Drept penal, partea generala [2, 8 ed.] 9786061142583, 9786061145867

Citation preview

Lector universitar doctor Cătălin Bucur

DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ VOL.2

Lector universitar doctor Cătălin Bucur

DREPT PENAL PARTEA GENERALA -conform Noului Cod PenalVOL.2 Ediţia a VIII-a

Editura SITECH Craiova, 2023

Corectura aparţine autorului. © 2023 Editura Sitech_Craiova Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizatia editorului este ilicită si , , constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări. © 2023 Editura Sitech Craiova All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be reproduced in any form or by any means, including photocopying or utilised any information storage and retrieval system without written permision from the copyright owner. Editura SITECH face parte din lista editurilor romăneşti de prestigiu, acreditate de fostul CNCSIS, actual CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul 4, care include domeniile: ştiinţe juridice, sociologice, politice şi administrative, ştiinţe ale co­ municării, ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică, ştiinţe economice şi admi­ nistrarea afacerilor, ştiinţe psihologice, ale educaţiei, educaţie fizică şi sport. Editura SITECH Craiova, Romănia Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc Tl, parter Tel/fax: 0251/414003 E-mail: [email protected]; [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României BUCUR, CĂTĂLIN Drept penal : partea generală / Cătălin Bucur. - Craiova : Sitech, 2023 2 vol. ISBN 978-606-11-4258-3 Voi. 2. - ISBN 978-606-11-4586-7 343(498)

ISBN 978-606-11-4586-7

ABREVIERI

alin. art. c.pen. c.pr.pen. colab. CSJ CD Op.cit pag. RRD RDP s.pen. TS Vol.

-aliniat -articol -cod penal -cod procedură penală -colaboratori -Curtea Supremă de Justiţie -Culegere de Decizii -Operă citată -pagină -Revista română de drept -Revista de drept public -sentinţă penală -Tribunalul Suprem -volum

5

CUPRINS ABREVIERI ....................................................................................................... 5 Capitolul I. INFRACTORUL ......................................................................... 13 Secţiunea 1. NOŢIUNI GENERALE ......................................................... 13 Secţiunea a II-a. PLURALITATEA DE INFRACTORI.......................... 14 1.Noţiune................................................................................................... 14 2. Formele pluralităţii de infractori ............................................................ 14 Secţiunea a III-a. PARTICIPAŢIA PENALĂ .......................................... 17 1.Noţiune................................................................................................... 17 2. Condiţii................................................................................................... 17 3. Felurile participaţiei penale .................................................................... 18 4. Sediul materiei ....................................................................................... 19 Subsecţiunea I. AUTORATUL ŞI COAUTORATUL .............................. 19 1.Noţiune................................................................................................... 19 2. Condiţii................................................................................................... 20 3. Infracţiuni care nu pot fi săvârşite în coautorat.. .................................... 22 Subsecţiunea a II-a. INSTIGAREA ........................................................... 23 1.Noţiune................................................................................................... 23 2. Condiţii................................................................................................... 23 3. Formele instigării ................................................................................... 25 Subsecţiunea a III-a. COMPLICITATEA ................................................ 28 1.Noţiune................................................................................................... 28 2. Condiţii................................................................................................... 28 3. Felurile complicităţii .............................................................................. 30 Subsecţiunea a IV-a. PARTICIPAŢIA IMPROPRIE .............................. 33 1.Noţiune şi caracterizare..........................................................................33 2. Modalităţile ............................................................................................ 34 Subsecţiunea a V-a.TRATEMENTUL PENAL AL PARTICIPAŢIEI..35 1. Preliminarii............................................................................................. 35 2. Tratamentul penal în cazul participaţiei proprii ..................................... 35 3. Tratamentul penal în cazul participaţiei improprii................................. 37 4. Tratamentul penal în cazul împiedicării săvârşirii infracţiunii .............. 37 Capitolul II. PEDEPSELE .............................................................................. 38 Secţiunea 1. CONCEPTUL DE PE�E�APSĂ .......................................... 38 Subsectiunea I. NOTIUNEA SI ' TRASATURILE PEDEPSEI................ 38 , , Subsecţiunea a II-a. SCOPUL PEDEPSEI ................................................ 39 Subsecţiunea a III-a. FUNCŢIILE PEDEPSEI ........................................ 39 Secţiunea a II-a. CATEGORII DE PEDEPSE .......................................... 41 1.Noţiunea şi importanţa sistemului pedepselor .......................................41 7

2. Felurile pedepselor ................................................................................. 41 Secţiunea a III-a. PEDEPSELE PRINCIPALE ........................................ 43 Subsecţiunea I. PEDEPSELE PRINCIPALE APLICABILE PERSOANEI FIZICE.................................................................................. 44 1. Pedepse privative de libertate ................................................................44 2. Pedepse neprivative de libertate - amenda .............................................47 Subsecţiunea a II-a. PEDEPSELE PRINCIPALE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE ............................................................................ 51 Secţiunea a IV-a. PEDEPSELE COMPLEMENTARE ........................... 53 Subsecţiunea I. PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICABILE PERSOANEI FIZICE.................................................................................. 53 1. Interzicerea exercitării unor drepturi ...................................................... 54 2. Degradarea militară ................................................................................ 55 3. Publicarea hotărârii definitive de condamnare....................................... 56 Subsecţiunea a II-a. PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE ............................................................................ 56 Secţiunea a V-a. PEDEPSELE ACCESORII ............................................ 60 1.Noţiune................................................................................................... 60 2. Aplicarea pedepsei accesorii .................................................................. 60 3. Executarea pedepsei accesorii ................................................................ 61 Capitolul III. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ ............................................... 62 Sectiunea I. NOTIUNE SI CARACTERIZARE ....................................... 62 Secţiunea a II-a.'CADRUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ ................ 63 1. Obligarea la tratament medical .............................................................. 64 2. Internarea medicală ................................................................................ 65 3. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii ............ 66 4. Confiscarea specială............................................................................... 67 5. Confiscarea extinsă ................................................................................ 69 Capitolul IV. RĂSPUNDEREA PENALĂ..................................................... 71 Sectiunea I. NOTIUNE SI CARACTERIZARE ....................................... 71 Secţiunea a II-a.'PRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALE.................... 72 Secţiunea a III-a. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI (RĂSPUNDERII PENALE) ...................................................................................................... 75 Subsectiunea I. NOTIUNE SI CADRU JURIDIC .................................... 75 Subsectiunea a II-a.'FORMELE SI , , MODALITĂILE DE INDIVIDUALIZARE .................................................................................. 75 Subsecţiunea a III-a. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR ............................................................................................. 77 1. Criterii generale de individualizare........................................................ 77 2. Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei ....................... 77 2.1. Circumstanţele atenuante ................................................................ 79 8

2.2. Circumstanţele agravante ................................................................ 84 2.3. Concursul între cauzele de atenuare sau de agravare...................... 87 Subsecţiunea a IV-a. RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI ... 88 1.Noţiune..........................................-......................................................... 88 2. Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei (art.80 C.pen.) .................... 89 2.1. Condiţii pozitive cu privire la renunţarea la aplicarea pedepsei ..... 89 2.2. Condiţii negative cu privire la renunţarea la aplicarea pedepsei .... 91 3. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei ................................................ 92 4. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei .............................................. 93 Subsecţiunea a V-a. AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI .................. 93 1.Noţiune................................................................................................... 93 2. Condiţiile amânării aplicării pedepsei.................................................... 94 2.1. Condiţii pozitive cu privire la amânarea aplicării pedepsei (art. 80 alin.I C.pen.) ...................................................................... 94 2.2. Condiţii negative cu privire la amânarea aplicării pedepsei (art. 80 alin.2 C.pen.) ...................................................................... 94 3. Termenul de supraveghere ..................................................................... 94 4. Măsurile de supraveghere ...................................................................... 94 5. Obligaţiile persoanei faţă de care s- a dispus amânarea aplicării pedepsei (art.85 alin.2 C.pen.)................................................................ 95 6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor (art.87 C.pen.) ........................... 96 7. Revocarea amânării aplicării pedepsei (art.88 C.pen.) .......................... 96 6. Anularea amânării aplicării pedepsei(art.89 C.pen.) .............................. 97 7. Efectele anulării amânării aplicării pedepsei ......................................... 97 Subsecţiunea a VI-a. SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE ...................................................................................... 97 1.Noţiune................................................................................................... 97 2. Condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere........................................................................................... 97 3. Termenul de supraveghere ..................................................................... 99 4. Măsurile de supraveghere ...................................................................... 99 5. Obligaţiile impuse condamnatului ....................................................... 100 6. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 96 C.pen.)...................................................................................... 100 6.1. Revocarea obligatorie ................................................................... 100 6.2. Revocarea facultativă .................................................................... 101 7. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 97 C.pen.)...................................................................................... 101 8. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art.98 C.pen.)....................................................................................... 101 Subsecţiunea a VII-a. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ ....................... 102 ............................................................................... 102 1.Noţiune.................. . .. . co nd1f , 10nate ...........................................................102 2. Cond1ţ11··1 e l'b 1 erarn 9

2.1. Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă ....... 102 2.2. Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii........ 103 3. Termenul de supraveghere ................................................................... 104 4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile ............................................... 104 5. Revocarea liberării condiţionate .......................................................... 105 6. Anularea liberării condiţionate............................................................. I 05 7. Efectele liberării condiţionate .............................................................. 105 Capitolu] V. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALA ......................................................................................................... 106 Secţiunea 1. CONSIDERAŢII GENERALE ........................................... 106 1.Noţiunea ............................................................................................... 106 2. Efectele cauzelor generale care înlătură răspunderea penală ............... 107 Secţiunea a II-a. AMNISTIA .................................................................... 107 1.Noţiunea ............................................................................................... 107 2. Formele amnistiei................................................................................. 108 3. Efectele amnisitiei ................................................................................ 108 4. Continuarea procesului penal pentru infracţiunile amnistiate.............. 110 Secţiunea a III-a. PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE .............. 110 1.Noţiune................................................................................................. 11 O 2. Efectele prescripţiei răspunderii penale ............................................... 111 3. Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică ..................................................................................................... 111 4. Calculul termenelor de prescripţie ....................................................... 112 5. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale ........................... 112 6. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale .......................... 113 Secţiunea a IV-a. LIPSA PLÂNGERII PREALABILE ŞI RETRAGEREA ACESTEIA .................................................................... 113 1. Lipsa plângerii prealabile..................................................................... 113 2. Retragerea plângerii prealabile ............................................................ 115 Secţiunea a V-a. ÎMPĂCAREA ................................................................ 116 1.Noţiune................................................................................................. 116 2. Condiţiile împăcării părţilor................................................................. 116 3. Efectele împăcării ................................................................................ 117 Capitolul VI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ......................................................................... 118 Secţiunea I. ASPECTE GENERALE ....................................................... 118 Secţiunea a II-a. AMNISTIA POSTCONDAMNATORIE .................... 118 Sectiunea a III-a. GRATIEREA ............................................................... 119 , , 1.Noţiune şi caracteristici........................................................................ 119 2. Felurile graţierii.................................................................................... 120 3. Obiectul graţierii .................................................................................. 121 10

4. Efectele graţierii ................................................................................... 121 Secţiunea a IV-a. PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI ............. 123 1.Noţiune................................................................................................. 123 2. Efectele prescripţiei executării pedepsei .............................................. 123 3. Termenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică ...... 123 4. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei .........................124 5. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei.........................124 Capitolul VII. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII ........................................................................................... 126 Secţiunea I. NOŢIUNI GENERALE........................................................ 126 Secţiunea a II-a. REABILITAREA .......................................................... 126 1.Noţiune................................................................................................. 126 2. Felurile reabilitării................................................................................ 127 3. Efectele reabilitarii............................................................................... 127 4. Trasaturile reabilitarii........................................................................... 127 Subsectiunea I. REABILITAREA DE DREPT....................................... 128 1.Noţiune................................................................................................. 128 2. Conditiile reabilitarii de drept.............................................................. 128 Subsecţiunea a II-a. REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ ............ 129 1.Noţiune................................................................................................. 129 2. Condiţiile reabilitării judecătoreşti....................................................... 129 3. Anularea reabilitării judecătoreşti ........................................................ 130 Capitolul VIII. MINORITATEA.................................................................. 131 Secţiunea I. NOŢIUNI GENERALE ........................................................ 131 1. Capacitatea penală................................................................................. 131 2. Minorii care răspund penal .................................................................. 132 Secţiunea a II-a. REGIMUL RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI ............................................................................................. 134 1. Sistemul sancţionator ........................................................................... 134 2. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate ......................... 135 3. Regimul măsurilor educative privative de libertate ............................. 137 Capitolul IX. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE ...................................................................................................... 140 GENERALE ........................................... 140 Sectiunea I. CONSIDERATII , , CONDITIILE RĂSPUNDERII PENALE A Sectiunea a II-a. , , PERSOANEI JURIDICE .......................................................................... 140 Secţiunea a III-a. PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE .................................................................................................. 142 1. Amenda - pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice .............. 143 2. Pedepsele complementare în cazul persoanei juridice ......................... 144 11

3. Prescripţia răspunderii penale .............................................................. 146 4. Prescripţia executării pedepsei ............................................................. 146 5. Reabilitarea persoanei juridice............................................................. 147 6. Efectele comasării şi divizări persoanei juridice.................................. 147 BIBLIOGRAFIE ............................................................................................ 148

12

Capitolul I INFRACTORUL Secţiunea 1 NOŢIUNI GENERALE Persoana care a săvârşit o infracţiune, este „infractorul". Infractorul reprezintă „subiectul activ al infracţiunii". Nu se poate pune semnul egalităţii între noţiunea de făptuitor şi cea de infractor, deoarece calita­ tea de făptuitor (penal) este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, care poate sau nu să fie infracţiune. Făptuitorul devine infractor numai dacă fapta pe care a comis-o întruneşte toate condiţiile obiective şi subi­ ective de existenţă a infracţiunii. Noţiunea de făptuitor este mai întinsă, desemnând persoana care a să­ vârşit o faptă prevăzută de legea penală, nefiind sinonimă cu noţiunea de infrac­ ţiune. Corelaţia între noţiunea de făptuitor şi cea de infractor este una gen­ spec1e. De asemenea, subiectul activ al infracţiunii nu trebuie confundat cu "su­ biectul de drept penal", noţiune mai largă, care cuprinde toate persoanele impli­ cate in raporturi juridice penale, respectiv subiectele active şi pasive ale rapor­ turilor juridice penale de conformare şi conflict. Pe de altă parte, toate subiectele de drept sunt titulare de valori sociale care pot fi vătămate prin infracţiune. Astfel că, fie activ, fie pasiv, toate subiectele de drept pot fi angrenate în săvârşirea unei infracţiuni. Dintre subiectele raporturilor juridice penale, infractorul se identifică numai cu „subiectul activ al raportului penal de conflict" În concluzie, prin infractor se înţelege persoana care a săvârşitcu vi­ novăţie o infracţiune şi care trebuie să suporte consecinţele acesteia, respectiv să fie subiect al răspunderii penale. 1

1

Gheorghe Diaconu, Drept penal. Partea generală, val.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2010, pag.298 13

Secţiunea a II-a PLURALITATEA DE INFRACTORI I.Noţiune Prin pluralitate de infractori se desemnează situaţia în care mai multe persoane săvâ rşesc o singură infracţiune 2. Cooperarea persoanelor este exprimată de intenţia acestora de a realiza o anumită infracţiune împreună. Pluralitatea de infractori presupune contribuţii efective care depind de latura obiectivă a infracţiunii şi voinţa comună de a co­ opera la săvârşirea unei infracţiuni. Nu orice faptă comisă de mai multe persoane presupune şi o pluralitate de infractori. Astfel, pluralitatea de infractori presupune colaborarea cu vinovă­ ţie a mai multor persoane în vederea săvârşirii unei infracţiuni. Astfel, de exemplu, în caz de adulter partenerul nu cunoaşte că este implicat cu o persoană căsătorită3 • Dacă nici o persoană nu a participat la comiterea faptei cu vinovăţie, atunci, nu se poate reţine o pluralitate de infractori, iar fapta săvârşită fără vino­ văţie nu este considerată infracţiune. Dacă numai o persoană, dintre cele care au săvârşit infracţiunea a acţio­ nat cu vinovăţie, fapta reprezintă o infracţiune, iar pluralitatea de făptuitori de­ vine pluralitate de infractori4 • Pluralitatea de infractori nu se confundă cu un grup de infractori care să­ vârşesc fiecare în parte câte o infracţiune distinct, chiar dacă între infracţiunile săvârşite există conexitate cronologică, etiologică sau topografică, cum ar fi, de exemplu, situaţia în care mai multe persoane, fără înţelegere între ele, fură mai multe bunuri de la o societate comercială. În acest caz nu există voinţă comună de cooperare la săvârşirea infracţiunii de furt, astfel că fiecare infractor va răs­ punde doar pentru propria faptă. Din punct de vedere criminologic, pluralitatea de infractori se caracteri­ zează printr-un grad de pericol social sporit, cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni mărind curajul acestora cât şi şansele şi probabilităţi­ le de reuşită. 2.Formele pluralităţii de infractori În doctrina penală sunt cunoscute trei forme ale pluralităţii de infractori: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită, pluralitatea ocazională. C. Buiai, Drept Penal,P.Gen ., voi.I, p.18 5;V.Dongoroz în Dongoroz 1, p.183. Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.391. 4 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Buiai, Drept Penal Român - curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.46. 2 3

14

a) Pluralitatea naturală (necesară) Pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară este forma pluralităţii de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi natura acesteia. Aşadar, există anumite fapte prevăzute de legea penală care nu pot fi să­ vârşite de o singură persoană ci presupun cooperarea mai multor. Unele infracţiuni presupun cooperarea a două persoane şi de aceea se mai numesc şi infracţiuni bilaterale ca de exemplu infracţiunile de: bigamie (art. 376 Cp.), incest (art. 377 Cp.). Alte infracţiuni presupun cooperarea a mai multor persoane ca de ex.: subminarea puterii de stat (art. 162 vechiul Cp.), încăierarea (art. 198 Cp.). Pluralitatea naturală de infractori are ca specific considerarea ca autor a fiecărui participant şi drept urmare răspunderea penală a fiecăruia se stabileşte în funcţie de rezultatul produs şi de participare5. Nu este de esenţa pluralităţii naturale, atât în cazul infracţiunilor bilate­ rale cât şi a celor ce presupun cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei ca toţi făptuitorii să fie infractori, adică să răspundă penal, fiind suficient, aşa cum am arătat mai sus ca unul dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie, (spre ex.: va exista infracţiunea de bigamie şi în cazul în care unul din subiecţii infracţiunii săvârşeşte fapta fără vinovăţie, fiind în eroare (art. 30 Cp.) cu privi­ re la starea civilă a celuilalt6, ori în cazul celorlalte infracţiunii bilaterale când unul dintre subiecţi este constrâns (art. 24 sau 25 Cp.) şi sub imperiul acestei constrângeri săvârşeşte fapta. b) Pluralitatea constituită Este forma pluralităţii de infractori, ce presupune gruparea mai multor persoane pentru săvâ rşirea de infracţiuni. Prin asocierea mai multor persoane în vederea comiterii de infracţiuni se realizează pluralitatea constituită, care datorită scopului ei antisocial este incri­ minată ca infracţiune de sine stătătoare. Pluralitatea constituită nu este reglementată în partea generală a codului penal ci în partea specială, gruparea mai multor persoane devine infracţiune şi prin aceasta sunt evidenţiate condiţiile pluralităţii constituite de infractori . Această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului fiindcă scopul urmărit de către cei care s-au asociat prezintă un mare pericol (săvârşirea unor infracţiuni) 7 Astfel, prin dispoziţiile care incriminau complotul (art. 167 vechiul Cp.) ca şi constituirea unui grup infracţional organizat (art. 367 Cp.) sunt prevăzute condiţiile cu privire la gruparea de persoane, la scopul urmărit - săvârşirea de V. Dongoroz, Drept Penal, p.478 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român - curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.47. 7 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol. l, Editura Lumina Lex , p.392. 5

6

15

infracţiuni - la organizarea acesteia de durată pentru a reprezenta o infracţiune, pentru a realiza pluralitatea constituită, [ spre ex.: infracţiunea de complot constă în „iniţierea sau constituirea unei asociaţii sau grupări în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 155-165, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asociaţii sau grupări" (art. 167 al. 1 Cp.). Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu fapte infracţionale dintre cele care şi le-au propus cei care s-au constituit. Când s-au săvârşit infracţiuni pentru care se iniţiase sau constituise aso­ ciaţia sau gruparea sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul de infracţiuni (art.367 alin.3 C.pen.). Şi în cazul pluralităţii constituite fiecare persoană este considerată că a săvârşit infracţiunea şi va răspunde penal pentru aceasta ca autor. Ca urmare a analizei modului cum sunt incriminate aceste infracţiuni se desprind condiţiile de existenţă ale acestora: -o grupare de cel puţin trei persoane; -gruparea să aibă un anumit program pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni; -gruparea să aibă o anumită organizare ce se reliefează în o structură ie­ rarhică, precum şi o concepţie unică de conducere care să asigure stabilitatea grupului. Aceste trăsături diferenţiază pluralitatea constituită de pluralitatea oca­ zională. c) Pluralitatea ocazională (participaţia penală) Pluralitatea ocazională sau participaţia penală este forma pluralităţii de infractori în care, la comiterea faptei prevăzută de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât era necesar. Cu alte cuvinte la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală au partici­ pat un număr mai mare de persoane decât era necesar potrivit naturii faptei. Aceasta înseamnă că dacă o faptă putea fi comisă de o singură persoană datorită naturii ei, la săvârşire au participat două sau mai multe persoane, iar dacă potri­ vit naturii ei fapta putea fi comisă de două persoane la săvârşirea ei au participat trei sau mai multe. Prin această caracteristică se subliniază posibilitatea existen­ ţei unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate naturală şi la o pluralitate constitui­ tă de infractori. Spre deosebire de pluralitatea naturală şi de pluralitatea constituită, în cazul pluralităţii ocazionale de infractori fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârşirea infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de contributia infractiunii. , adusă la săvârsirea , ,

16

Sectiunea a III-a PARTICiPAŢIA PENALĂ I.Noţiune Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori desemnea­ ză situaţia în care la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală au parti­ cipat mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii acelei fapte. Spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralita­ tea ocazională sau participaţia nu este determinată de natura faptei sau de condi­ ţiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional, fiind determinată de anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârşirii sau a ascunde­ rii urmelor ei. În cazul infracţiunilor intenţionate, participaţia penală apare ca o conlu­ crare cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţi­ uni. Orice contribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de participaţie penală. La infracţiunile din culpă, participaţia apare ca o contribuţie involuntară, din culpă a două sau mai multe persoane la săvârşirea în mod ne­ mijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală 8 . 2.Condiţii Participaţia penală există atunci când sunt îndeplinite condiţiile: a) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală. Fapta prevăzută de legea penală poate fi în forma consumată, în cea a tentativei sau chiar a actelor pregătitoare, dacă acestea din urmă sunt incrimina­ te de legea penală. Cu alte cuvinte, două sau mai multe persoane pot coopera pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt, de omor, dar şi la pregătirea unei in­ fracţiuni de terorism. b) La comiterea faptei să-şi fi adus contribuţia mai multe persoane de­ cât era necesar potrivit naturii faptei. Este îndeplinită această condiţie şi atunci când numai unul dintre făptuitori acţionează cu intenţie şi îndeplineşte condiţii­ le generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii (infractor). Contribuţia făptuitorilor la săvârşirea faptei poate fi prin acte de execu­ tare directă şi nemijlocită - de autor ori prin înlesnire, sprijinire materială şi morală - de complice sau de determinare la săvârşirea infracţiunii - de instiga­ tor. în orice modalitate în care participanţii îşi aduc contribuţia la săvârşirea faptei este îndeplinită condiţia privind cooperarea mai multor persoane la comi­ terea faptei. Adrian Niţu, Ilie Dragomir, Drept penal, partea generală (culegere de lecţii), Editura Ministe­ rului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2006 , pag. 1 2 1 8

17

În cazul infracţiunilor a căror existenţă este condiţionată de o pluralitate de făptuitori, naturală sau constitutivă, participaţia este posibilă, numai dacă se depăşeşte numărul de făptuitori strict necesar pentru existenţa acelei infracţiuni. Nu este necesar ca toţi infractorii să aibă calitatea de infractori, fiind de ajuns ca unul (unii) să îndeplinească condiţiile generale şi speciale cerute pentru existenta si cu vinovătie , subiectului activ al infractiunii ' ' să fi actionat , , sub forma intenţiei. c) Legătura subiectivă între participanţi, mai precis, toţi participanţii trebu­ ie să fie animaţi de aceeaşi voinţă comună de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală. d) Calificarea faptei comise prin contribuţia mai multor persoane ca infrac­ ţiune. Aceasta presupune ca fapta să fie săvârşită de cel puţin unul dintre partici­ panţi cu vinovăţia cerută de lege. 3.Felurile participaţiei penale În raport de diferite criterii, vom face distincţie între mai multe feluri de participaţie penală. A. După criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise cu voinţa comună de a coopera se disting: participaţia proprie şi participaţia im­ propne. a) Participaţia proprie (perfectă) se caracterizează prin aceea că toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei intenţie sau culpă. b) Participaţia improprie (imperfectă) se caracterizează prin aceea că participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei: unii cu intenţie şi alţii din culpă sau unii cu intenţie şi alţii fără vinovăţie. Cele două forme ale participaţiei, proprie şi improprie sunt consacrate în codul penal român. B. După criteriul contribuţiei partic ipanţilor la comiterea infracţiunii se face deosebirea între: a) activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei - activitate spe­ cifică autorului şi coautorilor; b)activitatea de determinare la comiterea unei fapte - activitate proprie instigatorului; c) activitate de înlesnire, de ajutare la săvârşirea faptei - activitate de complice. Aceste forme de participaţie sunt importante şi au căpătat reglementare amănunţită în legislaţia penală. C. După importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi producerea rezultatulu i se face deosebire între forme principale de participaţie şi forme secundare de participaţie. 18

a) Participaţia este principală când prin contribuţia participantului se reali­ zează conţinutul infracţiunii. Este contribuţie specifică autorilor şi coautorilor. b) Participaţia este secundară când contribuţiile participanţilor nu se în­ scriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă fapta incriminată. Este contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor. Această împărţire este importantă fiindcă este unanim admis în doctrina penală şi în practica judi­ ciară că formele principale ale participaţiei absorb pe cele secundare. Sunt considerate forme principale de participaţie: coautoratul faţă de ce­ lelalte forme de participaţie (respectiv instigarea şi complicitatea) şi instigarea faţă de complicitate. Participarea unei persoane la săvârşirea unei infracţiuni nu poate fi cali­ ficată şi instigare şi coautorat ci numai coautorat, chiar dacă contribuţiile sale puteau fi calificate atât instigare cât şi coautorat. Tot astfel s-a decis în practica judiciară că participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două activităţi deosebite, una specifică instigării, iar cealaltă complicităţii, nu constituie un concurs de infracţiuni, ci se pedepseşte numai potrivit textului de lege care sancţionează forma de participaţie principală a instigării care absoarbe pe cea secundară a complicităţii. 4.Sediul materiei Participaţia penală constituie obiect de reglementare al capitolului N al părţii generale a codului penal intitulat "Autorul şi participanţii" care consacră acestei instituţii articolele 46-52. Actualul cod penal reglementează în art.46-48 participaţia proprie sub forma autoratului/coautoratului, instigării şi complicităţii, la care toţi participan­ ţii acţionează, fie cu intenţie, fie din culpă, iar în art.52 reglementează participa­ ţia improprie, la care participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, unii acţionând cu intenţie iar alţii din culpă sau fără vinovăţie. Conchizând, vom preciza că principalele forme ale participaţiei penale sunt: autoratul/coautoratul (art.46), instigarea (art.4 7), complicitatea (art.48). Subsecţiunea I AUTORATUL ŞI COAUTORATUL 1.Noţiune Codul Penal, în art.46, ne precizează cine este autor al infracţiunii. As­ tfel, potrivit acestui text de lege, autor este persoana care săvârşeşte în mod ne mijlocit o faptă prevăzută de legea penală. Sunt situaţii când fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte în mod direct, nu numai de o singură persoană, ci de mai multe - în aceste cazuri ne aflăm în prezenţa coautoratului. 19

Coautoratul este acea formă a participaţiei în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane (art.46 alin.2 C.pen.). 2.Condiţii Pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită în autorat/coautorat se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: a) Activitatea autorilor sau a coautorilor trebuie să fie îndreptată împo­ triva aceluiaşi obiect juridic, adică să lezeze aceleaşi relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca infracţiune. De exemplu: relaţiile privind viaţa persoanei, în cazul infracţiunii de omor, relaţiile privind securitatea naţională în cazul trădării etc. Dacă unii coau­ tori lezează şi alte relaţii sociale apărate de legea penală, acestora li se vor apli­ ca dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni. b) Participanţii să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de le­ gea penală. Cu alte cuvinte, în cazul infracţiunilor comisive, coautorii să efec­ tueze acte de săvârşire nemijlocită, acte de executare directă a faptei prevăzută de legea penală, iar în cazul infracţiunilor omisive, să nu îndeplinească unele activităţi obligatorii. Prin acte de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de condui­ tă exterioară, prin care se execută direct acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă incriminată de lege. În legătură cu aceasta, contribuţia coautorilor la comiterea faptei penale poate fi identică sau diferită, egală sau aproape egală, în acelaşi timp şi loc ori nu. Concluzia aceasta se impune, deoarece în caz de coautorat, nu este nevoie ca fiecare participant să fi comis neapărat o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă a infracţiunii, întrucât actele coautorilor se comple­ tează reciproc, în cadrul activităţii materiale indivizibile de săvârşire a faptei penale. Teoria şi practica judiciară au fost constante în a considera acte de coau­ torat, faptele de paralizare a energiei de opunere împotriva agresorului sau cel de înlăturare a obstacolelor din calea săvârşirii faptei. În acest sens, vor fi con­ siderate acte de coautorat şi nu de complicitate, acţiunea de imobilizare a victi­ mei sau de împiedicare de a se apăra, în timp ce alt participant o loveşte mortal; sau lovirea cu pumnii în faţă a victimei, împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat, întrucât contribuţia adu­ să în acest fel apare ca indispensabilă pentru realizarea uciderii 9 • De asemenea, s-a constatat că în cazul infracţiunilor complexe sunt coa­ utori la infracţiunea de tâlhărie - spre exemplu - atât acela care săvârşeşte actul de ameninţare sau violenţa asupra victimei, cât şi cel care sustrage bunul, deoa9

Trib.Suprem, dec.pen.nr.467/1978, în R.R.D. 7/1958, pag.53 20

rece, deşi sunt acţiuni materiale distincte, ele se integrează în conţinutul acestei infracţiuni 1 0 . c)Existenţa unei legături subiective între coautori. În lipsa acesteia nu se realizează coautoratul, - deşi a avut loc cooperarea materială, astfel că fiecare persoană va fi considerată autor al unei fapte distincte, iar actele lor vor fi doar conexe. Astfel, legătura subiectivă nu se realizează în caz de omor, când incul­ patul „A" a cauzat victimei o vătămare a integrităţii corporale, mai înainte ca inculpatul „B" să-i fi aplicat lovitura mortală, fiindcă nu a existat o înţelegere prealabilă între ei, sau măcar reprezentarea în mintea primului a faptei săvârşite de către cel din urmă. Într-o asemenea situaţie există două infracţiuni distincte, vătămarea integrităţii corporale săvârşite de „A" şi omor săvârşit de „B", ca autori diferiţi. Sub aspect subiectiv, în caz de coautorat se cere ca toţi participanţii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică să fie cu intenţie, fie din culpă. De cele mai multe ori însă, coautoratul se realizează cu intenţie, în sen­ sul că participanţii prevăd urmările socialmente periculoase ale faptelor şi le urmăresc sau doar admit posibilitatea apariţiei acestora. Coautoratul astfel reali­ zat poate exista atât în cazul unei participaţii complexe, la care în afară de coau­ tori există instigatori şi complici, cât şi în cazul participaţiei simple sau omoge­ ne, la care nu există decât coautori. Tot din acest punct de vedere nu prezintă relevanţă mobilurile cu care s-a acţionat şi nici scopurile urmărite de coautori, acestea putând fi identice sau diferite, în raport de interesele făptuitorilor. În cazul infracţiunilor caracterizate printr-un anumit scop, este suficient ca unul singur dintre coautori să fi urmărit realizarea lui pe când ceilalţi trebuiau doar să-l fi cunoscut. Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori mai multe persoane, împrejurarea că unele dintre acestea au avut iniţiativa co­ miterii faptei, propunând celorlalte să acţioneze împreună, nu atrage sancţiona­ rea lor separată pentru instigare, fiind vorba de o activitate comună a coautori­ lor, unde întotdeauna iniţiativa aparţine unei (unor) persoane. Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi se reali­ zează atunci când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au săvârşit fiecare, simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care s-a pro­ dus acelaşi rezultat socialmente periculos. Vinovăţia coautorilor se prezintă în acest caz sub forma unei culpe comune sau a unor culpe concurente. Privite prin prisma raportului de cauzalitate, acţiunile coautorilor pot fi considerate cauze de producerea efectului, adică a urmărilor socialmente peri­ culoase, unele cauze principale care determină singure efectul, altele cauze se­ cundare, care nu produc efectul, contribuie însă la producerea lui prin interme­ diul acţiunii cauză principală (exemplu acţiunea coautorului ce imobilizează victima pentru ca celălalt coautor s-o lovească mortal). 10

Trib.Iaşi, dec.pen. nr.1162/1972, în R.R.D. 1/1973, pag.167 21

Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţi­ unii. Astfel, când mai multe persoane - dintre care una voia să se răzbune pe un duşman al său, care se afla într-un grup de persoane - au hotărât să lovească pe cei care se aflau în acel grup şi au executat în comun acţiunea, se realizează participaţia, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili şi în timpul executării acţiunii. De exemplu, în timp ce inculpatul lovea victima, au mai venit încă patru inşi care au început să o lovească şi ei, unii cu cuţitele iar alţii cu alte obiecte şi cu picioarele, contribuind la înfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au acţionat simultan şi conjugat la suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut sau acceptat de fiecare din ei 1 1 • Dacă stabilirea legăturii subiective are loc ulterior consumării infracţiu­ nii nu mai există coautorat. Astfel, infracţiunea s-a consumat în momentul sus­ tragerii unor bunuri dintr-o societate comercială, care au fost ascunse în casa liftului, în vederea scoaterii lor, în cursul nopţii din incinta acesteia. Dacă ulte­ rior inculpatul este ajutat, în urma unei înţelegeri care a avut loc după sustrage­ rea bunurilor, de către altă persoană, pentru a scoate bunurile respective, ea co­ mite o infracţiune de sine stătătoare de tăinuire (art. 270 C. pen.) şi nu va fi con­ siderată coautor la infracţiunea de furt. 3.Infracţiuni care nu pot fi săvârşite în coautorat Datorită specificului lor, unele infracţiuni nu pot fi comise în coautorat: a) Infracţiunile ce presupun inacţiunea (omisive), când obligaţia de a în­ deplini o acţiune, o activitate de a ieşi din pasivitate, este personală (spre exem­ plu nedenunţarea - art. 266 C. pen.). b)Infracţiunile ce presupun un subiect calificat (gestionar, funcţionar), decât dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege. În astfel de situaţii când con­ tribuţia tuturor participanţilor este realizată prin acte de executare directă, fapta va fi încadrată după calitatea subiectului calificat, iar ceilalţi participanţi nea­ vând calitatea cerută de lege vor fi consideraţi complici la fapta primului. c) Infracţiunile ce se comit în persana propria-cu autor unic (spre ex.: mărturia mincinoasă, dezertarea, vagabondajul, violul ş.a.). Caracteristică pen­ tru astfel de infracţiuni este împrejurarea că acţiunea tipică, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o singură persoană în acelaşi timp. Infracţiunile care nu permit coautorul ca formă a participaţiei penale, permit însă celelalte forme de participaţie - instigarea şi complicitatea, care de altfel, nu cunosc restrângeri.

