Legea lui Hristos

Citation preview

Legea lui Hristos

LEGEA LUI

HRISTOS

Charles Leiter Cuvânt înainte de Paul Washer

LEGEA LUI HRISTOS Charles Leiter Copyright © 2019, 2022 Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor. Publicată în original de Granted Ministries Press, un departament al Granted Ministries. Granted Ministries Press, 120 N. Third St., Hannibal, MO 63401 USA, www.grantedministries.org; [email protected] Traducerea în limba română: Ninel Lazăr. Corectura: Monica Lazăr. Tehnoredactare și DTP: Ninel Lazăr Design copertă: Granted Ministries Press, Editura MAGNA GRATIA Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible Society (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR) 1924, 2016. Folosit cu permisiune. Citatele biblice notate cu BOR sunt preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2008. Preluat cu permisiune. Citatele biblice notate cu Anania sunt preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, traducerea IPS Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renașterea 2018. Preluat cu permisiune. Citatele biblice notate cu NTR sunt preluate din Biblia, Noua Traducere în limba română, Biblica Inc., 2006. Toate drepturile rezervate. Preluat cu permisiune.

Editura MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi publică. „Să nu furi” (Exod 20:15). Respectă drepturile de autor și efortul depus pentru publicarea acestei cărți! Cerințele MAGNA GRATIA privind drepturile de autor pot fi consultate la adresa de internet www.magnagratia.org/copyright.html.

Editura MAGNA GRATIA Str. Liliacului nr.26, Dascălu-Ilfov 077075 Email: [email protected] Internet: www.magnagratia.org

MULȚUMIRI Doresc să îi aduc mulțumiri speciale lui Garrett Holthaus din Kirksville, Missouri, pentru cercetarea teologică și pentru multele sugestii valoroase pentru conținutul acestei cărți, ca și pentru prietenia lui credincioasă demonstrată de-a lungul anilor în care această carte a fost scrisă. Îi sunt îndatorat de asemenea lui Paul Washer, de la HeartCry Missionary Society, pentru că a fost de acord să scrie cuvântul introductiv și pentru că și-a rezervat timp pentru a o citi și reciti înainte de a-l scrie. Mai presus de oricine, vreau să îi mulțumesc soției mele, Mona – cel mai bun ajutor și cea care m-a încurajat cel mai mult – pentru sprijinul neobosit pe care mi l-a oferit pe parcursul lucrului la această carte.

CUPRINS Mulțumiri ................................................................................................... 5 Cuvânt înainte ............................................................................................ 9 Prefață........................................................................................................ 13 PARTEA ÎNTÂI. ISTORIA RĂSCUMPĂRĂRII 1. Vechi și nou ....................................................................................... 21 2. Avraam și Hristos .............................................................................. 29 3. Legământul avraamic: „făgăduința” ................................................ 45 4. Legământul mozaic: „Legea”............................................................ 57 5. Noul legământ: „credința” ............................................................... 73 6. Principii de interpretare biblică ........................................................ 81 PARTEA A DOUA. ELIBERAREA DE LEGE 7. Nu suntem sub Lege ......................................................................... 97 8. De El să ascultați ............................................................................. 109 9. Cele mai mici dintre aceste porunci ............................................... 125 PARTEA A TREIA. LEGEA LUI HRISTOS 10. Porunca nouă ................................................................................ 141 11. Esența Legii ................................................................................... 147 12. Dragostea și Legea ......................................................................... 161 13. Centralitatea dragostei .................................................................. 171 14. Așa cum v-am iubit Eu ................................................................. 189 15. „Unii pe alții” ................................................................................ 201 16. Legea lui Hristos ........................................................................... 213 17. Superioritatea legii lui Hristos ...................................................... 229 18. Slujba Duhului – partea I ............................................................. 251

19. Slujba Duhului – partea II............................................................ 263 Concluzii ............................................................................................. 281

PARTEA A PATRA. ANEXE Anexa A. Concepte de bază ................................................................ 285 Anexa B. „Dumnezeu este dragoste” ................................................. 289 Anexa C. „Civilă, ceremonială și morală”.......................................... 293 Anexa D. Întrebuințarea corectă a Legii ............................................ 307 Anexa E. Întrebări frecvente ............................................................... 317 Anexa F. Legalism sau antinomianism............................................... 383 Anexa G. Dragostea în Noul Testament ........................................... 399 DESPRE AUTOR ................................................................................. 421 Despre MAGNA GRATIA

CUVÂNT ÎNAINTE De la momentul tipăririi primei ediții a celeilalte lucrări a lui Charles Leiter, intitulată Justificare și Regenerare, am fost uimit de numeroasele mărturii pozitive pe care le-am primit la adresa cărții lui de la credincioși din întreaga lume. Ceea ce toți aceștia par să fi căpătat de pe seama ei constă într-o libertate și bucurie nouă, fundamentate pe o înțelegere mai clară a tot ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos pentru ei. Orice încercare de a aduce înaintea credinciosului o înțelegere mai clară asupra Persoanei și lucrării lui Hristos trebuie recomandată din toată inima, cu atât mai mult cu cât o astfel de încercare are și succes! În lucrarea de față, intitulată Legea lui Hristos, Charles Leiter continuă în același stil să Îl înalțe pe Hristos și să ne călăuzească spre El, nu doar în ce privește îndreptățirea noastră, ci și în ce privește regula noastră ultimă de etică și sursa noastră inepuizabilă de viață. De la prefață și până la ultima pagină, el ne îndreaptă atenția către Hristos ca fiind cea mai mare revelație a naturii și voii lui Dumnezeu. Urmând exemplul lui Dumnezeu Tatăl pe Muntele Schimbării la Față, Charles Leiter ni-L arată pe Hristos și afirmă: „Acesta este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, de El să ascultați!” Fiecare capitol al acestei cărți este ca desfășurarea unei revelații. Suntem conduși într-o călătorie de la chiar începutul lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu până la împlinirea perfectă 9

10

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

a acesteia în Persoana lui Hristos. De-a lungul ei, suntem îndreptați către făgăduințele făcute lui Avraam, către Legea dată lui Moise, și către nădejdea pe care profeții o aveau cu privire la viitor. Cu toate acestea, nu ni se permite să stăruim prea mult timp în oricare dintre aceste locuri. Scopul unic avut în vedere este să fim aduși la Hristos și lăsați acolo. Odată ce a subliniat supremația lui Hristos în planul de răscumpărare alcătuit de Dumnezeu, autorul continuă să analizeze esența a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii și să acționezi ca un creștin. Pentru mine, acesta este aspectul în care cartea de față strălucește cu adevărat. De-a lungul anilor de când îmi este prieten, am avut privilegiul să îl ascult pe Charles Leiter predicând aceste adevăruri de multe ori, dar ele nu și-au pierdut niciodată strălucirea. Îmi sunt la fel de minunate azi cum au fost când leam auzit pentru prima dacă. Nu pot spune cât de mult a fost binecuvântată și transformată viața mea prin aceste învățături. Iată care este cel mai frumos și mai puternic adevăr despre ce este viața creștină: Ea este viață, însăși viața lui Hristos în noi. După cum este prezentat încă din prefață, creștinismul nu este un sistem filosofic sau chiar o colecție de adevăruri valabile veșnic; creștinismul este Persoana lui Hristos! Pentru mine, este o binecuvântare rară și minunată să recomand o carte care nu doar că onorează Scriptura, ci a fost și folosită de Dumnezeu ca un instrument pentru schimbarea propriei mele vieți. De aceea, îți recomand această carte cu mare bucurie. N-am nici o îndoială că orice credincios sincer care o va citi, va găsi în ea multe perle de mare preț ce îl vor conduce la a-

CUVÂNT ÎNAINTE

11

L vedea mai prețios pe Hristos, la a avea o mai mare apreciere pentru lucrarea Lui pentru el, și o mai mare putere de a trăi spre gloria Lui! Paul David Washer

PREFAȚĂ Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har, și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl… căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos (Ioan 1:14, 17).

Creștinismul este Hristos! Nu este un sistem filosofic sau o colecție de adevăruri valabile veșnic, ci este relatarea felului cum Dumnezeu însuși a invadat această lume decăzută, în urmă cu două mii de ani, în Persoana glorioasă a lui Isus Hristos. „Cuvântul” veșnic care „era Dumnezeu” (Ioan 1:1) „S-a făcut trup și a locuit printre noi” – vorbind așa cum nimeni n-a vorbit până atunci (Ioan 7:46) și făcând fapte care nu fuseseră niciodată făcute până atunci (Ioan 9:32; 15:24). În prezența gloriei Sale divine unice – „slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl... plin de har și de adevăr” – apostolii au căzut cu fața la pământ, copleșiți de uimire și adorare. Apoi ei au mers proclamând, dar nu filosofiile lor, ci slava Aceluia pe care ei Îl văzuseră și auziseră: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții, - pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată; - deci, ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu 13

14

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1:1-3). Odată cu venirea lui Isus Hristos în lume, asupra oamenilor a strălucit o lumină a revelației atât de mare, încât toate descoperirile anterioare par acum întunecate prin comparație cu ea. El este „Soarele care răsare din înălțimi”, care ne-a „cercetat” (Luca 1:78). El este „adevărata Lumină, care îl luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9). El este Cuvântul ultim al lui Dumnezeu adresat omenirii (Evrei 1:1-2), „oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:3). El este „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Col. 1:15); a-L vedea pe El înseamnă aL vedea pe Tatăl (Ioan 14:9). În El „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2:9). În El sunt ascunse „toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Col. 2:3). El este țelul spre care se îndreaptă întreaga istorie (Efes. 1:9-10; Col. 1:15-18). În acest context al slavei lui Hristos care depășește orice măsură, Ioan a scris cuvintele de mai sus: „Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos”. Ioan nu voia să spună că în Legea lui Moise nu era har sau adevăr; nu, căci acestea erau. Dar prin comparație cu plinătatea divină absolută (Ioan 1:14, 16) a harului și adevărului care se găseau în Isus Hristos, harul și adevărul Vechiului Testament pălesc întratâta încât devin insignifiante. Pavel spunea că, „în privința aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult”1 (2 Cor. 3:10). Față de Hristos, Moise este 1 Atât în acest loc, cât și pe întreg parcursul cărții, acolo unde am făcut sublinieri, acestea au scopul de a întări ideile prezentate.

PREFAȚĂ

15

atât de mic pe cât ar fi o lumânare față de soare. Dacă vrem să înțelegem corect „legea lui Hristos”, trebuie să avem permanent în minte această realitate. Aidoma creștinismului, legea lui Hristos este Hristos. Ea nu este un sistem de reguli pe care oamenii ar trebui să le respecte. Nu constă în adoptarea unui cod de comportament înțelept, după cum este situația în confucianism sau cum sunt învățăturile celor „8 pași spre desăvârșire” din budism. Dimpotrivă, ea este Hristos însuși, în toată minunăția umanității Sale perfecte și divine, arătată atunci când El Își cheamă ucenicii să Îl urmeze (Matei 9:9) și când le dă putere să facă aceasta lucrând în ei propria Sa viață înviată (Efes. 3:20; v. și Efes. 1:19-20; Fil. 3:10). Chemarea înaltă a oricărui creștin este nimic mai puțin decât să se „îmbrace în Domnul Isus Hristos!” (Rom. 13:14) Așadar, această carte este o încercare de a arăta ceva din privilegiul nespus al cunoașterii și umblării cu Hristos Isus, Domnul nostru, în timp ce însăși „viața lui Isus” se „arată în trupul nostru muritor” (2 Cor. 4:11). Capitolele acestei cărți explorează ceea ce Biblia vrea să ne spună atunci când îi descrie pe creștini ca aceia care Îi slujesc lui „Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Rom. 7:6), și ele caută să ne arate libertățile uriașe, alături de responsabilitățile mărețe care ne sunt date, ca unor fii maturi ai lui Dumnezeu. Semnificația îndemnului de a „iubi după cum Hristos v-a iubit” este un ocean ale cărui adâncimi niciun creștin nu le va conștientiza vreodată în decursul vieții pământești. Această carte își propune doar să ofere cititorului o înțelegere de bază a

16

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

legii lui Hristos și să îi îndrepte pe credincioși către viața vie a lui Hristos, singurul ce poate să le dea putere să „împlinească” această lege. Aceia care aderă îndeaproape la anumite forme fie de „Teologie a Legămintelor” [eng. Covenant Theology], „Dispensaționalism” ori „Teologia Noului Legământ”, pot să considere dezamăgitoare anumite afirmații din această carte. Cu toate acestea, speranța mea este că toți credincioșii adevărați vor auzi pe paginile ei vocea Păstorului lor chemându-i să Îl urmeze mai îndeaproape. Pentru a-i ajuta pe cititori în înțelegerea cursului ideilor, cartea a fost împărțită în trei secțiuni: Prima parte prezintă istoria răscumpărării de la Creație până la venirea lui Hristos; partea a doua prezintă înțelesul libertății creștinului în contextul Legii, iar partea a treia se ocupă de legea lui Hristos. De-a lungul acestei cărți, am inserat multe pasaje importante din Scriptură. Am luat în considerare, de asemenea, mai multe aspecte controversate, pe care le-am tratat în anexe pentru a nu umbri în vreun fel tema centrală a cărții. Unii nu vor fi deloc de acord cu ideile prezentate în această carte. Dacă ești printre aceștia, tot ce pot să fac este să te implor să studiezi anexele cu atenție și cu o minte deschisă înainte de a renunța să citești această carte. În final, Biblia este cea care trebuie să guverneze teologia noastră, nu crezurile și mărturisirile făcute de oameni, oricât de demne de luat în seamă sau onorabile ar fi ele. Când m-am apropiat de acest subiect pentru a-l trata, am fost conștient frecvent de faptul că nu sunt vrednic să mă ocup de o astfel de temă. Cum am putea să vorbim despre a „iubi cum

PREFAȚĂ

17

ne-a iubit Hristos” fără să ne plecăm capetele rușinați de egoismul și răceala pe care le descoperim atât de des în noi înșine? În lumina acestui lucru, nu putem decât să ne amintim de cuvintele lui Pavel: „Cine este destoinic pentru aceste lucruri?” (2 Cor. 2:16, Anania). Cât de mulțumitori putem fi pentru că, deși nu suntem „în stare să gândim ceva ca venind de la noi“, totuși „destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care nea și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viața” (2 Cor. 3:5-6). Doamne, iată plângerea mea cea mare Că dragostea mea este mică și slabă; Totuși Te iubesc și Te ador; O, prin har Te iubesc mai mult! William Cowper

PARTEA ÎNTÂI.

ISTORIA RĂSCUMPĂRĂRII Dacă vrem să surprindem vreodată o licărire a slavei de nedescris a „legii lui Hristos”, trebuie mai înainte să înțelegem istoria răscumpărării. De la momentul creației încoace, toate acțiunile lui Dumnezeu în relație cu omenirea converg către și își găsesc semnificația în Hristos. Dumnezeu a dirijat de la bun început istoria către împlinirea ei ultimă în El. Legămintele Lui cu Noe, Avraam, Moise și David nu au fost decât pietre de hotar care conduceau către Mesia. Dumnezeu le-a vorbit părinților prin profeți „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1:1), dar revelarea Sa și a voii Sale pentru oameni fusese mereu parțială și incompletă. Drept rezultat, „mulți proroci și oameni neprihăniți” (Matei 13:17) au dorit să audă cuvintele pe care Hristos avea să le spună, dar nu le-au auzit. Numai atunci când „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi”, cuvântul final al lui Dumnezeu i-a fost trimis omenirii, iar în acest cuvânt final ne este făcută cunoscută „legea lui Hristos”. Capitolele 1-5 ale Părții Întâi oferă o vedere generală, pe scurt, a relației între legământul avraamic, mozaic și Noul Legământ, arătând că întreaga istorie vechi-testamentală culminează și își găsește împlinirea în Hristos. Capitolul 6 sumarizează apoi 19

20

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

câteva principii elementare de interpretare biblică, principii care au conturat această vedere generală. Această abordare pregătește calea pentru Partea a Doua, unde este explorată semnificația eliberării creștinului de sub Legea lui Moise, urmată de Partea a Treia, în cadrul căreia atenția noastră se va îndrepta chiar asupra legii lui Hristos.

1 VECHI ȘI NOU Căci, măcar că sunt slobod față de toți, m-am făcut robul tuturor, ca să câștig pe cei mai mulți. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câștig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca și când aș fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câștig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca și cum aș fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câștig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câștig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am și eu parte de ea (1 Cor. 9:19-23).

Nouă ne este dificil să înțelegem cât de radicale erau aceste cuvinte când au fost scrise pentru prima dată, în urmă cu aproape două mii de ani. Pentru orice evreu din primul secol, rasa omenească era formată din două (și numai două) categorii de oameni: Evrei și Neamuri. Dar în aceste versete, Pavel – care crescuse în cea mai strictă sectă iudaică, un „fariseu al fariseilor” – se distanțează de ambele grupuri. El vorbește despre „Iudei” ca fiind aceia care „sunt sub Lege” și despre Neamuri ca despre unii care sunt „fără lege”, însă el afirmă clar despre sine că nu îi aparține niciuneia din aceste două categorii. Creștin fiind, el nu 21

22

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

este nici „sub Lege”, nici „fără o lege”; dimpotrivă, el este „sub legea lui Hristos”. Adică Pavel nu mai gândea cu privire la trăirea evlavioasă în termenii Legământului Mozaic, dar nici nu se deda pe sine trăirii ca păgânii; dimpotrivă, inima și mintea lui sunt acum centrate pe Hristos. Exemplul lui Pavel în acest sens ne pune înaintea unui test important: Dacă nouă, creștinilor, ni s-ar cere să sumarizăm standardul pe care îl folosim pentru trăirea evlavioasă, s-ar îndrepta mințile noastre imediat, ca a lui Pavel, la „legea lui Hristos”? Sau ne-am gândi la un alt standard? În esență, știm oare ce înseamnă legea lui Hristos? Și dacă nu știm, nu înseamnă asta că există ceva foarte greșit în toți anii în care am primit învățătură despre ceea ce este important în viața creștină? De fapt, ce este această „lege a lui Hristos”? În căutarea răspunsului la această întrebare, ne vom descoperi atrași, ca întotdeauna, de Persoana lui Hristos însuși. Pentru creștin, „a trăi este Hristos” (Fil. 1:21). Dar înainte de a analiza ce constituie legea lui Hristos, trebuie să vedem ce anume nu este ea. NU ESTE LEGEA LUI MOISE

Pavel arată clar în aceste versete că legea lui Hristos nu este totuna cu Legea lui Moise: „Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câștig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca și când aș fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege)”. Creștinii nu sunt sub Lege! Aceasta este învățătura uniformă a Noului Testament, iar înțelesul ei va fi explorat mai mult în următoarele capitole, dar, referitor la acest aspect, vor fi suficiente

CAPITOLUL 1

23

câteva citate din Scriptură pentru a întări această realitate: •

„Tot astfel, frații mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce privește Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4).

•

„Dar acum, am fost izbăviți de Lege, și suntem morți față de Legea aceasta, care ne ținea robi, pentru ca să Îi slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Rom. 7:6).

•

„Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea, și, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să îi facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace; și i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia” (Efes. 2:14-16).

•

„Căci eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (Gal. 2:19).

•

„Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință. După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Gal. 3:24-25).

Astfel de afirmații despre Lege trebuie să fi părut blasfemiatoare pentru orice evreu, și pe bună dreptate, căci Legea îi fusese dată poporului Israel de Dumnezeu însuși! LEGĂMÂNTUL CEL VECHI

Atunci când Dumnezeu a stabilit legământul Său cu Israel

24

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

pe Muntele Sinai, cu aproximativ 1500 de ani înainte de Hristos, El a făcut înaintea lor o revelație vizibilă a slavei Sale, diferită de orice altă descoperire a Sa de până atunci. Ni se spune că Domnul „Se va pogorî, în fața întregului popor, pe muntele Sinai” (Exod 19:11). Tot muntele a fost cuprins atunci de prezența lui Dumnezeu într-atât de mult, încât orice om sau animal care doar s-ar fi atins „de poalele lui” avea să fie „pedepsit cu moartea” (Exod 19:12). „A treia zi dimineața, au fost tunete, fulgere, și un nor gros pe munte; trâmbița răsuna cu putere, și tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă... Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul unui cuptor, și tot muntele se cutremura cu putere” (Exod 19:16, 18). Ni se mai spune că, atunci când Moise a vorbit, „Dumnezeu îi răspundea cu glas tare” (Exod 19:19). Vocea lui Dumnezeu se auzea și era atât de îngrozitoare pentru oameni încât aceștia „au cerut să nu li se mai vorbească” (Evrei 12:19), ca să nu moară (Exod 20:19). Autorul Epistolei către Evrei vorbește despre muntele „cuprins de foc... negură... întuneric... și furtună”, iar scena era atât de îngrozitoare, încât până și Moise a spus, „Sunt îngrozit și tremur” (Evrei 12:18, 21). Acesta era contextul în care Dumnezeu a dat Legea Sa sfântă pe Muntele Sinai! În acest moment, El i-a dat lui Israel „cuvintele legământului, Cele Zece Porunci” (Exod 34:28; Deut. 4:13), scrise cu degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră (Exod 31:18; Deut. 9:10), precum și toate celelalte legi privitoare la traiul lor ca popor al legământului Lui. Înțelepciunea și

CAPITOLUL 1

25

echitatea acestor legi a plasat națiunea Israel mult deasupra tuturor celorlalte popoare: „care este neamul acela așa de mare încât să aibă legi și porunci așa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deut. 4:5-8; Ps. 147:1920). „Să le păziți și să le împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi și vor zice: ‚Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!’” (Deut. 4:6) Este de mirare, așadar, că evreii „se rezemau pe Lege” și „se făleau cu Legea”? (Rom. 2:17, 23). La urma urmei, lor le fuseseră „încredințate” înseși „cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3:2), „dreptarul cunoștinței depline și al adevărului”! (Rom. 2:20). Și este de mirare că ei îl considerau apostat pe un fost evreu precum Pavel, care propovăduia eliberarea de Lege a oricărui creștin? Cum ar fi putut să creadă vreodată un evreu că legământul făcut la Muntele Sinai, însoțit de o asemenea manifestare vizibilă a slavei divine să ajungă de domeniul trecutului? Și totuși Dumnezeu, prin profeți, a prevestit exact un astfel de eveniment. NOUL LEGĂMÂNT

După 800 de ani de când Dumnezeu a stabilit legământul Său cu Israel prin Moise, El l-a ridicat pe profetul Ieremia, căruia i-a dat misiunea de a-i vorbi poporului Lui despre o zi glorioasă, nouă, care avea să vină: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinții lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din țara Egiptului, legământ, pe care l-au

26

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

călcat, măcar că aveam drepturi de soț asupra lor, zice Domnul”. „Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu-l va mai învăța pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ,Cunoaște-L pe Domnul!’ Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:31-34).

Nu putem decât să ne imaginăm în ce stare de așteptare nerăbdătoare se afla orice evreu evlavios, față de sosirea acestui „nou legământ” – un legământ în care fiecare participant, „de la cel mai mic până la cel mai mare” avea să Îl cunoască personal pe Domnul. Și ei așteptaseră o sută de ani, apoi două sute, apoi patru sute de ani, apoi șase sute de ani. În final, după șase sute de ani, nu însoțit de tunete terifiante, nici de cutremure sau fulgere, ci în liniștea unei „camere de sus”, Domnul Isus Hristos a pus înaintea unui mic grup de ucenici un pahar și a anunțat: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22:20). Cu aceste cuvinte simple, a fost inaugurat un legământ care va dura toată veșnicia (Evrei 13:20), transformând istoria omenirii și cuprinzând în el oameni din orice seminție, limbă și popor de pe fața pământului. După cum legământul de la Sinai a fost inaugurat cu sânge (Evrei 9:18-22), tot așa acest legământ avea să fie inaugurat cu sânge – nu cu sângele taurilor și al țapilor, care niciodată nu poate șterge păcatele (Evrei 10:4), ci cu „sângele scump” (1 Petru 1:19) al Fiului lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 1

27

Este important să ne amintim că, atunci când Dumnezeu a stabilit legământul Său cu poporul Israel pe Muntele Sinai, El nu a spus, „Voi face acum un legământ vechi cu voi”. Vechiul Legământ este denumit acum „vechi” pentru un singur motiv: a fost înlocuit cu unul „nou”. Autorul Epistolei către Evrei ne arată implicațiile acestui fapt: „Prin faptul că zice: ‚Un nou legământ’, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire” (Evrei 8:13; v. și 2 Cor. 3:6, 14, „nou, vechi”). Legământul făcut la Sinai este îmbătrânit; este vechi și acum a dispărut. Din acest motiv Pavel susține neclintit că, odată devenit creștin, credinciosul nu se mai află „sub Lege”. Evreii din vremea lui Pavel aveau o problemă uriașă în a accepta un astfel de raționament. Până și aceia care erau gata să își afirme credința în Hristos au insistat uneori că, pentru a fi mântuiți, cei convertiți dintre Neamuri trebuiau să fie circumciși și să respecte Legea lui Moise (F.A. 15:1, 5). Față de orice om care astfel „răsturna Evanghelia lui Hristos”, Pavel a pronunțat un răsunător „Să fie anatema!” (Gal. 1:6-8). Mai mult, Pavel era pregătit să îi combată pe acești „frați mincinoși” (Gal. 2:4) și „iudaizatori” chiar cu argumente din Biblie. După cum vom vedea în capitolul următor, el a făcut acest lucru prin descoperirea adevăratului înțeles al istoriei prezentate în Scripturile Vechiului Testament, și în special în legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam. SUMARUL CAPITOLULUI 1

Pavel descrie standardul de conduită al creștinului ca fiind

28

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

„legea lui Hristos”. El arată clar că legea lui Hristos nu este aceeași cu Legea lui Moise. Legea lui Moise a fost dată direct de Dumnezeu, printr-o revelare deosebită a slavei Sale pe Muntele Sinai. Înțelepciunea și echitatea poruncilor ei au așezat națiunea evreiască mult deasupra tuturor celorlalte națiuni. Dar la 800 ani de la Vechiul Legământ dat pe Muntele Sinai, Dumnezeu a făgăduit că într-o zi va stabili un „nou legământ” cu „casa lui Israel și casa lui Iuda”. Acest nou legământ a fost inaugurat odată cu moartea și învierea Domnului Isus Hristos. Întrucât legământul înființat de Hristos este descris ca „nou” și „nu ca” legământul făcut pe Muntele Sinai, este evident că Legământul Mozaic a devenit acum „îmbătrânit” și „vechi”. El a fost îndepărtat și înlocuit de Noul Legământ. Evreii din vremea lui Pavel aveau mari dificultăți în a accepta această realitate. Unii dintre ei susțineau că, pentru ca o persoană să fie mântuită, ea nu doar că trebuie să creadă în Hristos, ci și să țină Legea lui Moise. Pavel i-a văzut pe acești oameni ca fiind „frați mincinoși” care predicau o „evanghelie diferită”. După cum vom vedea în Capitolul 2, el i-a combătut prezentând semnificația reală care stătea în spatele legământului lui Dumnezeu făcut cu Avraam.

2 AVRAAM ȘI HRISTOS Cu mai mulți ani în urmă, într-o revistă seculară de mare tiraj a fost publicat un articol care prezenta aspectele de bază ale iudaismului. Deloc surprinzător, rabinul care a scris articolul a subliniat de două ori că cel mai mare evreu care a trăit vreodată fusese Moise. Aceasta a fost convingerea evreilor vreme de multe secole, ca și a evreilor din vremea lui Pavel. Dar Pavel a conștientizat, din Scriptură, că adevărul era altundeva. Cu excepția evidentă a lui Mesia, principala figură din istoria evreiască nu a fost Moise, ci Avraam. Dumnezeu a descoperit principiile care stau la baza mântuirii prin felul cum El a tratat cu Avraam; felul cum El a lucrat cu Moise a fost ca și cum un afluent ar pătrunde în râul principal al mântuirii – „a intrat”1 (Rom. 5:20, BOR) – servind unui scop subsidiar în marele plan al lui Dumnezeu. Acest lucru explică de ce Pavel se referă repetat la felul cum Dumnezeu a lucrat cu Avraam, pentru a demonstra adevărurile din propriul mesaj al Evangheliei. De exemplu, apelând la exemplul lui Avraam, „tatăl credincioșilor”, Pavel este în măsură să dovedească că îndreptățirea a implicat întotdeauna imputarea neprihănirii către păcătoșii nevrednici, și aceasta numai prin

1

„a intrat” are semnificația literală, în pasajul din Romani 5:20, de a veni din lateral. 29

30

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

har, prin credință (Rom. 4:1-8). El a fost de asemenea în măsură să probeze faptul că circumcizia lui Avraam nu a avut nimic dea face cu îndreptățirea lui (Rom. 4:9-12) și că credința lui Avraam este un model pentru toți cei care pășesc pe urmele lui, fie că sunt evrei, fie Neamuri (Rom. 4:16-25). De aceea, n-ar trebui să ne surprindă că Pavel găsește, în Avraam și legământul făcut cu el (Gen. 15:18; 17:1-21), un răspuns mai mult decât potrivit față de evreii care insistau că Neamurile trebuie să păzească Legea lui Moise ca să poată fi mântuiți. Și el ne prezintă acest răspuns în ultima parte din Galateni 3. Argumentul de bază al lui Pavel este simplu: întrucât legământul lui Dumnezeu cu Avraam și copiii lui („sămânța”) a fost înființat cu sute de ani înainte de Legământul Mozaic, împlinirea Legământului Avraamic nu poate depinde în niciun fel de condițiile impuse prin Legea lui Moise. Mai mult, creștinii sunt adevărații „copii ai lui Avraam” și moștenitorii făgăduințelor făcute lui. Astfel, creștinii vor căpăta „moștenirea” cerească făgăduită lui Avraam și „seminței” lui complet independent de ținerea Legii. Întrucât ultima parte din Galateni 3 este atât de importantă pentru o înțelegere corectă a istoriei răscumpărării, ar trebui să o citim și să o studiem cu atenție: Fraților, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuși nimeni nu-l desființează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum, făgăduințele au fost făcute „lui Avraam și seminței lui”. Nu zice: „Și semințelor” (ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca și cum ar fi vorba numai de una: „Și seminței tale”, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu

CAPITOLUL 2

31

poate fi desființat, așa ca făgăduința să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani. Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduință; și Dumnezeu printr-o făgăduință a dat-o lui Avraam. Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânța”, căreia îi fusese făcută făgăduința; și a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor. Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părți, pe când Dumnezeu, este unul singur. Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viața, întradevăr, neprihănirea ar veni din Lege. Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința să le fie dată celor ce cred, prin credința în Isus Hristos. Înainte de venirea credinței, noi eram sub paza Legii, închiși pentru credința care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință. După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus. Toți care ați fost botezați pentru Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus. Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți „sămânța” lui Avraam, moștenitori prin făgăduință (Gal. 3:15-29).

Aici vedem că legământul lui Dumnezeu cu Avraam s-a bazat pe făgăduințele pe care Dumnezeu le-a făcut lui Avraam și „seminței” sale. Acele au fost făcute și confirmate cu sute de ani înainte ca Legea lui Moise să fie dată pe Muntele Sinai. Dar până

32

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

și în relațiile dintre oameni, este imposibil să fie adăugate condiții sau să fie schimbat un legământ care a fost deja ratificat sau statuat. De exemplu, când testamentul sau „ultima dorință” a unei persoane este citit, după moartea ei, nimeni nu are dreptul să elimine de pe listă numele unei persoane care este trecut acolo ca beneficiar sau să refuze să respecte dreptul acesteia la moștenirea care i-a fost lăsată. În mod asemănător, moștenirea pe care Dumnezeu i-a făgăduit-o lui Avraam și seminței lui nu putea fi condiționată sau afectată în niciun fel de Legea lui Moise, care a venit după 430 de ani de când Dumnezeu făcuse făgăduințele către Avraam. FĂGĂDUINȚELE – ÎMPLINIREA INIȚIALĂ

Care erau, mai precis, făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam? Vom lua în considerare cele 4 făgăduințe: Dumnezeu i-a promis lui Avraam o sămânță, un popor, o țară, și o binecuvântare.

Sămânța Sămânța promisă a fost Isaac, „copilul făgăduinței” (Gal. 4:28, Rom. 9:8-9). Dumnezeu i-a promis lui Avraam: „nevastăta Sara îți va naște un fiu; și-i vei pune numele Isaac” (Gen. 17:19, 21).

Poporul Poporul făgăduit a fost Israel, descendenții fizici ai lui Avraam. „Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare” (Gen.

CAPITOLUL 2

33

12:2). „Și, după ce l-a dus afară, i-a zis: ‚Uită-te spre cer, și numără stelele, dacă poți să le numeri’. Și i-a zis: ‚Așa va fi sămânța ta’” (Gen. 15:5).

Țara Țara făgăduinței a fost Canaanul, pe care Dumnezeu l-a promis lui Avraam și seminței lui drept moștenire. „Domnul i S-a arătat lui Avram, și i-a zis: ‚Toată țara aceasta o voi da seminței tale’” (Gen. 12:7). „Domnul i-a zis lui Avram, după ce s-a despărțit Lot de el: ‚Ridică-ți ochii, și, din locul în care ești, privește spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus; căci toată țara pe care o vezi, ți-o da ție și seminței tale în veac’” (Gen. 13:14-15).

Binecuvântarea Binecuvântarea făgăduită se referea la tot felul de beneficii materiale: bogății, protecție, viață lungă etc. „Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare. Îi voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, și îi voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12:2-3). Ținându-și făgăduința, Dumnezeu l-a păzit pe Avraam vreme de mulți ani și l-a făcut bogat. La finele lungii sale vieți citim următoarele: „Avraam era bătrân, înaintat în vârstă; și Domnul îl binecuvântase pe Avraam în orice lucru” (Gen. 24:1) FĂGĂDUINȚELE – ÎMPLINIREA FINALĂ

Dacă Scriptura Vechiului Testament ar fi fost tot ceea ce

34

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

ne-ar fi fost dat spre a înțelege aceste făgăduințe, probabil că am concluziona că aceste făgăduințe făcute către Avraam au fost în majoritate materiale și și-au găsit împlinirea pe acest tărâm. Dar atunci când ajungem la Noul Testament, descoperim că promisiunile aveau o semnificație mult mai profundă și mai minunată decât la prima vedere. În ce a constat împlinirea integrală a acestor făgăduințe față de Avraam?

Sămânța Adevărata sămânță făgăduită lui Avraam era Hristos. „Acum, făgăduințele au fost făcute ‚lui Avraam și seminței lui’. Nu zice: ‚Și semințelor’ (ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca și cum ar fi vorba numai de una: ‚Și seminței tale’, adică Hristos” (Gal. 3:16). Hristos era adevărata sămânță a lui Avraam, Acela care avea să „moștenească” în final toate lucrurile, Acela în care „toate neamurile pământului vor fi binecuvântate” (Gen. 22:18). Făgăduința făcută lui Avraam a fost în esență făcută lui Hristos: „Ea [Legea] a fost adăugată... până când avea să vină ‚Sămânța’, căreia îi fusese făcută făgăduința” (Gal. 3:19). Făgăduința făcută de Dumnezeu lui Hristos devine aplicabilă nouă doar pentru că noi suntem „în Hristos”. „Toți care ați fost botezați pentru Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus. Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți ‚sămânța’ lui Avraam, moștenitori prin făgăduință” (Gal. 3:27-29). Creștinii sunt socotiți ca sămânță a lui Avraam pentru că ei sunt „în” singura Sămânță adevărată, Hristos!

CAPITOLUL 2

35

Creștine, gândește-te la asta! Toate făgăduințele lui Dumnezeu au fost făcute lui Hristos, și tu ai privilegiul de nedescris de a „fi în” și de a-I „aparține” Lui! Tu ai fost „îmbrăcat cu Hristos”, și toată moștenirea Lui este a ta. Ești un „împreună moștenitor” (Rom. 8:17) cu Hristos!

Poporul Atunci când Dumnezeu „l-a scos pe Avraam” și l-a pus să se uite către cer și să numere stelele, promițându-i atât de mulți copii încât niciun om nu îi va putea număra, El a avut în vedere ceva cu mult mai măreț pentru Avraam decât o mulțime de descendenți fizici. Învățăm din Noul Testament că adevărații „copii ai lui Avraam” sunt aceia care își pun credința în Hristos: „Înțelegeți și voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință” (Gal. 3:7). „Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți ‚sămânța’ lui Avraam, moștenitori prin făgăduință” (Gal. 3:29). „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; și tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Rom. 2:28-29; 9:6-8; Fil. 3:3). Împlinirea adevărată a făgăduinței lui Dumnezeu făcută față de Avraam, că urmașii lui vor fi ca stelele de numeroși, și „ca nisipul mării” (Gen. 22:17) se găsește în Apocalipsa 7:9: „După aceea m-am uitat, și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu

36

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

ramuri de finic în mâini”. Astfel, împlinirea ultimă a făgăduinței lui Dumnezeu că îl va „face un popor mare pe Avraam” nu este Israelul, ci biserica – „poporul” spiritual la care Domnul Isus Hristos s-a referit în pilda vierilor: „De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi, și va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21:43) (Observați că, în conformitate cu ceea ce spune Domnul Isus, biserica aduce „roada Împărăției” fără a eșua. Dacă instituția pe care noi o numim „biserică” nu produce roadă, atunci noi suntem cei care avem o definiție greșită și un concept eronat privitor la ce este biserica!) La fel, Petru vorbește despre biserică, nu despre Israelul etnic, ca fiind împlinirea ultimă a dorinței lui Dumnezeu din Vechiul Testament pentru un „popor sfânt”. Chiar înainte de darea Legii pe Muntele Sinai, Dumnezeu i-a făgăduit Israelului următoarele: „Acum, dacă veți asculta glasul meu, și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele... Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Exod 19:5-6). Cu toate acestea, până și în vremurile sale cele mai bune, „sfințenia” Israelului fizic (separarea de restul popoarelor) (Lev. 20:24-26) a fost în bună măsură exterioară, iar „preoții” lui aduceau jertfe care „sunt doar niște porunci pământești, date, ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi și felurite spălături, până la o vreme de îndreptare” (Evrei 9:10). Prin contrast, Petru spune că creștinii sunt adevărata „preoție sfântă”, chemată să „aducă jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5), și biserica este adevăratul „popor sfânt” al lui Dumnezeu,

CAPITOLUL 2

37

un „popor” al Lui: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Și la câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu erați un popor, dar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăți îndurare, dar acum ați căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10) Creștine, gândește-te la aceasta! Ești parte din cea mai minunată națiune care a existat vreodată! Este o națiune spirituală – alcătuită numai din oameni care sunt aleși și sfinți – și este o națiune care nu va decădea niciodată și nu va ajunge niciodată să fie dată uitării - niciodată! (Isaia 9:6-7, Dan. 2:44; 7:13-14; Luca 1:32-33).

Țara Dacă ar fi să citim numai descrierea Vechiului Testament privitoare la rătăcirile lui Avraam prin diverse ținuturi, am putea concluziona că principala sa preocupare era legată de țara fizică a Canaanului. Dar, încă o dată, când ajungem la Noul Testament, descoperim că Avraam era în căutarea a ceva cu mult mai deosebit decât o simplă moștenire pământească: În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-

38

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Evrei 11:13-16).

Ca descendenți adevărați ai lui Avraam, creștinii vor moșteni mult mai mult decât doar ținutul Canaanului. Conform cu Romani 4:13, „făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui” nu a constat în aceea că el va fi moștenitor al Canaanului, ci și „marginile pământului” (v. și Ps. 2:8). „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!” (Matei 5:5). Creștinii pot să fie persecutați sau vorbiți de rău în zilele noastre, dar pământul care astăzi înghite sângele lor le va aparține într-o zi! Ca adevărată sămânță a lui Avraam, ei vor moșteni „țara în care trăiesc acum ca străini”, la fel cum Dumnezeu i-a făgăduit tatălui lor Avraam cu mii de ani în urmă (Gen. 17:8; 28:4). Dragă creștine, meditează la aceasta! Chiar dacă ești acum un „străin și călător pe pământ”, într-o zi „cerurile noi și pământul nou” îți vor aparține! „Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru, și ei vor împărăți pe pământ!” (Apoc. 5:10).

Binecuvântarea Atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că va fi „binecuvântat” și că „toate neamurile pământului” vor fi binecuvântate în el, binecuvântarea pe care El o avea în minte era infinit mai mare decât orice binecuvântare materială. Petru face aluzie la aceasta în predica lui adresată evreilor, după vindecarea miraculoasă a ologului, la poarta templului: „Voi sunteți fiii prorocilor și ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinții

CAPITOLUL 2

39

noștri, când i-a zis lui Avraam: ‚Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta’. Dumnezeu, după ce L-a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale” (F.A. 3:25-26). Așa cum spune Petru, „binecuvântarea” promisă lui Avraam se referea la întoarcerea oamenilor de la păcatele lor. Pavel face semnificația acestei binecuvântări și mai clară: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință, i-a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: ‚Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine’” (Gal. 3:8). Adevărata binecuvântare făgăduită lui Avraam și seminței lui consta din îndreptățirea și roadele ei. Binecuvântarea îndreptățirii este tocmai opusul blestemului și condamnării aduse de Lege: „Așa că cei ce se bizuiesc pe credință, sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios. Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”” (Gal. 3:9-10). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: ‚Blestemat este oricine este atârnat pe lemn’ – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, așa ca, prin credință, noi să primim Duhul făgăduit” (Gal. 3:13-14). „Tot astfel, și David îl numește fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ține

40

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Domnul în seamă păcatul!’” (Rom. 4:6-8) Atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că, prin sămânța lui, „toate neamurile pământului” vor fi „binecuvântate” (Gen. 22:18), El se referea la adevărata sămânță a lui Avraam, adică Hristos, Acela care, într-o zi, avea să lase să curgă sângele Lui pentru ca oameni din „orice seminție, din orice limbă, din orice norod și din orice neam” (Apoc. 5:9) să poată fi răscumpărați, îndreptățiți și binecuvântați în El. Creștine, gândește-te la aceasta! „Binecuvântarea lui Avraam” (Gen. 28:4; Gal. 3:14) a venit în măsura ei deplină asupra ta! Nu mai ești condamnat și blestemat; dimpotrivă, ești îndreptățit și binecuvântat „cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos” (Efes. 1:3). Cea mai mare dintre toate aceste binecuvântări este însuși Duhul Sfânt „făgăduit” (Gal. 3:14; a se vedea și capitolul „Făgăduința împlinită”), care le este dat „fiilor” lui Dumnezeu în plinătatea Noului Legământ (Gal. 4:5-6; Rom. 8:15-16). Aleluia! Odată ce înțelegem sensul mai larg al făgăduințelor lui Dumnezeu față de Avraam, argumentul lui Pavel că ele nu depind în niciun fel de Legea lui Moise capătă o semnificație extraordinară. Moștenirea făgăduită creștinilor în calitate de copii adevărați ai lui Avraam este peste măsură de glorioasă, și le este dată lor cu totul în afara Legii. Aceasta este modalitatea în care Pavel îi condamnă pe „frații mincinoși” și pe iudaizatorii care insistau că, pentru a putea fi mântuiți, creștinii ar fi trebuit să păzească Legea lui Moise!

CAPITOLUL 2

41

HRISTOS

Ar trebui să fie deja clar până în acest moment că toată istoria Vechiului Testament culminează în Hristos. De la bun început, Dumnezeu lucra în istorie, dirijând-o către împlinirea ei ultimă în Mesia. Dinainte de întemeierea lumii, El hotărâse (Efes. 3:11) să Se glorifice prin mântuirea „în Hristos” – doar prin har, prin credință – a unei mulțimi de oameni pe care nimeni nu o poate număra. Acest scop mântuitor constituie principiul unificator din spatele tuturor acțiunilor lui Dumnezeu din istoria omenirii. Când Pavel spune că Dumnezeu „ne-a mântuit și nea dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii” (2 Tim. 1:9), cuvintele lui li se aplică tuturor care au fost sau vor fi mântuiți vreodată. Putem observa planul mântuitor al lui Dumnezeu în Hristos revelat încă de la căderea în păcat a omului. Imediat după ce omul a păcătuit, chiar înainte ca blestemul lui Dumnezeu să fie oficial pronunțat asupra rasei omenești, El a proclamat venirea Unuia care, ca „sămânță a femeii”, va zdrobi capul șarpelui (Gen. 3:15). În Geneza 5, ca o pregătire a venirii acestui Mesia, Dumnezeu a ridicat linia genealogică a lui Set în locul lui Abel cel sfânt, care fusese ucis de fratele lui, Cain. Pe măsura trecerii timpului, El a instituit o succesiune de legăminte cu omul. Fiecare din aceste legăminte a fost făcut în vederea avansării planului Lui mântuitor. În Geneza 6-9, El a păstrat linia genealogică a lui Mesia prin Noe, și a făcut un legământ, prin care a făgăduit că nu va mai distruge niciodată pământul prin potop de ape,

42

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

garantând că istoria omenirii își va urma cursul până când avea să se nască Mântuitorul făgăduit și până când răscumpărarea va fi realizată. În Geneza 12, El l-a chemat pe Avraam din idolatrie și i-a făcut făgăduințele Sale necondiționate, privitoare la venirea lui Hristos și la mântuirea, prin El, a unei mari mulțimi de oameni. Ca o etapă în această direcție, El a început prin înființarea unei națiuni fizice – ceea ce mai târziu avea să se numească Israel – cu scopul de a fi cea care va primi și va păstra descoperirea divină, în vederea pregătirii Celui care avea să vină. Toate lucrurile sunt centrate pe și conduc la venirea lui Hristos. Același lucru este adevărat în ceea ce privește Legea lui Moise! Asemenea celorlalte legăminte prezentate în Vechiul Testament, și acesta a fost doar un pas care conduce către Hristos. El nu a fost niciodată prezentat ca o cale de mântuire, nici măcar ca un lucru permanent: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină ‚Sămânța’, căreia îi fusese făcută făgăduința” (Gal. 3:19). Legământul Mozaic era ceea ce Pavel îl numește „îndrumător” sau „dascăl”, având scopul de a-i conduce pe evrei la Hristos. Când Hristos a venit și a făcut răscumpărarea, lucrarea de îndrumător a încetat. „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință. După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Gal. 3:24-25). Legea lui Moise și-a găsit împlinirea și culminarea în Hristos. În primul capitol din Efeseni, Pavel arată clar că toate scopurile lui Dumnezeu sunt centrate în Hristos: Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus

CAPITOLUL 2

43

Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său, pe care la răspândit din belșug peste noi, prin orice fel de înțelepciune și de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-Și uni iarăși într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, și cele de pe pământ (Efes. 1:3-10).

Tot ce a făcut Dumnezeu în perioada Vechiului Testament, a făcut având în vedere „concentrarea tuturor lucrurilor în Hristos”. Hristos este punctul focal și țelul întregii Biblii! SUMARUL CAPITOLULUI 2

Cu excepția evidentă a lui Hristos însuși, principalul personaj din istoria evreiască nu a fost Moise, ci Avraam. Toate principiile care stau la baza mântuirii au fost revelate prin felul în care Dumnezeu l-a tratat pe Avraam. Legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost centrat pe promisiunile pe care Dumnezeu i le-a făcut necondiționat. Aceste făgăduințe au inclus o sămânță, un popor, o țară și o binecuvântare. Ele și-au găsit împlinirea inițială în Isaac (sămânța făgăduită), Israel (poporul făgăduit), Canaan (țara făgăduinței), și prosperitatea materială (binecuvântarea făgăduită). Dar

44

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

făgăduințele lui Dumnezeu față de Avraam au avut și o semnificație mai profundă. Ele își găsesc împlinirea ultimă în Hristos (Sămânța făgăduită), biserică (poporul făgăduit), pământul nou (Țara făgăduinței), și în justificarea și roadele ei (binecuvântarea făgăduită). Dumnezeu a pecetluit legământul Său cu Avraam cu sute de ani înainte de nașterea lui Moise; de aceea, împlinirea lui nu poate depinde în niciun fel de condițiile stabilite prin Legea lui Moise. Creștinii (adevărații copii ai lui Avraam) vor căpăta „moștenirea” lor cu totul în afara Legii. Aceasta a fost învățătura Scripturii pe care Pavel a folosit-o pentru a-i respinge pe „iudaizatori”. Întreaga istorie a Vechiului Testament conduce către Hristos. Orice a lucrat Dumnezeu de la creație încoace, El a făcut având în vedere „concentrarea tuturor lucrurilor în Hristos”. Hristos este punctul focal și țelul întregii Biblii!

3 LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC: „FĂGĂDUINȚA” Fraților, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuși nimeni nu-l desființează, nici nui mai adaugă ceva. Acum, făgăduințele au fost făcute „lui Avraam și seminței lui”. Nu zice: „Și semințelor” (ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca și cum ar fi vorba numai de una: „Și seminței tale”, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desființat, așa ca făgăduința să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani. Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduință; și Dumnezeu printr-o făgăduință a dat-o lui Avraam. Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânța”, căreia îi fusese făcută făgăduința; și a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor. Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părți, pe când Dumnezeu, este unul singur. Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege. Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința să fie dată celor ce cred, prin credința în Isus Hristos. Înainte de venirea credinței, noi eram sub paza Legii, închiși pentru credința care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință. 45

46

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus. Toți care ați fost botezați pentru Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus. Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți „sămânța” lui Avraam, moștenitori prin făgăduință (Gal. 3:15-29).

După cum am văzut deja, acest pasaj din Epistola lui Pavel către Galateni are implicații profunde pentru o înțelegere corectă a istoriei răscumpărării în ansamblul ei. În aceste versete, Pavel ne prezintă felul cum Dumnezeu a lucrat față de oameni încă din zilele lui Avraam, și care poate fi exprimat în termenii a trei aspecte: Făgăduința, Legea și Credința. Aceste trei aspecte sunt incorporate în trei legăminte: Legământul Avraamic, Legământul Mozaic și Noul Legământ. Dacă vrem vreodată să avem o percepție corectă a relatării istorice a planului de mântuire al lui Dumnezeu în Hristos, trebuie să înțelegem relația dintre aceste trei legăminte. În capitolele 3-5, vom explora mai profund această relație, luând în considerare pe scurt natura fiecăruia dintre aceste legăminte. FĂGĂDUINȚA

Pavel gândea cu privire la legământul lui Dumnezeu cu Avraam în termenii făgăduinței. De-a lungul Bibliei, conceptul de „făgăduință” este unul foarte bogat, iar autorii Noului Testament fac apel la el în mod

CAPITOLUL 3

47

repetat.1 Ceea ce Pavel dorește ca noi să conștientizăm atunci când ne gândim la „făgăduință” în contextul Legământului Avraamic este că făgăduința este neschimbătoare, necondiționată, și sigură în ce privește împlinirea. Pavel prezintă aceste trei caracteristici ale făgăduinței, utilizând o diversitate de argumente și ilustrații. NESCHIMBĂTOARE

Făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam este neschimbătoare – nu se poate schimba. După cum am observat în Capitolul 2, atunci când „testamentul și ultima dorință” a unei persoane este citită după moartea acesteia, nimeni nu are dreptul să elimine numele cuiva care este menționat în acel testament ca beneficiar sau moștenitor. Pavel argumentează că dacă până și astfel de legăminte omenești sunt neschimbătoare, cu cât mai mult rămâne neschimbat legământul lui Dumnezeu cu Avraam: „Fraților, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuși nimeni nu-l desființează, nici nui mai adaugă ceva... Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desființat, așa ca făgăduința să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani”. Făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam este neschimbătoare; ea nu poate fi alterată sau condiționată în niciun fel de Legea lui Moise, întrucât Legea a venit după 430 de ani de la momentul când fusese făcută făgăduința. 1

Luca 24:49; F.A. 1:4; 2:33, 39; 7:5, 17; 13:23, 32-33; 26:6-7; Rom. 1:2; 4:13-14, 16, 20-21; 9:4, 8-9; 15:8; 2 Cor. 1:20; Gal. 3:14, 16-22, 29; 4:23, 28; Efes. 1:13; 2:12; 3:6; 2 Tim. 1:1; Tit 1:2; Evrei 6:12-18; 7:6; 8:6; 9:15; 10:23, 36; 11:9, 11, 13, 17, 33, 39; 2 Petru 1:4; 3:4, 9, 13.

48

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Dumnezeu, când i-a dat lui Avraam făgăduința, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine însuși, și a zis: „Cu adevărat te voi binecuvânta, și îți voi înmulți foarte mult sămânța”. Și astfel, fiindcă a așteptat cu răbdare, a dobândit făgăduința. Oamenii, ce-i drept, obișnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezășie, care pune capăt oricărei neînțelegeri dintre ei. De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba, și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător... (Evrei 6:13-20).

Conform acestor versete, făgăduința lui Dumnezeu către Avraam nu se poate schimba, pentru că ea este făcută în baza unui plan care nu se schimbă și care a fost confirmat printr-un jurământ care nu se modifică. Întrucât făgăduința este în ultimă instanță spirituală în natura ei și este făcută către noi (adevărații „moștenitori ai făgăduinței”) ca fiind credincioși în Hristos, realitatea acestei imuabilități ne dă „o puternică îmbărbătare” pentru a continua în „credință și nădejde” până când vom „moșteni” (Evrei 6:12) tot ceea ce este cuprins în făgăduință. NECONDIȚIONATĂ

Făgăduința lui Dumnezeu către Avraam nu este doar neschimbătoare, ci ea este și necondiționată - împlinirea ei nedepinzând în esență de nicio condiție ce trebuie satisfăcută de om (v.

CAPITOLUL 3

49

și Anexa E, întrebarea 6). Pavel subliniază acest lucru în multe modalități de-a lungul scrierilor lui. El face asta în primul rând prin focalizarea sa pe caracterul unilateral (adică de o singură parte) al Legământului Avraamic. Legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost „unilateral” în aceea că el a fost validat de Dumnezeu însuși (Gen. 15:1-21, Evrei 6:1-14), fără slujirea unui mijlocitor. Atunci când două părți sunt implicate într-o tranzacție legală, sunt necesari mediatori. „Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părți, pe când Dumnezeu, este unul singur”. Legământul Avraamic a constat dintr-o făgăduință unilaterală făcută de Dumnezeu, bazată pe planul Său suveran și plin de har în Hristos, de a mântui un mare număr de oameni. El include o „moștenire”, și acea moștenire a fost „dată” lui Avraam „printr-o făgăduință” (Gal. 3:18). Transmiterea unei moșteniri poate să se facă chiar și fără consimțământul beneficiarului ei sau fără ca el să cunoască acest lucru dinainte. De exemplu, când a fost citit testamentul bunicului meu, la scurt timp de la moartea lui, am fost surprins să aflu că numele meu era menționat în el și că eram acum posesorul unora dintre bunurile care îi aparținuseră. Aceasta este natura unei moșteniri! În mod repetat, Noul Testament subliniază faptul că cei credincioși sunt „moștenitori” (Rom. 4:13-14; Gal. 3:29, 4:1, 3:24; Efes. 3:6; Tit 3:7) ai unei „moșteniri” (Gal. 3:18; Efes. 1:11, 14, 18; 5:5; Col. 1:12; 3:24) care este a lor prin „făgăduință” (Rom. 4:13-14; Gal. 3:18, 29; Efes. 3:6; Evrei 6:12, 17; 9:15). Glorie lui Dumnezeu! În contrast cu această „unilateralitate” a Legământului Avraamic, Legământul Mozaic a fost dat „prin îngeri, prin

50

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

mâna unui mijlocitor” (Moise) și a implicat credincioșia a două părți din legământ – Dumnezeu și omul (Exod 19:7-8; 24:3, 78; v. și Deut. 5:5). Binecuvântările oferite de Lege au depins de ascultarea omului de ea. Dumnezeu a statuat condițiile pe care oamenii trebuiau să le satisfacă: „omul care le va împlini, va trăi prin ele” (Lev. 18:5; Luca 10:28; Gal. 3:12; Lev. 26; Deut. 28). Faptul că Legea este condiționată de credincioșia și performanțele omului arată că eșecul omului este sigur. Ea mai arată că dacă Făgăduința este în orice fel dependentă de Lege, și Făgăduința va eșua în mod sigur: „Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este zadarnică, și făgăduința este nimicită; pentru că Legea aduce mânie” (Rom. 4:14-15). Conform cu ceea ce spune Pavel, Făgăduința ar fi „nimicită” de Lege pentru că oamenii vor ajunge inevitabil să încalce Legea și astfel să aducă „mânia” lui Dumnezeu asupra lor din cauza păcatelor lor. „Făgăduința” și „Legea” sunt văzute aici ca presupunând două principii diametral opuse. Legea întotdeauna anulează Făgăduința, pentru că Legea depinde de credincioșia omului, iar omul căzut în păcat întotdeauna eșuează în a ține Legea. Nici măcar unul dintre urmașii păcătoși ai lui Adam nu are, în starea sa firească, câtuși de puțină credincioșie sau înțelepciune spirituală, ori dorință de a-L căuta pe Dumnezeu (Rom. 3:11). Nu există niciun om care să fie capabil de a împlini până și „condiția” minimă de a se încrede în Hristos pentru a fi mântuit, dacă aceasta nu îi este dată în dar de Dumnezeu mai dinainte (Ioan 6:65). Dacă împlinirea Făgăduinței depinde în ultimă instanță de orice lucru care ține de om, atunci cu siguranță că nu se ajunge

CAPITOLUL 3

51

la nimic în final. De aceea, Făgăduința nu poate depinde de Lege în niciun fel. Nu doar că, astfel, Legea lui Moise este eliminată, ci însăși Legea (altfel spus, „condițiile”) de orice fel. „Pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este o lege [după cum este cazul în ce privește făgăduința], acolo nu este nici călcare de lege [eșecul omului]” (Rom. 4:15). Natura necondiționată a făgăduinței este subliniată în multe alte pasaje din scrierile lui Pavel. De exemplu, în Romani 9:6-13, Pavel asociază distincția făcută între Isaac și Ismael cu „cuvântul făgăduinței”, suveran și necondiționat, care a precedat și a determinat nașterea lui Isaac. Căci nu toți cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; și, măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânță, care-ți va purta numele”. Aceasta înseamnă că nu copiii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță. Căci cuvântul acesta este o făgăduință: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, și Sara va avea un fiu”. Ba mai mult; tot așa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, și nu făcuseră nici bine nici rău, - ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, - s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât” (Rom. 9:6-13).

Pentru ca niciun iudeu să nu poată argumenta că deosebirea dintre Isaac și Ismael n-ar fi fost rezultatul făgăduinței necondiționate făcută de Dumnezeu, ci cumva rezultatul faptului

52

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

că ei ar fi avut mame diferite, Pavel aplică imediat aceste versete la situația lui Iacov și Esau. Iacov și Esau erau din aceeași mamă; în fapt, ei erau chiar gemeni! Și totuși, „cuvântul făgăduinței” necondiționat și care făcea deosebire între ei, cu privire la Iacov, îi fusese dat Rebecăi înainte ca oricare dintre acești doi gemeni să fi făcut „nici bine, nici rău”. Mai mult, Pavel arată clar în acest pasaj că nu doar Isaac și Iacov, ci toți care sunt „copiii ai lui Dumnezeu” devin astfel exclusiv în virtutea faptului că ei sunt „copiii făgăduinței” (Rom. 9:8). Această legătură indestructibilă între a fi un „copil al făgăduinței” și a fi un copil al lui Dumnezeu este și mai explicită în Galateni 4. Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, și unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduință. Lucrurile acestea trebuie luate într-alt înțeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naște pentru robie și este Agar, - căci Agar este muntele Sinai din Arabia; - și răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, și el este mama noastră. Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearpo, care nu naști de loc! Izbucnește de bucurie și strigă, tu, care nu ești în durerile nașterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat”. Și voi, fraților, ca și Isaac, voi sunteți copii ai făgăduinței. Și cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul tot așa se întâmplă și acum. Dar ce zice Scriptura? „Izgonește pe roabă și pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moșteni împreună cu fiul femeii slobode”. De aceea, fraților, noi nu

CAPITOLUL 3

53

suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi (Gal. 4:22-31).

Aici, Pavel spune în mod specific că orice creștin este născut asemenea lui Isaac, ca rezultat al făgăduinței necondiționate a lui Dumnezeu. Sara (Noul Legământ, „Ierusalimul cel de sus”, biserica) este cu totul incapabilă, prin meritele proprii, să producă sămânță. Dacă este ca Sara să aibă vreodată copii (adică, dacă este ca biserica să aibă vreodată parte de convertiți adevărați), ei trebuie să se nască supranatural, prin puterea Duhului Sfânt. Dumnezeu face acest lucru prin miracolul nașterii din nou! Ești creștin? Dacă da, atunci datorezi cine ești, spiritual vorbind, unei nașteri suverane și miraculoase „prin Duhul”. Ești un „copil al făgăduinței”, născut „prin făgăduință”. Este făgăduința făcută de Dumnezeu acum mii de ani către Avraam, ea fiind cea care a determinat existența ta în calitate de copil al lui Dumnezeu! De fiecare dată când vreun om devine creștin, acest lucru este rezultatul unei manifestări extraordinare a acelei vechi făgăduințe. Aleluia! SIGURĂ

În al treilea rând, făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam este sigură – nimic nu poate împiedica împlinirea ei. Această siguranță se bizuie, în primul rând, pe faptul că făgăduința nu este condiționată în niciun fel de Lege; totul este prin har: „unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. De aceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată

54

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

sămânța lui Avraam” (Rom. 4:15-16). Făgăduința lui Dumnezeu este sigură pentru că împlinirea ei stă exclusiv în credincioșia și puterea Lui, iar Dumnezeu nu poate să mintă, și nici planurile Lui nu pot să eșueze. „Știu că Tu poți totul, și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale” (Iov 42:2). „Eu sunt Dumnezeu, și nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, și nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ,Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, și Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea’” (Isaia 46:9-10). Și nu doar că făgăduința este sigură pentru că împlinirea ei depinde doar de Dumnezeu; ea este sigură și pentru că Îi este făcută, în esență, lui Hristos. El este „sămânța… căreia îi fusese făcută făgăduința” (Gal. 3:19). Ar putea exista vreo posibilitate ca făgăduința făcută de Dumnezeu lui Hristos să eșueze? Ar putea Hristos să „ceară de la Tatăl”, și totuși Tatăl să nu Îi dea „neamurile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire”? (Ps. 2:8). Așa ceva este de neînchipuit! Domnul Isus Hristos va moșteni totul, cu siguranță! Toate făgăduințele lui Dumnezeu își găsesc împlinirea în El! (2 Cor. 1:20). Gândește-te la aceasta, credinciosule! Cu mult timp înainte ca Legea lui Moise să fi fost dată, Dumnezeu a făgăduit în Hristos să mântuiască o mare mulțime de oameni, care nu poate fi numărată, din toate neamurile pământului. Mântuirea lor nu a fost condiționată în niciun fel de bunătatea sau meritele lor, ci ea s-a bazat exclusiv pe harul și credincioșia lui Dumnezeu. De aceea, făgăduința aceasta este sigură „pentru toată sămânța”.

CAPITOLUL 3

55

Aceștia sunt cu toții „copii ai făgăduinței” care, ca și Isaac, datorează existența lor nașterii supranaturale din Duhul. Dumnezeu a ridicat „din pietrele acestea” fii ai lui Avraam! (Luca 3:8). Dacă ești creștin, ești parte din această mulțime vastă de oameni! „Binecuvântarea” lui Dumnezeu îți este dată în plinătatea măsurii. Și va veni ziua când vei „stăpâni cetățile vrăjmașilor” tăi (Gen. 22:17), conform vechii făgăduințe făcută de Dumnezeu lui Avraam. În Hristos, vei moșteni într-o zi nu doar pământul, ci și „toate lucrurile” (Apoc. 21:7). Vei fi un „împreună moștenitor” cu El! (Rom. 8:17). SUMARUL CAPITOLULUI 3

Pavel a văzut modalitatea de răscumpărare în care Dumnezeu a tratat cu oamenii încă de la Avraam în termenii a trei aspecte: Făgăduința, Legea, și Credința. Aceste trei aspecte sunt cuprinse în trei legăminte: Legământul Avraamic, Legământul Mozaic și Noul Legământ. Legământul lui Dumnezeu cu Avraam ține de aspectul Făgăduinței. Atunci când ne gândim la „făgăduință”, în contextul Legământului Avraamic, trebuie să ne gândim la un legământ care este neschimbător, necondiționat și sigur în ce privește împlinirea lui. Făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam este neschimbătoare pentru că constituie un legământ divin care se bizuie pe hotărârea și jurământul veșnic al lui Dumnezeu. Făgăduința lui Dumnezeu față de Avraam este necondiționată pentru că ea implică o moștenire care le este dăruită prin har păcătoșilor lipsiți de merite. Ea depinde exclusiv de alegerea

56

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

suverană și în har a lui Dumnezeu, deci pe nimic bun sau rău pe care „fiii făgăduinței” le-au făcut sau le vor face vreodată. Făgăduința lui Dumnezeu față de Avraam se împlinește sigur pentru că ea nu este dependentă în niciun fel de meritele omului (Legea), ci se bizuie în întregime pe credincioșia și puterea lui Dumnezeu. Ea este de asemenea sigură pentru că este făcută de Dumnezeu singurului Său Fiu – care este obiectul plăcerii și încântării veșnice a Tatălui.

4 LEGĂMÂNTUL MOZAIC: „LEGEA” În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este zădarnică, și făgăduința este nimicită; pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. De aceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor (Rom. 4:13-16). Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credință va trăi”. Însă Legea nu se întemeiază pe credință; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele” (Gal. 3:11-12).

În capitolul 3, am analizat legământul lui Dumnezeu cu Avraam și „sămânța” lui – un legământ pe care Pavel îl descrie în termenii „Făgăduinței”. În acest capitol, vom analiza legământul făcut de Dumnezeu cu Israel prin Moise – un legământ pe care Pavel îl descrie prin termenul „Lege”. Apoi, în Capitolul 5, vom analiza Noul Legământ – un legământ pe care Pavel îl 57

58

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

descrie prin termenul „Credință”. Este clar că Pavel vede Legea ca fiind fundamental diferită atât de Făgăduință (Gal. 3:18) cât și de Credință (Gal. 3:12). El vorbește în repetate rânduri despre Legământul Mozaic în termeni de „fapte”, spre deosebire de „credință”. „Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: ‚Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă’. Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci ‚cel neprihănit prin credință va trăi’. Însă Legea nu se întemeiază pe credință; ci ea zice: ‚Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele’” (Gal. 3:10-12). Unii au obiectat, spunând că, atunci când Pavel a afirmat că „Legea nu se întemeiază pe credință”, el vorbea despre o înțelegere greșită sau distorsionată a Legii, pe care evreii ar fi avut-o. Ei susțin că, în realitate, Legea ar fi fost un legământ al harului, bazat pe credință, dar că evreii ar fi înțeles-o greșit, ca un legământ al faptelor, bazat pe meritele omenești. Este evident, totuși, că Pavel nu ne prezintă aici vreo înțelegere greșită sau vreo distorsionare a semnificației Legii de către evrei, ci principiile de bază care au caracterizat Legământul Mozaic. BINECUVÂNTĂRILE ȘI BLESTEMELE

Pentru a înțelege de ce lucrurile stau cum am precizat mai sus, trebuie să ne amintim că Legea avea o latură pozitivă și una negativă, punând înaintea evreilor posibilitatea fie a vieții, fie a morții. Aceste alternative erau condiționate de ascultarea sau neascultarea din partea omului, lucru care este bine ilustrat prin

CAPITOLUL 4

59

binecuvântările și blestemele proclamate de pe munții Garizim și Ebal. Chiar dacă acest pasaj important ar trebui citit în întregime dacă vrem să îi percepem impactul pe deplin (Deut. 27:1158, 68; v. și Lev. 26), câteva fragmente vor fi suficiente pentru a demonstra că Vechiul Legământ a fost caracterizat de „condiții” și că binecuvântările(sau blestemele) asociate lui au depins de faptele omului. Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind și împlinind toate poruncile Lui pe care ți le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău, îți va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ. Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine și de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău: Vei fi binecuvântat în cetate, și vei fi binecuvântat la câmp. Rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor și oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate. Coșnița și postava ta vor fi binecuvântate. Vei fi binecuvântat la venirea ta, și vei fi binecuvântat la plecarea ta (Deut. 28:1-6). Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui, pe care ți le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine și de care vei avea parte. Vei fi blestemat în cetate, și vei fi blestemat pe câmp. Coșnița și postava ta vor fi blestemate. Rodul trupului tău, rodul pământului tău, fătul vacilor tale și fătul oilor tale, toate vor fi blestemate. Vei fi blestemat la venirea ta, și vei fi blestemat la plecarea ta. Domnul va trimite împotriva ta blestemul, tulburarea și amenințarea, în mijlocul tuturor lucrurilor de care te vei apuca, până vei fi nimicit, până vei pieri curând, din pricina răutății faptelor tale, care te-a făcut să Mă părăsești (Deut.

60

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

28:15-20).

Toate acestea sunt sumarizate, pe de o parte, prin avertismentul Legii că „sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezec. 18:4) și, pe de altă parte, de asigurarea dată de Lege că „cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele” (Gal. 3:12; Lev. 18:5). Această asigurare că aceia care „fac” vor „trăi” avea o aplicație temporară pentru evrei – anume că, atâta vreme cât ei ascultau și împlineau poruncile și cerințele Legii lui Moise, ei aveau să „trăiască” în țara pe care Dumnezeu le-a dat-o și aveau parte de „binecuvântările” Lui (a se vedea Anexa E, întrebarea 3). Acest lucru a rămas adevărat chiar dacă ascultarea lor a fost departe de a fi perfectă și (în multe cazuri) a fost doar exterioară sau „pe dinafară, în carne” (Rom. 2:28-29). Dar făgăduința „vieții” constituia în același timp un principiu mai profund și obligatoriu din punct de vedere legal – avea de-a face nu doar cu a „trăi în țara” promisă, ci și cu viața veșnică. Iar ascultarea cerută pentru obținerea unei astfel de vieți implica nimic mai puțin decât o iubire perfectă față de Dumnezeu și față de om. Domnul Isus a afirmat clar acest lucru în mai multe circumstanțe: Un învățător al Legii s-a sculat să-L ispitească pe Isus și I-a zis: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Isus ia zis: „Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?” El a răspuns: „Să Îl iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus; „fă așa, și vei avea viața veșnică” (Luca 10:25-28; comp. cu Lev. 18:5).

