Parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii : fragmente de istorie în interviuri 9789736108464

Citation preview

Cartea a apărut cu sprijinul financiar al sponsorilor:

NICOLAE TOBOŞARU

Cabinet Medical Individual Dr. CARMEN DORINA TOBOŞARU şi

PARTENERIATUL STRATEGIC se ZAHĂRUL ORADEA SA

DINTRE ROMÂNIA ŞI STATELE UNITE ALE AMERICII FRAGMENTE DE ISTORIE ÎN INTERVIURI

PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANA

2009

Referen,ti ştiin,ti.ici:

CUPRINS

Prof. univ. dr. Mihai D. Drecin Prof. univ. dr. Ion Zainea

Prefaţa..................................................................................................... 7

Interviu cu Emil Constantinescu ...................................................... 13

Interviu cu Ion Iliescu ........................................................................47 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TOBOŞARU, NICOLAE Parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii : fragmente de istorie în interviuri / icolae Toboşaru. - Cluj-1 apoca : Presa Universitară Clujeană, 2009

Interviu cu Traian Băsescu ................................................................ 55

Interviu cu Adrian Severin ................................................................ 59

lSBN 978-973-610-846-4 327(498:73)

Interviu cu Niculae Spiroiu ............................................................... 93

© 2009 Autorul volumului. Toate drepturile rezervate. Reproducerea integrală sau parţială a textului, prin orice mijloace, fără acordul autorului, este interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Interviu cu Gheorghe Tinca............................................................. 117

Interviu cu Napoleon Pop ............................................................... 143 Universitatea Babeş-Bolyai Presa Universitară Clujeană Director: Codruţ a Săcelean Str. Hasdeu nr. 51 400371 Cluj-Napoca, România Tel./fax: (+40)-264-597.401 E-mail: [email protected] http:/ /www.editura.ubbcluj.ro/

Interviu cu Victor Micula................................................................. 161

5

,, Wake up, Romanian!" William Clinton, Bucureşti, Piaţa Universităţii, 11 iulie 1997

PREFATĂ Unul dintre cele mai importante fenomene geopolitice produse în secolul XX a fost ascensiunea SUA la statutul de mare putere şi, în finalul acelui secol, la statutul de singură super­ putere globală. Cei peste 125 de ani de relaţii româno-americane şi-au pus o amprentă distinctă asupra istoriei noastre, amprentă în a le cărei contururi putem aşeza, printre altele „Proiectul de

tratat de prietenie, comerţ şi navigaţie între SUA şi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei"1, înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, posibilă şi datorită viziunii preşedintelui Woodrow Wilson şi prăbuşirea sistemului comunist, urmarea unui dur război rece purtat şi câştigat de un Occident inspirat şi întărit de SUA. începând cu Revoluţia din decembrie 1989, România parcurge o etapă istorică excepţională, caracterizată de tranziţia dureroasă, prelungită şi uneori confuză spre democraţie şi econo­ mia de piaţă, rezistenţa mentalităţilor şi practicilor comuniste, drama mineriadelor, sărăcia şi nesiguranţa şi, peste toate, voinţa 1 În octombrie 1859, Ministerul de Externe al Moldovei întocmeşte un "Proiect de

tratat de prietenie, comerţ şi navigaţie între S.U.A. şi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei", document ce nu a putut fi însă finalizat datorită opoziţiei Porţii.

Meritul excepţional al demersului constă în faptul că a reprezentat prima încercare a statului naţional român de a încheia tratate proprii, pe picior de egalitate, cu alte state, ca mijloc de afirmare şi consolidare a autonomiei sale. A se vedea Politica externă a României - Dicţionar cronologic, Ed. Ştiinţifică şi Enci­ clopedică, Bucureşti, 1986, p. 117

7

şi speranţa în reuşită. O perioadă în care România a riscat ratarea integrării în structurile europene, în timp ce ţările Grupului de la Vişegrad parcurgeau rapid şi coerent drumul spre Uniunea Europeană. O perioadă în care, în timp ce acelaşi Grup de la Vişegrad era invitat să adere la NATO, România era în afara vreunui sistem de securitate regional sau subregional viabil. În acest context, la 11 iulie 1997, preşedinţii William Clinton şi Emil Constantinescu anunţă instituirea unui istoric Parteneriat strategic bilateral. Un moment politic care s-a dovedit a fi nu un act punctual, ci declanşatorul unui consistent şi amplu proces derulat pe o agendă de obiective ce, rând pe rând, au fost bifate ca îndeplinite. Iniţial, obiectivele principale au fost menţinerea României în sfera de atractivitate euroatlantică, susţinerea proceselor de reformă şi pregătirea în ritm accelerat a structurii sale militare pentru a-i permite accederea în NATO. Ulterior, dramaticul eveniment de la 11 septembrie 2001 şi reacţia curajoa­ să, lucidă şi consecventă a statului român a modificat şi completat nu numai inventarul de obiective, ci şi direcţiile de dezvoltare ale acestui parteneriat. Efectele sale s-au reflectat în ansamblul proceselor de transformare democratică a societăţii româneşti, pe toate palierele şi în toate segmentele sale constitutive. Indubitabil, elementele fundamentale care au generat acest complex proces sunt suprapunerea unora dintre interesele importante ale SUA, cu harta şi interesele naţionale româneşti, de securitate, de modernizare şi accedere în marile structuri politico­ militare şi economice europene şi euroatlantice, şi credibilitatea pe care politica românească şi-o câştigă şi consolidează continuu după 1994. Pentru prima oară în istoria sa, umanitatea cunoaşte realitatea existenţei unei superputeri, globale şi singulare. Pentru prima oară în istoria sa, România are privilegiul unei relaţii de parteneriat strategic cu o asemenea putere. Conceptualizarea, operaţionalizarea şi susţinerea acestui proces derulat sub sugestiva titulatură „Parteneriatul strategic

româno-american", comportă eforturi, resurse şi costuri deosebite din partea noastră. Eforturi de modernizare accelerată, de cooperare şi coordonare cu singura superputere a lumii, dar şi de armonizare cu viziunile, politicile şi structurile Uniunii Europene. Comportă alocarea unor resurse economico-financiare, de voinţă şi determinare politică şi civică excepţionale, mobilizate de trei administraţii prezidenţiale diferite, şi de a căror existenţă foarte mulţi se îndoiau. De ce un Parteneriat strategic cu S.U.A.? Pentru că, aşa cum afirma preşedintele Emil Constantinescu: ,,Pentru numeroase popoare, Statele Unite sunt, înainte de toate, un model economic de succes, o vitrină a economiei de piaţă, a eficienţei, prosperităţii şi tăriei militare, un permanent simbol al luptei pentru libertate şi democraţie, oriunde în lume"2. Rămâne să ne dovedim capacitatea de a gestiona această unică oportunitate, în cadrul unui nou ciclu geopolitic deschis în istoria noastră bimilenară. Desigur, Parteneriatul îşi are criticii săi inerenţi, fără ca aceşti să poată trece peste principalul său element structural de putere şi viabilitate: excepţionala sa susţinere din partea poporului român, bazată pe o istorică şi nedezminţită apropiere emoţională. Principala lor remarcă este presupusa existenţă a unei dihotomii în politica externă românească, generată pe de o parte, de recunoscuta şi acceptata prioritate naţională de integrare deplină în Uniunea Europeană, o construcţie cu certe veleităţi de actor global de sine stătător. Pe de altă parte, de promovarea unor relaţii privilegiate cu SUA, principalul obstacol, în viziunea unor europenişti, în proiectarea noului profil geopolitic şi geoeconomic global al UE. Poziţia comună a administraţiilor prezidenţiale româneşti a fost fără echivoc: ,,România nu trebuie să decidă între Europa şi SUA. Ea se află în Europa şi doreşte să fie un partener de încredere. ln acelaşi timp, parteneriatul strategic cu SUA, în ceea ce

8

9

2 Emil Constantinescu, Cuvântare la mitingul din Piaţa Universităţii, Bucureşti, 11 iulie 1997

priveşte politica de securitate este o constantă a politicii noastre externe. Nu vrem să fim puşi în situaţia de a alege. Suntem buni europeni şi avem nevoie de o bună politică de securitate"3. Parteneriatul strategic româno-american, susţinut de larga majoritate a poporului român şi promovat cu consecvenţă şi Ia cel mai înalt nivel politico-militar de către ambii parteneri, dovedeşte o vitalitate, resurse şi ritm de dezvoltare deosebite. Antrenarea României în această relaţie de parteneriat strategic cu SUA, acum, Ia început de nou secol, nu poate fi decât benefică, deoarece el se dovedeşte a fi ceea ce sociologul Cătălin Zamfir denumea prin sintagma „O instituţie producătoare de viitor". Prin datele sale temporale, parteneriatul strategic româno­ american este un subiect al istoriei recente, sau ultracontemporane. Scrierea ei „în timp real", calitatea de martor a cercetătorului istoric, pasiunile nesedimentate, controversele mai vii ca nicio­ dată şi accesul prohibit la izvoarele arhivistice ar putea să inhibe interesul pentru o cercetare ştiinţifică. Suntem însă de acord cu Vittorio Vidotto că o distanţă temporală între istoric şi fenomen este de dorit, dar nu suficientă, deseori, pentru răcirea pasiunilor4, iar aşteptarea scurgerii termenului de restricţie arhivistică este, uneori contraproductivă. Se ratează atât o primă abordare cu instrumente ştiinţifice a fenomenului, cât şi exploatarea, cu acelaşi instrumentar a unui izvor de informaţii de primă importanţă - cel al personalităţilor ce au generat şi modelat acel fenomen. Pentru un istoric interesat să studieze relaţia strategică româno-americană, baza documentară generală accesibilă este extrem de sofisticată, dar diluată, iar cea specifică şi dedicată este supusă regimului de acces reglementat prin Legea Arhivelor Naţionale. Din fericire, avem acces la actorii politici cu rol 3 Traian Băsescu, Inteviu în Frankfurler Allgemeine Zeitung, 6 iulie, 2005 4 Vittorio Vidotto, Ghid pe11tru studiul istoriei contemporane, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2007, p.12-15

10

determinant în istoria acestei relaţii bilaterale. O sursă de documentare pe cât de consistentă şi autorizată, pe atât de tributară orientărilor doctrinare, experienţelor particulare şi inerentelor slăbiciuni ale memoriei oamenilor. O posibilă şi firească întrebare din partea cititorului este De ce au fost selectate doar interviurile cu aceşti oameni politici? Răspunsul este că fiecare dintre intervievaţi a avut şi are un rol important, semnificativ în istoria acestui parteneriat. În plus, în condiţiile în care numărul celor care sunt implicaţi în istoria acestei relaţii strategice este extrem de mare, ponderea contribuţiei lor este foarte variată iar resursele autorului limitate inerent, s-a impus necesitatea unei selecţii pe criterii valorice şi simbolistice. Preşedintele Ion Iliescu este personalitatea care a condus România post-decembristă din funcţia supremă pentru mai bine de 10 ani. A declanşat reformarea societăţii, a asigurat integritatea statală, a condus România în NATO şi a susţinut parteneriatul strategic româno-american în cea mai dramatică perioadă de după încheierea Războiului Rece, cea declanşată de atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Emil Constantinescu este personalitatea care cu viziune, curaj şi imense sacrificii politice personale a creat credibilitatea orientării pro-occidentale a României. A condus procesul accelerat şi consistent de apropiere dintre România şi SUA, proces care a permis lansarea la 11 iulie 1997 a istoricului parteneriat strategic bilateral. Traian Băsescu este personalitatea care, cu o determinare şi putere de iniţiativă date doar de convingeri extrem de puternice, a deschis relaţiei strategice româno-americane direcţii majore de dezvoltare: spaţiul extins al Mării Negre, o semnificativă poziţionare a României în NATO şi prezenţa puterii militare americane pe pământ românesc. Adrian Severin este diplomatul vizionar dar lucid, impetuos dar şi prudent, europenist distins, euroatlantist recunoscut şi care a conceptualizat relaţia de parteneriat strategic cu Washingtonul. 11

Generalul Niculae Spiroiu este cel care a imprimat Armatei Române forţa, priceperea şi luciditatea de a se restructura profund şi de a fi principalul pilon de stabilitate a statului român, de susţinere a orientării sale euroatlantice şi de structurare şi ramforsare a relaţiei cu SUA şi NATO. Gheorghe Tinca, primul ministru civil al Armatei Române a avut diplomaţia, expertiza şi puterea de a conduce instituţia militară nu numai în procesul său de modernizare, dar şi în Programul Parteneriatului pentru Pace, ,,securizând" astfel istoricul eveniment de la Praga, din 21 noiembrie 2002. Omul politic şi expertul economico-financiar Napoleon Pop este expresia profesionalismului generat de o gândire liberă, lucidă şi vizionară, capabilă să indice direcţii şi modalităţi noi de evolutie într-un context deloc relaxat şi previzibil. Un context în care, di� nou, principalele noastre resurse de putere se dovedesc a fi inteligenţa şi încrederea în destinul acestui popor. Deşi ultimul în această selectă înşiruire, prin vârstă şi datele de reper prestigioase ale carierei sale politico-diplomatice, amba­ sadorul Victor Micula este unul dintre posibilele şi necesarele portdrapele ale noii generaţii de făuritori ai politicii externe şi de securitate a României. Prin această modestă culegere de interviuri cu personalităţi politice româneşti de primă importanţă dorim să ne asigurăm că o parte din istoria memorată de acestea se va conserva şi va contribui, în corelare cu memoria documentelor oficiale, la întregirea înţelegerii istoriei noastre post-decembriste, în general, şi a istoriei relaţiilor dintre România şi Statele Unite ale Americii, în special. Rezultatele efortul autorului acestui set de interviuri nu pot fi decât parţiale, dar oneste. Mulţumim şi pe această cale personalităţilor politice care, cu generozitate au sprijinit acest demers, rememorând şi împărtăşind momente din istoria la a cărui înfăptuire şi modelare au participat direct şi semnificativ. Autorul 12

Interviu cu domnul preşedinte Emil Constantinescu şi doamna profesor Zoe Petre 19 iulie 2007, Bucureşti Nicolae Toboşaru (N.T.) - Stimate domnule preşedinte, aţi fost factorul politic naţional de cea mai înaltă autoritate care a acţionat vizionar, energic şi susţinut pentru realizarea acestei relaţii strategice cu SUA. Vă rog să rememoraţi câteva dintre reperele proceselor ce au făcut posibil momentul 11 iulie 1997. O să încep cu obiectivele propuse în cadrul parteneriatului. În legătură cu acestea am avut o întâlnire cu ministrul Constantin Dudu Ionescu acum un an şi jumătate. Mi-a dat o schiţă de document, de proiect, cu câteva dintre obiectivele părţii române pe care le creionase pentru a fi puse în discuţia cu partea americană şi a fi acceptate. Parte dintre ele au fost reformulate ulterior. Zoe Petre (Z.P.) - Problema cu formulările se pune atunci când există un document scris. Nu a existat niciodată un text scris, parafat. N.T. - Acest lucru este extraordinar pentru că, de exemplu, americanii au semnat cu grupul de ţări baltice un document consacrat, cu formule şi cu format diplomatic de parteneriat. Cu noi nu s-a semnat un document. Emil Constantinescu (E.C.) - Nu. Parteneriatul a fost construit pe încredere, ca un grup de lucru, nu ca un material diplomatic. N.T. - O primă întrebare pe care v-o adresez este legată de motivaţia ofertei americane pentru acest parteneriat. Iniţial s-a spus şi mulţi au acceptat ideea că a fost o măsură compensatorie 13

pentru neacceptarea în grupul de la Madrid. Dumneavoastră şi documentele confirmă că, de fapt, nu a fost un gest de compen­ saţie din partea lui Clinton. E.C. - Este încadrat în politica strategică americană. Adrian Severin are un articol în ziarul Ziua din 9 sau 10 iulie, în care citează o conferinţă recentă a lui Clinton, în care acesta spune că a comandat un studiu la începutul mandatului său, în 1992. Un studiu asupra potenţialului strategic al statelor din regiune şi i s-au indict cu potenţial strategic Polonia, Ucraina şi Turcia. Pe acest fond am intrat în discuţii, care au fost personale, între noi, şi au devenit substanţiale după ce am început tratativele cu Ucraina pentru încheierea tratatului politic de bază, pentru că Ucraina era într-o zonă incertă şi legată foarte puternic de Rusia... N.T. - Am fost alternativa? E.C. - Da, am fost alternativa, asta este. Momentul cheie a fost discuţia pe care am avut-o cu Al Gore la Summit-ul OSCE, de la Lisabona, în decembrie 1996. Acesta a fost momentul cheie, toate de acolo pleacă. N.T. - Am aici câţiva paşi: în 1997 Casa Albă a publicat o strategie de securitate naţională pentru secolul următor, unde se spune clar, la un moment dat, că „va fi promovată susţinerea unei Europe democratice, sprijinirea suveranităţii statelor din zona tampon Rusia-NATO". A urmat Summit-ul NATO de la Madrid, după care, imediat, a fost lansarea împreună cu dumneavoastră, la Bucureşti, a acestui parteneriat. În ianuarie 1998 a urmat „Carta Parteneriatului Strategic SUA - statele baltice" şi apoi, în februarie, a urmat „Planul de Acţiune pentru Europa de Sud-Est" al SUA, cu includerea Bulgariei, lansat în timpul vizitei preşedintelui Clinton la Sofia. Se pare deci, că noi am fost primul pas în această strategie de securitate naţională promovată începând cu 1997 de către SUA. Poate fi acceptată această succesiune? Z.P. - Cu o singură observaţie: în 1997 strategia americană nu era, încă, conceptual, foarte conturată, tocmai pentru că

România e într-un punct de confluenţă, şi nu ştiau bine unde să ne plaseze. Pe de-o parte, la Departamentul de Stat îmi spuneau „dar ce aveţi împotriva zonelor tampon?", în vreme ce la National Security Council găseam altfel de abordare, mai aproape de a noastră. N.T. - Da, ei au o mulţime de centre de analiză... Z.P. - Bineînţeles. E.C. - Contribuţia noastră a fost importantă în conturarea politicii Statelor Unite. Asta a fost important. Trebuie plecat de la Summit-ul OSCE de la Lisabona. În momentul acestui summit, România a început să joace un rol activ, a devenit actor politic, un actor care a avut iniţiative politice regionale cu impact şi mai larg şi chiar şi cu impact în ceea ce priveşte conturarea politicii Statelor Unite. Şi într-o paranteză, veţi putea cita câteva scrisori ale lui Clinton adresate mie în care îmi spunea „să ne sfătuim, să ne consultăm, să vorbim asupra politicii ...". N.T. - Foarte important, se pare că noi i-am ajutat pe americani să-şi coaguleze o strategie pentru acest spaţiu? E.C. - Exact! Z.P. - Noi şi Miloşevici. N.T. - Miloşevici din alt sens... Z.P. - Da, Din sens contrar, pentru că Miloşevici a fost proba precisă că dacă nu au pioni importanţi în zonă, riscă să piardă pe planul securităţii europene în ansamblu. E.C. - Şi atunci România a devenit Ţara care era importantă şi pentru Est şi pentru Sud, deci, practic, pentru întregul Sud-Est. Dar eu vreau să vă spun din nou - şi asta putem să o plasăm într-o perspectivă istorică amplă - că România până atunci s-a luptat pentru supravieţuire şi a fost un obiect al politicii marilor puteri. În momentul 1996, după OSCE, România a devenit un subiect, care a început să aibă o viziune politică proprie şi iniţiative care ulterior lansării au fost acceptate. Şi acum să vă descriu momentul Summit-ului de la OSCE. În primul rând, care era

14

15

atmosfera pe care a declanşat-o prima schimbare democratică a României. Ce s-a întâmplat? Nimeni dintre analişti nu au anticipat victoria mea în prezidenţiale. Acesta este primul lucru. Pentru că nu s-a produs victoria Convenţiei Democratice. Nu a fost o victorie clară a Convenţiei Democratice. Să mergem la date, care puteau fi interpretate în sensul că PDSR era partidul (nu coaliţia) care a câştigat alegerile. Toată schimbarea s-a produs în momentul în care eu am câştigat alegerile prezidenţiale. Aşa am impus atunci Guvernul CDR, în urma acordului făcut cu PD-ul între cele două tururi. Extrem de important, pentru că asta a creat majoritatea parlamentară şi guvernul, PD-ul înţelegând că altfel nu veneau la guvernare Venea facţiunea PNŢCD-ul lui Radu Vasile, în urma unui acord cu Ion Iliescu, făcut şi recunoscut de toată lumea, inclusiv de către Radu Vasile. Deci am fi avut un guvern PSD cu Adrian Năstase prim-ministru şi cu Radu Vasile vice prim-ministru. Acesta era acordul. Acordul există, Radu Vasile în cartea lui îl recunoaşte şi încearcă să şi justifice printr-o aprobare al lui Corneliu Coposu, aprobare care nu a existat. În momentul în care s-a făcut acest acord sub patronajul meu între cele două tururi, la care au participat Petre Roman, cu Victor Babiuc şi cu Adrian Severin, - eu l-am respins atunci pe Băsescu, nu am fost de acord să participe Băsescu - şi cu Ion Diaconescu şi Quintus lângă mine. Întâlnirea a vut loc la mine acasă, la o locuinţă pe care o aveam în apropierea Mitropoliei, în care s-au discutat care erau problemele de acord, importante pentru ce discutăm. Primul obiectiv era integrarea în NATO. N.T. - Ferm, clar, explicit. E.C. - Categoric, indiferent de tot ce se discutase şi se făcuse înainte, primul obiectiv era integrarea României în NATO. N.T. - Practic, acest obiectiv fusese tot timpul până atunci. E.C. - Până atunci era declarativ, completat cu Tratatul cu Miloşevici şi un Tratat cu Rusia, care se încercase să se parafeze în 1996, şi care ar fi blocat intrarea în NATO. Nu intram în NATO

când eram singura ţară după Dayton care aveam un Tratat cu Miloşevici. Acestea erau două lucruri clare. România nu era privită cu încredere. Aceeaşi politică ca şi a lui Ceauşescu care lupta pentru pace şi încerca să facă bomba atomică. Deci asta era România, nu se bucura de nicio încredere. Şi atunci, primul punct cu care au fost de acord a fost integrarea în NATO. Al doilea lucru a fost integrarea în Uniunea Europeană. Al treilea punct cu care au fost de acord a fost reformele economice. Cu ce nu au fost de acord: PD-ul nu a fost de acord cu restitutio in integrum şi nu au fost de acord cu condamnarea comunismului. Înţelegerea a fost respectată de către toţi oamenii de la PD. Doi. A fost câştigarea alegerilor. Toţi, inclusiv CIA, au fost convinşi că nici nu ajung în turul doi şi deci, ideea era ca într-un fel, să se împace cu preşedintele Iliescu, care va câştiga sigur, şi vor încerca prin presiuni... N.T. - Ambasadorul american Moses a avut câteva declaraţii în sensul pro-Iliescu. E.C. - Da, da. Eu am cerut schimbarea lui, lucru care s-a şi petrecut, lucru rar, pentru că era foarte apropiat de Clinton, susţinuse financiar campania lui Clinton. Nimeni nu acrezut în victoria mea. Am fost în Germania cu domnul Diaconescu pentru a cere sprijinul Partidului Creştin Democrat, şi ei ne-au spus foarte clar: după informaţiile noastre, nu aveţi nicio şansă să ajungeţi nici în turul doi" - pentru că astea erau informaţiile lor din presa română, după sondaje de opinie manipulate, presa manipulată şi ea. Deci ei nu cunoşteau opinia publică, eu personal nu am avut susţinere în presă. Erau articole negative la adresa lui Iliescu, era real acest curent puternic şi sincer, dar nu erau decât cel mult pro-Roman, asta am constatat-o. Şi atunci, nici nemţii nici alţii nu ne-au susţinut deloc. Susţinerea financiară şi susţinerea morală au fost zero. În momentul în care am câştigat a fost un şoc pozitiv pentru ei. Le Monde" a publicat pe prima pagină Victoria democraţiei, prima schimbare demo-

16

17

11

11

II

eratică". Academia Franceză a scos nişte volume „Cele mai importante momente ale secolului", în care România, în tot secolul XX, este citată de cinci sau şase ori, unul fiind acesta, restul cu Ceauşescu. N.T. - Aţi folosit deliberat canalul de comunicare cu Al Gore, sau a fost o conjunctura...? E.C. - Nu, noi ne-am dus cu un mesaj foarte clar. Şi am plecat la OSCE. Între 29 noiembrie, ziua depunerii jurământului în Parlament, şi 2 decembrie, era şi Ziua Naţională, nu era încă un nou guvern. Văcăroiu era prim-ministru, şi cu Văcăroiu prim-ministru eu am mers la Lisabona cu un avion militar. În avion am primit de la SIE documente care arătau că Leonid Kucima pregătise manevre militare la graniţa română, pe Prut şi în Insula Şerpilor. Ucrainenii pregătiseră materiale, delegaţia lor era pregătită cu materiale „România - stat revanşard şi agresor, care este este un pericol pentru stabilitatea Europei Centrale, refuzând să recunoască graniţele de după cel de-Al Doilea Război Mondial". Deci, era toată politica pe care o auziţi acum la Voronin şi schemele ruseşti erau în discursul preşedintelui ucrainean, dar şi în ce trebuia Kucima să lanseze în discuţiile personale. Ucraina nu avusese experienţa statalităţii de câteva sute de ani. Problema ei era recunoşterea statalităţii ei, pentru că ea nu a fost stat independent decât un număr redus de ani. Polonia îi recunoscuse statalitatea prin tratatul politic de bază. Ucrainenii prezentau problema astfel: în timp ce Polonia, care a pierdut o zonă foarte întinsă din teritoriul său, a acceptat situaţia, România refuză recunoaşterea statalităţii Ucrainei. Tema era: România este cea care creează probleme. România creează probleme şi prin conflictele cu Ungaria, România creează probleme şi cu Ucraina şi deci, România era receptată ca şi Iugoslavia: două ţări care creează probleme. Numai că Iugoslavia nu creează probleme externe, dar România creează probleme externe. Mai grav, Iugoslavia îţi crea probleme interne, dar

România avea probleme cu ţările vecine. Nicio altă şară nu avea, Cehia şi Slovacia se despărţiseră, Polonia recunoscuse graniţele tuturor vecinilor, România era omul rău aici. Atunci, ideea noastră revoluţionară a fost, pentru că era acest element şi eram în vârf şi pe pagina întâi peste tot. Am primit cereri de întâlniri de la toată lumea, nu noi am cerut. Toată lumea dorea să se întâlnească cu mine. Findcă erau tot felul de idei, că se dă o lovitură de stat militară, se lansaseră şi treburi din acestea, că armata nu va permite o guvernare dominată de CDR. Eu am avut o discuţie cu toţi liderii militari înainte de a fi ales preşedinte. Z.P. - Edmund Stoibel asta va întrebat la Milnchen, dacă nu va fi o lovitură de stat militară. E.C. - Ideea era, şi sunt acuma argumente că în 1992 chiar ar fi fost, dacă am fi câştigat, de teama proceselor privind implicarea armatei în 1990. După ce am câştigat alegerile, dar nu depusesem jurământul în Parlament, acasă la mine s-au prezentat toţi şefii serviciilor de informaţii româneşti şi şefii armatei, Şeful Statului Major. şi în această întâlnire le-am spus „Eu sunt convins de patriotismul dumneavoastră asta e şansa României, dar dacă cumva îi trece cuiva prin cap să dea o lovitură de stat, a citit prea multe romane, vă anunţ că astfel de încercări se dau în capitală. Or în capitală este un asemenea val acum încât, practic, nu se poate". Le-am spus asta aşa, în treacăt, era sau nu era cazul, era şi Cioflină acolo, toţi ne-au asigurat de loialitate, ceea ce s-a şi întâmplat. Aveam nevoie de acest lucru, mă duceam la OSCE şi aveam nevoie să am în spate acest sprijin al armatei şi serviciilor de informaţii, care s-a dovedit corect, pe tot timpul mandatului meu. N-am avut niciodată probleme, cu alţii am avut probleme. N.T. - Se pare că Armata este instituţia care susţine cel mai mult şi efectiv acest Parteneriat strategic. E.C. - Da, ei l-au înţeles, l-au vrut, au susţinut relaţia cu NATO. În 1992, când candidam la preşedinţie, ţin minte, au fost singurii oficiali care au vrut să se întâlnească cu mine, da, Spiroiu, puteţi lua cu el un interviu, pe care vi-l recomand.

