Din trecut memorii 1996 9736113825, 9789736113826

Citation preview

Sergiu Dimitriu

Din trecut

Sergiu Diniitriu s-a născut la Galați într-o veche familie de moldo­ veni înstăriți. După încheierea primului război mondial, la care a parti­ cipat ca voluntar, preia la Chișinău postul de secretar al Ministerului Basarabiei, formulă care înlocuia președinția Basarabiei. în 1920. pleacă la Paris pentru a-și da doctoratul. Revine în țară în 1923 și, ca avocat în București, se ocupă de organizarea vizitelor diferitelor personalități poli­ tice românești în Basarabia. în 1927, devine deputat liberal, făcînd parte, în același timp, din structura Ministerului de Interne și devenind un apro­ piat al lui Nicolae Titulescu. în timpul celui de-al doilea război mondial face parte din justiția militară. în timpul guvernării Petru Groza, după război, este numit ambasadorul României în Argentina (noiembrie 1946). în 1947. odată cu interzicerea altor partide decît cel comunist în România, își prezintă demisia. în 1955 părăsește America de Sud. stabilindu-se la Paris.

Sergiu Dimitriu. Din trecut © 1980, Sergiu Dimitriu ©2006, Institutul European. Iași INSTITUTUL EUROPEAN Iași, str. Cronicar Mustea nr. 17, cod 700198, C.P. 161 [email protected]; [email protected] http://www.euroinst.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României: DIMITRIU, SERGIU Din trecut / Sergiu Dimitriu. - Iași: Institutul European, 2006 Bibliogr. ISBN (10) 973-611-382-5; ISBN (13) 978-973-611-382-6 821.135.1.92

Pe copertă: Gustave Caillebotte, Tînăr la fereastră

Potrivit Legii nr. 8/1996, a dreptului de autor, reproducerea (parțială sau totală) a prezentei cărți fără acordul Editurii constituie infracțiune și se pedepsește în conformitate cu aceasta. Printed in ROMANIA

SERGIU DIMITRIU

DIN TRECUT

INSTITUTUL EUROPEAN 2006

Dacă ai ceva de spus, spune-o, în felul tău va fi bine spus. George Enescu

Ne pas revenir sur le passe, c 'est la nieilleure faqon de faire pour que le passe revienne sur nous. Georges Bernanos

Cuvînt înainte

Am ajuns la vîrsta cînd acțiunea cedează locul amintirilor. în paginile ce urmează sînt prezentate evenimentele așa cum au fost trăite de mine însumi, precum și persoane pe care le-am cunoscut. Finalitatea scrisului nu stă în emoția estetică, spunea E. Lovinescu, ci în valoarea lui utilitară și morală, potrivit cu nevoile prezente.

5

1 încerc să scriu cîteva amintiri din viața mea. Să ascult, astfel, de ce-mi spune conștiința mea, deoarece conștiința nu înșală niciodată, ea este adevăratul ghid al omului. Niciodată în alte timpuri nu m-aș fi gîndit să scriu ceva despre viața mea. Din descrierea vieții oricărui om, generațiile care vor veni după el. vor putea găsi date și fapte pentru reconstituirea istoriei, acea adevărată, nu aceasta falsificată, din prezent. Trecutul este unul dintre puținele bunuri durabile ale acestei lumi. Trecutul ne-a creat ființa. Omul, după Faulkner, este adunarea trecutului său și acest trecut, singur, este realitatea care condiționează viața noastră. Viața nu este „un conte de fees", viața este „un compte de faits". Memoria stă la baza scrisului de față, în exilul în care mă aflu. Orice acțiune însă cere o anumită parte de uitare, după cum orice organism are nevoie nu numai de lumină, dar și de obscuritate. Cine ar avea, fără încetare, memoria plină cu trecutul s-ar pierde în această mare a amintirilor.

2

M-am născut la Galați, vechi port pe Dunăre, cu tradi­ ționale legături negustorești în lumea largă. 6

Familia mea, din partea bărbătească, este băștinașă din acest oraș. Pe la mijlocul secolului trecut, bunicul meu, Neculai Dimitriu, era directorul Carantinei. Relele boli ale timpului, ciuma, holera, frigurile galbene, lepra și altele, tot atît de gra­ ve, bîntuiau porturile lumii și secerau multe vieți omenești. Carantina, după cum arată denumirea, avea misiunea să oblige vasele, care soseau în port de peste mări și țări, să ancoreze în mijlocul Dunării și să aștepte în larg cele 40 de z.ile, timpul necesar pentru controlarea și precizarea medicală că persoanele de la bord nu erau contaminate și nu prezentau o primejdie pentru sănătatea populației. Pe el însă nu s-a putut păzi și a murit, victimă a datoriei, în urma contractării uneia dintre relele boli, a căror răspîndire voia să o împiedice. A purtat rang de clucer și apoi de comis. Pergamentul scris cu litere chirilice, din anul 1855, luna mai, ziua 18, sună astfel: „Noi Grigorie Alexandru Ghica, Voevod și Domn țărei Moldovei: Cunoscut și știut facem la toți cărora se cuvine a ști; că luînd în considerație servițiile ce domnul Clucer Niculai Dimitriu au plinit, nu mai puțin și ale sale merite personale și credința pentru noi și patrie, după prerogativa ce o avem, îi hărăzim rangul de comis." Pe bunicul meu n-am avut fericirea să-l cunosc. A murit cu mult înaintea venirii mele pe lume. Am cunoscut numai acest pergament, descris mai sus, care a fost pentru mine și pentru frații mei, nu o mîndrie, ci un exemplu pentru cum trebuie să ne conducem în viață. Am considerat acest pergament ca un bun de familie și de aceea, cu multă sfială, pomenesc acum de el pentru întîia dată. Bunicul meu a fost căsătorit cu Maria Cernat, sora generalului Al. Cernat, fostul comandant al oștirilor românești din Războiul de Independență de la 1877-1878. Pe bunica am cunoscut-o, căci a trăit pînă la adînci bătrînețe. îi spuneam, iaca, bunică pe moldovenește. Era co­ chetă și mîndră. Păstra, în camera ei, cu sfințenie, încadrată

7

în argint, o fotografie de familie: ea tînără; părul bine pieptă­ nat, lins, într-o bogată și largă rochie malacov; el în costu­ mul său diplomatic de director al Carantinei, cu sabie și bi­ corn. Iaca nu săruta niciodată mîna popii, care venea acasă să aghezmuiască cu zi întîi. Săruta numai crucea din mîna popii, dîndu-i apoi la o parte mîna întinsă de el ca să fie să­ rutată, cum era obiceiul. Știa să facă cozonaci moldovenești, care creșteau înalți cum n-am mai văzut de atunci și care se păstrau pufoși și proaspeți multă vreme, după o rețetă pe care numai ea o cunoștea. De Sf. Paște, îi cocea la brutărie, în mai mare cantitate, ca să ajungă pînă luni, după duminica Tomei, cînd era Paștele blajinilor și se mergea la cimitir. Ne duceam, cu toți, la mormîntul mamei, cu cozonaci, ouă roșii și vin, care, după ce un preot făcea o scurtă slujbă de pomenire, se împărțeau la săracii orașului ce umpleau cimitirul în acea zi. împărțirea se făcea după ce preotul își lua partea sa de po­ mană, fiecare preot avînd cu el un dascăl și un sac. Mai tîrziu, la bătrînețe, iaca purta pe cap, cînd mergea în vizită, capelă, o pălărie de damă a bătrînelor și o pelerină scurtă, neagră, cu paiete. Propriu-zis, ea ne-a crescut pe noi. copiii, rămași or­ fani de mamă de foarte mici. A murit, în timpul războiului, cînd eram pe front, în iarna lui 1917. O iarnă cumplit de grea, cu zăpezi cît casa, iar Galații sub bombardamentul trupelor ger­ mane, ajunse pe malul drept al Dunării, în Dobrogea. Cu greu și cu mijloace rudimentare a putut să fie dusă pînă la cimitir. Tatăl meu. Constantin Dimitriu, a fost unicul fiu. După ce și-a terminat studiile, a ales, de la început, cariera magis­ traturii, de care nu s-a mai despărțit niciodată. S-a căsătorit cu Sofia Bonciu, fiica mai mare a lui Teodor Bonciu, o figură cunoscută a lașului. Via lui de la capătul Păcurarilor, la Uricani, era și mai cunoscută prin vinul bun pe care-1 pro­ ducea. Tot atît de cunoscut era și cupeul cu un cal, cu care se ducea zilnic la cafeneaua Traian, din Piața Unirii, la partida 8

lui de șah. în casa lui din lași, de pe strada Păcurari, s-a ce­ lebrat cununia. Mama mea, nu știu cum era. Eram prea mic ca să-mi dau seama. Se pare că avea mult talent pentru pian. Era di­ plomată — magna cum laudae — a conservatorului de muzică de la Iași. N-am avut parte de mama mea decît vreo șase ani, a murit foarte tînără. Nu-mi amintesc de ea, decît ceremonia înmormîntării, care era, pe vremuri, cu mare pompă. Parcă văd și acum acei dricari încălecați pe cai înveliți în stofe negre și cu pompoane, alb cu negru, pe cap, în jurul dricului; mulți­ mea de preoți în vestminte bisericești; muzica militară cîntînd marșuri funebre; destul ca să imprime în mintea mea de copil de șase ani, cea mai tristă și îngrozită zi din viața mea.

3 M-am născut, ca și frații și sora mea, în casa părin­ tească de pe strada Brăilei. Se numea așa fiindcă continuarea ei dădea în drumul care ducea la Brăila, celălalt port impor­ tant de pe Dunărea noastră. Legătura însă între cele două orașe nu se făcea, aproape deloc, pe acest drum de pămînt, pe care-1 acopereau mereu apele Șiretului cînd se umflau și treceau peste matca lui, înainte de a se vărsa în Dunăre. Bogata și larga apă a Dunării era calea cea bună și cea mai plăcută între cele două porturi. Legătura era strînsă între ele, atît prin vasele mari de comerț, cît și prin vapoarele de pasageri, care făceau cursa regulat, la fiecare oră. Era una dintre plimbările cele mai agreabile și mai iubite de gălățeni și brăileni. Galați este poarta spre lumea înțeleaptă a Moldovei, situată în partea ei cea mai de jos, unde se varsă în Dunăre Șiretul și Prutul, ape moldovenești, sortite parcă s-o păzească de „atîta străinătate". De-a lungul lacului Brateș - o altă apă

9

din jurul orașului - se găsea singurul drum pe uscat, care ducea către miezul Moldovei, această provincie creatoare de atîtea valori românești. întreprinderile comerciale importante erau conduse cu destulă pricepere de români. Străinii erau, în special, greci și armeni. Rușii erau puțini, cu toate că granița cu ei era numai la 10 kilometri distanță pînă la Prut. Erau mai numeroși, însă, muscalii, acei ruși scapeți, care erau cei mai buni birjari. Trăsurile lor, cu doi cai, erau cele mai frumoase din oraș. Nu se găseau nici la București trăsuri așa de elegante și cu cai atît de frumoși. Iarna, scoteau săniile cu vatrap din dantele de diferite culori, întinse peste crupele cailor și cu zurgălăi la gîturi. Sania avea o banchetă pentru două persoane în spatele vizitiului și la spatele ban­ chetei, în afara săniei, o treaptă de lemn, pe care puteau sta în picioare alte două persoane. Cu aceste sănii se făceau plimbările de-a lungul străzii Domneasca, strada principală, din centru, de la Piața Costache Negri pînă la Grădina Publică și înapoi. în zilele de sărbătoare, ca la baluri, în loc de confeti și serpentine, bulgării de zăpadă, aruncați de la o sanie la alta, făceau distracția gălățenilor, bineînțeles, a celor avuți. Trăsurile cu un cal nu erau ținute de muscali. Orașul Galați era întins o parte pe vale, la malul Dunării, unde se aflau toate hambarele, materialele portuare, contoarele marelor firme comerciale, băncile și altă parte, pe deal, cu tot ce se găsește de obicei într-un oraș, magazine de tot felul, restaurante, hoteluri, sediile autorităților publice, casele în care locuiau, în special, majoritatea populației. Am spus era fiindcă în prezent orașul Galați a suferit cea mai mare demolare. Valea a fost rasă și umplută cu clă­ diri înalte, care toate seamănă între ele, care opresc privirea, astupă orizontul, nu mai vezi decît un zid, fără grație, de o tristă uniformitate. în schimb, partea de pe deal, a fost lăsată să putrezească, să se ruineze ca și cum casele, grădinele, stră­ zile sînt și ele burgheze și trebuie să dispară. 10

4 Tatăl meu și-a iubit mult orașul natal, pe care nu l-a părăsit pînă la moarte. Lipsea din Galați, o lună, vara, cînd mer­ gea la Slănic Moldova, unde își făcea cura de ape pentru sto­ mac, pe care n-a întrerupt-o niciodată, timp de peste 30 de ani. M-a luat și pe mine de mai multe ori, cînd devenisem elev de liceu și socotea că voi ști să gust frumusețile Slănicului, de care el era îndrăgostit. Avea și de ce. Localitatea avea mult far­ mec. Dominau brazii în pădure, florile în parcul cu alei pentru plimbări și bănci pentru a sta și contempla frumosul munților noștri. în josul parcului, peste apa Slănicului, era hotelul Racoviță din piatră și cu instalații și aparate pentru băi cu ape termale de inhalații cu aer cald de brad. în susul parcului erau înșirate hotelurile Cerbii, Puf, din lemn și într-un stil de munte, și multe alte vile particulare. în continuare, după aceste hoteluri, drumul ducea spre izvoarele apelor minerale, unde, în special dimineața, roiau vizitatorii, plimbîndu-se cu paha­ rele pline și sorbind din cînd în cînd din apa „dătătoare" de sănătate. Izvoarele purtau numere de la 1 la 6, fiecare avînd eficacitatea lui specială. O muzică militară cînta în fiecare dimineață de la 6 la 8, în pavilionul de la surse, ca să le facă mai plăcută viața băutorilor de ape. Pentru deșteptarea lor așa de dimineață, muzica militară trecea, cîntînd un marș, prin fața hotelurilor și vilelor mai înainte de a ajunge la ape. De la izvoare, mai departe, drumul mergea prin pădu­ rea cu brazi răcoroși și mirositori pînă la așa-zisa Cascadă, unde apa Slănicului curgînd grăbită printre pietre și bolvani, cădea spumos. Și mai departe de Cascadă, numai la cîțiva metri, drumul ajungea la Ghimeș, punctul de frontieră cu Austro-Ungaria. Tatăl meu trăgea totdeauna la hotelul Cerbu, iar me­ sele le luam la Restaurantul Nr. 1. Erau trei, unul după altul,

11

purtînd numerele 1, 2. și 3, după importanța lor cel mai bun, dar și cel mai scump, era restaurantul de la Casinou, care se afla situat chiar în parc. Nu pot uita condițiile de la aceste restaurante. Aveau un singur preț, cu dreptul la toate felu­ rile de mîncare de pe listă, la discreție, pentru cele trei me­ se pe zi. Drumul de la Galați era cu trenul pînă la Tg. Ocna și apoi cu trăsura, vreo 18 km, pînă la Slănic. Trenul sosea la Tg. Ocna seara și trăgeam la același hotel la care stătea el de ani de zile. De cu seară se angaja landoul cu patru cai, pentru ca a doua zi dis-de-dimineață, să vină să ne ia. Arvuna o dădea birjarul, ca să fii sigur că vine, așa era obiceiul pe atunci. Landoul era larg și cu cîte două locuri la fel, și față în față, iar în spate legat cu frînghii, cufărul mare din nuiele și capacul învelit cu mușama. Pornea astfel landoul în dăngănitul falangelor atîrnate la gîturile cailor de știa tot tîrgul că străinii de localitate mergeau la băi, la Slănic. Pe la mijlocul drumului, unde se ajungea cam pe la vremea prînzului, era Cerdacul, un restaurant-pavilion, construit din lemn și împodobit cu ramuri de brad, fără ferestre și fără uși, ceva numai pentru vară. Se mînca păstrăvi din apa de munte și pui fripți. Mirosul puilor de pe frigarele din spatele pavilionului se simțea de departe și ne mărea pofta de mîn­ care, care nu ne lipsea după o jumătate de zi de mers prin plin aer de munte. Drumul pînă la Slănic, pe valea rîului cu același nume, era o încîntare, care numai prin văile Carpaților noștri puteai s-o ai. De atunci am călătorit prin multe țări, dar dragostea mea, încă de mic copil, pentru locurile de ne­ uitat din țara mea, nu va înceta niciodată. Tatăl meu, după moartea mamei, a rămas cu patru copii. Am fost, de toți cinci, o fată și patru băieți. Fratele mai mare, Alexandru, murise, mic de tot, înainte de a împlini un an, scă­ pat din brațe de manca, care-l alăpta. Tatăl meu, rămas singur, se devotează creșterii co­ piilor săi. Nu cunoștea decît casa și tribunalul. S-a bucurat,

12

de aceea, de respectul concetățenilor și de infinita dragoste a copiilor, pe care i-a iubit cum numai un tată bun știe să iu­ bească. Educația și instrucția pe care ne-a dat-o, sacrificînd mult din viața sa, a fost bună, căci a făcut să fim uniți, să ne iubim între noi și să fim umani. în vara anului 1933, cînd a închis ochii pentru totdeauna și l-am așezat în mormînt lîngă mama în cimitirul de la Galați, am simțit cea mai mare durere din viața mea. Nu-mi puteam închipui, atunci, că locul meu de veci tristă soartă - nu va fi lîngă el, lîngă părinții mei.

5 Sora mea, Margareta, mai mare ca mine, care moște­ nise talentul mamei la pian, și-a făcut studiile la pensionatul Notre Dame de Sion, la Galați. N-a fost fericită în viață. încă de la primul ei bal de domnișoară, a contractat o dublă pneumonie, care i-a îmbol­ năvit plămînii pentru toată viața. Ani după ani, de atunci, și-a petrecut zilele prin diferite sanatorii, fără să-și poată recăpăta sănătatea pierdută. Venind ocupația sovieto-comunistă, luîndu-i orice mijloc de îngrijire și alungînd-o din casă, a parali­ zat și a zăcut în pat, fără vorbire cîțiva ani, în cea mai neagră mizerie, l-a închis ochii, care nu mai erau în stare decît să plîngă, o vecină, la fel de nenorocită, pe care ea se îndurase să o primească în camera ei, după ce și dînsa fusese alungată din casă de sovieto-comuniștii de la putere. Rămasă singură, după moartea surorii mele, a ales și ea calea morții, spînzurîndu-se.

6 Fratele meu. Gheorghe, după ce și-a terminat studiile liceale, a ales cariera armelor.

13

Era încă la școala militară de ofițeri cînd a izbucnit războiul, în august 1916. Eram cu toată familia, în vacanță la mănăstirea Agapia, din Neamț. Mănăstirile din țara noastră erau nu numai lăcașuri sfinte de închinare la Dumnezeu, ci și stațiuni de odihnă și cură de aer, la acelea de la munte. înaintat sublocotenent, a fost imediat trimis pe front. A luat parte la luptele de la Turtucaia și apoi de la Mărăști și Mărășești. în al doilea război mondial a luptat, la început, la recucerirea Basarabiei și la trecerea Nistrului în Rusia, la co­ manda regimentului său de vînători de munte. A luat parte apoi la luptele împotriva nemților din Transilvania și Cehoslovacia, iar la sfîrșit a luptat la comanda regimentului de infanterie motorizată, la apărarea Bucureștiului, împresurat de trupele germane, oprind intrarea lor în Capitală. Cu toate acestea, a fost înaintat general printre primii ofițeri scoși din armată înainte de vreme de către noua con­ ducere instalată de ruși la cîrma țării. Cîțiva ani n-a avut nici o pensie, a trăit lucrînd ca șo­ fer sau facînd figurație la teatru și film sau alte munci neco­ respunzătoare pregătirii lui. A primit decorația „Mihai Viteazul", semnul distinctiv de bravură pentru ofițerii armatei române. Nicolae, fiu unic, este arhitect la Sau Francisco, în Statele Unite, unde a ajuns prin răscumpărare cu bani din mîinile sovieto-comuniștilor din țară.

7 Eugen, fratele meu cel mai mic, se află acum în Argentina. Soarta l-a dus tot într-un port. De copil, la Galați, se ducea să se joace, mai întotdeauna, în port. Acolo își găsea el prietenii dejoacă, mai mult decît în grădina publică sau în parcul din centrul orașului. Tot în portul

14

se ducea și cînd chiulea de la școală împreună cu alți copii, cu care se împrietenea repede. A cultivat toată viața prietenia și a fost și a rămas generos cu toată lumea. S-a îndreptat spre studiile comerciale, absolvind astfel școala comercială din Galați. N-a ales, însă, calea comerțului, ci pe aceea de funcționar de stat, la ministerul de finanțe. Era șeful vamei din stația București, cînd România a fost ocupată de ruși. Dat afară de sovieto-comuniști, lăsat tară pensie, fără nici un alt mijloc de existență, s-a gîndit atunci să fugă, să părăsească definitiv țara. Fără a-și lua nimic din casă pentru a nu fi bănuit, s-a refugiat la Constanța, din nou un port în viața lui, pentru a-și organiza fuga. Acolo, datorită unor colegi, vameși ca și el, care încă nu fuseseră concediați, a reușit să se strecoare pe o mică ambarcațiune cu cherestea. Era un vas mic, murdar și dărăpănat, pe care nimeni nu-1 credea în stare să ajungă pînă la Istanbul. Era un vas angajat în secret de familia Nicolae Malaxa, pentru a scoate din țară pe soția și fiul său. S-a ascuns în cală lîngă mașini, între stivele de lemne, fără știrea nimănui. L-au descoperit comandantul și ceilalți, numai după ce vasul părăsise portul Constanța și nu mai puteau face nimic, fără riscul de a fi și ei prinși de autoritățile sovieto-comuniste. După o grea călătorie pe mare, în acea ascunzătoare din fundul vasului, fără aer, fără apă, fără a se putea mișca, nici așeza, fiind tot timpul în picioare și într-o murdărie, care-i infecta tot corpul, a ajuns la Istanbul, istovit și cu un erizipel care-i desfigura complet obrazul. Era, evident, fără nici un ban și fără nici un act asupra lui. Prietenia, pe care spuneam că a cultivat-o de mic, i-a fost de mare ajutor. Un prieten de la Galați, Djunbusch, care era acum stabilit la Istanbul și la care a apelat, s-a ocupat imediat de el și l-a scos din încurcătura în care se găsea. Astfel a putut să ia drumul spre Argentina, unde știa că eu mă aflam încă din anul 1946. De data aceasta, la Buenos Aires, a ales calea comerțului, vechea lui înclinație. 15

8

Cele patru clase primare le-am făcut la școala Nr. 6. Școlile primare aveau numere. Directorul școlii, domnul Leon, era un om înalt, negricios, sever, dar bun și iubitor cu noi. Primul meu profesor în clasa întîi a fost domnul Pralea. El mi-a pus abecedarul în mînă. Cu toate că școala nu era deloc departe de casa noastră din strada Brăilei, iarna mersul pînă acolo era anevoios. Frigul era puternic și zăpezile mari cît niște munți pentru înălțimea mea de atunci. Erau ani cînd îngheța chiar Dunărea, atît de mare era frigul. Se trecea Dunărea cu săniile și cu piciorul. De aceea, de multe ori, rămîneam la prînz cu mîncarea la școală, cum ziceam noi, băieții. Aducea fiecare cîte ceva de mîncare de acasă. Era un prilej în plus de joacă între orele 12 și 2 după-amiază, cînd se reîncepeau cursu­ rile. Am locuit în casa din strada Brăilei pînă ce noi, copiii, ne-am făcut mai mari și a venit timpul să mergem la liceu, care se afla mai în centru, pe strada Mavromol. Ne-am mutat atunci pe strada Carol, care făcea colț cu strada Mavromol, deci mai aproape de liceu. Liceul purta numele lui Vasile Alecsandri. Era o clă­ dire importantă din piatră și cărămizi roșii aparente, în mijlo­ cul unei curți foarte mari. Gardul era dintr-un piedestal de piatră cu grilaj înalt de lemn ca să nu se poată vedea înăuntru. Nu avea decît o singură intrare, prin strada Mavromol, prin care intra toată lumea, profesori și elevi. Cursurile liceale se compuneau din opt clase. Primele patru constituiau cursul inferior, care se terminau cu un exa­ men, numit „de capacitate", iar cursul superior avea două secții - modernă și reală - și erau la libera alegere a elevilor; secția modernă însemna o oră de latină în fiecare zi, secția reală o oră în fiecare zi de matematică. Eu am ales secția mo­ dernă. Cursul superior se termina cu examenul de bacalaureat. Selecțiunea se făcea la toate gradele. Am fost în clasa întîi, la intrarea mea în liceu, 50 de băieți și am terminat, cu 16

bacalaureat, numai 19. N-am fost niciodată premiant, dar nici codaș. Eram pe la mijloc, cu note între 6 și 7. Notele erau de la 1 la 10. Lupta pe locurile de premiant, în seria mea, a fost între Cavalioti, Ornstein. Stern și Păun. Ornstein și Stern erau evrei. Mai erau și alți evrei în clasă, nu se făcea vreo deosebire, eram toți pe picior de egalitate. Nu se cunoștea nici antisemi­ tismul. nici bariere pentru băieți din familii sărace. Colegul meu de bancă din tot timpul liceului. Lăpușneanu, era dintr-o familie de țărani foarte săraci. Venit de la țară, adus cu căruța cu boi. la fiecare început de an școlar, trăia din me­ ditații, la o gazdă tot atît de săracă. Seara își pregătea lecțiile pe a doua zi, citind la lumina felinarului de pe stradă, în casă la el neavînd decît un opaiț, care nu ardea și nu lumina atît cît îi trebuia ca să-și învețe temele. După terminarea liceului, Lăpușneanu s-a prezentat la concursul de intrare la școala militară de ofițeri și a reușit printre primii. La școlile militare toată întreținerea, îmbrăcă­ mintea și studiile erau pe socoteala statului. Lăpușneanu era o fire modestă și nu se plîngea de originea lui săracă. A purtat însă cu mîndrie uniforma de ofițer de artilerie, la care aspi­ rase și pe care o obținuse. în război a fost un brav. Mi-a fost prieten, nu numai coleg și prin el am învățat să cunosc ță­ ranul român și mai tîrziu, în viață, să înțeleg de unde vine forța neamului românesc. Profesorii aveau multă învățătură de carte și solidă pregătire pedagogică. Poate de aceea erau severi și zgîrciți la note. Disciplina era strictă. Purtam uniformă, care era obliga­ torie. Liceul „Vasile Alecsandri" avea culoarea albastră pentru șapcă și tunică, iar la guler, cusut numărul cu care erai înma­ triculat la intrarea în liceu și pe care îl purtai pînă la termi­ narea școlii. Pentru orice năzdrăvănie făcută, în special în afara școlii, erai identificat prin notarea numărului și pedepsit aspru de directorul liceului. Participarea la spectacole deocheate era interzisă. Nota de la purtare era socotită importantă. 17

Sportul național era oină. Un joc cu minge și băț. Era sportul pe care aveam voie să-l practicăm în curtea liceului, în fiecare an se ținea campionatul de oină pe țară. între echi­ pele liceelor. Fotbalul era la începuturile lui la noi. Nu se juca în echipe, ci mai mult fără reguli, după cum putea cîte un băiat să-și procure o minge, care era scumpă. Pentru înot era Dunărea. Un bazin din lemn, la Vadul Sacalelor, cu 10 bani in­ trarea, era refugiul cel mai bun pentru a scăpa de căldurile fierbinți ale soarelui de vară. Bicicletele erau rare, nu mai vorbesc de motociclete. Pe vremea aceea toate acestea nici nu le numeam sporturi. Erau diferitele jocuri care domneau pe maida­ nele orașului, cel mai căutat fiind acela din fața grădinii publice. Despre timpul cît durau clasele mele liceale la Galați, păstrez cea mai frumoasă amintire. Viața de licean era plină. Era mai întîi viața de la școală. în fiecare zi. trei ore de cursuri dimineața și două- după-amiaza. între 1 1.20 dimineața și 2 după-amiaza, fiecare elev mergea la el acasă pentru prînz. La ora 8 fix dimineața și la ora 2 după-amiaza. poarta liceului se închidea și nu se mai putea intra în clasă. Pierdeai astfel cursul, iar profesorul nota în condica de note absența, care, dacă nu era motivată, atîrna greu la media notelor de la finele anului. în opt ani n-am avut nici o schimbare a acestui orar. Programul materiilor zilnice era întocmit pentru toată săptămîna și fixat de la început pentru tot anul școlar. Pentru fiecare materie era un profesor. învățai de rușine, nu de frica notei. La sfîrșitu! anului școlar, pe la Sf. Petru și Pavel, se afișau la ferestrele pavilionului portarului liste nominale cu rezultatele anului școlar, separat pentru fiecare clasă, pe trei coloane: promovați, corigenți, repetenți. Era ziua de fericire pentru cei promovați, de tristețe pentru cei corigenți, care tre­ buiau să-și treacă vara pregătind corigența din toamnă și de amărăciune pentru cei repetenți. La începutul anului, la poarta liceului, se crea o adevărată piață de vînzare-cumpărare de cărți. Vindeam și cumpăram

18

cărțile de școală între noi băieții, vindeam pe acelea din anul trecut și cumpăram pe acelea pentru anul pe care-1 începeam. Cărțile erau aproape aceleași și de același autor pentru mai toate materiile, rare erau cele care se schimbau. Desigur, erau unii, cei mai înstăriți, care țineau să aibă cărți noi. Era, apoi, viața din afara școlii. Pot să spun că elevul de liceu avea destulă considerație în societatea de atunci, care era conștientă de importanța educației tineretului pentru viitorul țării. Portul obligatoriu al uniformei era semnul acestei preocupări, căci făcea din tînărul licean un ins deosebit, care trebuia să fie demn și ferit de acte urâte. Cînd am terminat liceul și am devenit bacalaureat, primul război mondial era în toi. Pentru tatăl meu. faptul că avea acum, un băiat bacalaureat era mai important decît eve­ nimentele mondiale. M-a luat de cum a văzut rezultatul afi­ șat la poarta liceului și m-a dus la croitorul său ca să-mi co­ mande primul meu costum de haine civile. Nu voi uita niciodată bucuria care-i lumina fața cînd îmi alegeam stofa și croitorul îmi lua măsurile. Iar cînd, peste cîteva zile, m-a văzut îmbră­ cat cu costumul nou-nouț. m-a sărutat și mi-a spus că dorința lui este să fac dreptul și să fui avocat. Această simplă schimbare de haine și aceste puține cuvinte îndrumătoare ale tatălui meu au fost pentru mine un imbold și un semn, totodată, că de acum trebuie singur a-mi croi o soartă.

9 Viața politică a fost în România liberă de orice constrân­ gere, liberă pentru orice ideologie. Oamenii care se ocupau de viața publică erau instruiți, erau patrioți. Lista oamenilor de stat pe care i-a avut România, în trecut. în frunte cu Alexandru loan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Ion Brătianu, Ion I.C. Brătianu, este lungă și nu mai prejos de a marilor națiuni din lume.

19

Pentru a vorbi cu terminologia de azi. România era un stat democratic, o societate deschisă, accesibilă. Pe porțile pa­ latului regal se puteau lipi afișe de genul „de închiriat", cam așa se terminau unele manifestații publice de pe străzile Capitalei. Cei 12 ani de guvernare liberală ai lui Ion C. Brătianu au dat o structură solidă statului român. Ctitorii partidului liberal. 1. C. Brătianu, C.A. Rosetti, Carada, erau uniți printr-o ideologie păstrată din focul tinereții din idealurile generației de la 1848. Partidul liberal avea o mistică, dacă prin mistică se înțe­ lege o rezervă de entuziasm, o capacitate de abnegație, vagul sufletului popular prin care în toate timpurile și în toate țările s-au început marile înfăptuiri. Fără îndoială, I. C. Brătianu a fost un foarte lucid constructor al micului regat, suplu în dialectica ajustării la îm­ prejurările fatal schimbătoare. N-a fost însă om mai calomniat decît I. C. Brătianu. Nu s-a plîns niciodată. Suferea în tăcere nedreptățile ce i se făceau de către adversari, care, plini de patimă, nu mai alegeau mijloacele de care se serveau. Co­ piilor lui le-a spus: „Făceți-vă datoria, nu vă gîndiți la răsplată. Fapta bună, ca și adevărul, sfirșesc totdeauna prin a birui." Este adevărat că democrația aceasta structurală - pro­ fundă - și nu de fațadă, era puțin viciată de moravurile poli­ tice, moștenire afurisită de pe vremea Bizanțului. Dar, dacă privesc la ce este acum în lume și la ce este în țara mea, astăzi, pot spune: Ce mare a fost România mică, acel mic regat, care și-a apărat cinstea și libertatea, realizînd reîntregirea.

10 Asasinarea de la Sarajevo, din iunie 1914, a arhidu­ celui Franz Ferdinand al Austro-Ungariei, a provocat primul război mondial.

20

România era atunci aliata Germaniei. Austro-Ungariei și Italiei. Regele Carol I a convocat consiliul de coroană, la 3 august 1914. cerînd intrarea României în război, alături de tripla Alianță, pe baza tratatelor existente. Consiliul de co­ roană, la propunerea lui Ion l.C. Brătianu, care era și preșe­ dintele consiliului de miniștri, a hotărît, însă, neutralitatea. Singur Petre Carp a fost pentru intrarea în război alături de nemți. Această hotărîre a fost o lovitură nimicitoare pentru o vanitate atît de mare ca aceea a primului rege al României. Nopți întregi după consiliul de coroană, bătrînul monarh nu a putut închide ochii, gîndul care îl chinuia mai mult era ce vor zice cei doi împărați, Wilhelm II și Franz-Joseph, pe care îi asigurase că răspunde oricînd de țara lui? Nu cumva îl vor trata de trădător al cauzei comune? Cînd la această criză sufletească au venit să se mai adauge telegramele personale ale celor doi împărați cu apeluri directe, imperative și disperate totodată, regele Carol I, în noap­ tea de 26 spre 27 septembrie 1914, a murit subit. I-a urmat la tron Ferdinand. Neutralitatea României a reprezentat o perioadă de mari și nenumărate manifestații publice: procesiuni la statuia lui Mihai Viteazul, ovații, discursuri. Lumea românească a cu­ noscut atunci cea mai mare întrecere oratorică. Sala Dacia de la București, în special, a fost tribuna de unde mari talente rosteau cele mai înflăcărate cuvîntări pentru cea mai pasio­ nată cauză ce poate însufleți un neam: dorul întregirii lui. Citez cîteva nume care vor rămîne mari în istoria românească: Take lonescu, Nicu Filipescu. N. lorga, Barbu Delavrancea, Toma Stelian, Octavian Goga, N. Fleva, părintele Lucaci, toți intransigenți susținători ai politicii pro-aliate. în anul 1915 eram student la București, înscris la Fa­ cultatea de Drept. în zilele din săptămînă frecventam conștiincios cursurile la facultate, iar duminicile mergeam adesea la întrunirile de la Sala Dacia, ca să ascult pe marii oratori ai

21

timpului. După cuvîntări urma manifestația pe stradă. Miile de participant se îndreptau spre palatul regal, prin strada Carol și apoi pe Calea Victoriei. Cînd coloana de manifestanți ajungea în fața Teatrului Național, era oprită de cordoanele de jandarmi și poliție. De pe balconul clubului conservator, care se afla la colțul dintre Calea Victoriei și Strada Regală, alți vorbitori se adresau mulțimilor, cerînd intrarea României în război împotriva nemților, pentru eliberarea Transilvaniei. România mică, de atunci, a atins culmea unui patriotism de mare națiune. în 1914, războiul mondial a animat în sufletul lui Ion l.C. Brătianu vechiul ideal al generației de la 1848, generație care a fost pe cîmpia Blajului, cînd Simion Bărnuțiu și-a rostit istoricul discurs, prezenți fiind Al. 1. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Nicolae Bălcescu. Vasile Alecsandri și Ion Brătianu, tatăl. De la început, el a văzut în modul cel mai clar, de care parte erau interesele adevărate ale României. Dacă Ion l.C. Brătianu ar fi tratat în piața publică orientarea României în politica ei externă, nu ar fi fost posibil să realizeze România Mare. De aceea. Ion l.C. Brătianu a încercat imediat să discute revendicările României, la Londra. Aliații, însă, i-au cerut să înceapă negocierile la Petrograd, pentru că Petrograd, pretindeau ei, avea o specialitate a chestiunilor din Orient. Astfel se ex­ plică de ce Ion l.C. Brătianu n-a tratat, la începutul războiului din 1914, cu Franța și cu Anglia, ci numai cu Rusia. Rezultatul acestor conversații a fost semnarea unui tratat la București, în ziua de 18 septembrie 1914. Această înțelegere secretă cu Rusia, în virtutea căreia România, în schimbul unei binevoitoare neutralități, era auto­ rizată de a ocupa toate teritoriile de dincolo de Carpați, locuite, în majoritate, de români, a fost dezbătută de Ion l.C. Brătianu și Poklewsky Koziell, ministrul Rusiei la București. Marele succes diplomatic al lui Ion l.C. Brătianu este, totodată, și mărturia indiscutabilă, dovada scrisă că România n-a făcut 22

politică din oportunism mercantil, ci că, de la începutul răz­ boiului mondial, cu o viziune limpede a viitorului, România și-a legat soarta de grupul de puteri care trebuia să rămînă în­ vingător și care numai prin biruința lui asigura statelor mici realizarea aspirațiilor lor naționale. Ion I.C. Brătianu obținea, în schimbul neutralității, ceea ce numai războiul putea să dea. Atunci. în aceste condițiuni, de ce mai era nevoie de intrarea în război în 1916, din mo­ ment ce România poseda deja, de la 18 septembrie 1914, tra­ tatul. care ar fi putut să-l obțină numai printr-o intervenție ar­ mată? Explicația este simplă: Franța și Anglia aveau tot inte­ resul de a detașa pe micii aliați de Germania și chiar să rupă frontul, care se opunea atunci francezilor și englezilor. S-a temut ca Ungaria să nu fie atrasă într-un tratat de pace se­ parat. și atunci convenția încheiată între România și Rusia nu mai servea la nimic. Astfel cînd România a intrat în război în august 1916, a fost atît pentru a împiedica Ungaria de a face o pace separată, cît și pentru a obține garantarea franco-engleză a executării promisiunilor și angajamentelor rusești. Toate acestea însă nu erau cunoscute de marele public. Partidele și oamenii politici din opoziție atacau guvernul și pe prim-ministru și manifestau pe străzi, cerînd demisia guver­ nului. Numai tăria de caracter a unui om ca Ion. I.C. Brătianu a putut să înfrunte toate aceste atacuri, fără a pronunța un cuvînt în apărarea sa. Cît a putut Brătianu să rabde și să tacă, în cei doi ani de neutralitate, e de nedescris. Dacă tăcerea este o virtute. Ion I.C. Brătianu, fără îndoială, a avut-o în cel mai înalt grad. Era numit Sfinxul. Cînd Ion I.C. Brătianu, mai tîrziu. la 17 august 1916. a semnat tratatul de alianță cu reprezentanții celor patru puteri ale Antantei. în care era fixată și data intrării României în război, la semnarea tratatului nu a fost decît Ion G. Duca. Nici un alt membru al guvernului nu a mai fost informat, spre a se menține secretul. 23

România mică a putut realiza România Mare, mulțumită lui Ion I.C. Brătianu, adevăratul ctitor al Daciei reînviate.

11

La 27 august 1916, România intră în război împotriva Austro-Ungariei, scopul mărturisit fiind eliberarea Transilvaniei. Mă aflam atunci în vilegiatură, la mănăstirea Agapia, din județul Neamț. Cînd clopotele de la biserică au început să sune îndelung și mai puternic ca de obicei, am înțeles că era anunțarea războiului nostru și chemarea oamenilor la mobi­ lizarea generală. Momentul era mișcător. Tot satul din jurul mănăstirii era adunat în fața Primăriei. Simțeai cum țara întreagă aștepta ceastd sfînt, ca să pornească la lupta cea mare de eliberare a fraților de peste munți. Contingentul meu nu era încă mobilizat. Am plecat însă la Galați, hotărît să cer a fi înrolat ca voluntar. Studenții și bacalaureații făceau armata cu termen redus, adică numai un an, și nu la regimente, ci la școlile militare pentru a deveni, astfel, ofițeri de rezervă. Pe mine mă atrăgea artileria, dar pentru intrarea la școala militară de artilerie se cerea plata sumei de o mie de lei, costul calului. Tatăl meu. bun ca întot­ deauna, mi-a dat suma și am depus-o la Administrația finan­ ciară, în acest scop. Intre timp, desfășurarea războiului nu era în favoarea noastră, trupele române erau în plină retragere, Bucureștiul căzuse în mîna nemților. Școala militară de artilerie de pe Calea Griviței se mutase la lași și era instalată în cazărmile regi­ mentului 7 de roșiori de la Copoii. Am plecat deci la Iași cu recipsia eliberată de Adminis­ trația financiară pentru mia de lei și am fost primit și repar­ tizat la bateria 6. Școala militară avea atunci la Iași 6 baterii. Primele 4 erau înrolate încă din septembrie 1916. la București 24

și transferate la Iași. Bateriile 5 și 6. înrolate mai tîrziu, la Iași, nu aveau încă echipamentul necesar, la început, și cea mai mare parte dintre noi eram îmbrăcați cu hainele civile cu care veniserăm de acasă. Eram poreclite bateriile de comitagii. în plus nu erau toți de aceeași vîrstă. Unii erau din contingentele vechi, cu amînări de încorporare pentru studii, alții din con­ tingentul anului în curs și, în fine, cei cîțiva încorporați înainte de termen. Se cunoștea această diferență de vîrstă mai cu seamă la manej, la călărie, cei care cădeau mai des de pe cal erau, mai întotdeauna, acei din leaturile mai vechi. Printre aceștia erau, în special, Mihai Ralea. Hudiță. Suchianu. Iarna din 1916-1917 a fost o iarnă cumplit de grea în toată țara. Eram încazarmați la școala militară de artilerie de la Copou. în dormitoare construite din paiantă, fără ferestre duble, cu o singură sobă de fier într-un colț, care nu putea încălzi cogeamite hardughie, era frig ca afară. Mi-aduc aminte cum într-o noapte, la inspecția ofițerului de serviciu, în tim­ pul plantonului dintre orele 12 și 3 dimineața - planton de serviciu fiind Hudiță - negăsindu-1 la post, îmbrăcat, încins cu sabia și stînd de veghe, s-a dus la patul lui să vadă ce-i cu el. Cum toți dormeam cu pătura trasă pînă peste cap, ofițerul ajuns la patul lui Hudiță și văzînd o căciulă ieșită de sub pă­ tură, a smuls-o ca să-l trezească. Dar, în loc de cap au apărut niște picioare. Hudiță găsise soluția bună. Picioarele le încăl­ zea cu căciula, cu care venise de acasă, iar capul cu capela militară, pe care și-o trăgea pînă peste urechi. Gerul din iarna aceea îmi amintește și de degradarea generalului Socec. Pentru incapacitate și alte vini mari la co­ manda armatei, care a dus la ocuparea Bucureștiului de către nemți, generalul Socec a fost condamnat la închisoare și degradare. Școala militară de artilerie a fost desemnată ca loc pentru executarea sentinței. Pe platoul de instrucție a cazarmei de la Copou, toate bateriile școlii au fost adunate și încheiate în careu. Era ora 11 dimineața, într-o duminică. Cu

25

o dubă militară a fost adus generalul Socec, în uniforma lui obișnuită, cu toate gradele și cu sabia. în mijlocul careului, format din elevii școlii, cu săbiile la umăr, după ce i s-a dat ono­ rul și grefierul a citit sentința, un plutonier i-a smuls toate gra­ dele, cusute provizoriu și i-a rupt sabia în două. Spectacol penibil. Dar, ce nu pot uita, în plus, este gerul care domnea în acea zi de ianuarie. Cîțiva dintre elevi au căzut degerați în front și mulți alții s-au ales cu degetele de la mînă degerate pe minerul săbiei. în aceeași iarnă școala militară de artilerie a mai luat parte la executarea unei sentințe, de data aceasta, o sentință de condamnare la moarte. Locul sentinței n-a mai fost în cazar­ ma școlii. A fost desemnat pentru această execuție un teren de pe dealul Ciorogîrla din apropierea lașului. Au fost adu­ nate acolo, pe lîngă școala noastră, și alte unități de diferite arme existente în lași. Condamnatul se numea Leonte, iar cri­ ma lui era de spionaj în favoarea nemților, printre rîndurile tranșeelor noastre de pe front. Adus în mijlocul platoului, cu duba penitenciarului, Leonte avea o înfățișare disperată. După citirea sentinței de către grefier, Leonte, ajutat de un preot spre a se spovedi, a fost condus la un stîlp implantat în pămînt. Striga cît putea de tare „Lume, sînt nevinovat". Pluto­ nul de execuție se afla la cîțiva metri în fața stîlpului. Leonte continua să strige. Un plutonier i-a bandajat ochii și l-a legat cu frînghii de stîlp. Emoția generală era mare. Comandantul plutonului de execuție a ordonat: foc! Două salve de gloanțe au ciuruit corpul lui Leonte. A urmat dezlegarea corpului și glonțul ultim, de mîntuire, în cap. din revolverul plutonierului. Spectacol oribil. Vinovat sau nevinovat? Cine știe? Pedeapsa cu moartea nu asigură societatea că s-a făcut justiție. La puțin timp după aceasta, pe frontul de la Oituz, a fost executat tot prin împușcare sublocotenentul de rezervă Ciulei, un institutor de profesie, acuzat de trădare de către co­ lonelul Sturza, comandantul Diviziei, din care făcea el parte.