CAPITOLUL 4

61

Tot așa, când „tânărul bogat” L-a întrebat pe Isus, „ce bine să fac, ca să am viața veșnică?”, răspunsul Lui a fost, „dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19:16-17). Astfel, dacă cineva ar fi păzit perfect Legea, ar fi câștigat sau meritat viața veșnică (Fil. 3:9) datorită neprihănirii proprii, privită prin intermediul Legii. „În adevăr, Moise scrie că omul care împlinește neprihănirea pe care o dă Legea, va trăi prin ea” (Rom. 10:5). Nu doar că făgăduința „vieții” care a fost oferită de Lege este mai mult decât simpla „viață în țara” promisă, ci „blestemul” Legii este nu doar moartea fizică sau expulzarea din Canaan. Acest lucru reiese clar din afirmația lui Pavel că „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Gal. 3:13). „Blestemul Legii”, din care Hristos ne-a răscumpărat când a băut paharul mâniei lui Dumnezeu, nu este altceva decât moartea veșnică – plata dreaptă a păcatului (Rom. 6:23). Hristos nu a murit pentru a ne mântui dintr-o înțelegere greșită a evreilor cu privire la blestemul Legii, ci chiar din blestemul Legii! În lumina acestor învățături clare ale Scripturii, trebuie să concluzionăm că, oricâte promisiuni frumoase ar fi inclus Legământul Mozaic, el a fost totuși un legământ al faptelor (v. Anexa E, întrebarea 7). El a fost caracterizat de principiul că viața era dependentă de fapte. El nu a fost o altă „modalitate de tratare a legământului harului”, nu a constituit o piesă a Noului Legământ, după cum au presupus unii. Legea a slujit scopurilor îndurătoare din planul mai larg al lui Dumnezeu, după cum

62

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

vom vedea, însă în ea însăși, Legea nu a avut la bază principiul harului! Dimpotrivă, ea a fost dată pentru a „înmulți păcatul” (Rom. 5:20), iar rezultatul ei inevitabil a fost acela de a „aduce mânie” (Rom. 4:15). Iată de ce Pavel vede Vechiul Legământ ca o „slujbă aducătoare de moarte” (2 Cor. 3:7) și o „slujbă aducătoare de osândă” (2 Cor. 3:9). „Slujba” aducătoare de moarte și condamnare nu a constat dintr-o înțelegere greșită din partea evreilor asupra Vechiului Legământ, ci însăși „tablele de piatră” (2 Cor. 3:3, 7)! Este adevărat că majoritatea evreilor au eșuat în realitate să înțeleagă scopul real al Legii lui Moise. Dar greșeala lor de a o înțelege nu s-a referit la faptul că Legea promitea viața cu condiția ascultării, ci la faptul că oamenii sunt prea păcătoși în ei înșiși pentru a merita să primească această viață (Rom. 7:10). În loc să conștientizeze că Legea fusese dată pentru „a închide totul sub păcat” (Gal. 3:22) și să le arate nevoia disperată de a fi îndreptățiți prin credință, asemenea părintelui lor Avraam (Rom. 4:1-5, 11-12), ei au presupus că ar putea să își obțină o „neprihănire a lor” (Fil. 3:9), prin păzirea Legii. „Pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși, și nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10:3-4). Contrastul zdrobitor între cerințele Vechiului Legământ și ceea ce oferă Noul Legământ se poate observa până și în modalitatea în care cele două legăminte au fost inaugurate. Darea

CAPITOLUL 4

63

Legii pe Muntele Sinai s-a făcut printr-un eveniment care a inspirat frică, întuneric și care prevestea răul – căci oamenii păcătoși au tremurat înaintea unui Dumnezeu sfânt de care nu se puteau apropia, și înaintea Legii „sfântă, dreaptă și bună” (Rom. 7:12) de care El îi chema să asculte. Voi nu v-ați apropiat de un munte care se putea atinge și care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiță, nici de glasul, care vorbea în așa fel că cei ce l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească, (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: „Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata”. Și priveliștea aceea era așa de înfricoșătoare încât Moise a zis: „Sunt îngrozit și tremur!”) (Evrei 12:18-21).

Spre deosebire de aceasta, Noul Legământ a fost inaugurat în intimitatea liniștită a odăii de sus, unde Isus, iubindu-i „pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1) și le-a adresat cuvinte de mângâiere și de asigurare, înainte de a-Și da viața pentru ei. Este adevărat că inaugurarea Noului Legământ a implicat la rândul ei întuneric, cutremure de pământ și groază, dar a fost întunericul care a căzut asupra lui Hristos însuși (Matei 27:45-46), când El a făcut răscumpărarea celor ai Lui din blestemul Legii și când a băut din „paharul” (Luca 22:42-44) mâniei lui Dumnezeu, care era păstrată pentru ei! LEGEA ȘI FĂGĂDUINȚA

Așa cum spune Pavel, „Legea nu se întemeiază pe credință” (Gal. 3:12), și numai atunci când mântuirea este prin credință

64

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

putem vorbi despre har: Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este zădarnică, și făgăduința este nimicită... De aceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța... (Rom. 4:14-16).

Vedem în aceste versete că Legea, fiind caracterizată prin principiul „faptelor”, se află în opoziție atât cu Făgăduința cât și cu Credința. Și tocmai această opoziție l-a condus pe Pavel la întrebarea: „Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu?” (Gal. 3:21). Dacă Pavel ar fi predicat că Legea ar fi un legământ bazat pe principiul harului, atunci această întrebare n-ar fi fost pusă niciodată. Dar întrucât ea este pusă, Dumnezeu a făcut ceva aparent inexplicabil: El i-a făcut făgăduințe necondiționate lui Avraam, și apoi a făcut un legământ care este condiționat de faptele omului! Avea cumva El în intenție ca oamenii să își câștige mântuirea prin ținerea Legii? Răspunsul este un categoric, „Nicidecum!” „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege” (Gal. 3:21). Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca Legea să fie o metodă alternativă de mântuire, pentru că starea păcătoasă a omului face ca Legea să fie „incapabilă” să dea viața. Problema stă nu în făgăduința vieții pe care Legea o face, ci în incapacitatea omului de a o păzi și, astfel, de a obține propria „neprihănire”. Din acest motiv, Pavel spune că este „lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere” (Rom. 8:3). În loc să îi aducă viață omului căzut în păcat, Legea îi aduce numai moarte: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit

CAPITOLUL 4

65

porunca, păcatul a înviat, și eu am murit. Și porunca, ea, care trebuia să-mi dea viața, mi-a pricinuit moartea” (Rom. 7:910). Este adevărat că porunca a promis viața, dar s-a dovedit că în final tot ceea ce ea a adus a fost moartea. ATUNCI DE CE A MAI FOST DATĂ LEGEA?

Dar dacă Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca oamenii să fie mântuiți prin ținerea Legii, se pune în mod natural întrebarea: „Atunci pentru ce este Legea?” (Gal. 3:19). Răspunsul lui Pavel este că „ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină ‚Sămânța’, căreia îi fusese făcută făgăduința”. Observați că Pavel descrie Legea ca fiind ceva „adăugat”. Nu ea este esența, ci este ceva adăugat; ea „a venit” (Rom. 5:20, cu sensul de „din afară, din lateral” – n.tr.). Nu doar că Legea a fost adăugată, ci ea a fost și temporară. „Ea a fost adăugată... până când avea să vină ‚Sămânța’, căreia îi fusese făcută făgăduința”. Atunci când Hristos a venit, vremea Legământului Mozaic s-a încheiat. „După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Gal. 3:25). Pavel spune că Legea a fost adăugată „din pricina călcărilor de lege”. Ceea ce el a vrut să spună prin această afirmație este explicat în foarte multe detalii în celelalte scrieri ale sale. Așa cum spune Pavel, Legea „stârnește poftele păcătoase” în cei neconvertiți (Rom. 7:5, NTR, lit.). Păcatul „ia prilejul, și face să se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte”, pentru a produce mai mult păcat, „amăgindu-ne”, și „prin poruncă” ne-a „lovit cu moartea” (Rom. 7:8, 11, 13). Legea trezește și stârnește

66

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

păcatul; în fapt, Legea este însăși „puterea păcatului”! (1 Cor. 15:56). Astfel, Pavel a putut să spună, de fapt, că „Legea a venit pentru ca să se înmulțească greșeala” (Rom. 5:20). Arătându-le mai clar oamenilor condamnarea lor și robia oribilă față de păcat, „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință” (v. și Anexa E, întrebarea 8). Legea lui Moise și-a îndeplinit rolul de a „închide totul sub păcat, pentru ca făgăduința să fie dată celor ce cred, prin credința în Isus Hristos” (Gal. 3:22). Într-adevăr, Legământul Mozaic slujește unui scop bun prin aceea că ne îndrumă „spre Hristos”. Legile lui ne descoperă păcătoșenia, iar jertfele lui Îl prefigurează pe Mântuitorul nostru. Dar Legământul Mozaic în el însuși nu este caracterizat de principiile harului, „pentru că este scris: ‚Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă’” (Gal. 3:10). FĂGĂDUINȚA ȘI LEGEA

Întrucât „toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem” (Gal. 3:10), este evident că acei evrei care au căpătat viața veșnică în vremea când au trăit sub Legământul Mozaic, nau căpătat-o prin Lege, ci prin Făgăduință. Spre deosebire de compatrioții lor, care își imaginau că ar putea avea succes în a-și câștiga o „neprihănire a lor” prin ținerea Legii (Fil. 3:9; Rom. 9:31-32; 10:3), cei credincioși au conștientizat că Legea în ea însăși nu face altceva decât să îi condamne. Ei au știut că până și „faptele lor bune” nu erau decât o „haină mânjită” (Isaia

CAPITOLUL 4

67

64:6) înaintea lui Dumnezeu, și au înțeles că păzirea scrupuloasă a jertfelor și ofrandelor sistemului mozaic nu putea să îi curețe în realitate de păcatele lor (Mica 6:6-7; Ps. 51:16; Evrei 10:4). Dimpotrivă, ei au călcat „pe urmele credinței aceleia, pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur” (Rom. 4:12). Asemenea lui Avraam, ei „L-au crezut pe Dumnezeu”, încrezându-se în Cel ce „îl socotește pe păcătos neprihănit” și că le dă neprihănirea „fără fapte” (Rom. 4:3-6). Ca și Avraam, ei au privit cu credință către făgăduința și venirea Aceluia căruia I se făcuse făgăduința (Ioan 8:5, 12:41; F.A. 2:30-31; 1 Petru 1:1012). Ca rezultat, ei au experimentat „binecuvântarea” lui Avraam, chiar dacă au trăit sub Legea lui Moise: Tot astfel, și David [un om care a trăit direct sub Legea Mozaică] îl numește fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” (Rom. 4:6-8).

Același principiu s-a aplicat în ceea ce privește supraviețuirea poporului Israel ca națiune. De fiecare dată când națiunea Israel ar fi trebuit distrusă cu totul (Deut. 28:45, 48, 51, 61, „până vei fi nimicit”), Făgăduința, nu Legea, a fost aceea care a păstrat o rămășiță. În condițiile Legii (Deut. 28:15-68), națiunea Israel merita din plin orice judecată care a venit asupra ei (Neem. 9:26-37, Dan. 9:1-19), iar faptul că Dumnezeu nu i-a „nimicit” și nu i-a „părăsit” s-a datorat marii Lui îndurări și harului Lui (Neem. 9:30-31, Deut. 4:29-31), și nu dreptății Sale pe care Legea o cerea. Atunci când Israel a păcătuit, niciunul dintre

68

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

profeți nu a mijlocit pentru popor pe baza Legii, ci exclusiv pe baza harului, implorându-L pe Dumnezeu să le dea îndurare și apelând la legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam, Isaac și Iacov. Întoarce-Ți iuțimea mâniei Tale, milostivește-Te și nu căuta la răutatea poporului Tău. Adu-ți aminte de Avraam, de Isaac și de Iacov, robii Tăi, cărora Te-ai jurat Tu pe Tine Însuți, zicând: Voi înmulți foarte tare neamul vostru, ca stelele cerului; și tot pământul acesta, de care v-am vorbit, îl voi da urmașilor voștri și-l vor stăpâni în veci! Atunci a abătut Domnul pieirea ce zisese s-o aducă asupra poporului Său (Exod 32:12-14, BOR). V-ați tot răzvrătit împotriva Domnului de când vă cunosc. M-am aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului: patruzeci de zile și patruzeci de nopți, m-am aruncat cu fața la pământ, pentru că Domnul spusese că vrea să vă nimicească. Mam rugat Domnului, și am zis: „Stăpâne Doamne, nu nimici pe poporul Tău, moștenirea Ta, pe care ai răscumpărat-o, în mărimea Ta, pe care ai scos-o din Egipt, prin mâna Ta cea puternică. Adu-ți aminte de robii tăi, Avraam, Isaac și Iacov. Nu căuta la îndărătnicia acestui popor, la răutatea lui și la păcatul lui” (Deut. 9:24-27). Hazael, împăratul Siriei, asuprise pe Israel tot timpul vieții lui Ioahac. Dar Domnul S-a îndurat de ei, și a avut milă de ei, Șia întors Fața spre ei din pricina legământului Său cu Avraam, Isaac și Iacov, n-a vrut să-i nimicească, și până acum nu i-a lepădat de la Fața lui (2 Împ. 13:22-23).

Speranța și viitorul poporului lui Dumnezeu stă în această rămășiță păstrată prin har.

CAPITOLUL 4

69

Prin intermediul profeților, Dumnezeu le-a dat asigurări evreilor că, într-o zi, El va împlini fiecare făgăduință pe care i-a făcut-o lui Avraam, prin trimiterea lui Mesia, care va stabili un Nou Legământ între El și „casa lui Israel și casa lui Iuda” (Ier. 31:31-37; 32:37-41; Evrei 8:6-13). Ascultați-Mă, voi, care umblați după neprihănire, care Îl căutați pe Domnul! Priviți spre stânca din care ați fost ciopliți, spre gaura gropii din care ați fost scoși. Uitați-vă la părintele vostru Avraam, și spre Sara care v-a născut; căci l-am chemat, când era numai el singur, l-am binecuvântat și înmulțit. Tot astfel, Domnul are milă de Sion, și mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai, și pământul lui uscat ca o grădină a Domnului. Bucuria și veselia vor fi mijlocul lui, mulțumiri și cântări de laudă... Ridicați ochii spre cer, și priviți în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, și locuitorii lui vor muri ca niște muște; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, și neprihănirea Mea nu va avea sfârșit... Astfel cei răscumpărați de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruință, și o bucurie veșnică le va încununa capul; îi va apuca veselia și bucuria, iar durerea și gemetele vor fugi (Isaia 51:13, 6, 11).

„ÎNCHIȘI SUB PĂCAT”

Răspunzând la întrebarea, „Atunci pentru ce este Legea?”, Pavel spune că ea a fost „adăugată din pricina călcărilor de lege”. După ce am analizat câte ceva din sensul acestei fraze, am văzut că scopul final al lui Dumnezeu în darea Legii către oamenii căzuți în păcat nu a fost ca ei să se poată mântui singuri prin ținerea ei, ci ca să își vadă nevoia disperată de un Mântuitor, văzând

70

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

că nu pot păzi Legea! În lumina acestui adevăr, se ridică imediat mai multe întrebări care ne vizează pe fiecare dintre noi, chiar dacă niciunul nu trăiește direct sub Legământul Mozaic (v. Anexa E, întrebarea 8): • Văd eu poruncile lui Dumnezeu ca fiind „sfinte, drepte și bune” (Rom. 7:12) și cerințele Lui ca fiind bune și drepte în totalitate? M-am oprit eu din a-L învinui pe Dumnezeu pentru păcatele mele, scuzându-mi-le sau imaginându-mi că El așteaptă cumva prea mult de la mine? • Conștientizez eu că am eșuat într-un mod infinit să trăiesc o viață caracterizată de o dragoste perfectă față de Dumnezeu și față de semenii mei, și că, în mine însumi, sunt condamnat înaintea lui Dumnezeu și fără speranță? Pot să văd eu că sunt condamnat, și asta nu din cauza vreunei probleme pe care ar avea-o Dumnezeu, ci exclusiv din cauza inimii mele egoiste și stricate? • Conștientizez eu că nu voi fi niciodată capabil să îmi câștig propria neprihănire înaintea lui Dumnezeu sau să fac orice care să Îl oblige pe Dumnezeu să mă iubească și să mă mântuiască? Am renunțat eu pentru totdeauna la ideea că aș putea fi capabil să „merit” bunăvoința lui Hristos? Realizez eu că, dacă mântuirea nu este în totalitate prin har, nu voi putea fi mântuit vreodată?

Dacă răspunsul meu este „da” la toate aceste întrebări, atunci Legea lui Dumnezeu și-a făcut în mine lucrarea care i-a fost destinată! Nu am nimic altceva de făcut decât să îmi îndepărtez privirile de la mine și să îmi pun încrederea numai în Hristos, ca El să fie neprihănirea și mântuirea mea!

CAPITOLUL 4

71

„Astfel cei răscumpărați de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruință, și o bucurie veșnică le va încununa capul” (Isaia 51:11). Aleluia! SUMARUL CAPITOLULUI 4

Pavel descrie Legământul Mozaic utilizând termenul „Lege”. Caracteristica de bază a Legii este că binecuvântările și blestemele ei sunt condiționate de ascultarea sau neascultarea omului. Cu alte cuvinte, Legea este un „legământ al faptelor”. Când a dat Legea, Dumnezeu a făcut un lucru aparent inexplicabil. De ce i-ar face El făgăduințe necondiționate lui Avraam pentru ca apoi să vină cu un legământ care depinde de faptele omului? Este Legea contrară făgăduințelor lui Dumnezeu și lucrează în opoziție cu ele? A intenționat Dumnezeu de fapt ca oamenii să își câștige propria mântuire prin ținerea Legii? Răspunsul lui Pavel este un categoric, „Nicidecum!” Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca Legea să fie o modalitate alternativă de mântuire, întrucât starea omului de cădere în păcat face ca Legea să fie „incapabilă” să îi dea viața. Dacă aceasta este situația, atunci apare în mod natural întrebarea, „Dar pentru ce este Legea?” Răspunsul lui Pavel este că ea a fost „adăugată din pricina călcărilor de lege” până la venirea lui Hristos. Dumnezeu a dat Legea ca „să se înmulțească greșeala”. Arătându-le oamenilor mai clar starea lor de condamnare și robia lor oribilă față de păcat, „Legea a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fie socotiți neprihăniți prin credință”. Acei evrei care au căpătat viața veșnică în vremea când au

72

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

trăit sub Legământul Mozaic, n-au căpătat-o prin Lege, ci prin Promisiune. Același principiu s-a aplicat poporului Israel ca întreg. De fiecare dată când națiunea Israel ar fi trebuit distrusă, nu Legea, ci Făgăduința a fost ceea ce a păstrat o rămășiță. Speranța și viitorul poporului lui Dumnezeu stau în această rămășiță păstrată prin har.

5 NOUL LEGĂMÂNT: „CREDINȚA” Înainte de venirea credinței, noi eram sub paza Legii, închiși pentru credința care trebuia să fie descoperită (Gal. 3:23). După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta (Gal. 3:25). Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și proorocii – și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos... (Rom. 3:21-22) Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său... pentru ca să căpătăm înfierea (Gal. 4:4-5).

În Galateni 3-4, Pavel descrie evenimentele care s-au petrecut la venirea lui Hristos și la inaugurarea Noului Legământ (2 Cor. 3:6; cf. Gal. 4:24), utilizând termenul „Credință”. El face acest lucru cu scopul de a contrasta principiul central al Evangheliei (credința) cu cel al faptelor, care caracteriza Vechiul Legământ. După cum am văzut, aceasta nu înseamnă că nu a existat credință înainte de venirea lui Hristos. În fapt, orice persoană care a fost vreodată mântuită, a fost mântuită prin credință! (Înainte de venirea lui Hristos, această credință se aplica făgăduinței încă neîmplinite; după venirea Lui, credința se 73

74

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

aplică făgăduinței care este împlinită în El.) Îndreptățirea a fost întotdeauna prin credință! (Rom. 4:1-12). Cu toate acestea, schimbările care au avut loc odată cu instituirea Noului Legământ sunt atât de mărețe, încât Pavel a putut vorbi (în termeni relativi) despre trecut ca fiind perioada „dinainte de venirea credinței” (Gal. 3:23), în contrast cu timpul prezent, „după ce a venit credința” (Gal. 3:25). FĂGĂDUINȚA ÎMPLINITĂ

Deși Legământul Avraamic și Noul Legământ au de-a face în ultimă instanță cu aceleași realități spirituale, totuși ele nu sunt identice. În primul rând, Legământul Avraamic avea o dimensiune fizică și națională importantă (Gal. 3:8). Acest lucru este totalmente absent în Noul Legământ. Mai mult, chiar și în termenii dimensiunii sale „spirituale”, Legământul Avraamic sa referit la binecuvântări care țineau de viitor, de exemplu îndreptățirea oamenilor din „toate semințiile” (v. cap. 2), prin credința în Hristos. Noul Legământ, pe de altă parte, vorbește despre aceleași binecuvântări împlinite, de data aceasta „la împlinirea vremii”. În derularea istoriei răscumpărării, aceste două legăminte sunt separate de aproape două mii de ani. Odată cu instituirea Noului Legământ, Făgăduința culminează și își găsește împlinirea! Ea este împlinită prin venirea Aceluia „căruia Îi fusese făcută făgăduința” – Domnul Isus Hristos. „În adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt ‚da’” (2 Cor. 1:20). Aceste „făgăduințe” includ moartea și învierea lui Hristos (F.A. 13:23, 26:6-8) pentru mântuirea

CAPITOLUL 5

75

poporului Lui, chemarea și strângerea celor ai Lui dintre Neamuri (Matei 12:17-21; F.A. 13:47, 15:17; Rom. 15:10-12) și îndreptățirea lor (Gal. 3:8) prin credință, „învățarea” personală (Ioan 6:45, Evrei 8:11), și trimiterea în fiecare copil adevărat al lui Avraam a darului special al Duhului Sfânt „făgăduit”: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi ... pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, așa ca, prin credință, noi să primim Duhul făgăduit (Gal. 3:13-14). Și iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu; dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus (Luca 24:49). Și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), ați crezut în El, și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit... (Efes. 1:13).

Această revărsare și „venire” a Duhului Sfânt „făgăduit” din Noul Testament este ceea ce Pavel vede ca fiind caracteristica centrală a noii perioade în care trăiesc creștinii și azi (v. cap. 18-19). În fapt, el se referă la Noul Legământ în întregimea lui ca „slujba Duhului” (2 Cor. 3:6, 8). La fel ca oricare altă „binecuvântare spirituală”, făgăduința Duhului Sfânt ne aparține numai datorită faptului că suntem „în Hristos” (Efes. 1:3). Doar El este „Sămânța” căreia I-a fost făcută, în esență, „făgăduința Duhului” (ca orice altă făgăduință, de altfel): Și acum, odată ce S-a înălțat prin dreapta lui Dumnezeu, și a primit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și auziți (F.A. 2:33).

76

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Vremea Făgăduinței este înglobată și își găsește împlinirea în vremea Credinței! Orice făgăduință făcută lui Avraam este împlinită în Hristos. „Făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt ,da’”. LEGEA ÎMPLINITĂ

Dar Făgăduința nu este doar împlinită prin venirea în lume a lui Hristos și prin inaugurarea Noului Legământ, ci este la fel de glorios faptul că, la rândul ei, Legea este împlinită prin venirea Lui! Acest lucru este valabil în ce privește orice aspect al Legii, până la cea mai mică iotă sau frântură a ei (Matei 5:17-18). În primul rând, fiecare dintre profețiile, jertfele, simbolurile și umbrele din Legământul Mozaic își găsește împlinirea și finalul în Hristos. Hristos este Mesia cel făgăduit, Marele Preot care duce continuu poporul lui Dumnezeu pe umerii Săi și în inima Sa (Exod 28:12, 19). El este jertfa al cărei sânge face ispășirea păcatelor lor, și țapul care ia păcatele lor dinaintea prezenței lui Dumnezeu, ducându-le în pustie (Lev. 16:8-10). El este Mana cea adevărată (Ioan 6:31-35), Mielul pascal (1 Cor. 5:7), stânca lovită (1 Cor. 10:4). Trupul Lui este perdeaua care, odată ruptă, deschide calea către intrarea în prezența lui Dumnezeu (Evrei 10:20). Dar Hristos face mult mai mult decât să împlinească simbolurile și umbrele Legii; orice principiu drept al comportamentului moral inclus în Lege este acum înglobat, încorporat și finalizat în învățăturile lui Hristos. Prin exemplul Lui perfect și învățăturile Sale înalte, Hristos pune înaintea poporului Lui un

CAPITOLUL 5

77

standard de comportament care împlinește toate principiile morale drepte și neschimbătoare ale Legii lui Moise (v. și cap. 9). Dar mai este o cale (încă și mai fundamentală) prin care Hristos împlinește Legea lui Moise. Nu doar simbolurile și umbrele, nu doar principiile neprihănirii, ci și toate „condițiile” legale ale Legii Mozaice ilustrate prin binecuvântările și blestemele ei sunt împlinite în mod asemănător în Hristos! Prin viața Sa perfectă, El a satisfăcut, în locul nostru, cerințele pozitive ale Legii (Rom. 5:19) („fă asta, și vei trăi”), iar prin moartea Sa perfectă, El a împlinit, în locul nostru, cerințele negative ale Legii (Gal. 3:13) („sufletul care păcătuiește, acela va muri”). Orice obligație legală divină cuprinsă în sau reprezentată prin Legea lui Moise este împlinită în Hristos! CRUCEA GLORIOASĂ

Întrucât ea constituie împlinirea simultană a Făgăduinței și a Legii, Crucea lui Hristos este paradoxul suprem al istoriei omenirii. Este în egală măsură cea mai mare revelare a harului divin și cea mai mare ilustrare a dreptății divine care a fost văzută vreodată de oameni. Făgăduința și Legea se întâlnesc și își găsesc împlinirea într-o singură Persoană – Domnul Isus Hristos! Făgăduința este absorbită când anticiparea se întâlnește cu împlinirea, iar Legea este absorbită când cerința se întâlnește cu satisfacerea ei. O, minunea minunățiilor! Atât de mult i-a iubit Dumnezeu pe cei ce ar fi trebui să fie obiectul mâniei Sale drepte, încât El a făcut o Făgăduință suverană, necondiționată, că îi va mântui, și aceasta nu prin a da la o parte cerințele Legii

78

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Sale sfinte, ci prin împlinirea lor în El însuși, în Persoana Fiului Său preaiubit! „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută!” (Ps. 85:10). A lui Dumnezeu să fie gloria, în veci de veci! Iată dragostea, mare cât oceanul, Bunătatea, cât potopul de ape, Când Prințul vieții, Ispășitorul nostru, A vărsat sângele-I prețios. Cine va uita dragostea Lui? Cine poate să nu-I cânte laudă? El nu poate fi uitat vreodată De azi și până-n veșnicii. Pe Muntele Crucificării Izvoarele s-au deschis larg; Prin zăgazurile milei lui Dumnezeu A curs marele fluviu al harului Lui. Harul și dragostea, ca râuri mărețe, Au curs continuu de sus, Iar pacea și dreptatea perfectă din Rai Au sărutat cu dragoste o lume vinovată. William Rees

SUMARUL CAPITOLULUI 5

Pavel descrie evenimentele care s-au petrecut la venirea lui Hristos și la inaugurarea Noului Legământ folosind termenul „Credință”. El face acest lucru pentru a pune în contrast principiul central al Evangheliei (credința) cu principiul central al Vechiului Legământ (faptele).

CAPITOLUL 5

79

Odată cu venirea în lume a lui Hristos, Făgăduința își găsește finalitatea și împlinirea. Toate „făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt ‚da’”. Aceste făgăduințe includ moartea și învierea lui Hristos pentru mântuirea poporului Lui, chemarea și strângerea celor ai Lui dintre Neamuri și justificarea lor prin credință, „învățarea” personală a fiecăruia dintre copiii adevărați ai lui Avraam și în special darul „făgăduit” al Duhului Sfânt. Odată cu venirea lui Hristos, la rândul ei, Legea își găsește finalitatea și împlinirea. Hristos a împlinit fiecare dintre profețiile, jertfele, simbolurile și umbrele Legii. De asemenea, El a împlinit orice principiu drept al comportamentului moral care era cuprins în Lege. Și nu doar atât, ci Hristos a împlinit toate „cerințele” legale ale Legii Mozaice, ilustrate prin binecuvântările și blestemele ei. Prin viața Sa perfectă, El a satisfăcut cerințele pozitive ale Legii în locul nostru, iar prin moartea Sa perfectă, a satisfăcut cerințele negative ale Legii. Atât Făgăduința cât și Legea își găsesc finalitatea și împlinirea în Persoana și lucrarea glorioasă a lui Hristos. Făgăduința este absorbită când anticiparea se întâlnește cu împlinirea, iar Legea este absorbită când cerința se întâlnește cu satisfacerea ei.

6 PRINCIPII DE INTERPRETARE BIBLICĂ [aceste lucruri]... sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos (Col. 2:17). În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfățișarea adevărată a lucrurilor... (Evrei 10:1).

În primele 5 capitole, am văzut de ce legea lui Hristos nu poate fi identificată drept Legea lui Moise. Legea lui Moise a avut un rol temporar de „îndrumător” pentru evrei, până la vremea venirii lui Hristos, dar acum că Hristos a venit, noi „nu mai suntem sub un astfel de îndrumător”. Înainte de a merge mai departe și a explora mai deplin implicațiile acestui adevăr, poate fi de ajutor să prezint pe scurt anumite principii de interpretare biblică, care au ajutat la aducerea la lumină a vederii generale de mai sus. Trei dintre acestea sunt în mod particular notabile, iar relevanța lor pentru înțelegerea corectă a Scripturii va putea fi observată în repetate rânduri în capitolele care urmează. REALITĂȚILE SPIRITUALE

Ar trebui să fi devenit evident până acum că, deși multe făgăduințe și profeții ale Vechiului Testament par să fie, la prima 81

82

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

vedere, fizice, materiale, adesea ele au în final de-a face cu realități „spirituale” (1 Petru 2:5; 1 Cor. 10:3-4; Efes. 1:3). Uneori ele au o împlinire inițială, fizică, și o împlinire finală, care este spirituală (după cum este cazul făgăduințelor făcute lui Avraam); în alte situații, acestea au doar o împlinire spirituală. De exemplu, când Dumnezeu vorbește prin Isaia despre venirea lui Hristos, spunând, „Pregătiți în pustie calea Domnului, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălțată, orice munte și orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, și strâmtorile în vâlcele!” (Isaia 40:34), El nu se referă la un proiect de construcții în teritoriul palestinian. Dimpotrivă, El cheamă poporul Lui la pocăință și smerenie (Luca 3:3-6). În mod asemănător, când Maleahi prevestește venirea lui „Ilie” pentru a „întoarce inima părinților spre copii, și inima copiilor spre părinții lor” (Mal. 4:5-6), profeția lui se referă în realitate la Ioan Botezătorul: „Căci până la Ioan au prorocit toți prorocii și Legea. Și, dacă vreți să înțelegeți, el este Ilie, care trebuia să vină” (Matei 11:13-14). Ioan Botezătorul nu a fost literalmente Ilie, ci el a venit „în duhul și în puterea lui Ilie” (Luca 1:17). Din nou, Maleahi 3:3 ne spune că, atunci când Mesia va veni, îi „va curăți pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul, și Îi vor aduce Domnului daruri neprihănite”. Dar când citim în Noul Testament, descoperim că jertfele de sânge au fost „împlinite” și s-au sfârșit în Hristos, și că orice credincios a devenit de acum preot pentru Dumnezeu (Apoc. 1:6; 1 Petru 2:5, 9). Cu alte cuvinte, adevărații „fii ai lui Levi” care

CAPITOLUL 6

83

au fost „curățiți” de Mesia sunt simpli creștini, care aduc „jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5; Evrei 13:15-16; Apoc. 5:10). O altă ilustrație notabilă a acestui principiu se poate vedea în legământul lui Dumnezeu cu David, în care El promite să-i păzească pe descendenții lui David pe vecie și „scaunul lui de domnie ca zilele cerurilor” (v. în special Ps. 89:3-4, 28-37). Acest legământ este repetat în Ieremia: „Așa vorbește Domnul: ,Dacă puteți să rupeți legământul Meu cu ziua, și legământul Meu cu noaptea, așa încât ziua și noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe și legământul Meu cu robul Meu David, așa încât să nu mai aibă fii, care să domnească pe scaunul lui de domnie...’” (Ier. 33:20-21). Dacă am citi numai Vechiul Testament, am putea înțelege că aceste făgăduințe se referă la o succesiune fizică neîntreruptă a fiilor lui David (v. Ps. 89:30-31; Ier. 33:17-18, 22). Dar atunci când ajungem la Noul Testament, descoperim aceste cuvinte împlinite de Domnul Isus Hristos într-o modalitate în care n-ar fi putut fi împlinite niciodată printr-o genealogie de împărați pământești. Ca adevărat „Fiu al lui David”, Isus are un tron care va dăinui literalmente pe vecie – „ca zilele cerurilor”. Sau așa cum spunea îngerul Gabriel către Maria, „El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1:31-33; Isaia 9:7). Voi mai prezenta un exemplu care să ilustreze modalitatea în care apostolii înșiși au înțeles profețiile Vechiului Testament.

84

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

În Faptele Apostolilor 15:13-18, îl găsim pe Iacov adresându-le bătrânilor bisericii oficiale următoarele cuvinte: „Fraților, ascultați-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Și-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele. Și cu faptul acesta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris: ,După aceea, Mă voi întoarce, și voi ridica din nou cortul lui David din prăbușirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, și-l voi înălța din nou: pentru ca rămășița de oameni să Îl caute pe Domnul, ca și toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, și căruia Îi sunt cunoscute din veșnicie’”. Învățăm de aici că apostolul Iacov a înțeles profeția lui Amos despre „ridicarea din nou” a „dărâmăturilor... cortului lui David” (Amos 9:11-12) ca referindu-se nu la reconstrucția unei structuri fizice, ci la restaurarea spirituală, împlinită de Hristos prin moartea, învierea și înălțarea Sa. Această „ridicare din nou” a precedat acțiunea lui Dumnezeu de a alege „din mijlocul lor [al Neamurilor] un popor, care să-I poarte Numele”. În toate aceste exemple, descoperim că ceea ce la început poate părea să facă referire numai la lucrurile literale și fizice, mai apoi se dovedește a fi „spiritual” în împlinirea sa finală. Aceste realități spirituale sunt de departe mai concrete și mai de substanță decât corespondentele lor din lumea materială, care au fost puse înaintea oamenilor numai ca „umbre” temporare ale lucrurilor care sunt veșnice (Col. 2:17; 2 Cor. 4:18-5:1; Evrei 8:4-5; 9:23-24; 10:1).

CAPITOLUL 6

85

NOUL INTERPRETEAZĂ VECHIUL

Există o a doua lecție importantă de învățat din ceea ce am analizat până acum. Privind la Noul Testament, am descoperit o plinătate a înțelesului despre lucrurile din Vechiul Testament, pe care nu am fi putut să o descoperim citind numai Vechiul Testament. Principiul este acesta: Întotdeauna trebuie să ne preluăm înțelegerea finală asupra Vechiului Testament studiind modalitatea în care acesta este interpretat de Domnul nostru și de apostolii Săi, în Noul Testament. În particular, n-ar trebui să studiem niciodată Vechiul Testament separat, să decidem ce „ar vrea” să ne spună Noul Testament în lumina înțelegerii pe care am căpătat-o din Vechiul Testament, și apoi să impunem ideile noastre asupra Noului Testament, forțându-l să se potrivească teoriilor noastre. De-a lungul istoriei, până și oameni evlavioși, în dedicarea lor față de un sistem teologic anume, au început adesea cu un argument „logic” din Vechiul Testament și l-au târât mai departe cu insistență prin Noul Testament, fără a înțelege însă cât de departe s-au lăsat duși față de ceea ce apostolii și biserica primară au predicat și practicat. Chiar dacă anabaptiștii au avut unele exagerări și au avut tendința de a fi slabi din punct de vedere teologic (în parte, probabil, datorită faptului că mulți dintre liderii lor au fost martirizați înainte ca ei să poată să progreseze suficient din punct de vedere doctrinar), totuși un lucru se poate spune cu siguranță despre ei: au simțit ceva din natura radicală a creștinismului din Noul Testament și au încercat să își trăiască viețile în

86

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

conformitate cu aceasta. Ei au respirat aerul ceresc al Noului Legământ.1 Ei n-au încercat să se alăture bisericii și statului printro alianță păgână, ca unii pretinși creștini, și nici nu au folosit exemplul lui Samuel, când „l-a tăiat în bucăți pe Agag” (1 Sam. 15:33) ca pe o justificare pentru creștinii care îi ardeau pe rug pe „eretici” sau care îi înecau în râuri. Când dușmanii lor erau bolnavi sau pe moarte, ei nu se foloseau de exemplul plăgilor cu care Dumnezeu a pedepsit Egiptul ca de o scuză pentru a se bucura de rău, ci îi iubeau și se rugau pentru persecutorii lor. Orice proaspăt creștin simte ceva din această realitate atunci când aude pentru prima dată cuvintele lui Hristos din Predica de pe Munte sau când citește primele capitole din cartea Faptelor Apostolilor. Dacă stă să asculte prea mulți „teologi”, care îndulcesc și dau la o parte învățăturile radicale ale lui Hristos și ale apostolilor Lui, noul convertit ajunge să se decidă în final să trăiască o viață „liniștită” de evreu din Vechiul Testament – evident, mai puțin „legea ceremonială”! Orice învățătură care ne determină să slăbim sau să distorsionăm mesajul Noului Testament, forțându-l să se potrivească în tiparul Vechiului Testament, este falsă. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să lăsăm Noul Testament să ne spună ceea ce el spune de fapt și să interpreteze Vechiul Testament prin lentilele Noului – nu invers! HRISTOS ESTE CHEIA

O lecție importantă din ceea ce am analizat până acum este

1 Leonard Verduin, The Reformers and Their Stepchildren (Grand Rapids: Baker Book House, 1980).

CAPITOLUL 6

87

aceasta: Cheia pentru înțelegerea Bibliei este Hristos.2 Scriptura Vechiului Testament arată către Hristos în profețiile, simbolurile, legămintele, jertfele și legile lor. Iată ce le-a spus Domnul Isus evreilor: „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine... Căci, dacă l-ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:39, 46). „Și a început de la Moise, și de la toți proorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). După cum am văzut în repetate rânduri, scopul final al lui Dumnezeu în istorie a fost și este de „a-Și uni iarăși într-unul în Hristos, toate lucrurile” (Efes. 1:8-10). Numai acest lucru, și este suficient pentru a ne păzi de multe erori în înțelegerea adevărului biblic. Din multele exemple care ar putea fi date, voi menționa numai una. Ea se referă la locul „trupului lui Hristos”, biserica (1 Cor. 12:12, 27; Efes. 1:22-23, 5:28-32), în planul lui Dumnezeu: Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mia fost dat harul acesta să le vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru...

2

Lucrul acesta intră în contradicție atât cu Dispensaționalismul (care a făcut din Israelul național cheia pentru înțelegerea revelației biblice) cât și cu Teologia Legămintelor (care a făcut dintr-un presupus „legământ al harului” această cheie).

88

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

a Lui să fie slava în Biserică și în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin (Efes. 3:8-11, 21).

Învățăm din aceste versete că Dumnezeu a stabilit dinainte de întemeierea lumii să Se glorifice pe Sine în Hristos și în Biserică. Biserica nu este un gând ulterior al lui Dumnezeu, pe care să-l fi avut când scopurile Sale cu poporul Israel s-ar fi confruntat cu faptul că evreii L-au respins pe Hristos. Dimpotrivă, legământul lui Dumnezeu cu poporul Israel a fost o etapă temporară în planul mai larg al lui Dumnezeu de a înființa în final biserica! Exact la fel cum cultura de ovăz este plantată pentru a proteja semințele sensibile de lucernă, până când sunt bine înrădăcinate și trec la prima perioadă de creștere, tot așa și Israelul fizic a slujit ca un loc unde Israelul spiritual (Rom. 2:28-29; 9:68; Gal. 4:24-26, 6:15-16; Evrei 12:22-24) să poată fi protejat temporar și hrănit până la „împlinirea vremii”. Și la fel cum cultura de ovăz trebuie să moară după primul sezon de creștere, tot așa „Vechiul Legământ” făcut cu descendenții fizici ai lui Avraam n-a avut niciodată intenția de a fi permanent. Când Ioan Botezătorul a apărut în scenă, îndemnându-i pe „fiii legământului” să nu spună, „îl avem pe Avraam ca tată” (Luca 3:89) și chemându-i la pocăință individuală și voluntară, vremea acestei „culturi” trecuse. Este adevărat că (așa cum spune în Romani 11) datorită alegerii colective a lui Israel (Rom. 11:28-29), Dumnezeu Își va arăta într-o zi „îndurare” față de copiii fizici ai lui Avraam (Rom. 11:30-32). Dar acea îndurare va fi manifestată prin faptul că ei vor fi altoiți în biserică (Rom. 11:23-27) - un „popor”

CAPITOLUL 6

89

alcătuit numai din copii spirituali ai lui Avraam. „Dar ce zice Scriptura? „Izgonește pe roabă [Vechiul Legământ] și pe fiul ei [aceia care sunt doar fizic copii ai lui Avraam, „născuți după trup”]; căci fiul roabei nu va moșteni împreună cu fiul femeii slobode’” (Gal. 4:30-31; v. și v. 21-31). Biserica este punctul culminant al lucrării lui Dumnezeu în oameni! Orice cetățean al Israelului spiritual este unul care s-a pocăit personal – sărac în duh și cu inima curată (Matei 5:3, 8). „Atunci îi voi scoate din mijlocul tău pe cei trufași, și nu te vei mai îngâmfa pe muntele Meu cel sfânt! Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit și mic, care se va încrede în Numele Domnului” (Țef. 3:11-12). Orice persoană din Noul Legământ este născută din nou (Evrei 8:10), Îl cunoaște personal pe Dumnezeu (Evrei 8:11, Ioan 6:45) și este îndreptățită! (Evrei 8:12). Nu există nimic mai măreț decât să fii membru în trupul lui Hristos – carne din carnea Lui și oase din oasele Sale! Hristos și Împărăția Sa cerească constituie împlinirea finală a profețiilor Vechiului Testament (Rom. 15:8). El este „sămânța femeii” promisă, El este „sămânța lui Avraam” cea făgăduită, și „sămânța lui David” cea promisă! Punem spune și noi alături de Pavel: „În adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt ‚da’; de aceea și ‚Amin’, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Cor. 1:20). ASCUNS PENTRU A FI DESCOPERIT

Când am analizat sensul adevărat al făgăduințelor făcute de Dumnezeu lui Avraam, în capitolul 2, am văzut că autorii

90

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Noului Testament au descoperit sensuri ale pasajelor Vechiului Testament care nu erau evidente la prima vedere. De exemplu, cine dintre noi ar fi descoperit (așa cum Pavel a făcut-o) o referire la Hristos în termenul „sămânță” folosit de Dumnezeu în cartea Geneza? (Gal. 3:16). Cum a ajuns Pavel să vadă această făgăduință ca având o semnificație mai profundă? Știm că el a fost inspirat de Duhul Sfânt în a înțelege Vechiul Testament, dar cu siguranță că a existat un proces de raționament în același timp. Este important să ținem minte că Pavel nu importa un înțeles în Vechiul Testament care nu exista deja acolo în realitate; ceea ce a făcut el a fost să dezvăluie semnificația reală a ceea ce Dumnezeu făgăduise dintotdeauna. Dar cum a ajuns el la o înțelegere asupra „semnificației reale”? Nu trebuie să cercetăm prea departe pentru a înțelege ceva din felul în care Pavel a gândit. Înainte de convertirea sa, Pavel era un aprig dușman al lui Hristos. Ca toți iudeii, el Îl considera pe Hristos – și în special pe „Hristosul crucificat” – ca fiind o mare „piatră de poticnire” (1 Cor. 1:23). Pentru un evreu, ideea unui Mesia crucificat era o contradicție de termeni, și aceasta din două motive. În primul rând, pentru că majoritatea evreilor așteptau un Mântuitor politic, triumfător, care avea să îi elibereze de sub stăpânirea Romei. Era de neînchipuit pentru ei ca Mesia să moară în rușine ca un răufăcător condamnat de legea romană – mai ales să moară pe o cruce, forma de pedeapsă imperială cea mai de jos! Dar, mai mult decât atât, însăși Legea Mozaică spunea clar că „cel spânzurat pe lemn este blestemat” – și nu doar „blestemat” ci „blestemat de Dumnezeu” (Deut. 21:23).

CAPITOLUL 6

91

Cu greu ne putem imagina cât de păgân trebuie să fi sunat în mintea evreilor să-i audă pe creștini predicând: „Mesia a venit! El a fost țintuit pe o cruce romană și crucificat!” Ce blasfemie de netolerat pentru urechea iudeului! Dar toate acestea s-au schimbat când Pavel s-a întâlnit cu Hristosul înviat pe drumul către Damasc. El știa că se întâlnise cu Domnul slavei; acest lucru era absolut sigur. Dar cum a înțeles el Crucea? Pe măsură ce a meditat la profețiile Vechiului Testament, probabil că răspunsul a venit în mintea lui într-o clipă: „Evident! Mesia a murit atârnat pe lemn sub blestemul lui Dumnezeu, dar blestemul nu era al Lui! Era al nostru!” Nu a spus Isaia despre Cel ce avea să vină că „noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, și smerit”? (Isaia 53:4). N-a spus el de asemenea că „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”? (Isaia 53:6). „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53:4-5). Cu adevărat Hristos a îndurat blestemul, dar El a făcut asta pentru noi! Dar ce anume este opusul blestemului lui Dumnezeu? Binecuvântarea Lui! Hristos a suferit blestemul lui Dumnezeu astfel încât noi să avem parte de binecuvântarea Lui. Și după cum blestemul a survenit din condamnarea noastră, tot așa și binecuvântarea decurge din îndreptățirea noastră. Nu este așa că dintr-o dată ne este clar că, atunci când Dumnezeu i-a spus lui

92

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Avraam că „toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în tine”, de fapt El îi „vestea mai dinainte această veste bună” lui Avraam, spunându-i că în Hristos, Neamurile vor fi într-o zi îndreptățite prin credință? (Gal. 3:8). Glorie lui Dumnezeu! SUMARUL CAPITOLULUI 6

Din analiza realizată în capitolele precedente rezultă trei principii importante de interpretare biblică. În primul rând, este clar că, deși multe făgăduințe și profeții ale Vechiului Testament par, la prima vedere, fizice, materiale, adesea acestea au de-a face în final cu realități „spirituale”. Aceste realități spirituale sunt de departe mai concrete și mai de substanță decât corespondentele lor materiale, care au fost lăsate numai ca „umbre” temporare ale lucrurilor care sunt durabile și veșnice. În al doilea rând, este clar că ar trebui ca întotdeauna să ne asigurăm de înțelegerea finală a Vechiului Testament prin studierea modului cum acesta este interpretat de Domnul și apostolii Lui în Noul Testament. N-ar trebui să studiem niciodată Vechiul Testament independent, să decidem ce ar „trebui” ca Noul Testament să ne învețe, în baza a ceea ce noi am înțeles din Vechiul Testament, și apoi să infuzăm ideile noastre în Noul Testament, forțându-l pe acesta din urmă să se potrivească teoriilor noastre. În al treilea rând, este clar că Hristos este cheia pentru înțelegerea Bibliei. Vechiul Testament arată către Hristos în profețiile, simbolurile, legămintele, jertfele și legile sale. Scopul final

CAPITOLUL 6

93

al lui Dumnezeu în istorie a fost și este de „a-Și uni iarăși întrunul în Hristos, toate lucrurile”. Acest lucru este suficient ca să ne păzească de multe erori în înțelegerea adevărului biblic. Un exemplu în acest sens se referă la locul pe care biserica îl ocupă în planul mai larg de răscumpărare al lui Dumnezeu. Ca trup al lui Hristos, biserica nu ocupă un loc secundar în relație cu națiunea fizică a Israelului, ci este punctul culminant al lucrării lui Dumnezeu printre oameni. În final, este important să conștientizăm că, atunci când autorii Noului Testament au descoperit un sens mai „profund” al făgăduințelor și profețiilor Vechiului Testament, ei nu au importat o semnificație în pasajele respective, care să nu fi fost conținută dinainte acolo, în realitate. Dimpotrivă, ceea ce ei au făcut a fost să descopere semnificația deplină a ceea ce Dumnezeu făgăduise de atunci încoace.

PARTEA A DOUA.

ELIBERAREA DE LEGE Pentru a înțelege corect legea lui Hristos, este nevoie să înțelegem mai întâi ce vrea să spună Biblia când afirmă că cei ce sunt creștini au „murit față de Lege” și că „au fost eliberați de sub” Lege. Înseamnă oare că, dacă sunt eliberați de Lege, creștinii pot acum să trăiască în păcat? Ce vrea să însemne „a nu mai fi sub Lege” ci „sub har”? Sunt creștinii eliberați de blestemul Legii, dar încă puși „la probă” în ce privește cerințele Legii, dacă este ca ei să capete binecuvântarea și viața? Care este relația dintre legea lui Hristos și Legea lui Moise? Este cumva o relație de continuitate, sunt acestea complet separate, sau merg împreună? Ce relevanță au poruncile individuale ale Legii lui Moise pentru noi, creștinii? În capitolul 7 este explorată semnificația morții creștinului față de Lege, în timp ce capitolul 8 continuă tema eliberării creștinului de sub Lege, arătând superioritatea lui Hristos față de Moise. Fiind mult-așteptatul „proroc ca Moise”, Hristos prezintă, în Predica de pe Munte, principiile comportamentului în Împărăția Sa spirituală. Apoi, în capitolul 9, este analizată relevanța Vechiului Testament pentru creștin. După ce vom explica și stabili ce anume semnifică eliberarea creștinului de sub Lege, 95

96

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

ne vom afla în poziția de a analiza, în Partea a Treia, regula de viață a credinciosului în Noul Legământ – legea lui Hristos.

7 NU SUNTEM SUB LEGE Dar acum, am fost izbăviți de Lege, și suntem morți față de Legea aceasta, care ne ținea robi, pentru ca să Îi slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă (Rom. 7:6). Căci eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu (Gal. 2:19).

În capitolul 1, am citat mai multe versete din Scriptură pentru a arăta că noi, creștinii, nu mai suntem „sub Lege” ci am „murit față de Lege”. În mod asemănător, în capitolele 3-5, am concluzionat că Legea a fost considerată a fi un „îndrumător” temporar, „adăugată din pricina călcărilor de lege” până la momentul venirii lui Hristos. Creștinii au fost „izbăviți de Lege” [sau eliberați – n.tr.], nu mai sunt „legați” de Lege, ci au fost „eliberați” de Hristos de sub „jugul robiei” Legii (Gal. 5:1). Relația omului pierdut în păcat față de Dumnezeu este una care ține de Lege; dar nu același lucru este valabil pentru creștin. El se află într-o glorioasă stare de „slobozenie” sau „libertate” (Gal. 5:1, 13). Ce înseamnă că cel creștin a fost „eliberat de Lege”? Înseamnă cumva asta că, de acum, creștinii pot să fure, să comită adulter sau să ducă o viață continuă în păcat? Răspunsul lui 97

98

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Pavel este un categoric, „Nicidecum!” (Rom. 6:14-15). Atunci ce presupune, mai exact, eliberarea de Lege? Răspunsurile la aceste întrebări sunt uimitoare și au implicații deosebite.1 BLESTEMUL

În ce sens sunt creștinii eliberați de Lege? Primul răspuns la această întrebare constă în aceea că ei au fost eliberați de sub blestemul Legii. Toți oamenii pierduți trăiesc sub blestem: „Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: ‚Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă’” (Gal. 3:10). Indiferent cât de bine ar părea că le merge în această viață, necreștinii trăiesc continuu sub blestemul lui Dumnezeu. Chiar dacă ar avea copii sănătoși, chiar dacă grădinile lor ar abunda de frumusețe, și florile lor ar fi de neegalat, totuși mânia lui Dumnezeu „rămâne” constant asupra lor (Ioan 3:36). Iar într-o zi vor auzi aceste cuvinte îngrozitoare: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care le-a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!” (Matei 25:41). Pe de altă parte, creștinul a fost răscumpărat de sub blestemul Legii: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: ‚Blestemat e oricine este atârnat pe lemn’...” (Gal. 3:13). Glorie Domnului! Dacă ești creștin, nu te mai afli sub blestem! Nu mai există nici cea mai mică fărâmă de blestem asupra ta, căci „nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1). Mai 1

Acest material a fost adaptat din Capitolul 14 al cărții mele Justificare și Regenerare.

CAPITOLUL 7

99

mult, blestemul nu se va întoarce niciodată asupra ta, căci păcatele tale sunt iertate pe vecie! (Evrei 8:12). Liber de lege, o, fericită stare, Isus a sângerat, și m-a iertat. Blestemat de lege și lovit de cădere, Harul pentru totdeauna ne-a răscumpărat. Odată pentru totdeauna, o, păcătosule, primește-L, Odată pentru totdeauna, o, frate, crede-L; Alipește-te de cruce, și povara-ți va cădea, Hristos ne-a răscumpărat, odată pentru totdeauna!

P. P. Bliss BINECUVÂNTAREA ȘI HARUL

Dar nu doar că cei credincioși sunt eliberați de blestemul Legii; ei sunt eliberați și de povara zdrobitoare2 a obligația de a păzi Legea ca modalitate a obținerii neprihănirii și vieții. După cum am văzut în capitolul 4, Legea are cu ea făgăduința vieții și a binecuvântării pentru aceia care și-ar putea câștiga propria neprihănire prin păzirea ei (Gal. 3:12; Luca 10:25-28; Fil. 3:9; Rom. 10:5). Însă o singură persoană în istoria omenirii a reușit acest lucru; toți ceilalți au eșuat total. Numai Domnul Isus Hristos a „împlinit tot ce trebuia împlinit” (Matei 3:15). El nu doar că a plătit pentru păcatele noastre, ci El a trăit o viață perfect neprihănită care ne este creditată nouă,3 și astfel, primind neprihănirea Lui, avem dreptul la viața veșnică! Nu doar că blestemul 2

Ascultarea perfectă este o „povară zdrobitoare” nu pentru că Legea n-ar fi rezonabilă în cerințele ei, ci pentru că inima omului este atât de păcătoasă (Rom. 7:7-8, 12-13). 3 Când autorul folosește expresia „creditată nouă” sau „imputată nouă”, se referă la faptul că ascultarea și neprihănirea lui Hristos față de Lege sunt puse în contul nostru sau ne sunt atribuite, deși nu noi suntem autorii acestora.

100

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

pe care noi îl meritam a căzut asupra Lui, ci acum binecuvântarea pe care El o merita a venit asupra noastră. Sub Lege, oamenii se epuizează pe sine (și eșuează lamentabil) încercând să câștige favoarea lui Dumnezeu sau să câștige dreptul la viața veșnică. Pentru creștin, totul este diferit. El are deja viața veșnică, pentru că neprihănirea perfectă i-a fost dată prin îndreptățire; el are deja parte de zâmbetul și favoarea lui Dumnezeu – toate acestea datorită lucrării lui Hristos în locul lui! Dumnezeu Își găsește încântarea și Se bucură de el după cum un mire se bucură de mireasa lui: „cum se bucură mirele de mireasa lui, așa se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62:5). „În ziua aceea, i se va zice Ierusalimului: ‚Nu te teme de nimic! Sioane, să nu-ți slăbească mâinile! Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, și nu va mai putea de veselie pentru tine!’” (Țef. 3:16-17). Știind - așa cum suntem conștienți cu toții – cât de păcătoși și lipsiți de merite suntem ca să avem parte de bucuria lui Dumnezeu, este dificil pentru noi să credem că El ar avea cu adevărat aceste sentimente față de noi. Dar chiar așa simte El! El nu doar că ne iubește, ci ne iubește dincolo de capacitatea noastră de a înțelege – dragostea Lui „întrece orice cunoștință”! (Efes. 3:19). Creștinul este eliberat de Lege ca o cerință pentru obținerea vieții veșnice. Hristos l-a răscumpărat de sub blestemul Legii, dar a obținut pentru el și toate binecuvântările vieții și neprihănirii: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii... pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în

CAPITOLUL 7

101

Hristos Isus, așa ca, prin credință, noi să primim Duhul făgăduit” (Gal. 3:13-14). Aceasta înseamnă că, în loc să mai trăiască sub blestem, creștinul trăiește acum sub binecuvântarea perpetuă a lui Dumnezeu. Chiar dacă copiii lui ar fi bolnavi, dacă grădina lui ar fi potopită de secetă și florile lui s-ar ofili, el trăiește continuu sub grija iubitoare a lui Dumnezeu. Această stare de binecuvântare derivă din îndreptățirea lui: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu le va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință, i-a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: ‚Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine’. Așa că cei ce se bizuiesc pe credință, sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios” (Gal. 3:8-9). „Tot astfel, și David îl numește fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!’” (Rom. 4:6-8). Este infinit mai bine să îți petreci viața într-o închisoare dar sub binecuvântarea lui Dumnezeu, decât să trăiești într-un palat, dar sub blestemul Lui! „Atunci Împăratul le va zice celor de la dreapta Lui: ,Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii’” (Matei 25:34). Fericirea copiilor lui Dumnezeu și mărimea dragostei Lui față de ei nu sunt anulate de faptul că, uneori, El trebuie să îi „disciplineze”. De fapt, disciplinarea pe care El o face față de ei este o dovadă în plus a iubirii Lui! (Evrei 12:6-8). Dar fiind un Tată perfect, El insistă ca noi, copiii bucuriei Lui, să fim pregătiți pentru „moștenirea” care va fi a noastră într-o zi. De aceea,

102

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

El ne disciplinează „pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (Evrei 12:10). Acesta este încă un aspect al trăirii sub favoarea continuă a lui Dumnezeu. Ești creștin? Atunci binecuvântarea lui Dumnezeu este asupra ta în modalități mult prea minunate decât ți-ai putea imagina! „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile, pe care lea pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc!” (1 Cor. 2:9). „Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele, și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele!” (Ps. 23:6). REGULI EXTERIOARE

Este clar, din pasajele anterioare, că anumite aspecte ale „eliberării de Lege” a creștinului au de-a face cu îndreptățirea. El este eliberat de blestemul Legii, și este eliberat de Lege ca mijloc de a obține viața veșnică. Dar un alt aspect al eliberării creștinului de Lege este un rezultat direct al regenerării:4 creștinul este eliberat de Lege în calitatea acesteia de regulă externă care ar intra în contradicție cu natura și dorințele reale ale creștinului. Această eliberare vine asupra lui prin miracolul inimii noi. Pentru a înțelege ce semnifică aceasta, trebuie doar să luăm în considerare starea oricărui necredincios: Legea i se opune din exterior și ea contravine dorințelor lui reale, păstrându-l într-o stare de continuă robie și frustrare. Ea îi interzice lucrurile pe care el le iubește și îi poruncește să facă lucrurile pe care el le 4

Regenerare = termen generic utilizat pentru „nașterea din nou”.

CAPITOLUL 7

103

urăște. Atunci când acesta își întinde mâna ca să fure, Legea îi spune, „Să nu furi”. Atunci când se uită după o femeie, poftindo, Legea îi spune, „Să nu preacurvești”. Starea omului pierdut în păcat se poate astfel rezuma prin cuvintele de pe un abțibild foarte popular: „Tot ce-mi place este fie ilegal, fie imoral, fie îngrașă”. Legea îl constrânge și îl dirijează pe omul neregenerat prin frică și amenințări, iar el urăște asta: „umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună” (Rom. 8:7). Orice creștin, însă, a fost eliberat din această stare de robie. Pentru el, Legea nu mai constituie o regulă exterioară care stă în contradicție față de natura și dorințele lui reale. Dimpotrivă, acum Legea este în interiorul lui; ea a fost „scrisă în inima” lui prin minunea nașterii din nou (Evrei 8:10). El este motivat de dragoste, nu de Lege (2 Cor. 5:14). Chiar dacă păcatul încă încearcă să „domnească” în „trupul muritor” al creștinului (Rom. 6:12; 8:13), și luptele lui cu păcatul sunt multe și îndârjite, totuși, orice credincios a primit o natură nouă, care iubește neprihănirea. Lucrurile care izvorăsc din străfundul ființei lui sunt în conformitate cu Legea și o împlinesc în mod natural, căci „dragostea este împlinirea Legii” (Rom. 13:8-10; Gal. 5:14). Fiind cine este el5 în realitate, un creștin nu va trebui să se îngrijoreze vreodată că ar putea să se afle în conflict cu vreo lege [spirituală, n.tr.]! „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria,

5

Vedeți cartea mea – Justificare și Regenerare – capitolele 4-13.

104

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal. 5:22-23). „Dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu sunteți sub Lege” (Gal. 5:18). Subliniind această realitate, Pavel spune că „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb, și pentru orice este împotriva învățăturii sănătoase” (1 Tim. 1:810). Omul neprihănit nu are nevoie de nicio astfel de restricție exterioară, întrucât însăși natura lui sfântă îl oprește de la astfel de imoralitate grosolană. Până și poruncile și îndemnurile Noului Testament sunt necesare pentru credincioși doar pentru că ei încă nu au „devenit complet cine sunt în esența lor”. Întrucât trăim încă în aceste „trupuri muritoare” și suntem expuși la „înșelăciunea păcatului” (Evrei 3:13) și la „uneltirile diavolului” (Efes. 6:11), noi încă avem nevoie de jaloane care să ne ajute să distingem binele și răul.6 Cu toate acestea, pe măsură ce creștem în har, mințile noastre sunt progresiv „înnoite” și, datorită practicii, ajungem ca „aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele și răul” (Evrei 5:14). În acest fel, suntem făcuți capabili tot mai mult să putem „deosebi bine voia lui Dumnezeu:

6

A se vedea și subcapitolul „Porunci specifice” de la Capitolul 12.

CAPITOLUL 7

105

cea bună, plăcută și desăvârșită” (Rom. 12:2) Creștinul nu este „sub” Lege; el este „sub legea lui Hristos” (1 Cor. 9:21; gr. ennomos Christou; v. și Anexa E, întrebarea 13). Dacă toți oamenii ar fi creștini, n-ar mai fi nevoie să folosim lacăte la ușile caselor noastre sau panouri în magazine care să avertizeze împotriva tentativelor de furt. Dar această stare va deveni realitate în Rai, unde toți cei ce vor trăi acolo vor experimenta libertatea absolută de a face tot ceea ce le place! În Rai nu vor exista niciun fel de avertismente care să spună, „Să nu ucizi” sau „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău din toată inima ta” – nu va mai fi nevoie de ele! CERERE ȘI OFERTĂ

A patra modalitate prin care creștinii au „murit față de Lege” se găsește în afirmația lui Pavel, potrivit căreia creștinii nu mai sunt „sub Lege, ci sub har” (Rom. 6:14). Ei au murit față de Lege, prin aceea că ei nu mai trăiesc în tărâmul „cererii” ci în tărâmul „ofertei”. Ei sunt acum „sub” har, nu sub Lege, ca putere dominatoare; acum ei trăiesc în tărâmul unde harul „stăpânește” (Rom. 5:21). Aici, nimic nu mai depinde în final de om, ci totul depinde de Dumnezeu. Orice dorință de bunătate și orice act de ascultare este lucrat cu bunăvoință de Dumnezeu în cel credincios! „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Fil. 2:13). În tărâmul unde harul domnește, Dumnezeu lucrează în mine în ciuda slăbiciunilor și eșecurilor mele, până când voi fi conformat perfect cu chipul lui Hristos. Dacă eu aș fi șocat de

106

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

eșecurile mele, creștin fiind, Dumnezeu nu este! El cunoaște deja toate păcatele și eșecurile mele înainte să Își îndrepte dragostea asupra mea și, de fapt, El controlează și dirijează eșecurile mele spre binele meu – cu scopul de a da pe față slăbiciunile mele și de a mă elibera de ele. Această realitate este ilustrată clar în lepădarea lui Petru de Hristos, așa cum o vedem prezentată în Evanghelii. Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să îi întărești pe frații tăi”. „Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte”. Și Isus i-a zis: „Petre, îți spun că nu va cânta astăzi cocoșul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști” (Luca 22:31-34).

Este evident din aceste versete că, deși Petru nu își cunoștea slăbiciunile, Hristos le știa pe deplin. El i-a dat intenționat Satanei „permisiunea” să-l „cearnă” pe Petru astfel încât prin eșecul lui Petru și lepădarea lui temporară de Domnul, el să ajungă apoi să își recunoască încrederea de sine păcătoasă și să se pocăiască de ea. Fiind susținută de puterea lui Dumnezeu prin rugăciunea lui Isus, credința lui Petru avea să nu eșueze, și, după ce s-a „întors”, el urma să se afle în postura de a-i întări pe alții! În Noul Legământ, Dumnezeu, în îndurarea Lui, se angajează să ne „curețe de toate spurcăciunile noastre și de toți idolii noștri” (Ezec. 36:25), și El nu va avea odihnă până când această lucrare va fi finalizată! Aleluia!

CAPITOLUL 7

107

Sigur în harul Tău sfințitor, Puternic în a mă restaura— Născut din nou— cu păcatul și moartea dinapoi, Dragostea și viața înainte-mi— O, fă ca sufletu-mi să abunde în nădeje, Și să Te laud mai mult, mai mult!

A. L. Waring SUMARUL CAPITOLULUI 7

Creștinii au fost „eliberați de Lege” și nu mai sunt „înrobiți” de ea, fiind „eliberați” de Hristos din „jugul robiei” Legii. Ce presupune mai precis această eliberare de Lege? În primul rând, orice creștin este liber de blestemul și condamnarea Legii. „Nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus”. În al doilea rând, orice creștin este eliberat de povara zdrobitoare de a trebui să păzească Legea, ca pe o modalitate de a obține neprihănirea și viața veșnică. Hristos a obținut pentru noi toate binecuvântările vieții veșnice și ale neprihănirii. În al treilea rând, fiecare creștin este eliberat de Lege ca regulă exterioară care vine în contradicție cu natura și dorințele sale reale. Această eliberare îi este dată prin minunea nașterii din nou, când primește o inimă nouă. În al patrulea rând, orice creștin este eliberat de Lege ca tărâm al „cererii”; el trăiește acum în tărâmul „ofertei”. Creștinii nu mai sunt „sub Lege, ci sub har”. Harul „stăpânește” în viața oricărui credincios adevărat.

8 DE EL SĂ ASCULTAȚI Tot astfel, frații mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce privește Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu (Rom. 7:4). Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos.... După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta (Gal. 3:24-25). Și din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultați”. Când s-a auzit glasul acela, Isus a rămas singur (Luca 9:35-36).

Așadar, am analizat patru modalități prin care creștinul a fost „eliberat” de Lege. Fiecare dintre acestea are de-a face nu doar cu eliberarea lui de Legea lui Moise, ci și cu eliberarea din robia reprezentată formal de acea Lege. Creștinul a fost eliberat de blestemul Legii, a fost eliberat de Lege ca o cerință pentru obținerea harului și a vieții veșnice, a fost eliberat de Lege în calitatea acesteia de regulă exterioară care vine în contradicție cu natura sa reală, și a fost eliberat de Lege ca tărâm al cererii, aflat în opoziție cu cel al ofertei („domnia harului”). În acest capitol, vom analiza o altă modalitate în care creștinul a fost eliberat de Lege: Creștinul a fost eliberat de Lege ca regulă a legământului 109

110

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

în materie de îndatoriri. Atunci când Dumnezeu a instituit legământul Său cu Israel prin intermediul lui Moise, El le-a dat acestora diferite legi și porunci care aveau legătură cu acel legământ. Fiind creștini, noi nu suntem sub acel legământ și, de aceea, nu ne aflăm sub autoritatea legilor și a poruncilor acelui legământ. Aceia care vor să Îl urmeze pe Dumnezeu nu mai trebuie să se preocupe de păzirea unor zile, de aducerea de jertfe de sânge, sau de respectarea unor porunci care fac distincție între animale curate și necurate. În fapt, numărul total de legi asociate cu Vechiul Legământ și față de care creștinii nu au obligația de a le respecta ca de îndatoriri ce țin de legământ este de 613 porunci (după cum au fost identificate în tradiția rabinilor evrei), inclusiv Cele 10 Porunci. Aceasta izvorăște din faptul că, în Biblie, Legea este văzută ca o unitate, și a te afla „sub” una dintre poruncile ei înseamnă a te afla sub toate poruncile (Gal. 5:3, v. și Anexa C). Pentru creștin, regula cu privire la îndatoririle lui nu sunt Cele 10 Porunci, ci „Legea lui Hristos”. Asta nu înseamnă că nar mai fi greșit să furăm sau să curvim, sau că principiile drepte conținute în Legea Mozaică s-ar fi schimbat în vreun fel (v. cap. 11), ci că acum noi ne supunem lui Hristos și „legii” Lui, nu legilor Vechiului Legământ. Creștinul nu se află sub Lege ca regulă a legământului în materie de îndatoriri; el este sub „legea lui Hristos”. Iar Hristos îi oferă o revelație mult mai clară și mai înaltă a îndatoririlor sale decât a făcut-o Legea lui Moise. Aceasta nu înseamnă că legea

CAPITOLUL 8

111

lui Hristos răstoarnă în vreun fel Legea lui Moise cea „sfântă, dreaptă și bună” (Rom. 7:12). Nicidecum! Dimpotrivă, ea o împlinește și o depășește chiar! UN PROROC CA MOISE

Am văzut deja locul unic pe care Moise l-a avut în istoria evreilor, ca mijlocitor al Vechiului Legământ și persoana prin care Dumnezeu i-a vorbit poporului Israel. Dar Moise a prevestit în Deuteronom despre un alt Proroc „ca el”, care îi va lua locul într-o zi anume: Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el! Astfel el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: „Să nu mai aud glasul Domnului, Dumnezeului meu, și să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor”. Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei, este bine. Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală” (Deut. 18:15-19).

Este important de observat că însăși cartea Deuteronom se încheie, după aproape 16 capitole de la această profeție, cu următoarele cuvinte: În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față în față. Niciunul nu poate fi pus alături de el, în ce privește toate semnele și minunile pe care a trimis Dumnezeu să le facă în țara Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supușilor lui și împotriva întregii țări, și în ce

112

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

privește toate semnele înfricoșătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel (Deut. 34:10-12).

În fapt, de-a lungul întregii perioade vechi-testamentare, nu s-a ridicat niciun profet „ca Moise” în Israel! În vremea lui Hristos, evreii însă priveau către „Prorocul” care era „așteptat în lume” (Ioan 6:14; v. și 1:21, 25). Iar Petru arată clar că numai în Hristos a fost împlinită, în final, această profeție a lui Moise: În adevăr, Moise le-a zis părinților noștri: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un proroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune. Și oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit cu desăvârșire din mijlocul norodului. De asemenea toți proorocii, de la Samuel și ceilalți, care au urmat după el, și au vorbit, au vestit zilele acestea” (F.A. 3:22-24).