18

19

Z.P. - Când a venit preşedintele de la întâlnire, mi-a zis ,, Domnule, ăştia nu numai că vor în NATO, vor baze NATO!" E.C. - Da, Armata vroia cel mai mult, până la baze. N.T. - Atunci? E.C. - Da, în 1992. Şi eu am fost primit atunci la Ministerul Forţelor Armate, am fost primit de Armată. N.T. - Apropo de baze, când s-au pus bazele parteneria­ tului, s-a discutat ca un plan de perspectivă în acest sens? E.C. - Nu, nu. N.T. - Deci nu s-a vrut în acel moment, a fost o dezvoltare ulterioară, apărută din evoluţia firească a parteneriatului. Z.P. - Cred că mai degrabă apărută din situaţia post-11 septembrie 2001, coroborată cu proiectul pentru Marea Neagră, care, cumva, ar fi putut începe, ... Bruce Jackson când a venit aici să-l lanseze, a spus public: ,,Patru ani de zile m-a bătut la cap doamna Petre cu problema asta a Mării Negre, în sfârşit am priceput şi noi". E.C. - Şi acuma revin, începutul pleacă de la OSCE­ Lisabona. Acela este începutul, şi al parteneriatului, şi al schimbării poziţiei României. Primind invitaţii de la toată lumea, le-am organizat într-o ordine. şi prima problemă era problema cu Ucraina. Cu Ungaria deja nu mai aveam probleme, primisem un mesaj clar de susţinere imediat după alegeri. Trebuie să vă spun că înainte de a fi preşedinte, între alegerea mea şi depunerea jurământului în Parlament, am făcut o vizită la Munchen. Pentru a le mulţumi pentru sprijinul politic şi, fiind considerat ca un fiu al democraţiei creştine, pentru a avea acest sprijin şi în viitor. Sprijinul Germaniei era foarte important pentru că Germania avea până atunci o poziţie extrem de ostilă faţă de România. Cancelarul Helmut Kohl datorită problemelor, inclusiv vânzării nemţilor, fusese în România, la Ceauşescu, mi-a povestit personal. şi el spunea „Noi nu ne-am fi reunificat dacă nu era Ungaria. Am datorii faţă de Gyula Horn, căci datorită lor noi ne-am

unificat". România, în schimb, era văzută ca o ţară comunistă, Kohl nici nu vroia să vină, nici nu vroia să discute cu noi. Relaţia dintre noi a fost o chestie personală, pentru că participasem la campaniile lui dinainte şi în 1992, şi la Munchen, la lansare şi eram invitat la Congresul de 50 de ani ai Democraţiei germane. Aşadar, am ajuns la Munchen pe 21 noiembrie 1996. Într-o sală foarte mare, unde m-au ridicat în picioare şi m-au aplaudat. Acolo au zis: ,, Democraţia creştină va avea un preşedinte în România, Emil Constantinescu şi un prim-ministru, Aznar în Spania". Pe 2 decembrie am ajuns la Lisabona şi am organizat întâlnirile aşa: prima, întâlnirea cu Al Gore, apoi întâlnirea Gore cu Kucima, apoi Kucima cu mine. într-un triunghi, după care, toate celelalte întâlniri. La întâlnirea cu Gore, el a venit cum vin americanii, ştiu lucruri vagi, extrem de vagi şi atunci au nişte fişe. Avea nişte cartonele despre România, care erau pregătite pe baza informaţiilor lor, şi a început să-mi citească din ele. Atunci eu i-am pus mâna pe cartoanele acelea şi i-am spus „Domnule vicepreşedinte, datele dumneavoastră nu mai sunt valabile, lăsaţi-le deoparte şi să discutăm ce putem face de acum înainte, pentru că România s-a schimbat radical". N.T. - Exact pe stilul american. Cred că a apreciat. E.C. - Da, ăsta a fost momentul când le-a strâns şi le-a băgat în buzunar şi a spus: ,,Să discutăm". Şi i-am explicat ce propunem noi: În România a avut loc o schimbare, România este decisă acuma să meargă alături de Statele Unite, de NATO şi pentru integrarea în Uniunea Europeană. Vom forma un guvern în baza unui acord cu Partidul Democrat şi am convenit că acestea sunt primele două puncte. Şi, de asemenea, am decis că vom face reforme interne. Z.P. - Şi să luaţi UDMR-ul la guvernare, asta i-a hipnotizat. E.C. - Asta era, şi să luăm UDMR-ul la guvernare, pentru că, dintr-o dată, faţă de Iugoslavia, nu mai există în România

20

21

probleme interne cu minorităţile ceea ce era problema lor din Kosovo, şi doi, era problema cu Ungaria. Mai mult decât atât nici n-au crezut că vom face la guvernare. Fac o paranteză, acum când am venit în SUA, la Memorialul Holocaustului, a vorbit congressmanul Tom Lantos, care era preşedintele Comisiei de politică externă a Congresului American, singurul membru al Congresului supravieţuitor al Holocaustului, luptător împotriva comunismului, o poziţie extrem de puternică. Prima care a venit să mă salute în Congres a fost preşedinta Asociaţiei maghiarilor din SUA, care s-a îndreptat direct spre mine şi mi-a spus: ,,Domnule preşedinte, noi vă susţinem pe dumnea­ voastră fiindcă aţi rezolvat în chip fericit problema relaţiilor cu maghiarii...". Şi încă o dată mi-a amintit că ei au susţinut oficial integrarea României în NATO, cu o forţă de zece ori mai mare decât românii din SUA. Pe locul doi au fost grecii, Asociaţia grecilor din Statele Unite. Pe locul întâi au fost maghiarii, care au dat petiţii în toate statele, la congresmeni, la senatorii care îi repre­ zentau, cu forţa lor financiară. şi abia după aceea au fost românii. N.T. - Când v-aţi întâlnit cu vice-preşedintele Al Gore, aveaţi în minte această strategie de parteneriat? E.C. - Nu sub forma de parteneriat. Nu, ea s-a construit ulterior şi vă explic cum s-a construit, care au fost paşii. Deci, trebuia construită credibilitatea României, care era zero. Şi acum vă sugerez ca să studiaţi trei cazuri, aşa cum se face un studiu de caz: România, administraţia Constantinescu, Iugoslavia, adminis­ traţia Miloşevici şi Slovacia, administraţia Meciar. Ce s-a întâmplat cu aceste trei ţări şi care au fost evoluţiile lor şi ce înseamnă factorul politic. Fiindcă toate ne explică condiţionările şi relaţiile. Deci, ne aflam în momentul 1996, decembrie, Statele Unite lucrau cu NATO pentru planul de intervenţie în Kosovo, pentru că era greu de crezut, toate analizele arătau acest lucru, că Miloşevici nu va ceda, şi nu a cedat, că se va escalada situaţia în Kosovo. Dayton deja era considerat ca un eşec şi erau rezerve la

arestarea lui Miloşevici de către SUA. Şi atunci, aveau nevoia să creeze o placă de stabilitate în Europa Centrală şi de sud-est, pe care să o opună ca model Iugoslaviei. Pentru că NATO nu este un sistem de intervenţie, trebuie să justifice şi politic şi moral această intervenţie şi problemele pe care le aveau ei erau România­ Ucraina. Inclusiv cu temerea să se întâmple ceva; nu era cazul, dar asta vedeau ei de departe, mai ales din cauza Bucovinei. Pentru că problemele potenţiale dintre Ucraina şi Polonia se terminaseră. Rămâneau ca zone de risc România şi Slovacia, unde Meciar propunea schimb de populaţie, deci politici din al Doilea Război Mondial, iar ungurii lucrau puternic şi împotriva României şi împotriva Slovaciei. Acuma, în momentul în care am anunţat că va fi UDMR la guvernare, acesta era modelul pe care îl aşteptau. Fiindcă apoi exemplul României a fost folosit ca model pentru Macedonia, de pildă, cu albanezii la guvernare, a fost folosit pentru Slovacia după căderea lui Meciar. Deci, modelul românesc al minorităţii la guvernare, ca o garanţie pentru minoritate, a însemnat din nou, un model creat de noi, propus de noi şi extrem de apreciat. Folosiţi cartea doamnei M. Allbright „Doamna secretar de stat". Este cea mai bună sursă pe care o aveţi... În „Opening NATO's Door" o să vedeţi un lucru pe care nu l-a observat nimeni. Pe coperta cărţii lui Asmus este Clinton cu patru preşedinţi, puteţi să mă citaţi pe mine că am spus asta public, pentru că oricum este o observaţie pe care am făcut-o şi ţin la ea. Sunt Walesa, Havel, Goncz, Kovacs, preşedintele Slovaciei. Deci aceştia au fost pregătiţi pentru NATO, la Madrid. Mi-a confirmat, eu l-am întrebat pe generalul Wesley Clark: ,,Este adevărat că aţi pregătit din punct de vedere militar, strategic, Slovacia pentru intrarea în NATO la Madrid?" Răspunsul a fost ,,DA!". Z.P. - Evident că ea este cheia regiunii.

22

23

E.C. - Pentru că sub aspect militar şi strategic Polonia şi Slovacia aveau valoare, şi, între Cehia şi Slovacia, Slovacia este cea mai importantă. Şi după aceea am văzut cartea lui Asmus, când m-am întâlnit cu el la Washington. După care vine M.Albright şi spune foarte clar: ,,Noi am scos Slovacia, dar am făcut o prostie cu România la Madrid". Şanse, era clar, nu prea aveam, deşi campania politică a fost dusă extraordinar. Din păcate, ea s-a confundat, pentru opinia publică cu campania „PRO Tv. - cărţi poştale", în care Florin Călinescu era afundat până la genunchi în cărţi poştale. Aceste campanii publicitare au dat speranţe foarte mari. Eu am acceptat aceasta pentru că noi, folosind acest entuziasm popular, am putut face reforme foarte dure. Am început cu mineritul, disponibilizarea, inflaţia de 120%, închiderea fabricilor, toate lucrurile acestea îngrozitoare şi oamenii au acceptat, toate acestea, pentru că era valul, l-am ţinut aşa de sus încât au acceptat o inflaţie de 120 %, păi înnebuneşti ca pensionar. A fost un dezastru social, dar care nu putea fi evitat dacă vroiam să ieşim din ciclul infernal al economiei planificate. Erau câteva elemente: Unu - era hotărârea Congresului SUA­ extinderea cu trei ţări. Eu am înţeles foarte clar, preşedintele nu mai putea să schimbe această decizie. M. Albright o spune foarte clar şi precis. Revin la OSCE. Şi a avut loc această discuţie şi i-am spus lui Al.Gore următoarele: ,,Noi am hotărât, vom face un guvern în care vor intra maghiarii şi ne vom asuma tratatul cu Ucraina, îl vom încheia până la Madrid". S-a uitat aşa, şi m-a întrebat: „Chiar credeţi că se poate aşa ceva?" zic „Da, reconcilierea istorică cu Ungaria, prin intrarea UDMR la guvernarea şi prin ordonanţă de urgenţă, satisfacerea celor două cerinţe ale lor, drepturi la nivelul cel mai înalt european, utilizarea limbii maghiare în administraţie şi în educaţie. Şi vom face o reformă economică; ca să dăm credibilitate reformei, vom aplica cea mai grea reformă, pe care Polonia nu a îndrăznit să o facă - nici

acuma nu a făcut-o - care a creat în toate ţările cu minerit probleme extrem de grave, în Anglia, în Franţa şi Germania. Pentru că cunosc acest domeniu, iar ideea mea este că atunci când eşti pe val, trebuie să faci totul repede, tot ce este mai dur. Reforma nineritului ori se face acuma, ori nu se mai face niciodată. Al Gore a ieşit afară, am ieşit împreună, la întâlnirea cu ziariştii străini care îl aşteptau. A vorbit extrem de elogios: ,,Am întâlnit o persoană vizionară, am fost impresionat de viziunea Preşedintelui României". După care a avut loc întâlnirea lui cu Kucima. El i-a spus lui Kucirna despre intenţiile României. Pentru că i-am confirmat întâlnirea la Lisabona, Kucima a blocat manevrele, le-a blocat definitiv, şi şi-a schimbat discursul. Discursul nu se mai referea deloc la România în termeni agresivi. N.T. - Deci noi ar trebui să-i mulţumim mult lui Al Gore. E.C. - El a vorbit cu Kucima şi apoi m-am întâlnit eu cu Kucima. Şi i-am spus „Haide să lucrăm împreună". Kucima a fost foarte deschis. Eu i-am spus: ,, Domnule preşedinte, nu lăsăm asta, o controlăm noi. Dacă o lăsăm la birocraţie, mai ales, zic eu, la birocraţia pe care o aveţi dumneavoastră, care a lucrat tot timpul împotriva mea". Ambasadorul Ucrainei la Bucureşti, cu el am putut să lucrăm. N.T. - Au existat structuri, interne şi internaţionale care s-au opus parteneriatului? E.C. - Da, si interne şi internaţionale. Bine-nţeles că da. Acesta a fost triunghiul. Şi după aia au fost celelalte întâlniri. Z.P. - Pot să vă dau o sugestie? Urmăriţi, de pildă, marea polemică dintre elicopterele Bell şi Eurocopter în afacerea de privatizare a uzinelor IAR-Ghimbav. E.C. - Acum aveţi date despre cum s-a ajuns la invitaţia lui Clinton. Aveţi în materialul meu o scrisoare pe care mi-a trimis-o Clinton. Este şi scrisoarea lui către Edward Kennedy. Deci el mi-a trimis şi o scrisoare care nu - mi era adresată, pe care trebuie s-o folosiţi, în care Ted Kennedy a spus „Al Gore mi-a povestit ce a

24

25

discutat cu preşedintele Constantinescu". Gore i-a spus lui Kennedy, pentru că erau foarte apropiaţi: ,,Am întâlnit un tip extraordinar, preşedintele Constantinescu, care va face aceste lucruri...". Kennedy îi scrie o scrisoare lui Clinton şi îi spune: „ Trebuie să te întâlneşti cu preşedintele Constantinescu" şi Clinton îi răspudne: ,,Da". Clinton mi-a trimis şi scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Kennedy din care reiese foarte clar: ,,Da. într-adevăr, mi-a spus şi mie Gore ce-mi spui tu, l-am chemat pe cel ce se ocupă cu programul meu pe termen lung şi i-am spus să-l introducă într-o vizită pe preşedintele Constantinescu, la Washington". Deci începeau să înţeleagă că se petrece ceva în România. După care îmi trimite scrisoarea. În care mă invită la Casa Albă să discutăm asupra regiune. Acesta este momentul în care se naşte ceva. O parte din cei ce mă consiliau pe mine mi-au spus că trebuie să mă duc. Te cheamă preşedintele Statelor Unite să discutaţi. Eu am luat decizia să nu mă duc. Chestia asta este destul de rară în analele diplomaţiei. Preşedintele Statelor Unite invită un preşedinte şi acela îi spune, NU. Nu cred că sunt foarte multe situaţii de acest fel. Motivaţia mea stătea în faptul că deja Congresul hotărâse cele trei ţări care să fie invitate. N.T. - Impresia publică ar fi fost alta dacă aţi fi mers. Ar fi perceput vizita ca pe o compensaţie. Z.P. - Dar şi era o compensaţie. E.C. - Şi era o compensaţie. Era, o compensaţie pentru ce măsuri luasem şi care începuseră să se pună în practică. Pentru că ei vedeau, normalizarea relaţiilor cu Ungaria s-a produs foarte repede, am fost în Polonia, în ianuarie, lucrurile s-au dus cu viteză, ca să iau modelul polonez. De fapt, pentru asta, prima mea vizită de stat am făcut-o la Kwasniewski, care era un om declarat al americanilor, încheiase tratatul cu Ucraina, care mi-a dat sfaturi şi care mi-a propus, Kwasniewski a propus trilaterala Polonia, Ucraina România, după modelul trilateralei Franţa, Germania, Polonia. A zis să ne ajutăm reciproc, dacă unul dintre noi este în dificultate, ceilalţi doi pot să-l ajute. Şi dacă mai

candidam, şi unul şi altul ar fi venit aici, să mă susţină. De fapt, numai Havel a mai venit după aceea. Am intrat şi în Clubul Europei Centrale, şi întrunirile se ţineau la fel, pentru un anume ajutor. S-au ţinut în Slovacia, avea nevoie Kovacs fiindcă candida în parlament. N-a reuşit pentru că la lucrat Meciar, după care s-a ţinut, într-un moment mai dificil pentru Kucima, în 1999 la Lvov. Apoi, în 2000 trebuia să se ţină la Bucureşti, pentru că urma să candidez eu. După ce am hotărât că nu mai candidez, când se împlineau 1000 de ani de la întemeierea statului maghiar, m-a rugat Goncz, să fiu de acord să se ţină la Sekesfehervar, ca s-o poată celebra el, şi am cedat în favoarea lui pentru că nu aveam nicio miză electorală proprie. Era şi o dimensiune personală în faptul că s-a realizat şi trilaterala România-Ungaria-Polonia, care va juca un rol extrem de important, cu mare impresie în SUA. N.T. -Aţi spus de model polonez de parteneriat strategic. Aţi avut legătură cu Kwasniewski. E.C. - Cu Kwasniewski am avut mai dinainte o legătură. N.T. - V-a sugerat, v-a pus la dispoziţie documente? E.C. - Nu mi-a pus nimic, a fost o discuţie. Prima discuţie am avut-o cu Kwasniewski înainte să fiu ales preşedinte. Am avut-o la începutul lui 1996, când a fost în vizită de stat în România. El a cerut să se întâlnească cu mine, eram preşedintele COR-ului, a insistat să-i fie introdusă în program. Ne-am întâlnit la vila Lac 1, şi atunci el mi-a spus: ,,Vreau să vă cunosc. în primul rând, ştiu că sunteţi de centru-dreapta, democrat-creştin, prietenii dumneavoastră din Polonia sunt adversarii mei politici, dar toţi mi-au vorbit foarte bine despre dumneavoastră... " - eu fusesem la Varşovia ca rector al Universităţii - ,,Eu am fost în partidul comunist, la tineret, dar eu chiar vreau să fac capitalism şi democraţie în Polonia, am ales aşa". N.T. - Domnule preşedinte, dumneavoastră când i-aţi răspuns preşedintelui Clinton dacă doreşte să contribuie cu ceva, să vină la Bucureşti după Madrid, atunci i-aţi şi sugerat acest tip de relaţie?

26

27

E.C. - Nu, după aceea. Asmus, care în acel timp era consilier, mi-a povestit că a fost la acea şedinţă în care s-a discutat propunerea unei vizite a preşedintelui SUA la Bucureşti. Clinton îi întreba pe toţi, dar el lua decizia. Asmus mi-a relatat că majoritatea a spus că este foarte riscant, este momentul cel mai important al carierei sale, ca omul care lărgeşte NATO şi este foarte riscant ca presa să culeagă o imagine care să nu fie de triumf. S-au opus toţi la riscul electoral, de imagine. De a fi huiduit. Z.P. - De două ori pe săptămână mă întreba Alfred Moses dacă preşedintele lui va fi huiduit, sau dacă va fi o atmosferă rece, sau dacă nu va fi lume. N.T. - Se punea serios problema? E.C. - Absolut, americanii o pun totdeauna. N.T. - Ar fi fost un dezastru. E.C. - În America se pune întotdeauna problema asta, la ei imaginea este pe primul loc, vizita s-a dat pe prima pagină a tuturor ziarelor. N.T. - Probabil că şi Bush la fel a făcut de căte ori a venit. E.C. - Da, dar au fost situaţii diferite. Asta vreau să vă explic, că PSD-ul a cărat oameni cu autobuze la adunare şi o să vă spun şi cum s-a organizat în 1997. Cum vroiau americanii să aducă McDonald din Piteşti, muzică americană şi am spus că asta e un obstacol pentru noi „Vă asigur eu că vor veni, nu trebuie să facem nimic. Acolo au murit oameni, acolo a fost revoluţia, acolo va veni lumea. Până şi la tribună, Clinton a avut două discursuri. Un discurs pentru o primire rezervată şi un discurs pentru o primire bună. A modificat, stând lângă mine şi scria. Cuvintele astea care erau foarte calde le-a adăugat el cu mâna lui, atunci, înainte să vorbească. Z.P. - Nu le-a venit să creadă, nici acum nu au uitat. Toată echipa lui Clinton continuă să spună că n-a fost niciodată primit ca la Bucureşti. Venea din Polonia...

N.T. - Unde se aşteptau să fie cea mai grozavă primire, probabil. Z.P. - Care de abia fusese primită în NATO. E.C. - Eu ştiam treaba asta fiindcă polonezii nu că nu au fost entuziaşti, dar ei au alt stil. Nu-i nebunia asta latină. Dar vă dau din nou citatul, că operaţi cu M.Albright „Dacă primirea din Polonia a fost frumoasă, cea din România a fost extraordinară", şi spunea că au plecat... Z.P. - ,,Ne-a făcut să avem remuşcări". E.C. - Da, au plecat cu un sentiment de vinovăţie şi sperând din toată inima că vom reuşi într-un al doilea val de extindere. Z.P. - A fost atunci o masă de oameni geniali, n-am să uit niciodată, asemenea lucruri nu poţi nici să le pregăteşti, nici să le inventezi. Clinton avea discursul acesta care mergea crescendo, la fiecare frază erau urale, USA! USA! Şi când a ajuns în vârful construcţiei şi a zis cât de grozavi sunt românii, toată lumea a strigat într-un glas, NATO! NATO! Adică, dacă suntem aşa de grozavi, de ce nu ne luaţi în NATO? E.C. - Ei ştiu, sunt politicieni, au trăit toată viaţa în politică, au fost formaţi şi Clinton şi toţi, ştiu ce înseamnă o adunare pregătită şi ce înseamnă una spontană. Adunarea lui Bush a fost o adunare pregătită de Bogdan Enoiu, care a făcut şi campania de publicitate a preşedintelui Băsescu. N.T. - Vreau să vă întreb dacă acest moment de efuziune poate fi considerat ca un element care a contribuit la profilarea parteneriatului. E.C. - Categoric, da. N.T. - La nivelul psihicului preşedintelui american. Z.P. - Şi al doamnei Albright. Nu uitaţi că preşedintele american este ales, pe când secretarul de stat este numit. Doamna Albright nu a făcut niciodată campanie electorală or, am încremenit în moment în care, a urcat-o Severin sus la tribuna prezidenţială ca să vadă lumea, mi-am zis „ce ne facem dacă

28

29

mulţimea o huiduie?" Pe Clinton îl menajau, dar pe doamna Allbright s-ar fi putut răzbuna. Dar nu, a fost genial, în viaţa ei nu a avut parte de aşa ceva, şi nici n-o să mai aibă. N.T. - O să pun un accent pe această adunare. E.C. - Da, vreau să vă spun că nu este unică. Şi Nixon a fost impresionat în vremea lui. Nixon oriunde se ducea, ei sunt huiduiţi în mare parte. Nixon lua în America de Sud nişte huiduieli de nu se vedea, şi în momentul în care a venit în România şi-a dat şi el seama că n-au organizat adunarea. Ceauşescu ne-a dus acolo, că am participat şi eu, însă la Nixon oamenii au venit spontan şi Nixon n-a uitat toată viaţa. În 2000 când am fost la Summit-ul Mileniului, la ONU, Clinton a dat o recepţie la Metropolitan Museum şi sigur, stăteai şi făceai o poză. Dar stăteau toţi şefii de state la coadă, deci 160 de şefi de state. A durat enorm şi mă gândesc la Clinton, ce era pe el, intrau pe rând, dădeau mâna şi făceau o poză. şi când am intrat, a durat mai mult Clinton m-a ţinut de mână, mi-a păstrat mâna şi mi-a spus, era relaxat, la sfârşitul mandatului, era în 2000, nu mai candida, şi mi-a spus „Am să reţin acel moment de la Bucureşti". Iar în SUA, sigur, este un întreg sistem, dar când apare un preşedinte cum este Clinton, care, toată lumea spune asta, ştie să asculte, are un punct de vedere, el era un tip extrem de activ. Era cultivat, la nivelul sau peste nivelul consilierilor lui, şi când nu erau de acord cu el, punea el o problemă, de avocat al diavolului, îi punea să se bată, deţi el luase deja o hotărâre. Deci la el părerea lui conta, l-ai convins ... şi eu l-am convins pe el. Şi la Madrid, la recepţie, el m-a luat deoparte. Asta era problema lor, se terminase Madridul şi erau preocupaţi de ce va fi la Varşovia, dar mai ales ce va fi la Bucureşti. Şi l-am mai asigurat încă o dată. Sigur, a fost începutul, pentru că ce era important, era faptul că prima oară, îndrăznesc să spun în toată istoria, România a devenit predictibilă. Pentru că ei nu se îndoiau de, să zic, de capacităţile mele de a vedea lucrurile. Mă chemaseră

şi în 1992, după ce am pierdut şi când s-au schimbat la Departamentul de Stat cu echipa lui Bush şi eu am stat 2 ore cu ei la discuţii. Deci ei ştiau, credeau că eu sunt convins, dar nu credeau că o să ajung preşedinte. După ce am ajuns preşedinte ştiau că n-o să fiu populist, că o să-mi asum responsabilităţile, dar ce nu ştiau era dacă o să şi pot să fac chestia asta. Şi în momentul în care au văzut că lucrurile se fac, că vine Goncz la Târgu-Mureş, că în guvern, când au văzut că reconcilierea chiar se face, că Tratatul româno-ucrainean chiar se face şi când au văzut că şi minele chiar se închid, au spus, asta este o administraţie care în momentul în care spune ceva şi face treaba asta şi o face chiar mai mult decât îi presam noi pe ei. Înainte de Madrid ei nu au crezut că se poate. N.T. - Domnule preşedinte, când s-a rostit prima oară cuvântul parteneriat? E.C. - După chestia aia cu refuzul. Deci s-a dat un conţinut vizitei lui Bill Clinton, după ce a fost invitat să vină după Madrid, în momentul acela trebuia să se dea un conţinut acelei vizite. Clinton nu putea să vină numai să dea din mână, el trebuia să facă ceva. În momentul în care a acceptat să vină la Bucureşti, America făcea politică mare, el trebuia să facă ceva important la Bucureşti. Pentru că altfel nu avea de ce să vină la Bucureşti. În momentul în care el a acceptat să vină, era clar că se va întâmpla ceva important, ceva pe măsură. Deci Clinton face lărgirea NATO. Asta va rămâne în istorie, a fost marea operă a lui Clinton. şi în momentul în care el a hotărât şi era pe val, la Madrid, s-a dus în Polonia. Pentru că, încă o dată vă spun punctul meu de vedere, lărgirea NATO şi lărgirea UE s-au făcut pentru Polonia. Deci dacă nu era Polonia, nici noi nu intram, dar nu avea anvergura asta. Singura alternativă a marelui proiect al lărgirii NATO şi a marelui proiect al lărgirii UE, UE de astăzi, ori se făceau cu Polonia şi pentru Polonia, ori nu se făcea nimic, ori se făcea o mică lărgire şi refacerea Imperiului Austro-Ungar.

30

31

N.T. - Practic şi pentru Grupul de la Vişegrad tot Polonia a fost locomotiva? E.C. - Absolut. Z.P. - în mod particular pentru NATO. Pentru că în NATO, militar vorbind, Cehia nu există, Ungaria nici ea şi erau doi candidaţi reali: Polonia pe o parte şi România pe cealaltă. E.C. - Vă dau argumente, această trilaterală, prima care s-a făcut. Eu nu ştiu de ce oamenii nu înţeleg, nu ştiu „ .la un moment dat mă îndoiesc eu de mine. Eu cu Zoe Petre vedeam nişte lucruri, ele s-au petrecut şi oamenii tot nu le văd. Noi le-am văzut înainte de a se petrece, am contribuit la ele sau altele le-am înţeles, cu mult înainte, cu 10 ani înainte de a se petrece. Au trecut 10 ani de când s-au petrecut şi lumea nu le vede. Cum poţi să nu vezi ce a însemnat trilaterala Germania-Franţa-Polonia? Acela a fost momentul cheie, da, şi Weimarul a fost de ce? Căci mi-au explicat după aceea - aici înţeleg de ce alţii nu înţeleg, una e să citeşti şi alta e să vorbeşti cu persoana şi eu am vorbit cu Mazowiecki şi cu Geremek, care erau personalităţile de concepţie în privinţa acestor relaţii. Am stat îndelung de vorbă cu toţi, au fost şi la mine acasă. Ei mi-au spus: ,,Nu puteam să facem un acord numai cu Germania. Dacă o făceam numai cu Germania nu puteam trece peste resentimente, dacă o făceam numai cu Franţa, nu avea nicio importanţă „Franţa este acolo, Polonia este aici, nu mai este vremea lui Napoleon" şi atunci au făcut-o cu cei doi. Tot simbolic s-a făcut, că nu s-a întâmplat mare lucru cu acea trilaterală, dar ea a pregătit Polonia pentru UE, fiindcă Franţa şi Germania sunt de fapt motorul UE. Ăsta a fost momentul în care proiectul lărgirii NATO a avut un sens. Şi după care şi proiectul UE. Trebuie spus un lucru foarte clar, UE nu se lărgeşte decât pe un teritoriu al NATO. Deci mai întîi este NATO şi după aceea intră în UE, pentru că UE îşi datorează deocamdată securitatea tot NATO, chiar dacă unii se întreabă de ce se amestecă americanii în treaba asta? Păi s-au amestecat, inclusiv în începerea negocierilor

noastre la Helsinki. Pentru că ei sponsorizează acest proiect. Dacă UE îşi poate permite să construiască financiar acest proiect este pentru că cheltuielile militare sunt preluate de SUA. În lumea asta cine luptă? Luptă NATO? Luptă Statele Unite.UE au forţe militare? N.T. - Domnule preşedinte, era campania electorală pentru prezidenţiale în România, dumneavoastră aveaţi atunci o imagine despre o viitoare relaţie strânsă, specială cu America? E.C. - Cum să nu, era doctrina mea, noi am spus-o foarte clar în toată campania, luaţi textele: noi vom schimba România. Vă dau şi scrisoarea pe care am scris-o în numele COR în 1996, când a venit Primakov la Bucureşti, ca să parafeze tratatul cu Federaţia Rusă. în momentul acela, acum n-am de ce să nu dezvălui, negociatorul-şef al acestui tratat era Ceauşu. Meleşcanu era ministru. Ceauşu a venit la mine - am fost colegi de grupă - şi mi-a spus „Emil, uite ce se întâmplă, chestia este gravă şi iată documentul" - documentul acela pe care noi l-am utilizat, în legătură cu care eu am dat declaraţia în calitate de preşedinte al COR-ului. I-am spus „Măi Mitică, eu o dau publicităţii". Era înainte de campanie. Iliescu s-a speriat. Sfătuitorii lui, Boda, de pildă, i-au spus „nu mai riscaţi". Şi Primakov a venit şi trebuia să semneze în prezenţa preşedintelui Iliescu, trebuia să fie parafat tratatul bilateral, de Meleşcanu cu Primakov. Şi când a ajuns, l-a invitat preşedintele Iliescu la dejun, şi gata. Primakov a considerat-o cea mai mare jignire din viaţa lui. Z.P. - Şi-a întrerupt o vizită în China ca să vină la Bucureşti. E.C. - Vă daţi seama, el a fost şef al KGB, n-a avut informaţia? N.T. - Americanii ştiau ce s-a întâmplat? E.C. - Vreau să vă spun că România nu-i interesa pe ameri­ cani. şi vreau să vă spun că în momentul acela l-a interesat pe Iliescu, din punct de vedere electoral, declaraţia mea, pentru că eu am stopat semnarea tratatului. COR-ul era pe val în momentul acela. Eram după locale, COR-ul câştigase localele, erau alegeri

32

33

prezidenţiale şi Iliescu cum era el şovăitor, a suspendat ceremo­ nia de parafare. Meleşcanu a trebuit să-şi asume greşeala enormă pe care au făcut-o. Dar după asta, la OSCE, unde aşezarea e strict alfabetică, eram chiar lângă Primakov, în dreapta mea şi în stânga mea era şeful majorităţii parlamentare din Portugalia, socialist dar anticomunist. şi eu cu Primakov stăteam spate în spate la discuţii. Cu toţi oficialii ruşi am avut relaţii bune, asta este extrem de curios, afară de Primakov. Cu el, nimic nu a mers pentru că a luat-o ca pe o jignire personală. Iar americanii nici nu erau interesaţi în momentul acela. N.T. - Înseamnă că primul pas a fost programul electoral al COR-ului. E.C. - Şi al meu, deci au fost două lucruri. Programul meu pentru România. A fost Programul COR - ,, Contractul cu România", care nu era de politică externă, şi programul meu „Acum, pentru România", care avea şi un capitol consistent de politică externă şi avea această opţiune foarte clară, pe care eu am urmat-o, noi trebuie să fim alături de Statele Unite. Bine, am şi exagerat, la un moment dat, dar am avut această orientare foarte clară. N.T. - Al doilea pas a fost Lisabona. E.C. - Lisabona. Al treilea pas a fost scrisoarea lui Gore către Clinton, circuitul scrisorilor către şi dinspreTed Kennedy, după aia a fost invitaţia lui Clinton pentru discuţii, asupra a ce avem de făcut în zona asta. A urmat refuzul meu, cu propunerea pentru vizita lui la Bucureşti, cu conţinut pentru aceasta, care era Parteneriatul la care s-a lucrat. Pe parcurs s-a mai petrecut ceva ce a sporit importanţa României şi pentru asta, cartea lui Asmus este destul de importantă. Au fost două lucruri, trebuie tratate în paralel, pentru că nu sunt opuse. Prima a fost relaţia României cu Franţa. După cum ştiţi, încă înainte, nu era oficial, eu m-am dus să-mi iau un premiu al Academiei Franceze şi în acel moment Chirac mi-a făcut o invitaţie să discut cu el. Deci nu eram în vizită

oficială, eram să iau un premiu. Ceauşu era acuma ambasador la Paris. Conform uzanţelor, trebuia să mă însoţească, dar de la Elysee au spus nu, rămâne între patru ochi. Chirac a vrut să vorbească numai cu mine, chiar şi fără interpret. A fost o discuţie lungă. N.T. - Aţi avut o relaţie foarte bună cu Chirac şi cu Tony Blair. E.C. - Da, atunci a început, meritul tot a fost al lui Chirac. A venit, m-a condus până în biroul lui, ne-am aşezat alături şi mi-a zis: ,,Vreau să-ţi spun Emil, eşti de acord, ca să putem să discutăm mai bine. Ideea mea este că Franţa are o datorie istorică către România, Franţa are obligaţii...dar nu am avut cu cine să colaborez, pentru că, nu puteam în niciun fel cu fostul preşedinte. Ţinând cont şi de orientarea mea politică, nu puteam, Mitterrand am înţeles că a discutat cu el, eu nu pot. Nu aveam încredere şi am urmărit toate lucrurile şi consilierii mei mi-au zis, dar acum lucrurile s-au schimbat, şi vreau să-ţi spun că voi face totul pentru România". Şi după aia mi-a dat sfaturi. ,,O să vin în România în vizită de stat şţ am să vă susţin..." N.T. - A avut o relaţie bună şi cu preşedintele Clinton. E.C. - Păi asta vreau să vă spun, că da, şi după care, toată lumea credea că ar trebui să optăm între Franţa şi SUA. Înţeleg de ce dacă citeşti în presă nu înţelegi lucrurile şi n-am înţeles proiectul european. L-am înţeles în mare, dar nu l-am înţeles la nivel de persoană. Şi el mi-a zis „Sigur, noi vom lupta pentru România în NATO şi în UE. Dar, trebuie să ai relaţii bune şi cu ceilalţi. Cu Kohl, uite, vorbesc eu, ştiu că îl cunoşti, ştiu că eşti democrat - creştin şi el este democrat-creştin, avem un lucru favorabil, dar mi-a spus că are o aversiune personală pentru România". - ,,Adevărat, şi mie mi-a spus că nu calcă în România". Când l-am invitat, mi-a zis „Bine, vin dacă mă inviţi, mergem în Deltă, că-mi place Delta, dar mergem noi doi, îi lăsăm pe ăştia, să stea departe. Şi stăm de vorbă". Şi mi-a spus şi de ce,

