. Este ușor să fi denunțat ca „agent al capitalismului41, „element dușmă nos", „dușman de clasă" și, cu cât taci mai mult, cu atât este mai
112
AUREL SERGIU MARINESCU
bine căci până și bancurile cu caracter politic este periculos să le spui, după cum auzindu-le ai alternativa să le denunți sau să fi ares tat ca „tăinui tor". Anchetele Securității, despre care începe să se afle câte puțin, decurg după metode complet străine; se pleacă de la premiza că arestatul este vinovat; anchetatorul nu mai are obli gația de a proba în timpul anchetei vinovăția celui arestat, activi tatea sa se rezumă la a obține prin toate mijloacele barbare recu noașterea acuzațiilor, mergând până la a-1 împinge pe vinovat să-și născocească singur vinovăția. Din 1948, șirul arestărilor curge neîntrerupt, îngroșând teroarea și spaima, la care se adaugă foamea generalizată tot mai mult, pe măsura trecerii timpului; constrângerile au devenit un fenomen ge neral și cotidian, epurările nu s-au terminat căci legea 217 din 1945 este mereu completată cu noi ordine de îndepărtare din serviciu a celor ce au legături cu cercurile reacționare, a celor care au luat atitudine antidemocratică, a celor care au întreprins acțiuni în slujba intereselor străine, ș.a.m.d. Important de acum nu este faptul că ci neva a colaborat cu fasciștii, mai important este dacă el colaborează cu comuniștii. Pe scară largă, discriminarea se practică între cei cu origine sănătoasă (muncitori, țărani săraci, mici funcționari) și cei cu origine nesănătoasă (burghezia satelor și a orașelor, moșieri, înalți funcționari ai statului, armata regală, ș.a.). Cei din a doua categorie n-au drept să muncească, fiii lor n-au dreptul să studieze în instituțiile superioare de învățământ, nici măcar să presteze ser viciul militar, în consecință nu au drept nici la cartele de alimente și îmbrăcăminte. Arestările se întețesc cu scopul principal de a teroriza țara. Ori ce cetățean cu un rol politic sau nu, intelectual sau nu, dacă Secu ritatea consideră că ar putea avea înclinații „dușmănoase" este ori când pe punctul de a fi arestat dacă nu a trecut de partea regimului comunist sau dacă a devenit indezirabil după ce a slujit acest regim, care se poate folosi de oameni pe care tot el să-i elimine, recurgând la orice fel de înscenare și mergând până la crimă, fără nici un scrupul. Noaptea, la fel ca în localitățile sovietice, dubele parcurg ulițele și străzile sporind frica de îndată ce se lăsa întunericul, ca nu cumva să sune cineva la ușă, căci acei indivizi „ridică" la orice oră târzie în beznă, nu se cunoaște motivul și de ce și-au ales vie-
Prizonier în propria țară
113
lima, se știe doar că cei ,,luați“ sunt considerați dușmani ai popo rului despre care familiile, colegii, prietenii, vecinii nu vor mai afla nimic pentru un număr lung de ani. Cu ocazia oficializării Securității (1948), Ministerul de Interne a fost reorganizat și rebotezat Ministerul Afacerilor Interne, tot mo del sovietic, avându-1 în frunte, ca ministru de Interne, pe agentul 1NU, Teohari Georgescu. în urma acestei reorganizări, MAI devine un gigant, fără să existe termeni de comparație cu ceea ce a fost în trecut sau ar fi existat în istoria modernă și contemporană a Euro pei, exceptând URSS. Astfel: 1. Comandamentul trupelor de grăni ceri, adică controlul militar al întregii frontiere de stat, a trecut de la MFA la MAI; 2. S-au creat unități militare de pompieri consti tuite într-un comandament în cadrul MAI; 3. Direcția Generală a Penitenciarelor a trecut de la Ministerul de Justiție la MAI, și-a schimbat titulatura în Direcția Generală a Penitenciarelor, Lagărelor și coloniilor de Muncă, însemnând practic controlul Securității asu pra deținuților politici, iar direcția a fost militarizată. Afară de Di recția Generală a Securității Poporului, s-a creat o direcție a tru pelor de Securitate, la 7 februarie 1949, care era formată din batalioane de intervenție, unități ce asigurau paza exterioară a în chisorilor, lagărelor și coloniilor de muncă, unități de pază pentru demnitari, unități de pază a unor obiective speciale, etc. La 23 fe bruarie 1949 a apărut Direcția Generală a Miliției, care aparținea tot de MAI și care a înlocuit Poliția și Jandarmeria, sub conducerea generalului de origine rusă, Pavel Cristescu, și care Miliție a fost „dotată" și ea cu consilieri sovietici în secțiile și direcțiile ei im portante ca: direcția miliției economice, direcția miliției portuare (paza porturilor și a instalațiilor portuare), direcția miliției feroviare (paza gărilor, trenurilor, instalațiilor din gări), ș.a. în 1948 au apărut două legi, aparent nesemnificative, dar de o foarte mare importanță pentru Securitate și pentru statul comunist român, pentru dictatura polițienească de tip leninist ce se instaura. Legea controlului populației care obliga fiecare cetățean român de la vârsta de 14 ani să posede buletin de populație (carnet de iden titate), eliberat de Miliția de care aparținea — serviciul evidența populației, un fel de pașaport intern, stil sovietic, pe care trebuia să-l ai întotdeauna asupra ta. Cu fotografie și toate detaliile stării 8 - Prizonier
114
AUREL SERGIU MARINESCU
civile, adresă și semnalmente, ajuta personalul MAI la o rapidă identificare. Mai mult, din seria și numărul BP se puteau deduce și alte informații cifrate, pentru cei inițiați, cum ar fi de exemplu dacă posesorul a fost deținut politic sau de drept comun, ș.a. A doua lege era aceea a cărții de imobil. Fiecare clădire locuită poseda un „registru" dat în grija unui locatar sau aflat la administratorul imo bilelor mai mari care îl avea „la zi" cu toate datele locatarilor, cu evidența lor, ceea ce permitea organelor represive ale MAI să cu noască rapid și exact domiciliul fiecărui cetățean al țării. Orice nou sosit sau orice plecare definitivă era operată în cartea de imobil, data precum și locul și adresa plecării sau sosirii în 24 de ore și de asemenea, oaspeții cu o ședere mai mare de cinci zile. Amenzi im portante se dădeau pentru nerespectarea acestei legi care devenise prin aplicarea dispozițiilor ei așa de folositoare aparatului MAI. De la Miliția locală — circa de miliție — fiecare milițian avea în su praveghere un sector, de aici numele de „sectorist", el trebuind să cunoască pe fiecare locatar și ce se întâmpla în zona lui. Un alt milițian de la evidența populației verifica periodic exactitatea cărții de imobil. Bucureștiul și marile orașe au fost declarate „închise" și afară de cei ce locuiau în ele, nimeni nu se putea instala decât cu aprobări speciale. Personalul MAI, MFA, activiștii de partid, trans ferurile speciale în interes de serviciu, căsătoriile erau singurele ex cepții, în rest accesul la aceste orașe declarate închise era aproape imposilbil. Agentul sovietic Pantiușa, devenit între timp generalul Gh. Pintilie, a declanșat o teroare nemaicunoscută până atunci în toată țara, având drept de viață și de moarte. Tot ce s-a făcut în continuare a fost din inițiativa sa, la ordinele Kremlinului, cărora le-a venit mereu în întâmpinare folosindu-se de imaginația sa bolnăvicioasă și sadică. începând din 1948 au urmat procese după procese politice de sabotaj, spionaj, implicând mii de ființe nevinovate sub acuza de reacționari și fasciști. Procesele au fost înscenate și regizate cu ajutorul bogatei experiențe a „tehnicienilor crimei", consilierii so vietici. Procese „spectacol" urmau unor anchete sălbatice ce au de pășit orice imaginație și care semănau doar cu cele din Uniunea Sovietică a anilor 1935-1939, avându-1 ca procuror șef pe Vâșinski. Toate aceste caricaturi ale justiției urmăreau mai multe scopuri, pe
Prizonier în propria țară
115
lângă generalizarea stării de frică și amplificarea teroarei: acuzau opoziția spre a o lichida total, erau acuzate țările lumii libere „capitalist-imperialiste" și serviciile lor speciale de amestec în treburile interne ale micii noastre „țărișoare în drum spre democrație și iu bitoare de pace“, se justifica, prin pretinsele sabotaje, dezastrul eco nomic al țării, rezultat al jafului masiv, sistematic și nemilos, exe cutat de sovietici în complicitate cu agenții lor de origine sau originari români camuflați în PCR. Cu tot acest zgomot, în toți acei ani, Securitatea nu a descoperit nici un caz de sabotaj sau spionaj adevărat. Chiar și cei parașutați cu diferite misiuni, de obicei legio nari, între 1950 și 1955, au fost capturați în momentul atingerii so lului. Așteptați la locul respectiv de Batalionul de intervenție, in formați prin trădările făcute de chiar cei ce organizaseră aceste acțiuni în străinătate. în rest, nici un spion real capitalist, numai „dușmani ai României" „fabricați" de anchetatorii Securității prin cele mai barbare metode de anchetă, cu sprijinul consilierilor so vietici. Era suficientă aprobarea semnată de agentul sovietic Pantiușa ca Securitatea să comită orice ilegalitate, nedreptate, samavolnicie, arestare, deportare, anchetare nelimitată în timp și cu orice metode de anchetă, confiscarea bunurilor mobile și imobile, executarea cu sau fără sentință a oricărui „bandit, tâlhar, contrarevoluționar". La fel ca Pantiușa, cei doi adjuncți ai săi puteau și ei să dispună dis creționar arestări, trimiteri în lagăr sau închisori, anchete. în primii 3 ani ai existenței sale, 1948-1951, Securitatea a declanșat „teroa rea roșie", maxima teroare de înfricoșare a populației, care în Rusia l-a ajutat pe Lenin să-și consolideze de la început puterea, așa cum Djerzinski a spus: „teroarea este singura cale de a înspăimânta dușmanul" și ca urmare CEKA/GPU a omorât milioane de oameni, atunci, la apariția statului sovietic. Proporțional cu populația româ nească, Securitatea a făcut aceleași victime în primii ani ai exis tenței sale. Teroarea roșie a fost lecția aplicată la începutul fiecărei poliții secrete politice, în oricare țară în care se construia comunis mul din „lagărul socialist" de mai târziu. în România se crede că în perioada cea mai intensă a terorii roșii, până în 1952, au murit în jur de 80.000 de deținuți politici, în închisori, anchete și depor tări, ceea ce a făcut ca misiunea lui Pantiușa să fie considerată în-
116
AUREL SERGIU MARINESCU
deplinită, conform cu dispozițiile personale ale lui Stalin; de neu tralizare a opoziției din țară, misiune pe care Pantiușa a înțeles-o și a explicat-o fără echivoc, aceea de „a extermina opoziția bur gheză". Principalele partide politice din opoziție, PNȚ și PNL, au fost lichidate, căci până în 1952 toți membrii acestora au ajuns în în chisori și lagăre sub diferite învinuiri, recunoscute în urma aplicării în anchete a celor mai sălbatice metode. A urmat la rând Partidul Socialist Democrat Independent (PSDI) condus de Constantin Titel Petrescu care și el, precum PNȚ-Maniu, a fost victima represiunii Securității. Lui Titel Petrescu, condamnat la opt ani de temniță grea, i-au urmat în închisoare, Ia Aiud, toată conducerea partidului: P.P. Stănescu, Adrian Dimitriu, prof. C. Motaș, Adrian Stămbuleanu, Duiliu Vinogradovski, etc, precum și conducătorii socialiști titeliști (de la Titel Petrescu) ai centrelor muncitorești Reșița și Hu nedoara: Traian Cercega, Iosif Mustețiu, Gh. Homașca. Vechii socialiști ce s-au opus încă din 1920 comunismului au murit fie la Aiud, precum I. Fluieraș, sau la Jilava, precum Jumanca. Regimul comunist sovietic, ateu și antireligios, a pornit o cam panie agresivă de luptă contra bisericii catolice care, contrar atitu dinii bisericii ortodoxe, refuzase colaborarea cu comunismul, su bordonarea, chiar și în țările cu largă populație catolică: Polonia, țările Baltice, Ceho-Slovacia, Ungaria, țări devenite colonii sovie tice. Stalin a pornit atacul și a transmis ordinul agentului său Pan tiușa, care a dictat legea de desființare a bisericii unite greco-catolice, care a apărut la 1 decembrie 1948, lege prin care toate bunurile și proprietățile au fost trecute în patrimoniul Bisericii ortodoxe ro mâne, iar preoții greco-catolici, care au refuzat trecerea la biserica ortodoxă, au fost arestați. Din totalul de 1800 de preoți uniți, au fost astfel arestați 1400. în continuare, în scurt timp, personalul nunțiaturii papale din București în frunte cu nunțiul apostolic, în total 11 reprezentanți ai Vaticanului, printre care doi episcopi, au fost arestați pentru spionaj în favoarea Vaticanului și anglo-americanilor. Procesul a avut loc abia peste trei ani, în 1951 și s-a intitulat: Procesul unui grup de spioni, trădători și complotiști în slujba Vaticanului și a centrului de spionaj italian. Fiecare a fost condamnat la pedepse de peste
Prizonier în propria țară
117