11

Adrian Niţu, Ilie Dragomir, op.cit., pag. 128 22

Subsectiunea a II-a ' INSTIGAREA 1.Noţiune Instigarea este forma participaţiei penale ce constă în fapta de determi­ nare cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator al altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea pena­ lă (art. 4 7 C.pen.). Instigatorului îi aparţine hotărârea de a săvârşi o infracţiune, hotărâre pe care o transmite altei persoane numită instigat, care va săvârşi infracţiunea. Datorită aspectului că hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine insti­ gatorului, acesta mai este denumit şi autor moral al infracţiunii spre al deosebi de instigat care este autorul material al infracţiunii. Contribuţia instigatorului la săvârşirea infracţiunii constă în transmiterea către cel instigat a ideii comiterii faptei şi în determinarea săvârşirii infracţiunii. 2.Condiţii Pentru a exista instigarea sub forma participaţiei penale se cer a fi înde­ plinite următoarele condiţii: a)Activităţi de determinare a instigatului de către instigator Determinarea însemnă o operaţie de inoculare în conştiinţa instigatorului a hotărârii de a săvârşi o infracţiune. Determinarea este şi o exteriorizare a intenţiei instigatorului, manifestată prin îndemn, incitare, reprezentând însuşirea ideii de către cel instigat, manifes­ tată prin aceea că hotărăşte să comită infracţiunea la care a fost îndemnat, îm­ prejurare care reiese din aceea că trece la executarea ei 1 2 . Dacă în urma activităţii de instigare nu s-a reuşit să se determine instiga­ tul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi infracţiunea, atunci nu va exista o instigare perfectă, ci o instigare fără efect sau neizbutită, ca atare, nu se va rea­ liza nici condiţia participaţiei penale 1 3 . Mijloacele de obţinere a determinării instigatului de a săvârşi o infracţi­ une sunt diverse: de la rugăminţi, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, până la constrângerea acestuia 1 4 . Instigarea este posibilă la toate faptele prevăzute de legea penală, ca ata­ re activitatea de determinare nu cunoaşte restrângeri cu privire la infracţiune 1 5 • Activitatea de determinare trebuie să aibă loc în timp anterior hotărârii de a să­ vârsi de către autor. ' o infractiune , 12

Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.417 C. Bulai, Drept Penal, P.Gen., vol.I, 1992, p.197 14 V. Dongoroz, în Dongoroz 1, p.197 15 T.S., s.p., complet militar, d.p.nr.126/1971 13

23

Dacă activitatea de determinare la săvârşirea unei fapte prevăzută de le­ gea penală are loc faţă de o persoană care a luat înainte hotărârea de a săvârşi acea infracţiune, atunci, se realizează complicitate morală, reprezentând o întă­ rire a deciziei infracţionale luate anterior 1 6 . b) Este necesară prezenţa a cel puţin doi subiecţi, a două persoane, una care desfaşoară o activitate de instigare - instigatorul - iar alta asupra căreia se efectuează această activitate - instigatul. Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii. Instigarea este posibilă la toate infrac­ ţiunile, atât la cele cu subiect special - deoarece calitatea specială se cere numai pentru autor - cât şi la cele intenţionate sau din culpă, la infracţiunile comisive sau omisive, la cele continuate, continue etc. Instigarea poate fi săvârşită de către una ori mai multe persoane, care de­ termină simultan sau succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea unei infracţiuni. Dacă există doi sau mai mulţi instigatori vor fi denumiţi coinstigatori şi primesc această calitate în cazul când au acţionat în înţelegere şi cu voinţa de a coopera. În situaţia când între instigatori nu a existat o înţelegere, ci fiecare a acţionat independent pentru a determina pe instigat la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzu­ tă de legea penală, nu va exista coinstigare ci un concurs de instigări. Instigat poate fi, de asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă în­ deplineşte sau nu condiţiile generale pentru a fi subiect al infracţiunii, asupra căreia însă se exercită activitatea de determinare. Ca atare, poate fi instigată o persoană iresponsabilă, un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau o per­ soană lipsită de libertatea de voinţă şi acţiune etc., cazuri în care ne aflăm în prezenţa unei participaţii improprii. Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi multiple, de la simple sfaturi, îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la constrângere, corupe­ re (promisiuni de daruri sau alte foloase) etc. Determinarea poate fi realizată prin acte, cuvinte spuse sau scrise şi chiar prin gesturi sau semne cu o semnifi­ caţie neîndoielnică. Pentru existenţa instigării se cere ca determinarea să se refere la o faptă prevăzută de legea penală, care să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat. Dacă fapta la care s-a determinat nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, nu se poate pune problema instigării în sens penal, iar cel care a determinat nu va fi tras la răspundere penală. Fapta la care se instigă trebuie să fie indicată încât cel instigat să cu­ noască, să-şi poată da seama de urmările ei socialmente periculoase, deoarece simpla aluzie la comiterea unei fapte penale, nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 47 din Codul penal.

C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.88. 16

24

c)Activitatea de instigare să aibă ca efect determinarea instigatului să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală Va fi îndeplinită această condiţie, atunci când hotărârea de a săvârşi o infracţiune luată de instigator a fost însuşită de către instigat care apoi a trecut la executarea ei. Fapta săvârşită poate fi în faza consumată sau în cea a tentati­ vei pedepsită de legea penală, deoarece începerea executării este proba evidentă a reuşitei instigării. În cazul când tentativa nu este pedepsită, neexistând deci fapta prevăzută de legea penală, nu poate exista nici instigare ca formă a parti­ cipaţiei penale, putând însă constitui o altă infracţiune de sine stătătoare. Nu este îndeplinită această condiţie când determinarea priveşte pe un in­ stigat, care nu are calitatea cerută de lege pentru comiterea faptei la care este determinat, (spre ex.: nu va fi o determinare la comiterea infracţiunii de dezerta­ re, dacă instigatul nu are calitatea cerută de lege - de militar). d)Instigatul să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta la care este îndemnat Această condiţie este îndeplinită dacă instigatul, în momentul în care are loc activitatea de instigare, nu luase el însuşi hotărârea de a săvârşi fapta la care este instigat. Pentru a fi considerată instigare, activitatea de determinare trebuie să fie anterioară începerii executării acţiunii/inacţiunii şi să se refere la o anumită in­ fracţiune care urmează a fi săvârşită, astfel că hotărârea instigatului de a săvârşi fapta trebuie să fie ulterioară activităţii e instigare. e) Instigatorul să acţioneze cu intenţie. Activitatea de determinare se desfăşoară deci sub raport subiectiv, nu­ mai cu intenţie, atât directă cât şi indirectă. Comiterea faptei şi de către instigat cu intenţie, realizează condiţiile unei instigări proprii sau perfecte, iar când instigatul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie sunt realizate condiţiile unei instigări improprii sau imperfecte. j) Instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puţin o tentativă pedepsibilă. Condiţia este îndeplinită şi atunci când instigatul a început săvârşirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat sau a împiedicat produ­ cerea rezultatului. Dacă instigatul nu a trecut la săvârşirea faptei, atunci nu este îndeplinită condiţia ce o analizăm şi nu se realizează forma de participaţie a instigării, iar activitatea instigatorului poate îmbrăca forma unei infracţiuni distincte. 3.Formele instigării Instigarea poate îmbrăca mai multe forme, având în vedere forma de vi­ novăţie cu care instigatul săvârşeşte fapta, având în vedere modul şi mijloacele folosite de instigator; având în vedere persoanele instigate sau care instigă; având în vedere rezultatul obţinut în activitatea de determinare. 25

I. Ţinând cont de forma de vinovătie cu care instigatul săvârşeşte fapta: a)instigarea proprie (perfectă) ce constă în stabilirea unei concordanţe sub raport subiectiv între instigator şi instigat, cu alte cuvinte instigatul trebuie să săvârşească fapta cu intenţie. De exemplu, fapta unei persoane (instigator), care dorind să se răzbune pe duşmanul ei, determină altă persoană, prin darea unei sume de bani, să o ucidă, omor care se şi produce 1 7. b) instigarea improprie (imperfectă) ce se caracterizează prin lipsa co­ eziunii psihice între instigator şi instigat. Instigatul poate săvârşi fapta din culpă sau foră vinovăţie. Exemplul tipic pentru forma intenţie-culpă îl constituie fapta instigato­ rului, care cu intenţie, spune altei persoane(instigat) că uşa pe care doreşte să o spargă este a locuinţei sale, astfel că pretextând pierderea cheii, instigatul o dis­ truge. Pentru forma intenţie-lipsă de vinovăţie doctrina penală dă exemplu fap­ ta instigatorului care, cu intenţie, determină un alienat mintal (instigat) să ia un bun dintr-un autoturism, despre care spune că este al său, pentru a i-l da 1 8 . II. Ţinând cont de mijloacele folosite de instigator pentru determinarea instigatului să săvârşească o infracţiune se disting: a) instigarea simplă când mijloacele folosite pentru a determina o persoa­ nă să comită o infracţiune sunt simple, exemplu : rugăminţi, îndemnuri. b) instigarea calificată, când pentru determinarea unei persoane să co­ mită o infracţiune se folosesc mijloace diferite: oferirea de daruri, ameninţări, exercitarea de presiuni. III. După numărul persoanelor ce desfăsoară activitatea de instigare se disting: a) instigarea cu un singur instigator b) instigarea care presupune colaborarea mai multor persoane pentru a determina una sau mai multe persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală 1 9 • În acest ultim caz, dacă s-a realizat o legătură subiectivă între ei, ex­ presă sau tacit, există coinstigatori. Coinstigarea poate fi făcută concomitent sau succesiv. Atunci când coin­ stigarea este făcută succesiv, este necesar să se dovedească că toţi instigatorii au avut intenţie în determinarea instigatului să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Nu vor fi îndeplinite condiţiile uni coinstigări în cazul în care activitatea de determinare a avut loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea după ce a fost determinat de primul instigator, activitatea celorlalţi 17

Gheorghe Diaconu, op.cit., pag.327 Gheorghe Diaconu, op.cit., pag.328 19 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.88 26 18

instigatori ne mai având rol de determinare, ci de în întărirea deciziei infracţio­ nale, activitate ce caracterizează forma de participaţiei a complicităţii20 . Dacă acţionează în determinarea unei persoane mai mulţi instigatori, fă­ ră a cunoaşte unul de celălalt atunci se realizează un concurs de infracţiuni2 1 . IV. În funcţie de numărul persoanelor fată de care se exercită activitatea de determinare, se fac două deosebiri: a) instigarea individuală - activitatea de instigarea se desfăşoară asupra unei singure persoane sau asupra mai multor persoane determinate; b) instigarea colectivă- când instigatorul se adresează unui număr nede­ terminat de persoane. V. În funcţie de modul de actiune al instigatorului pentru a determina instigatul la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală: a) instigarea imediată -instigatorul se adresează direct, nemijlocit instig­ atului la determinarea acestuia să săvârşească fapta prevăzută de legea penală; b) instigarea mediată - determinarea are loc prin intermediul altei per­ soane. Dacă persoana ce mijloceşte această instigare se limitează la acest rol atunci ele participă sub forma complicităţii 22 , dacă mediatorul are şi o contribu­ ţie personală atunci el devine coinstigator. VI. În funcţie de modul în care este comunicată ideea infractională, pu­ tem deosebi: a) instigarea explicită (deschisă) instigatorul expune în mod deschis scopul său, spre a convinge la săvârşirea faptei pe instigat. b) instigarea ascunsă (perfidă) fiindcă instigatorul nu îşi dă în vileag ro­ lul faţă de instigat, astfel că acesta din urmă crede că ideea infracţională îi apar­ ţine. VII. După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la comiterea faptei prevăzute de legea penală, se deosebesc: a) instigarea cu efect pozitiv, reuşit- instigatorul reuşeşte să îl convingă pe instigat să accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea. b) instigarea cu efect negativ - instigatorul nu a reuşit să îl convingă pe instigat să săvârşească infracţiunea, ca atare nu sunt îndeplinite condiţiile insti­ gării, iar persoana ce a încercat determinarea nu poate fi considerată partici­ pant2 3 . Atunci când instigatul a săvârşit fapta l a care a fost instigat, în formă consumată sau de tentativă pedepsibilă, se întrunesc condiţiile unei instigări perfecte reuşite. VIII. Având în vedere rezultatele urmărite prin instigare:

° Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român - curs selectiv pentru licenţă 199 7, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.53. 21 V.Dongoroz, op.cit, p.196; Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex, p .422. 22 V.Papadopol, comentariu în Codul Penal, pag.173 23 C.Bulai, Drept Penal, p.gen.1992, p.197 2

27

A) instigarea poate fi determinată, când se precizează infracţiunea care urmează să fie comisă B) instigarea indeterminată, când instigatorul, spre exemplu, îi spune instigatului să facă ce ştie pentru a procura banii, chiar prin comiterea unei in­ fracţiuni24. Subsecţiunea a III-a COMPLICITATEA I.Noţiune Complicitatea constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneş­ te sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală sau care, înainte ori în timpul săvâ rşirii faptei, promite că va tăinui bunurile pro­ venite din aceasta sau că va favoriza pe faptuitor, chiar dacă ulterior promisi­ unea nu este îndeplinită. Noţiunea de complicitate defineşte, de altfel, şi pe participantul compli­ ce, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 48 C.pen. După cum se poate observa, ceea ce caracterizează complicitatea, în ra­ port cu celelalte forme ale participaţiei penale, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la săvâ rşirea infracţiunii. Prin activitatea sa, complicele nu săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci înlesneşte această săvârşire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, ca autorul să comită mai uşor, mai repede şi mai sigur infracţiunea propusă. Complicele pregăteşte realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârşită, creează autorului condiţii propice pentru desfăşurarea acti­ vităţii infracţionale2 5. 2.Condiţii Pentru existenţa complicităţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) Săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală în forma consumată sau în forma tentativei pedepsibile2 6. b) Complicele să efectueze acte de înlesnire sau ajutor la săvârşirea de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală ori să primită tăinu­ irea bunurilor sau favorizarea infractorului. Activitatea complicelui, potrivit legii penale, poate consta atât în ajutor sau înlesnire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, cât şi în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune ori defavorizare a infractorului. Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol. 1 , Editura Lumina Lex , p.423. Aurel Teodor Moldovan, Drept penal. Partea generală, Editura Lux Libris, Braşov, 2009, pag. 148 26 V.Papadopol, Comentariu la codul penal al României, pag. 1 79 28 24 25

Contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii de către autor sunt me­ prin ele nu se realizează elementul material al infracţiunii. diate, Sub acest aspect se cuvine subliniată ideea că actele de complicitate nu sunt indispensabile comiterii faptei de către autor. În literatura juridică de specialitate se face deosebire între contribuţiile complicelui care constau în activităţi de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea infracţiunii ori de promisiune de tăinuire sau favorizare a infractorului, ca mo­ mente distincte în raport de săvârşirea infracţiunii. ,, Înlesnirea " priveşte activităţile complicelui desfăşurate anterior comi­ terii infracţiunii care se situează în faza de pregătire a săvârşirii infracţiunii. Înlesnirea poate consta atât în activităţi materiale de procurare a mijloa­ celor, a instrumentelor, adaptarea acestora pentru săvârşirea infracţiunii ca de ex.: procurarea armei, a cuţitului, a cheilor ce vor fi folosite etc., cât şi în activi­ tăţi ce reprezintă o contribuţie morală ca: procurarea de informaţii cu privire la locul şi timpul unde urmează să fie săvârşită infracţiunea, întărirea hotărârii infracţionale prin sfaturi etc2 7 . „ Ajutorul" dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de acesta în timpul executării faptei de către autor, ajutor ce poate consta în oferirea armei cu care se săvârşeşte infracţiunea, deschiderea unei uşi prin care autorul poate fugi de la locul faptei, îndemnul de a continua săvârşirea faptei, asigurarea pa­ zei pentru a da alarma în caz de descoperire a faptei etc. ,, Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau defavorizare a infractorului " are loc înainte de comiterea infracţiunii sau cel mai târziu până în momentul comiterii infracţiunii şi reprezintă o încurajare a autorului în comiterea faptei, indiferent dacă promisiunea se realizează sau nu. Neîndeplinirea de către complice a promisiunii de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului, nu înlătură caracterul de complicitate al pro­ misiunii făcute şi care a reprezentat pentru autor o încurajare, o întărire a hotă­ rârii de a comite infracţiunea. În literatura de specialitate s-a susţinut corect că reprezintă o promisiune de tăinuire sau favorizare şi deci - complicitate - promisiunea de nedenunţare făcută de persoana care potrivit legii, ar avea obligaţia să denunţe săvârşirea faptei, deoarece şi prin aceasta se încurajează, într-un fel autorul să comită in­ fracţiunea pentru care luase hotărârea. a) Actele de înlesnire sau de ajutor să se săvârşească numai cu intenţie. Vinovăţia sub forma intenţiei este necesară pentru existenţa complicită­ ţii numai pentru complice nu şi pentru autorul infracţiunii care poate săvârşi fapta atât cu intenţie, în acest caz complicitatea este proprie sau perfectă, cât si din culpă sau fără vinovăţie, când participaţia este improprie sau imperfectă.

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Universitatea Hyperion , Bucureşti, 2010, pag.191 27

29

3.Felurile complicităţii În raport de diverse criterii există mai multe feluri de complicitate I. În funcţie de natura ajutorului dat... complicitatea poate fi de două fe­ luri: morală şi materială. a) Complicitatea morală - constă în activitatea desfăşurată de către complice, prin care ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei infracţiuni. Complicitatea morală îmbracă mai multe aspecte: 1) Un prim aspect al complicităţii morale se referă la activitatea de întă­ rire a rezolutiei infractionale luată de autorul infractiunii sau de întretinere a ' ' ' ' acesteia. Aceasta presupune că autorul a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea, dar din diferite motive, şovăie, întârzie să o pună în aplicare. Astfel, intervine complicele care, elogiindu-i gândul infracţional sau prezentându-i argumente pentru reuşita comiterii faptei sale, îi întăreşte hotărâ­ rea luată pentru a trece la executarea ei. Această formă a complicităţii morale se deosebeşte de instigare, unde hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine insti­ gatorului, care o sădeşte în conştiinţa altei persoane ce comite fapta penală. În caz de complicitate morală, hotărârea aparţine autorului, complicele doar con­ tribuind la întărirea ei. 2) Un alt aspect al complicităţii morale este acela al sfaturilor date de complice. Este vorba de instrucţiuni de felul cum să comită infracţiunea, procu­ rarea de informaţii şi date cu privire la împrejurările, modalitatea, locul, timpul săvârşirii infracţiunii, despre victimă etc. În legătură cu aceasta, complicele, poate da autorului informaţii în legă­ tură cu alegerea locului şi momentului comiterii faptei, se poate referi la mijloa­ cele ce trebuie alese, poate face personal distribuirea locurilor participanţilor în timpul săvârşirii faptei, putând chiar arăta autorului, ce anume măsuri de protec­ ţie pot fi luate pentru a nu fi descoperit de autorităţi etc. 3) Tot un aspect al complicităţii morale este şi prezenţa complicelui la locul săvârşirii faptei pe baza înţelegerii prealabile cu autorul pentru a-l ajuta în caz de nevoie, întrucât el creează acestuia curaj, sânge rece, o stare favorabilă punerii în aplicare a hotărârii infracţionale luate. 4) Pânda la locul faptei în momentul comiterii faptei de către autor, con­ stituie, de asemenea, un aspect al complicităţii morale, deoarece a întărit mora­ lul infractorului determinându-l să acţioneze dezinvolt, ştiind că în caz de peri­ col va fi alarmat de complice. Chiar dacă din motive independente de voinţa complicelui, nu a avut po­ sibilitatea să-l anunţe pe autor sau din diferite motive nu a stat de pază până la terminarea executării faptei penale, se va reţine totuşi complicitate morală, în­ trucât autorul ştiindu-se în siguranţă, a acţionat cu îndrăzneală în săvârşirea infracţiunii. 30

5) Promisiunea de ajutor făcută de complice înainte sau în timpul săvâr­ şirii faptei că va tăinui bunurile provenite din infracţiune ori că va favoriza pe făptuitor, este un alt aspect al complicităţii morale, chiar dacă ulterior acesta nu­ şi îndeplineşte promisiunea făcută. Prevăzând acest aspect, în dispoziţiile art. 48 alin. 2 C.pen., legiuitorul a avut în vedere faptul că şi într-un caz şi în celălalt, complicele a contribuit la întărirea moralului autorului, i-a creat climatul favo­ rabil săvârşirii faptei, deoarece era sigur că ulterior el va avea unde să ascundă bunurile rezultate din aceasta, ori că va avea unde să se ascundă în caz că va fi descoperit. b) Complicitatea materială - constă într-o activitate de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârşită de autor. Aşa cum se poate observa, putem avea complicitate la pregătirea unei in­ fracţiuni când complicele dă ajutor autorului în procurarea de instrumente sau mijloace cu care să săvârşească fapta prevăzută de legea penală şi complicitate la executare, materializată în actele de ajutare concretă a autorului în momentul comiterii faptei. Ajutorul material, la rândul său, îmbracă mai multe aspecte care se pre­ zintă sub mai multe forme: 1) Procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu ajutorul cărora acesta săvârşeşte fapta penală, cum ar fi: obiecte, arme, substanţe. Se va considera că o persoană a procurat mijloacele numai atunci când le­ a pus efectiv la dispoziţia autorului, prin predarea lor, indiferent că o face perso­ nal ori prin intermediul altei persoane. Nu are importanţă că mijloacele procurate aparţin complicelui care le oferă gratuit sau contra cost, că le-a cumpărat, le-a procurat prin săvârşirea unei alte infracţiuni sau le-a pus în stare de funcţionare pentru a servi autorului. Complicele trebuie să ştie că aceste mijloace sunt apte în concret, prin natura lor, de a servi la săvârşirea acţiunii. De asemenea, acestea trebuie să fie folosite efectiv de către autor altfel, contribuţia respectivă nu se încadrează în raportul de cauzalitate a faptei executate de către autor. 2) Confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente ori mij­ loace cu care să săvârşească fapta periculoasă. De exemplu: complicele confec­ ţionează o armă artizanală, modifică o cheie spre a putea descuia o casă de fier cu documentele secrete, modifică un aparat de fotografiat pentru ca autorul să poată fotocopia unele documente secrete etc. În toate aceste cazuri se cere ca participantul complice să cunoască faptul că autorul va folosi mijloacele ori instrumentele respective la comiterea unei infracţiuni. 3) Înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul săvârşirii faptei, cum ar fi: descuie uşa închisă pentru ca autorul să pătrundă în interior spre a sustrage unele bunuri sau în timpul încăierării cu victima autorul scapă cuţitul iar complicele îl ridică şi-l dă autorului, cu care acesta ucide etc. Ajutorul material poate consta şi în înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în calea executării acţiunii. Astfel, de exemplu, complicele poate înlătura paznicul 31

chemându-l la telefon, otrăveşte câinele de pază, ţine scara autorului sau îi ser­ veşte drept scară acestuia pentru a escalada un gard28 . II. În funcţie de momentul săvârsirii faptei prevăzută de legea penală, complicitatea poate fi: anterioară sau concomitentă. a) Complicitatea anterioară constă în contribuţia dată înainte de săvârşi­ rea faptei, de exemplu: procurarea de mijloace, confecţionarea ori adaptarea de instrumente, procurarea de informaţii etc. Actele de complicitate anterioară nu sunt, în fond decât acte pregătitoare săvârşite de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate atunci când autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă. b) Complicitatea concomitentă constă în contribuţia dată în acelaşi timp cu săvârşirea faptei şi anume acte de ajutor în cursul executării, fie pentru a asigura reuşita materială a acestuia, fie acţionând asupra psihicului autorului pentru a menţine hotărârea infracţională. III. În funcţie de relatia dintre activităti - a complicelui şi cea a autorului - complicitatea este mijlocită şi nemijlocită. a) Complicitatea mijlocită există atunci când sprijinul este dat prin in­ termediul altui participant, care poate fi instigatorul sau un alt complice. Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi distincte şi anume: complicitatea la instigare, care constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea fap­ tei, de exemplu: procurând bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul deter­ mină pe cel instigat să săvârşească fapta; complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei, de exemplu: pune la dispoziţia celui­ lalt complice un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la locul săvârşirii faptei; instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a spri­ jini săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel. b) Complicitatea nemijlocită există atunci când sprijinul este acordat de complice direct autorului. IV. În funcţie de forma pe care o îmbracă ajutorul dat autorului, compli­ citatea este prin acţiune sau prin inacţiune. a) Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, (de exemplu: com­ plicele cheamă paznicul la telefon pentru ca autorul să poată ieşi cu bunurile sustrase; îi aruncă autorului instrumentele peste gard după ce acesta îl sărise etc. b) Complicitatea prin inacţiune constă în neîndeplinirea de către com­ plice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care con­ stituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite, de exemplu: portarul nu încuie uşa pentru ca autorul să poată intra. 28

Adrian Niţu, Ilie Dragomir, op. cit., pag. 1 37 32

Subsecţiunea a IV-a PARTICIPAŢIA IMPROPRIE -

I.Noţiune şi caracterizare

Participaţia improprie sau imperfectă este acea formă a participaţiei pe­ nale la care persoanele care săvârşesc cu faptă prevăzută de legea penală nu acţionează toate cu aceeaşi formă de vinovăţie. În cazul participaţiei improprii contribuţiile participanţilor la comiterea infracţiunii sunt realizate sub diferite forme de vinovăţie, unii acţionează din intenţie, alţii din culpă iar alţii chiar fără vinovăţie. Participaţia improprie este posibilă la toate formele de participaţie, adică poate exista sub forma coautoratului, a instigării şi a complicităţii. Spre deosebire de participaţia proprie în care participanţii acţionau cu intenţie - iar în cazul coautoratului şi din culpă - în cazul participaţiei improprii din intenţie acţionează obligatoriu instigatorul sau complicele, iar autorul poate acţiona din culpă sau fără vinovăţie. Prin reglementarea participaţiei improprii s-au dat soluţii diferitelor si­ tuaţii ivite în practică, înlăturându-se totodată ficţiunile la care s-a recurs în doc­ trina penală a „ autorului mediat " pentru a face posibilă sancţionarea instigato­ rului care a determinat cu intenţie pe instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală iar acesta a săvârşit fapta fără vinovăţie. Teza „ autorului mediat ", a autorului de la distanţă, a autorului de mâna lungă (longa manus) cum mai este cunoscută în doctrina penală, presupune în esenţă considerarea ca autor mediat al infracţiunii pe instigatorul care determină cu intenţie pe o altă persoană să săvârşească o infracţiune şi care săvârşeşte acea faptă, dar fără vinovăţie fiind: iresponsabil, minor sub 14 ani, în stare de beţie accidentală completă ori în eroare de fapt. Cum fapta nu era infracţiune în raport cu autorul ei şi instigatorul nu pu­ tea fi participant decât la o infracţiune, s-a propus soluţia că instigatorul să fie considerat autorul mediat, care s-a folosit de autorul adevărat ca de un instru­ ment. Această teorie a „autorului mediat" are şi inconveniente în cazul instigării la o infracţiune ce presupune un subiect calificat (rudă, soţ) şi care ar săvârşi fapta fără vinovăţie, (spre ex.: instigarea unui iresponsabil să comită un incest şi dacă incestul s-a săvârşit ar urma să fie considerat autor mediat instiga­ torul care nu se află în raporturi de rudenie cu persoanele respective).

33

2.Modalităţile Participaţia improprie presupune două modalităţi: intenţie-culpă; inten­ ţie-lipsă de vinovăţie. a) Modalitatea intenţie şi culpă În această modalitate, participaţia improprie, constă potrivit dispoziţiilor art. 52 alin 2 C.pen., în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. După cum lesne se poate observa, activităţile de determinare sunt speci­ fice instigării, iar cele de înlesnire sau ajutare sunt specifice complicităţii şi se desfăşoară cu intenţie, iar autorul săvârşeşte fapta din culpă. Participaţia improprie în această formă îmbracă două forme: instigare improprie şi complicitate improprie. Modalitatea coautoratului în care unii coautori au acţionat cu intenţie şi alţii din culpă nu are nevoie de reglementare, deoarece fiecare autor răspunde pentru fapta sa, potrivit cu vinovăţia sa. Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din culpă, participaţia improprie nu este înlăturată, ci doar autorul nu se pedepseşte, instigatorul şi complicele se pedepsesc cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiu­ nea intenţionată la care şi-au adus contribuţia. Spre exemplu determinarea, înlesnirea ori ajutarea unei persoane să co­ mită o violare de domiciliu şi daca autorul comite această faptă din culpă, fapta acestuia (autorului), nu este infracţiune fiindcă violarea de domiciliu se comite numai cu intenţie. b) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie În această modalitate participaţia improprie constă potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. 3 Cpen. în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie. Determinarea, înlesnirea, ajutarea în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu intenţie, de către persoane care săvârşesc fapta unele cu intenţie, altele din culpă, iar altele fără vinovăţie, realizează atât forma participaţiei proprii când autorii au acţionat cu intenţie, cât şi forma participaţiei improprii, când autorul ori autorii au acţionat din culpă ori fără vinovăţie. Deci participaţia improprie poate fiinţa alături de o participaţie propne.