26

Vina invocată de colonelul Sturza era că Ciulei trecea noaptea în tranșeele din față, la nemți, dezvăluind dispozitivul tru­ pelor românești. La cîteva zile numai de la condamnarea și uciderea lui Ciulei, colonelul Sturza era acela care trăda și dezerta la inamic. Această teribilă eroare judiciară nu a mai putut fi reparată, desigur...

12 Mersul războiului făcea ca armata să aibă nevoie de noi cadre. Termenul redus pentru instrucția noastră militară a trebuit să fie și mai redus. După cîteva luni de școală, am fost deci făcuți plutonieri și trimiși la regimente. Am cerut să fiu repartizat la regimentul de artilerie (călărași) care avea reșe­ dința în timp de pace la Galați. Regimentul se afla însă în refa­ cere între Berești și Bîrlad. Avusese mari pierderi în retragere. N-a trecut multă vreme, numai cîteva săptămîni, și re­ gimentul a primit ordin de plecare pe front. între timp, am fost, toată promoția, înaintați sublocotenenți. Divizia de cavalerie din care făcea parte și acest regi­ ment de artilerie a fost înșirată de-a lungul Șiretului, la sud de Mărășești, între Tecuci și Barcea, spre a lupta în tranșee ca tru­ pă de infanterie. Bateria mea se afla acum pe malul Șiretului lîngă Barcea. Pe malul celălalt erau tranșeele trupelor germane. Am fost desemnat ca ofițer cu îndreptarea tirului. Aceasta înseamnă a fi în prima linie cu un telefon de campanie și un soldat ordo­ nanță. Telefonul de campanie era un aparat rudimentar, legat cu bateria din care făceam parte printr-un fir înfășurat pe o bobină de lemn, pe care o purta soldatul care mă însoțea și din care se desfășura firul telefonic, pe măsură ce înaintam și pînă ajungeam la tranșee. Aveam astfel făcută legătura tele­ fonică între mine și comandantul bateriei.

27

Drumul pînă la tranșee se făcea noaptea pentru a nu fi descoperit de inamic. Distanța de parcurs era destul de mare. De la locul de observație, din prima linie, îndreptam tirul bateriei, telefonînd că lovitura era lungă sau scurtă sau prea la dreapta sau prea la stînga pînă cînd bombele cădeau pe ținta urmărită. Acolo era Șiretul îngust, tranșeele nemților erau numai la cîțiva metri depărtare de ale noastre. Viața în tranșee era grea. Apropierea sufletelor între oameni, în schimb, era mare. Soldatul român era și este și acum, sînt sigur, făcut dintr-o plămadă rară, cum cred că nu este alta pe pămînt. Curajos, bun, supus, răbdător, înțelept și cu credință în Dumnezeu. Sfîntul soldat român, pentru care în­ durarea și suferința sînt o deprindere. în tranșeele de la Șiret am cunoscut valoarea țăranului român, soldații erau toți țărani. Am înțeles tot atunci, de la un ateu, nevoia de a crede în Dumnezeu. Aveam un camarad de tranșee, care, văzînd cum soldații își făceau cruce cînd plecau la atac, se mira mereu, cum poate cineva să creadă că există Dumnezeu, cînd nimeni nu l-a văzut. într-o zi, cînd bombele germane cădeau în tran­ șee din ce în ce mai aproape de noi. l-am văzut pe ateu speriat făcîndu-și cruce după cruce, pînă am fost acoperiți de pămîntul aruncat peste noi de explozia bombelor. După ce primejdia trecuse și scăpasem cu viață, nu l-am mai întrebat de ce și-a făcut cruce dacă nu crede în ea. Am socotit că era de prisos. Pe lîngă suferințele războiului. România era bîntuită de tot felul de epidemii, care făceau ravagii, mai cu seamă de teribila boală ucigătoare, tifosul exantematic, împotriva căruia mijloacele medicale la epoca aceea erau foarte puține. într-o noapte m-am trezit scuturat de friguri, cu febră mare și dureri puternice de cap. Simptome, fără îndoială, de tifos exantematic. A trebuit să fiu imediat evacuat. Dis-de-dimineață. Constantin, ordonanța mea devotată, m-a dus în spi­ nare aproape tot drumul, pînă la locul bateriei în spatele 28

frontului. De acolo, colegul și prietenul meu Dan Sărățeanu m-a transportat la gara Barcea pentru a fi dus cu trenul la un spital din Galați. Linia de cale ferată Tecuci - Galați de pe malul stîng al Șiretului era utilizată numai noaptea. Trenul nu avea decît vagoane de marfa și nu purta nici o lumină. Coșul de la locomotivă era astupat ca să nu se vadă scînteile. Nimeni nu avea voie să fumeze. în întunericul nopții, se auzea numai zgomotul roților trenului pe șinele de fier și șuieratul gloan­ țelor inamice care zburau pe deasupra trenului cînd nu-1 nime­ reau în plin. Era trenul fantomă. La Galați am fost internat la spitalul instalat în clă­ dirile din strada Domnească ale pensionatului Notre-Dame de Sion. Febra trecea acum de 40 de grade. Mă țineau învăluit în cearșafuri reci. Maicile pensionatului erau infirmierele spi­ talului. Maica superioară, mere Marie, o cunoștea pe sora mea, care terminase de curînd studiile la această școală. Am fost îngrijit de maici cu un devotament impresionant. După ce primejdia bolii trecuse și mă aflam în conva­ lescență, aveam nevoie de o alimentație ușoară. în special, iaurt. Constantin al meu mi-aducea în fiecare zi, din oraș, mai multe borcănașe cu iaurt, pe care le purta cu multă grijă pe o tavă, parcurgînd astfel toată strada Domnească, din piață pînă la spi­ tal. Devenise trecerea lui zilnică, pe strada principală, un eveni­ ment remarcat de multă lume, și dacă vreun curios sau vreo curioasă îl întreba unde le duce. Constantin răspundea mulțu­ mit: „La spital, pentru domnul sublocotenent al meu". Scăpat cu viață după o boală atît de grea, am plecat din nou pe frontul de Ia Oituz. la Verdea, lîngă Mărăști. Fu­ sesem, în timpul bolii, mutat la un regiment de obuziere. Am ajuns la noua unitate, pe la începutul toamnei anului 1917. Bateria la care fusesem repartizat era întinsă la poalele unui munte, iar soldații în adăposturi împlîntate în peretele mun­ telui. Eram la baterie patru ofițeri și comandantul, căpitanul 29

Lupașcu - un ofițer de elită și un frumos caracter. Ne făceam singuri de mîncare, dormeam toți ofițerii în același adăpost. Trăiam ca într-o familie în care toți, ofițeri și soldați, eram frați. N-am văzut un singur soldat, care. în această intimitate, să nu fie respectuos cu ofițerii lui. Din nou, viața îmi arăta cît bun simț și cîtă înțelepciune există în țăranul român. Toamna lui 1917 a început să fie cu frig și cu zăpadă, îmi amintesc cum într-o noapte m-am trezit acoperit. în pat, de zăpada care umpluse adăpostul nostru. Vîntul sufla atît de tare, îneît a dărîmat o așa-zisă ușă. care ne despărțea de afară. Diferență mare de temperatură, între afară și înăuntrul adă­ postului, nu era. O întîmplare ca aceasta era mai mult amu­ zantă decît supărătoare.

13

în timpul acela, evenimente grave se întâmplau în lu­ me. Lenin și Troțki soseau în Rusia, traversînd Germania, într-un vagon „plumbuit", ca pentru un transport de explozive. Armata rusă se dezmembra puțin cîte puțin. Soldații ruși de pe frontul românesc abandonau pozițiile lor, fără să mai lupte și fără cel puțin să prevină pe aliații lor români, an­ gajați în luptă. Mergeau pînă acolo îneît trăgeau în camarazii lor de arme, care veneau să-i înlocuiască și să ocupe pozițiile pe care ei le părăseau. Toate drumurile din Moldova sînt pline de bande de fugari ruși, care pradă și masacrează totul în trecerea lor, cu o furie sălbatică. Aceste hoarde iau trenurile cu asalt și for­ țează pe mecanici, punîndu-le revolverul la tîmplă, ca să ia drumul spre Rusia. Comitetele revoluționare de soldați și lucrători, inva­ dează lașul și încearcă să proclame România, republică. Soldații ruși își atacă ofițerii, îi degradează, îi lovesc, îi asasinează; 30

își aruncă armele și își părăsesc tunurile și încearcă să vîndă tot ce se poate vinde; cai, automobile, echipament. Rusia se scufunda și armata română se găsea împresu­ rată din toate părțile de inamicul, cu care pactiza, pe față, aliatul rus. Nici această situație, nici acest exemplu și această pro­ pagandă bolșevică n-au reușit să demoralizeze armata și na­ țiunea română. Nici o companie, nici un pluton român n-a abdicat de la datorie. în Rusia, Lenin și Troțki se adresează, în noiembrie 1917, lumii întregi, propunând un armistițiu general și încep nego­ cieri de pace. Sfîrșitul anului 1917 este începutul sfîrșitului unei lumi. Puțini au fost oamenii care și-au dat seama, la vremea aceea, de ce teribile repercusiuni aduceau venirea pe lume a bolșevismului. Ion I.C. Brătianu a fost printre acești puțini oameni care, la Conferința de Pace de la Versailles, în 1919, a avut curajul să-i spună lui Wilson, Lloyd George și Clemenceau,I că bolșevismul nu este o doctrină politică, ci o boală gravă și contagioasă, care trebuie combătută. în urma acestor evenimente grave din Rusia, a trădării și atacurilor trupelor rusești care se întorc împotriva româ­ nilor, țara noastră se vede în imposibilitatea de a continua efortul său militar. Ion I.C. Brătianu, în aceeași lună fatidică de noiembrie 1917, demisionează de la guvern, sugerînd regelui formarea guvernului generalului Averescu, pentru a duce negocierile cu puterile centrale. Această decizie își avea o anumită jus­ tificare politică: nu voia să diminueze drepturile țării, care decurgeau din tratatele semnate. La 3 martie 1918, Rusia încheie, la Brest-Litovsk, pace separată cu Germania și Austro-Ungaria. La 7 mai 1918, România este forțată să semneze pacea de la București, dictată de nemții învingători. Singură Moldova

31

rămîne zonă liberă. Pacea este semnată de un guvern conser­ vator sub președinția lui Alexandru Marghioloman și obli­ gată să cedeze Dobrogea și 5 600 km2 de-a lungul frontierei din Carpați.

14 între timp, la 2 decembrie 1917, Basarabia se separă de Rusia și se proclamă Republică independentă. Regimentul meu, care făcea acum parte din Divizia comandată de generalul Broșteanu, trecea Prutul, în Basarabia. Pășeam pentru prima dată pe pămîntul acestei provincii ro­ mânești. Am fost încartiruiți, la început, în comuna Lăpușna din împrejurimile Chișinăului și nu mult după aceea, o parte din regimentul meu. chiar în orașul Chișinău, capitala Basarabiei. Chișinău era un oraș mare și frumos, cu străzi largi, lungi, drepte, orînduite cum am văzut, mai tîrziu, că sînt acelea de la New York. Străzile principale, mai largi, mergeau de la vest la est și erau întretăiate, la aceleași înălțimi, de acelea mai puțin largi, de la nord la sud. Multe dintre ele aveau tram­ vaie. Strada principală se numea Alexandrovskaia - strada Alexandru-, pe care se afla Soborul - Biserica Catedrală-, în mijlocul unei mari grădini, iar în față, reședința mitropo­ litului. Se vorbea românește - moldovenește, cum spuneau ei -, și numai un infim număr din populație nu știa decît ru­ sește. Aceștia din urmă, se găseau în orașul Chișinău, căci în sate se vorbea numai românește. Această vorbire românească, care se auzea pretutindeni pe unde mă aflam, m-a impresio­ nat cel mai mult. De necrezut. De la 1812, de cînd Rusia ne răpise Basarabia, după mai bine de un secol, politica de rusificare cunoscut de dură, a marii Rusii - nu reușise să deznaționali­ zeze pe moldovenii noștri dintre Prut și Nistru.

32

Basarabia era acum republică independentă, iar preșe­ dinte al republicii era Ion Inculeț, avînd ca prim-ministru pe doctorul Daniel Ciugureanu. La 27 martie 1918, la Chișinău. se votează de către Sfatul Țării, prezidat de Ion Inculeț, uni­ rea Basarabiei cu patria mamă, România. Constantin Stere, care a stat la București sub nemți în timpul războiului și care era basarabean de origine, a participat la realizarea unirii. S-a spus, după aceea, de către dușmanii României, că unirea s-a votat sub amenințarea trupelor românești, trimise de guvernul Marghiloman în acest scop. Nimic adevărat. Dimpotrivă, a fost exprimarea liberă și entuziastă a unor moldoveni-basarabeni, care din tată în fm, de zeci de ani, așteptau ceasul unirii cu frații lor de dincolo de Prut. Singura lor pre­ ocupare. care ar fi putut fi interpretată de unii, desigur de rea credință, ca o împotrivire, era dorința de a se înfăptui expro­ prierea tuturor moșiilor și împroprietărirea țăranilor cu aceste pămînturi. După semnarea actului istoric al unirii a avut loc, în acea zi, la Soborul din Chișinău, un serviciu religios. Bateria mea. pe care o comandam, a fost desemnată a fi prezentă la această solemnitate și a da onorul personalităților de la con­ ducerea Basarabiei. în fruntea lor era președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț. Um tînăr înalt, voinic, blond, cu un mers domol și cu o înfățișare senină. După terminarea slujbei, la ieșirea din biserică, Inculeț a venit la mine, cu mîna întinsă, să-mi mulțumească. Desigur, un gest puțin protocolar- un ofițer în poziție de onor este cu mîinile pe armă-, dar arăta omul cu altfel de preocupări și care nu avusese încă prilejul să se ocupe de chestiunile minore. Am fost invitat apoi să par­ ticip la recepția care a avut loc. în seara aceleiași zile, la clu­ bul nobilimii, unde am schimbat cu el cîteva cuvinte în legă­ tură cu evenimentul istoric pe care-l trăia Basarabia în aceea zi. Astfel l-am cunoscut pe Ion Inculeț, cu care am cola­ borat ani de zile după aceea și am devenit prieteni.

33

15

După ce am fost demobilizat, am plecat, mai întîi, la lași spre a aranja posibilitatea de a-mi trece examenele anilor 2 și 3 la Facultatea de drept de acolo, orașul București fiind încă sub nemți. Mi-am procurat o serie de cursuri și cărțile necesare pentru pregătirea examenelor. Ajuns apoi la Galați, acasă, m-am ocupat de demobi­ lizarea lui Constantin, spre a putea pleca și el la casa lui. Despre Constantin Bădică, ordonanța mea, care nu m-a părăsit o clipă și cu care am fost cot la cot tot timpul războ­ iului, nu pot spune decît că-i voi păstra numai stimă și recu­ noștință. Constantin Bădică era un țăran din județul Buzău. Soarta făcuse ca la sosirea mea, ca ofițer, la regimentul din care făcea parte și el, să fie repartizat ca ordonanță a mea. Datoria lui era să mă însoțească și să mă ajute în îndeplinirea misiunilor mele militare. O datorie de la soldat la ofițer. Nici o obligație față de persoana mea ca om. Bunul simț, însă, al ță­ ranului român îi spunea că mai întîi este om și mai apoi sol­ dat. Și a fost om. Cum să nu revin mereu și să nu-mi arăt întreaga mea prețuire pentru această omenie a țăranului român. Mai tîrziu cînd eram la Ministerul de Interne, am avut bucuria să-l vizitez la el acasă și să-i cunosc familia și copiii. Era acum primarul satului. Pe un perete din casa lui erau atîrnate la loc de frunte, diploma și crucea de război cu baretele Mărăști și Mărășești. Spre rușinea mea, eu o țineam într-un sertar. La Galați era acum întors și prietenul meu Dan Sărățeanu. Ne-am hotărît să pregătim împreună examenele de drept. Ne întruneam, în fiecare zi, după-amiaza, cînd la mine, cînd la el, și discutam în contradictoriu ce învățase fiecare separat, dimineața. Astfel am putut învăța mai mult fiecare separat și am reușit să ne luăm, în șase luni, licența în drept. Serile, în timpul verii, ieșeam amîndoi să ne plim­ băm, să ne odihnim după atîta învățătură. Mergeam pînă la 34

grădina publică pe strada Domnească. îmbibată de mirosul te­ ilor de pe marginea trotuarelor. Cîteodată ne așezam la me­ sele din fața parcului din centru, unde cofetăriile Carol Etinger și Universe!, de pe celălalt trotuar, serveau înghețată și prăji­ turi. în parc cînta muzica militară. La mese întîlneai toată protipendada Galaților. La Iași, examenul pentru anul al doilea l-am dat în iunie 1918, iar pentru anul al treilea și licența, în septembrie, același an. Printre profesorii de la Facultatea de drept din lași, cel mai învățat - tobă de carte - era Tololoi Alexandrescu. Tratatul său de drept civil, comentat, în multe volume, era o valoare nu numai pentru studenți, dar și pentru practica jude­ cătorească. Era profesorul cel mai original. Nu trîntea pe nimeni. Asculta de multe ori pe studenți pentru examen și la el acasă. Legenda era că toamna, cînd îi sosea vagonul cu lemne și număra și nota cu creionul roșu, în curte, bucățile din stivă, era greu să obții mai mult decît bila roșie, căci nu avea asupra lui decît un creion roșu. Purta un macferlan lung și cam verziu și venea și pleca de la facultate, numai cu tramvaiul, lira o figură a lașilor. Mai era profesorul Mototolescu, la istoria dreptului ro­ mânesc, dar acesta era original, prin prostie. Nu considera răs­ punsul bun decît dacă era dat exact cu frazele din cursul lui. Am fost, la examene, în seria de zece studenți, după al­ fabet, mereu cu George Brătianu. Era un student studios și ti­ mid și suferea că nu i se puneau întrebări mai grele din cauza numelui, spunea el. Ne-am reîntîlnit, mai tîrziu, la studii și la Paris. El se dedicase însă științelor istorice ca să devină profesor. în ziua cînd ni s-a dat rezultatul examenului ultimului an și eram, astfel, declarați licențiați în drept, am pornit vreo șase băieți în jos pe strada Carol și apoi pe str. Lăpușneanu plini de noi și ne-am oprit în Piața Unirii, la colț, la băcănia Frmacof. Să bem licența. Mai cu gustări, mai cu mustul proaspăt din toamna aceea de septembrie, pînă ce ne-am îmbătat toți criță.

35

întors la Galați cu diploma în geantă, primul meu gînd a fost să-mi fac formalitățile pentru înscrierea în baroul avocaților de Covurlui. Am depus apoi jurămîntul în fața Curții de Apel de la Galați. Astfel am îndeplinit dorința tatălui meu și am devenit avocat.

16 în vremea aceea din toamna anului 1918, între frun­ tașii românilor din Transilvania, erau mari frămîntări. După prăbușirea Austro-Ungariei, în sînul națiunilor rămase cu amă­ răciunea unei dominații dispărute, se ridicau voci în favoarea unei confederații a tuturor acestor mici țări spre a umple golul lăsat prin dispariția imperiului Habsburgilor. luliu Maniu printre români, contele Raszinski printre polonezi, Jaszi Oscar printre unguri, Leslau Hodj printre ceho­ slovaci s-au făcut apărătorii acestei idei. Tot atunci se întorceau de pe front regimentele de români care luptaseră în Rusia, înrolate în cadrul trupelor austro-ungare. Intervenția violentă a acestora a făcut ca această idee să fie înlăturată, căci ea ducea la o autonomie și astfel, la de­ cembrie 1918, Marea Adunare Națională se reunea la Alba lulia sub președinția lui Gheorghe Pop de Băsești și proclama unirea Transilvaniei și a Banatului cu România.

17 După actul unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918, Ion Inculeț a intrat ca ministru de stat al Basarabiei în guvernul central al României, care era încă la Iași. De cîte ori veneam la lași pentru examenele mele, mă duceam să-l vizitez. Locuia pe strada Pojărniciei, pe lîngă Liceul

36

Internat. De multe ori mă reținea la masă. Aveam cu el con­ versații animate și-mi plăceau povestirile despre viața sa revoluționară. Cînd a aflat că am terminat studiile universitare de drept și am devenit licențiat, m-a întrebat dacă nu m-ar interesa pos­ tul de secretar al ministerului Basarabiei, instalat de curînd la Chișinău. Desigur, posibilitatea de a putea intra, așa de tînăr, în viața publică pe o treaptă destul de importantă, era surâzătoare. Dar, pe de altă parte, însemna că trebuia să renunț, deo­ camdată cel puțin, la profesiunea de avocat, la care tatăl meu ținea atît de mult, și la o dorință a mea de a face doctoratul la Paris, care se credea pe atunci a fi mai important ca acel de la noi. M-am hotărît să nu renunț la nimic, să accept propu­ nerea și să las pentru mai tîrziu realizarea celorlalte proiecte. Am plecat deci la Chișinău. Ministerul Basarabiei era o instituție recentă, care înlocuia președinția republicii și a Sfatului Țării. Administrația provinciei continua să fie exercitată de directoratele existente, care erau autonome, dar tutelate acum de ministerul Basarabiei care reprezenta guvernul central. Am cunoscut atunci pe aproape toți fruntașii politici, care erau, de fapt, făuritorii Unirii și care la început erau toți în același partid. Nu începuse încă risipirea lor prin diferitele partide din țară, cu inerentele lor neînțelegeri. Am cunoscut pe Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, doctor Ciugureanu, Ion Costin, Vasile Bîrcă, Anton Crihan și mulți alții. Ion Inculeț era fiul unui țăran chiabur din jurul Chișinăului. Familia lui se stabilise, după moartea tatălui, la Chișinău. Lo­ cuia la marginea de sus a orașului, într-o casă modestă, com­ pusă dintr-un șir de camere, văruite cu alb, de-a lungul unei curți. Mama lui nu știa o vorbă rusească. Pe Ion Inculeț l-a găsit revoluția bolșevică la Petrograd, unde își terminase studiile de fizică și era conferențiar la o catedră la universitatea de acolo. Viața la Chișinău pulsa din plin. Revoluția prin care trecuse Basarabia ca să se desprindă de Rusia nu lăsase, din 37

fericire, urme grave. Magazinele erau pline, și cele cu îmbră­ căminte. și cele cu alimente. Hotelurile și restaurantele erau în bună stare. Am locuit un timp la hotelul London. Camerele erau spațioase și bine încălzite, iarna, cu sobe înalte de cărămidă, care aveau gura prin care se introduceau lemnele, pe sală, un sistem rusesc destul de practic. Orele de masă erau la 2 pentru prînz și la 9 pentru masa de seară, care se termina la restau­ rante noaptea tîrziu. Activitatea în oraș începea după ora 9 di­ mineața. obiceiuri moștenite de la ruși. Primarul orașului era baronul de Herța, renumit prin mesele sardanapalice pe care le dădea. Comandantul corpu­ lui de armată era generalul Ion Popovici, un zbir. Chișinăul era, la epoca aceea, vizitat, în special, de per­ sonalități și ziariști străini. Unii din curiozitate, alții venind să facă anchete. în afara țării se duceau campanii împotriva administrației Basarabiei. Am cunoscut, datorită funcției mele, pe mulți dintre ei și am stat la dispoziția lor ca să se convingă de reaua credință a acestor campanii. Astfel a fost și cazul Nansen, celebrul explorator nor­ vegian, care crease cunoscutul oficiu în vederea ajutorării apatrizilor de după Revoluția bolșevică din Rusia. La ban­ chetul care i s-a oferit la hotelul London, la plecarea sa, am re­ prezentat ministerul Basarabiei. Mai tîrziu, în anul 1922, ilustrul norvegian a obținut Premiul Nobel pentru pace. Nu puteam să-mi închipui, atunci, că eu însumi voi ajunge să fiu un apatrid.

18 în toamna anului 1919. în cursul lunii noiembrie, au avut loc alegerile parlamentare. în virtutea noii legi electo-

38

rale, care introducea votul universal, egal, direct, obligatoriu ,i secret, pe baza reprezentării proporționale. S-au prezentat la aceste alegeri peste 20 de formațiuni politice. La Chișinău, spre exemplu, N.D. Cocea a candidat pe o listă specială, avînd ca semn un clopot. Campania sa electorală a fost extrem de zgomotoasă. Mai multe camionete, cu cîte un mare clopot pe platformă, străbăteau străzile orașului, împărțind manifeste împotriva monarhiei și oligarhiei, în totală libertate. Parlamentul ales a fost convocat pentru 20 noiembrie. ITa primul parlament al României Mari. Palatul Adunării deputaților fiind în reparație, ședințele se țineau în sala Ateneului Român. Se amenajaseră acolo o tribună și o bancă ministerială. Deschiderea oficială s-a făcut cu solemnitatea obișnuită, în prezența regelui Ferdinand, care a citit mesajul tronului. După solemnitatea deschiderii, președinte de vîrstă a fost ales moldoveanul Vasile Stroescu. După validări și constituirea legală a Adunării, președinte al camerei a fost ales Al. Vaida Voevod. Trebuia acum rezolvată chestiunea guvernului, prin for­ marea unei majorități, care să-l reprezinte și să-l sprijine. Nici un partid nu obținuse însă o majoritate care să-i dea dreptul să facă guvernul. Entuziaști, naționaliști, democrați, radicali și organic ostili ideii de autoritate, aceștia erau, în mare parte, deputății. Erau expresia fidelă a stării de spirit din cuprinsul României Mari. Trebuia, deci, o coaliție de partide, care să formeze astfel o majoritate parlamentară capabilă să constituie guvernul. Ma­ joritatea aceasta a închegat-o profesorul N. lorga, creînd un bloc din deputății transilvăneni, din cei ai partidelor țărăniste și gru­ parea sa. Doctorul N. Lupu a intrat și el în coaliție. Șeful blo­ cului a fost ales N. lorga. Pe la jumătatea lui decembrie s-a constituit guvernul sub președinția lui Al. Vaida Voevod și a depus jurămîntul. N. lorga fusese ales, între timp, președintele Camerei. în gu­

39

vern au mai intrat Ion Mihalache la agricultură și doctorul Lupii la Interne. Partidul liberal, care se afla acum în opoziție, era repre­ zentat de o sută de deputați. în afară de Ion și Vintilă Brătianu, se aflau Ion G. Duca, George Mîrzescu și George Tătărescu. Din celelalte partide se remarcau: Al. Marghiloman, luliu Maniu, Octavian Goga, Istrate Micescu, Vasile Kogălniceanu, fiul lui Mihail, A.C. Cuza, N.D. Cocea, Virgil Magearu. Nicolae lorga încerca să prezideze ședințele Adunării cu autoritate, dar nu reușea întotdeauna. întreruperile și stri­ gătele împiedicau discuțiile. N. lorga, care se indigna ușor, găsise însă soluția pentru a liniști spiritele. își punea pălăria pe cap - o avea întotdeauna lîngă el - și declara suspendată ședința, părăsind scaunul prezidențial. După citirea programului guvernului, s-a urcat la tribună Ion I.C. Brătianu pentru a pune la punct unele afirmații făcute de cîțiva vorbitori, în legătură cu războiul și con­ ferința de pace de la Versailles. Șeful liberalilor a făcut o ex­ punere, în două ședințe, prezentînd amănunțit istoria anilor 1914-1918: izbucnirea războiului mondial, perioada neutra­ lității noastre, ruperea legăturilor cu puterile centrale, înțele­ gerea cu aliații. intrarea noastră în război, retragerea în Moldova, pacea de la București - de care l-a făcut vinovat pe Marghiloman-, victoria. Defecțiunea frontului a explicat-o prin nerespectarea angajamentelor luate de aliați: „Ni s-au făgăduit șapte trenuri pe săptămînă, care să vină prin Salonic, și n-au venit nici șapte trenuri pe lună." Printre condițiile militare fixate în vederea intrării României în război era și aceea de a se produce o ofensivă aliată în Balcani, care să facă imposibil un atac din sud. Noi nu puteam avea în nici un caz mai mult de șapte divizii inamice pe tot frontul. Dar lucrurile nu s-au întîmplat așa cum au fost hotărîte. Ofensiva aliată din sud, care trebuia să înceapă cu opt zile înainte de intrarea noastră, nu a mai avut loc, de asemenea nici ofensiva 40

aliată generală, care să cuprindă toate fronturile ca să nu per­ mită o aglomerare pe frontul nostru. Astfel armata română s-a trezit în fața unui inamic de cinci ori mai mare decît se stabilise". „Așa s-a întîmplat tragedia aceea în care o oștire și sufletul întreg al unui popor au ajuns din Carpați pînă-n Moldova, acea retragere a leului rănit, care în analele neamului nostru va conta mai mult decît o victorie." Astfel a răspuns Ion I.C. Brătianu la diferitele afirma­ ții făcute de unii vorbitori. Aceștia uitau că România Mare, din care făceau ei parte acum, a fost realizată datorită tactu­ lui politic al lui Ion I.C. Brătianu. După Brătianu a urmat la cuvînt Al. Marghiloman, care a fost primit cu huiduieli și strigăte de trădător. Timp de multe minute n-a putut spune un cuvînt, atît de mare era zgo­ motul. Șeful conservatorilor, cu favoriții și mustața sa îngri­ jită. nu s-a clintit o clipă și a rămas la tribună pînă cînd spiritele s-au mai liniștit și a putut să vorbească. Apărarea lui a fost demnă, ca și ținuta cu care a știut să primească senin, acuzația de trădător. Bun vorbitor. Adunarea începuse să-l asculte mai cu atenție. Aceasta l-a determinat pe părintele Lucaci să se ridice de la locul său și. indigat de atmosfera schimbată, să se îndrepte spre ieșire, strigînd că e o rușine a fi lăsat să vor­ bească un trădător. Marghiloman a știut să se folosească de acest incident pentru a-i răspunde că el n-a făcut trafic cu va­ goane în timpul războiului. Cuvîntările de la tribuna Camerei nu erau deloc parla­ mentare și continuau să împiedice dezbaterile constructive. De pe banca ministerială, doctorul Aurel Vlad, ministru de finanțe, cerea desființarea Marelui Cartier General al armatei, iar doctorul Lupii, ministru de interne, ataca jandarmeria. Primul parlament al României Mari și guvernul Vaida se clătinau sub povara marilor probleme, cărora nu le găseau soluții rapide și eficace.

41

19

La 13 martie 1920, generalul Al. Averescu se prezintă la Camera deputaților cu decretul regal de președinte al noului guvern, iar după cîteva zile cu decretul de dizolvare a Came­ rei și Senatului. în același timp a fost desființat și ministerul Basarabiei, provinciile fiind reprezentate direct în guvernul de la București, prin miniștri fără portofoliu. S-a desființat, astfel, și postul meu de secretar. Părăseam deci o funcție publică cu care mă acomoda­ sem ușor și care-mi dădea prilejul să cunosc oameni, obiceiuri, probleme administrative, sociale și să învăț multe alte lucruri. Părăseam Chișinăul și Basarabia, unde avusesem o bună primire. Părăseam toate acestea - nu ascund - cu multă părere de rău. M-am întors la mine acasă, la Galați, unde am fost pri­ mit, ca întotdeauna, cu brațele deschise de tatăl meu. De data aceasta credea, mai mult ca oricînd, că mă voi decide să rămîn lîngă el și să mă apuc de profesiunea de avocat, pentru care el avea mare admirație. Se înșela însă amarnic. Dorința mea de a pleca la Paris, pentru doctorat, nu se stinsese. Am început să-i spun că mai cu seamă acum, după mica expe­ riență avută într-un domeniu public, socotesc că aș avea ne­ voie de o completare a studiilor și de a cunoaște o lume - con­ siderată pe atunci - mai învățată și mai civilizată ca aceea de pe la noi. Cum voi putea uita vreodată cît de bun tată îmi dăduse Dumnezeu? S-a supus dorinței mele și a început să adune bani ca să poată să mă întrețină la Paris.

20

La guvern era acum partidul poporului, al generalului Averescu. Intrase în acest guvern și un gălățean, vecin cu familia mea, avocatul Trancu-Iași. Secretarul său, prietenul 42

și colegul meu Dan Sărățeanu, devenise directorul lui de ca­ binet la Ministerul Muncii. Nu mai puteam merge deci împreună la Paris, cum plănuisem pe vremea cînd învățam pentru licență. îmi rămînea un fost coleg din anul întîi de la drept de la București, un ploieștean, Petrică Rădulescu, cu care, la fel vorbisem despre doctoratul de la Paris. Am schimbat cu el cîteva scrisori și am aflat că el luase deja hotărîrea și-mi va anunța în curînd data plecării. într-adevăr, n-a trebuit să aștept mult timp și am primit știrea plecării și la cîteva zile după aceea, adresa lui de la Paris: Chic hotel. 4. rue Fontaine. Astfel, către sfîrșitul lunii august 1920, într-o duminică dimineața, am sosit și eu la Paris. Ieșind din gara Lyon, m-am îndreptat spre un taxi. Erau taxiurile celebre, vopsite în roșu și negru, cu locul pentru șofer în afara cupeului, cu care s-au transportat trupe, în grabă, pe front. în timpul grelelor lupte de la Marna din primul război mondial. Le-am recunoscut după pozele din diferite reviste. Am cerut șoferului să mă con­ ducă la hotelul Chic. Hotelul Chic, îmi răspunde șoferul, dar ce stradă și ce număr? Mă credeam la Galați sau într-un oră­ șel și socoteam suficientă numai denumirea hotelului. I-am dat adresa exactă. Am traversat o serie de bulevarde și străzi, destul de animate pentru o dimineață de duminică de vară. Ajuns la hotel, l-am găsit pe Rădulescu, care mă aștepta și nu mă aștepta, căci ziua exactă a sosirii mele n-o cunoștea. Dar, fiind duminică și dimineața, era încă acasă. Hotelul Chic, situat în plin Montmartre, chiar lîngă Place Blanche, era mic, dar curat, cu 4 etaje, cu cîte două camere la fiecare etaj, toate către stradă. Rădulescu vorbise cu hote­ lierul și am avut o cameră la etajul 3. Camera avea un pat dublu și un cabinet de toaletă. Prima zi la Paris am petrecut-o stînd de vorbă cu prie­ tenul meu, care cunoștea deja ceva din Paris și am luat prînzul împreună cu el, într-o cafenea din Place Blanche. Spre seară, animația din cartier devenise din ce în ce mai mare,

43

mai zgomotoasă, multă lume, bărbați și femei de toate vîrstele. Toată după-amiaza ne-am plimbat pe jos de-a lungul bulevardelor, așa-zise exterioare, din Montmartre. Pe la 10 seara, ne-am întors la hotel, eu cu gîndtd să mă culc imediat, căci eram obosit după atîta drum. Dar abia ațipisem, și din camera vecină anumite ge­ mete, ușor de înțeles, m-au trezit. Mi-am zis, au venit oame­ nii acasă și înainte de culcare, soțul își făcea datoria. După ce s-au liniștit, am readormit și eu. Aceste gemete însă, cu diferite intermitențe, au continuat pînă dimineața. Mi-am dat seama atunci că soții francezi nu sînt chiar așa de viguroși și că mă aflam într-un hotel și cartier excentric. Pe Rădulescu. situația nu-l deranja prea mult. Eu, însă, de a doua zi mi-am căutat alt hotel și m-am mutat în cartierul Montparnasse, tocmai opus lui Montmartre, în rue Vavin. Era și mult mai aproape de Cartierul Latin. Am fost printre primii români, veniți la studii la Paris, după primul război mondial. M-am înscris la facultatea de drept pentru anul școlar 1920-1921, la doctorat. Prin luna octombrie au început cursurile, pe care le frecventam cu toată asiduitatea. Profesorii erau conștiincioși, făceau prelegeri in­ teresante. Fastul și protocolul francez nu lipseau nici în uni­ versități. Profesorul intra în clasă precedat de un aprod îm­ brăcat într-un costum special negru și cu un lanț lung atîrnat la gît. După ce profesorul lua loc la catedră, aprodul se așeza pe un scaun, în spatele profesorului și rămînea pînă la termi­ narea prelegerii. La plecare, profesorul părăsea clasa cu același ceremonial. La examene, acești aprozi erau folositori, căci aflai de la ei nota obținută, fiindcă ei purtau catalogul cu note. Studenții francezi erau puțin comunicativi. Studenții străini erau destul de mulți și din toate părțile lumii. Unii vor­ beau foarte puțin limba franceză și te întrebai cum făceau să înțeleagă lecțiile profesorilor. Erau în clasa mea și cîțiva chi­ nezi, care deveniseră cei mai amuzanți: cînd un profesor mai

44

vesel facea o glumă în timpul expunerii lecției, chinezii, care erau grupați în fundul sălii, începeau să rîdă numai după cîteva momente, cînd rîsetele întregii clase încetaseră deja. Studenții români erau numeroși și se înmulțeau în fiecare an. Cafeneaua Soufflot, la colț între bulevardul Saint Michel și rue des Ecoles, era locul preferat de întîlnire al românilor. Cafeneau semăna mult cu cafeneaua Capșa din București, adică o sală lungă, cu banchete și mese de o parte și alta și cu intrarea prin colțul străzii. Stîlpul cafenelei era Niță Jinga. Un mucalit, fonf, urît, dar destul de șmecher ca să se bage sub pielea oamenilor. Nu era student. Venise la Paris, adus dintr-o glumă. Intr-o zi la București. înainte de primul război mondial, la Cafeneaua Capșa, unde Jinga era nelipsit, doi cheflii români, bogați, care cunoșteau Parisul mai bine ca Bucureștiul, îi spun în glumă lui Jinga: „Mîine la ora 1 plecăm cu trenul de Arad la Paris. Hai, vrei să vii cu noi?" Jinga a luat gluma în serios și a doua zi la ora 1 era în gară, cu două geamantane gata de plecare la Paris. Cei doi cheflii nu și-au luat vorba înapoi și așa a ajuns Jinga la Paris. Pe geamantane a legat cele două bilețele obiș­ nuite cu numele lui, pe unul, iar pe celălalt a socotit suficient să scrie „idem". Astfel a rămas Jinga numai cu un geamantan. După ce a găsit un mic hotel în cartierul latin și a scris, la repezeală, o scrisoare tatălui său, ca să-i spună că a sosit cu bine și să-i dea adresa de la Paris, a pornit-o să facă cunoștința marelui oraș. Cutreierînd cînd la dreapta, cînd la stînga, pe diferitele străzi și bulevarde, s-a îndepărtat mult de hotelul la care se stabilise și nu mai știa cum să se întoarcă. Nu mai știa nici numele hotelului, nici strada. A trebuit Jinga să telegra­ fieze tatălui său la București pentru a-și afla adresa de la Paris. Cu această legendă a trecutului său era cunoscut Niță Jinga în Cartierul Latin. Trăia din diferite servicii și făcînd diverse comisioane. Jucătorii la curse de cai, cînd nu puteau merge pe cîmpul de curse, îi dădeau lui bani ca să joace pentru ei, Jinga fiind nelipsit de pe toate hipodroamele.

45

Mai era cafeneaua La Source, chiar pe bulevardul Saint Michel. Acolo era stîlp Constantin Vișoianu. Banca Blank avea o sucursală în place Vendome. Prin ea primeam banii din țară, pe baza unui schimb acordat de Statul român pentru studenți, mai avantajos decît cursul pie­ ței. Blank crease și un restaurant pentru studenți, pe care-1 con­ ducea Mihai Ralea. Eu nu l-am folosit niciodată, ca să nu mă oblig față de nimeni. Nici n-am știut vreodată pe ce stradă era situat. în toamna anului 1921 a venit la Paris, în vizită ofi­ cială, Take lonescu, ministrul de externe în guvernul genera­ lului Averescu. Fiind onorat, totodată, și cu titlul de doctor honoris causa al Universității din Paris, a fost primit și săr­ bătorit la Sorbona. în amfiteatrul cel mare al Universității, rectorul Paul Appell a prezidat solemnitatea. Aula Univer­ sității era arhiplină. Studenții români erau toți. Mulți studenți francezi și public. Importante personalități din viața politică și culturală a Franței, la locuri de onoare. După elogioasa prezentare făcută de rectorul Appell, a vorbit Take lonescu despre țara românească, pe care o iubea cu atîta foc, și despre pactul Micei Antante, pe care-1 crease cu Cehoslovacia și Iugoslavia ca un instrument de pace în orientul Europei. Nu voi uita niciodată la ce nivel înalt de gîndire și cu ce dar oratoric a vorbit Take lonescu, în cea mai frumoasă limbă franceză. Marele savant Appell a fost profund impre­ sionat, iar noi studenții, mîndri că eram români. Viața la Paris, la epoca aceea, era plină de euforie. Războiul se terminase. Franța se considera victorioasă și reu­ șise ca să se țină la Paris conferința de pace. Astfel, datorită unor însușiri speciale de minunat regizor, devenise un centru mondial. De altfel, nu se simțea că te aflai într-o țară după patru ani de război pe teritoriul ei. Nu lipsea nimic. Dimpotrivă, un lux exorbitant se putea vedea chiar de la depărtarea la care te aflai ca student.