douăzeci de ani, nunțiatura închisă și condamnații trimiși direct la Aiud, în camera 51a secției a doua disponibili (bătrâni și inapți la muncă). Uzina Securității lucra continuu zi și noapte. Arestații, considerați în primul rând „dușmani de clasă" sau „dușmani ai orânduirii" nou instalate se aflau pe liste întocmite de autoritățile locale administrative (primării) și politice (organizațiile de partid, tineret și sindicale), apărate în plus de noile instituții, Securitatea și Miliția. Aceste „liste negre" se compuneau din caracterizări, in formații și denunțuri despre foștii membri, încă nearestați, ai foste lor partide de opoziție, PNL-Brătianu, PNȚ-Maniu, PSDI-Titel Petrescu, legionarii șț simpatizanții lor, membrii fostelor organizații sociale, guvernamentale, foști membrii ai altor partide existente în tre cele două războaie mondiale, funcționarii din vechiul aparat ad ministrativ din ministere, foști ofițeri din armata regală, adică toți aceia pe care vătafii Moscovei deciseseră că trebuie să-i lichideze. Aceste liste centralizate erau aprobate automat prin semnătura șefu lui direcției centrale de Securitate care avea misiunea de a lichida partidul, organizația sau grupul respectiv. Cu propunerea sa de arestare și cu un „da" scris de Pantiușa, se trecea la arestările în noapte, când jeepuri de proveniență americană, reformate, dube cu inscripții nevinovate de „Flori", „Pâine", „Carne", sau mașini mici, „ridicau" și transportau cu ochelari speciali, prin care nu se vedea nimic, arestații spre locuri necunoscute ca Uranus, Interne, Rahova, Malmaison, în București, și la sediile județene, raionale și regionale ale Securităților, pentru anchete cu condamnări date deja din mo mentul arestării. După masiva arestare a legionarilor de la 15 mai 1948, nu peste multe zile a urmat o primă serie de circa 2500 de țărăniști-maniști și liberali-brătieniști, circa 3000 foști ofițeri ai armatei regale, epu rați în perioada 1945-1946. Deodată relațiile cu Iugoslavia lui Tito s-au înrăutățit și apoi s-au rupt și mii de persoane au văzut în aceas ta oportunitatea de a scăpa de binefacerile comunismului. Regimul a stopat eliberarea pașapoartelor așa că în România, devenită o ma re închisoare, singura posibilitate a rămas părăsirea ei în mod ilegal cu toate riscurile ce decurg dintr-o astfel de acțiune. La frontiera de uscat cu Ungaria și Iugoslavia existau călăuze care pentru bani mulți înlesneau trecerea frontierei, posibilitate din ce în ce mai ris-
118
AUREL SERGIU MARINESCU
cântă datorită concentrării de puternice forțe grănicerești. Cei prinși în țările vecine au fost arestați, anchetați de UDB sau AVH, predați autorităților grănicerești române care îi tratau ca pe niște criminali. La sud este frontiera cu Iugoslavia și, chiar dacă ai traversat Dunărea înot, nu ești scăpat de UDB (Securitatea lui Tito). în fie care zi alți și alți fugari sunt prinși și condamnați sever, formând o categorie nouă de deținuți politici, numită „frontieriști". Securi tatea a mai confecționat și organizații subversive din membrii unor secte religioase mai puțin cunoscute în țară, Penticostali, Martorii lui lehova, adventiștii de ziua a șaptea, care refuzau instrucția mi litară sau sărbătoreau ca zi de odihnă Sâmbăta în loc de Duminică și cărora li s-au aplicat severe condamnări. Ascultătorii posturilor de radio străine, în special „Europa liberă", au avut aceeași soartă și la fel cei ce transmiteau cele auzite la emisiunile „Europei libere", cei denunțați ca posesori de arme, cei denunțați pentru fapte săvâr șite pe frontul de răsărit, ș.a. Mulți au căzut victime în urma dis cuțiilor avute, provocate de agenți specializați în acest sens și tri miși la anumite persoane tocmai pentru a le afla părerile, ceea ce era metoda Ohranei țariste preluată de NKVD și apoi de Securitate, în 1949 au urmat o serie de procese de spionaj, intentate persona lului românesc ce lucra la ambasadele occidentale în care era an trenat și câte un străin de la ambasadă cu intenția de a fi expulzat. Astfel, în 1949, oficiul de informații SUA, aflat în supravegherea Securității, a fost târât în trei procese politice în care peste treizeci de funcționari români au fost condamnați, în noiembrie-decembrie, la pedepse pentru spionaj iar zece au fost executați. Oficiul a fost închis în primăvara lui 1950 și alte sute de vizitatori români ai aces tui oficiu au fost arestați. Aceeași formulă s-a aplicat oficiului și clubului cultural englez din Piața Rosetti numărul 2, ambasadelor franceză, italiană, elvețiană, turcă, ș.a. Apoi cetățenii țărilor capita liste ce locuiau și lucrau în diferite domenii în România de zeci de ani au fost obligați să părăsească țara.
Noaptea Sfântului Bartolomeu în istoria deportărilor din România
în 1949, în noaptea de 3 martie, într-o acțiune de intimidare a dușmanului de clasă și de deposedare de bunuri, noua Securitate, zisă românească, a dat primul examen major din seria deportărilor masive, arestând și deportând 100.000 de familii, adică 280.000 de persoane. Familii întregi au fost „ridicate" de la domiciliul lor în noapte, deposedate de absolut întreaga avere mobilă și imobilă (fără nici o despăgubire ulterioară), dislocate de la căminele lor și transportate la o depărtare de minimum 200 km de fostul domiciliu și apoi lăsate pe câmp sau pe maidanele și gropile din mahalalele anumitor orașe și târguri. Majoritatea acestor victime a fost formată din moșieri deposedați de restul de 50 ha, cât le fusese lăsat în 1946, cât și din fruntașii gospodari ai satelor, botezați insultător “chiaburi", proprietari sub 50 ha teren, având tractoare, utilaje agri cole, mori, batoze de treierat, pensionari ce deținuseră funcții ad ministrative mai importante, foștii membrii PNL, PNȚ, rămași încă nearestați, foști comercianți, foști ofițeri epurați din armata regală și care, împreună cu familiile lor, au fost simultan „ridicați" de pe întreg teritoriul țării la ora 0 și trimiși fără nici o hotărâre judecăto rească în domiciliu obligatoriu. Această idee a MGB/INU a fost transmisă la 3 februarie 1949 prin „specialistul în problemele ro mânești", agentul INU, Vâșinski. Au știut de această masivă de portare numai Dej, Ana Pauker și V. Luca. Operațiunea a fost exe cutată sub supravegherea și dirijarea agenților Pantiușa și Bodnăraș. Cu ocazia vizitei sale din 3 februarie 1949, Vâșinski i-a felicitat pe Dej, Luca și Pauker pentru efectuarea operațiunii de curățire a ora șelor de „burghezia românească", dar i-a criticat pentru că ei au neglijat mediul sătesc unde activează încă elemente reacționare, dușmanii promonarhiști, ostili regimului, iar în anumite zone de munte au apărut partizanii anticomuniști. în continuare Vâșinski le-a explicat celor trei agenți sovietici ceea ce de fapt și ei știau, că în URSS astfel de acțiuni de „dislocări" au fost folosite cu rezultate foarte bune, le-a dat unele îndrumări și a terminat sugerându-le că,
120
AUREL SERGIU MARINESCU
deoarece România nu are o Siberie ca URSS, viitorii deportați să fie transportați în Bărăgan, Delta Dunării sau eventual să-i expe dieze în URSS. Bodnăraș aflat acum oficial în funcția de ministru al forțelor armate a ordonat Marelui Stat Major să ajute MAI (pe care în ca drul CC al PCR îl supraveghea și dirija), întocmind, în stil militar, planul secret al acestei deportări masive, plan care a fost permanent supravegheat și dirijat de Bodnăraș, numindu-se „operațiunea de rutină". Din timp, ministerele și întreprinderile au primit ordin ca să pună la dispoziția MAI mijloacele lor de transport, camioane, autobuze, turisme, ambulanțe, pentru trei zile. De asemenea, le re venea obligația să le asigure carburanții necesari, rezervorul plin și un butoi de rezervă în plus. în același timp, stațiile principale CFR, prin aceleași ordine secrete și stricte, erau obligate să aibe 40-60 de vagoane formate din una-două garnituri gata pregătite în aștep tarea noilor dispoziții. La 2 martie 1949, detașamentele de execuție au fost prezente la prefecturile și milițiile județene. Compuse în majoritate din securiști și ceva membri de partid, au primit plicuri sigilate conținând listele cu familiile ce urmau a fi „ridicate", cât și mijloacele de transport ce le sunt repartizate pentru operație. După primirea plicurilor sigilate, detașamentele, cu turismele puse la dispoziție, s-au deplasat fără întârziere la primăriile comunelor, târgurilor și orășelelor mici și mari pentru a pregăti acolo executa rea planului. în același timp, securiștii cu camioane și autobuze se deplasau și ei spre locurile destinate prin ordin dar cu specificarea că acolo trebuiau să ajungă pe întuneric, în noapte. Această ope rațiune de teroare a fost minuțios pregătită, așa că exact la ora 0, în 3 martie 1949, când plicurile sigilate au fost deschise, locuințele nefericitelor victime (zeci de mii, pe întregul țării) au fost practic asaltate de membrii detașamentelor de execuție specială, cărora li s-au adăugat activiștii de partid și miliția din localitatea respectivă, totul petrecându-se cu intrări forțate, uși și ferestre sparte, răcnete și strigăte în noapte. Odată intrați în locuința vizată, prima acțiune a fost identificarea și ridicarea buletinelor de identitate și a obiec telor de valoare, pentru care în unele locuri s-au dat bonuri sau recipise. Mai recent, cercetătorii au găsit cazuri când pentru biju terii și obiecte prețioase ridicate s-au eliberat bonuri din carnete ce
Prizonier în propria țară
121
au aparținut unui magazin de încălțăminte din Târgu Mureș sau unui magazin alimentar din Craiova, fără a fi în două exemplare și fără a conține descrierea obiectelor confiscate, fără semnături des cifrabile, fără ștampile, fără valoarea obiectului respectiv, totul fă cut intenționat. S-a acordat p oră pentru ca membrii familiilor să se îmbrace și fiecare să-și ia un rând de schimburi, apoi, îmbarcați în camioane sub pază, au fost transportați imediat la reședințele de județ. în locuințele lor au rămas activiștii de partid și comuniștii locali spre a inventaria bunurile mobile și imobile din spațiile res pective. Astfel, în decurs de o oră, au fost deposedați de tot ce le-a apar ținut. Chiar modul în care s-au făcut acele numite inventare de către acei comuniști, drojdia și gunoiul satelor și orașelor, total sau par țial analfabeți, unii sub influența alcolului, este subiect de cercetări istorice și sociologice. Mulți din ei au furat sau au împărțit între ei bunurile ce trebuiau inventariate. în unele cazuri, parte din mobilier a fost repartizat unor instituții sau întreprinderi de stat; documente și scrisori cu caracter istoric sau politic au fost expediate la insti tutul de istorie al PCR sau la arhiva PCR, cărți de valoare bibliofilă și alte valori au fost expediate la București, unde au zăcut în trei depozite improvizate în locuri neadecvate și de unde unele au fost furate, din lipsă de pază iar multe altele s-au degradat până la un început de modestă triere și inventariere, în 1958. De exemplu, cu nosc personal cazul familiilor de moșieri din Zimnicea Teleorman, al bătrânei doamne F. Capră și al fiilor ei, inginerii Titi și Paul Iliescu. Ei au fost ridicați (trei femei, doi bărbați și doi copii mi nori), lăsând cele două uriașe gospodării pline cu mobilă și cu cele necesare gospodăriei. Din toată acea avere, două șifoniere au de venit dulapuri de arhivă la Primărie iar câteva cearceafuri, fețe de masă și prosoape au fost vândute într-o licitație publică în piață, pentru „neplata taxelor". Una din clădiri a devenit sediul raionului proaspăt înființat, dar niciodată nu s-a aflat ce s-a întâmplat cu mo bila fină, covoarele persane, candelabrele, tablourile și multe alte obiecte de artă ce au aparținut acelor doi domni Iliescu, ambii in gineri, cu studii în Germania. Nimeni, niciodată, n-a cercetat vola tilizarea bunurilor de valoare, mai mică sau mai mare, petrecută în acest jaf național. Camioanele încărcate cu bătrâni, bărbați și femei,
122
AUREL SERGIU MARINESCU
copii, handicapați, bolnavi, femei gravide, de toate vârstele, toți în starea de „șoc“ de după ridicarea în noapte au parcat în jurul se diilor Miliției și al clădirilor indicate pentru trierea victimelor, blo când străzile acelor orașe, ca Rm. Sărat, Tg. Mureș, Craiova, Curtea de Argeș, Câmpulung, Buzău, Slatina, Alexandria, Pitești. Perso nalul de miliție a fost insuficient față de numărul mare de deportați, astfel că operațiunea de triere s-a prelungit și, până la închiderea formalităților, victimele au fost băgate în magazii și grajduri, în ca se părăsite, bordeie de pământ, corturi. La toată această dramă s-a adăugat starea vremii, care din nefericire, circa o săptămână, a fost grea, cu ninsori abundente și foarte friguroasă; în plus, autoritățile nu au distribuit nici un fel de mâncare și au interzis populației lo cale să le dea hrană sau apă. în asemenea condiții, numai în primele două săptămâni au murit mii de copii și bătrâni și au avut loc tot felul de drame umane; femei gravide au născut prematur, localnici care au dăruit totuși alimente sau au ajutat într-un fel pe acei dez moșteniți ai soartei au fost arestați, ș.a. Drama lor a continuat; cu Biroul populației ștampilat DO (domiciliu obligatoriu), fără a avea voie de a părăsi localitatea, au fost transportați la locul indicat. Desigur, nu puteau fi angajați decât la munci inferioare, neca lificate. De exemplu, bătrâna doamnă Capră și cele două nurori ale sale, foști moșieri în Zimnicea, au primit DO* la Curtea de Argeș, unde au lucrat la o cantină, spălând vase și curățind zarzavat, spre a-i putea întreține pe cei doi copii mici, un bărbat invalid și altul bolnav. Sesizând metoda de distrugere și din milă creștinească, po pulația locală le oferea alimente cu riscul arestării lor, dar în felul acesta i-au ajutat pe unii dintre deportați să supraviețuiască. Cu toa te acestea, au pierit foarte mulți de foame și frig, fiind lipsiți de asistență medicală sau curmându-și viața din disperare. Din cerce tările făcute după 1989, s-a constatat astfel că numai la Craiova s-au spânzurat doisprezece. De semnalat este și faptul că mulți oa meni din locurile de baștină au trimis prin poștă pachete cu alimente celor deportați, din respect și milă creștină; alții duceau ei personal alimente, numai că Securitatea veghea permanent și, în cazurile de pistate, au urmat anchete, avertizări, dosare și chiar arestări. DeDO, domiciliu obligatoriu.