34

Subsecţiunea a V-a TRATEMENTUL PENAL AL PARTICIPAŢIEI 1.Preliminarii Stabilirea sistemului de sancţionare a participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni a format obiect de controversă în literatura juridică, generată de pre­ ponderenţa, care ar trebui acordată aspectului subiectiv sau obiectiv, al contri­ buţiei participantului la săvârşirea acesteia. Într-o opinie considerând preponderent criteriul subiectiv adică coeziu­ nea subiectivă dintre participanţii care au urmărit realizarea aceleiaşi fapte, ace­ luiaşi ţel, s-a susţinut necesitatea parificării pedepselor participanţilor, adică toţi participanţii indiferent de felul contribuţiei (autori, instigatori, complici), sa fie sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege. Parificarea pedepselor participanţilor nu înseamnă aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi ci doar între aceleaşi limite - maxim special şi minim special prevăzute de lege. S-a reproşat sistemului parificării că nu ţine seama de realitate, fiindcă realizarea sub raport subiectiv a infracţiunii nu este de aceeaşi intensitate în cadrul diferitelor contribuţii ale participanţilor. Mai mult, sistemul parificării nu oferă soluţii în cazul participaţiei improprii când elementul subiectiv este diferit de participanţi. În altă opinie, dându-se preponderenţă elementului obiectiv material al participaţiei, deosebirii cantitative şi calitative ale contribuţiilor participanţilor, s-a susţinut sistemul diversificării sancţiunilor pentru participanţi Diversifica­ rea pedepselor pentru participanţi urmează a se face pornind de la pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. S-a reproşat, printre altele, sistemului diversificării, că porneşte de la o bază formală în ierarhizarea contribuţiilor la săvârşirea infracţiunilor care în abstract poate fi justificată, dar în cazuri concrete se dovedeşte nerealistă. Dintre sistemele preconizate în literatura juridică şi cunoscute în legisla­ ţiile penale, în codul român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor, cu aplicarea acestora în funcţie de contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunilor. 2.Tratamentul penal în cazul participaţiei proprii Conform principiului parificării pedepselor, în cazul participaţiei pro­ prii, toţi participanţii vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Totuşi, în aplicarea pedepsei s-a stipulat în mod expres de către codul penal că se va ţine seama în aplicarea pedepsei de contribuţia fiecărui partici­ pant la săvârşirea infracţiunii. Iată, deci, că în lumina dispoziţiilor Codului pe­ nal, instanţa, în momentul individualizării pedepselor, în conformitate cu dispo­ ziţiile privitoare la individualizare, se va ţine seama în mod obligatoriu şi se va aprecia în concret contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii. 35

a) Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului. În cazul coautoratului se aplică parificarea pedepsei pentru toţi coauto­ rii, fiind obligatorii, atât criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C.pen, cât şi individualizarea participaţiei în condiţiile art.49 C.pen. b) Aplicarea pedepsei în cazul instigării. Instigatorul este pedepsit în acest caz cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor (art.49 C.pen.). c) Aplicarea pedepsei în cazul complicităţii. Şi în acest caz, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ţinându-se seama de contribuţia sa la săvârşirea infracţiunii.Necesitatea parificării pedepselor în acest caz, rezidă din faptul că se pot săvârşi cu privire la o infracţiune, acte de complicitate cu un pericol deosebit (cazul persoanei care în baza unei înţelegeri prealabile stă în apropierea celui care profitând de aglomeraţia unui magazin, sustrage un porto­ fel din poşeta altei persoane, şi după săvârşirea furtului primeşte portofelul, pentru a nu fi găsit asupra făptuitorului) 29 • În momentul individualizării sancţiunilor sunt avute în vedere circum­ stanţe personale şi circumstanţe reale. Circumstanţele sunt împrejurările în care are loc comiterea faptei prevă­ zute de lege, împrejurări ce constau în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii sau date susceptibile să particularizeze fapta sau pe făptuitor. După cum circumstanţele privesc fapta sau pe făptuitor, se clasifică în circumstanţe reale şi circumstanţe personale. Împărţirea circumstanţelor în reale şi personale este importantă în stabi­ lirea pedepsei pentru participanţi la săvârşirea unei infracţiuni. Prin dispoziţiile art. 50 C.pen., s-a prevăzut că circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi, iar circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Cum în legislaţie nu sunt prevăzute care anume împrejurări sunt circumstanţe reale şi care sunt personale, această sarcină a revenit ştiinţei juridice penale. Circumstanţele personale, s-a subliniat în doctrina penală, privesc făptu­ itorul şi pot fi în legătură cu atitudinea psihică a acestuia faţă de fapta prevăzută de legea penală la care a contribuit, situaţie în care circumstanţele personale sunt subiective. Dacă circumstanţele personale privesc particularităţile persona­ lităţii participantului (calitatea de funcţionar, militar, starea civilă, antecedentele penale ş.a.) aceste circumstanţe sunt de individualizare. Împărţirea circumstanţelor personale în subiective şi de individualizare are importanţă deoarece circumstanţele de individualizare pot intra în conţinutul legal al infracţiunii şi îşi pierd calitatea de circumstanţe personale, devin element constitutiv al infracţiunii şi sub acest aspect radiază (se răsfrâng) faţă de toţi par­ ticipanţii, în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. 29

T.M. Bucureşti, s.a-II-a C. pen., d.573/1985, R.3, pag.46. 36

Circumstanţele reale sunt legate de împrejurări anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii faptei şi privesc conţinutul atenuat sau agravat al fap­ tei legat de mijloacele folosite, de împrejurările de loc, de timp în care fapta s-a săvârşit, de rezultatul produs. Necunoaşterea circumstanţei reale de către un participant are drept efect neproducerea agravării răspunderii penale ca urmare a acestei circumstanţe. Comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât cea la care a fost instigat sau la care a fost sprijinit, va atrage răspunderea penală a instigato­ rului şi complicelui la infracţiunea realizată, numai în măsura în care rezultatul mai grav a fost prevăzut de aceştia. Dacă însă, autorul comite o faptă mai puţin gravă decât cea la care a fost instigat, ori sprijinit, de această împrejurare reală vor profita toţi, (spre ex.: au­ torul a fost instigat la tâlhărie, dar a realizat numai un furt). 3.Tratamentul penal în cazul participaţiei improprii În cazul modalităţii intenţie-culpă, s-a consacrat sistemul diversificării pedepselor. Instigatorul şi complicele contribuind cu intenţie la săvârşirea fap­ tei, urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comi­ să cu intenţie. Dacă fapta săvârşită din culpă nu este incriminată, atunci autorul nu va fi pedepsit. Dacă fapta este incriminată din culpă, el va răspunde conform acestei incriminări. În modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, instigatorul şi complicele vor răspunde pentru infracţiunea intenţionată. Autorul acţionând fără vinovăţie nu va fi tras la răspundere penală, lip­ sind caracterul penal al faptei. În cazul participaţiei improprii sunt incidente dispoziţiile privitoare la circumstanţele reale şi personale şi cele privitoare la împiedicarea de către participant a consumării infracţiunii. 4.Tratamentul penal în cazul împiedicării săvârşirii infracţiunii Prin dispoziţiile art. 51 C.pen., s-a instituit o cauză de nepedepsire, de impunitate a participantului la săvârşirea unei infracţiuni dacă în cursul execută­ rii, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Prin această dispoziţie se încurajează participanţii, oferindu-li-se impunitate dacă împiedică consumarea infracţiunii. Pentru ca împiedicarea săvârşirii faptei de către participant să constituie cauză de impunitate se cer îndeplinite condiţiile: a) să fi început executarea faptei de către autor; b) după începerea executării, participantul să fi intervenit eficient, îm­ piedicând consumarea infracţiunii; c) intervenţia participantului care a dus la neconsumarea infracţiunii trebuie să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei. 37

Capitolul II PEDEPSELE Secţiunea 1 CONCEPTUL DE PEDEPAPSĂ SubsJct!unea I NOŢIUNEA ŞI TRASATURILE PEDEPSEI În cadrul sancţiunilor de drept penal un loc important îl ocupă pedeapsa ce este menită să asigure restabilirea ordinii de drept ce a fost încălcată prin săvârşirea de infracţiuni. Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, pre­ văzută de lege, aplicată de instanţa judecătorească infractorului în scopul preve­ nirii săvârşirii de infracţiuni. Din noţiunea pedepsei se desprind trăsăturile caracteristice ale acesteia: a) Pedeapsa, ca sancţiune juridică, este o măsură de constrângere şi re­ educare, adică o măsură cu dublu caracter - unul coercitiv şi altul corectiv. Ca măsură de constrângere, pedeapsa implică deci, o suferinţă, o priva­ ţiune sau o restrângere de drepturi civice, o privaţiune de bunuri, o privaţiune de libertate, uneori în cazuri excepţionale chiar de viaţă în unele ţări. Prin caracterul său de constrângere pedeapsa se diferenţiază de celelalte sancţiuni de drept penal şi de orice sancţiuni juridice. Faţă de persoanele care nu au săvârşit infracţiuni, pedeapsa prevăzută în lege exercită un rol preventiv. Când, cu toată ameninţarea ce a exercitat-o pe­ deapsa prevăzută în legea penală, o persoană a săvârşit infracţiunea, pedeapsa pe lângă constrângerea ce o presupune are şi un rol de reeducare în sensul că prin aplicarea şi prin executarea ei se urmăreşte formarea unei conştiinţe noi condamnatului, astfel ca acesta să nu mai săvârşească infracţiuni în viitor. Între cele două faţete ale pedepsei, de a fi o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, există o concordanţă deplină: ,,Constrângerea apare ca mijloc sau instrument de continuare în condiţii speciale a procesului educativ". b) Pedeapsa, ca sancţiune cu caracter penal, este instituită şi folosită numai de către stat. c)Pedeapsa este prevăzută în lege. Prin prevederea în lege a pedepsei se dă expresie deplină principiului legalităţii în dreptul penal şi se exprimă implicit caracterul de constrângere statală ce se realizează prin pedeapsă. d)Pedeapsa este aplicată numai de instanţele judecătoreşti. Prin aceasta se realizează importanţa deosebită a pedepsei în cadrul sancţiunilor de drept 38

penal, faptul că aplicarea acesteia este de atributul exclusiv al unor organe spe­ cializate ale statului - instanţele judecătoreşti - care vor aplica pedeapsa numai dacă se stabileşte răspunderea penală a infractorului. e) Pedeapsa are caracter personal. Ea se aplică deci numai celui care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instiga­ tor ori complice. f) Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi iefracţiuni. Prin această trăsătură pedeapsa realizează împiedicarea făptuitorului să mai comită alte fapte prevăzute de legea penală, determinând o schimbare de atitu­ dine, o atenţionare cu privire la inevitabilitatea pedepsei în caz de săvârşirea de noi infracţiuni. Prin aplicarea pedepsei se atenţionează şi alţi indivizi care ar fi tentaţi să săvârşească infracţiuni, făcându-i să se convingă că pedeapsa li se va aplica şi lor avertizându-i implicit să-şi conformeze conduita dispoziţiilor normelor penale. Subsecţiunea a II-a SCOPUL PEDEPSEI Scopul pedepsei este prevenirea săvâ rşirii de noi infracţiuni. Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se realizează atât pentru cel căru­ ia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure constrângerea şi reeducarea infractorului, aşa numita „ prevenţie specială " cât şi pentru ceilalţi destinatari ai legii penale care sub ameninţarea cu pedeapsa prevăzută în norma penală îşi conformează conduita exigenţelor acesteia, aşa numita „ prevenţie generală ". Prevenţia specială şi generală constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârşirea de infracţiuni. Scopul imediat al pedepsei care este tot prevenirea săvârşirii de infracţi­ uni se realizează prin incriminarea unor fapte periculoase şi prevederea pedep­ sei corespunzătoare. Deci prin ameninţarea cu pedeapsa, se realizează preveni­ rea săvârşirii de infracţiuni chiar din momentul incriminării faptei periculoase3 0 . Subsecţiunea a III-a FUNCŢIILE PEDEPSEI Funcţiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia adică prevenirea săvârşirii de infracţiuni. Aplicarea pedepsei constituie totodată un avertisment pentru alţi indivizi care ar fi tentaţi să săvârşească infracţiuni, fiindcă răspunderea penală şi aplica­ rea pedepsei sunt de neînlăturat. În literatura juridică penală se consideră că pedeapsa îndeplineşte urmă­ toarele funcţii: 30

Alexandru Boroi, op.cit., pag.240

39

a) Funcţia de constrângere este de esenţa acesteia implicând o privaţiu­ ne de drepturi, de bunuri, o restrângere a acestora. Condamnatul este forţat să suporte privaţiunile, restricţiile prevăzute ca pedeapsă, ca răspuns la conduita lui periculoasă prin care a nesocotit dispoziţiile legii penale. Deşi îndeplineşte o funcţie de constrângere de reprimare, pedeapsa nu trebuie să provoace suferinţe fizice sau să înjosească persoana condamnatului. În cazul pedepselor privative de libertate, infractorul este rupt temporar de mediul în care trăieşte, de familie, de condiţiile obişnuite de viaţă şi supus unui regim sever, privându-l de libertate pe o anumită perioadă de timp. Suferinţă există şi atunci când pedeapsa are caracter pecuniar (amenda), deoarece şi în aceste cazuri infractorul este supus la anumite privaţiuni care pri­ vesc interesele sale pecuniare. De asemenea, pedepsele privative de drepturi lip­ sesc pe cel condamnat de exerciţiul unor drepturi pe o anumită perioadă de timp. b) Funcţia de reeducare constă în aceea că pedeapsa are un efect pozi­ tiv, educarea infractorului. Pedeapsa pe lângă funcţia de constrângere ce o exercită asupra condam­ natului îndeplineşte şi funcţia de reeducare a acestuia, fiindcă pedeapsa în drep­ tul penal încetează de a mai fi o pură retribuţie (rău pentru rău), ci este menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului. Funcţia de reeducare a pedepsei se poate observa în înrâurirea pe care o exercită asupra conştiinţei condamnatului pe parcursul procesului penal, din momentul judecăţii, al aplicării pedepsei cât mai ales în timpul executării pe­ depsei unde măsurile de reeducare sunt adaptate în funcţie de gravitatea pedep­ sei şi personalitatea infractorului (în cazul pedepsei închisorii). c) Funcţia de exemplaritate a pedepsei se manifestă şi decurge din ca­ racterul ci inevitabil atunci când a fost săvârşită o infracţiune. Funcţia de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplari­ tatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei pre­ văzute pentru respectiva infracţiune. Fermitatea, promptitudinea, intransigenţa cu care este pedepsit infracto­ rul exercită o influenţă pozitivă asupra altor indivizi care vor fi determinaţi as­ tfel să nu săvârşească infracţiuni deoarece pedeapsa este inevitabilă. d) Funcţia de eliminare este şi ea considerată o funcţie adiacentă3 1 care constă în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate. Eliminarea temporară se realizează în condiţiile în care condamnatul primeşte o pedeapsă cu închisoarea, iar eliminarea definitivă intervine în cazuri excepţio­ nale când se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă32 .

31 Gh. Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura Ali Beck, Bucureşti, 2002, pag.262 32 C-tin Mitrache , Drept Penal Român. Parte general, Bucureşti, Casa de editură şi Presă Şan­ sa, 2000, pag. 147.

40

Secţiunea a II-a CATEGORII DE PEDEPSE 1.Noţiunea şi importanţa sistemului pedepselor Principiul legalităţii pedepsei nu se limitează doar la prevederea în legea penală a pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, ci, potrivit, acestui princi­ piu, este instituit şi un sistem de pedepse, care presupune şi fixarea cadrului general al pedepselor de către legiuitor. Aşadar prin sistemul pedepselor se înţelege cadrul general al pedepselor, adică enumerarea categoriilor de pedepse, a felurilor şi a limitelor generale ale acestora. Este necesară reglementarea sistemului general de pedepse întrucât acesta stă la baza indicării în legea penală a pedepsei pentru fiecare infracţiune şi la aplicarea în concret a sancţiunilor penale de către instanţele de judecată. Stabilirea în legea penală a unui sistem de pedepse se face în raport cu mai mulţi factori: În primul rând se ţine seama de necesităţile şi cerinţele societăţii într-o anumită etapă pe care o parcurge. Din acest punct de vedere pedepsele pot fi mai aspre sau mai puţin severe, în funcţie de politica penală pe care o promo­ vează statul pentru menţinerea unei ordini de drept corespunzătoare. Un al doilea factor este nivelul fenomenului infracţional şi tendinţele acestuia. Dacă tendinţele fenomenului infracţionalităţii sunt în creştere, se impun pedepse mai aspre şi de lungă durată şi invers. În sfârşit, trebuie să se mai ţină seama de principiile care guvernează un stat de drept şi de exigenţele pe care le implică respectarea drepturilor şi libertă­ ţilor cetăţeneşti, universal recunoscute. 2.Felurile pedepselor Principalele sancţiuni de drept penal - pedepsele - sunt cunoscute în le­ gislaţii într-o diversitate de forme. În doctrină şi în legislaţii se fac diferite clasificări în funcţie de diferite criterii şi care ajută la o mai bună cunoaştere a pedepselor. 1. După rolul si importanţa atribuită pedepsei se disting33 a) Pedepse principale; b) Pedepse complimentare; c) Pedepse accesorii; Pedepsele principale se pot aplica singure şi întotdeauna o infracţiune va fi sancţionată legal cu o pedeapsă principală . Cu alte cuvinte această pedeapsă I. Oancea ,,Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român", P.G., vol I , Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pag, 325. 33

41

se poate aplica singură infractorului fără să fie condiţionată de aplicarea altor sancţiuni de drept penal34 Pedepsele complementare sunt acele pedepse care se pot dispune alături de pedeapsa principală. Ele au rol de a completa represiunea, de aceea ele sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală. Pedepsele accesorii decurg din pedeapsa principală, din condamnarea definitivă. 2. După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea, se disting: a)Pedepse privative de viaţă prin care se ridică viaţa infractorului - pe­ deapsa cu moartea; b)Pedepse corporale care privesc corpul persoanei, provocarea unei su­ ferinţe fizice (bătaia, ciuntirea etc.); c)Pedepse privative de libertate care privesc lipsirea de libertate a in­ fractorului pe timp determinat, ori perpetuu; d)Pedepse privative ori restrictive de drepturi care privesc interzicerea exercitării unor drepturi politice sau civile; e)Pedepse morale care se adresează moralului infractorului prin care se manifestă dezaprobarea publică a infractorului pentru fapta comisă, neimpli­ când alte restrângeri de drepturi; [)Pedepse pecuniare care privesc patrimoniul condamnatului (amenda, confiscarea averii). Clasificarea pedepselor după obiectul asupra căruia poartă poate permite şi o altă grupare, decât cea prezentată mai sus fiindcă specificul pedepsei este de a restrânge, de a lipsi pe infractor de anumite drepturi. Astfel toate pedepsele sunt privative de drepturi: de dreptul la viaţă, de dreptul la integritate corporală (în cazul pedepselor corporale unde mai există în lume), de dreptul la libertate, de drepturi patrimoniale etc. 3 . După gradul de determinare a pedepselor, se disting: a)Pedepsele determinate se caracterizează prin prevederea acestora în lege atât în natura lor cât şi în cuantum. La rândul lor, pedepsele determinate pot fi: absolut determinate şi relativ determinate. Pedepsele absolut determinate presupun prevederea în lege a duratei, a cuantumului fix în care se aplică respectiva pedeapsă (de ex.: 3 ani închisoare, 1.000.000. lei amendă, detenţiunea pe viaţă, etc.). Pedepsele relativ determinate sunt acelea pentru care prin lege sunt pre­ văzute limitele între care, astfel de pedepse, pot fi aplicate. Determinarea pedepsei poate avea loc prin: a) prevederea unei limite maxime şi minime între care pedeapsa se poate aplica; b) prin prevederea doar a minimului pedepsei, caz în care maximul pe­ depsei este cel general; 34

Matei Basarab, Drept penal. Parte Generală, vol 1, Editura Lumina Lex, 1996, pag. 229. 42

c) prin prevederea maximului până Ia care se poate aplica pedeapsa, caz care limita minimă este aceeaşi cu minimul general. în Sistemele pedepselor relativ determinate este cel mai folosit în legislaţii. b) Pedepsele nedeterminate presupun prevederea în lege doar a naturii lor, iară a fi determinate limitele acestora între care pot fi aplicate pentru săvâr­ sirea de infractiuni. , , Datorită neajunsurilor, care ar genera arbitrariul, abuzurile, sistemul pe­ depselor nedeterminate nu este acceptat în legislaţiile penale modeme. 4. După cum pentru sanctionarea infracţiunii este prevăzută o singură pedeapsă sau mai multe. a)Pedepsele unice sau singulare sunt prevăzute câte una pentru fapta in­ criminată. b)Pedepsele multiple la rândul lor se caracterizează prin prevederea pen­ tru aceiaşi infracţiune a mai multor pedepse de natură diferită. Pedepsele multiple pot fi: cumulative când se aplică toate pentru sancţi­ onarea făptuitorului şi alternative când din cele două sau trei pedepse prevăzute pentru aceeaşi infracţiune instanţa alege doar una. 5.După natura persoanei căreia i se aplică pedeapsa: a)Pedepse ce se aplică persoanelor fizice; b)Pedepse ce se aplică persoanelor ;uridice. Secţiunea a III-a PEDEPSELE PRINCIPALE Pedepsele principale sunt acele pedepse care au rolul important în sanc­ ţionarea infractorului, sunt prevăzute în lege pentru orice infracţiune, se pot aplica singure sau însoţite de alte pedepse complementare, accesorii şi de alte sancţiuni de drept penal (de ex.: măsuri de siguranţă). Pedepsele principale în dreptul penal român sunt prevăzute expres în art. 53 Cp. care consacră implicit o scară a acestora. Sunt astfel pedepse principale: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea ; c) amenda. Astfel, pedepsele principale din legislaţia română în ordinea gravităţii lor sunt: detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda.

43

Subsecţiunea I PEDEPSELE PRINCIPALE APLICABILE PERSOANEI FIZICE Prin pedeapsă principală se înţelege acea pedeapsă care poate fi apli­ cată singură, ca unică sancţiune pentru fapta comisă. Orice infracţiune prevăzută în partea specială a codului penal, înt-o lege penală specială sau într-o lege nepenală cu dispoziţii penale trebuie să aibă ca sancţiune o pedeapsă principală. Pentru unele infracţiuni pot fi prevăzute două pedepse alternative (de­ tenţiunea pe viaţă sau închisoarea; închisoarea sau amenda) care, nu pot fi apli­ cate cumulativ deoarece instanţa de judecată va trebui să aplice numai pe una dintre ele. În unele situaţii, pentru ca pedeapsa principală să aibă finalitate, poate fi însoţită de o altă pedeapsă (accesorie sau complementară). Pedepsele principale devin executorii din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Există în sistemul pedepselor o pedeapsă principală absolut determina­ tă (detenţiunea pe viaţă) şi pedepse cu durată şi conţinut relativ determinat (în­ chisoarea şi amenda). Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt: pedepse privative de libertate (detenţiunea pe viaţă şi închisoarea); pedepse neprivative de libertate (amenda). I.Pedepse privative de libertate Alături de viaţă şi de integritatea fizică şi psihică, libertatea constituie unul dintre bunurile cele mai de preţ ale omului , recunoscut şi protejat de lege chiar prin dispoziţiile constituţionale. Este normal ca dreptul penal să folosească acest bun ca un obiectiv pen­ tru realizarea reacţiunii penale deoarece pedeapsa trebuie să reprezinte o sufe­ rinţă reală , iar pierderea libertăţii constituie, sin dubio o suferinţă3 5. Pedepsele privative de libertate presupun luarea libertăţii fizice, supri­ marea acestei libertăţi în aspectul ei predominant, adică posibilitatea de a mai 36 . avea liber contact cu ceilalti' membrii ai societătii , Pedepsele privative de libertate prezintă următoarele caracteristici: a)cu excepţia detenţiunii pe viaţă pot fi individualizate în raport cu in­ fractorii şi infracţiunile; b)au caracter retributiv, fiind compatibile cu conştiinţa juridică şi morală a societăţii; 3 5 Gheorghe Antoniu, Contribuţii la studiul esenţei, scopului şi funcţiilor pedepsei. Revista de drept penal nr.2/1998, pag. I O 3 6 Gheorghe Diaconu, op. cit., pag.142

44

c)sunt, în principiu reparabile în cazul unei erori judiciare; d)se aplică pentru o diversitate de infracţiuni, grave sau mai puţin grave; e)pot fi reduse ca urmare a unui act de clemenţă (graţiere); f)pot fi executate în diverse regimuri de detenţie (legea nr.253/20 13). a) Detenţiunea pe viaţă Detenţiunea pe viaţă este pedeapsa cea mai severă din legislaţia penală actuală. Constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru restul vieţii lui. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este privativă de libertate, dar nu cu un ca­ racter temporar cum este închisoarea, ci cu un caracter perpetuu (permanent). Detenţiunea pe viaţă a fost introdusă prin Decretul - Lege nr. 6 din 7 ia­ nuarie 1990 înlocuind pedeapsa cu moartea. Detenţiunea pe viaţa este o pedeapsă principală, prevăzută în Codul pe­ nal art. 53 lit. a. În partea specială a codului penal şi în legile penale speciale sunt prevă­ zute faptele deosebit de grave pentru care se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În actualul cod penal pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută pentru un număr mult mai redus de infracţiuni decât în vechea reglementare, de exemplu: infracţiunea de omor calificat - art.189 C.pen. şi infracţiuni contra umanităţii - art. 439 C.pen. Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută şi în legile penale speci­ ale pentru fapte deosebit de grave: împiedicarea exploatării aeronavei (art. 107 C. aerian), împiedicarea exploatării navei (art. 123 al. 3 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă). Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani pentru marea majoritate a infracţiunilor foarte grave oferind largi posibilităţi de individualizare judiciară prin recurgerea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă numai în cazuri extreme. Spre deosebire de pedeapsa cu moartea, detenţiunea pe viaţă are avanta­ jul că poate fi retrasă în caz de eroare judiciară. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă absolut determinată şi sub acest aspect nu poate fi adaptabilă. Dacă la data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detenţiunii pe viaţă i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă (art.57 C.pen.). În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa inter­ zicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, dacă a avut o bună condui­ tă pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligaţiile civile sta­ bilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut 45

nicio posibilitate să le îndeplinească, şi a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale (art.58 C.pen.). În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeap­ sa închisorii, perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii. Detenţiunea pe viaţă se execută în regim special în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare. b) Închisoarea Închisoarea este o pedeapsă principală, privativă de libertate şi constă în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu închis unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus. Conţinutul pedepsei închisorii constă în izolarea condamnatului de soci­ etate, de familie, scoaterea acestuia din mediul său de viaţă, pe o perioadă de­ terminată prin hotărârea de condamnare şi supunerea acestuia unui regim de viaţă ordonat, sever, pentru a determina o schimbare în conştiinţa şi atitudinea sa faţă de valorile sociale. Pedeapsa închisorii, datorită calităţilor sale de a fi adaptabilă, revocabilă precum şi că îmbină constrângerea cu reeducarea, este prevăzută ca sancţiune aproape pentru toate infracţiunile. Pedeapsa închisorii este prevăzută în legislaţia penală de cele mai multe ori singură, şi într-o anumită măsură ca pedeapsă alternativă cu amenda ori cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În legislaţia penala română limitele generale ale pedepsei închisorii sunt prevăzute între 15 zile şi 30 de ani (art.60 C.pen.). În partea specială a codului penal pedeapsa închisorii este prevăzută în limite speciale: limita minimă specială este de o lună, limită ce poate fi coborâtă până la minimul general de 15 zile în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante şi în limita maximă specială de 25 de ani, care poate fi depăşită până la maxi­ mul general de 30 de ani, în prezenţa cauzelor şi circumstanţelor de agravare. În dreptul penal român, regimul de executare a pedepsei închisorii ţi­ nând de esenţa şi funcţionalitatea acesteia este reglementat prin Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a masurilor educative si a altor ma­ suri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal. Potrivit dispoziţiilor legale privind regulile generale ale executării pe­ depselor principale privative de libertate, executarea pedepselor principale pri­ vative de libertate se bazează pe sistemul progresiv, condamnaţii având posibili­ tatea să treacă dintr-un regim de executare în altul în condiţiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor. Pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regi­ mun: a) regimul de maximă sigurant' ă·' 46

b) regimul închis; c) regimul semideschis; d) regimul deschis. Regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează pe posi­ bilitatea condamnaţilor de a presta, cu acordul lor, o muncă utilă, dacă sunt apţi pentru muncă, pe educarea condamnaţilor, pe respectarea de către aceştia a or­ dinii interioare a locurilor de deţinere, precum şi pe stimularea şi recompensa­ rea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi, şi care dau dovezi temeinice de în­ dreptare. După împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei, condamnaţii pot presta o muncă numai la cererea acestora, dacă sunt apţi pentru muncă. Toate mijloacele folosite în cadrul regimului executării pedepselor pri­ vative de libertate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor con­ damnaţi şi la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către aceştia. Executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deţinere anume desti­ nate, numite penitenciare. Regimul de executare este cel al deţinerii în comun. Condamnatele fe­ mei execută pedeapsa închisorii separat de condamnaţii bărbaţi. Condamnaţii mai sunt separaţi la locurile de deţinere după natura in­ fracţiunii săvârşite, durata pedepsei, starea de recidivă precum şi în funcţie de comportarea şi receptivitatea acestora la acţiunile de reeducare. Având în vedere rolul esenţial al muncii în cadrul regimului de executa­ re a pedepsei închisorii, ca mijloc important de reeducare a condamnaţilor în codul penal şi cu deosebire în legea privind executarea pedepselor au fost în­ scrise dispoziţii cu privire la desfăşurarea acesteia. Munca prestată de condam­ naţi este remunerată, cu excepţia muncii cu caracter gospodăresc, necesare lo­ cului de deţinere, şi a celei prestate în caz de calamitate. Condiţiile de prestare a muncii, durata şi plata acesteia, precum şi repar­ tizarea veniturilor cuvenite condamnaţilor sunt stabilite prin legea privind exe­ cutarea pedepselor. 2.Pedepse neprivative de libertate - amenda Amenda este pedeapsa principală pecuniară ce constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să o plătească în contul statului. Amenda ca sancţiune juridică este cunoscută în legislaţie atât ca sancţi­ une penală cât şi ca sancţiune administrativă, disciplinară, civilă, fiscală, proce­ durală. Amenda penală se deosebeşte de toate celelalte prin caracterul său spe­ cific coercitiv. Intr-adevăr, pedeapsa amenzii ca orice pedeapsă principală se aplică numai de către instanţa judecătorească ca urmare a stabilirii răspunderii penale a infractorului pentru fapta comisă. 47

Amenda ca sancţiune penală se trece în cazierul judiciar şi constituie un antecedent penal al persoanei condamnate. Datorită caracteristicilor sale de a fi adaptabilă, remisibilă, amenda este frecvent prevăzută pentru sancţionarea faptelor care prezintă un pericol social redus. Funcţia de constrângere a pedepsei amenzii se realizează prin micşora­ rea patrimoniului condamnatului şi implicit o îngreunare a vieţii acestuia37 . În Titlul III, Capitolul II din noul Cod penal - partea generală, în dispo­ ziţiile art. 61-64 este cuprins regimul juridic penal al pedepsei principale a amenzii, care cunoaşte, odată cu intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal şi a Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a mă­ surilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, un regim de reglementare sensibil diferen­ ţiat faţă de dispoziţiile legislaţiei penale anterioare. Instituţia pedepsei amenzii a fost reformată în mod substanţial. În pri­ mul rând, aceasta beneficiază de o sferă de aplicare lărgită faţă de Codul penal anterior, prin creşterea numărului infracţiunilor şi a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică sau ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii3 8 • Stabilirea amenzii se face, spre deosebire de Codul penal din 1969, printr-un sistem nou, denumit sistemul zilelor-amendă, care se regăseşte şi în legislaţiile finlandeză, suedeză, germană, austriacă etc3 9 • Sistemul zilelor-amendă va permite o individualizare judiciară adecvată, prin posibilitatea aplicării amenzii ce însoţeşte pedeapsa închisorii, dar şi prin creş­ terea numărului de infracţiuni pentru care poate fi aplicată această pedeapsă: spre exemplu, violarea de domiciliu (atât în varianta tip, cât şi în cea agravată) - art. 224 C.pen, lovirea sau alte violenţe - art. 193 C.pen., furtul - art. 228 C.pen40. Potrivit acestui sistem, amenda este prevăzută de lege nu sub forma unei sume de bani, ci sub forma unui număr de zile-amendă, iar suma corespunză­ toare unei zile-amendă urmează să fie stabilită de instanţă între anumite limite prevăzute de lege. Cuantumul amenzii se stabileşte prin înmulţirea sumei corespunzătoare unei zile-amendă cu numărul zilelor-amendă. Prin mecanismul de determinare a cuantumului se asigură o mai bună individualizare a pedepsei aplicate, atât sub aspectul proporţionalităţii, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât şi sub cel al eficienţei, prin determinarea valorii unei zile-amendă, ţinând seama de obligaţiile patrimoniale ale condamnatului. Alexandru Boroi, op.cit., pag.248 C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 20 1 4, p. 1 02 . 3 9 C. Voicu, A . S . Uzlău, R . Moroşanu, C. Ghigheci, op. cit., pag. 1 02. 4 0 M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Editura Hamangiu, Bucureşti, 20 14, pag. 75. 37 38

48

Instanţa va stabili, aşadar, cuantumul amenzii care se va aplica unui in­ ulpat prin înmulţirea celor două variabile: cuantumul zilei-amendă şi numărul c zilelor-amendă. Valoarea unei zile-amendă este determinată având în vedere persoana inculpatului, în aşa fel încât amenda stabilită să fie percepută de către inculpat şi de către societate ca o sancţiune veritabilă, dar în acelaşi timp să nu îl pună pe inculpat în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile legale de între­ ţinere4 1 . Sistemul zilelor-amendă a fost propus în doctrină tocmai pe consideren­ tul că permite o individualizare mai bună a sancţiunii amenzii, potrivit cu crite­ riile generale şi speciale de individualizare a sancţiunii şi cu situaţia economică a condamnatului42. Numărul zilelor-amendă va fi determinat prin utilizarea criteriilor de in­ dividualizare prevăzute în art. 74 C.pen, în cadrul limitelor speciale prevăzute de alin. 4 al art. 61 C.pen. Spre exemplu, pentru săvârşirea unei infracţiuni de lovire sau alte violenţe, prevăzute de art. 193 alin. 1 C.pen. cu închisoare de la trei luni la doi ani sau cu amendă, limitele speciale ale pedepsei amenzii sunt conform art. 61 alin. 4 lit. b) C.pen. - 120 şi 240 zile-amendă. În cazul unui infractor primar care realizează salariul minim pe economie, având în întreţine­ re un minor, instanţa se poate îndrepta spre minimul special atât al numărului zilelor-amendă, cât şi spre minimul general pentru cuantumul zilei-amendă, putând aplica o amendă în cuantum de 1200 de lei (10 lei x 120 de zile­ amendă)43. Un alt element de noutate se referă la introducerea posibilităţii de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa închisorii, când prin infracţiunea săvârşi­ tă subiectul a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. Potrivit art. 61 alin. 5 C.pen., "Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patri­ monial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime". Limitele generale ale pedepsei amenzii se situează între 300 şi 200. OOO de lei, reprezentând o majorare semnificativă faţă de limitele generale prevăzute în Codul penal din 1969. Conform art. 61 alin. 6 C.pen., fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor­ amendă prevăzute în alin. 4 şi alin. 5 ale art. 61 C.pen. În art.62 C.pen. este prevăzut regimul amenezii care însoţeşte pedeapsa închisorii. Dispoziţiile art. 62 C.pen. nu au corespondent în Codul penal din 1969, 41

M. Udroiu, V. Constantinescu, op.cit., pag. 75. G. Antoniu (coordonator), E. Dobrescu, T. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu, Reforma legisla­ ţiei penale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 181. 43 M. Udroiu, V. Constantinescu, op.cit., pag. 75. 42