46

Printre românii veniți la studii pe timpul celor doi ani și jumătate cît am fost eu la Paris, erau: George Brătianu, studios și retras; M. Eliescu, elegant; Penescu; Suchianu, a cărui soră era măritată cu Mihai Ralea; frații Savel și Jean Rădulescu, îmbrăcați la Barclay; Fănică Florescu, mereu în lipsă de bani; Horia Grigorescu - purta monoclu; George Fotino, important și frumos; Ghiță Nicolau, care pierdea mereu la curse; Petrică Rădulescu, care locuia tot la Montmartre; Costel Tătăranu, care suferea că era mic de statură; Marco Baraș, sociolog; Hanagic. muzicant; Mihai Ghelmegeanu; Săveanu bancherul; Mețulescu, Alevra, Al. Plitman, A. Rabner, Misirliu, Păunescu, Al. Cavalioti, Chesim, ca să nu citez decît pe acei mai cunoscuți de mine. Colegul meu de liceu, Al. Cavalioti, premiant aproape în toți anii, era la Paris tot așa de studios și trecea examenele tot printre primii. Deve­ nise însă avar. Cu toate că era dintr-o familie bogată din Galați și avea cu ce să-și facă o viață îndestulată, locuia la Paris într-o mansardă mizerabilă și mînca, pe jurnal, pe băncile orașului. Cutia cu brînză Camembert, pe care o purta în buzu­ nar, era alimentul de bază. întors în țară, s-a fixat la Galați ca să ducă cea mai ștearsă viață. Pentru perceperea veniturilor de la numeroasele imobile, nu avea nevoie de un doctorat la Paris. Chesim a fost studentul cel mai strălucit și cel mai modest din seria mea. Citea prea mult și efortul intelectual a fost prea mare, încît constituția lui fizică n-a rezistat și a mu­ rit la puțin timp de la terminarea studiilor de la Paris. Viața studențească se limita numai la Cartierul Latin. Era zgomotoasă doar în sensul veseliei unui tineret, care se amuza în orele libere. După ce mi-am trecut, cu bine, examenele, primul an în iunie 1921, al doilea în iunie 1922 și mi-am susținut teza de doctorat în drept în septembrie 1923, m-am reîntors în luna octombrie în țară.

47

21

La București era instalat din ianuarie 1922, guvernul liberal sub președinția lui I.C. Brătianu. Grija mea. mai întîi. a fost să-mi fac formalitățile în legătură cu noua mea diplomă de doctor în drept și să-mi fac transferarea din baroul avocaților de Covurlui în baroul de la București. Apoi, să mă pregătesc ca să pot să-mi încep exer­ citarea profesiunii de avocat. Parlamentul era în toiul sesiunii de toamnă. Cum cu­ noșteam mulți deputați din majoritate și din opoziție, mă du­ ceam din cînd în cînd pe la Cameră, cu gîndul să-i revăd și să-mi fac și alte relații. Adevărata politică se făcea pe culoa­ rele Camerei și la bufet. Pe la mijlocul lunii decembrie, aleșii județului Tighina, pe care-i cunoșteam de pe vremea cînd eram la Chișinău, întîlnindu-mă, m-au oprit să-mi spună că vor să-mi vorbească. Mi-au istorisit neînțelegerile din organizația liberală din județul lor și în special nemulțumirea față de prefectul Văleanu, care nu colaborează sincer cu ei. Ar dori înlocuirea lui și-mi propun, de-a dreptul, postul de prefect. Evident, am fost foarte sur­ prins de această propunere, care venea prea pe neașteptate. Le-am răspuns că le mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o arătau, dar. pe moment, nu-mi dau seama dacă pot să accept propunerea. Adevărul era că nu știam ce să cred. După doi ani și ju­ mătate de Paris, nu eram deloc la curent cu politica din țară. Eram, în plus, singur la București. Dar așa se întîmplă. In momentele importante ale vieții, ești totdeauna singur. Hotărîrea luată singur este cîteodată mai bună. Așa am și făcut. Am acceptat propunerea. Conducerea organizației politice județene trebuia să desemneze persoana prefectului, socotit ca un post politic. 48

Ministrul de interne era generalul Artur Văitoianu, un om aspru, dur, milităros, iar secretar general al ministerului, Richard Franasovici, un om tocmai contrariu. De aceea, par­ lamentarii veneau mai mult la el pentru soluționarea dife­ ritelor chestiuni. Franasovici s-a ocupat, deci, cu formalitățile decretului regal de numirea mea ca prefect al județului Tighina. După depunerea jurămîntului, tot în fața lui Franasovici, a trebuit să mă prezint, înainte de plecarea la post, titularului departamentului. De cum am pășit pragul în cabinetul său. generalul Văitoianu m-a întîmpinat cu cuvintele: „Să știi, domnule, că eu am fost împotriva numirii dumitale ca pre­ fect și țin ca să știi acest lucru." Am rămas ca trăsnit. Nu știam ce să fac. „Vă rog, i-am răspuns, să-mi spuneți totuși, în acest caz, care este motivul opunerii, spre a putea să-l trec în petiția de demisie pe care vă voi prezenta-o imediat." „Pentru că ești prea tînăr, mi-a răspuns, iar demisia îmi vei da-o cînd o voi cere eu. Acum, puteți pleca la post." Aceasta a fost audiența cazonă, cu care am ieșit din cabinetul ministrului. La unii aroganța ține loc de măreție, neomenia de fermitate și viclenia de spirit, spunea La Bruyere în Caracteres. Am trecut imediat la Franasovici și i-am istorisit scena, căci nu știam dacă în astfel de condiții mai este cazul să plec. Așa este el cu toată lumea, vezi-ți de treabă, mi-a răspuns Franasovici. Poți pleca în liniște. Dar puteam, oare, să fiu liniștit și să cred că voi putea îndeplini cu bine o funcție ca aceea de prefect, cînd eram anunțat că nu voi corespunde misiunii și eram pîndit ca la momentul oportun să-mi ceară demisia, desigur, pentru inca­ pacitate? Deci să fiu nimicit. De ce? Pentru că aveam numai 25 de ani. Cu aceste gînduri negre mergeam pe străzile Bucureștiului și mă întrebam dacă nu era mai cuminte să renunț la timp, să-mi trimit demisia și să aștept loviturile oamenilor cînd voi fi mai călit. Aceasta se întîmpla înainte de amiază. La ora 6 seara trebuia să mă prezint, ca prefect, la șeful guvernului. Ion I.C.

49

Brătianu avea în program ca în primăvară să viziteze Basarabia și dorea să cunoască pe toți prefecții din județele prin care va trece. Era de neînchipuit să nu mă duc. Era a comite o necu­ viință față de omul cel mai de seamă din țara mea. Desigur, nu mai puteam să mă gîndesc la demisie. Ion I.C. Brătianu lucra și primea mai mult la el acasă. Locuia pe strada Biserica Amzei. într-o casă în stil românesc, puțin retrasă de la stradă. Mă prezentam la cel mai greu exa­ men din viața mea. Eram foarte emoționat. De cum am intrat în casa din strada Biserica Amzei, se respira o plăcută modestie, o simplitate primitoare. Biroul, o încăpere mare, luminoasă, plină de cărți. Masa de lucru simplă, fără prea multe hîrtii pe ea. Ion l.C. Brătianu era înalt, masiv, cu o privire caldă și o figură distinsă, împodobită cu o barbă încărunțită, care-1 făcea mai bătrîn decît era. De cum m-am aflat în fața lui, mi-a întins mîna și amabil m-a poftit să iau loc pe un scaun chiar lîngă el, în fața mesei de lucru. Iată de ce v-am deranjat, a început să-mi spună: „Doresc să vizitez în primăvară Basarabia, pe care nu o cunosc, și ți­ neam mult să cunosc personal pe fiecare prefect prin județul căruia voi trece." Totul decurgea atît de simplu că emoția cu care veni­ sem dispăruse ca prin minune. Din prima clipă m-a făcut să nu simt diferența de vîrstă și de rang care ne despărțea, m-a făcut să simt, dimpotrivă, că sînt un om la fel ca el. Mi-a vorbit despre vizita proiectată, mi-a expus itinerariul și m-a rugat ca totul să fie făcut cît mai simplu, fără caracter de propagandă politică. Am plecat de la Ion I.C. Brătianu copleșit de puternica lui personalitate, înzestrată de o mare energie interioară unită cu un calm olimpian. Înțelegeam de ce Schopenhauer spunea că sînt trei aristocrații: acea de naștere și de rang, aristocrația 50

banului și aristocrația spiritului. Ion l.C. Brătianu a fost un aristocrat al spiritului. înțelegeam acum, în plus, de ce a putut să fie ctitorul României Mari. Dar, straniu, Ion l.C. Brătianu nu s-a bucurat de nici o popularitate în România Mare, pe care o realizase tactul său politic. Opinia publică este uneori de o uluitoare nedreptate. Ceea ce a fost Cavour pentru realizarea unității Italiei, a fost Ion l.C. Brătianu pentru România, dar avînd de luptat cu condiții infinit mai grele. Se întorsese de la conferința de pace de la Paris într-o atmosferă de ostilitate generală cu toate că reușise să consfin­ țească România Mare prin tratate. în înfăptuirile mari e greu să fii pe placul tuturor, spunea Solon.

22

Drumul spre a ajunge la Tighina, cu trenul, era prin lași-Chișinău. Se putea merge însă și prin Galați. Cum era în preajma sărbătorilor, m-am gîndit să fac Crăciunul, oprindu-mă la Galați ca să-l văd și pe tatăl meu, care aflase, din ziare, despre isprava mea. L-am găsit îngrijo­ rat socotind că m-am înhămat la ceva prea greu. Ca să-l li­ niștesc, i-am amintit un vechi precept - cred indian - care spunea că mai presus de neștiutori sînt cei care citesc, mai presus de cei care citesc sînt cei care rețin, mai presus de cei care rețin sînt cei care înțeleg, mai presus decît cei care înțeleg sînt cei activi. Deci a fi activ este mai presus decît orice în viață. Voi încerca, i-am spus, să țin seama de acest învățămînt și voi vedea astfel dacă este un precept înțelept. Am ajuns la Tighina către sfîrșitul anului 1922. în pli­ nă iarnă. Totul era acoperit de o abundentă zăpadă.

51

Județul Tighina se întindea de-a lungul Nistrului, între județul Lăpușna la nord și județul Cetatea Albă la sud și cu o parte din județul Ismail. Capitala județului era orașul Tighina, situat chiar pe malul Nistrului. Era fostul Bender, celebru în istoria războaielor. Carol XII, regele Suediei, invadase pe acolo Rusia lui Petru cel Mare, principalul său dușman și învins după luptele de la Poltava din 1713, a fost împresurat în cetatea Benderului, refugiindu-se apoi în Turcia. Tighina era acum un oraș cu o populație de aproape 40 000 de locu­ itori. Pe celălalt mal al Nistrului, pe malul stîng, se afla ora­ șul Tiraspol, în Rusia sovietică, cu o populație de 50 000 de locuitori. Județul era mare, străbătut de linia de cale ferată care mergea de la Chișinău la Galați și deservea cîteva localități mai importante ale județului. Cele mai multe comune și sate erau însă legate prin drumuri de pămînt, greu utilizabile cînd erau desfundate de ploi sau cînd se topeau zăpezile. Popu­ lația județului era compusă în majoritate din moldoveni, cum le plăcea lor să se numească. Satele cu bulgari, găgăuzi, ruși se aflau mai mult în sudul județului. Cîteva localități, cum erau: Comrat, Cimișlia, Chițcani aveau peste 3 000 de locu­ itori și formau importante tîrguri. Agricultura era ocupația de bază a locuitorilor. Produ­ sele lor erau de bună calitate. La sud de orașul Tighina, de-a lungul Nistrului, se întindea o serie întreagă de livezi, bogate în fructe de o calitate superioară, renumită în Rusia și la curtea țarului. Primele două luni le-am petrecut mai mult la reședința prefecturii pentru a cunoaște pe toți șefii cu care trebuia să colaborez și a-mi da seama, în același timp de valoarea și eficacitatea lor. Comandantul garnizoanei era comandantul Jipa, un militar spre sfîrșitul carierei, onest și prudent; președintele tribunalului, Tănăsescu, un magistrat conștiincios și corect; președintele consiliului județean, un basarabean șiret, Dragomir; 52

procurorul tribunalului, Colonescu, un impulsiv și crud: șeful poliției, Bart, un polițist de carieră, bătrîn și obosit; coman­ dantul de jandarmi, maiorul lonescu, un veșnic nemulțumit, se socotea nedreptățit la avansare. în iarna aceea grea, o problemă arzătoare era lipsa de lemne de foc de care suferea populația, în special în oraș. Am convocat la prefectură pe șeful serviciului silvic Psemiski, pentru a organiza urgent aprovizionarea cu lemne cu prețuri mai reduse. Psemiski, invocînd regulile stricte de tăiere a ar­ borilor în păduri, împiedica, pur și simplu, soluționarea unei probleme importante care provocase mari nemulțumiri în oraș. Mi-am dat seama că o nemulțumire ca aceasta trebuie îndrep­ tată la timp, că lumea o aștepta desigur de la noul prefect. Altfel, de la început, autoritatea mea putea fi zdruncinată. Mai aveam și nemulțumirea împotriva procurorului Colonescu, care speriase lumea cu asprimea și aroganța sa. Am plecat la București. Ministru al agriculturii era Al. Constantinescu, un om care pricepea totul și rezolva pe mo­ ment. l-am explicat situația și mi-a dat dreptate. Administra­ torul pădurilor Opran era, însă, un încrezut și un încăpățînat, care se considera stăpîmd pădurilor din România. Eu cunoș­ team acest lucru și de aceea m-am adresat ministrului, fiindcă Opran m-ar fi refuzat. Dar cu Al. Constantinescu nu se juca nimeni. A chemat la el pe secretarul general al ministerului, Chirculescu, și i-a spus să dea ordin. în numele său, direct ser­ viciului silvic de la Tighina, pentru executarea programului întocmit de prefectură. Am trecut apoi la ministerul de justiție, la Jean Th. Florescu, care l-a mutat pe Colonescu, telegrafic, la alt tribunal. întors la Tighina. am găsit o satisfacție generală. Re­ stabilisem astfel autoritatea de prefect, care nu se prea cunos­ cuse pînă atunci la Tighina. Puteam acum, mai în largul meu, să-mi organizez acti­ vitatea, spre a încerca să realizez înfăptuiri de bun gospodar. 53

De asemenea, să veghez cu atenție la evenimentele politice, ținînd seama de vecinătatea județului cu Rusia sovietică, bolșevică. Reușisem ca în cîteva luni să cunosc toate comunele și toate satele. Examinam la fața locului, personal, care erau ne­ voile pentru îmbunătățirea vieții satelor și a oamenilor. Lipseau drumuri, poduri și podețe, dispensare, spitale, școli. Stăteam de vorbă, ore întregi, cu sătenii, ca împreună să vedem ce se putea face și ce nu. Găseam la ei, de cele mai multe ori, multă înțelegere, pentru că își dădeau seama că nu erau bani pentru toate. Se mulțumeau că exista cineva care să se intereseze cel puțin de soarta lor. Ajungeam cu multă greutate în satele mai îndepărtate, din lipsă de drumuri. Mergeam de multe ori cu căruța cu cai sau cu boi, cînd noroaiele erau pînă la butucul roților. Vizita lui Ion l.C. Brătianu, care era proiectată pentru primăvara lui 1923, se contramandase, fiind reținut la lucrările parlamentului, unde se dezbătea noul proiect al Constituției, care s-a votat la 26 martie 1923. Am avut, în schimb, în cursul lunii mai 1923, vizita lui Vintilă Brătianu, ministru de finanțe, care inspecta admi­ nistrațiile financiare din Basarabia. După ce a terminat lucrul la administrația financiară și am luat masa de prînz la Gălățeanu, primarul orașului, l-am condus să vadă ruinele cetății Benderului, care domină ma­ lurile Nistrului și de unde priveliștea este foarte frumoasă. Vintilă Brătianu era mai puțin comunicativ decît fratele său Ion, dar tot atît de modest și simplu. Erau însă firi deosebite. Ion l.C. Brătianu era om de Stat, animat de marile idea­ luri ale generației de la 1848 și cu mult farmec omenesc. După moartea sa, la 24 noiembrie 1927, partidul liberal a intrat, virtual, în criză. în firea lui Vintilă Brătianu, devenit șef al partidului, nu se afla o mistică liberală. De aceea, în 1930, partidul libe­ ral nu a avut vigoarea necesară ca să organizeze o opoziție dîrză, de durată, regelui Carol II.

54

Poate că Vintilă Brătianu ar fi avut curajul să o facă, dar era gruparea lui George Brătianu care, sub precipitarea nechibzuită a unei ambiții și ademenit de Carol II, se inti­ tulase „partid liberal".

23 în vara anului 1923, România a fost printre primele țări care a avut contacte diplomatice cu Rusia Sovietică. S-a în­ cercat atunci să se stabilească o convenție navală între România și Uniunea Sovietică pentru libera circulație, pe toată por­ țiunea navigabilă a Nistrului, pînă la vărsarea lui în Marea Neagră. în vederea realizării acestui proiect, am fost convocat la București. Telegrama era semnată de Ion Duca, ministrul de externe. Am fost evident surprins de această convocare, care nu venea de la ministerul de interne. M-am prezentat deci direct la ministerul care mă convocase. Era pentru prima oară cînd intram în cabinetul minis­ trului de externe. Pe biroul său nu era nici o hîrtie, nici un dosar. Oricare altul ar fi crezut că așa trebuie să fie biroul unui ministru de externe. Pe mine nu m-a mirat însă, fiindcă auzi­ sem de această manieră de lucru, pe care o avea Duca, de a re­ zolva totul pe moment și a nu păstra nimic pe masa lui de lucru. De la început, Duca a abordat subiectul pentru care fu­ sesem convocat: mi-a explicat că scopul realizării convenției cu U.R.S.S. era de a folosi apa Nistrului ca mijloc de trans­ port al produselor din Basarabia spre Marea Neagră. Prin ur­ mare, trebuia ca o delegație românească să ia contact cu de­ legația rusă pentru tratative. Era fixat ca loc de întrunire orașul Tiraspol, situat în fața Tighinei, iar prefectul de Tighina să prezideze delegația română. Apoi, mai înainte de a-mi arăta formația delegației și de a indica instrucțiunile amănunțite ale ministerului, Duca a ți-

55

nut să-mi precizeze că sînt două condiții esențiale asupra cărora îmi atrăgea atenția, în mod special, și anume: 1) îmbarcațiunile ru­ sești care vor naviga pe Nistru nu vor avea dreptul să acos­ teze la malurile românești și deci să debarce persoane sau mărfuri; desigur, nici îmbarcațiunile române la malurile rusești. 2) postul de radio de la Tiraspol, care funcționa din 1920 pe lungimea de undă 208, 9 metri și care este situat astfel în mijlocul geografic al Basarabiei, în mod intenționat, spre a domina prin emisiunile lui întreaga Basarabie, trebuia să fie desființat. Scopul acestui post era de a face propagandă comunist-sovietică și a provoca agitații revoluționare în Basarabia. Dovada cea mai evidentă că acesta era unicul scop o arăta lungimea de undă care acoperea numai provincia Basarabiei. La aceste două condiții, România, nici într-un caz, nu putea renunța. în delegația română erau desemnați de la București un reprezentant al ministerului de externe și un reprezentant al direcției generale a navigației fluviale. Restul delegației urma a fi completat de mine cu șeful siguranței locale și coman­ dantul grănicerilor. Celelalte instrucțiuni erau de ordin tehnic și trebuia păstrat, evident, un secret absolut. La ziarele Dimineața și Adevărul era, pe atunci, un tînăr reporter Nedelea, care, de cum fusesem numit prefect, îmi dădea tîrcoale după știri. Venise în primăvară chiar la Tighina, în timpul vizitei lui Vintilă Brătianu. Aflase, acum, că sosisem la București și că, mai cu seamă, fusesem de cîteva ori la ministerul de externe primit de Duca. M-am pomenit cu el la hotelul unde eram cazat și îndrăzneț, cum era, m-a bombardat cu întrebări asupra audiențelor mele la Duca. Am rîs. Crezînd că-1 derutez, i-am spus că la externe se obțin deco­ rațiile și de aceea am fost, pentru a decora cîteva personali­ tăți de la Tighina. Evident, nu l-am convins. în tren, a doua zi, cînd mă întorceam la Tighina, era și Nedelea. Un scai teribil. Mi-am dat seama că nu aveam cum

56

să-1 opresc în a mă urmări și că era mai cuminte să-l intere­ sez în păstrarea secretului. Știam că pentru un tînăr reporter la un ziar, o știre bombă este încoronarea carierei lui. L-am chemat la prefectură de cum am sosit la Tighina și i-am pro­ pus să stea liniștit, să nu se grăbească să trimită știri hazar­ date pentru că, la timpul potrivit, va avea de la mine știrea cea bună și exactă, care-l va consacra ca un mare reporter. De data aceasta, l-am convins. Pentru organizarea acestei misiuni, m-am gîndit că la sediul prefecturii era mai greu de ținut secretul. Am plecat așadar din oraș într-un sat de pe malul Nistrului, chiar în fața Tiraspolului în linie dreaptă, luînd cu mine pe șeful sigu­ ranței, Movilescu, un vechi și experimentat polițist și pe cei doi maiori, comandantul grănicerilor și al jandarmilor. în același timp, agenții lui Movilescu treceau Nistrul pentru a fixa cu autoritățile respective sosirea delegației noastre la Tiraspol. Ședințele, am propus să aibă loc numai dimineața, între orele 8 și 12, ca să evităm problema mesei de prînz. Reuniunile au avut loc într-o clădire modestă de la mar­ ginea orașului Tiraspol, la care ne duceau cu trăsurile direct de la locul unde acostase șalupa grănicerilor noștri. Delegația rusă, formată din cinci persoane, ne aștep­ tase într-o încăpere mare, aproape goală, în mijlocul căreia se afla o masă de lemn dreptunghiulară acoperită cu o pînză roșie și mai multe scaune de lemn de o parte și de alta a mesei. La intrarea noastră, delegația era în picioare. Fumau și vorbeau tare. Erau tineri, afară de unul, mai în etate, care era translatorul. Toți erau cu șepcile pe cap, fără gulere și fără cra­ vate. După ce translatorii au vorbit între ei, am luat loc cu toții la masă, față în față, iar translatorii s-au așezat împreună la capătul mesei. în primele zile, discuțiile au fost pur tehnice spre a se elucida posibilitățile de navigabilitate ale Nistrului, adică sta­ bilirea porțiunii navigabile, tonajul îmbarcațiunilor, puterea lor de tracțiune, viteza de mers etc. 57

Discuțiile prelungindu-se, am socotit, în ziua a cincea, că era momentul de a ridica chestiunea celor două condiții: neacostarea îmbarcațiunilor la maluri și desființarea postului de radio Tiraspol. Mirarea rușilor a fost așa de mare, încît a cerut translatorului să repete ideea. S-au uitat, un moment, la noi și furioși au părăsit sala. Nu știam ce semnificație să dăm acestei plecări intem­ pestive. După o jumătate de oră de așteptare, am rugat pe trans­ latorul nostru să meargă să-i caute și să clarifice lucrurile. Revenind la locurile lor, pe un ton violent, au calificat condițiile noastre ca absurde. Apoi au insinuat că observatorul astronomic de la Dubăsari de lîngă Tighina este, la fel, tot un post de radio. La Dubăsari era, într-adevăr, un observator de astro­ nomie, condus de profesorul Donici și nicidecum un post de radio, dar care exista încă de pe vremea rușilor. Făceau deci o diversiune tactică de rea-credință, care arăta, însă, că desfiin­ țarea postului de radio de la Tiraspol îi încurca cel mai mult. După ce bolșevicii au luat puterea în Rusia, nici un moment nu au încetat activitatea de răspîndire a comunis­ mului în Basarabia. O primă încercare de revoltă a fost în 1919, în județul Flotin; acțiunea bine concepută s-a manifestat printr-un atac prin surprindere; generalul Poetașu, comandantul divi­ ziei, a fost asasinat. Moscova căuta punctul slab al prezenței noastre în Basarabia. Era deci firesc ca propaganda comunistă să se concentreze într-un post de radio care să domine și sudul Basarabiei, unde populația nu era compact românească și unde varietatea minorităților oferea mai multe posibilități de izbîndă. La condițiile noastre, delegația rusă a cerut să dea răs­ punsul a doua zi. întors la Tighina de la această ședință edificatoare, am raportat cifrat la București stadiul tratativelor, cu relatarea 58

incidentului cu privire la postul de radio. în aceeași zi, spre seară, instrucțiunile erau ca delegația noastră să nu mai treacă Nistrul și să aștepte răspunsul sovieticilor. Un agent, trimis de Movilescu, a adus, după cum era de așteptat, un răs­ puns negativ. Nedelea nu se mai afla la Tighina. Era întors la București, iar ziarul Dimineața, din ziua cînd se cunoștea la minister re­ zultatul tratativelor cu rușii, publica în pagina întîi știrea senzațională, cu relatarea amănunțită a acestor tratative. Cifrul prefecturilor era cu ministerul de interne și Nedelea știa unde putea să găsească știrea cea bună. Era așa de sigur de exactitatea ei, căci a transmis-o, în același timp, și la zia­ rele de la Paris și Londra. La finele anului 1923, guvernul liberal a fost remaniat, după doi ani de putere. Geneneralul Artur Văitoianu a fost scos de la ministe­ rul de interne. Se adunaseră mari nemulțumiri și menținerea lui la ministerul de interne nu mai era posibilă. Pentru mine, plecarea generalului Văitoianu nu era atît satisfacția că nu mai atîrnam de puterea lui, cît faptul că reușisem să nu mai dau deloc pe la el în tot timpul cît mi-a fost ministru de interne. Desemnarea noului titular la acest important departa­ ment prezenta mari dificultăți. Erau doi candidați, la fel de importanți în partidul liberal: Al. Constantinescu și Gheorghe Mârzescu. Al. Constantinescu era mai vechi și cu mai multe drepturi. Fusese ministru în guvernul din timpul războiului, la Iași, pe cînd Gheorghe Gh. Mârzescu fusese numai primar al orașului lași. Al. Constantinescu rămăsese celebru printr-o vorbă de spirit: fiind arestat, la Iași, de guvernul Marghiloman, la în­ trebarea judecătorului de instrucție asupra profesiunii sale, a răspuns: fost și viitor ministru. Pentru împăcarea lucrurilor, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a luat el. ca titular, și ministerul de interne. Patronul

59

meu direct era acum omul pentru care aveam cea mai mare stimă și admirație. Al. Constantinescu a rămas la ministerul agriculturii, iar Gheorghe Gh. Mârzescu de la muncă la ministerul de justiție. Pe Constantinescu l-a convins că are un rol important la agricultură prin aplicarea reformei agrare, iar pe Mârzescu prin legiferarea măsurilor pentru păstrarea ordinii în Stat. Al. Constantinescu a cutreierat astfel județele din țară, luni de zile, cu misiunea de a împărți la țărani certificate de împroprietărire. în vara anului 1924 a venit și în județul meu. L-am primit la gară și cu automobilul l-am condus, în tot cursul zilei, prin mai multe sate mai importante, fiind bine primit de populație. Către seară ne-am întors la Tighina, unde-1 aștepta. în gară, vagonul ministerial cu care sosise. Am asistat atunci la o scenă de abjectă slugărnicie. Al. Constantinescu, care era mic de statură și gras, un adevărat pătrat, după o zi foarte caldă, transpirase mult și era totul numai sudoare. S-a dezbrăcat și gol în mijlocul salo­ nului din vagonul ministerial, cei doi secretari ai săi, Mitiță Constantinescu și Popescu, îi făceau vînt, cu cîte un prosop în mînă, ca să-l răcorească. M-am făcut că nu văd și am ple­ cat imediat din vagon. Mitiță Constantinescu avea să ajungă, mai tîrziu, sub Carol 11, după 1938. în perioada dictaturii carliste. dețină­ torul ministerelor economico-financiare și guvernator al Băncii Naționale. La venirea rușilor în țară, în august 1944, apare ca întîiul președinte al „Arlus“-ului, asociația de priete­ nie ruso-română și șeful unui nou partid politic, pro sovietic. Moare însă pe neașteptate. în 1946, de cancer și este înmormîntat de comuniști, cu funeralii naționale. Mitiță Constantinescu este un caz asupra căruia ar trebui adîncită istoria.

60

Adevăratele vizite cu caracter politic, care interesau mai mult viața publică locală de la Tighina, erau acelea ale lui Ion Inculeț. Era și normal să fie așa. El reprezenta întreaga provincie a Basarabiei în guvernul central și avea, deci, răs­ punderea pentru toate activitățile vieții locale. Mergeam cu el în diferitele colțuri ale județului, împreună cu toți parlamentarii, și organizam întruniri publice. Vorbeam fiecare despre problemele zilei și seria cuvîntărilor o termina el. Inculeț vorbea fără îngîmfare, fără perorație, fără ata­ curi violente. Știa să vorbească țăranilor pe înțelesul lor și or­ namenta cuvîntarea, mai totdeauna, cu glume care plăceau și de care sătenii făceau mult haz. Pronunția lui de caldă limbă moldovenească îl făcea să fie și mai bine înțeles. Dar mai cu seamă le vorbea de problemele lor locale. Oamenii pot fi seduși de chemările spre înălțimile ide­ alului, numai că ostenesc repede și ajunge o ispitire a realității materiale, ca năzuințele lor spre neprihănitele culmi ale unui ideal să fie oprite. Henrik Ibsen, în poemul dramatic Brand, a realizat o cumplită satiră asupra năzuinței spre culmile idealului. Brand a reușit să antreneze, grație puterii sugestive a verbului, pe cre­ dincioșii parohiei lui spre înălțimi, dar atunci cînd primarul a anunțat că un banc de heringi și-au făcut apariția pe coastă, oamenii fiordului au părăsit pe pastorul Brand și s-au întors grăbiți la o realitate, evident, prozaică. Halucinatul înălțimilor luminoase ale idealului, pastorul Brand, a rămas numai cu ne­ buna Gerd. De aceea, Inculeț, inteligent cum era, vorbea oame­ nilor de lucruri practice, căci își dădea seama că se va găsi totdeauna un adversar politic care să vină să le vorbească, ispititor, ca primarul din poemul lui Ibsen.

61

24

La serbările pentru încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria a participat, din fiecare județ, cîte o delegație de primari, conduși de prefecții respectivi. Era astfel repre­ zentată mai deplin și mai de aproape întreaga națiune. încoronarea s-a făcut cu mare fast, la Alba lulia, unde la 1 decembrie 1918 fusese proclamată unirea Transilvaniei cu patria mamă. Această onoare, pe care vechiul regat și întreaga țară o aducea Transilvaniei, nu a împiedicat pe o parte din fruntașii politici transilvăneni să refuze a participa, din motive jos­ nice, fiind absenți la consfințirea unirii tuturor românilor, acea unire mult dorită de atîtea generații înaintea lor. Serbările au continuat la București. Defilarea de pe Calea Victoriei a fost impunătoare, terminîndu-se printr-un car ale­ goric, în care victoria era reprezentată de o tînără fată, fru­ moasă, învăluită în alb. Vremea fiind urîtă și rece, iar frageda fată diafan de ușor îmbrăcată, s-a îmbolnăvit de plămîni și a murit. Cei doi președinți ai Senatului și Camerei deputaților, Pherechide și Orleanu, care făceau și ei parte din cortegiu, deși bătrîni, nu au avut nimic. Pherechide era în frac, fără nimic pe deasupra. S-a spus mai tîrziu că sub frac, tot corpul îi era înfășurat în pagini de hîrtie de ziare. După defilare, prefecții au fost prezentați invitaților străini, care participau la aceste solemnități. Am cunoscut atunci pe împăratul Japoniei Hiro-Hito, prinț moștenitor la acea epocă, pe mareșalul Foch, pe mare­ șalul Pilsudski, pe regele Alexandru al Iugoslaviei, pe ducele de Kent și mulți alți înalți musafiri. Pe vremea aceea, personalitățile mondiale nu se depla­ sau pentru orice fleac de eveniment ca în ziua de azi. Partici­ 62

parea acestor înalte personalități ale timpului la serbările în­ coronării arăta importanța de atunci a României în concernul țărilor din Europa.

25 La 31 decembrie 1925, consiliul de coroană convocat la Sinaia și-a dat adeziunea la hotărîrea regelui Ferdinand de a accepta actul de abdicare al principelui Carol și de a pro­ clama pe Mihai drept moștenitor al tronului. La 4 ianuarie 1926, parlamentul a ratificat această hotărîre și în același timp a votat alcătuirea regenței din principele Nicolae, patri­ arhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, primul preșe­ dinte al Curții de casație. Trimis la Londra să reprezinte familia regală română la înmormîntarea reginei-mame, Alexandra a Angliei, princi­ pele Carol nu s-a mai întors în țară, ci a rămas în străinătate, în tovărășia Elenei Lupescu. Numele acesta, cunoscut pînă atunci numai într-un cerc restrîns de inițiați, a fost astfel destinat unei largi circulații pe linia deschisă a șoaptei publice. La 4 ianuarie 1926, criza dinastică era soluționată, dar numai pe hîrtie. Regența n-a fost alcătuită pe demnități de Stat, cum sugerase Constantin Stere, consultat de Ion l.C. Brătianu, ci pe persoane. Aceasta deschidea putința revenirii principelui Carol la tron. într-adevăr, la moartea lui Gheorghe Buzdugan s-a dat posibilitatea să intervină jocul intereselor personale și să fie trimis în Consiliul regenței, nu primul președinte al Curții de casație, ci un consilier. Constantin Sărățeanu, numirea fiind făcută de un guvern național-țărănist. Regența a apărut, de

63

data aceasta, ca o alcătuire a clubului respectiv. Partizanii inte­ resați ai principelui Carol aveau în mînă o armă destul de bună. La putere venise guvernul generalului Averescu. iar alegerile erau fixate pentru luna mai 1926. în organizația liberală de la Tighina începuseră pregă­ tirile pentru noile alegeri parlamentare. Discuțiile pentru sta­ bilirea candidaturilor erau tumultuoase. Neînțelegerile între fruntași erau evidente. M-am gîndit că era mai prudent pentru mine să nu-mi pun candidatura și să ofer numai sprijinul meu în campania electorală. Măsurile administrației noului ministru de interne, Octavian Goga, hotărît să demonstreze că nu e vorba de un guvern sur­ priză, ci de o putere executivă necesară vremii, au făcut să dea guvernului o majoritate în parlament de 270 de mandate. Li­ beralii au obținut numai 16. Dar, sprijiniți de Goga, cuziștii au obținut, spre surprinderea generală, un număr de 10 mandate.

26 După terminarea războiului, s-a petrecut la Iași printre studenți, un fenomen izolat, zis naționalist, grefat pe antise­ mitism, necunoscut pînă atunci în România mică. Mentorul era profesorul A.C. Cuza. Un fenomen însă insolit, care nu era fruct al unei ge­ nerații spontane, ci un rezultat local al unor studenți, care preferau să manifesteze pe străzi împotriva evreilor, decît să urmeze cursurile de la universitate. Comeliu Codreanu era studentul care devenise cel mai activ. Aceste manifestații, fiind din zi în zi mai violente, cu gea­ muri sparte și bătăi, autoritățile polițienești s-au văzut obli­ gate a lua măsuri de menținere a ordinii și să le interzică. Cornelii! Codreanu, drept răspuns, a asasinat, prin împuș­ care, pe prefectul de poliție Manciu.

64

Din clipa aceea, un șir întreg de evenimente s-au înlăn­ țuit, de data aceasta, în toată țara, grefate pe exacerbarea falsă și demagogică a unui naționalism. Astfel a luat ființă Garda de Fier, care a polarizat tot ce era bun și rău în toată țara și care a devenit, în cele din urmă, urma germană de dezagregare și de denigrare a Statului, după ce a crescut la umbra unor partide politice și a regelui, ani de-a rîndul. După reîntregirea neamului, minoritățile aduse prin ane­ xarea provinciilor dictau tocmai o politică de înțelegere și încredere mutuală, o politică națională și morală, nu naționalistă. Evenimentele din apus, asupra microcosmosului româ­ nesc care reflecta, suporta și asimila toate impulsurile venite de la Berlin, Paris, Londra, Moscova sau Varșovia, au făcut mult rău țării noastre, tocmai în acea perioadă de zbuciumată consolidare a României Mari.

27

Generalul Averescu, șeful guvernului, era neliniștit din cauza bolii regelui. Se știa că are cancer. Către sfîrșitul anului 1926 a fost operat. Agitațiile pentru revenirea principelui Carol în țară erau în toi. în afară de liberali, toate partidele politice se în­ ghesuiau să-l revendice pe Carol. Se știa că generalul Averescu trimisese un amic la prințul Carol, ca să-i cunoască intențiile. Chestiunea a fost adusă în discuția Camerei de către depu­ tății naționali-țărăniști, care n-ar fi vrut să le ia altcineva înainte. Regele a trimis o scrisoare generalului Averescu, care a fost citită în cele două adunări și în care cerea să i se respecte întru totul hotărîrea. La Paris, se alcătuise în jurul principelui Carol o curte restrînsă, pestriță, ciudată. O curte în care aventurierul politic 65

se întîlnea cu o curtezană de mare lux, bancherul cu omul veș­ nic ocupat, dar fără nici o profesiune, omul de afaceri cu ze­ țarul în căutarea unui interviu de senzație. Toți aceștia așteptau ora, ora cea mare cînd Carol va urca treptele tronului și cînd fiecare dintre ei va da „lovitura". Vor face afaceri, se vor îmbogăți în umbra acestui principe pe care l-au înconjurat în anii grei ai exilului. Astfel, Carol Caraiman (așa se numea în exil) înce­ tează de a fi numai o persoană fizică. El devine o întreprin­ dere. Fiecare investește larg, din plin, capitalul pe care îl are. Principele primea toate darurile curtenilor săi. grațiile curtezanei, banii bancherului, lingușirile adulatorului și devota­ mentul exagerat pînă la neverosimil al lichelei. Din adolescență, Carol simțise o penibilă înclinare către prieteniile dubioase. La Paris. în atmosfera deosebit de prielnică pentru astfel de contacte, principele putea să dea deplină liber­ tate vechii sale înclinări. Pe cînd principele ducea la Paris această viață, la București se alcătuiește un grup, la început restrîns, de „carliști". Sînt cîțiva oameni fără trecut și cu vagi nădejdi de viitor; oameni care pot risca totul, fiindcă n-au de pierdut nimic; oameni care în acțiunea lor nu sînt stînjeniți de reticențele scrupulelor, nici de frîna rațiunii, nici de grija adîncă a iubirii de țară. In fruntea lor se află, printre alții, Nae lonescu. El sta­ tornicește o legătură cu principele și pune la dispoziția acestuia ziarul Cuvîntul, desfășurînd o intensă acțiune propagandis­ tică în favoarea lui Carol, deoarece o considera ca un bun prilej pentru realizarea nemăsuratei lui ambiții de mărire și îmbogățire. Zeci de emisari și de trepăduși aleargă de colo pînă colo, din cafenea în bodegă, ca să lase cu îndemînare cuvîntul prielnic pentru marele nedreptățit. Mihail Manoilescu, mereu în căutarea aventurii me­ nite să-i satisfacă nemăsurata vanitate, devine și el „carlist". 66

Proaspătul conspirativ cade ușor în mîinile poliției. Se gă­ sește asupra lui un cifru. Este trimis în judecata Consiliului ilc război. Averescu, care acum era în opoziție, apare în fața Condiului ca apărător al lui Manoilescu. Ceilalți din opoziție vin vii martori să-și spună cuvîntul în sprijinul său. Consiliul nchită pe Manoilescu. Din clipa aceea, oamenii aventurii sînt și mai îndrăz­ neți. Întîia izbîndă sporește cutezanța carliștilor. Regele Ferdinand, istovit și demoralizat de boală și care cunoștea toată conspirația pentru aducerea lui Carol în țară, a considerat situația prea gravă și deci necesară constiluirea unui guvern de uniune națională. Atunci s-a produs ceea ce Averescu a numit „cără­ mida" în cap: i s-a cerut demisia. Ministrul de interne, Octavian < ioga, cerea ca guvernul să reziste. Generalul Nicoleanu, atunci prefect de poliție, vine în ziua de 5 iunie 1927 la președinția consiliului de miniștri. El aduce decretul pentru numirea ca prim-ministru a lui Barbu .Știrbei. Averescu trebuia să contrasemneze decretul și se credea că va refuza. Averescu însă e soldat, are simțul dis­ ciplinei și își pune semnătura în josul decretului. Știrbei alcătuiește un guvern de uniune națională. Pentru marele public. Știrbei era un om total necunoscut. Spre dis­ perarea ziarelor, fotografia lui nu se găsea nicăieri, nu exista pe piață o fotografie Barbu Știrbei. Ziarele s-au văzut obligate să publice o caricatură a lui Ross, drept poza noului prim-ministru. Toate partidele aveau reprezentanți în guvernul de uniune națională. Știrbei nu era însă omul potrivit pentru a-1 conduce. Părea destul de slab. Trei săptămîni mai tîrziu. în plină campanie electorală, reprezentanții partidului național-țărănist demisionează din guvern, nemulțumiți de felul cum erau conduse alegerile. Știrbei demisionează. 67

28 Ion I.C. Brătianu formează guvernul, menținînd pe Nicolae Titulescu la externe, pe doctorul N. Lupii la muncă, pe Const. Argetoianu la agricultură, pe Stelian Popescu la jus­ tiție. Ion G. Duca era acum la interne, Vintilă Brătianu la finanțe, în cursul lunii iunie 1927 au avut loc alegerile parlamentare. Șeful organizației liberale din județul Ismail, Ion Tomov, un om bătrîn și bolnav, se simțea prea obosit să conducă singur noile alegeri, care se anunțau grele. Mă cunoștea și-I cunoșteam pe Tomov, mai de mult, în special de la diferite campanii electorale din Ismail, la care dădusem și eu concursul. Cunoștea și activitatea mea ca pre­ fect al județului Tighina, vecin cu Ismailul. Mi-a oferit, în înțelegere cu toată conducerea organi­ zației partidului, să candidez pe lista liberală de la Ismail, pe locul al doilea după el. Evident, nu mi-a displăcut deloc această propunere. Ismail era un județ care mă interesa mult. Era un județ dunărean și vecin cu locurile mele natale. în copilăria mea veneam adesea în excursie pînă la Prut și priveam Basarabia și orașul Reni, pe atunci pămînturi ocupate, prin rapt, de ruși. Campania electorală în județului Ismail a fost agitată din cauza candidaților de pe lista partidului național-țărănist, în special, care se socotea partidul cel mai democratic și cu cele mai multe drepturi să fie la putere. Pe lista național-țărănistă se afla Mihai Ghelmegeanu, un oportunist, un demagog. Toată campania sa a consistat într-o serie de cuvîntări acre, pline de venin și injurii și cu cele mai ridi­ cole promisiuni de aducere a paradisului pe pămîntul Ismailului.