Prizonier în propria țară
123
portații nu aveau voie să părăsească localitatea; în caz de nerespectarc erau arestați și condamnați cinci ani, iar după 1955, când s-au ridicat restricțiile și domiciliul obligatoriu, nu au mai avut dreptul de a se întoarce la locurile natale. Pentru cei ce nu dețin informații legate de politica deportărilor și a strămutărilor de populații ce face parte din arsenalul terorii totalitarismului comunist, trebuie spus că asemenea deportări au fost frecvente în Rusia și apoi în Uniunea Sovietică, unde populații întregi au fost strămutate de poliția poli tică. Așa cum am arătat în altă parte, practica deportărilor în masă având o tradiție rusească, este evident de unde a apărut ideea de portărilor interne în România, acțiuni niciodată petrecute în trecut. Tot în 1949, din cauza zecilor de mii de arestați politici, cât și a miilor de persoane ce făceau parte din acea categorie semi-politică, numită atunci a „sabotorilor", s-au înființat coloniile de mun că, în zone puțin sau deloc populate, ca partea de est a Bărăganului, Insula Mare a Brăilei și câteva insule din jur, canalul Dunăre-Marea Neagră și zone din Delta Dunării, la vărsarea în Marea Neagră. în aceste locuri au fost trimiși să muncească, la început zeci de mii de „sabotori", apoi deținuții politici, în condiții de muncă supra omenești și în condiții de viață subumane și exterminatoare. Acolo urma să se realizeze ceea ce, mai târziu, Ana Pauker, Dej, Fazekas au declarat cu fanatismul și cinismul unor „ideologi" criminali: „acest canal Dunăre-Marea Neagră este mormântul burgheziei ro mânești". Și această premieră a coloniilor de muncă forțate era o copie exactă a ceea ce se petrecuse, în URSS, încă din 1922-1924, începând cu canalul de la Marea Albă și continuând apoi cu sute și mii de lagăre de acest fel, răspândite de la Vorkuta, mine de cărbuni la 70 de grade de cercul polar, în toată Siberia și Rusia europeană, până la Karaganda, la frontiera chineză. înainte de comunism, nu a existat muncă forțată în lagărele și închisorile din România; deținuții, în total 2800 în 1939, nu erau obligați să muncească, numai cei ce doreau puteau munci, în mici ateliere, în cadrul închisorilor și își valorificau produsele, veniturile ce le aparțineau putând în acest fel să le amelioreze condițiile de viață. Excepție o făceau criminalii, condamnați la muncă silnică și care munceau obligatoriu în minele de sare, practică întreruptă încă din timpul celui de-al doilea război mondial. Din multe rațiuni, în
124
AUREL SERGIU MARINESCU
special aceea economică, închisorile, ca locuri de detenție, încărca te până la refuz, au devenit un rezervor de forță de muncă gratuită și regimul comunist a exploatat imediat situația. Munca devenind forțată și obligatorie, cu cheltuieli de întreținere minime, pe lângă marile penitenciare Aiud, Gherla, Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Jilava, acolo unde au existat mici ateliere s-au transformat în mari fabrici; unde nu a fost cu putință, ca în cazul Jilavei, s-a creat o uriașa ciupercărie. La Aiud s-a dezvoltat o fabrică de metalurgie și produse de tâmplărie, la Gherla o modernă fabrică de mobilă, ca și la Mărgineni, la Miercurea Ciuc se lucra mobilă și cherestea. A început să prindă contur gulagul românesc, cu o rețea de 26 peni tenciare, cu locuri de execuție și implicit de muncă, 10 lagăre, 30 colonii de muncă, 22 localități de domiciliu obligatoriu nou-înființate. Deținuții politici, bărbați și femei, „sabotorii" munceau la di gurile de apărare în Bărăganul de răsărit, în Insula Mare a Brăilei, la recoltatul stufului în deltă, la canalul Dunăre-Marea Neagră, în minele de plumb neproductive mai înainte dar redeschise, de la Cavnic, Baia Sprie și Valea Nistrului din Maramureș, la marile șan tiere de construcții de la Onești, la hidrocentrala Bicaz, Săvinești și Borzești, la minele de uraniu de la Ciudanovița și Băița, la con strucția stadionului și casei de cultură din Constanța. De asemenea deținuții și deportații erau folosiți la munci agricole în fermele MAI și în multe alte zeci de locuri. Gulagul românesc, copie a celui so vietic, s-a extins în ani, s-a perfecționat în așa fel încât la unitățile existente s-au adăugat zeci de mici lagăre provizorii, pe lângă ma rile șantiere. Așezați în cele 22 de sate înființate de ei, deținuții din Banat, în 1952, au devenit și ei o bază ieftină de muncă calificată pentru gospodăriile de stat din jurul lor. Direcția generală a penitenciare lor, coloniilor și lagărelor de muncă MAI, a devenit o sursă însem nată de forțe de muncă gratuită și în condiții refuzate de oamenii liberi, ce pot fi omologate cu niște condiții de sclavaj modem. Peste ani, în contractele încheiate între MAI și diferiți beneficiari ca MFA, Ministerul Agriculturii, etc., munca deținuților era plătită conform nivelelor practicate pentru oamenii liberi, numai că DGPLC extră gea cheltuielile cu plata personalului de pază, hrana și cheltuielile de cazare și întreținere, încât deținutului îi rămânea o sumă ridicolă,
Prizonier în propria țară
125
un pretext, au fost dezarmați, apoi îmbarcați în camioane, fără, । li se spună direcția și depuși, în final, la închisoarea din Timișoai.i. cu acte încheiate de ofițerii CI ai unităților respective, sub acuii e de tăinuire sau complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei îmbinată cu înaltă trădare. Cel fugit era condamnat în lipsă la muncă silnică pe viață sau moarte, complicii primind condamnări mire 4-10 ani, deși nu știau absolut nimic, căci niciodată cel ce intenționa să treacă la sârbi nu-și destăinuise intențiile. Un simplu denunț era suficient ca militarul grănicer să fie aresi.it și condamnat pentru „intenția" de a trece frontiera în Iugoslavia. Această arestare era cea mai simplă formalitate; odată arestatul a juns la închisoarea militară Timișoara, procurorul militar de ser viciu semna mandatul de arestare și cu dosarul întocmit de ofițerul ('I al unității, procurorul îl înainta Tribunalului care, în procedură de urgență, în câteva zile, îl judeca, și imediat se pronunța și sen ii nța, în procese ce durau maximum o jumătate de oră. In cazul în care militarul fusese anchetat de Securitate era depus direct la în chisoare. în ziua în care am fost judecat, pe 25 septembrie 1951, la Tribunalul Militar Timișoara s-au judecat numai militari, circa cincizeci de grăniceri. Judecata mergea pe „bandă rulantă", cel mult jumătate de oră pentru fiecare caz cu militari. La terminarea pro cesului tuturor inculpaților, erau toți arestați și depuși în peniten ciarul vecin, legat printr-un coridor de clădirea Tribunalului. Li se citeau condamnările, după o oră, de către un grefier. Nu-mi amin tesc să fi existat vreun recurs care, în orice caz, rămânea doar o formă juridică îndeplinită, de vreme ce niciodată nu a existat vreun recurs acceptat, urmat de o nouă judecare.