Atunci când Hristos a venit, El a împlinit tot ceea ce profețise Moise, dar într-o modalitate care a mers mult mai departe de ceea ce Moise însuși experimentase: Dumnezeu Îl cunoștea pe Hristos „față către față” într-un fel în care El nu l-a tratat niciodată pe Moise; Hristos a făcut „semne și minuni cu putere”, care le-au depășit cu mult pe cele făcute de Moise; Hristos le-a vorbit oamenilor „tot ceea ce Dumnezeu Îi poruncise” cu atâta perfecțiune, întrucât numai El merita ascultat în absolut „orice” spunea, și orice suflet care nu a ascultat de El a fost „nimicit cu desăvârșire” din popor! (F.A. 13:46; Rom. 11:17-20) PROFET, PREOT ȘI ÎMPĂRAT

Domnul Isus Hristos l-a preluat și a înlocuit pe Moise ca Profet, la fel cum El l-a preluat și a înlocuit pe Aaron ca Preot și

CAPITOLUL 8

113

pe David ca Împărat. Este Hristos un adevărat preot? Este, căci El este singurul Preot adevărat care a trăit vreodată, singurul Om care a trăit vreodată și care să fie capabil să îi reprezinte pe oameni înaintea lui Dumnezeu și să aducă o jertfă care să le șteargă păcatele! Este Hristos un Împărat adevărat? Evident, pentru că El este singurul Împărat adevărat care a trăit vreodată, un adevărat Suveran care domnește în realitate peste oameni cu o autoritate totală, Regele regilor și Domnul domnilor! Este Hristos un Profet adevărat? Da, El este singurul Profet adevărat care a trăit în istorie, căci El a vorbit chiar cuvintele (Ioan 3:34, 14:10, 17:8) Tatălui și Îl reprezintă într-un mod perfect (Ioan 14:9). „După ce le-a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1:1-2). Domnul Isus Hristos este un Profet infinit mai mare decât Moise! De aceea, frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească, ațintiți-vă privirile la Apostolul și Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus ... Căci El a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăși. Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile, este Dumnezeu. Cât despre Moise, el a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu”, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile, care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Și casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm (Evrei 3:1, 3-6).

Ca Fiu dumnezeiesc, Hristos zidește casa poporului Său

114

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

răscumpărat, din care noi (și Moise) facem parte. Gloria lui Hristos este cu atât mai mare decât slava lui Moise, pentru că ziditorul casei este mai mare decât casa! Rolul lui Moise a fost acela de a sluji „mărturisind despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu”, când Hristos, singurul Profet adevărat, avea să vină și să îi ia locul. DE EL SĂ ASCULTAȚI

Când Moise a profețit despre venirea lui Hristos, cuvintele sale au fost următoarele: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el”. Este foarte important să notăm că acestea au fost exact cuvintele spuse de Dumnezeu către ucenici pe Muntele Schimbării la Față. După șase zile, Isus i-a luat cu El pe Petru, Iacov și Ioan, fratele lui, și i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schimbat la față înaintea lor; fața Lui a strălucit ca soarele, și hainele I s-au făcut albe ca lumina. Și iată că li s-a arătat Moise și Ilie, stând de vorbă cu El. Petru a luat cuvântul, și I-a zis lui Isus: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise și una pentru Ilie”. Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Și din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultați!” Când au auzit, ucenicii au căzut cu fețele la pământ, și s-au înspăimântat foarte tare. Dar Isus Sa apropiat, S-a atins de ei, și le-a zis: „Sculați-vă, nu vă temeți!” Ei au ridicat ochii, și n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur (Matei 17:1-8).

CAPITOLUL 8

115

Ar trebui să observăm de asemenea că propunerea lui Petru de a construi trei colibe pe munte, „una pentru Hristos, una pentru Moise și una pentru Ilie”, era o eroare atât de serioasă încât a fost întâmpinată de intervenția directă a lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu preaiubit... de El să ascultați!” Dumnezeu ne poruncește clar aici să dăm deoparte preocuparea cu Legea (Moise) și Profeții (Ilie) și să ne ațintim atenția asupra „Fiului preaiubit” al Său! Domnul Isus Hristos este unic în glorie și autoritate; El nu se află în vreo relație de egalitate cu nimeni, nici măcar cu Moise și Ilie! „Ei au ridicat ochii, și n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur.” CUVÂNTUL FINAL AL LUI DUMNEZEU PENTRU OAMENI

Acest adevăr glorios își găsește expresia în cuvintele care deschid Epistola către Evrei: „După ce le-a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul (Său – engl.)...” De-a lungul Vechiului Testament, Dumnezeu i-a vorbit poporului Său „în multe rânduri și în multe chipuri”. Uneori El le-a vorbit prin visuri, alteori prin viziuni, și uneori direct, dar întotdeauna El a vorbit parțial. Nici un profet sau profeție nu a exprimat în totalitate ceea ce Dumnezeu voia să îi transmită omenirii. O parte a adevărului Lui a fost transmisă prin Avraam, o alta prin Moise, o alta prin Isaia sau Ezechiel. Dar acum, „la sfârșitul acestor zile”, ceva unic s-a petrecut. Dumnezeu le-a transmis oamenilor Cuvântul Său final; El ne-a vorbit prin Fiul Său. Cititorii Bibliei în limba engleză vor observa că expresia

116

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

„Său” din acest verset este adesea scrisă cu litere înclinate pentru a indica faptul că acest cuvânt a fost adăugat de traducători. Dacă ar fi să citim acest pasaj mai literal, ar trebui să îl citim astfel: „Dumnezeu, după ce le-a vorbit în vechime părinților noștri prin profeți, în multe rânduri și în multe feluri, în aceste zile din urmă, El ne-a vorbit în [Acela care este] Fiul”. Așa cum au subliniat mulți comentatori, absența de aici a oricărui articol în limba greacă pune accentul pe calitatea Sa de „Fiu”. Oricât de măreți ar fi fost profeții Vechiului Testament, ei n-au fost nimic prin comparație cu Acela care este Fiul. Numai El este „oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui”; doar El „ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3); cuvintele Sale sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu (Ioan 3:34; 12:49-50), iar faptele Sale sunt faptele lui Dumnezeu (Ioan 5:19, 14:10); a-L vedea pe Fiul înseamnă a-L vedea pe Tatăl! (Ioan 14:7-9). Prin cuvintele și faptele Sale – în fapt, în însăși Persoana Sa – Fiul constituie cuvântul final al lui Dumnezeu adresat oamenilor. DAR EU VĂ SPUN

Într-un capitol anterior, am analizat revelarea uluitoare a slavei lui Dumnezeu care a fost asociată momentului când Legea a fost dată, pe Muntele Sinai. Noi nu ne putem decât imagina cum era să fii prezent în acel moment acolo! Dar pentru cei care au ochi să vadă, o manifestare mai măreață a gloriei lui Dumnezeu a avut loc 1500 de ani mai târziu pe un „munte” diferit, când Dumnezeu întrupat în Persoana lui Isus Hristos „S-a suit pe munte...a început să vorbească și să-i învețe astfel: Ferice de cei săraci în duh...”

CAPITOLUL 8

117

În această „Predică de pe Munte” (Matei 5-7), Domnul Isus a statuat principiile pentru comportamentul în Împărăția Sa spirituală. De șase ori la rând (Matei 5:21-48), El începe cu expresia „ați auzit că s-a zis celor din vechime” sau „s-a zis”, apoi sfârșește cu afirmație contrastantă, „dar Eu vă spun”: Ați auzit că li s-a zis celor din vechime: ,Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecății’. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: ,Prostule!’, va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: ,Nebunule’, va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Ați auzit că li s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurvești”. Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui. S-a zis iarăși: „Oricine își va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărțire”. Dar Eu vă spun că oricine își va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; și cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește. Ați mai auzit iarăși că li s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb; ci să împlinești față de Domnul jurămintele tale”. Dar Eu vă spun: Să nu jurați nicidecum... Ați auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte”. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Ați auzit că s-a zis: „Să îl iubești pe aproapele tău, și să îl urăști pe vrăjmașul tău”. Dar Eu vă spun: Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, faceți-le bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc...

118

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Este important să conștientizăm că Domnul Isus Hristos, prin utilizarea repetată a cuvântului „dar”, nu răstoarnă și nu compromite revelația Legii lui Dumnezeu dată în Vechiul Testament. Chiar dacă El contrastează învățăturile Sale cu cele ale lui Moise, El ne avertizează explicit să nu credem că El ar fi „venit să strice Legea sau Proorocii” (Matei 5:17). Pe de altă parte, El nici nu a corectat vreo interpretare iudaică greșită a Legii (v. Anexa E, întrebarea 16). El nu creează o lege totalmente nouă sau diferită de cea care a existat în Vechiul Testament (v. cap. 9) și nici nu prezintă doar niște implicații mai depline a ceea ce fusese intenționat inițial prin Legea lui Moise, când ea a fost dată! POPOR ETNIC SAU POPOR SPIRITUAL?

Pentru a înțelege – măcar în parte – ceea ce avea loc în acest pasaj, trebuie să ne aducem aminte de diferențele vaste între Legământul Vechi și cel Nou. Dumnezeu a făcut Vechiul Legământ cu o națiune fizică, formată în majoritate din oameni nenăscuți din nou (Deut. 29:4; Ps. 95:8-11; Evrei 3:7-19; 8:8-9; 1 Cor. 10:1-11 etc). El face Noul Legământ cu un popor spiritual, format în totalitate din oameni regenerați (Ioan 6:45; Evrei 8:812). De aceea, și legile asociate celor două legăminte sunt diferite. De exemplu, când Dumnezeu a poruncit „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, El stabilea principiile dreptății stricte și a echității care trebuie să stea la baza unei națiuni civile. Aceste principii erau vitale pentru păstrarea societății și serveau la a-i învăța pe oameni despre imposibilitatea iertării fără satisfacerea justiției. În contrast cu aceasta, când Isus a spus, „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te

CAPITOLUL 8

119

lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt”, El nu elimina regulile pentru guvernarea unei națiuni civile, ci sublinia tipul de viață al poporului Său regenerat, în mijlocul unei lumi ostile și anti-creștine. În mod asemănător, când Legea spunea, „Să nu preacurvești”, se stabilea unul dintre principiile societății teocratice, în cadrul căreia curvia era pedepsită cu moartea. Întrucât judecătorii civili nu au la dispoziție nicio modalitate pentru a depista „curvia în inimă”, este clar că această poruncă avea în vedere numai actul fizic al curviei. Același raționament este aplicabil pentru interdicția Legii de a ucide, care avea de-a face cu crima fizică, nicidecum cu atitudinea de superioritate sau ură. Asta nu înseamnă că oamenii evlavioși din Vechiul Testament nu ar fi știut că gândurile de curvie (Iov 31:1) sau ură (Lev. 19:17) sunt greșite, ci ne ilustrează că multe dintre preceptele Legii lui Moise aveau de-a face mai degrabă cu aspecte exterioare decât cu probleme interioare (Evrei 9:8-14; Marcu 7:18-23). Prin contrast, Predica de pe Munte (și Noul Testament în general) este centrată pe lucrurile care sunt interioare și spirituale, accentuând motivațiile ascunse și atitudinile inimii. Iată de ce Domnul începe seria de contraste din Matei 5 citate mai sus avertizând că „dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 5:20). Cărturarii și fariseii aveau doar o neprihănire exterioară. Ei nu curveau în mod exterior, nu furau, nu ucideau. „Cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea”, ei (ca și Saul, fariseul) erau „fără prihană” (Fil. 3:5-6; v. și

120

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Matei 19:16-20). Dar Domnul nostru spune că ei erau ca „mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinlăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurățenie”. De asemenea, ei „pe dinafară se arătau neprihăniți oamenilor”, dar pe dinăuntru erau „plini de fățărnicie și de fărădelege” (Matei 23:27-28). În contrast cu „neprihănirea pe care o dă Legea”, cea exterioară, creștinii au o neprihănire interioară. Prin minunea nașterii din nou, ei au primit Legea în interior – „scrisă în inimile lor”. Lor le-au fost date inimi noi care sunt caracterizate de semnele celor „binecuvântați” - puritate, blândețe, smerenie în duh, sete și foame după neprihănire etc (Matei 5:3-11). Nu doar că cel credincios nu îi ucide pe vrăjmașii lui, ci el nici nu îi mai urăște (Matei 5:21-26; 1 Ioan 2:9-11, 3:14-15), ci dimpotrivă, îi iubește și se roagă pentru ei (Matei 5:44-48). Nu doar că cel credincios nu curvește fizic, ci el nu trăiește nici în lumea imaginară a adulterului în inimă (Matei 5:27-30). Creștinul nu doar că își respectă jurămintele, ci onestitatea caracterizează într-atât de mult orice spune el, încât nici nu este nevoie să jure ca să dea greutate promisiunilor sale (Matei 5:33-37). Niciunul dintre aceste lucruri nu este posibil în lipsa lucrării Duhului Sfânt care îl naște din nou și îi dă putere. Ar trebui să fie atât de evident că oamenii pierduți în păcat nu pot „trăi după standardul Predicii de pe Munte” pe cât este de evident că leoparzii nu își pot schimba petele de pe blană (Ier. 13:23). În Matei 5-7, Domnul Isus Hristos prezintă sumar principiile de comportament pentru cei care aparțin Împărăției Sale.

CAPITOLUL 8

121

Aceste principii sunt destinate unui popor spiritual alcătuit totalmente din persoane născute din nou, care sunt locuite de Duhul Sfânt, Cel care le dă și puterea de a trăi astfel; aceste principii n-ar fi putut fi date vreodată unui popor etnic, fizic, alcătuit în majoritate din evrei neregenerați. În acest sens, diferența dintre „legile” celor două „popoare” este uriașă. Sub Vechiul Legământ, atunci când un soț descoperea, de exemplu, că soția sa începea să îmbrățișeze învățături false, el nu venea la întâlnirea de rugăciune spunând, „Vă rog, rugați-vă pentru soția mea; a început să se închine la Moloh”. Dimpotrivă, el avea de urmat un set diferit de instrucțiuni: Dacă fratele tău, fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau nevasta care se odihnește la sânul tău, sau prietenul tău pe care-l iubești ca pe tine însuți, te ațâță în taină, zicând: „Haidem, și să slujim altor dumnezei!” - dumnezei pe care nici tu, nici părinții tăi nu i-ați cunoscut, dintre dumnezeii popoarelor care vă înconjoară, lângă tine sau departe de tine, de la o margine a pământului până la cealaltă - să nu te învoiești și să nu-l asculți; să n-arunci spre el o privire de milă, să nu-l cruți, și să nu-l ascunzi. Ci să-l omori; întâi mâna ta să se ridice asupra lui ca să-l omoare, și apoi mâna întregului popor; să-l ucizi cu pietre, și să moară, pentru că a căutat să te abată de la Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să se facă așa, pentru ca tot Israelul să audă și să se teamă, și să nu se mai săvârșească o faptă așa de nelegiuită în mijlocul tău (Deut. 13:6-11).

Aceasta a fost una dintre poruncile lui Dumnezeu din Vechiul Legământ. Nu era opțională; era legea legământului pentru Israel. Marea diferență dintre legea legământului și învățăturile

122

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Domnului din Predica de pe Munte ar trebui să fie evidentă. Una este „legea îndrumătorului”, care îl ține pe copil sub disciplină strictă (ca un sclav) spre binele lui. Cealaltă ține de tărâmul unde persoanele cărora li se aplică au parte de calitatea deplină și glorioasă de fii, bucurându-se de libertăți și de responsabilități cu mult mai mari. SCLAVI SAU FII? Înainte de venirea credinței, noi eram sub paza Legii, închiși pentru credința care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință. După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus.... Dar câtă vreme moștenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi și îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot așa și noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învățăturilor începătoare ale lumii. Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să îi răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” Așa că nu mai ești rob, ci fiu; și dacă ești fiu, ești și moștenitor, prin Dumnezeu (Gal. 3:23-26; 4:1-7).

În acest pasaj, Pavel aseamănă starea poporului Israel sub Vechiul Legământ unei stări de sclavie. El contrastează aceasta cu starea creștinului, care „nu mai este rob, ci fiu”. Legea lui Hristos depășește Legea lui Moise la fel cum calitatea de fiu o depășește pe aceea de sclav. Aceasta nu se datorează faptului că

CAPITOLUL 8

123

Legea lui Moise ar fi greșită; ea a fost perfectă pentru scopul pe care Dumnezeu l-a avut pentru ea. Când Dumnezeu a hotărât că până și soția cuiva sau prietenul cel mai bun trebuia omorât cu pietre pentru atragerea altora în închinarea la dumnezei falși, porunca Lui era perfect potrivită stării generale a oamenilor ce se aflau sub Vechiul Legământ. Fără o astfel de disciplină strictă, întreaga națiune ar fi căzut rapid în apostazie: „Să se facă așa, pentru ca tot Israelul să audă și să se teamă, și să nu se mai săvârșească o faptă așa de nelegiuită în mijlocul tău” (Deut. 13:11). Legea lui Hristos aparține unui tărâm diferit față de Legea lui Moise doar datorită a ceea ce este Hristos și a ceea ce noi suntem în Hristos. După cum am afirmat mai sus, acesta este tărâmul acelora care se bucură de calitatea deplină și glorioasă de fii – un tărâm caracterizat de libertăți și responsabilități cu mult mai mari decât cele avute în vedere de Moise. Atunci când fiul meu cel mare era copil, eu îi spuneam când să se ducă la culcare, când să se scoale, când să se spele pe dinți și când să se încalțe. Dar când el a ajuns la anii maturității, lista mea cu instrucțiuni și restricții detaliate a devenit inutilă și învechită. Creștinul trăiește în tărâmul libertății glorioase, o libertate care aduce cu ea responsabilitatea de a le sluji altora în dragoste. „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste” (Gal. 5:13). SUMARUL CAPITOLULUI 8

Există o a cincea modalitate în care creștinii sunt eliberați

124

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

de Lege, în plus față de cele 4 deja studiate: creștinii au fost eliberați de Lege ca regulă a legământului în materie de îndatoriri ale lui. Ei sunt acum supuși lui Hristos și „legii” Lui – care este revelarea voii lui Dumnezeu făcută prin Persoana, cuvintele și lucrarea lui Hristos Însuși. Domnul Isus Hristos este cuvântul final al lui Dumnezeu adresat omenirii. El este Profetul cel îndelung așteptat „ca Moise”, a Cărui glorie o depășește infinit pe cea a lui Moise sau a oricărui alt profet. Întrucât El este „Fiul cel preaiubit” al lui Dumnezeu, noi trebuie să „ascultăm de El” în „toate lucrurile”. În Predica de pe Munte, Hristos ne oferă un crâmpei din bunătatea radicală ce îi caracterizează pe cei ce aparțin Împărăției cerurilor. Neprihănirea lor o depășește cu mult pe cea a cărturarilor și fariseilor, pentru că ea izvorăște dintr-o inimă înnoită și locuită de Duhul Sfânt. Legea lui Hristos nu răstoarnă Legea lui Moise, ci dimpotrivă, ea o „împlinește” și o aduce la final. Legea lui Moise a fost ca un gardian pus să păzească un copil sub disciplină strictă (ca un sclav) spre binele lui. Spre deosebire de aceasta, Legea lui Hristos ține de tărâmul acelora care se bucură de calitatea deplină și glorioasă de fii – un tărâm caracterizat de libertăți și responsabilități cu mult mai mari decât cele avute în vedere de Moise.

9 CELE MAI MICI DINTRE ACESTE PORUNCI Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că, oricine va strica una dintre cele mai mici din aceste porunci, și îi va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi, și îi va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor (Matei 5:17-20).

În lumina capitolelor anterioare, se ridică o întrebare presantă: Ce trebuie să facem atunci cu Vechiul Testament? Dacă Legământul Vechi este „învechit” (Evrei 8:13) și a fost „înlăturat” (Efes. 2:14-15) întrucât noi nu mai „suntem sub un îndrumător” (Gal. 3:24), atunci ce rol ar putea să joace Vechiul Testament în viețile noastre de creștini? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să începem prin a recunoaște diferența dintre Vechiul Legământ și Scriptura Vechiului Testament. Vechiul Legământ făcut între Dumnezeu și poporul Israel la 125

126

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Muntele Sinai a fost, într-adevăr, înlăturat și înlocuit cu un Nou Legământ, dar Vechiul Testament, inclusiv pasajele care ne prezintă preceptele Legii lui Moise, rămân revelația plină de autoritate a lui Dumnezeu pentru oameni „câtă vreme nu va trece cerul și pământul”. Poruncile Vechiului Testament nu sunt obligatorii direct pentru noi ca lege a legământului, dar toate au o relevanță indirectă pentru noi, ca parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Acest fapt este evident din cuvintele adresate de Pavel lui Timotei: „din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:15-17). „Sfintele Scripturi” la care Pavel face referire aici sunt Scripturile Vechiului Testament, pentru că Noul Testament (ca atare) nu exista încă. Așadar, Pavel spune că Scripturile Vechiului Testament, atunci când sunt înțelese și aplicate corect, rămân „de folos” pentru credincioșii Noului Testament, nu doar ca mărturie profetică în ceea ce Îl privește pe Hristos, ci și „ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire”. În Dumnezeu „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). El nu S-a schimbat în nici cel mai mic amănunt încă din zilele lui Avraam și Moise, iar toate lucrurile pe care El ni le-a descoperit în Vechiul Testament cu privire la caracterul și căile Lui rămân la fel de adevărate azi după cum au fost dintotdeauna. Întreg Vechiul Testament rămâne Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi.

CAPITOLUL 9

127

Asta înseamnă că există o continuitate de bază între Legea lui Moise și Legea lui Hristos. În fapt, Domnul nostru a afirmat explicit această continuitate în versetele citate mai sus: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc”. După cum am văzut, Hristos a „împlinit” Legea și Profeții în orice aspect. El a împlinit profețiile, simbolurile și umbrele Vechiului Testament prin întreaga Sa viață, de la întrupare până la înălțare, de la nașterea Sa în Betleem (Matei 2:4-6) până la învierea Sa din morți (F.A. 2:29-32) și la înălțarea Sa pentru a sta la dreapta Tatălui (Matei 22:43-44). El a împlinit cerințele Legii pentru a obține, pentru noi, viața veșnică, prin ascultarea Sa perfectă de Tatăl. Mai mult, El a satisfăcut pedeapsa dreaptă a Legii împotriva tuturor păcatelor noastre, prin moartea Sa în locul nostru. „Împlinirea” Legii despre care Isus vorbește în versetul 17 implică, totuși, ceva în plus. Are de-a face cu afirmațiile radicale și șocante pe care El le-a făcut și continuă să le facă de-a lungul restului Predicii de pe Munte: „Ați auzit că s-a spus… dar Eu vă spun”. Pentru ca nimeni să nu aibă impresia că învățăturile Lui ar fi avut cumva ca scop să dea deoparte Legea lui Moise ca fiind ceva irelevant (v. Anexa E, întrebarea 15), Domnul nostru arată clar și de la început că, în fapt, învățăturile Lui sunt o împlinire a oricărui aspect al acelei Legi. Învățăturile Lui satisfac orice detaliu cerut de Lege și ele încorporează și aduc la finalitate toate poruncile Legii. Nici măcar cea mai măruntă „iotă sau frântură de slovă din Lege” nu este lipsită de importanță sau inutilă, și fiecare dintre acestea trebuie și își va găsi împlinirea în standardele

128

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

și Împărăția pe care El avea să le stabilească. Aceia care intră în realitățile descrise în Predica de pe Munte se vor descoperi pe ei înșiși împlinind nu doar poruncile „mai importante” ale Legii, ci și pe acelea „mai mărunte”. Ei își vor descoperi neprihănirea nu doar egalând-o pe cea a cărturarilor și fariseilor, ci depășindo de departe! Pe baza acestui fapt, Domnul merge mai departe în versetul 19 și face deducția remarcabilă că „oricine va strica una dintre cele mai mici din aceste porunci, și îi va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi, și îi va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor”. Ce voia Domnul Isus să spună atunci când S-a referit la „una dintre cele mai mici din aceste porunci”? Unii au spus că El vorbea despre propriile Sale porunci, pe care avea să le prezinte imediat după aceea, în ultima parte a Predicii de pe Munte. Totuși, atunci când citim versetul 19 în contextul lui, această interpretare devine foarte dificil de susținut. Haideți să citim din nou versetele 17-20: Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.1 Așa că, oricine va strica una dintre cele mai mici din aceste porunci, și îi va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi, și îi va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția 1

În textul original, ca și în traducerile din limba engleză, expresia „înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” are sensul de „înainte ca toate să fie împlinite” – n.trad.

CAPITOLUL 9

129

cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.

În versetele 17-18, Isus vorbește despre faptul că El nu a venit să strice nici și cea mai mică iotă sau frântură din „Lege”. Concluzionând ceea ce tocmai spusese, Isus începe versetul 19 cu expresia „așa că” (sau „așadar”) și imediat își avertizează ucenicii să nu strice niciuna dintre aceste cele mai mici „porunci”. Este clar că poruncile lui Isus (care încă nu fuseseră date) nu puteau fi acelea la care El se referise în acest avertisment, și nici nu se puteau referi numai la Cele 10 Porunci, întrucât în mod sigur acestea nu sunt „cele mai mici” dintre poruncile Vechiului Legământ. LECȚII DE LA BOU

Care sunt unele dintre aceste „cele mai mici” porunci ale Legii Mozaice? Aș putea da mai multe exemple, dar vom analiza unul care se găsește la mijlocul unei serii de astfel de porunci din Deuteronom 22: „Să nu semeni în via ta două feluri de semințe, ca nu cumva să întinezi și rodul seminței pe care ai semănat-o și rodul viei. Să nu ari cu un bou și un măgar înjugați împreună. Să nu porți o haină țesută din felurite fire, din lână și in unite împreună” (Deut. 22:9-11). Așa cum spune Domnul Isus, „oricine va strica una dintre cele mai mici din aceste porunci, și îi va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor”! Cum poate fi posibil aceasta, în special atunci când știm din învățăturile lui Isus din alte pasaje (de ex. Marcu 7:1819, cf. F.A. 10:9-15, 28-29) că exact acest fel de porunci nu mai

130

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

sunt obligatorii pentru creștini? Cum se poate ca acelora care fac parte din „Împărăția cerurilor” să li se spună să „păzească și să îi învețe pe alții” aceste porunci? O parte din răspunsul la această întrebare se găsește în a doua Epistolă a lui Pavel către Corinteni, unde spune: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6:14). Când Pavel vorbește despre a nu ne „înjuga la un jug nepotrivit”, el face referire la porunca lui Dumnezeu din Deuteronom 22:10, care interzicea înjugarea la același plug a boului și a măgarului. Observați ce a făcut Pavel în acest verset? El a luat o poruncă din Vechiul Legământ care se referea la înjugarea împreună a boului și măgarului, și a aplicat principiile ei la creștini! De ce le interzicea porunca lui Dumnezeu evreilor să are cu un bou și un măgar înjugați alături? Pentru că unul era un animal curat și celălalt necurat! (Lev. 11:1-8). Tot așa, spune Pavel, creștinul nu trebuie să se „înjuge la un jug nepotrivit” cu o persoană care este necredincioasă. Vedem, așadar, că noi, creștinii, păzim Deuteronom 22:10, și îl păzim într-o modalitate mai profundă și mai deplină decât evreii au făcut-o vreodată! O altă ilustrație a acestui principiu poate fi observată în 1 Corinteni 9:6-10: Ori numai eu și Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm? Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădește o vie, și nu mănâncă din rodul ei? Cine paște o turmă, și nu mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor?

CAPITOLUL 9

131

Nu le spune și Legea? În adevăr, în Legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului care treieră grâul!” Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbește El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, și cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el.

În aceste versete, Pavel apelează la o altă poruncă dintre „cele mai mici” din Legea lui Moise, care se găsește în Deuteronom 25:4: „Să nu legi gura boului, când treieră grâul”. Așa cum spune Pavel, această poruncă este împlinită de creștini, când îi susțin financiar pe aceia care le sunt slujitori ai Evangheliei. Lui Dumnezeu Îi pasă, într-adevăr, de felul cum tratăm noi animalele, dar, conform cu ceea ce spune apostolul Pavel, preocuparea lui Dumnezeu pentru animale este nesemnificativă comparativ cu grija Lui pentru noi: „Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbește El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel...” Cu alte cuvinte, aplicația spirituală a acestei porunci pentru noi, creștinii, a fost ceea ce Dumnezeu a avut de la bun început în intenție, când a dat această poruncă! Pavel a luat aici o poziție cu adevărat remarcabilă în ce privește Legea lui Moise! Pe de o parte, el a citat această poruncă, atribuindu-i autoritate divină: „Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune și Legea?” Pe de altă parte, el face clar faptul că această autoritate divină rezidă nu în faptul că porunca a fost parte din Legământul Mozaic ca atare, ci în faptul că ea este parte din revelația lui Dumnezeu în Scriptură. Locul original ocupat de această poruncă în ansamblul celor 613 porunci ale Legii Mozaice nu are nicio importanță pentru Pavel.

132

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Ea nu are nicio autoritate asupra lui sau asupra oricăruia dintre creștini în baza poziției ei între acele porunci. Dimpotrivă, Pavel o vede ca parte a revelației lui Dumnezeu în Vechiul Testament, spusă și scrisă în întregime spre folosul credincioșilor Noului Legământ, care, într-o zi, aveau să beneficieze de aplicația ei spirituală odată ce Vechiul Testament a trecut! O altă ilustrație notabilă a felului cum creștinii „păzesc” chiar și cele mai mici porunci ale Legii se referă la circumcizie. Conform lui Pavel, dacă un om are circumcizia inimii (realitatea spirituală a ceea ce circumcizia fizică era doar o umbră), absența circumciziei sale fizice va fi considerată drept circumcizie! (Rom. 2:26). Astfel, toți creștinii, în virtutea realității interioare din inimile lor, într-adevăr „păzesc” și îi „învață pe alții” porunca despre circumcizie, și ei o păzesc mai în adevăr decât a fost ea păzită de aceia care erau iudei numai în sens exterior, „în carne”! După cum este de așteptat, multe dintre poruncile Legii Mozaice au în vedere în mod clar Persoana și lucrarea ispășitoare a lui Hristos, iar semnificația lor este revelată în scrierile Noului Testament. Cartea Evrei, de exemplu, explică mult din simbolismul care stă în spatele legilor date cu privire la construcția, slujirea și jertfele de la cortul întâlnirii. Modalitatea în care noi, creștinii, „păzim cele mai mici” dintre aceste legi este prin credința în Hristos ca Marele nostru Preot și Jertfa pentru păcatele noastre. În fapt, modalitatea în care noi putem fi siguri că „păzim și îi învățăm pe alții să păzească” oricare poruncă din Vechiul Testament – mai mult sau mai puțin importantă – este nu

CAPITOLUL 9

133

doar prin a arăta reverență față de Vechiul Testament ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ci și prin a crede în și a ne alipi, în umblarea noastră, de Domnul și Stăpânul nostru, care este, în Persoana și învățăturile Sale, „împlinirea” celor mai mici „iote și frânturi” din Lege. Se află creștinul sub autoritatea legilor Vechiului Legământ? Nu, el nu se află sub niciuna dintre ele în mod direct, ca lege a legământului, dar el „le păzește și îi învață pe alții” să le păzească pe toate în mod indirect, atunci când el trăiește în realitățile Noului Legământ. Aceasta nu înseamnă că noi, creștinii, putem discerne întotdeauna adevărul spiritual, acolo unde este cazul, pe care Dumnezeu l-a avut în vedere prin fiecare dintre poruncile date evreilor în trecut. Există multe legi despre alimente curate și necurate, reguli privitoare la jertfe și așa mai departe, a căror semnificație deplină este posibil să nu o înțelegem pe deplin niciodată înainte de ajunge în Cer. Modalitatea în care orice poruncă specifică a Vechiului Testament trebuie împlinită de către noi, chiar și în principiile ei spirituale, depinde de felul cum acea poruncă este interpretată și aplicată de Domnul Isus Hristos și de apostolii Lui inspirați. Dacă în Noul Testament nu ne este oferită nicio aplicație inspirată a unei anume porunci, putem totuși, prin călăuzirea Duhului Sfânt, să tragem multe învățături folositoare din ea. Este important să ne amintim, totuși, că atunci când Domnul și apostolii Lui nu ne-au oferit nicio aplicație a unei porunci din Vechiul Legământ, noi nu avem niciun drept să impunem interpretarea noastră a acelei porunci asupra conștiințelor altor credincioși. Creștinii nu „păzesc și îi

134

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

învață pe alții” cele mai mici porunci ale Legii și ale profeților prin a alcătui o nouă „listă de reguli”, formată din legile Vechiului Testament (interpretate spiritual), ci prin umblarea în dragoste (Rom. 13:9-10; Gal. 5:14; v. și cap. 16), prin puterea Duhului Sfânt! (Rom. 8:4). APLICÂND VECHIUL TESTAMENT

Creștini fiind, noi trebuie să citim Vechiul Testament prin „lentilele” lui Hristos și ale apostolilor Lui. Pavel ilustrează această abordare atunci când descoperă un principiu perpetuu în făgăduința atașată Poruncii a 5-a: „Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. ‚Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta’ – este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință – ‚ca să fii fericit, și să trăiești multă vreme pe pământ’” (Efes. 6:13). În acest pasaj, Pavel citează una dintre Cele 10 Porunci, apoi îi „creștinează” făgăduința și o aplică copiilor celor dintre Neamuri. Făgăduința originală a lui Dumnezeu („ca să ai zile multe și să fii fericit în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău” – Deut. 5:16) avea de-a face cu a „avea multe zile” pentru națiunea evreiască în țara Canaanului (v. și Exod 20:12). Aplicația lui Pavel cu privire la acea făgăduință, în cazul creștinilor, face referire la principiul general care arată că acei copii care își cinstesc și ascultă de părinții lor vor fi binecuvântați – vor fi „fericiți”, și, în mod normal, vor trăi mai mult „pe pământ” decât copiii care nu își cinstesc părinții. Multe dintre făgăduințele prezentate în cartea Proverbelor urmează un raționament similar. Acelea care fac referire la „viață lungă” și bogății fizice sunt exemple notabile în acest sens (de ex. Prov. 3:1-2, 16; 4:10; 9:11; 10:4, 27; 22:4; 24:3-

CAPITOLUL 9

135

4). Deși creștinii pot să experimenteze „sărăcie lucie” (2 Cor. 8:2) sau să fie martirizați la o vârstă fragedă (F.A. 7:58-60), rămâne adevărat ca principiu general că o viață de sârguință, înțelepciune și neprihănire tinde să aducă cu ea longevitate și prosperitate materială. Dacă îi urmăm pe apostoli în aplicarea învățăturilor Vechiului Testament în viețile noastre, vom descoperi multe bogății în „Lege și Profeți”. „Și tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15:4). „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). Așa cum spune Domnul Isus, chiar și cuvintele adresate de Dumnezeu lui Moise la rugul aprins ne erau adresate în realitate nouă! „Oare n-ați citit ce vi sa spus de Dumnezeu, când zice: ,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacov?’ Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți ci al celor vii” (Matei 22:31-32; Exod 3:6). În lumina acestei siguranțe minunate, cât de sârguincioși ar trebui să fim în studiul nostru din Vechiul Testament! CĂUTÂNDU-L PE HRISTOS

Mai presus de orice, ar trebui să Îl căutăm pe Hristos pe paginile Vechiului Testament. Putem face lucrul acesta cu deplină siguranță, întrucât știm că „Moise a scris despre El” (Ioan 5:46). Așa cum spune Domnul Isus, „tocmai ele [Scripturile

136

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Vechiului Testament] mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Nu doar legile, ci și multe dintre evenimentele istorice care au avut loc în Vechiul Testament au fost lăsate de Dumnezeu pentru a prevesti Persoana și lucrarea lui Hristos. Hristos este „mana” cea adevărată, „adevărata Pâine din Cer” care „dă lumii viața” (Ioan 6:31-35). El este și „Paștele noastre” (1 Cor. 5:7) și „stânca” spirituală din care israeliții au băut în pustie! (1 Cor. 10:4). Hristos este peste tot în Vechiul Testament! Hudson Taylor (1832-1905), misionar în China, ne vorbește despre o experiență pe care a avut-o în timp ce se afla întruna dintre călătoriile sale misionare, experiență care ilustrează bine acest lucru: A trebuit să petrec noaptea într-un oraș foarte rău. Toate hotelurile erau locuri îngrozitoare, iar oamenii păreau să aibă conștiințele lor împietrite și inimile pecetluite împotriva Adevărului. Propria-mi inimă se simțea împovărată și nu-și găsea odihnă; m-am trezit în dimineața următoare dărâmat și simțindu-mă flămând și însetat spiritual. Când mi-am deschis Biblia la capitolul 7 din cartea Numeri, am simțit ca și cum n-aș fi putut să rezist să citesc acel lung capitol plin de repetiții; simțeam că ar fi fost mai bine să deschid la un capitol care să îmi hrănească sufletul. Și totuși nu mă simțeam bine să îmi abandonez partea zilnică din citirea Bibliei, așa că, după puțină zbatere interioară, m-am hotărât să îl citesc, rugându-mă ca Dumnezeu să mă binecuvânteze, chiar și prin Numeri 7. Mă tem că n-am avut prea multă credință când m-am rugat, dar o, cât de bogat a fost răspunsul la

CAPITOLUL 9

137

acea rugăciune, și ce ospăț mi-a dat Dumnezeu!2

Lucrurile pe care Hudson Taylor le-a primit de la Dumnezeu în acea dimineață din acest aparent pasaj obscur al Legii au fost o binecuvântare atât de mare pentru el, încât mai târziu lea pus pe hârtie și le-a publicat într-o carte!3 Astfel de mărturii ar trebui să ne încurajeze mult în a imita rugăciunea psalmistului: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Ps. 119:18). SUMARUL CAPITOLULUI 9

Chiar dacă Vechiul Legământ a fost abrogat, Vechiul Testament continuă să fie revelația plină de autoritate a caracterului lui Dumnezeu și a căilor Lui „câtă vreme nu va trece cerul și pământul”. Există o continuitate de bază între Legea lui Hristos și Legea lui Moise. Învățăturile lui Hristos din Predica de pe Munte nu răstoarnă Legea lui Moise, ci sunt, în fapt, o împlinire a fiecărui aspect din aceasta. Aceia care intră în realitățile descrise în Predica de pe Munte se vor descoperi pe ei înșiși împlinind nu doar poruncile mai „importante” ale Legii, ci și pe „cele mai mici”. Creștinii „păzesc și îi învață pe alții” până și „cele mai mici” porunci ale Legii, nu doar prin faptul că arată reverență față de Vechiul Testament ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ci și prin credința lor în Hristos și prin alipirea lor de Domnul și Stăpânul lor, care, în Persoana și învățăturile Lui, este „împlinirea” 2 3

Hudson Taylor, Separation and Service (London: Morgan & Scott, n.d.) 7-8. Separation and Service.

138

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

oricărei „iote și frânturi” din Lege. Creștini fiind, noi trebuie că citim Vechiul Testament prin „lentilele” lui Hristos și ale apostolilor Lui, conștientizând că „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde”. Mai presus de orice, ar trebui să Îl căutăm pe Hristos pe paginile Vechiului Testament, întrucât noi știm că „Moise a scris despre El” și că El constituie tema centrală a Vechiului Testament.

PARTEA A TREIA.

LEGEA LUI HRISTOS Legea lui Hristos este superioară oricărei alte revelații a Legii, pentru că ea izvorăște din „noua poruncă” dată de El, prin care ni se spune să ne „iubim cum ne-a iubit El”. Această dragoste ca a lui Hristos cuprinde și împlinește în ea esența Legii și ne oferă cea mai mare descoperire imaginabilă despre ceea ce Dumnezeu cere de la om. În legătură cu acest fapt, dragostea este accentul central al Noului Testament pentru viața și comportamentul creștinului. Datorită faptului că Hristos însuși este „legea” noastră, „legea lui Hristos” ne aduce înainte un standard uimitor și imposibil deopotrivă. Ea nu poate fi împlinită în viețile noastre decât pe măsură ce Hristos însuși trăiește viața Lui prin noi, în Persoana Duhului Sfânt. Capitolele 10-13 explorează sensul și centralitatea „poruncii noi” și a „legii dragostei” ale lui Hristos. Capitolul 14 explică apoi de ce dragostea adevărată, biblică trebuie definită întotdeauna în termenii acțiunilor lui Hristos; Noul Testament ne învață aspectele de etică apelând la exemplul lui Hristos. În capitolul 15, sunt ilustrate aspectele practice ale poruncii noi a lui Hristos de a ne „iubi unul pe celălalt”, prin intermediul multelor îndemnuri de genul „unul pe celălalt”, incluse în Noul 139

140

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Testament. În capitolul 16 este analizată simplitatea legii lui Hristos – creștinii nu trăiesc pe baza unei liste de reguli. Capitolul 17 tratează apoi mai în detaliu superioritatea legii lui Hristos față de Legea lui Moise, în timp ce capitolele 18-19 își propun să așeze Legea lui Hristos în contextul adecvat, ca parte a „slujbei Duhului” mai extinsă în Noul Legământ.

10 NOUA PORUNCĂ Cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca și cum aș fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos)... (1 Cor. 9:21). Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel Legea lui Hristos (Gal. 6:2).

Suntem acum în poziția de a analiza regula după care se conduce viața creștinului, anume „legea lui Hristos”! Cu toate acestea, atunci când Pavel le spune galatenilor, „Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel Legea lui Hristos”, el nu le oferă explicații detaliate despre ce anume este „legea lui Hristos”. În fapt, el nu le dă nicio explicație! Este evident că înțelesul legii lui Hristos era atât de bine cunoscut în biserica primară, încât nu era necesară vreo explicație. A ne „purta sarcinile unii altora” înseamnă a manifesta dragoste, iar a manifesta dragoste înseamnă a „împlini Legea lui Hristos”. Dar cum se face că biserica primară a ajuns până acolo că, referindu-se la dragoste, vorbește despre ea ca „legea lui Hristos”? Răspunsul se găsește în cuvintele Domnului nostru adresate ucenicilor în odaia de sus. Fiecare dintre noi ar trebui să pătrundem în spațiul sfânt al cuvântării din Odaia de Sus cu reverență și uimire. Acolo, în 141

142

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

chiar ajunul crucificării Sale, Domnul Isus îi pregătea pe ucenicii Lui pentru încercările, binecuvântările și responsabilitățile care aveau să fie ale lor în curând. Acolo El le-a dat învățăturile la despărțire și a subliniat înaintea lor acele lucruri care erau de maximă importanță, și care trebuiau urmate și ținute minte de ucenici. Și aici El ne dă o „nouă poruncă”, a Lui. Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții (Ioan 13:34-35). Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi (Ioan 15:12-13). Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții (Ioan 15:17).

Am putea să ne imaginăm surprinderea ucenicilor când ei au auzit că „dragostea” este „noua” poruncă! Nu le poruncise deja Dumnezeu oamenilor să se iubească unul pe altul? De ce ar vorbi Domnul Isus despre aceasta ca o poruncă „nouă”? Sunt cel puțin 3 motive pentru care porunca aceasta nouă poate fi, pe bună dreptate, numită „nouă”. NOUL LEGĂMÂNT

Când ne gândim la porunca „nouă”, trebuie să ne amintim că acesta nu a fost singurul lucru care era „nou” în acea seară în Odaia de Sus: „Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, și li l-a dat, zicând: ‚Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi’” (Luca 22:20). Porunca

CAPITOLUL 10

143

cea nouă este numită „nouă” pentru că ea însoțește un nou legământ. Atunci când a fost dat Vechiul Legământ, a existat o mâncare a legământului, stropirea cu sânge, și darea de porunci care să fie păzite de oameni (Exod 24:7-11). Tot așa, când a fost dat Noul Legământ, a existat și o hrană a legământului (prima „Cină a Domnului”), apoi curgerea sângelui lui Hristos, și darea unei „noi porunci” pe care să o păzim. Această „nouă poruncă” nu este un fel de cod legal nou sau listă de reguli care trebuie păzite, ci o amintire a ceea ce este cu adevărat important în viața creștină. Gândește-te la asta, dragă credincios! În Vechiul Legământ existau tot felul de legi și reguli care trebuiau urmate cu meticulozitate – în fapt, șase sute treisprezece în total! În Noul Legământ, există un singur jalon pe care noi trebuie să îl păstrăm central în gândirea noastră! (v. și cap. 16). După cum am arătat întrun capitol anterior, acest fapt nu doar că ne dă o libertate imensă, ci ne dă și o responsabilitate imensă. NOUL EXEMPLU

Porunca nouă este „nouă” pentru că este asociată cu un nou legământ. Dar ea este de asemenea „nouă” pentru că oferă o profunzime cu totul nouă pentru semnificația cuvântului „dragoste”. Acest lucru este evident din faptul că Domnul nostru nu a spus doar, „Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiți unii pe alții”, ci El spune, „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. Cu alte cuvinte, standardul creștinului nu este doar „dragostea”, ci

144

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

dragostea care are aceeași calitate și mărime ca aceea pe care Hristos a dovedit-o în întruparea Sa și în moartea Sa pe cruce! Într-adevăr, aceasta este o „nouă” poruncă, pentru că ea este cea mai înaltă, mai clară și mai strălucitoare revelație cu privire la ceea ce este cerut de la om, și care a fost sau poate fi dată vreodată rasei omenești. Nu poate fi nimic mai exigent, sau care să ceară mai mult, sau mai minunat decât aceasta – să îi iubim pe ceilalți în același fel și cu aceeași profunzime cu care Hristos ne-a iubit! Nimeni nu a pătruns vreodată profunzimea deplină a acestor cuvinte, și nici nu le-a trăit vreodată în plinătatea lor. Într-un capitol viitor, vom analiza mai mult implicațiile acestor cuvinte. FĂPTURA NOUĂ

Există un al treilea motiv pentru care porunca aceasta este „nouă”. Ioan prezintă aceasta în prima sa epistolă: „Preaiubiților nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care ați avut-o de la început. Porunca aceasta veche este Cuvântul, pe care l-ați auzit. Totuși vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât și cu privire la voi; căci întunericul se împrăștie, și lumina adevărată și răsare chiar” (1 Ioan 2:7-8). Într-un sens, porunca de a iubi nu este nimic nou. Cititorii lui Ioan o auziseră de la începutul experienței lor creștine. Chiar și atunci când a fost dată, în Odaia de Sus, era deja veche de secole (Levitic 19:18). Dar Ioan spune, din nou, că este o poruncă nouă, într-un anume sens, datorită a ceva care este acum adevărat „atât cu privire la El, cât și cu privire la noi”. Creștini fiind, noi aparținem acum unui tărâm nou și unei epoci noi: „Întunericul se împrăștie, și lumina adevărată răsare”. Noi

CAPITOLUL 10

145

suntem făpturi noi (2 Cor. 5:17), cu inimi noi (Ezec. 36:26-27), și naturi noi (Matei 12:33), născuți din nou (Ioan 3:3-8) prin Duhul lui Dumnezeu, și înviați pentru a trăi o viață nouă (Rom. 6:4). Porunca nouă este nouă „în noi” pentru că noi suntem noi. Noi avem acum inimi noi, având scrise pe ele porunca nouă de la Dumnezeu: „Cât despre dragostea frățească, n-aveți nevoie să vă scriem; căci voi singuri ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții” (1 Tes. 4:9). „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Cine nu îl iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (1 Ioan 3:14) LEGEA DRAGOSTEI

Dragostea este „legea” pe care Dumnezeu „o scrie pe inima” oricărui nou credincios! Acest lucru devine evident când luăm în considerare ce se petrece în nașterea din nou: „Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Ce înseamnă că Dumnezeu a scris legile Lui în inimile noastre? Noul creștin nu se descoperă pe sine în mod instinctiv că nu dorește să își încălzească locuința începând de vineri, de la ora 6, până sâmbătă seara la ora 6 (Exod 35:3; Lev. 23:32), și nici nu descoperă deodată că nu mai dorește să poarte cămăși care sunt făcute din amestec de bumbac și poliester (Deut. 22:11). Ci el se descoperă pe sine cuprins de o dragoste deosebită pentru Dumnezeu și semenii lui! Orice creștin Îl iubește pe Dumnezeu (Rom. 8:28; 1 Cor. 16:22) și îi iubește pe semenii lui (1 Ioan 3:10-15; 4:7-8 etc.). Iar dragostea este inima

146

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

și esența Legii! SUMARUL CAPITOLULUI 10

Creștinii sunt chemați să „împlinească” legea lui Hristos oricând manifestă dragoste unii față de alții. Putem învăța cum a ajuns dragostea să fie numită „legea lui Hristos” uitându-ne la „noua poruncă” pe care Hristos le-a dat-o ucenicilor Lui în Odaia de Sus: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. Porunca nouă a lui Hristos este „nouă” pentru că ea a fost dată în legătură cu inaugurarea „noului” legământ. În locul a 613 porunci, creștinii au un singur lucru pe care trebuie să îl păstreze central în mintea lor. Porunca nouă a lui Hristos mai este „nouă” pentru că ea oferă o profunzime cu totul nouă pentru semnificația cuvântului „iubire”. Creștini fiind, noi suntem chemați să ne iubim unii pe alții „așa cum Hristos ne-a iubit”. Aceasta este cu adevărat o poruncă „nouă”, pentru că ea ne pune înainte cea mai înaltă, mai clară și mai strălucitoare revelație cu privire la îndatorirea omului, care a fost sau ar putea fi dată vreodată rasei omenești. Porunca nouă a lui Hristos este „nouă” și datorită a ceea ce Hristos a făcut în inimile tuturor credincioșilor. Creștinii aparțin unui nou tărâm – un tărâm unde „întunericul se împrăștie, și lumina adevărată răsare”. Porunca nouă este nouă „atât cu privire la El, cât și cu privire la noi” pentru că suntem făpturi noi. Acum avem inimi noi, în care Dumnezeu a scris porunca nouă, a dragostei.

11 ESENȚA LEGII Să Îl iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Proorocii (Matei 22:37-40).

Când un „învățător al Legii” L-a întrebat pe Isus „care este cea mai mare poruncă din Lege”, El a răspuns folosind versetele citate mai sus, spunându-i acelei persoane nu doar care este „cea dintâi și cea mai mare” poruncă, ci și care este „a doua”, „asemenea ei”. Deși învățătorul Legii nu ceruse să i se spună care este a doua poruncă, Domnul Isus a prezentat-o intenționat pentru a așeza fundamentul pentru o învățătură extrem de importantă, pe care El voia să o transmită. După ce a citat care sunt cele două mari porunci, El a continuat, făcând următoarea afirmație remarcabilă: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii”. Este important să vedem că expresia tradusă prin „cuprind” din acest verset are sensul literal de „a atârna sau a se ține”. Așa cum spune Domnul Isus Hristos, „toată Legea și Prorocii” atârnă sau se țin de aceste două mari porunci ale dragostei. Aceste două porunci sunt mai mult decât o simplă prezentare 147

148

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

rezumată a Legii; ele sunt ca niște cuiere de care oricare altă poruncă a Legii stă agățată. Cu alte cuvinte, esența sau substanța Legii este dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de aproapele; toate celelalte porunci sunt pur și simplu aplicații ale acestor două porunci la diferitele circumstanțe ale vieții. Faptul că aceste două porunci cuprind și conțin în ele orice aspect al îndatoririi esențiale a omului față de Dumnezeu poate fi văzut foarte clar în discuția Domnului cu „învățătorul Legii”: Un învățător al Legii s-a sculat să-L ispitească pe Isus și I-a zis: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Isus ia zis: „Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?” El a răspuns: „Să Îl iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus; „fă așa, și vei avea viața veșnică” (Luca 10:25-28, comp. cu Lev. 18:5).

În acest pasaj învățăm de la Domnul Isus Hristos că păzirea celor două mari porunci este suficientă în ea însăși pentru a-i asigura cuiva viața veșnică. Oricare dintre cele mai exigente cerințe morale ale Legii sunt în mod evident împlinite prin păzirea acestora două! Aceste două porunci formează esența Legii. ESENȚA LEGII

Orice discuție legată de „esența Legii” trebuie să aibă ca punct de plecare însăși ființa și caracterul lui Dumnezeu. Afară de Dumnezeu, nu există nicio lege – nu există deosebire între bine și rău. În mod specific, nu există un standard a „ceea ce este bine” în afara lui Dumnezeu, standard la care cineva se poate

CAPITOLUL 11

149

raporta pentru a vedea dacă este bun. Dumnezeu însuși, după voia Sa și Ființa Sa perfect libere, este standardul în funcție de care este definită orice bunătate. Lucrurile care sunt ca Dumnezeu sunt „bune”; lucrurile care nu sunt ca Dumnezeu sunt „rele”. Atunci când acest principiu este aplicat rasei omenești, oamenii trebuie să fie, din punct de vedere moral, ca Dumnezeu, ca să poată fi buni, iar toți oamenii care nu sunt ca Dumnezeu, prin definiție și în realitate, sunt răi. În esența ei, „Legea” nu este, așadar, o legiferare arbitrară, ci o necesitate înrădăcinată în însăși ființa lui Dumnezeu. Legea este o exprimare a caracterului lui Dumnezeu, întrucât acel caracter are legătură cu ordinea creată. Întrucât Dumnezeu „este” dragoste (1 Ioan 4:8, 16; v. și Anexa B), și creaturile raționale și morale ale lui Dumnezeu trebuie să fie asemenea Lui ca să poată fi bune, astfel că oamenii sunt obligați să iubească, pentru simplul motiv că așa este Dumnezeu. Orice eșec de a trăi această dragoste este păcat. În final, „păcatul” este „păcătos” pur și simplu pentru că el contrazice caracterul absolut al ființei lui Dumnezeu. Întrucât este o contrazicere a ființei lui Dumnezeu, păcatul implică separarea de Dumnezeu. Dar Dumnezeu este și izvorul a tot ceea ce constituie „viața” (Ps. 36:9). De aceea, păcatul implică în mod obligatoriu „moartea”, pentru că el aduce cu sine separarea de Dumnezeu. „Sufletul care păcătuiește, acela – obligatoriu – va muri” (Ezec. 18:4). Întrucât Legea este, în esența ei, o expresie a caracterului lui Dumnezeu, ar trebui să ne fie foarte clar că, întrucât Dumnezeu

150

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

nu Se poate schimba, nici esența Legii nu se poate schimba vreodată. Esența Legii este „Să Îl iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Nu poate fi niciodată drept ca o ființă creată să își iubească Creatorul infinit de glorios cu o iubire mai mică decât „cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea și cu tot cugetul”. La fel, nu ar fi niciodată drept ca o ființă creată să își iubească „aproapele” mai puțin decât se iubește pe sine sau să îi facă aproapelui lucruri pe care n-ar dori ca aproapele să le facă față de el. Astfel, cele două mari porunci constituie obligația morală neschimbătoare a tuturor oamenilor din toate locurile și din toate timpurile, chiar și în veșnicie. LEGEA – DEOPOTRIVĂ MINUNATĂ ȘI TERIFIANTĂ

Ca o expresie necesară a caracterului lui Dumnezeu, Legea este atât minunată cât și terifiantă. Ea este minunată prin faptul că descrie tot ceea ce este frumos, de dorit și dumnezeiesc din punct de vedere moral – căile dragostei, neprihănirii, păcii și vieții. Dar ea este terifiantă pentru că pronunță o anume condamnare și distrugere – separarea de Dumnezeu – pentru toți aceia ale căror vieți sunt în contradicție cu caracterul lui Dumnezeu, pe care Legea îl descrie. Existența lui Dumnezeu este, așadar, atât cea mai bună veste imaginabilă, cât și cea mai negativă veste imaginabilă, pentru omenirea căzută în păcat. La fel cum există un Dumnezeu cu totul glorios, neprihănit în El însuși și existent în El însuși, cu aceeași certitudine este necesar ca toți urmașii păcătoși ai lui Adam trebuie să aibă parte de separarea veșnică față de El.

CAPITOLUL 11

151

Slava de nedescris a Evangheliei stă în aceea că Dumnezeu, prin crucea lui Hristos, a satisfăcut dreptatea prin propria Ființă, astfel încât oameni păcătoși să poată fi restaurați pentru a primi favoarea și zâmbetul Lui. Prin crucea lui Hristos, noi murim față de Lege – nu față de aspectul minunat al Legii, ci cel îngrozitor și împovărător al ei (F.A. 15:10; 1 Ioan 5:3). Astfel, noi trecem din tărâmul condamnării și al blestemului în tărâmul îndreptățirii și al binecuvântării, din tărâmul păcatului și morții în tărâmul neprihănirii și al vieții, din tărâmul cererii în cel al ofertei, din cel al cerințelor exterioare în cel al conformării interioare. APLICAȚIILE LEGII

După cum am observat mai sus, îndatorirea esențială a tuturor oamenilor din toate timpurile este neschimbată. Este important să înțelegem, totuși, că aplicațiile specifice ale acestei îndatoriri nu au fost exprimate clar în mod egal pentru toți oamenii din toate timpurile. În fapt, implicațiile practice a ceea ce înseamnă – în termeni de acțiuni concrete – a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice și a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuți au fost revelate din ce în ce mai clar în timp și au fost diferite în circumstanțe diferite: • Pentru cei dintre Neamuri – fără acces la Biblie – acestea au fost revelate numai prin intermediul cunoașterii naturale și a conștiinței – „lucrarea Legii este scrisă în inimile lor” (Rom. 2:14-16). • Pentru cei dintre Evrei – acestea au fost transmise în termenii Legământului Mozaic. Datorită circumstanțelor speciale

152

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

ale acestui legământ, dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele, așa cum este inclusă în Legea Mozaică, a implicat ascultarea de poruncile pe care noi acum le recunoaștem ca fiind simbolice, ceremoniale și civile, ca și de acelea care erau mai „mari” și care erau legate direct de esența Legii. De exemplu, „a-L iubi pe Dumnezeu” într-un context teocratic însemna, printre altele, păzirea strictă a Sabatului Evreiesc și aducerea de jertfe prestabilite la momente anume, în timp ce „dragostea pentru aproape” însemna literal omorârea cu pietre a aceluia dintre cei dragi care încerca să îi încurajeze pe alții să se îndepărteze de Domnul. • Pentru creștini, aplicațiile concrete a ceea ce înseamnă „să Îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta și pe aproapele ca pe tine însuți” au fost revelate în cei mai clari și mai măreți termeni imaginabili, în însăși caracterul, comportamentul, învățăturile, modelul, viața și Persoana Domnului nostru Isus Hristos. Și acestea sunt rezumate în „Legea lui Hristos”: „așa cum v-am iubit eu”.

În ultima parte a acestui capitol, vom analiza pe scurt fiecare dintre aceste trei revelații ale aceleiași legi neschimbătoare a lui Dumnezeu – dublă poruncă de a iubi. Prin aceasta, vom vedea că, într-adevăr, esența Legii nu se schimbă niciodată, dar revelarea Legii s-a făcut din ce în ce mai clar, până la punctul ei culminant, în Hristos. LEGEA SCRISĂ ÎN INIMĂ

Atunci când Pavel descrie Neamurile ca fiind „cei ce sunt fără Lege” (1 Cor. 9:21), el nu vorbește în sens absolut. Chiar dacă n-au văzut niciodată o Biblie sau n-au auzit vreodată de

CAPITOLUL 11

153

Cele 10 Porunci, Neamurile totuși au o cunoaștere interioară despre Dumnezeu și despre bine și rău. Atunci când un șarpe veninos l-a mușcat de mână pe Pavel, pe când se afla pe insula Malta, nativii de acolo au spus, „Cu adevărat omul acesta este un ucigaș, căci ,Dreptatea’ nu vrea să-l lase să trăiască” (F.A. 28:1-6). Cum de știau ei că a ucide este greșit, și cum de știau că „Dreptatea” cerea ca o crimă să fie pedepsită cu moartea făptașului? Așa cum spune Pavel, ei cunoșteau acest lucru pentru că „lucrarea Legii este scrisă în inimile lor”. „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:14-16). Atunci când Neamurile „fac din fire lucrurile Legii”, avem de-a face cu esența Legii, despre care se spune că este „scrisă în inimile lor”. Oamenii știu în mod natural că ei n-ar trebui să le facă semenilor lor ceea ce ei înșiși n-ar dori să li se facă. Ei știu, de exemplu, că n-ar trebui să înșele, să fure sau să își ucidă aproapele, adică ei știu că ar trebui să îl iubească (Rom. 13:9-10). Acesta este motivul pentru care o formă anume a „Regulii de Aur” (Matei 7:12) se găsește în toate marile religii din lume. În același fel, oamenii știu în mod natural că ei ar trebui să Îl iubească și să Îl glorifice pe Dumnezeu, și știu în conștiințele lor că ei au eșuat în a se achita de această obligație. O mărturie

154

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

elocventă este oferită cu privire la această cunoaștere inevitabilă ori de câte ori pe altarele zeilor mânioși, păgâni, se aduce sângele unei păsări drept jertfă pentru stingerea mâniei acestora. Deși a fost afectată substanțial de păcat, cunoașterea de către om a binelui și răului este unul dintre cele mai greu de digerat aspecte a ceea ce înseamnă să fii făcut „după chipul lui Dumnezeu”. Chiar și după multă vreme în care conștiința i-a fost „însemnată cu fierul roșu” (1 Tim. 4:2) și a ajuns la stadiul de a numi „răul bine și binele rău” (Isaia 5:20), omul încă păstrează această cunoaștere interioară, în adâncul ființei sale. Aceasta este o parte inevitabilă a fundamentului ființei lui. Pavel arată clar acest lucru în primul capitol al Epistolei lui către Romani, în care subliniază condamnarea „omului care nu are acces la Biblie”. După descrierea, în versetele 21-31, a stării morale corupte a acelora pe care Dumnezeu „i-a lăsat pradă” (Rom. 1:24, 26, 28) celor mai de jos stări de depravare, el concluzionează spunând că până și aceia care s-au cufundat în această stare „știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte”. Aceasta este o afirmație remarcabilă! Chiar și fără vreo revelație specială de la Dumnezeu (cum ar fi prin Biblie), toți oamenii „știu hotărârea lui Dumnezeu” că aceia care practică „asemenea lucruri” precum imoralitatea sexuală, homosexualitatea, nelegiuirea, răutatea, lăcomia, invidia, crima, cearta, viclenia, pornirile răutăcioase, bârfa, ponegrirea, ura față de Dumnezeu, obrăznicia, aroganța, lăudăroșia, născocirea de rele, neascultarea de părinți, călcarea cuvântului și lipsa de dragoste și milă, sunt „vrednici de moarte” (Rom. 1:32).

CAPITOLUL 11

155

Cu mult înainte ca Legea lui Moise să fi fost dată, Dumnezeu i-a făcut pe oameni responsabili pentru păcatele săvârșite împotriva lucrării Legii care era scrisă în conștiințele lor. De exemplu, Dumnezeu a distrus întreg pământul în zilele lui Noe pentru că „răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Cetățile Sodoma și Gomora, la rândul lor, au fost distruse pentru păcatul împotriva firii (Gen. 18:20-19:25; Rom. 1:26-27), pentru că ei practicau lucruri despre care știau (Gen. 19:7) că erau rele. LEGEA LUI MOISE

Când Legea lui Moise le-a fost dată evreilor, ea nu a fost o „lege nouă” în esența ei (ar fi fost o imposibilitate, pentru că esența Legii lui Dumnezeu nu se poate schimba niciodată). Ea a constituit o revelare într-o lumină mult mai clară (și în termenii unor porunci specifice, concrete) a îndatoririlor pe care toți oamenii le cunoșteau dinainte, prin legea conștiinței. În prezența unui astfel de cod scris clar, „păcătoșenia” păcatului a devenit mai evidentă (Rom. 5:20; 7:13). În plus, Legea lui Moise a făcut cunoscute diverse porunci noi cu privire la circumstanțe particulare ale sistemului teocratic. Așa cum am afirmat mai sus, „dragostea pentru Dumnezeu”, în sistemul teocratic, implica ascultarea de multe porunci pe care noi azi le vedem drept ceremoniale sau civile, ca și de acelea care sunt „mai mari” și care ilustrează direct caracterul lui Dumnezeu (v. Anexa C). Cu rare excepții, aplicate unor situații speciale (cf. Matei 12:3-4), toate aceste porunci erau obligatorii în conștiințele acelora care se

156

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

aflau „sub” Legea Mozaică, pentru că niciun om nu Îl poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără să asculte de poruncile pe care Dumnezeu i le-a dat în mod direct. Niciun iudeu nu s-ar fi gândit vreodată că ar fi putut să Îl iubească pe Dumnezeu în vreme ce ar fi ignorat (de exemplu) porunca circumciziei. În fapt, Moise însuși era pe punctul să își piardă viața din cauză că întârziase să își circumcidă fiul (Exod 4:24-26). Totuși, circumcizia nu a avut nicio legătură directă cu caracterul lui Dumnezeu sau cu esența Legii, și, atunci când ajungem la Noul Testament, descoperim că circumcizia (fizică) „nu este nimic”, ea nemaifiind nici măcar una dintre „poruncile lui Dumnezeu”! (1 Cor. 7:19; Gal. 6:15). Aceste principii sunt bine ilustrate în unul dintre avertismentele care începeau cu acele „vai” pe care Isus le-a pronunțat la adresa cărturarilor și a fariseilor: „Vai de voi, cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute” (Matei 213:23). Din cuvintele Domnului, este clar că, sub Legea Mozaică, unele porunci erau mai „însemnate” decât altele. „Dreptatea, mila și credincioșia”, de exemplu, fac referire directă la esența Legii, iar neglijarea lor de către liderii religioși era imposibil de scuzat. Cu toate acestea, Legea a fost tratată de Domnul nostru ca un tot. Cei care făceau parte din poporul lui Dumnezeu nu aveau voie să își aleagă dintre porunci pe acelea pe care le preferau. Toate preceptele Legii Mozaice trebuiau împlinite; nici una nu trebuia neglijată: „pe acestea trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute”.

CAPITOLUL 11

157

LEGEA LUI HRISTOS

După cum Legea lui Moise nu a adus nimic nou în ce privește esența ei (o imposibilitate), ci a prezentat mai clar aplicațiile Legii, la fel este și cu legea lui Hristos. În ceea ce privește esența ei, ea este aceeași ca Legea lui Moise și ca legea conștiinței, dar în ceea ce privește aplicațiile ei, este mai înaltă și mai clară decât oricare dintre ele. Din acest motiv, ea este numită de Domnul „o poruncă nouă”. Implicațiile practice, specifice, a ceea ce înseamnă să Îl iubești pe Dumnezeu mai presus de orice și să îl iubești pe aproapele ca pe tine însuți își găsesc expresia cea mai înaltă, cea mai clară și finală în legea lui Hristos (v. cap. 14). Ar trebui observat încă odată că nu Legea lui Moise ca atare, ci esența acelei Legi (și a întregii Legi) constituie ceea ce este „scris în inimă” în Noul Legământ. Prin natura lor, toți creștinii sunt umpluți cu dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele lor, prin miracolul nașterii din nou și al locuirii lor de către Duhul Sfânt. Toți creștinii Îl iubesc pe Dumnezeu. Acest lucru este atât de adevărat și fără excepție, încât creștinii sunt de fapt identificați în Scriptură ca fiind „cei ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8:28). Dacă nu Îl iubește cineva pe Domnul Isus Hristos, să fie „anatema” (1 Cor. 16:22). În mod asemănător, toți creștinii își iubesc aproapele. „Voi singuri ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții” (1 Tes. 4:9, 1 Ioan 3:14 etc). „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Cine nu îl iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (1 Ioan 3:14). A le spune unor creștini (cum fac unii predicatori) că ei trebuie „să nu se urască unii pe alții atât de mult” trădează o

158

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

ignoranță totală cu privire la natura convertirii adevărate. Deși dragostea lor este departe de a fi perfectă, toți creștinii, așa cum spune apostolul Ioan, „îi iubesc pe frați”! „Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:8). SUMARUL CAPITOLULUI 11

Legea unică, neschimbătoare, a lui Dumnezeu este alcătuită din obligația dublă de a iubi, și este înrădăcinată în însăși caracterul Lui, pentru că Dumnezeu este dragoste. Aplicațiile acestei legi neschimbătoare și unice au fost revelate cu o claritate din ce în ce mai mare de-a lungul istoriei răscumpărării. De la Adam la Moise, ele i-au fost făcute cunoscute omului în primul rând prin intermediul legii scrise în inimă. La vremea lui Moise, ele au fost prezentate mai clar prin darea unui legământ scris, care i-a fost dat națiunii fizice a Israelului. Odată cu venirea lui Hristos, ele au fost revelate în cei mai mari și mai clari termeni imaginabili – adică în chiar cuvintele, faptele și Persoana lui Hristos. Hristos înlocuiește Legea lui Moise, nu prin a o distruge, ci prin a o cuprinde în plinătatea Lui. Deși esența Legii lui Moise era dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, faptul că Legea i-a fost dată unui anume popor a implicat o formulare a ei cu mult sub standardele Noului Legământ. Atunci când Hristos a venit, Legământul Mozaic (cu toate legile care l-au format) a fost abolit, și a fost inaugurat un Nou Legământ, de data aceasta cu un popor spiritual, în întregime născut din nou. Toți aceia care sunt părtași acestui Nou

CAPITOLUL 11

159

Legământ au esența Legii – dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele – scrisă în inimile lor prin miracolul nașterii din nou.

12 DRAGOSTEA ȘI LEGEA Să nu îi datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine îi iubește pe alții, a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu poftești”, și orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Dragostea nu îi face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii (Rom. 13:8-10). Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde întro singură poruncă: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Gal. 5:13-14).