34

35

cum s-a întâmplat. ,,Dar, mi-a spus Chirac, discută cu el. Fiindcă nu vorbeşte decât germana, trebuie să-l anunţi cu ceva timp înainte ca să vorbeşti cu el la telefon, că trebuie să aibă interpretul lângă el. Sunt două persoane cheie, este secretara lui care a fost de la început, şi este directorul lui de cabinet, care-i scria şi memoriile, care era cu el de la început. Cu ei doi trebuie să-ţi pui oamenii să lucreze. Va trebui să vorbim cu americanii şi cu Clinton. Ăsta este telefonul, cu Clinton am telefon direct, mă sfătuiesc cu el, este un om care ştie să asculte şi cu care poţi discuta". Deci mi-a dat o serie întreagă de sfaturi. Cu Blair îmbunătăţirea relaţiilor a venit mai târziu. După aceea, Chirac a ameninţat că Franţa va opune veto dacă România nu este pe lista statelor cu perspectiva primirii în UE. Asta e realitatea: la Viena nu s-a spus niciodată-, Chirac a pus Romania on the road, pentru că vroiau să lărgească UE fără România. El a zis NU. Când am fost la Viena, Chirac m-a luat de braţ şi mi-a zis „ Te-ai pregătit să vorbeşti?" căci era dineu. Şi am spus că aveam ceva pregătit...Zice „Nu, trebuie să vorbeşti neapărat pentru că s-au schimbat şi cancelarul Germaniei, şi primul ministru britanic, acum este aici Blair şi trebuie să vorbeşti". După ce am vorbit şi am început cu o glumă, eram la masă. şi după ce-am vorbit şi eu, Chirac a aplaudat aşa, ostentativ, şi atunci au aplaudat şi ei, deşi nu era nimic de aplaudat, că nu spusesem nimic nemaipomenit. şi Blair a zis atunci „şi noi avem datorii faţă de România, trebuie să ne angajăm", Schroeder dădea din cap. Chirac atunci mi-a zis „Nu mai ajunge pentru Helsinki, după Viena nu mai pot acţiona singur, eu am epuizat ce pot să fac, Blair trebuie să te ajute". Şi ne-a ajutat. A venit - după Kosovo - în Parlamentul României şi a declarat că Marea Britanie susţine integrarea României în NATO şi începerea negocierilor de aderare la UE: Doi, a fost Kohl. Găsiţi în cartea lui Asmus nişte relatări uluitoare. În care o să găsiţi rapoartele CIA după întâlnirea mea cu Kohl, în care, spune Asmus, imediat au venit informaţii la preşedinte că în urma

vizitei lui Constantinescu, Kohl îşi schimbă poziţia şi va insista pentru România. De Germania erau înnebuniţi ce se întâmplă. Cu Chirac ştiau că se vor bate. M.Albright spune şi ea cum au găsit soluţia de s-au dus din nou şi au cerut lămuriri lui Kohl. A fost agitaţie. Clinton i-a chemat, ce a făcut Constantinescu de l-a convins pe Kohl? Kohl îmi spusese „noi suntem o organizaţie în care se votează în unanimitate, şi contează părerea SUA. Noi o să vă sprijinim ca să obţinem cea mai bună soluţie pentru voi". Şi de unde România era ceva ce nu exista, România va fi nominalizată, pe primul loc, înaintea Sloveniei. A fost un şoc pentru Slovenia, era pregătită chiar şi din punct de vedere militar să intre, iar ministrul de externe al Sloveniei şi-a dat demisia. Pentru că n-a putut concepe ce caută România acolo, pentru că lucrurile stăteau aşa: Franţa susţinea România, Chirac mi-a spus „nu mă interesează decât România", era extrem de exclusivist; Germania şi Italia susţineau Slovenia, dar nu România. şi în urma vizitei la Bonn, Kohl a susţinut şi România, Slovenia şi România, care a ajuns România şi Slovenia în final. Prodi a susţinut Slovenia şi România, apoi România şi Slovenia. şi în momentul acela, slovenii, care erau foarte avansaţi, făcuseră tot ce li se spusese, nu prea aveau bani, dar făcuseră multe, au rămas pe locul 2... N.T. - Revin la Parteneriatul strategic româno-american. Nici un moment nu s-a pus problema unui act formal, să se formalizeze acest parteneriat într-un document? E.C. - Nu, pentru că nu era nevoie. Cum v-am spus, Clinton era un om extraordinar de inteligent. După mine, actele îngroapă orice alianţă. De asta nu am făcut la CDR decât un simplu protocol, şi de asta nu fac nici acum mai mult la Polul de Dreapta. Structurile simple, bazate pe înţelegere şi pe încredere, acelea împing popoarele. N.T. - Nici ei nu au simţit nevoia unui act care să formali­ zeze... E.C.-Nu N.T.-Un set de obligaţii?

36

37

Z.P. - Dacă simteau nevoia nu i-am fi refuzat, vă dati seama. E.C. - Vă dau un exemplu. în primul rând eu �egociam pentru România, am negociat avioanele, în momentul în care s-a pus problema în discuţii cu Iugoslavia, ce se va face, cu intervenţia, le-am zis: ,,daţi-ne nişte avioane, daţi-ni-le cadou", şi ni le-au dat. Am trimis piloţi să le ia. N.T. - Este vorba de avioanele C-130. E.C. - Da, Hercules, deci au plecat piloţii şi le-au luat, nu cum au venit de la englezi, vasele astea vă imaginaţi că acuma este o problemă şi de încredere, să nu existe corupţie. Dacă eram şi eu şi echipa mea corupţi, n-am fi putut oare să facem şi noi, cu o companie românească sau străină, rearanjarea avioanelor, cum s-a făcut pentru fregate? Evident, cu comision. Nu, avioanele au venit aici. Când s-a pus problema survolului spaţiului aerian românesc, eu am ridicat problema centrului de supraveghere. Şi le-am Şi spus: mergeţi spre Iugoslavia, dar centrul nostru de supraveghere de la Timişoara nu are cum să vă fie util. Eu îl inspectasem, acela era un bloc. Şi i-am şi întrebat când am făcut prima inspecţie acolo, cu Dorin Marian „Când depistaţi voi un avion?" Mi-au răspuns că atunci când ajunge dincolo de Carpaţii răsăriteni, deci după ce aproape trecuse peste România. Ei erau acolo, la Timişoara, pentru că Ceauşescu nu se temea decât de Vest, nu ne putea ataca decât Ungaria. Se putea şi ca obuze din Iugoslavia să dărâme blocul acela. Şi ne-au ajutat.Vreau să vă atrag atenţia: a fost modelul diplomatic urmat de Polonia. Până la intrarea în NATO. Ca şi Polonia, România a obţinut preşedinţia tuturor structurilor puse în discuţie în 1999-2000. Presiunea diplomatică a Statelor Unite a fost atât de puternică încât am obţinut preşedinţia OSCE-ului. N.T. - Deci a fost un lucru concertat şi deliberat. E.C. - Absolut. Sigur că aveam presa KGB-istă, presa secu­ ristă, împotriva mea şi o am şi astăzi. Deci, în momentul acesta nu se vede, refuzăm să vedem aceste lucruri, suntem la 10 ani şi spunem... Bun, ce a fost pus în joc? Niciodată până atunci România

nu a câştigat toate posturile puse în joc. A fost preşedinţia OSCE­ ului, pe care o obţinuse Polonia înainte, se dădea alternativ, o ţară estică, apoi o ţară vestică. A obţinut-o Polonia, Austria, apoi România. Adunarea Parlamentară a OSCE-ului, a obşinut-o România, prin Severin. Preşedinţia la Summit-ul 50 aniversar NATO la Washington, era în joc simbolul, discutăm despre simboluri, Preşedinţia Conferinţei NATO a ţărilor Parteneriatului pentru Pace. O obţinuse Polonia la Madrid, a obţinut-o România la Washington. şi am jucat extrem de dur. În Balcani, când s-a pus problema sediului Pactului de Stabilitate, România l-a luat. Secretariatul pentru Marea Neagră, România l-a luat. Deci, cât am fost eu preşedinte orice structură punea în joc o preşedinţie, era a României. E.C. - în scrisorile lui, Clinton scrie, într-adevăr „leadership-ul României". Eu nu am spus-o niciodată. Asta era o minciună a lor. Eu n-am spus-o niciodată. Ba mai mult, noi întrebam, când venea scrisoarea: asta este pentru noi, sau să fie dată publicităţii? Şi întrebam la un contact de la Casa Albă. şi ne spuneau, de fiecare dată, că este prevăzut să fie dată publicităţii. şi discutam cu doamna Petre, scoatem fraza cu leadershipul regional, o dăm pe parcurs, pentru că nu pot să-l jignesc pe ceilalţi, ce ar însemna leadership regional? înseamnă că se referă şi la Demirel, la Turcia, care ne-a ajutat. Demirel, avea o sensibilitate aparte, se referea şi la Grecia. Aşa că scoteam fraza asta. Acum cum vine preşedintele României să spună că noi trebuie să jucăm rolul central la Marea Neagră? Stai un moment şi un copil de şcoală ştie că rolul central îl are cine are strâmtorile. Cum adică, Rusia are flotă, o mai are încă, flota din Crimeea şi tu, care ai acuma două vase, vii şi spui Marea Neagră... N.T. - Exceptând momentul bombardamentelor în Kosovo, când Solana a declarat explicit că NATO se va îngriji de securitatea României, pentru acel moment, din 1997 s-a pus problema bilateral că acest parteneriat ar trebui să aibă şi o componentă de securitate pentru România?

38

39

1

E.C. - Aici o să vă dau un exemplu. Să o scrieţi şi dumneavoastră şi o spun eu şi vă dau şi dovada. Dovada este întreruperea survolului avioanelor ruseşti. Dovadă mai mare decât modul de comportare al ruşilor nu există. Ce arată treaba asta? Arată că pentru ruşi, parteneriatul strategic cu Statele Unite era mai important decât NATO. Mai important decât NATO. Pentru că, din nou vă trimit la M.Albright. Ea spune că hotărârea acelor ţări, România, Bulgaria şi Ungaria, a fost un act de o importanţă extraordinară pentru că a evitat ceea ce nici Războiul Rece nu făcuse. Nu se întâmplase. Un conflict direct pe teren între armata americană şi armata rusă. şi în acel moment, vă daţi seama în ce capcană i-am atras, s-a dat drept de survol asupra României, generalul Degeratu a făcut un plan de zbor în care le-a cerut să trecă în 20 de minute tot teritoriul României şi ei au devansat zborul parcă cu 13 minute. O să verific. Eram la Câmpulung Moldovenesc. În acel moment m-a anunţat generalul Degeratu. Am spus: întrerupem survolul şi îi notificăm. Şi a noti­ ficat Degeratu Şefului Statului Major al Armatei Ruse şi Pleşu, Ministerului Rus de Externe. Avionul următor era în aer în Ucrai­ na şi M. Albright spune: trimiteau zeci de mii de trupe. Le-au întors din Ucraina. A urmat summit-ul economic de la Salzburg, la care a fost invitat primul ministru al Rusiei, Stepaşin. El s-a dus la Viena, s-a întâlnit cu preşedintele şi prim-ministrul Austriei, după care împreună cu preşedintele Austriei a venit la Salzburg, unde a ţinut o cuvântare. A primit cereri de întâlnire şi el a acceptat o singură întâlnire, cu noi. Şi a venit la mine la hotel, în apartamentul meu de la hotel. A venit pe jos, împreună cu colaboratorii lui. S-a aşezat lângă mine, în living, de faţă cu toată presa, televiziunile, şi a declarat: ,,Am vrut să-l cunosc şi eu personal pe preşedintele Constantinescu, am auzit atâtea despre dumnealui, - vorbea la persoana a treia şi să vă spun că ne cerem scuze pentru incidentul cu survolul". Deci ei şi-au cerut scuze.

Când şi cine spera asta? Şi „Să începem de acuma să lucrăm, mă miră că nu vă preocupaţi, că noi avem 90% export şi 10% import în relaţia comercială cu România şi dacă nu se ocupă guvernul română, o să mă ocup eu...". N.T. - Deci practic, noi nu am cerut explicit garanţii de securitate în momentul în care am demarat acest parteneriat. Nu s-a pus această problemă, ci doar a pregătirii României pentru NATO. E.C. - Era de la sine înţeles. Obiectul ăsta era. Obiectul erau garanţii de securitate. Pentru că nu avea rost să le mai cerem. În schimb am cerut explicit, în cartea mea am arătat şi am şi documentul acela scris de Chirac la Casa Albă, când m-am întâlnit cu Blair şi cu Chirac după summit-ul NATO din 1999, atunci când m-au oprit să stăm de vorbă, şi m-au întrebat ce facem...şi le-am spus că problema mea este de acum îainte ce se întâmplă cu garanţiile de securitate şi Blair a zis: ,,Păi Solana nu vi le-a dat?" Şi eu i-am zis că astea pe care mi le-a dat Solana nici nu le-am comunicat, se află la mine în sertar, pentru că pe noi nu Iugoslavia ne preocupă, Iugoslavia nu-şi permite acuma să atace România. Avem suficientă forţă să ne apărăm noi de Iugoslavia. Belgradul este mult mai în pericol, lângă graniţă, decât este Bucureştiul. Problema noastră este Rusia. Şi îmi trebuie o formulare ERGA OMNES din care să se înţeleagă foarte clar că este inclusă Rusia. Şi atunci Chirac a zis: ,,Oa, haide să vedem cum o facem. Trimite pe cineva la conferinţa mea de presă să-mi pună o întrebare şi eu o să răspund". Şi ca să fie clar a scris-o de mână, mi-a dat-o mie şi şi-a copiat-o. Când ne-am întâlnit ulterior mi-a zis: N-au ajuns ziariştii români, plecaseră, nu i-a găsit Pralong şi mi-a zis „Să ştii că nu mi-a pus nimeni întrebarea, dar mi-am pus-o singur şi am dat răspunsul". Ăsta era omul. N.T. - Vreau să vă întreb dacă în momentul respectiv noi aveam vreo alternativă la acest parteneriat?

40

41

E.C. - Nicio alternativă! Nici acum nu avem. Ce alternativă? Şi acuma, domnu Toboşaru, şi acuma relaţia directă cu Statele Unite este mai importantă chiar decât NATO. Pentru că până se pune în mişcare NATO şi unanimitatea Alianţei, Statele Unite întorc istoria. Ei nu şi-au abandonat, nu-şi abandonează aliaţii şi asta o ştiu toţi, o ştiu ruşii în primul rând, ruşii nu vor să intre într-un conflict direct cu SUA. .. N.T. - Dar uitaţi ce manevre au fost cu retragerea trupelor româneşti din Irak, a fost un lucru aşa de destabilizator. Decla­ raţia premierului Tăriceanu, să ne retragem ... E.C. - Aia a fost o chestie politicianistă, pentru că Tăriceanu a avut informaţia foarte clară şi exactă că Băsescu vrea să anunţe el retragerea. S-au întâlnit la partid în pripă şi a anunţat el, căci altfel o făcea Băsescu. Care vroia să anunţe că recheamă o parte din trupe. N.T. - Vreau să vă întreb, noi, prin acest parteneriat, la momentul acela, ne-am asumat riscuri politice? Riscam ceva, având în vedere că veneam după o administraţie Iliescu prelungită, cu tot felul de implicaţii cu ruşii. E.C. - Al cui risc? Al meu, al cui altul. N.T. - Poate al României. E.C. - Cum? Al României în ce sens? N.T. - Vis-a-vis de Rusia, vis-a-vis de cine ştie ce angajamente probabile, relaţia lui Iliescu cu Rusia ... E.C. - Dacă vreţi să discutăm, bine, era în primul rând relaţia Iliescu-Miloşevici, semnaseră tratatul. Eu n-am respectat tratatul, eu am încălcat tratatul semnat de Iliescu, pentru că l-am considerat un tratat neavenit, cu o persoană care nu respecta drepturile omului. Erau crime împotriva umanităţii. Pentru că în tratatul semnat de Iliescu şi Miloşevici era aceeaşi frază ca în tratatul cu Rusia: tratatul prevedea că niciuna dintre părţile contractante nu va permite folosirea teritoriului său pentru atacarea celuilalt, or, noi am permis folosirea teritoriului nostru

pentru atac împotriva lor. Deci eu am încălcat tratatul. L-am încălcat efectiv. În timpul ăsta eu îi primeam şi aveam relaţii cu opoziţia anti-Miloşevici din Serbia, consideram că este un regim comunist de dictatură şi că Miloşevici nu este Serbia. Vreau să mai spun ceva important. Este foarte important de precizat şi aici trebuie să fac o declaraţie esenţială: Nimeni, vreodată, nici Clinton, nici oricine altcineva din Statele Unite, nu mi-au cerut să am o atitudine ostilă faţă de Rusia. Şi în niciun caz eu nu am avut o atitudine ostilă verbal. Tactica pe care am avut-o şi eu şi oficialii ministerului de externe şi colaboratorii mei a fost de desprindere categorică de Rusia, pentru totdeauna, noi am făcut-o şi s-a lămurit asta. Dar niciodată nu am urmărit jignirea Rusiei. Declaraţiile mele erau că respectăm statutul, atenţie, de mare putere, nu de superputere, al Rusiei şi interesele Rusiei în zonă, atâta timp cât nu lezează interesele poporului român. Şi vă atrag atenţia că aveţi documentaţie, există documente în care Rusia s-a opus lărgirii NATO şi a amintit în mod evident ţările baltice şi Bulgaria. Nu există însă niciun document în care să fi pronunţat numele României. În general da, nu erau de acord cu lărgirea, nu au vrut ca aceste ţări să intre în NATO, dar nu pronunţau numele României. N.T. - Urmează să mă întâlnesc cu domnul preşedinte Ion Iliescu. Dânsul a avut amabilitatea să mă primească şi să-mi răspundă la câteva întrebări. Credeţi că ar trebui să pun vreo întrebare anume, legată de problematica parteneriatului cu SUA? E.C. - Puteţi să-l întrebaţi şi cred că o va recunoaşte acuma, recunoaşte întâlnirea care am avut-o, căci l-am invitat la CSAT, când a fost vorba de survol. Nu a acceptat în prima fază, dar fiindcă l-am invitat la CSAT s-a simţit onorat. Roman s-a opus atunci, a fost foarte afectat că l-am invitat pe Iliescu. Şi doi, dacă recunoaşte discuţia noastră din bibliotecă. În momentul în care s-a pus problema votului în Parlament.

42

43

N.T. - Când PDSR-ul s-a abţinut. E.C. - Da, discuţia între noi doi a fost următoarea. Eu plecam la Washington, unde România avea preşedinţia, formală dar asta era, a Parteneriatului pentru Pace. România era din nou menţionată pe lista viitorilor membri NATO, prima în ordine. Au vrut să le pună în ordine alfabetică şi mi-amintesc că le-am spus că dacă, fac acest lucru nu mă duc. Nu particip dacă nu pot să obtin ceva mai sus decât la Madrid. Era clar că nu se făcea lă;girea, era altceva. Fiecăreia i s-a găsit o vorbă bună, dar România era pe primul loc. PDSR-ul avea majoritatea în parlament, noi pierdusem majoritatea, în Senat. Şi i-am spus „Domnule preşedinte, probabil că veţi fi viitorul preşedinte al României (la cât pierdusem eu, 22 de procente, în urma conflictului din Balcani, era greu de presupus altceva)... Ce doriţi? După mine veţi conduce această ţară. Ce orientare îi veţi da? Putem să facem ceva în afară de NATO, de UE? Eu vă propun următoarea strategie: se va transmite în direct toată dezbaterea pe posturile de televiziune. Puneţi pe cineva, pe dl.Paşcu, să mă critice, pe mine, după care, la vot vă abţineţi". Şi a zis DA!. Şi a făcut-o. Asta e. Eram în avion, deasupra Atlanticului când am aflat rezultatul. în Statele Unite rezultatele la vot nu se dau cu abţineri şi a apărut cifra aceea, 326 la 28, o majoritate zdrobitoare. Şi din nou a fost pentru ei un eveniment, am fost la CNN, nu ştiau cum să mă mai răsfeţe. De fapt, ei ştiau, că eu aş fi dus-o până la capăt chiar şi împotriva Parlamentului. Tot nu cedam, acceptasem în sinea mea. Puteau să mă ducă în procedură de suspendare, cum i-au făcut-o lui Băsescu, eu tot continuam, până se termina procedura, se termina şi războiul. Când am decis să le dăm accesul la instalaţiile de la Timişoara, ştiam că va ceda Miloşevici, pentru că serviciile de informaţii ale armatei spuneau că dacă Timişoara este luată de aliaţi, Belgradul nu poate să ducă un război îndelungat, nu are cum să reziste. Şi Iliescu a respectat înţelegerea. întrebaţi-l cum a fost? 44

Z.P. - Poate îl întrebaţi pe domnul Iliescu de ce nu a invocat parteneriatul, pentru că le-ar fi priit, când a fost scandalul cu Tribunalul Internaţional. Puteau să spună atunci foarte onest, să fi mers Geoană din om în om, că era ministru de externe, să explice celor din UE că noi avem un angajament prealabil cu Statele Unite, nu puteam să ne facem că nu există. N.T. - Şi a fost şi este un angajament foarte important pentru americani. Z.P. - Este, dar Geoană n-a avut curajul nici să-l semneze, l-a băgat la înaintare tot timpul pe Diaconescu. N.T. - Şi acum el nu este ratificat. Z.P. - Da. Asta este tactica specifică domnului Iliescu. N.T. - Lăsatul în coadă de peşte. Z.P. - Aşa ne propunea cu Tratatul cu Ucraina. Zice bun, dacă nu vreţi, semnaţi-l, dar măcar ratificarea amânaţi-o. N.T. - Vorbeam despre Tribunalul Penal Internaţional. E.C. - Cu toate erau şi, şi, duplicitari. Cu asta s-a terminat în 1999, cu pendulatul ăsta, să fim bine cu toţi, să.. păcălim pe toată lumea. N.T. - Stimate domnule preşedinte, stimată doamnă profesor Zoe Petre, vă mulţumesc pentru interviul acordat.

45

Interviu cu domnul preşedinte Ion Iliescu, Preliminarii la Parteneriatul strategic dintre România şi SUA 20 iulie 2007, Bucureşti

Nicolae Toboşaru (N.T.) - Stimate domnule preşedinte, gestul preşedintelui Bill Clinton de a veni la Bucureşti şi de a anunţa lansarea Parteneriatului strategic dintre România şi SUA a fost un gest spontan, ca o compensare a faptului că la summit-ul de la Madrid nu am fost acceptaţi în NATO, sau a fost un act premeditat, într-un şir al unei strategii americane pentru acest spaţiu? Ion Iliescu (I.I.) - Pentru a ajunge la momentul acesta, vă spun câteva lucruri de istorie preliminară. Acest moment a fost precedat de o întreagă evoluţie a vieţii şi a relaţiilor noastre politice. Trebuie să pornim de la început. Obiectivul fundamental al Revoluţiei române, care a fost exprimat în cele 10 puncte programatice, cuprindea schimbările în plan intern: trecerea de la dictatură la democraţie, alegeri libere, construirea statului de drept, o nouă constituţie şi aşa mai departe. Ele exprimau primul mare obiectiv, care s-a referit la esenţa transformărilor în planul relaţiilor politice din societate, care dă esenta unei revolutii. Pentru că asta înseamnă o revolutie: schimbare structurală a societăţii, mai ales în planul relaţiilor politice. Acesta a fost primul mare obiectiv al revoluţiei. în al doilea rând, prevedea schimbarea structurilor economice, un proces mai greu, mai dificil. Asta nu se face printr-o revoluţie, ci I

I

I

47

printr-o evoluţie, de aceea am scris prima carte despre revoluţie şi reformă. Revoluţie în planul politic şi reformă în planul vieţii economice, deci trecerea de la o economie centralizată, de stat, spre o economie de piaţă. Şi al treilea obiectiv mare, scoaterea ţării din izolarea internaţională în care o adusese Ceauşescu. După o perioadă de mare susţinere internaţională, şi nu pentru altceva, ci pentru că avea poziţii antiruseşti. Asta interesa Occidentul. Susţinerea poziţiilor antiruseşti ale lui Ceauşescu. Intrasem într-o izolare internaţională, pe toate planurile şi ceea ce urmăream era să ieşim din această izolare, să deschidem ţara către lume. Şi au urmat câteva acţiuni pe acest plan şi în planul relaţiilor globale, prin prezenţa noastră în ONU. Dacă vă amintiţi, în toamna aceea, reprezentantul României, fiind domnul Aurel Dragoş Munteanu a exercitat funcţia de preşedinte al Consiliului de Securitate, pe perioada declanşării conlictului din Irak. în septembrie 1990 eu am fost prima oară la ONU. Actul cel mai important care a marcat o schimbare de esenţă a fost desprin­ derea de componenta politică şi economică a relaţiilor din zonă. Practic, CAER-ul s-a destrămat imediat, în 1990. în 1990 am avut o primă reuniune la Moscova, în care am discutat despre soarta Tratatului de la Varşovia, şi un an după aceea, în 1991, la Praga, s-a ţinut reuniunea pentru desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Gorbaciov nu a fost prezent, a venit Ghenadi Ianaev, care după aceea a fost implicat direct în tentativa de răsturnare a lui Gorbaciov. Deci, acesta a fost un moment politic major, care a marcat desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Concomitent, am stabilit primele relaţii cu NATO. A fost chiar la sfârşitul lui 1990 vizita lui Petre Roman la cartierul general de la Bruxelles. A fost invitat în ţară Manfred Worner, am inaugurat Casa NATO, în fost locuinţă a lui Ceauşescu, şi am stabilit primele relaţii, primele contacte pe această linie. După care a urmat vizita mea la NATO, în 1991 şi am inaugurat acest moment de apropiere de NATO, care apoi s-a finalizat prin

semnarea de către noi, ca primă ţară din zonă, a Acordului pentru Parteneriatului pentru Pace. Eram primii care am semnat acest acord. Era deja preşedinţia lui Clinton şi era propunerea americană pentru crearea acestei formule de atragere a viitoarelor candidate potenţiale pentru lărgirea NATO. Ca o perioadă pregătitoare. Şi ideea a fost o idee fericită, pentru că a fost realmente o perioadă benefică, de pregătire a ţărilor noastre pentru a deveni compatibili cu structurile şi procedurile NATO, cu tot ce înseamnă această organizaţie. Şi a urmat o perioadă de dezvoltare a relaţiilor noastre. Am trimis oameni în Celula de la Mons, am mai trimis şi alţi demnitari de-ai noştri la NATO, am fost vizitaţi de toţi secretarii generali ai NATO deci, s-a stabilit o relaţie foarte bună. În acest context s-a dezvoltat şi relaţia noastră specifică cu SUA, în contextul aderării noastre la Parteneriatul pentru Pace. Când am avut vizita oficială în SUA am vizitat baza NATO de la Norfolk, fiind primul demnitar român care participă ca invitat să viziteze această bază navală. În 1997 a fost un moment în care s-au creat iluzii. Le-am spus dinainte, să nu-şi facă iluzii cu Madridul. România nu va fi primită. În 1995 când am fost în vizită în SUA am avut o vizită şi la RANO Corp. Şi ei mi-au explicat foarte clar că primul val de lărgire din zonă va cuprinde trei ţări şi nimic mai mult. Ei mi-au prezentat nişte scheme în legătură cu povara financiară a acestei chestiuni, cât poate să fie preluată de statele respective, cât poate să fie preluat de către NATO şi rezulta că, mă rog, criteriul financiar este esenţial în această problemă a lărgirii şi nu celelalte criterii. Dar am înţeles că acolo era laboratorul de elaborare a orientărilor strategice şi că nici vorbă de perspectivă pentru noi să fim primiţi cu acest prilej. Şi i-am spus lui Emil Constantinescu că nu există această disponibilitate şi că NATO şi rspectiv SUA au deja decizia luată. El (Emil Constantinescu, n.n.) s-a şi grăbit atunci cu Ucraina şi a fost un lucru nepotrivit din acest punct de vedere. Noi toate

48

49

tratatele mai delicate le-am pregătit cu mult mai mare minuţio­ zitate, inclusiv cu dialoguri în plan intern. Cu Ungaria vreo trei, patru ani s-a lucrat la Tratat. Şi întâi am elaborat. La început aveam o rezistenţă acerbă din partea ungurilor, în vremea guvernărilor de dreapta ale lui Antal şi Jezenski, care veneau Ia noi în vizită. A apărut guvernarea de stânga a lui Gyula Horn, un alt dialog a avut Ioc. Noi am pregătit nişte documente ţinând cont de experienţa franco-germană. Am pregătit trei asemenea docu­ mente, exact cum au negociat francezii şi germanii Ia vremea lor. Am discutat pe marginea acestor documente cu reprezentanţii partidelor parlamentare din ţară, ca să avem o platformă comună a tuturor forţelor politice. Era o problemă delicată aceasta a Tratatului cu Ungaria. Şi am ajuns la un consens asupra poziţiei pe care s-o adopte România. Am înregistrat şi o altă deschidere din partea guvernului Gyula Horn şi am reuşit în septembrie 1996 să semnăm Tratatul Ia Timişoara. Deci, a fost o pregătire foarte serioasă. La fel şi cu Rusia. A fost întâi chestiunea aceea (Articolul 4 al Tratatului, n.n.), s-a exagerat foarte mult Tratatul cu URSS din 1991, care era pe linia reaşezării relaţiilor noastre politice pe o bază nouă. Noi aveam tratate şi cu URSS şi cu celelalte ţări care păstrau patina vremii, în contextul comunităţii statelor socialiste, principiile solidarităţii intarnaţionaliste şamd, şi am căutat să reaşezăm toate acordurile, toate tratatele noastre cu ţările vecine şi alte state pe principiile noi, general acceptate, ale dreptului internaţional. Asta a fost esenţa, inclusiv a tratatului cu URSS. Acolo au speculat unii o singură prevedere, pe care ruşii au solicitat-o ca cele două părţi să nu facă parte din alianţe ostile celeilalte părţi. Era o chestiune firească pentru oricine încheie un tratat de cooperare, de prietenie, şamd., să vorbească despre o poziţie consecvent amicală, şi nu ostilă. Pe chestia asta s-a speculat foarte mult, dar mă rog, la vremea respectivă a devenit caduc pentru că s-a desfiinţat URSS.