„Soldat Marinescu, ai călcat cu stângul!" Calendarul privării de libertate. Două zile în care mi s-au furat ani din viață
Arestarea mea a fost asemănătoare cu cea a grănicerilor pome niți mai sus, drept urmare a faptului că trimisesem o scrisoare ma mei, care fusese cenzurată de ofițerul CI, un țigan sergent major devenit în două luni locotenent major. în secret mi-a întocmit do sarul de arestare, acțiune de care nu știam nimic. Scrisoarea con ținea fraza că „voi pleca în manevră" și la întoarcere o voi anunța să vină să mă vadă (împlinindu-i-se dorința de a mă vedea după un an). De asemenea afirmam că instrucția militară poate fi făcută în 6 luni, restul de un an și jumătate fiind timp pierdut degeaba iar despre condițiile de viață în armată spuneam că sunt proaste. Uni tatea din care făceam parte, 02662, Batalionul 53 Transmisiuni avea sediul la Timișoara dar, din primăvara lui 1951, se mutase într-o pădure, nu departe de localitatea Șag, aflată la circa 80 km de fron tiera cu Tito, împreună cu multe unități ale Corpului 2 armată. în vara aceluiași an situația era încordată, pe frontieră apăreau zilnic incidente datorită isteriei propagandei duse de ambele părți. Pe 10 septembrie 1951, dimineața, comandantul unității, căpitan Burghelea m-a chemat și mi-a ordonat să plec la cazarmă, la sediul unității din Timișoara, să-l ajut în contabilitate pe plutonierul de la serviciul aprovizionare. După ce am predat arma și echipamentul militar ce-1 aveam în primire, m-am îmbarcat în camionul unității care făcea zilnic curse între unitatea dizlocată în pădurea Șagului și sediul din Timișoara. Ajuns la cazarmă, m-am prezentat la Ser viciul Aprovizionare, unde plutonierul mi-a spus că militarul care îl avea ca ajutor permanent se întorsese din concediu după ce el mă ceruse comandantului ca ajutor temporar. Și, în noua situație, urmează să mă întorc cu același camion, după-amiază, în tabără. Așteptând plecarea, în cazarma aproape pustie, un soldat m-a anun țat să mă prezint la locotenent major, șeful biroului 2 (CI) care are nevoie de mine. Când m-am apropiat de biroul său l-am văzut in trând deja pe sergentul Enache, șeful U.T.C. al unității împreună
Prizonier în propria țară
179
ii soldatul Hanganu, membru de partid. Făceau parte din aceeași giupă și același pluton al companiei radio și călătorisem dimineața ui același camion, ei știind că vor ridica din Timișoara un grup electrogen. Când am intrat în birou, It. major mi-a adresat cuvinte le „Soldat Marinescu, ai călcat cu stângul", în timp ce îl salutam. Am crezut că se referea la ceva ce vroia să-mi dea de lucru și i-am laspuns: „nu face nimic, tovarășe It. major!". El s-a ridicat în pi। marc în spatele biroului său, a înmânat un plic sergentului Enache, pc care în prealabil l-a întrebat dacă cunoaște adresa după care a declarat ceremonios, textual: „Soldat Marinescu, ești trimis în ju decată pentru călcarea regulamentului militar. Dacă ești nevinovat le vei întoarce în unitate iar dacă ești vinovat legile aspre dar drepte ale R.P.R. te vor pedepsi!". Apoi a ordonat sergentului Enache: „Luați-1“! Eram în acel mo ment ca și cum m-ar fi trăznit, nu puteam să gândesc, eram un automat, un robot când am părăsit încăperea urmat de cei doi care încărcaseră automatele și mă urmăreau cu armele în poziție de tra gere. Am părăsit cazarma, și mergeam pe străzile Timișoarei, în după-amiaza acelei zile de toamnă, eu înainte amețit, crezând că este o glumă și cei doi la circa trei metri în urma mea. Apariția noastră atrăgea atenția trecătorilor care se uitau curioși la acel spec tacol neobișnuit. După un timp, le-am spus însoțitorilor mei că nu le voi produce neplăceri și că ar fi bine să nu mai continuăm acel circ grotesc. Ei au fost de acord, așa încât Hanganu a început să meargă lângă mine cu automatul pe umăr iar Enache a pus și el automatul pe umăr dar mergea în spatele meu la câțiva pași. Am intrat apoi pe strada pe care am mărșăluit aproape zilnic zece luni spre câmpul de instrucție, dincolo de calea ferată, spre cartierul Mehala. Era o stradă patriarhală, liniștită și puțin circulată, cu castani bătrâni pe ambele părți. La capătul străzii, pe partea stângă, înainte de calea ferată, era o clădire mare, stil clasic, despre care, până la arestarea mea, n-am știut că este a Tribunalului Militar Timișoara deși prin fața ei am trecut de sute de ori. Legat de tri bunal printr-un coridor, se afla și închisoarea militară. în clădirea Tribunalului, m-au condus camarazii mei de arme. La intrare, în partea dreaptă, se afla biroul procurorului militar de serviciu. Ser gentul Enache i-a înmânat procurorului plicul, acesta a semnat o
180
AUREL SERGIU MARINESCU
hârtie, probabil referitoare la primirea mea, pe care a înmânat-o ser gentului. Garda mea a părăsit încăperea. Eram deci arestat. în timp ce procurorul citea hârtiile din plicul meu, cineva a ciocănit în ușă și a intrat un sergent major înarmat cu un pistol mitralieră care și el întâi a salutat, apoi a înmânat un plic procurorului militar. Pro curorul a întrerupt lectura „dosarului11 meu și a început să citească hârtia din plicul adus de noul venit, după care, cu ton natural i-a spus: „sergentul major X ești declarat arestat!11 omul s-a îngălbenit, a rămas trăznit și după o pauză abia a putut spune bâlbâindu-se, că are asupra sa motocicleta și arma automată și că i s-a spus la unitate că el este trimis curier și, poate, este o greșeală. Procurorul i-a răs puns că nu este o greșeală și că în plic scrie că de la unitate va veni cineva să ridice arma și motocicleta. El a predat apoi docil arma procurorului și a rămas împietrit. A fost singurul caz pe care l-am cunoscut când cineva se arestase singur. Procurorul a continuat apoi citirea celor câteva pagini din „dosarul meu11 după care mi-a spus că sunt trimis în judecată pentru : insulte aduse armatei, divulgare de secret militar, manifestări reacționare în armată, că mi-am as cuns originea burgheză a familiei, și că am un unchi în Franța. Am semnat hârtia ce mi-a întins-o, apoi a chemat telefonic un ofițer de la închisoarea militară care a apărut în câteva minute și căruia m-a predat. Momentul arestării fusese consumat, de acum începea lun gul drum al călătoriei prin noaptea roșie a închisorilor patriei. Au fost însă și cazuri când militarii arestați în unități de ofițeri CI au fost predați Securității care a cercetat trecutul militarilor poa te spre a găsi elemente agravante la faptele săvârșite în armată. Astfel, am întâlnit un militar care fiind santinelă la drapelul unității, în sala de onoare, unde se aflau tablourile lui Marx, Engels, Lenin, Stalin plus toți membrii conducerii PCR, în apropierea tabloului cu morții regimentului și a unei grandioase pavoazări reprezentând Zidul Kremlinului, fără explicație, sau aflându-se sub stress, a des cărcat pistolul mitralieră în toate tablourile cât și în gravura repre zentând Kremlinul. De asemenea ofițerul CI descoperind o organi zație de militari care discutau deocamdată anticomunist într-o unitate de parașutiști, i-a trimis pe toți cei arestați la Securitate spre a completa ancheta.
Prizonier în propria țară
181
Arestările efectuate însă de Securitate erau pregătite, după o altă tehnică, mult mai minuțios gândită, uneori foarte sofisticat. în primul rând se adunau, în prealabil, despre viitoarea „cap tură", caracterizări, denunțuri, informații cât mai amănunțite și di verse, orice amănunt chiar dacă era sau părea neinteresant și fără nici o legătură cu viitoarea învinuire. Apoi echipa de filaj compusă din 5-10 agenți intra în acțiune urmărind discret victima, o perioa dă de timp, spre a afla activitățile, relațiile, legăturile, întâlnirile ci etc. Când serviciul de anchete considera că dovezile sunt suficiente, echipa de filaj își înceta activitatea și, în câteva zile, echipa de an chetă ajutată de-echipa de filaj trecea la actul final — arestarea. Activitatea permanentă de filaj mai îndeplinea și rolul important de a preîntâmpina dispariția victimei. Arestarea nu se efectua însă până când nu se îndeplineau unele ritualuri obligatorii. Astfel cu o zi-două înainte, unul din grupa de anchetă a viitorului arestat, vizita imobilul, lua legătura cu persoana care ținea cartea de imobil a clădirii și prezentându-se drept un funcționar de la Spațiul locativ sau de la Primărie, obținea toate informațiile despre viitorul arestat și familia lui. Un alt anchetator, sub diferite pretexte și identități, intra în apartamentul victimei spre a-1 identifica și a face o recunoaștere a spațiului. în sfârșit un al treilea obiectiv era acela de a schița planul clădirii cu toate intrările și ferestrele, schiță pe care o făcea un alt agent dintr-o mașină sau în trecere pe stradă. Toate aceste formalități fiind îndeplinite în prima noapte, viitoarea echipă de anchetă a victimei, ajutată uneori de membrii echipei de filaj, își făceau apariția la locuința împricina tului. Ciocănituri puternice în ușă, dublate de țârâitul prelung al so neriei și de somații trezeau din somn locatarii cărora la întrebarea, cine este?, li se răspundea: „deschide, Securitatea!" în acest timp clădirea era încercuită spre a se preîntâmpina o eventuală încercare de fugă. Când se deschidea ușa, securiștii năvăleau în casă, identi ficau viitoarea pradă și începeau percheziția, care, în anumite ca zuri, dura multe ore continuând-o uneori și după ridicarea victimei. Când anchetatorii aveau anumite informații sau suspiciuni, se ciocă neau pereții, se desfăcea parchetul sau podeaua și se controla bi blioteca volum cu volum, obiectele de îmbrăcăminte, absolut totul și foarte amănunțit. Au fost dese cazuri când, în timpul percheziției,
182
AUREL SERGIU MARINESCU
se introduceau în sobe sau alte locuri ascunse, arme de foc sau ma nifeste anticomuniste pe care, un alt securist, tot în timpul perche ziției, le descoperea „întâmplător". Aceste obiecte „confiscate", ca aparținând locatarului, deveneau corpuri delicte și îi aduceau victi mei o condamnare mult mai gravă. Când șeful echipei de anchete care conducea operațiunea considera acțiunea terminată, locatarul era anunțat că este obligat să-i însoțească pentru a da o declarație după care se va întoarce acasă. Uneori același șef de echipă dispu nea ca victima să ia săpun, prosop, pastă și perie de dinți. Niciodată echipa ce executa arestarea nu prezenta vreun ordin de percheziție sau vreun mandat de arestare. în stradă așteptau una sau mai multe mașini, Jeep-uri la început (1948-1952), Pobeda după 1952. Odată intrat în mașină, arestatul era încadrat de doi securiști pe banca din spate și imediat i se puneau „ochelarii" la ochi, acei ochelari spe ciali, care arătau ca de sudor — geamuri afară, înăuntru metal — prin care nu se putea vedea nimic, astfel că niciodată cel ce-i purta nu vedea nimic și nu cunoștea direcția sau destinația spre care se îndrepta mașina. Odată ajuns la locul necunoscut, arestatul era con dus într-o clădire unde i se scoteau „ochelarii" și era predat șefului arestului. Arestarea de tip clasic a Securității era încheiată. Zeci și sute de mii de foști deținuți politici au trecut prin aceste momente ale arestării de tip clasic, la fel cum și eu am trecut cu ocazia celei de-a doua arestări, la 3 aprilie 1958, când am început cea de-a doua perioadă de unsprezece ani și jumătate, din nou închis ca deținut politic. în ziua respectivă, la 5 dimineața, o echipă de cinci agenți, con dusă de un maior, după puternice bătăi în ușa apartamentului și lungi semnale ale soneriei, a năvălit în spațiul unde locuiam, după ce ușa-i fusese deschisă de colocatarul cu care împărțeam același apartament trezit și el de strigătele „deschide — Securitatea!". Au ciocănit scurt la ușa noastră, de data aceasta și au intrat fără să aștepte încuviințarea, neimpresionați de fiul nostru de doi ani, spe riat, trezit din somn care plângea și țipa continuu. Și-au întors cu spatele la noi pentru câteva minute, dându-ne posibilitatea, soției mele să îmbrace un capot și mie să mă îmbrac sumar, după care au început percheziția în modestul spațiu pe care-1 ocupam, și, bine înțeles, nu a scăpat necercetat nici căruciorul copilului. După circa
Prizonier în propria țară
183
trei ore, maiorul care conducea operațiunea mi-a spus că voi merge cu ei să dau o declarație după care mă voi întoarce, ceea ce s-a întâmplat după unsprezece ani și jumătate. Soția mea privea tot spec tacolul percheziției cu o privire străină, ca și cum ar fi vrut să în țeleagă ce se petrece în jur. Am părăsit camera șoptindu-i cumnatei să aibe grijă de soția mea și nu mi-am sărutat nici copilul nici soția, gândindu-mă că, în acest fel, las impresia că într-adevăr după de clarație mă întorc imediat acasă. în fața casei așteptau două mașini și, bineînțeles, după sistemul folosit de ei, a urmat îmbarcarea în mașină, încadrat de maior și un alt securist, mi s-au pus ochelarii la ochi și apoi ajuns și am fost predat la șeful arestului. Reconsti tuind momentul, mi-am reamintit cum, cu două zile înainte, fusese în clădire un individ la deținătorul cărții de imobil, apoi intrase în apartamentul în care locuiam. S-a prezentat ca fiind de la Comisa riatul militar, și, eu lipsind de acasă a întrebat-o pe soția mea, unde lucrez și dacă am fost ofițer de aviație sau am făcut armata la aviație. Neavând un răspuns pozitiv a spus că se va întoarce să dis cute cu mine, ziua următoare. Soția mea ducându-se apoi cu copilul la fereastră, l-a văzut lângă o mașină, privind spre casă și scriind ceva, circa zece minute (făcea planul casei). Erau deci acțiunile pre mergătoare arestării de care atunci nu știam nimic. Au existat și alte forme de arestări; de la locul de muncă, vic tima fiind chemată în biroul directorului sau la Cadre; de pe stradă cum a fost arestat domnul Emil Onul, când mașina venea lângă trotuar și din ea țâșneau 3-4 care împingeau rapid în câteva secun de, victima în mașina care avea ușa larg deschisă; și care apoi de mara în viteză. Au fost arestați oameni de la muncile câmpului, de la pescuit, au fost ridicați și din domiciliu obligatoriu etc. etc. Tre buie făcută însă precizarea că la începuturile Securității, în anii 1947-1955, arestările se făceau după metoda clasică, de tip sovie tic, în noapte ca și de altfel toate transporturile de deținuți politici spre dubele CFR din închisori și invers, care se executau numai noaptea. Excepțiile erau foarte rare, când acele transporturi sau arestările se făceau la lumina zilei, în cazuri deci foarte speciale. Inventivitatea echipei de anchetă, ce efectua arestarea viitoarei vic time, era foarte bogată. Astfel am întâlnit un deținut politic, domnul Cociolabă din jurul Aradului care, urmărit de Securitate, a fugit de