Întrucât obligația de a iubi constituie însăși esența și substanța Legii, ar trebui să fie evident, din capitolul anterior, că dragostea și Legea sunt unite în mod inseparabil. Mulți teologi, totuși, ne oferă o impresie total opusă acestui fapt. Datorită dorinței lor de a păzi conceptul de „dragoste” de abuzurile pe care garantat că le întâlnim într-o lume căzută în păcat (v. cap. 14), ei sugerează adesea că dragostea și legea ar fi lucruri total diferite. Legea este considerată mai ales în termenii poruncilor specifice, revelate în special de Dumnezeu. Dintre acestea, adesea sunt 161

162

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

avute în particular în vedere Cele 10 Porunci ale Legământului Mozaic. Pe de altă parte, dragostea este văzută primordial ca o emoție motivatoare dependentă de Lege (poruncile specifice ale Bibliei), care o informează cu privire la îndatorirea ei. Ni se spune că, până și în cazul creștinilor, dragostea ar putea dori să facă ceea ce este cel mai bine pentru ceilalți, dar că ea nu ar avea nicio idee cu privire la ce anume să facă, în lipsa legilor concrete, revelate. Legea (în sensul poruncilor obiective) se află în centrul trăirii evlavioase, pe când dragostea nu este decât ceva mai mult decât o putere motivatoare necesară pentru păzirea adecvată a poruncilor. Conform acestei gândiri, Legea este cea care furnizează esența reală a comportamentului moral, pe când dragostea nu furnizează decât impulsul emoțional al acestuia. Prin contrast cu această gândire, Biblia însăși așează dragostea în chiar inima și centrul evlaviei. După cum am văzut, Isus afirmă explicit că „toată Legea și Profeții” se cuprind în aceste două porunci ale dragostei. În alt pasaj, El ne spune că „tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Prorocii” (Matei 7:12). La fel, Pavel ne îndeamnă: „slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde [este împlinită – lit. ESV] într-o singură poruncă: ‚Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’” (Gal. 5:13-14). Iar în Romani 13:8-10, Pavel ne învață „Să nu îi datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine îi iubește pe alții, a împlinit Legea... Dragostea nu îi face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii”. În mod sigur, astfel de versete cuprind în ele mai mult decât ideea că dragostea este un factor

CAPITOLUL 12

163

motivator necesar sau o „trambulină” pentru păzirea adecvată a Legii! Faptul că unii teologi se simt nevoiți să ne reamintească necontenit că aceste versete nu spun ceea ce de fapt par să spună, și că Legea, și nu dragostea, este centrală pentru trăirea evlavioasă, ar trebui să ne determine să punem la îndoială validitatea perspectivei lor teologice. NATURA ESENȚIALĂ A DRAGOSTEI

Oare cu adevărat dragostea nu este mai mult decât o forță motivatoare care ne face capabili să păzim Legea așa cum trebuie? Sau este Legea o descriere a dragostei în acțiune? Din ceea ce Scripturile ne arată cu privire la natura dragostei, ar părea că a doua alternativă este mult mai apropiată de adevăr. Ceea ce Legea cere, dragostea este, prin însăși natura ei! Dragostea nu se uită la o Lege din exteriorul ei pentru a descoperi că trebuie să fie răbdătoare; dragostea este răbdătoare. Dar nu doar că dragostea este răbdătoare, ci „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Cor. 13:4-8). Dragostea îmi spune să nu îmi ucid aproapele sau să nu îi seduc soția, să nu îi fur mașina sau să nu îl acuz pe nedrept (Exod 20:13-16). Dragostea supremă pentru Dumnezeu, prin însăși natura ei, mă determină să Îi dau primul loc în simțămintele

164

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

mele, mă face să urăsc idolii și să îi consider o insultă la adresa gloriei Sale infinite, și mă previne de la a vorbi despre El într-un fel lipsit de reverență (Exod 20:3-7). Dragostea îmi spune în conștiința mea că nu ar trebui să vorbesc urât despre un surd sau să îi pun piedică unui orb (Lev. 19:14). De asemenea, dragostea îmi spune că, pentru a-i proteja pe alții de posibile accidente, ar trebui să construiesc un pălimar în jurul unui acoperiș periculos (Deut. 22:8), să țin legat un animal periculos (Exod 21:29), și să acopăr o groapă în care cineva ar putea să cadă (Exod 21:33-34). Dragostea mă determină să le spun și altora vestea bună a Evangheliei (Marcu 16:15), să le dăruiesc celor care sunt în lipsuri (1 Ioan 3:17) și să nu fac nimic care ar cauza poticnirea altora (Rom. 14:15). Dragostea, de asemenea, îmi spune să nu fac acele lucruri pe care până și Neamurile (care nu au nicio revelație specială de la Dumnezeu) le cunosc a fi greșite! După cum am văzut (cap. 11), acestea includ lucruri precum imoralitatea sexuală, homosexualitatea, nelegiuirea, răutatea, lăcomia, invidia, crima, cearta, viclenia, pornirile răutăcioase, bârfa, ponegrirea, ura față de Dumnezeu, obrăznicia, aroganța, lăudăroșia, născocirea de rele, neascultarea de părinți, călcarea cuvântului și lipsa de dragoste și milă (Rom. 1:26-31). Și pot fi date multe astfel de exemple, așa cum spunea și Pavel: „orice altă poruncă mai poate fi, se cuprinde în porunca aceasta: ‚Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’” (Rom. 13:9). Pe scurt, dragostea face mai mult decât să mă determine să păzesc Legea; dragostea este în ea însăși „împlinirea Legii”

CAPITOLUL 12

165

(Rom. 13:10). PORUNCI SPECIFICE

Faptul că dragostea împlinește în mod natural Legea, doar acționând în conformitate cu ceea ce este ea [dragostea], aceasta nu înseamnă că noi, creștinii, n-am mai avea nevoie de porunci specifice. Multele învățături, mustrări și avertismente care se găsesc în Noul Testament sunt dovezi abundente că avem nevoie de ele! Aceste porunci sunt necesare pentru că nu am „devenit” încă, în practică, ceea ce suntem deja înlăuntrul ființelor noastre. Creștinii nu au fost conformați total naturii pe care Dumnezeu le-a dat-o sau noilor dorințe pe care El le-a „scris în inimile lor”. Din cauza „înșelăciunii” păcatului (Evrei 3:13), a amăgirilor Satanei (Gen. 3:1; 2 Cor. 11:3) și a stricăciunii remanente din firea pământească (Gal. 5:16-21), ei se află încă într-o stare de nevoie disperată de a fi călăuziți în mod specific, chiar și în aspecte care țin direct de esența Legii. În călăuzirea aceasta, cuvintele și exemplul lui Hristos însuși ne dau modelul suprem pentru comportamentul creștinului și ne definesc ceea ce este dragostea adevărată (v. cap. 14). Poruncile lui Hristos „nu sunt grele” (1 Ioan 5:3) pentru cel credincios. Întrucât „legea dragostei” a fost scrisă în inima lui, el vede căile Domnului lui ca fiind cu totul frumoase și își găsește desfătare în „legea” Domnului lui. Poruncile lui Hristos sunt o bucurie pentru inima lui, și este mulțumitor pentru fiecare dintre ele, atunci când el caută să crească în har. Creștinul este, de asemenea, mulțumitor pentru toate

166

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

celelalte îndemnuri și porunci ale Noului Testament, ca și pentru revelația caracterului lui Dumnezeu și a căilor în care El a lucrat în Vechiul Testament. Cuvântul lui Dumnezeu este o candelă pentru picioarele lui și o lumină pe cărarea sa (Ps. 119:105). Poruncile lui Dumnezeu îl fac mai înțelept decât vrăjmașii lui, iar mărturiile despre El îi dau mai multă inspirație decât au toți învățătorii lui (Ps. 119:98-99). El prețuiește Cuvântul lui Dumnezeu în inima lui, ca să nu păcătuiască împotriva Lui (Ps. 119:11). El urmează exemplul Domnului lui prin folosirea „sabiei Duhului” pentru a birui uneltirile celui rău (Matei 4:4, 7, 10; Efes. 6:17). El studiază Biblia cu sârguință și supune la testul ei orice învățătură și orice practică (1 Tim. 6:3). Deoarece „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii” (Evrei 4:12), creștinul se bizuie pe învățăturile și poruncile Cuvântului pentru a-și testa motivațiile și comportamentul. Datorită stricăciunii remanente din firea sa pământească, el conștientizează că, atunci când Biblia spune că ceva anume este greșit, el nu îndrăznește să își pună încrederea în impresiile sale subiective despre lucrul acela. Dimpotrivă, el Îi cere lui Dumnezeu să îi „înnoiască mintea” (Rom. 12:1-2; Efes. 4:2024) pentru a putea cunoaște și crede „adevărul” care „îl va face liber” (Ioan 8:31-32, BOR) de puterea păcatului. Pe scurt, el conștientizează că „toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:16-17),

CAPITOLUL 12

167

și astfel el Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru învățăturile și încurajările glorioase conținute pe paginile ei. PORUNCI „NON-ESENȚIALE”

Chiar dacă dragostea adevărată împlinește în mod natural Legea, doar prin faptul că acționează în conformitate cu ceea ce este ea, asta nu înseamnă că cei credincioși nu au nevoie de porunci specifice. În același fel, faptul că toate poruncile „se cuprind” în dragoste nu înseamnă că orice poruncă (fie din Vechiul, fie din Noul Testament) poate fi dedusă logic din dragoste. Anumite porunci nu sunt deloc legate direct de dragoste sau de esența Legii. Circumcizia este un exemplu de astfel de poruncă din Vechiul Testament (Gal. 5:6); botezul este un exemplu din Noul Testament. Aceste porunci „non-esențiale” sunt date de Dumnezeu în înțelepciunea Sa pentru circumstanțe anume și pentru perioade de timp anume. Deși ele sunt „non-esențiale” (în sensul că ele nu sunt legate direct de esența Legii), totuși ele asigură condițiile unora dintre cele mai „esențiale” teste pentru ascultarea creștină! De pildă, mulți proaspăt creștini și-au pierdut familia, casa sau locul de muncă în urma ascultării de porunca lui Hristos cu privire la botez. Dar așa cum spune Domnul Isus, tocmai ascultarea de o astfel de poruncă oferă dovada dragostei adevărate pentru El. „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele... Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește ... Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu... Cine nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele...” (Ioan 14:15, 21, 23-24; cf. 1 Ioan 2:3-4).

168

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

CONCLUZIE

Dragostea nu este o poruncă oarecare într-o mulțime de alte porunci; dragostea este porunca. Sau, ca să mă exprim altfel, dragostea este îndatorirea supremă a omului. Dragostea se află în chiar centrul trăirii evlavioase! Ținta poruncii este dragostea! (1 Tim. 1:5). Oamenii pierduți în păcatele lor, care încearcă să își modeleze comportamentul în jurul „dragostei”, o vor perverti în ceva rău. În fapt, „Legea” (sub forma interdicțiilor specifice) a fost dată tocmai pentru astfel de oameni! (1 Tim. 1:811). Dar creștinii care își modelează comportamentul după dragoste vor împlini Legea chiar fără să își dea seama! Dragostea este îndatorirea supremă a creștinului, care cuprinde și împlinește toate celelalte îndatoriri. Dragostea este de asemenea încântarea lui supremă, datorită faptului că „legea dragostei” a fost scrisă în el, iar Duhul dragostei locuiește în inima lui! Legea, în esența ei, nu înseamnă nimic mai mult decât obligația de a iubi. Iar dragostea – acționând conform cu propria natură în ordinea creată, așa cum Dumnezeu a plasat-o (v. Anexa E, întrebarea 17) – este împlinirea Legii. SUMARUL CAPITOLULUI 12

Întrucât obligația de a iubi constituie însăși esența și substanța Legii, ar trebui să fie evident că dragostea și Legea sunt legate inseparabil. Dragostea este mai mult decât o simplă putere motivatoare care ne face capabili să păzim Legea așa cum ar trebui păzită. Dimpotrivă, dragostea adevărată împlinește Legea în mod natural, doar prin faptul că acționează conform cu ceea

CAPITOLUL 12

169

ce este ea în esență. Aceasta nu înseamnă că noi, creștinii, nu am mai avea nevoie de porunci concrete. Din cauza înșelăciunii păcatului, a amăgirilor Satanei și a stricăciunii remanente din firea lor pământească, creștinii se află încă într-o nevoie disperată de a primi învățături specifice, chiar și în aspecte care sunt legate direct de esența Legii. De asemenea, există unele porunci care nu sunt legate deloc, în mod direct, de dragoste sau de esența legii. Circumcizia din Vechiul Testament este un astfel de exemplu, sau botezul în Noul Testament. Chiar dacă aceste porunci nu sunt legate direct de esența Legii, totuși ele asigură condițiile unora dintre cele mai „esențiale” teste pentru ascultarea creștină. Dragostea nu este o poruncă oarecare într-o mulțime de alte porunci; dragostea este porunca. Dragostea este îndatorirea supremă a omului. Ea se află la însăși centrul trăirii evlavioase. Ținta poruncii este dragostea. În esența ei, Legea nu înseamnă nimic mai mult decât obligația de a iubi. Iar dragostea - acționând conform cu propria natură în ordinea creată, așa cum Dumnezeu a plasat-o – este împlinirea Legii.

13 CENTRALITATEA DRAGOSTEI Tot ce faceți, să fie făcut cu dragoste! (1 Cor. 16:14).

Nu ar trebui să fie o surpriză pentru noi că „porunca nouă” a lui Hristos, să ne iubim unii pe alții „așa cum El ne-a iubit”, se află în însăși centrul învățăturii Noului Testament despre comportamentul creștin. Centralitatea dragostei este subliniată în repetate rânduri de Domnul nostru și de apostolii Lui. Scopul acestui capitol este de a statua realitatea superiorității dragostei în Noul Testament prin citarea versetelor Scripturii, unul după altul, în cadrul cărora dragostea este prezentată ca fiind cea mai înaltă virtute creștină. Acest scop cuprinzător ar trebui păstrat în minte pe măsură ce veți citi acest capitol. Deși această vedere generală nu poate face decât să ofere o foarte scurtă introducere în focalizarea Noului Testament asupra dragostei, toate pasajele din Scriptură care au fost citate mai jos merită să fie studiate atent și să ne gândim la ele cu rugăciune. Desigur, se pot adăuga multe alte pasaje (v. Anexa G). Matei 7:12 (BOR) – Ci toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi să le faceți lor, că aceasta este Legea și prorocii. 171

172

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

În această afirmație profundă și simplă, învățăm că dragostea este „Regula de aur” pe baza căreia sunt chemați toți creștinii să trăiască. Într-o afirmație foarte asemănătoare cu cea pe care a făcut-o mai târziu, în Matei 22, când vorbește despre cele două mari porunci, Domnul Isus ne spune aici că dragostea este esența și rezumatul „Legii și prorocilor”. Matei 9:11-13 – Fariseii au văzut lucrul acesta, și le-au zis ucenicilor Lui: „Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” Isus i-a auzit, și le-a zis: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Duceți-vă de învățați ce înseamnă: ,Milă voiesc, iar nu jertfă!’ Căci n-am venit să îi chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși”.

Aici, Domnul ne învață că a avea compasiune pentru sufletele disprețuite, bolnave de păcat, înseamnă infinit mai mult înaintea lui Dumnezeu decât respectarea cea mai strictă a regulilor și ritualurilor religioase. Sfințenia adevărată are de-a face cu dragostea față de păcătoși, nu cu „separarea” fariseică de ei. Matei 12:1-8 – În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu și să le mănânce. Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului”. Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-ați citit ce a făcut David, când a flămânzit, el și cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, și a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoților? Sau n-ați citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în Templu, și totuși sunt nevinovați? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai

CAPITOLUL 13

173

mare decât Templul. Dacă ați fi știut ce însemnează: ,Milă voiesc, iar nu jertfe’, n-ați fi osândit pe niște nevinovați. Căci Fiul omului este Domn și al Sabatului”.

Domnul Isus Hristos folosește din nou marele principiu că Dumnezeu așteaptă de la noi „milă... nu jertfe”, pentru a-i mustra pe aceia care sunt gata să pună un preț mai mare pe respectarea meticuloasă a regulilor decât pe binele semenilor lor. Aceia care fac astfel, „strecoară țânțarul și înghit cămila” (Matei 23:24) în ce privește lucrurile care contează cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. A iubi pe Dumnezeu și pe aproapele înseamnă „mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele” (Marcu 12:32-34). Luca 6:27-35 – Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultați: Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, faceți-le bine celor ce vă urăsc, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi. Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarcei și pe cealaltă. Dacă îți ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ți ia și cămașa. Oricui îți cere, dă-i; și celui ce-ți ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi. Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel. Dacă îi iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Și păcătoșii îi iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Dacă le faceți bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Și păcătoșii fac așa. Și dacă le dați cu împrumut acelora de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Și păcătoșii le dau cu împrumut păcătoșilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă, iubiți-i pe vrăjmașii voștri, faceți-le bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb. Și răsplata voastră va fi mare, și veți fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi.

În aceste versete, Domnul dă din nou tonul vieții creștine:

174

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

dragoste față de toți oamenii, în special față de dușmanii noștri – făcându-le bine, binecuvântându-i, rugându-ne pentru ei, și dăruind pentru ei. Iată cum, în mijlocul învățăturilor Lui, apare din nou „Regula de aur” a dragostei, care „este” Legea și prorocii. Ioan 13:34-35 – Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.

Nu doar că dragostea ocupă locul central ca „poruncă nouă”, ci ea este și semnul distinctiv al creștinismului adevărat. Unul dintre din cele mai puternice argumente în favoarea adevărului Evangheliei este dragostea, după cum au mărturisit mulți musulmani care s-au convertit la creștinism. Alte religii nu cunosc nimic din dragostea despre care a predicat Domnul Isus în Predica de pe Munte și dovedită de creștinii adevărați unul față de celălalt și față de toți oamenii. Ioan 21:15-17 – După ce au prânzit, Isus i-a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște mielușeii Mei”. I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” „Da Doamne”, I-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște oițele Mele”. A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubești?” Și I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște oile Mele!”

Isus arată clar că dragostea este aspectul central în relația dintre un ucenic și Domnul lui. El îi pune lui Petru de trei ori

CAPITOLUL 13

175

întrebarea, „Mă iubești?” și, de trei ori, ca răspuns la replica lui Petru, El arată clar că dragostea adevărată față de El se dovedește prin slujirea în dragoste a poporului Lui: „Paște oile Mele”. Romani 13:8-10 – Să nu îi datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine îi iubește pe alții, a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu poftești”, și orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Dragostea nu îi face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.

Încă odată, dragostea este prezentată în acest pasaj deosebit ca fiind esența Legii. Afirmația că „dragostea nu îi face rău aproapelui” și este astfel „împlinirea Legii” este asemănătoare afirmației Domnului nostru din Matei 7, în care ni se spune că a-i trata pe ceilalți în felul în care vrem ca ei să ne trateze „este” Legea și prorocii. 1 Corinteni 8:1 – În ce privește lucrurile jertfite idolilor, știm că toți avem cunoștință. Dar cunoștința îngâmfă pe când dragostea zidește.

Este foarte important să vedem că, atunci când Pavel trata diferențele dintre credincioși cu privire la aspectele de îndemn al conștiinței, principiul său de bază era acela al dragostei. Aceasta se referă nu numai la acele „subiecte gri” asupra cărora Biblia nu oferă învățături clare, ci și la acelea în care „știm și suntem încredințați în Domnul Isus” (Rom. 14:14) că înțelegerea noastră este biblică. Chiar și în aceste situații, a face orice lucru care determină pe „fratele să păcătuiască” înseamnă a nu iubi; de aceea, Pavel a hotărât (dacă este nevoie) că „nu voi mai

176

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

mânca”, astfel încât „să nu îl fac pe fratele meu să păcătuiască” (1 Cor. 8:13). „Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste!” (Rom. 14:15). 1 Corinteni 13:1-14:1 – Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit. Căci cunoaștem în parte, și prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. Urmăriți dragostea...

Capitolul lui Pavel privitor la dragoste este atât de unic în felul lui, încât mulți au fost ispitiți să îl izoleze de contextul lui

CAPITOLUL 13

177

și să îl plaseze într-o carte de poeme și eseuri. Dar aceste versete sunt cu totul deosebite prin faptul că ele apar cu totul neașteptat într-o epistolă către biserica din Corint, și în mijlocul unei discuții despre darurile spirituale! Acest capitol glorios, asemenea lui Ioan 3:16, și-a pierdut mult din impactul lui asupra noastră din cauză că noi îl citim des, dar superficial. Pentru a căpăta un simțământ proaspăt al puterii lui, trebuie doar să ne imaginăm că n-am fi citit niciodată aceste versete și în citirea Noului Testament dăm peste ele acum pentru prima dată. Faptul că relativ puțini creștini îl știu pe de rost sau au meditat profund la acest capitol, în timp ce marea majoritate au memorat pasajele mai „doctrinare” ale epistolelor lui Pavel, ne vorbește mult despre nevoia noastră de a „crește” în viața creștină. În acest capitol, Pavel ne arată necesitatea dragostei (v. 1-3), caracterul dragostei (v. 4-7) și permanența dragostei (v. 8-13). Pentru Pavel, dragostea este cea mai înaltă virtute pe care omul o poate avea. Este acel lucru superior tuturor celorlalte pe care suntem chemați să le „urmărim”. A avea daruri deosebite în predicare, a avea o cunoaștere extraordinară a aspectelor doctrinare, sau chiar a avea „toată credința așa încât să mut și munții”, nu înseamnă nimic dacă nu avem dragoste. În fapt, fără dragoste, noi înșine suntem nimic. Nu suntem decât niște „arame sunătoare” sau „chimvale zăngănitoare”, destinate să piară alături de alți oameni cu „daruri” supranaturale, precum Balaam, care a profețit cu adevărat sub inspirația Duhului lui Dumnezeu (Num. 24:2; 2 Petru 2:15; Apoc. 2:14; Matei 7:22-23), dar care n-a avut dragoste. Până și cele mai mari sacrificii nu înseamnă

178

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

nimic dacă sunt lipsite de dragoste. Am putea să dăruim toate posesiunile noastre către misiuni creștine sau chiar să murim în chinuri, ca martiri „pentru Hristos”, și totuși acestea să nu ne ajute la nimic dacă nu avem dragoste. Dragostea nu va pieri niciodată. Este acel lucru care ne va face capabili să mergem înainte în condițiile în care trebuie să îndurăm poveri imposibile, să credem și să nădăjduim în Dumnezeu atunci când orice speranță pare să se năruie, și să îndurăm lucruri care par să fie dincolo de limita de suportabilitate. Darurile și slujirile sunt temporare, dar dragostea este veșnică. Ea va dăinui veșnic, fiind cea mai mare dintre toate virtuțile, și asta pentru că Dumnezeu însuși este dragoste. Galateni 5:6 – Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preț, ci credința care lucrează prin dragoste...

Viața creștină nu este ceva care ține de ritualuri și ceremonii religioase, ci de credința care produce fapte printr-o revărsare de dragoste! Circumcizia, care era atât de importantă în Vechiul Legământ, este considerată acum, în Noul Legământ, ca neavând nicio legătură directă cu caracterul lui Dumnezeu sau cu esența Legii. Nu are „niciun preț”. Acest lucru trebuie să fi fost un șoc pentru mulți evrei, care sigur nu s-ar fi gândit la circumcizie ca la una dintre „cele mai neînsemnate” porunci! Galateni 5:13-14 – Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să îl

CAPITOLUL 13

179

iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

În gândirea lui Pavel, firea pământească poate fi contrastată nu doar cu Duhul, ci și cu dragostea, întrucât dragostea este cea mai importantă „roadă a Duhului” iar faptele dragostei sunt exact opusul faptelor firii pământești. „Și faptele firii pământești sunt cunoscute, și sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările, și alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Gal. 5:19-21). Prin contrast, „libertatea” creștinului își găsește expresia în slujirea în dragoste: „slujiți-vă unii altora în dragoste”. Încă odată, vedem din aceste versete că dragostea este împlinirea „întregii Legi”! Galateni 5:22-23 – Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.

Așa cum spune Pavel, roada cea mai importantă a Duhului este dragostea. N-ar trebui să ne surprindă, atunci, că acela care „umblă în Duhul” nu se va afla niciodată în opoziție cu niciun fel de lege! Și asta este și ceea ce noi ar trebui să ne așteptăm, pentru că dragostea este „împlinirea întregii Legi”. Galateni 6:1-2 – Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu. Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel Legea lui Hristos.

180

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

A le sluji cu dragoste celorlalți și a le „purta sarcinile” atunci când ei cad înseamnă a „împlini” legea lui Hristos! Aceste învățături par, în teorie, foarte simple, dar sunt foarte profunde în practică! Efeseni 4:14-16 – să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste.

În gândirea lui Pavel, dragostea este centrală în „creșterea” bisericii. Niciun număr de activități sau chiar învățături sănătoase nu pot să înlocuiască lipsa dragostei în adunarea credincioșilor. Fără dragoste, chiar și afirmarea cu credincioșie a „adevărului” nu va face decât să ne alimenteze mândria, și nu ne va „zidi” în har. Coloseni 3:12-14 – Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții, și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii.

Este remarcabil că Pavel, după ce ne-a învățat să ne „îmbrăcăm cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare” și să ne „îngăduim unii pe alții,

CAPITOLUL 13

181

și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul”, totuși el merge mai departe subliniind încă odată că „mai presus de toate acestea” suntem chemați să ne „îmbrăcăm cu dragoste”! 1 Tesaloniceni 3:11-13 – Însuși Dumnezeu, Tatăl nostru, și Domnul nostru Isus Hristos să ne netezească drumul la voi! Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de toți, cum facem și noi înșine pentru voi, ca să vi se întărească inimile, și să fie fără prihană în sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toți sfinții Săi.

În aceste versete, învățăm că modalitatea prin care inimile noastre sunt „întărite... și fără prihană în sfințenie” nu constă în respectarea unei liste anume de reguli sau chiar a învățării mai multor „doctrine”, ci în a „crește tot mai mult în dragoste unii față de alții”! 1 Timotei 1:5-11 – Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință neprefăcută. Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit și s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învățători ai Legii, și nu știu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc. Noi știm că Legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine, căci știm că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb, și pentru orice este împotriva învățăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia

182

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredințată mie.

Pavel spune că ținta [sau „tot scopul” – lit.] învățăturilor pentru cei credincioși este ca ei să învețe să iubească! Această dragoste „vine din” sau „izvorăște” dintr-o inimă curată, un cuget bun, și o credință sinceră. Pavel pune în opoziție o astfel de dragoste cu „discuțiile lipsite de utilitate” cu privire la Lege. Primul pas către folosirea bună a Legii, într-un mod corect, într-un context al Noului Legământ constă în a „conștientiza realitatea” că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit. Multe dintre crimele și păcatele definite de Lege sunt „împotriva... Evangheliei slavei fericitului Dumnezeu” în același fel în care erau împotriva Legii lui Moise. Cu toate acestea, cei care sunt neprihăniți (adică cei care umblă în dragoste) nu comit astfel de lucruri rele în niciun caz. Împotriva faptelor lor „nu este lege” (Gal. 5:23). Tit 2:3-4 – Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă ... să îi învețe pe alții ce este bine, ca să le învețe pe femeile mai tinere să-și iubească bărbați și copiii...

Am putea crede că din toate lucrurile pe care tinerele femei nu au nevoie să le învețe, să își iubească bărbații și copiii ar fi cu siguranță în capul listei! Dar Pavel știe că a-i iubi cu adevărat pe alții (în special pe „cei dragi” nouă) este o ilustrare a evlaviei și „ținta învățăturii”. Dacă o femeie mai în vârstă nu a învățat să își iubească soțul și copiii, ea nu poate să le învețe nimic pe femeile mai tinere, indiferent cât de pricepută ar fi la gospodărie sau la înțelegerea doctrinelor. Evrei 10:23-25 – Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința. Să

CAPITOLUL 13

183

veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se apropie.

Una dintre căile cele mai sigure prin care un creștin poate să îl „îndemne” pe un alt credincios să persevereze în credință constă în a vedea cum să îl îndemne pe acesta la dragoste. Habar nu avem noi cât de distructiv este pentru perseverența unui alt creștin să semănăm în mintea lui semințele suspiciunii și ale separatismului între frați. Pe de altă parte, dacă îl îndemnăm să îi iubească pe alții, el își va vedea inima întărită în sfințenie, atunci când el are părtășie și este un singur trup cu ceilalți credincioși. Trupul lui Hristos este întărit și crește prin dragoste, iar în lipsa ei, este slăbit, risipit și zdrobit. Iacov 2:1-4, 8, 12-13 – Frații mei, să nu țineți credința Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, căutând la fața omului. Căci, de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur și cu o haină strălucitoare, și intră și un sărac îmbrăcat prost; și voi puneți ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare, și-i ziceți: „Tu șezi în locul acesta bun!” Și apoi îi ziceți săracului: „Tu stai colo în picioare!” Sau: „Șezi jos la picioarele mele!” Nu faceți voi oare o deosebire în voi înșivă, și nu vă faceți voi judecători cu gânduri rele?... Dacă împliniți Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, bine faceți... Să vorbiți și să lucrați ca niște oameni care au să fie judecați de o lege a slobozeniei: căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruiește judecata.

Iacov spune că dragostea „împlinește legea împărătească”

184

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

[sau „legea Împăratului nostru”]. Această „lege împărătească” a dragostei mai este numită și „legea slobozeniei” [sau a libertății]. Iacov o aplică aici direct obligației noastre de a manifesta milă și de a-i trata pe cei săraci cu același respect ca și pe cei bogați. Favoritismul este o încălcare a legii dragostei, și de aceea este un păcat. Judecata va fi fără milă pentru aceia care nu au manifestat milă (adică au încălcat complet legea dragostei) (v. și Matei 18:23-35). 1 Petru 1:22; 2:1; 4:8 – Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-ați curățit sufletele prin Duhul, ca să aveți o dragoste de frați neprefăcută, iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima... Lepădați dar orice răutate, orice vicleșug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă și de clevetire... Mai presus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate.

Ceea ce spune Petru este că ascultarea de adevărul Evangheliei „curăță sufletele noastre” ca să avem o dragoste sinceră. Cu alte cuvinte, scopul și rezultatul final al mântuirii este dragostea sinceră! Continuând să sublinieze acest scop, Petru ne îndeamnă ca „mai presus de orice” să ne iubim fierbinte unii pe alții. Această dragoste va „acoperi” reciproc păcatele noastre, nu în sensul „ispășirii” lor, ci în sensul îndurării lor cu răbdare și în a trece peste ele, crescând astfel în asemănarea cu Hristos (Prov. 10:12, 17:9). 1 Ioan 3:11, 23; 4:7-8, 11-12; 2 Ioan 1:5 – Căci vestirea, pe care ați auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alții... Și porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, și să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit

CAPITOLUL 13

185

El... Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste... Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi... Și acum, te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie o poruncă nouă, ci cea, pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alții!

„Porunca” lui Hristos ca noi „să ne iubim unii pe alții” este în mod clar centrală și preeminentă în gândirea lui Ioan cu privire la viața și umblarea creștinului. Ioan este aici în asentimentul lui Pavel că, dacă un om nu manifestă dragoste, el este nimic, căci „cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. În epistolele sale, Ioan subliniază în repetate rânduri dragostea ca fiind atât realitatea supremă cât și îndatorirea supremă din viața creștinului. Această scurtă vedere generală asupra centralității dragostei în Noul Testament ne pune înainte câteva întrebări pentru a ne cerceta sufletele. Punem noi, creștinii, același preț pe dragoste pe care Noul Testament îl pune? Vedem noi dragostea ca fiind culmea și „țelul învățăturii” noastre? Conștientizăm noi că până și darurile supranaturale ale Duhului nu sunt decât niște „lucruri copilărești” prin comparație cu dragostea? Înțelegem noi că un creștin poate avea chiar și doctorat în teologie și poate fi văzut de ceilalți ca „mare teolog”, și totuși să fie un novice în lucrurile care contează cel mai mult înaintea lui Dumnezeu?

186

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Cuprindem noi cu mintea noastră cu adevărat faptul că oricâte sacrificii am face, oricâtă cunoaștere am avea, și chiar oricâtă credință am manifesta, toate acestea sunt nimic în absența dragostei? Este dragostea prioritatea noastră cea mai înaltă, așa cum este prioritatea lui Dumnezeu? Sau cumva prețuim noi cunoștința biblică, abilitatea în predicare, „slujirea” și „darurile” mai mult decât dragostea? Acestea sunt întrebările care ne confruntă acum, când începem să analizăm „legea lui Hristos”. SUMARUL CAPITOLULUI 13

„Porunca nouă” a lui Hristos ca să ne iubim unii pe alții „așa cum ne-a iubit El” se află în chiar centrul învățăturii Noului Testament despre comportamentul creștinului. Centralitatea dragostei este subliniată repetat de Domnul nostru și de apostolii Lui. Dragostea este „Regula de Aur” prin care creștinii sunt chemați să trăiască; ea este esența și suma Legii și a prorocilor. A iubi pe Dumnezeu și pe aproapele face „mult mai mult decât toate jertfele”. Dragostea este semnul distinctiv al creștinismului adevărat prin care „toți oamenii” vor ști că noi suntem ucenicii lui Hristos. Dragostea este centrală în creșterea bisericii; mai presus de orice, noi suntem chemați să menținem o dragoste „fierbinte” unii pentru alții. Dragostea este „legătura desăvârșirii” [sau „legătura perfectă a unității” – n.tr.] Dragostea este cel mai deosebit rod al Duhului Sfânt. Calea prin care creștinii sunt zidiți „fără prihană în sfințenie” este aceea a creșterii și abundenței în dragoste unii față de alții și față

CAPITOLUL 13

187

de toți oamenii. Ea constă în purtarea reciprocă a poverilor, astfel „împlinind” legea lui Hristos! Aceste realități ne pun înaintea unor întrebări care ne cercetează sufletele. Prețuim noi dragostea așa cum o prețuiește Noul Testament? Vedem noi dragostea ca fiind culmea și „țelul învățăturii” noastre? Cuprindem noi cu mintea noastră cu adevărat faptul că oricâte sacrificii am face, oricâtă cunoaștere am avea, și chiar oricâtă credință am manifesta, toate acestea sunt nimic în absența dragostei? Este dragostea cea mai mare prioritate pentru noi?

14 AȘA CUM V-AM IUBIT EU Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții (Ioan 13:34).

Am văzut că porunca nouă a lui Hristos, cea a dragostei, constituie punctul central al Noului Testament în ce privește modul în care noi trebuie să trăim și să ne comportăm în această lume. Dar se ridică o întrebare: Cum putem ști ce anume este dragoste reală? Doi studenți care trăiesc împreună în păcat adesea își justifică comportamentul prin faptul că ei se „iubesc” unul pe celălalt. Susținătorii avortului pretind adesea că „dragostea” este motivația lor, pentru că ei vor să îi „ajute” pe cei care au parte de sarcini nedorite și astfel îi „salvează” pe copiii nenăscuți de la „viața mizeră” care se presupune că le-ar sta înainte. Sinuciderile asistate sunt azi făcute de doctori în numele compasiunii și „dragostei”, pentru că aceia pe care ei îi „ajută” suferă și vor să moară. În numele „dragostei” sunt satisfăcute orice pofte, sunt spuse minciuni, sunt comise crime, și toți aceștia sunt liberi. Dacă ne-am ghida după aceste comportamente, ar părea că Domnul Isus ne-a lăsat cu un standard de comportament foarte flexibil și aproape lipsit de valoare! Problema unui astfel de raționament este că el nu citează 189

190

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

porunca cea nouă în întregimea ei. Isus nu a spus doar, „să vă iubiți unii pe alții”, ci a spus „Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. Cu alte cuvinte, definiția noastră pentru „dragoste” trebuie să izvorască din însăși comportamentul și învățătura Domnului Isus Hristos însuși! Noi suntem chemați să „trăim cum a trăit El” (1 Ioan 2:6) și să ne preluăm conceptul de „dragoste” din cuvintele și acțiunile Sale, nu din ideile rătăcite și egoiste ale unei omeniri căzute în păcat. „Dacă îi învață cineva pe oameni învățătură deosebită, și nu se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos și de învățătura care duce la evlavie, este plin de mândrie, și nu știe nimic” (1 Tim. 6:34). Atunci când Pavel spune că „ținta poruncii [învățăturii date nouă - n.trad.] este dragostea”, el merge mai departe clarificând că nesfințirea, profanitatea, crima, imoralitatea, homosexualitatea, minciuna, și o mulțime de alte păcate sunt „împotriva învățăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu” (1 Tim. 1:5-11). Apoi Ioan ne reamintește că „dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3). HRISTOS – STANDARDUL NOSTRU

Așadar, standardul creștinului nu este orice fel de „dragoste”, ci dragostea care îl aseamănă cu Hristos – dragostea de aceeași calitate și mărime pe care Hristos însuși a demonstrat-o în întruparea și moartea Sa pe cruce! Prin rugăciunea și comuniunea cu Tatăl, prin umblarea Sa în perfectă pace și liniște a inimii prin mulțimi de oameni care se înghesuiau să se apropie de El, prin vorbirea Sa plină de compasiune și înțelepciune, prin spălarea picioarelor ucenicilor Lui, prin faptul că i-a iertat pe

CAPITOLUL 14

191

vrăjmașii Lui – prin orice a spus și a făcut, Domnul Isus a oferit un model pentru comportamentul nostru. Așa cum am arătat mai devreme, aceasta este cea mai înaltă, mai clară și mai strălucitoare revelație cu privire la îndatoririle omului care i-a putut fi dată vreodată rasei omenești. Nu poate exista nimic mai exigent, mai pretențios sau mai minunat decât aceasta – să iubești pe Dumnezeu și pe semeni în exact același mod și cu aceeași profunzime cum a făcut Hristos! Nimeni nu a conștientizat vreodată pe deplin implicațiile acestor cuvinte, după cum nimeni na reușit vreodată să trăiască la înălțimea lor. În lumina acestor lucruri, nu este surprinzător că metoda prin care Noul Testament ne învață aspectele de etică (principiile comportamentului corect și ale gândirii morale) nu constă în principal în a apela la vreo „lege” sau la vreun set de reguli, ci în a apela la exemplul lui Hristos însuși. Standardul și regula de comportament pentru creștin, în orice domeniu al vieții, este Domnul Isus Hristos! Acest adevăr se vede în mod repetat atât în Evanghelii cât și în Epistole, lucru pe care îl voi demonstra și prin exemplele care urmează. A-L URMA PE HRISTOS Atunci Isus le-a zis ucenicilor Săi: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze” (Matei 16:24)

Una dintre cele mai cuprinzătoare chemări la asemănarea cu Hristos care ar fi putut fi făcută se găsește în chemarea pe care Domnul o face ucenicilor Lui de „a-L urma”. Această

192

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

chemare este repetată în evanghelii (Marcu 1:17; Ioan 1:43; Luca 5:27-28, 9:57-62; Marcu 8:34, 10:21; Ioan 10:4-5, 27; 12:26, 13:36-38 etc), de la începutul (Matei 4:18-19) vieții creștine și până la sfârșit (Ioan 21:19-22). Este o chemare care capătă un înțeles tot mai profund pe măsură ce înaintăm în umblarea credinței, cuprinzând toate aspectele uceniciei și ascultării. Hristos este standardul nostru pentru trăirea creștină. SLUJIREA După ce le-a spălat picioarele, Și-a luat hainele, S-a așezat iarăși la masă și le-a zis: „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți ,Învățătorul și Domnul’, și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu” (Ioan 13:12-15).

În acest pasaj, Domnul Isus ne spune specific că El este modelul nostru în ce privește slujirea altora. Ce exemplu mai măreț de slujire smerită ar putea vreodată exista, decât al Aceluia care „fiindcă știa că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ștergar, și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor, și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins”? (Ioan 13:3-5). RENUNȚÂND LA DREPTURILE NOASTRE Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, și să nu ne plăcem nouă înșine. Fiecare dintre noi

CAPITOLUL 14

193

să îi placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci nici Hristos nu Și-a plăcut Lui Însuși; ci, după cum este scris: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine” (Rom. 15:1-3).

Ce argument mai mare ar fi putut găsi Pavel pentru a susține ideea de renunțare la „drepturile” noastre și pentru a ne chema să „nu ne plăcem nouă înșine” decât că până și Domnul slavei nu Și-a plăcut Lui Însuși, ci a purtat ocările tuturor celor care Îl urăsc și Îl ocărăsc pe Dumnezeu? ACCEPTAREA RECIPROCĂ Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte, unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să Îl slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Așadar, primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit și pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu. Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioșia lui Dumnezeu, și să întărească făgăduințele date părinților; și ca Neamurile să Îl slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui, după cum este scris: „De aceea Te voi lăuda printre Neamuri, și voi cânta Numelui Tău” (Rom. 15:5-9).

Cine altcineva în toată istoria a „primit” oameni din diverse culturi cu o dragoste mai mare și fără pic de dispreț decât Hristos însuși? Exemplul Lui de a primi cu brațele deschise bărbați și femei din orice rasă, cultură, cu orice nivel de educație sau cu orice deficiențe este cel mai înalt standard pe care l-am putea avea vreodată. În mod asemănător, dragostea Lui și acceptarea noastră de către El sunt cea mai înaltă motivație pe care noi am

194

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

putea să o avem în a-i iubi și accepta pe semenii noștri. IERTAREA RECIPROCĂ Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții, și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi (Col. 3:12-13).

Cine a dat vreodată dovadă de o iertare mai mare și de o îndurare mai mare decât Hristos Însuși, în dragostea și îndurarea Lui față de noi? În lumina îndurării de nedescris arătată nouă de Hristos prin iertarea datoriei noastre uriașe, cum am putea vreodată să refuzăm să iertăm măruntele greșeli ale unora față de noi? (Matei 18:21-35). DĂRNICIA După cum sporiți în toate lucrurile: în credință, în cuvânt, în cunoștință, în orice râvnă, și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere. Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora, și ca să pun la în-cercare curăția dragostei voastre. Căci cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți (2 Cor. 8:7-9).

În acest pasaj, Pavel îi sfătuiește pe corinteni cu privire la dărnicie, dar o face nu prin a le impune porunca Vechiului Legământ de a da „zeciuială”, ci prin a le pune înainte exemplul lui Hristos însuși. Niciodată nu ar putea exista un sacrificiu

CAPITOLUL 14

195

profund, care să se compare cu ceea ce Hristos a făcut pentru noi prin abandonarea „bogățiilor” Lui infinite și prin faptul că S-a făcut „sărac” pentru noi, astfel ca, „prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți”! Pavel știa că aceia care au o „dragoste curată” pentru frați vor dori să urmeze exemplul lui Hristos cu bucurie (2 Cor. 9:7). IUBIREA SOȚIILOR Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățito prin botezul cu apă prin Cuvânt… (Efes. 5:25-26).

Atunci când se face chemarea soților să își iubească soțiile prin jertfire de sine, ce listă de porunci din Legea lui Moise sau ce listă de soți exemplari din Vechiul Testament ar putea să se compare câtuși de puțin cu parfumul convingător al exemplului lui Hristos, care este Mirele nostru ceresc? Chiar și doar prin a menționa dragostea și comportamentul lui Hristos față de mireasa Lui, înseamnă a stabili cel mai înalt standard imaginabil pentru soții creștini. Observați iarăși ecoul „legii lui Hristos” care este cuprins în aceste versete: „iubiți… cum a iubit și Hristos”. UMBLAREA ÎN DRAGOSTE Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos. Urmați dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți. Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit, și S-a dat

196

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu (Efes. 4:31-5:2).

Ce exemplu de blândețe, bunătate și umblare în dragoste ar putea să se compare cu exemplul lui Hristos însuși? Din nou, vedem și aici „legea lui Hristos” în acțiune: „Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit”. SĂ NE DĂM VIEȚILE Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați. Dar cine are bogățiile lumii acesteia, și îl vede pe fratele său în nevoie, și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul (1 Ioan 3:16-18).

Aici, Ioan ne spune că „noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi”. Cu alte cuvinte, natura adevăratei dragoste este cunoscută și demonstrată prin ceea ce Hristos a făcut. Prin exemplul Lui, El definește ce este dragostea adevărată și stabilește astfel standardul pe care noi să îl urmăm. În lumina marii Sale iubiri pentru noi, și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați. NU NE RĂZBUNĂM În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, când ați făcut rău? Dar dacă suferiți cu răbdare, când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi, și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug. Când era batjocorit,

CAPITOLUL 14

197

nu răspundea cu batjocuri; și, când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător (1 Petru 2:20-23).

A existat vreodată, în istoria omenirii, cineva mai inocent decât Hristos? A existat vreodată cineva care a suferit mai mult pentru că a făcut ceea ce era drept sau cineva care S-a supus pe Sine mai perfect „dreptului Judecător”? Iată cum, iarăși, nu există un standard de comportament care să se poată compara cu exemplul lui Hristos! El ne-a lăsat exemplul Său, ca noi să călcăm pe urmele Lui! RĂBDAREA Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitați-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima, și să cădeți de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului (Evrei 12:1-4).

Cine dintre oameni a îndurat vreodată ce a îndurat Hristos? A fost altcineva vreodată obiectul vrăjmășiei și urii Satanei cum a fost El? A existat cineva, în afara Lui, de pe fruntea căruia să curgă stropi mari de sânge, în așteptarea a ceea ce îi stătea înainte sau care să fi îndurat un astfel de întuneric ca acela care a căzut asupra Calvarului, când mânia lui Dumnezeu s-a revărsat în

198

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

toată tăria ei asupra Aceluia care a suferit acolo? În mod clar, Hristos este cel mai înalt exemplu de perseverență care poate să ne fie adus înainte! SMERENIA Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să îl privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare dintre voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce (Fil. 2:3-8).

Pavel voia aici să îndemne pe filipeni să manifeste smerenie și să îi privească pe alții ca fiind mai importanți decât ei înșiși. Și ce exemplu le aduce înainte? Nu pe Moise, care, în vremea lui, era cel mai blând om de pe fața pământului (Num. 12:3). Dar de ce nu pe el? Pentru că smerenia lui Moise nu este vrednică să fie comparată cu umilința lui Hristos. De altfel, niciodată nu ar putea smerenia oricărei persoane să se compare cu umilința Aceluia care a lăsat deoparte egalitatea cu Dumnezeu și S-a coborât din înălțimile infinite ale gloriei – nu ca să I se slujească, ci ca să ia „chip de rob” și să moară ca un criminal condamnat, în mâinile creaturilor Lui, oameni păcătoși! Hristos însuși este „legea” noastră – cel mai înalt exemplu și standard pe care îl avem. Nimeni nu a conștientizat vreodată

CAPITOLUL 14

199

implicațiile depline ale cuvintelor lui Hristos, „așa cum v-am iubit Eu”, după cum nimeni n-a reușit vreodată să trăiască la înălțimea lor! SUMARUL CAPITOLULUI 14

Isus n-a spus doar „să vă iubiți unii pe alții”, ci „cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. Cu alte cuvinte, definiția noastră pentru „dragoste” trebuie să izvorască din însăși comportamentul și învățăturile Domnului Isus Hristos! Noi suntem chemați să „trăim cum a trăit El” și să preluăm conceptul de „dragoste” din cuvintele și acțiunile Sale, nu din ideile rătăcite și egoiste ale unei omeniri căzute în păcat. Metoda prin care Noul Testament ne învață aspectele de etică nu constă în principal în a apela la vreo „lege” sau la vreun set de reguli, ci în a apela la exemplul lui Hristos însuși. Standardul și regula de comportament pentru creștin, în orice domeniu al vieții, este Domnul Isus Hristos! Hristos este exemplul nostru în slujire, dărnicie, iubirea soțiilor, iertare, răbdare, smerenie, și toate celelalte virtuți creștine. Hristos Însuși este „legea” noastră – exemplul și standardul cel mai înalt pentru noi. Nimeni nu a conștientizat vreodată implicațiile depline ale cuvintelor lui Hristos, „așa cum v-am iubit Eu”, după cum nimeni n-a reușit vreodată să trăiască la înălțimea lor!

15 „UNII PE ALȚII” Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții (Ioan 13:34).

Întrucât Hristos însuși este standardul nostru, iar noua Sa poruncă se focalizează direct pe datoria noastră de a ne iubi „unii pe alții” așa cum El ne-a iubit, nu este surprinzător că Noul Testament vorbește mult despre aceste relații de tip „unii pe alții”. În cele ce urmează sunt enumerate câteva dintre cele mai importante versete din Noul Testament care folosesc expresia „unii pe alții”. Multe dintre ele constau din îndemnuri directe de a ne iubi unii pe alții, în timp ce altele vorbesc despre implicații ale acestei dragoste în domenii practice ale trăirii creștine. Aceste versete au fost grupate pe categorii, din rațiuni de claritate. Între aceste categorii există o anumită doză de suprapunere, și felul în care le-am grupat este doar una din multele modalități în care ele pot fi aranjate. În capitolul 14, am văzut că însemnătatea adevărată a noii porunci a lui Hristos de a ne „iubi unii pe alții” trebuie să fie determinată prin analizarea învățăturilor și a vieții lui Hristos. Noi suntem chemați să ne iubim unii pe alții așa cum Hristos nea iubit. În acest capitol, vom vedea că semnificația reală a noii 201

202

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

porunci a lui Hristos este ilustrată prin multele pasaje de tip „unii pe alții” existente în Noul Testament. Aceste versete „unii pe alții” merită să fie analizate cu atenție, iar ele ne cheamă în ultimă instanță la o viață de meditație plină de rugăciune cu privire la ele, și la o viață de aplicare a lor. Din acest motiv, în această carte le-am acordat un loc central, de întâietate. Scopul acestui capitol este să arăt că porunca de a ne „iubi unii pe alții” are aplicații foarte reale și practice, care sunt prezentate în Noul Testament. Îndemnurile de tip „unii pe alții” iau legea lui Hristos din domeniul teoretic și o pun în domeniul trăirii zilnice într-un mod jertfitor de sine. Ele arată natura radicală a creștinismului Noului Testament, unde „nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul și în toți” (Col. 3:11). În acest tărâm, evreii liberi îi îmbrățișează pe robii lor dintre Neamuri ca „frați preaiubiți”, iar foștii homosexuali „își dau viețile” pentru foștii farisei! Chiar dacă aceste versete sunt enumerate fără a fi comentate, speranța mea este că importanța lor uriașă va fi percepută și că cititorii se vor întoarce la acest capitol în repetate rânduri după ce vor finaliza cartea. Astfel, acest capitol ar putea produce mai multă schimbare în viețile noastre și ar putea fi mai revoluționar decât oricare altul. „Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți” (Ioan 13:17, cf. v. 14-15). IUBIȚI-VĂ UNII PE ALȚII

Deoarece noua poruncă a lui Hristos de a ne „iubi unii pe

CAPITOLUL 15

203

alții” se află în chiar centrul eticii Noului Testament, nu este surprinzător să o găsim repetată în multe alte locuri din Noul Testament. Ioan 13:34-35 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții. Ioan 15:12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu. Ioan 15:17 Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții. Romani 12:10 Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să îi dea întâietate altuia. Romani 13:8 Să nu îi datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine îi iubește pe alții, a împlinit Legea. 1 Tesaloniceni 3:12 Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de toți, cum facem și noi înșine pentru voi. 1 Tesaloniceni 4:9 Cât despre dragostea frățească, n-aveți nevoie să vă scriem; căci voi singuri ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții. 2 Tesaloniceni 1:3 Trebuie să Îi mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraților, cum se și cuvine, pentru că credința voastră merge mereu crescând, și dragostea fiecăruia dintre voi toți față de ceilalți se mărește tot mai mult. 1 Petru 1:22 Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, vați curățit sufletele prin Duhul, ca să aveți o dragoste de frați

204

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

neprefăcută, iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima... 1 Petru 4:8 Mai presus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acopere o sumedenie de păcate. 1 Ioan 3:11 Căci vestirea, pe care ați auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alții... 1 Ioan 3:23 Și porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, și să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit El. 1 Ioan 4:7 Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu, și Îl cunoaște pe Dumnezeu. 1 Ioan 4:11-12 Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi. 2 Ioan 1:5 Și acum, te rog, doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie o poruncă nouă, ci cea, pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alții!

SLUJIȚI-VĂ UNII ALTORA

Dragostea reciprocă își găsește expresia concretă în slujirea reciprocă. Atunci când noi „ne purtăm poverile unii altora... împlinim legea lui Hristos”. Ioan 13:14 Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, vam spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați

CAPITOLUL 15

205

picioarele unii altora. Galateni 5:13 Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Galateni 6:2 Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel Legea lui Hristos. 1 Petru 4:9-10 Fiți primitori de oaspeți între voi, fără cârtire. Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare dintre voi să le slujească altora după darul, pe care l-a primit.

RUGAȚI-VĂ UNII PENTRU ALȚII

Cum am putea să ne slujim unii altora mai bine decât rugându-ne unii pentru alții? Rugăciunea este cea mai măreață modalitate de manifestare a dragostei. Iacov 5:16 Mărturisiți-vă unii altora păcatele, și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați.

ZIDIȚI-VĂ RECIPROC

Una dintre cele mai importante caracteristici ale urii este că ea îi distruge și îi zdrobește pe alții; în mod asemănător, una dintre cele mai importante caracteristici ale dragostei este că ea îi binecuvântează și îi zidește pe ceilalți. În fapt, dragostea caută activ modalități prin care să facă lucrul acesta. „Cunoștința îngâmfă, pe când dragostea zidește” (1 Cor. 8:1). Romani 14:19 Așadar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea și zidirea noastră. Romani 15:14 În ce vă privește pe voi, fraților, eu însumi

206

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

sunt încredințat că sunteți plini de bunătate, plini și de orice fel de cunoștință, și astfel sunteți în stare să vă sfătuiți unii pe alții. Efeseni 5:19 Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, și cântați și aduceți-I din toată inima laudă Domnului... Coloseni 3:16 Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră. 1 Tesaloniceni 4:18 Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte. 1 Tesaloniceni 5:11 De aceea, mângâiați-vă și întăriți-vă unii pe alții, cum și faceți în adevăr. 1 Tesaloniceni 5:15 Luați seama ca nimeni să nu îi întoarcă altuia rău pentru rău; ci căutați totdeauna să faceți ce este bine atât între voi, cât și față de toți. Evrei 3:13 Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca niciunul dintre voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului. Evrei 10:24-25 Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se apropie...

FIȚI SMERIȚI ÎNTRE VOI

Iubirea față de alții este evidențiată prin a-i considera pe aceștia mai presus de noi înșine. Ea implică întotdeauna moartea

CAPITOLUL 15

207

noastră față de mândria proprie și față de interesele egoiste. Dragostea este smerită; ea „nu se laudă, nu se umflă de mândrie… nu caută folosul său” (1 Cor. 13:4-5). Romani 12:10 Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să îi dea întâietate altuia. Romani 12:16 Aveți aceleași simțăminte unii față de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți. 1 Corinteni 11:33 Astfel, frații mei, când vă adunați să mâncați, așteptați-vă unii pe alții. Efeseni 5:21 Supuneți-vă unii altora în frica lui Hristos. Filipeni 2:3 Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să îl privească pe altul mai presus de el însuși. Iacov 5:16 Mărturisiți-vă unii altora păcatele, și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. 1 Petru 5:5 Tot așa și voi, tinerilor, fiți-le supuși celor bătrâni. Și toți în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie.

IERTAȚI-VĂ UNII PE ALȚII

Dacă suntem plini de dragoste unii pentru alții, vom descoperi că suntem capabili să ne suportăm unii altora greșelile, defectele, și excentricitățile. Dragostea noastră reciprocă va „acoperi o mulțime de păcate” (1 Petru 4:8). „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate... nu se mânie, nu se gândește la rău” (1 Cor.

208

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

13:4-5).1 Efeseni 4:2 cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste. Efeseni 4:32 fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos. Coloseni 3:13 îngăduiți-vă unii pe alții, și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum va iertat Hristos, așa iertați-vă și voi.

NU VĂ JUDECAȚI ÎNTRE VOI

Dragostea crede ce este mai bun despre ceilalți. Ea nu dă naștere unor gânduri rele împotriva fraților și surorilor în Hristos și nu presupune că știe toate circumstanțele care stau în spatele deciziilor și acțiunilor lor. Romani 14:13 Să nu ne mai judecăm dar unii pe alții. Ci mai bine judecați să nu faceți nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. Romani 15:7 Așadar, primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit și pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu. Iacov 4:11 Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților! Iacov 5:9 Nu vă plângeți unii împotriva altora, fraților, ca să nu fiți judecați: iată că Judecătorul este chiar la ușă.

FIȚI CINSTIȚI UNII CU ALȚII

Dragostea este deschisă și cinstită. Ea „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr” (1 Cor. 13:6). Ea este „credincioasă 1

Are și sensul de a nu lua în considerare răul săvârșit de alții împotriva persoanei în cauză – n.tr.

CAPITOLUL 15

209

adevărului”, și îl spune întotdeauna „în dragoste” (Efes. 4:15). Efeseni 4:25 De aceea, lăsați-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să-i spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare unii altora. Coloseni 3:9 Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui.

PĂSTRAȚI UNITATEA RECIPROCĂ

Întrucât dragostea ne determină „cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare... [să ne] îngăduim unii pe alții în dragoste”, ea ne face și să „căutăm să păstrăm unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efes. 4:2-3). „Prin mândrie se ațâță numai certuri” (Prov. 13:10), dar dragostea este smerită și caută unitatea. Romani 15:5 Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte, unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus... 1 Corinteni 12:25 să nu fie nicio dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele...

TRĂIȚI ÎN PACE ÎNTRE VOI

Deoarece dragostea „nu caută folosul său” și „nu pizmuiește” (1 Cor. 13:4-5), ea nu este caracterizată de dezordine și discordie, ci de pace. „Căci acolo unde este pizmă și duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele”, dar „roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace” (Iacov 3:16, 18). Marcu 9:50 Sarea este bună; dar dacă sarea își pierde puterea de a săra, cu ce îi veți da înapoi puterea aceasta? Să aveți sare în voi înșivă, și să trăiți în pace unii cu alții.

210

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Romani 14:19 Așadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea și zidirea noastră. 1 Tesaloniceni 5:13 Să-i prețuiți foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiți în pace între voi.

SIMȚIȚI UNII CU ALȚII

Creștinii trebuie să fie cunoscuți prin dragostea lor reciprocă. Aceasta înseamnă că, dacă este necesar, noi trebuie să fim gata să trecem peste răceala naturală a personalității sau culturii noastre pentru a arăta căldură și afecțiune unii față de alții. Romani 16:16 Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfântă. Toate Bisericile lui Hristos vă trimit Sănătate. 1 Corinteni 16:20 Toți frații vă trimit sănătate. Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfântă. 2 Corinteni 13:12 Spuneți-vă unii altora sănătate, cu o sărutare sfântă. 1 Petru 5:14 Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dragoste.

SUMARUL CAPITOLULUI 15

În capitolul 14, am văzut că semnificația reală a noii porunci a lui Hristos ca noi să „ne iubim unii pe alții” trebuie să fie determinată luând în considerare învățăturile și viața lui Hristos însuși. Noi suntem chemați să ne iubim unii pe alții așa cum Hristos ne iubește. În capitolul 15, am văzut că această semnificație adevărată a noii porunci a lui Hristos este și mai mult ilustrată de multe pasaje din Noul Testament, pasaje de tipul „unii pe alții”.

CAPITOLUL 15

211

Porunca de a ne „iubi unii pe alții” are multe aplicații concrete și practice care sunt prezentate pe paginile Bibliei. Alături de alte lucruri, creștinii sunt chemați să își slujească unii altora, să se roage unii pentru alții, să se zidească unii pe alții, să arate smerenie unii pentru alții, să se ierte unii pe alții, să nu se judece unii pe alții, să trăiască în pace unii cu alții, și să arate afecțiune unii față de alții. Aceste îndemnuri „unii față de alții” iau legea lui Hristos din domeniul teoretic și o așază în domeniul trăirii zilnice jertfitoare.

16 LEGEA LUI HRISTOS Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El... și ostroavele vor nădăjdui în legea Lui (Isaia 42:1, 4).

În Vechiul Legământ existau tot felul de legi și porunci care trebuiau respectate cu meticulozitate – în fapt, erau șase sute treisprezece! În Noul Legământ nu există decât un singur element de ghidare pentru noi, pe care să îl păstrăm în centrul gândirii noastre – să iubim așa cum Hristos ne-a iubit! Aceasta implică nu doar să urmăm exemplul lui Hristos (v. cap. 14), ci și să ascultăm de poruncile și îndemnurile din Noul Testament (de ex. 1 Cor. 14:37-38; 2 Tes. 3:12-15 etc.), precum și să ne supunem revelației caracterului și căilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament (2 Tim. 3:16-17; Matei 5:17-19). Faptul că „legea lui Hristos” (nu, de exemplu, Cele 10 Porunci) este regula comportamentului nostru în Noul Legământ nu înseamnă că, de-acum, creștinii ar fi situați într-un ocean de subiectivism și n-ar mai avea nici un fel de standarde revelate obiectiv pentru ce este bine și ce este rău în viețile lor. 213

214

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

FĂRĂ „LISTĂ DE REGULI”

Cu toate acestea, concentrarea Noului Testament nu este asupra vreunei liste de porunci sau interdicții ca fiind standardul nostru de purtare, ci asupra dragostei asemănătoare celei a lui Hristos, care este susținută prin puterea Duhului Sfânt și călăuzită de El. Acest lucru se poate vedea clar atunci când analizăm Noul Testament. În primul rând, nu există nicio dovadă că, atunci când Pavel s-a referit la „legea lui Hristos”, el ar fi vrut să se înțeleagă că ea este ceva mai mult decât porunca cea nouă. Cu siguranță că el n-a avut în minte „întreg canonul Noului Testament”, care nici nu exista la acel moment! Dimpotrivă, Pavel afirmă repetat ce anume este „dragostea” și că, în fapt, ea este suficientă în sine pentru a „împlini” Legea. „Să vă iubiți unii pe alții: căci cine iubește pe alții, a împlinit Legea” (Rom. 13:8-10; Gal. 5:14; v. și Matei 7:12 și Luca 10:25-28). În al doilea rând, în ce privește Vechiul Testament, majoritatea covârșitoare a învățăturilor și poruncilor lui nu au primit o interpretare în Noul Testament de către Hristos și apostoli. Se mai aplică astăzi credincioșilor porunca din vechime care interzicea tatuajele? Dar în ce privește porunca anterioară ei, și care spune să nu ne „tăiem” colțurile bărbii? (Lev. 19:27-28). Felul în care astfel de lucruri pot să fie sau nu aplicabile nouă creștinilor, nu pot fi descoperite direct prin citirea Bibliei. Dimpotrivă, ele trebuie analizate cu rugăciune (cu ajutorul Duhului Sfânt) în lumina principiilor generale ale dragostei așa cum sunt ele prezentate în Noul Testament (1 Cor. 6:12; v. și Anexa E, întrebarea 19). Este clar, așadar, că nu putem privi la Legea lui Moise

CAPITOLUL 16

215

ca să ne alcătuim o „listă de reguli”. În al treilea rând, nici chiar poruncile Noului Testament nau fost date vreodată cu intenția de a constitui o „nouă lege” în sensul unui „nou cod de legi” care să înlocuiască Legea lui Moise. Cu siguranță că afirmațiile lui Hristos din Predica de pe Munte n-au fost făcute cu un astfel de scop, ci pentru a ne oferi o imagine asupra bunătății radicale care îi caracterizează pe aceia care sunt cetățeni ai Împărăției cerurilor. În mod asemănător, toate celelalte îndemnuri și porunci care au fost date în Noul Testament nici măcar nu se pot apropia de ideea de a ne furniza un cod de comportament complet și detaliat pentru orice situație care ar putea să apară în viața creștinului. Trebuie să ne amintim că Noul Testament are ca scop primordial să ne arate viața, moartea și învierea lui Hristos, alături de o colecție de epistole apostolice; el nu este un ansamblu legal de porunci și pedepse! Până și întreaga relatare a cuvintelor și faptelor lui Hristos, înregistrată spre folosul nostru în cele patru Evanghelii, este departe de a ne prezenta profunzimile infinite ale caracterului Său. Dacă ne uităm la Noul Testament ca să găsim în el o listă de lucruri de genul „ce-ar face Isus” și care să trateze în manieră mecanică nevoile noastre pentru orice circumstanță în care ne-am afla, am ajunge profund dezamăgiți. Legea lui Hristos este atât de inepuizabilă pe cât este însăși Persoana lui Hristos! A iubi „așa cum Hristos a iubit” este un standard mult prea profund pentru a fi transpus într-o listă limitată de reguli.

216

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

LUCRĂRILE DRAGOSTEI

Așa cum am tot văzut până acum, semnificația expresiei de a iubi așa cum Hristos a iubit trebuie să fie extrasă din exemplul și învățăturile lui Hristos. (Desigur, aceasta include învățăturile apostolilor pe care El i-a ales să fie reprezentanții Lui inspirați – Ioan 14:25-26, 16:12-15.) Nicio aplicație validă a legii lui Hristos nu va contrazice vreodată învățăturile clare ale Scripturii. De exemplu, legea lui Hristos nu poate fi vreodată invocată pentru a răsturna învățăturile clare ale Noului Testament cu privire la homosexualitate sau rolul femeilor în biserică. Cu toate acestea, poruncile Noului Testament nu ilustrează pe deplin implicațiile practice ale legii lui Hristos. Acest lucru se poate vedea clar în ce privește sclavia. Este ușor să observăm de ce aceia care au o gândire tipică pentru Vechiul Legământ mai degrabă ar apăra sclavia, după cum s-au petrecut lucrurile cu mulți teologi sudiști în perioada Războiului Civil din America. Cu toate acestea, chiar și aceia care privesc exclusiv la Noul Legământ în aceste aspecte vor ajunge la concluzii greșite dacă ei bizuie gândirea văzând Noul Testament ca pe un „ansamblu de legi”. Pavel îi sfătuiește pe „stăpânii” creștini să renunțe la „amenințări” (Efes. 6:9) și să le ofere sclavilor lor „ce li se cuvine” (Col. 4:1), dar nu spune nimic despre a le oferi acestora libertatea. Trebuie să ne amintim că aceste cuvinte au fost scrise într-un context în care peste un sfert din populația Imperiului Roman era formată din sclavi. Într-un astfel de context, înțelepciunea lui Pavel de a „submina” practica sclaviei (Flm. 15-17, 21) fără a o ataca deschis, este remarcabilă. Cu toate acestea, a citi îndemnurile Noului Testament

CAPITOLUL 16

217

către stăpânii de sclavi într-o modalitate „legalistă” cu siguranță că ne va lăsa cu impresia că sclavia este acceptabilă pentru cei credincioși. Dar atunci când principiile „legii lui Hristos” încep să își arate implicațiile practice, devine evident faptul că, în majoritatea cazurilor, nimeni nu poate să își iubească sclavul ca pe sine însuși și în același timp să îi refuze acestuia libertatea. Până la urmă, în Hristos „nu mai este nici rob nici slobod” (Gal. 3:28), iar orice sclav care este în Hristos nu mai este un „un rob, ci mult mai presus decât... un rob... un frate preaiubit” (Flm. 16). Sclavia a fost parte din societate, astfel că nicio grupare etnică de pe pământ nu a pus-o sub semnul întrebării până când creștinii au făcut aceasta, iar ei au pus-o sub semnul întrebării datorită legii lui Hristos, nu datorită poruncilor specifice ale Noului Testament care s-ar referi la sclavie! Foarte adesea, creștinii au presupus că ei sunt liberi să facă orice lucru pe care Noul Testament nu îl condamnă explicit. De exemplu, consumul (moderat) de băuturi alcoolice cu siguranță că nu este condamnat în Noul Testament, ba chiar este celebrat uneori în Vechiul Testament (Deut. 14:26; Ps. 104:14-15; totuși, vedeți și Prov. 31:3-7). Cu toate acestea, există multe situații în care consumul de alcool, chiar și în cantități moderate, îi va face pe alții să se poticnească sau ne va umbri mărturia înaintea lor. În astfel de situații, principiul mai înalt al dragostei vine în prim-plan, iar creștinul care dorește să Îl urmeze pe Domnul lui, în astfel de circumstanțe „nu va bea alcool niciodată, ca să nu îl facă pe fratele lui să se poticnească” (1 Cor. 8:13). „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți din slobozenie o

218

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste” (Gal. 5:13). Chiar dacă o practică anume nu îi face pe alții să se poticnească, creștinii pot să descopere că sunt călăuziți de Duhul Sfânt să se abțină de la ea (v. de ex. 1 Cor. 9:3-18, în special v. 12, 15, 18). Standardul lor de comportament nu este stabilit în funcție de ceea ce este acceptabil pentru alți creștini, ci de ceea ce ei percep a fi voia lui Dumnezeu pentru ei, la nivel individual. ÎMPLININD VOIA LUI DUMNEZEU

În mod repetat de-a lungul vieții de credință, creștinii se regăsesc plecați total înaintea lui Dumnezeu, cerându-I să le spună ce trebuie să facă în diferite situații. Adesea părinții nu știu cum să reacționeze față de adolescentul lor răzvrătit – ar trebui să îi ofere mai mult har, sau să îl determine să plece de acasă? Situații asemănătoare abundă în biserică. Ar trebui mustrat sau încurajat un frate care are nevoi spirituale? Când anume trebuie practicată disciplina în biserică într-o situație anume? La ce moment dintr-o căsnicie este potrivită o separare sau când este permis divorțul? În ce privește războiul, ar trebui ca un soldat creștin să asculte de ordinul de a „ucide pe oricine și a nu lua prizonieri”? Este corect să îi minți pe interogatorii naziști despre evreii ascunși în casa ta? Toate aceste întrebări sunt reale, au impact în viețile noastre și sunt deosebit de importante. Totuși niciuna dintre ele nu are reguli prescrise asupra cărora până și credincioșii cei mai evlavioși să poată cădea de acord! Pentru evrei, „a cunoaște voia lui Dumnezeu” și a „face

CAPITOLUL 16

219

deosebire între lucruri” era o chestiune care ținea de a fi „învățat din Lege” (Rom. 2:18, gr.). Pentru creștini, lucrurile nu sunt atât de simple. Fiul ajuns la maturitate are de departe mai puține porunci decât minorul, dar are și responsabilități mai mari. Creștinii trebuie să îmbrățișeze această responsabilitate. Ei trebuie să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu cu toată sârguința pentru a vedea dacă vreunul dintre principiile lui oferă un răspuns la nevoia lor prezentă de călăuzire. Dar în final, ei adesea trebuie să „deosebească bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită”, nu prin a face referire la o poruncă obiectivă, ci prin a-și „aduce trupurile ca o jertfă vie, sfântă”, refuzând să se „potrivească chipului veacului acesta” ci, dimpotrivă, să se „prefacă, prin înnoirea minții” lor (Rom. 12:1-2). Iată de ce Pavel se roagă pentru filipeni ca „dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoștință și orice pricepere, ca să deosebiți lucrurile alese” (Fil. 1:9-10, notați contrastul cu Rom. 2:18). Dacă ești creștin, „a deosebi lucrurile alese” și a „deosebi voia lui Dumnezeu” înseamnă a fi transformat prin înnoirea minții tale, a-ți aduce trupul ca jertfă vie, și a face ca dragostea ta să „abunde tot mai mult în cunoaștere și discernământ”. Tocmai această înnoire a minții tale și această aducere a trupului tău ca jertfă (Rom. 12:1-2) constituie premisa pentru ascultarea de imperativele clar revelate ale Noului Testament (Rom. 12:321). Mai mult, aceeași înnoire a minții, aducere a trupului tău ca jertfă, și abundența dragostei tale în „cunoștință și pricepere” te vor face capabil să „deosebești voia lui Dumnezeu” în acele situații în care nu există imperative revelate clar!

220

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

CINE M-A SĂRUTAT?