49

care nu prevedea posibilitatea aplicări amenzii cumulativ cu pedeapsa închiso­ rii, ci numai alternativ cu aceasta. Aplicarea pedepsei amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii era prevă­ zută de Codul penal din 1936 şi a fost în vigoare până în anul 1954, când textul art. 52, ce prevedea că amenda corecţională se aplică singură sau pe lângă altă pedeapsă, a suferit modificări, eliminându-se posibilitatea aplicării amenzii pe lângă altă pedeapsă44 • Actualul cod penal reintroduce, după modelul Codului penal francez din 1994, posibilitatea aplicării pedepsei amenzii pe lângă pedeapsa închisorii, însă numai în cazul infracţiunilor prin comiterea cărora s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. S-a apreciat deci ca necesară punerea la dispoziţia instanţei a unui mijloc adecvat de reacţie antiinfracţională şi de combatere mai eficientă a aşa­ numitei criminalităţi achizitive, a faptelor penale comise în scop de înavuţire4 5 . Nu este necesar ca folosul material să fi fost efectiv obţinut, legea pena­ lă impunând doar condiţia ca făptuitorul să fi urmărit obţinerea folosului46 . Prin excepţie de la prevederile art. 61 alin. 6 C.pen., în cazul în care amenda însoţeşte pedeapsa închisorii, limitele speciale ale zilelor-amendă se determină în raport cu pedeapsa stabilită de instanţă şi nu vor fi reduse sau ma­ jorate conform cauzelor de agravare sau atenuare a răspunderii (art. 62 alin. 2 C.pen.). Exemplificativ, în cazul săvârşirii unei tentative la infracţiunea de furt, prevăzută de art. 228 alin. 1 C.pen., cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, pentru care instanţa stabileşte o pedeapsă de 1 an închisoare, limitele speciale ale zilelor-amendă, între care poate fi individualizată amenda penală, sunt cele prevăzute în art. 61 alin. 4 lit. b) C.pen. - 120 şi 240 de zile-amendă ­ raportarea realizându-se la durata pedepsei stabilită de instanţă, fără a aplica şi acestora din urmă reducerea la jumătate prevăzută de art. 33 alin. 2 C.pen. 4 7 . Conform art.63 C.pen. dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecu­ tate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare. Dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor­ amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închi­ soare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind con­ siderată o singură pedeapsă. În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condiţiile pre­ văzute în art.63 alin.I şi 2 C.pen., unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare. 44

B.N. Buiai, în G. Antoniu (coordonator), Al. Boroi, B. N. Buiai, C. Buiai, Şt. Daneş, C. Du­ vac, M. Ketty Guiu, C-tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodores­ cu, I. Vasiu, A. Vlăsceanu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Voi. II. Articolele 531 8 7, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 20 1 1 , pag.3 8 45 C . Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C . Ghigheci, op. cit. , pag. 1 04. 4 6 M. Udroiu, Fişe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 1 29. 47 M. Udroiu, V. Constantinescu, op. cit., p. 78. 50

Codul penal introduce posibilitatea executării amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. Astfel, în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obliga­ ţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii. Dacă amenda înlocuită a însoţit pedeapsa închisorii, obligaţia de muncă în folosul comunităţii se execută după executarea pedepsei închisorii. Dacă ulterior momentului începerii executării muncii în folosul comuni­ tăţii, condamnatul înţelege să plătească, executarea muncii încetează prin plata amenzii corespunzătoare zilelor - amendă rămase neexecutate. Instanţa înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă: a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comu­ nităţii în condiţiile stabilite de instanţă; b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înain­ te de executarea integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii la data condamnării definitive pentru noua infracţiune, înlocuite cu închisoarea, se ada­ ugă la pedeapsa pentru noua infracţiune. Dacă persoana condamnată nu îşi dă consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, amenda neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii conform art. 63 C.pen. Subsecţiunea a II-a PEDEPSELE PRINCIPALE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE Amenda este pedeapsa principală ce se aplică persoanei juridice. Potrivit dispoziţiilor legale pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească. În sancţionarea persoanei juridice noul Cod penal a introdus unele modi­ ficări, determ i nate de sis temul zilelor-amendă. Astfel, au fost introduse cinci plaje de individualizare legală a pedepsei amenzii (art.137 alin.(4)), în funcţie de limitele închisorii prevăzute pentru per­ soana fizică. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 şi 5.000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi numărul zilelor amendă tinând 600 de zile. Instanta cont de criteriile ' ' stabileste ' re a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei generale de individualiza zile-amendă se determină ţinând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei 51

juridice cu scop lucrativ, respectiv de reluarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi celelalte obligaţii ale persoanei juridice. Potrivit art.137 alin.(4) C.pen., limitele speciale ale zilelor amendă sunt cuprinse între: a) 60 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii; b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii; c) 180-300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 1 O ani; d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani; e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detenţiunea pe viaţă. Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit. În cazul persoanelor juridice, tentativa se sancţionează cu pedeapsa pre­ văzută de lege pentru infracţiunea consumată (zilele-amendă), ale cărei limite se reduc la jumătate. În caz de concurs de infracţiuni, săvârşite de persoana juridică, pedeap­ sa principală a amenzii se stabileşte în modul următor: se aplică pedeapsa zile­ lor amendă pentru fiecare infracţiune în parte şi apoi se aplică amenda cea mai mare, la care se poate adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pen­ tru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a se depăşi maximul general al amenzii. Dacă amenda stabilită anterior nu a fost executată, în tot sau în par­ te, amenda stabilită pentru noua infracţiune, se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta (art.146 alin.(2) şi (3), C.pen.). Există recidivă în cazul persoanei juridice atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită (art.146 alin.(1) C.pen.). În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infrac­ ţiuni (art.147 alin.(1) C.pen.). În cazul existenţei de circumstanţe atenuante în favoarea persoanei juri­ dice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvâr­ şită se reduc la jumătate. Dacă se constată existenţa de circumstanţe agravante, se poate aplica 52

pedeapsa zilelor amendă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special. În caz de concurs între circumstanţele agravante şi cele atenuante, pe­ deapsa se stabileşte astfel: - când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstan­ ţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine (art.79 alin.(1), C.pen.); - dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au efect agrava­ rea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispozi­ ţiilor privitoare la circumstanţele agravante, infracţiune continuată, concurs de infracţiuni sau recidivă(art.79 alin.2 C.pen.); - când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedep­ sei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform art.79 alin.I C.pen., după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform art.79 alin.2 C.pen. Secţiunea a IV-a PEDEPSELE COMPLEMENTARE Pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea institu­ ită prin pedeapsa principală. Pedepsele complementare sunt prevăzute de lege, aplicate de instanţa judecătorească numai pe lângă o pedeapsă principală. Ca sancţiune penală şi pedepsele complementare îndeplinesc alături de pedepsele principale funcţii de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate. Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni ca scop al pedepsei se realizează şi prin aplicarea pedepselor complementare. Subsecţiunea I PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICABILE PERSOANEI FIZICE În dreptul penal român pedepsele complementare sunt : interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară. şi publicarea hotărârii definitive de condamnare. Pedepsele complementare sunt reglementate în texte distincte în partea generală a codului penal şi sunt prevăzute de cele mai multe ori în partea speci­ ală a codului penal şi în legile speciale pe lângă pedeapsa principală.

53

1. Interzicerea exercitării unor drepturi Actualul cod penal prevede modificări substanţiale ale pedepsei com­ plementare a interzicerii exercitării unor drepturi, fiind reglementată posibilita­ tea restrângerii exercitării unui număr de 15 drepturi faţă de 5 în vechea regle­ mentare. O primă modificare ce poate fi observată şi care ţine de acurateţea textu­ lui priveşte denumirea legală a acestei pedepse complementare.Noua reglemen­ tare consacră denumirea de interzicere a exercitării unor drepturi care este de preferat în schimbul celei actuale de interzicere a unor drepturi, pentru că, până la urmă, această sancţiune poartă asupra exerciţiului dreptului sau drepturilor respective. Cele mai importante modificări au intervenit asupra conţinutului pedep­ sei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, fiind extinsă sfera drepturilor a căror exercitare poate fi restrânsă. De asemenea, a fost redusă pe­ rioada de executare a pedepsei complementare, în noul Cod penal aceasta fiind cuprinsă între unu şi 5 ani, faţă de perioada prevăzută în Codul penal anterior, cuprinsă între unu şi 1 O ani. a) Categorii de drepturi a căror exercitare poate fi interzisă ca pe­ deapsă complementară Acestea sun prevăzute expres în dispoziţiile art.66 alin.I lit. a-o C.pen., după cum urmează: a) Dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) Dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; c) Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; d) Dreptul de a alege; e) Drepturile părinteşti; f) Dreptul de a fi tutore sau curator; g) Dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; h) Dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; i) Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; j) Dreptul de a părăsi teritoriul României; k) Dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane ju­ ridice de drept public; 1) Dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă; m) Dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă; n) Dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai aces­ teia, cu persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă ori de a se apropia de acestea; o) Dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte 54

activităti, sociale, în conditiile stabilite de instanlocuri unde victima desfăsoară , , de judecată. ţa b) Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică de instan­ ţa judecătorească pe lângă pedeapsa închisorii, indiferent de cuantumul acesteia. Interzicerea unor drepturi se aplică numai pe lângă o pedeapsă principa­ lă stabilită pentru o infracţiune. De asemenea, este prevăzută posibilitatea aplicării pedepsei comple­ mentare chiar si pe lângă pedeapsa principala a amenzii, fără a exista vreo con­ diţionare legată de cuantumul acesteia. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obliga­ torie ori de câte ori este prevăzută în lege. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este faculta­ tivă dacă pedeapsa principal stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa con­ stată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară. c) Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe: a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii; b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restu­ lui de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate. În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării. Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub suprave­ ghere sau înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei noi infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a in­ terzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii. 2.Degradarea militară Degradarea militară este pedeapsa complementară ce constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă. Potrivit naturii sale, degradarea militară este o pedeapsă privativă de drepturi, care se poate aplica numai acelor condamnaţi care au calitatea de mili­ tari în activitate, în rezervă sau în retragere. Degradarea militară ca pedeapsă complementară privativă de drepturi se deosebeşte de interzicerea unor drepturi unde exercitarea drepturilor este numai 55

temporar interzisă (între 1 şi 1 O ani), prin aceea că gradul militar şi dreptul de a purta uniformă sunt pierdute pentru totdeauna, pedeapsa constând tocmai în pierderea acestora. a) Aplicarea degradării militare Degradarea militară se aplică numai condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere şi sub acest aspect sfera subiecţilor cărora li se poate aplica este mai restrânsă decât în cazul inter zicerii unor drepturi. Degradarea militară se aplica în mod obligatoriu în cazul infracţiunilor grave care au atras aplicarea pedepsei cu închisoarea mai mare de 1 O ani sau detenţiunea pe viaţă (art.69 alin.2 C.pen.). Degradarea militară se poate aplica, fiind facultativă, când pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel puţin 5 ani şi cel mult 1 O ani şi a fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie (art. 69 alin. 3 C.pen.). b) Executarea degradării militare Pedeapsa complementară a degradării militare se execută, se aduce la îndeplinire după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. 3. Publicarea hotărârii definitive de condamnare Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţi­ nând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea să­ vârşirii altor asemenea infracţiuni. Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de in­ stanţă, într-un cotidian local sau naţional, o singură dată. Publicarea hotărârii definitive de condamnare se face pe cheltuiala per­ soanei condamnate, fără a se dezvălui identitatea altor persoane. Subsecţiunea a II-a PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE Pe lângă pedeapsa principală a amenzii, se pot aplica persoanei juridice una sau mai multe pedepse complementare dintre cele prevăzute de art.136, 138-144 C.pen., acestea fiind: a) Dizolvarea persoanei juridice (art.139 C. penal), constituie cea mai aspră pedeapsă complementară. Dizolvarea persoanei juridice este facultativă în două situaţii: - atunci când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comite­ rii de infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani; - atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni. 56

Dizolvarea persoanei juridice - ca pedeapsă complementară - se dispu­ ne în mod obligatoriu de către instanţă, în caz de neexecutare cu rea-credinţă a uneia din pedepsele complementare prevăzute în art.136 alin.(3) lit. b-e C.pen., ş1 anume: - suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice; - închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice; - interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice şi plasarea sub supraveghere judiciară. Măsura de dizolvare a persoanei juridice ca pedeapsă complementară, nu se aplică: - partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase aparţinând minorităţilor, care au fost constituite, potrivit legii; - persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei (art.141 C.pen.). Excluderea acestor entităţi juridice poate fi justificată prin participarea lor la exercitarea libertăţilor publice garantate de Constituţie. O condiţie pentru aplicarea acestei pedepse complementare o constituie existenţa elementului intenţional în săvârşirea infracţiunii. În măsura în care dizolvarea este condiţionată de crearea persoanei juridice ori de determinarea obiectului ei de activitate în scopul comiterii de infracţiuni, este evident că in­ fracţiunile comise nu pot fi decât intenţionate, o persoană juridică neputând fi creată pentru a comite infracţiuni din culpă. b) Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice (art.140, C.pen.). Constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţi­ le persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Această pedeapsă complementară se impune în considerarea condiţiilor în care a fost comisă infracţiunea. Spre exemplu, atunci când persoana juridică a fost condamnată pentru o infracţiune la normele privind protecţia muncii şi protecţia mediului, se impune suspendarea activităţii pe o anumită perioadă, cel puţin până la înlăturarea cauzelor care au determinat co­ miterea infracţiunii. Pedeapsa vizează în principal activitatea în exercitarea căreia infracţiu­ nea a fost comisă, activitate profesională sau socială. În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepsei complementare a afişă­ rii sau publicării hotărârii de condamnare, instanţa de judecată dispune suspen­ darea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni (art.140 alin.2 C.pen.). Dacă până la împlinirea termenului prevăzut (de până la 3 luni) pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolva­ rea persoanei juridice. Ca şi în cazul dizolvării, există anumite persoane juridice exceptate de la această măsură: 57

- partidele politice, sindicatele, patronatele şi organizaţiile religioase aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii; - persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. c) Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice (art.142 C. pen.). Această pedeapsă complementară constă în închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice sau mai multora dintre punctele de lucru ale persoa­ nei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căre­ ia a fost săvârşită infracţiunea. Spre deosebire de Codul penal anterior, care prevedea că închiderea punctelor de lucru sau a unui punct de lucru se putea face pe o durată de la 3 luni la 3 ani, Cod penal actual nu prevede nici o asemenea limită. Persoanelor juridice care-şi desfăşoară activitatea în domeniul presei nu li se poate aplica o asemenea pedeapsă complementară. O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru, se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare. d) Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice (art.143 C.pen.). Constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice. Deci, această măsură constă în interzicerea de a participa la un contract încheiat de către stat, autorităţile sau instituţiile publice, colectivităţile teritoria­ le ori alte întreprinderi controlate de stat. Se interzice atât participarea directă, cât şi simulaţia prin interpunere de persoane (participare indirectă). O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la pro­ cedurile de achiziţii publice, se comunică, la data rămânerii definitive: - Oficiului Registrului Comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul comerţului; - Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial; - Altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea efec­ tuării formalităţilor de publicitate. e) Plasarea sub supraveghere judiciară (art. 144 C. pen.). Plasarea sub supraveghere este o nouă pedeapsă complementară aplica­ bilă persoanei juridice, ce constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar sau a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la 1 la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea in­ fracţiunii. Administratorul judiciar sau mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza 58

instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni. În cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse -cu pedeapsa suspendării activităţii. Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul instituţiilor pu­ blice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii. f) Afişarea sau difuzarea hotărârii. (art. 145 C. pen.). Constituie o pedeapsă complementară cu un efect intimidant considera­ bil asupra persoanelor juridice, afectând imaginea de marcă, reputaţia comercia­ lă, şi poziţia persoanei juridice putând avea ca efect pierderea clientelei, dimi­ nuarea credibilităţii, iar în anumite situaţii ar putea avea consecinţe fatale pentru supravieţuirea activităţii. Pe de altă parte, potenţialele victime ale persoanei juridice sunt atenţio­ nate şi pot deveni mai precaute în relaţiile de afaceri cu persoana juridică în cauză sau pot să-şi caute alţi parteneri4 8 . Afişarea şi difuzarea hotărârii definitive de condamnare se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvălui­ tă identitatea victimei afară de cazul în care există acordul acesteia sau a repre­ zentantului său legal. Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi lo­ cul stabilite de instanţă pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanţă. Dacă desemnarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu pot fi mai mare de 1 O, iar în cazul publi­ cării prin alte mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăşi 3 luni. O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau un extras al acesteia se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică pentru a lua măsurile necesare.

Ioan Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noului Cod penal, în Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Fifth Edition, 24-26 March 2011, Sibiu Volume 2, pag.63 48

59

Secţiunea a V-a PEDEPSELE ACCESORII I.Noţiune Pedepsele accesorii sunt pedepse alăturate, secundare, accesorii ale pedepselor principale, închisoarea şi detenţiunea pe viaţă şi constau în interzi­ cerea exercitării anumitor drepturi, a căror exercitare a fost interzisă de in­ stanţă ca pedeapsă complementară., pe durata executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. 2.Aplicarea pedepsei accesorii În cazul pedepsei închisorii, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării anumitor drepturi, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară. Astfel, poate fi interzisă exercitarea următoarelor drepturi: - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; - dreptul de a alege; - drepturile părinteşti; - dreptul de a fi tutore sau curator; - dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; - dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; - dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; - dreptul de a părăsi teritoriul României; - dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; - dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă; - dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; - dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de in­ stanţă, ori de a se apropia de acestea; - dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte lo­ curi unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată. În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţă a exercitării fie a tuturor, fie a unora dintre următoarele drepturi: - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; 60

- dreptul de a alege; - drepturile părinteşti; - dreptul de a fi tutore sau curator; - dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; - dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; - dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; - dreptul de a părăsi teritoriul României; - dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; - dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă; - dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; - dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de in­ stanţă, ori de a se apropia de acestea; - dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte lo­ curi unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată; - dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României. 3.Executarea pedepsei accesorii Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. Executarea pedepsei principale a închisorii nu coincide întotdeauna cu executarea pedepsei accesorii. Pedeapsa accesorie poate avea o durată mai scur­ tă decât pedeapsa închisorii când condamnatul a executat o parte din pedeapsă prin deţinerea preventivă. Executarea pedepsei accesorii durează până la executarea pedepsei ori stingerea executării prin modalităţile prevăzute de lege. În cazul prescripţiei executării pedepsei închisorii, pedeapsa accesorie are durata termenului de prescripţie.

61

Capitolul ID MĂSURILE DE SIGURANTĂ Secţiunea I NOŢIUNE ŞI CARACTERIZARE Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturării unor stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii altor fapte prevă­ zute de legea penală (art.I 07 C.pen. ). Prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, se pun în evidenţă anumite împrejurări din realitatea socială, care sunt implicate în cauzalitatea acesteia şi care dacă nu sunt combătute, există pericolul săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală, de ex.: starea de nepregătire profesională a făptuito­ rului care a comis infracţiuni din culpă datorită acestei nepregătiri, poate consti­ tui sursa unor noi fapte prevăzute de legea penală; ori săvârşirea unor infracţi­ uni a fost favorizată de prezenţa infractorului în anumite localităţi şi există peri­ colul săvârşirii de noi infracţiuni prin prezenţa lui în aceste localităţi etc. Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse căci astfel de stări îşi au izvorul în realităţi ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci prin măsuri specifice preventive - măsuri de siguranţă49 . Măsurile de siguranţă sunt acele sancţiuni de drept penal care au în principiu un caracter preventiv şi în subsidiar unul de constrângere, care se aplică de regulă, de instanţele de judecată persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală şi cu privire la care există temerea justificată că şi în viitor vor comite asemenea fapte datorită unor stări personale ori altor cauze ce au fost relevate prin săvârşirea faptei. Din analiza definiţiei se desprind trăsăturile caracteristice şi anume: a) sunt sancţiuni de drept penal prevăzute în legea penală; b) se iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea pe­ nală, dar nu ca o consecinţă a săvârşirii unei infracţiuni, acest rol revenind pe­ depselor; c) luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea preveni­ rii repetării de fapte periculoase în viitor. Măsurile de siguranţă, spre deosebire de pedepse nu sunt consecinţe ale răspunderii penale şi nu depind de gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate 49

Alexandru Boroi, op. cit., pag.262 62

chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, fiindcă luarea acestor măsuri este provocată de existenţa stării de pericol pe care o reprezintă în special per­ soana făptuitorului. Fiind menite sa combată starea de pericol pusă în evidenţă prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi sa prevină săvârşirea de noi infracţiuni, măsurile de siguranţă se iau de regula pe durată nedeterminată (atâta timp cât durează starea de pericol) şi indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă. Pentru ca faţă de o persoană să fie luată una din măsurile de siguranţă, prevăzută de lege, ca sancţiune unică sau alături de altă sancţiune penală, trebu­ ie să fie îndeplinite următoarele condiţii: a)să fie săvârşită o faptă prevăzută de legea penală în forma actelor pre­ gătitoare/a tentativei pedepsibile sau în formă consumată; b)să existe o contribuţie la săvârşirea faptei prin participarea persoanei în calitate de autor, instigator sau complice; c)să evidenţieze o stare de pericol prin săvârşirea faptei, stare de pericol care nu poate fi înlăturată prin aplicarea unei pedepse; d)starea de pericol să determine temerea justificată că, în viitor persoana în cauză va săvârşi din nou fapte prevăzute de legea penală. �Secţiunea a II-a � CADRUL MASORILOR DE SIGURANŢA Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Codul penal în titlul IV (art.107-112)şi sunt următoarele: a) obligarea la tratament medical; b) internarea medicală; c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii; d) confiscarea specială; e) confiscarea extinsă. Literatura a stabilit în aceste condiţii mai multe categorii de măsuri de siguranţă: - măsurile de siguranţă cu caracter medical (obligare la tratament medi­ cal şi internarea medicală); - măsuri restrictive de drepturi(interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii); - măsuri privative de bunuri (confiscarea specială, confiscarea extinsă). Aceste măsuri de siguranţă durează atâta vreme cât durează starea de pe­ ricol ce le-a generat, ceea ce imprimă acestor măsuri caracterul de sancţiuni nedeterminate ca durată şi eminamente revocabile în caz de încetare a stării de pericol. În actualul cod penal, prin reglementarea propusă s-a urmărit consolida­ rea caracterului preponderent preventiv al acestor sancţiuni de drept penal care 63

pot fi luate numai dacă s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nejusti­ ficată, ce relevă existenţa unei stări de pericol, nu se cere însă ca această faptă să fie şi imputabilă, astfel că măsurile de siguranţă pot fi dispuse în prezenţa unei cauze de neimputabilitate, cum ar fi iresponsabilitatea, dar nu şi în prezen­ ţa unei cauze justificative. Ţinând cont de caracterul şi scopul măsurilor de siguranţă s-a apreciat binevenită trecerea unora dintre acestea cum sunt: interzicerea de a se afla în anumite localităţi; interzicerea de a reveni în locuinţa familiei şi expulzarea străinilor, în categoria pedepselor complementare, într-o formulare oarecum modificată. 1. Obligarea la tratament medical Este prevăzută în art.I 09 C.pen. şi priveşte starea de pericol cauzată de o boală sau de o intoxicare cronică cu alcool, stupefiante sau alte substanţe, în care se află făptuitorul. În condiţiile în care făptuitorul are o stare psiho-fizică de genul celei prezentate mai sus, care prezintă pericol pentru societate, acesta poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical până la însă­ nătoşire. Această măsură de siguranţă va putea fi luată numai în condiţiile în care instanţa apreciază că starea de pericol pentru societate poate fi îndepărtată numai prin aplicarea ei. Este necesar, totodată, ca instanţa să aprecieze că măsura tratamentului medical este necesară şi suficientă pentru înlăturatrea pericolului social (fără a fi nevoie de alt fel de intervenţie, spre exemplu, internarea). Obligarea la tratament medical poate fi luată numai dacă se apreciază că sunt întrunite următoarele condiţii: a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Nu are im­ portanţă dacă fapta este sau nu infracţiune; b)Făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli, ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe; c) Instanţa de judecată să aprecieze că măsura tratamentului va aduce la încetarea stării de anormalitate a făptuitorului, care se va însănătoşi şi nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală. Măsura obligării la tratament medical se poate lua şi în timpul urmăririi penale sau al judecăţii, nefiind condiţionată nici de aplicarea unei pedepse. Măsura obligării la tratament medical se poate dispune şi în timpul exe­ cutării pedepsei privative de libertate în condiţiile în care s-a aplicat o astfel de pedeapsă. În condiţiile în care făptuitorul nu s-a prezentat în vederea efectuării tra­ tamentului medical, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi înlocuită cu măsura internării. Această înlocuire a măsurii se va face tinându­ se seama de oportunitatea luării acestei măsuri. Dacă instanţa va apreci� că sin­ gura măsură să înlăture starea de pericol este generată de neprezentarea la tra64

tament a făptuitorului, numai atunci este îndreptăţită la aplicarea unei astfel de măsuri de siguranţă. Obligarea la tratament medical constă în obligaţia impusă făptuitorului, pe calc judiciară - de a urma tratamentul medical stabilit de medicii specialişti, prin prezentarea în mod regulat la locul şi datele stabilite pentru efectuarea tra­ tamentului. Obligarea la tratament medical se ia pe o durată nedeterminată. Măsura de siguranţă durează cât durează cauza care a determinat luarea acesteia, până la însănătoşirea făptuitorului. Când se constată că a intervenit însănătoşirea, măsura de siguranţă se re­ vocă. Când tratamentul medical a fost efectuat în timpul detenţiei şi nu a inter­ venit însănătoşirea până la terminarea executării pedepsei, tratamentul medical va continua în libertate, fostul condamnat urmând să se prezinte cu regularitate la unitatea sanitară pentru efectuarea tratamentului. Într-o astfel de situaţie, s-a decis în practica judiciară, nu se schimbă na­ tura măsurii ci numai modul de executare a ei. 2.Internarea medicală Potrivit art.11 O C.pen. internarea medicală poate fi dispusă de către in­ stanţa de judecată când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă peri­ col pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de spe­ cialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlă­ ture starea de pericol. Condiţiile de aplicare ale măsurii de internare sunt: a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) Făptuitorul bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferind de o boală infectocontagioasă să prezinte pericol pentru societate; Starea de pericol social trebuie apreciată în concret şi dovedită printr-un raport de expertiză medico-legal, care să arate şi să dezvolte în detaliu această stare. c) Instanţa de judecată să aprecieze că singura măsură capabilă să înlă­ ture starea de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul este internarea medi­ cală. Instanţa va trebui să consulte raportul medico-legal întocmit şi să apreci­ eze dacă tratamentul recomandat în raportul de expertiză medico-legală şi tra­ tamentul aplicat în instituţia în care făptuitorul va fi internat sunt de natură si­ milară, şi dacă acestea pot conduce la înlăturarea stării de pericol şi la însănăto­ şirea făptuitorului. Internarea medicală este o măsură care se ia pe o perioadă nedeterminată şi durează până la însănătoşirea făptuitorului, când se revocă. 65

Dacă se constată vreo ameliorare în starea făptuitorului, se poate înlocui cu măsura obligării la tratament medical 5 °. Internarea medicală se poate dispune şi atunci când făptuitorul nu a re­ spectat obligaţiile ce-i reveneau în cadrul tratamentului medical pe care îl urma, iar starea de pericol s-a agravat. 3.Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii Interzice­ rea unei funcţii sau profesii este măsura de siguranţă ce se poate lua faţă de făp­ tuitorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte activităţi, pentru a împiedica săvârşirea altor asemenea fapte în viitor. Cauza care determină luarea măsurii de siguranţă prevăzută la art. 111 C.pen. o reprezintă starea de pericol ce izvorăşte din condiţiile necorespunză­ toare şi primejdioase în care făptuitorul exercită funcţia, profesia, ocupaţia sau meseria în îndeplinirea căreia el a comis fapta prevăzută de legea penală. Cauza care generează starea de pericol social constă în inaptitudinea făptuitorului de a-şi exercita funcţia, profesia, meseria ori ocupaţia în exercita­ rea căreia a comis fapta prevăzută de legea penală. Starea de pericol ce îşi are izvorul în inaptitudinea făptuitorului aşa cum am arătat mai sus se poate datora: - nepregătirii (ignoranţă, lipsă de experienţă, superficialitate etc); - incapacităţii psiho-fizice (boală, infirmitate etc.); - lipsei de cunoştinţe necesare; - nepăsării faţă de regulile şi cerinţele de care depinde buna desfaşurare a activităţii. Fiind instituită pentru a înlătura o stare de pericol şi a preveni săvârşirea de noi fapte, ca de altfel orice măsură de siguranţă şi interzicerea unei funcţii sau profesii se ia pe timp nedeterminat şi durează cât durează starea de inaptitu­ dine a făptuitorului. Încetarea cauzei care a determinat luarea măsurii, face posibilă revoca­ rea acesteia. Revocarea se face la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin 1 an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea măsurii de siguranţă au în­ cetat (art. 111 alin.2, teza 1 C.pen.). Dacă cererea de revocare a măsurii de siguranţă este respinsă o nouă ce­ rere nu poate fi făcută decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare (art. 111 alin.2, teza 2, C.pen.). 5

° C. Buiai, Drept Penal pag.voi. II, 1 992 , pag. 372 66

4.Confiscarea specială Confiscarea specială este măsura de siguranţă care constă în luarea unor bunuri din patrimoniul persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea pena­ lă sau infracţiuni a căror deţinere prezintă pericolul săvârşirii unor noi fapte penale. Confiscarea specială presupune trecerea bunurilor în mod gratuit în pa­ trimoniul statului. Luarea acestei măsuri presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: a) Confiscarea specială se ia numai faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) Confiscarea specială se ia cu privire la anumite lucruri care au legătu­ ră cu săvârşirea faptei prevăzută de legea penală ori a căror deţinere este contra­ ră legii; c) Instanţa de judecată să aprecieze că prin luarea măsurii de siguranţă este anihilat pericolul social, ce decurge prin deţinerea anumitor lucruri, de a săvârşi noi fapte prevăzute de legea penală. Prin dispoziţiile art. 112 C.pen. s-au determinat categoriile de bunuri supuse confiscării special şi anume: a) bunurile produse prin fapta prevăzută de legea penală. Prin bunuri produse prin fapta prevăzută de legea penală se înţeleg acele lucruri care au luat fiinţă prin săvârşirea faptei, care deci nu au existat înainte de săvârşirea faptei ca: bancnote false, titluri de credit false, alimente falsificate, arme confecţionate, materiale explozive, medicamente falsificate etc 5 1 . În literatura juridică s-a susţinut întemeiat, că sunt asimilate cu bunurile produse prin fapta prevăzută de legea penală, lucrurile care au căpătat prin să­ vârşirea faptei o astfel de stare (de ex.: lucrurile introduse în ţară prin contra­ bandă). b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă; (art. 1 12 alin. 4 C.pen.). De exemplu, se vor confisca cuţitul sau arma cu care s-a comis omorul, arma de vânătoare folosită de inculpate în comiterea infracţiunii de braconaj. c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; 51

Alexandru Boroi, op.cit., pag.271 67

În această categorie intră sumele de bani ori alte lucruri ce au fost date infractorului pentru a-l determina să săvârşească infracţiunea (de ex.: mărturie mincinoasă, trafic de influenţă etc.). Sunt supuse confiscării speciale lucrurile care au fost date pentru a de­ termina pe infractor să comită fapta atât atunci când acesta a săvârşit infracţiu­ nea în formă consumată, cât şi atunci când a realizat doar o tentativă, ca şi arunci când a săvârşit o altă faptă. e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; Prin lucruri dobândite prin săvârşirea faptei se înţeleg lucrurile care au fost însuşite, care au ajuns în mod direct ori indirect în stăpânirea ilegală a unor persoane. Spre deosebire de lucrurile „ produse " prin fapta prevăzută de legea pe­ nală, care nu aveau o existenţă anterioară săvârşirii faptei, lucrurile „dobândite " prin infracţiune au o existenţă anterioară săvârşirii faptei. Sunt astfel lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii: lucrurile furate, delapidate, lucrurile obţi­ nute prin înşelăciune, prin ameninţare etc. Confiscarea specială a lucrurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunii va putea fi luată numai în măsura în care lucrurile nu sunt restituite persoanei vătămate ori nu servesc la despăgubirea acesteia. Dacă persoana vătămată nu este cunoscută, ori nu cere să fie despăgubi­ tă, lucrurile sunt supuse confiscării. Când lucrurile dobândite prin infracţiune au fost înstrăinate, sumele ori lucrurile obţinute iau locul celor dobândite prin infracţiune şi confiscarea speci­ ală a acestora se poate dispune de asemenea, numai când nu servesc la despă­ gubirea persoanei vătămate. Dacă infractorul a realizat din vânzarea bunului furat o suma mai mare decât acea pe care a fost obligat să o plătească părţii civile, diferenţa trebuie sa fie confiscată. Când bunul dobândit prin infracţiune a fost înstrăinat unui dobânditor de bună-credinţă, atunci, s-a decis just în practica judiciară, bunul nu poate fi con­ fiscat, dar infractorul este obligat la plata sumei obţinută prin înstrăinarea bunu­ lui supus confiscării speciale. j) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală. Intră în această categorie lucrurile a căror deţinere constituie o faptă prevăzută de legea penală, şi deci implicit, ca orice faptă prevăzută de legea penală prezintă pericol social (de ex. deţinerea de arme şi muniţii; deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori - art. 314 C.pen. etc.).

68

5.Confiscarea extinsă Prin confiscare extinsă se înţelege măsura de siguranţă prin care se con­ fiscă bunurile persoanelor care au săvârşit o anumită categorie de infracţiuni şi care nu pot justifica bunurile pe care le deţin. Conform art.112 1 C.pen. sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele supuse confiscării speciale, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 . . am sau mai mare: a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori; b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile; c) infracţiuni privind frontiera de stat a României; d) infracţiunea de spălare a banilor; e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei; f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului; g) constituirea unui grup infracţional organizat; h) infracţiuni contra patrimoniului; i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive; j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori; k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infrac­ ţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri; 1) infracţiuni privind jocurile de noroc; m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; n) infracţiuni de evaziune fiscală; o) infracţiuni privind regimul vamal; p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice; q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană. Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoa­ rele condiţii: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infractionale de natura celor enumerate anterior. ' În aplicarea procedurii confiscării extinse se ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru 69

de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţii asemănă­ toare acelora dintre soţi ori dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine con­ trolul. Conform art.112 1 alin.4 din Codul penal, prin bunuri se înţeleg şi su­ mele de bani. La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor do­ bândite, se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de persoana condamnată. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confis­ cării.