Însă, primul tratat bilateral pe care I-am încheiat a fost cu Franţa. În 1991, a venit în primăvară Francois Mitterrand Ia noi în ţară într-o vizită oficială. A fost primul şef de stat important din ţările europene care a vizitat România într-un moment delicat, când tensiunile interne erau foarte mari. În toamnă am fost eu într-o vizită oficială la Paris şi cu acel prilej am semnat Tratatul de prietenie România-Franţa. Şi apoi am semnat cu toate ţările vecine, cu toate ţările europene. Deci a fost o evoluţie în general a relaţiilor, pe o bază nouă, pe principii fundamental noi, iar apropierea de NATO a marcat un alt pas, ca şi apropierea de UE. Deci, am avut trei mari direcţii de acţiune: pe de-o parte în structurile internaţionale, ONU şi organismele sale şi consolidarea poziţiei noastre ca ţară activă şi a fost şi împrejurarea să fim în Consiliului de Securitate într-un moment delicat. Apoi în tot felul de acţiuni în plan regional. În 1992 la Istanbul, semnarea acordului pentru constituirea Black Sea Economic Cooperation, a fost rezul­ tatul unor eforturi mai ales turco-române pentru a consacra ideea colaborării în zona Mării Negre. Şi Ia Istanbul a fost prima reuni­ une Ia nivel înalt, trăia încă preşedintele Turgut Ozal şi Demirel, care era premier şi a devenit apoi preşedinte, şi am fost unul din factorii de stimulare a acestor acţiuni. Apoi s-a dezvoltat în planul zonei acesteia SECI, deci pentru zona de sud-est europeană. Aici fac o paranteză, noi suntem sclavii unei reprezentări. Noi nu suntem în sud-estul Europei, noi suntem în centrul-sud european. În sud-est sunt Caucazul şi celelate ţări, dar mă rog, s-a consacrat acest termen. Deci a fost această cooperare care a consacrat dezvoltarea relaţiilor cu ţările din zona mai ales balcanică şi adiacentă. A fost o acţiune specială legată de situaţia delicată din Iugoslavia şi s-a înfiinţat la Bucureşti Centrul SECI. Apoi s-a dezvoltat relaţia noastră cu ţările din Europa Cen­ trală. A fost iniţiativa iniţială a patru ţări, Austria, Cehia, Polonia şi Ungaria, care apoi s-a extins şi a devenit un cadru de cooperare a ţărilor din Europa Centrală. Ultima reuniune la nivel înalt s-a ţinut la Mamaia, în septembrie 2004, cu reprezentanţii a 17 ţări. Deci, am căutat să dezvoltăm în planul regional tot felul de relaţii.

50

51

Şi apoi, relaţiile bilaterale, pe care am căutat să le susţinem mai ales printr-o bază nouă, de tratate bazate pe principiul dreptului internaţional şi a fost o acţiune generală. Apoi au fost două obiective majore, strategice - NATO şi UE. Cu NATO, aşa cum spuneam, am început primele acţiuni mai ales după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, am avut dialog şi am intrat în negocieri nemijlocite. Şi apropo şi de Tratatul cu Rusia, cînd am fost imediat după aceea în vizită la Bruxelles şi am avut o conferinţă de presă împreună cu Manfred Worner, a pus un ziarist întrebarea „Cum este cu relaţia cu Rusia şi cu NATO, şamd, poziţia României între Rusia şi NATO", la care Worner a ţinut să răspundă el în primul rând: ,, Vreau să vă spun că s-a schimbat ceva în lume. Am pus capăt Războiului Rece în 1989. Pentru noi, astăzi, Rusia nu mai este un adversar, ci un partener". A şi urmat apoi un acord special cu Rusia, privind cooperarea dintre NATO şi Rusia. Atunci noi din nou am lansat o acţiune pentru sprijinirea eforturilor privind intrarea ţării noastre în NATO. Noi am apelat întotdeauna la toate forţele politice, la un dialog deschis al societăţii interne pentru problemele majore de politică externă şi cele două, NATO şi UE erau în centrul acestor eforturi. Şi am şi realizat un Forum de sprijinire a integrării noastre în NATO. Şi s-a finalizat chestiunea cu reuniunea de la Praga în 2002, atunci s-a şi menţionat că tot la Praga, cu 11 ani în urmă, în 1991, am semnat disoluţia Tratatului de la Varşovia şi iată acuma, ţările noastre au intrat în NATO. O schimbare radicală, de conjunctură politică în Europa, în general şi în lume. Şi s-a constatat că dintre semnatarii acordului de desfiinţare a Tratatului de la Varşovia mai erau de faţă eu şi cu Havel. Singurii care am semnat şi una şi alta. Şi desfiinţarea Tratatului de la Vraşovia şi aderarea noastră la NATO. Deci, a fost NATO, a fost momentul Parteneriatului pentru Pace, a fost momentul Madrid care a fost puţin cu iluzii, dar mă rog, s-a dezvoltat relaţia noastră, pentru ca în 2002 să finalizăm obiectivul integrării în NATO.

Şi a urmat vizita lui Bush în România care a consacrat şi pe planul acesta relaţia noastră cu SUA şi NATO, ca elementul cheie al raporturilor noastre. Al doilea element esenţial a fost apropierea noastră de UE. Primul pas pe care l-am făcut în 1990 a fost încheierea unui acord comercial cu UE, pentru că, de fapt, în 1-2 ani UE a devenit principalul nostru partener comercial. Peste 70 % din comerţul nostru se desfăşura cu UE şi a urmat apoi deschiderea unor negocieri cu UE în 1993 şi în 1994, pentru asocierea la această organizaţie. Atunci am avut o colaborare bună cu polonezii, începuseră cu ceva înaintea noastră şi au fost foarte deschişi faţă de noi. Din acest punct de vedere, aveam relaţii cu toţi vecinii pentru abordarea în comun a acestei probleme a integrării noastre. Şi grupa noastră de specialişti care negociau au intrat în contact nemijlocit cu polonezii şi au folosit experienţa lor ca să scurtăm perioada de negociere. în primăvara lui 1994 s-a semnat înţelegerea de asociere a noastră la UE, iar în septembrie 1994, la Essen, pe timpul preşedinţiei germane, am participat la primul summit al UE, 6 ţări asociate. După această reuniune, unde s-a prezentat ţărilor asociate proiectul UE privind ce înseamnă pregătirea unor ţări asociate pentru intrarea în UE, ne-am organizat şi la începutul anului, în februarie 1995, am avut o întâlnire cu şefii partidelor parlamentare. Erau 14 partide atunci, şi am organizat ceea ce s-a numit întâlnirea de la Snagov, pregătirea strategiei pentru intrarea în UE, semnată la 25 iunie 1995 şi cunoscută sub denumirea Declaraţia de la Snagov. N.T. - Domnule preşedinte, în cartea sa s Bill Clinton spune că în acea perioadă, 1994-1996, una dintre principalele lui griji a fost să menajeze administraţia Elţân, urmau şi alegerile la ei, şi în acest sens, el spune explicit că Parteneriatul pentru Pace a

52

53

s Bill Clinton, Viaţa mea, Ed. RAO, 2005

fost o formulă pentru a temporiza deschiderea NATO şi a-i da răgaz lui Elţân să se consolideze. I.I. - Şi au şi stabilit un cadru de reporturi deosebite. Nu s-a pus niciodată şi nici nu se va pune problema ca Rusia să devină membră a NATO, sau ca Rusia să devină membră a UE. N.T. - Domnule preşedinte vă mulţumesc pentru interviul acordat.

Răspunsul domnului preşedintele Traian Băsescu la întrebările formulate de autor la dezbaterea cu studenţii şi masteranzii din cadrul Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Sociologie, pe tema ,,Noile direcţii ale politicii externe româneşti" 14 iunie 2005, Bucureşti

Nicolae Toboşaru (N.T.) Masterul de Studii de Securitate şi Integrare Euroatlantică: Domnule preşedinte, vă rog să-mi răspundeţi la două întrebări. O primă întrebare: care sunt obiec­ tivele şi etapele de dezvoltare în continuare a Parteneriatului strategic româno-american acum, pe parcursul primului dum­ neavoastră mandat prezidenţial? Şi a doua întrebare: în ce măsură acest Parteneriat strategic româno-american poate să susţină şi susţine efectiv politica României în trei zone de interes major, şi anume politica de securitate la Marea Neagră, rezolvarea problemelor litigioase cu Ucraina şi implicarea directă, concretă, distinctă a României în rezolvarea problemei transnistrene? Traian Băsescu (T.B.) - Etapele consolidării Parteneriatului strategic româno-american se aşează pe două paliere: în primul rând o prezenţă militară legaşă, activă a forţelor americane la Marea Neagră prin instalarea de baze militare în zona Mării Negre şi enunţ acest obiectiv şi rămân aici. Şi al doilea obiectiv, în interiorul parteneriatului strategic cu SUA, dar şi cu Marea Britanie: internaţionalizarea Mării Negre. Unul din mecanismele de garantare a păcii în zona Mării Negre este internaţionalizarea Mării Negre. Mediterana a fost o zonă de conflict până când s-a 55

reuşit internaţionalizarea ei şi aşezarea definitivă a Flotei a VI-a americane în Marea Mediterană şi alte forţe. în momentul de faţă, Marea Neagră este o mare controlata de Federaţia Rusă, un prieten al nostru, dar nu ni se pare suficient. Va fi batalia internationalizării Mării Negre, în care statele aliate nouă să aibă prezenţă militară şi politică în Marea Neagră, în care să trecem la controlul traficului în Marea Neagră şi acesta va constitui obiectivul final, dacă vreţi, al politicii noastre externe în Marea Neagră. România susţine internaţionalizarea Mării Negre. Aici există şi o oarecare poziţie a Turciei, pe care nu o discut, este un aliat al nostru în NATO. Turcia controlează strâmtorile de la Marea Neagră, Bosfor şi Dardanele; Federaţia Rusă controlează tot ce se întâmplă în Marea Neagră prin cele circa şase baze militare pe care le are desfăşurate la Marea Neagră, iar soluţia către care vrem să îndreptăm politica noastră extremă este internaţionalizarea Mării Negre. Deci aici ar trebui să ajungem, pas cu pas, în cele din urmă. În ceea ce priveşte a doua întrebare, ea era legată de Ucraina şi... N.T. - ... şi acest parteneriat în politica noastră faţă de Ucraina... T.B. - Categoric, da. SUA sunt unul din cei mai puternici susţinători şi v-aş aminti declaraţia făcută de preşedintele Bush chiar din Biroul Oval, legat de Transnistria, cu ocazia vizitei mele la Washington. SUA sunt implicate şi interesate în soluţionarea conflictului transnistrean. Putem intra în foarte multe detalii. Toată lumea ştie că acolo ar fi nişte depozite de armament ale fostei Armate a XIV-a pe care le păzesc militari ai Federaţiei Ruse. Vă pot spune că nu asta este problema majoră din Transnistria. Problema majoră din Transnistria este o problemă de integritate teritoriala a Moldovei, deci o chestiune de suveranitate asupra întregului teritoriu al Republicii Moldova şi, pe de altă parte, este producţia de armament din Transnistria.

Acolo, îngrijorător nu este ce se întâmplă cu depozitul de armament şi muniţie, cu întârzierea retragerii muniţiilor şi armamentului Federaţiei Ruse şi, aş spune, chiar a militarilor Federaţiei Ruse. Acolo, una din marile probleme este legată de producţia continuă de armament, care se duce către direcţii necunoscute sau nedeclarate oficial. Or, din acest punct de vedere, şi noi, şi SUA, şi alte state occidentale suntem extrem de interesaţi în rezolvarea problemei transnistrene. Vă pot spune că noi am fost cei care am reactivat problema transnistreană şi poziţia lui Voronin trebuie citită printre rânduri. Noi am pierdut o mare ocazie să fim implicaţi. Dacă vă aduceţi aminte, România a fost parte a procesului de negociere pe Transnistria până în 1992, când, deliberat, am renunţat să fim parte a procesului de negociere şi este foarte dificilă revenirea la masa celor care negociază sau încearcă să aranjeze politic evoluţia transnistreană. în acelaşi timp însă, avem avantajul că suntem un contributor cu soluţii în poziţia UE în raport cu Transnistria, ceea ce este extrem de important. Şi, dacă citiţi printre rânduri, declaraţia preşedintelui Voronin, care a spus „Este în regulă, planul propus de Ucraina mai trebuie ajustat", pune însă precondiţii. Şi spune: ,,Precondiţiile sunt: plecarea trupelor Federaţiei Ruse din Moldova, retragerea armamentelor şi muniţiilor aparţinând fostei Armate a XIV-a din Transnistria". Aceasta este exact soluţia românească - precondiţiile pe care le pune Voronin - pentru că noi nu mergem pe soluţia propusă de Ucraina: alegeri. Ca să legitimăm ce? Regimul lui Smirnov? Unul din punctele planului propus de Ucraina este legat de organizarea alegerilor în Transnistria, chipurile pentru a crea un partener legitim de negociere pentru puterea de la Chişinau. Ce legitimitate poţi să dai unei grupări nerecunoscute de nimeni şi care refuză să recunoască suveranitatea Moldovei asupra propriului său teritoriu? Din acest motiv, mie mi se pare că

56

57

Voronin, care are nevoie de sprijinul Ucrainei - Ucraina are peste 400 de km frontieră cu Transnistria - mi s-a părut că a procedat şi înţelept, şi inteligent, şi foarte bine din punct de vedere politic. Sigur, soluţia transnistreană pe care o susţine şi cea mai mare parte a aliaţilor noştri este, în viziunea românească, respec­ tarea angajamentului de la Istanbul al Federaţiei Ruse, retragerea trupelor şi a armamentelor, securizarea frontierei între Ucraina şi Transnistria şi punerea sub control a tot ceea ce mişcă prin cei peste 400 de km de frontieră şi, din acel moment, cred eu că regimul Smirnov pleacă singur pentru că securizarea frontierei înseamnă încetarea afacerilor; umbrela pe care le-o creează existenţa trupelor Federaţiei Ruse pe teritoriu nu mai există şi atunci o putere ca cea a lui Smirnov nu se poate menţine. Cam aici vrem să ajungem în interiorul acestui parteneriat strategic. Poziţia noastră este susţinută, şi o spun fără nici o retinere, de SUA Rezolvarea problemei transnistrene este o pr/oritate şi pentru SUA, la Marea Neagră. N.T. - Domnule preşedinte vă mulţumesc.

Interviu cu domnul Adrian Severin• 5 noiembrie 2007, Bucureşti

Nicolae Toboşaru (N.T.) - Stimate domnule ministru' ati ' fost unul dintre cei mai implicaţi oameni politici români în realizarea Parteneriatului strategic dintre România şi SUA. Vă rog să reveniţi în timp şi să rememoraţi geneza acestei relaţii speciale. Adrian Severin (A.S.) - Cred că trebuie să începem cu finalul lui 1996 şi începutul lui 1997, adică cu momentul în care s-a schimbat guvernarea României. Prin alegeri a fost adusă la putere această coaliţie formată din COR, USD, UDMR şi, în acelaşi timp, a venit la conducerea statului domnul preşedinte Emil Constantinescu. În faţa noastră era un an 1997 plin de summit-uri. El începea de fapt încă din decembrie 1996, cu summit-ul OSCE-ului de la Lisabona, după care urmau o serie întreagă de alte summit-uri. Era Consiliul European la Dublin şi apoi la Luxemburg, summit-ul NATO de la Madrid, summit-ul • Unul dintre cei mai activi, reprezentativi şi reputaţi oameni politici români de după decembrie 1989, cu o remarcabilă carieră guvernamentalăşi parlamentară şi o prestigioasă postură europarlamentară, Adrian Severin a avut un rol excepţional în normalizarea relaţiilor post-decembriste dintre România şi SUA. Mai mult, ca ministru al Afacerilor Externe în perioada 12 decembrie 1996 - 29 decembrie 1997, iar apoi în calitate de co-preşedinte al Comisiei de Actiune România-SUA, Adrian Severin a fost implicat direct şi decisiv în conceptuali­ zarea şi operaţionalizarea relaţiei de parteneriat strategic româno-americane. Ca director coordonator al Institutului de Studii Social Democrate "Ovidiu Şincai", prin studiile şi analizele sale de politică externă, Adrian Severin continuă să ofere expertiza lucidă şi viziunile curajoase necesare proiectării relaţiei româno-americane pe coordonatele geopolitice şi strategice proprii secolului XXI.

58

59

Consiliului Europei de la Strassbourg. Un an plin de întâlniri la vârf, la care se adăugau şi altele, de tipul aniversării Planului Marshall. A fost iarăşi o mare reuniune la vârf la Amsterdam. întâlniri la vârf care trebuiau să ia şi câteva decizii extrem de importante şi care ne interesau în cel mai înalt grad. Erau legate de extinderea NATO şi de extinderea UE. Bun, Madrid şi Luxemburg. Am făcut o diagnoză a situaţiei şi ne-am dat seama că indiferent şi independent de eforturile care se depuseseră până în acel moment, România era, cum se spune, scoasă din cărţi, atât în ceea ce priveşte NATO, cât şi în ceea ce priveşte UE. Repet, eforturi se făcuseră, unii paşi se făcuseră, dar aceşti paşi, din ceea ce noi am putut să constatăm, fuseseră mai mult decât insuficienţi, în sensul că România nu era luată nici măcar în consideraţie pentru o eventuală primire în aceste organisme. N.T. - Aceste eforturi, aceşti paşi au fost mai mult decla­ rativi? A.S. - Da, probabil că au fost mai mult declarativi, probabil că n-au fost mai mult declarativi, cert este că, pentru a mă exprima în termeni militari, gloanţele care au plecat din puşca românească nu au atins nici ţinta NATO, nici ţinta UE. Asta era situaţia şi după părerea mea, evenimentele care au urmat nu numai în anul 1997, dar şi în anii următori, au confirmat ceea ce eu spun, au confirmat diagnosticul nostru. ţinta cea mai apropiată şi în sensul acesta cea mai urgentă era NATO. Pentru că, iarăşi de acum deja se ştie foarte bine, intrarea în UE presupunea paşi pregătitori mult mai complecşi. Pe de altă parte, deşi noi nu făceam o ierarhie între NATO şi UE sub aspectul importanţei şi cred că am fost corecţi aşa, ne dădeam seama că intrarea în NATO, mai simplă din punct de vedere tehnic, ar fi avut un efect binefăcător, un efect favorizant în ceea ce priveşte intrarea noastră ulterioară în UE. De ce? Pentru că prin obţinerea calităţii de membru NATO, am fi mărit gradul de securitate al ţării, sau cel puţin sentimentul de securitate pe care românii l-ar fi avut şi,

în acelaşi timp, restul lumii l-ar fi avut în legătură cu România. Un asemenea sentiment de securitate ar fi fost de natură să faciliteze mobilizarea forţelor în România pentru parcurgerea unui program de reforme care era, fără îndoială, dureros şi costisitor. Pe de altă parte, ar fi atras investitori în România, ştiut fiind faptul că investitorii vin acolo unde gradul de securitate şi stabilitate este mai ridicat. Oricum, intrarea în NATO nu era de natură să schimbe felul nostru de viaţă în interiorul României. Ar fi însemnat, de asemenea, trecerea într-o etapă cu totul nouă a istoriei noastre, în sensul că ne-am fi desprins în mod categoric de alianţele noastre orientale care, după cum ştim, au fost mai degrabă forţate, decât constituite prin libera noastră opţiune. Ne-am fi integrat în alianţe occidentale, transatlantice, spre care România a privit, aş spune, din primele momente ale naşterii ei ca stat naţional. Deci, un obiectiv ultraimportant pe care îl aveam la câteva luni distanţă, summit-ul NATO din iulie de la Madrid. Aveam deci la dispoziţie pentru a atinge o ţintă atât de importantă circa 6 luni de zile, maximum 7, în condiţiile în care plecam cu un handicap aproape absolut. N.T. - Se pare că SUA luaseră deja o decizie. A.S. - în general, deşi nu se oficializase nicio opţiune, cred că măcar în ceea ce priveşte lăsarea afară a României, opţiunea era făcută. Desigur, limbajul diplomatic indica să nu se facă o declaraţie atât de tranşantă, cu atâtea luni înainte, ci să se vorbească despre „ uşi deschise" dar, în acelaşi timp, şi despre faptul că România mai are mult de făcut şi trebuie să se mobilizeze pentru a progresa mai repede. N.T. - În lucrarea lui Ronald Asmus „Opening NATO's Door" se face referire la o întâlnire a autorului cu dumnea­ voastră, în aprilie 1997. A.S. - Exact, ajung la acel moment. De fapt, acela este momentul declanşator al subiectului care vă interesează pe dumneavoastră, Parteneriatul strategic dintre România şi SUA.

60

61

Dar mi s-a părut important să vă fac această introducere pentru că ea explică de ce noi am încercat o strategie foarte complexă şi în acelaşi timp îndrăzneaţă, spre a recupera, ca să zic aşa, timpul pierdut. Sau, ca să nu vorbesc în termeni negativi, spre a acoperi drumul rămas de parcurs şi care era foarte lung, într-un termen foarte scurt, care nu putea fi prelungit în niciun fel, pentru că iulie, Madrid, era o dată fixată şi pe care nu o puteam influenţa sub nicio formă. Atunci, am imaginat mai mulţi paşi strategici. Poate că i-am parcurs foarte, foarte repede. Atunci ne-am gândit cu preşedintele Constantinescu că este foarte important să consolidăm poziţia europeană a României şi să consolidăm poziţia europeană a României în cadrul grupului candidaţilor. Drept pentru care au fost decise două mişcări importante, pe care le-am propus ca ministru de externe. Au fost acelea ca prima mea vizită ca ministru de externe, la numai câteva zile după instalarea noului guvern, să aibă loc la Budapesta, iar prima vizită a preşedintelui Constantinescu, preşedinte nou, care aducea foarte multe speranţe, care prin simplul fapt al alegerii sale trimitea un mesaj foarte pozitiv în Occidentul euroatlantic, să o facă în Polonia. La Budapesta, nu dezvolt foarte mult ideea, a fost o listă de priorităţi, după părerea mea foarte importantă, în care am stabilit că între Ungaria şi România nu trebuie să existe rivalitate, sau nici măcar competiţie în ceea ce priveşte admiterea în NATO, ci trebuie să existe parteneriat, întrucât ambele ţări sunt interesate ca amândouă să intre, împreună, în această alianţă. Am dezvoltat atunci şi ulterior teoria, care nu cred că este foarte originală, dar care spune că întotdeauna între Ungaria şi România a fost pace când amândouă au fost membre ale aceleiaşi alianţe, indiferent dacă au intrat forţat în alianţele respective, sau au intrat de bună voie în alianţele respective. Desigur, nu se punea problema unui război între noi, dar pacea nu înseamnă numai absenţa războiului, înseamnă mult mai mult decât atât. Din cauza aceasta, spuneam atunci că într-adevăr, interesele strategice ale României şi ale Ungariei cer în acel moment ca ambele să intre în Alianţa

Nord-atlantică. Drept pentru care este bine să încercăm să promovăm o acţiune comună de lobby în favoarea candidaturilor noastre şi nu să încercăm a ne concura. Acesta, similar, a fost mesajul preşedintelui Emil Constantinescu pe care l-a dus la Varşovia. Cu acel prilej, la Budapesta eu am lansat ideea unui Parteneriat strategic româno-maghiar, cu o serie întreagă de puncte. La Varşovia a fost lansată ideea unui Parteneriat avansat între Polonia şi România, împreună cu ideea unei Trilaterale Polonia-Ucraina-România, care dădea o anumită consistenţă strategică candidaturilor noastre, a celor două ţări, România şi Polonia, pentru NATO. N.T. - Aceasta era în legătură cu constituirea Grupului de la Vişegrad? A.S. - Nu, nu s-a pus problema unei contraponderi, nici nu avea cum să fie o contrapondere la Vişegrad. Era însă limpede că Ucraina nu avea perspective să intre în NATO într-o perioadă previzibilă, însă ea ar fi rămas un vecin foarte important la frontierele unui NATO extins, indiferent că acest NATO extins includea sau nu România. Ar fi rămas un vecin cu importanţă strategică la frontierele acestui NATO extins şi era foarte important ca acest vecin să fie unul prietenos şi, prin urmare, să fie atras spre valorile şi spre instituţiile euroatlantice. Or, prin această trilaterală România trimitea un semnal SUA, care au fost şi rămân liderul principal, dacă nu unic, al NATO, cum că România intră într-un dispozitiv strategic menit să rezolve o problemă strategică generală a SUA, ca lider NATO, în mod special. Un alt element în acest efort a fost cel legat de încheierea Tratatului cu Ucraina. un alt element important, în afara Parteneriatului strategic cu Ungaria şi cel avansat cu Polonia a fost Trilaterala România-Polonia-Ucraina. N.T. - Acestea sunt denumirile acceptate? A.S. - Acceptate, exact. De Parteneriatul avansat cu Polonia şi de Trilaterala România-Polonia-Ucraina. Am încercat şi am reuşit să încheiem şi Tratatul politic de bază cu Ucraina. Trebuie

62

63

să vă spun că noi, spre deosebire de ceea ce mulţi cred şi afirmă, noi nu am încheiat acest tratat în orice condiţii, nu am acceptat încheierea tratatului acestuia în orice condiţii, cu gândul că el ar fi determinat primirea noastră în NATO. A fost, din păcate, în perspectiva timpului pot spune din păcate, o declaraţie a preşedintelui Constantinescu care a fost mult utilizată ulterior împotriva lui şi împotriva guvernului, a mea chiar. Această declaraţie spunea că suntem gata să facem orice sacrificii istorice pentru a ajunge la încheierea tratatului cu Ucraina. Preşedintele Constantinescu a dat acest semnal pentru că ştia că în Occident se doreşte foarte mult stabilizarea situaţiei Ucrainei, printre altele, prin stabilizarea şi normalizarea relaţiilor sale cu vecinii. Nu că relaţiile noastre cu Ucraina erau anormale, dar Ucraina era un stat nou creat, care avea probleme teritoriale foarte sensibile, ca orice stat nou creat, era contestat de mulţi sub diverse aspecte şi printre cei care-l contestau era însăşi Federaţia Rusă. La acea dată Ucraina nu avea un tratat de frontiere, sau un tratat de bază încheiat cu Federaţia Rusă, nu avea niciunul încheiat cu România. Reuşise abia, abia, să încheie unul cu Polonia, deci ea era nevoită să-şi consolideze statalitatea prin asemena tratate. Occidentul era interesat de consolidarea acestei statalităţi, iar preşedintele Constantinescu dorea să transmită Occidentului că, de dragul securităţii generale în spaţiul european şi nord-atlantic, România chiar este gata să facă sacrificii istorice. Acest mesaj a fost bine recepţionat în străinătate, dar a fost, evident, prost recepţionat în România. Dar de la declaraţia preşedintelui Constantinescu şi până la realitatea tratatului, distanţa este foarte mare. Pentru că a spune „Suntem gata să facem sacrificii istorice", nu înseamnă că am şi făcut acele sacrificii istorice. Iar aceste sacrificii istorice nu au fost făcute pentru că Ucrainei nu i s-a acordat nimic prin acest tratat din ceea ce ea nu avea înainte de a fi încheiat tratatul, iar România nu a pierdut nimic din ceea ce avea înainte de încheierea tratatului.

N.T. - A fost un status quo. A.S. - Nu, nici măcar status quo-ul nu a fost în totalitate păstrat, pentru că România a primit o serie întreagă de posibilităţi procedurale pentru a avansa interesele sale în zona ucraineană, propriu-zisă sau limitrofă. Am obţinut acceptul ca problema delimitării platoului continental să meargă la Tribunalul de la Haga, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla în condiţiile în care nu am fi avut tratatul. Singurul lucru care ne interesa legat de Insula Şerpilor era să nu fie luată în consideraţie la delimitarea platoului continental. N.T. - Este problema catalogării ei ca insulă sau stâncă. A.S. - Da. Am discutat atunci despre demilitarizarea ei, sau nefolosirea ei în scopuri militare, am avut o sumă întreagă de lucruri pe care le-am obţinut ca urmare a acestui tratat, din punct de vedere juridic. Din punct de vedere faptic ele se puteau obţine numai prin aplicarea tratatului. Neaplicarea tratatului este vina celor chemaţi să-l aplice, nu a tratatului. Tot atunci am mai lansat două trilaterale spate în spate, back-to-back, cum le spunea doamna Albright şi anume una era creată la iniţiativă greacă, Grecia-Bulgaria-România, cu o relativă importanţă dacă era luată în sine. Frumuseţea construcţiei a fost să creăm o altă trilaterală, România-Bulgaria-Turcia. O trilaterală în care din prima trilaterală erau păstrate România şi Bulgaria şi al treilea element era Turcia, astfel încât România şi Bulgaria, alte două ţări candidate pentru intrarea în NATO, să joace un fel de rol moderator în relaţiile dintre Turcia şi Grecia. O relaţie care era tensionată, ambele ţării fiind membre NATO şi ambele având o situaţie politică bilaterală dificilă. N.T. - Se vorbeşte mult la ora actuală despre „complexe de securitate", areale cu caracteristici similare pe zona de securitate. SUA tratează la ora actuală România, apropo de facilităţile militare, împreună sau „la pachet" cu Bulgaria? Aceste trilaterale despre care discutăm duc la acel sistem de securitate în care România şi cu Bulgaria, practic, constituie un „complex de securitate"?