Această realitate este bine ilustrată într-o întâmplare din viața lui Evangeline Booth (1865-1950), fiica lui William Booth, fondatorul misiunii Armata Salvării (engl. Salvation Army). Slujindu-le adesea celor mai de jos din societate, într-o dimineață era în fața porților de fier ale unei secții de poliție și a unui arest temporar. Așteptând să se deschidă porțile, ea a auzit la un moment dat un zgomot puternic de pași apăsați și voci agitate. Iată relatarea ei: Porțile s-au deschis larg, și ce mi-au văzut ochii timpul nu poate șterge din memoria mea, chiar dacă veșnicia ar putea să mă facă să uit asta. Era o femeie. Doi polițiști mergeau înaintea ei, și doi în urmă. Un altul, mai puternic, o ținea strâns de mâna dreaptă, iar altul de cea stângă. Părul îi era dezlegat, răvășit și nepieptănat. Tâmpla dreaptă era vânătă de lovituri, iar pe cea stângă rămăseseră pete de sânge uscat. Hainele îi erau rupte și pătate de sânge. Tot încerca să își elibereze mâinile din strânsoarea polițiștilor. Atmosfera din acea dimineață era încărcată de înjurăturile și blestemele care-i ieșeau din gură. Atunci când cei șase polițiști au târât-o în jos pe alee, ea și-a scuturat capul cu putere. Ce aș fi putut face? O singură clipă în plus, și oportunitatea de aur de a-i fi de ajutor se pierdea. Să rostesc o rugăciune? Nu, nu aveam timp. Să cânt? Ar fi absurd. Să îi dau bani? Nu avea voie să îi primească. Să îi citez un verset din Scriptură? N-ar fi luat aminte la el. Dacă a fost o sugestie divină sau nu, n-am stat să mă gândesc, dar impulsul unei dorințe înflăcărate care îmi umplea inima pe când trecea pe lângă mine m-a determinat să fac un pas

CAPITOLUL 16

înainte și să o sărut pe obraz. Nu știu dacă polițiștii și-au luat mâinile de pe ea în momentul în care eu am acționat într-un fel neobișnuit, dar ea, printr-o singură mișcare, și-a eliberat brațele și a bătut din palme în adierea vântului peste părul ei răvășit, și-a ridicat privirea către cerul cenușiu și a spus, „Dumnezeul meu!” S-a uitat împrejurul ei tulburată pentru o clipă, apoi a spus, „Doamne, cine m-a sărutat? Cine m-a sărutat? Nimeni nu m-a sărutat de când a murit mama mea”. Apoi, ridicându-și șorțul zdrențuros, și-a îngropat fața în mâini și, ca un mielușel, s-a lăsat condusă la vehiculul care a transportat-o la închisoare. Ceva mai târziu, am mers la închisoare sperând că o voi întâlni; la ușa ei era un paznic. Când m-am adresat lui, a spus, „Credem că și-a pierdut mințile. Tot ce face este să se plimbe prin celulă dintr-un loc în altul întrebându-mă de fiecare dată dacă știu cine a sărutat-o”. Am întrebat atunci: „Mă lăsați să merg și să vorbesc cu ea? Sunt singurul și cel mai bun prieten al ei...” Ușa s-a deschis și m-am strecurat înăuntru. Fața îi era curată, iar ochii largi și frumoși; m-a întrebat direct: „Știi cine m-a sărutat?” Mi-a spus povestea vieții ei: „Mama mea, văduvă, a murit când eu aveam doar șapte ani. A murit foarte săracă, deși provenea dintr-o familie bună. A murit în pivnița din dosul casei, în întuneric. Pe când era pe moarte, m-a chemat, mi-a cuprins fața cu mâinile ei, și m-a sărutat, spunându-mi, ‚Fetița mea, micuța mea neajutorată. O, Dumnezeu să aibă milă de sărmana mea micuță, și când eu nu voi mai fi, să o protejeze și să îi poarte de grijă’. Din acea zi până astăzi, nimeni nu mi-a dat măcar un sărut, până de curând”. Apoi m-a întrebat din nou, „Știi cine m-a sărutat?” Am răspuns, „Eu am fost cea care te-a sărutat”. Apoi i-am spus de

221

222

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Acela a cărui viață a fost mult mai blândă decât a mea și cum El a mers la cruce, a purtat păcatele noastre asupra Lui și a fost lovit pentru fărădelegile noastre, astfel ca El să ne dea sărutarea de iertare pe frunte. Ea a găsit în El lumină, bucurie, mângâiere, mântuire, vindecare și dragoste. Înainte de eliberarea ei din închisoare, paznicul a confirmat nu doar schimbarea din viața ei, ci și în ce privește frumusețea ei. Prin Hristos, ea a fost folosită ca o unealtă pentru mântuirea multor altora care treceau prin circumstanțele vieții de jos ca și ea și erau legați cu lanțurile păcatului cum fusese și ea cândva.1

MAI TRĂIEȘTE MAMA TA?

O relatare din viața misionarei norvegiene Marie Monsen (1878-1962) ne oferă o ilustrație în plus a felului cum creștinii pot să „deosebească lucrurile alese” prin oferirea „trupurilor lor ca jertfe vii”. Ținută captivă timp de 33 de zile de pirați chinezi, a avut de înfruntat multe situații „imposibile”, în care numai „gândul lui Hristos” putea să îi împlinească nevoia disperată de înțelepciune. Într-una dintre aceste situații, doi pirați au acostat-o în cabina ei, vrând să se folosească de ea pentru plăcerea lor sexuală: Văzusem mulți bandiți în China, dar niciodată nu întâlnisem pe unii mai hidoși și respingători ca aceștia doi. Nu era greu de ghicit care era subiectul discuției lor pe șoptite. Unul dintre ei l-a împins pe celălalt în cabina mea, a închis ușa, apoi a încercat să o încuie, dar cheia s-a rupt în ială. Simțeam de parcă diavolul însuși intrase în camera mea. Fața, gâtul și mâinile îi erau pur și simplu acoperite de răni oribile, 1

Evangeline Booth, Who Kissed Me? (Tract, n.d.).

CAPITOLUL 16

223

deschise și urât mirositoare. S-a așezat pe geanta mea, atât de aproape de mine încât îi simțeam respirația fierbinte pe față. Am stat acolo repetându-mi făgăduința care devenise atât de prețioasă pentru mine câtă vreme locuisem în provincia Hanan, plină de bandiți: „Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El, și-i scapă din primejdie”. Spre uimirea mea, eu am fost cea care am început conversația. Totul a venit perfect natural, fără să stau să mă gândesc: „Mai trăiește mama ta?” „Da”. „Ce vârstă are?” „51 de ani”. „Incredibil, înseamnă că eu și dânsa suntem de aceeași vârstă”. Apoi l-am întrebat de tatăl lui, de frații, surorile și rudele sale. Am avut o discuție lungă. La cererea mea, a redeschis ușa – în lipsa aerului proaspăt, duhoarea lui era insuportabilă. După ce a făcut asta, s-a așezat din nou lângă mine. Curând, am descoperit că auzise Evanghelia. Chiar cunoștea un alt misionar… un suflet rar, un adevărat om evlavios. Îi cunoștea și pe unii creștini din localitatea lui. Cred că am continuat să vorbim vreme de o oră. I-am spus adevărul despre viața lui, ca și despre Mântuitorul, căruia I-a păsat de atât de mulți răufăcători pierduți și că a făcut pentru aceștia toate lucrurile noi. El deja auzise o mulțime de lucruri dinainte, așa că de multe ori a oftat și a suspinat, iar ochii i s-au cuprins de lacrimi când, în final, a ieșit în tăcere din cabină. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.2

În amândouă relatările de mai sus, vedem că a iubi „așa cum Hristos a iubit” este un standard prea profund pentru a fi

2

Marie Monsen, A Present Help (London: China Inland Mission, 1960), p. 78-80.

224

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

cuprins într-o listă limitată de reguli! Noi vom fi capabili să umblăm în conformitate cu acest model nou-testamental numai în măsura în care vom avea mințile înnoite, trupurile oferite ca jertfe vii, și inimile umplute de dragostea lui Hristos. VIAȚA ÎN DUHUL

În toate acestea, Hristos nu ne-a lăsat ca pe niște orfani, lipsiți de un Ajutor sau Învățător (Ioan 14:16-18). El a venit să locuiască în noi în Persoana Duhului Sfânt! Hristos însuși locuiește în inima oricărui credincios (Ioan 14:23; Rom. 8:9-10), iar Duhul Lui ne „învață despre toate lucrurile” (1 Ioan 2:26-27; Ioan 10:4-5). Legea lui Hristos este împlinită numai în măsura în care Hristos însuși trăiește viața Sa prin noi. Așadar, a vedea legea lui Hristos ca pe o nouă „listă de reguli” care trebuie respectate cu scrupulozitate înseamnă a rata întreg înțelesul Noului Testament despre natura vieții noi a creștinului, viață „în Duhul” (v. cap. 18-19). Pe cât de înfricoșător poate să pară pentru aceia care doresc o poruncă foarte clară pentru fiecare circumstanță a vieții, Noul Testament prezintă „umblarea în Duhul” ca fiind cheia pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. Aceia care „umblă după îndemnurile Duhului” vor împlini „porunca Legii” (Rom. 8:4) ca o implicație, căci acolo unde Duhul are o domnie liberă în viața credinciosului, acesta va avea „roada Duhului” care constă din „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”, iar „împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal. 5:22-23).

CAPITOLUL 16

225

„LEGI DIN ABUNDENȚĂ”

Hristos ne-a dat o singură „poruncă nouă”. Aceasta înseamnă că aceia care sunt creștini au un singur element de ghidare pe care să îl păstreze în centrul gândirii lor! În cartea sa, intitulată Paradise of the Heart [Paradisul Inimii] Jan Comenius (1592-1670) surprinde ceva din această realitate a Noului Legământ într-un capitol intitulat „Adevăratul creștin nu are nevoie de o mulțime de legi”: Aceluia care Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu din toată inima nu este necesar să i se dea multe porunci care să îi spună când, unde, cum și cât de des ar trebui să Îl slujească pe Dumnezeu, să I se închine sau să Îl onoreze, fiindcă unirea lui din inimă cu Dumnezeu și zelul lui de a asculta de El sunt modalitățile prin care el Îl onorează cel mai bine pe Dumnezeu, și îl conduce pe om să Îi aducă laude lui Dumnezeu oricând și oriunde în mintea lui, și să fie zelos pentru gloria lui Dumnezeu în toate acțiunile lui. De asemenea, acela care își iubește aproapele ca pe sine însuși nu are nevoie de o mulțime de porunci, care să îi spună unde, când și în ce fel ar trebui să îi slujească acestuia, cum să evite să îl rănească și cum să dea înapoi ceea ce este de drept al aproapelui. Dragostea lui pentru semeni îi va spune în ea însăși aceste lucruri pe deplin, și îi va arăta cum să se comporte față de ei. Atunci când un om cere mereu reguli și dorește să le cunoască numai dacă ele vin din cărțile Legii, ca să știe cum să se comporte, acesta este un semn ce îl caracterizează pe omul rău. Totuși, în inimile noastre, degetul lui Dumnezeu ne arată că este datoria noastră să îi facem aproapelui nostru ceea

226

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

ce noi am vrea ca ei să ne facă nouă. Dar întrucât lumea aceasta este nepăsătoare față de mărturia internă a propriei conștiințe, ci ține cont numai de legi exterioare, rezultatul este că nu există nicio ordine adevărată în această lume; nu există decât suspiciune, neîncredere, neînțelegeri, răutate, certuri, invidie, furturi, crime, și așa mai departe. Aceia care sunt cu adevărat ai lui Dumnezeu țin cont doar de propria conștiință; ceea ce conștiința le interzice, ei nu fac, iar ceea ce conștiința le spune că pot face, ei fac; lor nu le pasă, în aceasta, de aspecte precum câștig, favoare sau altele de acest fel.3

SUMARUL CAPITOLULUI 16

În Noul Legământ există un singur element de ghidare pe care trebuie să îl păstrăm în centrul gândirii noastre – să iubim așa cum Hristos a iubit! Astfel, concentrarea Noului Testament nu este asupra vreunei liste de porunci sau interdicții ca fiind standardul nostru de comportament, ci asupra dragostei ca a lui Hristos, care este susținută prin puterea Duhului Sfânt și călăuzită de El. A iubi „așa cum Hristos a iubit” este un standard mult prea profund pentru a fi cuprins într-o listă limitată de porunci specifice. Legea lui Hristos este atât de inepuizabilă pe cât este însăși Persoana lui Hristos! Nici măcar imperativele Noului Testament nu pot cuprinde pe deplin implicațiile legii lui Hristos. Dacă ești creștin, „a deosebi lucrurile alese” și a „discerne voia lui Dumnezeu” înseamnă a fi transformat prin înnoirea minții tale, a-ți aduce trupul ca jertfă vie, și a face ca dragostea ta să 3 Jan Comenius, „The Paradise of the Heart,” Christian History Magazine, nr. 13, 1987:27. (Acest pasaj trebuie citit în lumina paragrafului de mai sus, intitulat „Fără listă de reguli”).

CAPITOLUL 16

227

„abunde tot mai mult în cunoaștere și discernământ”. A vedea legea lui Hristos ca pe o nouă „listă de reguli” care trebuie respectate cu scrupulozitate înseamnă, așadar, a rata tot înțelesul Noului Testament cu privire la natura vieții noi a creștinului, viață „în Duhul”. Pe cât de înfricoșător ar putea să pară pentru aceia care doresc porunci clare pentru fiecare circumstanță a vieții, Noul Testament prezintă „umblarea în Duhul” ca fiind cheia pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. Aceia care „umblă după îndemnurile Duhului” vor împlini „porunca Legii” ca o implicație, căci acolo unde Duhul are o domnie liberă în viața credinciosului, acesta va avea „roada Duhului” care constă din „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”, iar „împotriva acestor lucruri nu este lege”.

17 SUPERIORITAREA LEGII LUI HRISTOS [Hristos] a fost îndelung răbdător, [Hristos] a fost plină de bunătate: [Hristos] nu a pizmuit; [Hristos] nu S-a lăudat și nu Sa umflat de mândrie, [Hristos] nu S-a purtat necuviincios, nu a căutat folosul Său, nu S-a mâniat, nu S-a gândit la rău, nu S-a bucurat de nelegiuire, ci S-a bucurat de adevăr, a acoperit totul, a crezut totul, a nădăjduit totul, a suferit totul. [Hristos] nu a eșuat niciodată... (cf. 1 Cor. 13:4-8). Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Gal. 2:20).

Hristos este revelarea perfectă și finală a caracterului lui Dumnezeu, iar „legea lui Hristos” este revelarea perfectă și finală a Legii lui Dumnezeu. Viața lui Hristos a fost o viață a dragostei perfecte – dragoste perfectă față de Dumnezeu și dragoste perfectă față de oameni. Hristos însuși, în profunzimea Persoanei Sale divine, este suma și definiția dragostei adevărate. Hristos este Dragostea întrupată, pentru că El este Dumnezeu întrupat, iar Dumnezeu este dragoste. Hristos a împlinit cele mai exigente cerințe ale Legii în mod natural, doar prin a trăi practic realitatea a cine era El în circumstanțele variate ale vieții. Era încântarea Lui să facă 229

230

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

voia lui Dumnezeu, chiar și atunci când a face acestea a fost un lucru peste măsură de costisitor pentru El: „Atunci am zis: ‚Iatămă că vin! în sulul cărții este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele’” (Ps. 40:7-8; Evrei 10:5-10). În lumina acestor lucruri, faptul că, așa cum arată Noul Testament, Hristos însuși (în Persoana Duhului Sfânt) trăiește acum în fiecare credincios, este mai glorios decât ne putem imagina (Gal. 2:20). Însăși viața Sa, curgând de la viță către mlădițe, este ceea ce îl face pe creștin în măsură să aducă roadele asemănării cu Hristos (Ioan 15:5). Implicațiile acestei realități vor fi explorate mai profund în capitolele 18-19, dar în acest moment este necesar doar să notăm că în măsura în care viața lui Hristos se arată în noi (2 Cor. 4:10-11), în aceeași măsură va fi arătată practic superioritatea „legii lui Hristos” față de orice altă „lege”. De exemplu, acela care este plin de dragostea lui Hristos față de alții va descoperi că nu este de ajuns doar să păzească Porunca a 8-a de a nu fura. El trăiește ghidat de un standard mai înalt; nu doar că el „nu mai fură”, ci el merge mai departe, și „mai degrabă lucrează cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să îi dea celui lipsit” (Efes. 4:28). Iar în viața și umblarea creștinului se pot vedea zilnic multe exemple practice ale acestei realități. INVIDIA

Să presupunem că unul dintre frații mei creștini primește o mașină nouă de la cineva care nu mai este fizic în măsură să o conducă. El avea deja o mașină mai nouă decât mașina mea, dar

CAPITOLUL 17

231

cea primită cadou este chiar mai bună. Curând, începe să îmi pară rău pentru situația mea și să îmi doresc să mi se fi dăruit o astfel de mașină. Dar eu știu, din Legea lui Moise, că invidia este interzisă: „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău” (Exod 20:17). Știind, așadar, că invidia este păcătoasă, mă decid apoi să „nu poftesc” mașina acestui frate. Oricât aș încerca să nu poftesc, totuși, trebuie să recunosc că încă mă lupt cu resentimentele și văicăreala. Acesta este un scenariu posibil. Acum să presupunem, pe de altă parte, că inima mea abundă de dragoste cristică față de acest frate. Datorită dragostei mele față de el, tânjesc să îl văd binecuvântat în orice fel. Sunt bucuros pentru slujirea lui în trupul lui Hristos și aș fi încântat să văd cum utilitatea lui crește. Cu alte cuvinte, să presupunem că, într-o anumită măsură, „legea lui Hristos” este astfel împlinită în inima mea. Care va fi rezultatul? Atunci când aflu că acest frate a primit o mașină nouă, primul meu răspuns va fi acela de bucurie autentică; voi fi fericit să îl văd binecuvântat. Datorită dragostei mele pentru el, voi împlini, spontan și neforțat, porunca de a nu fi invidios. Și nu doar că nu voi fi fost invidios; mă voi bucura de bucuria celuilalt (Rom. 12:15). Nu este, așadar, evident că umblarea în realitatea legii lui Hristos este ceva mult mai minunat decât a fi guvernat de o listă de interdicții? POFTA

Să zicem că merg pe o stradă și văd la un moment dat o femeie

232

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

îmbrăcată senzual venind spre mine. Eu știu din Legea lui Moise că adulterul este un păcat mare și gândul mă conduce la interdicție: „Să nu preacurvești”. Evident că aceasta este mai bine decât a nu avea niciun standard de comportament, dar ceva de departe mai măreț și mai minunat este posibil în Hristos. Să presupunem, că, atunci când o văd pe această femeie, inima mi se umple de compasiune pentru ea. Tocmai vin de la o întâlnire de rugăciune, unde au fost revărsate lacrimi și rugăciuni pentru sufletele pierdute și nevoiașe, și tocmai mă aflam în drumul meu către mărturisirea lui Hristos pe stradă. Nu-i așa că gândurile mele cu privire la această femeie vor fi complet diferite decât ar fi fost altfel? Nu-i așa că realitatea dragostei din inima mea mă va face să împlinesc porunca de a nu curvi, și asta într-o modalitate mai înaltă decât aș fi putut să o împlinesc în cealaltă circumstanță? Există o relatare a unui evanghelist din secolul al XIX-lea care, fiind proaspăt creștin, plin de dragoste pentru Dumnezeu și pentru oameni, a fost abordat într-o zi de o tânără prostituată pe străzile dintr-un oraș oriental. Când, în final, și-a dat seama ce voia ea de fapt de la el, prima lui reacție a fost să izbucnească în lacrimi. Văzându-i reacția, și ea a fost cuprinsă de lacrimi. Iată care este realitatea legii lui Hristos, în expresia ei practică! DĂRNICIA

Legea lui Hristos își găsește o minunată aplicație și în domeniul dărniciei. Pentru creștin, „zeciuiala” Vechiului Testament este doar punctul de plecare în dărnicie. Legile Vechiului Testament cu privire la zeciuială ne spun că nu este nerezonabil sau împovărător, în majoritatea cazurilor, să ne așteptăm ca zece

CAPITOLUL 17

233

familii să fie în măsură să asigure susținerea financiară în slujire cu normă întreagă a unui păstor și a familiei sale. Bisericile cu douăzeci de familii ar trebui să fie în măsură să susțină doi păstori, și așa mai departe. Această susținere este parte din responsabilitatea regulată și continuă a bisericilor față de păstorii lor (1 Cor. 9:7-14). Dar acesta este doar punctul de plecare. Dacă am 10 dolari în portofel, porunca de a „iubi așa cum Hristos a iubit” poate implica să dăruiesc nu doar un dolar, ci pe toți zece… și chiar și portofelul! Unii oameni de afaceri creștini au descoperit că sunt călăuziți să dăruiască 90% din veniturile lor și să trăiască din restul de 10%. Alții, ca și „bisericile din Macedonia”, au fost călăuzite ca uneori, „de bunăvoie”, să dăruiască chiar „peste puterile lor… ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strângere de ajutoare pentru sfinți” (2 Cor. 8:1-5). Domnul Isus a lăudat pe văduva săracă, cea care „din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:44), deși în mod normal, o astfel de dărnicie n-ar fi nici prudentă și nici corectă. Din nou, vedem cum legea dragostei este mult prea profundă pentru a putea fi tratată ca o „listă de reguli” care pot să fie urmate în orice circumstanță. Creștinul se bizuie pe Duhul Sfânt, care îl călăuzește în ce privește cât de mult și dacă să dăruiască într-o anume situație. Uneori, el poate să se simtă constrâns de această dragoste să dăruiască totul, alteori deloc! Din nou, legea lui Hristos se dovedește a fi mult mai superioară Legii lui Moise.

234

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

CONVINGEREA DE PĂCAT

În ultimii ani s-a spus mult despre necesitatea predicării Celor 10 Porunci în evanghelizare, cu scopul de a-i convinge pe oameni de păcat, lucru care ar fi o pregătire a lor pentru Evanghelie. Domnul Isus însuși a folosit Legea în acest fel, pentru a le arăta evreilor auto-neprihăniți păcătoșenia lor și că aveau nevoie de har; pasajul cu „tânărul bogat” este unul dintre aceste exemple (Matei 19:16-19). Apostolul Pavel a fost de asemenea convins de „păcătoșenia păcatului” în propria viață atunci când au „venit” la el implicațiile mai profunde ale uneia dintre Cele 10 Porunci, situație când „păcatul a înviat” (Rom. 7:7-14). Iar Pavel arată clar că înfrânarea și convingerea de păcat a oamenilor răi este una dintre utilizările corecte ale Legii, chiar și într-o circumstanță a Noului Legământ (1 Tim. 1:3-11). (Mai multe informații despre cum pot creștinii să folosească Legea corect sunt prezentate în Anexa D.) Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că nu eșecul lui Petru de a păzi Decalogul, ci imaginea gloriei, bunătății și harului fără asemănare ale lui Hristos l-au determinat să spună, „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” (Luca 5:8). Chiar și în situația „tânărului bogat”, nu enumerarea de către Hristos a poruncilor Vechiului Legământ, ci chemarea Lui de a „vinde totul” ca expresie a devoțiunii față de El a fost lucrul care dat pe față starea păcătoasă a acelui tânăr (Matei 19:2022). De aceea, este foarte important faptul că, atunci când Domnul nostru a predicat explicit despre convingerea de păcat prin puterea Duhului Sfânt, El nu a asociat aceasta cu Cele 10

CAPITOLUL 17

235

Porunci, ci cu propria Persoană. În Evanghelia după Ioan descoperim învățătura directă a lui Hristos cu privire la convingerea de păcat: Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Și voi de asemenea veți mărturisi, pentru că ați fost cu Mine de la început (Ioan 15:26-27). Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata. În ce privește păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce privește neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, și nu Mă veți mai vedea; în ce privește judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat (Ioan 16:8-11).

Aici, Domnul le promite apostolilor că ei vor merge și vor proclama Evanghelia, „mărturisindu-L pe Hristos”, Duhul Sfânt însoțindu-i și, la fel, „mărturisind despre Hristos”. O astfel de „mărturisire” din partea Duhului Sfânt va fi centrată pe Persoana lui Hristos și va constitui modalitatea prin care Evanghelia va înainta în lume. Așa cum spunea Domnul Isus, Duhul Sfânt „va dovedi lumea vinovată de păcat”, nu în primul rând pentru că aceia care sunt „din lume” au încălcat Cele 10 Porunci, ci pentru că ei au eșuat să creadă în El. PREDICAREA APOSTOLICĂ

Atunci când analizăm predicarea bisericii primare în cartea Faptelor Apostolilor, descoperim că ea a urmat exact acest model. Nu se spune nimic despre „lucrarea pregătitoare a predicării Celor 10 Porunci”. Dimpotrivă, îi vedem pe apostoli predicând

236

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

despre respingerea, crucificarea, învierea și înălțarea lui Hristos, prezentându-L astfel ca pe Mesia cel promis și Domnul slavei – Acela care îi va judeca pe toți oamenii în Ziua de Apoi (Ioan 5:22-23; F.A. 17:30-31; Rom. 2:16). Duhul Sfânt preia acest mesaj și îl aplică deopotrivă evreilor și Neamurilor cu o putere convingătoare: „Bărbați Israeliți, ascultați cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege... Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, și noi toți suntem martori ai Lui. Și acum, odată ce S-a înălțat prin dreapta lui Dumnezeu, și a primit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și auziți. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: „Domnul I-a zis Domnului meu: ,Șezi la dreapta Mea, până ce îi voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale’. Să știe bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu L-a făcut Domn și Hristos pe acest Isus, pe care L-ați răstignit voi”. După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă, și i-au zis lui Petru și celorlalți apostoli: „Fraților, ce să facem?” „Pocăițivă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh” (F.A. 2:22-23; 32-38). Petru și apostolii ceilalți, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! Dumnezeul părinților noștri L-a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a

CAPITOLUL 17

237

înălțat cu puterea Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca îi să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El”. Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia la inimă și s-au sfătuit să-i omoare (F.A. 5:2933). Filip s-a coborât în cetatea Samariei, și le-a propovăduit pe Hristos... Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, și i-a propovăduit pe Isus (F.A. 8:5, 35). „...cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, și vindeca pe toți cei ce erau apăsați de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. Noi suntem martori a tot ce a făcut El în țara Iudeilor și în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi, și a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleși mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat și am băut împreună cu El, după ce a înviat din morți. Isus ne-a poruncit să îi propovăduim norodului, și să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii și al celor morți. Toți prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor”. Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul (F.A. 10:38-44).

HRISTOS CRUCIFICAT

Este evident din aceste pasaje și din altele asemănătoare (v. și F.A. 3:13-21; 4:8-12; 7:51-58; 13:23-43; 17:2-3; 17:22-34; 26:22-23; 28:23-24) din cartea Faptelor Apostolilor că Duhul Sfânt este în măsură să îi convingă pe oameni de păcat folosind

238

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

predicarea care este centrată în Hristos. Oriunde Hristos este prezentat oamenilor – respins, crucificat, înviat și înălțat ca Domn al slavei – acolo Duhului Sfânt nu-I lipsesc resursele în a aduce în inima păcătosului conștientizarea depravării și a stării pierdute. Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut (Zah. 12:10).

Aceste cuvinte, care și-au găsit împlinirea inițială în Ziua Cincizecimii (F.A. 2:37), descriu ce se petrece atunci când Dumnezeu „toarnă” Duhul Său Sfânt cu puterea convingerii de păcat asupra celor pierduți, forțându-i să „privească” la Acela pe care L-au străpuns. Rezultatul constă din suspine și gemete care zdrobesc inima, „cum plânge cineva pe singurul lui fiu”! Iată pe Omul de pe cruce, Cu păcatul meu pe umerii Lui; Rușinat, îmi aud glasul batjocoritor Strigând dintre zeflemitori. Păcatul meu L-a țintuit acolo Până când totul s-a-mplinit; Cu suflarea-I pe moarte mi-a dat viață— Și știu că totul s-a sfârșit. Stuart Townsend

O, cât de întunecat și de ticălos trebuie să fie gestul de a-L respinge sau ignora pe Fiul infinit de glorios al lui Dumnezeu,

CAPITOLUL 17

239

care a fost „străpuns” pentru fărădelegile noastre și care a plătit cel mai mare preț imaginabil pentru ca păcătoșii să nu piară! Iată păcatul în cea mai stricată și mai oribilă manifestare a lui. Nici chiar păcatul Sodomei și al Gomorei nu a fost considerat atât de grav ca păcatul acelora care resping „lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:4). Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieșiți din casa sau din cetatea aceea, și să scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei și Gomorei, decât pentru cetatea aceea (Matei 10:14-15). Atunci Isus a început să mustre cetățile în care fuseseră făcute cele mai multe dintre minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră. „Vai de tine, Horazine!” a zis El. „Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir și Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, cu sac și cenușă. De aceea vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi. Și tu, Capernaume, vei fi înălțat oare până la Cer? Vei fi pogorât până la Locuința morților; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea, vă spun, că în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei decât pentru tine” (Matei 11:2024).

O, cât de îngrozitoare trebuie să fie vinovăția tuturor acelora care aud adevărata Evanghelie a lui Hristos cel crucificat, dar apoi îi întorc spatele cu apatie și dezgust! Acesta este un păcat de departe mai grav decât orice păcat săvârșit împotriva Legii lui Moise! „Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă,

240

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeți că va lua cel ce Îl va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfințit, și Îl va batjocori pe Duhul harului?” (Evrei 10:28-29). „Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19). CONVINGEREA PRIN LEGEA LUI HRISTOS

Tot ceea ce s-a spus până acum nu implică faptul că oamenii pierduți nu trebuie niciodată confruntați cu păcatele lor de imoralitate (Ioan 4:16-18), neînfrânare (F.A. 24:25), idolatrie (F.A. 17:22-30; Rom. 1:18-32), și așa mai departe (v. Anexa D), și nici că Duhul Sfânt nu folosește „Legea” pentru a-i convinge pe oameni de păcat. Păcatul ar fi lipsit de sens dacă nu ar presupune eșecul nostru de a trăi la înălțimea unui anume standard. Dar standardul cel mai convingător care ar putea fi aplicat inimilor oamenilor nu este Legea lui Moise, ci legea lui Hristos. Hristos însuși este întruchiparea acelei legi. Mulți sunt convinși de această „lege” când ajung să capete o câtuși de mică imagine a slavei lui „Hristos și a Lui crucificat” (1 Cor. 1:23; 2:2), prin predicarea Evangheliei (v. și pasajele din Faptele Apostolilor citate mai sus). Alții sunt convinși de legea lui Hristos atunci când încep să vadă cât de departe se află față de învățăturile lui Hristos prezentate de-a lungul Evangheliilor, și în special a celor din Predica de pe Munte. Alții sunt convinși când văd trăsăturile lui Hristos manifestate în viețile tuturor creștinilor adevărați (Matei 5:3-16). În fapt, istoria bisericii este plină de relatări ale

CAPITOLUL 17

241

acelora care au conștientizat starea lor de rătăcire spirituală atunci când s-au întâlnit cu Hristos în cei care sunt ai Lui. A DOUA MILĂ Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt... Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două... Dar Eu vă spun: Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, faceți-le bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc (Matei 5:39, 41, 44).

Conform legii romane, soldații aveau dreptul să se folosească de trecători să le ducă ranițele de la un post al călătoriei lor la următorul. Am putea să credem că a face aceasta fără a bombăni și a ne plânge ar însemna o împlinire suficientă, dar Domnul nostru ne-a pus înainte un standard mai înalt: trebuie să facem asta voluntar, și nu o milă, ci două! Acest standard va părea împovărător dacă nu suntem plini de dragoste cristică față de soldatul roman, situație în care „a doua milă” nu va fi o încântare pentru inimile noastre. Însă în decursul celei de-a doua mile, vom avea oportunitatea deschisă să îi spunem soldatului despre Acela care ne-a făcut atât de „diferiți” de alții care i-au cărat ranița. În decursul celei de-a doua mile, viața lui Hristos va fi manifestată „în trupurile noastre muritoare”, iar Duhul Sfânt va avea ocazia de a folosi „legea lui Hristos” pentru a-l convinge pe soldat de păcatul lui. Watchman Nee relatează întâmplarea unui creștin din sudul Chinei, care avea o orezărie plantată pe o terasă la jumătatea unui deal:

242

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Pe timp secetos, el folosea o roată de apă, antrenată de un mecanism care urca apa din canalul de irigații până la terenul său. Vecinul lui avea două terenuri pe o terasă mai de jos, iar într-o noapte, a făcut o spărtură în peretele de pământ despărțitor, drenând astfel toată apa din terasa superioară. Când fratele a astupat spărtura și a pompat mai multă apă, vecinul a repetat gestul, și a făcut lucrul acesta de trei sau patru ori. Fratele s-a consultat cu ceilalți creștini din biserica lui, spunând: „Am încercat să fiu răbdător și să nu mă răzbun, dar este drept așa?” După ce s-au rugat împreună pentru situația respectivă, unul dintre ei a răspuns: „Dacă doar încercăm să facem ce este corect, suntem cu siguranță niște creștini foarte slabi. Trebuie să facem ceva mai mult decât ceea ce este drept”. Fratele a fost profund impresionat. În dimineața următoare, el a pompat apă pentru cele două orezării de la terasa inferioară, apoi după-amiază a pompat apă pe terasa propriei orezării. După aceea, apa a rămas nestingherită în terenul lui. Vecinul lui a fost atât de uimit de fapta lui, încât a început să îl întrebe care era motivul acesteia, și, în timp, a devenit și el creștin.1

Vedem în această întâmplare puterea convingătoare a „legii lui Hristos”, atunci când ea este demonstrată prin viețile celor care sunt poporul lui Dumnezeu. Martyn Lloyd-Jones relatează o întâmplare asemănătoare din viața lui Billy Bray, care, înainte de convertirea lui, era un boxer renumit: Într-o zi, pe când se afla jos în mină, un alt bărbat care

1

Watchman Nee, Sit, Walk, Stand (1957; reprint, Fort Washington: Christian Literature Crusade, 1970) p. 26.

CAPITOLUL 17

243

obișnuise să trăiască într-o teribilă frică de Billy Bray pe vremea dinainte de convertirea lui Bray, știind că acesta devenise creștin, s-a gândit că i-a sosit momentul să se răzbune. Fără vreo provocare, l-a lovit pe Bray, care s-ar fi putut răzbuna cu ușurință și să-l lase lat și inconștient dintr-o mișcare. Dar, în loc să facă asta, Billy Bray s-a uitat la el și a spus, „Dumnezeu să te ierte, după cum și eu te iert”, după care a tăcut. Rezultatul a fost că acel om a avut de suportat câteva zile de agonie în mintea și în duhul lui, lucru care l-a condus direct la convertire.2

O altă ilustrație a puterii convingătoare a „legii lui Hristos” vine din mărturia lui Corrie ten Boom. După ce a salvat cu succes viețile a sute de evrei în timpul ocupației naziste a Olandei, într-o zi, un olandez a abordat-o pe Corrie cerându-i ajutor. El i-a spus că soția lui îi fusese arestată pentru că îi ajuta pe evrei, dar că el găsise un ofițer de poliție care era dispus (pentru suma de 600 guldeni) să își asume riscul de a o elibera. Neștiind că relatarea acestui bărbat era de fapt o minciună pusă la cale cu scopul de a o atrage într-o capcană, Corrie a fost în măsură să strângă suma de bani necesară, sacrificând cei 200 guldeni pe care îi avea și cerând ajutor pentru restul banilor de la prietenii ei. După doar câteva ore de când bărbatul și-a primit banii, Gestapo-ul era la ușa casei lui Corrie pentru a aresta pe oricine se afla în casă și pentru a-i duce să îndure ororile taberelor de concentrare. În timp ce era în închisoare, Corrie ten Boom a aflat cine era trădătorul ei. La început, ea s-a luptat cu amărăciunea, dar curând ea a descoperit curățarea și iertarea în Hristos. Iată 2

Martyn Lloyd-Jones, Studies in the Sermon on the Mount (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1977), p. 281.

244

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

cuvintele ei, spuse cu mare putere și convingere: Când m-am pocăit de acel păcat, Domnul mi-a curățit inima cu sângele Lui, iar o inimă curățită prin sângele lui Isus este umplută de El cu Duhul Sfânt, roada Duhului fiind dragostea – dragoste până și față de dușmani. Și în loc să îl urăsc pe acel om, l-am iubit. După război, omul acela a fost pedepsit la moarte pentru că se făcuse vinovat de moartea multor cetățeni olandezi. Când am auzit această veste, i-am scris următoarele: „Acțiunea ta de trădare a însemnat pentru mine moartea tatălui meu (avea 84 de ani când l-au dus în închisoare, și după 10 zile a murit), a surorii mele (care a murit după 10 luni de suferințe groaznice), a fratelui meu (care a scăpat cu viață, dar bolnav și a murit datorită bolii), și a fiului lui (care nu s-a întors niciodată acasă). Eu însumi am suferit groaznic în trei închisori în care am fost dusă. Dar te-am iertat, și asta pentru că Isus este în inima mea. Și când Isus îți spune să îți iubești dușmanii, El îți dă dragostea pe care El o cere de la tine”. I-am trimis acelui om un Nou Testament și am subliniat în el versetele care îi arătau calea spre mântuire. Apoi acel bărbat mi-a scris: „Faptul că m-ai iertat este un miracol atât de mare încât mi-am spus, ‚Isuse, dacă Tu dai o astfel de dragoste în inima ucenicilor Tăi, înseamnă că pentru mine nu mai este nicio speranță’. Și am citit în Biblia pe care mi-ai trimis-o că Isus a murit pe cruce pentru păcatele lumii, am adus păcatele mele groaznice la Isus, și știu acum că ele îmi sunt iertate. Faptul că tu m-ai iertat mi-a arătat ce înseamnă că există iertare prin Isus Hristos”. Acel bărbat a fost executat în acea săptămână, dar el a murit împăcat cu Dumnezeu, iar Dumnezeu s-a folosit de mine – care îl urâsem la început – ca să îl aducă la Domnul pe acest om!3

3

Corrie ten Boom, The Greatest of These is Love, 1972.

CAPITOLUL 17

245

Un ultim exemplu al puterii de convingere de păcat a legii lui Hristos este cel al relatării lui Doug Nichols cu privire la primele zile ale slujirii sale ca misionar al organizației Operation Mobilization în India, în anul 1967. Doug venise în câmpul misiunii de scurtă vreme, după care s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Pentru că nu avea bani pentru un tratament mai bun, s-a internat într-un sanatoriu de stat. Când a încercat să le împartă celor de acolo exemplare din Evanghelia după Ioan și alte publicații creștine în limba acelor oameni, colegii de salon le-au rupt în bucăți și i le-au aruncat în față. Nimeni nu voia să accepte tractatele lui, probabil gândindu-se că nu era decât un alt american bogat. În noaptea aceea, Doug s-a trezit tușind pe la 2 dimineața. Peste alee, el a observat cum un bătrân încerca să se dea jos din pat. După ce a încercat de mai multe ori să se ridice, în final bătrânul a căzut înapoi în pat și a început să se tânguiască. În dimineața următoare, un miros groaznic umplea salonul, și toți pacienții erau mânioși pe el pentru că nu s-a putut abține și a făcut pe el. Una dintre asistentele care i-au curățat patul l-au și lovit în cap pentru ce făcuse. În următoarea noapte, lucrurile s-au repetat. Doug s-a trezit în toiul nopții tușind. L-a văzut iarăși pe bătrân încercând să se dea jos din pat; din nou, omul nu era în măsură să stea pe picioare, și a început să plângă. Deși el însuși era foarte slăbit, Doug s-a dat jos din pat și a mers la patul bătrânului. Luându-l cu o mână pe sub picioarele slăbănogite și cu cealaltă de spate, Doug l-a cărat pe bătrân până la toaleta infectă, care nu era altceva

246

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

decât o gaură în podea, l-a susținut până ce omul și-a făcut nevoile, și apoi l-a cărat înapoi în pat. Pe când Doug s-a aplecat să îl așeze pe pat, bătrânul l-a sărutat pe obraz. Doug s-a întors la patul lui și s-a așezat acolo complet extenuat. Spre surprinderea sa, a fost apoi trezit pe la 4:30 dimineața de un alt pacient, care i-a adus o ceașcă de ceai cald. Acest om ia transmis prin semne că voia o carte de-a lui Doug – Evanghelia după Ioan. De-a lungul acelei zile, pacienții, asistentele și doctorii au tot venit la el cerându-i literatură creștină. Până seara, toți cei 350 din sanatoriu aveau fie un exemplar din Evanghelia după Ioan, fie din Evanghelia după Marcu, fie o broșură evanghelistică. De-a lungul săptămânilor cât a stat acolo, mulți au ajuns să Îl cunoască pe Hristos, fiind mântuiți.4 CREȘTINI „SIMPLI”

Deși cu siguranță că suntem încurajați și inspirați de astfel de relatări uimitoare, există pericolul să trecem cu vederea sau să subevaluăm multele fapte ale dragostei creștine care au loc zilnic, și sunt făcute de creștini „simpli”. De la studentul care plânge în rugăciune pentru colegul lui de cameră nepocăit și până la mama care coace prăjituri pentru vecina de la apartamentul de vis-a-vis, viața și legea lui Hristos sunt demonstrate zilnic în viețile copiilor Lui. Această realitate a fost recent trăită de mine într-o modalitate proaspătă, pe când participam la slujba de înmormântare a unuia din acești credincioși „simpli”.

4

Doug Nichols, Let’s Get On With It, 1995 Desiring God Conference for Pastors, 1 Feb. 1995.

CAPITOLUL 17

247

Când li s-a oferit celor prezenți posibilitatea de a spune câteva cuvinte, am descoperit deodată cât de extraordinar fusese acest creștin „simplu”! Am rămas uimit cum coleg după coleg de la locul lui de muncă s-a ridicat și a mărturisit ce impact avusese dragostea lui pentru fiecare dintre ei în mod personal. Un prieten creștin care îl ajutase să taie lemnele de foc a mărturisit că imediat ce primul camion de lemne a fost gata, a fost transportat imediat, dar nu la casa creștinului, ci la casa unui vecin în vârstă, care locuia în apropiere. Acesta este creștinismul Noului Testament! Cu mai mulți ani în urmă, am locuit pentru o vreme într-o familie numeroasă unde asemănarea cu Hristos era trăită zilnic în acea casă. Într-o zi, când bucătăria era plină de femei care trudeau de zor la pregătirea mesei pentru o întâlnire numeroasă a unor vizitatori, unul dintre copii s-a furișat în mijlocul lor și a început să își toarne un pahar de lapte din frigider. Acest deranj inutil cu doar câteva minute înainte de ora prânzului era în sine enervant, însă copilul s-a apucat apoi să verse totul, împrăștiind lapte și să dărâme paharele peste tot pe pardoseala din bucătărie. Mama lui s-a întors către el nevenindu-i să creadă și i-a răspuns imediat punându-și mâini-le pe față și exclamând cu căldură, „Ștefan, te iubesc!” Acea demonstrație practică a legii lui Hristos m-a impresionat fără egal, și a făcut mai mult în a-l convinge pe copilul egoist de păcătoșenia lui decât ar fi putut să facă o mie de predici pe tema „Să nu...”! SUMARUL CAPITOLULUI 17

Numai veșnicia va spune câte întâmplări ca acestea s-au

248

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

repetat de-a lungul istoriei bisericii. Dumnezeu să ne ajute să „mergem și să facem la fel”! Hristos este revelația perfectă și finală a caracterului lui Dumnezeu, iar „legea lui Hristos” este revelația perfectă și finală a Legii lui Dumnezeu. În măsura în care viața lui Hristos se arată în noi, în aceeași măsură ca fi arătată practic superioritatea „legii lui Hristos” față de oricare altă „lege”. Această realitate este ilustrată zilnic în viețile creștinilor adevărați. Un creștin plin de dragostea lui Hristos va descoperi că va împlini poruncile Legii care interzic furtul, invidia și adulterul în mod natural. Mai mult, el va face aceasta într-o manieră pozitivă care depășește de departe interdicțiile negative ale Legii lui Moise. Același lucru este valabil și în ce privește „zeciuiala” și alte cerințe asemănătoare ale Vechiului Testament. Cu toate acestea, în ceea ce privește convingerea de păcat, superioritatea legii lui Hristos se vede cel mai clar. Niciun standard de neprihănire nu se compară cu standardul vieții și Persoanei lui Hristos. Ceea ce l-a determinat pe Petru să spună „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” a fost imaginea gloriei, bunătății și harului lui Hristos. Iar Duhul Sfânt s-a folosit de predicarea lui „Hristos și a Lui crucificat” pentru a convinge și converti mii de oameni atât dintre evrei cât și dintre Neamuri, în primele zile ale bisericii. În afara predicării lui Hristos, Duhul Sfânt a folosit, de asemenea, pentru convingerea oamenilor de păcat, manifestarea vieții lui Hristos în practica zilnică a creștinilor adevărați. Acest

CAPITOLUL 17

249

lucru se petrece adesea în decursul „celei de-a doua mile”, când creștinii au oportunitatea de a demonstra practic dragostea lui Hristos, răbdarea și iertarea într-un fel în care oamenii pierduți nu au văzut-o și nu au experimentat-o vreodată.

18 SLUJBA DUHULUI – PARTEA I Nu că noi prin noi înșine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viața. Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă și săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-și pironească ochii asupra feței lui Moise, din pricina strălucirii feței lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare, cum nar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? Și în privința aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era trecător, era cu slavă, cu cât mai mult va rămânea în slavă ce este netrecător!... Căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Cor. 3:5-11, 17-18).

După cum am văzut repetat de-a lungul acestui studiu, standardul purtării creștine nu este altul decât Hristos însuși. El este revelația finală a lui Dumnezeu cel nevăzut și a voii Lui pentru noi. De aceea, ar trebui să fie evident, pentru oricine a fost părtaș chiar și unei licăriri a „slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus 251

252

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Hristos”, că „legea lui Hristos” este un standard deopotrivă minunat și imposibil. În afara unei minuni, niciunul dintre noi nu are vreo speranță de a imita, chiar și doar în principiu, un astfel de model glorios. Faptul că o astfel de minune a avut loc în viața fiecărui creștin este parte integrantă din „vestea bună” fără egal a Evangheliei. În Hristos, noi suntem făpturi noi, cu inimi noi, trăind întrun tărâm nou – cel al harului. Prin puterea dătătoare de viață a Duhului Sfânt, legea lui Dumnezeu – legea dragostei – a fost scrisă în interiorul nostru. Și această lege este împlinită nu printr-o ascultare de sclav față de un cod exterior de porunci, ci prin manifestarea unei puteri interioare – care este însăși viața lui Hristos care trăiește în noi. Profunzimea și pasiunea dragostei pe care o datorăm lui Dumnezeu și semenilor noștri trece dincolo de abilitatea oricărei porunci de a o produce în noi, dar nu este dincolo de ceea ce Hristos poate să facă! Hristos însuși, în Persoana Duhului Sfânt, locuiește în inimile noastre, și trăiește, prin Duhul Lui, „viața lui Isus” în trupurile noastre muritoare (2 Cor. 4:7-10). VECHI SAU NOU

În acest context se pot vedea în perspectiva corectă cuvintele lui Pavel citate mai sus din 2 Corinteni. În aceste versete, Pavel pune Vechiul și Noul Legământ într-un contrast izbitor. Vechiul Legământ

Noul Legământ

v.6

„slova”

„Duhul”

v.6

„slova omoară”

„Duhul dă viața”

CAPITOLUL 18

Vechiul Legământ

253

Noul Legământ

v.7,8 „slujba aducătoare de moarte”

„slujba Duhului”

v.7,3 „scrisă și săpată în pietre”

„table care sunt inimi de carne”

v.9

„slujba aducătoare de osândă”

„slujba aducătoare de neprihănire”

v.10

„ce a fost slăvit… nici n-a fost slă- „din pricina slavei care o întrece cu vit” mult”

v.11 „ce era trecător”

„ce este netrecător”

v.17 [„robia”] (Gal. 4:24-25; 5:1)

„slobozenia” [sau libertatea – n.tr.]

Este vital să înțelegem că, atunci când Pavel a pus în contrast „slova” cu „Duhul”, el nu vorbește despre studiile biblice sau predicile „moarte” ca fiind în opoziție cu cele care sunt „pline de viață”. Nici nu vorbește despre semnificația „literală” a Bibliei, pusă în contrast cu cea „spirituală”. Dimpotrivă, Pavel contrastează aici legea scrisă, exterioară, a Vechiului Legământ („slova”) cu principiul de viață interior al Noului Legământ („Duhul”). Vechiul Legământ, ca o întruchipare a principiului faptelor, a fost o „slujbă aducătoare de osândă și moarte”. Prin contrast, Noul Legământ, ca o întruchipare a principiului harului, este o „slujbă aducătoare de neprihănire și o slujbă a Duhului”. SLOVA SAU DUHUL

În Noul Testament vedem constant acest contrast între slovă și Duh. Diferența dintre ele este diferența dintre lucrurile exterioare și cele interioare, dintre robie și libertate, dintre vechi și nou, dintre sclavie și calitatea de fiu, dintre moarte și viață. Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; și

254

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu (Rom. 2:28-29). Dar acum, am fost izbăviți de Lege, și suntem morți față de Legea aceasta, care ne ținea robi, pentru ca să Îi slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă (Rom. 7:6). În adevăr, legea Duhului de viață în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului și a morții (Rom. 8:2). Căci - lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit... pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului (Rom. 8:3-4). Dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi. Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci ați primit un duh de înfiere [ca fii – lit.], care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” (Rom. 8:13-15). Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14:17). Căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Cor. 3:17-18). Iată numai ce voiesc să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul, ori prin auzirea credinței? Sunteți așa de

CAPITOLUL 18

255

nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească? (Gal. 3:2-3). Cel ce vă dă Duhul și face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinței? (Gal. 3:5). Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii... așa ca, prin credință, să primim Duhul făgăduit (Gal. 3:13-14). Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să îi răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” (Gal. 4:4-6). Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har. Căci noi, prin Duhul, așteptăm prin credință nădejdea neprihănirii (Gal. 5:4-5). Dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu sunteți sub Lege (Gal. 5:18). Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal. 5:22-23).

SLUJBA DUHULUI

Din aceste versete reiese foarte clar că orice învățătură despre „legea lui Hristos” trebuie să fie centrată pe realitatea uimitoare a slujbei Noului Legământ făcută de Duhul Sfânt. Pentru Pavel, contrastul dintre Vechiul și Noul Legământ nu este în primul rând un contrast între două feluri de legi – Legea lui Moise și Legea lui Hristos. Dimpotrivă, contrastul este mai degrabă

256

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

între „slujirea în vechea slovă” și „slujirea într-un duh nou, adică în Duhul”. Pavel nu vede viața creștină ca fiind centrată în orice fel în Lege. Dimpotrivă, el vede viața creștină ca fiind centrată în Hristos și împuternicită de Duhul. Creștinul a „murit față de Lege” pentru a fi „al altuia, adică al Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducem roade pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4). Creștinul nu „umblă în Duhul” într-un fel inconștient, prin a încerca în mod conștient să împlinească Legea; din contră, el „împlinește Legea” fără a fi forțat, căutând conștient să umble în Duhul: „În adevăr, legea Duhului de viață în Hristos Isus, ma izbăvit de Legea păcatului și a morții... pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:2, 4). Această „umblare în Duhul” implică, printre altele, ascultarea de înfrânările Duhului atunci când simțim în inimile noastre că El este „întristat” de lucruri pe care noi suntem aproape să le facem (Efes. 4:30). Mai implică și ascultarea de îndemnurile Duhului când El ne conduce să facem ceva pozitiv – să vorbim despre Dumnezeu, să mărturisim sau să ne rugăm (1 Tes. 5:19). Este foarte important să vedem că, în Noul Testament, păcatul nu este perceput în primul rând în termenii încălcării unei liste de interdicții scrise, ci în termenii întristării, stingerii, împotrivirii (F.A. 7:51), mințirii (F.A. 5:3), ispitirii (F.A. 5:9), batjocoririi (Evrei 10:29), blasfemierii (Matei 12:31-32) sau jignirii sub orice formă a unei Persoane vii – Duhul Sfânt. Pe de altă parte, despre trăirea evlavioasă se vorbește în termenii trăirii în Duhul (Gal. 5:25), a umblării în Duhul (Gal. 5:25), fiind

CAPITOLUL 18

257

călăuziți de Duhul (Rom. 8:14), a avea roada Duhului (Gal. 5:22), a fi plini de Duhul (Efes. 5:18), a semăna în Duhul (Gal. 6:8), a ne bucura în Duhul (Luca 10:21), a fi tari în nădejde, prin puterea Duhului (Rom. 15:13), a ne ruga prin Duhul (Efes. 6:18), a ne închina prin Duhul (Fil. 3:3), a fi în Duhul (Apoc. 1:10; Luca 2:27), a spune cuvintele care sunt învățate de la Duhul (Luca 12:12; F.A. 6:10; 1 Cor. 2:13), a asculta de înfrânările Duhului (F.A. 16:6-7), a fi mângâiați de Duhul (F.A. 9:31), a sluji în viața nouă, prin Duhul (Rom. 7:6), a ne concentra mințile pe lucrurile Duhului (Rom. 8:5), a da morții faptele firii pământești prin puterea Duhului (Rom. 8:13), a fi întăriți prin Duhul (Efes. 3:16), a păstra unitatea Duhului (Efes. 4:3), a iubi în Duhul (Col. 1:8), a avea bucuria Duhului (F.A. 13:52; Rom. 14:17; 1 Tes. 1:6), a păzi prin Duhul comoara care ni s-a încredințat (2 Tim. 1:14), a predica Evanghelia prin Duhul (1 Petru 1:12), a scoate demoni prin puterea Duhului (Matei 12:28), și a asculta de ceea ce Duhul spune (Apoc. 2:7, 11, 17, 29; 3:6, 13, 22)! Și se pot adăuga multe alte versete la acestea. De aceea, nu trebuie să ne surprindă că Pavel se referă, în 2 Corinteni 3, la întreg Noul Legământ ca fiind „slujba Duhului” (2 Cor. 3:8). ROADA DUHULUI

Așadar, conform Noului Testament, viața creștină nu este un efort masiv de a păzi o listă de reguli, indiferent dacă acea listă este Legea lui Moise sau vreo versiune actualizată de Hristos în Predica de pe Munte, și făcută de o mie de ori mai dificil de împlinit decât fusese cea veche. Dimpotrivă, viața creștină este

258

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

văzută ca „umblare în Duhul”. În loc să ne străduim în puterile noastre să atingem standardele imposibile ale legii lui Hristos, suntem chemați să ne bizuim pe Duhul Sfânt astfel a El să producă în noi caracterul lui Hristos. Toate calitățile lui Hristos din viața credinciosului din Noul Legământ sunt tratate în Noul Testament ca „roada” (adică produsul natural) prezenței pline de putere și a acțiunii Duhului Sfânt. Unii au gândit, în mod greșit, că, printr-o străduință proprie de a asculta de standardele perfecte ale legii lui Hristos, ei pot căpăta în viețile lor o mai mare influență a Duhului Sfânt. Dar Biblia spune exact opusul: roada asemănării cu Hristos nu înseamnă a avea mai mult din Duhul Sfânt, ci roada Duhului Sfânt înseamnă o asemănare mai mare cu Hristos. „Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”. „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură (adică o atenție meticuloasă oferită regulilor și poruncilor), ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Duhul Sfânt este „dat”, iar minunile sunt făcute nu prin fapte, ci prin credință (Gal. 5:22; Rom. 14:17; Gal. 3:5). Creștine, nu este așteptat de la tine și nici nu este posibil să produci pace sau bucurie prin eforturile tale neprihănire. Aceste calități pot izvorî în viața ta doar fiind conectat la Duhul Sfânt! O ilustrare a felului cum acest lucru se petrece în practică este prezentată de Mari Jones în una dintre pildele ei, preluate din viața de familie din Țara Galilor. Trăind în munții galezi, departe de sursele de electricitate, fermierii locali se bucurau totuși

CAPITOLUL 18

259

de avantajul izvoarelor care curgeau din munți. A fost construit apoi un baraj pentru a dirija cursul apei către o captare de apă, care a fost acoperită cu un grătar. Apa curgea prin acesta, iar forța ei era dirijată pe o conductă care o ducea, printr-o cădere de aproape 500 de metri, la o turbină. Această dirijare a apei îi conferea o creștere impresionantă de presiune și putere pentru a acționa turbina, care, la rândul ei, alimenta dinamometrul, și astfel era produsă electricitatea de care aveam nevoie.1

În ciuda acestui aranjament avantajos, John și Mari Jones rămâneau în întuneric sau semi-întuneric. De ce? Nu din cauza apelor pârâului, ci pentru că sus, în munte, grătarul se bloca din cauza ramurilor de copac și a altor impurități purtate de apă. În astfel de situații, procesul de colmatare începe adesea cu o singură ramură, dar foarte curând se adaugă tot mai multe ramuri, până când, inevitabil, curgerea apei se blochează aproape complet. Doar atunci când aceste murdării sunt îndepărtate de pe grătar, apa își reia cursul prin grătar și sistemul de iluminat este iar în funcțiune, becurile strălucind iarăși. La fel este și cu viața creștină! Noi nu suntem chemați să producem puterea și lumina vieții lui Hristos, ci suntem chemați să îndepărtăm orice murdării care pot să blocheze curgerea liberă a acestei vieți către și prin noi. Pe scurt, suntem chemați să ne pocăim de orice lucruri din viețile noastre care pot să stingă sau să întristeze Duhul Sfânt și să credem făgăduințele care neau fost făcute în Hristos. Numai atunci putem să ne „dăm pe 1 Mari Jones, When Swallows Return (Bryntirion: Evangelical Press of Wales, 1992), p. 745.

260

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

noi înșine lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum eram” (Rom. 6:13) și să ne ridicăm pentru a „trăi o viață nouă” (Rom. 6:4). Cât de multe au fost situațiile când fiecare creștin a experimentat această realitate! Văzându-se insensibil și sec, credinciosul cade pe genunchi mărturisind și cerând să fie curățat de păcatele care „blochează conductele” harului în viața lui. Apoi își pune credința conștient în făgăduințele lui Dumnezeu despre ceea ce a fost făcut pentru el în Hristos, și se ridică descoperindu-se imediat plin de un simțământ proaspăt al prezenței și puterii lui Dumnezeu! Aleluia! Puterea și viața nu sunt ale noastre, ci ale lui Hristos! Golit ca Tu să mă umpli, Un vas curat în mâna Ta; Doar cu puterea pe care Tu o dai, Prin har, cu fiecare poruncă. Doar conductele, binecuvântat Domn, Dar cu toată puterea Ta minunată, Curgând prin noi, Tu ne poți folosi În fiecare zi și fiecare ceas. Mary Maxwell

SUMARUL CAPITOLULUI 18

Este foarte important să observăm că, în Noul Testament, păcatul nu este văzut în principal în termenii încălcării unei liste scrise de interdicții, ci în termenii jignirii unei Persoane vii – Duhul Sfânt. Tot așa, despre trăirea evlavioasă nu se vorbește în termenii ascultării de un set scris de legi, ci în termenii trăirii și umblării „în Duhul”. Creștinii slujesc în „Duhul cel nou”, nu în

CAPITOLUL 18

261

„slova cea veche”. Așa cum spune Pavel, întreg Noul Legământ poate fi caracterizat ca „slujba Duhului”. Oricare calități ale lui Hristos din viața credinciosului în Noul Legământ este văzută în Noul Testament ca fiind „rodul” prezenței pline de putere și a acțiunii Duhului Sfânt. Doar prin a fi conectați la Duhul Sfânt pot să izvorască în viețile noastre aceste calități ale asemănării cu Hristos. Creștini fiind, nu suntem chemați să producem puterea și lumina vieții lui Hristos, ci să ne pocăim de orice lucru din viețile noastre care poate stinge sau întrista Duhul Sfânt, și să credem în făgăduințele care ne-au fost făcute în Hristos.

19 SLUJBA DUHULUI – PARTEA II Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor... (Gal. 5:22-23). Acum voi sunteți curați, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus. Rămâneți în Mine, și Eu voi rămânea în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduceți roadă dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic (Ioan 15:3-5).

În 2 Corinteni 3, Pavel se referă la întreg Noul Legământ ca fiind „slujba Duhului”. De aceea, nu este o surpriză că viața creștină nu poate fi trăită decât printr-o alimentare continuă de la puterea divină a Duhului Sfânt. Această realitate se vede clar nu doar în sublinierea pe care Pavel o face cu privire la „roada Duhului”, ci și în învățătura Domnului despre viță și mlădițe. Așa cum spune Domnul Isus, nicio „mlădiță” nu este capabilă să aducă roadă „de la sine”: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”. 263

264

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

VIȚA ȘI MLĂDIȚELE

Dacă este un lucru pe care ni-l transmite discuția Domnului despre viță și mlădițe, acest lucru este cu siguranță că viața care curge prin noi, creștinii, este însăși viața lui Hristos! Creștinii sunt părtași „vieții lui Dumnezeu în sufletul omului”. Mlădițele nu pot să aducă roadă „de la sine”; ele aduc roadă numai dacă primesc sevă de la viță. „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduceți roadă, dacă nu rămâneți în Mine”. Dragi creștini, nu putem produce roadă de la noi înșine! Dumnezeu a pus însăși viața Lui în noi, iar calea prin care „aducem roadă”, așa cum spune Domnul Isus Hristos, este prin a „rămâne în viță”. Când ne gândim la a „rămâne în Hristos”, trebuie să ne amintim întotdeauna că cel mai de bază sens al cuvântului „a rămâne” este „a sta pe loc”. Mult prea adesea creștinii au văzut acest „a rămâne” ca pe o faptă care trebuie făcută. Cu toate acestea, prin folosirea cuvântului „a rămâne” pentru a descrie responsabilitatea noastră de a fi roditori, Domnul nostru Își concentrează sublinierea nu pe obținere, ci pe rămânere! Chemarea de a „rămâne” nu este atât de mult o chemare de a „face ceva”, pe cât este o chemare de a „trăi unde suntem”! De aceea, cel mai important lucru pe care îl putem învăța din porunca de a „rămâne” este realitatea poziției noastre prezente de unire cu Hristos, ca părtași ai vieții Sale. În lumea naturală, putem spune despre aceia care rămân suficient într-un loc anume că ei „locuiesc” acolo; acel loc devine

CAPITOLUL 19

265

„casa” lor. La fel este și în ce privește rămânerea în Hristos; aceia care rămân în El, „locuiesc” în El, și El în ei. Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el (Ioan 14:23). Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, Ma trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi și el prin Mine (Ioan 6:56-57).

Din aceste versete este clar că rămânerea în Hristos are de-a face cu iubirea Lui, cu ascultarea de El și cu extragerea esenței vieții noastre din El prin „a mânca trupul Lui și a bea sângele Lui”. Bineînțeles, aceste cuvinte nu trebuie luate literal, așa cum le-au luat evreii (Ioan 6:52). „Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și viață” (Ioan 6:63). A mânca trupul lui Hristos și a bea sângele Lui au de-a face cu a veni la El și a crede în El, după cum ne arată clar contextul versetelor precedente (Ioan 6:35, 47, 50-54). Aceste „a veni” și „a crede” nu constituie un eveniment singular, care se petrece o singură dată în viață, ci implică o viață întreagă de părtășie, dependență și însușire a Lui, în mod intim. Rezultatul acestei „rămâneri” va fi „roada”: „Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă” (Ioan 15:5). PRIVIND LA GLORIA LUI HRISTOS

În ciuda învățăturii Domnului nostru despre viță și mlădițe, mulți creștini par să creadă că ei vor aduce roadă în principal prin îndreptarea atenției lor la Lege. Au și fost scrise volume

266

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

întregi, sute de pagini, explicând în scris Cele 10 Porunci, în încercarea de a-i ajuta pe creștini să crească în har. Samuel Bolton, unul dintre puritani, își exprima convingerile în fraze ca aceasta: „Câtă vreme te afli în sălbăticia acestei lumi, trebuie să umbli după modelul de purtare al lui Moise... Legea ne duce la Evanghelie, ca să putem fi îndreptățiți; iar Evanghelia ne trimite înapoi la Lege, ca să aflăm care este responsabilitatea noastră, a celor care suntem îndreptățiți”.1 Probabil că unii ar argumenta că Bolton voia să spună ceva diferit decât ce par să implice aceste cuvinte, dar afirmațiile lui totuși ne conduc într-o direcție greșită. Hristos nu are nevoie să ne trimită înapoi la Moise, ca Legea să fie regula responsabilității noastre; exemplul lui [Hristos] în cuvânt și faptă ne este mai mult decât suficient! El nu are nevoie nici să ne focalizeze atenția asupra lui Moise pentru ca noi să putem crește apoi în har; a ne fixa privirile asupra Persoanei glorioase a lui Hristos este mai mult decât potrivit pentru a fi transformați în asemănarea Lui. Modalitatea prin care noi, creștinii, creștem nu constă în focalizarea constantă a atenției noastre pe „lege și mărturie”, chiar legea și responsabilitatea prezentată în Noul Testament; calea prin care noi creștem constă din a ne concentra atenția asupra lui Hristos! Chiar în pasajul în care Pavel caracterizează întreg Noul Legământ ca fiind „slujba Duhului”, el descrie transformarea glorioasă care are loc în toți aceia care își ațintesc privirile asupra lui Hristos. După cum ne putem aștepta din 1 Samuel Bolton, The True Bounds of Christian Freedom (London: Banner of Truth, 1964), p. 76, 71.

CAPITOLUL 19

267

context, această transformare are loc prin puterea Duhului; este „de la Domnul, Duhul Sfânt”: „Căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:17-18). Aceste versete nu vorbesc în primul rând despre străduința noastră de a fi ca Hristos, ci despre „ațintirea privirilor” asupra Lui. Mulți proaspeți creștini, zeloși fiind, se epuizează în străduință de sine, și totuși eșuează total în încercarea lor de a imita caracterul lui Hristos în viețile lor. Ei sunt atât de prinși în străduința lor de a fi ca Hristos, încât nici nu-și mai rezervă timp tocmai pentru acel lucru care îi va transforma după asemănarea lui Hristos – să privească la El! Privește la Hristos, privește la El, creștine! Oprește-te măcar pentru câteva momente din a te chinui să fii ca El, și doar privește la El, în slava și frumusețea Lui! Meditează la cuvintele și acțiunile Lui, așa cum ne sunt lăsate pe paginile Evangheliilor. Ațintește-ți privirea la măreția Sa uimitoare, atunci când calmează furtunile, când înviază morții și când iartă păcatele. Gândește-te la dragostea și smerenia Lui delicate, manifestate când El le-a spălat picioarele ucenicilor, când a suportat eșecurile lor constante și când „i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1). PriveșteL în grădină cum Îi curg picăturile de sânge pentru tine, și cum moare pe cruce sub blestemul tău. Privește-L stând la dreapta Tatălui, încoronat cu toată slava și cinstea, iubindu-te în continuare după cum un mire își iubește mireasa. Proșterne-te

268

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

înaintea Lui și închină-te Lui. Spune-I cât de mult Îl iubești, în ciuda tuturor eșecurilor și greșelilor tale. Mărturisește-I păcatele tale și recunoaște-ți dependența totală de El. Încrede-te în realitatea glorioasă a dragostei Lui pentru tine și în unirea ta cu El. Pe scurt, cultivă o relație de dragoste față de El. Calea sfințeniei constă, până la urmă, dintr-o relație de dragoste cu Hristos, împuternicită de Duhul Sfânt. Isuse, mă odihnesc, mă odihnesc în bucuria a ceea ce ești Tu; Descopăr măreția inimii Tale iubitoare. M-ai chemat să îmi ațintesc privirea la Tine, și frumusețea-Ți îmi umple sufletul, Căci, prin puterea Ta transformatoare, Tu m-ai făcut desăvârșit.

Jean Sophia Pigott CULTIVAREA UNEI RELAȚII DE DRAGOSTE

Așa cum spune Biblia, relația creștinului cu Hristos ține de cea mai mare intimitate sufletească. Ea este descrisă în Efeseni 5:22-32 ca fiind realitatea față de care intimitatea căsătoriei dintre oameni nu este decât o umbră. Creștinii au fost „uniți cu Hristos” într-o unire vie care conduce la a aduce roadă pentru Dumnezeu: „Tot astfel, frații mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce privește Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4). Prima și cea mai mare chemare a creștinului este să Îl iubească pe Dumnezeu. Oricât ar părea de simplu, chemarea aceasta o tot ține înainte repetând că viața creștină nu constă din a păzi o listă de reguli, ci a cultiva o relație de dragoste cu o

CAPITOLUL 19

269

Persoană vie. Ce soț, întorcându-se dintr-o lungă călătorie, ar fi bucuros să își găsească acasă soția spunându-i bun venit ca urmare a ascultării de o listă de reguli care ar suna cam așa: „(1) Spune-i bun venit; (2) Îmbrățișează-l; (3) Sărută-l; (4) Dă-i să mănânce”? N-ar fi privită atitudinea ei de a-și consulta și bifa lista de îndatoriri ca o jignire la adresa soțului ei? N-ar trebui mai degrabă ca încântarea ei să fie atât de mare la revederea soțului, încât asta să o facă să și uite de lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă? Ce rușine ar trebui să ne fie că noi, creștinii, suntem atât de rapizi să uităm de Mirele nostru Ceresc și să ne întoarcem la păzirea regulilor și la rutina vieții creștine! (1) Citește Biblia. (2) Spune-ți rugăciunile. (3) Mergi la biserică. (4) Păzește poruncile! Atunci când dragostea fierbinte pentru Hristos slăbește, invariabil legalismul crește în noi (v. Anexa F) și, odată cu el, crește și focalizarea pe lucrurile exterioare. Conformarea exterioară cu o listă mentală de acțiuni comportamentale prescrise devine etalonul prin care oamenii sunt evaluați, în loc ca aceasta să se facă după prezența vieții interioare și a dragostei pentru Dumnezeu. O astfel de mentalitate conduce întotdeauna la „mușcarea și devorarea” (Gal. 5:15) reciprocă și la pierderea sentimentului „fericirii” (Gal. 4:15) pe care l-am avut cândva. În loc să fim fericiți, ajungem să „umblăm după o slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe alții, și pizmuindu-ne unii pe alții” (Gal. 5:26). Un proaspăt creștin, care își conduce mașina pe autostradă cântându-I laude lui Dumnezeu și care, în acest timp, fără să-și dea seama, depășește limita de viteză, este de departe mult mai

270

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

plăcut înaintea lui Hristos decât cel mai precis „păzitor de porunci” care a uitat de „dragostea dintâi”. Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu îi poți suferi pe cei răi; că i-ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, și că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi (Apoc. 2:24).

Conform acestor versete, biserica din Efes avea multe calități demne de laudă. Ei se „osteniseră”, continuaseră în „răbdare”, „suferind din pricina Numelui” lui Hristos, fără a „obosi”. Cu toate acestea, ei „părăsiseră dragostea dintâi”. În căsătoria dintre oameni, semnele „dragostei dintâi” sunt bine cunoscute. Orice moment și orice fațetă a vieții este afectată de o astfel de dragoste. Cei îndrăgostiți se gândesc constant unul la celălalt, tânjesc unul după prezența celuilalt atunci când sunt departe, își găsesc încântarea în conversațiile lor intime și își exprimă dragostea când se află împreună. Ei fac cu bucurie mari sacrificii pentru a se face plăcuți unul altuia, în feluri speciale. Chiar în mijlocul altor activități, parfumul celui iubit se păstrează în memoria lor, iar când găsesc primul moment liber, inimile lor se întorc imediat la obiectul încântării lor reciproce. Nici nu mai trebuie să spun că nicio „trudă”, „perseverență” și „rezistență” din viața creștină nu contrabalansează lipsa acestei „dragoste dintâi” în relația noastră cu Hristos! Pe de altă parte, dacă inimile noastre revarsă de dragoste pentru El, cu siguranță că vom fi făcuți capabili, prin acea dragoste, „să trudim și să perseverăm”.