70

Capitolul IV

RĂSPUNDEREA PENALĂ Secţiunea I NOŢIUNE ŞI CARACTERIZARE Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal care alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal5 2 . În principiu, realizarea ordinii de drept penal se realizează prin confor­ mare, adică prin adoptarea de bunăvoie a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele dreptului penal. Există de asemenea, un anumit număr de persoane care nu se conformează legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În această situaţie, reali­ zarea ordinii de drept este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicare sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvârşit faptele interzise de norma penală53 . Între aceste instituţii există o strânsă interdepen­ denţă, adică aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa răspun­ derii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârşirea unei infracţiuni. Sunt cunoscute mai multe forme sau tipuri de răspundere juridică. Pro­ blema identificării acestora presupune stabilirea premergătoare a criteriilor ce vor sta la baza clasificării. În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe criterii de distincţie, cum ar fi criteriul naturii şi al importanţei sociale, ale interesului sau ale valorii lezate, criteriul tipului de sancţiune juridică, criteriul calităţii subiecţilor ş.a. O deosebită importanţă teoretică şi practică o prezintă clasificarea după criteriul particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al normei juridice încălcate, în conformitate cu care deosebim următoarele forme de răspundere juridică: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară, răspunderea materială şi răspunderea patrimonială. Deşi răspunderea penală este strâns legată de instituţia sancţiunilor de drept penal, nu trebuie confundată cu aceasta, întrucât infracţiunea este cauza răspunderii penale iar sancţiunile penale sunt consecinţa răspunderii penale 54. I. Oancea, în "Explicaţii teoretice ale codului penal român ", p. gen. Voi. I, ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.99; 53 C. Buiai, Drept penal -Partea Generală , Editura AU. Beck, Bucureşti, 1997, pag. 31 O 54 V.Dongoroz, Sinteze asupra noului cod penal, Studii şi cercetări juridice nr.1/1969, pag.21 52

71

În sens restrâns (stricta sensu), prin răspundere penală se înţelege obli­ gaţia infractorului de a suporta o sancţiune penală decurgând din săvârşirea infracţiunii. În sens larg (lato sensu) prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţia infractorului de a suporta o sancţiune, dar şi dreptul statului de a aplica, prin intermediul instanţei de judecată, sancţiunea 55. Sectiunea a II-a PRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALE Răspunderea penală, ca şi toate celelalte instituţii juridice, este guvernată de o serie de principii juridice. Importanţa principiilor este uşor de înţeles dacă reali­ zăm faptul că ele reprezintă reguli de drept obiectiv având caracter de generalitate şi care servesc drept idei călăuzitoare în sistemul acestei instituţii juridice. Ca instituţie fundamental a dreptului penal, răspunderea penală este gu­ vernată de următoarele principii: principiul legalităţii răspunderii penale; infrac­ ţiunea este unicul temei al răspunderii penale; principiul umanismului răspun­ derii penale; principiul personalităţii răspunderii penale; principiul unicităţii răspunderii penale; principiul inevitabilităţii răspunderii penale; principiul indi­ vidualizării răspunderii penale; principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. a) Principiul legalităţii răspunderii penale Stipulează că întregul proces de tragere la răspundere penală a per­ soanelor care au încălcat sau au ignorat ordinea de drept trebuie să se desfăşoare numai în limitele şi în cadrul stabilit de legislaţia în vigoare. Numai legea poate să stabilească care fapte ilicite sunt considerate in­ fracţiuni, care sunt organele competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de drept, ce sancţiuni pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor sancţiuni, precum şi cauzele care exclud caracterul infracţi­ onal al faptei sau cele care exclud răspunderea penală. Principiul legalităţii răspunderii penale stă la baza aplicării instituţiilor de drept ale agravării şi atenuării răspunderii penale. Astfel, legea penală preve­ de că în anumite situaţii răspunderea penală poate fi agravată (recidivă, circum­ stanţe agravante etc.) sau atenuată (minoritate, circumstanţe atenuante). b) Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale Acest principiu îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile art. 15 alin. 2 n C.pen. şi presupune că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vino­ văţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni. c) Principiul umanismului răspunderii penale Principiul umanismului îşi găseşte expresie în condiţiile şi în conţinutul 55

Gheorhge Diaconu, Răspunderea penală, Editura Lumina lex, Bucureşti, 20 1 O, pag.290 72

constrângerii juridice, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi preve­ derea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot con­ forma56. Principiul umanismului presupune folosirea acelor instrumente care 1 15 nu vor duce la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei umane şi care nu vor leza demnitatea persoanei trase la răspundere penală. In actuala reglementare penală sunt cuprinse dispoziţii ce privesc princi­ piul umanismului (ex: abolirea pedepsei cu moartea; măsurile educative ce se pot lua faţă de minori, urmăresc reeducarea acestora). Şi în actuala Constituţie a României sunt prevederi ce vizează principiul umanismului(ex: art.22 dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică sunt garantate ; alin.2 " Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degra­ dant"; alin.3 " Pedeapsa cu moartea este interzisă". Umanismul dreptului penal se reflectă şi în: - adoptarea unui sistem de pedepse flexibile, prin stabilirea limitelor mi­ nime şi maxime pentru infracţiunea săvârşită; - reglementările privind sancţionarea minorilor, a căror limită a răspun­ derii penale s-a ridicat de la 12 la 14 ani, cu precizarea că minorul între 14 şi 1 6 ani răspunde penal numai dacă se face dovada că a acţionat cu discernământ; - multiplele instituţii de individualizare, astfel că în art.74 C.pen. sunt prevăzute criteriile generale de individualizare a pedepsei (împrejurările şi mo­ dul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a al­ tor consecinţe ale infracţiuni, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infracto­ rului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială); - modul în care este reglementată executarea pedepsei; - instituţia reabilitării. d) Principiul personalităţii răspunderii penale Constituie regula potrivit căreia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită , cât şi răspunderea penală ce decurge din nesocotirea acelei obligaţii revin persoanei ce nu şi-a respectat obligaţia, săvâ rşind fapta interzisă, şi nu alteia ori unui grup de persoane. În dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta al­ tuia. Caracterul personal al răspunderii penale implică aplicarea pedepsei nu­ mai celui ce a săvârşit o infracţiune, iar celelalte sancţiuni de drept penal, măsu­ rile de siguranţă în special se pot lua numai faţă de cel care prin fapta sa a creat starea de pericol social ce trebuie înlăturată. Este un principiu fundamental, fiind o garanţie a libertăţii persoanei, el constituind totodată şi un principiu al răspunderii penale. 56

C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, Editura Trei, Bucureşti, 200 1 , pag. 1 4 73

e) Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem) Implică regula conform căreia pentru o singură infracţiune nu poate exista decât o singură răspundere penală. Aceasta nu înseamnă însă că p�depsele penale principale nu pot fi înso­ ţite de pedepse complementare sau de o pedeapsă accesorie (desigur, cu condi­ ţia ca aceste sancţiuni penale să se cumuleze din raţiuni diferite şi să aibă funcţii diferite). Pe lângă aceasta, răspunderea penală poate sa coexiste şi să fie însoţită de alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea administrativă, disci­ plinară, civilă etc. În practica judiciară şi de asemenea în dreptul procesual penal acest principiu mai este cunoscut sub denumirea de autoritate de lucru judecat57 f) Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Acest principiu presupune că oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal. Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (amnistia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, etc.) nu diminuează importanţa principiului care corespunde şi principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii, care stabileşte că toate persoanele au aceleaşi drepturi şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de tratament privilegiat; tot acest principiu interzice dis­ criminările de orice gen în procesul răspunderii penale. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale este realizat de principiul oficialităţii acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a infractoru­ lui şi care funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor58 . g) Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea in­ fracţiunii, de persoana infractorului pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale. Acest principiu denumit şi principiul personalităţii stabileşte caracterul strict personal al răspunderii. Destinatarul acesteia nu poate fi decât persoana fizică care este vinovată de comiterea unei infracţiuni. În aşa fel este exclusă răspunderea colectivă. h) Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale Răspunderea penală trebuie să intervină prompt în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate. Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, faţă de data săvârşirii infracţiunii cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a in­ fracţiunii se stinge treptat iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin trecerea timpului nu mai apare ca necesară. 57 Alex Boroi ; Ghe Nistorenu, Drept penal - Partea Generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag .255 58 C. Mitrache, Drept penal român - Partea Generală, Editura Casa de editură şi presă „ Şansa " Bucureşti, 1997, pag. 263

74

În legislaţia penală română au fost prevăzute dispoziţiuni prin care este stabilită prescriptibilitatea pentru aproape toate infracţiunile. Sectiunea a III-a INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI (RĂSPUNDERII PENALE) Subsecţiunea I NOŢIUNE ŞI CADRU JURIDIC Activitatea judiciară (urmărirea penală şi judecarea cauzei) este implica­ tă în cele din urmă, în actul de individualizare a pedepsei penale. Individualiza­ rea pedepsei penale necesită aprecieri de psihologie judiciară, de ştiinţa dreptu­ lui penal, a procedurii penale, de logică judiciară, precum şi de criminologie. Scopul instituţiei juridice a individualizării pedepsei penale este prezentat de pedepsirea, reeducarea infractorului, precum şi de prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat Capitolul V, intitu­ lat Individualizarea pedepselor, din Titlul III al părţii generale a Codului penal (art.74-106 C.pen.). La aceste dispoziţii se mai adaugă cele privind individualizarea pedepse­ lor în cazul stărilor de agravare (concursul de infracţiuni, recidivă, infracţiunea continuată), ori de atenuare (tentativă, minoritate) şi care sunt prevăzute în ca­ drul reglementărilor instituţiilor respective. Mai trebuie menţionat că dispoziţii­ le privind individualizarea pedepselor sunt deopotrivă aplicabile şi celorlalte sancţiuni de drept penal: măsuri educative şi măsuri de siguranţă59 . Subsectiunea a II-a FORMELE ŞI MODALITAILE DE INDIVIDUALIZARE În doctrina penală se face distincţia între individualizarea ce se realizea­ ză în faza de elaborare a legii şi prevederii limitelor pedepselor, în faza de apli­ care a pedepsei şi cea în faza de executare a pedepsei. Corespunzător acestor faze sunt cunoscute trei forme de individualizare: legală, judiciară sau judecătorească şi administrativă 60. a) Individualizarea legală Obiectul principal al individualizării legale este reprezentat de necesita­ tea stabilirii periodice a faptelor, care constituie infracţiuni şi elaborarea fiecărei norme juridice, în limitele principiilor generale de individualizare, prevăzute de 59

C. Buiai, Manual de drept penal, partea generală, E ditura ALL, Bucureşti, 1 997, pag. 348 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, 2003, p. 3 5 8 6

°

75

art. 74 C.pen., stabilirea cadrului legal, a dimensiunilor incriminării actelor pe­ nale, prin ocrotirea relaţiilor sociale, prin limitarea întinderii pedepselor în func­ ţie de gradul de pericol social, de importanţa relaţiei sociale afectate, prin rapor­ tarea la necesitatea pedepsirii eficiente a infractorilor şi la determinarea feno­ menului de prevenire a infracţionalităţii. Individualizarea legală se regăseşte în adoptarea tuturor regulilor din partea generală, cât şi din partea specială a Codului penal, prin care se identifică limitele de aplicare a legii penale (în timp, în spaţiu), se stabilesc trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, se indică felul pedepselor, formele de înlocuire a răspunderii penale, se stabilesc limitele minime şi maxime ale pedepsei pentru fiecare infracţiune. Individualizarea făcută de legiuitor se materializează în: a) prevederea cadrului general al pedepselor, a naturii şi limitelor generale ale fiecărei pedepse în concordanţă cu principiile stabilirii sancţiunilor penale; b) prevederea pedepsei pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de pericol social generic al acesteia, determinat la rândul său de importanţa valorii sociale ocrotite, de vătămarea la care este supusă această valoare, de periculozi­ tatea generic evaluata a făptuitorului etc.; c) prevederea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor realiza cele­ lalte forme de individualizare, judiciară şi administrativă, prin arătarea efectelor ce le au stările şi circumstanţele de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei. b) Individualizarea judiciară sau judecătorească O realizează instanţa de judecată şi se concretizează prin aplicarea pe­ depsei concrete infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete atenu­ ante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează per­ soana infractorului. Posibilitatea individualizării pedepsei sub cele două forme: individuali­ zarea legală şi individualizarea judiciară corespunde modalităţii de determinare a pedepsei61 , în sensul că prin completarea reciprocă a limitelor oricăror pedep­ se, pentru toate infracţiunile, nu se va adopta o altă pedeapsă decât cea relativ precizată de textul legal specific infracţiunii. Legea penală reglementează, ca forme de individualizare judiciară : -circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante; -renunţarea la aplicarea pedepsei; -amânarea aplicării pedepsei; -suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. c) Individualizarea administrativă Această formă a individualizării pedepselor nu se rezumă doar la regiV. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, pag. 125 61

76

mul de executare, ci priveşte şi durata executării efective a pedepsei care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori a liberării condiţionate. Ulterioarele măsuri de reducere Elin pedeapsa definitivă a deţinerii şi ar­ estului preventiv, reducerea din pedeapsă ca urmare a beneficierii de adaosuri la norma legală de muncă a condamnatului, liberarea înainte de terminarea pedep­ sei pentru bună purtare sau ca efect al graţierii individuale reprezintă concepte care formează obiectul individualizării administrative, întrucât nu afectează cuantumul pedepsei aplicată de instanţa de judecată (atribut al individualizării judiciare), ci forma de executare a pedepsei definitive (atribut al individualizării administrative). Subsectiunea a III-a INDIVIDUALIZAREA jUDICIARĂ A PEDEPSELOR I.Criterii generale de individualizare Stabilirea duratei şi a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravita­ tea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează conform mai multor criterii prevăzute de legiuitor în art.74 alin.I C.pen. Criteriile enunţate fac referire atât la faptă cât şi la persoana infractorului. 1) Criteriile cu privire la faptă: a)împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mij loacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infrac­ ţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; Aceste criterii, aşa cum sunt ele prevăzute de legiuitor în art.74 lit. a-d C.pen. sunt avute în vedere de judecător conform probelor administrate în cauză din toate actele şi lucrările dosarului pe care îl are în faţă. 2) Criteriile cu privire la persoana inculpatului: a) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; b) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; c) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. Aceste criterii nu pot fi desprinse decât în urma întocmirii unui „dosar de personalitate" al infractorului. 2.Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deose­ bire în cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situaţiile 77

sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracţiu­ nii şi care reliefează un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului62 În cadrul cauzelor de agravare sau de atenuare a pedepsei se face dis­ tincţie între: a) Stări şi circumstanţe. Stările sunt definite ca fiind acele situaţii, fapte cu semnificaţie în ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, reglementate în partea generală a Codului penal ca instituţii distincte, având efecte de atenuare sau de agravare a pedepsei. De exemplu, menţionăm câteva stări de agravare: starea de recidivă, concursul de infracţiuni, precum şi câteva stări de atenuare: tentativa şi minoritatea făptuitorului. Circumstanţele sunt definite ca fiind acele situaţii, calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii ce se referă la faptă şi ambianţa ei, ori de la făptuitor şi biografia acestuia 63. Distincţia între stări şi circumstanţe este importantă din punct de vedere practic deoarece stările de agravare ori de atenuare îşi produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei, acţionând succisiv, iar concursul de circumstanţe nu are acelaşi efect, provocând doar o singură atenuare ori agravare, oricâte astfel de circumstanţe ar fi. b) Cauze generale şi cauze speciale - după criteriul întinderii efectelor. Cauzele generale au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt prevazute în partea generală a codului penal. Sunt considerate cauze generale atât stările (concursul de infracţiuni, re­ cidiva, infracţiunea continuată, tentativa, minoritatea) cât şi circumstanţele pre­ văzute în partea generala a codului penal (atenuante - art. 75 C.p. şi agravante art. 77 C.p.). Cauzele speciale care sunt determinate având influenţă numai cu privire la o anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal. Cu titlu exemplificativ amintim drept cauze speciale de agravare: nu­ mărul victimelor, calitatea infractorului, iar cauze speciale de atenuare: înlesni­ rea arestării participanţilor la unele infracţiuni retragerea mărturiei mincinoase, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege ş.a. c) Circumstanţe legale şi circumstanţe judiciare - după modul de stabi­ lire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie stabilită de instanţă. Circumstanţele legale sunt acele circumstanţe arătate de legiuitor şi al căror caracter, agravant sau atenuant este obligatoriu pentru instanţa de judecaConstantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, 2003, pag. 361 6 3 V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale codului penal român, p. gen., vol. II, Editura Acade­ miei, Bucureşti, 1969, pag. 220 62

78

tă; spre exemplu, menţionăm circumstanţele legale atenuante prevăzute de art. 75 C. pen. şi circumstanţele agravante legale prevăzute de art. 77 C. pen. Circumstanţele Judiciare sunt acele împrejurări caracterizate de instanţa de judecată ca fiind atenuante sau agravante, apreciind, de asemenea, semnifica­ ţie juridico-penală a acestora în context cu fapta săvârşită şi cu făptuitorul. Instanţa poate deci să reţină sau să nu reţină, în favoarea sau în defa­ voarea inculpatului , circumstanţele atenuante sau agravante judiciare. d) Circumstanţe reale şi circumstanţe personale - după criteriul legă­ turii cu fapta sau cu făptuitorul. Circumstanţele reale sunt acele circumstanţe care sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol social al acesteia; circumstanţele reale se răs­ frâng asupra participanţilor numai dacă se face dovada că le-au cunoscut, le-au prevăzut şi le-au acceptat, deoarece participaţia se săvârşeşte doar cu intenţie. Circumstanţele reale sunt stări, situaţii, împrejurări , întâmplări care pre­ ced, însoţesc sau succed săvârşirii faptei. Ele pot fi dintre cele mai diferite: lo­ cul unde infracţiunea este pregătită sau săvârşită, mijloacele utilizate la săvârşi­ rea acestuia , timpul când s-a săvârşit, numărul persoanelor care au participat la infracţiune, modul cum s-a comis, dacă executarea a fost întreruptă şi reluată64 . Circumstanţe personale sunt acele circumstanţe care sunt legale de per­ soane infractorului şi îl caracterizează sub raportul periculozităţii; referindu-se la calităţile, atitudinile, deprinderile, obiceiurile infractorului, circumstanţele personale (subiective) nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi. e)Circumstanţe cunoscute şi circumstanţe necunoscute - după cum împrejurările erau cunoscute sau necunoscute infractorului. f)Circumstanţe anterioare, concomitente ori subsecvente infracţiunii după situarea în timp faţă de momentul săvârşirii infracţiunii. 2.1.Circumstanţele atenuante Circumstanţele atenuante sunt definite ca fiind acele stări, împrejurări, întâmplări ori date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente săvâr­ şirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului 6 5 . Redactarea distinctă a circumstanţelor care constituie circumstanţe at­ enuante (art. 75 C. pen.) şi a celor care pot constitui, circumstanţe atenuante, reflectă deosebirea pe care însuşi legiuitorul o face între acestea; cele prevăzute la art. 75 alin.1 C. pen. fiind circumstanţe atenuante legale, iar cele prevăzute la art. 75 alin.2 C.pen. circumstanţe atenuante judiciare. C. Buiai, Manual de drept penal - Partea general, Editura All Beck , Bucureşti 1997 , pag. 367 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal, vol. li, Editura Academiei Ro­ mâne, Bucureşti, 2003, pag. 220 64

65

79

A. Circumstanţele atenuante legale. Prin dispoziţiile art. 75 C.pen., au fost prevăzute următoarele circum­ stanţe atenuante legale: a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă; b) depăşirea limitelor legitimei apărări; c) depăşirea limitelor stării de necesitate; d)acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. a) Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii (art. 75 lit. a Cod penal). Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii (perturbatio animi) constă în indignare, mânie, emoţie puternică provocată de victimă prin violenţă, atingerea gravă a demnităţii individuale sau printr-o acţi­ une ilicită gravă. Între actul de provocare din partea persoanei vătămate, starea de tulbura­ re sau emoţie creată infractorului şi săvârşirea infracţiunii ca urmare a acestor condiţii va trebui să existe un raport de corelare, cele două acte (tulburarea din cauza provocării şi actul infracţional) care aparţin agresorului fiind justificate parţial de atitudinea provocatoare a victimei. Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin: violenţă fizică (loviri, vătămări) ori violenţă psihică (ameninţare); printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei ce se poate realiza de exemplu prin insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de exemplu surprinderea victimei în flagrant delict de adulter (când victima este soţia sau soţul adulterin al făptui­ torului ori partenerul acestora). De asemenea, actul de provocare (oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa) va trebui să fie îndreptat în mod direct împotriva infractorului, a unor persoa­ ne faţă de care acesta manifestă ataşament psihic, moral, sentimental, însă prin modul de concepţie, de executare sau prin urmările sale provoacă o stare puterni­ că de tulburare sau emoţie şi determină pe infractor să răspundă provocării. Provocarea se reţine şi în cazul trecerii unei perioade de timp între actul provocator şi riposta acestuia cu condiţia ca răspunsul la provocare să fie dat ca urmare a tulburării sau emoţiei trăite de infractor în momentul când a luat cu­ noştinţă de actul provocator. Actul provocator se poate produce şi printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei, dacă această comportare a produs infractorului (provocat) o puterni­ că tulburare sau o emoţie de nestăpânit, în mod normal. Atingerea gravă a dem­ nităţii persoanei necesită producerea unei tensiuni psihice capabilă să determine pe cel provocat să riposte la actul ilicit provocator. 80

Important este ca infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului, iar dacă din eroare infractorul ripostează împotriva altei persoane pe care o con­ fundă cu provocatorul, va exista de asemenea scuza provocării. b) Depăşirea limitelor legitimei apărări Pentru existenţa circumstanţei atenuante se cer îndeplinite condiţiile ca făptuitorul să se fi aflat, la început, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele unei apărări legitime, iar această depăşire să nu se întemeieze pe tulburarea sau temerea acestuia . Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor . Atrăgând răspunderea penală a persoanei care s-a apărat excesiv, va di­ minua această răspundere (atenuând-o) în cadrul răspunderii penale pentru fapta săvârşită66 . c) Depăşirea limitelor stării de necesitate Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe atenuante legale se des­ prind din dispoziţiile art.20 alin.2 C. pen. şi presupun că făptuitorul, în momen­ tul săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produ­ ce în cazul în care pericolul nu era înlăturat. În schimb, în situaţia în care făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că prin fapta sa pricinuieşte astfel de urmări atunci fapta este săvârşită în stare de necesitate şi nu are caracter penal. Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală. Instanţa trebuie să examineze nu numai condiţiile ei de existenţă , dar şi mărimea disproporţiei dintre gravitatea urmărilor ce s-ar fi putut produce prin neînlăturarea pericolului , mobilul faptei în raport cu valoarea atribuită de făptu­ itor bunurilor pe care le-a salvat cu sacrificarea altora67 . d) Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infrac­ ţiune Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Această circumstanţă atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoa­ relor infracţiuni: - contra persoanei, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, 2003, pag. 365 67 C. Bulai, Manual de drept penal - Partea generală, Editura All Beck , Bucureşti, 1997, pag. 371 66

81

- de furt calificat, - tâlhărie, - piraterie, - fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, - ultraj, - ultraj judiciar, - purtare abuzivă, - infracţiuni contra siguranţei publice, - infracţiuni contra sănătăţii publice, - infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, - contra securităţii naţionale, - contra capacităţii de luptă a forţelor armate, - infracţiunilor de genocid, - contra umanităţii şi de război, - a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, - a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, - a infracţiunilor de corupţie, - infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, - a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, - a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, - privind regimul juridic al drogurilor, - privind regimul juridic al precursorilor de droguri, - a celor privind spălarea banilor, - privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, - privind protecţia martorilor, - privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, - a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, - privind prevenirea şi combaterea pornografiei - a celor la regimul adopţiilor. B. Circumstanţele atenuante judiciare Prin dispoziţiile art. 75 alin.2 Cod penal, care prevăd împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante, sunt enumerate exemplificativ circumstanţele atenuante judiciare. a) Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea infractiunii. consecintelor , , Conduita infractorului despre care se menţionează în cuprinsul textului legal se referă la faptul că după comiterea faptei, infractorul manifestă căinţă 82

activă pentru fapta comisă, căinţă care se materializează prin repararea pagubei pricinuite, înlăturarea urmărilor infracţiunii şi care reliefează o periculozitate mai scăzută a acestuia. De asemenea, se mai poate materializa şi -în comportamentul infractoru­ lui ulterior comiterii infracţiunii de a da îngrij iri medicale victimei, de restituire a bunurilor sustrase etc. În doctrina penală68 s-a reţinut că o astfel de circumstanţă atenuantă este şi în cazul împiedicării producerii rezultatului dacă până în acest moment s-a realizat conţinutul unei alte infracţiuni. O astfel de circumstanţă relevă un grad de pericol de periculozitate scă­ zută al acestuia şi faptul că reeducarea lui se poate realiza şi printr-o pedeapsă mai uşoară. Doctrina şi jurisprudenţa au reţinut drept împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante judiciare următoarele: 1. Starea de beţie involuntară incompletă, produsă prin alcool sau alte substanţe deşi afectează voinţa infractorului nu înlătură caracterul penal al fap­ tei; starea de beţie voluntară completă care a fost acceptată de o persoană pentru efectele sale speciale asupra propriului comportament, va reprezenta o circum­ stanţă atenuantă sau o circumstanţă agravantă, după caz. Dublul caracter de circumstanţă atenuantă sau circumstanţă agravantă a beţiei voluntare complete este determinată de interpretarea comportamentului infractorului anterior- concomitent-posterior săvârşirii infracţiunii (faptei) sub starea de beţie voluntară completă, ca o condiţie a producerii infracţiunii (beţia voluntară este reţinută ca circumstanţă agravantă în toate infracţiunile de peri­ col) sau deopotrivă, având statutul de circumstanţă atenuantă, dacă infractorul a produs acţiunea-inacţiunea, în mod normal, fără ca săvârşirea acesteia să fie cauzată sau condiţionată de starea de beţie a infractorului69 . 2. Săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană care prezintă o dimi­ nuare a facultăţilor mintale va justifica adoptarea circumstanţelor atenuante pentru diminuarea răspunderii penale, întrucât sub aspect intelectiv şi voliţional nu a putut aprecia gravitatea faptei săvârşite la adevărata lor valoare7°. 3. Gradul de cultură şi educaţie scăzut, lipsa unei experienţe sociale, vârsta înaintată, starea psiho-fizică creată de comportamentul victimei, mediul psiho-fizic special în care s-a produs infracţiunea.

I. Grioraş, Individualizarea pedepsei , Editura Ş tiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 167 Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Drept penal general, Editua AL­ LBECK, Bucureşti, 2002, pag.580 70 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal, val. II, Editura Academiei Ro­ mâne, Bucureşti, 2003, pag. 155 68

69

83

2.1.1.Efectele circumstanţelor atenuante (art.76 C.pen.) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime şi nu mai este permisă înlocuirea pedepsei închisorii cu amenda ca efect al circumstanţelor atenu­ ante. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 1 O la 20 de ani. Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indife­ rent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute. În cazul amenzii, se reduc cu o treime limitele legale ale pedepsei. Re­ ducere va opera doar asupra numărului de zile amendă, nu şi asupra sumei co­ respunzătoare unei zile-amendă. În cazul pedepselor complementare, acestea nu sunt afectate de circum­ stanţele atenuante. 2.2.Circumstanţele agravante Circumstanţele agravante constau în stări situaţii, împrejurări, calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, con­ comitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infrac­ ţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului. Deosebirea esenţială dintre circumstanţele agravante şi infracţiunea cali­ ficată (agravantă) constă în faptul că circumstanţele agravante au un caracter accidental, pe când infracţiunile calificate se caracterizează prin mai multe acţi­ uni-inacţiuni, prin mai multe rezultate infracţionale şi prin mai multe forme de vinovăţie a infractorului7 1 . Circumstanţele agravante îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile art.77 C.pen. În actuala reglementare nu mai există circumstanţe agravante judiciare. Circumstanţele agravante legale sunt: a) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art. 77 alin. 1 lit. a) Participarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni nu este considerată în general ca o circumstanţă agravantă, răspunderea participanţilor stabilindu-se potrivit dispoziţiilor privitoare la participaţie. În schimb, participarea mai multor persoane ca autori la săvârşirea unei infracţiuni, mai ales când numărul lor este mai mare, imprimă acestei fapte un caracter grav deoarece sporeşte îndrăzneala făptuitorilor, prin cooperarea aces­ tora asigurându-se consumarea infracţiunii, ştergerea urmelor infracţiunii, scade rezistenţa victimei în apărarea valorilor sociale7 2. 71 72

Tănăsescu, op. cit., pag. 583 Constantin Mitrache, op. cit., pag.369 84

Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant al infracţiunii intră ca element circumstanţial, săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună; împrejurare care se valorifică o singură dată ca ele­ ment circumstanţial7 3 . Circumstanţa agravantă a participării mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii este o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au cunoscut-o fiind necesară dovedirea cunoaşterii ori prevederii de către fiecare participant74 . b) Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tra­ tamente degradante Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime presupune o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea infracţiunii, urmărind provocarea de suferinţe mari victimei. Tratamentul degradant atentează grav la demnitatea umană, generează victimelor sentimente de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească şi să înjosească victima, să o devalorizeze de esenţa sa de fiinţă umană; înfrânge rezistenţa fizică şi morală a victimei şi o determină să acţioneze împotriva voin­ ţei sau conştiinţei sale. c) Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri Aceste metode sau mijloace pot fi: incendiul care creează pericol public, exploziile sau substanţele chimice sub forma de lichide sau gaze asfixiante sau inflamabile, corosive sau toxice generale, indiferent de mijloacele folosite pen­ tru răspândirea lor (bombe, aparate de explodare, dispozitive de pulverizare, etc.), dărâmarea unei clădiri sau deteriorarea unei instalaţii etc., în toate cazurile punându-se în pericol viaţa sau integritatea corporală ori sănătatea unui număr indeterminat de persoane. Această circumstanţă este reală şi se răsfrânge asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o. d) Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor Reţinerea acestei circumstanţe este determinată de cunoaşterea de către major a situaţiei că la comiterea infracţiunii cooperează cu un minor. Coruperea minorilor şi antrenarea lor la săvârşirea de infracţiuni dovedeşte periculozitatea socială sporită a infractorului major. Această periculozitate este cu atât mai evi­ dentă, cu cât influenţa pe care o pot avea persoanele în vârstă asupra celor ne­ vârstnici este mai mare, de unde uşurinţa cu care aceştia sunt antrenaţi pe calea infracţiunii. Eroarea cu privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură această agravantă. 73 74

T. J. Constanţa, d.p. nr. 534/ 1979, RRD nr. 2/ 1980, pag. 61; C. Buiai, op. cit., pag. 379 85

Această circumstanţă agravantă nu este aplicabilă infractorului major care a săvârşit infracţiunea de tăinuire primind spre valorificare bunuri prove­ nind din furtul comis de infractori minori, deoarece infracţiunea se realizează printr-o activitate posterioară aceleia ce constituie infracţiunea ce provine bunul ce formează obiectul tăinuirii7 5 • Şi această agravantă este reală, răsfrângându-se asupra tuturor partici­ panţilor majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârşirea infracţiunii parti­ cipă şi un minor. e) Săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze f) Săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii Această stare reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregăteşte pentru săvârşirea infracţiunii provocându-şi această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei ori pentru a o invoca în instanţă ca îm­ prejurare atenuantă. Această circumstanţă agravantă este personală, care se poate converti ca şi premeditarea în circumstanţă reală, având efectele unei astfel de circumstan­ ţe7 6 _ g) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situa­ ţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă Prin situaţia prilejuită de calamitate se înţelege starea de tulburare soci­ ală specială pe care o creează existenţa efectivă sau ameninţarea ivirii unei ca­ lamităţi (inundaţie, incendiu puternic, surpare de teren) . Periculozitatea infrac­ torului este mai mare pentru că profită de starea de tulburare produsă de calami­ tate. Potrivit legii nr.453/2004 privind regimul stării de asediu şi regimul stă­ rii de urgenţă, starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, militară, economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru adap­ tarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave, actuale sau iminente, care ameninţa suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a statu­ lui. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepţionale aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale. Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natu­ ră politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităti' administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situatii: ' Trib . Bucureşti , s.I pen , dec. nr. 964/1 969 în Revista română de drept nr. 1 1/1 969 , pag. 1 65 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal, val. II, Editura Academiei Ro­ mâne, Bucureşti, 2003 , pag. 222

75

76

86

a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre. h) Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte. Unele dintre aceste cazuri sunt prevăzute fie în conţinutul varianta tip (de bază) a infracţiunii, fie printre elementele circumstanţiale agravante în con­ ţinutul calificat al diferitelor infracţiuni. Aceasta circumstanţă agravantă având caracter general se va reţine numai în măsura în care aceasta nu este prevăzută în conţinutul infracţiunii săvârşite (fie varianta de bază, fie varianta agravantă). 2.2.1.Efectele circumstanţelor agravante Conform art.78 C.pen., ca efect al reţinerii circumstanţelor agravante, se poate aplica un spor până la maximul special. Dacă maximul special este neîn­ destulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special. Maj orarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indife­ rent de numărul circumstanţelor agravante reţinute. 2.3.Concursul între cauzele de atenuare sau de agravare. Pe lângă circumstanţele agravante şi atenuante, există anumite stări de agravare care pot intra în concurs cu cele dintâi, situaţie care de asemenea tre­ buie să-şi găsească reglementare sub raportul ordinii de aplicare şi al efectului ce trebuie să li se dea la stabilirea pedepsei concrete. În acest sens, Codul penal în vigoare sau noul Cod penal conţine reglementări privind modul în care trebu­ ie aplicate diferitele cauze modificatoare ale pedepsei, atunci când acestea vin în concurs, reglementări cuprinse în dispoziţiile art. 79 Cod penal. Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesi­ vă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri spe­ ciale de reducere a pedepsei, în această ordine. Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agra­ varea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, con­ curs sau recidivă . 87

Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cau­ ze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, regulile enunţate anterior se aplică succesiv. Subsecţiunea a IV-a RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI I.Noţiune Renunţarea la aplicarea pedepsei este o măsură de individualizare a pe­ depsei care poate fi dispusă de instanţa de judecată atunci când constată că in­ fracţiunea săvârşită de inculpat prezintă o gravitate redusă, având în vedere na­ tura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit. Totodată, soluţia se dispune de instanţă ţinând seama de persoana infractorului, de conduita acestuia anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de el pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, pre­ cum şi de posibilităţile sale de îndreptare, apreciind că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia77 • Conform Expunerii de motive privind Codul penal, renunţarea la aplica­ rea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renunţa cu titlu definitiv la aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia, ţinându-se seama de in­ fracţiunea concret săvârşită, persoana infractorului şi de alte condiţii se conside­ ră suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau exe­ cutarea unei pedepse ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la recupera­ rea inculpatului. De asemenea, pentru a corela această dispoziţie cu reglementarea prin­ cipiului oportunităţii prevăzută în proiectulNoului Cod de procedură penală, s-a prevăzut că renunţarea nu poate opera în cazul în care pedeapsa legală pentru fapta comisă este închisoarea mai mare de 3 ani. Renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are co­ respondent în Codul penal din 1969. Introducerea acesteia a fost determinată de renunţarea la criteriul material al pericolului social ca trăsătură generală a in­ fracţiunii, cu consecinţa dispariţiei reglementării conţinute în art. 18 1 Cod penal şi a consacrării principiului oportunităţii urmăririi penale în noul Cod de pro­ cedură penală. Într-adevăr, noua reglementare reprezintă o prelungire în faza de judeca­ tă a principiului oportunităţii urmăririi, oferind judecătorului posibilitatea neG. Antoniu, C. Buiai, Dicţionar de drept penal şi de procedură de penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 201 1 . pag. 809 77

88

sancţionării unor fapte ca infracţiuni de gravitate redusă, pentru care acţiunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală78 . Noua instituţie constituie o alternativă la pedepsele privative de liberta­ te, a căror eficienţă a devenit tot mai discutabilă. Izolarea de societate şi de me­ diul familial a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, precum şi influenţa negativă exercitată de mediul penitenciar sunt departe de a contribui în sens pozitiv la modificarea comportamentului celor aflaţi în executarea pe­ depselor. Instituţia renunţării are drept ternei încrederea legiuitorului şi apoi a judecătorilor în posibilitatea de îndreptare a persoanei care a săvârşit o infracţi­ une, fără a i se aplica o pedeapsă7 9 . Astfel, se recunoaşte dreptul instanţei de judecată de a renunţa definitiv la aplicarea pedepsei, chiar dacă o persoană este vinovată de comiterea unei infracţiuni, raţiunea de a-l feri pe inculpat de nocivitatea pedepsei fiind mult mai puternică şi din acest motiv, pentru reeducarea lui, se găsesc alte mijloace, neprivative de libertate 8 0 . 2.Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei (art.SO C.pen.) 2.1.Condiţii pozitive cu privire la renunţarea la aplicarea pedepsei a) Infracţiunea săvârşită să prezinte o gravitate redusă, în raport cu na­ tura şi întinderea urmărilor produse, cu mijloacele folosite, cu modul şi împre­ jurările în care a fost comisă, precum şi cu motivul şi scopul urmărit. Gravitatea redusă a infracţiunii trebuie raportată atât la natura şi întinde­ rea urmărilor infracţiunii, la mijloacele folosite, la modul şi împrejurările în care a fost comisă fapta cât şi la motivul şi scopul urmărit. Astfel, în raport de această condiţie, trebuie analizate atât elemente de factură obiectivă (precum modul, mijloacele de comitere) cât şi elemente de factură subiectivă (scopul, motivul comiterii faptei). Acestea trebuie apreciate în concret, în totalitatea lor, de către judecător şi dacă va considera oportună aplicarea doar a unui avertisment, va dispune renunţarea la aplicarea pedepsei. Trebuie, de asemenea, precizat faptul că această condiţie priveşte fapta efectiv comisă şi nu comportamentul făptuitorului înainte sau după comiterea acesteia (condiţie intrinsecă comiterii faptei). În legătură cu primul criteriu, şi anume natura şi întinderea urmărilor produse, această condiţie se referă atât la urmările negative din punct de vedere material cât şi la urmările negative din punct de vedere psihic, moral, etc. 78

F. Streteanu, R. Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în Noul Cod Penal -manual pentru uzul formatorilor SNG-, nepublicat, Bucureşti, 201O, pag. 184 79 G. Antoniu, Explicaţii preliminare ale noului Cod Penal, voi. 2, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag. 160-161 80 I. Paşcu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M. Rotea, Noul Cod Penal Comentat, Partea Generală, voi. J, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pag. 505 89

Tocmai din acest motiv, legiuitorul a introdus în cadrul acestui text cu­ vântul natura, deoarece o infracţiune poate avea şi o altă natură decât materială iar pentru reeducarea infractorului, judecătorul să considere suficientă aplicarea avertismentului. Avem în vedere exemplul în care un părinte îşi loveşte copilul cu scopul de a-l educa (Loviri sau alte violenţe, maxim special 2 ani). În această ipoteză, deşi avem o infracţiune contra persoanei, renunţarea la aplicarea pe­ depsei poate fi dispusă. Modul şi mijloacele folosite de infractor la comiterea faptei trebuie să nu creeze în concret un pericol social sporit care să determine judecătorul să aplice o pedeapsă. Astfel comiterea faptei de două sau mai multe persoane îm­ preună, de o persoană mascată, furtul prin escaladare, etc. constituie modalităţi de comitere cu un pericol social sporit, care ar putea constitui o piedică în calea aplicării acestei instituţii. Motivul şi scopul urmărit constituie elementul subiectiv pe care instan­ ţele judecătoreşti trebuie să îl aibă în vedere atunci când se pronunţă asupra renunţării la aplicarea pedepsei. Spre exemplu, o persoană, având date clare că opozanţii partidului prac­ tică votul multiplu, votează de 6 ori cu scopul de a opri fraudarea alegerilor; de asemenea, în situaţia în care un furt se realizează pentru asigurarea mijloacelor materiale necesare existenţei membrilor familiei sale, scopul făptuitorului trebu­ ie catalogat ca fiind unul de gravitate redusă. b) Instanţa să aprecieze că, în raport cu persoana infractorului, cu con­ duita avută anterior săvâ rşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pen­ tru înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracţiunii, precum şi cu posibilităţi­ le sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza conse­ cinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acesteia. Aceasta este o condiţie extrinsecă săvârşirii infracţiunii, care priveşte persoana făptuitorului şi conduita pe care acesta a avut-o atât anterior cât şi ul­ terior săvârşirii infracţiunii. Combinarea elementelor care privesc săvârşirea faptei cu cele care privesc persoana autorului face posibilă evaluarea corectă a gravităţii infracţiunii şi în consecinţă îi poate conferi judecătorului posibilitatea de a aplica instituţia renunţării la aplicarea pedepsei. Trebuie menţionat faptul că şi în situaţia în care sunt îndeplinite condiţi­ ile privitoare la faptă şi chiar unele condiţii privitoare la persoana făptuitorului (de exemplu, acesta a avut o bună conduită anterior săvârşirii faptei), instanţa poate să aplice totuşi o pedeapsă inculpatului, cu alte cuvinte, să respingă cere­ rea acestuia de a renunţa la aplicarea unei pedepse dacă îşi formează convinge­ rea că inculpatul nu inspiră încrederea necesară că se va îndrepta fără aplicarea unei pedepse8 1 • G. Antoniu, Explicaţii preliminare ale noului Cod Penal, vol. 2, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag.162 90 81

2.2.Condiţii negative cu privire la renunţarea la aplicarea pedepsei Potrivit art. 80 alin. (2) C.pen. nu se poate dispune renunţarea la aplica­ -rea pedepsei dacă: a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazuri­ lor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare Excepţiile de la articolul 42 lit. a) şi b) privesc faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală ca infracţiuni şi faptele amnistiate. La acestea se ada­ ugă tot ca excepţie şi cazurile pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împli­ nit termenul de reabilitare. În afară de aceste excepţii, celelalte persoane care au suferit o condam­ nare, indiferent de gravitatea ei, nu mai pot să beneficieze de măsura renunţării la aplicarea pedepsei. Raţiunea constă în faptul că dacă prima sancţiune nu şi-a atins scopul în ceea ce priveşte reeducarea condamnatului, este extrem de greu de presupus că acesta se va îndrepta, ar adopta o conduită corectă, în viitor, fără a i se aplica o pedeapsă pentru cea de-a doua infracţiune82 . b) Nu se poate renunţa la aplicarea pedepsei dacă acelaşi infractor a mai beneficiat de renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat. Astfel, dacă făptuitorul, deşi a mai beneficiat de renunţarea la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită anterior, a perseverat în activitatea sa infracţională, dovedind că această măsură nu a produs efectele educative urmă­ rite de lege, este justificat să nu i se mai aplice aceeaşi măsură încă o dată. Mai mult, este de reţinut că cea de-a doua infracţiune a fost comisă la un interval scurt de timp de la prima renunţare şi anume 2 ani 8 3 . c) Inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală sau judecată sau a în­ cercat zădărnicirea aflării adevărului ori zădărnicirea identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. În acest caz, există o lipsă de cooperare între infractor şi organele de urmărire penală sau instanţa de judecată, încercând să împiedice înfăptuirea justiţiei prin modalităţile precizate anterior. Raţiunea textului este că persoanele care încearcă să îngreuneze procesul de înfăptuire a justiţiei nu merită să bene­ ficieze de o „atenuare" a răspunderii lor. d) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie în­ chisoarea mai mare de 5 ani. Legiuitorul consideră că faptele sancţionate de lege cu pedeapsa închiso­ rii mai mare de 5 ani au o gravitate sporită, iar acest lucru nu ar justifica renun­ ţarea la aplicarea pedepsei. Legea prevede, de asemenea, că în caz de concurs de infracţiuni, renun82 83

G. Antoniu, op. cit., pag. 163 G. Antoniu, op. cit., pag. 163

91

ţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune con­ curentă sunt îndeplinite condiţiile pozitive şi negative de mai sus. Această dispoziţie creează un echilibru juridic între două situaţii de fapt diferite, prima vizând comiterea unei singure infracţiuni, iar cea de-a doua co­ miterea unui concurs, dar în ambele cazuri, datorită îndeplinirii condiţiilor pre­ văzute de lege (pt. fiecare infracţiune în parte) posibilitatea aplicării renunţării la pedeapsă este una reală. Nu numărul infracţiunilor contează ci faptul că aces­ tea sunt de gravitate redusă. Astfel, teoretic, se poate pronunţa renunţarea la aplicarea pedepsei chiar pentru 1 O infracţiuni concurente pentru care legea pre­ vede pedeapsa închisorii de până la 5 ani în măsura în care fiecare dintre aces­ tea întruneşte cerinţele prevăzute de art. 80 (1) şi (2) C.pen. 3.Efectele renunţării la aplicarea pedepsei Prin hotărâre, instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei şi aplică făptuitorului un avertisment ce constă în prezentarea motivelor pentru care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni. Dacă există un concurs de infracţiuni, instanţa va aplica un singur avertisment. Avertismentul nu este o procedură facultativă, ci se dispune obligatoriu în situaţia în care instanţa renunţă la aplicarea pedepsei. Datorită faptului că avertismentul nu este reglementat de codul penal, acesta poate fi adresat atât în formă scrisă cât şi verbal. Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea nu este supusă niciunei decă­ deri, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de sigu ranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre. Astfel, pe lângă faptul că infractorului nu i se aplică o pedeapsă, pentru ca iertarea să fie completă, codul penal prevede că persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. Astfel, inculpatul nu va putea fi decăzut din dreptul de a fi tutore curator, nu i se poate interzice dreptul de a ocupa o funcţie publică, etc. În schimb, renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă prevăzute în hotărârea judecătorească. Se subliniază astfel natura diferită a măsurilor de siguranţă de cea a pedepselor, deoarece primele au menirea de a înlătura o stare de pericol şi de a preîntâmpina săvârşi­ rea de noi infracţiuni şi nu să exercite o acţiune represivă împotriva făptuitoru­ lui ce a săvârşit o infracţiune (măsurile de si guranţă au în principal caracter pre­ ventiv şi curativ şi doar în subsidiar pot fi considerate măsuri de constrângere); ca atare, ele există chiar dacă se renunţă la aplicarea pedepsei84 . 84

G. Antoniu, op.cit., pag. 167 92

De asemenea, renunţarea nu produce efecte asupra obligaţiilor civile, deoarece persoana sau persoanele care au suferit anumite prejudicii în urma infracţiunii săvârşite nu pot fi lipsite de un drept legal al lor (posibilitatea de a obţine repararea prejudiciului), ele nefiind cu nimic obligate să suporte daunele cauzate de inculpat chiar dacă acesta ar beneficia de această instituţie. 4.Anularea renunţării la aplicarea pedepsei Textul legal (art. 82, alin. 3 C.pen.) prevede că dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşi­ se anterior rămânerii definitive a hotărârii, o altă infracţiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidiva sau pluralitate intermediară." Astfel, dacă se constată vreo infracţiune săvârşită anterior rămânerii de­ finitive a hotărârii de persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, aceasta se va anula şi se va face aplicarea dispoziţiilor privind concur­ sul de infracţiuni, recidiva sau pluralitatea intermediară. Dacă se comite o infracţiune ulterior rămânerii definitive a hotărârii pri­ vind renunţarea la aplicarea pedepsei, aceasta nu se va anula, sancţiunea con­ stând în imposibilitatea acordării unei noi renunţări, dacă fapta ulterioară este comisă în termenul de 2 ani prevăzut la art. 80, alin. 2, lit. b) din Codul penal. Subsectiunea a V-a AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI I.Noţiune Amânarea aplicării pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespon­ dent în legislaţia anterioară românească (vechiul Cod penal din 1968). În schimb, instituţia apare reglementată în dreptul german (art. 59 şi urm. C. pen.) şi în dreptul francez (art. 132-60 C. pen.) Amânarea aplicării pedepsei constă în stabilirea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi amânarea temporară a aplicării acesteia, atunci când pedeapsa concret stabilită este amenda sau în­ chisoarea de cel mult doi ani, iar instanţa apreciază, ţinând seama de persoana infractorului si , ulterior comiterii infracti, , de conduita avută de acesta anterior si unii, că în raport cu situaţia personală a inculpatului aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă fixă de doi ani. 93

2.Condiţiile amânării aplicării pedepsei 2.1.Condiţii pozitive cu privire la amânarea aplicării pedepsei (art. 80 alin.1 C.pen.) a) Pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult doi ani. b) Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia următoarelor situaţii: - pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală; - pentru infracţiunile amnistiate; - pentru infracţiunile pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. c)Infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. d) În raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior să­ vârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau dimi­ nuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. 2.2.Condiţii negative cu privire la amânarea aplicării pedepsei (art. 80 alin.2 C.pen.) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevă­ zută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de şapte ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat ză­ dărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. 3. Termenul de supraveghere Termenul de supraveghere este de 2 ani (aşadar, o perioadă fixă) şi acesta se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amâ­ narea aplicării pedepsei. Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supra­ veghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă. 4.Măsurile de supraveghere Potrivit art. 85 alin. 1 C.pen., pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: 94

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supra­ vegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte cinci zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. Aşadar, pe parcursul termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere care să permită verificarea conduitei persoanei. 5.0bligaţiile persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei (art.85 alin.2 C.pen.) De asemenea, instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioa­ dă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de ca­ zul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor; c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială de­ rulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; e) să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instan­ ţă, ori să nu se apropie de acestea; f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă; h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme; i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei; j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Pentru stabilirea obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare existen­ te la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate. De asemenea, când stabileşte obligaţiile: de a nu comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infractiu, 95

nea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea; de a nu se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; de a nu conduce anumite vehicule stabilite de instanţă, instanţa de judecată individualizează, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei. Prin obligaţiile impuse, instanţa de judecată încearcă să sprijine persoa­ na faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pentru a conştientiza ris­ curile la care se expune prin comiterea de infracţiuni ori pentru a-i înlesni inte­ grarea socială. 6.Modificarea sau încetarea obligaţiilor (art.87 C.pen.) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de în­ dreptare. De asemenea, instanţa dispune încetarea executării unora dintre obliga­ ţiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară. 7.Revocarea amânării aplicării pedepsei (art.88 C.pen.) Persoana faţă de care s-a luat măsura amânării aplicării pedepsei trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre , cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvâr­ şit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei (revocare obligatorie). Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amâ­ nării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni (art. 88 alin. 3 C.pen.). Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate men­ ţine sau revoca amânarea aplicării pedepsei (revocare facultativă). În cazul revocării, dispoziţiile art. 88 alin. 3 dinNCP se aplică în mod corespunzător. 96

6. Anularea amânării aplicării pedepsei(art.89 C.pen.) Anularea măsurii poate fi dispusă în cazul în care se constată ulterior că nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru aplicarea acesteia. Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotă­ rârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închiso­ rii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează (anulare obliga­ torie), aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. 7.Efectele anulării amânării aplicării pedepsei Sub aspectul efectelor, la împlinirea termenului de supraveghere, per­ soanei faţă de care s-a dispus amânarea nu i se mai aplică pedeapsa şi pe cale de consecinţă nu este supusă nici unei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită dacă aceasta a avut o conduită care să justifice opţiunea instanţei de a nu-i aplica o pedeapsă. În schimb, amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra execu­ tării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre. Subsectiunea a VI-a SUSPENDAREA EXECUTĂRii PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE I.Noţiune Suspendarea executării sub supraveghere este o formă de suspendare condiţionată în care condamnatul pe durata termenului de încercare este supus unor măsuri de siguranţă şi de respectare a unor obligaţii pe care instanţa le stabileşte în conformitate cu legea. Instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere a fost intro­ dusă pentru prima dată în legislaţia noastră penală prin Legea nr. 1 04 / 1 992 după modelul francez4 13. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere îşi are sediul în noul Cod Penal la articolele 9 1 -98 . 2.Condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub su­ praveghere Dispoziţiile art. 9 1 Cod penal prevăd condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere: pedeapsa aplicată, persoana condamnatului şi aprecierea instanţei că pronun­ ţarea condamnării constituie un avertisment pentru condamnat care se va în­ drepta şi foră executarea efectivă a pedepsei. 97

a) Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată şi la natura infracţiunii săvârşite Potrivit art. 91 Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub suprave­ ghere poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată, inclusive- în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani. b) Condiţii cu privire la infractor Măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere se poate aplica numai dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. Cu toate acestea, se poate aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă infractorul fusese anterior condamnat la o pedeapsă mai mare de 1 an în următoarele situaţii: - dacă fapta/faptele pentru care fusese anterior condamnat nu mai sunt prevăzute de legea penală; - dacă infracţiunile pentru care a fost anterior condamnat au fost amnis­ tiate; - dacă infracţiunile pentru care a fost anterior condamnat au fost săvârşi­ te din culpă; - dacă a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare pentru infracţiunile săvârşite anterior. O altă condiţie prevăzută de legiuitor se referă la acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. c) Aprecierea instanţei că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru condamnat care se va îndrepta şi fără executarea efec­ tivă a pedepsei. Astfel, în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior să­ vârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau dimi­ nuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară su­ pravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Întrucât aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este lăsată la aprecierea instanţei de judecată se consideră că prin îndeplinirea condi­ ţiilor prevăzute de lege nu se creează un drept pentru condamnat, ci doar o vo­ caţie a acestuia la această măsură de individualizare judiciară a pedepsei. Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamna­ rea, precum şi a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei şi aten­ ţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supra­ veghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supra­ veghere. Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă: 98

a) pedeapsa aplicată este numai amenda; b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată; c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. 3.Termenul de supraveghere Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere const1tme termen de supraveghere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate. Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă. Pe durata termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabi­ lite de instanţă. Sistemul de supraveghere la care este supusă persoana condamnată este asemănător cu cel prevăzut în cazul amânării aplicării pedepsei. Sub aspectul constitutiv, sistemul de supraveghere în cazul suspendării este mai redus, deoarece o parte dintre obligaţiile întâlnite în cazul amânării pe­ depsei sunt executate în cazul suspendării cu titlu de pedeapsă complementară. 4. Măsurile de supraveghere Măsurile de supraveghere care se iau faţă de condamnat pe durata ter­ menului de încercare sunt menite să asigure un control permanent asupra con­ duitei acestuia, pentru a-l determina la o conduită licită, asigurarea realizării scopului măsurii de individualizare a suspendării executării pedepsei sub supra­ veghere. Legiuitorul a prevăzut caracterul obligatoriu şi cumulativ al măsurilor de supraveghere (art.93 C.pen.). Astfel, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supra­ vegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. 99

5.0bligaţiile impuse condamnatului Alături de măsurile de supraveghere, instanţa de judecată poate stabili în sarcina condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obliga­ ţii, ce au astfel caracter facultativ şi necumulativ: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială de­ rulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei. Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o mun­ că neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor. Pentru stabilirea conţinutului obligaţiei de a presta o muncă neremunera­ tă în folosul comunităţii, instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate. De asemenea, condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de îndreptare. Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară. 6.Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 96 C.pen.) 6.1.Revocarea obligatorie Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obliga­ ţiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune execu­ tarea pedepsei. Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana suprave­ gheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care per­ soana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. 1 00

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, descoperită până la îm­ plinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa în­ chisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea - şi dispune executarea pedepsei. Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea interme­ diară. 6.2.Revocarea facultativă Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune din culpă, instanţa poate menţine sau revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 7.Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 97 C.pen.) Anularea se dispune pentru cauze preexistente aplicării suspendării exe­ cutării pedepsei sub supraveghere care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată ar fi împiedicat acordarea acesteia. Astfel, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvâ rşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, apli­ cându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Anularea suspendării executării pedepsei nu are loc, dacă infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare sau a fost stabilită pedeapsa amenzii penale. 8.Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art.98 C.pen.) În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspen­ dării executării pedepsei sub supraveghere şi nu s-a descoperit o cauză de anu­ lare, pedeapsa se consideră executată. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare. 10 1

Subsecţiunea a VII-a LIBERAREA CONDIŢIONATĂ I.Noţiune Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului execu­ tării pedepsei închisorii, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere mai îna­ inte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiţia ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni. Liberarea condiţionată constituie un mijloc de stimulare a condamnaţilor în timpul executării pedepsei închisorii la stăruinţa în muncă şi disciplină, la grabnica lor îndreptare. Această instituţie este reglementată de dispoziţiile art.99-105 C.pen, art.587, art.588 C.pr.pen şi Legea nr.254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate. Orientarea europeană în această materie, dar şi a legii privind executarea pedepselor este de a reglementa acordarea liberării condiţionate ţinând cont de conduita condamnatului pe durata executării pedepsei pentru că numai în acest fel poate fi influenţată şi modelată mai eficient conduita condamnatului care dobândeşte astfel o motivare în plus, cunoscând că o bună conduită îl aduce mai aproape de punerea în libertate. 2.Condiţiile liberării condiţionate Condiţiile liberării condiţionate diferă după cum se referă la liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă sau în cazul pedepsei închisorii. 2.1.Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă Conform dispoziţiilor art.99 alin.I C.pen. liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune; b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pe­ depsei; c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin ho­ tărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibi­ litate să le îndeplinească; d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

102

2.2. Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii Conform dispoziţiilor art.100 alin.1 C.pen. liberarea condiţionată în ca­ zul pedepsei închisorii poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoa­ rele condiţii: a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 1 O ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 1 O ani; În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dis­ pune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pe­ depsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 1 O ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 1 O ani b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; Regimul semideschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeap­ sa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 3 ani. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana condamnatului, precum şi comportarea acesteia până la stabilirea regimului de executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de execu­ tare imediat inferior sau imediat superior ca grad de severitate8 5. Regimul deschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an. c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin ho­ tărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibi­ litate să le îndeplinească; d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efec­ tivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeş­ te 1 O ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 1 O ani. În cazul celorlalţi condamnaţi, în calculul fracţiunilor de pedeapsă pre­ văzute se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, po­ trivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţi­ onată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 1 O ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. În ambele cazuri (detenţiune pe viaţă sau închisoare) este obligatorie pre85 A se vedea art.37 din Legea nr.254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privati­ ve de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

103

zentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate şi aten­ ţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghe­ re ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. 3.Termenul de supraveghere Termenul de supraveghere reprezintă acel interval de timp în interiorul căruia cel liberat condiţionat nu trebuie să comită o nouă infracţiune. Astfel, în cazul condamnatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pedeap­ sa se consideră executată dacă în termen de 1 O ani de la liberare, acesta nu a săvârşit din nou o infracţiune. În cazul condamnatului la pedeapsa închisorii intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere. 4.Măsurile de supraveghere şi obligaţiile Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa; c)să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. Alături de măsurile de supraveghere, instanţa de judecată poate impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială de­ rulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; c) să nu părăsească teritoriul României; d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea; f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă; g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a 1 04

celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de reintegrare socială. Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară. 5.Revocarea liberării condiţionate Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţi­ une, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pro­ nunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui ter­ men, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară. 6.Anularea liberării condiţionate Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţi­ uni, recidivă sau pluralitate intermediară. 7.Efectele liberării condiţionate După momentul în care se produc efectele liberării condiţionate pot fi: efecte imediate şi efecte definitive. a)Efecte imediate Primul efect al liberării condiţionate constă în punerea în libertate a con­ damnatului. Pe perioada liberării condiţionate, condamnatul este considerat în timpul executării pedepsei până la expirarea acesteia, iar pedepsele accesorii se execută. Condamnatul liberat condiţionat trebuie să aibă o conduită bună, în sen­ sul de a nu săvârşi din nou o infracţiune până la expirarea duratei pedepsei. b)Efecte definitive Dacă până în momentul expirării pedepsei condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune, liberarea devine definitivă se realizează efectul definitiv al liberării conditionate. În ca�l în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră exe­ cutată. 105

Capitolul V CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ Secţiunea 1 CONSIDERAŢII GENERALE I.Noţiunea Raportul penal de conflict născut odată cu săvârşirea infracţiunii se poa­ te stinge ca urmare a intervenirii unor stări, situaţii sau împrejurări ulterioare, care împiedică realizarea răspunderii penale. Asemenea împrejurări, situaţii sau stări pot fi consecinţa manifestării de voinţă a legiuitorului (amnistia sau dezincriminarea), a persoanei vătămate (lip­ sa plângerii prealabile, retragerea acesteia şi împăcarea părţilor) sau a interveni­ rii unor evenimente străine de manifestările umane (decesul inculpatului sau prescripţia răspunderii penale ca urmare a trecerii timpului). Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt acele fapte juridice în sens larg, care au ca efect stingerea raportului juridic penal, survenite ulterior săvârşirii infracţiunii şi care fac să se stingă dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor şi obligaţia acestuia de a se supune vreunei sancţiuni. Spre deosebire de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi care sunt anterioare sau concomitente cu infracţiunea, cauzele care înlătură răspun­ derea penală sunt întotdeauna posterioare acesteia. Cauzele generale care înlătură răspunderea penală sunt situate în partea generala a codului penal şi privesc orice infracţiune, deci sunt incidente pentru orice infracţiune. Acestea sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile, împăcarea. Ele sunt prevă­ zute în art.152-159 din Codul penal. Cauzele generale care înlătură răspunderea penală trebuie deosebite de cauzele speciale de înlăturare a răspunderii penale , de aşa numitele cauze de nepedepsire şi de impunitate şi care au ca efect înlăturarea răspunderii penale doar pentru o anumită infracţiune. Cauzele de nepedepsire sunt prevăzute în partea generală a Codului pe­ nal(desistarea, împiedicarea producerii rezultatului; împiedicarea săvârşirii fap­ tei de către participant), ele sunt cauze subiective, se referă la conduita făptuito­ rului în timpul comiterii faptei. Cauzele de impunitate sunt numeroase, fiind prevăzute în partea specia1 06

lă a codului penal , în legătură cu anumite infracţiuni, sunt cauze subiective, legate de conduita ulterioară comiterii faptei(de exemplu, denunţarea faptei de către mituitor; retragerea mărturiei mincinoase etc.). 2.Efectele cauzelor generale care înlătură răspunderea penală Efectele acestor cauze au semnificaţie atât în planul dreptului penal ma­ terial cât şi în planul dreptului procesual penal. Pe planul dreptului penal material, cauzele care înlătură răspunderea pe­ nală au efect extinctiv al raportului juridic penal. Pe plan procesual penal, aceste cauze împiedică punerea în mişcare a ac­ ţiunii penale sau exercitarea acesteia. Dacă intervin înainte de începerea urmări­ rii penale, aceasta nu va mai începe, iar dacă procesul penal este început, acesta încetează, fie în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de încetare a urmăririi penale, fie în faza de judecată prin încetarea procesului penal. Cauzele care înlătură răspunderea penală nu au în principiu efect asupra răspunderii civile a infractorului, acesta fiind ţinut să răspundă pentru paguba pricinuită prin infracţiune, cu excepţia cazului în care a intervenit împăcarea părţilor, care stinge şi acţiunea civilă. Secţiunea a II-a AMNISTIA Conform dispoziţiilor art.152 C.pen. amnistia înlătură răspunderea pena­ lă pentru infracţiunea săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturi­ lor persoanei vătămate. 1.Noţiunea Amnistia este actul de clemenţă al legiuitorului prin care acesta din considerente de politică penală înlătură răspunderea penală şi consecinţele condamnării pentru infracţiunile săvârşite până la apariţia actului de clemenţă. Amnistia este actul de clemenţă al legiuitorului prin care acesta din con­ siderente de politică penală înlătură răspunderea penală şi consecinţele con­ damnării pentru infracţiunile săvârşite până la apariţia actului de clemenţă. Deşi contestat dea lungul istoriei, dreptul de amnistie însoţeşte pe par­ cursul timpului dreptul penal, ca un corelativ al dreptului de a pedepsi. Cel care are puterea să pedepsească, are şi dreptul de a renunţa la aplicarea sancţiunilor penale. Astfel, dreptul de amnistie este reglementat în toate legislaţiile modeme, 1 07

fie prin prevederi exclusiv constituţionale, fie prin prevederi combinate de drept constituţional şi de drept penal, fie numai de drept penal86. Motivele social-politice care justifică adoptarea legilor de amnistie sunt diverse, cum ar fi amnistiile pacifiste menite să reinstaureze pacea socială într-o societate zguduită de convulsii sociale, amnistii jubiliare motivate de aniversa­ rea unor sărbători naţionale sau religioase, amnistii justificate de raţiuni de stat, de suprapopularea locurilor de deţinere, etc. Constituţia din 1991 conferă prerogativa acordării amnistiei exclusiv Parlamentului României, amnistia putând fi acordată numai prin lege organică (art. 72 lit. f din Constituţie). 2.Formele amnistiei 1) În raport de momentul intervenirii actului de clemenţă, amnistia poate fi: a) Antecondamnatorie, denumită şi amnistie proprie, atunci când actul de clemenţa intervine înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare; b) Postcondamnatorie denumită şi amnistie improprie, atunci când actul de clemenţa apare după ce s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. Doar amnistia antecondamnatorie este o cauză de înlăturare a răspunde­ rii penale, amnistia postcondamnatorie înlăturând doar executarea pedepsei şi celelalte consecinţe ale condamnării. Acest lucru rezultă în mod evident din prevederile art. 152 alin. 1 din Codul penal, care au în vedere efectele diferite ale celor doua forme ale amnistiei. 2) În raport de obiectul acesteia, amnistia poate fi: a) Generală atunci când este acordată pentru toate infracţiunile săvârşite până la data actului de amnistie (ipoteză mai mult tehnică); b) Specială, când este acordată pentru anumite infracţiuni de o anumită gravitate, indicată, de regulă, prin pedeapsa prevăzută de lege pentru asemenea infracţiuni. În principiu, amnistia are un caracter obiectiv (real), operand in rem, cu privire la infracţiune, fiind necondiţionată, dar în anumite cazuri legiuitorul poate să condiţioneze beneficiul amnistiei şi de anumite condiţii privitoare la persoana infractorilor (de vârstă, cetăţenie, sex, antecedente penale, etc.), caz în care amnistia are un caracter mixt operând in rem şi in personam. 3.Efectele amnistiei a)Efectele în timp ale legii de amnistie. Legile de amnistie au, în principiu, prin excelenţă, un efect retroactiv, aplicându-se infracţiunilor săvârşite până la data apariţiei actului de clemenţă sau până la o data anterioară stabilită în actul respectiv de clemenţă. 86

I.Mindru, Amnistia si graţierea, Ed. All Educational, Bucureşti, 1 998, pag.20 1 - 202. 108

Retroactivitatea legii de amnistie nu aduce atingere principiului consti­ tuţional al activităţii legii numai pentru viitor (art.15 din Constituţie), legea de amnistie fiind o lege mai favorabilă inculpaţilor. Prin infracţiuni săvârşite până la data indicată în actul de amnistie se în­ ţeleg acele infracţiuni în cazul cărora activitatea infracţională s-a consumat, respectiv s-a epuizat, până la data respectivă. Astfel, în cazul infracţiunilor con­ tinue, continuate şi de obicei, momentul epuizării activităţii infracţionale trebuie să se situeze la o dată anterioară celei indicate în cuprinsul actului de clemenţă. Infracţiunile săvârşite în chiar ziua limită indicată în actul de clemenţă nu intră sub incidenta amnistiei. b) Întinder�a efectelor amnistiei. Amnistia antecondamnatorie are ca efect înlăturarea răspunderii penale, astfel că, dacă procesul penal nu a început, acesta nu mai începe confirmându­ se propunerea de neîncepere a urmăririi penale, iar dacă procesul penal a înce­ put, acesta încetează, fie în timpul urmăririi penale (printr-o soluţie de încetare a urmăririi penale), fie în timpul judecaţii (printr-o soluţie de încetare a procesu­ lui penal), indiferent de faza în care procesul se află Gudecată în fond, în apel, în recurs, sau în căile extraordinare de atac). Amnistia nu are efecte însă asupra măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, precum şi asupra drepturilor persoanei vătămate (art. 152 alin. 2 din Codul penal). Amnistia nu are ca efect repunerea inculpatului în situaţia anterioară, nefiind o restitutio in integrum, astfel că, dacă, spre exemplu, acestuia i s-a des­ făcut contractul de muncă, drept urmare a comiterii infracţiunii, nu poate pre­ tinde reintegrarea în funcţia deţinută anterior. În privinţa infracţiunilor săvârşite de minori, legea de amnistie poate în­ să, să conţină dispoziţii derogatorii, în sensul că se înlătură şi aplicarea măsuri­ lor educative. Deşi procesul penal încetează ca urmare a amnistiei, instanţa sesizată cu judecarea cauzei rămâne legal investită cu soluţionarea acţiunii civile. Amnistia are, în principiu, efecte in rem, privind toate modalităţile de participare la comiterea infracţiunii. Atunci când amnistia are un caracter mixt, în actul de clemenţă prevă­ zându-se anumite condiţii cu privire la persoana făptuitorului, efectele amnistiei se vor produce numai cu privire la acei participanţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea de amnistiere. Amnistia priveşte toate formele infracţiunii, atât infracţiunea fapt con­ sumat cât şi tentativa. Amnistia are ca obiect infracţiunile indicate în legea de amnistie. Determinarea sferei infracţiunilor amnistiate se poate realiza prin mai multe procedee, cum ar fi - indicarea textelor de lege care incriminează faptele amnistiate sau ca­ re sunt infracţiunile exceptate de la amnistie; 1 09

- indicarea unui maxim special al pedepsei prevăzute de lege în limita căruia sunt amnistiate toate infracţiunile(procedeu uzitat de cele mai multe ori). In acest caz se are în vedere maximul special al pedepsei prevăzute de legea în vigoare la data apariţiei legii de amnistie şi nu la maximul special prevăzut de legea în vigoare la data săvârşirii faptei. De asemenea, se are în vedere maxi­ mul special prevăzut pentru infracţiunea fapt consumat şi nu maximul special pentru infracţiunea rămasă în faza de tentativă87 . - indicarea obiectului juridic al infracţiunilor amnistiate (infracţiuni silvice, etc.) sau a formei de vinovăţie (infracţiuni săvârşite din culpă, etc.). 4.Continuarea procesului penal pentru infracţiunile amnistiate Amnistia are un caracter obligatoriu şi ea operează ape legis, astfel că organele judiciare competente trebuie să aplice din oficiu dispoziţiile legii de amnistie, iar făptuitorul sau inculpatul nu poate refuza beneficiul ei. Cu toate acestea, întrucât amnistia presupune săvârşirea reală a unei in­ fracţiuni, atunci când ea intervine anterior stabilirii vinovăţiei printr-o hotărâre de condamnare, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea proce­ sului penal, pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Dacă se constată nevinovăţia, se va dispune, după caz, pe acest temei, scoaterea de sub urmărire penala, când procesul penal se afla în această fază, sau achitarea de către instanţa de judeca­ tă, dacă procesul penal se află pe rolul instanţei. Dacă, dimpotrivă, se stabileşte vinovăţia, el nu va putea refuza beneficiul amnistiei, procesul penal încetând ca efect al acesteia. Dreptul de a cere continuarea procesului penal aparţine doar învinuitu­ lui sau inculpatului, nu şi părţii vătămate. Secţiunea a III-a PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE 1.Noţiune Prescripţia răspunderii penale îşi găseşte cadrul general de reglementare în dispoziţiile art.153 C.pen. Prescripţia răspunderii penale este acea cauză de stingere a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvâ rşite, ca efect al trecerii unui interval de timp, anume determinat prin dispoziţii legale. Raţiunea acestei cauze este strâns legată de raţiunea represiunii penale, care este aceea de a asigura prevenţia generală şi specială a săvârşirii de noi Tribunalul Suprem, col. Pen. Decizia nr.928/1960 in C.D.1960, pag. 484; Tribunalul Suprem, Sectia penala, Decizia nr.2743/1974 in C.D.1974, pag. 353.