68

Ghelmegeanu se aștepta ca eu să reacționez la aceste provocări; căuta scandal cu luminarea. Avea nevoie de scandal, mai ales ca să poată explica o eventuală cădere în alegeri. Am înțeles și n-a avut din partea mea nici cea mai mică ulenție. L-am ignorat total. Am desfășurat pe tot întinsul județului, în colaborare cu ceilalți membri ai partidului meu, o campanie decentă, atingînd aproape tote satele și avînd pretutindeni o bună primire. Rezultatul alegerilor a fost favorabil pentru lista libe­ rală, care a pierdut numai un singur loc. Astfel am fost ales deputat de Ismail. Noul parlament liberal s-a deschis la 17 iulie 1927. Regele Ferdinand moare la 20 iulie 1927. Regența de­ pune jurămîntul în fața noului parlament liberal. Moment impresionant, de o tristă solemnitate. Nu pot uita ținuta respectuoasă cu care Ion I.C. Brătianu n salutat regența, la intrarea ei în incinta Camerei, spre a arăta același respect ca în fața unui rege. Regența a reînnoit mandatul Iui l.C. Brătianu. în Cameră eram 286 de deputați liberali. Național-țărăniștii obținuseră 56 de locuri, iar doctorul Lupii, care în alegeri a mers separat de liberali, a obținut și el 27 de man­ date. Numai prof, lorga nu a putut lua nici un mandat în aceste alegeri. Primele ședințe ale noului parlament s-au rezumat la acuzele dintre doctorul Lupu, de pe banca ministerială, și foștii lui tovarăși de luptă din partidul național-țărănist. Madgearu i-a amintit doctorului Lupu că el l-a reco­ mandat lui lorga, în 1919, pentru ministerul de interne. Acum a trecut în lagărul oligarhiei și a patronat fraudele din alegeri. Doctorul Lupu a susținut că alegerile liberale au fost „cele mai curate de la 1919". Și a continuat: „în ce privește că sînt alături, pe banca ministerială, de domnul l.C. Brătianu. aceasta mă onorează. Dumneavoastră stați alături de boierul 69

Cantacuzino. Ce legătură mai poate avea partidul dumnea­ voastră cu țărănimea cînd ați fuzionat cu Cantacuzino, fiul lui Cantacuzino-Nababul, cel mai mare proprietar funciar și cel mai mare latifundiar care a existat vreodată în țara românească?" I Sesiunea de toamnă a parlamentului s-a deschis la 15 oc­ tombrie, potrivit constituției. Ședințele publice și secțiunile și-au început lucrările în mod normal. Pe mine mă interesau lucrările din secțiuni, pentru că acolo se întocmeau și se puneau la punct proiectele de legi, în secțiuni era adevărata legiferare. Mă socoteam prea tînăr pentru a urca la tribuna din ședințele publice; eram, cred, cel mai tînăr deputat, mă gîndeam să nu mă grăbesc, să mă obiș­ nuiesc cu practicile parlamentare. în cursul lunii octombrie, opoziția a ridicat în Cameră chestiunea Manoilescu, care uneltea pentru aducerea prin­ țului Carol în țară și s-au cerut lămuriri. Șeful partidului național-țărănist a declarat, spre mare surprindere, că, dacă țara vrea, nimeni nu se poate opune țării. Din capul băncii ministeriale, Ion l.C. Brătianu l-a ful­ gerat pe îndrăzneț, declarînd: „Cine va încerca, indiferent prin ce mijloace, să desființeze ceea ce este legal și definitiv, întreprinde o acțiune gravă, care se va sfarîma înaintea auto­ rităților legale". Majoritățile au aplaudat frenetic, dar opo­ ziția a tăcut. La Cameră s-a adus imediat un proiect de lege pentru reprimarea unor infracțiuni contra siguranței Statului. în țară s-au luat măsuri pentru a se preveni orice fel de propagandă în sprijinul celui care amenința să se întoarcă. Carol șovăie: întîi. fiindcă se teme de Brătianu, care e acum din nou prim-ministru; în al doilea rînd, fiindcă el nu vrea să revină pe tron adus de partide cu condiții mai înainte fixate, cu îndatoriri pentru el de mai înainte luate. El vrea să revină peste capetele partidelor și împotriva lor, fără obligații.

70

29

în noaptea de 24 noiembrie 1927, cu totul pe neaș­ teptate, Ion l.C. Brătianu moare. Țara întreagă a fost zguduită de o veste la care nimeni pînă atunci nu se gîndise. într-un regim constituțional, decesul unui șef de gu­ vern și de partid este numai un prilej de doliu pentru guvern ■,.i pentru partid. Dar Ion l.C. Brătianu nu era numai șeful guvernului și .ciul partidului liberal. De mult își depășise partidul și locul de conducător, ajunsese stîlpul pe care se sprijinea România întregită. După realizarea României Mari, Ion l.C. Brătianu și-a considerat rolul lui istoric terminat, dîndu-și seama că flacăra idealului generației de la 1848 se consumase. Se alăturase acum la consolidarea marii ctitorii românești. Moartea lui Ion l.C. Brătianu a fost cea mai mare pier­ dere a României Mari. Țara pierdea și cîrja, și cîrma. Fără cîrmuire, un popor cade, spuneau romanii: „Ubi non est gubernator, populus corruet."

30 Vintilă Brătianu a preluat președinția guvernului și conducerea partidului liberal. Vintilă era tot un Brătianu, dar nu și un Ion l.C. Brătianu. Național-țărăniștii și-au intensificat acțiunile pentru răsturnarea guvernului. Situația economică simțea nevoia unui împrumut extern. Cercurile bancare din străinătate, influen­ țate de propaganda național-țărănistă, așteptau o așa-zisă sta­ bilitate politică.

71

Problema a făcut obiectul unui atac declanșat în Ca­ meră de doctorul Lupu, ministrul muncii, incriminînd opo­ ziția pentru acțiunile ei nepatriotice, atît în străinătate îm­ potriva împrumutului, cît și pentru agitațiile pentru revenirea lui Carol. Vorbea însuflețit, fără menajamente. în guvernul Vintilă Brătianu, ministru al sănătății publice era Ion Inculeț. Cum legasem prietenie cu el încă de la Chișinău, de pe vremea Unirii, îl vedeam des. Locuia acum la București, în strada General Cristescu, într-o casă cumpărată de soția sa, Ruxandra, născută Cantacuzino-Bașotă. Actul de cumpărare fusese redactat și semnat de mine, ca avocat. îmi plăcea atmosfera liniștită și modestă din casa din strada General Cristescu, care amintea vremuri dispărute. Cei doi fii. Ionel și Georgel, învățau la liceul „Sf. Sava" și erau premianți. De fapt, Ion Inculeț se socotea în stare de provizorat în București, era parcă zorit să se întoarcă la Bucium, la via lor de lîngă lași. Acolo îi este și mormîntul. Ion Inculeț era o fire împăciuitoare și nu i-am surprins niciodată acea înverșunare pe care o aveau unii împotriva adversarilor. Nu era violent. Avea o bunătate naturală și era extrem de calm. în timpul cît a fost ministru al sănătății publice, m-am ocupat, în Cameră, ca deputat, de toate proiectele de legi ale ministeriatului său și am fost, în Cameră, raportorul acestor legi. Cu prilejul susținerii acestor proiecte de legi, m-am ur­ cat în mai multe rînduri la tribuna Camerei și n-am fost un învins. Adevăratul conducător al opoziției în Cameră era luliu Maniu. Negativismul în anii de formație ca opozant al ideii de Stat maghiar îi dezvoltase un spirit critic, minor fără îndo­ ială, dar de o eficacitate fără greș. luliu Maniu nu dădea bătălii mari în care ideile se înfruntă, talentele se desfășoară; se mulțumea să hărțuiască fără întrerupere, adesea temele erau monotone, dar calmul cu

72

nuc le repeta exaspera pe adversar. Bagajul de idei de care dispunea luliu Maniu era surprinzător de redus, numai tena­ citatea lui calmă, repetarea aceleiași acuzații aveau un efect ■urprinzător. luliu Maniu vorbea banal și monoton, nu spunea nimic deosebit, dar impunea printr-o superioritate care nu se putea defini. Vorbea rece, fără elan, redus în ce privește cultura literară, fatal, mijloacele lui oratorice erau reduse. Nu înflăcăra și nu cucerea, dar - paradoxal - impunea. Nimeni nu poate spune că a citit o singură pagină din discursurile lui luliu Maniu, care să depășească o foarte re­ dusă mediocritate. Nu avea comunicativitate, căldură, nu avea idei, dar impunea. S-ar putea spune că luliu Maniu a fost un fenomen politic al României. Pînă la el. Țara Românească n-a cunoscut un om po­ litic care, lipsit de cultură, de idei, de talent, de elocință, de clan, de căldură, de entuziasm, să ajungă a fi omul politic de cel mai mare prestigiu al epocii sale. în timpul vacanței parlamentare din vara anului 1928, care a fost foarte agitată, național-țărăniștii au „lucrat". Au ținut o mare întrunire la Alba-lulia și o mare manifestație în capitală. Totul pentru a influența regența și a o determina să ceară demisia guvernului liberal. La data constituțională de 15 octombrie 1928, parla­ mentul s-a redeschis pentru sesiunea de toamnă. Regența a sem­ nat mesajul pe care i l-a redactat guvernul. Vintilă Brătianu tratase un împrumut pentru stabili­ zarea monetară, conform autorizării obținute de la parlament în sesiunea extraordinară din iulie. Pentru acest împrumut, se lovise de neîncrederea cercurilor bancare din străinătate, care cereau un guvern național-țărănist.

73

în fața acestei stranii situații. Vintilă Brătianu, la 18 zile după deschiderea parlamentului, s-a prezentat la Cameră și a anunțat demisia guvernului.

31 La 2 noiembrie 1928 s-a declarat deci criza de guvern. Consultările au început chiar în seara acelei zile. Fiecare voia să dea un sfat regenței, în nădejdea că el ar putea aduce vreun portofoliu ministerial. Toate partidele revendicau puterea. Dar regența, se știa că este fixată pentru partidul națio­ nal-țărănist. Pentru a nu merge însă direct la un guvern națio­ nal-țărănist, s-a prefăcut că încearcă un guvern Titulescu. Trei zile în șir. la locuința lui Nicolae Titulescu, s-au perindat șefii de partide și s-a discutat pînă noaptea tîrziu. Titulescu a depus mandatul în ziua de 9 noiembrie, iar a doua zi. luliu Maniu a depus jurămîntul pentru un guvern național-țărănist. luliu Maniu este acum președinte de consiliu sub re­ gență. Deci luliu Maniu nu mai este ..carlist". Aceasta constituie o grea lovitură pentru carliști, care se trezesc peste noapte fără girul lui Maniu. Acțiunile principelui scad brusc la bursa politică. Maniu agitase în opoziție „revizuirea actului de la 4 ianuarie", numai ca armă de opoziție. Venit la guvern, a în­ ceput doar vagi negocieri, ca să-i tempereze nerăbdarea și să cîștige timp. Că jocul era primejdios, s-a văzut după aceea. luliu Maniu, președinte de consiliu și întreg guvernul partidului național-țărănist au depus jurămîntul, trebuie su­ bliniat, pe o Constituție, acea din 26 martie 1923, pe care au combătut-o și pe care n-au votat-o. Cîtă consecvență politică!

74

Alegerile au avut loc la 12 decembrie 1928 și s-au deslășurat în favoarea guvernului. Liberalii au obținut 14 man­ date, lorga și Averescu 6, doctorul Lupii 5, cuziștii 1. Guvernul național-țărănist a preluat imediat aranjamen­ tele liberalilor pentru împrumutul din străinătate. Luptase doar ca împrumutul de 250 de milioane de dolari să nu-1 facă li­ beralii. Odată cu proiectul pentru autorizarea acestui împru­ mut. a fost adus în Cameră pentru aprobare un al doilea pro­ iect de împrumut, care și-a legat soarta de concesionarea vînzării chibriturilor. Virgil Madgearu, acum ministru al industriei și co­ merțului, nu s-a jenat să întocmească și să aducă spre apro­ bare în Cameră o nouă lege pentru comercializarea avuțiilor publice, pretinsă pe alte baze, după ce, deputat fiind în opo­ ziție, a înfierat legea liberală a lui Tancred Constantinescu, care era menită, spunea el, să îmbogățească oamenii de afa­ ceri liberali. Madgearu a terminat atunci astfel cuvîntarea: „Grăbiți-vă, rechinii așteaptă prada." De data aceasta. Ion G. Duca, acum deputat în opo­ ziție, i-a spus lui Madgearu că această nouă lege îl obligă să arate el cine sînt adevărații rechini. luliu Maniu era președinte de consiliu cînd a murit re­ gentul Buzdugan. Prin desemnarea lui Const. Sărățeanu, atît de uluitoare pentru public, Maniu a lăsat să se creadă că nici prin gînd nu-i trece să înlăture regrența, ci dimpotrivă, vrea să și-o apropie cît mai mult. luliu Maniu s-a arătat mediocru ca șef de guvern, pe cît era fără egal un conducător al opoziției. Cu un guvern care-și pierduse popularitatea fiindcă nu răspunsese așteptării maselor, cu un consiliu de regență care-și pierduse prestigiul printr-o alegere cu totul nefericită și cu un principe regent care își mărturisește deschis incapa­ citatea sa de a exercita înaltele funcții și care face propa­ gandă fățișă pentru fratele său în exil, în asemenea împreju­ 75

rări, atît de prielnice, era firesc ca exilatul să se întoarcă în țară și să-și reia tronul. Nu mai stătea în calea iui nici o piedică.

32

în seara de 6 iunie 1930, Carol coboară dintr-un avion la București. El pleacă la Cotroceni unde-1 așteaptă prin­ cipele Nicolae. Regimentul 9 vînători. în frunte cu coman­ dantul său, colonelul Gabriel Marinescu, are paza palatului și a noului său stăpîn. în acel moment, Poșta era ocupată militărește de trupe „carliste". Miniștrii, adunați în consiliu, nu puteau obține nici o legătură telefonică. Era firesc ca într-o clipă atît de grea, oamenii politici să se întrunească și să hotărască o linie de conduită, fie linia rezistenței, fie linia acceptării situației create prin revenirea celui exilat. Singur, partidul liberal s-a menținut la actul de la 4 ia­ nuarie 1926. Comitetul central al partidului se întrunește ime­ diat la clubul său din Calea Victoriei și hotărăște a face cu­ noscut țării că socotește pe Carol ca uzurpator al tronului fiului său minor. Ion Duca, care de abia își stăpînea indignarea, a mers pînă acolo, încît a declarat că mai bine își taie mîinile, decît să subscrie la această lovitură de Stat. Asemenea atitudini și le pot îngădui numai partidele cu puternice tradiții și ai căror membri sînt uniți printr-o ideologie. Nimeni dintre oamenii politici din celelalte partide nu au simțit nevoia unei asemenea reuniuni. Fiecare stă acasă la el, așteptînd, cum se spune, desfășurarea evenimentelor. în unul dintre saloanele palatului de la Cotroceni, Carol primește în lungul nopții de 6 spre 7 iunie un șir întreg de băr­ 76

bați politici pe care-i cheamă ca să-i consulte. La aceste con.lătuiri asistă și principele Nicolae. Cel dintîi chemat, îndată după căderea nopții, este luliu Maniu, care nici n-a primit pe Carol la aeroport, nici n-a tri­ mis zece jandarmi să-l aresteze. Lovitura de Stat, așadar, s-a produs. Adevărat, fără riscuri, fără primejdii, dar nu mai puțin o lovitură. Maniu a recomandat lui Carol să fie regent, iar nu re­ ge. O soluție intermediară. Au fost chemați în aceeași noapte Ion Mihalache și Grigore lunian. Din prima clipă, Carol a venit cu ideea precisă de a di­ viza partidele. Maniu era în acel moment șeful guvernului și șeful, indiscutabil, al partidului național-țărănist. Dacă deci Carol voia să aibă opinia partidului, era de ajuns să asculte cuvîntul lui Maniu. Dacă voia să aibă opinia guvernului, putea să convoace întreg consiliul de miniștri. El nu alege nici una, nici cealaltă cale. El ascultă pe Maniu, dar convoacă după aceea și pe Mihalache și pe lunian. Carol știa că acum, cînd puternicul l.C. Brătianu mu­ rise, se va lovi de rigiditatea lui luliu Maniu. Din prima clipă el voia să dea o lovitură, să-i submineze prestigiul în partid. Carol a ținut să se știe că n-a socotit de ajuns sfatul lui luliu Maniu, ci a chemat și pe Ion Mihalache și pe Grigore lunian, membri în partidul lui Maniu. Deci Maniu nu-i totul în partidul național-țărănist, mai sînt și alții.

33 După cîteva luni de rezistență, Vintilă Brătianu, constrîns de partid, a cerut audiență regelui Carol. Dar, aproape imediat după această audiență, în noiembrie 1930, Vintilă Brătianu moare. 77

Șefia partidului liberal a fost dată lui Ion G. Duca. Fu­ sese unul dintre intimii colaboratori ai lui Ion I.C. Brătianu. Un remarcabil orator parlamentar și un talentat scriitor. Mîinile din volumul Portrete și amintiri, publicat în 1932, a fost o adevărată revelație. Finețea, pătrunderea obser­ vației își aflaseră o elegantă expresie literară. Schița Mîinile, din acest volum l-a consacrat și în lumea literară. Ion Duca a devenit șeful partidului liberal, cînd par­ tidul era în opoziție. Partidul era în acum luptă deschisă cu regele, considerat de partid, la revenirea lui în țară, un uzur­ pator, iar el. Duca, omul care declarase public că mai bine își taie mîinile, decît să subscrie la suirea pe tron a lui Carol. Era nevoie deci de pregătirea partidului pentru o opo­ ziție prigonită. Era necesară înarmarea partidului cu cadre solide și combative. Mulți se întrebau dacă Duca are energia virilă, aproape brutală, care se cere pentru a domina partidul și a se impune regelui. Duca, însă, sub aparențe mlădioase, ascundea o intran­ sigentă corectitudine politică și o rară onestitate personală. Șef al partidului. Duca era în fiecare zi la clubul cen­ tral din Calea Victoriei și la ziarul Viitorul, în biroul lui Al. Mavrodi, directorul oficiosului liberal. De la început, s-a ocupat de tineret, organizîndu-1 și dîndu-i un comitet central sub președinția lui Ionel Pilat. Ne întruneam, acest comitet al tineretului, aproape săptămînal, la club sau cîteodată acasă la Ion Pilat. Cercul de studii al partidului devenise o realitate. Se pregătea noul program, la care colaboraseră intens și membrii noului comitet al tinere­ tului. Duca prezida de multe ori dezbaterile și aducea luminile și experiența sa. După terminarea lucrărilor la cercul de studii, a fost convocat comitetul central al partidului, în sala Teatrului Modern din spatele Poștei. Ședințele comitetului au durat mai multe zile, unde s-a discutat proiectul de program, punct cu 78

punct, pînă cînd s-a ajuns la o formă definitivă, votată și aproliiită de comitetul central. Noul program adoptase idei generoase și democratice. Nu conținea însă nici un cuvînt cu privire la regimul monarhic. Tot Duca a trecut apoi la aplicarea statutului partidului *,u a convocat comitetul central, de data aceasta la club, pentru alegerea, prin vot secret, a celor 15 membri în delegația permanentă. Era pentru prima dată cînd o asemenea alegere se tăcea în sînul partidului liberal și din această cauză, alegerea u fost agitată și pasionată. Din mijlocul tineretului au fost alese, în delegația per­ manentă, patru persoane: Ionel Pilat, Dumitru Alimănișteanu, (ieorge Fotino și a mea persoană. La rîndul ei. delegația permanentă, întrunită împreună cu membrii de drept - adică foștii miniștri-, a ales ca pre­ ședinte al partidului pe Ion G. Duca, ca secretar general pe (ieorge Tătărescu, iar casier pe Victor Slăvescu. Astfel toate forurile partidului erau acum constituite într-o perfectă și democratică formă statutară.

34

La Palatul Justiției eram în toate zilele de lucru. O activitate intensă domnea în acest mare edificiu, care deve­ nea din zi în zi mai neîncăpător. Pe săli era forfoteala diferi­ ți lor inși veniți pentru procesele lor și avocații care alergau de la o secție la alta pentru pledarea procesului pentru care fuseseră angajați sau mergînd pe la grefele respective pentru urmărirea efectuării procedurilor sau consultarea dosarelor. în sălile de ședințe ale diferitelor instanțe judecătorești, tribunal, curte de apel sau curte de casație, se desfășurau pro­ cese și se auzeau pledoariile avocaților, care adesea erau stră­ lucite mînuiri ale verbului. 79

Talentul de a vorbi, așa de prețios unui avocat, ro­ mânii îl au. După terminarea proceselor din acea zi, între orele 4 și 5, mergeam la restaurantul de la mezanin din Palatul Justiției unde mulți avocați, adesea, luau prînzul. La una din mese, cea mai mare, era - fără a se numi rezervă - masa la care se așezau cam aceeași avocați. Mitică, chelnerul principal al restaurantului, avea oarecum grija să aranjeze așa lucrurile. Mitică era un chelner perfect și res­ pectuos cu toată lumea. Era, în plus, seara, după ce își termina lucrul la restaurantul tribunalului, profesor la școala de picoli. Mi-aduc aminte cum ne povestea el lecțiile pe care le preda elevilor săi. Una dintre lecțiile principale era ca la strîngerea tacîmurilor de pe masă, după ce s-au terminat de servit mîncărurile, paharele să nu fie ridicate decît după ce au plecat clienții. Pentru că, spunea el, paharele reprezintă băutura, care este consumația de bază pentru un restaurant. La această masă veneau adesea Istrate Micescu, Vasilescu-Valjean, Radu Rosetti, Ionel Periețeanu, Aurelian Bentoiu, Costică Deciu, l.G. Gruia, Keminger, Stelian Loga, Constantin Haliski. 1 lie Mierlescu și alții. Erau orele de destindere, străine de foile dosarului, erau orele cele mai plăcute din Palatul Justiției. Toate subiectele imaginabile se discutau atunci între colegi străluciți. Aflai din culisele politice tot ce nu știai încă, aflai secrete de ordin profesional sau secrete sociale ce-ți erau necunoscute, conver­ sații din care învățai multe în fiecare zi și care erau așa de instructive și așa de plăcute. Evident că pe cei mai tineri, Istrate Micescu, Vasilescu-Valjean, Radu Rosetti. Ionel Periețeanu. la care inteligența superioară și talentul erau notorii, ne copleșeau cunoștințele lor. Contactul apropiat cu inteligențele superioare e un noroc fără preț. 80

Avocatul cel mai căutat era, pe vremea tinereții mele, l ake lonescu. Marea lui inteligență și talentul fără pereche te avea acest om excepțional, îl făcea strălucit în politică și In barou. El domina viața baroului. A pledat mult, aproape zilnic. Minte excepțional de vie, el avea darul ca din dosarul tel mai complicat să vadă repede problema esențială a procesului, să lase la o parte tot ce era secundar, să sinte­ tizeze tot ce trebuia pledat și în cel mult o oră să spună tot. I fa într-adevăr o „gură de aur", cum i se spunea. Farmecul și elocința lui au rămas în barou neuitate. Un mare orator făcea într-un discurs această imagine: „Nimic nu este mai impresionant pe lume ca un cer înstelat și ca spectacolul unei strălucite inteligențe". Avocatul care a dominat baroul între cele două războaie mondiale, a fost Istrate Micescu. El a fost și decanul baro­ ului. O mare inteligență, o mare cultură, un mare talent. Era cel mai cult dintre toți avocații. La 2 noaptea, lămpile din vasta lui bibliotecă încă îi luminau cărțile de care nu se putea des­ părți. Pleda zilnic, plin de vervă și de spirit. O figură ce ieșea din comun, chiar fizicește. Un cap sardonic. La masa noastră de la Palatul Justiției cînd venea- și venea adesea- vorbea numai el. în viața politică, însă, a fost o tristă decepție. Nicolae Titulescu n-a pledat mulți ani. Subsolul casei lui din șoseaua Kiseleff, subsol imens și plin de cărți, era rezervat proceselor. Le studia noaptea. Minuțios și sistematic, el își scria pledoria pe de-a întregul. O citea a doua zi - și ajutat de o memorie excepțională-, o pronunța la curte cu o dicție impecabilă, cu o vervă impresionantă. Titulescu era într-adevăr adevăr un orator neobișnuit. S-a aruncat curînd în valurile politicii mondiale și ba­ roul l-a pierdut. Dar, agitat la bară, era agitat și în larga poli­ tică. Era celebrul nostru ministru de externe. Argint viu și un pachet de nervi. O inimă de aur.

81

Această bizară figură mongolică, galbenă și spînă, fi­ gură așezată pe un corp înalt, figură extrem de nobilă, surîzătoare și parcă speriată, devenise mai cunoscută în străină­ tate, decît în țara noastră. Ionel Periețeanu, specialist talentat în dreptul penal. Era în acest domeniu un reputat orator și un scriitor excelent în revistele de drept. Frumos, fin și elegant ca o domnișoară. Vasilescu-Valjean, încărcat de clientelă, activ, cu un lim­ baj clar și spiritual, era un avocat în toată puterea cuvîntului. Scriitor de piese de teatru, a fost și directorul general al Tea­ trului Național. Radu Rosetti. afabil cu toți, iubit de toți. Scriitor și el. Era marele avocat pentru curtea de jurați. Baroul, pe care l-am cunoscut eu, avea două însușiri de seamă cu care se putea mîndri: avea libertate, adică totală in­ dependență și bogăția de talente. Libertatea de odinioară fă­ cea ca Parlamentul și baroul nostru să fie bogate în talente mari. Un medic, un inginer, un profesor poate profesa sub te­ roare, sub comunism. Niciodată un avocat. Din baroul atîtor bărbați plini de cultură, de inteligență și de talent, s-au recrutat, timp de o sută de ani, majoritatea oamenilor politici, care din România mică au reușit să facă România Mare. îmi închipui ce goană vulgară de la o secție la alta trebuie să fie azi acolo pe sălile murdare ale fostului nostru templu de justiție, de a cărui eternitate nu mă puteam îndoi, între „tovarășii" încruntați, inculți și răi. Ce ruină morală trebuie să fie azi peste tot.

82

35 în 1930. Carol se urcă pe tron. luliu Maniu, deși prim-ministru, acceptă evenimentele fără opunere. Credea, desigur, că ii vor folosi. Dar îndată s-a dovedit că morala lui Maniu nu se po­ trivea cîtuși de puțin cu morala celui care se urcase pe tron. Acesta primea orice, numai separația de Elena Lupescu, nu. Cu nici un preț. Și conflictul între Maniu și rege izbucnește l.ițiș. Maniu își prezintă demisia. El nu era omul tranzacțiilor. Dar mulți dintre fruntașii ardeleni, deși amici devotați ai șefului lor, se apropie de tron, se înclină la orice, formînd chiar un nou guvern național-țărănist, fără Maniu. Au fost mai multe guverne național-țărăniste, fără Maniu, prezidate de Gh. Mironescu sau de Al. Vaida Voevod. Numai în perioada iunie 1930- iunie 1932 s-au schimbat patru cabinete ministeriale, la care se adaugă numeroasele remanieri. Maniu pierduse între timp și șefia partidului, care tre­ cuse la Ion Mihalache. Carol II încearcă o înțelegere cu ardelenii, luîndu-și chiar oarecare angajamente. Maniu redevine prim-ministru, dar peste un an demi­ sionează din nou, căci regele își călcase și aceste angaja­ mente cum și le călcase și pe cele dintîi. Iar Maniu își prezintă demisia pentru a doua oară. Inadaptabil. Partidul rămîne, însă la putere, fără ca șeful lui să-i fi cerut să se solidarizeze cu demisia lui. Grija lui luliu Maniu de a nu critica chiverni­ selile național-țărăniste era evidentă, luliu Maniu demisionat, continua să se considere șef al partidului. Nu exercita un control ostentativ, se ferea să-și manifeste pe față autoritatea, menajînd cu multă grijă susceptibilitatea șefului guvernului, care îl suplinea temporar, ca și a celorlalți miniștri. De fapt,

83

el controla totul, impunîndu-și punctul de vedere cu aerul că I făcea o sinteză a diverselor tendințe manifestate în partid.

36 în 1931, profesorul Nicolae lorga este numit prim-mi­ nistru. Se formează un guvern, așa-zis, de personalități. I Const. Argentoianu devine și ministru de interne, și ministru de finanțe. El este, de fapt, șeful guvernului. lorga însuși își dădea seama cînd spunea: eu nu sînt eu. La alegerile din vara acestui an, făcute sub guvernul lorga, am candidat din nou, la Ismail. De data aceasta în ca­ pul listei liberale, Ion Tomov nemaidorind să ia parte la lupta electorală. Candidam acum în opoziție. Campania alegerilor a fost condusă de prefecți militari, care trebuiau să aleagă neapărat lista guvernului, compusă I din oameni necunoscuți, fără nici o popularitate. Samavol­ nicia administrației a fost dezlănțuită cu mare furie în tot județul. Cu greutate se putea ajunge la sate. Cu toată această prigoană, m-am ales deputat. Era pentrumine o consacrare politică, căci liberalii se alegeau cu greu­ tate deputați, cînd partidul era în opoziție. Duca a ținut să mă felicite telegrafic chiar în seara alegerilor. în parlamentul lorga era o lume pestriță. în majori­ tatea guvernamentală se vedeau oameni care nu avuseseră niciodată o activitate profesională, oameni de pe la cluburile de cărți de joc au de pe lîngă vreun potentat al zilei. Guvernarea profesorului lorga a fost dezastruoasă. Argetoianu, călare pe două ministere, nu reușea să plătească I nici lefurile funcționarilor, soldele ofițerilor, pensiile, furni­ zorii Statului, cuponul datoriei publice, împingînd diletantis­ mul pînă la inconștiență.

84

Cele cîteva guverne național-țărăniste de la 1928 încoace al lui Nicolae lorga. adusese țara, cu toate împrumuturile oneroase făcute în străinătate, în pragul falimentului. și

37 în noiembrie 1933, Carol II nevoit, aduce partidul li­ beral la guvern. Ion G. Duca este numit prim-ministru. La ministerul de interne eu sînt numit secretarul-general al mi­ nisterului. Numirea mea a displăcut unor invidioși, socotindu-mă mult prea tînăr pentru acest post. Această invidie se adîncește cînd ministrul de interne, Inculeț, fixează prin decizii mi­ nisteriale atribuțiile celor doi subsecretari de Stat: Dumitru luca, fiind însărcinat cu administrația locală, iar Victor lamandi, cu poliția și jandarmeria, delegația secretarului general cuprinzînd toate atribuțiile ministerului. Această delegație, numai cu o parte din atribuțiile mi­ nisterului, a supărat la culme pe Victor lamandi. Supărat era, de altfel. Victor lamandi chiar de la con­ stituirea guvernului, socotindu-se umilit a servi sub ordinele lui Ion Inculeț. Animozitatea între Inculeț și lamandi era veche, încă din opoziție, de la Iași, unde locuiau amîndoi, și Victor lamandi credea că Inculeț urmărea șefia organizației liberale de la Iași. Bănuială nefondată. Inculeț nu avea nevoie de șefia de la lași, el era șeful liberal pe întreaga Basarabie. Spre a nu fi în aceeași clădire cu Inculeț, el a mers pînă acolo că-și instalase biroul la direcția generală a siguranței Statului din bulevardul Pache Protopopescu. Mi-am dat seama că era necesar să calmez puțin lu­ crurile. M-am dus de cîteva ori la biroul său de la siguranța

85

Statului, cu cîteva lucrări sprea a-i cere avizul - de care nu aveam nevoie - numai ca să-i împac orgoliul. Mi-aduc aminte de atmosfera care domnea, de fiecare dată în biroul său. Un fum de țigări să-l tai cu cuțitul, iar în­ căperea plină cu prietenii lui de la lași - Lăzărescu, Voinea, Panopol, lanoliu, frații Zipa- vorbind tare și rîzînd ca la cafenea. Se vedea că numai de mersul serviciilor polițienești nu era cineva acolo care să se ocupe. Mai era la Victor lamandi nemulțumirea că nu putea dispune de fondurile bănești de la ordinea publică, O. P. cum i se spunea pe scurt. Se putea vedea, așadar, că noul guvern nu luase încă conducerea poliției și a jandarmeriei. Rezultatele funeste s-au văzut curînd. Victor lamandi nu era omul indicat pentru acest post. Era un bun vorbitor în Parlament și la întruniri politice de provincie, care se terminau cu urale și cu chef, dar numai atît. Ministerul de Interne era instalat în localul hotelului „Splendid" din strada Știrbei Vodă. Clădire construită pentru a fi hotel, cu etaje multe, cu încăperi mici și săli înguste, cu totul impropriu pentru un minister. Din prima zi mi-am dat seama că ministerul trebuie să revină la vechiul său local de pe strada Academiei, unde încă din secolul trecut își adăpostise birourile și mai mult chiar, ale președinției consiliului de miniștri. în acea sală principală de la etaj, mare și frumoasă, cu ușa de intrare chiar la capul scării de la intrarea principală, ani și ani se întruniseră bărbații de stat însărcinați cu conducerea țării. Pe pereții acestei săli istorice erau fixate tablourile cu chipurile acestor bărbați în ordinea vechimii lor. Inculeț a fost de acord să se facă această mutare. în cîteva săptămîni, ministerul de interne a fost reinstalat în localul său de totdeauna de pe pe strada Academiei, spre mulțumirea întregului personal. 86

1

|

I

j

I ;

Alegerile parlamentare erau fixate pentru data de 20 de­ cembrie. Pentru constituirea listelor de candidați ai partidului liberal în fiecare județ, Duca a procedat și de data aceasta, în modul cel mai democratic. A format o comisie compusă din Ion Inculeț, Gh. Tătărescu și Richard Franasovici, care sub președinția lui să invite pe fiecare șef de organizație jude­ țeană, ca împreună să fixeze numele și ordinea pe listă a candidaților liberali. Am fost desemnat ca secretar. Această comisie s-a întrunit în toate serile, timp de o săptămînă, la președinția consiliului de miniștri sau la Franasovici acasă. La una dintre aceste reuniuni, Duca, indignat și rușinat totodată, a scos din buzunar o hîrtie și ne-a spus: „Iată pînă unde se merge cu îndrăzneala. Puiu Dumitrescu, desigur cu știința regelui, cere ca acești domni să fie tăcuți deputați." Erau patru nume, total necunoscute, prieteni personali de-ai secretarului particular al regelui. Puiu Dumitrescu, care nu putuse termina nici clasele li­ ceale, fusese secretarul lui Carol, în exil, adus de Manoilescu. Pe tatăl său îl făcuse deja comandantul jandarmeriei, dintr-un șters colonel de la cercul de recrutare din Constanța. Campania electorală se anunța tumultoasă. Garda de Fier fîlfîia lozinca - omul și pogonul -, încercînd să spe­ culeze setea țăranilor de pămînt. Nicolae Titulescu cerea guvernului dizolvarea gărzii, susținînd că străinătatea socotește mișcarea legionară dăună­ toare prestigiului nostru de Stat, și amenința cu demisia. Duca nu era convins de această necesitate. înainte de a lua o hotărîre a ținut să ceară părerile tuturor colaboratorilor săi. în biroul din palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei unde se găsea atunci președinția consiliului de miniștri, Duca a invitat, rînd pe rînd, separat, pe toți miniștri și pe toți ceilalți colaboratori, cerîndu-le părerea. Era îngrijorat. La 10 decembrie 1933, guvernul decide dizolvarea Gărzii de Fier.

87

S-au ridicat însă galsuri de protest. Peste măsură de in­ dignați s-au arătat luliu Maniu, Al. Vaida Voevod, generalul Averescu, care și-au exprimat astfel simpatia față de gardiști. George Brătianu considera măsura ca o greșeală dintre cele mai grave. După alegeri, care s-au terminat cu un real succes pentru partidul liberal. Duca s-a hotărît să meargă la Sinaia, la rege, pentru a-i raporta rezultatele și situația politică din țară. în dimineața zilei de 29 decembrie, Inculeț împreună cu mine l-am condus la Gara de Nord, unde se găsea tras vagonul său ministerial. Pe peronul gării, lîngă vagon, se afla Eugen Cristescu, director la Siguranța Statului, chemat de Inculeț. Se știa că legionarii hotărîseră asasinarea lui Duca, înainte de plecarea trenului, Inculeț l-a întrebat pe Cristescu dacă toate măsurile pentru paza prim-ministrului erau luate și dacă se putea bizui pe aceste măsuri. în seara acelei zile, eram invitat la masă la prietenul și colegul meu de barou. Constantin Haliski. Eram la ora 8 sea­ ra încă la minister, spre a primi rezultatele alegerilor de la Ca­ merele profesionale, care avuseseră loc în acea zi. Mă pregă­ team să plec la masă. Sună telefonul: „Vă cheamă Sinaia, domnul prim-ministru la telefon", îmi spune telefonista ministerului. Vocea caldă a lui Duca, pe care o am și astăzi în ure­ che, îmi vorbește: „Te rog comunică soției mele că nu voi sosi la ora știută, trenul internațional la care se va atașa va­ gonul meu are o mică întîrziere." Totodată îmi spune: „Te rog dă-mi rezultatele alegerilor de astăzi", pe care le-a so­ cotit bune. Părea mulțumit de audiența la rege. Vorbea de la vila doctorului Costinescu, unde aștepta să plece la gară. După terminarea convorbirii cu Sinaia, am anunțat telefonista ministerului că plec la masă, dîndu-i numărul telefonului unde voi fi pînă la ora 11.

88

Această procedură am folosit-o tot timpul cît a durat activitatea mea la Ministerul de Interne. Eram astfel în per­ manență, zi și noapte, în legătură cu ministerul. Acest mod de lucru Duca îl cunoștea și îl aprecia, mi-a spus-o în plină ședință a consiliului de miniștri. Am găsit la prietenul meu invitații așezați deja la masă. M-am scuzat de întîrziere și mă așezam la locul meu, cînd se aude sunînd telefonul în salon. Era pentru mine, mă chema ministerul. Cu cea mai îngrozită voce și de-abia ținîndu-și răsu­ flarea, biata telefonistă, îmi spune: „Domnul prim-ministru a fost omorît în gară la Sinaia." Cum? Cred că atîta am putut să spun. Totul era așa de brutal că nu știam ce se întîmplă cu mine. Nu-mi veneam în fire. Era de necrezut, nu trecuse mai mult de o jumătate de oră de cînd vorbisem cu el la telefon. Pe fața mea desigur se citea groaza, comesenii întrebîndu-mă ce s-a întîmplat. Duca a fost asasinat, atîta am putut spune și am plecat. M-am dus direct acasă la Inculeț, în str. General Cristescu. L-am găsit la biroul său, de la parterul casei, cu Eugen Cristescu, în picioare, la spatele lui. Nu vorbeau, așteptau un telefon de la Sinaia. Cînd telefonul a început să sune, Inculeț cu tot calmul său cunoscut, m-a rugat să vorbesc eu. Era comisarul de poliție de la Sinaia. Corpul neînsuflețit al lui Duca se afia încă întins pe peronul gării. Duca sosise cu automobilul de la vila doctorului Costinescu și, fără a mai intra în biroul șefului de gară, a trecut, mergînd repede, direct pe peron, care era gol. Cei trei asasini, care pînă atunci se aflaseră în restaurantul gării, l-au înconjurat și l-au asasinat, trăgînd gloanțele de la o distanță de mai puțin de un metru. L-am întrebat pe comisar dacă palatul a fost încunoștiințat. Răspunsul a fost că în momentul acela chiar sosiseră

89

dispozițiile ca să fie transportat și depus în Palatul Peleș corpul prim-ministrului. în noaptea aceea, au fost arestate mai multe căpetenii legionare în frunte cu Corneliu Codreanu. Dar tot în aceeași noapte, generalul Dumitrescu, comandantul jandarmeriei l-a ridicat, personal, pe Corneliu Codreanu de la Siguranța Sta­ tului, unde se găsea arestat și l-a ascuns. Regele a numit prim-ministru, de a doua zi, pe doctorul Constantin Angelescu, cel mai vechi membru din guvern. Corpul lui Duca a fost adus la București și expus la Ateneu. La funerariile naționale, regele n-a participat. în schimb, țara întreagă l-a plîns sincer. Astfel a murit, asasinat mișelește. Ion Duca, un om strălucit, generos, un sincer democrat, care își servise țara ani de zile, în modul cel mai eficient și onest, sfîrșit tragic și nemeritat. A murit sărac, modestia vieții sale te impresiona. Lo­ cuia într-un mic apartament cu trei camere, pe strada Cometei, ca locatar, și avea o mică casă, o culă, la Măldărești, în județul Vîlcea, ca singură avere care rămînea pe urma sa.

38

Moartea năprasnică a lui Ion Duca a deschis problema succesiunii la partid și la guvern. A fost proclamat șef al partidului Dinu Brătianu, care, în afară de nume, nu avea nici superioara inteligență a lui Ion I.C. Brătianu, nici capacitatea de muncă a lui Vintilă Brătianu. Era un om apolitic. De aceea nici nu ținea să aibă șefia guvernului. Partidul solicita pe Gheorghe Tătărăscu să primească șefia guvernului. El ținea însă ca șef să fie Dinu Brătianu. deoarece așa era logic. Era aproape de necrezut să vezi un 90

om politic român, care aducea toate argumentele ca să scape de sarcina șefiei unui guvern. Nu era o modestie afectată, Gheorghe Tătărăscu își dădea seama de răspunderea pe care și-o asuma. Mai era, poate, și sentimentul că Dinu Brătianu nu-l dorea pe el șef al guvernului. La începutul lui ianuarie 1934, Gheorghe Tătărescu, numit prim-ministru, constituie noul guvern cu foarte mici modificări: Victor Antonescu trece la Finanțe în locul lui Dinu Brătianu, care părăsea guvernul, iar Victor lamandi este scos de la Interne - adevăratul răspunzător pentru lipsa de pază a fostului prim-ministru - și este numit ministru, fără portofoliu, pe lîngă președinția consiliului. Gheorghe Tătărăscu era originar din Gorj și se simțea mîndru că era din ținutul lui Tudor Vladimirescu, acest erou în care vedea simbolul unei revoluții naționale și sociale. Era un orator politic de talent. Chiar într-o conversație banală, Gheorghe Tătărăscu căuta să dea frazei o oarecare ți­ nută literară și o sonoritate retorică. Și-a luat doctoratul în drept la Paris și, întors la Tg. Jiu, s-a înscris în barou și în partidul liberal. Nu a fost nicio­ dată un om de bibliotecă, un pasionat de lectură - cum era Duca - inteligența lui sprintenă, ușurința ideației, îi acope­ reau cu prisosință lacunele culturii lui. De formație literară romantică, admira proza frumos cadențată, ținuta teatrală, emfatică, elocvența pompoasă. A făcut războiul din 1916. fiind comandant al unei companii de infanterie din regimentul 18 Gorj. în 1919. Gheorghe Tătărăscu a fost ales deputat de Gorj. Prima lui manifestare la tribuna Camerei a fost un suc­ ces; discursul de o frumoasă arhitectură, de o îngrijită ținută literară a impresionat și l-a consacrat. Gheorghe Tătărăscu, politic, calculase fără greș; la de­ butul lui asistase Ion l.C. Brătianu.