CAPITOLUL 19

271

„STRĂDUINȚA”

Realitatea că nu este de așteptat ca un credincios să aducă roade prin propriile puteri, ci prin rămânerea în Hristos și prin concentrarea simțămintelor sale asupra lui Hristos, nu înseamnă că viața creștină este lipsită de dureri și griji. Atât Domnul Isus cât și apostolii Lui vorbesc despre „străduința” ce îi caracterizează pe cei credincioși (Luca 13:24; Rom. 15:30; Col. 1:29; Evrei 12:4). Creștinii sunt chemați să caute (1 Tim. 6:11; 2 Tim. 2:22; Evrei 12:14), să alerge (1 Cor. 9:24-27; Evrei 12:1), să se lupte (1 Tim. 1:18; 6:12), să își dea toată silința (Evrei 4:11; 6:11-12; 2 Petru 1:5, 10; 3:14), să fie veghetori (Luca 21:34), să stăruie (Col. 4:2) și să se sfințească (2 Cor. 7:1). Adesea ei trebuie să facă aceste lucruri în totalitate „prin credință”, în ciuda a tot ceea ce ei ar putea „simți” că ar trebui să facă. Cu siguranță că această chemare de a-L iubi pe Hristos cu toată inima nu este o chemare de a trăi în ușurătate, lenevie și îngăduință de sine. Creștinul merge pe urmele pașilor Domnului lui, pe o cărare care adesea este udată cu lacrimi, sudoare și sânge. A iubi cum a iubit Hristos ne va costa totul. „Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu. Și oricine nu-și poartă crucea, și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26-27). Pe această cale costisitoare a uceniciei, nimic nu îl motivează pe cel credincios să-L „urmeze” în totul pe Domnul lui cum o face simțământul arzător al dragostei lui Hristos pentru el, „turnată” (Rom. 5:5) în inima sa prin Duhul Sfânt. Pavel

272

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

însuși a fost „constrâns” (2 Cor. 5:14-15) de dragostea lui Hristos, și s-a rugat pentru credincioșii din Efes ca și ei, „având rădăcina și temelia pusă în dragoste”, să ajungă să „cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință”, și ca să „ajungă plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:14-19). Orice tresărire a dragostei de nepătruns a Domnului nostru pentru noi înmoaie împietrirea inimilor noastre și le umple cu atât mai mult cu dragoste față de El (1 Ioan 4:19) și cu dorință de a fi plăcuți Lui cu orice preț. Acest lucru este bine ilustrat de mărturia unui tânăr atlet care, pe măsură ce linia de sosire se apropia, s-a descoperit cu mult în urma plutonului de atleți superiori. Dar a fost de ajuns o imagine de-o clipă a tatălui său stând lângă linia de sosire care l-a determinat să își dea ultima doză de energie și să îi întreacă, unul câte unul, pe toți competitorii lui, până când, la final, a fost doborât de oboseală, la finalul cursei. „CU PUTEREA LUI”

Dragostea reciprocă dintre un credincios și Domnul lui îl face capabil să „sufere totul” (1 Cor. 13:7). Totuși, această relație de dragoste trebuie să fie susținută și înnoită constant prin Duhul Sfânt. Creștinii trebuie să aștepte și să își extragă tăria de la Domnul. „El îi dă tărie celui obosit, și îi mărește puterea celui ce cade în leșin. Flăcăii obosesc și ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă și nu obosesc, umblă, și nu ostenesc” (Isaia 40:2931). Viața creștină implică răbdare, luptă, suferință, lepădare de sine și o ascultare de poruncile lui Hristos care îl costă pe credincios. Ea implică „străduința”. Dar această străduință nu este una

CAPITOLUL 19

273

obținută prin firea pământească, ci este o străduință prin puterea Duhului. Pavel cunoștea atât de bine această împuternicire interioară prin Duhul Sfânt ca pe o realitate experimentată, încât ea îi venea în minte în mod spontan ori de câte ori se ridica subiectul suferinței sau al „trudei”: Iată la ce lucrez eu, și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine (Col. 1:29). Suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu (2 Tim. 1:8). Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi. Suntem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna suntem dați la moarte din pricina lui Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor (2 Cor. 4:7-11). Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui... și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru (Efes. 3:14, 16). Întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui (Efes. 6:10).

Dacă toate acestea par că sunt străine de noi, este din cauză că noi cunoaștem atât de puțin din belșugul și „revărsarea” Duhului Sfânt, experiențe care sunt evidente în Noul Testament. Atunci când Duhul Sfânt este prezent în putere, ca în timpurile trezirilor istorice, aceste realități s-au retrăit în manifestările lor

274

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

cele mai depline și mai clare. În astfel de situații, credincioșii au experimentat „bucuria negrăită și strălucită” (1 Petru 1:8) și au fost continuu „plini de bucurie și de Duhul Sfânt” (F.A. 13:52). În astfel de situații, dragostea lui Dumnezeu este „turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt” (Rom. 5:5), când ei agonizează în rugăciune cu „suspine negrăite” (Rom. 8:26). În astfel de situații, ei sunt umpluți cu putere pentru mărturisire (F.A. 4:31, 33) și cu o dragoste peste măsură de mare față de vrăjmașii lor (F.A. 7:55-60). Acestea sunt lucrările Duhului pe care Pavel le avea în minte când vorbea despre suferința pentru Evanghelie „după puterea lui Dumnezeu”. SARAH EDWARDS

Mărturia lui Sarah Edwards (1710-1758), după o revărsare neobișnuită a Duhului Sfânt în viața ei, ilustrează ceva din această realitate: În același timp, inima și sufletul mi s-au revărsat cu totul în dragoste pentru Hristos, atât de profund încât părea că este un torent constant de dragoste cerească și divină, din inima lui Hristos către mine; mi se părea că plutesc sau înot în aceste raze strălucitoare și suave ale dragostei lui Hristos, ca niște particule fine care înoată în razele soarelui sau ca raze ale luminii lui, care pătrund către mine prin fereastră... Când m-am trezit în dimineața aceea de Duminică, am simțit o dragoste față de toți oamenii, cu totul deosebită prin tăria și dulceața ei, cu mult mai profundă decât experimentasem oricând până atunci. Puterea acelei iubiri era atât de mare, încât nu o puteam exprima în cuvinte. Mă gândeam că, dacă aș fi fost atunci înconjurată de dușmani, care și-ar fi revărsat

CAPITOLUL 19

275

răutatea și cruzimea asupra mea, chinuindu-mă, mi-a fi fost imposibil să simt vreun sentiment negativ față de ei, ci doar iaș fi iubit și i-aș fi compătimit, având o dorință fierbinte ca ei să fie fericiți cu adevărat.2

DIRK WILLEMS

O altă relatare, de data aceasta din viața lui Dirk Willems (care a murit în 1569) ne oferă un exemplu al acestei dragoste cristice supranaturale față de vrăjmași, manifestată în cele mai grele circumstanțe. Dirk Willems a trăit în Asperen, Olanda, în decursul ultimilor ani ai persecuției catolice, sub domnia Ducelui de Alva. În 1569, el a fost judecat și învinuit că era anabaptist. În sentința oficială, Dirk fusese acuzat de „crima” de a fi fost „rebotezat” în Rotterdam pe vremea când era tânăr și pentru că ar fi „permis ca mai multe persoane să fie rebotezate în casa lui; toate acestea fiind contrare sfintei noastre credințe creștine”. Pentru aceasta, judecătoria i-a aplicat pedeapsa cu moartea, punându-l să fie „executat prin foc, până când va muri” și a declarat „confiscarea tuturor averilor lui, spre a fi folosite în beneficiul maiestății sale regale”. Partea neobișnuită a poveștii lui Dirk a început atunci când el a reușit să scape de la castelul unde era ținut închis. El scăpase prin coborârea, printr-o fereastră, pe zidul cetății, folosindu-se de o frânghie făcută din cârpe înnodate între ele, aruncându-se într-un șanț cu apă înghețată de sub acea fereastră. Un gardian care l-a observat evadând, s-a luat după el, încercând să îl prindă. 2

The Works of Jonathan Edwards (1834; reprint, Edinburgh: Banner of Truth, 1979), p. 1.lxv-lxvii.

276

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Deoarece Dirk pierduse din greutate pentru că mâncase numai rația de hrană din închisoare, el a putut să traverseze peste un strat de gheață subțire de la suprafața unui lac, dar urmăritorul lui, fiind mai greu, a făcut ca gheața să se spargă și a căzut în apă. Când Dirk a auzit strigătele de ajutor ale gardianului și și-a dat seama că viața acestuia era în pericol, s-a întors să îl ajute. După acest act de milă, Dirk a fost legat de gardian și dus înapoi în închisoare. De data aceasta, Dirk a fost dus într-o cămăruță îngustă și bine ferecată din turnul înalt al unei biserici. După scurt timp, a fost dus să fie ars pe rug. Martorii execuției au povestit că el a avut parte de suferințe excesive până a murit din cauza pregătirilor proaste ale executorilor lui și a vântului puternic care sufla flăcările din partea superioară a trupului lui.3 Această relatare a compasiunii unui creștin față de dușmanii lui, în ciuda răutății lor extreme și a împietririi inimilor lor, a rămas încă vie în memoria cetățenilor din Asperen, după mai bine de 400 de ani. De fapt, de curând, ei i-au pus uneia dintre străzile localității numele după numele lui, în memoria acestui martir.4 Cine poate spune câtă glorie a primit Dumnezeu din acțiunile acestui singur om sau câte persoane au fost călăuzite spre Hristos ca rezultat al sacrificiului lui? HOWELL HARRIS

Howell Harris (1714-1773), care a suferit mult pentru 3

Thieleman J. van Braght, Martyrs Mirror (1886; reprint, Scottdale, PA: Herald Press, 1985) 741-2. 4 John S. Oyer and Robert S. Kreider, Mirror of the Martyrs (Intercourse, PA: Good Books, 1990), p. 36-7.

CAPITOLUL 19

277

cauza lui Hristos, ne oferă un ultim exemplu al puterii extraordinare pe care Duhul Sfânt i-o dă credinciosului pentru slujire, sacrificiu și dragoste. Ca predicator în public și sfătuitor în timpul Trezirii Evanghelice din secolul al XVIII-lea, el a îndurat deopotrivă insulte continue și amenințări cu moartea, dar a avut și situații când oamenii s-au năpustit asupra lui cu pietre, noroi sau animale moarte, în timp ce el predica. În jurnalul său, el vorbește despre sursa acestei mari tării și perseverențe: Dacă n-ar fi fost dragostea pe care o experimentasem, aș fi dat înapoi, aș fi abandonat. N-aș fi rezistat să lupt împotriva puhoiului. Dragostea a venit în torente în sufletul meu, astfel încât cu greu aș fi putut să o înfrânez sau să îmi controlez sentimentele. Nu am avut nicio teamă și nicio îndoială în ce privește mântuirea mea.5 Simțeam că sunt totul numai dragoste – atât de plin de ea încât nu aș fi putut să cer în plus... tăria acelei dragoste pe care am trăit-o m-a făcut capabil să trec peste toată împotrivirile care mi s-au ridicat. Toate temerile s-au spulberat și eram ca unul zidit pe stâncă... Am fost condus într-un mod sigur și plin de putere prin revărsări perpetue ale dragostei în sufletul meu de fiecare dată când m-am rugat. Ce fricos eram eu de fel, și ce putere mi-a dat Domnul!6

Numai această „slujbă a Duhului”, puternică, din Noul Legământ este suficientă ca să ne facă în stare, într-o mică măsură, să iubim așa cum Hristos a iubit și astfel să „împlinim legea lui Hristos”. Din acest motiv, toți creștinii ar trebui să vină repetat 5

D. Martyn Lloyd-Jones, The Sons of God (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1975), p. 349. Richard Bennett, Howell Harris and the Dawn of Revival (Bryntirion, Bridgend: Evangelical Press of Wales, 1962), p. 31. 6

278

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

la Tatăl lor ceresc și „să ceară, să caute și să bată”, cerând mai mult din prezența și puterea Duhului Sfânt în viețile lor. Avem asigurarea Domnului nostru că, dintre toate rugăciunile posibile pe care le putem face, aceasta este cu totul sigur în acord cu voia Lui și rugăciunea care primește răspuns! De altfel, este rugăciunea care implică oferirea celui mai mare dar – însuși Duhul Sfânt! De aceea și Eu vă spun: Cereți, și vi se va da: căutați, și veți găsi; bateți și vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se deschide. Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un pește, să-i dea un șarpe în loc de pește? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să le dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri le va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer! (Luca 11:9-13).

Haideți să Îi cerem continuu lui Dumnezeu darul Duhului Lui. O, de am experimenta mai mult din lucrarea Sa minunată în viețile noastre zilnice! Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică și în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin (Efes. 3:20-21).

SUMARUL CAPITOLULUI 19

Așa cum afirmă Noul Testament, viața creștină nu poate fi trăită decât printr-o constantă conectare și alimentare din puterea divină a Duhului Sfânt. Această realitate se vede clar, nu doar

CAPITOLUL 19

279

în sublinierea pe care Pavel o face cu privire la „roada Duhului”, ci și în învățătura Domnului nostru despre viță și mlădițe. Nicio mlădiță nu poate aduce roadă „de la sine”, ci doar dacă ea „rămâne” în viță. Același adevăr este ilustrat în învățătura lui Pavel, care afirmă că orice creștere a creștinului este rezultatul ațintirii privirii sale la gloria lui Hristos. Prin această „ațintire a privirilor către gloria lui Hristos” ajungem noi să fim „schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. De asemenea, Noul Testament vorbește despre „rodnicia” creștină ca fiind rezultatul unirii dintre Hristos și cel credincios. Noi „am murit față de Lege… ca să fim ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu”. Viața creștină este o relație de dragoste față de o Persoană vie. Viața creștină implică de asemenea „străduință”; nu este o viață trăită în ușurătate și împlinire de sine. Dragostea este lucrul care costă cel mai mult. Totuși, această străduință nu vine din puterile noastre, ci „după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în noi”. Atunci când Duhul Sfânt este prezent cu puterea Sa, creștinii sunt plini de o dragoste care se revarsă față de dușmanii lor, și ei sunt făcuți astfel în stare să persevereze trecând prin cele mai grele încercări și circumstanțe. Trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne facă parte de mai mult din prezența și puterea Duhului în viețile noastre!

CONCLUZII Uitându-ne înapoi peste capitolele de până acum, vedem creionându-se înaintea noastră o imagine magnifică: „Soarele care răsare din înălțime” ne-a vizitat; Dumnezeu a coborât în această lume întunecată în Persoana lui Isus Hristos pentru a răscumpăra creaturile Sale păcătoase! Slava lui Hristos este unică – „o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl... plin de har și de adevăr”. Întreaga istorie a omenirii dinainte de venirea Lui a fost doar o pregătire pentru El. El este punctul central al întregii istorii. Pregătind venirea lui Hristos, Dumnezeu a încheiat legăminte cu oamenii. Făgăduințele Lui făcute către Avraam ne arată planul Lui plin de har, neschimbător și suveran de a salva o mare mulțime de oameni din omenirea căzută în păcat, și aceasta doar prin har, doar prin credință. Legământul Lui cu Moise arată principiile neschimbătoare ale neprihănirii care trebuie satisfăcută pentru a ajunge la mântuire. Prin împlinirea în orice modalitate a cerințelor drepte ale Legii, Domnul Isus Hristos a împlinit făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam că „toate popoarele pământului” vor fi „binecuvântate” în el (Gen. 18:18). Hristos Își mântuiește poporul prin aducerea lor în unire cu Sine. Dacă noi „suntem ai lui Hristos, suntem „sămânța” lui 281

282

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Avraam, moștenitori prin făgăduință” (Gal. 3:29). Toate binecuvântările mântuirii promise „seminței” lui Avraam sunt ale noastre „în Hristos”; niciuna dintre acestea nu ne aparține „de la sine” sau în afara Lui. În Hristos, suntem făcuți făpturi noi, cu inimi noi. Trăim într-un tărâm nou, al harului, într-un legământ nou – un legământ în care fiecare om care este părtaș lui, „de la cel mai mic până la cel mai mare”, Îl cunoaște personal pe Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu – legea dragostei – a fost scrisă în interiorul nostru. Iar această lege nu este împlinită prin ascultarea de un set exterior de porunci, ci prin manifestarea exterioară a unei puteri interioare – adică însăși viața lui Hristos trăită în noi. Standardul nostru este Hristos. El este revelația deplină și finală a Dumnezeului cel nevăzut și a voii Lui pentru noi. Hristos trăiește în noi prin Duhul Lui pentru a ne călăuzi în tot adevărul și pentru a reproduce caracterul Lui în viețile noastre. Noi slujim în „Duhul cel nou”, nu după „vechea slovă”. Țelul nostru este „să-L cunoaștem pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui” (Fil. 3:10). Dragostea stă în chiar inima și centrul vieții creștine. Motivul existenței noastre este ca să Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea noastră, și pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Acesta este felul în care Îl glorificăm pe Dumnezeu și ne bucurăm de El pe vecie. O astfel de mântuire este glorioasă dincolo de imaginația noastră. Nimic nu ar putea fi mai minunat decât să fii un om

CONCLUZII

283

răscumpărat „în Hristos” – „carne din carnea Lui și oase din oasele Lui”! (Gen. 2:23; Efes. 5:28-32). Aleluia! Dacă tot pământul ar fi al meu, Ar fi o jertfă mult prea mică; Dragostea atât de uimitoare, de divină, Îmi cere sufletul, viața, totul. Dar stropi de-amar nu pot plăti Datoria dragostei ce-o am; Iată, Doamne, mă dau pe mine; Și asta-i tot ce pot.

Isaac Watts I. DRAGOSTEA „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii”.

II. DRAGOSTEA

PARTEA A 4-A. ANEXE ANEXA A. CONCEPTE DE BAZĂ CURSUL ISTORIEI RĂSCUMPĂRĂRII • Planul mântuitor al lui Dumnezeu în Hristos este principiul unificator care subliniază și aduce împreună toate acțiunile lui Dumnezeu în istoria omenirii, inclusiv diferitele legăminte pe care El le-a făcut în anumite momente cu anumite persoane. • Hristos este punctul central și țelul întregii Biblii. • Legământul Avraamic este bazat pe făgăduință și, de aceea, el este necondiționat, neschimbător și sigur. • Legământul Mozaic (Legea) este caracterizat de principiul că viața este dependentă de faptele persoanei și, de aceea, el este un legământ al faptelor. • În Noul Legământ, făgăduința este împlinită, întrucât anticiparea ajunge la realizare, ca și Legea, întrucât cererile ei ajung să fie satisfăcute. ELIBERAREA DE LEGE • Creștinii au fost eliberați de blestemul Legii, au fost eliberați de Lege ca o cerință pentru obținerea harului și a vieții, au fost eliberați de Lege ca regulă exterioară care ar contraveni naturii lor reale, și au fost eliberați de Lege ca tărâm al cererii, prin contrast cu tărâmul ofertei. Ei au mai fost eliberați de Lege (și toate cele 613 285

286

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

porunci ale ei) ca regulă a legământului privitoare la obligațiile lor. • Domnul Isus Hristos l-a întrecut și înlocuit pe Moise ca Profet, la fel cum El l-a întrecut și înlocuit pe Aaron ca Preot și pe David ca Împărat. • Legea lui Hristos depășește Legea lui Moise la fel de mult pe cât calitatea de fiu este superioară celei de rob. • Niciuna dintre poruncile Vechiului Legământ nu este obligatorie direct pentru noi, ca poruncă a legământului, dar fiecare dintre acestea are o relevanță indirectă pentru noi, ca parte a revelației lui Dumnezeu în Scriptură. • Modalitatea prin care putem fi siguri că „păzim și învățăm pe alții” oricare dintre poruncile Vechiului Testament – fie că sunt „mari”, fie „mici” – nu este prin a venera Vechiul Testament ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ci prin a crede în și a-L urma îndeaproape pe Domnul și Stăpânul nostru, care, în Persoana și învățăturile Sale, este „împlinirea” până și a celor mai mici „slove și iote” din Lege. • Creștinii nu păzesc și nu îi învață pe alții să păzească cele mai mărunte porunci ale Legii și ale profeților prin elaborarea unei noi „liste de reguli” din legile Vechiului Testament (interpretate spiritual), ci prin umblarea în dragoste, prin puterea Duhului Sfânt. LEGEA LUI HRISTOS • Singura „poruncă nouă” pe care Hristos le-a dat-o ucenicilor Lui în Odaia de Sus este „nouă” pentru că ea este asociată unui nou legământ, pentru că ea aduce o profunzime cu totul nouă a sensului cuvântului „dragoste” și pentru că le este dată acelora care

ANEXA A

287

aparțin unui nou tărâm, unde „întunericul se împrăștie, și lumina adevărată și răsare chiar”. • Dragostea este inima și esența Legii! • Cele două mari porunci constituie obligația morală neschimbătoare pentru toți oamenii din toate locurile și din toate timpurile, până în veșnicie. • Esența Legii nu se schimbă niciodată, dar revelația acesteia capătă progresiv o tot mai clară expresie, până când își găsește culminarea în Hristos. • Dragostea face mai mult decât să mă convingă să țin Legea; dragostea este în ea însăși „împlinirea Legii”. • Dragostea este îndatorirea supremă a omului. Legea, în esența ei, nu înseamnă nimic mai mult decât obligația de a iubi. Iar dragostea – acționând potrivit naturii ei în ordinea creată, acolo unde Dumnezeu a plasat-o – este împlinirea Legii. • Noi suntem chemați să ne iubim unii pe alții „cum ne-a iubit Hristos”. Hristos însuși este „legea” noastră – exemplul și standardul nostru cel mai înalt. • Porunca de a ne „iubi unii pe alții” are aplicații foarte reale și practice, care sunt explicate prin multele îndemnuri de tipul „unii pe alții” din Noul Testament. • Legea lui Hristos este atât de inepuizabilă pe cât este de inepuizabilă însăși Persoana lui Hristos! • Accentul din Noul Testament nu este pus, așadar, pe vreo listă scrisă de porunci și interdicții, ca fiind standardul nostru de comportament, ci pe dragostea ca a lui Hristos, care este

288

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

împuternicită și călăuzită de Hristos însuși, prin Duhul Sfânt. • Pe cât de mult se manifestă în noi viața lui Hristos, pe atât se va arăta superioritatea „legii lui Hristos” față de orice altă „lege”. • Este extrem de important faptul că, în Noul Testament, păcatul este considerat în principal în termenii jignirii unei Persoane vii – Duhul Sfânt. În mod asemănător, despre trăirea evlavioasă se vorbește în termeni de a trăi „în Duhul”, a umbla „în Duhul”, a produce „roada Duhului”. • Creștini fiind, noi nu suntem chemați să producem puterea și lumina vieții lui Hristos prin puterile noastre, ci suntem chemați să ne pocăim de orice lucru din viețile noastre care L-ar putea stinge sau întrista pe Duhul Sfânt, și să credem făgăduințele care ne-au fost date în Hristos. Astfel vom fi făcuți în stare să ne „dăm pe noi înșine lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum eram”, și să ne ridicăm pentru a „umbla în viața cea nouă”. • Viața creștină implică perseverență, luptă, suferință, lepădare de sine, și o ascultare de poruncile lui Hristos care ne costă. Ea implică de asemenea „străduință”. Această străduință nu este, totuși, una făcută în puterile noastre, ci „după lucrarea puterii Domnului, care lucrează cu tărie în noi”. • Numai „slujirea” puternică a Duhului în Noul Legământ este suficientă pentru a ne face capabili ca, într-o măsură mică, să iubim așa cum a iubit Hristos, și astfel să „împlinim legea lui Hristos”. Din acest motiv, toți creștinii trebuie să vină în mod repetat înaintea Tatălui lor ceresc „cerând, căutând și bătând” mai mult din prezența și puterea Duhului Sfânt în viețile lor.

ANEXA B. „DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE” Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8). Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el (1 Ioan 4:16).

Afirmația lui Ioan că „Dumnezeu este dragoste” este una dintre cele mai simple și mai profunde declarații din întreaga Biblie. Autorii Scripturii spun adesea că Dumnezeu este îndurător, credincios, sau drept, dar niciodată ei nu spun că Dumnezeu este îndurare, credincioșie sau dreptate. Cu toate acestea, aici Ioan afirmă nu doar că Dumnezeu este iubitor, ci și că Dumnezeu este dragoste! Acest lucru l-a determinat pe Jonathan Edwards să afirme că „Dumnezeirea sau natura și esența divină există în dragoste”. Octavius Winslow, la rândul lui, spunea, în predica sa intitulată „Dumnezeul dragostei” (1870): Dragostea nu este într-atât de mult un atribut al lui Dumnezeu pe cât este însăși esența Lui. Nu este atât de mult o perfecțiune morală a ființei Lui pe cât este însăși ființa Lui. Dacă El n-ar fi dragoste, n-ar mai fi Dumnezeu... Dragostea este atât de complet esența lui Dumnezeu, încât ea strălucește în fiecare perfecțiune a naturii Sale, și se vede în oricare act al stăpânirii Sale... El n-ar fi nimic și n-ar face nimic în care 289

290

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

dragostea Lui n-ar fi o caracteristică esențială... omnipotența este puterea dragostei; omnisciența este ochiul dragostei; omniprezența este atmosfera dragostei; sfințenia este puritatea dragostei; dreptatea este focul dragostei... Dumnezeu este esența dragostei.

Deși unele dintre aceste afirmații pot să treacă dincolo de ceea ce este implicat prin faptul că „Dumnezeu este dragoste”, cu siguranță că ele vin mai aproape de realitate decât multe pasaje ale teologiei sistematice (ale căror cuvinte sunt atent alese). Adesea în aceste texte, dragostea lui Dumnezeu este coborâtă la nivelul unui subtitlu minor, în cadrul subiectului general care dezbate „bunătatea” lui Dumnezeu! Faptul că „Dumnezeu este dragoste” nu înseamnă că noi am putea să reducem, pe cale logică, toate celelalte atribute ale Sale la dragoste. Cu toate acestea, dragostea este caracteristica morală centrală și esențială a ființei Sale. Când Dumnezeu promite să îi arate lui Moise „slava Sa” și să facă să treacă dinaintea lui „toată bunătatea Sa”, ceea ce este central acolo este dragostea Lui: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exod 34:6-7; v. și Ps. 103:7-18). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu „îl socotește pe cel vinovat drept nevinovat”1 (Exod 34:7), ci înseamnă că El „nu îi necăjește cu plăcere, nici nu îi mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plâng. 3:31-33). Dimpotrivă, Dumnezeu „nu dorește 1

În original, sensul ar fi că „în niciun caz nu lasă nepedepsit pe cel vinovat” – n.tr.

ANEXA B

291

moartea celui ce moare”2 (Ezec. 18:31-32; 33:11). Chiar și afirmația lui Ioan că „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1:5) are o legătură morală directă cu faptul că „Dumnezeu e dragoste”: „Cine îl iubește pe fratele său, rămâne în lumină... Dar cine îl urăște pe fratele său, este în întuneric...” (1 Ioan 2:811). Această legătură directă dintre dragoste și lumină nu este surprinzătoare, întrucât Biblia asociază „lumina” cu viața (Ioan 1:4; 8:12), înțelepciunea spirituală (2 Cor. 4:6; Luca 2:32), destăinuirea (Efes. 5:13; Ioan 3:21), și bunătatea (Matei 5:16; 2 Cor. 6:14; Efes. 5:8-9), în timp ce „întunericul” are de-a face cu moartea (Matei 4:16), orbirea spirituală (2 Cor. 4:4; Matei 6:23), meșteșugirile rușinoase și ascunse (2 Cor. 4:2; Ioan 3:20; Efes. 5:11-12), și cu răul (Isaia 5:20; Luca 22:53; F.A. 26:18).

2

În original, sensul este că „nu găsesc nicio plăcere în moartea celui vinovat” – n.tr.

ANEXA C. „CIVILĂ, CEREMONIALĂ ȘI MORALĂ” Teologii reformați l-au urmat din obișnuință pe Thomas Aquino (1225-1274) în împărțirea Legii Vechiului Legământ în trei categorii de aspecte: civile, ceremoniale și modale. Legile civile au fost considerate acele legi care făceau referire specifică la regulile de guvernare în teocrație [a poporului Israel – n.tr.], și includeau lucruri precum proceduri ce trebuiau urmate în cazuri de omucidere (Exod 21:12-14), pedepse specifice pentru curvie (Lev. 20:10), sau alte aspecte legate de dreptatea socială. Legile ceremoniale, pe de altă parte, tratau aspecte precum circumcizia, curățirea ritualistică (Exod 30:18-21) și aducerea jertfelor (Exod 29:36-42). Legile morale erau acele legi care făceau referire directă la caracterul lui Dumnezeu, precum porunca de a nu ucide sau de a nu face mărturisire mincinoasă împotriva aproapelui. Faptul că Biblia nu folosește specific termeni precum „civil, ceremonial și moral” nu înseamnă că aceste concepte ar fi în mod necesar nebiblice. Ele sunt ușor de înțeles și, într-un fel, de ajutor în înțelegerea legilor Vechiului Legământ. Majoritatea creștinilor (datorită perspectivei lor dată de Noul Legământ) pot să recunoască relativ repede exemplele mai evidente de legi civile, ceremoniale și morale în ansamblul de legi mozaice. Cu 293

294

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

toate acestea, această împărțire mentală a Legii Mozaice în „categorii” a dus la multă confuzie și înțelegeri greșite în interpretarea Scripturii. O SINGURĂ LEGE

Prima problemă (și este una majoră) rezultă din faptul că Noul Testament vede Legea lui Moise ca fiind un tot. Când Pavel spune că aceia care sunt creștini „nu mai sunt sub îndrumătorul acesta” (Gal. 3:25), el vorbește despre întregul ansamblu de legi mozaice, nu doar de o parte a lui. În mod asemănător, când spune că „am fost izbăviți de Lege, și suntem morți față de Legea aceasta, care ne ținea robi, pentru ca să Îi slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Rom. 7:6), el vorbește despre eliberarea de Lege ca întreg. Creștinii au fost mutați din întreg „tărâmul” Legii; ei „nu mai sunt sub Lege, ci sub har” (Rom. 6:14). A ne așeza sub autoritatea oricărei părți a Legii înseamnă, așadar, a ne așeza sub autoritatea întregii Legi (Gal. 5:3). Domnul Isus Hristos a avut o gândire asemănătoare cu privire la caracterul unitar al Legii. Când El a dat exemplele din Legea Mozaică pentru a ne arăta (prin contrast) legile Împărăției Sale (Matei 5:20f), El nu a făcut vreo deosebire între (spre exemplu) Cele 10 Porunci și alte porunci. Dimpotrivă, El a făcut ilustrații din toată Legea, inclusiv din acele porunci care priveau aspecte precum jurămintele, divorțul, dreptatea civilă („ochi pentru ochi”), sau raportarea la dușmani. În majoritatea covârșitoare a situațiilor din Noul Testament, cuvântul „Lege” face referire la Legea Mozaică ca fiind

ANEXA C

295

unitară și ținând de legământ. Dacă, într-un fel inconștient, forțăm propriile noastre categorii „civile, ceremoniale și morale” asupra versetelor care vorbesc despre Lege, vom ajunge în mod sigur să greșim în înțelegerea lor. De exemplu, atunci când Pavel spune în Romani 6:14 că noi nu mai suntem „sub Lege”, mulți citesc în mod automat în aceste cuvinte ideea că noi „nu mai suntem sub condamnarea Legii” sau că „nu suntem sub Legea ceremonială”, dar că totuși „încă suntem sub Legea morală”. Dar dacă acesta ar fi fost sensul pe care ar fi vrut să îl transmită Pavel, el n-ar mai fi anticipat niciodată obiecția care urmează imediat după acest verset: „Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har?” Același lucru este valabil și în ce privește versetul din Galateni 5:13: „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste”. Dacă Pavel le-ar fi predicat galatenilor că ei fuseseră „eliberați” numai de „legea ceremonială”, nu de întreaga Lege, el n-ar fi anticipat niciodată posibilitatea ca ei să fie ispitiți să „facă din slobozenia lor o pricină ca să trăiască pentru firea pământească”. Realitatea este că Pavel le-a predicat galatenilor că au fost „eliberați” de Lege în întregimea ei. Creștinii nu mai sunt „sub Lege”! Chiar și în aspecte legate de trăirea sfântă, Pavel nu a fost, în învățătura lui, centrat pe Lege (nici măcar centrat pe „legea morală care se găsește în legile mozaice”) ci a fost centrat pe Hristos. Pentru Pavel, trăirea sfântă nu este asigurată în viețile celor credincioși, prin concentrarea lor pe Lege, ci prin realitatea că ei au murit față de

296

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

păcat (și Lege!) în Hristos și au fost înviați cu El pentru a umbla „într-o viață nouă” (Rom. 6:1-6) prin puterea Duhului Sfânt (Rom. 7:4-6; v. și capitolele 18-19). Aceia care umblă în dragoste prin puterea Duhului Sfânt vor „împlini” Legea, fără să își dea seama, ca un sub-produs [sau ca o implicație, ca rezultat – n.tr.] al îndemnurilor și „roadei” Duhului (Gal. 5:13-25; Rom. 8:4). CIVILĂ, CEREMONIALĂ, SAU MORALĂ?

Dar mai este o problemă legată de această împărțire a Legii în categoriile „civilă, ceremonială și morală”. Cine este calificat să decidă care porunci ale Legii Mozaice sunt morale, care sunt civile, și care sunt ceremoniale? Cine are autoritatea să ne spună care porunci sunt „mărunte” și care sunt „importante”? Adesea, o singură poruncă a Vechiului Legământ ar putea fi inclusă în mai multe categorii (Exod 22:25), iar cele mai mari dintre porunci sunt uneori „amestecate” cu, aparent, cele mai neînsemnate (Lev. 19:18-19). Cine poate decide „care este de un fel și care de altul”? Răspunsul la această întrebare este că nimeni nu este calificat să decidă în aceste aspecte, cu excepția autorilor inspirați ai Scripturii. În timp ce Vechiul Testament ne dirijează în direcția corectă (Mica 6:6-8; Osea 6:6; Ps. 51:16-17; Prov. 21:3), el încă lasă majoritatea acestor subiecte fără răspuns. De exemplu, niciun evreu nu ar fi considerat vreodată circumcizia ca fiind o poruncă „neînsemnată”; mai mult, Moise era pe punctul să își piardă viața din acest motiv! Abia când ajungem la Noul Testament învățăm că circumcizia nu are valoare (1 Cor. 7:19; Gal.

ANEXA C

297

5:6; 6:15). Și abia când ajungem la Noul Testament învățăm că cea de-a doua mare poruncă a Legii apare în Vechiul Testament lângă o poruncă ce spune să nu „împreunezi vite de două soiuri deosebite” (Lev. 19:18-19). Așadar, noi depindem de învățătura Noului Testament pentru a căpăta un răspuns cu autoritate cu privire la care porunci sunt „însemnate” (Matei 23:23) și care sunt „neînsemnate”. Problema este că Noul Testament (ca și cel Vechi) nu ne dă niciodată o listă detaliată a tuturor lucrurilor care sunt „morale” în Legea Mozaică. Dimpotrivă, el ne oferă doar „indicații” privind acele lucruri care sunt cele mai importante. De exemplu, el ne spune că „dragostea” stă în centrul Legii, că circumcizia nu înseamnă „nimic”, și că jertfele Vechiului Legământ sunt acum împlinite și încheiate în Hristos. Doar datorită acestor „indicații” putem înțelege cum să tratăm categoriile de porunci „civile, ceremoniale și morale”. Datorită perspectivei lor în Noul Legământ, creștinii pot recunoaște cu ușurință exemplele mai evidente de legi „ceremoniale” și „civile”. Cu toate acestea, atunci când ajungem la aspectele mai puțin evidente, care nu sunt clarificate în Noul Testament, există o mulțime de aspecte cu privire la care aceste deosebiri rămân încețoșate și, ca urmare, există și multe păreri diferite și certuri care rănesc. Și acest lucru este de așteptat să se petreacă, dacă nu înțelegem că Biblia însăși nu împarte niciodată Legea în categorii de porunci. „LEGEA MORALĂ NESCHIMBĂTOARE”

A treia problemă legată de împărțirea pe categorii a poruncilor

298

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

– „civile, ceremoniale și morale” – provine din faptul că o mare parte din tradiția reformată a considerat că „legea morală” înseamnă Cele 10 Porunci. După cum am văzut, Biblia însăși nici măcar nu vorbește despre „legea morală”, cu atât mai puțin ea nu pune un semn de egalitate între „legea morală” și Decalog! Aceia care totuși pun acest semn de egalitate, au de înfruntat multe dificultăți. POLIGAMIA

De exemplu, majoritatea creștinilor ar susține cu siguranță că, în Noul Legământ, credinciosul care, cu bună știință, ar intra într-o relație poligamă, ar săvârși un act de adulter (Rom. 7:3; 1 Cor. 7:2). Cu toate acestea, în Vechiul Legământ (care a fost sumarizat prin expresia „cuvintele legământului, Cele 10 Porunci” (Exod 34:28; Deut. 4:13), inclusiv porunca a 7-a, care interzice adulterul, poligamia a fost nu doar permisă, ci erau date și legi privitoare la cine poate să devină a doua soție, cum trebuiau tratate diferitele soții etc. (Deut. 21:15-17; Lev. 18:18). Când David s-a căsătorit cu mai multe soții, Dumnezeu nu S-a arătat nemulțumit (2 Sam. 3:2-5), dar când el a comis adulter cu BatȘeba, l-a mustrat cu severitate (2 Sam. 12:10-12). În afară de poligamie, mai avem de rezolvat problema „concubinelor” [sau țiitoarelor – n.tr.] care de asemenea erau permise de Cele 10 Porunci. Până și cei mai cu har teologi au fost incapabili să le explice copiilor lor (sau adolescenților lor) ce era cu exactitate o concubină și de ce Dumnezeu le-a permis unor bărbați ca David și Solomon să le aibă! Dacă Decalogul este cu

ANEXA C

299

adevărat „legea morală neschimbătoare a lui Dumnezeu”, suntem gata să acceptăm definiția pe care ea o dădea „adulterului”, și care permitea atât să ai mai multe soții și concubine? Permisiunea poligamiei în Vechiul Legământ a fost adesea comparată cu permisiunea de a divorța, lucru care, așa cum spune Domnul Isus, constituia o concesie făcută omului din cauza „împietririi inimii” lui (Matei 19:8). Acest lucru este fără îndoială adevărat, iar legile privitoare la poligamie nu ar trebui înțelese ca o încurajare a acestei practici, ci ca pe reglementări menite să protejeze femeile. Această observație, totuși, nu rezolvă cu adevărat problema dezbătută. Dacă una dintre Cele 10 Porunci ar fi sunat astfel, „Să nu divorțezi de soția ta”, și totuși Dumnezeu ar fi permis divorțul, atunci situația ar fi fost fără ieșire. Dar Dumnezeu a spus, „Să nu preacurvești”, și totuși El a permis poligamia și existența concubinelor. Putem fi de acord că poligamia a fost o concesie din cauza împietririi inimilor oamenilor într-o circumstanță culturală anume. Putem de asemenea să fim de acord că practicarea ei de către bărbați precum David și Solomon a constituit o încălcare a intenției inițiale a dragostei perfecte pentru care Dumnezeu a instituit căsătoria (Gen. 2:18, 24). Dar nu putem fi de acord că poligamia ar fi constituit un act de adulter din partea acestora, pentru că este clar din relatarea Vechiului Testament ca nu a fost adulter. De aceea, înțelegem clar că definiția „adulterului” s-a schimbat de la ceea ce însemna ea în

300

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Porunca a 7-a și ce înseamnă ea în Noul Testament. SCLAVIA

O altă dilemă morală care se ridică este cea legată de sclavie. Sclavia este menționată fără vreo condamnare în Poruncile a 4a și a 10-a din Decalog (Exod 20:10, 17; notați că expresia „rob”, din evreiescul ebed, are sensul de „sclav” în toate versetele citate aici). În fapt, sclavia a fost acceptată în toată Legea Mozaică (de ex. Exod 12:44; 21:26-27, 32; Lev. 25:44-46; Deut. 23:15), și până înainte de Războiul Civil American, recunoașterea ei ca parte din Cele 10 Porunci a fost susținută cu argumente ca fiind o practică neîntreruptă. Dacă am cerceta ce anume era implicat prin sclavia recunoscută de Poruncile a 4-a și a 10-a, vom descoperi răspunsul la întrebarea noastră examinând detaliile legilor privind sclavia date de Dumnezeu lui Moise. Când facem aceasta, descoperim că deși Legea Mozaică era mult superioară altor legi din antichitate (de ex. față de Codul lui Hammurabi) în ce privește tratamentul sclavilor, cu toate acestea ea nu a prezentat esența voii lui Dumnezeu în acest aspect. De exemplu, conform Legii Mozaice, un om nu trebuia pedepsit pentru uciderea „robului său, bărbat sau femeie” dacă îl lovea cu bățul, dacă sclavul „mai trăiește o zi sau două... căci este argintul lui [proprietatea lui – n.tr.]” (Exod 21:20-21). Ca și legile privind divorțul, lucruri ca acestea trebuie în mod sigur să fie înțelese nu ca expresie a aprobării divine, ci ca lucruri greșite, dar reglementate cu scopul de a preveni probleme mai grave. Cu toate acestea, astfel de lucruri erau permise de Legea lui Moise, așa cum este ea sumarizată în Decalog. Dacă Cele 10 Porunci constituie

ANEXA C

301

„legea morală neschimbătoare” a lui Dumnezeu, suntem gata să acceptăm tipul de sclavie care era recunoscut ca acceptabil de acestea? SABATUL

O ultimă dilemă morală se ridică în ceea ce privește Sabatul. În Porunca a 4-a („adu-ți aminte de Ziua Sabatului, ca s-o sfințești”), oamenii erau obligați să aibă o „odihnă completă” în ziua a 7-a a săptămânii. „Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea” (Exod 31:15). „Să nu faci nicio lucrare în ea” (Exod 20:10). Dacă ne întrebăm ce anume a vrut să spună Dumnezeu în Porunca a 4-a când a interzis „orice lucrare”, descoperim că prin „lucrare”, Dumnezeu inclusese lucruri precum să faci focul în casă (Exod 35:3), să pregătești mâncarea (Exod 16:23-24), său cumperi sau să vinzi lucruri (Neem. 10:31; 13:15-22). Este această poruncă parte din „legea morală neschimbătoare” a lui Dumnezeu? (v. Anexa E, întrebarea 2). Dacă da, cum ar trebui creștinii să o respecte? Ne este permis să aprindem becurile în casele noastre de „Sabat” sau să folosim un autobuz ca să ajungem la slujba de dimineață de la biserică? (Ambele activități amintite implică o încălcare a Poruncii a 4-a, întrucât ele implică în mod necesar să cumperi sau să îi pui pe alții să lucreze de „Sabat”.) Cine poate decide ce este permis de Sabat și ce nu? Presupunând că am fi în măsură să decidem ce este și ce nu este permis de Sabat, n-ar trebui să aplicăm disciplinarea în biserică față de aceia care, în mod continuu, fac lucruri care nu sunt permise de Sabat? Dacă încălcarea Sabatului cerea pedeapsa cu moartea în Vechiul Legământ, și este pusă alături

302

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

de crimă, furt și adulter ca una dintre cerințele esențiale ale „legii morale neschimbătoare” a lui Dumnezeu, sigur că ea ar trebui să implice aceleași măsuri disciplinare și în Noul Legământ, după cum trebuie tratate și celelalte păcate. „DAR EU VĂ SPUN”

În afara acestor dileme, mai există o consecință dăunătoare ce rezultă din desemnarea Celor 10 Porunci ca fiind „legea morală neschimbătoare a lui Dumnezeu”. Dacă Cele 10 Porunci sunt revelația finală a voii lui Dumnezeu față de oameni, rezultă inevitabil că „legea lui Hristos” nu poate adăuga nimic la ele. Cel mult, Hristos ar fi putut să explice „înțelesul real” al Celor 10 Porunci; El nu putea să stabilească vreun standard mai înalt privind comportamentul, decât cel pe care ei l-ar fi avut deja revelat. Istoric vorbind, această abordare a îndreptat atenția mai mult către Decalog decât către imperativele bogate și felurite ale Noului Testament. Poruncile lui Hristos și ale apostolilor Lui devin astfel doar niște notițe de subsol ale Celor 10 Porunci, și au fost făcute multe încercări șirete de a arăta că, întrun fel, ele ar fi fost în fapt incluse în „semnificația reală” a Decalogului de la bun început. O astfel de abordare conduce inevitabil la o diminuare a slavei deosebite a Noului Legământ. Aceste calități deosebite sunt manifestate nu doar prin standardele fără egal ale legii lui Hristos, ci și prin contextul în care aceste standarde au fost prezentate. Imperativele Noului Testament sunt aduse mereu înaintea noastră în contextul unei noi epoci care a venit peste omenire: „întunericul se împrăștie,

ANEXA C

303

și lumina adevărată și răsare chiar” (1 Ioan 2:8). Oamenii au „gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor” (Evrei 6:5). Împărăția lui Dumnezeu este „în mijlocul lor” (Luca 17:21). Creștinii au „înviat împreună [cu Hristos], și sunt puși să șadă împreună în locurile cerești, în Hristos Isus” (Efes. 2:6). Ei „au murit, și viețile lor sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3). În acest context, soții (de exemplu) sunt îndemnați să își iubească soțiile „cum a iubit și Hristos Biserica”. Nu doar că dragostea fără egal a lui Hristos pentru mireasa Lui stabilește cel mai înalt standard imaginabil pentru soții creștini, ci acest standard le este dat acelora care ei înșiși au fost „răstigniți împreună cu Hristos” și care „nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei” (Gal. 2:20). A-i da acestui îndemn un iz mozaic prin a spune că el nu ne duce mai departe de Porunca a 7-a („să nu preacurvești”) este un act nejustificabil. „Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17). CONCLUZIE

Deși împărțirea Legii în categorii de porunci „civile, ceremoniale și morale” nu este complet lipsită de validitate, totuși ea introduce multă confuzie și conduce la înțelegerea greșită a multor lucruri, atunci când studiem Legea Mozaică prin lentilele Noului Testament. Acest lucru este adevărat în particular când „legea morală” este identificată cu Decalogul. Deși Domnul și apostolii Lui s-au referit uneori, în Noul Testament (în 7

304

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

situații: Matei 5:21, 27; 15:4; 19:18-19; Rom. 7:7; 13:9; Efes. 6:2-3; Iacov 2:11), la părți din Cele 10 Porunci, acest lucru poate fi înțeles cu ușurință în termenii poziției centrale a acestora ca fiind „cuvintele legământului [vechi]” (Exod 34:28; Deut. 4:13). Asta nu înseamnă că ele au fost date ca un sumar cuprinzător și neschimbător al întregii datorii morale pentru toți oamenii din toate timpurile. Când a fost întrebat de „tânărul bogat” care porunci trebuie păzite pentru a „căpăta viața veșnică”, Isus ar fi putut spune cu ușurință, „Cele 10”! Cu toate acestea, El a citat cinci dintre poruncile de pe a doua tablă a Decalogului, alături de porunca de a nu „înșela” și de porunca de a-l iubi pe aproapele ca pe el însuși (Matei 19:18-19; Marcu 10:19). Când Pavel spune că „cu cei ce sunt fără Lege” el s-a făcut „ca și cum ar fi fost fără lege”, el nu merge mai departe spunând că, „măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub Cele 10 Porunci”. În ce privește trăirea evlavioasă, atenția lui Pavel a fost concentrată pe Hristos, nu pe Decalog. Când Pavel citează orice lucru din Decalog, el o face numai pentru a demonstra împlinirea ei în mod natural de către aceia care umblă în dragoste (Rom. 13:8-10; Gal. 5:13-14). Îndemnul lui Pavel către creștini este ca ei să „umble după îndemnurile Duhului”, nu să împlinească „Cele 10 Porunci”. Rezultatul inevitabil al umblării după îndemnurile Duhului este că „porunca Legii este împlinită în noi” (Rom. 8:4), dar aceasta este o afirmație care ilustrează o realitate, nu un îndemn de care trebuie să ascultăm. Concluzionând, dacă noi căutăm să facem o deosebire biblică între diferitele porunci ale Legii (pentru a decide care

ANEXA C

305

dintre ele sunt neschimbătoare și veșnice, și care nu), nu vom reuși să descoperim nicio presupusă deosebire între precepte „civile, ceremoniale și morale”. Însă ceea ce descoperim în afirmațiile Domnului nostru, este că „în aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” (Matei 22:34-40).

ANEXA D. ÎNTREBUINȚAREA CORECTĂ A LEGII După cum te-am rugat la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, ca să le poruncești unora să nu îi învețe pe alții altă învățătură, și să nu se țină de basme și de înșirări de neamuri fără sfârșit, care dau naștere mai mult la certuri de vorbe, decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credință, așa fac și acum. Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință neprefăcută. Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit și s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învățători ai Legii, și nu știu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc. Noi știm că Legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine, căci știm că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb, și pentru orice este împotriva învățăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredințată mie (1Tim. 1:3-11).

ȚINTA ESTE DRAGOSTEA

Pavel spune în acest pasaj că „Legea (Mozaică) este bună”, chiar și într-un context al Noului Legământ, dar numai dacă cineva „o întrebuințează bine”. Și parte din ceea ce el voia să spună 307

308

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

prin această afirmație se poate vedea din contextul imediat. Învățătorii falși foloseau Legea într-un fel care conducea la „basme” și „certuri de vorbe”. În loc de aceasta, ei ar fi trebuit să folosească Legea pentru a „face să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credință”. Cu alte cuvinte, ei ar fi trebuit să folosească Legea pentru a promova Evanghelia. Așa cum spune Pavel, „dragostea” este ținta supremă a întregii învățături creștine – fie că această învățătură vine din Vechiul Testament, fie că vine din Noul. O astfel de dragoste izvorăște numai dintr-o înnoire interioară (o inimă curată, o conștiință bună, o credință sinceră) pe care Legea nu este capabilă să o dea. De aceea, orice „întrebuințare” a Legii, care nu este centrată pe dragoste ca țel și rezultat suprem este o întrebuințare greșită a Legii! Orice utilizare a Legii care conduce la situația când creștinii „se mușcă și se mănâncă unii pe alții” (Gal. 5:15), se „judecă” (Rom. 14:3-4) și se jignesc unii pe alții, care le focalizează atenția pe „reguli” și aspecte exterioare (Rom. 14:17; Evrei 13:9) sau prin care, în orice modalitate, ei devin „plecați iarăși sub jugul robiei” (Gal. 5:1), este o folosire greșită a Legii. Dar cum poate fi folosită corect Legea într-un context al Noului Legământ? În ce modalități poate ea fi „întrebuințată bine” pentru a îndrepta oamenii către Hristos și către dragoste, ca „țintă supremă a poruncii”? Răspunsul imediat al lui Pavel la această întrebare se găsește în versetele 9-11. După ce a spus că „Legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine”, el continuă imediat spunând că, pentru a face asta, trebuie să conștientizăm mai întâi că „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit”.

ANEXA D

309

Dimpotrivă, Legea este făcută pentru „cei fărădelege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb, și pentru orice este împotriva învățăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, „întrebuințarea Legii” pe care Pavel o avea în minte în aceste versete este făcută în lucrarea ei negativă. Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru aceia care sunt fărădelege și răzvrătiți. Negațiile și interdicțiile ei nu au fost destinate zidirii sfinților, ci înfrânării și convingerii de păcat a celor răi. (Aceasta dovedește faptul că Pavel își îndreaptă învățătura către creștini, nu către negațiile Legii, focalizând-o pe Persoana lui Hristos și pe răscumpărarea glorioasă obținută de El.) SPRE CONVINGEREA EVREILOR DE PĂCAT

În Epistola către Romani, îl vedem pe Pavel „folosind Legea” în aplicațiile ei negative, cu scopul de a-i convinge de păcat pe evrei. După statuarea condamnării Neamurilor în Romani 1 (din cauza păcatelor lor săvârșite în ciuda revelației naturale), Pavel continuă în Romani 2 prin statuând condamnarea evreilor (din cauza păcatelor lor săvârșite împotriva revelației speciale, și anume Legea). El folosește interdicțiile Legii în ce privește lucruri precum furtul, curvia și profanările pentru a-i convinge pe evrei de starea lor păcătoasă (Rom. 2:21-24) și sfârșește concluzionând că „toți, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat” (Rom. 3:9). Scopul final avut în vedere este acela de a-i face pe iudei să

310

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

își vadă nevoia de Evanghelie și de Hristos. În ceea ce privește această folosire a Legii Mozaice pentru a aduce convingerea de păcat, ar trebui să arătăm că nu doar în Romani 2, ci și în cazul „tânărului bogat” și al experienței proprii a lui Pavel (Rom. 7), Legea lui Moise a fost aplicată într-un context al Vechiului Legământ, și acelora care erau, în fapt, evrei, și implicit se aflau „sub Lege”. Nu există niciun exemplu în Scriptură în care Cele 10 Porunci sunt predicate (ca atare) Neamurilor cu scopul de a-i convinge pe aceștia de păcat. (Majoritatea Neamurilor nu auziseră niciodată de Cele 10 Porunci.) Cu toate acestea, cunoașterea inevitabilă a lui Dumnezeu, manifestată în creație și în conștiința omului (legea scrisă în inimă) a fost folosită în acest sens (F.A. 17:16-34; 14:11-18; Rom. 1:14-32; 2:14-16), alături de predicarea învierii și a Persoanei lui Hristos, ca și a judecății viitoare care se va face prin El (F.A. 17:30-31). Folosirea de către Pavel a Legii Mozaice pentru a-i convinge pe evrei de păcătoșenia lor și de nevoia lor de Hristos este în mod clar una dintre modalitățile în care Legea poate fi „întrebuințată bine” pentru a promova Evanghelia. Această folosire a Legii a fost în mintea lui Pavel în mod specific în 1Timotei 1:8-11. Dacă analizăm practica și învățătura lui în restul Noului Testament, putem descoperi cel puțin două alte modalități în care el a folosit Legea Mozaică pentru a „face să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credință” și pentru a-i conduce pe oameni la „dragoste” ca țel suprem al întregii învățături creștine.

ANEXA D

311

PENTRU A MĂRTURISI DESPRE HRISTOS

Una dintre aceste „întrebuințări bune ale Legii” poate fi văzută în cartea Faptelor Apostolilor. De acolo învățăm că a fost „obiceiul” lui Pavel, atunci când a mărturisit Evanghelia în sinagogi, în discuțiile cu ascultătorii evrei, să se folosească de argumente din Vechiul Testament. Aceasta a implicat a vorbi „cu ei din Scripturi, dovedind și lămurind că Hristosul trebuia să pătimească și să învieze din morți” (F.A. 17:1-3). Cea de-a doua „întrebuințare bună a Legii” într-un context al Noului Legământ este, așadar, să Îl „predicăm pe Isus” (F.A. 8:35) din Scripturile Vechiului Testament. Deși aceasta se aplică în principal „Legii” în sensul ei mai larg (fie din Pentateuh, fie din Vechiul Testament în general), totuși se aplică Legii și în sensul ei mai restrâns (adică legile mozaice ca atare). Multe dintre poruncile Legii Mozaice (în special acelea legate de slujirea și jertfele de la templu) arătau direct către venirea „Mielului lui Dumnezeu” care avea cândva să „ridice păcatul lumii”. Această predicare a lui Hristos de pe paginile Vechiului Testament, alături de relatarea apostolilor, care au fost martori oculari, a fost folosită cu putere de Duhul Sfânt pentru a-i convinge de păcatele lor pe cei care aveau o cultură evreiască. Este evident din cartea Faptelor Apostolilor că aceasta a fost de departe utilizarea predominantă a Legii în predicarea apostolică. (Caracteristicile predicării apostolice sunt discutate mai detaliat în capitolul 17.) În acest fel, Legea a fost folosită pentru a conduce oamenii direct către Hristos și către „dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință

312

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

neprefăcută”. SPRE ÎNVĂȚAREA CREDINCIOȘILOR

A treia „întrebuințare bună a Legii” se găsește răspândită de-a lungul epistolelor lui Pavel. După cum am văzut într-un capitol anterior (cap. 9), Pavel consideră întreg Vechiul Testament ca fiind încă „de folos” pentru credincioșii Noului Testament „ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire” (2 Tim. 3:16). De aceea, el citează adesea din Vechiul Testament, întrucât „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15:4). Din nou, acest lucru se aplică nu doar porțiunilor profetice și narative ale Vechiului Testament, ci și poruncilor Legii, ca ilustrații ale caracterului și căilor neschimbătoare ale lui Dumnezeu. Deși majoritatea covârșitoare a referințelor făcute de Pavel la Vechiul Testament nu implică poruncile mozaice ca atare, el citează ocazional din ele pentru a demonstra împlinirea lor de către aceia care umblă în dragoste (Rom. 13:8-10) sau pentru a întări învățătura despre comportamentul creștin (de ex. 1 Cor. 9:8-10). De exemplu, Pavel credea cu tărie că este „corect” să folosească principiile care stau la baza interdicției Legii de a „lega gura boului” pentru a susține dreptul lucrătorilor Evangheliei de a fi hrăniți de aceia cărora ei le slujesc. A fost de asemenea corect să folosească interdicția Legii de a înjuga împreună un bou și un măgar pentru a ilustra nebunia creștinilor care sunt „înjugați la un jug nepotrivit” cu cei necredincioși (2 Cor. 6:14). În astfel de cazuri, Legea este folosită pentru a ne îndrepta

ANEXA D

313

către înțelesul adevărat și către aplicarea practică corectă a dragostei în viața creștină. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, creștinii pot să descopere în Legământul Mozaic multe aplicații folositoare ale principiilor spirituale ale dragostei (Matei 7:12), care sunt subliniate în Vechiul Testament ca întreg. Trebuie totuși să fim foarte atenți când facem aceasta, pentru a ne asigura că „aplicațiile” noastre nu contrazic învățătura clară și aspectele centrale ale Noului Testament. Este clar din fiecare dintre cele trei exemple de mai sus că Pavel de fapt „a practicat ceea ce a predicat” în ce privește „întrebuințarea bună a Legii”. În 1Timotei 1, Pavel spune că Legea trebuie folosită numai pentru avansarea Evangheliei („înaintarea lucrului lui Dumnezeu prin credință”) și a dragostei creștine (dragoste care izvorăște „dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință neprefăcută”). Iar noi am descoperit că exact aceasta a făcut Pavel! El a folosit Legea pentru a-și convinge concetățenii evrei de păcat și pentru a le mărturisi pe Hristos, și a folosit principiile spirituale din Lege pentru a-i îndrepta pe creștini la aplicarea corectă a dragostei în umblarea lor zilnică. UTILIZAREA LEGII ÎN ZILELE NOASTRE

În Noul Testament, Legea Mozaică (însoțită de predicarea lui Hristos) a fost folosită în principal pentru convingerea de păcat a evreilor, în timp ce pentru convingerea Neamurilor de păcat el a folosit revelația naturală (însoțită de predicarea lui Hristos). Totuși, asta nu înseamnă că noi n-am mai putea să cităm deloc din Legea Mozaică sau din Vechiul Testament,

314

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

atunci când predicăm Neamurilor. Cuvântul Lui Dumnezeu are propria autoritate și (întrucât întreaga Biblie constituie revelarea caracterului lui Dumnezeu) putem utiliza în mod corect atât Noul cât și Vechiul Testament pentru a-L predica pe Hristos și pentru a convinge oamenii de păcat. Ioan Botezătorul nu a ezitat să îl mustre pe Irod pentru că se căsătorise cu soția fratelui său Filip, spunându-i că „nu îi era îngăduit” (Marcu 6:17-18; cf. Lev. 20:21) să o ia de soție pe cumnata lui. De asemenea, el nu a ezitat să îl mustre și pentru toate „relele pe care le făcuse” (Luca 3:19). Rezultatul a fost că „Irod se temea de Ioan, fiindcă îl știa om neprihănit și sfânt” (Marcu 6:20). În același fel, creștinii n-ar trebui să fie ezitanți în a cita pasaje precum Levitic 18:22-23 și 20:13 pentru a întări cunoștința interioară (Gen. 19:7) pe care oamenii o au cu privire la homosexualitate și zoofilie, care sunt, înaintea Domnului, perversiuni și „urâciuni”. Dar imediat se ridică întrebarea: care anume interdicții ale Vechiului Legământ li se aplică încă oamenilor din zilele noastre? Conform Legii, comportamentul homosexual trebuia pedepsit cu moartea, dar se spune și că a mânca anumite animale „necurate” era de asemenea „urâciune” înaintea Domnului, în urma căreia persoana care încălca porunca trebuia să fie „nimicită” din Israel (Lev. 7:21; 17:10; Deut. 14:3). Cu toate acestea, noi cunoaștem din Noul Testament că „nimic nu este necurat în sine” (Rom. 14:14) și că a încălca aceste porunci privitoare la hrană nu mai este considerat păcat. Dacă Dumnezeu nu mai consideră consumul cărnii de porc ca fiind detestabil, cum

ANEXA D

315

putem ști care lucruri rămân detestabile înaintea Lui? Pavel ne dă răspunsul în 1 Timotei 1, la finele versetului 11. În plus față de păcatele și urâciunile pe care el le enumeră specific, Pavel include expresia „orice este împotriva învățăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredințată”. Cu alte cuvinte, vedem iarăși că Noul Testament („învățătura sănătoasă” a „Evangheliei”) este ceea ce ne oferă modelul pentru înțelegerea și aplicarea Vechiului Testament în zilele noastre. Principiile care definesc „Evanghelia” ne arată care dintre interdicțiile mozaice pot fi utilizate corect în situația prezentă, pentru a-i mustra pe oamenii răi și pentru a le arăta că au nevoie de Hristos. Aceasta nu înseamnă că orice utilizare validă a Vechiului Testament este prezentată în mod specific în Noul Testament (Levitic 18:23 este un astfel de exemplu), ci faptul că noi, creștinii, ar trebui să interpretăm și să aplicăm Vechiul Testament după exemplul lui Hristos și al apostolilor Lui. CELE 10 PORUNCI

Unii evangheliști și teologi susțin că convingerea de păcat nu poate să aibă loc decât dacă Legea (sub forma specifică a Celor 10 Porunci) este predicată înainte de predicarea Evangheliei (adică Persoana glorioasă, afirmațiile, moartea și învierea lui Hristos). Din exemplele predicării apostolice analizate în capitolul 17, rezultă clar că nu așa stau lucrurile. Trebuie să observăm de asemenea că aceia care se folosesc de Cele 10 Porunci în acest fel, ei nu o fac utilizând exact forma în care ele apar în Legea lui Moise. Mai degrabă ei „spiritualizează” porunca Sabatului (dacă o menționează) și adaugă la celelalte porunci conținutul

316

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

învățăturilor lui Hristos din Predica de pe Munte. De exemplu, porunca de a nu comite adulter este prezentată ca o poruncă de a nu privi cu poftă sexuală la o femeie, în timp ce porunca de a nu ucide este interpretată ca poruncă de a nu urî. A face aceasta echivalează cu a utiliza în realitate o formă a „legii lui Hristos” cu scopul de a aduce convingerea de păcat. După cum am observat mai sus, faptul că Cele 10 Porunci sunt parte din Legea Mozaică nu înseamnă că ele nu pot fi citate niciodată atunci când le predicăm Neamurilor sau că ele nu pot face contact cu conștiințele celor pierduți în păcat din zilele noastre. Mulți oameni din țările occidentale au o câtuși de vagă cunoaștere a Celor 10 Porunci ca fiind o lege dată de Dumnezeu, și chiar și în culturile unde nu există o astfel de înțelegere, oamenii deja știu că este greșit să ucidă, să fure, să curvească etc. (Rom. 1:32). Cu toate acestea, trebuie să ținem minte întotdeauna că Decalogul nu este cea mai înaltă exprimare a legii lui Dumnezeu dată vreodată oamenilor, și că predicarea Celor 10 Porunci ca metodă de evanghelizare nu a fost folosită ca atare de apostoli. Mai mult, orice metodă care urmează o abordare evanghelistică de tip „punctul 1, 2, 3...” sau de tipul „un singur model se potrivește la orice situație” este contrară conceptului central din Noul Legământ privitor la călăuzirea și „slujba” Duhului Sfânt.

ANEXA E

317

ANEXA E. ÎNTREBĂRI FRECVENTE 1. Sunt creștinii obligați să păzească Porunca a 4-a, și să își „aducă aminte de Ziua Sabatului și să o sfințească”? Conform cu Matei 5:19, creștinii ar părea că sunt chemați să „păzească și să îi învețe pe alții să păzească” (prin realitatea interioară sau prin acțiunea exterioară) până și cele mai neînsemnate porunci ale Legii Mozaice (v. cap. 9). Iar porunca Sabatului este fără îndoială inclusă aici. Dacă încercăm, cu ajutorul Duhului Sfânt, să vedem porunca Vechiului Legământ „prin lentilele Noului Testament”, apar mai multe interpretări despre cum este posibil ca ea să fie „păzită”. Unii spun că, în conformitate cu Evrei 4, Sabatul trebuie păzit prin a ne „odihni de lucrările noastre” (Evrei 4:1-11) și să ne punem credința în Hristos în ce privește mântuirea noastră. Ei văd Sabatul ca o umbră a „odihnei” implicată de îndreptățirea prin credință, și care culminează în final cu „odihna” (Apoc. 14:13) cerească. Alții văd Sabatul Vechiului Testament ca fiind un principiu de folos și neschimbat al unei odihne fizice săptămânale, care este necesară pentru oameni și animale (Exod 23:12). Alții cred că obligația noastră de a păzi Sabatul (Sâmbăta) a fost transferată la Ziua Domnului (Duminica) și că, de acum, creștinii ar trebui să se abțină de la muncă obișnuită și să se adune pentru închinare în această zi. 317

318

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Toate acestea (și multe altele) sunt interpretări posibile ale datelor biblice și ele au fost susținute de creștini sinceri și evlavioși de-a lungul secolelor. Totuși, trebuie să ne amintim că, întrucât Hristos și apostolii Lui nu ne-au dat nicio aplicație autoritară a acestei porunci din Vechiul Legământ, nu avem niciun drept să impunem interpretarea noastră privind această poruncă asupra conștiințelor altor creștini. Așa cum am menționat mai sus, unii creștini înțeleg Sabatul ca fiind împlinit prin a „ne odihni în Hristos” în ce privește mântuirea. Cu o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu, ei au cercetat Scripturile cu rugăciuni stăruitoare și au ajuns la această concluzie. Pe de altă parte, alți creștini cred că Sabatul trebuie păzit ca o zi fizică de odihnă trupească. Asemenea celorlalți cu o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu, au căutat și ei să cerceteze Scripturile cu rugăciuni stăruitoare, și au ajuns la această concluzie. Dar este un păcat deplorabil ca aceia din primul grup să îi batjocorească pe frații lor credincioși din al doilea grup, etichetându-i ca „legaliști” doar pentru că aceștia din urmă caută, pe cât le stă în putință, să Îl asculte pe Dumnezeu în acest aspect. Pe de altă parte, este un păcat la fel de deplorabil pentru cei din al doilea grup să îi considere pe frații lor credincioși din primul grup ca „antinomieni” doar pentru că aceștia caută să asculte de Dumnezeu în acest aspect așa cum au înțeles ei mai bine. A spune despre cineva că este legalist înseamnă a-l asocia, invariabil, cu oamenii religioși pierduți (precum fariseii), care se uită la faptele lor bune cu gândul că în baza lor vor fi mântuiți; la fel, a spune despre cineva că este un antinomian înseamnă a-l asocia,

ANEXA E

319

implicit, cu oamenii religioși pierduți care „schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu” și dau la o parte orice restricții care definesc trăirea evlavioasă. Aceia care se grăbesc să folosească astfel de termeni spre abuzarea fraților lor creștini se fac vinovați de călcarea în picioare a „poruncii noi” a Domnului nostru, și asta chiar atunci când ei cred că se luptă pentru apărarea a ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu.

2. Cum trebuie să păzim Ziua Domnului noi, creștinii? Așa cum am afirmat mai sus, mulți creștini sinceri și evlavioși cred că Ziua Domnului ar fi înlocuit Sabatul Vechiului Testament, ca zi de odihnă, potrivit cu planul lui Dumnezeu,. Ei au considerat o mare binecuvântare să pună deoparte o zi anume pentru a fi folosită exclusiv pentru închinare și meditare la lucrurile lui Dumnezeu. Trebuie să ținem minte că, așa cum spune Pavel, „Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face” (Rom. 14:6). Nu este dreptul nostru să „disprețuim” (Rom. 14:3) pe nimeni care procedează astfel. „Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea” (Rom. 14:4). Există, totuși, mai multe motive biblice și istorice care ne determină să respingem ideea că noi, creștinii, suntem obligați să „păzim Sabatul” în Ziua Domnului. A intra acum în detaliile acestor motive este dincolo de scopul acestei cărți, dar cred că pot fi utile câteva observații generale în acest sens. 1. În Coloseni 2:16-17, Pavel pune Sabatul laolaltă cu alte porunci vechi-testamentale privitoare la „mâncare, băutură, zile 319

320

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

de sărbătoare și luni noi”. Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt [doar] umbra lucrurilor viitoare, dar trupul [esența] este al lui Hristos.

Aici, Pavel ne poruncește să nu lăsăm pe nimeni să „acționeze ca judecător al nostru” [trad. lit.] în aceste aspecte, întrucât ele sunt doar „umbre” ale realității („esenței”) care se găsește în Hristos. Nu există nicio îndoială dacă în aceste versete a fost avut în vedere sau nu Sabatul săptămânal, întrucât Pavel folosește aceeași asociere de termeni (sărbători anuale, luni noi, și Sabate săptămânale), exact așa cum se găsește și în mai multe pasaje din Vechiul Testament (1 Cron. 23:31; 2 Cron. 2:4; 8:12-13; 31:3; Ezec. 45:17). În ceea ce privește natura lui de „umbră”, Sabatul este asemănător circumciziei. Chiar dacă circumcizia fizică era doar o poruncă temporară simbolizând o realitate spirituală mai profundă (Rom. 2:28-29), ea a avut un loc foarte important în Legământul Avraamic, pentru că era „semnul” acelui legământ și, de aceea, a fost identificat cu legământul (F.A. 7:8, „legământul tăierii împrejur”). Acesta este legământul Meu pe care să-l păziți între Mine și voi, și sămânța ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. Să vă tăiați împrejur în carnea prepuțului vostru: și acesta să fie semnul legământului dintre Mine și voi... astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veșnic. Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuțului lui, să fie nimicit din mijlocul

ANEXA E

321

neamului său: a călcat legământul Meu (Gen. 17:10-14).

La fel cum circumcizia a fost semnul Legământului Avraamic, așa Sabatul a fost semnul Legământului Mozaic: Să nu care cumva să nu țineți sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine și voi, și urmașii voștri, un semn după care se va cunoaște că Eu sunt Domnul, care vă sfințesc... Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei și urmașii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic... (Exod 31:13, 16-17). Le-am dat și Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc... Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine și voi! (Ezec. 20:12, 20). Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins: de aceea ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ții ziua de odihnă (Deut. 5:15). Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înălțimea cerurilor și le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învățături și orânduiri minunate. Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt, și le-ai dat prin robul Tău Moise, porunci, învățături și o lege (Neem. 9:13-14).