64

65

A.S. - Nu, aceasta este cel mult o dezvoltare ulterioară, pentru că observaţi că Bulgaria nu apare în această schemă decât într-un singur episod al ei. Dar noi încercam să dezvoltăm o structură de securitate subregională mergând spre Ucraina, o problemă dificilă în acel moment, mergând spre zona Balcanilor, unde Turcia şi Grecia aveau o relaţie problematică, în ciuda faptului că erau ţări membre ale NATO. Doream să arătăm că flancul acesta poate fi consolidat între membrii săi, inclusiv pe planul politicilor bilaterale, prin aducerea în interiorul Alianţei a României şi Bulgariei. încercam, de asemenea, să creăm partene­ riate cu ceilalţi candidaţi importanţi, Ungaria şi Polonia. Şi în fine, în momentul acela în care izbucniseră agitaţii de stradă masive în Serbia ca urmare a unor alegeri contestate, într-o ţară în care conducător era încă Slobodan Miloşevici, iar cel care i se opunea era primarul Zoran Gingiei, în acel moment noi am luat iniţiativa. Iniţiativa de a trimite un mesager special în Serbia, încercând să aplaneze situaţia şi încercând să culeagă informaţii pentru ca acestea să poată fi utilizate în construcţia unei politici corecte faţă de ceea ce era încă Iugoslavia, la acea dată, din partea ţărilor NATO. Noi, încă o dată spun, nu am făcut niciun act de umilinţă, pentru că nu am cerut voie ca să ne trimitem mesagerul, însă am informat în legătură cu această intenţie. Totdeauna apariţia unui operator nou într-un câmp de operaţii dificil este privită de marii jucători cu o oarecare reticenţă. Acţiunea noastră şi acest turneu diplomatic pe care reprezentantul Ministerului de Externe român l-a făcut acolo a reuşit, pe de-o parte să deschidă canale de comunicare între factorii locali implicaţi în conflict şi să culeagă o serie de informaţii care, transmise ulterior puterilor NATO au permis o abordare adecvată a problemei. De unde şi mulţumirile pe care le-am primit ulterior din partea Administraţiei americane. Vă spun toate aceste lucruri pentru că ele sunt importante spre a înţelege că noi am încercat să facem din România un furnizor de securitate subregională, astfel încât, ducându-ne la

Washington, acolo unde era principalul centru de decizie în ceea ce priveşte intrarea României în NATO, să avem posibilitatea să arătăm că noi nu suntem doar un simplu solicitant, ci suntem un ofertant interesant. în acest sens, la acest efort s-au mai adăugat alte două evenimente, vizita în România a preşedintelui francez Jacques Chirac şi vizita ministrului german de externe Kaus Kinkel. De asemenea, o vizită a mea neoficială, informală, la Berlin, pentru a discuta cu principalii reprezentanţi ai guvernului german, ministrul de externe Kinkel şi ministrul apărării Volker Ruhe, în legătură cu tema admiterii noastre în NATO. Trebuie spus că singura ţară care în mod vocal sprijinea România era Franţa şi spun că în acest context, vizita la Bucureşti a preşedintelui Chirac, având şi relaţii de familie politică cu preşedintele Constantinescu, a fost importantă. Sprijinul francez trebuie văzut cu o foarte mare atenţie, cu multe nuanţe, pentru că aşa cum s-a văzut şi în final, el pe de-o parte fiind supraactiv şi supravocal a reuşit să pună în alarmă o serie întreagă de alţi membrii NATO şi în special pe SUA, iar în al doilea rând, a vizat în realitate mai degrabă promovarea unei agende franceze (în cadrul NATO, n.n.). N.T. - Urmărea obţinerea unei poziţii de comandă în comandamentul NATO. A.S. - Exact, iar problema românească era doar o problemă împinsă pe agendă şi care putea să fie un element la schimb în cadrul unei concesii de tipul renunţăm la a susţine România, dacă aveţi o mai mare sensibilitate faţă de aşteptările noastre, franceze, într-o altă direcţie". Deci, cu acest pachet eram pregătiţi cu toţii şi cu aceste nuanţe în cap atunci când a trebuit să efectuăm cea mai impor­ tantă întâlnire în contextul candidaturii noastre pentru NATO. Şi anume, întâlnirea la Washington cu oficialităţile americane. Atunci noi ne-am gândit îndelung cum să pregătim această vizită. Cum spuneam, aveam pe masă deja o serie întreagă de elemente

66

67

11

importante: aveam aceste trilaterale importante, pe care le lansa­ serăm cu Ucraina, apoi am făcut şi una cu Moldova, dar asta este o altă chestiune, şi cele din Balcani, aveam parteneriatele strate­ gice cu ceilalţi candidaţi, care consolidau stabilitatea regională, în genere, aveam în special parteneriatul cu Ungaria. N.T. - Un parteneriat foarte sensibil pentru americani. A.S. - Foarte sensibil pentru americani şi care ne-a atras mulţumiri din partea preşedintelui Clinton, când am participat la summit-ul dedicat aniversării Planului Marshall, la Amsterdam. Aveam, de asemenea, mulţumiri şi aprecieri în legătură cu misiunea noastră diplomatică exploratorie în Iugoslavia. Am o scrisoare din partea doamnei Albright în care elogiază şi arată un interes foarte profund pentru sistemul de trilaterale pe care noi îl lansaserăm. Cu toate acestea ne prezentam la întâlnirea cu secretarul de stat american, cu colaboratorii săi şi celelalte oficialităţi americane, ca un furnizor de securitate, care venea să ofere, cum spuneam, şi nu să ceară. În acelaşi context, o teorie la care am ajuns a fost aceea că preferăm să intrăm în NATO ca aliat al SUA, decât să căutăm alianţa cu SUA în cadrul NATO. Adică, spuneam, pentru noi,

alianţa cu SUA este în sine importantă, ea nu este o alianţă care se justifică numai prin calitatea noastră de membru NATO. N.T. - Vă menţineţi această opinie? A.S. - Îmi menţin această opinie. N.T. - Pentru o relaţie directă cu SUA, necondiţionată de alte organisme? A.S. - Absolut. Îmi menţin această opinie şi ea stă la originea parteneriatului strategic (dintre România şi SUA, n.n.). Am spus,

am vrea să intrăm în NATO ca aliaţi ai SUA, şi nu să devenim parteneri ai SUA în cadrul NATO. Deci nu ca rezultat al unei proceduri, ci ca rezultat al unei opţiuni politice. Pentru că, evident, odată intraţi în NATO suntem aliaţii Islandei, de pildă, care este membru al NATO, dar nu am intrat în NATO pentru că, sau ca urmare a alianţei noastre cu Islanda. Islanda este o ţară respecta68

bilă, dar pentru România nu reprezintă o prioritate politică, în timp ce SUA reprezentau o prioritate politică. De aceea le-am spus, venim aici, domnilor, nu să vă cerem doar sprijinul pentru

intrarea noastră în UE şi NATO, ci venim cu ceva mult mai important şi anume, un parteneriat strategic între România şi SUA.

N.T. - Ideea a fost a noastră? A.S. - Ideea a fost a noastră, a fost a mea. N.T. - Dumneavostră aţi pus-o prima dată în discuţie? A.S. - Eu am pus-o prima dată în discuţie la două întâlniri importante pe care le-am avut. Am avut o întâlnire foarte lungă, care a durat şi peste prânz, cu Strobe Talbott, care era subsecre­ tarul de stat american, un om de o valoare intelectuală şi politică excepţională. Apoi am discutat această chestiune împreună cu doamna Albright. Practic, în discuţia aceasta am arătat că noi ştiam foarte bine că SUA aproape că luaseră decizia ca România să nu intre în primul val de extindere. Motivele unei extinderi modeste sunt numeroase şi pot fi discutate. N.T. - Inclusiv de natură politică internă americană. A.S. - Inclusiv de natură politică internă americană. Personal, cred că a fost o greşeală. Preşedintele Clinton, într-o discuţie ulterioară pe care am avut-o cu el, a recunoscut că a fost o greşeală. La fel doamna Albright a recunoscut că a fost o greşeală. Am avut două discuţii cu preşedintele Clinton, una cînd era încă preşedinte şi încă una după ce nu a mai fost preşedinte şi în ambele a recunoscut că s-a greşit. Dar, greşeală sau nu, noi ştiam că decizia este aproape luată. Eu personal am sperat şi am luptat până în ultimul moment ca să schimbăm această decizie şi cred că dacă nu s-ar fi făcut o serie de greşeli, dacă nu ar fi apărut o serie de accidente de parcurs, nu numai ale noastre, era posibilă şi o altă decizie la Madrid. Eu sunt convins şi acum că această decizie era posibilă. O altă decizie era posibilă. Faptul că nu este aberantă susţinerea mea este demonstrată de împrejurarea că, practic, dezbaterea summit-ului de la Madrid a fost confiscată de 69

candidatura României şi practic, (respingerea candidaturii României, n.n.) a fost la foarte mică diferenţă (de admiterea ei,

N.T. - De ce nu aţi ajuns până acolo?

A.S. - Iar apoi, sigur că da, compromisul de acceptare a nomi­ nalizării României, nominalizarea separată de statele baltice, într-o frază sau într-un paragraf separat, a recunoscut clar, inechivoc şi pentru prima dată progresul şi eligibilitatea României pentru NATO. Toate acestea sunt, după părerea mea, dovezi că se putea să avem şi o altă decizie şi că am fost foarte aproape de ea şi, după o formulă de exprimare americană, am pus România pe hartă în acele câteva luni. Unii spun că dacă ar mai fi fost alte câteva luni, am fi putut să reuşim o schimbare de opinie sau de concluzie. Dar timpul a fost în mod evident prea scurt. Revenind la problema parteneriatului, eu nu aş putea-o scoate din context. Atunci am discutat şi am încercat să arătăm, cu toate aceste argumente, inclusiv în discuţiile pe care le-am avut apoi cu diverşi congresmeni, am încercat să aducem şi avantajele pe care România le poate prezenta sub aspectul securităţii energetice şi a tranzitului de conducte de gaze şi petrol prin România sau prin zonele apropiate. Deci, a fost ideea că România este un factor subregional de securitate. Această idee a fost susţinută de o serie întreagă de paşi politici pe care i-am descris mai mult sau mai puţin complet şi rapid. Toate acestea au vrut să culmineze printr-un mare parteneriat strategic pe care noi am vrut să-l încheiem cu superputerea mondială a momentului. Un parteneriat care, în viziunea noastră şi a mea trebuia să fie continuat cu alte parteneriate locale, cu partenerii strategici ai SUA, apropiaţi geografic de noi, cum ar fi Israelul, Egiptul. Relaţia cu Turcia deja o discutaserăm. Deci, să se creeze un parteneriat strategic româno-american, urmat de alte parteneriate care să fie realizate cu partenerii locali strategici, ai partenerului nostru strategic.

A.S. - Pentru că s-a schimbat orientarea de politică externă, o dată cu plecarea mea de la Ministerul de Externe. Preşedintele Emil Constantinescu a fost total de acord cu viziunea mea, dar după aceea nu a mai avut cu cine să colaboreze la Ministerul de Externe. Deci, era proiectul acesta care s-a născut la noi. Am avut două dezbateri importante în acel moment. Una, cum să spargem acel zid de sticlă care ne despărţea de Germania. Vedeam foarte bine prin el, dar simţeam că ceva nu funcţionează. Şi am reuşit să-l spargem atunci când noi, la vizita vice-cancelarului şi ministrului de externe Kinkel, am recunoscut, am exprimat regretul pentru toate împilările pe care le-au suferit unii cetăţeni români numai pe motiv că erau de origine germană. începând cu deportările nemţilor în Bărăgan, cu cooperarea noastră la deportarea unora dintre ei în URSS, după al Doilea Război Mondial şi terminând cu vânzarea nemţilor la bucată în Germania, în perioada ceauşistă. Acesta a fost un moment foarte important pentru că, după părearea mea, relaţia româno-germană a fost şi rămâne minată de neîncredere, ca urmare a diverselor trădări, mai mult sau mai puţin justificate, asta este o altă discuţie. Justificate conjunctural, vreau să spun mai mult sau mai puţin justificate conjunctural. Dar nicio schimbare, nicio trădare de front nu este un factor de încredere, cu asta trebuie să fim de acord. Putem spune că am avut perfectă dreptate să facem una sau alta, dar nu putem spune că asta a şi crescut încrederea între noi şi Germania. Iar pe de altă parte, o altă analiză majoră a fost aceea de a realiza o relaţie cu adevărat sănătoasă cu SUA. A treia discuţie a fost cum să realizăm o relaţie sănătoasă cu China dar, asta este un alt aspect. Aici, în această discuţie privind SUA, a ieşit ideea noastră, a parteneriatului strategic. Am discutat pe larg cu Strobe Talbott despre această idee. Impresia mea este că după această discuţie el a cerut o pauză pentru a o informa pe doamna Albright.

70

71

n.n.).

N.T. - Şi compromisul acceptat de SUA, de nominalizare a României pentru următoarea extindere.

N.T. - Asta a fost o noutate pentru el. A.S. - A fost o noutate pentru el şi noi am şi vrut să ridicăm direct la cel mai înalt nivel o asemenea idee, căci dacă intră pe filierele diplomaţiei clasice, după aceea este foarte greu să fie acceptate şi discutate sus. Detaliile vin după aceea, dar dacă începi de jos cu o idee mare, până ajunge sus devine mică. A fost, cred, impresionat de această această deschidere. El se aştepta şi era perfect pregătit să răspundă defensiv la tot asaltul nostru pro­ NATO şi a constatat că, de fapt, eu aproape că nu am discutat despre NATO şi despre candidatura noastră la NATO. N.T. - Aţi avut o exprimare: ,,Nu am venit să cerem, am venit să oferim". A.S. - Exact, am venit să vedem ce putem face noi, în acest moment, pentru SUA. N.T. - Unii au interpreat... A.S. - Totdeauna, orice ai face, cineva te ia peste picior. Deci, după acea discuţie, Talbott a fost, cred, impresionat şi asta i-am şi spus „ Domnule, intrarea noastră în NATO trebuie să fie un fruct copt. Nu putem veni şi să vă spunem că vrem pur şi simplu să intram în NATO. Şi dumneavoastră o să începeţi să căutaţi tot felul de argumente pentru a ne refuza. Ceea ce trebuie noi să facem este să arătăm că avem o ofertă, că venim cu ceva pentru cei care sunt membrii şi, în acest context, pentru mine principala prioritate în acest moment este parteneriatul cu SUA. Dacă vom fi partenerii voştri, aliaţii voştri, evident că vom intra în NATO fluierând. Nu am spus eu aşa, dar pot s-o spun acum. Dacă rămânem nişte străini, natural că lucrul acesta, candidatura noastră, nu va înainta uşor". Repet, impresia mea este că după aceea Talbott a informat-o pe doamna Albright. în cadrul protocolului, înainte de discuţia cu Madeleine Albright urma o scurtă conferinţă de presă. Deci vedeţi, conferinţa de presă era prevăzută înainte să avem noi discuţiile. De fapt, erau două mici declaraţii de presă pe care noi trebuia să le dăm înainte de începerea discuţiilor. Probabil că acesta a fost un element de

prudenţă din partea americanilor, care se aşteptau că noi vom veni cu berbecele de asalt să spargem porţile NATO. Şi atunci, ca să nu aibă probleme, ne-au spus: o discuţie amplă cu subsecretarul de stat înainte de această apariţie în faţa presei, în care el era pregătit să le spună de ce este foarte improbabil să intrăm în NATO la Madrid, după care, o scurtă declaraţie în care fiecare îşi spunea lecţia lui, fără ca să ne putem referi la discuţia noastră care deabia urma să aibă loc. O declaraţie în care, desigur, şi doamna Albright se pregătea să ne dea vestea cea proastă şi atunci, să nu ieşim noi bosumflaţi şi să începem să ne plângem, sau ştiu eu ce să facem. La această întâlnire scurtă, această declaraţie de presă, ţin minte perfect, doamna Albright a făcut referire la întreaga discuţie pe care am avut-o înainte cu domnul Talbott şi a spus: ,,Considerăm că România este o ţară importantă" - sau ceva de genul acesta, şi propoziţia care mi-a rămas perfect în memorie - ,,Şi suntem interesaţi să construim cu România un parteneriat pe termen lung". Nu a folosit cuvântul strategic, deşi noi ştim că strategia însemnă tocmai o politică pe termen lung. Eu mi-am dat seama şi din discuţia cu Talbott, nu ştiu dacă a exprimat explicit, dar oricum, m-a lăsat să înţeleg că ideea parteneriatului strategic este excelentă, că parteneriatul nu ar ridica nicio problemă. Cuvântul strategic îi şoca venind de la o ţară cu care nu stabiliseră relaţii foarte solide. Am avut de la început sentimentul că au o dificultate cu cuvântul strategic. Dar în ora care a trecut, ne-a invitat atunci Talbott, era o chestiune improvizată, să facem o vizită în Departamentul de Stat, ca ei să aibă timp să se consulte. Ne-a fost foarte clar atunci şi de fapt chiar unii dintre cei care ne însoţeau ne-au sugerat asta, că discuţia a fost foarte interesantă şi că această vizită pe care au organizat-o pe picior, să vedem birourile foştilor secretari de stat a fost pentru a le da timp de analiză. N.T. - Am găsit pe Internet transcriptul conferinţei dum­ neavoastră de presă cu M. Albright, dar aveam dificultăţi să o localizez în timp. Acum am înţeles.

72

73

A.S. - Da, aceasta a fost succesiunea. Masa şi întâlnirea cu Strobe Talbott. Masa a avut loc în clădirea Departamentului de Stat. N.T. - Asta se întâmpla în aprilie 1997. A.S. - Da, în aprilie 1997. N.T. - Ştiam că în iunie, când a fost premierul Ciorbea în vizită în SUA, M.Albraight a spus că partea americană acceptă noţiunea de parteneriat startegic, tocmai ca o recunoaştere a potenţialului rol de leadership al României în Europa de Sud­ Est. A.S. - Exact. Deci vedeţi, dacă vreţi, a fost mult prea şocant ca să accepte atunci, pe loc. Ne-au spus că ideea este excelentă (de parteneriat, n.n.), vor să o accepe, dar cuvântul strategic este parcă prea tare ca să îl accepte. N.T. - SUA aveau parteneriate strategice cu Israelul, Japonia... A.S. - Exact, şi care era un lucru important. Au zis parteneriat pe tennen lung, dacă aveţi declaraţia lui Albright veţi găsi formula aceasta, deşi un parteneriat pe termen lung înseamnă tot strategic. Era pentru prima oară când se pronunţa, în declaraţia mea, din câte îmi amintesc nu am pronunţat formula, sintagma parteneriat strategic, pentru că doream să văd ce efect are propunerea făcută lui Talbott şi l-am lăsat pe el (să se exprime primul, n.n.). Însă, când doamna Albright a vorbit că SUA sunt gata să formăm un parteneriat pe termen lung, mi-am dat seama că, de fapt, oferta a fost acceptată. Ulterior am mai reluat această discuţie N.T. - Ni s-a mai cerut, atunci, să nu mai forţăm campania pro-NATO. A.S. - Da. Încă o dată spun, ideea parteneriatului strategic nici n-am vrut, nici n-am conceput-o, nici n-am dorit-o ca un fel de schimb la admiterea în NATO. N.T. - Apoi, primul ministru Victor Ciorbea a plecat la Washington.

A.S. - Da, asta o să vă spun imediat. Acesta este un episod nu prea fericit. Revenind, vă pot spune că imediat după aceea, Mark Grossman, care era asistent al secretarului de stat, a primit misiunea ca împreună cu mine să dăm conţinut acestei formule. Şi în toamnă, între timp venise şi scrisoarea lui M.Albright în care vorbea despre interesul ei. O scrisoare foarte frumoasă, adresată mie şi în care face referiri inclusiv la parteneriat şi spunea că a creat o celulă de studiu a politicii noastre trilaterale în zonă. Deci practic, atunci s-a creat acolo, din câte mi s-a spus, o celulă de studiu. În scrisoare făcea un elogiu, în termen potriviţi, sobri, politicii noastre trilaterale şi ne vorbea, de asemenea, despre interesul de a da conţinut acestui parteneriat strategic. Repet, mi s-a spus că acestei formule trilaterale despre care am vorbit i s-a creat un mic grup de studiu, un task force care să studieze maniera în care a fost concepută această politică de trilaterale, care este efectul lor, cum poate profita SUA de ea. În toamna lui 1997 a venit Mark Grossman în România pentru prima sesiune a Comitetului de Acţiune. Noi am insistat în continuare să-i spunem strategic, ei se pare că nu l-au numit chiar aşa de la bun început, dar ceea ce s-a făcut, pentru că vorbeaţi de un gentleman's agreement, s-a făcut pe baza unui non paper. Deci, ceea ce ne-au dat atunci, ca urmare a discuţiilor noastre, a fost un non paper, o hârtie care este însă neutralizată nu are antet, nu are semnături, nu are nimica. N.T. - Am discutat cu domnul ministru Constantin Dudu Ionescu şi dânsul mi-a arătat un asemenea document de studiu. A.S. - La MAE, în arhive, trebuie să existe acest document. A fost un document care se baza pe următoarele idei fundamentale: acest parteneriat strategic se bazează pe principiul ,,3C" şi anume, cooperare, consultare şi coordonare. N.T. - Acestea erau şi instrumentele de lucru? A.S. - Absolut. Acestea erau obiectivele conceptului, să cooperăm şi dacă vreţi, şi instrumentele de lucru: să ne consultăm şi să ne concertăm în o serie întreagă de politici. Cooperare,

74

75

cooperare, lucrăm împreună, este foarte important. Consultarea, de asemenea este importantă. Concertarea însă, era aspectul cel mai important. Deci, nu numai că ne informăm, ne consultăm cum este mai bine să facem, nu numai că în anumite zone lucrăm împreună, dar ne şi corelăm deciziile. Pentru că despre asta era vorba. Din păcate, câtă consultare a fost după aia, nu ştiu, foarte puţină, concertare însă, aproape deloc. N.T. - Asta a fost oferta noastră? A.S. - Nu, a fost rezultatul discuţiilor şi cu ceea cu ce au venit americanii. N.T. - Ştiu că partea americană a dat domnului Ciorbea o listă cu obiectivele şi ceea ce înţelegea ea prin acest parteneriat. În cartea lui Ronald Asmus se face trimitere la acest document, dar el este o telegramă internă a Departamentului de Stat. Am solicitat acest document şi am fost refuzat, pot face trimitere la ea, dar conţinutul nu este pentru uz public. A.S. - Eu v-am spus în mare istoria, am încercat să o acopăr. Putem reveni la chestiunile care vă interesează însă, ceea ce vreau să vă spun este că acela era un document nu foarte mare, de vreo 2-3 pagini, dar foarte bine structurat şi foarte consistent. N.T. - Este bine că nu a fost un document diplomatic consacrat? A.S. - Nu e bine, dar nu puteam mai mult în acel moment? N.T. - Nu am solicitat noi? A.S. - Ei nu erau pregătiţi să facă un document care să aibă aspectul unui acord interstatal, interguvernamental. N.T. - Nici ulterior nu am mai încercat să încheiem un asemenea document? A.S. - Ştiu că s-a făcut ulterior, acuma, mai recent s-a semnat ceva, un asemenea document, sub actuala guvernare (guvernul Tăriceanu, n.n.). N.T. - Nu este legat de problema facilităţilor militare? A.S. - Nu, cred că s-a semnat, sau poate cu ungurii s-a semnat, nu mai ştiu, pentru că nici cu ungurii nu fusese un acord de parteneriat, scris.

N.T. - Credeţi că ar mai fi necesar un document scris? A.S. - Sigur că mie personal, ca jurist, mi-ar place să existe documente scrise. Vă repet, în acel moment atât de rapid a fost totul şi atât de puţin forţat din partea noastră a fost totul, dar eu cred că atât cât a fost de forţat, de data asta forţarea noastră a avut un sens pozitiv, încât ei, pe de-o parte au acceptat-o. N.T. - Au fost luaţi, oarecum, puţin cu preşul. A.S. - Da, au fost traşi puţin de noi, au acceptat-o. Pe de cealaltă parte, s-au temut să intre atât de repede într-un asemenea aranjament. A fost chiar o perioadă romantică, trebuie să spunem, în istoria diplomaţiei. O scurtă perioadă romantică în care, repet, pe de-o parte au acceptat, pe de altă parte s-au speriat să meargă până la un acord formal între state, ca un fel de tratat. N.T. - Deci, atunci nu s-a semnat niciun document oficial? A.S. - Nu am semnat niciun document. Singurul lucru este că am făcut un fel de comisie a acestui parteneriat. Am agreat documentul respectiv şi am spus să trecem la lucru. Unul dintre instrumentele de lucru a fost acest Comitet de Acţiune România­ SUA, care a fost co-prezidat la un moment dat de Wiliam Perry şi de mine. Eu am fost co-preşedintele lui, după ce nu am mai fost ministru de externe, fireşte. William Perry şi cu mine am fost co­ preşedinţii Comitetului de Acţiune România-SUA. N.T. - Domnul general Spiroiu mi-a spus că a avut o mică perioadă când, fiind reprezentant militar la ONU, a fost implicat oarecum fără să înţeleagă ce se întâmplă. A.S. - Da, au fost aduse o serie întreagă de personalităţi din viaţa publică, din think-tank-uri, din mediile de afaceri şi aşa mai departe, sub această co-preşedinţie. Având o serie întreagă de domenii în care noi puteam şi încercam să dăm nişte linii pentru un parteneriat în domenii specifice precum energie, progres tehnologic, politic, reformarea armatei şi altele. N.T. - Vreau să vă întreb dacă au fost structuri interne, în România, care s-au opus în mod evident acestui aranjament?

76

77

A.S. - Eu nu ţin minte să fi existat vreo structură care să se fi opus. A rezultat din cercetarea dumneavoastră aşa ceva? N.T. - Nu, eu vă întreb pe dumneavoastră. A.S. - Nu, nu-mi aduc aminte să fi fost vreo opoziţie în România. N.T. - Vă întreb pentru că ştiu că o mare parte a presei era de o altă orientare. A.S. - Nu, nu ţin minte de niciun fel de opoziţie. N.T. - Dar structuri, instituţii sau entităţi externe care nu au văzut cu ochi buni acest aranjament? A.S. - Poate să existe, dar iarăşi, în perioada aceea nu au avut timp să se manifeste şi nu s-au manifestat. Vă repet, acest Comitet România-SUA, Comitetul de Acţiune România-SUA a fost unul dintre elementele de acţiune. Acest comitet a fost o structură creată ca urmare a parteneriatului. Am creat în Congresul SUA Grupul România-SUA, deci acesta a fost la nivelul Legislativului american. Comitetul era la nivelul, să zicem, societate civilă, public-privat. Şi a existat Consiliul, să-i zicem aşa, al parteneriatului, care trebuia să se întrunească, mi se pare bi-anual, pentru a face un bilanţ şi care era la nivelul ministerelor de externe. N.T. - Domnul general Spiroiu mi-a spus că la un moment dat, prin 1998, americanii au fost nemulţumiţi de faptul că la noi lucrurile trenau. După ce aţi plecat dumneavoastră de la Ministerul de Externe lucrurile trenau şi au încercat să mute tot acest aranjament pe direcţia unor ONG-uri, în speranţa că ele vor fi mai active, mai imaginative. A.S. - Da. După aceea, la nivelul Ministerului de Externe, îmi pare foarte rău să spun lucrul acesta, dar este un adevăr istoric şi nu o fac cu ură, cu pică sau ranchiună, lucrurile nu au mers bine. Domnul Pleşu, care a venit după mine, este un om de cultură indiscutabil şi este o personalitate plină de farmec, dar care nu a avut absolut nicio legătură cu politica externă. N.T. - Şi a refuzat dialogul cu mine pe tema aceasta.

A.S. - Nu ştiam lucrul acesta. Probabil că a refuzat pentru că, pe undeva, dânsul este un om suficient de inteligent ca să nu-şi fi dat seama între timp că nu a înţeles mare lucru în perioada respectivă şi probabil, unele lucruri le-a înţeles după ce nu mai era în controlul situaţiei. Şi atunci, probabil, nu-i face plăcere să se refere la aceste aspecte. Dar în orice caz, din cauza asta, nimic, niciunul din acele proiecte nu au continuat, absolut nimic. N.T. - Vreau să vă dau citire la câteva idei pe care încerc să le urmăresc, astfel: - Parteneriatul nu este un act politic spontan, este expresia unor deveniri şi evoluţii istorice, a unor permanenţe geopolitice şi a unor realităţi strategice. Este expresia interesului constant şi puternic pentru relaţia cu SUA a tuturor administraţiilor prezi­ denţiale româneşti post-revoluţionare, indiferent de orientarea lor ideologică şi politică. A.S. - Corect. N.T. - Este expresia unei nevoi majore de securitate, iniţial, şi care în timp, încerca să satisfacă şi nevoi de ordin economic. A.S. - Sigur. N.T. - Falsitatea şi periculozitatea dilemei Europa sau SUA,

78

79

UE sau SUA. Este un vehicul politic şi strategic necesar şi accesibil României, într-o anumită perioadă istorică, pentru o rapidă, monitorizată şi ferm susţinută traversare a deşertului post­ revoluţionar. A.S. - De acord, însă aici trebuie adăugat că el, după părerea mea, trebuie să rămână un instrument de diplomaţie şi de politică externă şi după ce terminăm trecerea deşertului, cum aţi spus, Dar cred că el este un instrument. Din păcate SUA, chiar dacă, într-un anumit context, într-o anumită dinamică şi din cauza unor greşeli politice îşi diminuează puterea pe zi ce trece, ele rămân şi vor rămâne pentru o mare perioadă de timp unul dintre principalii

actori ai lumii, poate chiar principalul actor al lumii. în acest context România nu poate să nu aibă o relaţie specială cu SUA. Cu atât mai mult cu cât această relaţie se poate baza, fără niciun fel de discuţie, pe valori comune, pe ţinte strategice comune, pe aspiraţii comune. Nu este vorba de o alianţă împotriva naturii şi de incompatibilitate. N.T. - Parteneriatul strategic este un accelerator al dezvol­ tării şi al repoziţionării istorice, politice şi strategice a României la cumpăna dintre milenii. A.S. - Sigur. Indiscutabil. N.T. - Este un ghid şi o sursă de valori liberale şi democra­ tice pentru România. A.S. - De acord. N.T. - A ajutat la transformarea României din consumator în furnizor de securitate subregională şi regională. A.S. - Absolut. Aş putea să adaug aici poate, că rolul României de furnizor de securitate subregională este cu atât mai mare, cu cât un furnizor de securitate globală valorifică aceasta. N.T. - Suntem un subcontractor? A.S. - Da, suntem un subcontractor şi asta este ideea pe care am spus-o mereu, că noi nu suntem o mare putere, nici măcar o superputere regională, dar putem să ne inserăm în mod util în politica subregională a unei superputeri precum SUA. Iar aspectul de dinainte, că este falsă dilema Europa sau SUA, este evidenţiată de faptul că noi putem să ducem acest parteneriat strategic în calitate de membru al UE. Calitatea de membru al UE face România mai interesantă în acest parteneriat strategic şi nu mai puţin interesantă, sau nu o pune într-o situaţie ambarasantă şi într-o dilemă suplimentară, Europa sau America. America este pentru noi şi pentru mine, aceasta a fost doctrina pe care am promovat-o, America este o putere europeană, care însă, este despărţită de Europa printr-un ocean. Iar noi, ca europeni, având un parteneriat strategic cu SUA, nu să stăm deodată în două

luntrii, ci nu facem decât să încercăm să consolidăm această legătură şi prezenţă naturală a Americii în peisajul politic european. N.T. - Vă rog să-mi spuneţi dacă sunteţi de acord cu afirmaţia ambasadorului american James Rosapepe care spunea că, practic, parteneriatul strategic bilateral este ca o umbrelă pentru ansamblul relaţiilor româno-americane. A.S. - Sigur, este o metaforă care este Ok. în principiu, pentru că putem spune că acesta este cadrul în care relaţiile româno-americane se pot dezvolta. Însă, trebuie să spunem şi eu cred că dumneavoastră, cercetătorii trebuie să spuneţi că noi ne-am depărtat de la spiritul acestui parteneriat şi că din parteneriat devine protectorat. Pentru că parteneriatul, v-am spus şi insist, cuvintele cheie în documentul, să spunem, Grossman, puteţi să-i spuneţi documentul Grossman-Severin, acel non-paper, cuvintele cheie erau cooperare, consultare, concertare. în mod normal, acest document trebuie să fie în arhivele Ministerului de Externe, dacă au lucrat bine şi l-au arhivat şi atunci ţine de arhivele de resort. Nu pot să vă spun cu certitudine. În schimb, vă pot spune cu certitudine că cele trei cuvinte cheie erau cooperare, consultare, concertare. N.T. - Credeţi că se poate vorbi acum despre protectorat? A.S. - Deocamdată aşa este. Acel Comitet de Acţiune România-SUA, a avut comisii şi subcomisii... N.T. - Cât a mers el mai departe? A.S. - El a avut periodicitate. S-a terminat, din păcate, înainte de terminarea mandatului domnului Emil Constantinescu pentru că guvernul coopera foarte puţin, miniştrii veneau din ce în ce mai puţin la comisii, promisiunile pe care le făcuserăm... N.T. - Practic, noi l-am omorât? A.S. - Noi l-am omorât. Deşi, în final, cel care a spus că nu mai vine, i-a dat lovitura de graţie, a fost William Perry. Practic, nu el a omorât parteneriatul, dar el a fost cel care a pus ultima lopată de pământ.