91

Numit subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, avînd jandarmeria și poliția sub ordinele lui, Gheorghe Tătărăscu a condus cu multă pricepere și tact acțiunea de potolire a spiri­ telor în insurecția de la Tatar-Bunar din sudul Basarabiei. Gheorghe Tătărăscu a intrat cu ușurință în noul rol de prim-ministru. Avea prestanță și siguranță în fața celor mai dificile situații. Pătrundea cu ușurință orice problemă și gă­ sea totdeauna soluția acceptabilă. Prin plecarea lui Victor lamandi de la Ministerul de Interne, sarcina conducerii poliției și jandarmeriei trecea asupra mea, pe baza delegației pe care o aveam din prima zi a nu­ mirii mele de Ministerul de Interne. Sarcină grea. Apăsa asupra poliției o mare vină. Asasinarea prim-ministrului dovedea o carență totală de eficacitate a organelor legal însărcinate cu menținerea ordinii publice și siguranței Statului. Era necesară o reorganizare și o schimbare printre șefii de la diferitele servicii. In locul generalului Dumitrescu a fost numit coman­ dant al jandarmeriei, generalul Pârâianu. Directorul general al siguranței Statului, Emanoil, un om slab, dar onest, a fost menținut provizoriu pentru a nu tulbura prea mult cadrele superioare. Eugen Cristescu a fost îndepărtat și în locul lui la direcția Siguranței a fost adus Vintilă lonescu, unul dintre cei mai buni inspectori de poliție; la direcția Poliției judiciare, Olărașu, iar la direcția Personalului, Giorman. De colonelul Gabriel Marinescu, prefectul poliției capitalei, nu se putea atinge nimeni. Era omul de casă al re­ gelui Carol. în fond, Gavrilă Marinescu nu era un om rău. împrejurările l-au făcut ce era. Militar disciplinat, executa erice ordin al stăpînului. Gavrilă Marinescu era încojurat însă de oameni fără nici o instrucție, el însuși fiind fără cultură. Avea în biroul lui o bibliotecă, plină de cărți. Toate erau cu filele netăiate. Colaborarea cu Gavril Marinescu n-a întîmpinat însă nici o dificultate. La reorganizarea serviciilor poliției s-a constatat 92

că o mare parte dintre funcționari fuseseră numiți fără exa­ menul de intrare, prevăzut de statutul funcționarilor publici. Pentru examinarea lor s-a constituit o comisie compusă din noul director general al Siguranței Statului, Tilică Stăncescu și prefectul poliției capitalei, colonel Gavrilă Marinescu, sub președinția mea. Numărul acestora fiind mare, comisia s-a deplasat în diferitele centre administrative din țară, spre a se evita aducerea lor la București. S-a văzut atunci că serviciile erau împănate cu ele­ mente dubioase, fără pregătire profesională. Au fost înlocuiți cu tineri, care aveau cel puțin bacalaureatul, și cu mulți licențiați în drept. Colaborarea mea cu Gavrilă Marinescu s-a arătat po­ sibilă, cu toate că nu eram titularul Ministerului de Interne. Nu părea deci verosimilă versiunea că Gavrilă Marinescu re­ fuzase să se prezinte la raport ministrului de interne Ion Mihalache, cînd acesta obținuse această demnitate și că aceasta a fost cauza demisiei ultimului guvern Maniu la începutul anului 1933. Garda de Fier, care acum luase numele de „Totul pentru țară", căpăta pe zi ce trecea o dezvoltare, nu dintr-o nece­ sitate de Stat, ci mai ales din luptele duse între partide, care întrebuințau tot felul de mijloace pentru denigrarea partidelor adverse și pentru crearea unor greutăți pentru partidele de la guvern, sprijinind în acest scop mișcarea legionară. Astfel creau situații care primejduiau siguranța statului. în martie 1934, cînd s-a judecat procesul, care a adus în boxa acuzării și pe autorii morali ai asasinatului lui DucaCorneliu Codreanu, generalul Zizi Cantacuzino, Nae lonescu și alții - în apărarea lor au venit o seamă de cunoscuți oameni politici: luliu Maniu, Ion Mihalache, Vaida Voevod, George Brătianu, C. Argentoianu, generalul Averescu, șefi de partide politice.

93

Regele Carol II a utilizat și el mișcarea legionară în scopul slăbirii partidelor politice. Inculeț. ministru de interne, venea în fiecare săptămînă la sediul Siguranței Statului și prezida reuniunea mea cu di­ rectorii de la poliție și jandarmerie și era astfel ținut la curent cu toată situația din întreaga țară. Inculeț. ca ministru de interne, acoperea cu destulă in­ teligență exigențele unei răspunderi politice așa de mari, mai ales în acele vremuri. Dumitru luca era subsecretarul de Stat de la Minis­ terul de Interne, care avea în sarcina sa administrația locală. Fusese un bun prefect al județului Vlașca înaintea războiului, iar în timpul ocupației Munteniei de către arma­ tele germane, el fusese transferat și însărcinat cu conducerea prefecturii județului Bacău, în Moldova, o însărcinare grea pe care a îndeplinit-o cu multă pricepere și devotament. luca era de o bunătate rară și foarte popular. în Vlașca lui îl cunoșteau și copiii. Biroul de la Interne era veșnic plin de lume. Intervenea pentru oricine apela la serviciile sale. Cartea lui de vizită cu semnătura „devotat luca", adresată colegilor săi din guvern, era acordată cu cea mai mare bunăvoință. Una dintre direcțiile din administrația centrală a minis­ terului de Interne era aceea a Casei de asigurare. Avea în sarcină ca orașele și satele din țară să aibă asigurate bunurile lor. Această Casă trebuia să dețină deci un fond bănesc, cu care să se despăgubească aceste comune în caz de sinistru. Pentru aceasta, exista în bugetul fiecărei comune o sumă specială, care urma a fi vărsată Casei de asigurare din cen­ trala ministerului. Comunele însă începuseră să aibă obiceiul de a se asigura la societățile particulare, plătind importante prime și nefiind totdeauna corect despăgubite, iar Casa de asigurare lîncezind, devenea o cheltuială inutilă în bugetul ministerului.

94

Era necesară o reorganizare fundamentală. Printr-un proiect de lege se transforma Casa de asigurare în regie mitonomă, se stipula asigurarea, de drept, a tuturor comu­ nelor la această casă autonomă și se interzicea asigurarea la societăți particulare. La dezbaterile proiectului în Parlament, societățile par­ ticulare de asigurare au pus în mișcare toate bateriile pentru a combate și a face să cadă legea. în special, Mihai Romniceanu, la Senat, a fost combatantul cel mai înverșunat - el era în afară de senator și avocatul uneia dintre cele mai mari societăți de asigurare - care a mers pînă la a insinua că ar fi vorba de o afacere necurată. Aluzia era directă la mine, auto­ rul proiectului de lege. Inculeț, care cunoștea de la mine toată economia legii, a putut, cu acest prilej, să arate de pe banca ministerială, cu cîtă ușurință se încearcă a se pune la îndoială onestitatea oa­ menilor, cînd adevărul este tocmai contrariul. Casa autonomă de asigurare este chiar Statul, deci, dacă ar fi vorba de o afacere, ea este o afacere a Statului, nu a unui particular, pe cînd. dacă se susține și se cere respingerea le­ gii, ar fi la mijloc, într-adevăr, o afacere necurată, fiindcă ar li în favoarea unor particulari - societățile particulare de asi­ gurare - care ar continua să profite de beneficiile primelor de asigurare. Legea a fost, desigur, votată. La postul de radio se transmiteau, adesea, știri necon­ trolate. Societatea de radio-difuziune, care funcționa pe lîngă președinția consiliului de miniștri, avea nevoie de ordine și control. Am cerut a fi trecută sub tutela Ministerului de Interne. A fost astfel reorganizată ca Regie Autonomă, sub conducera unui consiliu de administrație. Au fost numiți în consiliu, persoane din lumea literară, științifică, teatrală, mu­ zicală, iar director general, Dan Sărățeanu, fost prefect de Galați.

95

S-a constatat că personalul era prea numeros și puțin pregătit. Noua conducere a putut, în scurt timp, să dea altă viață oficiului, emisiunile să fie bune și apreciate de marele public. Serviciul de contra-spionaj al armatei funcționa pe lîngă Statul Major. Șeful acestui serviciu era Moruzov, de origine bulgară, din Tulcea. Moruzov devenise omul de încredere al regelui. Aceasta îl făcea să nu conlucreze cu siguranța Statului. Activa chiar peste capul ei, dacă nu și împotriva ei. Dispunea de importante fonduri de bani, de care nu dădea socoteală nimănui. Șef al Statului major al armatei era generalul Ion Antonescu. Moruzov lucra și peste capul lui. Nu-1 cunoșteam personal pe Antonescu. îmi telefonează într-o zi pentru o întrevedere. Astfel l-am cunoscut și personal. Scopul întrevederii a fost să se informeze asupra lui Moruzov. Dorea să știe care erau raporturile de lucru ale lui Moruzov cu poliția de siguranță a Statului - de care aflase, de altfel, că nu erau bune - și cum se explică această situație. N-am putut să-i ascund realitatea, faptul că Moruzov se folosește de sprijinul regelui, lucrînd peste capul tuturor, și să recunosc deci că situația nu era normală. Antonescu n-a putut suporta mult timp încălcarea auto­ rității lui și a cerut regelui înlocuirea lui Moruzov. Carol a refuzat. Astfel a izbucnit conflictul său cu regele. Antonescu a trebuit să-și dea demisia și spre a fi umilit a fost trimis la co­ manda unei divizii la Pitești. Mai tîrziu a fost pedepsit cu arest la mănăstirea Bistrița. Moruzov avea agenți pînă și în lumea oamenilor din guvern. Se cunoștea cazul unui fost subsecretar de Stat, agent de-al lui Moruzov. care organizase procesul de bigamie împo­ triva generalului Antonescu. Se cunoșteau, de asemenea, do­ sarele pe care le făcea împotriva membrilor din guvern și pe care le dădea regelui.

96

39

Cu prilejul numirii mele la Ministerul de Interne, pri­ misem multe scrisori de felicitare. Aceea de la Ion Tomov, șeful organizației mele libe­ rale din Ismail, a fost cea mai deosebită. Tomov îmi transmi­ tea o dată cu calde felicitări, dorința ca să accept luarea șefiei organizației, el fiind hotărît să se retragă; se socotea obosit, îmbătrînit. Tomov îmi aducea o mare bucurie. Eram atras de Ismail mai de mult, dar de cînd fusesem ales acolo deputat, Ismailul devenise pentru mine o pasiune. Ori de cîte ori tre­ burile mele de la București îmi dădeau un timp liber, plecam bucuros la Ismail. Cunoșteam toate satele, cunoșteam pe nume mulți săteni. Cele cinci orașe ale județului: Ismail, Reni, Chilia Nouă, Vîlcov și Bolgrad, erau centre importante din punct de vedere economic. Erau locuite de oameni de seamă, cu trecere în ju­ deț și de mulți comercianți cu legături în toată țara și în stră­ inătate, mai cu seamă în cele patru orașe-porturi la Dunăre. Vîlcovul, bogat port pescăresc, patria icrelor negre, era și un frumos și interesant colț turistic. Tomov a convocat congresul organizației și alegerea mea la președinție s-a făcut cu aclamații. în viața politică, un om nu poate avea o mulțumire mai mare decît aclamarea populară. Credeam atunci, la începutul anului 1934, că mă uneam cu Ismail pentru totdeauna. Nu-mi dădeam seama că în vara lui 1940, lăcomia barbară rusească va răpi din nou Basarabia și Ismail, iar mai tîrziu în 1944, întreaga Românie.

97

40

în dimineața zilei de 28 februarie 1935, la Sinaia, în biserica mănăstirii, a avut loc căsătoria mea cu Micaela. Nunta a fost simplă și intimă. Numai familia. Nași au fost soții Inculeț. După ceremonia religioasă, am mers cu toții la Parc hotel, unde în micul salon de la etaj ni s-a servit prînzul. Inculeț venise cu cei doi fii ai lui. Ionel și Georgel, ca să-mi facă plăcere, căci știa cît de mult îi iubeam. Micaela era însoțită de mama ei, Viorica Nicolescu, de sora și cumnatul ei, Vichi și de inginerul Costi Marinescu. Fratele meu, Didi, nu putuse veni - avea piciorul în ghips venise numai Tenzi, soția lui. Mai era Mircea Gasparovici, director de cabinet al lui Inculeț. Această masă intimă facea să ne simțim cu toții bine. La șampanie, Inculeț, cu multă căldură, a închinat paharul pentru fe­ ricirea căsătoriei noastre și pentru trăinicia prieteniei care ne lega. Sinaia, în acel sfîrșit de februarie, era liniștită, senină, însorită, învăluită de cea mai albă și imaculată zăpadă. în acest superb cadru al naturii, am avut fericirea să fie nunta noastră.

41

De cîte ori mă întorceam dintr-o călătorie „turistică" în străinătate - cum începuse să se numească spre a se deo­ sebi de călătoria de afaceri -, vedeam cît de frumoasă este țara noastră, dar cît de puțin cunoscută de străini. Explicația era că celelalte țări știau să se facă cunoscute. Importanța turismului era evidentă. Nu era numai un factor cultural, educativ, devenise un important factor econo­ mic, o sursă de venituri pentru Stat. 98

Am văzut cum țări ca Elveția, Italia, Franța, Austria, Anglia au bugetele lor bazate, în bună parte, pe veniturile industriei turistice. Acesta fiind acum rolul turismului în viața unui Stat, apărea ca o necesitate și pentru România de a crea un orga­ nism de Stat, în acest scop. Mă frămînta această idee, mai cu seamă de cînd pă­ șisem pragul Ministerului de Interne. Așteptam momentul oportun ca să prezint chestiunea guvernului. Inculeț cunoștea ideea mea și era cîștigat pentru a o susține cu toată tăria, așa cum a făcut-o ori de cîte ori minis­ terul pe care-1 conducea putea dovedi dinamism și înfăptuiri de opere creatoare. în vara anului 1935, am fost autorizat de guvern să alcătuiesc proiectul de lege. în consiliul de miniștri rezistența mare a venit din partea Ministerului de Finanțe. Nepotul ministrului de finanțe, Victor Bădulescu, era subsecretar de Stat și conducea, de fapt, mi­ nisterul, înconjurat de o serie de tineri, constituiți în cerc de studii. Acesta se opunea, argumentul său era că sînt alte pro­ bleme mai importante de rezolvat. între timp regele aflase despre proiect, cerînd să-l vadă.

Din clipa aceea, regele a fost susținătorul proiectului, pe care l-a studiat și l-a adnotat cu observațiile lui, foarte judicioase. Astfel s-a creat, prin legea din 29 februarie 1936, ofi­ ciul național de turism. De la început, ca președinte, am putut să așez acest nou organism de stat pe baze solide, încît rezultatele au fost din zi în zi mai bogate în realizări. Ritmul în care a pornit activitatea oficiului național de turism a fost de natură să se poată prevedea, de la început, o rodnică perspectivă și un bilanț bogat în înfăptuiri.

99

Oficiul național de turism avea: un organism central, avînd ca atribuții supravegherea, dirijarea, sprijinirea și coor­ donarea întregii mișcări a turismului și propagandei necesare; un organism exterior, format din 71 de oficii județene de turism și 230 de oficii locale, primele avînd ca atribuții suprave­ gherea în județ a mișcării din punct de vedere administrativ, iar oficiile locale fiind organele de execuție ale oficiului național de turism. S-a construit pentru organismul central, localul de pe strada Wilson, în spatele Ministerului de Interne. Acest important edificiu a fost echipat cu un modern atelier pentru confecționarea de broșuri și afișe de propagandă turistică, cu un laborator fotografic întocmind o arhivă cu fo­ tografii, necesară tuturor genurilor de manifestări de propa­ gandă și cu un studio cinematografic, adus din Germania, pentru producția de filme documentare și pentru crearea unui jurnal cinematografic sonor, săptămînal. S-a construit la Mamaia, hotelul Rex un hotel de lux, pe plajă, primul de acest gen în Europa. Acest hotel a fost nu­ cleul în jurul căruia a luat ființă stațiunea Mamaia, devenită cea mai renumită din estul Europei. S-au construit hoteluri turistice la Balcic, T. Severin, Vîlcov și un mare număr de cabane pe munți: Babele, Sinaia, Clăbucetul, Rînca, Omul, Valea Jepilor, Bîlea, Ciucaș, Cristianul Mare, Gura Zlotei etc. Pentru a fi prezenți în străinătate, s-au înființat la Paris pe bulevardul Champs-Elysees și la Berlin pe Unter den Linden cîte un birou de turism, înzestrat cu broșuri, afișe și personal calificat pentru informarea străinilor asupra frumuseților din România. Au fost primele birouri de acest gen în cele două capitale europene. în prezent, mai toate țările au astfel de birouri în dife­ rite orașe din lume. în ianuarie 1937, am putut să prezint la Paris, în sala „Iena“ sub auspiciile societății franceze de geografie, trei fil100

me de propagandă românească, realizate de serviciile cine­ matografice ale oficiului național de turism: Generația de mîine, ('olfuri din România, Bucureștii, în versiune franceză. La sfîrșitul reprezentației, mareșalul Franchet d’Esperay, care se afla într-o lojă, s-a ridicat în picioare și în chip spon­ tan, a spus cu voce tare că a avut prilejul să cunoască fru­ musețile atît de autentice ale țării, că nu are decît dorința de a le revedea și că după vizionarea acestor filme, nu le rămîne prietenilor francezi din sală decît să întreprindă o fericită că­ lătorie în România. Aceste filme au fost prezentate a doua zi și în sala de onoare a Automobil Clubului din Place de la Concorde, avînd același succes. La Paris a avut loc, în vara anului 1937, expoziția in­ ternațională pe esplanada de la Champs de Mars. Pentru ca România să fie reprezentată, s-au făcut de­ mersuri spre a se desemna un loc pentru pavilionul românesc. Tătărăscu mi-a propus să mă gîndesc la organizarea acestei expoziții. Se înțelegea ca oficiul național de turism să fie instituția care să-și asume răspunderea pavilionului. Dar regele a cerut ca prof. D. Guști să fie numit înalt comisar. Soția lui era vara Elenei Lupescu. Guști organizase la expoziția „Luna Bucureștilor" un pavilion reprezentînd satul românesc; un pavilion reușit și interesant. El și-a dat seama însă că o expoziție a României în stră­ inătate nu poate conține numai satul românesc. Avea nevoie de oficiul național de turism și mi-a cerut concursul, pe care l-a avut, total. Poate prea total, căci presa străină a publicat articole elogioase despre pavilionul României care, datorită O. N. T-ului, a reușit să prezinte cu succes o țară demnă de a fi vizitată, iar frumusețea locurilor de vînătoare și varietatea vînatului erau o revelație pentru lumea vînătorilor.

101

Acest succes al Oficiului Național de Turism provo­ case gelozii. S-a prezentat regelui o fotografie „aranjată", reprezentînd portretul regelui de la intrarea pavilionului vînătoresc al expoziției, avînd deasupra lui coarnele unui cerb. Regele României încoronat... Intriga însă n-a putut dura, fiind prea stupidă. Ancheta a stabilit că peretele pe care atîrna tabloul regal nu avea și nu avusese nimic altceva, în afară de acest portret. La aceeași epocă, la 15 august, regele a venit la Constanța, la serbările Marinei, cum venea în fiecare an. Hotelul Rex de la Mamaia era tocmai terminat. Elena Lupescu a fost să-l viziteze, condusă de arhitectul Cantacuzino, care făcuse planurile. Nu i-a plăcut hotelul, fiindcă sălile de baie nu aveau decît dușuri. Regele cunoștea acest detaliu, căci planurile hotelului fuseseră examinate de el împreună cu arhitectul Cantacuzino, impus de el ca arhitect. Totuși, sub această perpetuă influență, nu s-a jenat să considere aceasta ca fiind o eroare a Oficiului Național de Turism. Nu am cunoscut, personal, niciodată pe Elena Lupescu. Am fost o singură dată în primejdie să fiu nevoit a o cunoaște. Era o recepție la clubul - așa-zis al miliardarilor - de pe Calea Victoriei, în fosta casă a reginei Elisabeta a Greciei. Elena Lupescu, înconjurată de toată suita ei, aștepta ca lumea invitată să treacă pe la masa ei să-i prezinte omagii. Mi-am dat seama că cel mai cuminte lucru era să evit această onoare și să o șterg englezește cît mai repede.

102

42

După dizolvarea Gărzii de Fier. Nicolae Titulescu se temea să nu fie și el asasinat, ca Duca. Se știa condamnat de legionari și cerea să fie păzit. Am delegat, în acest scop, un inspector de poliție, care să-l însoțească pretutindeni, chiar în străinătate. într-o seară, la el acasă, pe șoseaua Kiselef, Titulescu m-a reținut pînă noaptea tîrziu, ca să-mi vorbească despre teama lui. Era abătut. La un moment dat, s-a ridicat însă de pe scaun și în picioare a început să-mi vorbească agitat, cu tu și mă. Această intimitate mă măgulea, dar arăta starea de neli­ niște în care se găsea. Simțea nevoia să o mărturisească: „Nu e vorba de persoana mea, mi-a spus. Este în joc politica pe care o fac în interesul țării. Această politică, știu, îmi creează dușmani de moarte. Iată, am să-ți spun care este această politică, întreprinsă de mine la Geneva." Plimbîndu-se prin cameră, Titulescu mi-a relatat îndelung întreaga sa acțiune, care consistă într-o politică total neașteptată, de apropiere de Rusia sovietică. Nu mai eram de data aceasta măgulit, eram uluit de ce auzeam, căci era o acțiune secretă și personală. Această mi­ rare, probabil se citea pe fața mea, căci a adăugat că îmi în­ credințează, în plus, știrea că s-ar putea să avem în curînd o reprezentanță diplomatică sovietică la București. Am nevoie deci să știu, a continuat el, dacă paza unei asemenea legații, va putea fi asigurată și aceasta numai voi, de la Interne, mi-o puteți spune. Am plecat impresionat de noutatea politicii la care se angajase Titulescu. într-adevăr, la Geneva, la Liga Națiunilor, Titulescu în plină glorie legase prietenie cu omologul său sovietic, Max Litvinov, și tratase apropierea de Uniunea Sovietică. 103

în acest timp, cît trata la Geneva, Titulescu ținea să fie la curent cu tot ce se întîmplă în politica internă din țară, ca să poată s-o facă pe cea externă, cum spunea el. Nu se mulțumea cu ce afla din ziare. Era conștient că noua ori­ entare a politicii externe a României putea să producă reacții importante. De la Geneva sau de unde se afla în străinătate, tele­ grafia cifrat lui M. Arion, secretarul-general al Ministerului de Externe, ca să țină contactul cu mine și să afle care este situația în țară. Cum cifrul de la Externe nu mai era în mîini sigure, începuse, în cercurile restrînse din București, să se cunoască secretul lui Titulescu. Venit special în țară, Titulescu aduce chestiunea ru­ sească în discuția consiliului de miniștri, care decide reluarea legăturilor diplomatice cu U.R.S.S. La puțin timp după decizia guvernului, a sosit la București, pentru prima oară, un ministru plenipotențiar al U.R.S.S. De statură mijlocie, cu capul pleșuv și oval, cu ochii vii și pătrunzători, Ostrovski, ministrul U.R.S.S., făcea impresia unui om din vechea gardă de diplomați ai Rusiei. Titulescu îl introducea și-l prezenta în afara lumii diplo­ matice. Ostrovschi știa să se facă plăcut în societate. Era vă­ zut, adesea, în restaurante și localuri de noapte. Căuta să cu­ noască cît mai multă lume. Cînd însă dorința de a cunoaște s-a întins și în lumea din regiunea petroliferă a Prahovei, situația lui a devenit suspectă și supravegherea lui intensificată. Ostrovski s-a plîns lui Titulescu că este urmărit de po­ liție. Numai Titulescu, naiv, credea că plimbările lui erau de agrement. Din clipa aceea, steaua lui Ostrovski a început să apună și curînd a fost rechemat. Gafencu, care a fost ministrul României la Moscova, mai tîrziu, a încercat să afle de la autoritățile sovietice adresa 104

lui Ostrovski ca să-l viziteze. A fost sfătuit că nu e prudent să se intereseze de această persoană. în fine, în vara anului 1936. Titulescu. în continuarea politicii sale externe, a propus guvernului faimosul proiect al unui pact de neagresiune între România și U.R.S.S., proiect (ratat și aranjat la Geneva cu prietenul său sovietic, Max Litvinov. La București, un restrîns consiliu de miniștri a discutat proiectul în prezența lui Titulescu, l-a vizat și urma a fi su­ pus atenției regelui. Titulescu, socotind chestiunea terminată, a plecat în vacanță, în Elveția. Regele însă, inopinat, a cerut demisia guvernului. Era actul de respingere a proiectului și o procedură, să zicem abilă, de a-1 scoate pe Titulescu din guvern, căci noul guvern s-a reconstituit fără el. S-a spus că aceasta a fost lucrătura guvernului Tătărăscu. Absolut inexact. A fost exclusiv opera lui Carol II. După aproape trei ani de cele mai bune și interesante raporturi de lucru cu Titulescu. îndepărtarea lui din guvern am regretat-o mult și sincer. Titulescu se înțelegea de minune cu mine și-mi arătase multă prietenie. Mi-a propus chiar postul de ministru la Budapesta, dar la vremea aceea pe mine nu mă interesa decît politica internă. Nu pot însă uita penibila impresie pe care o făcea specta­ colul din anticamera lui Titulescu. Acea gramadă a oamenilor de casă, care așteptau să-i îndeplinească diferitele servicii sau să-1 culce pe patron, cum îl numeau ei, cînd lucra seara acasă la el. Erau acei lingușitori, pe care-i cocoța el, cu atîta ușu­ rință, în importante posturi în diplomație. Titulescu se lăsa să fie adulat, și aceasta era de neîn­ țeles la un om de inteligența și strălucirea talentului său. Cînd n-a mai fost în guvern, după brutala sa debarcare din august 1936. toți l-au părăsit.

105

Marii oameni politici au creat și au lăsat, mai toți, urmași de valoare. Pe urma lui Titulescu nu a rămas nimeni. In vara anului 1938. fiind în Franța pentru o cură de ape minerale, am fost să-l vizitez la Cap d’Ail, pe Coasta de Azur, la vila sa „Primavera". Am stat o zi întreagă cu el. Era trist, descurajat, indignat și total singur. Vedea din cînd în cînd, mi-a spus, pe Andre Tardieu, fostul președinte de con­ siliu francez, care trăia și el, retras la Menton, în afara vieții politice active.

43 Noul guvern Gheorghe Tătărăscu s-a reconstituit în 1936, cu următoarele modificări: Ion Inculeț a devenit vice-președinte al consiliului de miniștri. în locul său, la Ministerul de Interne a fost numit Dumitru luca, în locul lui Titulescu la Externe a trecut Victor Antonescu, iar la Ministerul de Finanțe a fost numit Victor Slăvescu. Dumitru luca era un vechi liberal și se bucura de multe simpatii în partid. Ministerul de Interne era, însă, un minister greu. De el atîrna păstrarea ordinii publice și dirijarea întregii politici a țării. Treabă anevoioasă. Era de ajuns să intervină un eveni­ ment neobișnuit în viața de toate zilele, ca liniștea din țară să fie tulburată. Nu a trecut multă vreme și un asemenea eveni­ ment s-a și ivit. Garda de Fier a adus în țară cadavrele lui Moța și Marin, căzuți în războiul civil din Spania, în rîndurile lui Franco. Se știa. Garda de Fier va încerca să facă din actul înmormîntării celor doi legionari o manifestație poli­ tică. S-a pus deci chestiunea pentru Ministerul de Interne, dacă această înmormîntare, care ar putea să degenereze în grave dezordini, putea fi încuviințată. luca, încrezător în angajamentele luate de Corneliu Codreanu și ceilalți fruntași legionari, că vor face o înmormîn-

106

tare creștinească, fără caracter politic, a autorizat cortegiului mortuar al lui Moța și Marin, să parcurgă traseul fixat, cel mai scurt, pînă la cimitir. Cortegiul mortuar însă n-a mai fost o înmormîntare creștinească, ci o adevărată sarabandă, dezlăn­ țuită de la un capăt la celălalt al Bucureștiului, spre a culmi­ na în centrul capitalei, în marșul oficial și public al gărzilor în uniforme verzi, cu drapele și pancarte de propagandă politică, în fruntea acestui marș. încinși peste cămăși verzi și cu ciz­ me militărești, alături de Corneliu Codreanu și toți comandanții legionari, se găsea însuși ministrul Spaniei. Impresie peni­ bilă. în străinătate, guvernul a fost bănuit de duplicitate politică. Dumitru luca a recunoscut că a fost înșelat și - onest cum era - și-a prezentat demisia. Guvernul nu i-a cerut de­ misia, dar nici nu i-a respins-o. Prim-ministrul Gheorghe Tătărăscu a socotit oportun să preia el și conducerea Ministerului de Interne. Tătărăscu era acum, pentru mine, al treilea ministru de Interne pe care-1 secundam. Venea rar la minister, lucra mai mult la el acasă, în micul birou din casa lui de pe strada Polonă. Sarcinile mele la minister erau mereu mărite. Rămă­ sesem singurul din echipa cu care începusem conlucrarea la ministerul de Interne și reprezentam astfel o continuitate. Vasile Bîrca, care fusese directorul Internelor, pe vremea cînd Basarabia era republică independentă, era însărcinat ca subsecretar de Stat cu administrația locală în locul lui luca.

44 Mareșalul Pilsudski, președintele Poloniei, avea, cînd venea în România, un prieten personal, pe doctorul Lucian Skupiewski, care se ocupa de el și-l conducea în toate părțile. Doctorul Skupiewski a fost medicul care m-a operat de apendicită la spitalul de pe Calea Griviței, condus de el. Nu-1 voi uita niciodată, nici ca medic, nici ca om. Ca medic

107

era capabil și dezinteresat, iar ca om era capabil de o rară distincție sufletească. Nu era de mirare că se bucura de o atît de înaltă prietenie. Mareșalul Pilsudski cerea să fie păzit de poliție mai insistent chiar decît regele Alexandru al Iugoslaviei, care era realmente în primejdie; a fost asasinat, în toamna lui 1934, la Marsilia, în Franța. Pretențiile lui Pilsudski erau de tot felul. Cea mai exagerată a fost într-o chestiune de protocol, cînd se afla în vizită în România, în același timp cu regele Iugoslaviei. Sus­ ținea că trebuie să treacă înaintea regelui Alexandru, pe mo­ tiv că era șeful unui stat mai mare. A trebuit să se ceară avizul protocolului de la Londra, care a arbitrat că un rege este mai mult decît un președinte de republică, deci are întîietate.

45 Gustav VI, fostul rege al Suediei, a fost în România, în anul 1936, într-o vizită neoficială. Era pe vremea aceea prinț moștenitor. Am fost însărcinat de guvern să-l primesc și să-l conduc în diferitele localități din țară, pe care ținea el să le viziteze. Cetatea Benderului era punctul adevărat de atracție pentru care venise. Era pasionat de istoria lui Carol, citise pe Voltaire și ținea mult să vadă cu ochii lui locurile pe unde luptase unul din cei mai mari regi ai Suediei. în drum spre cetatea Benderului - Tighina noastră prințul a fost încîntat cînd i-am spus că fusesem, cîțiva ani, prefectul acelui județ și cunosc bine toate acele meleaguri. Timp de două zile, cu o evidentă pasiune și erudiție, a examinat fiecare piatră și fiecare urmă din ceea ce fusese isto­ rica cetate a Benderului. Privea din cînd în cînd peste Nistru spre Rusia, unde Carol XII se bătuse cu Petru cel Mare și poate că în alte tim­ 108

puri ar fi dorit să vadă și Poltava, cu toate că de tristă me­ morie pentru un prinț suedez. După cîteva alte vizite prin Transilvania, la Sarmizegetusa, ne-am oprit la Măldărești, în Vîlcea, unde prințul își expri­ mase dorința să viziteze pe doamna Nadia Duca, văduva fostului prim-ministru, asasinat. Modesta culă de la Măldărești l-a decep­ ționat pe prinț, căci se aștepta la ceva mai impozant. Doamna Duca ne-a reținut la un prînz simplu, dar care s-a prelungit peste ora fixată. Taciturnul prinț, căruia eu îi scoteam cuvin­ tele cu cleștele, se lungise la vorbă și devenise galant și prevenitor.

46 Garda de Fier, după marșul pe străzile Bucureștiului, cu cadavrele lui Moța și Marin, devenise cu fiecare zi ce trecea mai agresivă. Crease cîmpuri militare retranșate la casa verde la marginea Bucureștiului și la Predeal și orga­ nizase cuiburi legionare în toată țara. Echipa morții asasi­ nase, în plină zi, pe camaradul lor legionar, Stelescu, ciuruindu-1 de gloanțe, în pat, la spitalul Brîncovenesc, unde se găsea bolnav. La Cluj, Ștefanescu Goangă, rectorul Universității, scă­ pase cu viață ca prin minune de gloanțele studenților legionari. La București, pe strada Sărindar, la ieșirea de la ziarul Dimineața, jurnalistul Blumenfeld-Scrutator fusese crunt bătut, încît a trebuit să fie transportat, cu coaste rupte, la spital. Intr-una din zile, fostul meu coleg de liceu, Narcis Economu, m-a căutat la minister. Nu-1 văzusem de multă vreme. Știam că era inginer silvic, undeva prin Transilvania, și că rămăsese prieten cu Gheorghe Clime, care făcuse și el liceul la Galați. Cînd Economu și cu mine eram în cursul inferior, Clime era în cursul superior și după terminarea lice­ ului făcuse silvicultura.

109

Economii venise să-mi transmită din partea lui Clime dorința de a-i acorda o întrevedere, dar nu la minister, ci undeva spre a nu fi văzuți. Am fost, evident, extrem de surprins de această intervenție. Gheorghe Clime devenise numărul doi al Gărzii de Fier. Nu-1 mai văzusem de ani de zile, cred de înainte de primul război mondial. Știam că era legionar și mîna dreaptă a lui Corneliu Codreanu și mă întrebam dacă mai era același tînăr, deloc sanguinar, pe care-1 cunoscusem în liceu. Mi-am dat seama, desigur, că dorea să-mi vorbească în legătură cu acti­ vitatea Gărzii de Fier și m-am gîndit că era util a cunoaște, direct de la conducerea mișcării, care mai erau gîndurile as­ cunse ale legionarilor. Problema complicată era păstrarea se­ cretului. Am socotit că locul cel mai potrivit era să-l primesc la mine acasă. Mai era problema ca nici poliția să nu afle. Pentru aceasta, trebuia ca cineva de la poliție să fie la curent, căci era necesară suspendarea provizorie a plantonului de pază de la locuința mea. La siguranța Statului, persoana cea mai sigură era Vintilă lonescu, pe care-l cunoscusem la lucru din prima mea zi la Ministerul de Interne. Vintilă lonescu era, fără îndoială, cel mai capabil și mai onest inspector de poliție. L-am pus imediat la curent cu această chestiune. In ziua și la ora fixată, l-am primit pe Clime la mine acasă. Era încărunțit și maturizat. însă tot așa de calm și sfătos ca atunci cînd era tînăr. Scopul întrevederii a fost, cum bănu­ iam, să se plîngă de prigoana poliției împotriva membrilor Gărzii de Fier. Un subiect care era, de altfel, printre preocupările prin­ cipale ale guvernului, fiindcă mișcarea legionară devenise o forță politică de temut. Am dezbătut împreună ore întregi și în cîteva repetate întrevederi acest subiect spinos, încercînd ca problema Gărzii de Fier să fie examinată cu obiectivitate și bună credință. Teza mea a fost că o cauză, dacă este justă, triumfă, prin oamenii 110

care luptă pentru ea, fără violență și asasinate. Un Stat civi­ lizat nu poate tolera ca ordinea publică să fie tulburată și viața oamenilor în primejdie de moarte. Dacă Garda de Fier, i-am spus, se consideră o cauză dreaptă, mai degrabă poate învinge prin blîndețe și persuasiune. Cu toată dibăcia în conversație de care dispunea Clime, am înțeles că nu era prea departe de vederile mele și că nu făcea parte dintre adepții violenței și a morții. Scopul întrevederilor a fost să obțină o pacificare, o în­ cetare a perchezițiilor și urmăririlor poliției, spre a îndrepta și face din mișcarea legionară, un partid politic. Intr-adevăr, după aceste întrevederi și pînă la sfîrșitul guvernării liberale, Garda de Fier n-a mai fost violentă, activitatea ei a fost ca aceea a oricărui partid politic în opoziție. Adevărul acestei transformări s-a văzut în alegerile parlamentare din decem­ brie 1937, cînd Garda de Fier a încheiat cartelul electoral cu partidele politice ale lui luliu Maniu, George Brătianu și Constantin Argetoianu, deci consacrată ca putere politică de guvernămînt. Aceste întrevederi dintre mine și Gheorghe Clime au rămas secrete pînă în clipa de față, cînd scriu aceste rînduri. Nu știu dacă Corneliu Codreanu a fost ținut la curent de Clime înclin să cred că da-, dar în ce mă privește n-au cunoscut secretul decît soția mea, Vintilă lonescu și Narcis Economii. Nici regele, nici poliția regală a lui Moruzov, nici altcineva, n-au fost puși la curent. Numai astfel s-a putut avea un an și jumătate liniște în țară. Gheorghe Clime, împreună cu Corneliu Codreanu și alți legionari, în octombrie 1938, legați, în carul poliției, au fost omorîți prin strangulare cu curelele jandarmilor și îngropați în pădurea de la Snagov, după ce, morți, li s-au tras cîteva gloanțe, în spate, pentru ca primul procuror Pascu - ignobil magistrat-, să poată întocmi procesul-verbal că deținuții au încercat să fugă de sub escortă. Această crimă comisă de înseși organele statului, a fost - cum spunea Talleyrand cu prilejul îm­

111

pușcării ducelui d’Enghien mai mult decît o crimă, a fost o greșeală. Narcis Economii nu a avut o soartă mai bună. Se afla la intrarea rușilor în țară, la 23 august 1944, inginer silvic la Timișoara. Frontiera cu Iugoslavia se afla la numai cîțiva kilo­ metri. S-a hotărît să fugă cu întreaga familie, soția și doi copii. Ajunși, pe jos, cu mari riscuri, în Iugoslavia, au fost prinși și aruncați într-un lagăr. După cîțiva ani, în 1948, am primit în Argentina o știre indirectă, că se aflau în mare mi­ zerie în lagărul din Iugoslavia și doreau să le trimit o viză de emigrare. Am intervenit la Ministerul de Externe din Buenos-Aires și li s-a expediat viza necesară de intrare în Argentina. Multă vreme n-am mai știut nimic, decît doar că le sosise viza pentru emigrare. Nimic însă despre unde se aflau. Aceasta nu mai pu­ team s-o aflu de la ei. La ieșirea din lagăr, după ce milițianul de la poartă le indicase o direcție greșită, interzisă, o salvă de mitralieră îi ciuruise pe la spate, pe toți patru, tată, mamă și doi copii. Tragedie care nu mai cutremură în zilele noastre pe nimeni.

47 Vaporul fluvial „Regele Carol II" a fost terminat în anul 1937. Construit, în întregime, în șantierele de la Turnu Severin, era înzestrat cu tot confortul modern: cabine spați­ oase cu săli de baie, saloane luxoase, restaurante, baruri, un „transatlantic" în mic, pe Dunăre. Oficiul Național de Turism dispunea astfel de un alt minunat instrument de propagandă turistică. Am organizat în acest scop o vizită oficială a va­ sului la Belgrad. Antici, fostul ministru al Iugoslaviei la București, un bun prieten al României, devenise la Belgrad mareșalul pa­ latului regal. La cererea Oficiului Național de Turism și în

112

numele O. N. T., Antici a acceptat să lanseze invitațiile de rigoare, la tot ce era mai de seamă în capitala Iugoslaviei, pentru a participa la recepția de pe vaporul românesc „Regele Carol 11", sosit în vizită la Belgrad. Cu începere de la ora 6 după-amiază și pînă după miezul nopții, bufetul pregătit de Capșa și orchestra lui Grigoraș Dinicu, au dat recepției o animație deosebită. Toată protipendada Belgradului, care a răs­ puns din plin invitației, a fost vădit minunată de splendoarea vaporului, luminat a giorno și pavoazat cu drapelele celor două țări prietene. Seara era senină, cerul înstelat. Pe cheiul portului lu­ me multă se adunase să admire „viața falnicului vapor, să audă cîntările și să vadă luminile de baluri". Puntea vasului devenise o imensă sală de bal.

48

La finele anului 1936, am fost împreună cu soția mea, în vizită, la Berlin și Paris. Scopul călătoriei era achizițio­ narea aparatelor și materialul necesar pentru studioul cinema­ tografic al Oficiului Național al Turismului și inaugurarea birourilor de turism de la Berlin și Paris. Ministrul României la Berlin era Petrescu-Comnen, care mi-a dat un prețios concurs. Mi-a aranjat toate întreve­ derile necesare cu persoanele oficiale și neoficiale. Am cu­ noscut diferiți conducători ai cinematografiei germane și am vizitat cîteva studiouri. M-a condus la factorul financiar cel mai important din Germania, la doctorul Hjalmar Schacht, celebru ministru de finanțe. Schacht făcea parte din vechea generație de fianciari nemți și nu părea a fi nazist. De statură înaltă, era îmbrăcat după moda veche. în negru, cu guler alb scrobit tare și cu manșetele de la cămașă, la fel, scrobite ca și gulerul și ieșite mult în afara mânecii de la haină. Mi-a 113

declarat că apreciază mult inițiativa de a încuraja turismul și mi-a acordat avantaje financiare importante pentru cumpă­ rarea materialului necesar studioului cinematografic. Fiul kronprinzului german ne-a făcut o demonstrație, ca aviator, zburînd deasupra Berlinului și a Potsdamului, ca să ne arate palatul și parcul Sans-Souci. proprietatea Hohenzollernilor, familia sa. La Paris, ministrul României era Dinu Cesianu. Un om impus de rege. Nu mi-a fost de nici un folos. Am avut impresia că nu vedea mai pe nimeni. în acest oraș m-am folosit de relațiile mele personale, pentru a avea întrevederi cu lumea oficială. înaltul comisar al turismului a participat la inaugurarea biroului de pe Champs-Elysees și mi-a oferit un dejun oficial la hotelul Ritz, la care au participat numeroase personalități franceze. Jurnalistul Hugo Bachet, pe care-1 cunoșteam din țară, era instalat la Paris. Se însurase cu o suedeză. M-a invitat la un dejun la el acasă, ca să-i cunosc astfel și soția. Locuia într-un frumos apartament la Champ-de-Mars, cu fața spre turnul Eiffel. Un dejun agreabil cu mai multă lume. Cîțiva zia­ riști. La cafea, cînd eram în salon, a sosit un tînăr mărunțel, pirpiriu, cu niște ochelari pe nas. De cum l-a văzut intrînd, Bachet i-a strigat: „Am rămas fără țigări, fugi pînă jos și cumpără-mi". Acest tînăr se numea Pierre Lazareff. Atunci nu i-am reținut bine numele. Cînd scriu aceste rînduri, toată Franța este în doliu; Pierre Lazareff, directorul ziarului France-Soir și a nenumă­ rate alte ziare, reviste și posturi de radio, a încetat din viață. Televiziunea și întreaga presă plîng o mare pierdere. Preșe­ dintele republicii franceze, Pompidou, împreună cu doamna s-au deplasat la domiciliul dispărutului spre a se reculege și prezenta condoleanțe soției sale, Helene Gordon.

114

Bachet, care era un om inteligent, nu avea la epoca cînd îl trimitea Lazareff să-i cumpere țigări, decît o situație modestă în jurnalistica de la Paris. Păcat că nu mai trăiește să vadă că nu este destul a fi numai inteligent ca să ajungi în viață.