Faptul că Sabatul i-a fost „dat” poporului Israel ca un semn al Legământului Mozaic explică locul lui proeminent printre „cuvintele legământului, Cele 10 Porunci” (Exod 34:28). Există un sens în care locul Sabatului în Legământul Mozaic este similar locului verighetei într-un legământ de căsătorie. La fel ca atunci când soția își scoate verigheta și o aruncă în fața soțului 321

322

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

ei, iar fapta ei are o semnificație mult mai profundă decât simpla acțiune exterioară, tot așa, orice acțiune deliberată a evreilor de a încălca Ziua Sabatului era considerată de Dumnezeu a fi o ofensă foarte gravă, care trebuia pedepsită cu moartea. Să lucrezi șase zile; dar a șaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei și urmașii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic... (Exod 31:15-17).

Sabatul a fost un „semn” al legământului dintre „Dumnezeu și fiii lui Israel”. Ca atare, el a fost extrem de important în Vechiul Legământ dar, ca și circumcizia, el supraviețuiește acum doar pentru că a devenit o „realitate” în Hristos. Așa cum afirmă Pavel, Hristos însuși este „esența” Sabatului. Aceia care „se odihnesc de lucrările lor” și își pun credința doar în Hristos pentru mântuirea lor intră într-o realitate pe care Sabatul a prefigurat-o și, de aceea, ei nu trebuie să îi „lase pe alții să îi judece” cu privire la ziua Sabatului. 2. Păzirea Zilei Domnului ca un „Sabat creștin” se bazează pe teoria că Cele 10 Porunci constituie „legea morală neschimbătoare” a lui Dumnezeu (v. Anexa C) și că prima zi a săptămânii (Duminica) a înlocuit ziua a șaptea (Sâmbăta) ca zi în care Porunca a Patra îi obligă pe oameni să se odihnească. Cu toate acestea, nu există nicăieri în Noul Testament vreo învățătură care să arate că Cele 10 Porunci s-ar fi schimbat în acest sens. Și nici nu există vreo poruncă prin care să ni se spună să păzim

ANEXA E

323

Porunca a Patra într-o zi diferită decât cea pe care Dumnezeu a „binecuvântat-o” la început și pe care a „sfințit-o”. În Geneza 2:3 ni se spune explicit că „Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o”. Nu ni se spune nicăieri în Biblie că Dumnezeu a binecuvântat acum și a sfințit prima zi a săptămânii în locul celei de-a șaptea. Trebuie deci să credem că această schimbare a avut loc cu privire la una dintre Cele 10 Porunci fără a exista vreo urmă de hotărâre apostolică sau de protest al evreilor, care să fie lăsate în scris în Noul Testament? 3. Aceia care cred că cei credincioși sunt obligați să păzească Ziua Domnului ca „Sabat creștin” mai cred și că păzirea Sabatului este o poruncă dată la creație și că toți oamenii de pretutindeni au fost obligați să păzească Sabatul de la începuturile lumii. Dacă vom căuta dovezi biblice pentru susținerea acestei idei, vom descoperi că în esență avem de-a face mai degrabă cu o presupunere teologică decât cu o învățătură explicită a Bibliei. În primul rând, vedem că Dumnezeu nu le-a dat oamenilor nicio poruncă de a păzi Sabatul, nici în cartea Geneza și nici altundeva în Vechiul Testament, înainte de Exod. Acest lucru se află în contrast izbitor cu instituția căsătoriei (de exemplu), în cazul căreia Dumnezeu și-a făcut clar și explicit de la bun început așteptările Sale de la oameni (Gen. 2:18-24; 1:26-28; Matei 19:3-5). Nu vom găsi nicio referință la vreo persoană care ar fi păzit Sabatul înainte de darea Legii (chiar dacă ni se spune despre multe situații în care au fost aduse jertfe (de ex. Gen. 8:20; 22:78; 31:54; 46:1) și chiar despre deosebiri între animale „curate” și animale „necurate” (Gen. 7:2, 8; 8:20). De asemenea, nu găsim 323

324

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

nicăieri vreo referință în care Neamurile să fi fost mustrate pentru că nu păzeau Sabatul, deși ele sunt mustrate pentru multe alte păcate (de ex. Dan. 5:22-23; Iona 1:2; Luca 3:19; F.A. 24:25). În al doilea rând, după cum am observat mai sus, Vechiul Testament prezintă Sabatul ca fiind „făcut cunoscut” (Neem. 9:13-14; v. și Exod 16:4-5, 22-30, unde păzirea Sabatului este introdusă și explicată pentru prima dată) și „dat” poporului Israel în momentul Exodului, ca un „semn al legământului între Dumnezeu și copiii lui Israel”. „Le-am dat legile Mele și le-am făcut cunoscut poruncile Mele... Le-am dat și Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine și ei” (Ezec. 20:11-12). Așa cum spune în Deuteronom 5:12-15, o astfel de păzire a Sabatului slujea ca amintire și comemorare a odihnei și eliberării Israelului din robia egipteană: Ține ziua de odihnă, ca s-o sfințești, cum ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău. Șase zile să lucrezi, și să-ți faci toate treburile. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul dintre dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca și robul și roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins: de aceea ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ții ziua de odihnă.

În plus față de aceasta, aflăm din Exod 20:8-12 că păzirea Sabatului era o amintire a „odihnei lui Dumnezeu” din săptămâna creației. Atât odihna creației, cât și țara Canaanului sunt

ANEXA E

325

prezentate în Scriptură ca fiind „odihna lui Dumnezeu” (Ps. 95:8-11; Evrei 3:11, 18; 4:1, 3, 5, 10) și sunt interpretate în Noul Testament ca simboluri și umbre ale unei realități spirituale veșnice - anume „odihna” în care poporul lui Dumnezeu trebuie să se străduiască să intre: Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihnește și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeași pildă de neascultare (Evrei 4:9-11).

Din aceste versete reiese că odihna lui Dumnezeu în creație și odihna din Canaan erau importante, dar nu pentru că ele erau parte din „legea morală neschimbătoare a lui Dumnezeu”, ci pentru că prefigurau realitatea „odihnei de lucrările noastre”. Această odihnă are loc inițial în îndreptățirea prin credință (Evrei 3:18-19; 4:2-3, 10-11; 6:1; 9:14) și își găsește culminarea în Cer (Apoc. 14:13). La fel ca tăierea împrejur, Sabatul a fost „făcut pentru om” (Marcu 2:27-28) ca să fie o mărturie a realităților invizibile relevante pentru toți oamenii, dar pentru că el a fost doar „o umbră a lucrurilor viitoare”, pe când „trupul [esența] este al lui Hristos” (Col. 2:16-17). 4. Din dovezile limitate pe care le avem în Noul Testament (F.A 20:7; 1 Cor. 16:2; Apoc. 1:10), ar părea că prima zi a săptămânii devenise cunoscută în biserica primară ca fiind „Ziua Domnului” pentru că în acea zi înviase Isus, în ea apăruse El în repetate rânduri înaintea ucenicilor Lui (Luca 24:1-36; Ioan 20:19, 26), și în aceeași zi a fost turnat Duhul Sfânt (F.A. 2:1-2). 325

326

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Practica adunărilor creștine de a se întâlni în această zi pare să se fi dezvoltat spontan, nu ca urmare a unei porunci, și era asociată de la bun început cu închinarea, și nu cu încetarea lucrului. Biserica primară a considerat Ziua Domnului ca pe o sărbătoare, care trebuia „celebrată” ca o „zi a bucuriei.” Cu toate acestea, ei au susținut în mod repetat că ei nu „păzeau Sabatul”.1 5. Este un adevăr istoric că biserica primară nu a păzit Ziua Domnului (Duminica) într-un fel în care ar fi fost considerată ca zi de odihnă sau „Sabat creștin”. Acei convertiți dintre Neamuri se întâlneau devreme, în diminețile de Duminică, pentru a se închina, apoi mergeau la muncă în tot restul zilei, ca în orice altă zi din săptămână. Duminica a devenit sărbătoare legală abia începând cu împăratul Constantin cel Mare (321 d. Hr.). Totuși, chiar și după anul 321, creștinii au continuat să susțină diferența esențială între Ziua Domnului și Sabat. O vedere sabatariană asupra Zilei Domnului a apărut abia în perioada medievală. Până la finele evului mediu, ideea că creștinii erau obligați să se odihnească Duminica din cauza Poruncii a Patra devenise acceptată ca parte a dogmei romano-catolice. În America, majoritatea gândirii noastre cu privire la Duminică tratată ca „Sabat creștin” a fost moștenită direct din mișcarea puritană scoțiană și engleză din secolul al XVII-lea, care a fost o dezvoltare târzie în istoria bisericii. 6. În esență, nimeni din vremurile noastre nu „păzește 1

Pentru mai multe informații în acest sens, cu lămuriri din istorie, citiți D. A. Carson, ed. From Sabbath to Lord’s Day (1982; reeditată, Eugene: Wipf and Stock Publishers, 1999), ca și majoritatea enciclopediilor biblice, acolo unde se discută tema „Sabatului” sau a „Zilei Domnului”.

ANEXA E

327

Sabatul”, chiar și atunci când am presupune că ar fi validă păzirea lui în prima zi a săptămânii, în loc de a șaptea zi. În fapt, este îndoielnică ideea că păzirea Sabatului ar mai fi posibilă în societatea modernă. Orice lucru, de la energia electrică și până la accesul la rețelele de telefonie implică faptul că cineva lucrează în ziua de „Sabat” (oricare zi a săptămânii ar fi aceea). Până și oțelul care este folosit la fabricarea automobilelor noastre provine adesea din forje care funcționează nonstop. Prin folosirea acestor lucruri, ne facem vinovați fie de încălcarea Sabatului noi înșine, fie de încurajarea altora de a-l încălca. 7. Dacă nu acceptăm standardele lui Dumnezeu în ce privește păzirea Sabatului, care sunt prezentate în Vechiul Testament (v. Anexa C), care sunt standardele pe care ar trebui să le folosim? Întrucât Noul Testament nu ne vorbește despre vreo schimbare în acest sens, cine este atunci calificat să ne clarifice modul cum trebuie astăzi păzit Sabatul sau ce acțiuni mai sunt încă interzise în Ziua Sabatului? Este permis să folosim un telefon mobil de Sabat, să jucăm un meci de tenis sau să mergem la un restaurant? Aceasta este o chestiune serioasă, dacă spunem că „încălcarea” Sabatului este la fel de importantă ca păcate precum curvia sau crima. 8. Trebuie să ținem minte constant că, dacă Cele 10 Porunci sunt „legea morală neschimbată a lui Dumnezeu”, atunci Porunca a 4-a este una dintre cele mai importante 10 cerințe morale aplicabile omenirii. Eșecul de a păzi cu strictețe Ziua Domnului ar fi, așadar, o ofensă morală gravă, asemănătoare cu păcate precum idolatria, adulterul și crima. Dacă așa ar sta lucrurile, 327

328

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

atunci nepăzirea Zilei Domnului nu poate fi considerată ca o chestiune care ține de „libertatea creștină”, și aceia care nu păzesc Sabatul trebuie să fie puși sub disciplina bisericii (Matei 18:15-18; 1 Cor. 5:9-13). Aceasta înseamnă că ei trebuie să fie considerați și ca niște necreștini, la fel ca aceia care persistă în furt, crimă sau adulter (1 Cor. 6:9-11; Gal. 5:19-21). Dar cum pot sta lucrurile așa, dacă noi nu suntem în măsură să stabilim, din Biblie, nici măcar ce anume constituie „încălcarea Sabatului” în contextul Noului Legământ? Datorită acestor motive, și a multor altora ca ele, trebuie să respingem ideea că noi, creștinii, suntem obligați de Porunca a 4-a să păzim Ziua Domnului ca fiind „Sabatul creștin”. Dar dacă Ziua Domnului nu trebuie păzită în acest fel, atunci cum ar trebui păzită? După cum am menționat mai sus, se pare că Ziua Domnului a fost considerată spontan ca zi de închinare în biserica primară, ca urmare a faptului că Hristos înviase din morți în prima zi a săptămânii. Întrucât din vremurile apostolice, ea a fost cunoscută ca Ziua Domnului, este cu totul normal pentru creștini să se întâlnească în această zi pentru a-L celebra pe Hristos cu bucurie, alături de frații lor credincioși din întreaga lume. Oricând este posibil, bineînțeles că este o mare binecuvântare ca ei să își dedice întreaga zi odihnei, închinării și părtășiei. Cu toate acestea, singurul lucru absolut din Noul Testament pe care noi îl avem sigur în această privință este că aceia care sunt creștini sunt chemați să nu își „părăsească adunarea lor” (Evrei 10:25). Părtășia cu alți credincioși în biserica locală, în închinare, învățătură și zidire reciprocă este o chestiune de maximă importanță

ANEXA E

329

pentru orice creștin.

3. În Deuteronom 30:11-14, Dumnezeu îi spune poporului Israel că Legea Lui nu este „prea grea” de împlinit de către ei. Cum trebuie să înțelegem aceasta? Este cu adevărat posibil pentru oamenii căzuți în păcat, fie că sunt ei născuți din nou, fie că nu, să păzească Legea lui Dumnezeu întrun mod perfect? După cum am observat în capitolul 8, Legea lui Moise a slujit ca lege civilă pentru o națiune fizică formată în principal din oameni nenăscuți din nou. De aceea, ea a jucat un rol similar legilor altor națiuni care au existat în acea vreme (cf. Deut. 4:8), iar multe porunci ale ei aveau de-a face mai mult cu aspectele de comportament exterior decât cu motivațiile interioare (v. paragraful intitulat Popor etnic sau popor spiritual?). Legea Mozaică era caracterizată de umbre și ritualuri exterioare (Evrei 9:814), de interdicții în ce privește comportamentul infracțional (1 Tim. 1:9-10), și chiar de permisiuni în vremurile în care inimile oamenilor se împietreau (Matei 19:3-9; Marcu 10:2-12). Pe acest plan, poruncile nu erau prea greu de împlinit. Ținerea Legii întrun mod „perfect” de către apostolul Pavel înainte de convertirea lui ne oferă un bun exemplu al unei astfel de ascultări: Măcar că eu aș avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământești. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământești, eu și mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce privește Legea, Fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, fără prihană (Fil. 3:4-6). 329

330

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Când poporul Israel a ascultat de poruncile și cerințele Legii (prin păzirea regulilor de alimentație, prin aducerea jertfelor prescrise la vremea potrivită, prin refuzul de a se închina idolilor, prin a nu curvi etc.), ei au avut parte de binecuvântarea lui Dumnezeu. Această binecuvântare a luat forma vieții și prosperității în țara promisă, lucruri care sunt menționate specific în versetele care urmează după Deuteronom 30:11-14: Iată, îți pun azi înainte viața și binele [în ESV. viața și prosperitatea], moartea și răul. Căci îți poruncesc azi să Îl iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, și să păzești poruncile Lui, legile Lui și rânduielile Lui, ca să trăiești și să te înmulțești, și ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze în țara pe care o vei lua în stăpânire (Deut. 30:15-16).

Este foarte important că, deși binecuvântarea „vieții în țara promisă” nu era imposibil de obținut, iar Legea, în aplicațiile ei civile, nu era „prea greu” de păzit, totuși poporul Israel a eșuat lamentabil să asculte de ea! Acest lucru a adus „mânia” lui Dumnezeu asupra poporului, și a condus la expulzarea Israelului din țara Canaan. Incapacitatea morală (Ios. 24:19-20; Deut. 31:1618, 20-21) a evreilor de a păzi Legea este astfel emblematică pentru incapacitatea morală a omenirii în general de a trăi la nivelul standardelor lui Dumnezeu, oricât ar fi aceste standarde de rezonabile și drepte. De asemenea, trebuie să ne amintim constant că, așa cum spun atât Isus cât și Pavel, făgăduința Legii de a da „viața” în cazul păzirii ei, era mai mult decât simpla făgăduință a „vieții în țara promisă”. La nivelul cel mai profund, ea cuprindea

ANEXA E

331

făgăduința „vieții veșnice pentru ascultarea perfectă” (v. par. Binecuvântări și Blesteme). Văzută din această perspectivă, Legea cerea nimic mai puțin decât o dragoste perfectă față de Dumnezeu (cu toată inima, sufletul, cugetul și puterea) și o dragoste perfectă față de semeni. Într-adevăr, o astfel de dragoste perfectă s-a dovedit a fi „prea grea” de împlinit pentru orice persoană, cu excepția lui Hristos, chiar dacă ea nu cere de la om nimic mai mult decât ceea ce este rezonabil, natural și bun (Ier. 2:32; Isaia 1:3; Rom. 7:12).

4. Atunci când vorbește despre Legea Mozaică, Pavel spune că „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit”. Ar putea fi interpretat că el afirmă același lucru și despre îndemnurile și poruncile din Noul Testament? Această întrebare este folositoare, întrucât aduce în atenția noastră o utilizare greșită a termenului „lege”, care este foarte răspândită. Multe persoane folosesc cuvântul „lege” pentru a descrie orice imperativ sau „cerință” a Bibliei, inclusiv îndemnurile Noului Testament adresate credincioșilor, de a trăi vieți sfinte. Dar nu acesta este sensul termenului „Lege” în accepțiunea lui Pavel. Când Pavel vorbește despre „Lege”, el se referă la Legământul Mozaic (Rom. 5:14, 20; Gal. 3:17). Acest legământ a fost făcut cu un popor anume (evreii) pentru o perioadă anume de timp (de la Moise până la Hristos – Gal. 3:19) și a fost un legământ al faptelor (Gal. 3:12) și o „slujbă aducătoare de osândă” (2 Cor. 3:9). Întrucât el a slujit și ca lege civilă pentru acea națiune fizică, Legea lui Moise a fost corespondentul legilor altor națiuni care au existat la acea vreme. În acest context, Pavel vede Legea ca fiind în principal negativă, dată pentru a înfrâna 331

332

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

și a condamna faptele rele ale oamenilor care nu erau născuți din nou: „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb, și pentru orice este împotriva învățăturii sănătoase...” (1 Tim. 1:9-10). Pavel nu vede viața creștină ca fiind centrată în vreun fel pe Lege. În fapt, tocmai pentru că ei, creștinii, au „murit față de Lege”, acum pot aduce roadă pentru Dumnezeu: „Tot astfel, frații mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce privește Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu. Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, ațâțate de Lege, lucrau în mădularele noastre, și ne făceau să aducem roade pentru moarte” (Rom. 7:4-5). Este foarte important de reținut că omul descris în Romani 7:14 ca fiind „pământesc, vândut rob păcatului”, este omul a cărui viață este centrată complet asupra Legii (Mozaice): „Legea, negreșit, este sfântă... Legea este duhovnicească... mărturisesc... că Legea este bună... după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu... cu mintea, eu slujesc legii...” (Rom. 7:12, 14, 16, 22, 25). Contrar față de ceea ce au presupus mulți, „omul din Romani 7” nu este creștinul care se străduiește să Îi fie plăcut Domnului Isus Hristos prin urmarea învățăturilor Sale din Noul Testament. Dimpotrivă, el este omul a cărui focalizare este numai pe Legea lui Moise. Ca unul

ANEXA E

333

care slujește în „vechea slovă”, el se străduiește constant să asculte de Lege, dar în final tot ce produce el sunt „roade spre moarte”. O astfel de ascultare centrată pe Lege se află în contrast complet față de felul cum Pavel vedea viața creștină. Creștini fiind, noi „am fost izbăviți de Lege, și suntem morți față de Legea aceasta, care ne ținea robi, pentru ca să Îi slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Rom. 7:6). Îndemnurile și poruncile Noului Testament (în contrast cu Legea) nu constituie un „cod de legi” – un legământ al faptelor, însoțit de binecuvântări și blesteme. Dimpotrivă, ele sunt puncte de reper ale harului în ce privește trăirea evlavioasă, și care le sunt date credincioșilor pentru a-i ajuta să trăiască implicațiile glorioase a ceea ce a fost făcut deja pentru ei în Hristos: „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:1-3). Imperativele Noului Testament („gândiți-vă la lucrurile de sus”; „umblați după lucrurile de sus”) sunt pur și simplu manifestările exterioare logice ale realității mărețe a Evangheliei („ați înviat împreună cu Hristos”). Aceste porunci le-au fost date acelora care sunt ei înșiși făpturi noi în Hristos – „vii, din morți cum erați” (Rom. 6:13) și înviați pentru a „trăi o viață nouă” (Rom. 6:4).

5. Dacă Legea lui Moise a poruncit să Îl „iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea, și pe aproapele nostru ca pe noi înșine”, cum putea legea lui Hristos să ne aducă un 333

334

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

standard „mai înalt” decât Legea lui Moise? Așa cum s-a precizat mai sus, Legea Mozaică a slujit drept lege civilă pentru un popor fizic și, ca atare, a avut de-a face mai mult cu comportamentul exterior decât cu motivațiile interioare. Din acest motiv, legea lui Hristos ne prezintă într-adevăr un standard mai înalt decât cel al Legii lui Moise. A-L iubi pe Dumnezeu cu „toată” inima, într-un context mozaic, nu presupunea o perfecțiune absolută, ci o devoțiune din toată inima față de Iehova. Despre acei regi (de exemplu) care au căutat cu sârguință să fie plăcuți lui Dumnezeu în tot ceea ce El le poruncise ni se spune că ei L-au urmat „din toată inima”. Iosia este un astfel de exemplu. Pentru că el a curățit Iuda de idolatrie și a reinstaurat celebrarea Paștelui (2 Împ. 23:1-24), este lăudat pentru că „n-a fost niciun împărat care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise” (2 Împ. 23:25; cf. 2 Cron. 15:12-15; 16:9; 1 Împ. 11:4). Cu toate acestea, cum am observat, făgăduința Legii de a da „viața ca rezultat al ascultării” era, în profunzimea ei, făgăduința „vieții veșnice ca urmare a ascultării perfecte”. O astfel de „ascultare perfectă” implică nimic mai puțin decât a avea o dragoste perfectă față de Dumnezeu și față de semeni. Nu poate exista un standard mai înalt decât acesta! Păzirea celor două mari porunci, atunci când ele sunt luate în considerare în termenii celui mai deplin și mai profund sens, este așadar suficientă în ea însăși pentru a fi răsplătită cu viața veșnică (Luca 10:25-28). Acestea sunt cele două porunci pe care Hristos, ca ultim Adam,

ANEXA E

335

le-a împlinit perfect pentru cei care sunt ai Lui, cu scopul de a obține pentru ei neprihănirea și viața (Rom. 5:17-18, 21). Văzută la acest nivel, legea lui Hristos nu este un standard mai înalt decât cele două mari porunci (ar fi imposibil), ci o revelare mai clară și mai înaltă a ceea ce implică împlinirea acelui standard.

6. A fost Legământul Avraamic condiționat, sau necondiționat? Sau, au fost cele două legăminte făcute cu Avraam, unul condiționat și unul necondiționat? De-a lungul Bibliei, legământul lui Dumnezeu cu Avraam este văzut întotdeauna ca un singur legământ. Aspectele diferite ale acestui legământ unitar sunt reiterate și descrise detaliat în mai multe momente din viața lui Avraam (Gen. 12:1-3, 7; 13:14-17; 15:1-21; 17:1-27; 18:17-19; 22:15-18) și repetate lui Isaac (Gen. 26:2-5) și Iacov (Gen. 28:3-4, 13-15; 32:12), dar legământul este întotdeauna văzut ca fiind unitar (de ex. Luca 1:72-73, cf. v.54-55; Gal. 3:15-18). Dacă lăsăm ca învățăturile clare ale lui Pavel din Noul Testament (Rom. 4; Gal. 3-4; Rom. 9) să ne determine concepția privind Legământul Avraamic, descoperim că avem de-a face cu un legământ al făgăduinței, în cadrul căruia binecuvântările sunt primite prin har, prin credință. Vom mai descoperi și că Legământul Avraamic este legat direct de Noul Legământ, și că el este pus în contradicție cu Legământul Mozaic. Atât în Legământul Avraamic cât și în Noul Legământ, binecuvântarea este primită prin har, prin credință (Gal. 3:9; Rom. 4:16). În Legământul Mozaic, dimpotrivă, binecuvântarea este condiționată 335

336

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

de ascultare și nu este primită prin har, prin credință. În acest sens, Legământul Avraamic este „necondiționat”. Atunci când citim în această lumină relatările Vechiului Testament cu privire la felul cum Dumnezeu a tratat cu Avraam, nu putem să nu fim uimiți de caracterul suveran și plin de har al făgăduințelor făcute lui, și să nu vedem contrastul izbitor dintre acestea și binecuvântările și blestemele legale și condiționale din Legământul Mozaic (comp. Gen. 12:7; 13:14-17; 15:1-21; 18:17-19 cu Deut. 28:1-68; Lev. 26:3-39.) Asta nu înseamnă că nu a existat ascultare din partea lui Avraam sau că ea a fost irelevantă în Legământul Avraamic (Gen. 12:1, 4; 17:1-2, 9-14; 22:18; 26:5; Evrei 6:15) mai mult decât ar fi irelevantă sau ne-existentă ascultarea creștinului în Noul Legământ (Matei 7:21-23; Rom. 6:17-18; 11:22: Evrei 6:11-12; 12:14). Totuși, aceasta nu înseamnă că ambele legăminte nu s-ar împlini cu siguranță, pentru că asta nu depinde în final de ascultarea omului, ci de credincioșia și harul suveran ale lui Dumnezeu (Rom. 9:6-13; Gal. 4:23-31). După cum lucrarea harului lui Dumnezeu în inima oricărui credincios este garanția (Ier. 32:40) că el va rămâne credincios în cadrul Noului Legământ, la fel lucrarea harului în inima lui Avraam a fost garanția că el avea să rămână credincios, în cadrul Legământului Avraamic. Întrucât ascultarea lui Avraam a depins în final de credincioșia și harul lui Dumnezeu, El a putut să îi transmită lui Avraam făgăduințele acelea ca fiind sigure în ce privește împlinirea lor, dar în același timp se vorbește și despre necesitatea ascultării din partea lui Avraam.

ANEXA E

337

Atunci Domnul a zis: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?... Căci Avraam va ajunge negreșit un neam mare și puternic, și în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Căci Eu îl cunosc și știu că are să le poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină Calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit” (Gen. 18:17-19).

Vedem în aceste versete că nu a existat niciun dubiu dacă Avraam va ajunge sau nu „un neam mare și puternic” și dacă „în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” sau nu. Acest lucru era absolut sigur. În același timp, nu există niciun dubiu dacă Avraam avea sau nu să asculte de Dumnezeu și dacă avea sau nu „să le poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină Calea Domnului”. „Alegerea” suverană a lui Avraam de către Dumnezeu a fost garanția că el va asculta de Dumnezeu și că Domnul va „împlini față de Avraam ce i-a făgăduit”! Cu aceste realități în minte ar trebui să citim pasaje ca Geneza 22:15-18 (adesea citate ca și cum ar demonstra caracterul condiționat al Legământului Avraamic). Îngerul Domnului l-a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam, și a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța, și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”

Expresia „pentru că” din aceste versete nu trebuie înțeleasă 337

338

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

ca și cum ascultarea lui Avraam i-ar fi adus cumva merite, și ca și cum Dumnezeu ar spune că Avraam ar fi trecut cumva un test al dedicării lui, care l-ar fi calificat să primească binecuvântările care nu i-ar fi aparținut deja. Dimpotrivă, Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam cu mulți ani mai înainte că El îl va „binecuvânta” și că îi va „înmulți sămânța ca stelele cerului”, iar Avraam a crezut făgăduința făcută de Dumnezeu la acel moment (v. Gen. 12:2-3; 15:5-6). Cu alte cuvinte, aceste binecuvântări deja îi aparțineau lui Avraam cu mulți ani înainte de acest act de ascultare, în jertfirea lui Isaac. Așadar, este clar că trebuie să înțelegem pasajul din Geneza 22:15-18 în același fel cum înțelegem versetele similare din Noul Testament. Când Isus spune că la judecata finală „Împăratul le va zice celor de la dreapta Lui: ,Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat; Mia fost sete, și Mi-ați dat de băut etc.” (Matei 25:34-36, 41-43), nimeni nu contestă că ceea ce El a spus aici nu face referire la mântuirea prin fapte. Dimpotrivă, El spune aici că faptele sunt dovada convertirii adevărate și consecința inevitabilă a existenței credinței mântuitoare. Chiar și așa, ceea ce Dumnezeu spune în Geneza 22:15-18 este că ascultarea lui Avraam a confirmat realitatea credinței pe care el o avea deja. Avraam „L-a crezut pe Dumnezeu” și aceasta i-a fost „socotită drept neprihănire” cu vreo 30 de ani înainte, dar, așa cum spune Iacov, acest act de ascultare a confirmat realitatea credinței sale, și „astfel s-a împlinit Scriptura care zice: ‚Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și i s-a

ANEXA E

339

socotit ca neprihănire’; și el a fost numit ‚prietenul lui Dumnezeu’” (Iacov 2:21-23).

7. Nu a fost Vechiul Legământ un legământ al harului, pentru că în cadrul lui s-au adus jertfe ca mijloc de iertare pentru cei care păcătuiseră? De-a lungul Bibliei, faptul că Dumnezeu i-a dat Legea poporului Israel este mereu considerat ca un mare act de bunătate și ca o binecuvântare. „El îi descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile și poruncile Sale. El n-a lucrat așa cu toate neamurile, și ele nu cunosc poruncile Lui. Lăudați-L pe Domnul!” (Ps. 147:19-20; cf. Deut. 4:6-8; Ps. 119 etc.). Atunci când Pavel pune întrebarea cu privire la avantajul pe care evreii l-au avut prin comparație cu Neamurile, răspunsul pe care el îl dă este acesta: „Oricum, sunt mari. Și mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3:1-2). Faptul că Dumnezeu a dat Legea a fost un act de har prin aceea că ea i-a revelat poporului Israel, mult mai clar decât oricărui alt popor din istorie, care este caracterul și care sunt căile lui Dumnezeu. Evreii aveau în Lege „îndreptarul cunoștinței depline și al adevărului” (Rom. 2:20). Pe de altă parte, Dumnezeu S-a revelat ca perfect sfânt și neprihănit: oamenii păcătoși nu se pot apropia de El în baza meritelor lor fără a avea de-a face cu moartea. Pe de altă parte, El S-a descoperit ca fiind bun și milostiv: El este încet la mânie și gata să ierte. De asemenea, El S-a revelat și ca fiind perfect drept: păcatul nu poate fi iertat fără jertfă. În toate aceste căi și altele ca ele, faptul că Dumnezeu i-a dat Legea Sa poporului Israel a fost un act al harului Lui. 339

340

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Este la fel de adevărat și că existența jertfelor pentru păcat în Vechiul Legământ a fost un act al harului. Dumnezeu nu avea nici o obligație să pună la dispoziția omului niciun fel de mijloace prin care să poată fi date la o parte încălcările legământului de către oameni; ceea ce El a făcut prin aceasta a fost un act de îndurare totală: „Căci viața trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneți pe altar, ca să slujească de ispășire pentru sufletele noastre, căci prin viața din el face sângele ispășire” (Lev. 17:11). Jertfele au făcut (în mod temporar) posibil ca Dumnezeu să continue să locuiască printre și să binecuvânteze poporul Vechiului Legământ, în ciuda eșecurilor lor. Ele au slujit de asemenea și ca un mijloc de reamintire constantă a faptului că mântuirea nu ar putea fi obținută vreodată în baza meritelor omului. Mai mult, ele au simbolizat jertfa lui Hristos, care avea să vină, și care, într-o zi, avea să „ridice” păcatul. În lumina acestor lucruri, orice evreu ar fi trebuit să conștientizeze: (1) că Dumnezeu este sfânt și drept, (2) că omul este păcătos și are nevoie de iertare, și (3) că mântuirea nu poate fi obținută niciodată pe baza meritelor, ci ea trebuie să vină prin moartea unui miel de jertfă. Unii au conștientizat aceasta și au experimentat realitatea iertării păcatelor lor privind dincolo de Lege către Făgăduință – astfel ei „călcând pe urmele credinței aceleia, pe care o avea tatăl lor Avraam” (Rom. 4:12). Alții, totuși, au privit la păzirea meticuloasă de către ei a Legii, prin care credeau că vor obține neprihănirea înaintea lui Dumnezeu (Rom. 9:30-10:11). Ei considerau până și ascultarea lor atentă de cerințele jertfelor din Lege ca fiind ceva ce le aducea merite.

ANEXA E

341

Aceia care au făcut astfel, au pierit, în ciuda revelației îndurătoare pe care ei au primit-o prin Lege, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, păcătoșenia omului și adevărata cale de mântuire. A spune toate acestea nu este, totuși, același lucru cu a spune că Vechiul Legământ în el însuși a fost bazat pe principiul harului. Legea a fost o expresie a harului ca mod de revelare a caracterului și căilor lui Dumnezeu, dar ea nu a fost o expresie a harului ca legământ. Trebuie să avem constant în minte faptul că poruncile Legii nu erau niște simple îndemnuri înțelepte și bune pentru trăirea evlavioasă, ci erau condiții pentru obținerea vieții (Lev. 18:5; 25:18-19; Deut. 4:1, 40; 5:33; 8:1; 30:15-20) și binecuvântării (Deut. 28:1-14; cf. 29:21 – „toate blestemele legământului) „în țara promisă”. Legământul Mozaic a fost, așadar, caracterizat de principiul că viața este dependentă de fapte – un principiu care, conform lui Isus și lui Pavel deopotrivă, poate fi aplicat vieții veșnice, la un nivel mai profund (Luca 10:25-28; Rom. 10:5; Gal. 3:12). Întrucât binecuvântările ei erau dependente de ascultarea omului, Vechiul Legământ se situează într-un contrast izbitor față de Noul Legământ, în care toți cei care cred „primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii” (Rom. 5:17) și astfel „domnesc în viață” datorită a ceea ce Hristos a făcut pentru ei. Există, într-adevăr, porunci și îndemnuri de ascultare și în Noul Legământ, dar acestea nu pot fi caracterizate drept o „slujbă aducătoare de moarte” sau o „slujbă aducătoare de osândă”, așa cum sunt poruncile Vechiului Legământ, „scrise și săpate în pietre” (2 Cor. 3:7). Se spune uneori că Legământul Mozaic trebuie considerat 341

342

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

ca o expresie a harului pentru că el prezintă atât un standard de comportament cât și jertfele pentru aceia care au încălcat acest standard. Această afirmație ne duce cumva în eroare. Ea presupune că aspectul poruncitor al Legii („standardul de comportament” al ei) era un lucru, și jertfele erau cu totul alt lucru. Dar nu așa a fost. Aducerea jertfelor a fost parte din „standardul de comportament” instituit de Lege; multe dintre cele 613 porunci ale Legii erau de fapt îndatoriri cu privire la sistemul jertfelor. Mai mult, această afirmație ne conduce în eroare dacă o înțelegem ca și cum ar spune că „standardul de comportament” al Legii a fost un standard exclusiv „moral”, și că jertfele erau aduse ca expresie a harului pentru încălcarea acelui standard moral. În realitate, standardul de comportament al Legii făcea referire la toate felurile de „neprihănire” – civilă, ceremonială și morală – iar jertfele care erau aduse pentru a îndepărta necurăția ceremonială, adesea nefiind aduse pentru a îndepărta necurăția morală și civilă (vezi și mai jos). A afirma că toate acestea sunt corecte înseamnă a afirma (încă odată) că Legea este unitară. Ea nu poate fi împărțită în categorii mentale, oricare ar fi aceste categorii. Pavel nu a făcut niciodată vreo deosebire explicită între standardul de neprihănire al Vechiului Legământ și sistemul jertfelor din cadrul acestuia. De altfel, el nici nu a spus vreodată că, datorită existenței jertfelor din Vechiul Legământ, atunci acesta ar fi fost bazat pe principiul harului, ori că motivul pentru care Legea nu ne poate mântui acum este că jertfele ei au fost desființate în Hristos. Dimpotrivă, el pune un semn de egalitate între întreg Vechiul

ANEXA E

343

Legământ și aspectul poruncitor al Legii. Se pare că, pentru Pavel, „Vechiul Legământ” este același lucru cu „Legea” și același lucru cu porunca, și „blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii [inclusiv poruncile legate de jertfe], ca să le facă” (Gal. 3:10). Observăm această subliniere repetată în afirmațiile lui Pavel privitoare la Lege. De exemplu, când el spune că „Legea” a venit „ca să se înmulțească greșeala”, este clar din context (Rom. 5:1314, 20) că el vorbea despre întregul sistem mozaic (inclusiv sistemul jertfelor), nu doar despre aspectele „morale” ale Legii. La același aspect al sistemului mozaic în întregimea lui a făcut Pavel referire ca fiind un sistem strict de disciplină care i-a ținut pe evrei în „robie” și care i-a tratat drept „robi” (Gal. 3:17-4:5) până la vremea venirii lui Hristos. Tot așa, legământul „de pe Muntele Sinai” este cel care „naște [copii] pentru robie” (Gal. 4:24). Și iarăși, Vechiul Legământ este acela pe care Pavel îl privește ca pe o „slujbă aducătoare de moarte și osândă” (2 Cor. 3:5-18). În cele ce urmează am rezumat mai multe aspecte care ne pot ajuta să înțelegem de ce Pavel vedea astfel Vechiul Legământ, chiar dacă în acest legământ exista o modalitate (ceremonială – Evrei 9:9-10, 13-14) de îndepărtare a păcatului: 1. A crede că Vechiul Legământ a avut jertfe pentru oricare încălcare de Lege este o greșeală serioasă. Acest lucru n-a fost valabil nici măcar pentru Cele 10 Porunci, care cuprindeau înseși „cuvintele legământului” (Exod 34:28). Pedeapsa pentru idolatrie (Deut. 13:1-11), încălcarea Sabatului (Exod 31:15), crimă (Deut. 19:11-13, Lev. 24:17), și adulter (Lev. 20:10) era moartea, 343

344

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

nu jertfele! Același lucru era valabil pentru blasfemie (Lev. 24:10-16), sodomie (Lev. 20:13), zoofilie (Lev. 20:15-16), vrăjitorie (Lev. 20:27), blestemarea părinților (Levitic 20:9), și alte astfel de păcate. Jertfele au putut fi aduse numai pentru păcate săvârșite neintenționat (Lev. 5:17-19; Num. 15:22-26; v. și Lev. 4:2, 22, 27; 5:15 etc.). În majoritatea cazurilor, nu a existat nicio jertfă pentru păcate cu intenție, ci persoanele în cauză au fost judecate (Num. 15:30-31, comparați totuși cu Lev. 5:1-6; 6:17). Astfel, principiul „viață pentru ascultare” și „moarte pentru neascultare” a rămas valabil chiar dacă a existat sistemul jertfelor și el a caracterizat astfel Legământul Mozaic ca întreg. 2. După cum am arătat mai sus, multe dintre cele 613 porunci ale Legii erau în sine îndatoriri legate de sistemul jertfelor. Au existat trei lucruri care au caracterizat poruncile privitoare la jertfe. În primul rând, ele erau obligatorii, nu opționale, și deci erau obligații ale evreilor. Aceia care nu aduceau jertfele poruncite, erau condamnați de Lege și se aflau sub blestem; iertarea cerea ispășire (Lev. 4:31, 35). În al doilea rând, nu doar că aducerea jertfelor era obligatorie, dar cerințele legate de aceasta erau foarte riguroase și exigente (de ex. Lev. 14:1-32). Dumnezeu nu primea jertfele acelora care nu urmau aceste cerințe și reguli cu meticulozitate. În al treilea rând, jertfele erau scumpe. Așa cum chiar cuvântul „jertfă” sugerează, ele implicau cheltuieli importante din partea acelora care le aduceau. De exemplu, jertfa cerută pentru păcate fără voie consta dintr-un „berbec fără cusur” (Lev. 5:17-19), în timp ce jertfa cerută pentru cineva care era curățat de lepră consta din „doi miei fără cusur, și o oaie de un an

ANEXA E

345

fără cusur, trei zecimi dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mâncare frământat cu untdelemn, și un log (pahar) de untdelemn”. Deși Legea avea reguli și pentru cei săraci, chiar și atunci cheltuiala necesară pentru aducerea jertfei era considerabilă: „Dacă este sărac și nu poate să aducă toate aceste lucruri, atunci să ia un singur miel, care să fie adus ca jertfă pentru vină, după ce a fost legănat într-o parte și într-alta, ca dar legănat, și să facă ispășire pentru el. Să ia o zecime din floarea făinii, frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare, și un log de untdelemn. Să ia și două turturele sau doi pui de porumbel, după mijloacele lui, unul ca jertfă de ispășire, celălalt ca ardere de tot” (Lev. 14:10, 21-22). Este evident că jertfele erau costisitoare și adesea îi forțau pe aceia care trebuiau să le aducă să cheltuie uneori până la limită cu ele! De aceea, din acest punct de vedere, sistemul jertfelor a ilustrat obligații, rigoare și cheltuieli, nu har. Acești trei factori luați împreună au făcut ca până și existența sistemului jertfelor în Lege să fie parte din „jugul” greu pe care niciunul dintre evrei nu fusese în stare să îl „poarte” (F.A. 15:10). Afirmând aceasta, trebuie să ținem mereu minte că cerințele Legii erau „grele” doar datorită păcătoșeniei omului. „Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Rom. 7:12). Dumnezeu nu a cerut de la om nimic dincolo de ceea ce era rezonabil, natural, bun și drept (Ier. 2:32; Isaia 1:3). Cu toate acestea, pentru omul căzut în păcat, Legea este un „jug al robiei” (Gal. 5:1). 3. Atunci când spunem că Legământul Mozaic a adus cu el posibilitatea iertării pentru aceia care au „încălcat Legea”, trebuie să ne fie clar la ce anume facem referire. Multe încălcări ale 345

346

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Legii aveau de-a face cu „necurăția” legată de ritualuri. Aceste încălcări ale Legii erau „păcate” și cereau jertfe pentru a fi iertate, chiar dacă ele nu erau legate direct în niciun fel de caracterul lui Dumnezeu sau de ceva „bun sau rău”, așa cum distingem noi acum lucrurile: ...când cineva, fără să știe, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, și va băga apoi de seamă și se va face astfel vinovat; sau când cineva, fără să ia seama, se va atinge de vreo spurcăciune omenească, de orice spurcăciune care face pe cineva necurat, și va băga de seamă mai târziu, și se va face astfel vinovat; când cineva, deci, se va face vinovat de unul dintre aceste lucruri, trebuie să-și mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, și anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispășitoare. Și preotul să facă pentru el ispășirea păcatului lui (Lev. 5:23, 5-6).

În acest pasaj, vedem că orice persoană care, fără să vrea, se atingea de cadavrul vreunui animal necurat, trebuia să jertfească o oaie sau o capră pentru a fi iertat de acest „păcat”! Vedem din nou că în aceste situații, jertfele Legii erau o obligație suplimentară pentru evrei, nu o cale de ieșire prin har din greșelile lor morale, așa cum am fi presupus la prima vedere. Aceste jertfe aveau în ele har în ce privește scopul lor (de a îndepărta necurăția ceremonială, de a învăța pe Israel lucruri privitoare la sfințenia [„separarea”] lui Dumnezeu, și de a reprezenta simboluri și umbre ale realităților spirituale), dar ele nu au fost instrumente ale harului în și prin ele însele.

ANEXA E

347

4. În final, și poate cel mai important aspect, aducerea continuă de jertfe în Vechiul Legământ, în loc să îi asigure pe evrei de iertarea lor, de fapt aceasta nu făcea decât să le reamintească ideea că păcatele lor nu fuseseră niciodată îndepărtate cu adevărat. „Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputință ca sângele taurilor și al țapilor să șteargă păcatele” (Evrei 10:3-4). Din nou, văzute din această perspectivă, jertfele nu ilustrau „harul”, ci „Legea”! Jertfele Vechiului Legământ erau, în fapt, ineficiente în a obține îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu pentru orice persoană. Numai în Hristos „oricine crede, este iertat (gr. îndreptățit) prin El de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați prin Legea lui Moise” (F.A. 13:38-39; Evrei 9:15). În lumina acestor considerații, nu este greu să înțelegem de ce Pavel avea să caracterizeze Vechiul Legământ în întregimea lui ca o „slujbă aducătoare de osândă și moarte” și ca un sistem strict de disciplină, care își ținea supușii în „robie”, ca „sclavi”.

8. Este Legea un „îndrumător” pentru Neamuri în egală măsură ca pentru Evrei, și la nivel de individ în egală măsură ca la nivel de națiune? Atunci când Pavel spune în Galateni 3:24 că Legea „ne-a fost un îndrumător spre Hristos”,2 el se referea la perioada din istoria răscumpărării de la momentul ieșirii din Egipt și până la venirea lui Hristos. În decursul acelei perioade, Legământul Mozaic a avut un rol temporar de „tutore” sau „dascăl” pentru națiunea Israel ca întreg. Atunci când Hristos a venit, acea 2

sau „ne-a fost un tutore până a venit Hristos” (trad. lit. ESV). 347

348

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

perioadă s-a încheiat: „După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta (Legământul Mozaic)”. În plus față de aceasta, mai multe traduceri in limba engleză ale acestui pasaj reflectă pe deplin conceptul că Legea a fost nu doar un „tutore până când a venit Hristos” ci și un „îndrumător spre Hristos”. „Astfel, Legea a fost îndrumătorul nostru spre Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință” (lit. NASB). (Expresiile „către” sau „spre” nu există în limba greacă, dar ele sunt implicate.) Această traducere „mai deplină” a versetului din Galateni 3:24 pare să fie o înțelegere corectă a cuvintelor lui Pavel, întrucât el spune în contextul imediat că Legea a fost dată „din cauza fărădelegii”. Ceea ce el vrea să transmită prin această afirmație se poate observa comparând acest pasaj cu celelalte scrieri ale sale, în care lucrarea Legii ca „dascăl” este prezentată mai proeminent (Rom. 5:20; 7:7-25; 1 Cor. 15:56 etc; v. și paragraful intitulat Pentru ce mai este dată Legea?). Legea a avut ca scop să îi „conducă” pe evrei la Hristos, arătându-le păcătoșenia, puterea păcatului, nevoia lor de Mântuitor etc. „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința să le fie dată celor ce cred, prin credința în Isus Hristos” (Gal. 3:22). Deși Pavel vorbește în Galateni 3 despre Legea Mozaică în sensul în care aceasta era dată în mod specific evreilor, el pare să considere Legea ca reprezentativă pentru principiile legale față de care și Neamurile sunt condamnate și se află sub robie. Putem vedea acest lucru în versetele 22-23, unde Pavel susține că toți oamenii (atât evrei cât și Neamuri) au fost „închiși sub păcat”, la fel cum în versetele 13-14, unde arată blestemul de care

ANEXA E

349

Hristos i-a eliberat atât pe credincioșii evrei cât și pe cei dintre Neamuri, denumindu-l „blestemul Legii”. Mai mult, Pavel le arată acelora dintre Neamuri care voiau să se supună regulilor și poruncilor Legii lui Moise ce înseamnă ca ei să dorească să se „întoarcă iarăși la acele învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase, cărora voiau să se supună din nou” (Gal. 4:9). Din toate aceste argumente, ar trebui să ne fie clar că, indiferent cum am traduce Galateni 3:24, principiul că Dumnezeu folosește Legea pentru a-i conduce pe oameni la Hristos este un principiu biblic. Păcatul nu are niciun sens în lipsa unui standard anume care să îl definească. Toți oamenii sunt condamnați de legea față de care sunt supuși. Pentru Neamuri, aceasta este legea conștiinței, pentru evrei, Legea lui Moise, iar pentru aceia care au auzit mesajul Noului Testament, legea lui Hristos.

9. Ar trebui să mai învețe copiii noștri Cele 10 Porunci? Cu siguranță, copiii noștri trebuie să fie învățați Cele 10 Porunci. Ele ne arată lucrurile pe care Dumnezeu le-a considerat de cea mai mare importanță pentru comportamentul oamenilor din Vechiul Legământ. Cinstirea părinților, de exemplu, este considerată a fi de importanță egală cu a nu-l ucide pe aproapele, sau a nu curvi cu soția lui. Evident, trebuie să fim atenți ca, atunci când îi învățăm Cele 10 Porunci, să arătăm clar care este aplicația lor în zilele noastre și care este locul lor general în revelația biblică. Și trebuie să ținem minte că este de departe mult mai important să îi învățăm pe copiii noștri despre cuvintele și faptele Domnului Isus Hristos, decât chiar să îi învățăm Cele 10 349

350

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Porunci. A ne focaliza pe Cele 10 Porunci ca fiind standardul nostru de neprihănire, în vreme ce înaintea ochilor noștri strălucește cu putere deplină slava lui Hristos, este ca și cum ne-am întoarce de la strălucirea soarelui și am încerca să privim la o lumânare.

10. Dacă Vechiul Legământ a fost anulat și Cele 10 Porunci nu mai sunt regula pentru comportamentul și responsabilitățile creștinilor, care mai este atunci definiția păcatului? Pavel arată clar că, în Noul Testament, „legea lui Dumnezeu” este definită nu de referința la Cele 10 Porunci, ci de cea la legea lui Hristos: „măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos)” (1 Cor. 9:21). Atâta vreme cât ținem minte acest adevăr, definiția clasică a păcatului dată de Catehismul Scurt de la Westminster este una corectă: „Păcatul este orice eșec de a asculta de, sau orice încălcare a legii lui Dumnezeu”. O definiție mai evidentă, mai cristocentrică, ar putea fi aceasta: „Păcatul este orice eșec în asemănarea cu Hristos sau în a iubi așa cum Hristos a iubit”. Aceasta este doar o altă modalitate de a spune că păcatul este eșecul de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea, și a-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine. Referința pe care Ioan o face la păcat ca fiind „nelegiuire” (gr. anomia) în 1 Ioan 3:4 a fost adesea citată pentru a dovedi că păcatul ar trebui definit în termenii Legii lui Moise. Cu toate acestea, este clar că intenția afirmației lui Ioan nu este să dea o definiție de manual a termenului păcat. Și nici gândirea lui Ioan cu privire la „nelegiuire” numai în termenii Celor 10 Porunci

ANEXA E

351

nu reiese ca fiind aceasta, după cum contextul ne dovedește (de ex. 1 Ioan 2:3, 6, 7-10; 3:22-24). Acest lucru devine și mai clar când vedem cum Isus a folosit același cuvânt („nelegiuire”) în Predica de pe Munte. Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! Nam prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege”. De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, și le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a zidit casa pe stâncă (Matei 7:21-24).

În aceste versete, practicarea nelegiuirii este asemănată direct atât cu eșecul de a face voia Tatălui cât și cu eșecul de a asculta de cuvintele lui Hristos. Altfel spus, voia lui Dumnezeu este ca noi să ascultăm de cuvintele lui Hristos: „Acesta este Fiul Meu cel preaiubit, de El să ascultați!” Creștini fiind, noi suntem chemați să „păzim tot ceea ce Hristos ne-a poruncit” (Matei 28:20). Nelegiuirea, în contextul Noului Testament, are de-a face cu eșecul de a acționa potrivit cuvintelor lui Hristos, nu cu eșecul de a păzi Cele 10 Porunci.

11. Pavel spune că Neamurile „arată că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor”. Cum este acest lucru diferit de făgăduința lui Dumnezeu din Noul Legământ de a „scrie legile Lui în inimile” (Evrei 8:10) creștinilor? Biblia folosește uneori aceeași terminologie (sau una similară) pentru a descrie două realități diferite. Atunci când Pavel 351

352

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

vorbește despre lucrarea Legii ca fiind „scrisă in inimile” celor dintre Neamuri, el se referă la cunoașterea inevitabilă a binelui și răului, pe care Neamurile o au în conștiințele lor: „ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele” (Rom. 2:15). Conștiința unui om nenăscut din nou se împotrivește păcatului pe care omul respectiv dorește să îl săvârșească și îl condamnă când acesta păcătuiește. Prin contrast, atunci când Dumnezeu promite să scrie legea Lui „în inimile” creștinilor, El vorbește despre nașterea din nou – anume că le dă „o inimă nouă” care își găsește încântarea să împlinească ceea ce legea îi poruncește (și ceea ce conștiința îi spune că este bine). Pentru creștin, legea nu mai este o regulă „exterioară” care să vină în contradicție cu natura și dorințele sale reale, ci este parte din esența „inimii” sale.

12. Au fost credincioșii adevărați din Vechiul Testament „născuți din nou” (regenerați)? Conform Bibliei, toți oamenii sunt „morți în greșeli și păcate...”, în care umblă „după domnul puterii văzduhului”, trăind în „poftele firii pământești”, făcând „voile firii pământești” și fiind „din fire copii ai mâniei” (Efes. 2:1-3). „Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Cor. 2:14). Dimpotrivă, mintea omului firesc este în „vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune

ANEXA E

353

Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământești, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8:78). Toate aceste considerații arată clar că, în lipsa nașterii din nou, niciun om nu poate să creadă în Dumnezeu și să iubească legea Lui. Așadar, când noi citim spunându-se despre sfinții Vechiului Testament că ei L-au crezut pe Dumnezeu și au iubit Legea Lui (Gen. 15:6; Evrei 11; Ps. 119:97, 113, 163), trebuie să concluzionăm că ei erau născuți din nou. Acest lucru explică de ce creștinii, de-a lungul secolelor, au considerat Psalmii (de exemplu) ca fiind expresia potrivită a anumitor aspecte ale propriilor lor rugăciuni și ale închinării: ei fuseseră scriși de oameni născuți din nou. Una dintre promisiunile Noului Legământ dată prin Ieremia, cu referire la cei ai lui Dumnezeu este că „niciunul nu îl va mai învăța pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ‚Cunoaște-L pe Domnul!’ Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ier. 31:31-34). Această promisiune vizează o zi în care toți cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu, „de la cel mai mic până la cel mai mare” Îl vor cunoaște pe Domnul în mod personal. Totuși, asta nu înseamnă că nimeni nu L-ar fi „cunoscut pe Domnul” în vremea Vechiului Legământ. În fapt, aici se spune specific că unii dintre cei care făceau parte din poporul lui Dumnezeu din Vechiul Legământ L-au „cunoscut pe Domnul” și că ei aveau obiceiul de a-i îndemna și pe „frații și vecinii” lor să Îl cunoască și ei pe Domnul. În același fel, Ezechiel 36:26-27 vorbește despre o zi când Dumnezeu avea să le dea celor ai Lui „o inimă nouă și un duh 353

354

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

nou”. Această făgăduință viza o vreme din viitor când poporul lui Dumnezeu ca întreg avea să fie constituit numai din persoane născute din nou (adică vremea Noului Legământ). Din nou, asta nu înseamnă că nimeni din trecut nu ar fi avut „o inimă nouă și un duh nou” la vremea când a fost făcută făgăduința. În fapt, Dumnezeu le-a poruncit celor răi din vremea lui Ezechiel: „Lepădați de la voi toate fărădelegile, prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou!” (Ezec. 18:31). În mod asemănător, Dumnezeu a făgăduit în Deuteronom că avea să vină o zi când El le va tăia împrejur inimile tuturor acelora din poporul Lui: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va tăia împrejur inima ta și inima seminței tale, și Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău, ca să trăiești” (Deut. 30:6; cf. 29:2-4). La fel, această făgăduință de binecuvântare viitoare nu spune că nimeni nu a avut o inimă „tăiată împrejur” în vremea de până la instituirea Noului Legământ. În realitate, Dumnezeu le-a făgăduit oamenilor chiar din acea vreme că le va „tăia inima împrejur, și să nu își mai înțepenească gâtul” (Deut. 10:16; Ier. 4:4). (Porunci ca acelea din Ezechiel 18:31 și Deuteronom 10:16 se referă la tot ce înseamnă nașterea din nou și convertirea, nu doar la nașterea din nou, care este o lucrare suverană a Duhului Sfânt – Ioan 3:8). În lumina acestor pasaje Îl vedem pe Domnul Isus uimit de faptul că Nicodim putea fi un „învățător în Israel” în Vechiul Legământ, și totuși să nu înțeleagă aspectele legate de nașterea din nou (Ioan 3:10). Din toate aceste motive, trebuie să susținem că toți credincioșii adevărați din vremea Vechiului Testament erau oameni

ANEXA E

355

născuți din nou. Totuși, spunând aceasta, trebuie să subliniem și să arătăm diferențele uriașe dintre privilegiile experimentate de sfinții Vechiului Testament și cele ale sfinților Noului Testament. Aceste privilegii se referă nu doar la cunoștință (Matei 13:16-17), ci și la lucrarea Duhului Sfânt în fiecare credincios (Ioan 7:37-39; F.A. 2:14-18; Gal. 4:4-7). În acest sens, „cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât” Ioan Botezătorul! (Matei 11:11; Luca 16:16).

13. De ce este importantă expresia „sub legea lui Hristos” (gr. ennomos Christou) pe care Pavel o folosește în 1 Corinteni 9:21? De-a lungul epistolelor sale, Pavel folosește termenul „sub” având conotația de supunere față de o putere stăpânitoare. Astfel, el nu spune doar că toți, „fie Iudei, fie Greci, au păcătuit”, ci că toți, „fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat” (Rom. 3:9) și că „Scriptura a închis totul [pe toți oamenii] sub păcat” (Gal. 3:22). Despre toți oamenii se spune că sunt „sub păcat”, pentru că ei sunt supuși puterii stăpânitoare a păcatului. Păcatul „stăpânește” (Rom. 5:21) peste ei, făcându-i robi (Ioan 8:34) și ducându-i la distrugere. Expresia „sub Lege” (Rom. 2:12; 3:19; 6:14-15; 1 Cor. 9:20; Gal. 3:23, 25; 4:2-5, 21; 5:18) are conotații asemănătoare, iar atunci când este folosită cu referire la omenirea căzută în păcat, ea semnifică totdeauna un lucru negativ. Aceia care sunt „sub Lege” sunt supuși Legii ca putere stăpânitoare peste ei – se află „sub” condamnarea și blestemul ei, sub abilitatea ei de a „stârni” păcatul, aflându-se sub „jugul robiei” (Gal. 5:1) etc. Astfel, este important să vedem că, atunci când Pavel vorbește despre creștini, el nu spune că aceștia s-ar afla 355

356

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

„sub legea lui Hristos”, ci că ei sunt „în legea lui Hristos” [trad. lit., având sensul că ei au legea lui Hristos ca urmare a relației lor cu Hristos ca realitate interioară – n.tr.] Uniunea credinciosului cu Hristos este centrală în gândirea lui Pavel. Creștinii au „murit față de Lege” ca să „fie ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducă roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4). Legea lui Hristos nu este un standard exterior „sub” care noi ar trebui să ne aflăm, ci o realitate interioară scrisă în inimile noastre, care are puterea vieții lui Hristos în noi. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2:20). „Hristos, viața noastră” (Col. 3:4).

14. Ce vrea să spună Pavel când afirmă în Romani 7:14 că „Legea este duhovnicească”? Atunci când Pavel spune că „Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului”, el face același contrast între „tărâmurile” „firii pământești” și „al Duhului”, ca în toată Epistola către Romani (Rom. 7:5-6; 8:6-9; v. și cap. 11 al cărții mele Justificare și Regenerare) și în celelalte epistole ale sale (de ex. 1 Cor. 2:12-3:3). Se spune despre Lege că este „duhovnicească” pentru că ea poate fi împlinită numai de aceia care sunt „în Duhul”. Pentru cei care sunt în „firea pământească”, Legea în fapt slujește la a „ațâța... patimile păcatelor, [care] lucrau în mădulare” (Rom. 7:5). Aceste adevăruri sunt prezentate sumarizat în Romani 8:34: „Căci - lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit... pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”.

ANEXA E

357

15. De ce ar fi crezut evreii că Isus venise să „strice Legea și Profeții”? (Matei 5:17) Dacă a „strica Legea și Profeții” însemna „a distruge Scripturile Vechiului Testament”, este dificil să ne imaginăm cum ar fi putut veni Isus pe pământ ca să facă asta. El a arătat clar în repetate rânduri că El acceptă Scripturile Vechiului Testament ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu – plin de autoritate (de ex. Matei 21:42; 22:29; 26:54, 56; Ioan 7:38; 13:18) și care nu poate fi desființat (Ioan 10:35). El Și-a descris repetat propria viață și slujire în termenii profețiilor și a umbrelor din Vechiul Testament (de ex. Matei 26:24; Luca 4:21; 24:27; Ioan 5:39). În ceea ce privește aspectul etic sau poruncitor al Vechiului Testament, se poate ca evreii să fi avut o altă percepție. De-a lungul lucrării Sale publice, Domnul Isus Hristos a spus și a făcut lucruri legate de Legea lui Moise care ar fi șocat orice evreu devotat. În anumite situații, El părea să ignore total interdicțiile Legii. De exemplu, când Isus S-a apropiat de un lepros, El a întins mâna și S-a atins de acel lepros (Luca 5:12-13; v. și Luca 8:43-44 și Lev. 15:25), aparent neglijând cerința din Levitic 5:26 și „păcatul” care ar fi survenit în mod normal dintr-un astfel de contact. Dar apoi Isus i-a spus acelui lepros, „du-te, de te arată preotului, și adu pentru curățirea ta ce a rânduit Moise”. Acest lucru, în sine, ar fi fost notabil, dar motivul pe care El l-a dat pentru aducerea acestei jertfe a fost nu că Moise o poruncise, ci ca să slujească de „mărturie pentru ei” (Luca 5:14). Într-o altă circumstanță, când Isus a plătit taxa la templu pentru Petru și pentru Sine, El a arătat clar că nu făcuse acest 357

358

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

lucru din obligație, pentru că, fiind Fiul lui Dumnezeu, era „scutit” de aceasta (Matei 17:24-27). Dimpotrivă, El a plătit taxa pentru templu ca un act de bunăvoință: „ca să nu-i facem să păcătuiască [pe evrei]”! Iar când fariseii i-au condamnat pe ucenicii Lui că „făceau ce nu este îngăduit în ziua Sabatului”, El a făcut apel la măreția Persoanei Sale pentru a justifica încălcarea Legii de către aceștia: preoții de la templu „calcă Sabatul în Templu, și totuși sunt nevinovați” pentru că ei slujesc la templu. Deci cu atât mai mult pot încălca Sabatul ucenicii Lui și să rămână nevinovați, pentru că ei Îi slujesc Unuia care este infinit „mai mare decât templul” (Matei 12:5-6; comp. cu Ioan 5:18). „Așa că Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului” (Marcu 2:28). În lumina acestor exemple, nu este surprinzător că în Predica de pe Munte, Isus îi avertiza pe cei ce Îl ascultau de ideea greșită că El venise cumva să „strice” Legea și Prorocii. Nu doar că lucrarea Sa publică ar fi putut să le ofere această impresie, dar și învățăturile Sale etice în particular puteau conduce la aceasta. Isus vrea să arate clar că diferitele expresii contrastante „ați auzit / dar Eu vă spun” din Matei 5 nu anulează imperativele Vechiului Testament, ci le conferă scopul și „împlinirea” avute în vedere. În același fel în care simbolurile și umbrele sistemului jertfelor sunt „absorbite” în realitatea morții lui Hristos pe cruce, și poruncile Legii lui Moise sunt „absorbite” în plinătatea învățăturilor etice ale lui Hristos! Această realitate este ilustrată în întâmplarea cu femeia prinsă în adulter. Din motivele prezentate mai sus, vrăjmașii lui

ANEXA E

359

Isus și-au imaginat existența unui conflict între învățăturile Lui și cele ale lui Moise. Vrând să câștige din acest conflict, ei au vânat o oportunitate ca să Îl prindă într-o capcană, aducându-I o femeie „prinsă chiar când săvârșea preacurvia” (Ioan 8:4). Cu toate acestea, încercarea lor de a-L pune pe Isus în opoziție cu Moise a sfârșit jalnic. Într-o manifestare de înțelepciune și bunătate extraordinară, El a demonstrat atât neprihănirea perfectă cât și dragostea perfectă – nu doar față de femeia aceea, ci și față de acuzatorii ei. Mai mult, El a făcut aceasta nu prin a Se poziționa împotriva cerințelor etice ale Legii lui Moise, ci prin „împlinirea” lor!

16. Unii spun că, în Matei 5:20-48, Hristos nu trece dincolo de Legea lui Moise, ci doar corectează vederile greșite ale evreilor cu privire la aceasta și le prezintă înțelesul adevărat. De ce este insuficient acest punct de vedere? Deși esența Legii Mozaice este dragostea față de Dumnezeu și față de oameni, circumstanțele naționale și temporale ale Legii au implicat o manifestare a acestora cu mult sub nivelul standardelor Noului Legământ. Ceea ce Hristos a prezentat în Predica de pe Munte era o expresie mai înaltă a aceleiași legi neschimbătoare a lui Dumnezeu. Făcând aceasta, El a trecut cu mult dincolo de a comenta doar asupra „semnificației adevărate” a poruncilor individuale ale codului mozaic. Acest lucru devine evident când diferitele exprimări contrastante de tip „ați auzit / dar Eu vă spun” sunt analizate rând pe rând; o bună parte a lor pur și simplu nu se potrivesc deloc ideii că El ar fi venit doar cu o prezentare a „adevăratului sens”. 359

360

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

De exemplu, în învățătura Sa privind jurămintele, Isus corectează, într-adevăr, abuzurile evreilor privind sistemul jurămintelor stabilit în Vechiul Testament, dar El merge dincolo de acesta, dând întreg sistemul la o parte. Același lucru este valabil și în ce privește înlocuirea de către El a preceptului „ochi pentru ochi” din Lege cu porunca de a „nu ne împotrivi celui care vrea să ne facă rău” ci „să întoarcem și celălalt obraz”, ba chiar să îi permitem celui care vrea să ne ia haina, să ne ia și „cămașa”. Dacă vom căuta în aceste antiteze ale lui Isus un model comun, acel lucru care este cel mai proeminent în fiecare dintre acestea este exprimarea Sa magistrală „dar Eu vă spun”. Ca îndelung-așteptat „proroc ca Moise”, El prezintă cu autoritate incontestabilă standardele prin care aveau să trăiască aceia care sunt parte din „Împărăția cerurilor”. Făcând aceasta, El nu răstoarnă Legea lui Moise, dar nici nu Își ia autoritatea din ea și nici nu Se limitează la ea. Dimpotrivă, învățăturile Lui „o absorb” pe aceasta și o „împlinesc”.

17. Cum se poate ca dragostea, prin însăși natura ei, să ne spună că lucruri precum homosexualitatea sunt greșite? Învățătura lui Pavel că „dragostea este împlinirea Legii” trebuie să fie înțeleasă în contextul complet al existenței omului, ca unul care a fost creat după „chipul lui Dumnezeu” (Gen. 1:2627). Dragostea mă poate învăța să nu îmi ucid aproapele numai într-un context în care aproapele meu este prețios ca purtător al chipului lui Dumnezeu (Gen. 9:6). Dragostea mă poate învăța că actele homosexuale față de aproapele meu sunt „degradante”

ANEXA E

361

numai într-o lume în care astfel de fapte sunt „nenaturale” și, de aceea, nu sunt „adecvate” (Rom. 1:26-28). Dragostea mă poate învăța să nu fur mașina vecinului meu numai într-un context în care există dreptul la proprietate privată (F.A. 5:4). La fel cum faptul că „Dumnezeu este dragoste” nu înseamnă că toate celelalte atribute ale Sale pot fi rezultatul logic sau pot fi reduse la dragoste, tot așa, faptul că dragostea este esența Legii nu înseamnă că dragostea poate să îmi spună ce să fac fără să îmi arate și ordinea completă în care lucrurile acestea trebuie să existe. Întrucât noi suntem creați după chipul lui Dumnezeu, toți avem o cunoaștere inevitabilă a faptului că suntem persoane (nu niște animale sau mașini). De asemenea, știm în mod inevitabil că a ajuta o bătrână să treacă strada este o faptă mai „nobilă” decât să o ucidem. Mai mult, noi știm că avem obligația morală de a urma această faptă mai înaltă. Pe scurt, știm că ar trebui să o ajutăm, și că a o ucide trebuie să fie un lucru greșit. Întrucât suntem creați după chipul lui Dumnezeu, știm și că există dreptate și echitate, că cercurile nu pot fi pătrate, că apusurile de soare sunt „frumoase”, că viața are un scop etc. Numai în acest context, al omului creat după chipul lui Dumnezeu, se poate ca dragostea să dirijeze corect comportamentul nostru.

18. De ce i-a chemat Conciliul de la Ierusalim pe convertiții dintre Neamuri să se „ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, și de curvie”? (F.A. 15:28-29) Este greșit pentru creștini să consume mâncare care conține sânge? Pavel arată foarte clar în epistolele sale (1 Cor. 8; Rom. 14) că nu există nimic greșit în mod necesar în a mânca din 361

362

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

„lucrurile jertfite idolilor”. Consumul de astfel de lucruri devine totuși greșit dacă îi face pe alți credincioși să se „poticnească”, și aceasta ar implica încălcarea legii lui Hristos: „Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste” (Rom. 14:15). Același lucru este valabil în cazul altor legi privitoare la mâncăruri din Vechiul Testament, precum abstinența de la „sânge și dobitoace sugrumate”. Conciliul din Ierusalim nu a interzis aceste lucruri pentru că ele ar fi fost în mod necesar păcătoase, ci pentru că astfel de practici printre convertiții dintre Neamuri ar fi fost ofensatoare pentru evrei. Obligația creștinului în aceste situații este sumarizată de Pavel astfel: „Să nu fiți pricină de păcătuire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:32). Notă: „ferirea de curvie” (în sensul imoralității extraconjugale) era deja parte din învățătura apostolică de bază față de convertiții dintre Neamuri. Este posibil ca acest lucru să fi fost inclus aici, întrucât curvia era o practică foarte răspândită printre Neamuri. (Ea era parte până și din serviciile lor idolatre de închinare la zei!) Pe de altă parte, unii teologi cred că termenul „curvie” este folosit aici într-un sens mai tehnic, vrând să se refere la „căsătoria între aceia care, conform Legii Mozaice, sunt rude prea apropiate”. Astfel de căsătorii între cei dintre Neamuri ar fi fost considerate de evrei ca fiind curvie. Pentru creștinii dintre Neamuri, a evita acest fel de „curvie” ar constitui, așadar, un alt exemplu de a evita să fie o ofensă pentru cei ce trăiau într-o cultură evreiască.