80

81

N.T. - Vreau să vă întreb dacă au existat şi obiective nedeclarate oficial. A.S. - Nu, nu au fost obiective nedeclarate oficial, nu am avut nimic secret în el. Din cauză asta nu ştiu de ce este ţinut la secret. Ba dimpotrivă, sunt obiective care puteau fi spuse foarte public. Dar încă o dată, în domeniile acelea noi trebuia să ne informăm reciproc. Cred că alături de cei „3C" era şi cuvântul informare. Era informare şi cei „3C". Deci, noi trebuia să ne informăm reciproc într-o serie de domenii pe care le fixam, trebuia să ne consultăm în legătură cu deciziile pe care le luam, trebuia să concertăm aceste decizii. Să facem să nu se antagonizeze, să nu se ciocnească şi apoi să cooperăm în aplicarea acestor decizii, acolo unde se punea problema cooperării. Era o idee extraordinară şi iarăşi insist, acestea sunt cuvintele, ţin minte că am lucrat mult asupra lor şi aceasta era ideea, asta însemna cu adevărat un parteneriat strategic. Că ne informăm în domeniile esenţiale, care sunt politica globală, care sunt, în cazul nostru, politica regională, care ţineau de dezvoltarea economică. Care ţineau de probleme de energie, transporturi, tehnologice, de armată, de dezvoltarea armatei şi era şi parteneriatul pentru NATO acolo, ca aspect de sine stătător. Deci, de aici am ajuns ca să avem un singur „I" după părerea mea şi acest nu este, de fapt, informare, ci instructare. Adică vin instrucţiuni şi mai ne spun faceţi asta, mergeţi în Afganistan, mergeţi în Irak. Concertare, nu văd nimic. Să luăm un element foarte concret: care este concertarea în ceea ce priveşte politica vis-a-vis de Serbia? Sau problema kosovară? Unde este concertarea cu România? Unde este consultarea, pentru că din câte înţeleg nici măcar nu am fost consultaţi? Sigur că mă grăbesc să spun, fiind corect, şi dacă am fi fost consultaţi, ce am fi spus? N.T. - Este un pericol, sau o realitate această virare a parteneriatului? A.S. - Este o realitate. Un pericol înseamnă o ameninţare care nu este încă actuală, este un rău potenţial, vreau să spun. Or

de data aceasta, nu este vorba de un rău potenţial, ci este vorba de un rău actual. Sigur că acesta se poate să se amplifice, există deci posibilităţi de progres în rău, dar răul este deja prezent. Nu este o simplă posibilitate. Iertaţi-mă, din punctul acesta de vedere, eu cred că acest parteneriat a devenit virtual, în foarte mare măsură. în ciuda faptului că relaţiile noastre cu SUA sunt mult mai ample decât în 1997 şi anii imediat următori, deşi ele sunt mai complexe şi prezenţa americană, fizică, pe teritoriul României, prin bazele de pe litoral, deşi alianţa noastră, cum se spune, se pecetluieşte pe câmpul de bătălie din Afganistan, Irak şi din alte părţi, cred că parteneriatul în sine a devenit virtual. î n sensul că, poate dacă informarea să existe, cât există, în orice caz, consultarea, concertarea, care erau elementele cele mai importante, după părerea mea, care făceau diferenţa între cooperări conjuncturale şi întîlniri rituale şi o relaţie strategică de profunzime, acestea deci sunt astăzi ignorate. N.T. - Sunt foarte multe lucruri care împing la ideea şi la concluzia că Armata a fost una din structurile de bază în promovarea şi susţinerea acestui parteneriat strategic, prin însăşi faptul că acolo programele au fost foarte concrete, obiectivele clare, incluzând intrarea în NATO şi ulterior. A.S. - Armata a fost o structură de bază, cooperarea militară şi intrarea în NATO, au mers întradevăr mai bine, pentru că fizic sunt şi mai vizibile. N.T. - Interesul american a fost mai puternic acolo? A.S. - Nu ştiu şi nu cred că acolo a fost interesul lor cel mai mare. Acolo însă, noi am putut să răspundem cel mai bine aşteptărilor americane, noi am fost mai bine organizaţi. Sunt absolut convins că dacă noi am fi venit cu informaţii utile, prin informaţii nu înţeleg doar date brute, ci interpretate, rafinate în context, dacă noi am fi încercat să promovăm consultări cu SUA pe teme sensibile şi să facem în aceste consultări ca americanii să

82

83

T

i

înţeleagă că venim cu o valoare adăugată la gândirea lor, atunci, fără îndoială că ar fi existat şi o disponibilitate mai mare din partea lor. Asta ar fi dus în ultimă instanţă chiar şi la concertare, adică la ajustarea diferitelor decizii, astfel încât ele să convină şi României, sau să nu jeneze interesele României. N.T. - Nu este necesar un think-tank specializat pe relaţia României cu SUA? A.S. - Noi am încercat să facem asta prin Comitetul de Acţiune România-SUA, dar din păcate, el a fost complet sabotat de guvern, în primul rând. Din cauza aceasta, practic, partea americană s-a retras din această structură care era, vă repet, extrem de interesantă şi extrem de articulată. Practic, această structură era structura operativă cea mai bună, pentru că avea şi reprezentanţii societăţii civile şi ai mediilor de afaceri şi ai guvernului, toate lucrând într-o variantă foarte bine structurată. Ea era conformă filozofiei americane, a parteneriatului public­ privat, al asocierii dintre dimensiunea publică şi cea privată. Această structură care era motorul, dincolo de întâlnirile politice la nivel de miniştrii de externe, nu a funcţionat. N.T. - Vă rog să-mi spuneţi dacă sunteţi de acord cu urmă­ toarele posibile implicaţii ale parteneriatului strategic asupra României: - A facilitat pregătirea, invitarea şi aderarea României în NATO. A.S. - Da, fără îndoială că a facilitat. N.T. - A determinat dezvoltarea relaţiilor bilaterale până la un nivel de încredere reciprocă la care SUA au solicitat şi Româ­ nia a acceptat facilităşi militare americane pe teritoriul său. A.S. - Sigur. N.T. - Deşi fără precizări explicite în corpusul său, pentru perioada 1997-2002 parteneriatul se constituie ca singurul aran­ jament, sau umbrelă de securitate pentru România. A.S. - El avea un domeniu al securităţii, dar ideea în sine este o idee de securitate, sigur că da.

N.T. - A determinat abandonarea statutului României de stat tampon, revalorificarea şi amplificarea potenţialului său talasocratic şi reaşezarea României pe limesul oriental al lumii euroatlantice. Nu mai suntem stat tampon, suntem limes. A.S. - Aşa este, corect. Asta a fost şi filozofia acestei chestiuni, să devenim limes şi să nu mai fim stat tampon. N.T. - A determinat reactivarea istmului ponto-baltic ca frontieră europeană a Europei şi repoziţionarea. A.S. - Da, exact. N.T. - A favorizat echilibrarea şi multiplicarea opţiunilor geopolitice şi de securitate ale României, alături de NATO. A.S. - Sigur şi alături chiar de NATO, chestiune care devine cu atât mai interesantă cu cât America începe să fie din ce în ce mai puţin interesată de NATO. Ieşirea din multilateralism a Americii, toate rezervele ei faţă de multilateralism şi trecerea la unilateralism favorizează într-un anume fel bilateralismul. Pentru că unilateralismul nu poate să exprime chiar absolut. Decât să încerci să negociezi cu 20 de aliaţi, din care unii sunt situaţi la mare distanţă de punctul de interes, preferi să negociezi pe plan bilateral, punctual cu unul sau mai mulţi aliaţi, ceea ce nu înseamnă că este un lucru pozitiv. România nu poate să pună în alternativă NATO cu acest parteneriat. Cred că trebuie să subliniaţi, este o chestiune importantă după părerea mea, că acest parteneriat nu poate să suplinească, nu suplineşte şi nu a fost conceput să suplinească calitatea de membru NATO a României. Dar România va trebui, dimpotrivă, pentru că este interesată, să folosească această relaţie bilaterală pentru a susţine multilatera­ lismul Americii. N.T. - Avem capacitatea de a gestiona această situaţie? A.S. - Virtual o avem, real nu o avem. N.T. - Înseamnă că o idee valabilă poate fi şi aceea că acest parteneriat încă îşi păstrează utilitatea.

84

85

A.S. - Exact, şi nu este o alternativă la NATO. Din cauza asta am şi spus că el trebuia să continue şi era conceput să continue şi a şi continuat după ce noi am intrat în NATO. Numai că, din păcate, la ora actuală, deci în acest moment, când singura doctrină de politică externă este cea a Axei, preşedintele Băsescu a renunţa la formulă, dar idea este, evident, aceeaşi. El încearcă să suplinească sau să înlocuiască NATO cu parteneriatul strategic. Să vadă parteneriatul strategic ca un fel de soluţie alternativă la NATO. Or, nu este vorba de o alternativă, sunt două soluţii cumulative. Cum spuneam la început, avem nevoie de partene­ riatul cu America înainte, în timpul şi după intrarea noastră în NATO. N.T. - Poate fi o idee de perspectivă ca să împingem acest parteneriat mai mult către problemele economice, să încercăm o apropiere economică? A.S. - Eu cred că nu se poate face o distincţie între dimensi­ unea economică şi dimensiunea politică. Iar atunci când avem un parteneriat cu un actor global cum sunt SUA, cele două trebuie să meargă mână în mână şi când spunem politică, spunem şi militar. N.T. - Cine a gestionat acest Comitet de Acţiune? A.S. - Centrul de Studii Strategice Internaţionale (CSIS), un ONG american, a fost cel care a gestionat tot acel Comitet de Acţiune România-SUA. El au fost, să spunem aşa, secretariatul general al acestui Comitet. N.T. - În legătură cu vizita premierului Victor Ciorbea în SUA, Ronald Asmus face o afirmaţie: în ultimul moment al discuţiei sale cu Strobe Talbott, Victor Ciorbea ar fi propus părţii americane ca SUA să deschidă o bază militară majoră pe teritoriul României şi să deschidă o linie de asistenţă economică de 2 miliarde de dolari. A.S. - Ce se întâmplă. Această acţiune de comando a domnului Ciorbea în SUA a fost una dintre cele mai penibile şi hazardate acţiuni pe care guvernul României a întreprins-o.

N.T. - Nu a făcut parte dintr-un plan guvernamental? A.S. - Nu a fost parte din niciun plan. Eu am aflat întâm­ plător de la ambasadorul american la Bucureşti că Ciorbea încearcă să facă această vizită în SUA. N.T. - Pur şi simplu din proprie iniţiativă? A.S. - Absolut din proprie iniţiativă. Mi s-a spus ceva ce nu poate fi verificat, este un simplu zvon, că la un moment dat, în concurenţa aceea care începuse în cadrul coaliţiei, s-a tras concluzia că suntem pe punctul de a intra în NATO, că este aproape sigur acest lucru, şi că cineva trebuie să ia şi crema. Riscul era ca PD-ul sau USD-ul să ia crema. N.T. - Nu este similar cu situaţia dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu privind retragerea trupelor din Irak? A.S. - Da, este posibil, ceva de genul acesta. Totul a început cu ceea ce s-a întâmplat la Sintra. Aţi citit cartea mea „Locurile unde se construieşte Europa" - scrisă sub forma unui dialog cu Gabriel Andreescu? La Sintra, deci cam cu o lună înaintea summit-ului de la Madrid, s-a produs un lucru neaşteptat. Practic toată lumea, cu excepţia SUA, a fost pentru ca România să fie invitată la reuniunea miniştrilor de externe ai NATO. Singura ţară care s-a raliat SUA a fost Islanda, pentru că noi am ignorat, am aflat după aceea, să stăm de vorbă şi cu ea, crezând că nu au un rol foarte important. Iar islandezii nu că s-au supărat, nu-i vorba de supărare, dar pur şi simplu neştiind subiectul şi văzându-i pe americani rămânând singuri, s-au aşezat alături de ei ca să nu-i lase singuri. Ceea ce a ridiculizat şi mai mult poziţia americană. La acea întâlnire, Klaus Kinkel mi-a spus: ,,Aţi făcut tot ce aţi putut să faceţi până acuma în această direcţie, este bine unde suntem. Sigur, americanii sunt şocaţi văzându-se puşi în minoritate, eu am vorbit cu Albright să merg în SUA să explic schimbarea care s-a produs în poziţia Germaniei şi, te rog frumos, nu mai insistaţi în continuare. Lasă-mă pe mine, o să am eu grijă de ceea ce se face". Acest mesaj adus de mine la Bucureşti a creat

86

87

impresia că problema este ca şi rezolvată, că totul nu mai depindea decât de o întâlnire între Kinkel şi Albright, în care Albright, probabil, s-ar fi lăsat convinsă, pentru că dacă i se vor explica toate aceste lucruri ar fi convins-o. De aici, concluzia că am câştigat bătălia şi că acum trebuie stabilită paternitatea acestui succes. Or, până atunci, principalul gestionar al procesului a fost Ministerul de Externe, cum era şi firesc, dealtfel. Şi premierul a socotit că este bine să aibă şi el o intervenţie, o ieşire în public, o mare acţiune cu care să ia caimacul. Sigur, sunt şi alte poveşti. Sintra a prilejuit şi un anumit schimb de replici între mine şi doamna Albright, însă mai dur, pentru că ea a încercat cumva să ne pună la punct pe toţi miniştrii de externe ai ţărilor candidate. Asta spre a calma zelul cu care noi ne promovam candidaturile şi iritând puţin pe americani, care doreau linişte spre a putea să negocieze ei între aliaţi. Toate aceste lucruri au oferit acest schimb de replici. A fost şi o scuză care ulterior a fost găsită de către Ciorbea care, chipurile, s-a dus în SUA să repare o relaţie stricată de mine, cu SUA. Practic, atunci i-am spus doamnei Albright că România este criteriul de admitere în NATO, pentru că mi-a spus: ,,Nu mai are rost să vă promovaţi cauza, nu numai a României, s-a adresat tuturor..., pentru că noi avem stabilite nişte criterii clare, şi a dat patru criterii acolo, care sunt cunoscute, şi noi vom aplica aceste criterii şi prin urmare, cine se califică, se califică, cine nu, nu se califică". Matematic. La un mic dejun la care a întârziat o jumătate de oră iritându-ne pe mulţi, am observat că nu este pus decât un singur microfon, cu excepţia celui de la care vorbea doamna Albright şi anume în faţa ambasadorului ceh care era aşezat chiar lângă ea, stricând absolut orice ordine alfabetică sau de logică a aşezării noastre la masă. Întradevăr, după ea a luat cuvântul ambasadorul ceh, demonstrând că totul era aranjat dinainte şi a ţinut un discurs în care a lăudat SUA pentru maniera în care abordează problema şi a spus că toată lumea, noi toţi, vom aştepta decizia americană luată pe baza criteriilor. Aceasta deşi

nu avea absolut mc10 împuternicire să vorbească în numele nostru. În momentul în care a terminat, doamna Albright a spus că timpul este scurt şi că nu are timp să ne asculte pe toţi, dar dacă totuşi, excepţional, cineva vrea să vorbească şi are ceva neapărat de adăugat, poate să vorbească. A fost o pădure de mâini care s-a ridicat, eu am fost primul care a ridicat mâna sau, probabil, pe mine i-au căzut ochii şi mi-a dat mie primul cuvânt. Am mulţumit, am spus că îmi pare foarte bine că se iese din zodia subiectivităţii şi se intră în zodia obiectivităţii şi că, evident, nu trebuie să se deranjeze să-mi transfere microfonul ministrului ceh pentru că avem un glas suficient de puternic ca să fim auziţi şi fără microfon. Şi, pentru că timpul este scurt, îmi îngădui să adaug doar un alt criteriu la cele anunţate de doamna Albright şi anume criteriul România. Înseamnă criteriul respectării criteriilor. Adică, dacă România va fi primită, înseamnă că au fost respectate criteriile. Pentru că noi le îndeplinim pe toate. Dacă nu va fi primită, înseamnă că acest criteriu, al patrulea, nu a fost respectat. Practic, că niciunul dintre criterii nu a fost respectat. N.T. - Practic, înseamnă că aţi pus-o cu spatele la zid. A.S. - Absolut. Nu a avut nicio reacţie, a dat cuvântul următorilor care au cerut, până la urmă a dat cuvântul tuturor celor care au cerut şi la fiecare a avut câte o replică nervoasă. Pe fiecare i-a admonestat, le-a dat o replică cât se poate de agresivă. La mine nu a avut absolut nicio replică. După ce s-a încheiat acest tur de masă, ultimul cuvânt a fost: ,,Şi vreau să-l asigur pe ministru de externe al României, pe domnul Severin, că eu nu sunt subiectivă şi că întradevăr, vom respecta toate criteriile, exact aşa cum am promis, şi dacă sunt subiectivă, ce este?". De fapt, ea tot timpul a polemizat cu mine. De aici, după aceea, Talbott mi-a spus că au avut, am primit, de fapt şi un telefon, nu spun de la cine, o persoană important de la Departamentul de Stat care mi-a spus că le-am făcut o săptămână neagră, grea, pentru că a fost furtună, a fost mare supărare. Talbott mi-a spus

88

89

că a primit sarcina specială să-mi explice politica externă a SUA, spunându-mi cu o oarecare ironie: ,,Am fost foarte îngrijoraţi, doamna Albright mai ales, că nu aţi înţeles politica noastră". însă asta mi-a prilejuit, pentru că era necesară o asemenea punere la punct faţă de un asemenea tratament, o scrisoare lungă pe care i-am scris-o doamnei Albright şi pe care i-a înmânat-o personal ambasadorul american la Bucureşti, Alfred Moses. N.T. - Ambasadorul Moses ne-a ajutat în demersurile noastre? A.S. - Ne-a ajutat, ne-a ajutat chiar foarte mult, pentru toate aceste poveşti. în scrisoare i-am spus că am auzit că este mâhnită ca urmare a discuţiei pe care am avut-o. A fost o scrisoare absolut neconformistă din punctul de vedere al procedurilor şi al limbajului diplomatic. A fost mai degrabă o scrisoare personală, în care i-am spus însă că dacă este să conteze pe România, va trebui să conteze ca pe un aliat autentic. Un aliat a cărui obligaţie este să spună şi adevărul când greşesc şi că tocmai faptul că am încercat, de o manieră mai degrabă aluzivă, să-i atrag atenţia asupra faptului că greşeşte, este semnul cel mai exact al amiciţiei şi al sincerităţii cu care noi ne comportăm. Iar dacă are nevoie de laude şi de alt tip de parteneriat, atunci eu sunt gata să-i las singuri, dar cred că nu va avea nevoie. După această scrisoare lucrurile s-au dezgheţat complet. Apoi a urmat parteneriatul în toamnă. însă, această discuţie pe care a aflat-o Victor Ciorbea, a fost prezentată ulterior ca scuză pentru această vizită pe care a făcut-o în SUA, chipurile pentru a drege lucrurile. El a avut nevoie de această scuză pentru că, întradevăr, eu am fost extrem de nemulţumit de demersul său. Măcar şi pentru faptul că acest demers nu a fost aprobat de guvern. Repet, nu am fost nici măcar informat de acest demers. Mai mult decât atâta, ambasadorul american Alfred Moses mi-a spus atunci că nu înţelege nici el acest demers. De fapt, de la ambasadorul american am aflat de această vizită, sub forma întrebării: ,,De ce merge primul ministru

la Washington, când totul este aşezat pe şine?". Dacă ajunge trenul în gară la timp sau nu ajunge, asta este cu totul altceva, dar trenul este pe şine şi el a spus că nu poate să mai facă absolut nimic. Mi se pare că între Sintra şi vizita lui Ciorbea s-a mai produs un eveniment şi anume urma să aibă loc summit-ul miniştrilor apărării din ţările NATO. Cu acest prilej americanii au anunţat că va fi o extindere mică, numai cu trei ţări. în momentul acela, s-a dus Ciorbea, adică a încercat să se ducă şi americanii i-au spus: dacă vrea să discute despre altceva, atunci trebuie să fie o vizită foarte bine pregătită, dacă vrea să discute despre NATO, nu are sens să mai vină pentru că nu sunt dispuşi să discute despre NATO. Şi el s-a dus acolo, repet, cu nişte idei pe care i le-au pregătit unii dintre consilierii săi, improvizate şi toată vizita a fost extrem de puţin agreabilă pentru noi, ca români. N.T. - Probabil că vizita lui Bill Clinton la Bucureşti, cu toată efuziunea, a fost cea care a modificat decisiv viziunea SUA. A.S. - Absolut. Atunci când preşedintele Clinton a venit la Bucureşti avea două discursuri pregătite. Un discurs era cel pe care l-a ţinut şi un altul, foarte dur, pe care era pregătit să-l ţină, în cazul în care ar fi fost întâmpinat ostil. Atunci Strobe Talbott m-a întrebat dacă eu cred că există riscuri să fie fluierat Clinton la Bucureşti. Eu l-am întrebat de ce crede el că ar trebui să fie riscuri să fie fluierat preşedintele Clinton la Bucureşti? Mi-a răspuns: „Pentru că nu aţi fost primiţi în NATO". Atunci am spus că asta înseamnă că au o conştinţă încărcată. Şi am continuat „Eu nu pot să garantez dar, în ceea ce mă priveşte, cred că preşedintele Clinton poate să stea liniştit că nu va fi fluierat şi va fi bine primit", deşi ar avea toate motivele să fie fluierat. N.T. - Domnule ministru vă mulţumesc pentru interviul acordat.

90

91

Interviu cu domnul general de armată Niculae Spiroiu* 31 octombrie 2007, Bucureşti

Nicolae Toboşaru (N.T.) - Stimate domnule ministru, pentru aproximativ 10 luni, în perioada septembrie 1997 - iunie 1998 aţi fost implicat direct în operaţionalizarea Parteneriatului strategic dintre România şi SUA. Vă rog să faceţi o succintă trecere în revistă a evenimentelor acestei perioade. Gl.Niculae Spiroiu (Gl.N.S.) - După summit-ul de la Madrid unde SUA s-a opus cel mai vehement invitării României în NATO - susţinerea fiind la fel de vehementă din partea Franţei - a avut loc vizita la Bucureşti a preşedintelui William Clinton. Vizita urmărea încurajarea României să persevereze în eforturile pentru aderarea la Alianţă. În acest context s-a emis ideea unui parteneriat strategic, idee acceptată de guvernul Convenţiei Democrate. În cadrul parteneriatului strategic, în toamna anului 1997, a apărut ideea constituirii unei Comisii de Acţiune România-SUA sau SUA-România, după modelul unor comisii similare practicate • Ministru al Apărării Naţionale în perioada 30 aprilie 1991 - 6 martie 1994 în guvernele conduse de Petre Roman, Teodor Stolojan şi icolae Văcăroiu, generalul de armată Niculae Spiroiu este consacrat ca iniţiator al celor două mari procese parcurse de Armata Română după decembrie 1989 - reformarea şi modernizarea structurală şi iniţierea apropierii Armatei de NATO. Ca ministru­ consilier, Consilier Militar la Misiunea României la ONU din New York în perioada 1995 şi 2000, Niculae Spiroiu participă direct la operaţionalizarea relaţiei de parteneriat strategic dintre România şi SUA. Alături de fostrul secretar al Apărării al SUA, WiJliam Perry, el va asigura funcţia de co-preşedinte al Comisiei de Acţiune România-SUA. Director executiv la Consiliul Euro-Atlantic România, Casa NATO, membru fondator şi membru al unor prestigioase organizaţii negu­ vernamentale precum Eurodefence-România, Eurisc, sau Fundaţia Colegiului Naţional de Apărare, generalul Niculae Spiroiu continuă să fumizeze expertiza să reprezinte unul din reperele 93

de SUA cu alte cateva state, între care si Polonia. Comisia de Acţiune avea mai multe subcomisii, sau comitete „pe probleme", fiecare cu componentă americană şi română. Activitatea Comisiei era administrată de la nivelul unor ONG-uri. Segmentul american era gestionat de către Centrul de Studii Strategice Internaţionale de la Washington - ,,CSIS". Directorul George Handy şi doamna Georgette Pourchot erau însărcinaţi cu managementul comisiilor de acţiune. Pe segmentul românesc al comisiei, lucrurile erau gestionate de către Fundaţia pentru Democraţie, înfiinţată de profesorul Emil Constantinescu, înainte de a fi ales preşedinte. Deci, Fundaţia pentru Democraţie la Bucureşti şi CSIS la Washington. Comisia avea doi co-preşedinţi. Din partea americană, la solicitarea CSIS, a acceptat co-preşedinţia William Perry, fostul Secretar (ministru) al Apărării al SUA. Aceasta a indus părţii române ideea că şi de la noi, co-preşedinte să fie un fost ministru al Apărării. Aşa am apărut eu în acest proiect. Au început procedurile de formare a Comisiei, la care s-a implicat, firesc, ambasada noastră de la Washington, cu dl. ambasador Mircea Geoană. Eu nu ştiam nimic, nici despre comisie, nici despre nominalizarea mea. Ştiam numai despre parteneriatul strategic oferit ca alternativă la invitarea în NATO. Eram consilier militar cu rang de ministru-consilier la Misiunea României la ONU. Mă ocupam cu gestionarea angajării militare a României în operaţii ONU de menţinere a păcii. În perioada sfârşitului de septembrie - începutul lui octom­ brie, ministrul de externe Adrian Severin s-a aflat la New York pentru a participa la Sesiunea anuală a Adunării Generale ONU. Atunci a avut o întâlnire a acestuia cu cei de la CSIS, la sediul unei firme de avocaţi din Wali Street. Au fost şi de la ambasada noastră din Washington - ambasadorul Geoană, o doamnă diplomat implicată după cum mi s-a părut în organizarea întâlnirii cu cei de la CSIS. A participat şi ambasadorul nostru la

ONU, Ion Goriţa. Firesc, mi-am zis eu. Ca gazdă a ministrului, îl însoţea peste tot la New York. Dar m-au inclus şi pe mine în „delegaţia" ad-hoc, fără să mi se spună de ce. M-am dus fără să cer explicaţii. Acolo i-am întâlnit şi i-am cunoscut pe George Handy şi d-na Pourchot. Mai era cu ei şi un ambasador, Burt ulterior am constatat că era directorul din partea americană al Comisiei. Era şi un general american în rezervă, de la CSIS, cu care m-am întreţinut pe timpul întâlnirii. Aceasta s-a desfăşurat în stil american, adică sub forma unui „prânz de lucru". La sugestia d-nei Pourchot care-mi dădea foate multă atenţie, deşi ne vedeam prima dată - ştia de nominalizarea de care eu habar nu aveam -, am stat la masă lângă general. Am crezut că am fost invitat pentru că era acolo acel general. În timpul prânzului, din alocuţiunile ambasadorului Burt şi a ministrului Severin, mi-am dat seama că s-a „lansat o comisie". Crezând că prezenţa mea acolo e numai protocolară, fără o finalitate în viitor, am reţinut tangenţial ce se spunea şi „luat" de treburile mele cu contingentele româneşti de Căşti Albastre (ONU) am şi uitat repede acel episod. Peste aproximativ două luni, pe la sfârşitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie 1997 (era într-o joi sau vineri), mi-a telefonat d-na Pourchot de la CSIS, din partea lui George Handy şi mi-a spus: ,,Domnule general, aşa cum ştiţi, noi suntem CSIS din Washington. Vă rog să-mi spuneţi adresa dumneavoastră de e-mail să vă transmit un program de întâlniri pe care vi l-am aranjat. Dumneavoastră sunteţi co-preşedinte din partea română, counterpart al domnului William Perry la Comisia de Acţiune SUA-România". I-am spus că nu ştiu nimic. Îngrijorată a spus: ,,Cum nu ştiţi!? Nu mi-am putut închipui că nu ştiţi. Luni vă aşteptam aici, la ora 12 la CSIS, pentru ca la ora 13 să merg împreună cu dumneavoastră la domnul ambasador Burt, co-presedintele executiv din partea americană al comisiei. Iar pentru marţi la ora

94

95

10 v-am organizat întâlnirea cu Comisia americană pe care am convocat-o de pe tot teritoriul SUA, unii vor veni de la 2000 de km. Iar dumneavoastră nu ştiţi nimic!". Am liniştit-o, promi­ ţându-i că fac toate demersurile şi voi veni. Am cerut instructiuni din ţară. Directorul de spaţiu pe SUA, d-l Ciamba par�ă, a confirmat numirea mea şi am primit aprobarea în limita de timp luni la ora 9.00. Aşa a avut loc prima întâlnire cu şefii de subcomisii din partea americană, care cuprindea politologi, economişti, oameni de afaceri pe diverse domenii, dintre care câţiva cetăţeni americani din emigraţia românească. Reţin pe domnul Vladimir Tismăneanu şi pe Armand Scala, care era născut în America din emigranţi români. Americanii mi-au imputat elegant dar ferm că ambasadorul Geoană le promisese că vom organiza partea română a Comisiei de Acţiune până la o anumită dată, care fusese deja depăşită. Mai avansase şi alte termene de etapă etc. Din păcate domnul Geoană nu a spus la nimeni, nimic, nici mie. N.T. - Există undeva un document care formalizează această realitate? Gl.N.S. -Există. În orice caz la CSIS există sigur. Unele le am eu, pentru că voiam să fac o arhivă pentru memoria institutională a părţii române. Americanii aveau totul bine pus la punct l; CSIS. Deci, partea americană, prin directorul compartimentului Comisiilor de Acţiune din CSIS, George Handy, a convocat şefii de subcomisii la Washington, unde m-au invitat şi pe mine pentru un prim contact şi pentru evaluarea acţiunilor de pregătire a primei reuniuni comune ale subcomisiilor celor doua părţi. Aceasta era prevăzută pentru februarie 1998, la Bucureşti, imediat după desfăşurarea reuniunii similare a Comisiei de Actiune Polonia-SUA, la Warşovia. Erau îngrijoraţi pentru că p�rtea română nu facuse progrese în constituirea subcomisiilor conform promisiunilor ambasadorului Geoană. Mă întrebau pe mine, în calitate de co-preşedinte, dacă vom reuşi să le stabilim în timp util.

N.T. - SUA avea voinţa puternică de a promova proiectul. Gl.N.S. - Da. Erau pragmatici, aveau experienţă. I-au impulsionat pe ai noştri, care s-au mişcat mai greu. A trebuit să-i impulsionez şi eu. Acesta a fost motivul pentru care am fost invitat eu acolo. A participat şi un consilier economic de la Ambasada României, reprezentant al ambasadorului Geoană. I-am informat că nu ştiusem că am asemenea responsabilitate, dar i-am asigurat ferm că voi fac toate demersurile pentru constitu­ irea subcomisiilor până la reuniunea comună de la Bucureşti, din februarie. N.T. - Deci, în februarie 1998, urma să aibă loc prima reuniune. Gl.N.S. - Da, în februarie 1998. M-am pus pe lucru şi în intervalul decembrie 1997 - februarie 1998 am impulsionat Fundatia pentru Democratie şi autoritătile - ministerele - să constituie subcomisiile. Am colaborat cu directorul din partea română şi în februarie 1998 s-a putut ţine reuniunea. După care, în luna iunie sau iulie, va trebui să verific, a avut loc reuniunea la Bucureşti a celor două Comisii întrunite sub preşedinţia celor doi co-preşedinţi, timp de două zile. La Hotelul Athene Palace-Hilton, în prima zi, iar a doua zi la Palatul Cotroceni, în prezenţa preşedintelui Constantinescu, a doamnei Zoe Petre şi a lui Andrei Pleşu, care devenise noul ministru de Externe. La reuniune au vorbit parlamentari, miniştri şi toţi preşedinţii de subcomisii. Fiecare comisie avea cateva sub­ comisii: pentru probleme de securitate, ordine publică şi apărare, pentru construcţie democratică, pentru drepturile şi libertăţile omului, pentru dezvoltarea sistemului de justiţie, a mediului de afaceri şi a sistemului bancar. Toată comisia avea, cred, 50-60 de persoane din partea română şi americană. N.T. - Spre surprinderea mea şi mi s-a confirmat această stare de lucruri, tot acest act şi proces politic al Parteneriatului startegic româno-american nu este consfinţit într-un document cu canoane diplomatice.