49 Atitudinea guvernului Tătărăscu în afacerea „Skoda" este caracteristică. Denunțarea acestei afaceri de trafic de influență de mari proporții - de proporții fără precedent în viața noastră politică - a fost făcută, la tribuna Camerei, de către doctorul N. Lupu. Guvernul a sesizat parchetul militar, care a ordonat o descindere la Seleski, reprezentantul firmei „Skoda". Comisarul regal s-a mulțumit să pună sigiliile pe casa de fier a lui Seleski și nu a întocmit, în prealabil, un proces-verbal cu conținutul casei de fier. A verificat conți­ nutul, a constatat importanța acuzatoare a scrisorilor, a pus pecețile și s-a dus să raporteze. Seleski a rupt pecețile și a luat tot ce putea să fie compromițător pentru intervenienți. Contractul cu „Skoda" se semnase de un guvern prezidat de luliu Maniu. Intermediarul, care încasase un prim acont din comision - 64 de milioane-, era Romulus Boilă, soția lui era nepoata lui luliu Maniu. Seleski se știa, deci, puternic. Ceea ce a mărit scandalul a fost sinuciderea gene­ ralului de artilerie, Sică Popescu. într-o scrisoare adresată soției lui, generatul se declara nevinovat și explica gestul disperat, prin bănuielile de care se vedea înconjurat. Generalul Sică Popescu era rudă cu Virgil Madgearu. Interpelarea doctorului N. Lupu a determinat votarea unei moțiuni prin care se cerea instituirea unei comisii de anchetă parlamentară. în comisia de anchetă nu a figurat nici un membru al majorității liberale, care din punct de vedere

115

politic să reprezinte ceva. Chiar desemnarea lui Vaier Pop ca președinte, așa de strîns legat de mitropolia Blajului, indica intenția șefului guvernului de a reduce cît mai mult din ele­ mentul pasional al acestei anchete, care în afară de eroul acestei afaceri de trafic de influență, Romulus Boilă, țintea pe Virgil Madgearu și moralmente pe luliu Maniu. în 1929-1930, Romulus Boilă era dacă nu președinte, cel puțin membru de drept al oricărei comisii de unde se încasau „speze". Era po­ reclit „Ichtiozaurul", pentru cumulul de comisioane care însem­ nau mari sume de bani. în comisia de anchetă parlamentară, lupta a fost dusă între Grigore lunian, care interoga ca un judecător de instrucție și Armand Călinescu, delegat de partid ca să apere pe Romulus Boilă. Boilă, deși avocat, ignora complet dreptul penal, pentru el noțiunea traficului de influență nu exista, socotind comi­ sionul drept „speze" pentru serviciile de avocat. Era, în plus, de o înduioșătoare prostie. Cînd logica de judecător de instrucție a lui lunian îl strîngea prea tare, bietul Boilă nu găsea alt răspuns decît: „Nu mă declar". Nici un moment, în comisiunea de anchetă parlamentară, nu s-a conturat o înverșunare între liberali și național-țărăniști. Lupta s-a dus între Grigore lunian, dizident național-țărănist și partidul de care se separase. Scandalul „Skoda", izbucnit la București, amplificat prin pasiunile politice, avea repercusiuni asupra economiei unui Stat aliat. Publicitatea dată traficului de influență, „comisionului politic", plătit de „Skoda", a creat marii uzine cehoslovace o situație deosebit de grea. Orice contract ar fi negociat, putea să fie bănuit de tainice și sunătoare argumente pentru a fi ob­ ținut. în concurența dintre firmele producătoare de armament se crease o situație inițială de inferioritate uzinelor „Skoda". Așa se explică deci intervenția lui Eduard Beneș pe lîngă Gheorghe Tătărăscu. Personal, Gheorghe Tătărăscu văzuse de la început re­ percusiunile internaționale ale afacerii „Skoda" și căutase pe 116

căi lăturalnice să reducă din importanță și senzațional. Se iz­ bise însă de intransigența lui Grigore lunian și de violența inter­ vențiilor la tribuna Camerei a doctorului N. Lupu. Mai era încă un obstacol, regele. Ostilitatea între luliu Maniu și rege era deschisă. Afacerea „Skoda" era un prilej pentru a fi exploatată împotriva celui care declarase război camerilei. Gheorghe Tătărăscu. care judeca problemele fără pa­ timă. a avut curajul să atragă atenția regelui asupra riscurilor care ar rezulta din accentuarea anchetei și acceptarea concluziilor. în primul rînd, trimiterea în judecată a generalului Cihoski, ministru de război, care încheiase contractul, ar fi avut urmări dezastruoase asupra moralului armatei. Apoi. România, stat aliat al Cehoslovaciei, nu putea să ignore intervenția lui Beneș. Prin revizuirea contractului se făceau reduceri importante, iar o parte din comandă trecea să fie executată de „Reșița", înlăturîndu-se șomajul. Gheorghe Tătărăscu a obținut o reală victorie, convingînd pe rege. Și, într-o zi, comisia de anchetă parlamen­ tară a dispărut. Astfel se înțelege de ce Beneș a telegrafiat, în 1944, lui Gheorghe Tătărăscu, că guvernul Uniunii Sovietice i-a adresat prin el, invitația de a veni la Moscova, împreună cu delegații coaliției naționale democrate pentru a discuta condițiile de ieșire din război a României. Nu uitase atitudinea lui în afacerea „Skoda". Nu a uitat-o nici luliu Maniu. dar nu cu aceleași sen­ timente pe care le-a păstrat Beneș.

50 Veturia Goga, soția lui Octavian Goga, oferise Elenei Lupescu, o frumoasă scoarță ardelenească. în aceeași seară, a telefonat soțul ei, care se afla în străinătate, spunînd că Duduia

117

a fost extrem de încîntată de cadoul primit. Erau semne că o apropiere de palat era un drum bun. într-adevăr, de Crăciun, în 1937, depunerea jurămîntului, la palat, a unui guvern Octavian Goga, atît de neașteptată, a surprins pe toată lumea. Cine era Veturia Goga? Născută Mureșeanu, în Transilvania, în secolul trecut, fusese căsătorită pentru prima oară cu preotul Triteanu, de care divorțase. Triteanu, după divorț, se călugărise și devenise episcop. Veturia s-a căsă­ torit cu Octavian Goga. Alături de el, s-a aruncat în politica activă, Octavian Goga fiind în mai multe rînduri ministru. în fine, în 1937, prim-ministru, numai pentru o lună însă, regele debarcîndu-1 spre a instaura dictatura de la 1938. într-o noapte, pe neașteptate, la numai cîteva săptămîni, după căderea de la putere, Octavian Goga moare. Văduvă, de data aceasta, Veturia Goga devine prietena cea mai influentă a generalului Ion Antonescu, care fusese mi­ nistru de război în guvernul de o lună al lui Goga. După abdicarea regelui Carol II, în septembrie 1940, Antonescu ajuns conducătorul Statului și mareșal, Veturia Goga a fost „l’eminence grise" a guvernării antonesciene. Cu tot acest trecut, la 23 august 1944. cînd toată țara a trecut prin foc, jaf și crimă, Veturia Goga a trecut sub pro­ tecția sovieto-comunistă a lui Petru Groza.

51

Balcic era stațiunea noastră de la Marea Neagră, care avea un aspect aparte. Albastrul mai închis al mării, albastrul mai deschis al cerului, strălucirea soarelui și galbenul-cărămiziu al țărmului și dealurilor înconjurătoare, dădeau Balcicului o luminozitate unică. Un paradis pentru pictori și un cuib minunat pentru amatorii de plajă caldă și ferită de vînturi. 118

Regina Maria a avut o mare atracție pentru Balcic. Fire de artistă și iubitoare de frumos, își construise un mic palat chiar la marginea mării. Aflînd că Oficiul Național de Turism va construi un hotel la Balcic, și-a manifestat dorința să vadă și să participe la alcătuirea planurilor. într-adevăr, concursul reginei a dat arhitecturii hotelului o înfățișare care se încadra de minune cu specificul Balticului. Nu mă pot opri de a nu aminti o scenă al cărei actor a fost soția mea. Eram invitat împreună cu soția mea, de regina Maria, la dejun, la palatul Cotroceni. Mai erau la masă cele două respectabile doamne de onoare. Perticari și Procopiu, doamna și Dinu Brătianu, șeful partidului liberal, George Fotino, primarul Balticului și generalul Svidenek, adjutantul reginei. Ambianța era așa cum numai regina Maria știa să o facă, plăcută, simplă, lăsînd pe fiecare să spună cîte ceva. Iar ea, era frumoasă, era regină. Cafeaua s-a servit stînd la masă. Valetul a trecut cu platoul cu țigări și țigarete. A făcut ocolul mesei; nimeni nu s-a servit, afară de regină. Singură soția mea, impasibilă, și-a aprins o țigaretă. M-am uitat în clipa aceea, nu la soția mea, ci la regină. Am văzut din privirea ei cît de mult o amuza dezinvoltura tinerească a soției mele.

52 în noiembrie 1937 se împliniseră cei patru ani consti­ tuționali ai Parlamentului liberal. Gheorghe Tătărăscu a pre­ zentat regelui demisia guvernului. Potrivit uzanțelor. Tătărăscu recomandase regelui par­ tidul național-țărănist pentru constituirea noului guvern, ca fiind partidul cel mai important din opoziție. Șef al partidului național-țărănist era luliu Maniu. Normal trebuia ca el să fie invitat în acest scop. Regele însă.

119

prin persoane interpuse, a propus lui Ion Mihalache această onoare. Mihalache însă, neobținînd acordul lui luliu Maniu, a fost nevoit să refuze. Regele, neavînd altă formulă valabilă, în afară de aceea a partidului național-țărănist, l-a însărcinat din nou pe Gheorghe Tătărăscu cu formarea guvernului și cu mandatul de a face alegerile pentru noul Parlament, cu toate că partidul liberal dorea să treacă în opoziție. luliu Maniu a încheiat, atunci, demagogica alianță electorală cu Garda de Fier, la care au aderat și George Brătianu și Constantin Argetoianu. luliu Maniu, mai tîrziu, la procesul lui Cornelia Codreanu din 23-25 mai 1938, a mers mai departe cu simpatia pentru Garda de Fier, declarînd: „întind cu plăcere mîna lui Corneliu Codreanu, un om cu calități, foarte rare, în viața noastră politică". Noul guvern Tătărăscu a fost constituit- la insis­ tențele lui Dinu Brătianu - cu Richard Franasovici la Mi­ nisterul de Interne și cu Vasile Sassu la Ministerul Justiției. Doi oameni timorați, o echipă slabă, voit, ca să ducă la pier­ derea alegerilor. Dinu Brătianu nu putea uita că la moartea lui Ion Duca, deși revenit șef al partidului liberal, nu a fost el însărcinat de Carol cu formarea guvernului. Nu putea uita, mai cu seamă, că Tătărăscu a acceptat în locul său. Avea acum posibilitatea să lovească și în rege și în Tătărăscu, prin sabotarea alege­ rilor. Dinu Brătianu semăna mult, în această privință, cu luliu Maniu. Persoana lor trebuia să treacă înaintea intere­ selor de partid. De altfel, s-a văzut cum, mai tîrziu, au avut împreună o foarte strînsă colaborare. Lupta electorală se arătase a fi extrem de înverșunată. Opoziția coalizată și, în special, alianța dintre Maniu și Corneliu Codreanu dădea Gărzii de Fier un prestigiu neașteptat și o în­ curajare de a folosi violența în alegeri. în seara de 13 de­ cembrie 1937. cu puțin înainte de începerea alegerilor, era anunțat că Gheorghe Tătărăscu rostește un discurs la radio, în acea zi, aflîndu-mă la Ismail, în plină campanie electo120

rală- candidam în fruntea listei liberale-, am organizat o întrunire la Reni, în cea mai spațioasă sală a orașului, spre a se asculta, la radio, cuvîntarea lui Tătărăscu. Sala devenise mică pentru mulțimea care se adunase. Cuvîntarea a început printr-o serie de răspunsuri date criticilor făcute de opoziție activității guvernului în cursul celor 4 ani. Cuvîntarea a fost ascultată într-o liniște deplină și la ter­ minarea ei, sala a aplaudat ca și cum vorbitorul ar fi fost pre­ zent. Un mucalit din sală s-a ridicat și mi-a spus că nu mai este nevoie să le vorbesc, căci au înțeles cu cine trebuie să voteze. într-adevăr, la secțiile de votare de la Reni, lista libe­ rală a obținut cel mai mare număr de voturi. în campania mea electorală de la Ismail, cu toate că avusesem de luptat împotriva unor candidați de rea-credință, care nu recunoșteau nimic din înfăptuirile pe toată întinderea județului - niciodată opoziția nu a recunoscut ceva din reali­ zările unui guvern-, am avut un real succes. Lista liberală de la Ismail a avut unul din procentajele cele mai ridicate din țară. Realizările guvernării liberale în cei patru ani - între 1933 și 1937 -, au fost prea importante ca opoziția să le poată combate cu succes. S-a recurs atunci la două acuzații aduse lui Tătărăscu: că pregătește dicatura și că este lipsit de sinceri­ tate în politica externă. Gheorghe Tătărăscu a răspuns la prima acuzație: „Rog pe domnul luliu Maniu să ia la cunoștință că în țara asta numai proștii și nebunii se pot gîndi la dictatură, iată de ce, atunci cînd regele a instituit, mai tîrziu, dictatura, a făcut apel la Armand Călinescu, nu la Tătărăscu". Celeilalte acuzații, că voia să schimbe politica externă, Tătărăscu a răspuns: „Problemele de politică externă nu pot fi subiecte de agitat în pulberea străzilor și legitimei sale cu­ riozități, în acest domeniu; ele pot fi pe larg satisfăcute în biroul Ministerului de Externe, unde va putea oricînd să culeagă informațiile necesare pentru ca să se convingă că poli-

BIBLIOTECA PUBLICA „L. REimEANU" Sir.Liweeiw Păirășcanu /.?, iii. Gi BUCUREȘTI

121

tica noastră externă, tradițională nu a suferit sub guvernarea noastră nici o deviere". în schimb, a răspuns Tătărăscu: „Domnul luliu Maniu. democrat și inamic al dictaturii, face pacte de neagresiune cu vrăjmașii democrației și cu propovăduitorii dictaturii. Partizan al politicii externe tradiționale, domnul Maniu face pacte de neagresiune cu acei care vor dislocarea acestei politici". „Dacă acestă atitudine înseamnă linie dreaptă, să răs­ pundă domnul Maniu care este definiția liniei în zig-zag și dacă această atitudine înseamnă sinceritate, să răspundă dom­ nul Maniu care este definiția ipocriziei"; Rezultatul alegerilor din decembrie 1937, care au avut loc în condiții de o totală corectitudine, au redat numeric cu­ rentele din opinia publică. Guvernul a obținut numai 39%, lipsindu-i o mică frac­ țiune, 1%, ca să aibă prima majoritară. Pentru acei care cu­ noșteau indicațiile pe care conducerea partidului liberal le dăduse organizațiilor județene, acest rezultat nefavorabil nu a fost o surpriză. Surprizele au fost: prima, că luliu Maniu nu a obținut, cum se aștepta conducerea partidului național-țărănist, majo­ ritatea absolută; a doua, succesul Gărzii de Fier, care făcea dovada unui partid bine organizat și care-și făcuse serioase legături în mase. Regele. în loc să procedeze conform Constituției și să consulte pe șefii de partide. încredințînd formarea noului guvern lui luliu Maniu și în caz de refuz un guvern de coa­ liție. s-a adresat lui Octavian Goga, dizolvînd Parlamentul. Iar în preziua noilor alegeri, care trebuiau să fie prezidate de Goga, a suspendat Constituția și a proclamat dictatura regală. în luna ianuarie 1938, am fost invitat împreună cu soția mea, de doamna și generalul Ion Antonescu la un dejun la vila lor de la Predeal. Mai erau la masă ambasadorul Sta­ telor Unite la București, Gunther cu doamna, și inginerul Nicolae Malaxa. Era o zi frumoasă de toamnă cu soare și multă ză­

122

padă. După dejun, generalul Antonescu și-a pus schiurile și ne-a mărturisit că e prea frumoasă ziua ca să nu facă un tur pe pistă. Generalul Antonescu era atunci ministru de război in guvernul Goga, de curînd venit la putere. Inginerul Malaxa, cu toate că nu era deloc îmbrăcat pentru o vreme de iarnă avea în picioare pantofi de lac - s-a oferit să-l însoțească pe Antonescu, evident, nu pe schiuri. Dorea să-i vorbească, probabil, de unele comenzi pentru fabricile sale de armament. Spectacolul era caraghios. înota bietul Malaxa într-o zăpadă, care îi trecea peste luxoșii săi pantofi. Nu cred că sistemul, patent Malaxa, putea să reușească la generalul Antonescu.

53

în primăvara anului 1938, am făcut o călătorie în Italia. La Merano, știam că se găsea regina Maria, trimisă de medici, pentru odihnă și schimbare de aer. Sănătatea reginei nu mai era bună. Dorind să știu cum se mai afla, am telefo­ nat la vila unde era instalată. Generalul Svidenek m-a asigu­ rat că era ceva mai bine. După cîteva momente însă, gene­ ralul Svidenek mi-a telefonat să-mi comunice că regina i-a reproșat că nu mi-a spus să vin să o văd și că mă așteaptă; soția mea ieșise în oraș; așa că a trebuit să mă duc singur. Generalul Svidenek. care m-a întîmpinat. mi-a spus: „Nu intrăm imediat, regina a cerut oglinda să se aranjeze puțin la față, nu vrea să se vadă cît este de bolnavă". Era întinsă pe un șezlong pe terasa salonului. Paloarea străvezie a feței nu-i luase încă nimic din frumusețea ei. Cu un zîmbet senin, mi-a întins mîna și mi-a mulțumit că am venit să o văd. Nu mi-a vorbit nimic de boala ei. Am aflat, atunci, de la regină, vestea tristă a morții lui Octavian Goga, din noaptea aceea. Cu ochii în lacrimi, mi-a spus că este adînc

123

îndurerată de moartea lui Goga. un sincer și talentat cola­ borator al ei. De la generalul Svidenek, am aflat, la plecare, că medicii o consideră pierdută. După cîteva luni. în vară, regina Maria a fost adusă în țară. Era muribundă. încă de cînd se găsea în trenul cu care intrase în țară, pe la Cernăuți. Funeraliile naționale ale reginei Maria, le-am privit dintr-o casă de pe bulevardul Lascăr Catargi. M-am uitat mult și la oamenii de pe trotuoare. Am văzut lacrimi în ochii multora. La conferința de pace de la Versailles, după termina­ rea primului război mondial, cînd aliații nu ne recunoșteau drepturile de învingători alături de ei, regina Maria s-a dus la Paris și a bătut la ușile potentaților, strigîndu-le, în obraz, ne­ dreptatea care se făcea României, țara ei. Georges Clemenceau, care era președintele conferinței de pace, cu o vorbă de spirit, a spus la terminarea unei fur­ tunoase întrevederi cu regina Maria: „Crezîndu-mă tigru, ro­ mânii au trimis o leoaică să mă răpună".

54 Regele a constituit guvernul dictaturii sub președinția lui Miron Cristea, patriarhul României. Nu se putea închipui act politic mai comic și trist. Pentru a da guvernului însă un aspect de autoritate dictatorială, a numit pe Armand Călinescu, ministru de interne. Partidele politice au fost desființate. în locul lor a luat ființă Frontul Renașterii, partid fantomă, marionete în uni­ forme sclipitoare și ridicole, care primeau ordinele de la „ma­ reșalul palatului". Pentru că era greu să-l dezbrace pe patriarh de anteriul preoțesc și să-l îmbrace în uniforma de vodevil a „Frontului Renașterii", l-a înlocuit și a făcut prim-ministru pe Armand

124

Călinescu. Pe bietul Călinescu, care nu făcuse nici armata, nu-l prindea deloc uniforma frontului, căci mai era în plus și mărunțel de statură. Deasupra guvernului s-a înființat demnitatea de consi­ lier regal, care nu avea nici un rol efectiv în stat, dar înmulțea numărul purtătorilor de uniforme, de saltimbanci și de irozi. Lui Nicolae lorga îi aluneca șapca pe chelie pînă la urechi și barbă; Ion Mihalache a trebuit să-și lase ițarii acasă la Topoloveni și toți ceilalți surtucele și pălăriile. Gheorghe Tătărăscu a purtat și uniforma rușinii. Eram în biroul său din strada Polonă cu Inculeț și alți cîțiva prie­ teni, cînd am aflat că a primit să plece ca ambasador la Paris. Cu toții am fost contra, socotind actul ca o dezertare de la lo­ cul lui, din țară, de șef politic și am refuzat să participăm la „Frontul Renașterii". Am purtat și eu uniforme, și încă trei, dar de care nu-mi este rușine: uniforma de liceu, uniforma militară - am fost căpitan de rezervă la artilerie - și roba de avocat. Trimiterea lui Tătărăscu la Paris a fost o manevră a lui Călinescu, de care Tătărăscu nu și-a dat seama. Călinescu con­ sidera că Tătărăscu ar putea să-i ia locul. N-a prevăzut că va fi asasinat de legionari în septembrie 1939 și că tot el îi va urma, datorită acestei tragedii, la șefia guvernului. Această participare activă la „Frontul Renașterii" a fost adevărata greșeală a lui Gheorghe Tătărăscu. Politic, de atunci, a coborît brusc în stima opiniei publice. După abdicarea regelui Carol, opinia publică era pornită împotriva tuturor oamenilor politici, care prin excesiva lor su­ plețe, înlesniseră puterea absolută a camarilei. Și primul res­ ponsabil a fost indicat Gheorghe Tătărăscu. Era desemnat ca responsabil de toate nenorocirile ce se abătuseră asupra țării. într-o învolburare de patimi, într-un climat de generală ostilitate, judecata obiectivă este imposibilă. După începerea celui de-al doilea război mondial, în septembrie 1939, sub impulsul evenimentelor din Occident,

125

sistemul a degenerat, proliferînd guverne care se schimbau peste noapte. Regele a devenit șef de partid, partidul „unirii", aban­ doned ultima picătură de demnitate și respect de sine, căci după constituție era „arbitru" și „iresponsabil". Prăpastia se deschidea, pe fiecare zi, mai vizibil la pi­ cioarele noastre, în dezastru și rușine, dacă ne amintim cu ce obrăznicie am fost tratați de vecinul sovietic — care ne-a so­ mat să părăsim Basarabia în 24 de ore -, și de tragi-comedia cu Manoilescu și Vaier Pop, la Viena, prin care se punea Brașovul în bătaia tunurilor germane, după ce „Vocea Stăpînului" proclama la radio faimoasa și ridicola hotărîre: „Nici un petec de pămînt". în ultimele guverne, regele introdusese și un legionar, Horia Sima, care, în vara lui 1940, trecuse clandestin fron­ tiera, venind din Germania. Prins de grăniceri și arestat, a fost adus la București, dar nu pentru a fi băgat la închisoare. Mi­ nistrul de interne Ghelmegeanu s-a prezentat cu el la palat, de unde a ieșit numit în guvern, ca subsecretar de Stat la Culte. Frontierele violate, teritoriul ciopîrțit. întreaga țară în doliu, dezorientată, dezorganizată, decepționată. în această amarnică situație, în care se afla țara la începutul lui septembrie 1940, a fost de ajuns ca o mînă de inși să manifesteze în fața palatului regal, ca regele Carol să intre în panică. Generalul Coroamă, devenit omul său devotat, în locul lui Gavrilă Marinescu, care fusese înlăturat de Urdăreanu, chemat în grabă la palat, nereușind să se sustragă, a raportat că situația e gravă și nu-și ia răspunderea unei represiuni. Regele nemaiavînd altă soluție, l-a adus pe generalul Ion Antonescu de la Bistrița, unde era închis, și i-a încre­ dințat puterea. Generalul Antonescu s-a proclamat conducătorul Sta­ tului și a cerut abdicarea regelui. 126

La 6 septembrie 1940, Carol II a abdicat în favoarea fiului său, Mihai și a părăsit țara, însoțit de Elena Lupescu și de Urdăreanu. La Timișoara, trenul regal a fost atacat de legionari și au scăpat cu viață de salvele gloanțelor, lungiți pe burtă pe pardoseala vagonului.

55

S-a anunțat astăzi, cînd scriu aceste rînduri, moartea la Paris a ducelui de Windsor, la cîteva zile după vizita oficială în Franța, a nepoatei lui, regina Elisabeta II a Angliei. îmi amintesc o scenă din viața sa. Mă aflam, în iarna lui 1935, împreună cu soția mea, la Budapesta, la congresul automobil cluburilor din Europa. Mai era cu noi Ion Mitilineu, președintele automobil clubului din București. într-una din seri, Ion Mitilineu, om de lume și amator de petreceri, ne-a propus să mergem la unul din cel mai re­ putate localuri de noapte din Europa, numit Florida. în

mijlocul localului - luxos - pista de dans, rotundă, se învîrtea și era luminată. Două orchestre făceau ca muzica de dans să nu înceteze toată noaptea. Lume multă și atmosferă de veselie mare. La o masă - de care personalul se ocupa mai deosebit-, se găsea prințul „de Gallas", însoțit de actuala du­ cesă de Windsor, pe atunci numai doamna Simpson, o ameri­ cancă de două ori divorțată. Pe noi ne atrăgea, cînd i-am vă­ zut, să privim mai mult spre masa lor. Prințul era elegant și distins - trecea ca bărbatul cel mai elegant din lume - iar ea, fără a fi frumoasă, avea prestanță. Prințul era deja beat. Ea pregătea mereu amestecurile de băuturi, pe care i le turna, de zor, în pahar. în fine, către miezul nopții, spectacolul suprem a fost cînd prințul și-a scos pistolul și a început să tragă în lampioanele localului. Ridicîndu-se, apoi, de la masă ca să 127

danseze, nemaifiind stăpîn pe picioare, a preferat să plece sprijinit de brațul femeii pentru care peste cîteva luni, rege, a renunțat la tronul Angliei.

56 La începutul anului 1938, regele Carol a suspendat Constituția și a desființat partidele politice. Viața politică a încetat a mai fi liberă. Spre marea mea părere de rău, am fost silit să întrerup orice fel de activitate politică. Mulți ani de muncă se pierdeau. Poarta profesiunii de avocat însă nu se închidea niciodată. Am reluat deci drumul Palatului de Justiție, unde m-am simțit întotdeauna bine. Acolo viața liberă și independentă nu fu­ sese încă atinsă. Privind de departe tot ce se întîmpla și se schimba în viața publică internă și internațională, puteam să văd lucru­ rile mai clar decît acei care se complăceau a fi mereu actori. N-am făcut parte, de aceea, din Frontul Renașterii Na­ ționale, n-am îmbrăcat nici o uniformă, în afară de acea militară, cît timp am fost mobilizat. în această postură, din care nu mai împiedicam pe nimeni de a juca roluri importante, am ajuns, fără să urmă­ resc acest lucru, să-mi fac mulți prieteni printre fruntașii politici din toate fostele partide.

57 în vara lui 1939, am fost împreună cu soția mea în Franța, la Châtel Guyon, pentru o cură de ape. Apoi, la Paris, l-am văzut pe Gheorghe Tătărăscu, care era ambasador. Cumpărase, tocmai atunci, un imobil în rue

128

Saint-Dominique, un hotel particular celebru, pentru amba­ sadă. M-a luat să mi-1 arate. Era, într-adevăr, splendid. Totul era vast, bogat în lucrări de artă, cu o mică și elegantă sală de teatru și în spate cu un parc împodobit cu flori și arbori. O achiziție fericită. în prezent, comuniștii au construit pe o parte din parc o clădire - cazarmă - cu șase etaje de cel mai prost gust. în dimineața zilei de 23 august 1939, cînd am ieșit din hotel, toate ziarele anunțau cu titluri mari pactul de neagre­ siune Ribbentrop-Molotov, semnat în noaptea aceea la Moscova. O știre mai gravă nici nu se putea închipui. Un prieten fran­ cez, care ascultase toată noaptea știrile la radio, m-a sfătuit să plec cît mai repede acasă, ca să nu mă apuce războiul pe drum.

58 La 1 septembrie 1939, armata germană, după o punere în scenă ridicolă, se năpustește asupra Poloniei, îndreptîndu-se de la nord, de la sud și de la vest asupra Varșoviei. La 3 septembrie, Anglia și Franța, se declarau, după laborioase tratative diplomatice, în fine, în stare de război cu Germania. Astfel începuse al doilea război mondial, punînd un punct final euforiei înșelătoare a unei păci, care de la Versailles și Rapallo nu făcea decît să servească de alibi revendicărilor germanice. Cele două puteri totalitare, Germania și U.R.S.S., de care lumea civilizată se temea și le menaja în același timp, au provocat cataclismul care a tîrît lumea contemporană în drama cea mai sîngeroasă din istorie. Scopul suprem al Rusiei sovietice, de a provoca un război între țările capitaliste, era realizat. Nu îi mai rămînea decît să aștepte momentul oportun pentru a trage toate fo­ loasele unei hegemonii mondiale. 129

în mai puțin de două săptămîni, armata poloneză a fost zdrobită. Nu a fost numai un dezastru militar, Polonia era rasă de pe harta Europei, căci la 17 septembrie, armatele sovietice, la rîndul lor, pătrundeau de la est, luînd parte la dezastru, înaintînd pînă la linia Curzon, de tristă memorie, fără împotrivire. Triumful diplomației lui Stalin era total, pozînd în ar­ bitru, Uniunea sovietică „liberează" țările baltice și o bună parte din Polonia, în timp ce Hitler ocupă restul. Alianța șovieto-nazistă a fost, în mod incontestabil, cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial. în timpul acesta, la vest, se instalase, de cele două părți ale frontului, „la drole de guerre". Aliații au asistat nepăsători la a patra împărțire a Poloniei. Ocazia de a ataca Germania, cînd grosul trupelor ei făceau război la est, a fost, în mod cinic, ignorată și tot ela­ nul verbal dispăruse în fața liniei Siegfried, care devenise sim­ bolul neputinței Aliaților de a respecta garanțiile, pe care le oferise în mod solemn. Fără această lașitate, Germania hitleristă ar fi fost învinsă încă din anul 1939 și omenirea n-ar mai fi fost zdrun­ cinată din țîțîni, zdruncinare care ar putea să aducă sfirșitul unei civilizații. Statul major francez mersese pînă acolo, implorînd pe englezi să nu bombardeze obiectivele militare în Germania, de frica posibilelor represalii împotriva centrelor industriale franceze. Această degradantă postură, abandonul garanțiilor și, în special, într-un cuvînt, refuzul de a face cu adevărat războ­ iul, nu putea decît să încurajeze pe Hitler de a merge înainte și de a se arunca în războiul contra Occidentului, pe care l-a putut găti - aliații dîndu-i tot timpul necesar-, atacînd cu toată brutalitatea războiului fulger.

130

Toate documentele găsite de americani în Germania ocupată arată că Hitler deplasase toate trupele la est și că frontul de vest rămăsese complet descoperit. lată cum s-a ajuns în vremurile noastre, să se numească lașitatea și nerușinarea, eroism și victorie.

59

La cîteva zile după începerea războiului, în septem­ brie, prim-ministrul Armand Călinescu a fost asasinat de le­ gionari. Pe cînd mergea spre casă, la vremea prînzului, în dreptul podului Elefterie, o echipă a Gărzii de Fier, tăindu-i drumul cu o căruță trasă de boi și oprindu-i astfel automo­ bilul, l-au ciuruit de gloanțe, pe el și pe Andronic, agentul care-1 păzea. în același timp, o altă echipă pătrundea la postul de radio și anunța executarea, prin împușcare, a prim-ministrului. Măsurile de represiune au fost, atunci, conduse de oa­ meni, care își pierduseră capul. Comandantul jandarmilor, generalul Bengliu, a ordo­ nat ca în fiecare județ, comandantul de jandarmi să aresteze, chiar în acea noapte, trei legionari, găsiți la întîmplare, să fie imediat împușcați și apoi expuși, în piața principală a ca­ pitalei județului.

60 După ocuparea Danemarcei și Norvegiei, armatele naziste, la 10 mai 1940, cu toate forțele regrupate, pornesc la atacul Franței și Angliei. Trupele lor după ce ocupă, de asemenea. Olanda și Belgia și pun capăt armatei expediționare engleze, la Dunkerque, la 5 iunie, precedate de avioane Stukas și de tancuri, se aruncă asupra Parisului.

131

Franța, învinsă în cîteva zile, cere armistițiu, care i-a fost dictat și semnat la 21 iunie. în noaptea de 26 iunie 1940, Rusia sovietică adresează României un ultimatum de 24 de ore, cerînd evacuarea ime­ diată a Basarabiei și a Bucovinei septentrionale, la care a in­ clus și orașul Herța, situat în Moldova. în același timp, ambasadorul Germaniei la București transmitea guvernului român „sfatul" lui Ribbentrop de a ceda injoncțiunilor Rusiei sovietice. După 12 ore de la expi­ rarea ultimatumului, armatele roșii au ocupat, fără rezistență, cele două provincii. România, aflată „în calea tuturor răutăților", cum spu­ neau cronicarii noștri, era la discreția celor doi dictatori, Hitler și Stalin, care se asemănau prin aceeași brutalitate, nerespectarea tratatelor existente și prin cinism, fără precedent în istoria contemporană. Bucovina nu făcuse niciodată parte din împărăția țarilor. în fond, Sovietele aplicau testamentul lui Petru cel Mare: a lua teritorii este nu numai potrivit acestui testament, dar mai cu seamă potrivit instinctului rusesc. Convenția de la Londra asupra definiției agresorului nu a fost pentru Rusia sovietică altceva decît „un petec de hîrtie". A semna tratate, fără a avea intenția de a le respecta vreodată, este pentru leninism un mod de politică internațio­ nală mărturisit, un mijloc de a păcăli, prescris de toate doc­ trinele lor. După anexarea Basarabiei și a Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică, celălalt colos se pune în acțiune. De acord cu Italia, Germania hitleristă obliga România, prin dictatul de la Viena, să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei, cu orașele Cluj și Oradea. Guvernul român a fost constrîns să semneze acest „rușinos dictat" la 30 august 1940, iar la 7 septembrie să ce­ deze Bulgariei cadrilaterul dobrogean.

132

La 21 iunie 1941, a venit războiul nostru. Apoi au ve­ nit rușii. De la Petru ce Mare și pînă în zilele noastre, poporul român a fost osîndit să cunoască Rusia, să știe ce năpaste pot veni de dincolo de Nistru, din adîncuri de istorie.

61 Generalul Ion Antonescu, devenit conducătorul Sta­ tului, la 6 septembrie 1940, și-a format guvernul sprijinit pe Garda de Fier și pe cîteva persoane foarte apropiate sieși. Horia Sima a fost numit vicepreședinte al consiliului de miniștri. Purtătorul de drapel ideologic al Gărzii de Fier a fost Nae lonescu. un jongler al ideilor, care a trecut de la catolicism la sindicalism, de la acesta la țărănism, apoi la carlism, ca să debarce, pînă la urmă, la un ortodoxism de paradă. Atributele morale afirmate de creștinătate, care făceau, deci, parte din ideologia creștină și naționalistă a mișcării le­ gionare, ar fi trebuit să-i îndemne spre o atitudine de blîndețe și iubire de oameni. Profesorul Nicolae lorga a fost ridicat de la vila sa de la Sinaia și în drum spre București a fost ciuruit de gloanțe și aruncat în șanțul unei șosele, de către una dintre echipele morții. Nu puteau să nu cunoască acești tineri că Nicolae lorga era marele istoric de dimensiuni universale, profesorul extra­ ordinar, excepțional, al atîtor generații pe care le-a învățat ce este naționalismul! Nicoale lorga este un spirit al veacului. în numele cărui naționalism, atunci, de care Garda de Fier a făcut atîta caz, a fost asasinat Nicolae lorga? Naționalismul lui lorga era profund, nu de fațadă; Garda de Fier, în fond, asasinase naționalismul.

133

Ieșeam de la cimitirul Bellu. unde asistasem la înmormîntarea unui prieten, cînd din droaga primăriei, la poartă, se scotea un mort. Era cadavrul marelui Nicolae lorga, adus pe furiș, înainte de a fi anunțată familia. Nu-mi venea să cred ochilor. Tot o echipă a morții l-a ridicat de acasă și executat pe Virgil Madgearu în pădurea de la Snagov. Echipa, condusă chiar de prefectul județului Ilfov, a asasinat la Jilava pe toți foștii demnitari, deținuți spre a ti judecați, trecînd din celulă în celulă și împușcîndu-i cu o nemaipomenită cruzime. Printre aceștia erau: generalul Argeșanu, fost prim-ministru, Victor lamandi, Gabriel Marinescu și mulți alții. Către sfîrșitul lunii noiembrie 1940, a început să se contureze rivalitatea dintre generalul Antonescu și Garda de Fier. Antonescu a hotărît să desființeze poliția legionară și a destituit pe ministrul de interne, generalul Petrovicescu și pe ministrul de externe, Mihai Sturza. în locul lor a numit pe generalul I. Popescu la Interne și pe Mihai Antonescu, un obscur avocat, la Externe. La 14 ianuarie 1941, generalul Antonescu are la Salz­ burg întrevederea cu Adolf Hitler, spre a determina pe nemți să aleagă între el și Garda de Fier. Rezultatul a fost că la 17 ianuarie, Mircea Cancicov, ministru de finanțe și H. Neubacher, în numele guvernului ger­ man, au semnat, la București, acordul pentru aprovizionarea trupelor germane în România, un efectiv de 500 000 de soldați. La numai cîteva zile, la 2! ianuarie 1941, izbucnește rebeliunea. Legionarii ocupă prefectura de poliție a Capitalei, siguranța generală a Statului, primăria și cazarma gardienilor publici, unde se afla generalul Antonescu, care devine un im­ portant punct de concentrare a rebelilor. Generalul Antonescu a scos armata și timp de două zile și două nopți s-au dus lupte de stradă între legionari și armată.

134

Fabricius, ministrul Germaniei la București, este înlo­ cuit cu von Killinger, care a luat în primire legația la 23 ianuarie, și trupele germane intră în București și înăbușă rebeliunea. Peste 2 000 de legionari au fost arestați și îngrămădiți în manejul cazarmei de la Malmaison.

62

Eram, într-o seară, la Inculeț acasă, care îmi arăta stri­ căciunile suferite din cauza cutremurului la casa lui din stra­ da General Cristescu. Aflasem de la el că Dumitru luca era grav bolnav și ne înțeleseserăm să mergem împreună, a doua zi, să-l vedem. în noaptea aceea, Ion Inculeț moare, răpus de o puter­ nică criză de inimă. Pierderea, atît de brutală și neașteptată a lui Inculeț, bun și sincer prieten, m-a îndurerat și întristat profund. Familia lui a fost înștiințată de poliție în privința con­ voiului mortuar, care va trebui să parcurgă drumul cel mai scurt pînă la cimitirul Bellu și că nu va avea onorurile mlitare, cu toate că avea cele mai înalte decorații, toate mari cordoane. M-am gîndit că era de datoria mea să intervin la cineva din guvern, ca să opresc această infamie. Mircea Cancicov era ministru de finanțe și știam cît datora lui Ion Inculeț. La lași, în timpul primului război mondial, Cancicov fiind de­ putat conservator, a făcut parte din comisia de anchetă parla­ mentară cu privire la activitatea guvernului liberal în timpul războiului. Ca membru al acestei comisii, a avut o atitudine extrem de agresivă față de liberali. La descinderea făcută la locuința lui Brătianu de la Iași, Cancicov a răvășit toată casa, a căutat prin toate colțurile, pînă și sub saltelele paturilor, ca să găsească ceva compromițător. Familia Brătianu n-a putut uita această ofensă. După război, Cancicov, devenit liberal,

135

aspira să intre în guvern. Tătărăscu, știind că o numire a lui Cancicov ar supăra familia Brătianu. a rezistat un timp. La insistențele continue ale lui Inculeț, a cedat și l-n făcut, la o remaniere, subsecretar de stat la Ministerul Domeniilor. Dinu Brătianu a fost furios și n-a mai vrut, de atunci, sft audă de Inculeț. Așa se explică, de altfel, plecarea lui Ion Inculeț de la Ministerul de Interne, la remanierea guvernului din anul 1936. M-am dus, deci, la Mircea Cancicov. la Ministerul de Finanțe, și l-am rugat să intervină la generalul Antonescu, căci era de neînțeles această prigoană împotriva omului care prezidase unirea Basarabiei și care acum era mort. Spre marea mea stupefacție. Mircea Cancicov m-a refuzat, cu un motiv, futil, că nu are nici o trecere la Antonescu. Carul mortuar al lui Inculeț a parcurs drumul indicat de poliție, urmat însă de multă lume, care a mers, pe jos, pînă la cimitirul Bellu. Doctorul Nicolae Lupii, care îi fusese adversar politic, dar care era om de inimă și patriot, pe neașteptate, la cimitir, a ținut să vorbească ca să-și arate indignarea față de actul de „impietate făcut omului care a adus Basarabia la patria-mamă. dar pe care, alții, acum, au pierdut-o".

63

După înfrîngerea rebeliunii. Horia Sima și mulți legio­ nari au părăsit țara și s-au refugiat în Germania. In noaptea cînd rebeliunea încetase și armata arestase pe o parte din rebeli, curtea marțială a Capitalei a dispus mo­ bilizarea ofițerilor ei de rezervă, spre a-și completa numărul magistraților necesari pentru judecarea rebelilor. Tîrziu, după miezul nopții, am fost trezit din somn de soneria și bă­ tăile în ușa casei mele. Era un sergent de la curtea marțială.

136

care împărțea ordinele de mobilizare, pentru a mă prezenta chiar în dimineața aceea, la ora 8. la cazarma Malmaison. Făceam parte, la epoca aceea, din justiția militară, cu gradul de căpitan de rezervă. Președintele curții marțiale, colonelul Gelep, ne-a convocat. în biroul său. ca să ne încunoștiințeze că am fost mobilizați din cauza numărului mare de rebeli, care trebuie anchetați și acei vinovați. trimiși imediat în judecată. Mai erau mobilizați. în afară de mine. Aurelian Bentoiu, H. Aznavorian. Tudor Boeru, Armand Constantinescu și încă cîțiva avocați și magistrați, la fel. ofițeri de rezervă. Am fost repartizat ca judecător de instrucție al cabine­ tului 3. Nici nu mă instalasem bine la birou și grefierul mi-a adus un teanc de dosare. Totodată a fost introdus în cabinetul meu și un arestat, urmat de santinela cu arma în mînă. Ne­ bărbierit, cu părul zburlit, fără cravată la gît și fără șireturi la ghete, cu hainele motolite, arestatul era inginerul Nicolae Malaxa. Am fost, desigur, extrem de surprins. Nicolae Malaxa era marele industriaș, cunoscut de toată lumea. S-a făcut că nu știe cine eram și s-a oprit, respectuos, în fața biroului * meu. Grefierul a tras din teancul de dosare acela cu numele Malaxa. L-am invitat să ia loc pe scaunul din fața mea și aproape neîncrezător s-a așezat. Rezulta din dosar că două tan­ chete militare fuseseră scoase de legionari din uzinele Malaxa, din care s-a tras în armată și că la casa lui din parcul Filipescu s-a găsit un important depozit de arme. întrebat, mi-a răs­ puns că el nu știe nimic, iar în casa din parcul Filipescu nu mai locuiește de mult. Nu era în dosar nici un document din care să rezulte participarea lui la rebeliune. Era clar însă că ajutase sub dife­ rite forme mișcarea legionară, dar aceasta nu justifica incul­ parea lui ca rebel, mișcarea legionară fusese ajutată pînă atunci de însuși conducătorul Statului. A fost eliberat.

137

64 Guvernarea antonesciană, după îndepărtarea de la pu­ tere a Gărzii de Fier, s-a desfășurat într-un mod jalnic. Mîna dreaptă a generalului Ion Antonescu era acum Mihai Antonescu, devenit vicepreședinte al consiliului dc miniștri și ministru de externe. înconjurat de o serie de tineri din generația lui, fără nici o pregătire și experiență politică, ambițioși de onoruri și tari doar în intrigi. Mihai Antonescu, cocoțat atît de sus din voința și bunul-plac al unui singur om, se socotea inteligent, frumos și se lăsa admirat de acoliți și dorit de femei mai coapte, dar cu trecere. La Minister era doar un figurant, agitat și retoric, era permanent sub autoritatea bandei conspiratoare, condusă de Niculescu Buzești-Rădulescu Pogoneanu. A fost un diminutiv, neluat în serios de nimeni. Partidele politice fiind desființate, viața politică a țării rămăsese la discreția cîtorva oameni, care se jucau de-a politica. Generalul Antonescu, în schimb, era preocupat să pedepsească lumea politică, care condusese țara pînă la el și-l împiedicase să ajungă, mai devreme, la conducerea ei. în acest scop, a promulgat un decret lege, denumit „pentru controlul averilor foștilor demnitari". S-au constituit mai multe comisii, conduse de con­ silieri de la Curtea de Casație, care au cercetat pe fiecare fost demnitar, în parte, pentru a stabili de ce avere dispune și cum a fost achiziționată. Fiecare fost demnitar a trebuit să declare pînă și cîte cămeși, cîte izmene, cîți ciorapi avea. Pe scurt, toată fosta conducere a țării era acuzată de hoție. Ce armă mai bună putea fi acordată comuniștilor, împotriva unei clase sociale, care făcuse România? Comuniștii distrugeau, așadar, la 23 august 1944, o lu­ me putredă! 138

în plus, anchetatorii, înalți consilieri ai Curții de Ca­ sație, cu toate că au făcut și pe detectivii, n-au găsit nici un hoț, dar, în schimb, întrebuințînd practici atît de nedemne, au compromis pînă și înalta magistratură a țării.