184
AUREL SERGIU MARINESCU
acasă, s-a ascuns câteva săptămâni după care, noaptea, s-a întors la domiciliu. Securitatea a bănuit sau a fost informată că el se ascunde în podul casei, și că este înarmat ceea ce era de fapt adevărat. într-o după-amiază, echipa de arestare întărită cu câteva plutoane din batalionul de intervenție al Securității, au înconjurat gospodăria și casa, i-au luat soția și pe cei trei copii mici ostateci pe care i-a folosit ca scut de apărare, așezându-i în față ca protecție, și după câteva somații fără rezultat, șeful acțiunii a dat ordin să se toarne pe casă benzină din canistre. Văzând că nici după o altă serie de somații Cociolabă nu a răspuns, ofițerul, a ordonat unui soldat să dea foc casei. Când soldatul cu chibrit în mână se apropia de casă, copiii, înfricoșați, au început să strige „ieși tăticule că ne dă foc la casă". Plânsul și acele strigăte disperate l-au determinat să se predea. Aflându-mă în anchetă la Securitatea regiunii București, pe Ca lea Rahovei la numărul 37-39 (fosta primărie 3 albastru) am întâl nit un arestat în condiții deosebite. Era din comuna Smârdioasa, Teleorman și membru al sectei religioase „Martorii lui lehova". în 1958, Securitatea urmărea arestarea lui. întâmplarea a făcut însă că de 2-3 ori, când l-au căutat spre a-1 ridica, nu l-au găsit acasă, fiind plecat cu treburi în alte localități. în acest fel a aflat de intențiile susnumitei instituții, și ca urmare, și-a mutat domiciliul într-o șură de coceni din propria-i ogradă. După câteva săptămâni, securiștii au venit într-o noapte cu mult zgomot și reflectoare, au înconjurat casa, i-au luat pe toți membrii numeroasei sale familii „ca arestați" și i-au încărcat într-un camion, iar un securist a început să o alerge prin curte pe fata sa tânără, în lumina reflectoarelor lăsând impresia că vrea s-o violeze. Evident, s-a mizat pe efectul psihologic. în ca zul în care cel căutat se ascundea pe undeva prin gospodăria sa era clar că nu va rezista să audă țipetele fetei îngrozite. Desigur că tatăl nu a rezistat „scenei" și strigătelor fiicei sale și a ieșit din ascun zătoare; înscenarea a luat sfârșit odată cu arestarea mult dorită de călăi. în cazul zecilor de mii de deținuți politici condamnați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei, arestarea era simplă, execu tată de trupele MAI de grăniceri. Câțiva ani, începând din 1950, zona cuprinsă între frontiera propriu-zisă și o linie aflată în interior, la 20 km a fost socotită zonă de frontieră. Pentru a merge în zonă
Prizonier în propria țară
185
trebuia autorizație specială, eliberată de MAL Orice persoană legiti mată, care nu poseda acte pentru acea zonă sau autorizația specială eliberată de MAI era arestată și învinuită de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Atenția principală era îndreptată, firesc, spre frontiera cu Iugoslavia unde, pe lângă câteva regimente de gră niceri, au mai fost amplasate și unități de Securitate. De remarcat este faptul că grănicerii români îi băteau cu o cruzime sălbatecă pe cei prinși în imediata zonă a frontierei, după care majoritatea, jefuiți de bani și de obiectele de valoare erau predați organelor de Securitate. Cei ce reușeau să treacă frontiera și ajungeau în Iugoslavia, fie că se predau de bună voie, fie erau prinși și arestați, Securitatea iugo slavă UDB, o altă copie a NKVD, îi ancheta și, în funcție de criterii de ei știute, pe unii îi lăsau să plece în Vest, iar pe alții îi retumau grănicerilor români care, după bătaia de rigoare, îi predau Secu rității. Uneori sârbii le organizau trecerea în țară, neoficial, forțat, dar întotdeauna prin locuri alese de ei, unde exista siguranța că gră nicerii români îi vor depista și aresta, mai ales că aceste treceri se executau în grupuri numeroase, care nu aveau alte soluții sau po sibilitatea să schimbe direcția indicată simțind în spate mitralierele iugoslave. în cazul unui tânăr, student din Arad, l-au trecut noaptea în Bulgaria, cu o raniță de manifeste fără ca el să știe unde mergea. Urmau operațiile șablon, arestații erau bătuți, jefuiți de grăniceri și, apoi, predați Securității. După care, grănicerii erau recompensați cu bani și concedii. Când aceiași grăniceri îi depistau pe cei care încer cau să treacă granița înotând în Dunăre, trăgeau în fugari până îi împușcau. în Iugoslavia există un cimitir al acestor victime. Dar Securitatea în colaborare cu NKVD (KGB ulterior) a acțio nat și dincolo de granițele României punând la cale răpiri și în țările lumii libere, de unde, pe căi diferite și-au adus prada în țară. Sistemul clasic al acestor operațiuni îl reprezintă cazul domnu lui Orban Ludovic pe care l-am cunoscut și eu, astfel că mi-a po vestit totul personal. Român, originar din Cluj, era fratele unuia din ofițerii care, sub comanda colonelui Precup, organizase, în 1936, un atentat împotriva regelui Carol al II-lea. Complotiștii, prinși și arestați, au fost condamnați și închiși la Doftana, unde fostul loco tenent Orban, în contact cu comuniștii deținuți, a devenit și el co munist. Domnul Orban vizitându-și fratele, la închisoarea Doftana,
186
AUREL SERGIU MARINESCU
a făcut multe servicii comuniștilor, transmițându-le scrisori, ordine verbale, pachete. Fiind descoperit de Siguranță înainte de război, domnul Orban a părăsit țara clandestin, a ajuns cetățean brazilian având o strălucită situație financiară și socială, mai ales prin căsăto rie. După înscăunarea comuniștilor la cârma țării, prietenii săi de la Doftana ajungând conducătorii țării, domnul Orban s-a repatriat sperând că-1 va aștepta o cauză formidabilă. I s-a cerut să renunțe la cetățenia străină, să redevină cetățean român, condiție esențială spre a ocupa un post înalt ceea ce a și făcut. Soția cu cei doi copii au rămas în Brazilia. După câțiva ani, deziluzionat de „viața nouă“ fiind doar șef de birou documente secrete la o uzină și trăind din miile de dolari trimiși de soție, a hotărât să plece la familie, ceea ce, i s-a refuzat sub pretext că deține secrete de stat. A părăsit țara clandestin, într-o cușcă cu lei (între pereți dubli) a Circului de Stat al RDG ce venise să dea reprezentații în București, operație pentru care a plătit 10.000 dolari. Ajuns la Viena, a întâlnit un vechi cu noscut, emigrant și el care i-a oferit într-o zi o țigară pe care a fumat-o și după care s-a trezit la Moscova, în anchetă la Lublianka. Privindu-se în oglindă, nu s-a recunoscut; avea fața tumefiată și culoarea părului schimbată. Anchetatorul i-a spus că a fost adus cu un avion special, ambasada URSS cerând permisiunea zborului pentru avionul sanitar ce urma să transporte la Moscova un mem bru al ambasadei grav bolnav, zbor, aprobat, bineînțeles. Acuzat de spionaj CIA, NKVD l-a anchetat, a întocmit dosarul penal, după care l-a predat autorităților românești. Tribunalul românesc nu a făcut decât să-i legalizeze condamnarea dată de NKVD: 20 de ani pentru înaltă trădare și trecere frauduloasă de frontieră. în închisoa re circulau informații că la Viena răpirile se făceau prin sala socială a Bisericii, unde după o mâncare sau o cafea, victima era îmbarcată dormind pe un vas românesc pe Dunăre și se trezea închis într-unul din aresturile MAI.
Metode de arestare rafinate: lichidarea grupărilor de rezistență în munți. Furtul organizat: confiscarea bunurilor
Metode de arestare rafinate a folosit Securitatea și în lichidarea grupurilor de rezistență din munți, pe care prin infiltrări și trădări, nu prin lupte, a reușit să le reducă la tăcere până prin anul 1958. Astfel, grupul fraților Amăuțoiu din munții Argeșului au fost tră dați de un fost coleg și prieten din copilărie, localnic și fiu de om înstărit, care s-a introdus în rețeaua lor clandestină de aprovizionare in munți. El s-a dus la ei cu alimente și țuică preparată de Securitate cu somnifere. După ce au mâncat și băut împreună, toți cei aflați in peștera-ascunzătoare au adormit și, în scurt timp, a apărut Secu ritatea care pe unii i-a împușcat imediat acolo în munți iar pe alții i-a judecat într-un proces-spectacol „secret", la MAI, după care i-a condamnat la moarte și i-a executat. Colonelul Arsenescu, comandantul grupării „Haiducii Mușcelului", care era compusă din circa o sută cincizeci de luptători și a activat între anii 1948-1958, a fost prins în urma unei trădări și executat, în 1962, la sediul MAI, se pare că fără proces. El a dirijat activitățile grupului fiind ascuns zece ani într-o pivniță a casei ce aparținea unui admirator al său. Casa era situată la periferia ora șului Câmpulung Muscel și era înconjurată de o livadă cu meri. în vara lui 1958, într-o zi, pe înserat, cololonelul Arsenescu a ieșit în livadă să facă puțină mișcare. întâmplarea a făcut ca să treacă pe stradă un individ, infractor de drept comun, urmărit de miliție și care, privind atent în livadă, l-a recunoscut. Omul făcuse târg cu Miliția să fie iertat în schimbul informației; târgul a fost acceptat de Securitate, desigur, și așa a fost capturat colonelul Arsenescu. Unui fost ghid turistic în munți, un anume Ion Gavrilă din Brea za sau Bușteni, condamnat de drept comun la Aiud pentru crimă, înainte de 1950, i s-a înlesnit o evadare spectaculoasă, spre a i se da credibilitate de dușman al regimului, iar apoi sub numele fals de maior Linie, cunoscând bine zona a pătruns în câteva grupuri de rezistență din munții Olteniei și Banatului și, prin marcaje spe-
188
AUREL SERGIU MARINESCU
ciale, a înlesnit Securității posibilitățile de a cunoaște și înconjura grupurile de rezistență pe care le-a lichidat apoi, fiindu-le superi oară numeric și prin dotarea cu armament și muniții. în munții Făgărașului, pe versantul nordic a existat și a activat una din cele mai puternice mișcări de rezistență anticomunistă. Se curitatea a atras în cursă pe unul din șefii mișcării. Arestat, a fost obligat să scrie o scrisoare către grupul de conducere, scrisoare dic tată și care a fost expediată prin ambasadă din Grecia, confirmând faptul că individul a ajuns în lumea liberă. Scrisoarea a sosit la destinația indicată și, urmând scenariul din cuprinsul ei, un alt mem bru s-a prezentat la locul și ora indicată spre a fi ajutat și el să părăsească țara. Și din nou a sosit o scrisoare, de data aceasta din partea noului plecat, expediată din altă țară a lumii libere, prin altă ambasadă. Astfel, unul câte unul, capii mișcării s-au prezentat la locurile indicate cu intenția de a fi călăuziți conform unui anumit plan, convinși că vor părăsi țara și vor continua lupta în lumea li beră. Au fost toți arestați și executați la Securitate. Cu informațiile obținute de la ei despre efective, amplasamente, arme, aprovizio nare, lipsiți de majoritatea conducătorilor, a fost infinit mai ușor ca batalioanele de intervenție ale Securității, special instruite, să lichi deze acele focare de rezistență. Cei prinși au fost judecați în secret la MAI și executați. Dar majoritatea au fost lichidați în luptă. Cei care i-au ajutat cu alimente și îmbrăcăminte, judecați drept complici și susținători ai mișcării de rezistență, au primit sentință de muncă silnică pe viață și s-au numărat și ei cu sutele. Tot prin trădare a căzut și grupul de rezistență al fraților Șusman din munții Apuseni. De foarte multe ori însă cei arestați erau executați imediat, fără îndeplinirea operațiilor de rutină premergătoare în cazul arestării clasice (culegere de informații, filaj, identificare etc.). în general, aceste arestări se făceau când victima sau victimele părăseau res taurantul, după o ședere mai îndelungată. Este bine cunoscut faptul că, la un pahar de vin, limbile se dezleagă și individul nu mai exer cită controlul asupra sa. Securitatea știa acest lucru și l-a exploatat din plin. în restaurante, cârciumi, baruri, au fost plasați întotdeauna informatori în chip de consumatori, de chelneri sau alt fel de per sonal, care au provocat discuții anticomuniste sau antistatale, după
Prizonier în propria țară
189
care au reținut și raportat reacțiile, sau numai au „auzit" discuțiile de la mesele vecine în care nu s-au implicat. Cei „căzuți în gre șeală", după criterii necunoscute, au fost arestați, fie imediat, la părăsirea restaurantului — informatorul raportase deja —, fie după un timp, când, probabil, ancheta mai culesese informații, individul era deja în atenția instituției. Un sistem mai modern care s-a prac ticat atunci a fost următorul: la o masă parțial ocupată având scaune libere, un agent dotat cu un reportofon construit în chip de aparat de fotografiat cerea permisiunea să se așeze. Punea aparatul pe masă. După un timp el vizita bufetul sau W.C.-ul, în vreme ce co mesenii, încălziți de alcool, povesteau bancuri politice sau noutăți aflate de la Europa liberă, sau făceau ceva remarci politice, fără a da cea mai mică atenție acelui aparat de fotografiat. Proprietarul revenea la locul său, consuma ceva, poate, trăgea cu urechea la dis cuții, după care, într-un loc retras, asculta înregistrarea, chema prin radio șeful, echipa, totul se rezolva promt, elementele zise infracțio nale fiind constituite se opera arestarea. La marile restaurante, cât și la hotelurile de lux, în timpurile mai recente, existau transmițătoare plantate în diferite locuri (sub mese), vase de flori, scrumiere, care transmiteau și șoaptele Ia câteva sute de metri, unde o stație le înregistra (erau captate), astfel victimele cădeau și mai ușor în plasa provocatoare a Securității. Uneori arestarea urma ca rezultat al unui joc al întâmplării și devenea de un comic sinistru. Astfel, în unele cazuri după arestarea unui individ, în casa acestuia rămânea un agent al Securității timp de mai multe săptămâni spre a urmări vizitatorii ce vin, corespon dența și, bineînțeles, telefonul, el răspunzând la telefon și identificându-1 pe cel ce chema. Agenții lucrau în schimburi, fiind în per manență unul prezent, iar membrilor familiei celui arestat îi erau interzise accesul la telefon. Au fost cazuri când prieteni ai aresta tului neștiind situația au venit să-l vadă sau să-i facă o vizită și ei au fost arestați și, nu de puține ori implicați, ca tăinuitori sau com plici. Cunosc și o situație când datorită unei ploi torențiale, un biet om s-a adăpostit la intrarea unei astfel de case supravegheate, în Cotroceni, când agentul l-a invitat în casă și l-a arestat, acuzându-1 că a intenționat să vină la cel ce fusese deja ridicat din casă.