96

97

f

'

I

I

I

Gl.N.S. - Este corect. N.T. - Este mai mult un gentlemen's agreement. Gl.N.S. - Da, şi am să vă spun de ce. N.T. - Foarte puţine documente din partea română sunt publice. Gl.N.S. - Da. Vedeţi, Comisia de Acţiune din cadrul parteneriatului a fost dezvoltată pe linia ONG-urilor. Eu i-am îndemnat să facă arhiva, dar nu ştiu dacă au facut. Nu am auzit ca Parteneriatul strategic care s-a lansat cu SUA să fi fost consfinţit în vreun document. MAE ar trebui să ştie. Oricum, cu sau fără document constitutiv, Parteneriatul strategic se manifesta în toate domeniile şi acţionează şi astăzi. N.T. - Ambasadorul american James Rosapepe spunea că acest parteneriat acoperă ca o umbrelă ansamblul relaţiilor româno-americane. Gl.N.S. - Exact. N.T. - Sunteţi de acord cu această remarcă? Gl.N.S. - Sunt de acord, pentru că acest parteneriat strategic determină relaţii privilegiate între cele două administraţii. Dar şi CSIS-ul şi Comisia de Acţiune, au fost reflectarea în planul ONG­ urilor a acestui parteneriat. Se dorea sa fie impulsionat şi din punct de vedere al societăţii civile, al ONG-urilor, care să „activeze" şi partea guvernamentală. Acesta a fost rolul Comisiei de Acţiune. N.T. - Practic, această comisie a fost instrumentul principal prin care s-a materializat decizia. Gl.N.S. - Da, instrumentul care a determinat acţiunea. În primul rând i-a pus în contact pe cei stabiliti să materializeze decizia politică. Făcând prima reuniune la 'Bucureşti, pentru prima dată i-am pus în contact pe oamenii de afaceri, membrii în acele comi sii. Erau responsabili importanţi din SUA, cu omologii lor din România. I-am pus în contact şi am determinat alte contacte şi acţiuni. Noi am fost ca un catalizator al relaţiilor din cadrul parteneriatului strategic. 98

Cu ocazia reuniunii de la Cotroceni, unde am participat eu cu William Perry şi comisiile, a participat şi Adrian Severin, care fiind eliberat din funcţia de ministru de Externe, devenise mai disponibil şi făcea parte dintr-o subcomisie. Atunci, domnul Pleşu, cu delicateţea şi tactul care-l caracterizea ză, m-a întrebat daca aş accepta înlocuirea cu dl Adrian Severin. Nu fac un secret din faptul că am exprimat şi la MAE şi ambasadorului român la ONU, Goriţă, că eu acolo, la Misiunea de la ONU, în calitate de consilier militar, eram prins într-un si stem şi a veam trupe în Angola pe care le gestionam în permanenţă. Deci, nu eram disponibil pentru această comisie. Nici chiar să călătoresc prin SUA, neputând să plec de la ambasadă, să părăsesc misiunea fără aprobarea MAE. Lucram zi şi noapte. Ambasadorul mă găsea la 2 noaptea lucrând pe mail-uri cu Fundaţia pentru Democraţie, cu CSIS, pentru că ziua aveam reuniuni la ONU. Rolul meu a fost că am reuşit, în stil militar, să „pun pe roate" în timp scurt partea română a comisiei şi să o pun în contact cu ce a americană. Să facilitez desfăşurarea a două reuniuni separate, şi o reuniune comună. Înainte de încheierea reuniunii de la Cotroceni, domnul Pleşu m-a întrebat: ,,Domnu' Spiroiu, te deranjează dacă o să rugăm pe domnul Severin să fie co-preşedinte în locul dumneavoastră? Domnule!, am zis. Nu numai că nu mă deranjea ză, dar chiar îmi doream să fiu înlocuit". Din acel moment s-a căzut de acord să fie co-preşedinte din partea română domnul Adrian Severin. Cum am mai spus, până atunci a fost un fel de mimetism. Dacă americanii I­ au pus co-preşedinte pe profesorul William Perry, fost ministru al Apărării, atunci să-l punem şi noi pe Spiroiu. O chestiune de mimetism care, sigur, a dat rezultate. Pentru că americanii, din respect pentru Perry, au acţionat cu maximă determinare. Eu, din respect pentru pragmatismul meu de militar, de general care nu-şi permite să eşueze. Preşedintele Emil Constantinescu a sugerat să fiu eu co­ preşedinte, dar nimeni nu mi-a spus despre această decizie. 99

N.T. - Ron Asmus în cartea sa „Opening NATO's Door" descrie fenomenul relaţiilor româno-americane din perioada 1994-1997, spunând că în aprilie 1997 a venit la Washington Adrian Severin. La întâlnirile cu Madeleine Albright şi Strobe Talbott i s-a spus că România nu este în primul val de extindere a NATO şi îi solicitau ca Bucureştiul să tempereze campania pro­ NATO. În 18-19 iunie, premierul Ciorbea merge la Washington. Ambasadorul american Alfred Moses îi comunică poziţia Departamentului de Stat de a refuza orice discuţie pe tema admiterii României în primul val de extindere. Totuşi, premierul Ciorbea redeschide discuţia admiterii cu Strobe Talbott, propunând părţii americane să deschidă pe teritoriul României o bază militară majoră şi o linie de asistenţă economică pentru România în valoare de 2 miliarde de dolari. Reacţia lui Asmus, participant la discuţii, a fost să-şi reamintească postura României tară aflată cu un picior în Balcani. Aceasta în sensul unei aprecieri deloc măgulitoare a ofertei româneşti. Apoi, în octombrie 1997, la Bucureşti a venit Mark Grossman în fruntea unei delegaţii americane şi a avut loc prima întâlnire a Comisiei de Acţiune, cu comisii pe cele cinci principale direcţii de interes. Prealabil, în timpul întâlnirii lui Victor Ciorbea cu Madeleine Albright, aceasta i-a spus că acceptă termenul de strategic ataşat parteneriatului bilateral, ca o recunoaştere a potenţialului rol de lidership al României în Europa de Sud-Est şi a remis Bucureştiului o listă cu ceea ce crede partea americană că acest parteneriat trebuie să pună în mişcare. Gl.N.S. - Prima întrunire a celor două comisii la Bucureşti a fost pe timpul în care ministru de Externe era domnul Pleşu, nu mai era Severin de câteva luni. N.T. - În decembrie 1997 Adrian Severin şi-a dat demisia, iar premier era deja Radu Vasile. De ce s-a împins acest parteneriat pe structuri de ONG-uri şi nu a rămas pe structuri politice, guvernamentale, care puteau să dea o rigoare, o forţă? Gl.N.S. - Am impresia că americanii nu erau mulţumiţi de lipsa de pragmatism a structurilor administrative româneşti.

Amintiti-vă că şi atunci, ca şi acum, erau certuri, schimbări de prim-rciniştrii şi miniştri şi din acest punct de vedere nu exista o coerenţă pe linie politică şi administrativă. De aceea, americanii au considerat că ONG-urile, societatea civilă, care nu depindea de un partid politic, poate să asigure o continuitate şi să promoveze mai coerent aceste relaţii. N.T. - După înlocuirea dumneavoastră, ştiţi ce s-a întâm­ plat cu Comisia? Gl.N.S. - Nu ştiu. Cred că domnul Adrian Severin cunoaşte mai bine ce a mai făcut Comisia pe timpul mandatului domniei sale. Probabil s-a mai întrunit. Dumneavoastră mai puteţi pune aceste întrebări şi la CSIS. Vă dau eu adresa lor de e-mail, ei au arhivă. La noi, datorită memoriei instituţionale absolut deficitare, nu gaseşti nimic. Lipsa memoriei instituţionale este o mare greşală. Americanii acordă acesteia o mare importanţă. De aceea SUA are vreo 200 şi ceva de ani de existenţă, dar lasă impresia că sunt milenari, iar noi uităm totul şi o luăm mereu de la început. lasând impresia că ne-am născut alaltăieri. N.T. - Parteneriatul strategic a fost statuat printr-un document? Gl.N.S. - Nu ştiu dacă acest parteneriat strategic este prins într-un document. Este invocat peste tot, dar nu ştiu dacă nu-i o „fata morgana". Este posibil să fie numai declaraţii de politică generală, de politică externă, referiri în programe de guvernare. N.T. - În anul următor, 1998, SUA au semnat cu grupul celor trei ţări baltice „Carta Parteneriatului SUA - statele baltice". Un document de sine stătător, cu valoare diplomatică, cu antete, semnături, obiective, mijloace, mecanisme. Cu noi nu există un asemenea document. Gl.N.S. - Nu cunosc. N.T. - Dumneavoastră aţi scris o pagină foarte importantă în istoria Armatei Romane şi chiar a României. În perioada 1991-1994 s-au întâmplat o serie de lucruri foarte importante: aţi fost ultimul ministru militar al Apărării, secretarul general al

100

101

I

'

NATO Manfred Worner a venit de două ori la Bucureşti, am semna; aderarea la Parteneriatul pentru Pace. În 1991 s-au prăbuşit URSS, Tratatul de la Varşovia şi CAER, începea conflictul din Iugoslavia, din Transnistria, a fost Declaraţia Parlamentului Romaniei de nerecunoaştere a independenţei Ucrainei în conditiile în care noi urmăream, cel puţin declarativ, alipirea' Bucovinei. În toată această perioadă, elementul conducător politic a dat semnale contradictorii. Mă refer la Tratatul încheiat cu URSS în 1991, cu controversatul său articol 4. În acelasi timp, Armata Română dădea semnale pro­ occidentale, pro-NATO foarte puternice. Gl.N.S. - Este adevarat. Atunci când a venit în vizită ministrul Apărării al Italiei, în 1992. După primirea la Preşedintele României la Cotroceni, la conferinţa de presă un ziarist m-a întrebat: ,,Domnule ministru, aţi invitat pe miniştrii Apărării ai Frantei, Olandei, Italiei, Spaniei, Greciei, toate ţări NATO. Ce să înţelegem din asta?" Am răspuns: ,, Trebuie să înţelegeţi ce trebuie - asta este direcţia spre care mergem". În primul meu interviu televizat, cu Nicolae Melinescu, la două zile dupa numirea în funcţia de ministru am declarat: ,,Suntem condamnati să facem reforma în sistemul apărării şi în armată. Nu-mi co�vine termenul reformă, nu se potriveşte cu armata, dar trebuie s-o facem. Pentru că dacă pierdem pariul cu agricultura, ne dau mâncare din exterior câtă vrem. Ne îndatorăm, dar ne dau mâncare. Dacă pierdem pariul cu industria, au alţii supraproducţie, că ne dau orice. Dar dacă pierdem pariul cu apărarea, apărare nu ne dă nimeni. Pierdem ţara". Am mai declarat: ,,Nimeni nu-i profet în ţara lui. Dar, eu cred ca voi fi ultimul militar ministru al Apărării în România". Asta am spus-o a doua zi de la numirea în funcţie. N.T. - Era o linie de nivel guvernamental? Gl.N.S. - Nu declarativ, nu în programe, dar era pe undeva. Atunci şi NATO îşi căuta noi dimensiuni de activitate. Era contestat chiar de propriii politicieni, care nu-i mai vedeau rostul

Premierul Petre Roman era pentru orientarea spre NATO, deşi el era şi adeptul legăturilor pe noi baze cu Rusia. Acel tratat, minus angajamentul României de la articolul 4, care a fost nepotrivit, nu era de condamnat. Rusia nu era o cantitate neglijabilă. Nu eram în guvern când s-a semnat tratatul. Eu nu am fost împotriva tratatului. Dar nu mi-a placut articolului 4, care ne afecta dreptul suveran de a ne alia. Rusia nu era cineva de care să nu ţii seama, să fie foarte clar. N.T. - La momentul acela, în Armată erau şi alte curente de gândire, exceptând cel pro-NATO? Gl.N.S. - În Armata, la trupe, în unităţi, unde eu m-am dus imediat după ce am fost numit ministru al Apărării, la Comandamentul Trupelor de Uscat, la Armata I, a II-a, a III-a, la Cluj la Armata a IV-a - pot confirma generalii Costache Tiberiu, Grigoraş, Bădălan, Ilie Marin, Popescu Mihail, Constantin Degeratu, care la momentul acela lucrau în aceste comandamente - le-am expus ideile mele de reforma şi orientare. Au fost primite cu entuziasm. Deci, Armata propriu-zisă le-a acceptat. Ştiţi unde se manifestau oarecare reţineri? Pe la Marele Stat Major unde exista un firesc conservatorism, specific organismelor militare. Dar nu mi-o spuneau. Cred că aveau respect pentru mine, pentru că eu, prin toate funcţiile prin care am trecut înainte de 1989, în contactele cu mai toate structurile armatei şi cu foarte mulţi civili - eram responsabil cu dezvoltarea tehnicii militare, şeful Secţiei dezvoltare în Direcţia Tehnică Tancuri-Auto -, am căzut pe soluţii. M-am bucurat de un foarte mare respect şi simpatie. Marele Stat Major încadrat cu ofiţeri mai în vârstă, care gestionaseră vechile doctrine şi strategii, avea mentalitate conservatoare, se temeau de nou. Monştrii sacri, sau dinozauri cum i-a caracterizat ulterior cineva. Marele Stat Major crescuse numeric foarte mult pe timpul conducerii de către generalul Vasile Ionel. Erau peste şapte sute faţă de 436 cât avea pe vremea ministrului Vasile Milea. O parte din foştii ofiţeri activişti din

102

103

structurile fostului Consiliul Politic Superior, în general bine pregătiţi, culţi, dar fără experienţa operativă, fuseseră încadraţi în Direcţia de Cultură, în Departamentul pentru Învăţământ şi Ştiinţă. Aceştia manifestau reţinere faţă de transformările necesare reformei. Marele Stat Major nu le comenta, dar simţeam că avea o anumită tendinţă de temporizare. Bineînţeles că le-am deblocat. A mai fost ceva. Mi-am anunţat o vizită la sediul NATO, la invitaţia lui Manfred Worner, Secretarul General NATO. Era în octombrie 1991. Făceam vizita mai repede, dar a apărut încer­ carea de lovitură de stat din Rusia şi mineriada din septembrie 1991. Eu am rămas ministru în Guvernul Stolojan şi imediat m-a primit Manfred Womer. Împreună cu Adrian Năstase, care era ministru de Externe îl invitasem pe Worner în Romania. La 1 iulie 1991 s-a desfiinţat Tratatul de la Varşovia şi pe 2 iulie a sosit Womer la Bucureşti. Am avut o relaţie privilegiată cu Worner. A venit de două ori în România. În ianuarie 1998 a venit din nou, atunci când s-a înfiinţat şi inaugurat Casa NATO-România. N.T. - Insist pe această problemă, pentru că una din tezele cercetării mele este că acest parteneriat nu vine din neant. Gl.N.S. - Nu vine din neant. Să vă explic poţia faţă de NATO. Aici a fost la noi - şi nu numai - puţină bâlbâială. La început era oarecum dominantă ideea „Se desfiinţează Pactul, se desfiinţează şi NATO". Şi culmea, atunci, în 1990, aceasta coincidea şi cu concepţiile clasei politice din Vest. Gata, ce să mai cheltuim cu aceştia. Nu mai avem inamicul, gata şi cu Alianţa. Şi i-a salvat Iugoslavia, unde trupele ONU au eşuat şi a fost nevoie să intervină NATO, care a găsit astfel o nouă dimensiune de activitate, gestionarea focarelor de conflict, o justificare a menţinerii sale. A fost înfiinţat Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic cu ţările parte­ nere, fostele state socialiste europene şi ex-sovietice. Apoi, după summit-ul de la Praga, în ianuarie 1994, când a venit în România Madeleine Albright, s-a lansat Parteneriatul pentru Pace. România, prin ministrul de Externe Meleşcanu, a

fost prima care a semnat acordul de parteneriat. Acum opţiunea era clară. Se terminase cu echivocul. Meritul Armatei a fost că a văzut mai bine direcţia, nu s-a bâlbâit. Încă o dovadă: după ce am fost numit ministru, la sfârşitul anului 1991, era Guvernul Stolojan, am făcut o vizită oficială la Moscova, unde am încheiat un acord de cooperare între cele două armate, inclusiv să căutăm trupurile militarilor morţi în Al Doilea Război Mondial şi cimitirele, semnat cu ministrul rus Şapoşnikov. Acolo era şi generalul Graciov. Ambasadorul nostru mi-a spus: ,,Vedeţi că el este cel mai important. EI va fi noul ministru al apărării", ceea ce s-a confirmat după înfiinţarea Federaţiei Ruse. A fost, ca şi mine în România, ultimul ministru militar în Rusia. Am vrut să le iau şi pulsul. Să văd cum merg lucrurile, ce atitudine au faţă de tema NATO. Numai că problema cea mai importantă era că acolo aveam 10 ofiţeri la studii la Academia Marelui Stat Major sovietic. Din 1962 şi până în 1989 noi n-am avut niciun militar la pregătire în URSS, cum aveau bulgarii, ungurii şi alţii. Generalii Militaru, Ionel şi chiar Stănculescu au trimis 10 ofiţeri acolo şi nu aveam niciun ofiţer în Vest. Eu, atunci, de faţă cu mai mulţi generali şi mareşali sovietici, cu comandantul academiei, m-am adresat ofiţerilor români şi i-am întrebat dacă în afară de limba rusă mai cunosc şi altă limbă. I-am îndemnat să înveţe engleza, că îi voi trimite şi în Vest. Şi am făcut-o. Astea au fost semnale clare. Am vorbit cu ministrul apărării francez, Pierre Joxe şi chiar din vara lui 1991 am trimis oameni la Saint Cyr. Am vorbit cu americanii, în mai 1991, imediat după numire, cu ataşatul militar american şi am obţinut burse în cadrul programului american IMET. N.T. - Care este originea acestei concepţii a dumneavoastră? Gl.N.S. - Ea a venit din faptul că eu nu am făcut parte din structurile operative, mai conservatoare, cum era M.St.M.-ul. Am absolvit Şcoala militară de ofiţeri de tancuri şi auto, ca ofiţer tehnic, apoi inginer. Am urcat treptele ierarhice de la căpitan, ofiţer 2 şi până în locul generalului Urdăreanu, la şefia Direcţiei

104

105

Tehnice din Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor - CIT. Dar tot timpul am lucrat la dezvoltarea tehnicii. Eu am absolvit liceul civil, Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti. Ştiam rusă şi franceză relativ bine, iar engleza mai mult pasiv, căci nu aveam practica. Citeam literatura tehnică de care aveam nevoie în aceste limbi. în publicaţiile tehnice din vest apăreau şi articole doctrinare. Le citeam. Făceam de serviciu la CIT, în biroul generalului Ţârcă apoi Hortopan. Când veneau delegaţii militare din Vest pe la ei, le dădeau cărţi pe care le puneau în bibliotecă. Fiind „ofiţer la continuitatea conducerii", eu Ie citeam. Îmi amintesc că acolo am citit „Enciclopedia Armatei Britanice", concepţia americană „ Bătălia aero-terestra 2000" ş.a. Deci eram pregătit să ştiu ce vor ei, vesticii, de la noi. N.T. - Generalul Dumitru Cioflină a fost 7 ani Şeful M.St.M., de-a lungul mandatului a trei miniştrii ai apărării. A avut un rol negativ, în tot acest parcurs al Armatei? Gl.N.S. - Nu. A avut un rol mai degrabă pozitiv, pentru că toate transformările reformei s-au făcut prin M.St.M., condus de el. Dar aveam impresia, mi se părea că se confrunta cu o anume lipsă de autoritatea profesională şi chiar morală faţă de „monştrii sacri" din M.St.M. Pe de altă parte, era sub directa influenţă a generalului Vasile Ionel, care fusese o autoritate prin trecutul carierei sale, de la care a luat în primire M.St.M. N.T. - Probabil că şi de aceea a stat aşa mult în funcţie. Gl.N.S. - Exact. A şi „crescut" mult în cei 7 ani. Eu l-am înţeles. Era între ciocan şi nicovală. Era între ideile pe care Ie inculcase domnul Vasile Ionel şi ideile pe care era obligat să Ie asculte de la mine. De aceea vreau să vă spun că rolul lui a fost mai degraba pozitiv. A avut, încurajat şi de mine - nu doream să mă afişez în America unde, ca ministru militar, aş fi fost o ciudăţenie -, o relaţie privilegiată, benefică Armatei Române, cu Colin Powell. La sugestia acestuia a înfiinţat acel util Mill-to-Mill în România. Mă aşteptasem să am din partea M.St.M.-ului mai multe iniţiative de reformă, dar n-a fost aşa. Dar s-au făcut destule.

N.T. - Împins oarecum de val. Gl.N.S. - Nu de val, ci la sugestiile şi dispoziţiile mele „politice". Vă dau un exemplu: am cerut M.St.M.-ului în 1991 proiectele pentru noile legi ale Apărării. Nu puteam începe transformarea armatei fără aceste legi. Le-am dat trei luni la dispoziţie şi au venit Ia mine cu Legea 14/1972, a Apărării, cea veche, în care înlocuiseră - unde scria RSR au scris România, unde scria Secretarul general al PCR, au scris Preşedintele României, Primul secretar al Judeţului, au scris Prefectul... Nu era bine. Le-am spus cum trebuie să fie şi le-am dat-o din nou. Au revenit cu ceva asemănător primei variante. Atunci am renunţat la ideea de a fi elaborate de M.St.M. L-am luat pe consilierul juridic, generalul Gh. Diaconescu, pe generalul Ştefănescu, şeful Oficiului Juridic şi doi colonei din M.St.M. care lucraseră Ia primele proiecte - cred că Lulache şi Ionescu -, m-am dus cu ei la Sinaia şi prima lege, legea-cadru a Apărării am scris-o eu, cu mâna mea. Le-am spus: Legea Apărării trebuie să fie un set de legi care să corespundă statului de drept cu o economie liberă, de piaţă, bazată pe proprietatea privată". Şi le-am explicat ce înseamnă transformarea armatei. Au rezultat cinci legi, pe care le-am promovat la parlament în iunie 1992 şi au fost aprobate şi promulgate până prin '96-97. N.T. - Aţi mai urmărit în timp fenomenul parteneriatului strategic româno-american? Gl.N.S. - L-am urmărit doar punctual. N.T. - Credeţi că la ora actuală, România are nevoie de acest parteneriat strategic cu SUA, în condiţiile în care el este de o factură oarecum singulară în Europa de Răsărit şi acoperă ansamblul relaţiilor româno-americane? Gl.N.S. - Am impresia că actualitatea lui nu mai este de aceeaşi stringenţă cum era la nivelul anilor 90. Acum suntem integraţi în structurile europene, la noi parteneriatul strategic trebuie să fie cu Uniunea Europeană.

106

107

N.T. - În condiţiile în care UE nu are structuri specifice de securitate? Gl.N.S. - Încă nu, dar sunt în curs de realizare. Este un Comitet militar al Comisiei Europene, cu generalul italian Rolando Mosca, preşedinte. N.T. - În condiţiile în care UE ezită să ia atitudini tranşante în faţa Rusiei, în condiţiile în care UE sprijină prea puţin politica noastră în Răsărit, unde avem Republica Moldova şi problema securităţii energetice, în condiţiile în care foarte mulţi apreciază că bazele americane sunt o dezvoltare a partene­ riatului strategic bilateral? Gl.N.S. - Mie îmi pare rău că media de la noi confundă bazele cu facilităţile militare. Nu trebuie să înţelegem acest parteneriat numai pe linie de apărare, numai pe linie de securitate, pentru că el a acoperit toate domeniile. Însă, în momentul de faţă, acest parteneriat startegic, în opinia mea, aproape că şi-a cam trăit traiul. Adică obiectivele pe care le aveam noi prin acel parteneriat s-au cam îndeplinit. Am făcut transformările necesare accesului în NATO, ale accesului în UE, s-au făcut progrese foarte serioase. În cadrul Alianţei noi nu trebuie să avem un rol privilegiat, adică să fim mai aliaţi decât alţii. Noi suntem la fel de aliaţi cu americanii, nu suntem mai aliaţi decât bulgarii sau francezii. Iar problemele României la ora actuală au devenit probleme ale UE. Dau un singur exemplu, problema scandalurilor din Italia, cu etnia romă din România. Mulţi militanţi de acolo au spus că asta nu este o problemă a României, este a Europei. La ora actuală, problemele României sunt probleme pendinte de UE şi de situaţia globală, strategică, economică etc. Şi atunci, acest parteneriat strategic, numai cu noi, nu şi cu alţii în situaţia noastră, clupa părerea mea nu-şi mai găseşte locul şi rolul. Devine o lozincă. N.T. - Aş dori să-mi verific prin câteva întrebări unele idei. Gl.N.S. - De acord, dar vreau să mai adaug ceva. M-aţi întrebat de generalul Cioflină. El a avut un rol pozitiv, pe ansamblu. Dar s-a aflat într-o situaţie incomodă. 108

sa!

N.T. - Dar putea să plece, dacă era foarte incomodă poziţia

Gl.N.S. - Între felul cum pedalam eu şi felul cum era tras de manecă de „dincolo", el a trebuit să facă asta. În momentul în care a rămas singur, când eu am plecat de la conducerea ministerului, între el şi noul ministru a aparut problema relaţiilor civil-militar cu care am constatat că se confruntau şi se confruntă cei din statele democratice. O spun, deşi am avut şi am o mare simpatie pentru el. Este un om inteligent, cu un caracter frumos, harnic, serios, bun executant de ordine, am tot respectul pentru el, dar în acest caz a avut un rol negativ. Ştiţi de ce? Pentru că din tot setul de legi pe care le-am promovat la Parlament cât timp am fost eu ministru, rămăsese una singură şi cea mai importantă, care stabilea controlul civil în armată, democratic. Era legea de organizare şi funcţionare a armatei şi a ministerului, pe care i-am lăsat-o ministrului Gheorghe Tinca corectată şi după dactilo­ grafiere. Ei bine, 3-4 miniştrii după el n-au reuşit să o promoveze. Şi unul dintre cei care au blocat-o iniţial a fost generalul Cioflină. N.T. - Mă voi întâlni şi cu domnul ministru Tinca. Credeţi că în ceea ce priveşte tema în discuţie, ar trebui să-l întreb ceva anume? Gl.N.S. - Puteţi să-l întrebaţi „Domnule ministru, v-a lăsat ministrul Spiroiu Legea de organizare a ministerului, mi-a spus că şi corectată după dactilografiere, de ce nu aţi promovat-o?". O să vă spună tot despre generalul Cioflină. Au ajuns până la mine, la New York, să-i ajut. Puteţi să-l întrebaţi cum a continuat, în condiţiile în care este unanim acceptat faptul că pentru România, segmentul armată în perioada 1990-1992, în mod deosebit 1994, când a fost dânsul ministru, a fost un element de succes, care a marşat pe reformă şi a luat-o mult înaintea celorlalte instituţii. ,,Cum aţi continuat dumneavoastră, ca ministru?" N.T. - Interesant că la polonezi, la unguri, la cehi, raportul între instituţii a fost invers. Elementul politic a forţat apropi­ erea de Occident, prin Antal, Havel, Walesa, iar structurile militare au frânat evoluţia. 109

Gl.N.S. - Ştiţi din ce cauză? Pentru că au trecut foarte repede la miniştri civili care au încurcat lucrurile, au distrus ministerele şi abia apoi au pus militari. Aşa au procedat ungurii, bulgarii, polonezii, cehii, la fel. Toti aceştia au fost nevoiti să-i schimbe ca să facă reforma armatei. Ea nu poate fi făcută decât de un profesionist. La noi, ideea menţinerii unui ministru militar şi poate că era bine să mai fi fost ţinut 4-5 luni, poate aveam şi legea aceea. Deşi, pentru mine era rău, dacă vă spun că eu am acum pensie cât un şef de birou, nu vă vine să credeţi. Peste tot se apreciază că experienta asta românească cu mentinerea unui ministru profesionist pe timpul reformei a fost cea mai bună. Asta ne-a făcut să o luăm înaintea lor. N.T. - Deci, iată câteva idei: parteneriatul strategic nu este un act politic spontan, el este expresia unor deveniri şi ale unor evoluţii istorice, a unor permanenţe geopolitice şi a unor realităţi strategice. Gl.N.S. - Este adevărat. N.T. - Este expresia interesului constant şi puternic pentru relaţia cu SUA a tuturor administraţiilor prezidenţiale româneşti post-revoluţionare, indiferent de orientarea lor ideologică, politică. Gl.N.S. - Perfect şi care are şi rădăcini în trecut. N.T. - Este expresia unei nevoi majore de securitate, iniţial, şi care în timp, încearcă să satisfacă şi nevoi de ordin economic. Gl.N.S. - Corect. N.T. - Falsitatea şi periculozitatea dilemei Europa sau SUA. Gl.N.S. - Aveţi dreptate. Ar trebui să fie o falsă problemă dacă n-ar fi speculată politicianist. Este o greşeală. N.T. - Parteneriatul strategic este vehicul politic şi strategic necesar şi accesibil României, într-o anumită perioadă istorică, pentru o rapidă, monitorizată şi ferm susţinută traversare a deşertului său post-revoluţionar. Gl.N.S. - Corect, sunt de acord. Ce vă spuneam eu: MAP­ urile, foile de parcurs, da.

N.T. - Este un accelerator al dezvoltării şi al repoziţionării istorice, politice şi strategice a României, la cumpăna dintre milenii. Gl.N.S. - Corect. N.T. - Este un ghid şi o sursă de valori liberale şi democratice pentru România. Gl.N.S. - Corect. Cu unele nuanţe, este adevărat. N.T. - A favorizat transformarea României din consumator de securitate, în furnizor de securitate subregională şi regională. Gl.N.S. - Corect. Dar asta nu este legată de parteneriatul strategic, neapărat. Însă este bine să o puneţi aici, pentru că noi am început treaba asta încă din noiembrie 1992, când am trimis primele trupe în Somalia. N.T. - Transformarea României într-un factor politic şi startegic activ şi major în spaţiul regional, apropo de situaţia din Kosovo, din Iugoslavia. Gl.N.S. - Exact. Este bine. N.T. - Pierderea iniţiativei spre Est poate transforma România într-un factor figurant şi nesemnificativ în orice proiecţie politică şi strategică a SUA sau a UE în spaţiul Mării Negre. Gl.N.S. - Posibil. N.T. - Necesitatea potenţării relaţiei bilaterale pe palierele economic şi social-uman. Gl.N.S. - Obligatoriu. Corect. N.T. - lată şi câteva dintre posibilele implicaţii ale parte­ neriatului asupra României: a permis pregătirea şi aderarea României la NATO. Gl.N.S. - Sunt corect percepute. N.T. - Dezvoltarea relaţiei bilaterale a ajuns până la un nivel de încredere reciprocă la care SUA au solicitat şi România a acceptat să pună la dispoziţia SUA facilităţi militare de pe teritoriul său.

110

111

I

I

I

I

I

Gl.N.S. - Corect, dovedeşte creşterea încrederii, dar şi a necesităţii strategice. N.T. - Deşi fără precizări explicite în corpusul său, parteneriatul a constituit, pentru perioada 1997-2002, singurul aranjament, umbrelă de securitate pentru România.

Gl.N.S. - însăşi faptul că am fost de acord cu bombardarea Iugoslaviei, căci acela a fost momentul în care americanii ne-au perceput altfel decăt eram noi percepuţi de obicei. De acord cu ceea ce spuneţi dumneavoastră.

N.T. - A stat la baza istoricei decizii a autorităţilor române de a participa, la peste 50 de ani de la al Doilea Război Mondial, cu efective şi tehnică de luptă în teatre de război.

Gl.N.S. - Este corect. N.T. - A favorizat abandonarea statutului de stat tampon,

revalorificarea şi amplificarea potenţialului nostru talasocratic. A reaşezat România pe limesul oriental al lumii euroatlantice.