87

1 10

infracţiuni. Prin aplicarea şi executarea pedepsei după trecerea unui interval mai îndelungat de timp, justiţia nu ar mai fi eficientă în raport cu scopul legii penale. Realizarea scopului legii penale impune ca răspunderea penală a infrac­ torului să intervină cât mai aproape de momentul comiterii infracţiunii, ca pro­ cesul să se desfăşoare cu celeritate. Trecerea timpului conduce la diluarea pro­ belor cu riscul condamnării unor persoane nevinovate, iar rezonanţa socială a infracţiunii se diminuează până la dispariţie. De asemenea, teama de a nu fi descoperit, pe care timp îndelungat infractorul a trebuit să o înfrunte, echivalea­ ză cu o pedeapsă îndestulătoare pentru fapta penală comisă. 2.Efectele prescripţiei răspunderii penale Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecinţă că prescrip­ ţia îşi produce automat efectul, ducând la stingerea raportului juridic penal şi implicit la imposibilitatea aplicării sancţiunilor de drept penal. În raport de faza de desfăşurare a procesului penal, organul judiciar, constatând împlinirea termenului de prescripţie, va dispune, după caz, neîncepe­ rea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal. Organul judiciar este obligat să verifice intervenţia prescripţiei, din oficiu, în orice stadiu al procesului penal, înainte de orice examinare a fondului cauzei. Ca şi în cazul amnistiei, şi in cazul prescripţiei răspunderii penale, inter­ venţia acesteia are efecte ope legis, aplicarea ei neputând fi refuzată de făptui­ tor, dar şi în acest caz făptuitorul are dreptul sa ceară continuarea procesului penal, pentru a-şi demonstra nevinovăţia, pe fondul cauzei, dar dacă nu reuşeşte acest lucru, cauza de exonerare de răspundere va opera în final din oficiu. De la regula că prescripţia reprezintă o cauză generală de înlăturare a răspunderii penale, există excepţii prevăzute de art.153 alin.2 C.pen. fizică

3. Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana

Aceste termenele de prescripţie sunt prevăzute de art. 154 alin.I din Co­ dul penal, ele sunt fixate în raport de gravitatea infracţiunii, mai exact cu ma­ ximul special al pedepsei prevăzute de lege. Aceste termene sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa de­ tenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; b) 1 O ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa în­ chisorii mai mare de 1 O ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa în­ chisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 1 O ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa în­ chisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; 111

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. 4.Calcuhil termenelor de prescripţie Termenele încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiu­ nii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act. În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculea­ ză în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite fa­ ţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului. În caz de participaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge pentru toţi participanţii de la data comiterii de către autor a acţiunii sau inacţiu­ nii, indiferent de momentul în care ceilalţi participanţi şi-au adus contribuţia. În cazul comiterii mai multor infracţiuni, aflate în concurs real, termenul de prescripţie curge în mod separat, distinct pentru fiecare infracţiune concurentă. Termenele de prescripţie sunt termene substanţiale şi fiind calculate în ani se împlinesc în ziua precedentă, celei în care au început să curgă. 5.Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin înde­ plinirea oricărui act de procedură în cauză. Dintre actele care, potrivit Codului de procedura penală, se comunică, pot fi menţionate: înmânarea unui exemplar al mandatului de arestare, audierea învinuitului sau inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală etc. Pentru a avea efect întrerupător, actul trebuie să fie făcut în conformitate cu dispoziţiile legale, deci să fie valabil şi să fie comunicat, potrivit legii, învi­ nuitului sau inculpatului ori să fie îndeplinit în prezenţa acestuia (de exemplu, luarea interogatoriului, ascultarea unor martori în prezenţa învinuitului sau in­ culpatului etc.). Actele întrerupătoare au drept efect neluarea în calcul a timpului scurs de la data săvârşirii infracţiunii şi până la îndeplinirea acestor acte. Fiecare în­ trerupere face să curgă un nou termen de prescripţie, numărul întreruperilor fiind, în principiu, nelimitat. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. 1 12

Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei. Termenele de prescripţie, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi so­ cotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni (prescripţie specială). Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale. 6. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale Există, uneori, anumite situaţii, fie de drept fie de fapt, care impun ca timpul cât durează acestea să nu se socotească în calculul termenului de prescripţie. Astfel, potrivit art. 156 C.pen. cursul termenului prescripţiei răs­ punderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejura­ re de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii pena­ le sau continuarea procesului penal. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. Din textul de lege enunţat mai sus, rezultă ca pot fi două cauze care de­ termină suspendarea cursului prescripţiei şi anume a) când datorită unei dispoziţii legale se împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. b) când intervine o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat care, la fel, împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal (astfel de împrejurări sunt cazuri de forţa majoră, cum ar fi de exemplu, epidemiile, inundaţiile, starea de război, etc., când organele judiciare nu-şi pot desfăşura în mod normal activitatea). În caz de suspendare a cursului prescripţiei, aceasta nu determină decât o amânare a curgerii termenului de prescripţie, iar prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare (art.156 alin.2 Codul penal), cu alte cuvinte, termenul prescripţiei se prelungeşte cu durata cât a existat cauza de împiedicare a scurgerii ei. Suspendarea produce efecte in personam, adică ea operează numai în raport cu persoanele faţă de care, din cauzele arătate, nu a fost posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Sectiunea a IV-a LIPSA PLÂNGERII PREALABILE ŞI RETRAGEREA ACESTEIA I.Lipsa plângerii prealabile Prin excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, legiuitorul a prevăzut că, pentru anumite infracţiuni, de regulă, cu un grad de pericol social mai redus, tragerea la răspundere penală sa fie lăsată la aprecierea persoanei 1 13

vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de manifesta­ rea expresă de voinţă a victimei. Reglementarea plângerii prealabile a fost dic­ tată şi de anumite raţiuni de politică penală, care impun ca în anumite situaţii, să se acorde prioritate ocrotirii vieţii personale a victimei, căreia i se oferă posibili­ tatea de a hotărî dacă este sau nu cazul să se facă publicitate faptei, ceea ce este inevitabil într-un proces penal, chiar dacă fapta este mai grava (ca de exemplu, în cazul infracţiunii de viol, în forma ei simpla, tip, de baza, art.218 alin 6 din Codul penal, când răspunderea penală este condiţionată de o plângere prealabilă). Plângerea prealabilă este încunoştinţarea organelor judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta săvârşită şi vătămarea suferită prin aceas­ ta. Plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de tragere la răspundere penală şi pentru pornirea procesului penal în toate cazurile în care este prevăzută în mod expres în cuprinsul normei de incriminare. Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată prin in­ fracţiune, cu excepţia situaţiei în care victima este un minor sau incapabil, situ­ aţie în care pot face o asemenea plângere reprezentanţii lor legali (părinţi, tuto­ re, curator). Sub aspect procesual, plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penala sau procurorului, potrivit legii(art.295 alin. 2 din Codul de procedură penală). Plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut despre săvârşirea faptei. Când persoa­ na vătămată este un minor sau incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei. Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea-mod de sesiza­ re a organelor judiciare. În timp ce plângerea prealabilă reprezintă, aşa cum am subliniat, o condiţie de tragere la răspundere penală a infractorului, plângerea reprezintă doar o încunoştinţare cu privire la săvârşirea oricărei infracţiuni a cărei victimă a fost însăşi cel ce face plângerea ori una dintre persoanele pentru care poate face plângerea potrivit dispoziţiilor legale procesuale. Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele (indivizibilitate pasivă). Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre acestea (indiv izibilitate activă). În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exer­ ciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu. Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceas­ ta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru intro­ ducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu. Lipsa plângerii prealabile, în cazul in infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei astfel de plângeri, înlătură răspunderea penala (art. 157 alin. I din Codul penal). 1 14

Prin lipsa plângerii prealabile se înţelege fie că o asemenea plângere nu a fost efectiv introdusă de persoana vătămată sau, prin excepţie de persoanele îndrituite, fie a fost introdusă în termenul legal de alte persoane neîndrituite să facă o astfel de plângere, fie că plângerea prealabilă nu a fost introdusă în ter­ menul prevăzut de lege. Lipsa plângerii prealabile nu stinge acţiunea civilă, persoana vătămată printr-o infracţiune având la îndemână cale acţiunii civile, pe care o poate intro­ duce în termenul general al prescripţiei extinctive de 3 ani, pentru recuperarea daunelor suferite prin infracţiune. 2.Retragerea plângerii prealabile Potrivit prevederilor art.158 C.pen. retragerea plângerii prealabile înlă­ tură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile reprezintă manifestarea de voinţă a per­ soanei vătămate printr-o infracţiune, care după ce a introdus plângerea prealabi­ lă, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută mai înainte de solu­ ţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă de condamnare. Pentru ca retragerea plângerii prealabile să înlăture răspunderea penală se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) Retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a voinţei persoanei vătămate. Este îndeplinită această condiţie şi atunci când re­ tragerea plângerii s-a făcut printr-un înscris autentic. Dacă, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu s-a depus o plângere prealabilă de reprezentan­ ţii legali, sau dacă persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă a depus o plân­ gere prealabilă cu consimţământul reprezentanţilor legali, plângerea prealabilă se poate retrage în aceleaşi condiţii în care a fost depusă. b) Retragerea plângerii prealabile trebuie sa fie totală, adică să privească atât latura penală cât şi cea civilă a cauzei, cum s-a decis in practica judiciară 88 . Ca o consecinţă a caracterului total al retragerii plângerii prealabile, ea va avea efecte în cazul indivizibilităţii active şi pasive numai dacă este făcută de toate persoanele vătămate şi respectiv retrasă faţă de toţi participanţii la comiterea faptei. c) Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie făcută necondiţionat ea neproducându-şi efecte dacă este condiţionată pe viitor de unele reparaţii civile, sau de o anumită conduită a făptuitorului faţă de persoana vătămată. d) Retragerea plângerii prealabile trebuie să intervină până la pronunţa­ rea unei hotărâri definitive, după acest moment ea nemaiavând semnificaţie penală.

88

Trib.Suprem, sect. Pen. Dec .2144/1984,C.D. 19 84, pag . . 319. 1 15

Secţiunea a V-a ÎMPĂCAREA 1.Noţiune Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită în­ tre partea vătămată şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlătu­ rarea răspunderii penale. Împăcarea părţilor este posibilă numai în cazurile prevăzute de lege (art. 159 alin. 1 din Codul penal). De regulă, în cazurile când acţiunea penală se pu­ ne în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, legea prevede, de asemenea, posibilitatea împăcării părţilor. Există, însă, şi infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, sau şi din oficiu, dar legea acordă posibilitatea părţilor de a se împăca. Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a in­ tervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu res­ trânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi per­ soana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte. 2.Condiţiile împăcării părţilor Pentru ca împăcarea să înlăture răspunderea penală se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) Împăcarea părţilor se poate realiza numai în cazul acelor infracţiuni pentru care legea prevede expres această modalitate de stingere a răspunderii penale. b) Împăcarea părţilor este un act bilateral, adică intervine între cele do­ uă părţi. c) Împăcarea este personală, adică are loc între persoanele care s-au în­ ţeles în condiţiile legii să pună capăt conflictului. d) Împăcarea trebuie să se realizeze până la rămânerea definitivă a ho­ tărârii de condamnare. e) Împăcarea trebuie să fie, ca şi retragerea plângerii, totală şi necondi­ ţionată, adică să se refere atât la latura penală, cât şi la latura civilă a cauzei.

1 16

3.Efectele împăcării Împăcarea operează in personam, adică înlătură răspunderea penală nu­ mai faţa de infractorul cu care partea vătămată s-a împăcat, spre deosebire de lipsa plângerii şi retragerea acesteia care operează in rem. Întrucât împăcarea are un caracter personal, partea vătămată trebuie să precizeze clar, în caz de participaţie, care sunt inculpaţii cu care s-a împăcat, cauza de înlăturare a răspunderii penale operând numai faţă de aceşti inculpaţi.

1 17

Capitolul VI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI Secţiunea I ASPECTE GENERALE Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei sunt reglementa­ te în Titlul VIII, art.160-164 din Codul penal. Cauzele care înlătură executarea pedepsei se deosebesc de cauzele care înlătură răspunderea penala prin aceea ca ele nu împiedică exerciţiul acţiunii penale, înlăturând doar executarea pedepsei stabilite de instanţa prin hotărârea de condamnare. Ele sunt ,in sens larg, fapte juridice extinctive sau modificatoare de ra­ port juridic penal. Aceste cauze sunt: amnistia postcondamnatorie(ea având si efecte mai largi de înlăturare si a celorlalte consecinţe ale condamnării), graţierea si prescripţia executării pedepsei. Cu excepţia graţierii care poate interveni si înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, celelalte doua cauze (amnistia postcondamnatorie, prescripţia executării pedepsei) intervin după ce răspunderea juridica a fost sta­ bilita definitiv. Raţiunea acestor cauze consta in aceea ca nu întotdeauna supunerea condamnatului la executarea efectiva a pedepsei este oportuna sau necesara. Exista situaţii când cel condamnat a reuşit sa se sustragă de la executa­ rea pedepsei, o perioada lunga de timp, când executarea pedepsei nu mai este necesara, ca si alte situaţii in care din raţiuni de politica penala se apreciază ca executarea pedepsei nu mai este necesara, sau se poate scurta perioada de exe­ cutare ori se poate înlocui o pedeapsa mai grea cu una mai uşoară. Secţiunea a II-a AMNISTIA POSTCONDAMNATORIE Denumita si amnistie improprie, amnistia postcondamnatorie se deose­ beşte de amnistia antecondamnatorie sau proprie doar prin faptul ca intervine după ce condamnarea inculpatului a rămas definitiva. Din aceasta cauza con­ damnatul nu mai poate cere continuarea procesului penal pentru a-si dovedi 118

nevinovăţia, aceasta fiind dovedita definitiv printr-o hotărâre intrata în puterea lucrului judecat. Amnistia postcondamnatorie are in rest toate celelalte caracteristici ale amnistiei, ea fiind o manifestare a puterii legiuitoare (art. 72 pct.3 alin. 9 din Constituţie) care din raţiuni de politica penala înlătură executarea pedepsei pro­ nunţate precum si consecinţele condamnării. Referindu-se la amnistia postcondamnatorie, Codul penal prevede ca "daca intervine după condamnare, ea înlătură si executarea pedepsei pronunţate si celelalte consecinţe ale condamnării", de unde s-ar putea trage concluzia ca este o cauza de înlăturare a răspunderii penale. Împărtăşim opinia ca o asemenea concluzie este inexacta, deoarece nu se poate înlătura ceea ce a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat, răspunde­ rea penala fiind stabilita, legiuitorul renunţând doar la executarea sancţiunii care este consecinţa răspunderii penale89 . Ca efect al amnistiei, pedeapsa nu se mai pune în executare sau daca cel condamnat se afla în executarea pedepsei el va fi pus în libertate de îndată, dar nu va putea pretinde despăgubiri pentru pedeapsa executata. Amenda executata nu se mai restituie, amnistia neavând efect asupra pedepselor pecuniare executate(art.152 alin. 1 din Codul penal). In privinţa pedepselor principale executate amnistia are doar efecte asu­ pra consecinţelor condamnării, o pedeapsa aplicata pentru o infracţiune amnis­ tiata neconstituind primul termen al recidivei9 0 • Amnistia stinge atât executarea pedepsei principale cat si executarea pe­ depselor complementare si accesorii care însoţesc pedeapsa principala. Amnistia postcondamnatorie nu înlătură însă executarea masurilor de siguranţă, masurilor educative si a obligaţiilor civile, stabilite pentru persoana vătămată (art. 152 alin. 2 din Codul penal). Amnistia postcondamnatorie nu are ca efect o restitutio in integrum, persoana condamnata neputând pretinde sa fie repus în funcţia avuta sau alte masuri asemănătoare. Secţiunea a III-a GRAŢIEREA 1.Notiune si , caracteristici , In conformitate cu prevederile art. 160 din Codul penal graţierea are ca efect înlăturarea, in totul sau in parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia in alta mai uşoară. V.Pasca, Drept penal, Partea generala, Ed. World Teach, 2006, voi.II , pag.330. R.Chirita, Amnistia si reabilitarea judecătorească, R.D.P. nr. 3/1998, pag.60-68; I.Mandru, Reabilitarea si amnistia dupa condamnare, R.D.P.nr.2/1996, pag.46-53. 89

90

1 19

Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare şi măsurilor educative neprivative de libertate, afara de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere. Graţierea nu are efecte asupra masurilor de siguranţă si asupra dreptu­ rilor persoanei vătămate Graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este sus­ pendată sub supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere. Graţierea este o instituţie cu dubla natura juridica, pe de o parte de drept constituţional, iar pe de alta parte de drept penal, prin efectele ei asupra raportului juridic penal. Din punct de vedere constituţional, prerogativele graţierii sunt împărţite intre Preşedintele României si Parlament. Astfel, Preşedintele României are ca prerogativa graţierea individuala (art.94 lit. d din Constituţie), iar Parlamentul are atributul exclusiv de a acorda graţierea prin lege(art. 72 pct.3 lit. g din Con­ stituţie). Graţierea individuala se acorda de Preşedintele României, prin decret, act administrativ de autoritate, necenzurabil in contencios administrativ si se contrasemnează de primul ministru înainte de publicarea in Monitorul Oficial (art. 99 din Constituţie). De aceea graţierea individuala poate fi caracterizata si ca o modalitate de individualizare administrativa a pedepsei. Graţierea colectiva se acorda de Parlament prin lege organica. Graţierea se prezinta astfel ca un act de clementa ce are ca efect înlătu­ rarea in tot sau in parte a executării pedepsei ori comutarea acesteia in alta mai uşoară. Condamnatul este iertat de executarea pedepsei, fie total, fie in parte, sau pedeapsa i se comuta in una mai uşoară. Graţierea are, in principiu, un caracter personal, in sensul ca ea se acorda pentru consideraţii care interesează exclusiv persoana condamnatului, dar ea poate căpăta si un caracter obiectiv (real), atunci când se acorda condam­ naţilor pentru anumite infracţiuni sau in raport de gravitatea pedepselor. 2.Felurile graţierii 1n raport de anumite criterii, graţierea se poate prezenta sub diverse mo­ dalităţi: a)In raport de caracterul pe care îl are, graţierea poate fi individuala sau colectiva. Graţierea individuala produce efecte in personam, acordându-se unor persoane determinate in mod nominal, in timp ce graţierea colectiva are un caracter mixt, ea operand nu numai in personam, dar si in rem, in raport de na­ tura infracţiunii comise sau in raport de natura si cuantumul pedepsei aplicate. b)In raport de condiţiile de acordare, graţierea poate fi necondiţionată sau condiţionată. 120

Graţierea este necondiţionată sau pura si simpla când acordarea ei nu este subordonata îndeplinirii vreunei condiţii de către condamnat. Graţierea este condiţionată atunci când impune anumite obligaţii (de exemplu, de a nu comite o noua infracţiune -o anumita perioada de timp, sub sancţiunea executării pedepsei graţiate, in cumul aritmetic cu pedeapsa aplicata pentru noua infracţiune). c )In raport de întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totala, parţială sau comutare. Graţierea este totala când se înlătură in întregime executarea pedepsei sau a restului de pedeapsa rămasă neexecutată. Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din pedeapsa (re­ ducere de pedeapsa). Comutarea este o forma a graţierii, prin care se schimba însuşi genul pedepsei aplicate (de exemplu pedeapsa detenţiunii pe viaţă este înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp determinat). 3.0biectul graţierii Graţierea are ca obiect pedepsele principale aplicate de instanţele jude­ cătoreşti, a căror executare este înlăturată in totul sau in parte. Graţierea individuala priveşte întotdeauna pedepse aplicate prin hotărâri de condamnare ramase definitive; ea are ca obiect pedepse definitiv aplicate. Spre deosebire de graţierea individuala, graţierea colectiva poate avea ca obiect si pedepse aplicate după apariţia legii de graţiere, dar numai pentru infracţiuni comise anterior actului de clementa. Graţierea nu se aplica infracţi­ unilor săvârşite in ziua adoptării actului de clementa9 1 • In caz de concurs de infracţiuni, aplicabilitatea actului de graţiere se apreciază in raport de fiecare pedeapsa stabilita de instanţa, si nu in raport de pedeapsa rezultanta, aplicata pentru concursul de infracţiuni92.Pedepsele graţia­ te nu se pot contopi, chiar daca se refora la infracţiuni concurente. 4.Efectele graţierii Efectele graţierii trebuie analizate in privinţa pedepselor principale, pe­ depsele accesorii si complementare, masurilor de siguranţă si masurilor educa­ tive. a) Efectele graţierii asupra pedepselor principale. Graţierea are ca efect înlăturarea, totala sau parţială, a executării pedep­ sei principale sau comutarea acesteia într-o pedeapsa mai uşoară. 91 C.Bulai, Graţierea condiţionată si liberarea condiţionată, R.D.P. NR. 2/1994, pag. 135;1.Ionescu, Graţierea condiţionată . Totalizare si contopire, R.D.P., nr.2/1994, pag. 141 si urm. 92 Trib. Suprem, colegiul penal, decizia penala nr. 779/1965, C.D. 1965, pag . 308 „

12 1

Deoarece graţierea nu înlătură răspunderea penala, pedeapsa graţiată constituie, ca si pedeapsa executata, un antecedent penal, care determina, po­ trivit legii, interdicţii, incapacităţi, decăderi, sau poate forma primul termen al recidivei93 . Când incidenta graţierii se constata prin hotărârea de condamnare, efec­ tele graţierii se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii. De la data acordării graţierii pedeapsa se considera executata, când este totala, ori, deşi parţială, priveşte restul de executat al pedepsei si de la acest moment începe sa fie executata pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi, de la data graţierii curge termenul de reabilitare In cazul in care graţierea este condiţionată, aceasta reducere nu operea­ ză automat, chiar in momentul graţierii, ci numai la expirarea termenului fixat in actul de graţiere, fiindcă numai atunci graţierea se considera definitiva si îşi produce toate efectele94 . Daca graţierea este condiţionată si are ca obiect o pedeapsa a cărei exe­ cutare a fost suspendata condiţionat, atunci va trebui observat ca cele doua ma­ suri de individualizare-una judiciara, cealaltă administrativa - funcţionează pa­ ralel si produc efectele specifice. Daca termenul de încercare al graţierii condiţionate este mai scurt, si după expirarea acestuia, dar in termenul de încercare al suspendării condiţiona­ te, condamnatul comite o noua infracţiune, pedeapsa se considera executata la data îndeplinirii termenului de încercare al graţierii condiţionate si in acest caz nu se mai poate dispune revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. b) Efectele graţierii asupra pedepselor complementare. In ceea ce priveşte pedepsele complementare, prin dispoziţiile art. 160 alin. 2 din Codul penal s-a prevăzut ca graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, afara de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere. In situaţiile, mai rare, când actul de graţiere prevede înlăturarea pedepselor com­ plementare, el se refora, de regula, numai la cazurile de graţiere totala. c)Exceptarea de la graţiere a masorilor de siguranţă Potrivit art. 160 alin. 3 din Codul penal, graţierea nu are efecte asupra masurilor de siguranţă si asupra drepturilor persoanei vătămate. Exceptarea de la graţiere a masurilor de siguranţă se explica prin faptul ca, având ca scop înlăturarea unor stări de pericol si preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni, aceste masuri trebuie sa dureze atâta timp cat durează stările de pericol care au impus luarea lor.

93 V.Nicolceescu, Unele consideraţii referitoare la exceptarea de la graţiere a condamnaţilor pentru infracţiunea săvârşită in stare de recidiva sau care sunt recidivişti prin condamnări anterioare, Dreptul nr. 7/2003, pag. 131. 94 Trib. suprem, secţia penala, decizia nr. 457/1973, R.R.D. nr. 1/1974, pag.164.

122

Sectiunea a IV-a PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI I.Noţiune Prin prescripţia executării pedepsei se înţelege înlăturarea forţei execu­ tive a unei hotărâri definitive de condamnare prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, foră ca ea sa fie executata 95 . Spre deosebire de prescripţia răspunderii penale, prescripţia executării pedepsei înlătură numai executarea pedepsei. Deşi produce efecte mai restrânse, prescripţia executării pedepsei are aceeaşi raţiune ca si prescripţia răspunderii penale, anume aceea ca, prin trecerea unui interval mare de timp de la rămâne­ rea definitiva a hotărârii de condamnare, fără ca pedeapsa sa fie executata, efi­ cienta pedepsei se diminuează pana la anihilare96 • Totuşi, in timp ce producerea efectelor răspunderii penale depinde nu­ mai de trecerea intervalului de timp prevăzut de lege, prescripţia executării pe­ depsei operează in cazul îndeplinirii a doua condiţii legale. Astfel, pe lângă cerinţa de a se fi împlinit termenul prevăzut de lege (condiţie pasiva), mai este necesar ca, in cursul acestui termen, condamnatul sa nu fi săvârşit din nou o alta infracţiune (condiţie activa). 2.Efectele prescripţiei executării pedepsei În conformitate cu dispoziţiile art.161 C.pen. prescripţia înlătură execu­ tarea pedepsei principale. Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul: a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise; b) infracţiunilor de omor, omor calificat şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei. Prescripţia executării pedepsei nu produce efecte asupra pedepselor complementare. fizică

3.Termenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana

Codul penal prevede în art.162 următoarele termene de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică: a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani; 95 96

V. Dongoroz s.a., Explicaţii teoretice ale Codulu i penal roman, voi.II, pag.366. M. Mihai, Prescripţia executării pedepsei, R.D.P. nr.4/2001, pag. 131. 123

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. Aceste termene se socotesc -de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă. În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă. În cazul revocării liberării condiţionate, dacă pe durata supravegherii, persoana condamnată, cu rea credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă şi se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat. În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii. Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice şi măsurile de sigu­ ranţă nu se prescriu. 4.Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, ca si întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, este o cauza care lipseşte de eficienta timpul scurs anterior, fă-când sa curgă un nou termen de prescripţie. În conformitate cu dispoziţiile art. 163 alin.1 C.pen. cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pe­ depsei. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii. Cursul termenului de prescripţie a executării se întrerupe şi prin săvârşi­ rea din nou a unei infracţiuni. Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii se între­ rupe şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. 5.Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei Spre deosebire de întreruperea cursului prescripţiei, care face sa curgă un nou termen de prescripţie a executării de la data cauzei de întrerupere, sus­ pendarea are drept efect doar o oprire a cursului termenului de prescripţie, aceasta reluându-şi cursul după încetarea cauzei de suspendare. Conform art. 164 C.pen. cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. 124

Potrivit dispoziţiilor procesual penale, au efect suspensiv de executare, in primul rând, apelul si recursul declarate in termen. Căile ordinare de atac declarate peste termen si căile extraordinare de atac au efect suspensiv de exe­ cutare numai când s-a dispus suspendarea de către organul competent (instanţa de judecata, procurorul ierarhic superior, etc.). De asemenea, cursul prescripţiei executării pedepsei se suspenda in cazurile de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei. Prescripţia îşi reia cursul din ziua in care a încetat cauza de suspendare (art. 164 alin.2 din Codul penal).

125

Capitolul VII CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINTELE CONDAMNĂRII Secţiunea I NOŢIUNI GENERALE Pe lângă pedepsele principale pe care trebuie sa le execute, condamna­ rea generează si alte consecinţe, pe care condamnatul este nevoit sa le suporte după executarea pedepsei, constând in decăderi, interdicţii si incapacităţi care decurg din condamnare. Pe lângă faptul ca antecedentele penale se înscriu in cazierul judiciar si pot atrage starea de recidiva, acestea creează pentru condamnat o poziţie de neîn­ credere, ceea ce explica de ce o serie de acte normative, îndeosebi legi privind exercitarea unor funcţii sau profesii, cuprind interdicţii privind persoanele cu an­ tecedente penale (de exemplu, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara; Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, etc.). Având in vedere ca aceste decăderi, interdicţii si incapacităţi constituie adevărate obstacole in calea reînserieri sociale a persoanelor condamnate, in toate legislaţiile penale modeme au fost înscrise dispoziţii care sa limiteze in timp astfel de situaţii, aşa încât, după trecerea unui interval de timp, după exe­ cutarea pedepsei, persoana fosta condamnata sa fie repusa in drepturile sale. Încetarea acestor efecte tine de instituţia reabilitării. Secţiunea a II-a REABILITAREA I.Noţiune Reabilitarea este m ijlocul legal prin care fostul condamnat este pe de­ plin reintegrat, pe plan juridic in societate 97. Astfel, reabilitarea constituie o cauza care înlătură consecinţele penale si extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, făcând ca fostul condamnat sa se bucure din nou de dreptul de egalitate in fata legii 98 • 97 I.Cozma, Consideraţii cu privire la natura juridica, condiţiile si efectele reabilitării, R.R.D . m.2/1967, pag. 58 si urm. 98 A. Boroi, Drept penal. Partea generala, Ed. C.H Beck, Bucureşti, 2006, pag. 367.