190
AUREL SERGIU MARINESCU
Am fost în coloniile de muncă din Bărăgan și Insula Mare a Brăilei cu domnii Condu și Ursescu, membrii unui grup de revizori contabili ai Cooperației regionale Galați care, până în 1958, se pre zentau la sfârșitul fiecărei luni la Centrală unde predau rapoartele activităților și într-o ședință se analizau rezultatele și primeau noi instrucțiuni. Se crease obiceiul ca după această ședință, înainte de a părăsi Galațiul pentru munca pe teren, să aibe loc o masă comună la un restaurant vestit pentru specialitățile pescărești. Astfel, într-o seară, în vara anului 1958, toți, circa doisprezece revizori-contabili se aflau la o masă mare cu mâncare aleasă și vin de Odobești, în restaurantul aproape gol, afară fiind o ploaie torențială. Am zis aproape gol deoarece în afara grupului de contabili se mai aflau în restaurant doar doi consumatori, la o masă vecină. Târziu în noapte, după multe rânduri de baterii de vin, limbile s-au dezlegat și, cum îi stă bine românului, au început și discuții politice urmate de ban curile cele mai noi auzite. Bancuri gen: nu aduce anul ce aduce Vietnamul sau Stalin a murit de coree în sânge și degaulle la sto mac etc. etc. La ora închiderii au plătit și, la ieșirea din restaurant, au fost invitați să intre în duba Securității care era parcată exact la intrare și îi aștepta. Unii dintre ei au realizat tragedia de-abia a doua zi, după chef, când s-au trezit în arestul Securității Galați. întâmpla rea făcuse ca cei doi vecini de masă, consumatori ca și ei, să fie doi anchetatori de la susnumita instituție — brațul înarmat al po porului. Bancurile, discuțiile politice și bineînțeles originea socială și trecutul unora le-au adus, conform art. 209 CP, pedepse între 5-15 ani, căci, în art. 209, s-au încadrat și au fost condamnați po litic zeci de mii de oameni. Tot pentru afirmații „dușmănoase" s-au operat mii de arestări instantanee pentru afirmații sau comparări cu trecutul îndepărtat făcute la cozi, în orele acelea de așteptare nesfârșită până ce oame nii ajungeau să cumpere unele produse, sau, în urma unor discuții purtate de unii călători în mijloacele de transport în comun, discuții considerate antiguvernamentale, anticomuniste sau antisovietice (art. 209 CP), când agentul martor al discuției devenea și putere judiciară, invitând victima să-l urmeze (arestând-o de fapt). Ani de zile a circulat gluma sinistră ce conținea o mare doză de adevăr și care se pare că a fost lansată chiar de Securitate și anume: doi prie-
Prizonier în propria țară
191
Icni, călătorind în tramvai, unul a început să-i spună celuilalt ban curi cu substrat politic, în timp ce un călător vecin asculta și el. La un moment dat, necunoscutul care asculta l-a întrebat pe cel ce spu sese bancurile. „Dumneata știi ce diferență este între tramvai și Dum neata?" La răspunsul negativ al celui întrebat, el i-a spus: „tramva iul merge pe linie și merge înainte, iar Dumneata cobori cu mine la prima stație!". De asemenea, în închisoare am auzit povestindu-se despre un cuplu care, mergând prin fața unui cinematograf, în Bu curești, soțul și-a exprimat dorința de a vedea filmul în vreme ce soția a refuzat mai întâi, afirmând că este un film sovietic și ei nu-i plac filmele sovietice. Soțul a convins-o să vadă acel film și s-a dus la casa de bilete. Când s-a întors la locul unde soția rămăsese să-l aștepte, nu a mai găsit-o și, privind îngrijorat în jur, în toate direcțiile, cineva i-a spus că o doamnă îmbrăcată așa și așa a plecat cu un domn și i-a arătat în ce direcție și plecată a fost pentru cinci ani. La Reșița, un țăran simplu a fost arestat instantaneu, deoarece fiind beat la ieșirea din restaurant a cântat „Trăiască Regele", ceea ce însemna instigație, drept care a fost condamnat 8 ani, iar la Tulcea, un altul pe care l-am întâlnit în colonia Luciu Georgieni — fiind în stare avansată de beție a ieșit în piață cu o cârpă în mână strigând vreau să mănânc „ruși" cu „pâine" — joc de cuvinte căci ruși este și denumirea populară a scrumbiilor de Dunăre preparate în saramură, la butoaie, împreună cu ceapă, măsline și alte condi mente. Securitatea a interpretat dorința „ad literam" și l-a arestat pe loc transformându-1 în „dușman al clasei muncitoare" și al ma rilor noștri aliați. La Lugoj, în 1950, un grup de proaspeți absolvenți de liceu ce-și dăduseră de puțină vreme bacalaureatul sărbătoreau succesul într-un restaurant din localitate. Veseli, puțin cu chef, la un moment dat, unul din ei s-a ridicat de la masă și a scos pieptenul din buzunar după care îndreptându-se spre portretul atârnat pe perete al Anei Pauker, cu voce tare i-a oferit pieptenul său să-și aranjeze și ea podoaba capilară răvășită în stil revoluționar. Desigur că a urmat o explozie de râsete și comentarii răutăcioase la adresa ei. Toți au fost arestați din restaurant și condamnați între 5 și 10 ani. în 1951, Ana Pauker a căzut în dizgrație, ei însă au rămas în continuare în închisoare până la executarea pedepselor.
192
AUREL SERGIU MARINESCU
într-o perioadă cuprinsă în jurul anilor ’50 care a durat până în 1955, au fost lansați cu parașuta trimiși ai serviciilor străine, români emigranți, în misiuni de sabotaj-spionaj în țară. Arestarea lor, în general, a coincis cu momentul în care atingeau pământul României. Prinderea și arestarea acestora a fost o formalitate ușoară căci MAI — Securitatea era informată dinainte, din străinătate, asu pra datei și locului unde urma să se facă parașutarea, încât trupele de Securitate erau deja amplasate și așteptau deja la punctul fixat. Misterul acestor „informații" venite din exterior, nu a fost dezlegat, sunt multe bănuieli. Un grup, numit Tănase, după șeful său, format din circa șase, toți foști legionari, au fost parașutați, în jurul anului 1955, în jurul Sibiului. Toată acțiunea s-a derulat cu succes, numai că unul din echipă, legionarul Bebi Toma, s-a predat de bună voie la primul post de miliție, unde s-a autodenunțat spre uimirea și neîncrederea șefului de post. Anunțat la MAI, cu un elicopter spe cial a fost transportat la București, unde a divulgat tot ce știa și, ca urmare, în câteva zile toți cei lansați au fost arestați. După ce an cheta a fost terminată au fost judecați în secret, la MAI și executați toți, cu excepția lui Bebi Toma care a primit o condamnare doar de trei ani pentru complicitate. Deoarece am folosit de mai multe ori expresia „judecat în secret la MAI" este necesară o explicație: anumite procese politice aveau loc în sala de festivități a MAI unde se deplasa completul de jude cată. Procesul era strict secret, nu apărea nici o informație în presă, în sală se aflau doar invitați, unii ofițeri de Securitate, nimeni alt cineva. Uneori se publica doar informația că sentința în cazul X a fost executată. Condamnarea deosebit de ușoară a lui Bebi Toma s-a datorat și faptului că anchetatorii știau că va urma pentru el o nouă sentință cu mult mai gravă căci Bebi Toma, aflat în anchetă, spre a-și dovedi sinceritatea a divulgat un secret știut de el, și de care PCR nu aflase nimic de 15 ani, anume dispariția lui Constantin David — fostul șef al UTC din ilegalitate și figură comunistă im portantă a PCR, declarat „erou al clasei muncitoare". Bebi Toma a făcut destăinuirea că în timpul guvernării legionare (6 sept. ’40 — 20 ian. ’41), el, comisar în poliția legionară, la Prefectura de Poliție a Capitalei, a însoțit un alt comisar prieten, loniță Radu, în acțiunea de a-1 aresta și lichida pe C. David pe care celălalt comisar l-a îm
Prizonier în propria țară
193
pușcat într-o pădure din jurul Bucureștiului, unde amândoi au săpat groapa și l-au îngropat, fără ca cineva, vreodată să fi știut. După divulgare, celălalt comisar, autorul crimei, legionar, aflat deja în închisoare pentru alte învinuiri, a fost transferat la MAI, s-a făcut deshumarea și au urmat reconstituiri iar după anchetă s-a deschis un alt proces, continuarea primului, tot la MAI, și tot secret, iar autorul morții lui C. David, loniță Radu, a fost condamnat la moar te și executat, iar Bebi Toma care-i fusese complice a primit o con damnare la 25 de ani. Rezultatul arestării sau partea finală se consuma după câteva zile, când sub învinuirea de a fi comis un delict sau crimă politică, urma confiscarea bunurilor. O echipă se prezenta la fostul domici liu al arestatului și întocmea un proces-verbal al tuturor bunurilor mobile aflate în locuință. Se subînțelegea astfel faptul că e vorba despre o condamnare politică sigură, întotdeauna sentințele date deținuților politici atrăgeau după ele și confiscarea totală a averii, în mod automat. Nici un membru de familie, aflat încă sub presiu nea și durerea arestării celui drag nu dădea atenție acelui inventar sau proces-verbal de viitoare confiscare. După pronunțarea sen tinței, familia era lovită din nou, și lovitura era din nou teribil de grea, materială dar și spirituală și afectivă, atunci când se trecea la operațiunea ridicării bunurilor confiscate. Toate aceste bunuri fuse seră realizate sau moștenite nu numai în decurs de o viață, ele pur tau pecetea unei familii, însemnele unei ascendențe, ale unei civi lizații, ale unui trecut mai apropiat sau îndepărtat, erau și valori de suflet și, când casa era practic golită, și nu rămâneau decât paturile de dormit și strictul necesar ca îmbrăcăminte și obiecte din bucă tărie, oamenii descopereau nu doar cât de săraci deveniseră dintr-o dată ci și că va fi imposibil să refacă lumea și viața care li se confiscaseră astfel dimpreună cu atâtea amintiri. Personal mi s-au con fiscat și pijamalele, și cămășile, și pălăriile, și toate obiectele din casă, toată mobila și covoarele. Au rămas doar patul și pătuțul copilului. Privarea de libertate a indivizilor era urmată de acest jaf la fel de sadic, practicat ca o ofensivă continuă împotriva proprietății private. Ce drum luau obiectele confiscate? Acest drum a fost în strânsă corelație cu perioada respectivă. în cea mai cruntă epocă a anilor ’50, toate aceste bunuri dispăreau, însușite multe din ele chiar în
194
AUREL SERGIU MARINESCU
timpul percheziției sau „cumpărate" la prețuri derizorii spre a se crea aparența de legalitate, dar regula era însușirea lor în mod ilegal și această regulă nu a cunoscut excepții. Lucruri de mare valoare, mobilier, tablouri, obiecte de artă, ajungeau uneori, total sau parțial, la gospodăria de partid care dota casele „tovarășilor" nomenclaturiști. Mai târziu, după 1956, bunurile acestea erau „predate" la Con signația spre vânzare, unde, în general, nu mai apăreau toate la vân zarea către public. Cine verifica cum se făceau vânzările, cum se fixau prețurile. Cine erau beneficiarii acestor vânzări prin Consig nația? Cine valorifica corectitudinea și competența prețuitorilor de la Consignația? Unde este colecția de icoane pe sticlă a ziaristului PNȚ din Brașov, Vasile Munteanu? Unde este colecția numisma tică a doctorului Vasile Neveanu din București? în același sens pu tem cita sute și mii de cazuri. Stilul în care s-au operat arestările nu a fost înregistrat în nici un proces-verbal și în nici o evidență a Securității. Arestările s-au făcut în toată țara, după aceleași reguli, instrucțiuni și canoane, pen tru că lecția a fost bine învățată de la consilierii NKVD-ului cât și în școlile sovietice ale NKVD, unde mulți dintre salariații Secu rității și-au făcut studiile, au învățat diabolicele metode, printre care și stilurile de arestare. Cum au fost arestați au știut cei în cauză și familiile lor, și, în închisori, din spusele fiecăruia, deținuții politici au putut afla c-au existat atâtea feluri de arestări. Din păcate, timpul trece peste noi, mulți au pierit în închisori și din cei care au supraviețuit marelui cataclism azi se duc, rând pe rând, în pulberea veacurilor și astfel informațiile despre metodele arestării devin tot mai puține și, peste ani, vor fi destui care auzind sau cititind puținul ce s-a scris despre aceste valuri ale terorii și activitățile Securității vor crede că este imposibil să se fi întâmplat astfel de atrocități și de acțiuni sub umane și că cele ce se spun sunt exagerări, neadevăruri sau povești țesute de imaginație.