ANEXA E

363

19. Este greșit pentru un creștin să se tatueze? Această întrebare probabil că merită să fie analizată nu doar pentru că tatuajele au ajuns în zilele noastre să fie susținute ca „o modalitate de mărturisire”, ci și pentru că acest subiect ne oferă ocazia de a explora unele din principiile de bază ale Noului Testament care se aplică întrebărilor de acest tip. Tatuajele sunt interzise în Levitic 19:27-28, alături de interdicția de a nu „rade colțurile bărbii”: „Să nu vă tăiați rotund colțurile părului, și să nu-ți razi colțurile bărbii. Să nu vă faceți tăieturi în carne pentru un mort, și să nu vă faceți slove săpate pe voi. Eu sunt Domnul”. Unii cercetători ai Bibliei cred că aceste două versete se aplică obiceiurilor religioase păgâne și ritualurilor de jelire în onoarea diferitelor zeități. Dacă așa stau lucrurile, ele ar avea aplicații în zilele noastre numai în culturile în care tatuajele au conotații religioase negative. Pe de altă parte, această interpretare nu este una sigură. Unii cred că Dumnezeu a interzis tatuajele pentru că ele implicau o desfigurare voluntară și permanentă a trupului, care este creația lui Dumnezeu. Este evident că, pentru a lua o decizie dacă este corect sau greșit să își facă un tatuaj, creștinii vor trebui să apeleze la considerațiile și principiile mai înalte date în Noul Testament. Pentru aceasta, vom analiza șapte astfel de aspecte. 1. Dacă îmi voi face un tatuaj, îi voi dezonora sau răni adânc astfel pe aceia care mă iubesc cel mai mult? A-i „trata pe ceilalți așa cum vrem să fim tratați de ei” este „Regula de Aur” a Noului Legământ, prin care creștinii sunt chemați să trăiască (Matei 7:12; Luca 6:31). Doar acest aspect poate să ne arate 363

364

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

uneori care este modalitatea în care să acționăm când nu avem nicio altă călăuzire care să ne conducă la o concluzie. 2. Dacă mi-aș face un tatuaj, ar implica aceasta să îl fac împotriva conștiinței mele? Am vreo îndoială sau tulburare în mintea mea? Este corect să îi fac trupului meu ceva cu efect permanent și ireversibil, știind că aș putea regreta mai târziu? Este posibil ca Dumnezeu să fi interzis în trecut tatuajele pentru că ele desfigurau intenționat creația Lui? Simt cumva că L-aș întrista pe Duhul Sfânt dacă aș face asta? Pot să îmi fac tatuaj având toată încredințarea? Aceste întrebări decurg din principiul general că este greșit să facem orice se situează împotriva conștiinței proprii, chiar în lucruri care pot să fie indiferente pentru alții. „Dar cine se îndoiește și mănâncă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredințare. Tot ce nu vine din încredințare, e păcat” (Rom. 14:23; cf. v.14). 3. Dacă nu mi-aș face un tatuaj, ar fi aceasta vreo piedică în vreun fel în slujirea mea? Sunt tatuajele un element atât de esențial în grupul unde vreau să mărturisesc încât a nu avea tatuaj ar împiedica mărturia mea față de ei? Cu alte cuvinte, este aceasta o situație în care eu ar trebui să devin „ca aceia” cărora caut să le mărturisesc în așa fel încât, dacă nu l-aș avea, ar fi o ofensă non-necesară față de ei, în decursul prezentării adevărurilor Evangheliei către ei? „Pavel a vrut să-l ia cu el; și, după ce la luat, l-a tăiat împrejur, din pricina Iudeilor, care erau în acele locuri; căci toți știau că tatăl lui era Grec” (F.A. 16:3).

ANEXA E

365

4. Dacă tatuajul meu îmi înlesnește slujirea față de acest grup, este posibil totuși să o împiedice față de un alt grup de oameni, dacă Dumnezeu m-ar chema mai târziu să le mărturisesc? Aș face o transformare permanentă a trupului meu, dacă aș ști că ea îmi va îngrădi posibilitatea de a le sluji anumitor oameni în viitor? Altfel spus, aș putea să mă pun în situația în care nu aș mai putea să le fiu „tuturor totul”? (1 Cor. 9:19-23). 5. Ar putea faptul ca eu să îmi fac tatuaj să îi încurajeze pe frații mai slabi (care văd exemplul meu) să treacă peste mărturia conștiințelor lor și să își facă ei înșiși tatuaje? „Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoștință, că șezi la masă într-un templu de idoli, cugetul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lucrurile jertfite idolilor? Și astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoștințe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos!” (1 Cor. 8:10-11). „Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin și să te ferești de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire” (Rom. 14:21). „Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste!” (Rom. 14:15). 6. Sunt eu stăpânit de această dorință, sau sunt complet neutru față de ea, lipsindu-mi doar voia perfectă a lui Dumnezeu în acest aspect? „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1 Cor. 6:12). 7. M-am smerit eu și am căutat sfatul celor care sunt mai în vârstă, mai înțelepți și mai evlavioși? „Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți în legăturile voastre, să fiți 365

366

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

împodobiți cu smerenie. Căci, Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har" (1 Petru 5:5). Niciuna dintre aceste considerații nu ne oferă un răspuns clar, de tip „Da sau Nu”, la întrebarea care ne stă înainte, ci răspunsurile pot să fie diferite în funcție de indivizi și circumstanțe. Iată de ce Pavel ne spune să „aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă” lui Dumnezeu. Noi trebuie să „nu ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să ne prefacem, prin înnoirea minții noastre, ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Rom. 12:1-2). Dumnezeu este credincios ca să îi călăuzească pe aceia care vor să cunoască voia Lui.

20. Cum tratează natura Noului Legământ practica botezului pruncilor? Vechiul Legământ a fost făcut cu poporul fizic al Israelului, care era format din toți descendenții naturali ai lui Avraam, Isaac și Iacov. Singurul lucru necesar ca o persoană să fie considerată „evreu” era ca el să se fi născut din părinți evrei. Orice nou-născut evreu (fără a fi o alegere a sa) trebuia crescut direct „sub” Legea lui Moise. Cu alte cuvinte, oamenii deveneau participanți de facto ai Vechiului Legământ prin naștere fizică. Din acel motiv, era total logic și adecvat ca Dumnezeu să le poruncească evreilor să își taie împrejur pruncii, ca semn al descendenței lor naturale din Patriarhi și (astfel) ca semn al participării lor la Vechiul Legământ. Atâta vreme cât astfel de evrei păzeau în exterior preceptele Legii și nu săvârșeau lucruri care implicau ca ei să fie „nimiciți” din poporul Israel, ei rămâneau membri deplini în Vechiul

ANEXA E

367

Legământ. Majoritatea nu au avut o cunoaștere personală a Domnului. De aceea, era necesar ca aceia din Vechiul Legământ, care L-au cunoscut pe Domnul, să „îl învețe fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: ‚Cunoaște-L pe Domnul!’” (Evrei 8:11). Odată cu sosirea Noului Legământ, această situație s-a schimbat dramatic. Oamenii sunt părtași Noului Legământ nu prin naștere fizică, ci prin naștere spirituală (Ioan 3:3-8). Orice persoană părtașă Noului Legământ, „de la cel mai mic până la cel mai mare” Îl cunoaște personal pe Domnul (Evrei 8:11; Ioan 6:45). Orice persoană din Noul Legământ este atât justificată (Evrei 8:12), cât și regenerată (Evrei 8:10). Nimeni nu este creștin (adică participant în Noul Legământ) doar pentru că el sau ea s-a născut într-o familie cu părinți creștini. Din acest motiv, botezul le aparține de drept numai acelora care dau dovada nașterii spirituale din nou, nu acelora care sunt doar pruncii fizici ai unor părinți creștini. Ca să exprim aceste lucruri în alt mod, Noul Legământ le aparține numai acelora care sunt adevărații copii (spirituali) ai lui Avraam. O persoană nu devine copilul adevărat al lui Avraam prin naștere fizică, ci prin credința în Hristos. („Înțelegeți și voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință” – Gal. 3:7). Din acest motiv, botezul le aparține de drept numai acelora care dau dovada credinței în Hristos. Istoric vorbind, botezul pruncilor a fost asociat deseori nașterii din nou (într-un fel sau altul) de către aceia care l-au practicat. Acest lucru s-a petrecut nu doar în biserica romano-catolică, ci și în anumite denominații „protestante”. În Biserica 367

368

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Anglicană, de exemplu, la momentul botezului unui prunc, preoții trebuie să spună, „Văzând acum, dragi frați, că acest copil este născut din nou și altoit în trupul lui Hristos, Biserica...” Apoi ei încep să Îi mulțumească lui Dumnezeu „că ai găsit cu plăcere să naști din nou acest prunc, prin Duhul Tău Sfânt, să îl primești ca pe copil al Tău, adoptându-l, și să îl adaugi Bisericii Tale Sfinte” (Cartea Rugăciunilor Comune). Tot așa, în Catehismul Scurt al lui Luther, citim următoarele: „Întrebare. Ce daruri sau beneficii aduce botezul? Răspuns. El desăvârșește iertarea păcatelor, eliberează din moarte și robia diavolului, și dă le mântuirea veșnică tuturor celor care cred, așa cum declară Cuvântul și făgăduința lui Dumnezeu”. Până și marele teolog de la Princeton, Charles Hodge, a făcut următoarea afirmație despre botezul pruncilor: „Acei părinți care neglijează consacrarea copiilor lor față de Dumnezeu prin sacramentul botezului păcătuiesc grosolan împotriva sufletelor copiilor lor. Lăsați-i pe micuți să își aibă numele scrise în cartea vieții Mielului, chiar dacă după aceea ei aleg să și le șteargă de acolo”.3 Astfel de afirmații, ale celor care susțin botezul pruncilor, stau adesea în directă contradicție cu propriile învățături în alte aspecte. Atunci când astfel de lucruri se petrec, ele ne arată cât de multă confuzie poate fi generată prin eșecul de a face deosebire corectă între Vechiul și Noul Legământ.

21. Care este relația dintre biserică și Israelul Vechiului Testament? 1. Teologia Legământului a avut tendința de a vedea 3

Charles Hodge, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1973), p. 3.588.

ANEXA E

369

biserica drept identică Israelului din Vechiul Testament, de unde și afirmația lui B. B. Warfield că „Dumnezeu a înființat Biserica Sa în zilele lui Avraam și i-a așezat pe copii [adică pe prunci] în ea”. „Ei trebuie să rămână acolo până când El îi scoate. Nicăieri nu Îl vedem scoțându-i afară. Ei sunt încă membri ai Bisericii Sale și au dreptul la sacramentele ei”.4 Atunci când Martyn Lloyd-Jones, în 1966, i-a chemat pe adevărații creștini să iasă afară din adunările religioase apostate (precum cele anglicane), John Stott a răspuns pe un ton similar lui Warfield, spunând, „Eu cred că istoria este contrară celor spuse de Dr. Lloyd-Jones... Scriptura este împotriva lui, căci rămășița a stat în interiorul bisericii, nu în afara ei”.5 Este important să vedem care este conceptul de „biserică” ce stă în spatele afirmațiilor de acest gen. Atunci când poporul Israel se afla în stare de apostazie generală în zilele lui Ilie, Dumnezeu a păstrat pentru Sine „o rămășiță” de 7000 de bărbați care „nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal” (Rom. 11:4). Rămășița a fost așadar din „interiorul” poporului Israel, nu „din afara lui”. Dar când Pavel vorbește despre „rămășiță” în Noul Testament, el nu vorbește despre un grup din interiorul bisericii; el vorbește despre acei aleși dintre evrei care (alături de credincioșii dintre Neamuri) formează însăși biserica. Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița

4

B. B. Warfield, Studies in Theology (1932; reprint, Grand Rapids: Baker, 2003), p. 9.408. Iain Murray, David Martyn Lloyd-Jones, The Fight of Faith (Edinburgh: Banner of Truth, 1990), p. 525.

5

369

370

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

va fi mântuită” (Rom. 9:27). Tot așa, și în vremea de față, este o rămășiță datorită unei alegeri, prin har. Și dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altmintrelea, harul n-ar mai fi har. Și dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă. Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămășița aleasă a căpătat; pe când ceilalți au fost împietriți... (Rom. 11:5-7).

Biserica este ea însăși „o rămășiță datorită alegerii prin har de către Dumnezeu”. A spune că rămășița este „din biserică” ar însemna să confundăm „biserica” cu mulțimea amestecată de „creștini” apostați care pretinde că este creștină, dar care îi „tăgăduiește puterea” (2 Tim. 3:5). A argumenta că „rămășița” de creștini evanghelici ar trebui să rămână „în biserică” echivalează cu a argumenta că evanghelicii n-ar trebui să se separe de creștinismul apostat. Concluzia logică a acestui argument, desigur, este că Reforma însăși ar fi fost o greșeală și că „rămășița” din zilele lui Luther și Calvin ar fi trebuit să rămână în „biserică” (romano-catolicism). Astfel de concluzii slujesc doar la a ilustra faptul că biserica Noului Testament nu trebuie să fie echivalată Israelului fizic din Vechiul Testament. 2. În contrast cu Teologia Legământului, Dispensaționalismul Clasic merge la extrema cealaltă și consideră Israelul și biserica drept două entități cu totul separate. Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu ar avea două planuri diferite, unul pentru Israelul fizic, și altul pentru biserică. Biserica este considerată doar ca o „paranteză” în planul lui Dumnezeu cu Israel. Se mai spune și că, într-o zi din viitor, Dumnezeu va stabili Israel

ANEXA E

371

ca o împărăție pe pământ, o națiune fizică ce va avea parte de binecuvântări pământești, ca împlinire a profețiilor din Vechiul Testament, în timp ce biserica va fi luată la Cer, și va avea parte de binecuvântări cerești. Deși dispensaționaliștii „progresiști” sau distanțat de unele dintre aceste puncte de vedere, ei susțin că profețiile din Vechiul Testament cu privire la „Israel” încă așteaptă să fie împlinite în decursul unei perioade de „o mie de ani” față de evrei ca etnie. 3. Poziția din această carte este aceea că relația biblică dintre Israel și biserică este un simbolică și antitetică. Biserica este adevăratul „Israel al lui Dumnezeu” (Gal. 6:15-16; Rom. 9:6), format din adevărații „copii ai lui Avraam” (Gal. 3:7, 29), care sunt adevărații „iudei” (Rom. 2:28-29; Fil. 3:3). Ea este adevăratul neam sfânt” (1 Petru 2:9) - o „împărăție și preoți” (Apoc. 5:9-10; cf. Exod 19:6), care aduc „jertfe duhovnicești” (1 Petru 2:5), după ce au fost răscumpărați din „Egipt” (Apoc. 11:8) prin moartea lui „Hristos, Paștele” lor (1 Cor. 5:7). Astfel, există o diferență foarte reală între biserica Noului Testament și Israelul Vechiului Testament. Biserica nu este un popor fizic, ci unul spiritual - însăși „trupul lui Hristos”, în care fiecare creștin individual este un „mădular”. Spunând acestea, totuși, trebuie să nu pierdem niciodată din vedere că relația dintre biserică și Israel este una atât de continuitate, cât și de discontinuitate. Creștinismul este, în fapt, „evreiesc”. Noul Legământ este făcut cu „casa lui Israel și casa lui Iuda” regenerată (Ier. 31:31; Evrei 8:6-13), care este compusă din „rămășița” de evrei credincioși și credincioșii dintre Neamuri, 371

372

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

care sunt acum „părtași rădăcinii [evreiești] și grăsimii măslinului” (Rom. 11:17). Acești oameni dintre Neamuri fuseseră odată „fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței”, dar acum au fost „apropiați prin sângele lui Hristos” nemaifiind „nici străini, nici oaspeți ai casei, ci... împreună cetățeni cu sfinții [credincioșii evrei], oameni din casa lui Dumnezeu” (Efes. 2:11-19). În plus față de această continuitate de bază între iudaism și creștinism, trebuie să ne amintim și că toți „copiii adevărați ai lui Avraam” de-a lungul secolelor (inclusiv aceia care au trăit în mijlocul Israelului din Vechiul Testament) sunt părtași aceleiași unități. Această unitate izvorăște din faptul că toți cei care au fost vreodată mântuiți, au fost mântuiți numai prin har, prin credință. Domnul Isus vorbește despre această unitate atunci când spune că „vor veni mulți de la răsărit și de la apus [cei convertiți dintre Neamuri], și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției [evreii neconvertiți] vor fi aruncați în întunericul de afară” (Matei 8:11-12). Raiul este un loc unde toți cei născuți din nou – fie că sunt evrei, fie Neamuri – vor fi cu Domnul pe vecie.

22. Ar trebui ca noi, creștinii, să avem cât mai mulți copii cu scopul de a „ridica o sămânță sfântă” și, prin care, astfel, să întrecem numeric „sămânța” celor necredincioși? Copiii sunt o mare binecuvântare de la Dumnezeu (Ps. 127:3-5), dar motivul pentru care îi avem nu trebuie să fie acela de a crește numărul fizic al membrilor comunității „creștine”. A gândi în felul acesta implică esențialmente o mentalitate de tipul

ANEXA E

373

Vechiului Legământ, în care copiii credincioșilor erau considerați automat „copiii legământului” pe calea nașterii naturale, iar copiii necredincioșilor erau considerați „păgâni”. În afara unor autori moderni, această idee mai este prezentată și în Mărturisirea de credință de la Westminster (pct. 24:3), care afirmă că unul dintre motivele căsătoriei este „spre creșterea Bisericii prin sămânță sfântă”. Recent, unii susținători ai acestui punct de vedere au încercat să ignore ororile avorturilor, întrucât astfel, zic ei, cei necredincioși nu fac altceva decât să descrească numeric „sămânța” lor (de necredincioși). Cărțile pentru copii scrise din această perspectivă adesea nu le vorbesc copiilor despre nevoia lor de a fi născuți din nou și a fi convertiți, ci îi tratează ca pe „micuții creștini” care „Îl iubesc pe Domnul” din primele lor zile. Drept rezultat, mulți cresc crezând că ei sunt copii ai lui Dumnezeu doar pentru că au fost botezați când erau bebeluși, pentru că au fost crescuți într-o familie creștină, au mers la biserică mereu, și au trăit vieți curate, morale. Trist este că ei sunt adesea total străini de minunea prin care oamenii devin „făpturi noi” în Hristos, când „toate lucrurile sunt făcute noi”.

23. Au avut legile „ceremoniale” ale Vechiului Testament sensul de a ne oferi un model privind hrana sănătoasă, igiena corectă și așa mai departe? Este adevărat că Dumnezeu nu i-ar fi dat niciodată poporului Său vreo lege care să fie dăunătoare sănătății lor fizice. În ce privește dieta, de exemplu, putem fi siguri că, dacă vom consuma „lapte și miere” nu ne va dăuna sănătății! Întrucât 373

374

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

consumul cărnii de porc le-a fost interzis evreilor, nu credem că acesta ar fi esențial pentru asigurarea unei sănătăți bune. La fel, circumcizia nu are cum să le fie dăunătoare sănătății bebelușilor, altfel Dumnezeu n-ar fi poruncit-o, la fel cum curățirile ceremoniale se poate să fi prevenit răspândirea bacteriilor (de ex. Lev. 15:2-11). Cu toate acestea, este o greșeală să credem despre poruncile privind dieta ca ar fi „legi privind hrana sănătoasă lăsate de Dumnezeu” sau să credem despre circumcizie că este „o lege privind sănătatea bebelușilor lăsată de Dumnezeu”. Conform Bibliei, aceste legi au fost date primordial pentru a face deosebire între Israel și celelalte popoare (Lev. 20:24-26; v. și 15:31 și 16:16, unde a „muri în necurăția lor” avea de-a face nu cu boala, ci cu a „spurca cortul lui Dumnezeu”, care era „printre ei”) și pentru a-i îndrepta către realități spirituale mai profunde (Col. 2:16-17). Deși unele dintre ele pot fi considerate ca aducătoare de beneficii în materie de igienă, multe dintre acestea nu se potrivesc deloc acestui model (de ex. Lev. 12:2-5; 15:16-24; 16:2324, 26, 28 etc.), și niciuna nu trebuie folosită ca recomandare divină pentru a ne forma convingerile personale privind dieta (de ex., să spunem lucruri de genul „Biblia spune că consumul de carne de porc nu este bun pentru tine”). Aceia care se apucă să folosească aceste legi considerându-le „indicații ale lui Dumnezeu spre o igienă bună” încep invariabil să îi privească cu superioritate pe acei creștini care nu fac același lucru, considerându-i mai puțin „biblici” și mai puțin spirituali decât ei. Putem să ne circumcidem copiii și să nu mâncăm carne

ANEXA E

375

de porc, dar asta nu ne face în niciun fel mai „biblici” decât acei creștini care nu își circumcid copiii și care consumă carne de porc.

24. Cum se raportează „legea lui Hristos” la învățătura despre „teonomie”? Susținătorii teonomiei cred că aspectele civile ale Legii Mozaice au fost în intenția lui Dumnezeu nu doar pentru a guverna sistemul teocratic din Israelul Vechiului Testament, ci și pentru a sluji și în guvernele din zilele noastre. Astfel, dacă creștinii ar avea puterea aceasta, ei ar trebui să aprobe legi care să reflecte interdicțiile și pedepsele care erau în vigoare în Vechiul Legământ. De exemplu, ei spun că ar trebui instituită pedeapsa cu moartea pentru lucruri precum curvia, homosexualitatea, erezia sau încălcarea Sabatului. Deși este adevărat că singurul fundament pentru a deosebi binele de rău (și astfel pentru orice lege, de orice fel) este caracterul lui Dumnezeu, revelat în inima omului și în Scriptură, este o greșeală să concluzionăm că legile teocrației mozaice ar trebui aplicate direct culturii seculare. Acele legii- au fost date Israelului din Vechiul Testament ca să le servească drept „dascăl” pentru a pregăti calea pentru venirea lui Hristos și instaurarea Noului Legământ. În linie cu acest țel, teocrația a fost o societate sacralistă, în care o singură religie era tolerată; aceia care se nășteau în zona de influență a iudaismului nu aveau nicio posibilitate de a alege dacă voiau sau nu să fie evrei. Prin contrast, creștinismul este o religie voluntară, care implică decizia și dedicarea la nivel 375

376

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

individual. Adevărata credință nu poate fi impusă cu forța. Oamenii nu pot fi forțați să devină creștini prin a-i „boteza” întrun râu sau ocean cu forța sabiei, ca în zilele împăratului Constantin. Armele creștinismului sunt spirituale; singura lui sabie este „sabia Duhului”. Orice „creștinism” care simte nevoia să se mențină și să își avanseze cauza prin folosirea unei săbii pământești nu este creștinism biblic (Ioan 18:36). Este foarte important să conștientizăm adevărul că aceia care sunt creștini nu au nicio poruncă directă în Noul Testament care să le spună să încerce să schimbe, să preseze, sau să preia controlul asupra instituțiilor politice existente. Dimpotrivă, lor li se poruncește să fie supuși autorităților, să își plătească taxele (Rom. 13:1-8), să se roage pentru cei care sunt în autoritate (1 Tim. 2:1-2). Scopul acestor rugăciuni este „să putem duce astfel o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cu toată cinstea”. În societățile unde creștinii au dreptul să voteze sau să fie aleși, ei ar trebui, prin orice mijloace, să aprobe legi care să protejeze viața, pacea și dreptatea. Ca fii maturi, care „au gândul lui Hristos”, ei trebuie să studieze atât Vechiul cât și Noul Testament, în încercarea de a înțelege care legi ar fi acelea care ar ajuta la atingerea acestor scopuri. Dar, în ultimă instanță, ei știu că bătălia pe care o au de dus nu va fi câștigată cu armele lumești. Legile care forțează magazinele să fie închise Duminica sau care le interzic mormonilor să facă prozelitism din ușă în ușă nu vor face decât să înfrâneze temporar răul și numai la nivel exterior. Orice avansare reală și durabilă a Împărăției lui Dumnezeu în această lume poate fi obținută numai prin predicarea Evangheliei

ANEXA E

377

și prin folosirea armelor spirituale care o însoțesc (2 Cor. 10:35). Astfel de „arme” merg adesea mână în mână, dar nu prin „stăpânirea” asupra dușmanilor pământești ai bisericii, ci prin „necazuri, nevoi, strâmtorări, bătăi, temnițe, răscoale, osteneli, vegheri, posturi” (2 Cor. 6:4-10; notați v. 7) provocate de acești dușmani. Creștinii nu trebuie să trăiască cu iluzia că ei vor avansa Împărăția lui Dumnezeu prin a câștiga control asupra statului și forțându-i pe cei necredincioși să se comporte precum creștinii. Istoric vorbind, o astfel de gândire a condus inevitabil la persecuția, uciderea prin înec sau arderea pe rug a creștinilor adevărați laolaltă cu alți „eretici” și „dușmani ai statului”.

25. Este învățătura contemporană despre „patriarhat” o aplicație biblică a principiilor Vechiului Testament pentru credincioșii Noului Legământ? Noul Testament îi învață clar pe tați să își conducă familiile și să își crească copiii în „mustrarea și învățătura Domnului” (Efes. 6:4). Învățătura privind „patriarhatul” caută să adauge acestei învățături din Noul Testament făcând apel la rolul patriarhilor din Vechiul Testament. Cuvântul „patriarh” provine de la un termen similar din limba greacă, termen care se găsește de patru ori în Noul Testament. El este folosit cu referire la Avraam (Evrei 7:4), la cei doisprezece fii ai lui Iacov (F.A. 7:89), și la David (1 Cron. 24:31). În Septuaginta (traducerea greacă a Vechiului Testament ebraic), termenul este folosit cu referire la capul unei seminții sau al unei familii (2 Cron. 26:12). Un patriarh era astfel un fel de stăpân – adesea tatăl întemeietor al unei familii, clan sau națiuni. Nu orice bărbat din vremea lui Avraam, Isaac și Iacov era patriarh! Patriarhii erau în 377

378

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

esență lideri de seminții sau triburi, care stăpâneau peste rudele și urmașii lor, și transferau acea regulă către primul fiu născut. Acest lucru este ilustrat în cazul lui Iacov, care este plasat printre „patriarhi” doar pentru că el l-a înșelat pe tatăl său și astfel a primit binecuvântarea care trebuia dată lui Esau. Când a auzit Esau cuvintele tatălui său, a scos mari țipete, pline de amărăciune, și i-a zis tatălui său: „Binecuvânteazămă și pe mine, tată!”... Isaac a răspuns, și i-a zis lui Esau: „Iată, l-am făcut stăpân peste tine, și i-am dat ca slujitori pe toți frații lui, l-am înzestrat cu grâu și vin din belșug: ce mai pot face oare pentru tine, fiule?” (Gen. 27:34, 37).

Un „patriarh” din Vechiul Testament era, așadar, unul care avea o poziție de „tată” și stăpân peste un întreg clan, inclusiv peste rudele sale și, în anumite cazuri, până și peste propriii frați! Este inutil să spunem că este deplasat să încercăm să aplicăm un obicei răsăritean antic la structura familiei creștine! Ideile mișcării moderne de patriarhat pot sau nu să fie bune în ele însele, dar, în orice caz, ele nu pot pretinde că derivă din Scriptură, și nici nu pot fi predicate ca fiind chestiuni biblice absolute. De exemplu, ideea că fiicele nu ar trebui să facă o facultate, ci să stea acasă și să „urmeze viziunea tatălui lor” ar trebui prezentată ca pe o convingere personală, nu ca pe o „concepție biblică”. Același lucru este valabil în cazul ideii că numai bărbații ar trebui să aibă dreptul de vot, ca și a altor învățături particulare ale mișcării patriarhale.

26. Care este relația dintre „legea lui Hristos” și mișcarea pacifistă? În timp ce mișcarea teonomistă dorește să facă din Legea lui

ANEXA E

379

Moise „legea civilă”, pacifismul dorește să aplice Predica de pe Munte într-o modalitate asemănătoare. Niciuna dintre aceste două abordări nu este biblică. După cum am observat mai sus, Legea lui Moise i-a fost dată regimului teocratic (deci nu tuturor popoarelor) cu scopul de a atinge un anume țel, în decursul unei perioade anume de timp. Pe de altă parte, Predica de pe Munte îi este dată bisericii (nu guvernatorilor civili) și are ca scop să călăuzească oile născute din nou ale lui Hristos în călătoria lor prin labirintul acestei lumi, unde (conform Predicii) vor avea de înfruntat persecuție și abuz din pricina „Numelui Său” (Matei 5:8-10, 39-40). Porunca lui Hristos de a „întoarce și celălalt obraz” a fost, așadar, adresată creștinilor, nu guvernatorilor civili, care sunt explicit „rânduiți de Dumnezeu” pentru a menține ordinea și a face dreptate ca „slujitori ai lui Dumnezeu”, prin folosirea „sabiei” (Rom. 13:1-4).

27. Este corect pentru creștini să participe la războaie „drepte”, să slujească în calitate de polițiști, să își disciplineze copiii, și să își folosească în vreun fel forța fizică în încercarea de a-și proteja neprihănirea? Faptul că Dumnezeu i-a poruncit direct poporului Vechiului Legământ să distrugă alte națiuni ca modalitate de judecată pentru păcatele lor (Deut. 9:4-6; Lev. 18:21-25; Gen. 15:16) dovedește că războiul, în sine, nu este în mod necesar imoral. În același fel, faptul că Dumnezeu a stabilit direct ca guvernanții civili să „poarte sabia” ca „slujitori” ai Lui, dovedește că nu poate fi considerat un lucru greșit din punct de vedere moral ca reprezentanții guvernelor să folosească forța fizică, dacă este necesar, pentru a preveni infracțiunile și a face dreptate. Aceasta 379

380

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

include forțele de poliție și (situația ideală) forțele armate care luptă pentru menținerea dreptății și păcii în lume. Disciplinarea fizică a copiilor (în contextul creșterii lor cu dragoste) este de asemenea poruncită explicit de Dumnezeu, în Scriptură (Prov. 19:18; 22:15; 23:13-14). Așadar, nu este nimic greșit în mod necesar, atunci când creștinii, care slujesc ca ofițeri de poliție, care luptă ca soldați sau care folosesc mijloace fizice pentru a-și disciplina copiii, fac aceste lucruri în supunere față de călăuzirea Scripturii. Cu toate acestea, există principii legate de legea lui Hristos care trebuie luate în considerare în această privință, ca în orice alte aspecte de acest gen. În cel mai fericit caz, guvernele au un rol de protecție în societate. Tot ce poate face orice guvern este să protejeze dreptatea și să mențină ordinea și respectarea legii. Pe de altă parte, biserica are un rol răscumpărător pentru societate. Numai biserica poate predica Evanghelia, poate elibera sufletele din păcat și le întoarce către neprihănire. Pentru creștin, stabilirea sau menținerea justiției trebuie să fie țelul minim al acțiunilor sale. Dreptatea este esențială, dar creștinul trebuie să dorească ceva mai mult. El ar trebui să își dorească să fie folosit în lucrarea de răscumpărare din viețile altora. Mulți necreștini pot să aresteze răufăcători la fel de eficient cum o pot face creștinii, dar numai creștinii le pot predica Evanghelia celor întemnițați, după ce au fost condamnați. Mulți necreștini pot „apăsa pe trăgaci” și să ucidă soldații „inamici” la fel de bine ca și (sau chiar mai bine decât) creștinii, dar numai creștinii pot salva sufletele oamenilor mărturisindu-le pe Hristos. Din acest

ANEXA E

381

motiv, mulți creștini s-au simțit călăuziți să devină judecători, capelani sau medici, iar aceia care au fost călăuziți să slujească în ocupații dificile precum cele de ofițeri de poliție sau soldați adesea au început studii biblice sau au folosit alte mijloace de evanghelizare pentru a le mărturisi pe Hristos celor din jurul lor. Până și în aspecte precum creșterea copiilor, părinții creștini nu vor considera pedeapsa corporală ca ultima soluție pentru nevoile copiilor lor. În creșterea copiilor lor, ei vor ținti să ajungă cu copiii lor la locul răscumpărării, așadar dincolo de a face ce este etic.

381

ANEXA F. LEGALISM SAU ANTINOMIANISM Termenul „legalism” nu apare în Biblie ca atare și, de aceea, poate fi dificil de definit biblic. Pentru scopul acestui studiu, totuși, legalismul poate fi definit ca bizuirea pe ținerea Legii cu scopul de a asigura mântuirea și sfințirea. „Legile” pe care legalistul caută să le păzească pot consta din porunci date de Dumnezeu, sau reguli și porunci omenești. Conform acestei definiții, un om nu este în mod necesar legalist doar pentru că are o conștiință foarte sensibilă cu privire la aspecte precum onestitatea sau trăirea simplă. Nu sunt legaliști nici aceia care subliniază responsabilitatea omului deopotrivă cu suveranitatea lui Dumnezeu (Fil. 2:12-13). De asemenea, o persoană nu este legalistă pentru că insistă asupra nevoii practicării disciplinelor spirituale precum postul și lepădarea de sine. Termenul „fărădelege” [echivalentul antinomianismului] apare în Biblie, iar sensul lui este clar din contextele în care se găsește: „Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum pot sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere poate fi între Hristos și Belial?” (2 Cor. 6:14-15; v. și Matei 7:23; 13:41; 23:28; 24:12). Aici, vedem că fărădelegea este opusul „neprihănirii” și este asociată cu „întunericul” și „Belial”. Termenul din limba greacă pentru „fărădelege” înseamnă, literal, „fără 383

384

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

lege” (gr. anomos: a = „fără”, nomos = „lege”). Termenul „antinomian”, care nu apare în Biblie, provine de asemenea din cuvântul grec cu sensul de „lege”: anti = „împotriva”, nomos = „lege”. Adevărații antinomieni sunt nu doar fără lege, ci și împotriva legii. ERORI CONTRADICTORII

Nimic nu este suficient pentru a asigura adevărata sfințenie a vieții decât puterea regeneratoare a Duhului Sfânt, care vine să locuiască în cel mântuit. Nu este surprinzător, așadar, că învățătorii falși (care „n-au Duhul” – Iuda 19) au avut mereu o înclinație fie către legalism, fie către antinomianism în abordarea lor față de subiectul trăirii „creștine”. Aceia care sunt legaliști au înlocuit harul cu legea (Galateni 5:4), iar cei antinomieni au „schimbat în desfrânare harul Dumnezeului nostru” (Iuda 4). Deși am fi înclinați să credem despre legalism ca fiind un păcat specific „evreiesc” și despre antinomianism ca fiind un păcat specific „Neamurilor”, în realitate ambele coexistă în orice om firesc. Inima păcătoasă care este legalistă în gândirea ei într-o zi, poate deveni antinomiană în următoarea zi. În fapt, legalismul exterior adesea coincide cu un antinomianism interior, iar fariseii și cărturarii sunt un prim exemplu în acest sens (Matei 23:28). Niciun creștin nu poate fi un legalist adevărat, întrucât încrederea în Lege și încrederea în Hristos se exclud reciproc (Gal. 5:4). În același fel, niciun creștin nu poate fi cu adevărat antinomian, întrucât Hristos „niciodată nu i-a cunoscut” pe aceia care

ANEXA F

385

„lucrează fărădelegea” (Matei 7:23). Cu toate acestea, creștinii pot fi afectați în sens negativ atât de legalism (ca și galatenii) cât și de antinomianism (ca și corintenii). Creștinii adevărați pot deveni legaliști în gândirea lor, concentrându-se pe ascultarea față de o „listă de reguli” mentală în loc să se concentreze pe relația lor cu Hristos și să caute, prin umblarea lor zilnică, să rămână plăcuți înaintea lui Dumnezeu. În mod asemănător, este posibil ca adevărați creștini să devină antinomieni în gândirea lor, folosind „harul” ca pe o scuză pentru un stil de viață spirituală leneș și neglijent, în loc să se disciplineze „căutând să fie evlavioși” (1 Tim. 4:7). Oricine crede că este creștin ar trebui să ia aminte la semnele de avertizare cu privire la legalism și antinomianism deopotrivă, întrucât ambele Îl dezonorează pe Dumnezeu, iar Duhul Sfânt nu îi va permite niciodată vreuneia dintre acestea să „stăpânească” în viața unui credincios autentic. CARACTERISTICILE LEGALISMULUI

1. Legalistul își focalizează viața pe legi, nu pe Dumnezeu. Cel mai mare păcat al legalistului este că el nu Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu și nu I se închină. Dimpotrivă, „inima, sufletul, cugetul și puterea” lui – sentimentele, preocupările, gândurile și energia lui – sunt toate concentrate pe legi, reguli și obligații. Acest lucru este în mod particular odios înaintea lui Dumnezeu, pentru că o astfel de abordare le dă oamenilor pierduți impresia că adevărata religie este ceva urât și impersonal – o chestiune de păzire rece, fără viață, a regulilor, în loc să fie o relație de dragoste față de un Dumnezeu viu. Faptul că o astfel de religie fariseică este „înălțată între oameni” o face să fie o mai 385

386

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

mare „urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:14-15). Trăirea creștină adevărată, spre deosebire, este ceva plin de bucurie, ceva liber și neconstrâns. Ea Îl glorifică pe Dumnezeu pentru că izvorăște dintr-o inimă ce găsește încântare în El și Îl iubește mai presus de orice. Isus i-a răspuns: „Să Îl iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău Aceasta este cea dintâi, și cea mai mare poruncă” (Matei 22:37-38). Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt. (Rom. 14:17)

2. Legalistul este mai preocupat de păzirea regulilor decât de nevoile semenilor lui. Al doilea mare păcat al legalistului este că el nu îi iubește cu adevărat pe semeni. Pentru cel legalist, „regulile” sunt mai importante decât oamenii, și „jertfele” mai importante decât „compasiunea” (Matei 9:11-13). Legalismul este insensibil la nevoile omului. El este centrat pe Lege, nu pe dragoste. Legalismul este mai preocupat de aspectele de detaliu ale unor lucruri precum păzirea Sabatului decât de suferințele semenilor (Marcu 3:1-6). Conștiința unui legalist nu va fi tulburată când un Iuda pleacă pentru a se sinucide, dar va fi foarte preocupată ca nu cumva să încalce vreun aspect mărunt al regulilor (Matei 27:3-6). Iar a doua [mare poruncă], asemenea ei, este: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39). Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. Ei Îl pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca

ANEXA F

387

în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. Și Isus i-a zis omului, care avea mâna uscată: „Scoală-te, și stai la mijloc!” Apoi le-a zis: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau s-o pierzi?” Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Și privirile cu mânie peste ei, și mâhnit de împietrirea inimii lor, i-a zis omului: „Întinde-ți mâna!” El a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă. Fariseii au ieșit afară, și s-au sfătuit îndată cu Irodianii cum să-L piardă (Marcu 3:1-6). Fariseii au văzut lucrul acesta, și le-au zis ucenicilor Lui: „Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” Isus i-a auzit, și le-a zis: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Duceți-vă de învățați ce înseamnă: ,Milă voiesc, iar nu jertfă!’ Căci n-am venit să îi chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Matei 9:11-13). În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu și să le mănânce. Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului”. Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-ați citit ce a făcut David, când a flămânzit, el și cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, și a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoților? Sau n-ați citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în Templu, și totuși sunt nevinovați? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul. Dacă ați fi știut ce însemnează: ,Milă voiesc, iar nu jertfe’, n-ați fi osândit pe niște nevinovați. Căci Fiul omului este Domn și al Sabatului” (Matei 12:1-8). Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat 387

388

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

preoților celor mai de seamă și bătrânilor, și a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”. „Ce ne pasă nouă?” iau răspuns ei. „Treaba ta”. Iuda a aruncat arginții în Templu, și s-a dus de s-a spânzurat. Preoții cei mai de seamă au strâns arginții, și au zis: „Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preț de sânge” (Matei 27:3-6).

3. Legalismul se concentrează pe aspectele exterioare. Legalistul vede neprihănirea primordial în termenii acțiunilor exterioare, în loc de a o vedea în termeni de atitudini interioare. El are o vedere superficială asupra păcatului și își imaginează că, prin păzirea Legii în mod exterior, el este plăcut lui Dumnezeu. El nu cunoaște nimic din ceea ce înseamnă neprihănirea reală a inimii. El „judecă după înfățișarea” exterioară (Ioan 7:22-24), în timp ce Dumnezeu „se uită la inimă” (1 Sam. 16:7). Vai de voi, cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi curățiți partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire și de necumpătare. Fariseu orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, pentru ca și partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurățenie. Tot așa și voi, pe dinafară vă arătați neprihăniți oamenilor, dar pe dinlăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege (Matei 23:25-28). Fariseul a văzut cu mirare că Isus nu Se spălase înainte de prânz. Dar Domnul i-a zis: „Voi, Fariseii, curățiți partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntrul vostru este plin de jefuire și de răutate. Nebunilor, oare Acela care a făcut partea de afară, n-a făcut-o și pe cea dinăuntru? Dați mai bine milostenie din lucrurile dinăuntru, și atunci toate vă vor fi

ANEXA F

389

curate” (Luca 11:38-41).

Datorită faptului că se focalizează pe aspectele exterioare, legalismul tinde să promoveze mai degrabă o conformare și uniformitate exterioară, decât o unitate adevărată a duhului. Toți trebuie să arate la fel, să vorbească la fel, să se îmbrace la fel. Legalismul batjocorește spontaneitatea, libertatea și deosebirile între oameni. 4. Legalismul pune mare accent pe lucrurile mărunte. Întrucât legaliștii sunt orbi față de lucrurile „importante” ale Legii, ei își focalizează atenția asupra lucrurilor de detaliu, neglijându-le pe cele mai însemnate. Ei „strecoară țânțarul” prin păzirea regulilor și a poruncilor nesemnificative, dar „înghit cămila”, eșuând să Îl iubească pe Dumnezeu și pe oameni. Vai de voi, cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute. Povățuitori orbi, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila! (Matei 23:23-24).

5. Legalismul devine o religie a experților. Deoarece legalistul nu are o relație vie cu Dumnezeu ca Învățător și Călăuzitor al lui, el trebuie să aibă o „regulă” pentru orice situație cu care s-ar putea confrunta. De aceea, este nevoie de o întreagă clasă de oameni („experți ai legii”), pentru a interpreta diversele finețuri ale Legii și pentru a „lămuri” acele lucruri în care ei simt că Dumnezeu nu a dat o revelație suficient de detaliată. Unul dintre învățătorii Legii a luat cuvântul, și I-a zis: 389

390

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

„Învățătorule, spunând aceste lucruri ne ocărăști și pe noi”. „Vai și de voi, învățători ai Legii”, a răspuns Isus. „Pentru că voi puneți pe spinarea oamenilor sarcini grele de purtat, iar voi nici măcar cu unul din degetele voastre nu vă atingeți de ele... Vai de voi, învățători ai Legii! Pentru că voi ați pus mâna pe cheia cunoștinței: nici voi n-ați intrat, iar pe cei ce voiau să intre, i-ați împiedicat să intre” (Luca 11:45-46, 52).

6. Legalismul tinde să transforme convingerile personale sau tradițiile omenești în porunci absolute, după care le impune altora. După cum am observat, legalistul trebuie să aibă o regulă pentru orice circumstanță. Când acestea nu sunt afirmate clar în Scriptură, ele trebuie „deduse” folosind un amestec de raționament omenesc și opinie personală. Astfel de raționament omenesc și opinie personală sunt în curând acceptate ca fiind „ceea ce Biblia spune” și așa se naște o nouă „poruncă absolută”! Aceste porunci absolute nebiblice se pot referi literalmente la absolut orice, de la a spune că barele de protecție de la automobile care sunt cromate ar fi „lumești” și deci trebuie vopsite în negru, până la ideea că toți creștinii trebuie să își educe acasă copiii și că trebuie să mănânce numai pâine gătită acasă! Fariseii și câțiva cărturari, veniți din Ierusalim, s-au adunat la Isus. Ei i-au văzut pe unii dintre ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate. Fariseii, însă, și toți Iudeii nu mănâncă fără să-și spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor. Și când se întorc din piață, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le țină, precum: spălarea paharelor, a ulcioarelor, a căldărilor și a paturilor. Și Fariseii și cărturarii Lau întrebat: „Pentru ce nu se țin ucenicii Tăi de datina

ANEXA F

391

bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?” Isus le-a răspuns: „Fățarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: ,Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât niște porunci omenești`” (Marcu 7:1-7).

7. Legalismul îi face pe oameni să păcătuiască împotriva altora în numele neprihănirii. Când opiniile personale și tradițiile omenești sunt ridicate la rangul de porunci absolute, lucrurile esențiale ale Legii (precum dragostea față de Dumnezeu și față de semeni) sunt inevitabil diminuate și invalidate. Pentru a continua în tradițiile sale, legalistul va păcătui chiar și împotriva celor dragi ai lui, mângâindu-și conștiința în tot acest timp cu ideea că ceea ce el face este să „asculte de Dumnezeu”. Voi lăsați porunca lui Dumnezeu, și țineți datina așezată de oameni... Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis: „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta”; și: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea”. Voi, dimpotrivă, ziceți: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: ,Ori cu ce te-aș putea ajuta, este ,Corban’, adică dat lui Dumnezeu, face bine; și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Și așa, ați desființat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Și faceți multe alte lucruri de felul acesta!” (Marcu 7:8-13).

8. Legalismul este caracterizat de egoism, mândrie, atitudine de judecată și dispreț față de alții. Într-o formă sau alta, eul este proeminent în toate formele de legalism. Îți mulțumesc că [eu] nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, 391

392

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele (Luca 18:11-12).

Legalistul nu are nicio înțelegere reală a propriei păcătoșenii sau a sfințeniei lui Dumnezeu. El nu crede cu adevărat că „Binele este unul singur [Dumnezeu]” (Matei 19:16-22), așa că el își imaginează în zadar că poate „să-și pună înainte o neprihănire a lui însuși” (Rom. 10:3) prin păzirea Legii. El nu se aruncă înaintea lui Dumnezeu cerându-I îndurare, pentru că el nu simte că are nevoie de ea. El nu se proșterne înaintea lui Dumnezeu cerându-I neprihănire, pentru că el crede că are propria sa neprihănire. El nu vine înaintea lui Dumnezeu să Îi ceară să îl facă în măsură să trăiască o viață sfântă, întrucât el vede legea în termenii lucrurilor exterioare pe care el le poate împlini prin propria sa putere. El nu vine înaintea lui Dumnezeu nici măcar pentru a cere călăuzire, pentru că el deja are propriul set de reguli, iar regulile lui se aplică oricum în toate situațiile. Așadar, legalistul este mândru, auto-neprihănit și nu crede că are nevoie de ceva. Întrucât el este mândru și se crede neprihănit, legalistul se uită la ceilalți cu dispreț. El se consideră a fi mai bun decât alți oameni. A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți, și îi disprețuiau pe ceilalți. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, și altul vameș. Fariseul sta în picioare, și a început să se roage în sine astfel: ,Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta...’” (Luca 18:9-11).

ANEXA F

393

Mai mult, toți legaliștii au un spirit de judecată față de alți oameni; ei se consideră superiori altora și se uită cu dispreț la ei, fiind în același timp foarte atenți să depisteze presupusele greșeli ale acestora. De asemenea, legaliștii cred că este de datoria lor să judece motivațiile inimilor oamenilor. Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum îi poți zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, și, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?... Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7:1-5). Cine mănâncă să nu disprețuiască pe cine nu mănâncă; și cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea (Rom. 14:3-4).

În lumina acestor lucruri, nu ar trebui să ne surprindă că, atunci când creștinii adevărați se duc în direcția legalismului, ei își pierd „fericirea” (Gal. 4:15) pe care o aveau cândva. Ei conștientizează în străfundul ființei lor că nu pot să își „îndeplinească” suficient de bine îndatoririle pentru a se păstra în grațiile lui Dumnezeu, și se descoperă într-o stare de pierzare și robie. În loc să se lase umpluți de dragoste unul față de celălalt, ei încep să se „muște și să se mănânce unii pe alții” (Gal. 5:15). 9. Legalismul nu are nicio putere reală în omorârea 393

394

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

păcatului. Deși are o aparență exterioară de neprihănire, în realitate, legalismul încurajează păcatul în loc să îl distrugă. El fie îi îndeamnă pe oameni să comită păcate chiar mai grave decât acelea pe care ei încearcă să le dea morții, sau înlocuiește păcatele exterioare și evidente cu cele „religioase”, care sunt mai ascunse și mai înșelătoare. Dacă ați murit împreună cu Hristos față de învățăturile începătoare ale lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supuneți la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea lor, și sunt întemeiate pe porunci și învățături omenești, au, în adevăr, o înfățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup, dar nu sunt de niciun preț împotriva gâdilării firii pământești (Col. 2:2023).

CARACTERISTICILE FĂRĂDELEGII/ANTINOMIANISMULUI

1. Antinomianul își centrează viața pe sine și pe păcat, nu pe Dumnezeu și semenii lui. „Eul” este dumnezeul adevărat al oricărui antinomian. Lui îi pasă mai mult de voia și dorințele proprii decât să fie plăcut și să Îl glorifice pe Domnul. Atitudinea sa interioară este aceasta, „Nu vreau ca Omul acesta [Hristos] să împărățească peste mine” (Luca 19:12-14). De asemenea, antinomianului îi pasă mai mult de dorințele lui decât de ce este mai bun pentru semenii săi. Ca și legalistul, el eșuează lamentabil în împlinirea celor două mari porunci. Sunt niște stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără rușine împreună cu voi, și se îndoapă de-a binelea; niște nori fără apă, mânați încoace și încolo de

ANEXA F

395

vânturi, niște pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați; niște valuri înfuriate ale mării, care își spumegă rușinile lor, niște stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie (Iuda 12-13).

2. Antinomianismul se folosește de harul lui Dumnezeu pentru a-l transforma într-o scuză pentru a păcătui. Antinomianismul afirmă că, întrucât suntem mântuiți prin har, nu prin fapte, nu contează cum trăim. El spune că aceia care sunt creștini sunt liberi să păcătuiască, pentru că ei nu mai sunt sub Lege, și îi încurajează pe oameni să neglijeze sau să trateze cu ușurătate poruncile lui Hristos. Aceia care sunt atenți să asculte de Hristos sunt portretizați ca fiind „legaliști”. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scriși de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, și Îl tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn Isus Hristos (Iuda 4). Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum. Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva, ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? (Rom. 6:15-16). Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și nam făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege” (Matei 7:21-23).

3. Antinomianismul afirmă că, pentru a fi mântuit, 395

396

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

nu este necesar să fii sfânt. Antinomianismul presupune sau susține în mod deschis ideea că aceia care nu sunt neprihăniți la nivel personal, pot totuși moșteni Împărăția lui Dumnezeu, spunând că faptele bune nu sunt testul adevăratei convertiri, și că sfințirea nu este o dovadă necesară a justificării. Pocăința este considerată fie ca nefăcând parte din mesajul Evangheliei fie ca neimplicând o schimbare concretă a vieții practice a omului în ce privește păcatul. Credința poate astfel să fie „fără fapte” și totuși să fie credință mântuitoare. Urmăriți pacea cu toți și sfințirea [sfințenia], fără care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12:14). Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10). Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat și aruncat în foc. Așa că după roadele lor îi veți cunoaște (Matei 7:1620). Frații mei, la ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască? Tu crezi că Dumnezeu este unul, și bine faci; dar și dracii cred... și se înfioară! Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zădarnică? (Iacov 2:14, 19-20).

ANEXA F

397

4. Antinomianismul privește cu dispreț la Legea lui Dumnezeu. Aceia care sunt antinomieni nu se tem să trateze poruncile lui Dumnezeu și cerințele Lui cu superficialitate și dispreț. Prin atitudinile și faptele lor, ei sugerează că Legea însăși ar fi rea. Prin contrast, Pavel privește admirativ la Lege spunând că este „sfântă, dreaptă și bună” și respinge ca de neimaginat ideea că Legea ar fi ceva păcătos. Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege... (Rom. 7:7). Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeași poruncă (Rom. 7:12-13).

5. Antinomianismul Îl dezonorează pe Dumnezeu. Ipocrizia și fărădelegea practicată de aceia care pretind că sunt creștini fac ca Numele lui Dumnezeu să fie blasfemiat de cei necredincioși și ca adevărul Lui să fie vorbit de rău. De aceea, spune-i casei lui Israel: ,Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ,Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu celui sfânt, pe care lați pângărit printre neamurile la care ați mers. De aceea voi sfinți Numele Meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-ați pângărit în mijlocul lor. Și neamurile vor cunoaște că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfințit în voi sub ochii lor (Ezec. 36:22-23). 397

398

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Tu, care te fălești cu Legea, Îl necinstești pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris (Rom. 2:23-24). În norod s-au ridicat și proroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, și vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. Mulți îi vor urma în destrăbălările lor. Și, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău... (2 Petru 2:1-2). Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să îi învețe pe alții ce este bine, ca să le învețe pe femeile mai tinere să-și iubească bărbații și copiii; să fie cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaților lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu (Tit 2:3-5).

ANEXA G. DRAGOSTEA ÎN NOUL TESTAMENT Noul Testament are multe lucruri de spus despre dragoste. Izvorul dragostei este Dumnezeu însuși – „Dumnezeul dragostei” (2 Cor. 13:11). Dragostea Lui este manifestată între Persoanele Sfintei Treimi, față de toți oamenii (Matei 5:44-48), și în special față de „ai Săi” (Ioan 13:1). Datorită dragostei lui Dumnezeu față de noi, și noi Îl iubim (1 Ioan 4:19) și îi iubim și pe ceilalți creștini (1 Ioan 5:1). Dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de semenii noștri sunt legate inseparabil. Este imposibil să Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu fără să îi iubim pe cei ce sunt semenii noștri (1 Ioan 3:17; 4:20; Ioan 21:15-17; cf. Lev. 19:14, 32; 25:36, 43; Prov. 14:31; Gen. 9:6; Iacov 3:9) său să îi iubim cu adevărat pe semenii noștri fără să Îl iubim pe Dumnezeu (1 Ioan 5:2). În această anexă am enumerat majoritatea referințelor directe ale Noului Testament la „dragoste”. În anumite cazuri, versetele sunt enumerate de mai multe ori pentru că nu este întotdeauna clar dacă ele fac referire la dragostea lui Dumnezeu față de noi, la dragostea noastră față de El sau la dragostea noastră unii față de alții (sau chiar la toate cele trei). DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU Matei 5:44-46 Dar Eu vă spun: Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, facețil-e bine celor ce vă 399

400

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Dacă îi iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Marcu 10:21 Isus S-a uitat țintă la el, l-a iubit, și i-a zis: „Îți lipsește un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în Cer. Apoi vino, ia-ți crucea, și urmeazăMă”. Luca 6:35 Voi însă, iubiți-i pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb. Și răsplata voastră va fi mare, și veți fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi. Ioan 3:16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Ioan 3:35 Tatăl Îl iubește pe Fiul, și a dat toate lucrurile în mâna Lui. Ioan 5:20 Căci Tatăl Îl iubește pe Fiul, și-I arată tot ce face; și-I va arăta lucrări... Ioan 10:17 Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. Ioan 11:3 Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubești, este bolnav”. Ioan 11:5 Și Isus îi iubea pe Marta, și pe sora ei, și pe Lazăr. Ioan 11:36 Atunci Iudeii au zis: „Iată cât îl iubea de mult!” Ioan 13:1 Înainte de praznicul Paștelor, Isus, ca Cel care știa

ANEXA G

401

că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl și fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. Ioan 13:23; 19:26; 20:2; 21:7, 20 Unul dintre ucenici, acela pe care-l iubea Isus... Ioan 13:34 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Ioan 14:21 Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește; și cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, și Mă voi arăta lui. Ioan 14:23 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el”. Ioan 14:31 să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, și că fac așa cum Mi-a poruncit Tatăl. Ioan 15:9-10 Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în dragostea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, și rămân în dragostea Lui. Ioan 15:12-13 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. Ioan 16:27 Căci Tatăl însuși vă iubește, pentru că M-ați iubit, și ați crezut că am ieșit de la Dumnezeu. Ioan 17:23-24 Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi iai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; 401

402

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Ioan 17:26 Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, și Eu să fiu în ei. Romani 5:5 Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. Romani 5:8 Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Romani 8:35 Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Romani 8:37 Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Romani 8:39 nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru. Romani 9:13 după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât”. 2 Corinteni 5:14 Căci dragostea lui Hristos ne [con]strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit. 2 Corinteni 9:7 Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu”. 2 Corinteni 13:11 Încolo, fraților, fiți sănătoși, desăvârșiți-vă, îmbărbătați-vă, fiți cu un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul

ANEXA G

403

dragostei și al păcii va fi cu voi. 2 Corinteni 13:14 Harul Domnului Isus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu, și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți! Galateni 2:20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine. Efeseni 1:4-5 În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale. Efeseni 2:4 Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit... Efeseni 3:19 să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Efeseni 5:2 Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit, și S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu. Efeseni 5:25 Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea. 2 Tesaloniceni 2:16 Și însuși Domnul nostru Isus Hristos, și Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit și ne-a dat, prin harul Său, o mângâiere veșnică și o bună nădejde. Tit 3:4 Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni... 403

404

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Evrei 12:6 Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește, și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește. 1 Ioan 3:1 Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. 1 Ioan 3:16 Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați. 1 Ioan 4:8 Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. 1 Ioan 4:9-10 Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. 1 Ioan 4:11-12 Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni na văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi. 1 Ioan 4:16 Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el. 1 Ioan 4:19 Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. Iuda 1:21 țineți-vă în dragostea lui Dumnezeu, și așteptați îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viața veșnică.

ANEXA G

405

Apocalipsa 1:5 și din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi născut din morți, Domnul împăraților pământului! A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său. Apocalipsa 3:9 Iată că îți dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt Iudei și nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, și să știe că te-am iubit. Apocalipsa 3:19 Eu îi mustru și pedepsesc pe toți aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te!

DRAGOSTEA NOASTRĂ FAȚĂ DE DUMNEZEU Matei 6:24 Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau îl va urî pe unul și va îl iubi pe celălalt; sau va ținea la unul, și îl va nesocoti pe celălalt: Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona. Matei 10:37 Cine iubește pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Matei 22:37 Isus i-a răspuns: „Să Îl iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău”. Matei 24:12 Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci. Marcu 12:30 Să Îl iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta; iată porunca dintâi. Marcu 12:33 și că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul, și cu toată puterea, și a iubi pe aproapele ca pe 405

406

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

sine, este mai mult decât toate arderile de tot și decât „toate jertfele”. Luca 7:42 Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult? Luca 7:47 De aceea îți spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin. Luca 10:27 El a răspuns: „Să Îl iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Luca 11:42 Dar vai de voi, Fariseilor! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din rută și din toate zarzavaturile, și dați uitării dreptatea și dragostea de Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceți, și pe celelalte să nu le lăsați nefăcute! Luca 16:13 Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul și îl va iubi pe celălalt, sau va ținea numai la unul și îl va nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona. Ioan 5:42 Dar știu că n-aveți în voi dragoste de Dumnezeu. Ioan 8:42 Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis”. Ioan 14:15 Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele. Ioan 14:21 Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește; și cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, și Mă voi arăta lui. Ioan 14:23-24 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubește

ANEXA G

407

cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele. Și cuvântul, pe care-l auziți, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis”. Ioan 14:28 Ați auzit că v-am spus: „Mă duc, și Mă voi întoarce la voi”. Dacă M-ați iubi, v-ați fi bucurat că v-am zis: „Mă duc la Tatăl”; căci Tatăl este mai mare decât Mine. Ioan 16:27 Căci Tatăl însuși vă iubește, pentru că M-ați iubit, și ați crezut că am ieșit de la Dumnezeu. Ioan 21:15-17 După ce au prânzit, Isus i-a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște mielușeii Mei”. I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” „Da Doamne”, I-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște oițele Mele”. A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubești?” Și I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște oile Mele!” Romani 8:28 Pe de altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. 1 Corinteni 2:9 Dar, după cum este scris: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1 Corinteni 8:3 Dar dacă Îl iubește cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu. 1 Corinteni 16:22 Dacă nu Îl iubește cineva pe Domnul 407

408

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

nostru Isus Hristos, să fie anatema! Efeseni 3:17 așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca, având rădăcina și temelia pusă în dragoste... Efeseni 6:24 Harul să fie cu toți cei ce Îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăție. 1 Tesaloniceni 5:8 Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoșa credinței și a dragostei, și să avem drept coif nădejdea mântuirii. 2 Tesaloniceni 3:5 „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Hristos!” 2 Timotei 3:4 vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu. Evrei 6:10 Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea, pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care i-ați ajutorat și îi ajutorați pe sfinți. Iacov 1:12 Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care le-a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. Iacov 2:5 Ascultați, preaiubiții mei frați: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogați în credință și moștenitori ai Împărăției, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc? 1 Petru 1:8 pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El, fără să-L vedeți, și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită... 1 Ioan 2:5 dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem

ANEXA G

409

în El... 1 Ioan 2:15 Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. 1 Ioan 3:17 Dar cine are bogățiile lumii acesteia, și vede pe fratele său în nevoie, și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? 1 Ioan 4:17-21 Cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârșită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecății. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme, n-a ajuns desăvârșit în dragoste. Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: „Eu Îl iubesc pe Dumnezeu”, și îl urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu îl iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să Îl iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Și aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine Îl iubește pe Dumnezeu, îl iubește și pe fratele său. 1 Ioan 5:1-3 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; și oricine Îl iubește pe Cel ce L-a născut, îl iubește și pe cel născut din El. Cunoaștem că îi iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că Îl iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele. 2 Ioan 1:3 Harul, îndurarea și pacea să fie cu voi din partea lui Dumnezeu Tatăl, și din partea Domnului Isus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste! 2 Ioan 1:6 Și dragostea stă în viețuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblați, după cum ați auzit de la început. 409

410

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Apocalipsa 2:4 Dar ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.

DRAGOSTEA NOASTRĂ PENTRU SEMENI Matei 5:43-44 Ați auzit că s-a zis: „Să îl iubești pe aproapele tău, și să îl urăști pe vrăjmașul tău”. Dar Eu vă spun: Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, faceți-le bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc. Matei 5:46 Dacă îi iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Matei 19:19 „să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta”; și: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Matei 22:39 Iar a doua, asemenea ei, este: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Marcu 12:31 Iar a doua este următoarea: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Nu este altă poruncă mai mare decât acestea. Luca 6:27 Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultați: Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, faceți-le bine celor ce vă urăsc. Luca 6:32 Dacă îi iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Și păcătoșii îi iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Luca 6:35 „Voi însă, iubiți-i pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb. Și răsplata voastră va fi mare, și veți fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi. Ioan 13:34-35 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă

ANEXA G

411

veți avea dragoste unii pentru alții. Ioan 15:12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu. Ioan 15:17 Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții. Romani 12:9-10 Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să îi dea întâietate altuia. Romani 13:8-10 Să nu îi datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine îi iubește pe alții, a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu poftești”, și orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Dragostea nu îi face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii. Romani 14:15 Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu-l nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos! Romani 15:30 Vă îndemn dar, fraților, pentru Domnul nostru Isus Hristos, și pentru dragostea Duhului, să vă luptați împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine. 1 Corinteni 4:21 Ce voiți? Să vin la voi cu nuiaua, sau cu dragoste și cu duhul blândeții? 1 Corinteni 8:1 În ce privește lucrurile jertfite idolilor, știm că toți avem cunoștință. Dar cunoștința îngâmfă pe când dragostea zidește. 411

412

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

1 Corinteni 13:1-4 Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie... 1 Corinteni 13:8 Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit. 1 Corinteni 13:13 Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. 1 Corinteni 14:1 Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile duhovnicești, dar mai ales să prorociți... 1 Corinteni 16:14 Tot ce faceți, să fie făcut cu dragoste! 1 Corinteni 16:24 „Dragostea mea este cu voi cu toți în Hristos Isus. Amin. 2 Corinteni 2:4 V-am scris cu multă mâhnire, și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrămi, nu ca să vă întristați, ci ca să vedeți dragostea nespus de mare, pe care o am față de voi. 2 Corinteni 2:8 De aceea, vă rog, să vă arătați iarăși dragostea față de el. 2 Corinteni 6:6 prin curăție, prin înțelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută...

ANEXA G

413

2 Corinteni 8:7-8 După cum sporiți în toate lucrurile: în credință, în cuvânt, în cunoștință, în orice râvnă, și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere. Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora, și ca să pun la încercare curăția dragostei voastre... 2 Corinteni 8:24 dați-le înaintea Bisericilor dovadă de dragostea voastră, și arătați-le că avem dreptul să ne lăudăm cu voi. 2 Corinteni 11:11 Pentru ce?... Pentru că nu vă iubesc? Știe Dumnezeu! 2 Corinteni 12:15 Și eu, voi cheltui prea bucuros din ale mele, și mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puțin? Galateni 5:6 Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preț, ci credința care lucrează prin dragoste. Galateni 5:13-14 Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Galateni 5:22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia... Efeseni 1:15 De aceea și eu, de când am auzit despre credința în Domnul Isus care este în voi, și despre dragostea voastră pentru toți sfinții... 413

414

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Efeseni 3:17 așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca, având rădăcina și temelia pusă în dragoste... Efeseni 4:2 cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste. Efeseni 4:15-16credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste. Efeseni 5:2 Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit, și S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu. Efeseni 5:25 Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea. Efeseni 5:28 Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta, se iubește pe sine însuși. Efeseni 5:33 Încolo fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe sine; și nevasta să se teamă de bărbat. Efeseni 6:23 Pace fraților, și dragoste împreună cu credința, din partea lui Dumnezeu Tatăl, și din partea Domnului Isus Hristos! Filipeni 1:9 Și mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoștință și orice pricepere. Filipeni 1:16 Aceștia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care știu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei. Filipeni 2:1-2 Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos,

ANEXA G

415

dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, facețimi bucuria deplină, și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând. Coloseni 1:4 și am auzit despre credința voastră în Hristos Isus, și despre dragostea, pe care o aveți față de toți sfinții... Coloseni 1:8 și ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul. Coloseni 2:2 pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniți în dragoste, și să capete toate bogățiile plinătății de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos. Coloseni 3:14 Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii. Coloseni 3:19 Bărbaților, iubiți-vă nevestele, și nu țineți necaz pe ele. 1 Tesaloniceni 1:3 căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre, de osteneala dragostei voastre și de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos! 1 Tesaloniceni 3:6 Dar chiar acum a venit Timotei de la voi la noi, și ne-a adus vești bune despre credința și dragostea voastră, că totdeauna păstrați o plăcută aducere aminte despre noi, și că doriți să ne vedeți, cum dorim și noi să vă vedem pe voi. 1 Tesaloniceni 3:12 Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de toți, cum facem și noi înșine pentru voi. 415

416

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

1 Tesaloniceni 4:9 Cât despre dragostea frățească, n-aveți nevoie să vă scriem; căci voi singuri ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții. 1 Tesaloniceni 5:8 Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoșa credinței și a dragostei, și să avem drept coif nădejdea mântuirii. 1 Tesaloniceni 5:13 Să-i prețuiți foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiți în pace între voi. 2 Tesaloniceni 1:3 Trebuie să Îi mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraților, cum se și cuvine, pentru că credința voastră merge mereu crescând, și dragostea fiecăruia dintre voi toți față de ceilalți se mărește tot mai mult. 1 Timotei 1:5 Ținta poruncii este dragostea, care vine dintro inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință neprefăcută. 1 Timotei 1:14 Și harul Domnului nostru s-a înmulțit peste măsură de mult împreună cu credința și cu dragostea care este în Hristos Isus. 1 Timotei 2:15 Totuși ea va fi mântuită [protejată în decursul nașterii – n.tr.] prin nașterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credință, în dragoste și în sfințenie. 1 Timotei 4:12 Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea; ci fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție. 1 Timotei 6:11 Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, și caută neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. 2 Timotei 1:7 Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică,

ANEXA G

417

ci de putere, de dragoste și de chibzuință. 2 Timotei 1:13 Îndreptarul învățăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ține-l cu credința și dragostea care este în Hristos Isus. 2 Timotei 2:22 Fugi de poftele tinereții, și urmărește neprihănirea, credința, dragostea, pacea, împreună cu cei ce Îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. 2 Timotei 3:10 Tu, însă, ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credința mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea... Tit 2:2 Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătați, sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare. Tit 2:4 ca să le învețe pe femeile mai tinere să-și iubească bărbați și copiii... Tit 3:15 Toți cei ce sunt cu mine îți trimit sănătate. Spunele sănătate celor ce ne iubesc în credință. Harul să fie cu voi cu toți! Filimon 1:5 pentru că am auzit despre credința pe care o ai în Domnul Isus și dragostea față de toți sfinții... Filimon 1:7 În adevăr, am avut o mare bucurie și mângâiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinților au fost înviorate prin tine. Filimon 1:9 vreau mai degrabă să-ți fac o rugăminte în numele dragostei, eu, așa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemnițat pentru Hristos Isus... Evrei 10:24 Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. 417

418

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

Evrei 13:1 Stăruiți în dragostea frățească. Iacov 2:8 Dacă împliniți Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, bine faceți. 1 Petru 1:22 Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, vați curățit sufletele prin Duhul, ca să aveți o dragoste de frați neprefăcută, iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima. 1 Petru 2:17 Cinstiți-i pe toți oamenii, iubiți-i pe frați; temeți-vă de Dumnezeu; dați-i cinste împăratului! 1 Petru 4:8 Mai presus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate. 1 Petru 5:14 Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dragoste. 2 Petru 1:7 cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. 1 Ioan 2:10 Cine îl iubește pe fratele său, rămâne în lumină, și în el nu este nici un prilej de poticnire. 1 Ioan 3:10-11 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trăiește în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu îl iubește pe fratele său. Căci vestirea, pe care ați auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alții. 1 Ioan 3:14 Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Cine nu îl iubește pe fratele său, rămâne în moarte. 1 Ioan 3:18 Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba,

ANEXA G

419

ci cu fapta și cu adevărul. 1 Ioan 3:23 Și porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, și să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit El. 1 Ioan 4:7-8 Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. 1 Ioan 4:11-12 Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni na văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi. 1 Ioan 4:16 Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el. 1 Ioan 4:20-21 Dacă zice cineva: „Eu Îl iubesc pe Dumnezeu”, și îl urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu îl iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să Îl iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Și aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine Îl iubește pe Dumnezeu, îl iubește și pe fratele său. 1 Ioan 5:1-2 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; și oricine Îl iubește pe Cel ce L-a născut, îl iubește și pe cel născut din El. Cunoaștem că îi iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că Îl iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui. 419

420

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

2 Ioan 1:1 Prezbiterul către aleasa Doamnă și către copiii ei, pe care-i iubesc în adevăr - și nu numai eu, ci toți cei ce cunosc adevărul... 2 Ioan 1:5 Și acum, te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie o poruncă nouă, ci cea, pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alții! 3 Ioan 1:1 „Prezbiterul către preaiubitul Gaiu, pe care-l iubesc în adevăr.” 3 Ioan 1:6 Ei au mărturisit despre dragostea ta înaintea Bisericii. Vei face bine să îngrijești de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu... Iuda 1:2 îndurarea, pacea și dragostea să vă fie înmulțite. Iuda 1:12 Sunt niște stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără rușine împreună cu voi, și se îndoapă de-a binelea; niște nori fără apă, mânați încoace și încolo de vânturi, niște pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați... Apocalipsa 2:19 Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.

DESPRE AUTOR Charles Leiter locuiește împreună cu soția sa, Mona, și cu doi dintre copiii lor în Kirksville, Missouri, unde este păstorul bisericii începând din 1974. Domnul l-a folosit ca predicator în slujba Sa spre ajutorul real și beneficiul multor creștini. În plus față de slujirea sa pastorală, Charles Leiter a petrecut mult timp slujind în conferințe creștine în SUA și peste hotare. La adresa www.lakeroadchapel.org, puteți găsi mai multe informații despre slujirea sa și despre biserica unde este păstor, alături de alt frate credincios.

421