65

în fine, la 21 iunie 1941, cîrdășia germano-sovietică în­ cetează în mod abrupt; Germania nazistă declară război Rusiei sovietice. w Cu puțin timp mai înainte de a porni trupele la atacul Rusiei, Hitler chemase la el pe Antonescu și i-a cerut acordul pentru trecerea armatelor germane prin România și aprovi­ zionarea lor cu cereale și petrol. Generalul Antonescu, se pare, i-a răspuns că el este soldat și trage sabia, alături de germani, în lupta contra Rusiei. Am spus, se pare, fiindcă generalul adj. I. lacobici, fostul șef al Statului Major al armatei și fost ministru de război, un prieten intim, mi-a spus, la vremea aceea, că știa de la ma­ reșalul Keitel, care fusese la București și care participase la întrevederea dintre Hitler și Antonescu, că Hitler nu i-a cerut sa intre cu trupele în luptă, ci pur și simplu, Antonescu se ofe­ rise, singur, într-un elan impulsiv, de a răzbuna umilințele su­ ferite de țara sa din partea Rusiei. Fără îndoială, cîteva trăsături ale caracterului său dau explicație acestui gest nesocotit: orgoliu, ambiție, curaj împins pînă la temeritate, voință dominatoare, adesea imprudentă și iubire de patrie. Generalul Antonescu, fiind un om de formație mili­ tară, nu avea nici o experiență politică, pentru că nu simțea nici o afinitate. într-adevăr, cu prilejul întrevederii cu Hitler, la înce­ putul lunii octombrie 1940, criticase dictatul de la Viena. Iar 139

la Roma, după întrevederea avută cu Mussolini, în ziua de 24 octombrie, la fel se arătase indignat de acest dictat. Prin urmare, generalul Antonescu condamnase dicta­ tul de la Viena și socotise, cu drept cuvînt, ca dușmănoasă politica Germaniei și Italiei față de România. Dictatul de la Viena, cît și răpirea Basarabiei de către Rusia, din aceeași vară, erau doar hotărîte prin faimosul pact de neagresiune Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova, la 23 august 1939. Cum se mai putea justifica, așadar, intrarea României în război alături de puterile axei, care, ele, ne ciopîrțiseră țara la Viena și ne dăduseră Basarabia, rușilor, prin pactul Ribbentrop-Molotov? La 21 iunie 1941, generalul Antonescu a dat, totuși, ordin trupelor să treacă Prutul și s-a făcut mareșal. Eram la ora cînd s-a anunțat la radio acest ordin, la ban­ ca Crissoveloni, în ședința consiliului de administrație al băn­ cii, din care făceam parte. Mai erau prezenți: P. Ghica, Victor Slăvescu. N. Crissoveloni, St. Loga și alte persoane. îmi amin­ tesc izbucnirea mea de atunci. Se comite, am spus, cea mai mare greșeală, se deschide astăzi un izvor care va aduce cele mai teribile nenorociri pentru țara noastră. Acesta a fost sen­ timentul meu, în acea clipă, un sentiment natural, normal. Am descris această scenă, nu ca să-mi atribui un merit de clară viziune, ci dimpotrivă, ca să arăt cît de incapabilă a fost politica din acea vreme. Care era pentru România problema politică la 21 iu­ nie 1941? Era a intra în război alături de Germania sau a rămîne neutră. A intra în război alături de U.R.S.S., nu se putea concepe. Mareșalul Antonescu, de unul singur, fără aprobarea țării și fără a se consulta cu cineva, a ales, imediat, pe loc, ca­ lea războiului alături de nemți. Mai întîi, de unde știa mareșalul Antonescu că Germania va fi victorioasă? Era desigur, mareșal, dar asta nu înseamnă

140

că mareșal fiind, se poate cunoaște dinainte de ce parte se va afla, într-un război, victoria armelor. Să presupunem, totuși, că mareșalul Antonescu știa, sigur, că nemții vor învinge. Ce putea să aducă pentru România victoria Germaniei? Redobîndirea Basarabiei, probabil. Dar, se pierdea, în mod definitiv, Transilvania, partea dată de Germania și Italia, ungurilor, prin dictatul de la Viena. Era această politică bună, cuminte? Neutralitatea, însă, salva de la moarte miile de tineri soldați români, căzuți pe imensitatea stepei rusești. într-un război care s-a terminat printr-o jalnică înfrîngere și scutea țara de rușinea de a în­ toarce armele împotriva aliatului de pînă ieri. Desigur. România tot sub jugul rusesc ajungea, fiindcă nenorocirea țării noastre a fost și este situația ei geografică. Dar, moralmente, poziția internațională a României ar fi fost alta. Intrarea României în război la 21 iunie 1941 a avut apo­ caliptice consecințe și nu interesează dacă s-a făcut din infa­ tuare, din ambiție, din prostie, din ignoranță. La izbucnirea primului război mondial, în anul 1914, România se găsea într-o situație, oarecum, asemănătoare, adică între cei doi coloși. Germania și Rusia, intrate în război, una contra alteia. Cu Germania și Austro-Ungaria, România era chiar aliată, deci obligată să intre imediat în război alături de Tripla Alianță. Ion 1. C Brătianu nu s-a pripit, n-a intrat în război, a ales neutralitatea și a așteptat să vadă de ce parte atîrnă balanța. Dar Antonescu nu era Brătianu. După 1927, după moartea lui Ion I.C. Brătianu, România, care sub el ajunsese la zenit, a început să coboare. După ce trupele române trecuseră deja Nistrul și lup­ tau alături de germani în Rusia, iar Basarabia se credea elibe­ rată. cei doi fii ai lui Ion Inculeț doreau să ducă, la Chișinău, corpul tatălui lor. care se găsea depus provizoriu la cimitirul Bellu, spre a fi înmormîntat în pămîntul său natal. M-au ru­ gat să intervin pe lîngă mareșalul Antonescu, în acest scop. 141

în audiența pe care mi-a acordat-o. Antonescu n-a vor­ bit decît el, ca să-și arate ura ce purta împotriva lui Tătărăscu și Inculeț, făcîndu-i răspunzători de colaborarea lor cu regele Carol II. Era imposibil să-l opresc, să pot să spun motivul audienței mele. Mă uitam la el. la privirea lui plină de patimă și mă uimea că în acele momente grave prin care trecea țara, aflată într-un război, care nu se știa cum se va termina, condu­ cătorul unic al României nu uita o chestiune personală. Tătărăscu fusese prim-ministru cînd regele Carol l-a îndepărtat pe Antonescu de la șefia Marelui Stat Major al armatei, trimițîndu-l să-și facă stagiul de comandant al unei divizii. Cu toate că dispoziția regelui era conformă regula­ mentelor militare, Antonescu îl făcea responsabil pe Tătărăscu, care menaja pe rege. Mi-a venit în gînd, atunci, activitatea guvernului Tătărăscu la Ministerul Armamentului și i-am spus: „Războiul, pe care-1 porți acum în Rusia, este cu armamentul făcut sub Tătărăscu și se duce cu sprijinul industriei de armament, creată de gu­ vernul Tătărăscu". Evident, nu i-a plăcut deloc acest adevăr și s-a sculat imediat de pe fotoliul său. în picioare, am reușit să-i spun de ce venisem: să aprobe transportul corpului lui Inculeț la Chișinău. Scurt și tăios m-a refuzat, spunîndu-mi că nu e momentul.

66 Cei trei ani de război - de la iunie 1941 la august 1944-, împotriva Uniunii Sovietice, au fost dureroși pentru țara noastră. Războiul pe stepele întinse ale Rusiei, arse de soarele fier­ binte, vara, și înghețate de gerul năpraznic, iarna, a fost un infern. Trupele române, ca întotdeauna în istoria lor, au lup­ tat cu multă bravură. Alături de trupele germane, au înaintat în interiorul Rusiei, trecînd Nistrul, Bugul, Niprul, Donul.

142

A

Odesa, cunoscutul port de la Marea Neagră, rezistînd la primele atacuri, a fost lăsată s-o ocupe românii, grosul ar­ matei înaintînd spre Moscova și Caucaz. Odesa a continuat să reziste. Statul major român a hotărît, atunci, înconjurarea și asedierea ei. Din ordinul mareșalului Antonescu însă, trupele ro­ mâne au atacat puternicele poziții, zile și săptămîni întregi, cu prețul a mii de soldați români, căzuți în fața Odesei. Era ambiția și orgoliul mareșalului Antonescu de a avea o victorie militară. Pînă la urmă, Odesa a căzut prin împresurare. Peste apele Nistrului sînt mulți români-moldoveni cum se numesc ei -, răspîndiți pînă pe la apele Bugului. Un nevoiaș la minte a avut ideea să se creeze pe acest teri­ toriu o nouă provincie românească, pe care a numit-o Transnistria, dîndu-i și o capitală, Odesa. Provincia, trebuind să aibă și un guvernator, l-a găsit în persoana lui Alexianu, omul pe care Veturia Goga îl impusese. Un personaj ca toate personajele pe care le-a avut generalul Antonescu în jurul său: „Personnages tombes de la mediocrite dans 1’importance", cum spunea Chateaubriand. Odesa trebuind să aibă și un primar, l-a numit pe Gherman Pîntea „ejusdem farinae". Mai întîi această Transnistrie a servit ca loc unde au fost expediate țigăncile, florăresele de pe piețele Capitalei, care supărau ochii conducătorului. Mai tîrziu însă, în Transnistria au fost trimise trenuri cu evrei, îngrămădiți în vagoane de marfă. Eram avocatul unei societăți de textile. „Astra" din București. Am cunoscut la acea întreprindere un bătrîn evreu, contabilul fabricii. De cîte ori îl vedeam și vorbeam cu el, mă impresiona modestia și viața sărăcăcioasă pe care o ducea, fără să se plîngă. Locuia într-o mică încăpere în inte­ riorul uzinei, împreună cu soția lui. într-o zi, dis-de-dimineață, m-am trezit la mine acasă cu această soție a lui Golup, așa se numea el, care disperată mă anunța că bărbatul ei a fost ridi­

143

cat în cursul nopții și a fost dus la gara Grivița-Triaj și băgat în trenul pentru Transnistria. Pe ea n-au vrut s-o lase să se urce cu el în vagon. Am plecat cu această femeie bătrînă la Gara de Nord, unde știam că este un serviciu al poliției, care trebuia să cunoască aceste operații și, spre norocul lui Golup, se mai găseau în serviciile poliției oameni care mă cunoș­ teau. Au mers, cu mine, la tren și dintr-un vagon, plin și gata de plecare, l-au scos pe Golup. Am descris această scenă penibilă, fiindcă am trăit-o și faptele erau adevărate. Această rătăcire, care a fost Transnistria, terfelește con­ cepția de viață a poporului român, de a fi nu agresivi, necălcînd hotarele altor popoare, dar gata oricînd să-și apere glia străbună, așa cum ne arată toată istoria neamului nostru.

67 Dacă la 21 iunie 1941, Antonescu a intrat în război, fără să consulte țara, în tot timpul războiului, mareșalul Antonescu a informat de toate acțiunile lui în politica externă, atît pe luliu Maniu, cît și pe Dinu Brătianu. La începutul lui martie 1943, mareșalul Antonescu înce­ puse să-și pună problema desprinderii din alianța cu Germania. In decembrie 1943, faimoasa ambasadoare sovietică Kolontai, în numele Rusiei sovietice, inițiase negocieri, la Stockholm, prin Fr. Nanu. ministrul României. Grație acestor negocieri, se obținuseră de către guvernul mareșalului Antonescu o serie de concesii. Ceea ce era esențial în concesiile obți­ nute la Stockholm era delimitarea unei regiuni din România, prin care nici o armată străină nu avea dreptul să treacă. Despre aceste negocieri, luliu Maniu avea cunoștință fiindcă rapoar­ tele ministrului Nanu, adresate Ministerului de Externe la București, treceau prin mîinile șefului de serviciu al cifrului, Niculescu Buzești, care era, în totalitate, devotat lui luliu Maniu.

144

luliu Maniu cunoștea toată activitatea diplomatică a ma­ reșalului Antonescu, dar acesta ignora ceea ce urzea Maniu. Prin intermediul ministrului Elveției la București, luliu Maniu a luat contact cu englezii, cu scopul de a obține spri­ jin pentru scoaterea României din război. Englezii au trimis la București pe Turcanu, un ofițer en­ glez de origine română, cu aparate necesare pentru transmi­ terea și primirea de știri. Despre sosirea acestuia la București nu aveau cunoștință decît luliu Maniu și Dinu Brătianu. Dintr-un apartament situat lîngă Poșta Centrală. Turcanu coresponda cu Cairo, prin cifrul marinei engleze. Mai tîrziu, a fost instalat cu aparatele sale chiar în palatul Știrbei de pe Calea Victoriei. După ce Turcanu a fost descoperit de poliție și arestat, s-a continuat corespondența cu Cairo, prin cifrul Ministe­ rului de Externe român, al cărui șef era Niculescu Buzești. Guvernul mareșalului nu avea nici o cunoștință despre aceste operațiuni. în același timp, agentul spionajului englez în România comunica, printr-o altă instalație de radio-transmisie, toate intervențiile lui Maniu și, în special, dirija bombardamen­ tele aviației anglo-americane asupra regiunii petrolifere și a Bucureștiului. Aceste teribele bombardamente au continuat toată vara lui 1944. Numărul mare de morți, importantele stri­ căciuni produse în București și în regiunea petroliferă au fost considerate ca acte de patriotism ale acestui personaj, care după 23 august 1944, a devenit din agent anglo-american, ministru în guvernul României, alături de luliu Maniu și Dinu Brătianu. Prin aceste contacte secrete cu englezii, luliu Maniu a cerut guvernului britanic să primească un trimis al său spre a adiscuta cu aliații măsurile necesare pentru schimbarea regi­ mului politic în România. luliu Maniu înțelegea prin Aliciți, numai englezi și americani. Englezii însă, prin ambasadorul Archibald Clark Kerr, la Moscova, au informat imediat guvernul sovietic despre 145

cererea lui Maniu. Acesta a considerat absolut indispensabil ca U.R.S.S. să participe la conversații și a însărcinat, cu această misiune, pe ambasadorul sovietic de la Cairo, N.V. Novicov. luliu Maniu era convins că nimic nu se va schimba în Europa centrală și cu atît mai mult în România, fără ca, în prealabil, președintele Roosevelt și prim-ministrul Churchill să nu-1 consulte. De aceasta spunea el, la intimii săi, puteți să fiți siguri. Această convingere și acest optimism al lui Maniu, în anul 1944, contrasta puternic cu situația internațională. Conferința de la Teheran stabilise, în decembrie 1943, că România va face de acum încolo parte din zona de influ­ ență a Rusiei. Numai înalta opinie despre el - era foarte vanitos și socotea că rolul pe care îl deținea în politica internă, îl de­ ținea și în spațiul dunărean și pe plan internațional -, putea să-l facă să se rostească cu atîta convingere. La această deformare a spiritului lui Maniu se adăuga necunoașterea problemelor internaționale și lipsa de informații, în plus, ignora istoria Rusiei în raport cu Moldova și Valahia. Datorită prestigiului de care se bucura luliu Maniu, mare­ șalul Antonescu a îngăduit trimiterea lui Barbu Știrbei și Vișoianu la Cairo, aflînd numai atunci de tratativele cu anglo-americanii. Mareșalul Antonescu a explicat permisiunea trimiterii delegației lui Maniu la Cairo: „Ca să se convingă că speran­ țele pe care și le pun în anglo-americani sînt simple himere". Trimisul lui Maniu este primit, la Cairo, la 17 martie 1944, de cei trei reprezentanți ai Aliaților. Acest trimis era principele Barbu Știrbei, despre care avea Maniu, pe vremuri, o foarte rea părere. Era, pe atunci, denunțat de Maniu, ca fiind șeful camarilei regelui Ferdinand și a dus împotriva lui cam­ panii violente. în al doilea rînd, nu era prea indicat ca un prinț să stea de vorbă cu comuniștii. Știrbei declară, la Cairo, că, dacă Aliații doresc o ac­ țiune imediată, Maniu este gata a organiza o lovitură de stat, însă 146

vrea asigurări pentra independența României și respectarea (criteriului țării. Pentru Basarabia, nu exclude posibilitatea unui eventual plebiscit - luînd astfel o foarte mare responsa­ bilitate, față de una din cele mai românești provincii - și nu revendică partea din Dobrogea. cedată Bulgariei, la 1940. Prin urmare, este cert că luliu Maniu declara Aliaților că este gata pentru o lovitură de Stat. Tot atît de cert este că mareșalul Antonescu, în aprilie 1944, comunica lui Maniu dorința lui de a-i ceda guvernul, dacă el credea că propunerea lui Molotov este acceptabilă. Audiat ca martor în procesul guvernului Antonescu, mareșalul Antonescu l-a întrebat pe Maniu: „Este adevărat că în aprilie 1944 v-am spus: „Luați conducerea și acceptați aceste condiții (condițiile lui Molotov) dacă le găsiți acceptabile? Eu vă dau concursul militar". Răspunsul lui Maniu a fost: „Dacă aș spune că nu mi s-a făcut această propunere, nu ar fi exact, iar dacă aș spune că mi s-a făcut și n-am pri­ mit-o, aș putea avea neplăceri politice". Așadar de ce mai avea nevoie luliu Maniu de o lovi­ tură de stat cînd i se oferea această conducere a statului? Ceva mai mult, prin mesaje, care au fost trimise de Știrbei și Vișoianu Aliaților, luliu Maniu a cerut ca „Rusia să înceapă un atac viguros în România" și îndemna pe cei trei aliați să „tri­ mită trei brigăzi aeropurtate și 2000 de trupe parașutate în punctele vitale din jurul Bucureștiului", să „bombardeze căile de telecomunicații", iar „flota sovietică să debarce la Constanța, rușii fiind în mai bună poziție de a o face". Novicov însă a răs­ puns că o debarcare la Constanța ar avea mari dificultăți, în prezent, fiindcă bazele navale sovietice sînt departe în Caucaz. Acte grave, aproape de necrezut, dar acte de autentici­ tatea cărora răspund documentele diplomatice, devenite în prezent publice: Foreign Relations ofthe United States. Diplomatic Papers 1944. Volume IV. Europe. Washington 1966. Pag. 134-135. 149-151, 167. 177-178. 180-181. 182-183; Documents

147

on German Foreign Policy. Washington, U.S. Department of State, The Free Press. Glencoe. Illinois 1952. Săptămînă de săptămînă. emisarii lui Maniu insistau pentru un cuvînt, care să termine îndoiala și confuzia de la București. După săptămîni de așteptare, emisarii lui Maniu, la Cairo, au adresat o scrisoare reprezentanților celor trei puteri principale, cerîndu-le să activeze. Răspunsul Aliaților a fost că guvernele lor socotesc ca inutile continuarea acestor dis­ cuții și le declară terminate: „Avînd în vedere situația creată de ultimele telegrame ale domnului Maniu, delegații celor trei puteri găsesc necesar să declare delegaților români că a negocia mai departe nu ar servi la nimic și că negocierile sînt considerate închise. [...] Dacă domnul Maniu dorește să pună în aplicare ter­ menii de armistițiu propuși de cele trei puteri, va trebui să ur­ meze sfatul ce i-a mai fost dat, trimițînd un ofițer să ia con­ tact cu armata roșie pe front”. (Cairo, 1 iunie 1944: pag. 180-181) înseamnă, deci, că la Cairo nu se ajunsese la un acord pentru semnarea armistițiului. Aceasta fiind situația, pe ce asigurări, fie și pur verbale, s-au bazat oamenii lui Maniu, care au făcut actul de la 23 au­ gust 1944?

68 In congresul general al partidului național-liberal, ce s-a ținut în ziua de 1 iulie 1945 pentru alegerea președintelui și a organelor de conducere ale partidului, Gheorghe Tătărăscu a făcut o serie de destăinuiri, care au un real interes pentru com­ pletarea datelor istorice, privind actul de la 23 august 1944: „Dîndu-mi seama, a spus Tătărăscu, încă de pe atunci - 18 decembrie 1943 - că intrasem în faza finală a războiului și conștient de rolul pe care Uniunea sovietică avea să-l joace 148

în această perioadă, ca și rolul pe care trebuia să-l aibă la viitoarea conferință a păcii și în organizarea de mîine a Europei și a lumii, m-am adresat domnului luliu Maniu, care se inti­ tulase singur, pe vremea aceea, «șeful opoziției române», pentru a-i tălmăci convingerile și informațiile mele, propunîndu-i să plecăm împreună la Moscova, pentru a trata cu guvernul Uniunii Sovietice ieșirea României din război. Planul meu era să discutăm și să pregătim momentul pentru a executa acest act, pentru a hotărî condițiile armistițiului. Demersul a fost făcut domnului luliu Maniu prin doctorul Angelescu. Domnul luliu Maniu a cerut trei zile de reflexie și apoi mi-a trimis răspunsul său; domnia sa refuza să adere la planul ce-i comunicasem". Premisa de la care pleca Gheorghe Tătărăscu era: Rusia sovietică va juca un rol decisiv în faza finală a războiului și la conferința păcii. Cum România se găsea în război cu Rusia sovietică, trebuia deci să trateze direct cu ea. în continuare, Tătărăscu spunea: „Neputînd realiza o înțelegere națională pentru a lua contact direct cu U.R.S.S., m-am adresat marelui prieten al României, președintelui Eduard Beneș, la acea epocă în exil la Londra și care avea legături permanente cu șefii politici sovietici. Printr-un mesaj trimis în 25 februarie 1944, spuneam președintelui Beneș următoa­ rele: «Evenimentele militare și politice desfășurate pînă astăzi de la cel dintîi mesaj, pe care am avut onoarea să-l adresez ex­ celenței voastre, confirmă concluziile mele și cred că putem, de pe acum, deduce că de fapt ordinea internațională, în estul și centrul Europei, va fi stabilită în cele din urmă, sub egida Uniunii Sovietice și aceasta, de altfel, în complet acord cu Marea Britanie și Statele Unite. A pregăti un teren de înțelegere cu Uniunea Sovietică și a apăra cauza României la Kremlin, iată necesitatea ceasului de față. Din nefericire, nu avem pe nimeni pentru a înreprinde această operă utilă și de aceea ne punem speranța, cu toată încrederea. în Excelența Voastră. De aceea mă îndrept din nou către Excelența Voastră, în nu­ 149

mele unui lung trecut de colaborare strînsă în serviciul po­ poarelor noastre și în virtutea sentimentelor de prietenie și de solidaritate de către guvernele ce am prezidat au făcut do­ vadă față de țara voastră — mai ales în ceasurile grave ale Cehoslovaciei rugîndu-vă stăruitor de a apăra țara mea și de a-i acorda întregul sprijin.»" Gheorghe Tătărăscu socotea că unice negocieri valabile nu puteau fi decît cele duse direct cu Rusia sovietică. în plus, era oportună ideea de a obține sprijinul lui Beneș. care în 1943 avea o egală ascultare și la Moscova, ca și la Londra și Washington. Gheorghe Tătărăscu, politicește izolat la acea epocă, nu a fost informat de guvernul mareșalului Antonescu că ur­ mărea același obiectiv și că interpreta în același sens situația: negocieri directe cu Rusia sovietică. Dar e curios că Iul iu Maniu, care era informat de mare­ șal cu o impecabilă loialitate să nu-i fi folosit ideea lui Tătărăscu, ca și legătura stabilită cu Beneș pentru a sprijini inițiativa negocierilor directe cu Rusia sovietică, luată de mareșalul Antonescu. De ce aceste sforțări nu au fost solidare, dînd astfel o singură atitudine politicii românești, ci au fost risipite și con­ tradictorii? Este marea și fatala rătăcire a lui luliu Maniu. îl ura pe Tătărăscu. aceasta este sigur. Orice propunere venea de la el, era respinsă imediat, fără să fi fost examinată. La finele lui iulie 1944. Richard Franasovici, care se afla în Elveția, îi comunică telegrafic lui Gheorghe Tătărăscu, prin Ministerul de Externe, că guvernul Uniunii Sovietice i-a adresat prin Beneș invitația de a veni la Moscova împreună cu delegații coaliției naționale democrate, pentru a discuta condițiile ieșirii din război a României. Șeful serviciului cifrului. Grigore Niculescu Buzești, a dosit telegrama și nu a înmînat-o lui Tătărăscu decît în ziua de 18 august 1944.

150

Invitația, fatal, nu mai avea valoare deoarece banda de la Ministerul de Externe și din jurul lui Maniu pregătise lo­ vitura de stat și aștepta de la o zi la alta să o anunțe. Neîndoielnic că acest spectacol n-ar fi existat dacă la Ministerul de Externe ar fi fost un om de mare autoritate.

69 Actul de la 23 august 1944 n-a fost un armistițiu. A fost, pur și simplu, o capitulare fără condiții și începutul în­ cetării suveranității statului român. Armistițiul a fost semnat la Moscova în ziua de 12 sep­ tembrie 1944, adică după 20 de zile. fuliu Maniu nu a participat direct la actul de la 23 au­ gust și este de notat că a ținut să se lepede de orice amestec în lovitura de stat de la 23 august. Oameni intimi ai lui luliu Maniu, ca Ghiță Pop și alții, participau direct la complotul care se urzea. Maniu nu ignora că Bodnăraș fusese ofițer dezertor din armata română, că trecuse în 1931 în Rusia sovietică și că fusese parașutat în România, în primăvara lui 1944 și ascuns la Buftea, în palatul Știrbei sub numele de Ceaușu. Numele de conspirator era „Spătarii". luliu Maniu credea în impetuoasa necesitate a unei păci separate, dar nu voia să-și asume răspunderea.

în acele luni decisive - martie-august 1944-, luliu Maniu subordona electoratului atitudinea lui politică față de o problemă națională, care interzicea orice considerente per­ sonale sau de partid. luliu Maniu deținea în opinia publică o nediscutată autoritate între anii 1932 și 1944. La 20 iunie 1944, deci cu puțin înaintea lui 23 august, s-a constituit din inițiativa lui luliu Maniu blocul național 151

democratic. Acest bloc nu era decît o ediție românească de front popular și se compunea din partidul național țărănist prezidat de luliu Maniu, din partidul național liberal dirijat de Dinu Brătianu, din partidul socialist și din „partidul" comunist. luliu Maniu ignora complet comunismul. Nu este sur­ prinzător, deoarece înainte de 1914, marxismul nu se studia în universități. Pentru luliu Maniu, partidul comunist era un par­ tid ca oricare altul, o variantă mai radicală a partidului so­ cialist democrat, pe care îl cunoscuse în monarhia austro-ungară. Polemica dintre socialiști și comuniști, luliu Maniu o ignora și nu și-a dat osteneala să deschidă cartea lui Karl Kauzki, elevul și contemporanul lui Engels, care destrăma toate so­ fismele bolșevice. într-un articol al lui Lucrețiu Pătrășcanu, conducătorul comuniștilor de la acea epocă, intitulat: „Cum s-a pregătit actul de la 23 august", apărut în România liberă din 23 au­ gust 1945, se spune: „în pregătirea lui 23 august s-au ținut trei ședințe la palat sub președinția regelui. Problema spinoasă, spune Pătrășcanu, era cum să intru la palat, sustrăgîndu-mă nu numai pazei exterioare, ci și eventualilor spioni, recrutați de Gestapo și de siguranță în chiar interiorul palatului. O du­ blă vigilență trebuia deci înfrîntă. Folosind o mașină a pala­ tului, cu un șofer de toată încrederea, am trecut de primele gărzi, rămînînd într-o curte exterioară încăperilor principale. Lucrurile se petreceau între orele 11 și 12 noaptea. De aici, folosind intrări neauzite și o serie întreagă de coridoare și încă­ peri în care nu întîlnisem nici un om, am fost condus în ca­ mera în care urma să se țină ședința. Ședințele aveau loc în apartamentul personal al regelui, din chiar mijlocul palatului. Tot palatul părea adîncit în somn. în sălile și încăpe­ rile prin care trecusem, era întuneric complet. Toate aparen­ țele trebuiau păstrate că nimic neobișnuit nu se întîmplă în acel moment în palat. Ședințele se țineau de obicei pînă la 3, 152

4 dimineața. însă înainte de a se crăpa de ziuă, părăseam palatul cu aceleași măsuri de precauție ca la venire. Prezența mea la palat a rămas necunoscută, pînă în ziua de 23 august".

70 Există un document prețios pentru a cunoaște toată urzeala conspirației al cărui deznodămînt a fost 23 august 1944. Este cartea lui Reuben H. Markham, Rumania under the Soviet Yole, care s-a servit de materialul pus la dispoziție de luliu Maniu și colaboratorii lui imediați, Ghiță Pop și Solomon, lată un fragment din cartea lui Markham, ediția engleză pa­ gina 180, și care lipsește din ediția franceză, care descrie cum a fost arestat mareșalul Antonescu: „Cînd mareșalul sosi, regele și generalul Constantin Sănătescu, șeful casei militare îl așteptau. într-o cameră alăturată se găseau alți doi generali și obișnuita mică unitate militară, care păzea palatul. Mai importanți decît oricare dintre acești oameni erau: Grigore Niculescu Buzești, piesa principală a conspirației și tînărul secretar al regelui, Mircea loanițiu. Ei au fost principalele ajutoare ale regelui în această după-masă. Pentru planul în totalitatea lui, Maniu fusese mai important decît oricare altul, afară de regele însuși, dar pentru executare, Buzești era figura-cheie a civililor. O notă despre evenimentele ce se pregăteau fu­ sese telegrafiată, în secret, la Istanbul, spre a fi retransmisă armatelor Aliate". Markham mai dă această informație: „Mare­ șalul nu știa că paznicii, care îl escortau la ieșirea din palat, erau comuniști. Li se încredințase acest roi ca o măsură de prevedere, deoarece nimeni nu știa ce se va întîmplă. Germanii puteau să invadeze Bucureștii, unități ale armatei puteau să încerce să elibereze pe șeful lor, și acesta, care știa prea bine să vorbească soldaților, ar fi izbutit poate să-i cucerească pe paznici. Cu comuniștii nu era nimic de temut; orice apel la

153

patriotism sau la sentimentul național românesc, i-ar fi lăsat indiferenți. Ceva mai mult, ei îl detestau pe «conducător» și se puteau bizui pe ei pentru a-1 lichida în caz de tulburări. Acest mic amănunt, din organizarea loviturii de stat, a fost pus la cale de un om misterios, un oarecare «Spătarii», pe care îl vom regăsi mai tîrziu. Era un dezertor al armatei române, trimis de Moscova la București și care conduce Mi­ nisterul de Război, sub numele de Bodnăraș. Antonescu a fost dus în Rusia, de unde a fost readus spre a fi împușcat". Autorul acestei cărți. Reuben Markham, era trimisul special al ziarului american: Christian Science Monitor, o autoritate în presa mondială. Tot timpul cît a stat la București după 23 august, a fost întovărășit și informat de oamenii lui Maniu, de Niculescu Buzești și de Rădulescu Pogoneanu.

71 în ziua de 23 august, mareșalul Antonescu se afla la Snagov, unde avea întrunit un consiliu de miniștri. în acest timp, sosește la Snagov George Brătianu ca să-l convingă pe Antonescu să ceară armistițiu, situația pe front fiind gravă, și să meargă la rege în acest scop. Mareșalul nu voia să se ducă la palat. Avea în program ca a doua zi să plece pe front. Mihai Antonescu s-a oferit să se ducă el la palat, căci chiar colaboratorul lui intim făcea un joc dublu, fiind înclinat să-l sacrifice pe mareșal spre a intra în grațiile regelui. Mihai Antonescu alesese pe Niculescu Buzești ca agent de legătură cu regele, spre a-i transmite tot ce Ministerul de Externe credea necesar să-i fie adus la cunoștință. Acest limbut mi­ nistru de externe, din cauza unui complex de inferioritate avut față de personalul ministerului, nu uza de autoritatea pe care i-o conferea titlul, ci era permanent sub autoritatea bandei conspiratoare, condusă de Niculescu Buzești.

154

Mihai Antonescu sosit la palat, în haine negre și cu pan­ taloni cu dungă, ca pentru o obișnuită audiență de lucru, a fost invitat să aștepte într-o cameră, nefiind el cel așteptat. Atunci, generalul Sănătescu, care era camarad și prieten cu Antonescu și se tutuiau, l-a chemat el la telefon și i-a spus; „Ioane ce faci, nu vii, că regele vrea să-ți vorbească?44 Ce scenă îngrozitoare: «Ioane, nu vii?», cînd știa la ce-1 chema... După arestarea mareșalului Antonescu la palat, regele a trimis un emisar la Maniu. care locuia, la epoca aceea, în strada Sfinților. Maniu se afla în consfătuire cu fruntașii partidului național-țărănist pentru desemnarea persoanelor care urmau să facă parte din guvernul ce trebuia să se constituie după lovi­ tura de stat, care era fixată însă pentru ziua de 26 august. Maniu a primit în altă cameră pe trimisul regelui, care-i anunța ares­ tarea lui Antonescu și invitația regelui de a veni la palat, ca să formeze guvernul. Maniu, în fața acestei situații, comunica regelui prin acel emisar, că părerea lui este să se facă imediat un guvern de militari. După plecarea emisarului regal, Maniu revine în încă­ perea unde lăsase pe prietenii săi politici și nu le comunică absolut nimic asupra celor petrecute în camera vecină. Aceștia erau: Ion Mihalache. Mihai Popovici, Nicolae Penescu, Coposu și alții, care au plecat fiecare pe la casele lor, aflînd despre lovitura de stat numai seara, la radio.

72 La 23 august 1944, seara, la orele 10, regele a anunțat la radio încheierea armistițiului cu armatele sovietice cu care ne găseam în război. Un sfruntat neadevăr. Armistițiul n-a fost încheiat decît după 20 de zile, la 12 septembrie 1944, la Moscova. Ceea

155

ce numea regele, inexact, armistițiu, nu era decît ordinul de încetare a focului, pe care în calitatea sa de comandant suprem al armatei îl dădea trupelor române de pe front. Acest ordin a fost un dezastru pentru armata română. Comandamentul rusesc de pe front nu primise nici o instrucție și a rămas uimit cînd comandanții unităților româ­ nești s-au prezentat să anunțe încetarea ostilităților. S-au cerut de către ruși instrucții la Moscova și, pînă la primirea răspunsului, au reținut pe ofițerii români ca ostatici. Ordinul a sosit de la Moscova, clar, categoric: neexistînd nici un armistițiu, forțele rusești vor înainta făcînd pri­ zonieri pe cei care nu vor rezista și sfărîmînd trupele româ­ nești care vor refuza să se predea.. în fața acestei încetări unilaterale a ostilităților, s-a produs pe front un haos. în tot lungul războiului, cu pierderile de la Stalingrad, din Caucaz, Crimeea, totalul prizonierilor n-a trecut de 170 000. Actul regelui Mihai, din nefasta zi de 23 august, s-a sol­ dat cu 130 000 de prizonieri tăcuți de ruși în numai trei zile și care au fost duși în fundul Rusiei, unde mulți au murit. Trupele rusești au înaintat, negăsind decît rezistențe izolate ale unor unități disperate, care își apărau onoarea. La „Radio Moscova" se anunța cucerirea, rînd pe rînd, a orașelor românești: Vaslui, Iași, Huși, Tecuci, Focșani etc. La 23 august a fost o capitulare. Armistițiul nu s-a sem­ nat decît la 12 septembrie. De altfel, așa-zisele negocieri de la Cairo erau duse în numele unor partide de opoziție, care nu puteau avea compe­ tența de a semna o convenție de armistițiu, aceasta fiind atributul exclusiv al unui guvern legal, singurul deținător al suvera­ nității Statului.

156

73 La 23 august 1944, regele a constituit un guvern de militari, al cărui președinte era generalul Constantin Sănătescu. Au intrat în guvern ca miniștri, fără portofolii, cei patru șefi ai blocului național-democrat, adică frontul popular: luliu Maniu, președintele partidului național-țărănist; Dinu Brătianu, șeful partidului național-liberal; Titel Petrescu, șeful socia­ liștilor; Lucrețiu Pătrășcanu, șeful comuniștilor. luliu Maniu și Dinu Brătianu dădeau, astfel, certificat de „partid națio­ nal". comuniștilor. Era pentru prima oară în viața politică a țării, cînd co­ muniștii, care nu erau un partid, care nu avuseseră niciodată reprezentanți în Parlament și care erau ca și inexistenți, participau la conducerea Statului. De la primele ședințe ale consiliului de miniștri, luliu Maniu a cerut trimiterea lui Gheorghe Tătărăscu în fața unei instanțe speciale de judecată pentru vina de a fi fost com­ plicele necesar al regelui Carol II, în instaurarea dictaturii. Cînd luliu Maniu formula această cerere, Ana Paukerdușmana de moarte a lui Tătărăscu - sosea odată cu trupele rusești, în uniforma armatei dușmane. Cu ce autoritate mo­ rală mai putea Maniu, în acele momente cruciale de ocupație sovietică, pe care el le patronase, să judece pe alții pentru o vină infinit mai mică? Cererea lui Maniu apărea cu atît mai scandaloasă cu cît adevăratul autor al aducerii lui Carol în țară, în iunie 1930, a fost Maniu însuși. „împotriva ta prepari răul, pe care vrei să-l faci altuia; gîndul rău este mai ales rău pentru cel care l-a conceput", spunea Hesiod. Un român nu va avea dreptul niciodată să pună la îndoială, nici patriotismul lui luliu Maniu. nici patriotismul mareșalului Antonescu. Amîndoi, însă, erau dominați de cre­ 157

dința nestrămutată că sînt oameni superiori, de o mare capa­ citate, dar nu erau. Din nefericire, atît luliu Maniu, cît și ma­ reșalul Antonescu, pe umerii cărora se sprijinea în acei ani soarta țării, nu erau înzestrați cu aceleași calități de adevărați bărbați de Stat, pe care i-a avut România, în vremurile ei grele din trecut. Acești ani au fost anii decisivi, acei în care, ca să folosim o expresie a lui Byron: destinul României își schimba caii. „Dire la verite. rien que la verite ennuyeuse, tristement la verite triste", spunea Charles Peguy.

74

La 23 august, țara a fost dată pradă hoardelor rusești, prin încetarea unilaterală a luptei. Pentru a se acoperi acest act, se strecoară minciuna robirii țării noastre, începînd doar din momentul în care Andrei Vișinski a bătut cu pumnul în masă, cerînd regelui înlocuirea guvernului Rădescu. Dar încă de la 23 august, guvernul avea în compoziția lui și comuniști, care dominau cu ajutorul trupelor sovietice. De la 23 august 1944 și pînă în martie 1945- mo­ mentul Vișinski-, timp de șase luni, pe tot cuprinsul neno­ rocitei noastre patrii, s-au dezlănțuit sinistrele saturnale roșii. Nu a fost casă care să nu fi fost prădată, mii de români care au încercat să-și apere copilele contra violurilor bestiilor roșii, au fost împușcați. Au fost șase luni de groază, pe care nu le vor uita nici acei care aveau numai cîțiva ani în 1944. Statul român a devenit în primele zile un spațiu de in­ vazie, la discreția trupelor rusești și apoi o țară ocupată pur și simplu, dar căreia i s-au păstrat formele exterioare ale unei parodii de suveranitate. Regele a fost, după 23 august, un agent de execuție al forțelor rusești de ocupație. 158

La căderea guvernului Sănătescu, generalul rus Susaikov a cerut regelui să desemneze trei generali dintre care puterea ocupantă trebuia să aleagă pe viitorul șef de guvern. Intre cei trei generali desemnați de rege era și generalul Rădescu, pe care puterea ocupantă l-a ales șef de guvern. Deci Uniunea Sovietică exercita suveranitatea pe teritoriul României și înainte de martie 1945. Instalarea guvernului Petre Groza, la 6 martie 1945 — pumnul lui Vișinski-, nu schimba nimic din realitate; Rusia sovietică continua să exercite suveranitatea pe teritoriul României, începută la 23 august. Aceasta se întîmpla după conferința de la Yalta (4-11 februarie 1945), care executa hotărîrile de la Teheran (28 noiembrie - I decembrie 1943), unde România fusese predată Rusiei sovietice de către anglo-americani. Vișinski se simțea, deci, tare. De altfel, după 6 martie 1945, partidele național-țărănist și național-liberal și-au delegat cîte un reprezentant în guvernul Groza: național-țărăniștii pe Emil Hațieganu și li­ beralii pe Mihai Romniceanu. Prin urmare, acceptaseră noua formă a suveranității statului român. Criza din martie 1945 a fost doar o etapă în acțiunea de compromitere generală a unei clase politice, care își sem­ nase singură sentința în ziua de 23 august 1944.