CAPITOLUL III Ancheta — oribil coșmar
„Măria-Sa Denunțul" Drumul de la anonimă la dosarul de dușman al poporului
Ucide-mă, Doamne, cu pietre Sau bagă-mă’n negrul pământ: Ucide-mă’n chinuri încete Otravă să beau dă-mi, cu sete, C’aici e mai rău ca-n mormânt!...
(poezie de închisoare — autor necunoscut)
Spre a se preîntâmpina orice formă de favoritism, sub comu nism, conducerea administrativo-politică, de la cea mai mică așeza re românească până la cea mai mare, a fost formată întotdeauna din indivizi care nu erau localnici ba, mai mult, ei proveneau de la dis tanțe apreciabile. Cei aleși în conducerea acestui aparat administrativ-politic nu cunoșteau locuitorii așezării, trecutul lor, nu știau ni mic despre ei. Ceea ce a încurajat conducerea PCR, de la venirea sa la putere, acționând prin Securitate și Miliție, a fost o veche tra diție rusească — delațiunea, demascarea, anonimele, denunțarea, sau folosindu-ne de limbajul de închisoare „turnătoria". Pauperiza rea, invidia, dorința de avantaje nemuncite s-au pretat bine, de la început, cu felul de a gândi al unei bune părți a populației Româ niei, așa de bine exprimat prin axioma „decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mă-sa“ sau „mielul blând suge la două oi". După 23 August 1944 denunțurile au invadat autoritățile sovie tice de ocupație, organizațiile de partid comunist în formare, insti tuțiile de tot felul. Ceea ce s-a petrecut sub semnul delațiunii la toate nivelurile, a fost o rușine națională! Siguranța transformată în organ de represiune politică nu a avut decât să colecteze, îndosarieze și să dea curs anonimelor care curgeau continuu. Ele nu au stat însă niciodată în dosarul ce a luat direcția tribunalelor și, de puține ori, denunțătorul, când era cunoscut, a fost chemat măcar ca
198
AUREL SERGIU MARINESCU
martor. Securitatea și-a bazat activitatea, într-o proporție zdrobitoa re, pe anonime iar, în cazul reclamațiilor semnate împotriva altor cetățeni, autorii acestora au fost protejați. în cazul în care anonima era o critică adusă unor conducători de partid localnici sau ai sta tului, atunci când erau reclamate anumite stări de fapt locale sau naționale, Securitatea făcea orice efort ca să identifice autorul și să-l aresteze, încadrându-1 în art. 209 C.P. Aflându-mă în anchetă, am fost scurt timp în celulă cu un locuitor din comuna Smârdioasa-Teleorman care a scris o anonimă la CC al PCR sesizând unele abuzuri și ilegalități locale. De la CC anonima a ajuns la Securitate unde erau depozitate probele de scris ale cetățenilor dar nu chiar ale întregii populații. Securitatea, cunoscând, după ștampila poștei, locul expediției, a numit un ofițer în chip de salariat al oficiului poștal din Smârdioasa și acesta a urmărit peste 6 luni toate scriso rile ce plecau din acea comună. Scriitorul anonimei nu avea cores pondență cu nimeni dar după șase luni a trebuit, cu totul întâm plător, să scrie o scrisoare pentru cineva și, cum nu avea altă cerneală decât roșie, a folosit-o exact pe aceea utilizată pentru ano nimă. Securistul a sesizat-o imediat, a comparat scrisul, a întrebat discret expeditorul cine i-a scris scrisoarea și l-a arestat pe autorul anonimei pe care îl urmărea de atâta timp. Chiar memoriile înmânate conducătorului iubit Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu aveau aceeași destinație: Securitatea, iar urmările lor mergeau de la indiferență până la neplăceri sau puteau să se trans forme în consecințe foarte grave. Vremea „jalbei în proțap" a lui Cuza trecuse de mult în uitare. Din momentul în care reclamația sau denunțul ajungeau la Se curitate, pentru victimă începea o fază de suspectare-documentare în care rolul principal îl juca echipa de filaj. în funcție de suspect, această echipă putea ajunge la zece componenți care își urmăreau zi și noapte viitoarea pradă, cercetată pas cu pas în toate activitățile. Scopul era, pe de o parte, să se „descopere" activități infracționale și, în același timp, să i se cunoască toate relațiile și prieteniile. în paralel, se colecționau documente, caracterizări de la colegii de școală, serviciu, de la vecini, cât și de la autoritățile locale. De la serviciul de cadre și organizația de partid de la locul de muncă, se colectau de asemenea informații. Corespondența victimei era cen
Prizonier în propria țară
199
zurată cu mai multă atenție, telefoanele ascultate și, uneori, se „plantau" microfoane. Nu de puține ori era introdus și un agent provocator, metodă rusească, la origini folosită de Ohrana. Se an gajau discuții cu persoana suspectă care nici nu putea bănui că se află în atenția Securității după cum nu putea bănui de rea credință un prieten, membru de familie, uneori, vecin bun sau coleg de ser viciu. Cu cât suspectul era o persoană mai importantă, prin trecutul său politic sau mai bine pregătită intelectual, cu atât sistemul de urmărire era mai intens și diversificat. Nu este de prisos să amintim că Securitatea întocmea un dosar fiecărui cetățean al țării de la nașterea sa, dosare care erau ținute într-o secțiune zisă pasivă, fiind completate în decursul anilor cu diferite informații fără importanță și caracterizări. Este cunoscut de asemenea faptul că Securitatea avea un servi ciu de analiză bine pus la punct care, în urma studiilor făcute din timp în timp, ținea evidențele arestărilor pe zone, localități și grupe de oameni, cerceta starea de spirit și alți factori sociali, materiali, psihologici, determinând strategia de urmat cât și fluxul arestărilor cărora li se adăugau și alte măsuri politico-administrative ce urmau să se ia. Această analiză fusese învățată și predată celor implicați în realizarea ei ca o ramură din știința având ca obiect controlul populației, studiat la cursuri pe care unii conducători comuniști din România le-au absolvit în URSS, ca de pildă Vasile Luca. De exemplu, în 1957, Securitatea a colecționat date de la CEC despre depunerile făcute pe grupe de populație, vârstă, regiuni și raioane administrative. Datele de la întreprinderi de stat ce vindeau populației bunuri electrocasnice de lungă durată, frigidere, aragaze, televizoare și mobilă, automobile și motociclete. Așa a ajuns la concluzia că în regiunile viticole, gospodarii pe micile suprafețe ce le-au rămas cât, și pe loturile mari ce aparțineau gospodăriilor lor aveau plantată viță-de-vie și, din vânzarea vinului, mustului și stru gurilor realizau venituri mult peste cele ale altor grupuri de cetățeni putând în felul acesta să-și modernizeze casele, să-și cumpere bu nurile despre care am vorbit și să depună la CEC sume de bani importante, ceea ce ilustra o bunăstare nemaiîntâlnită la alte cate gorii de populație sau în alte zone ale țării unde existau culturi de viță-de-vie. Rezultatul a fost o lege care a apărut, în 1958, prin
200
AUREL SERGIU MARINESCU
care toate micile suprafețe plantate cu vie au trecut în stăpânirea „colhozurilor" locale. Și cum comuniștii au vorbit întotdeauna de spre problemele lor vizând bunăstarea populației, nu este de prisos să ne amintim nici acum învățămintele lui Charles Bohlen: „Adu-ți aminte, când asculți un comunist, că ceea ce este în capul lui este serios și secret, ce spune publicului este doar propagandă". în cazul celui suspectat, dosarul plin de acum de documente, note informative ale agenților, caracterizări și informații dintre cele mai intime, legate de viața sa particulară, era mutat de la secția Pasivă la secția Operativă și intra în acțiune cel de al doilea serviciu al Securității — Anchete Penale. Urma arestarea care era executată de o echipă combinată a filajului și anchetei, așa cum am descris în capitolul anterior. Securitatea nu a fost împiedicată să facă arestări ziua pe stradă, de la spectacol, în timpul nunții, petrecerilor, înmormântărilor, adică în orice împrejurare, când acționa cinismul și sadismul anchetato rilor, folosindu-se orice metode de arestare. Astfel, responsabilul unui mic restaurant din comuna Smârdioasa-Teleorman fusese sem nalat prin anonime Securității ca posesor de aur și întreținător de discuții dușmănoase. O echipă de patru persoane din filaj s-a de plasat de la regiunea București și toată ziua au stat în restaurant filând, mâncând și bând fără să plătească. Seara la ora închiderii, responsabilul a fost chemat la Primărie și nu s-a mai întors. Soția sa neliniștită, vroia să închidă prăvălia și îl tot aștepta; întârzierea a început să o facă să intre în panică. Doar pentru un telefon nu putea sta peste o oră. Vrând să meargă la primărie, securiștii au „liniștit-o" să nu se ducă că soțul ei este arestat și deja dus de acolo. Ei au „uitat" însă să plătească tot ce au consumat în cursul întregii zile. în faza de început, pentru prinderea în cursă a victimelor, mici restaurante erau ținute sub supravegherea Securității tot timpul și cei care, la un pahar de vin, deveneau critici la adresa regimului plăteau cu libertatea fiind „ridicați" chiar de la locul faptei. De asemenea, o sursă de denunțuri, „turnătorii" au constituit-o, în marile restaurante, chelnerii, barmanii, garderobierele, personalul hotelier, prostituatele, (animatoarele), care lucrau cu străinii, care, la început, lucrau și pentru Securitate. Aceștia au fost înlocuiți mai târziu cu angajații Securității.
Prizonier în propria țară
201
Partidul comunist a folosit la început tot felul de lozinci care pregăteau societatea românească să se obișnuiască treptat cu ideea unei guvernări comuniste, drept care a făcut tot felul de promisiuni democrate. Libertățile au fost recunoscute de formă și există o con diție primordială, decisivă și anume, toate libertățile, în special aceea de a te exprima liber și de a participa la întruniri pot fi folosite numai în interesul comunismului și al conducătorilor săi. Românii au continuat să vorbească, să critice, să comenteze, să facă fel de fel de glume și bancuri, să inventeze caricaturi și cântece satirice dar pentru că nu au crezut în binele comunismului ci, dimpotrivă, zeci de mii de oameni au plătit cu ani amari de închisoare neînțele gerea diferenței între faptele și vorbele oligarhiei comunist-moscovite a țării. Foarte puține cazuri au existat când Securitatea a descoperit singură, din întâmplare sau prin muncă proprie vreun caz; baza a fost Măria-Sa-Denunțul — anonima neiscălită sau nota informa tivă. După cifre oficiale, în 1951, au fost 42.000 informatori ai Se curității, în 1989, 400.000 și cifrele acestea, desigur, sunt cu mult mai mari. Nimic despre anonime. Securitatea a avut numai rolul de anchetă, în cazul celor prinși în tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, rol multiplicat prin cazurile când a existat extrădare de partea iugoslavă. în aceste cazuri, grănicerii (MAI) livrau prada di rect Securității (MAI) și, în unele situații, serviciul Anchete ordona percheziții la domiciliul arestatului în special atunci când erau im plicați militari. De pildă un militar ungur din Arad, arestat la Giur giu a fost cercetat și prin percheziția făcută, la părinți, în Arad. în anii 1946-1952 a existat un fenomen în masă ce s-a desfă șurat în continuare, prin situații izolate, când Securitatea, în majo ritatea acțiunilor, în imensa lor majoritate, și-a arestat, anchetat și condamnat, sub diferite pretexte, victimele pentru trecutul lor, prea puțini fiind cei anchetați pentru activități anticomuniste sau antista tale. Mai târziu, când a fost lichidată categoria celor ce reprezentau prin valoarea lor intelectuală, economică, personală ceea ce comu nismul înregimenta sub eticheta ostilă „dușmanii poporului", cea laltă categorie eterogenă ce a urmat a intrat în malaxorul Securității pentru că acționase cât de cât, fie prin organizații, fie individual, dar multe din aceste învinovățiri și condamnări aveau o bază pue
202
AUREL SERGIU MARINESCU
rilă, erau invenții și extrapolări inventate de Securitate. De aseme nea mulți au fost închiși pentru faptele altora, ei fiind doar tăinuitori, favorizatori. Din această categorie fac parte sutele de favo rizatori (cei ce au ajutat) ai partizanilor din munți, declarați de partizanii prinși vii de Securitate. în cazuri mai celebre, Securitatea și-a infiltrat de la bun început agenții, nu numai provocatorii. Chiar inițiatorii unor acțiuni antiguvernamentale, ca în cazul organizației Sumanele Negre — 1946, unde au fost introduși agenții Șteantă și Paleacu, sau în cazul Tămădău — 1947, doctorul Hațieganu și Gafencu, și în alte cazuri s-a procedat într-un mod asemănător, folosindu-se un scenariu al provocării, infiltrându-se agenți al căror rol era acela de a instrumenta un grup, o organizație, o acțiune până în clipa arestării tuturor participanților și complicilor. Prin serviciile sale de război intern, Securitatea a avut multă pradă în România căci poporul a simțit că guvernanții nu-1 reprezintă, fiind străini de doleanțele și aspirațiile lui și că guvernul deține puterea numai pen tru el, în slujba unor interese străine, adică ale URSS-ului. în de cursul istoriei, au avut loc multe revoluții pe toate meridianele glo bului, de aceea istoria nu este datoare cu nimic revoluționarilor bolșevici care, în 1917, printr-o mini revoluție ce a debutat la Pe trograd, au luat puterea. „Meritul" lor a fost crearea aparatului re presiv care a menținut bolșevismul la putere peste 70 de ani. După modelul acestui aparat, adus la forma sa cea mai perfecționată, a fost creat aparatul represiv al comunismului românesc — Securi tatea care a ținut și ea comunismul românesc la putere. Faptul că această instituție sinistră a lucrat din plin de la înce puturile ei și a umplut în scurt timp închisorile cu deținuți politici a mai avut și alte cauze: 1. Tragic de mulți ani, politicienii țării, toți, absolut toți și de toate culorile, cât și întreaga populație a țării nu au cunoscut nimic, despre lașitățile și trădările conducătorilor țărilor occidentale, despre obediența lor față de Stalin. Nimeni în România nu a cunoscut ceva despre acordurile de la Teheran și Yalta, nici o clauză din convențiile de armistițiu. înaltul Comanda mentul Sovietic în cadrul Comisiei de arminstițiu a interzis publi carea lor în presă. Românii au știut doar că armistițiul a fost semnat și că, așa cum americanii au eliberat Europa de tirania nazistă, tot astfel vor elibera Europa de Est de samavolniciile bolșevice.