Trebuie să aveţi o discuţie la Direcţia SUA din MAE, dacă a fost vreun document scris. Ar fi nemaipomenit dacă aţi găsi un document. Eu am fost cooptat în acest proiect în momentul în care se luaseră deja nişte decizii. Se făcuseră nişte paşi. Eu am continuat din mers. N.T. - Încerc să fac un inventar al documentelor semnate în timp pe acest spaţiu al parteneriatului. Pe diferitele planuri de activitate.

Gl.N.S. - Asta numai Ia MAE, la arhiva Direcţiei America de Nord. Cred că la MAE este cheia.Poate că au chiar un fond pentru acest parteneriat. Cred că ar fi interesant să accentuaţi analiza privind perspectivele parteneriatului. Dezvoltaţi fundamentul parteneriatului, importanţa acestei Comisii de Acţiune. N.T. - Dificultăţile sunt legate de developarea începu­ turilor.

Gl.N.S. - Este o treabă bună. De fapt se afla temporar, pentru scurte perioade de instruire. Numai că nu trebuie media­ tizată în maniera în care se face acum. Adică, de exemplu, cum scriu unii, se spune că de aici va fi atacat Iranul. Este ca şi cum l-ai invita pe celălalt să tragă în tine. Şi nu este adevărat.

Gl.N.S. - S-ar putea ca debutul parteneriatului să nu fie într-un document, ci într-o declaraţie politică. De văzut declaraţia de politică externă a domnului Adrian Severin când a fost numit ministru. De văzut Programul de guvernare al Guvernului Ciorbea. Pentru că studiaţi o perioadă şi o anumită instituţie, este cred util să vă relatez o întâmplare semnificativă pentru modul în care studiază americanii anumite fenomene social-politice. În pregătirea vizitei în SUA a preşedintelui Constantinescu din mai 1998, în aprilie 1998 ambasadorul Geoană a organizat la Ambasada României la Washington o masă rotundă cu invitaţi din mediile academice americane. Acestea au o mare importanţă în structurarea politicii externe americane, administraţiile prezidenţiale punând mare accent pe ideile mediului universitar. Fiecare pe domeniul lui, a prezentat un scurt referat, de maximum 7 minute, despre capacitatea României de a face reforme în perioada de până atunci, 1990-1997. Era o radiografie. Şi am să vă spun cum era această radiografie pe apărare şi cine a făcut-o. Pe mine m-a impresionat pentru că nimeni din România

112

113

Gl.N.S. - Ce a spus şi George Bush la Bucureşti în 2002. Să fim o punte spre Est, deci este corect. Mai ales că de asta se leagă şi zona extinsă a Mării Negre. N.T. - Reactivarea istmului ponto-baltic ca frontieră răsă­ riteană a Europei, şi poziţionarea noastră ca operator la flancul sudic al acestui istm, la nord fiind Polonia.

Gl.N.S. - Da. Corect.

N.T. - A permis echilibrarea opţiunilor geopolitice şi de securitate ale României, alături de UE şi PESA. Faptul că mai avem în mânecă o relaţie privilegiată cu SUA, oarecum ne dă mai multe atuuri.

Gl.N.S. - Da. Este o idee bună. N.T. - Este bine că avem trupe americane pe teritoriul

naţional?

nu a mai perceput cu atâta acurateţe ce s-a întâmplat în armată. Am fost invitat împreună cu domnul Goriţă, ambasadorul României la ONU, dar nu am putut să participăm. A participat domnul Petru Dumitriu, care atunci era adjunctul domnului Goriţă. El mi-a spus că un profesor de la Universitatea Statului Utah a prezentat un referat de 7 minute, cu tema: ,,Capacitatea de reformă a armatei în România, din punct de vedere a minis­ teriatului apărării", deci prestaţia fiecărui ministru, capacitatea lor de a face reformă. A spus: ,,Numirea generalului Militaru ca ministru al apărării după revoluţie a fost un accident. Acest om era educat în est, avea mentalitatea estică şi a vechii nomen­ claturi, nu putea să facă reformă. Este bine că a fost schimbat relativ repede. Următorul ministru, generalul Stănculescu, un om inteligent şi abil, din păcate nici el nu putea să facă decat o cosmetizare a reformei armatei, datorită faptului că el însuşi mai era tributar vechilor mentalităţi. Cel care a conceput şi a dus până departe reforma în armata romană a fost generalul Spiroiu. EI a emis setul de legi de reformă, a înfiinţat Colegiul Naţional de Apărare, a reorientat educaţia ofiţerilor spre instituţiile militare din vest. Cei care au urmat după el, fie au stopat acest proces aluzie la Tinca -, fie încearcă să-l continue, - aluzie la Babiuc -, dar nici pe departe cu clarviziunea, cu dinamismul şi eficacitatea cu care a făcut-o generalul Spiroiu". Impresionat, domnul Dimitriu a mers la profesor în pauza de cafea şi l-a întrebat dacă mă cunoaşte. Raspunsul: Nu, nu l-am întâlnit niciodată. Am auzit că acum lucrează la ONU. A afirmat că a extras ideile despre ,,ministeriatul apărării" studiind presa din România. N.T. - Vreau să vă întreb dacă dumneavoastră v-aţi gândit la o relaţie cu Occidentul, la o relaţie cu NATO, sau la o relaţie cu SUA? Gl.N.S. - De la început eu m-am gândit la o relaţie cu Vestul. În care am inclus şi SUA. Nu distinctă cu SUA, nu în mod special, dar am înglobat şi SUA. Am avut o singură percepţie pentru trainingul armatei române, armata engleză, care îmi

plăcuse în 1985, când am fost cu generalul Hortopan în vizită în Anglia. În 1991 m-a primit ministrul Apărării al Angliei, eram cu ambasadorul Sergiu Celac şi a rămas uluit când i-am spus că eu apreciez că au cel mai bun sistem de instruire. Este singura armată care nu a fost învinsă în tot secolul XX. Eu am avut simpatie pentru americani, pentru pragmatismul lor, seriozitatea în urmărirea obiectivelor. De aceea am şi acceptat să trimitem oameni la pregătire în SUA. Cred că trebuie să fiţi atent cel mai mult pe terenul relaţiei UE-SUA. Aici trebuie foarte multă atenţie pentru că după ce europenii şi UE ne-au imputat neelegant (obraznici, nerecunoscă­ tori), pozitia pro-americana, chiar ei au schimbat diapazonul. A se vedea poziţiile actuale ale doamnnei Merkel şi a lui Sarkozy. Deci trebuie să tinem seama de faptul că totuşi, secretarul Jaap de Hoop Scheffer, la summit-ul de la Riga, a lansat ideea „NATO fără geografie". Deci aici cred că trebuie să navigaţi cu discernământ privind poziţia României. Fără accente gratuite, de cancan politic. N.T. - Există o schismă între politica pro-UE a guvernnului şi politica prezidenţială pro-SUA. Este de-a dreptul violentă şi implică şi armata, cad la mijloc instituţii fundamentale ale statului. Gl.N.S. - De aceea v-am spus eu că aici este locul unde trebuie să fiti atent. Pozitia României între aceste falii. România ar trebui să meargă mai mult pe ideea comunitară. Acum pe ideea comunitară, mai mult decât a parteneriatului cu SUA. România ca parte a unui întreg, UE, NATO. Nu sunt eu mai aliat cu SUA decât ungurul sau altcineva. N.T. - Ar trebui să estompăm puţin relaţia de parteneriat cu SUA? Gl.N.S. - Exact, un pic estompată, nisipurile sunt atât de mişcătoare încât trebuie să ai mult echilibru. N.T. - Ni s-a reproşat că de-a lungul istoriei am tot oscilat.

114

115

I

I

Gl.N.S. - Este bine când ai, totuşi, o poziţie fermă. Dar, când adopţi o poziţie fermă, o adopţi gândit, cum fac chinezii şi apoi te ţii de ea cum se ţin americanii. Eu zic că totuşi, din acest punct de vedere noi am mai câştigat, până la fricţiunea asta dintre poziţia preşedintelui şi a premierului faţă de prezenţa noastră în Irak. Până la chestia asta ne-am dovedit a fi stabili, tranşanti. Este foarte bine să-ţi alegi această poziţie tranşantă într-u� mod elegant şi diplomatic, precum ungurii. Este adevărat că ei au şi interfaţa - emigraţia loială - care le facilitează abordările. Eu vă recomand să mergeţi pe ideea că România trebuie, totuşi, să ţină seama în mod foarte serios, după intrarea în UE, de poziţia ei în nişte structuri. Să ne jucăm rolul de parte a unor întreguri la care am aderat dar, permanent cuplaţi şi la ideea menţinerii identităţii şi interesului naţional. N.T. - Domnule ministru vă mulţumesc pentru interviu.

Interviu cu domnul Gheorghe Tinca • 5 noiembrie 2007, Bucureşti

Nicolae Toboşaru (N.T.) - Stimate domnule ministru, sunt interesat de comentariile dumneavoastră referitoare la Parteneriatul strategic româno-american. Probabil că ideea unei asemenea relaţii cu SUA apăruse încă din timpul mandatului dumneavoastră. Gheorghe Tinca (G.T.) - Parteneriatul strategic româno­ american a fost anunţat oficial după reuniunea la vârf a NATO care a avut loc la Madrid în 1997. România avea o nouă guvernare şi trecuse deja prin prima alternanţă la putere, ceea ce dovedea că democraţia funcţiona şi la noi. Faptul că preşedintele Bill Clinton a venit la Bucureşti direct de la Madrid, anunţând înfiinţarea parteneriatului amintit, a fost un eveniment politic însemnat. Prea multe cunoştinte despre parteneriatul strategic româno­ american nu am, pentru că după alegerile din 1996, noua putere m-a considerat un om al vechii puteri şi în consecinţă, la MAE, unde m-am întors, vegetam. Nu eram deci la curent cu demersurile noastre externe. Se pare că PSRA a fost o idee a noastră. Ea a dat formă unei mişcări inteligente, care urmărea să • Diplomat de carieră, cu o vastă experienţă în cadrul Misiunilor României la ONU şi alte organizaţii internaţionale, Gheorghe Tinca a avut privilegiul de a fi, în perioada martie 1994-decembrie 1996 - primul ministru civil al Apărării Naţionale. Acomodat cu problematica militară, ca membru al Delegaţiei României la Comitetul ONU pentru Dezarmare de la Geneva în perioada 19741978, Gheorghe Tinca a cunoscut în detalii fenomenul militar şi geopolitic regional şi global. Acest fapt, corelat cu experienţa diplomatică îi vor permite conducerea cu succes a complexelor procese de reformare a Armatei române şi de pregătirea acesteia pentru integrarea în structurile de securitate euroatlantice.

117

facă din România un aliat direct al SUA, înainte de a căpăta această calitate prin aderarea ei la NATO. Se mai miza probabil şi pe succesul ideii de parteneriat. Se ştie că Parteneriatul pentru Pace a fost apreciat unanim ca un mare succes. De altfel, după 1996, noua putere a fost preocupată de iniţierea mai multor parteneriate şi trilaterale, acestea din urmă inspirate de polonezi. Eu cred că americanii nu erau pregătiţi să ne dea calitatea de aliat pe care o doream, dar nici să ne refuze nu puteau. Ei ştiau că la Madrid românii ar putea fi dezamăgiţi întrucât SUA se vor opune categoric hotărârii de a invita România să devină membră a Alianţei. Cu România aveau altă gândire. Nu era însă momentul de a o pune în aplicare. Presupun că am avut mai multe discuţii cu partea americană pentru a-i explica ideile noastre privindparteneriatul strategic bilateral. Este greu de crezut că SUA îmbrăţişau iniţiativa noastră aşa cum doream noi. De fapt numirea lui William Perry, atunci secretar la Apărare, ca resonsabil pentru PSRA, pare să sugereze că americanii erau mai mult interesaţi de aspectele militare ale cooperarii cu românii. În fine, nu cred că greşesc prea mult dacă spun că Preşedintele Clinton a folosit parteneriatul strategic bilateral pentru a ne alina suferinţele produse la Madrid şi pentru a acorda, în aceste condiţii, sprijin politic noii puteri de la Bucureşti. S-ar putea ca noi să fi sugerat preşedintelui american care ar putea fi medicamentul pentru închiderea rănii de la Madrid. Dupa 1997, au început discuţiile pentru stabilirea conţinutului parteneriatului strategic bilateral, fără progrese notabile. Se pare că noi am fi dorit ca parteneriatul să fie un fel de umbrelă pentru ansamblul relaţiilor româno-americane, ceea ce era, evident, prea mult. Prin 1998 sau 1999 a venit la Bucureşti pentru discuţii William Perry şi am fost invitat, la sugestia lui, să particip la un dineu oferit de primul ministru, Radu Vasile. A fost un fiasco. Gazda a venit după aproape o ora fără să-l bage în seamă pe oaspete. De fapt, după plecarea lui Severin de la MAE chestiunea

perteneriatului a devenit victima rivalităţilor politice interne. Recent, m-am interesat la Externe în legatură cu situaţia la zi a acestui parteneriat. Nu am obţinut mai nimic concret. Există comitete pe diferită probleme, cum ar fi cele militare, de securitate, terorism, regionale şi economice. Nu cred că s-a ajuns prea departe. Ca o evaluare personală vă pot spune că Parteneriatul stra­ tegic româno-american a fost util şi înbucurător permiţându-ne să constatam că americanii sunt preocupaţi să ne menajeze, adică nu le suntem indiferenţi şi avem un loc în proiectele lor politice. Pentru mine a devenit o certitudine că vom fi foarte curând membri ai NATO şi implicit aliaţi ai americanilor. În ce priveşte calitatea de „aliat direct" sau „relaţia specială" cred că trebuie să aşteptăm ca americanii să o dorească, noi nu putem decât să ţinem uşa deschisă. N.T. - Este greu de înţeles de ce vegetaţi la MAE. Aţi fost primul ministru civil al armatei cu o lungă carieră dipolmatică şi puteaţi fii în continuare util? G.T. - Domnul preşedintele Constantinescu m-a catalogat drept om al lui Ion Iliescu şi deci nu-mi puteam găsi un loc potrivit. Ca ministru la Apărare nu am fost angajat politic. Am acceptat doar să candidez pe listele PDSR în alegerile din 1996. Am facut în permanenţă apel la politicieni să nu încerce atragerea militarilor în politică şi la militari să nu plece urechea la eventualele avansuri venite de la politicieni. În ce priveşte pe militari, cred că am reuşit, deşi aceştia aveau, ca orice cetăţean, convingerile lor. Am fost la fel de strict şi în ce priveşte campania electorală. Nu am folosit funcţia mea pentru a obţine voturi şi aş fi putut-o face cu succes căci candidam la Cluj, unde Armata a IV-a îmi oferea o tribună excelentă. De ziua Armatei, care cădea în timpul campaniei, domnul Emil Constantinescu, candidatul la preşedinţia ţării din partea Convenţiei Democrate, publica un apel pe două pagini de ziar către armată, prin care debita enormi-

118

119

tăţi şi cerea votul militarilor. Aceasta în condiţiile în care eu cerusem ca PDSR să nu facă niciun gest către militari. Iritat de demersul candidatului CD, am publicat a doua zi în acelaşi ziar alte două pagini, în care criticam dur atitudinea domnului Constantinescu. Am aflat că acela a fost momentul în care am intrat in dizgraţia viitorului preşedinte. Aşa se explică, poate, de ce întors la Externe am vegetat. Nici din partea domnului Severin nu am avut parte de priviri mai blânde. Îi erau, poate, cunoscute părerile mele despre PD, din care atunci făcea parte şi era suficient. Trebuie să recunosc că a existat propunerea să fiu trimis ambasador în Irak, ceea ce era o gafă, şi o alta să merg în Turcia, dar nu ca ambasador, adică să nu-l reprezint pe preşedintele Constantinescu, ceea ce era o jignire, eu având rangul de ambasador conferit prin decret prezidenţial. între timp mi-am mai revizuit atitudinea în ce-l priveşte pe domnul Constantinescu. Ca preşedinte intră în istorie cu câteva fapte mari, importante, cum ar fi aducerea UDMR la guvernare şi liniştirea problemei minorităţii maghiare, atitudinea faţă de conflictele din Iugoslavia care l-a costat mult politic, fermitatea arătată în întoarcerea acţiunii în forţă a minerilor şi închiderea, din punct de vedere politic, a problemei monarhiei. Vor mai fi şi altele, dar chiar şi numai pentru atât are acum întregul meu respect. Deci am vegetat pentru că aşa se face politica la noi. N.T. - Revenind la parteneriatul strategic româno-american, credeţi că lipsa de interes după ce a plecat domnul Adrian Severin de la Externe, a fost o atitudine tendenţioasă din partea română? G.T. - Nu cred că următorii actori au înţeles subtilitatea demersului domnului Severin şi dacă au făcut-o, nu au mai manifestat acelaşi zel, doar din invidie. Atitudinea tendentioasă ' viza nu pe americani, ci pe domnul Severin. Aceasta este regula la noi, tot ce face predecesorul tău este de ignorat sau de înlăturat.

De fapt, puterea care a venit în 1996 a negat practic tot ce s-a întâmplat înainte de guvernarea ei, inclusiv evoluţiile pozitive reuşite în pregătirea aderării noastre la NATO. Lumea începea cu noii guvernanţi. Dacă această abordare va continua, mă îndoiesc că vom avea vreo şansă să ajungem acolo unde ne dorim atât de mult. N.T. - Putem spune că aceasta era aprecierea şi în ce priveşte pregătitea armatei pentru aderarea la NATO? G.T. - Noua putere a decretat că înaintea ei nu s-a făcut nimic, s-a pierdut timpul şi că cei care o deţineau trebuiau să-l recupereze rapid. Ei erau pe val şi îi cam luase valul. Îmi amintesc şi acum declaraţiile domnului Severin care, în ciuda a ce ştia din Ministerul de Externe, susţinea că „România era undeva sub masă şi că datorită străduinţelor noilor veniţi s-a reuşit repunerea ei pe masă". Se înţelege că aprecierea se referea şi la armată. Normal ar fi fost ca procesul să continuie fără invective politice, fiind vorba de o problemă de interes naţional. în realitate, armata română era mai bine pregătită decât armatele celor care au fost invitaţi să adere la NATO în 1997, la reuniunea de la Madrid. Generali americani sau reprezentanţi militari ai Alianţei îmi declarau în particular că armatele celor trei ţări favorite la aderare se comportau ca nişte cutii de carton plouate". Imaginea mi s-a părut foarte expresivă. Sigur că nu erau vorbe măgulitoare, dar un dram de adevăr tot trebuia să existe. Buna noastră pregatire se dovedea în mod evident la exerciţiile militare care aveau loc în cadrul Parteneriatului pentru Pace. în plus, cooperarea şi dialogul militar cu americanii erau destul de avansate. Achiziţionasem patru avioane C-130, două au sosit încă în timpul mandatului meu, cele care zboară şi în prezent. Erau avioane de transport, la mâna doua, recondiţionate, luate la un preţ derizoriu. Începuse instalarea celor cinci radare de adâncime, folositoare atât armatei, cât şi aviaţiei civile. Am fost invitat, de către americani desigur, le inaugurarea primului radar de acest

120

121

11

fel, la Timişoara. Eram în tratative avansate pentru achiziţionarea câtorva zeci de elicoptere de atac Cobra care urmau să fie fabricate la Ghimbav. Fabrica de aici era dorită de compania Bell Helicopters. Totul s-a năruit peste un an, mai mult din motive politice. Astăzi elicopterele de atac sunt la mare căutare. Acestea erau acţiunile mari cu americanii, lor li se adăugau altele, importante şi ele. Acţiuni similare existau şi cu principalele ţări europene privitoare la tancuri, avioane, echipamente pentru poligoane etc. Reformele structurale începuseră în armată încă din timpul mandatului generalului Niculae Spiroiu şi ele se desfăşurau potrivit programului adoptat de CSAT. Reformele erau dure­ roase, mai ales că interveneau pe fondul unor bugete ridicole. Spre exemplu, în 1994 cheltuielile de apărare erau sub un miliard de dolari. Instituţia militară începuse să se deschidă către societate, în interior şi către lume, în exterior. Nu aş dori să credeţi că atinsesem parametrii unei armate moderne, drumul pe care-l aveam de parcurs era lung şi tot mai dureros. El este încă lung şi azi. Ne aflam pe drumul cel bun şi nu eram cu nimic în urma celor trei favoriţi la aderare. Existau însă probleme politice care puteau fi invocate fără a acuza stadiul insuficient de pregătire a României. Ele erau atât de natură obiectivă, cum ar fi ralaţiile cu vecini, reformele economice şi politice interne, sau un deficit de credibilitate, cât şi de natură subiectivă, care depindeau de jocul politic de la noi. Cine ar avea răbdarea să consulte arhivele Parlamentului sau ziarele din acele timpuri ar putea constata virulenţa criticilor opoziţiei care după 1996 a venit la putere. Excesele luptei politice interne s-au manifestat şi pe plan internaţional, şi de cele mai multe ori au alimentat neîncrederea care mina demersurile guvernului pentru promovarea poziţiilor ţării în probleme de politică externă, inclusiv aderarea Ia NATO şi Ia UE. În discuţiile pe care le aveam în SUA sau în principalele ţări europene simţeam că înaintea

noastră trecuseră pe acolo reprezentanţi ai opoziţiei. Se specula teza că puterea de la Bucureşti este criptocomunistă, aflată sub influenţa ruşilor, precum şi anumite greşeli sau bâlbâieli ale acesteia. Aveam un sentiment distinct de frustrare, căci trebuia să pierdem timpul pentru a convinge că hotărârea României de a adera Ia NATO şi Ia EU este ireversibilă. De fapt lucrurile erau foarte simple, nu aveam altă alternativă. Aşa cum în tot răul exista şi un bine, tot aşa criticile opoziţiei au creat o presiune asupra puterii, ceea ce a contribuit Ia evitarea unor derapaje majore de la linia de urmat. Armata a contribuit şi în ce priveşte palierul politic şi mă refer în principal Ia relaţiile dintre Romania şi Ungaria. Încă înainte de încheierea tratatului de baza cu Ungaria, armatele celor două tări au initiat o serie de măsuri care au dat substantă ' ' ' procesului de reconciliere istorică româno-ungară. Împreună cu ministrul apărării din Ungaria, un excelent coleg, am stabilit încă de la începutul mandatului meu o lista de activităţi comune ale celor două ţări pe plan militar. Este de reţinut că una dintre aceste activităţi viza organizarea de exerciţii militare comune alternativ pe teritoriilor lor. Acum, astfel de exerciţii par un lucru comun, atunci însă aveam emoţii faţă de reactia ungurilor la vederea pe teritoriul lor a militarilor în uniforma românească şi viceversa. Aş mai menţiona întărirea măsurilor de creştere a încrederii Ia frontiera dintre cele doua ţări, măsuri care mergeau dincolo de ceea ce se practica pe plan european. Pentru a da mai multă credibilitate demersului nostru privind reconcilierea istorică, am trimis experţi militari în Franţa şi Germania pentru a cerceta în arhive evoluţia procesului de reconciliere franco-germană. Am constatat că eram pe drumul cel bun, căci şi în acest caz s-a început cu problemele de securitate. Deci, pentru a rezuma, înainte de Madrid, România nu era sub masă, cum pretindea Domnul Severin. Din punct de vedera militar ne prezentam destul de bine. Din punct de vedere politic,

122

123

alternanţa la putere care avusese loc în decembrie 1996 spulbera chestiunea cu criptocomuniştii şi asigura un sprijin mai larg, european, pentru invitarea noastră la aderare. Nu a fost însă suficient. Totuşi. eforturile noii guvernări au fost veritabile şi de bunăcredinţă, ele au reuşit să impună în conştiinţa comună a celor din NATO că România va deveni membră în valul de extindere următor. A fost o contribuţie notabilă la pregătirea invitării noastre în 2002 la aderare. N.T. - Acum, că suntem de ceva ani în NATO, că parti­ cipăm alături de americani pe diferite teatre de acţiune militară, aş vrea să vă întreb cum apreciaţi cele întâmplate la Madrid în 1997? G.T. - Avem mai multe elemente care ne sunt utile pentru a ne face o idee în legatură cu ce s-a întâmplat atunci. Este clar că în aprecierea pregătirii prevalau elementele politice şi nu cele militare, cum s-ar fi părut logic. Am în vedere un anumit stadiu al evoluţiei reformelor politice şi economice în ţările candidate, dar mai ales evolutia americanilor cu Rusia. Evolutia , relatiilor ' ' acestor relaţii confirma înţelegerea dintre cele două mari puteri ca în timpul tranziţiei de la Războiul Rece la altă stare, niciuna dintre ele să nu încerce a dobândi avantaje politice sau militare. Este clar că o exindere precipitată a NATO în fosta zonă de infuenţă a Rusiei din Europa de Est ar fi fost percepută de catre ruşi ca o încălcare a acestei înţelegeri. Am motive să cred că din perspectiva planurilor strategice americane era mai importantă respectarea înţelegerii decât o extindere intempestivă şi relativ masivă a Alianţei Nord-Atlantice către Est. După revoluţiile din 1989 din ţările socialiste, americanii au promis ungurilor, cehilor şi polonezilor că vor fi invitaţi în NATO foarte curând. Era nevoie să li se dea acestor ţări şi nu numai lor, o perspectivă în ce priveşte acoperirea riscurilor de securitate,

chestiune care le preocupa în mod deosebit. S-a crezut probabil că aderarea Poloniei, Ungariei şi a Cehoslovaciei, mai apoi, după despărţirea Cehiei şi Slovaciei, ar putea fi privită de către ruşi cu calm. Se pare că nu a fost aşa. Situaţia din Rusia era fluidă, puterea generalilor rămânea în continuare mare, iar atmosfera din armată se mentinea confuză. Prudenta , era cuvântul de , ordine. Aşa s-a născut Parteneriatul pentru Pace (Pfr), o idee briliantă din punct de vedere politic, diplomatic şi militar. Favoriţii au fost desigur nemulţumiţi. Pfr era mai puţin decăt li se promisese. Ar fi fost aproape o insultă să le propui acestora să semneze primii actul constitutiv al parteneriatului. Privirile s-au întors atunci către România, care a primit propunerea cu mare satisfacţie. Se confirmau speranţele că suntem pe lista viitorilor membrii ai NATO. Aşa se face că în primele luni ale anului 1994, România semnează prima, într-un cadru solemn, Protocolul Parteneriatului pentru Pace. El este deschis, inclusiv statelor care făcuseră parte din URSS. Peste câţiva ani însăşi Rusia intra în joc. Poate constata direct că activităţile militare concepute de NATO nu-i sunt ostile. România a desfăşurat o activitate intensă în cadrul Pfr, asupra căreia nu mai insist pentru că este îndeobşte bine cunoscută. Este foarte interesant de remarcat că ori de câte ori simţeam că avem vântul în pânze, apărea câte un studiu, de preferinţă al experţilor de la Rand Corporation, comandat de diferite instituţii americane, care demonstra că Polonia, Ungaria şi Cehia erau avansate în ce priveşte pregătirea pentru aderarea la NATO. Toate statele candidate aveau însă şanse egale în continuare. Noua putere de la Bucureşti a făcut tot ce omeneşte era posibil pentru a lărgi sprijinul european. Aveam susţinerea Franţei încă din timpul guvernării anterioare, însă mereu am bănuit că francezii aveau un interes al lor în raport cu americanii. Oricum, sprijinul lor a fost efectiv şi destul de viguros. Creştin-

124

125

Democraţii noştri au făcut presiuni m familia lor politică europeană, în special pe lângă Germania, care şi-a schimbat poziţia chiar în preziua reuniunii la vârf de la Madrid. Preşedintele Clinton a fost însă ferm, România nu era inclusă pe lista invitaţilor la aderare, care cuprindea doar Polonia Ungaria şi Cehia. într-o formă care nu obliga pe nimeni, ţara noastră şi Slovenia erau menţionate ca importante pentru flancul sudic al Alianţei, putând fi invitate la o reuniune viitoare. Eu îmi explic atitudinea preşedintelui american prin dorinţa aceatuia de a nu forţa mâna ruşilor. Aceştia nu erau atât de naivi să creadă că România nu va intra cândva în NATO. Doreau ca la fiecare etapă a extinderii să capete asigurări, sau cel puţin gesturi din partea Alianţei că nu are intenţii ostile faţă de ea. Nimic nelegitim în aceasta. Mai trebuie avută în vedere şi rezoluţia Congresului american care limita extinderea la cele trei ţări menţionate. Poate că Administraţia americană ar fi putut convinge Congresul pentru o extindere mai largă, dar nu a făcut-o şi nici nu a încercat. Nu m-aş abţine să spun că americanii au dorit să-şi mai acorde timp pentru consolidarea reformelor necesare maturizării vieţii politice democratice sau a relaţiilor specifice economiei de piaţă liberă la noi. Era normal să-şi dorească sporirea potenţialului de influenţare a situaţiei din viitoarele ţări aliate şi să-şi creeze o infrastructură informativă cât mai eficientă. Spun normal, pentru că acest demers nu trebuie înţeles ca fiind unul ostil. N.T. - Asta a fost viziunea lui G.H. Bush şi în prima fază a politicii lui Bill Clinton. G.T. - Da a fost viziunea lui Bush şi a lui Clinton. Sunt convins că ea va rămâne o orientare de baza a strategiei americane pentru mult timp. Au fost chestiuni fundamentale ale păcii internaţionale, cum ar fi cele ale neproliferării armelor nucleare şi în general problemetica armelor de distrugere în masă, în care amenicanii şi sovieticii s-au înţeles perfect chiar şi în vremurile grele ale războiului rece. Nu văd de ce nu s-ar înţelege şi astăzi.

Din perspectiva intereselor noastre naţionale, noi, ca aliaţi ai SUA în NATO, ar trebui să înţelegem această permanenţă a raporturilor dintre cele două mari puteri şi mai ales să cunoaştem cât mai corect nuanţele şi limitele ei. Chiar dacă am fi avut un parteneriat startegic româno-american bine articulat, prevăzut într-un protocol, semnat la un nivel cât mai înalt, eu îndrăznesc să spun că la Madrid, americanii tot nu ar fi fost de acord cu o extindere mai mare, care să ne includă şi pe noi. Situaţia în Rusia era confuză, iar poziţia lui Boris Elţîn destul de delicată. N.T. - Acest lucru îl spune şi Bill Clinton în Memoriile lui. Americanii lucrează cu mare perspectivă. G.T. - Sigur că da. Dosarul nostru nu era primul, dar nici ultimul cum susţin unii. Nu era în top, fireşte, pentru că americanii aveau priorităţile lor. Extinderea NATO a devenit mai necesară şi urgentă după 11 septembrie 2001. România îşi consolidase deja credibilitatea faţă de SUA şi în general faţă de Occident. N.T. - Asta dacă nu mai apare un gest ca cel făcut de guvernul Tăriceanu privind retragerea intempestivă din Irak a contingentului nostru militar. G.T. - Chestiunea a fost dramatizată datorita jocului politic dintre preşedinte şi premier. Este mai mult decât clar că nimeni nu se poate gândi la o retragere sau la o reducere a numărului militarilor fără a-i consulta pe americani sau, dupa caz, pe cei de la NATO. N.T. - Una dintre tezele pe care le urmăresc este că acest parteneriat are un background în istoria relaţiilor româno­ americane. G.T. - Sigur că da, tot ce facem cu americanii sau cu alţii are un background. Nu trebuie să uităm că acest background arată că relaţiile noastre cu SUA au fost bune atâta timp cât americanii au avut un interes în relizarea căruia le puteam fi utili. La început l-au sprijinit pe Ceauşescu pentru că acesta îi înfrunta pe ruşi,

126

127

dorea să fie intependent şi era destul de naţionalist. Crea divergenţe în lagărul socialist. Mai târziu, în a doua parte a anilor optzeci,