1 26

Codul nostru penal reglementează instituţia reabilitării in Titlul IX al Părţii generale intitulat "Cauzele care înlătură consecinţele condamnării", art.165-171. 2.Felurile reabilitării Reabilitarea este de doua feluri: reabilitarea de drept si reabilitarea jude­ cătorească. Reabilitarea de drept intervine, in anumite condiţii prevăzute de lege, după trecerea unui anumit interval de timp. Ea operează automat in virtutea legii (ope legis), fostul condamnat nefiind obligat s-o ceara si respectiv s-o ob­ ţină printr-o procedura speciala. Reabilitarea judecătorească se obţine la cererea fostului condamnat, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, pe calea unei proceduri speciale, pe cale judiciara. 3.Efectele reabilitării Potrivit dispoziţiilor art. 169 din Codul penal, reabilitarea face sa înceteze decăderile si interdicţiile, precum si incapacităţile care rezulta din condamnare. Reabilitarea înlătură, de asemenea, antecedentele penale, astfel ca, o condamnare anterioara pentru care s-a obţinut reabilitarea nu se ia in considera­ re la stabilirea stării de recidiva. Cu toate acestea, reabilitarea nu operează o restitutio in integrum, o re­ punere in situaţia dinainte de condamnare. Întrucât priveşte viitorul, iar nu tre­ cutul condamnatului, reabilitarea nu da naştere obligaţiei de reintegrare in func­ ţia avuta, din care condamnatul a fost scos datorita condamnării, după cum nici nu obliga la rechemarea militarului condamnat in cadrele permanente ale arma­ tei ori la redarea gradului militar pierdut. Reabilitarea nu are efecte nici asupra masurilor de siguranţă. Reabilita­ rea poate opera si in cazul detenţiunii pe viaţă. 4.Trasaturile reabilitării Reabilitarea prezinta anumite trăsături caracteristice prin care se deose­ beşte de alte instituţii care sting raportul juridic penal. Astfel, fiind o cauza care face sa înceteze interdicţiile, incapacităţile si decăderile care decurg din condamnare, reabilitarea produce efecte in perso­ nam, adică numai cu privire la condamnatul care a îndeplinit condiţiile legale pentru obţinerea dreptului de a fi reabilitat. Reabilitarea este indivizibila, in sensul ca ea nu poate fi obţinută numai pentru o parte din condamnările suferite de o persoana. Deoarece reabilitarea este personala si indivizibila, nu este posibil ca fostul condamnat sa fie reabili127

tat in ce priveşte o condamnare si, in acelaşi timp, sa rămână nereabilitat in pri­ vinţa altor condamnări. Reabilitarea poate fi obţinută pentru orice condamnare . Deoarece legea nu face nici o distincţie intre faptele grave sau mai puţin grave, reabilitarea poa­ te fi obţinută de către orice infractor care îndeplineşte condiţiile legale. Reabilitarea produce efecte numai pentru viitor. Subsecţiunea I REABILITAREA DE DREPT 1.Noţiune Reabilitarea de drept este o forma de reabilitare care operează in virtutea legii (ope legis), in momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege. Ceea ce caracterizează reabilitarea de drept este dobândirea ei in mod automat, in baza legii, fără a fi nevoie de o constatare judiciara in acest sens. In conformitate cu prevederile art. 165 din Codul penal, reabilitarea are loc de drept in cazul condamnării la amenda sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani, daca in decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o alta infrac­ ţiune. 2.Conditiile reabilitării de drept Aşa cum rezulta din prevederile art. 165 din Codul penal, condiţiile rea­ bilitării de drept privesc condamnarea, conduita condamnatului si timpul scurs de la executarea sau stingerea in alt mod a executării pedepsei. In privinţa condiţiilor referitoare la condamnare, reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o gravitate redusa, exprimata in pedeapsa aplicata si anume, pedeapsa închisorii de maximum un an sau amenda, indiferent de cuan­ tumul ei. Reabilitarea de drept poate interveni si in cazul unor condamnări succe­ sive, daca fiecare in parte îndeplineşte condiţiile legale. In privinţa termenului de reabilitare, pentru obţinerea reabilitării de drept este necesar sa se constate ca a trecut un termen de 3 ani de la executarea pedepsei. Cu privire la conduita condamnatului, in termenul de 3 ani condamna­ tul trebuie sa nu săvârşească o alta infracţiune, astfel condamnatul nu va putea beneficia de reabilitarea de drept. Când fapta săvârşită in cursul termenului de 3 ani a fost amnistiata, rea­ bilitarea de drept operează deoarece amnistia prin efectul ei de înlăturare a răs­ punderii penale si a celorlalte consecinţe ale condamnării , face ca termenul de reabilitare de drept ce curgea după executarea pedepsei anterioare sa curgă in continuare si sa se împlinească. 128

Subsectiunea a II-a REABILITAREA, JUDECĂTOREASCĂ I.Noţiune Reabilitarea judecătorească este o forma de reabilitare care se acorda, la cererea condamnatului, de către instanţa judecătorească, in condiţiile pre­ văzute de lege. Reabilitarea judecătorească se acorda in cazurile in care nu operează reabilitarea de drept, respectiv pentru condamnările la închisoare mai mari de un an. 2.Condiţiile reabilitării judecătoreşti Ca si in cazul reabilitării de drept, si in privinţa reabilitării judecătoreşti, legea prevede îndeplinirea anumitor condiţii cu privire la condamnare, la ter­ menele de reabilitare si la conduita condamnatului. a) Reabilitarea judecătorească se acorda pentru acele condamnări in privinţa cărora nu operează reabilitarea de drept. Reabilitarea judecătorească poate fi acordata si pentru acele condamnări cu privire la care a intervenit am­ nistia99. Reabilitarea judecătorească se acorda pentru toate condamnările succe­ sive, chiar daca pentru unele dintre ele ar fi incidenta reabilitarea de drept 1 00 . b) O alta condiţie a reabilitării judecătoreşti se refora la termenele de reabilitare. Termenul de reabilitare este intervalul de timp in care condamnatul trebuie sa probeze prin conduita sa, ca merita sa i se acorde reabilitarea. Conform dispoziţiilor art.166 C.pen. condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţă, după împlinirea următoarelor termene: a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani; b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 1 O ani; c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 1 O ani sau în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii; d) 1 O ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, conside­ rată executată ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a exe­ cutării pedepsei sau a liberării condiţionate. Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate Tribunalul Suprem, secţia penala, decizia nr. 951/1970, C.D. 1970, pag.332. Trib. Jud. Arad, decizia nr. 65/1971, cu note de I.Sararu si A.Popa, R.R.D. nr.7/1971, pag. 143. 99

1 00

129

fi reabilitat dacă instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu. Aceste termene se socotesc de la data când a luat sfârşit executarea pe­ depsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. Pentru cei condamnaţi la pedeapsa amenzii, termenul curge din momen­ tul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod. În caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de graţiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de graţiere se referă la infracţiuni în curs de judecată. În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data împlinirii termenului de supraveghere. În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării ultimei pedepse. c)Potrivit art.168 C.pen., condiţiile de condiţiile de fond ale reabilitării judecătoreşti privind persoana condamnatului sunt următoarele: a) nu a săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166; b) a achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dove­ deşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a re­ nunţat la despăgubiri. În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socoteşte de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă. Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiţii de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală. 3.Anularea reabilitării judecătoreşti Conform art.171 C.pen. reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare. In cazul in care, după introducerea unei cereri de reabilitare, cel con­ damnat si-o retrage instanţa trebuie sa ia act de aceasta retragere, chiar daca nu erau îndeplinite condiţiile reabilitării, neputând sa o respingă pe acest motiv 1 0 1 .

101

B.Diamant, E.Blandu, Retragerea cererii de reabilitare, R.D.P. nr.1/2005, pag. 139. 130

Capitolul VIlI MINORITATEA Secţiunea I NOŢIUNI GENERALE I.Capacitatea penală Răspunderea penala a minorilor este condiţionată de starea psiho-fizica la diferite etape ale minorităţii. Desigur, este vorba de starea bio-psiho-fizica normala corespunzătoare fiecărei etape si nu de cazurile de anomalii sau boli care pot influenta starea normala.Numai când capacitatea bio-psiho-fizica nor­ mala a minorului a atins acest grad de dezvoltare se poate pune problema răs­ punderii penale pentru minor fiindcă numai atunci minorul îşi da seama de ca­ racterul penal al urmărilor acţiunii sau inacţiunii sale. Pana la vârsta de 14 ani, o persoana fizica nu poate fi subiect activ gene­ ral al infracţiunii necesitând răspunderea penala fiindcă persoana nu a ajuns la acel grad de dezvoltare fizica si psihica care sa-i permită înţelegerea caracteru­ lui periculos al urmărilor acţiunii (inacţiunii) sale, deci nu are discernământ din punct de vedere penal, prezumţia inexistentei discernământului este absoluta, pentru ca nici o împrejurare nu se va putea dovedi contrarie, existenta acestuia. Având in vedere cele de mai sus in reglementarea răspunderii penale a minorilor este necesar sa se facă o distincţie intre minorii care au capacitatea penala si pot fi făcuţi răspunzători penal pentru faptele săvârşite de ei si minorii care nu au capacitate penala si nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penala pe care le-ar săvârşi. In viaţa de zi cu zi, faptele prevăzute de legea penala nu sunt săvârşite numai de persoane responsabile, cu discernământ, ci si de persoane iresponsabi­ le. Din punctul de vedere al răspunderii penale nu orice infractor de fapt (făptui­ tor) devine subiect activ de drept, adică infractor. Pentru a răspunde penal, pe lângă săvârşirea propriu-zisa ori participarea faptica la săvârşirea unei infracţi­ uni, se cere si vinovăţia, or, vinovăţia exista acolo unde exista discernământ Pentru ca legea penala sa poată acţiona prin masuri represive, se cer a fi întrunite doua condiţii: responsabilitatea si vinovăţia. 1n doctrina nu exista un acord cu privire la înţelesul noţiunii de discer­ nământ. Vintilă Dongoroz susţine ca, in ipoteza in care unii autori raportează acest concept la atitudinea de a înţelege, alţii la capacitatea de a deosebi binele 131

de rău, alţii la posibilitatea de a cunoaşte ceea ce este licit si ceea ce este ilicit, sunt fără utilitate, deoarece, cat timp discernământul este o cauza care atrage capacitatea penala, acolo unde este prezumţia ca aceasta capacitate lipseşte (la minorii intre 14-16 ani) si discernământul nu poate fi explicit decât pornind de la noţiunea de capacitate penala. Datorita caracterului relativ al discernământului, existenta lui se va sta­ bili de la caz la caz, in raport cu fapta săvârşită de minor. Dintr-un alt punct de vedere, prin responsabilitate penala, înţelegem to­ talitatea particularităţilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil sa înţeleagă libertatea si necesitatea acţiunilor sale in unitate dialectica cu legile obiective de dezvoltare a societăţii si sa aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când el acţionează contrar acestei unităţi. In principiu, se poate spune ca o fapta a fost săvârşită cu discernământ atunci când, in momentul comiterii acesteia, minorul a fost in măsură, datorita gradului de dezvoltare a facultăţilor sale psihice, a educaţiei primite, a influen­ telor exercitate asupra sa de mediul social, sa-si dea seama de natura antisoci­ ala si vătămătoare pentru alţii a faptei, de riscul de a fi pedepsit pentru săvâr­ şirea ei. Codul nostru penal consacra împărţirea minorilor din punct de vedere al răspunderii penale in doua categorii: una a minorilor care au capacitate penala si deci răspund penal, si alta a minorilor care sunt lipsiţi de capacitate penala nu răspund penal. Astfel, în art.113 C.pen. se prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii. 2. Minorii care răspund penal anume:

Si in aceasta categorie de minori putem deosebi doua subcategorii, si

a)o prima categorie a minorilor a căror capacitate penala este relativa; b)o a doua categorie a minorilor care sunt consideraţi, in mod absolut, ca având capacitate penala; a)Din prima categorie de minori care sunt consideraţi ca au capacitate penala, fac parte cei in vârstă de 14-16 ani, in privinţa cărora prezumţia relativa de incapacitate penala a fost înlăturată. Aceasta înlăturare a prezumţiei de incapacitate are loc atunci când se fa­ ce dovada ca făptuitorul minor intre 14 si 16 ani, a săvârşit fapta cu discernă­ mânt, printr-o expertiza psihiatrico-judiciara. Existenta discernământului trebuie dovedita in raport cu data la care fap­ ta a fost săvârşită. Astfel, la faptele de durata vor fi relevante penal numai actele 132

pentru care s-a tăcut dovada ca au fost săvârşite cu discernământ, iar in caz de concurs de infracţiuni, chiar in ipoteza săvârşirii lor la date apropiate, dovada existentei discernământului trebuie sa fie tăcută pentru fiecare fapta in parte, deoarece, existenta discernământului trebuie cercetata si in raport cu natura fap­ tei comise, si a împrejurărilor in care s-a comis. De aici rezulta necesitatea de a determina momentul săvârşirii infracţi­ unii, in cazul diferitelor forme de unitate infracţională si de a examina consecin­ ţele situaţiilor in care, momentul consumării sau epuizării infracţiunii nu coin­ cide cu acela al comiterii acţiunii (inacţiunii constitutive). Când o parte din acţiunea sau inacţiunea constitutiva a infracţiunii con­ tinue sau de obicei, ori unele din acţiunile sau inacţiunile care ar face parte din unitatea legala a infracţiunii continuate au fost săvârşite înainte de împlinirea vârstei de 14 ani si altele intre 14 si 16 ani, se impun soluţiile următoare: - minorul care, după ce a împlinit 14 ani, a săvârşit fără discernământ restul activităţii sale, nu va răspunde penal; - daca minorul a comis cu discernământ acţiunile sau inacţiunile ulteri­ oare împlinirii vârstei de 14 ani, el va răspunde penal, dar minorul infractor va fi responsabil numai pentru acţiunile sau inacţiunile săvârşite cu discernământ, după împlinirea vârstei de 14 ani, iar in cazul infracţiunilor continue sau de obi­ cei, numai pentru acea parte a activităţii ilicite subsecvente vârstei de 14 ani, daca este suficienta pentru a realiza numai ea conţinutul infracţiunii. Când o parte din acţiunea sau inacţiunea constitutiva a infracţiunii con­ tinue sau de obicei ori unele din acţiunile sau inacţiunile ce ar putea sa alcătu­ iască infracţiunea continuata, au fost comise intre 14 si 16 ani, iar celelalte intre 16 si 18 ani, se ivesc situaţiile următoare: - in cazul minorului care nu a avut discernământ când a săvârşit acţiuni­ le (inacţiunile) intre 14 si 16 ani, acestea nu vor intra ca părţi componente dintr­ o infracţiune continua, continuata sau de obicei, alături de alte acţiuni sau inac­ ţiuni săvârşite după 16 ani. Acestea se vor constitui într-o infracţiune continua, continuata sau de obicei, daca sunt suficiente pentru a-i realiza conţinutul. - daca in perioada intre 14 si 16 ani, minorul a acţionat cu discernă­ mânt si apoi si-a continuat activitatea infracţională in baza aceleiaşi rezoluţii, toate actele, acţiunile sau inacţiunile vor alcătui o unica infracţiune continua, continuata sau de obicei. - când o parte din acţiunea sau inacţiunea constitutiva a infracţiunii continue sau de obicei ori actele infracţiunii continuate au fost comise înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, iar altele după majorat, se va regăsi o singura infracţiune continua, continuata sau de obicei, după caz. Infractorului i se va aplica, pentru întreaga activitate infracţională, tratamentul juridic penal prevă­ zut de lege pentru infractorii majori. După producerea unui anumit rezultat periculos in dezvoltarea legăturii cauzale, are loc in timp, amplificarea acestui rezultat sau producerea altuia, as­ tfel, fapta căpătând o încadrare juridica mai grava. 133

Când minorul pana la 14 ani a săvârşit fapta, dar urmările s-au amplifi­ cat sau au apărut altele după ce a devenit major, i se va aplica tratamentul juri­ dic al infractorilor minori. Stabilirea răspunderii penale a celui ce a comis o infracţiune de lovire sau vătămare corporala in perioada cat era minor, se va face potrivit reglemen­ tarilor legale referitoare la minoritate, chiar si atunci când victima a încetat din viaţa datorita leziunilor survenite după ce el a devenit major, astfel ca fapta să­ vârşită caracterizata de acest rezultat mai grav, constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Legea penala prevede unele fapte in raport cu care existenta discernă­ mântului este mai uşor de dovedit deoarece minorii afla despre caracterul imo­ ral al acestor fapte (exemplu: furt, viol, lovire), dar sunt si fapte al căror caracter antisocial implica o cunoaştere mai temeinica a vieţii, ordinii sociale, normelor morale si de drept (exemplu: spionaj, tăinuire). b) Din subcategoria minorilor care sunt consideraţi ca având capacitate penala, fac parte acei minori care au împlinit vârsta de 16 ani. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, răspunde penal, se arata in art.113 alin.3 C.pen. Minorul intre 16 si 18 ani este prezumat, in toate cazurile, ca are posibilitatea de a înţelege valoarea sociala a faptelor sale si de a-si coor­ dona in mod conştient voinţa. Caracterul absolut al capacitaţii penale a minorului la care ne referim, nu exclude pentru acesta, la fel ca si pentru făptuitorii majori, posibilitatea de a dovedi ca este iresponsabil, in sensul art.28 Cod penal, si ca de aceea, probabil, fapta săvârşită nu constituie, pe aceasta baza, infracţiune. Sectiunea a II-a REGIMUL RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI 1.Sistemul sancţionator Principiile care stau la baza tratamentului penal al minorilor care răs­ pund penal sunt cuprinse în art.114 C.pen. Astfel, conform acestui text de lege, faţă de minorul care, la data săvâr­ şirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Faţă de acesta se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. 134

Analizând aceste dispoziţii legale, observăm că actualul cod penal nu mai prevede pedepse în cazul minorilor, sistemul sancţionator fiind bazat exclu­ siv pe măsuri educative neprivative de libertate sau privative de libertate. · Măsurile educative neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemnarea la sfârşit de săptămână; d) asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate sunt: a) internarea într-un centru educativ; b) internarea într-un centru de detenţie. Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile art. 114 C.pen., potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art.74 C.pen. În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obli­ gaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă. 2.Regimul măsurilor educative neprivative de libertate a) Stagiul de formare civică Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligaţia mino­ rului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului, pe dura­ ta cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune, fără a afecta programul şcolar sau profesional al minorului. b) Supravegherea Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor acti­ vităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia. c) Consemnarea la sfârşit de săptămână Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obli­ gaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această peri­ oadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumi­ te activităţi impuse de instanţă. 135

Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune. d)Asistarea zilnică Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune. Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instan­ ţa poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita terito­ rială stabilită de instanţă; c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de fami­ lie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane sta­ bilite de instanţă; e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta; f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub coordonarea serviciului de probaţiune. Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă: a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea; b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin. Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executa­ re a celor existente, instanţa dispune modificarea obligatiilor în mod corespunză­ tor, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare. Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligatiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară. Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a mă­ surii educative sau a obligaţiilor impuse, instanta dispune: a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta; b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de li­ bertate mai severă; c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, iniţial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă. În cazul prelungirii măsurii educative sau în cazul înlocuirii măsurii lu136

ate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă, dacă nici de această dată nu sunt respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa înlocuieşte măsura educativă neprivativă de liberta­ te cu măsura internării într-un centru educativ. Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârseste o nouă infractiune sau este iudecat pentru o infractiune concurentă săvârsită anterior, instanţa dispune: a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maxi­ mul prevăzut de lege pentru aceasta; b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă; c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de li­ bertate. 3. Regimul măsurilor educative privative de libertate a) Internarea într-un centru educativ Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială. Articolul 124 alin. (1) din Codul penal prevede că măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială. Aşa cum s-a reliefat şi în literatura de specialitate, considerăm că măsu­ ra internării într-un centru educativ, deşi privativă de libertate, este o măsură educativă, în cadrul căreia preponderent este programul formativ şi educativ, având ca scop resocializarea minorului. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu si 3 ani. Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau es­ te judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate men­ ţine măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într­ un centru de detenţie. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a facut progrese evi­ dente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune: a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o peri­ oadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă per­ soana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; 137

b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vâr­ sta de 18 ani. Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ. În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infrac­ ţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune: a) executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege; b) internarea într-un centru de detenţie. b) Internarea într-un centru de detenţie Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, aşa cum însuşi Codul penal arată în cuprinsul art. 125 alin. (1), constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supra­ veghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Având în vedere dispoziţii anterior menţionate şi cele privitoare la mă­ sura educativă a internării într-un centru de educare putem observa cu uşurinţă o distincţie, respectiv faptul că în centrul de detenţie procesul de recuperare a minorilor se desfăşoară în regim de pază şi supraveghere, programele de rein­ tegrare socială vor avea un caracter intensiv, pe când în centrul educativ proce­ sul nu va avea loc sub pază şi supraveghere. Indiferent de durata şi exigenţele privitoare la internarea într-un centru de detenţie, această sancţiune reprezintă o măsură educativă, şi nu o pedeapsă şi de aceea are o natură eminamente educativă şi preventivă, iar nu represivă, ca în cazul pedepsei. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este în­ chisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani . Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau es­ te judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeş­ te măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut (de 5 sau 15 ani, după caz), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii educative se scade peri­ oada executată până la data hotărârii. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese eviden­ te în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din du­ rata internării, instanţa poate dispune: 138

a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o peri­ oadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă per­ soana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenţie. În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi in­ fracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenţie cu măsura asis­ tării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune: a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie; b) prelungirea duratei acestei internări. c)Schimbarea regimului de executare Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării mă­ surii educative într-un penitenciar.

1 39

Capitolul IX RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE Secţiunea I CONSIDERAŢII GENERALE Problema răspunderii penale a persoanei juridice este controversata si a ocazionat exprimarea de opinii diferite în ştiinţa penala moderna, unii autori susţinând ca persoana juridica nu poate fi subiect activ al unei infracţiuni, iar alţii situându-se pe o poziţie contrara. Dezbaterile organizate în forurile ştiinţi­ fice internaţionale de la Bucureşti (3-12 X.1929) si Budapesta (1978) s-au fina­ lizat cu adoptarea unor rezoluţii prin care se recomanda introducerea în legisla­ ţiile statelor a unor masuri eficace de apărare sociala împotriva persoanelor ju­ ridice pentru infracţiunile comise. În baza Recomandării R(88) din 20.X.1988 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, mai multe state au reglementat răspunderea penala a per­ soanei juridice, dintre care menţionăm: Franţa, Belgia, Italia, Finlanda, Portuga­ lia, România, Republica Moldova si Spania. În tara noastră răspunderea penala a persoanelor juridice a fost regle­ mentata pentru prima data prin Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/20046, care a fost abrogata prin art. 446 alin .(2) din noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/20097. Prin Legea nr. 278/2006 s-a introdus în Codul penal 1968, arti­ colul 191 prin care se reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice, instituţia fiind de inspiraţie franceza. În Codul penal, răspunderea penala a persoanei juridice este reglementa­ ta în Titlul VI. Secţiunea a II-a � CONDIŢIILE RASPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE Conform dispoziţiilor art. 135 C.pen. persoana juridică, cu excepţia statu­ lui şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în reali­ zarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte. 140

Din analiza acestui text de lege rezultă că pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) Persoana juridică să fi săvârşit o infracţiune Legea rru instituie nici o limitare în privinţa infracţiunilor susceptibile de a fi comise de o persoană juridică, ceea ce înseamnă că, în principiu, o aseme­ nea persoană poate comite orice infracţiune prevăzută de Codul penal sau legi speciale. Totuşi, sfera ilicitului penal pentru care poate fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice este în mod indiscutabil mai restrânsă decât în cazul persoanelor fizice, existând şi infracţiuni a căror săvârşire în calitate de autor de către o persoană juridică este de neconceput: viol, incest, bigamie, evadare etc. b) Infracţiunea să se săvârşească în realizarea obiectului de activita­ te sau în interesul ori în numele persoanei juridice Prin inserarea acestei condiţii, legiuitorul identifică trei categorii de in­ fracţiuni pentru care poate fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice: I .Acele infracţiuni comise de însăşi persoana juridică în realizarea obi­ ectului său de activitate. Sunt incluse în această categorie infracţiunile comise de către organele statutare ale persoanei juridice în exercitarea atribuţiilor lor. Aceste fapte de­ curg din hotărâri ale organelor de conducere ale persoanei juridice, fiind vorba de infracţiuni la protecţia muncii, la protecţia mediului, infracţiuni economice etc. 2. Acele infracţiuni comise în interesul persoanei juridice, interes ce poate consta în obţinerea de profit sau evitarea unei pierderi. 3. Acele infracţiuni comise în numele persoanei juridice. c) Persoana juridică să nu fie dintre cele exceptate de la răspundere penală Art.135 alin. I C.pen. exceptează de la răspundere statul, autorităţile şi instituţiile publice. I.Statul Statul ca persoana juridica este exceptat de la răspunderea penala în ma­ joritatea sistemelor de drept din Europa. S-a exprimat opinia ca răspunderea penala a statului ar fi o aberaţie juri­ 1 02 dica , întrucât statul, având monopolul dreptului de a pedepsi, nu se poate pedepsi pe sine însuşi 1 03 . De altfel, statul beneficiază de o imunitate de jurisdic­ ţie penala absoluta, neputând fi angajata răspunderea acestuia nici în cazul fap­ telor comise în exercitarea autorităţii de stat, dar nici în cazul acelor fapte care s-ar săvârşi în exercitarea unor activităţi ce ţin de domeniul privat al statului. 2.Autorităţile publice Prin autorităţi publice, în sensul art. 135 C.pen., se înţeleg autorităţile 1 02 1 03

V. Pasca, Codul penal comentat. Partea lfenerala, voi. I, Ed, Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 1 04. J. Pradel, Droit penal g eneral, ed .. 14, Ed. Cuj as, P aris, 2002, p. 474. 14 1

prevăzute în mod expres în Titlul III, precum si la art. 140 si 142 din Constituţia României, aşa cum se precizează în art. 240 din Legea pentru punere în aplicare a acestui cod nr. 187/2012 1 04 . Sunt autorităţi publice: Parlamentul, Guvernul, administraţia publica, centrala si locala, autoritatea judecătorească, în care se includ si instanţele jude­ cătoreşti, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi si Curtea Constituţională, Avocatul Poporului. 3.Instituţiile publice Codul penal prevede în art.135 alin.2 ca instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. Sunt avute în vedere persoanele juridice de drept public, care se înfiinţează prin lege potrivit art. 191 alin. 1 din noul Cod civil. Pentru delimitarea sferei instituţiilor publice exceptate de răspunderea penala legiuitorul nostru a ales drept criteriu aptitudinea persoanei juridice de a realiza si activităţi ce nu pot face obiectul domeniului privat. Intra in aceasta categorie exceptata lege, Banca Naţională a României, penitenciarele, unităţile militare etc. Vor răspunde penal toate persoanele juridice de drept privat, indiferent de forma juridica pe care o îmbracă - societăţi comerciale, asociaţii comerciale, asociaţii, fundaţii etc. Secţiunea a III-a PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE Conform art.136 C.pen. pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare. Pedeapsa principală este amenda. Pedepsele complementare sunt: a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o du­ rată de la unu la 3 ani; e) plasarea sub supraveghere judiciară; f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

1 04

Publicata în M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012. 1 42

I.Amenda - pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condam­ nată să o plătească statului. Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma co­ respunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 şi 5.000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile. Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă ţinând cont de criteriile gene­ rale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile­ amendă se determină ţinând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridi­ ce cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei juridice. Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între: a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea să­ vârşită numai pedeapsa amenzii; b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii; c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 1 O ani; d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani; e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detenţiunea pe viaţă. Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit. În cazul persoanelor juridice, tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată (zilele-amendă), ale cărei limi­ te se reduc la jumătate. În caz de concurs de infracţiuni, săvârşite de persoana juridică, pe­ deapsa principală a amenzii se stabileşte în modul următor: se aplică pedeapsa zilelor amendă pentru fiecare infracţiune în parte şi apoi se aplică amenda cea mai mare, la care se poate adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pe­ depse stabilite. În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pen­ tru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a se depăşi maximul general al amenzii. Dacă amenda stabilită anterior nu a fost executată, în tot sau în par­ te, amenda stabilită pentru noua infracţiune, se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta (art.146 alin.2 şi alin.3.C.penal). Există recidivă în cazul persoanei juridice atunci când, după rămâne­ rea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana ju1 43

ridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită (art.I46 alin.I C. penal). În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infrac­ ţiuni (art.147 alin.I C. penal). În cazul existenţei de circumstanţe atenuante în favoarea persoanei ju­ ridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea să­ vârşită se reduc la jumătate. Dacă se constată existenţa de circumstanţe agravante, se poate aplica pedeapsa zilelor amendă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special. În caz de concurs între circumstanţele agravante şi cele atenuante, pedeapsa se stabileşte astfel: - când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstan­ ţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine (art. 79 alin. I C. penal); - dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au efect agrava­ rea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispozi­ ţiilor privitoare la circumstanţele agravante, infracţiune continuată, concurs de infracţiuni sau recidivă (art.79 alin.2 C. pen.); - când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedep­ sei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform alin.I , după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin.2. 2.Pedepsele complementare în cazul persoanei juridice Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. a) Dizolvarea persoanei juridice Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când: a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni; b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infrac­ ţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoa­ rea mai mare de 3 ani. 144

Instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice în caz de neexecutare cu rea-credinţă a următoarelor pedepse complementare prevăzute in art.136 alin.3 lit b-e C. pen.: - suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; - închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; - interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani; - plasarea sub supraveghere judiciară; b) Suspendarea activităţii persoanei juridice Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice con­ stă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare a afi­ şarea sau publicarea hotărârii de condamnare, instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la împlinirea termenului pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice. c)Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Această pedeapsă complementară nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfaşoară activitatea în domeniul presei. Pentru aplicarea pedepsei complementare de care ne ocupam legea pre­ vede îndeplinirea cumulativa de care ne ocupam legea prevede îndeplinirea cumulativa a doua condiţii si anume: - persoana juridica sa fie din cele cu scop lucrativ; -în punctele de lucru ale persoanei juridice sa se desfăşoare activitatea în realizarea căreia a fost săvârsită infractiunea. , , d) Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la pro­ cedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege. Pedeapsa se dispune pe o durata de la unu la 3 ani, iar neexecutarea, cu rea-credinţă, a acestei pedepse duce la dizolvarea persoanei juridice. Aplicarea acestei pedepse are ca efect o restrângere a capacităţii de fo­ losinţă si de exerciţiu a persoanei juridice, respectiv a capacităţii de a contracta lucrări de achiziţii publice. Sunt asemenea contracte cele menţionate în art. 4-7 din O.U.G. nr. 145

34/200655, modificata prin O.U.G. nr. 76 din 30 iulie 2010 si anume: contracte­ le de lucrări, contractele de furnizare, contractele de servicii, contractele de achiziţii publice, precum si contractele de concesiune, contractele sectoriale, parteneriatul public privat. e) Plasarea sub supraveghere judiciară Pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară presupu­ ne desfăşurarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activităţii care a ocazionat comiterea infracţiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani. Mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când consta­ tă că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comite­ rii de noi infractiuni. În cazul în care instanta , , constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa suspendării activităţii per­ soanei juridice Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori apar­ ţinând minorităţilor naţionale constituite potrivit legii. f) Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvă­ luită identitatea altor persoane. Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi lo­ cul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă. Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa sta­ bileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 1 O, iar în cazul publică­ rii prin alte mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăşi 3 luni. 3.Prescripţia răspunderii penale Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevă­ zute de lege pentru persoana fizică, dispoziţiile art. 153-156 aplicându-se în mod corespunzător. 4.Prescripţia executării pedepsei Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani potrivit art.149 C. pen. Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată. 146

Dispoziţiile art. 161,art. 162 alin. (2), art. 163 şi art. 164 se aplică în mod corespunzător, ca şi în cazul persoanelor fizice 5.Reabilitarea p-ersoanei juridice Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost execu­ tată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârşit nicio altă infracţi­ une. 6.Efectele comasării şi divizări persoanei juridice În cazul pierderii personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau divi­ zare intervenită după comiterea infracţiunii, răspunderea penală şi consecinţele acesteia se vor angaja: a) în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; b) în sarcina persoanei juridice absorbante; c) în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau ca­ re au dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate. În cazurile de mai sus, la individualizarea pedepsei se va ţine seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracţiunea, precum şi de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operaţiune.

147

Bibliografie 1. Dongoroz V. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea ge­ nerală Bucureşti: Editura Academiei, 1969. 2. Mitrache C., Mitrache Cr. Drept penal român, Partea generală, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, 2004 3. Dongoroz V. Drept penal. Bucureşti: Editura Societăţii Tempus & Asociaţia Română de Ştiinţe Penale , 2000. 4. Bulai C., Bulai B.N. Manual de drept penal - partea generală. Bucu­ reşti: Universul Juridic, 2007 5. Diaconu Ghe. Pedeapsa în dreptul penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 6. Dobrinoiu V., ş.a., Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Europa Nova,1999. 7. Giurgiu N. Drept penal general, doctrină, legislaţie, jurisprudenţă. Iaşi: Cantes, 2000. 8. Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: All Beck, 2002 9. Păvăleanu V. Drept penal general, ediţia a III-a. Bucureşti: Lumina Lex, 2007 10. Dongoroz V. Curs de drept penal. Bucureşti: Editura cursurilor litografice , 1942 11. Pradel J., Droit penal compare. Paris: Dalloz, 1995 12. Pradel J., Droit penal general. Paris: Cujas, 1995 13. Boroi A. ş.a. Dicţionar de drept penal. Bucureşti: All Beck, 2004 14. Daneş Şt., Papadopol V. Individualizarea judiciară a executării pe­ depselor. Bucureşti: Editura Didactică şi Enciclopedică, 1985 15. Diaconu Gh. Drept penal. Partea generală, vol.I. Bucureşti: Lumina Lex, 2010

148

Tipărit în România

ISfTECHI Craiova, Aleea Teatru!ui. nr.2. bi. T 1 . paner

Tol ./Fax: 0251 4 1 4 003; Mob,I; 0722 2 1 6 508. 0722 2 1 6 509, 0 74 1 205 7 1 5 e-mail: [email protected]: editura ... [email protected]