Prizonier în propria țară
203
Românii au rămas optimiști cu tot cutremurul fărădelegilor ce bântuia țara: răscoale organizate de echipe comuniste pentru refor ma agrară, jefuirea bogățiilor țării estimată în primul an la 610 mi lioane de dolari, deși plata datoriilor de război fusese fixată la 300 milioane în total, arestările în noapte ale atâtor mii de „fasciști", „dușmani ai poporului". Optimismul românilor a rămas același și când s-au abătut peste țara noastră teroarea roșie, epurările, deblo cările din armată, vânătoarea de reacționari „pro-naziști", criminali de război, trădători de țară, sabotori, spioni anglo-americani, legio nari, etc. etc. etc. Românii au trecut la rezistența pasivă cu convin gerea că vor veni pite timpuri, când vor fi arătate crimele și abu zurile comuniștilor, când se va ști adevărul, realizând treptat că nu pot să aștepte de la alții eliberarea. Desigur că posturile de radio străine, în special „Europa liberă" au partea lor de vină, când ne gândim la o primă etapă a istoriei postbelice, în crearea mentalității de așteptare a americanilor sus ținută de acel perpetuu refren: „vin americanii". în spațiul unei rea lități concentraționare construind o utopie a salvării poporului ro mân dar și a țărilor de după Cortina de Fier venind din afară, Securitatea a trecut la treabă. Deci într-o operație combinată a serviciilor filaj-anchete, sus pectul era „vizitat" și „ridicat", de regulă, în cursul nopții, de o echipă de securiști care știau doar că victima este periculoasă și posedă armament, și concomitent avea loc și percheziția. Perche ziția era sălbatecă și nemiloasă; executată de barbari, durata ei de pindea de personalitatea arestatului, numărul de camere, infracțiu nea de care știa ancheta că se face vinovat suspectul, care, din momentul arestării, era deja condamnat. Uneori percheziția conti nua ore după arestarea victimei. în cursul percheziției se răscolește tot inventarul mobil, sunt ciocăniți pereții, parchetul, ramele tablou rilor sunt scoase, se taie tapițeria scaunelor, canapelelor, fotoliilor, se verifică cărțile din bibliotecă, se ridică scrisorile și fotografiile familiei. Se urmăresc cu predilecție scrisorile, scrierile, jurnalul in tim, însemnările, sunt golite borcane, se taie tuburi de pastă de dinți, în majoritatea cazurilor, membrilor familiei li se spune că suspectul merge să dea o declarație după care se întoarce acasă, în câteva ore, și, ca o întărire a celor spuse, nu i se permite să-și ia nici un
204
AUREL SERGIU MARINESCU
obiect de higienă personală (prosop, săpun, pastă de dinți sau hai ne). Rareori lucrul acesta a fost permis. Niciodată n-a existat nici o explicație pentru familie sau suspect și nu s-a arătat niciodată vreun ordin de percheziție sau arestare. Din momentul în care vic tima și-a părăsit domiciliul, s-a aflat în ghearele celei mai odioase instituții de teroare ce a fost organizată vreodată în istoria uma nității, în afară de Uniunea Sovietică. Afară, în fața casei așteptau câteva mașini. în prima era urcată victima, încadrată de doi agenți pe banca din spate. Restul agenților urcau în celelalte mașini. Convoiul demara, victima nu știa nici odată direcția, nu numai că nu exista nici o comunicare între călăi și victimă, dar mai mult, ochii victimei erau acoperiți, fie legați cu o cârpă (la începuturile instituției terorii, fie punându-i-se celebrii ochelari prin care nu se vede nimic, o altă descoperire sovietică. Victima e transportată la unul din sediile Securității din București sau la sediile ei regionale, în provincie. în cazuri speciale de an chete importante, victimele au fost depuse în case „conspirative", vile repartizate de MAI din inventarul caselor naționalizate, în număr de zeci, în București. Una din casele „conspirative" a fost frumoasa clădire de pe str. Știrbei, vecină cu parcul Cișmigiu, în partea lui nordică care, mai târziu, a adăpostit Ministerul Cultelor și mai apoi un sediu al unei organizații din cadrul UNESCO. Re gretatul doctor Dumitru Marin din New York, de curând decedat, a reușit să identifice locul supliciilor sale. Multe case „conspirative" aparțineau celor ce părăseau țara. Astfel, un prieten a recunoscut o astfel de casă complet mobilată, a cărei cheie o avea un căpitan din miliție Popescu, casă care se afla vis-â-vis de hala Traian. în arestul Securității, victima era predată șefului arestului care trecea imediat la ritualul de rigoare. După formele de încarcerare, urma o perche ziție amănunțită, arestatul era înjosit și pus să se dezbrace „cum l-a lăsat Adam, sau cum l-a făcut mă-sa“, adică în pielea goală, trăind astfel pentru prima oară, simțămintele de degradare, rușine, umi lință, durere, tristețe care, după un timp, aveau să devină ceva ba nal, fără importanță. îmbrăcămintea e cercetată cu mare atenție și grijă, nu numai buzunarele ci fiecare bucată, centimetru cu centi metru. Cureaua, cravata, șireturile de la încălțăminte sunt luate la magazie, plachiurile de la pantofi scoase cu cleștele și obiectele de
Prizonier în propria țară
205
valoare aflate asupra victimei ca: verigheta, ceasul, inelele, banii unt luate spre a fi depuse la magazie. Actul de identitate i-a fost luat de anchetator încă în momentul arestării. în procesul-verbal în । arc sunt trecute obiectele de valoare, intenționat nu apar descrierile amănunțite ale obiectelor, marca ceasului ș.a., tocmai spre a se crea posibilitatea sustragerii și înlocuirii. Asemenea obiecte de preț au fost furate la scară națională mai cu seamă în anii de început ai „acțiunii" sinistrei instituții, când nu era posibilă nici o reclamație, când nimeni nu putea să-și exercite dreptul de a protesta sau a se siza abuzuri de acest gen decât cu riscul de a fi răsplătit cu un supliment de bătaie pentru insulte aduse autorităților. Un inel de aur era trecut un inel de metal galben fără alte detalii de manoperă și greutate, un inel cu diamant era trecut un inel cu piatră iar cea surile de mână erau înregistrate fără marca Universal Geneve, Patek Filippe, etc. și, ca atare puteau fi înlocuite cu cele mai ordinare, ieftine ceasuri. Percheziția terminată, uneori, imediat, se luau amprentele, deți nutul era fotografiat, după care era repartizat, la indicația ancheta torului în celula aleasă de către acesta. Ochelarii de vedere, medi camentele rămâneau, de asemenea, în posesia anchetatorului. întreaga activitate a arestului se afla sub controlul serviciului de anchete; repartizarea, mutarea dintr-o celulă în alta, discuțiile din cameră, absolut totul. Arestatul trăiește din primul moment într-o stare de presiune psihică, de teroare psihologică, de teamă și frică. în anii de început ai Securității era un fapt comun ca, în timpul percheziției, unul din securiști să ascundă în sobă sau un alt loc tainic un pistol sau alte materiale acuzatoare, gen manifeste anti guvernamentale, cărți sau literatură interzisă ș.a., după care un alt agent descoperea corpul delict, ceea ce contribuia mult la agravarea situației celui arestat. Acest gen de provocare învățat de la consi lierii sovietici a fost des folosit de poliția secretă politică țaristă Ohrana. Imaginați-vă, în mijlocul nopții, bătăi puternice în ușă, soneria sunând continuu, locatarii treziți din somn, sculați, între bând „cine sunteți"? De cele mai multe ori răspunsul este, „Des chide! O să vezi!" uneori se răspunde „Securitatea!" Odată deschisă ușa, năvălesc în casă 5-6-7 securiști îmbrăcați în general civil, doar unul în uniformă. Imediat se începe percheziția sălbatecă, în toată
206
AUREL SERGIU MARINESCU
locuința, fără să se prezinte vreun mandat de percheziție. Aceeași întrebare acuzatoare ca un trăsnet: „Unde sunt ascunse pistolul, ar mele?" Operațiunea durează ore, securiștii împrăștiați prin toată ca sa cotrobăiesc nesupravegheați, în timp ce șeful echipei păzește vic tima și are grijă să întrebe, de mai multe ori, unde se află arma, manifestele etc., totul în scopul intimidării. Securiștii necontrolați au prilejul să-și însușească prin sustragere bunuri și valori de volum mic, gen bani, bijuterii și alte obiecte ce pot fi ușor dosite în bu zunare. în anii aceia, pe tot întinsul țării, securiștii prin percheziții folosind acest procedeu și-au însușit sute de mii de lei (la valoarea anilor ’50). în confuzia și timorarea cauzate de acele momente, nici un membru de familie nu a putut observa dispariția unor valori, mai ales că, de multe ori, doar victima știa de acele locuri-ascunzători și ea dispăruse acum. Dar la observarea furtului, unde, pe cine și cui să reclami? Cu ce probe? în acea perioadă de violare flagrantă a drepturilor omului, sub tăvălugul abuzurilor, ilegalităților și tică loșiilor de tot felul și în teroarea ce se instalase în țară, o reclamație împotriva Securității ar fi adus suferințe în plus familiei deja lovite de pierderea celui „ridicat". Era de la sine înțeles că se așterne tăce rea și asupra acestor furturi din proprietatea celor ce erau decretați „dușmanii poporului" făcând parte și ele din același proces de „na ționalizare" prelungit în ani. De fapt, „iubiții conducători comu niști" își însușiseră prin furt palatele și averile Regelui și toată țara cu bogățiile ei, iar nomenclatura furase bunurile mobile și imobile ale „burgheziei și moșierimii" din toată țara. Ce puteau să mai fure bieții securiști decât niște „mărunte" obiecte de valoare și niște bani ascunși în buzunarele lor? în timpul anchetei, victima este mutată uneori în altă cameră locuită de un singur arestat. Uneori, de la început, anchetatorul îl distribuie într-o astfel de cameră care reprezintă de fapt prelungirea anchetei în arest. în general locatarul camerei, un deținut fie de DC sau politic, prietenos, comunicativ și bun coleg reușește prin dife rite povești să câștige încrederea noului arestat lipsit de experiență, naiv și, sub pretextul primirii de sfaturi, îi spune tot colegului de cameră iar acesta, bineînțeles, informează anchetatorul. Când vic tima scoasă la anchetă este confruntată cu toate faptele și detaliile știute numai de el, realizează capcana, e însă prea târziu căci, la întoarcerea în arest, este ca și condamnat și deja transferat în altă
Prizonier în propria țară
207
■ .imcră. Niciodată nu va mai avea ocazia să întâlnească licheaua •.mistră care a profitat de naivitatea și prietenia sa. Mi-aduc aminte il