75 Probabil că Gheorghe Tătărăscu și-a dat seama de vii­ toarea răspundere și de necesitatea de a încerca o îmbună­ tățire a situației în țară, de aceea a denunțat abuzurile guver­ nului din care făcea parte. Memorandumul acuzator a fost înmînat regelui, comisiei aliate de control, membrilor guvernului, șefilor de partide și tu­ turor miniștrilor străini acreditați la București, în luna mai 1947. 159

Acest memorandum, prin care Gheorghe Tătărăscu, vicepre­ ședinte al consiliului de miniștri și ministru de externe, cerea disperat un ajutor ca să se pună capăt abuzurilor, îl reabilitează, dă un sens colaborării lui cu comuniștii. în anul 1946, Gheorghe Tătărăscu se găsea la Paris cu soția și cu copiii. Au încercat prietenii să-l convingă să refuze semnarea tratatului de pace și să rămînă în străinătate. A răspuns - și nimeni nu poate contesta acest răspuns-, cu liniștea celui care știe că se sacrifică: „Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu țării, deoarece nu ar schimba nimic; rușii vor continua să rămînă. Eu nu cred într-un război între Occident și comunism. Datoria mea este să semnez tratatul de pace, ca să salvez ce mai rămîne din România. La Yalta, Occidentul ne-a predat rușilor. Conștiința mea de român îmi poruncește să mă reîntorc în țară și să sufăr cu compatrioții mei, încercînd să le ușurez calvarul. Mi-ar fi așa de ușor să rămîn la Paris, cînd am alături de mine nevasta și copiii". „Eu aleg, conștient de toate riscurile, lupta printre români, pentru libertatea lor. Resping eroismul prin procură dată altora." Nimeni nu a fost în stare să aprecieze valoarea gestului lui în 1946, deoarece cei care se găseau refugiați în Occident credeau că anglo-americanii vor interveni. Aceștia anunțau un guvern luliu Maniu, impus de Londra și Washington. Astăzi, după atîția ani de așteptări amăgitoare, ne pu­ tem da seama de valoarea actului lui Tătărăscu: s-a întors și conștient de riscuri, a formulat protestul pe care, fără teamă, l-a dat publicității spre a provoca reacțiunea, fie în sensul po­ zitiv, adică schimbarea politicii guvernului, fie în sensul negativ, trimiterea lui în închisoare. în regimurile comuniste, orice critică, orice denunțare a unei rele stări sînt calificate: act de rebeliune. Or, Tătărăscu atrăgea atenția, alarmat, în acel memo­ randum, că: „Starea de spirit care domnește acum în toate

160

categoriile sociale dovedește existența, în toată țara, a unui val de nemulțumire, care, crescînd și mai mult în fiecare zi, atinge proporții îngrijorătoare. Aceasta este realitatea. Avem datoria să analizăm această stare de spirit și cauzele care sînt la originea acestui val de nemulțumiri, ca și a neîncrederii generale". Continuînd, constată „rezultatele negative ale poli­ ticii economice: la capătul acestor doi ani, producția generală a țării nu reprezintă mai mult de 48% din ceea ce era în 1938". Apoi constată că în toate țările, învingătoare și învinse, s-au elaborat planuri de reconstrucție, pe care caută să le rea­ lizeze: „în România, un plan de reconstrucție nici n-a fost măcar conceput teoretic". Se putea aduce o acuzație mai gravă contra unui regim care se fălea cu subordonarea totului, economicului, pentru a realiza, în locul democrației politice, democrația social-economică? Aspectul politic al metodelor guvernului Petre Groza era analizat cu o egală severitate: „Alte cauze vin însă să se adauge nemulțumirii generale. Printre cele mai importante se numără excesele regimului de excepție, căruia țara continuă să fie supusă. Și, în primul rînd, voi aminti excesele săvîrșite în domeniul arestărilor preventive. Felul în care sînt executate duce la abuzuri și supune țara unui regim de neliniște și de ne­ siguranță. Țara trăiește într-o atmosferă care întreține nemulțu­ mirea și ura contra guvernului. Oameni cu totul nevinovați sînt arestați pentru motive care n-au nimic cu siguranța sta­ tului și ordinea publică. Puțin cîte puțin se răspîndește legenda după care guvernul nostru n-ar fi decît un regim impopular și antidemocrat. Niciodată metoda arestărilor masive n-a fost un mijloc valabil contra agitațiilor subversive". în aceeași or­ dine de preocupări intră sentimentele care decurg din trata­ mentul aplicat condamnaților politici. Familiile deținuților, informate de tratamentul care le este aplicat, exagerează - cum este firesc - rigorile la care sînt expuși, creînd astfel guver­

161

nului o atmosferă imposibilă. Acel fond de generozitate și de blîndețe al poporului român, suportă cu greutate brutalitățile și violențele, iar reacțiunea naturală se preface în ură contra autorilor responsabili de acele fapte rele44. Rechizitoriul continuă, în același ton măsurat, dar energic. Dacă Gheorghe Tătărăscu, ca vicepreședinte al consi­ liului de miniștri, ar fi citit acest protest într-o ședință a con­ siliului, totul rămînînd strict secret, atitudinea lui nu ar fi pro­ vocat sancțiunea imediată. Iar din punct de vedere românesc, nu ar fi avut mare importanță și nu ar fi stingherit pe comuniști faptul că el a transmis memorandumul regelui Mihai. Gravi­ tatea actului l-a dat difuzarea memorandumului printre străini. Asasinilor ipocriți nu le place publicitatea adevărului. Nici un om politic burghez din așa-zisele țări satelit, fiind în guvern, nu a avut un asemenea curaj. Sancțiunea nu a întîrziat. Petre Groza a ezitat, dar Ana Pauker s-a grăbit să de­ nunțe faptul lui Stalin, care a ordonat să fie condamnat la temniță grea. După șase ani de închisoare, a fost eliberat și trimis la Poiana Gorjului, cu interdicție de a lua contact cu cineva. Măsură inutilă, deoarece constituția lui robustă a fost pusă la grea încercare în anii de celulă umedă, ținut pe ciment și fără căldură iarna. A ieșit o umbră. Inteligența, judecata politică, claritatea gîndirii, se pare că îi rămăseseră intacte, numai puterile fizice erau sfîrșite. Nu iese nimeni dintr-o închisoare comunistă, capabil să reia lupta, chiar dacă regimul ar restaura toate libertățile publice. Actul de curaj național din mai 1947, urmat de cei șase ani de temniță grea, ne impune o dreaptă judecată. Numele lui deter­ mină controverse destul de aprige și cei legați direct sau indi­ rect de actul capitulării au tot interesul să creeze și să între­ țină, în jurul fostului prim-ministru, o atmosferă de ostilitate. Dar ce înseamnă cele cîteva sute sau cîteva mii de ființe de rea-credință, față de milioanele de români? 162

Judecata dreaptă nu o vom face noi, ci cei care vor veni după noi; judecata lor nepărtinitoare va cumpăni binele și răul. „Gheorghe Tătărăscu era tot așa de puțin pregătit ca și res­ tul oamenilor noștri politici să se măsoare cu viclenia asiatică a comuniștilor sovietici. Ce amară meditație va fi făcut în ce­ lula rece în cei șase ani de tragică sihăstrie. Și-a decis conștient sfîrșitul." „în piesa de teatru Cînd vine viforul, eroul își alege sin­ gur sfîrșitul: trebuia să rămînă pe poziție un soldat care să aco­ pere retragerea celorlalți, un voluntar al morții. Și el a acceptat liber acest rol. Cînd a imaginat acest personaj, se va fi gîndit, oare, că își contura propriul lui destin?"

76 După 23 august 1944, partidele politice și-au recăpătat dreptul de existență. O existență însă provizorie. Partidul național-liberal, după aproape șase ani de inac­ țiune, avea nevoie de reorganizare și de refacerea conducerii cu elemente active. Șefia lui Dinu Brătianu nu mai corespundea timpului. în ultima vreme. Dinu Brătianu devenise o simplă remorcă a lui luliu Maniu. A fost deci convocat congresul general al partidului, care a avut loc la 1 iulie 1945, în sala Aro, întrunind delega­ țiile tuturor organizațiilor din țară. Congresul a ales pe Gheorghe Tătărăscu, președinte al partidului și pe Aurelian Bentoiu, secretar general. Am fost reales membru în delegația permanentă. Din acea zi. Dinu Brătianu a rămas șeful unei dizidențe liberale alături de George Brătianu, nepotul său. între timp, în luna februarie 1945, Vișinski venise la București sprea a-i impune regelui înlocuirea generalului Rădescu. Deși fusese ales de însuși generalul rus Susaikov, dintr-o listă de trei generali, Rădescu nu mai plăcea Moscovei. Instalat la 163

ambasada sovietică din șoseaua KJselef, Vișinski a avut mai multe întrevederi cu diferiți oameni politici. Printre aceștia a fost și Gheorghe Tătărăscu, căruia Vișinski i-a propus să intre în guvern. In fața acestei situații neașteptate, Tătărăscu a con­ vocat la el acasă delegația permanentă a partidului liberal. Nu au lipsit decît trei sau patru membri, prieteni personali ai lui Dinu Brătianu, care era furios pe Tătărăscu, fiindcă con­ vocase în calitatea lui de secretar general congresul general al partidului pentru ziua de 1 iulie și se aștepta a fi răsturnat de la șefie. La această ședință a delegației permanente din fe­ bruarie 1945, Tătărăscu a expus propunerea care se făcea partidului pentru a intra în guvernul Petru Groza și, mai înainte de a-și arăta punctul său de vedere, ne-a cerut fiecă­ ruia să ne spunem părerea. Nimeni nu s-a pronunțat contra colaborării. Argumentul principal a fost, pentru fiecare, că trebuia împiedicată rămînerea comuniștilor, singuri, la conducerea țării. Au intrat, atunci, în guvernul de la 6 martie, din partea liberalilor: Gheorghe Tătărăscu, vicepreședinte al consiliului de miniștri și ministru de externe. Dumitru Alimănișteanu, ministru de finanțe, Petre Bejan, ministrul economiei națio­ nale, Gheorghe Vîntu, subsecretar de Stat la Interne și Costel Tătăranu, guvernatorul Băncii Naționale a României. Mai tîrziu, după un an, cînd începuse să se vorbească de exproprieri și se anunța o situație economică rea, în special în agricultură - pămînturile erau nelucrate și foametea bătea la ușă -, o parte din acei care acceptaseră colaborarea au tre­ cut, cu arme și bagaje, la Dinu Brătianu. Printre ei au fost și Dumitru Alimănișteanu, ministru de finanțe, și Costel Tătăranu, guvernatorul Băncii Naționale. Eram, la epoca aceea, președintele societății „Concordia", una dintre cele mai importante și variate întreprinderi din România. Pe lîngă ramura petroliferă - extracția și rafinarea petrolului, rafinăria Vega -, societatea deținea marea uzină metalurgică de la Ploiești, o mină de cărbuni și alta de aur în Transilvania, 164

întreaga rețea de electricitate de pe Valea Prahovei, fabrica de ambalaje metalice pentru uleiuri minerale de la Constanța. Activitatea la această întreprindere mă solicita mult și-mi dădea posibilitatea să urmăresc mai bine gravele evenimente din țara noastră. în județul Prahova, unde societatea „Concordia" avea o mare activitate industrială, se petreceau fapte grave, într-una din zile, prefectura de la Ploiești a fost luată cu asalt de o bandă de comuniști, înarmată cu drugi de fier, în frunte cu un obscur medic de plasă, devenit comunist peste noapte. Prefectul județului a fost bătut și aruncat în stradă și în locul său s-a instalat, ca prefect, acest proaspăt comunist. De a doua zi, tăcut de la el putere prefect, în capul echi­ pelor de șoc comuniste, a organizat atacuri prin toate între­ prinderile industriale, gonind pe directori și îndemnînd pe lucrători la revoltă și jaf. Acest odios personaj ajunsese, în ultimul timp, aici, la Paris, ce ironie, ambasadorul României, probabil datorită acestor isprăvi. Din toate părțile țării, știrile erau că agenții partidului comunist, sub ocrotirea armatelor sovietice, agitau și tulbu­ rau viața oamenilor și le prădau casele. Nimeni nu-și mai putea vedea de treabă. Satele, din cauza secetei și a pămînturilor nelucrate, nu mai aveau ce mînca, problema aprovi­ zionării cu cereale devenise imperioasă. Tătărăscu a ridicat chestiunea în consiliul de miniștri, care a hotărît să se importe grîu și porumb din străinătate. Cum din Europa nu era cu putință, ea însăși fiind în pragul foametei, cea mai indicată țară era Argentina. Tătărăscu mi-a propus, atunci, postul de ministru al României, pentru a în­ cheia, cît mai repede, o convenție comercială în acest scop. Aceasta era situația cînd Dumitru Alimănișteanu a demi­ sionat din guvern. Se aștepta agrementul Argentinei pentru numirea mea, iar eu mă pregăteam pentru plecare. Tătărăscu nu s-a așteptat la această hotărîre a lui Alimănișteanu și se 165

temea să nu piardă, din lotul liberalilor, portofoliul Ministe­ rului de Finanțe. De aceea a apelat la mine ca să-l scot din încurcătură. Să renunț, deci, la postul din Argentina și să accept a fi numit ministru de finanțe.Eram, dintr-o dată, pus într-o situație destul de delicată. Portofoliul Ministerului de Finanțe are, desigur, pentru cei mai mulți oameni politici, o mare putere de atracție. Tătărăscu nu și-a închipuit, nici o clipă, cînd s-a gîndit la mine, că va putea fi refuzat. Nu știam cum să încep, cum să-i spun că nu primesc, fără să-l supăr. Era din partea lui o dovadă de prețuire și de prietenie. M-am gîndit, pe moment, să nu spun nimic. Să tac. Să văd cum va reacționa el la această indiferență a mea. într-adevăr, așa s-a întîmplat. căci a vorbit el în locul meu. M-a întrebat: „Ce, nu cumva nu vrei să pri­ mești?" „Cam așa este, i-am răspuns. Nu te supăra, dar prefer să plec în Argentina. De altfel, cred că pot fi mai de folos acolo, dacă voi reuși să încep a trimite grîul și porumbul de care țara are atîta nevoie."

77

în ziua de 23 august 1944, cînd România capitula, mă aflam la Sinaia. închiriasem. împreună cu Costi, cumnatul meu. vila Knapp, în care instalasem familia, după teribilul bombardament al aviației americane de la 4 aprilie, care înspăimîntase tot Bucureștiul. Pînă atunci nu se cunoscuseră, în tot timpul războiului, decît cele două atacuri aeriene rus­ ești, anterioare, care nu avuseseră nici un efect. Adăposturile pentru apărarea de bombardamente erau foarte rudimentare, un fel de șanț cu parapet de lemn, care te punea la adăpost numai dacă bomba cădea cît mai departe de el. într-un astfel de adăpost mă aflam în timpul bombardamentului de la 4 apri­ lie, în fundul curții din strada Polonă, la soacra mea. împre-

166

tină cu toată familia, înșirați unul lîngă altul, toți cu picioa­ rele în apa acumulată de ploi. Lîngă mine aveam pe Mihai, care era mic, avea numai șase ani și se speriase de zgomotul infernal al bombelor care explodau prin împrejurimi. Mă strîngea de mînă și mă implora să plecăm din București. De a doua zi, am plecat cu toții la Sinaia. în tot timpul verii lui 1944, bombele anglo-americane au continuat să cadă asupra Bucureștiului și, în special, în re­ giunea petroliferă. Efectele erau devastatoare. Avioanele ame­ ricane veneau ziua, cele engleze, noaptea. La București se trăia cu urechea la semnalul de alarmă, și cînd suna lugubru, toată lumea fugea să se ascundă, fiecare pe unde credea că este mai apărat. Acei care aveau automobil se îmbarcau în el și ieșeau din oraș, la cîmp, întinzîndu-se pe pămînt, prin porumbiște. La Sinaia, de la vila Knapp, se vedea noaptea cum ar­ deau rafinăriile și uzinele de la Cîmpina și Ploiești, după ce trecea valul de avioane. Ziua, avioanele americane zburau, mai întotdeauna, pe deasupra Sinaiei, în drum spre Ploiești și București. în formație de zeci, dacă nu de sute, se auzea de departe vuietul elicelor și erau așa de vizibile - străluceau la lumina soarelui-, că Mihai al nostru le număra și, emoționat, ne spunea cîte au fost.

78 După 23 august 1944, au început să treacă armatele sovietice, în drum spre Germania. Aceste „victorioase" ar­ mate erau echipate, din cap pînă în picioare, de către Statele Unite. Tancurile, tunurile, mitralierele, armele, camioanele, jeep-urile, cutiile cu conserve cu alimente, toate purtau mar­ ca: „Made în U. S. A.“. Rusești nu erau decît căruțele trase de niște cai coste­ livi și conduse de femei îmbrăcate în uniforme militare cu

167

cizme de iuft în picioare. Căruțele erau supraîncărcate cu calabalîcuri și bucătăriile rulante, îmbibate de murdărie, împărțeau o mîncare dezgustătoare. Soldații aveau capete grosolane, mulți cu fețe asiatice și toți extrem de murdari. Nu o murdărie de drum, o mur­ dărie de praf, ci o murdărie unsuroasă, care se vedea că zăcea pe uniformele lor de multe luni de zile. Erau hoarde de săl­ batici, înarmate cu cel mai modern material de război din lume. Furtul ceasurilor era o specialitate sovietică. Nu a fost, cred, ins căruia să nu i se fi furat ceasul de la mînă. Era curent să vezi, la București, cum fiecare soldat rus avea înșirate pe amîndouă mînile ceasuri pînă la cot. Sau să vezi femei-soldați care, orbite de cămășile de damă de mătase din maga­ zine, le prădau și le purtau pe deasupra uniformei militare, căci nu mai văzuseră așa ceva. Furturile și prădăciunile se țineau lanț, la București, în toate orașele și în țară. Automobilul prim-ministrului, generalul Sănătescu, a fost furat de soldații ruși de la poarta președinției consiliului de miniștri. într-o zi, pe cînd mergeam cu mașina societății „Concordia" spre birou, doi soldați ruși cu pușca mitralieră în bandulieră aceasta era ținuta tuturor soldaților sovietici pe străzi - au făcut semn șoferului să oprească, ne-a dat jos din mașină, pe mine și pe șofer, și au plecat cu ea, fără s-o mai vedem vreodată. Nu exista nici o autoritate la care să te plîngi împotriva actelor de vandalism al trupelor rusești. Inginerii de la societatea „Concordia" îmi spuneau despre „așa-zișii ingineri ruși", care veneau să viziteze industria noastră petroliferă - se pregăteau să ia totul drept pradă de război-, că se minunau de modernismul materialului de foraj și de rafinat al industriei noastre. La uzinele Malaxa, laminorul a fost pentru ruși un ar­ ticol atît de nevăzut încît l-au plătit în întregime, imediat, cu 168

șase milioane de dolari, ca să-l ridice cît mai repede, cu toate că după cîteva luni știau că puteau să-l aibă ca despăgubiri de război, fără nici un ban. Toate posturile Statului au fost, de la început, împă­ nate cu comuniști-sovietici, mai toți sosiți pe ascuns din Rusia, trecînd frontiera în furgoanele armatei roșii, purtînd uni­ forma sovietică. Din aceste posturi importante și protejați de comandamentul rusesc, agenții sovietici intensificau acțiunea lor subversivă de a semăna tulburări, de a ațîța populația la dezordine, la haos, dînd peste cap toate măsurile de ordine ale guvernului. Pretinșii comuniști organizau manifestații pe străzile Capitalei, în special pe Calea Victoriei și prin fața Palatului Regal. Numărul manifestațiilor era destul de redus, erau oameni aduși cu de-a sila de pe la marginele orașului. Mai numeroși erau agenții, care-i mînau de la spate. Manifestanții trebuiau să fie zgomotoși, să strige lozinci comu­ niste și cei mai voinici să poarte pancarte cu capul lui Marx și Engels. Aceștia, cînd se certau între ei, se amenințau că-și dau în cap cu lorga, singurul om cu barbă pe care-1 cu­ noșteau. Habar nu aveau cine erau Marx și Engels, pe care-i purtau în proțap. Această acțiune dusă de o mînă de oameni ai comunismului sovietic a fost numită mai tîrziu, cu multă emfază, „revoluția partidului comunist român", care a „cu­ cerit" puterea la 23 august. Nu se poate imagina o denaturare mai grosolană a faptelor istoriei. Singura și veritabila forță a comunismului a fost și este prezența și sprijinul tancurilor sovietice rusești. Americanii și francezii din comisia militară de control a armistițiului - care era creată tocmai pentru controlul și aplicarea armistițiului -, asistau nepăsători și nu făceau ni­ mic ca să împiedice sau să frîneze imixtiunea rusească în tre­ burile interne ale țării, predînd astfel România bunului plac, total al U.R.S.S. în toată țara domnea o lipsă de siguranță, o stare de ne­ liniște, care prevesteau evenimente grave. 169

Fie prin raționament, fie prin informație, fie prin simț politic, devenise evident pentru mine că situația internațio­ nală permitea Rusiei să-și întindă stăpînirea ei absolută asupra României, zguduind din temelii toată așezarea politică și so­ cială a neamului nostru și că nu mai era nimic de făcut pentru a opri destrămarea structurii statului și prăbușirea țării. în această stare de spirit mă găseam cînd Tătărăscu îmi propunea postul de ministru în Argentina, ceea ce m-a deter­ minat să-l accept și să-l refuz pe acela de ministru de finanțe, care m-ar fi făcut să rămîn, într-un mod absurd. în țară, cînd socoteam totul pierdut, atît timp cît va dura pe lume o Rusie sovietică. în prezent, după mai bine de un sfert de veac de stăpînire rusească - se împlinesc, cînd scriu aceste rînduri, 35 de ani teribili - România se găsește în aceeași stare de sclavie. Și nimic nu s-a terminat. Conferința pentru securitatea Europei, atît de insistent reclamată de U.R.S.S. și acceptată de tot Occidentul, nu poate fi de bun augur pentru românii care așteaptă, cu răb­ dare creștinească, zile mai bune, ziua „libertății44. Lacrimile lor vor curge înainte. Interesul puterilor occidentale nu a coincis și nu coin­ cide cu interesul românilor și al tuturor țărilor care zac în robia comunistă. Puterile din Occident nu și-au pierdut țara, nici bogățiile, nici sfînta libertate. Ele pot acepta. la rigoare, status-quo-ul și coexistența pașnică. Pentru noi și pentru atîtea alte popoare, aceste două cu­ vinte reprezintă însă continuarea mizeriei, a terorii polițiste și a lacrimilor.

170

79 După peripeția cu Ministerul de Finanțe, am fost numit ministru al României în Argentina. Starea mea de îngri­ jorare. provocată de tot ce vedeam că se întîmplă în țară, era din ce în ce mai mare, eram, cum spunea Kippling, ca omul căruia furtuna îi ascuțise simțurile. Nu mai erau vremurile grele pe care le vedeam ve­ nind. ci vedeam deja marea dramă a României, care își înce­ puse prologul. Și mă întrebam de ce atîția alții, pe care-i ve­ deam și cu care discutam politică, nu vedeau lucrurile tot atît de negru ca mine. Prietenul meu. Petre Bejan, cumpăra acțiuni de-ale so­ cietății Creditul Carbonifer - la care fusese director generalcumnatul meu Costi. mare iubitor de pămînt, își cumpărase o mică moșie în Ialomița și mulți alții credeau într-o apropiată normalizare a vieții. Prin diferite case din București, jocul de cărți era în toi. Se juca poker pe monezi de aur. în schimb, la adunarea personalului societății „Concordia", cînd mi-am luat rămas bun, am fost profund mișcat, desigur, de sentimen­ tele de dragoste pe care mi le exprimau, dar mai cu seamă, am fost impresionat de evidenta lor îngrijorare de ce se va întîmplă cu ei în viitor. La recepția de plecare, pe care am oferit-o, în casa mea, a luat parte multă lume și ambianța a fost plăcută. Dar o întîmplare neobișnuită, în acea seară, arăta că ceva se schimbase în modul lor de viață. Petre Bejan, fără să mă întrebe, a adus cu el, crezînd că-mi face plăcere, pe Gheorghe Maurer, prie­ tenul lui Gheorghiu Dej și făcut de el ministru. Acest nepof­ tit se găsea în stare de beție de cum intrase pe ușă. După alte cîteva pahare, Maurer se îmbătase de-a binelea. Beția lui Maurer era cunoscută că era cu tapaj, dar eu nu mai aveam ce face, odată intrat în casa mea. într-adevăr, prilejul s-a ivit. Cum l-a văzut pe Sefcati Istinieli, ministrul Turciei la București,

171

pe care nu-1 cunoștea decît din nume, a scos, așa din senin, pistolul din buzunar și, plimbîndu-se prin salon, a început să strige că el omoară, în noaptea aceea, un turc. Îndreptîndu-se apoi spre el, nervos și clătinîndu-se pe picioare, cu pistolul întins, îl amenința că-l ucide. Scenă penibilă. în fine, cu multă greutate, chemînd de la mașina lui și pe agenții care-1 păzeau, am reușit să-l scoatem din casă și să-l îmbarcăm, beat mort, în automobilul în care venise. Sefcati Istinieli, care cunoștea calitatea miniștrilor co­ muniști, nu a ținut seamă de acest dezagreabil incident, facînd însă, probabil, de a doua zi, cunoscut guvernului său, despre bădărănia suferită. După semnarea decretului regal de numirea mea ca ministru al României în Argentina, am făcut vizitele de ri­ goare. Regele Mihai m-a primit în casa reginei Elisabeta, fosta regină a Greciei, situată pe malul lacului Herăstrău, unde își stabilise reședința în ultimul timp. Audiența a durat, cred, un sfert de oră; m-a rugat să-i procur cauciucuri pentru cele două automobile americane, de care avea nevoie. Nimic despre politică. Apoi am fost la Petre Groza, prim-ministrul, la casa Vernescu de pe Calea Victoriei, unde era instalată președinția consiliului de miniștri. Mare zarvă și mult zgomot în sala de așteptare. M-a primit la ora fixată. La fel. nimic despre po­ litică, cu toate că se discutase în consiliu de miniștri ca pro­ blemă urgentă realizarea unei convenții comerciale pentru cumpărarea de cereale din Argentina. în schimb, mi-a vorbit destul despre cum să prezint persoana sa în străinătate. Mi-a cerut să-l fac cunoscut ca un mare sportiv, în special, ca un as al tenisului. Mi-a dat și fotografia lui, în ținută sportivă și cu racheta în mînă. In timpul acesta, un zvon îmi ajunsese la ureche, că plecarea mea va fi oprită. Cu toate acestea, nimic nu-mi ară­ tase pînă atunci că ceva se schimbase în ceea ce privea nu­ mirea mea. O îndoială mă cuprinsese. îndeplinisem toate 172

formalitățile, dețineam toate dosarele care priveau legația de la Buenos-Aires, precum și de la alte țări din America de Sud, scrisorile de acreditare semnate, pașapoartele diplomatice, al meu și al soției mele, cu toate vizele străine și cu viza coman­ damentului rusesc de ieșire din țară - biletele de tren și locul la vagonul de dormit pînă la Paris, într-un cuvînt eram gata de plecare. Totuși, îmi dădeam seama că printr-un singur ordin telefonic, totul se putea anula. Pentru a înlătura orice bănuială, predasem unei so­ cietăți de transporturi bagajele mele personale, după ce fuseseră vămuite, cu dispoziția de a fi expediate după ple­ carea mea. Nu luasem nimic din mobilele și lucrurile din casă, la care aveam dreptul. Nu luasem decît cîteva tablouri, foarte puține, printre care tabloul reprezentînd pe soția mea, pictat de Stoenescu, tablouri care să-mi amintească de casa mea. în această stare de îndoială în care mă aflam, intervine telefonul lui Tătărăscu, care mă sfătuiește să plec imediat, căci voiau să mă oprească. Cine? N-a putut să-mi spună. Deci zvonul era exact. Mi-am adus aminte, atunci, de ce-mi spusese un vechi devotat inspector de poliție de la siguranța generală a statului, care încă nu fusese dat afară din slujbă, că de la intrarea ru­ șilor în țară, persoana cea mai de sus în ceea ce privea servi­ ciile polițienești era un anume Stupineanu, despre existența căruia nu știau decît cîțiva potentați comunisto-sovietici. L-am căutat pe polițistul meu și l-am rugat să facă tot posibilul să-mi procure numărul său de telefon. în cîteva ore l-am avut, dar fără adresa localului unde se găsea, pe care nimeni la si­ guranța Statului nu o cunoștea. M-am hotărît să-mi asum riscul de a-i telefona și a-i cere o întrevedere. Era ora 8 seara și m-am gîndit că era o oră bună ca să-l găsesc la telefon. Mi-a răspuns chiar el. După ce i-am spus numele meu și că doream să-l văd, amabil și fără a mă întreba în ce scop, mi-a răspuns: „Cu plăcere, dar cînd și unde?". 173

Cum eram foarte grăbit și dornic să lămuresc lucrurile, m-am oferit să merg eu la el, și chiar în seara aceea, deoarece peste trei zile plecam în Argentina. Ne-am înțeles pentru ora 10, la o adresă din parcul Domeniilor de la șosea. M-a rugat să mă opresc cu taxiul la un număr ceva mai departe de acela al adresei sale și să dau drumul taxiului. Casele din parcul Domeniilor erau aproape toate în același stil, construite pe vremuri, de către societatea „Locuințele ieftine". Mi-a deschis ușa chiar el. Stupineanu era un om în jurul a 40 de ani, înalt, blond, nimic de slav în figură, vorbind românește fără nici un ac­ cent. Nu-1 mai văzusem, cu siguranță, niciodată. M-a primit într-o cameră birou cu multe telefoane pe masa de lucru și cu multe hîrtii răspîndite prin toate părțile. Am avut impresia că nu mai era nimeni în restul casei, căci nu se auzea nici un zgomot. Elementul mister domnea în ju­ rul meu. De la început, de cum m-am așezat pe scaunul din fața biroului său, fără a aștepta să-i spun de ce am cerut să-l văd, mi-a spus că zvonul care circulă că voi fi oprit de a mai pleca era fals și că voi putea pleca în ziua și ora la fixată, pe care am văzut că le cunoștea. „Puteam să vă dau această asigurare de cînd ați telefonat, însă darul de a fi reușit să aflați de existența mea, mi-a dat ideea că o întrevedere cu dumneavoastră ar putea să fie interesantă", a continuat să-mi spună cu surîsul pe buze. Gheața se spărsese. Totuși eram destul de reținut, căci nu știam unde vrea să ajungă. „Deoarece plecat în Argentina - a început să-mi spună - puteți fi de mare ajutor pentru clarificarea unei chestiuni foarte obscure. Nimeni nu știe exact dacă Hitler este sau nu mort. Se crede că trăiește și că se află ascuns în Argentina. Nu ați vrea să încercați a cerceta, a aduna, eventual, probe asupra existenței lui Hitler în Argentina?" Nu mi s-a părut deloc suspectă această propunere și deloc incompatibilă cu misiunea unui diplomat. De aceea i-am 174

răspuns că mă voi ocupa de aproape de această chestiune și. cu toate mijloacele reduse pe care le are la dispoziție o legație, sper să pot trimite date importante. Convorbirea devenise tară prea multe ascunzișuri. L-am întrebat, atunci, de unde credea el că venea zvonul despre oprirea plecării mele. „De la persoane cunoscute de dumneavoastră, că s-au ocupat întot­ deauna cu informațiile false și cu intrigile11, a fost răspunsul său. Mi-am dat seama imediat de cine putea fi vorba, cu tot pluralul folosit pentru a nu-i spune chiar numele. Era, cred, Eugen Titeanu. căci prima persoană care îmi dăduse această știre fusese un tînăr jurnalist-reporter. care lucra în acel mo­ ment la ziarul său. După cîteva amabilități schimbate ca și cum am fi fost vechi cunoscuți, m-am ridicat să plec. Stupineanu, politicos, m-a condus pînă la ușă și mi-a urat drum bun. Am plecat de la această întrevedere, totuși, cu un sentiment de îndoială. Era adevăr, era minciună? Am păstrat un total secret și mi-am continuat progra­ mul de plecare, fără nici o modificare.

80 Trenul pleca la ora 7 dimineața și era încă întuneric afară în acea zi de 25 noiembrie 1946. La Gara de Nord, deși atît de dimineață, peronul era plin de prieteni, veniți ca împreună cu familia mea, să-mi ureze succes și drum bun. Venise de la Galați și Margareta, sora mea, pe care o vedeam atunci pentru ultima oară. M-am despărțit de toți cu inima strînsă, nu știam dacă am să-i mai văd vreodată. Nu-mi închipuiam, atunci, că nu mă voi mai putea întoarce niciodată în țara mea. în drum, după miezul nopții, am fost trezit din somn de puter­ nice bătăi în ușa cabinei din vagonul de dormit în care călă­ toream. Doi soldați ruși, cu mitraliera în bandulieră, mi-au

175

cerut pașapoartele. Răsfoind, filă cu filă, am văzut că rușilor li se părea că „zapisele" nu erau bune, nu găseau viza rusească. Le-am dat o mînă de ajutor. Trenul se afla în gara Linz, după Viena, frontiera unde se termina zona de ocupație sovietică. De abia după pornirea trenului, mi-am dat seama că pram, în fine, liber și emoțiile prin care trecusem luau sfîrșit. ' Drumul pînă la Paris era prin Germania. Cînd am ajuns la Miinchen, am văzut ce reprezenta un bombardament al aviației anglo-americane. Nu am putut găsi cu privirea o singură casă întreagă. Orașul Miinchen nu mai era decît o mulțime de ziduri goale și înnegrite de fumul focului, care arsese tot ce cuprinsese bombele incendiare. La fel, pe tot parcursul prin Germania, devastările războiului erau enorme. La Paris, în schimb, cînd am ajuns, nici o urmă lăsată de răz­ boi, nici o urmă lăsată de ocupație străină. Parisul era intact, așa cum îl cunoscusem. Să nu se mai plîngă francezii de suferințele lor de război și de ocupație străină și să nu se mai laude cu eroismul celor cîțiva agenți de poliție, căzuți la col­ țuri de stradă - cînd nemții părăseau Parisul - cărora le-au imortalizat numele pe plăci de bronz bătute pe zidurile caselor. Jean-Paul Sartre le-a spus-o, fără cruțare: „Battue, la France fourmillait de heros imaginaires dont les exploits pansaient son amour-propre". Să mulțumească americanilor, care au sărit să-i salveze și să nu le mai strige: go home. Am tras la Paris, la hotelul Bristol. în cursul zilei, viața era normală. Cum se însera însă, străzile se goleau, căci lu­ minatul orașului era redus. Taxiurile erau puține. Totuși tea­ trele și cinematografele, în parte, erau deschise, nu mai vor­ besc de localurile de noapte, care erau în plină activitate. M-am ocupat, de cum am ajuns la Paris, de organizarea călătoriei mele mai departe. Mijloacele de transport pentru traversarea Atlanticului erau foarte puține și inexistente între Europa și America de Sud. Drumul spre Argentina nu se putea face decît prin Statele Unite, care menținuse, în tot timpul răz­

176

boiului, legăturile de transport între cele două Americi. Deci trebuia să merg mai întîi la New York și de acolo să găsesc legătura cu Argentina. Din Franța încă nu erau vapoare care mergeau la New York. Singură Olanda era cea mai organizată în această privință. Dar nu puteai avea locuri pe vapoarele lor, decît rezervîndu-le cu săptămîni mai înainte. La Paris se afla în același timp Mihai Ralea, care pleca și el ca ministru al României la Washington. El sosise la Paris cu cîteva zile înaintea mea și apucase să rezerve o cabină pentru două persoane, pentru ziua de 6 decembrie, pe un va­ por olandez. Cunoșteam pe Mihai Ralea de multă vreme. Am făcut armata împreună și am fost chiar în aceeași baterie la școala militară de artilerie. Apoi, după război, ne-am reîntîlnit la studii la Paris, el făcea literele și filosofia, iar eu dreptul. Mai tîrziu, în viața politică, ne vedeam adesea. Eram amîndoi deputați în Cameră, dar în tabere diferite. El era țărănist, iar eu eram liberal. Am păstrat, între noi, întotdeauna, raporturi de vechi cunoscuți. Ralea, aflînd că eram în căutare de locuri pentru New York, mi-a oferit, amabil, cabina lui, fiindcă își amînase plecarea pentru cîteva zile. Vaporul pleca din Olanda de la Rotterdam și nu atin­ gea nici un port din Franța sau Anglia. Am plecat cu trenul deci la Rotterdam, care exista doar cu numele, căci nu mai era nimic în picioare, totul fu­ sese ras din temelii de bombardamentele aviației anglo-americane. A trebuit să trecem noaptea la un hotel la Haga. Va­ poarele plecau de la pontoane improvizate. în prezent, Rotterdam este socotit ca fiind portul cel mai mare din lume; o întemeiată mîndrie pentru o țară mică cum este Olanda. La 6 decembrie, am plecat cu vaporul „Nordam" spre New York.

177

Luna decembrie era o lună puțin indicată pentru tra­ versarea Atlanticului. Intr-adevăr, de cum am intrat în Marea Mînecii, vaporul devenise jucăria valurilor.

81

în dimineața zilei de 12 decembrie, priveam de pe puntea lui „Nordam" intrarea în portul New York. Nu voi uita niciodată măreția spectacolului din fața ochilor mei. Mulți­ mea clădirilor uriașe - acei așa-ziși zgîrie-nori - mi se părea o adevărată cetate într-un stil specific al noii lumi. La New York era plină iarnă. La hotelul Ambassador, la care trăsesem, nu se simțea frigul, hotelul era chiar supra­ încălzit. Acolo nu lipsea nici păcura, nici benzina. Pe noptiera din cameră era un aparat de radio. L-am deschis. Ce surpriză! Se transmitea splendida rapsodie a lui George Enescu. în America, muzica lui Enescu avea mare prețuire. Străzile New York-ului erau pline de lume, de unde de abia vedeai cerul din cauza înălțimii clădirilor, extrem de lu­ xoase, cu porți de bronz, iar prin mijlocul străzilor miile de automobile goneau cu viteze de curse. în Times Square, zi și noapte, totul era deschis: maga­ zine, restaurante, cafenele, teatre, cinematografe, iar pe fron­ tispiciul ziarului New York Times, o bandă luminoasă în continuă desfășurare dădea știrile din toată lumea din clipă în clipă. Times Square era inima frenetică, tumultuoasă, explo­ zivă a Manhattan-ului. Erau 35 de teatre într-un raion de cîteva sute de metri, care începeau de la ora 19. Nici un semn nu era că țara aceasta făcuse un război mondial. Nici un semn, mai cu seamă, de mîndrie, că ieșise învingătoare. Aveam asupra mea o hîrtie de o mie de dolari, pe care o primisem de la Banca Națională din București. Unde mă 178

prezentam cu ea ca să o schimb, făceam senzație. Aveam im­ presia că nimeni nu văzuse încă așa ceva. M-au trimis la banca Federală a Statului. Cunoscutul jurnalist român Rosenthal era la New York, fiind consilier financiar pe lîngă legația României. A venit să mă viziteze la hotel; îl cunoșteam din țară. Imbătrînise, dar mintea îi era clară și bunele maniere neschimbate. Am apelat la el ca să mă ajute să schimb mia de dolari. Am mers împreună la Banca Federală. Un funcționar a coborît cu noi în subso­ lurile băncii, unde după un drum destul de lung printre munți de lingouri și bare de aur, am ajuns la un birou special. Acolo, după ce un specialist a examinat hîrtia mea de o mie de do­ lari și după ce i-am explicat de unde o dețineam și cine eram, mi-a schimbat-o în bancnote de cîte o sută. Explicația era că în timpul războiului se falsificaseră multe bancnote, în special cele de o mie de dolari. George Enescu se afla, în acele zile, la New York. Cu­ noșteam muzica lui, însă pe el personal nu avusesem încă ocazia să-l cunosc. Am fost să-l vizitez. Locuia la hotelul Saint Moritz, cu vederea spre Central Park. In micul aparta­ ment avea instalat un pian; era o mare concesie, datorită marelui său renume. M-a invitat să asist la sărbătorirea lui, care avea loc peste cîteva zile în marea sală de teatru de la Wardorf Astoria. Cîteva mii de americani au participat la banchetul care se dădea în onoarea sa. Marii critici muzicali din Statele Unite și primarul din New York au ținut cuvîntări, prezentîndu-1, toți, ca pe un fenomen al lumii muzicale. El era și compozitor, și dirijor, și pianist, și violonist, și virtuoz în toate. Cînd a venit rîndul său să răspundă, după cîteva cu­ vinte pronunțate cu emoție, și-a luat vioara - pe care o avea cu el-, și adresîndu-se miilor de priviri din sală, a spus că, decît cu vorba, el știe mai bine să mulțumească cu vioara; într-o liniște impresionantă, a cîntat o serie întreagă de melodii

179

românești, transformînd astfel, în marea lui modestie, sărbă­ torirea persoanei sale, în sărbătorirea duiosului folclor al neamului său românesc.

82 Legătura cu Argentina, pe apă, era posibilă numai cu va­ poare de mărfuri, care făceau peste 18 zile pînă la Buenos Aires. Cum primisem din țară o telegramă de a urgenta tra­ tativele cu guvernul Argentinei, m-am adresat imediat unei agenții de călătorie spre a-mi reține locuri la primul avion spre Buenos Aires. Iarna, la New York, în acel an, a fost excepțional de grea; accidentele de avion se țineau lanț din cauza viscolului și a zăpezilor. Plecările avioanelor nu erau sigure. Biletele de avion nu aveau fixate ziua și ora plecării, trebuia să aștepți a fi anunțat de plecarea avionului, prin telefon. în fine, după două zile de așteptare cu bagajele făcute și ținute la îndemînă. am putut porni spre aeroport. Pentru soția mea, momentul era palpitant. Zbura pentru prima oară. Avionul era Clipper cu patru elice. După ce s-a ridicat de la pămînt și a luat înălțime, avionul și-a reluat stabilitatea spre liniștea noastră, a tuturor călătorilor, care pînă atunci eram crispați și tăcuți. Prima oprire a avut loc la San Juan de Puerto Rico, pentru plinul de benzină. La San Juan era cald și umed, intrasem în regiunea tropicală. Apoi la Belem, pe Amazoane, unde căldura era și mai mare: eram pe Ecuator. După alte ore de zbor, de data aceasta în emisfera de sud, oprire la Rio de Janeiro, capitala Braziliei, port situat pe un golf al Atlanticului, dominat de munți abrupți, formînd o splendidă panoramă. în fine, după scurta oprire de la Montevideo și după, în total 34 de ore de zbor, am aterizat la Buenos Aires.

180

83

La aeroport ne-a primit un reprezentant al protocolului președinției republicii. Trecusem de la iarna emisferei de nord la vara emisferei de sud. Buenos Aires seamănă mai mult cu orașele europene și aproape deloc cu acele din America de Nord, în special, cu acelea din Statele Unite. Legația României fusese închisă în timpul războiului. Interesele României erau încredințate le­ giunii Suediei. Localul fusese părăsit și o parte din mobilier se găsea îngrămădit într-o casă dintr-un cartier mărginaș al orașului, iar chiria casei, neplătită de ani de zile. Mai înainte însă de a mă ocupa de instalarea și deschi­ derea legației într-un nou local, m-am ocupat de formalitățile necesare pentru prezentarea scrisorilor de acreditare și a putea, astfel, avea dreptul de a reprezenta valabil România. Juan Brumuglia, ministrul afacerilor străine, m-a pri­ mit imediat în audiență și, la insistența mea, a fixat ceremonia de prezentare a scrisorilor peste patru zile. Am spus ceremo­ nia fiindcă, pe atunci, în Argentina, prezentarea se făcea cu mult fast. Un escadron din regimentul de gardă San Martin, în ținută de paradă, încadra carosa în care lua loc plenipoten­ țiarul străin, însoțit de șeful protocolului, în marea lui uni­ formă. Pe tot traseul, pînă la Casa Rosada- palatul președințial -, circulația vehiculelor era întreruptă. Alaiul semăna cu acela de la noi, cînd regele mergea pe dealul Mitropoliei, la Camera deputaților, pentru citirea mesajului tronului de deschidere a corpurilor legiuitoare. La Casa Rosada, după trecerea în revistă a trupei din curtea palatului și după trecerea, apoi, prin fața altei trupe, înșirate în poziție de onor, pe scara care duce la birourile președintelui, plenipotențiarul este primit de șeful casei mili­ tare. Acesta, împreună cu șeful protocolului, conduc pe ple­

181

nipotențiar la salonul ambasadorilor unde așteaptă, în picioare, președintele republicii, avînd la dreapta sa pe vice-președinte și la stînga pe ministrul de externe. Șeful protocolului anunță la intrarea în salon numele plenipotențiarului și țara pe care o reprezintă. Plenipotențiarul, ajuns în fața președintelui, pro­ nunță micul său discurs și prezintă plicul cu scrisorile de acreditare. Cu acest cermonial am prezentat și eu scrisorile de acreditare. Președintele era generalul Juan Peron. După ceremo­ nia din salonul ambasadorilor, președintele m-a invitat în biroul său de lucru. Peron vorbea suficient limba franceză pentru a putea întreține o conversație. Ni s-a servit cîte o cafea. în țările calde, cafeaua ține loc de răcoritor. Mi-a spus că îi este cunoscută România numai prin muzica plăcută pe care o asculta la radio pe vremea cînd era atașat militar în Italia înainte de război și că dorește să întrețină cu România cele mai bune raporturi de prietenie. I-am răspuns că România este animată de aceleași bune sentimente față de Argentina. Afirmații de rigoare în asemenea împrejurări. Peron era numai de cîteva luni venit la putere; era la începutul guvernării.

84 îl interesa să afle cît mai mult de ce se petrecea în alte țări și, în special, despre evenimentele din Europa, despre război, despre comunism. Am profitat de întrebările lui ca să-i spun că România a avut de îndurat un război greu, care a lăsat urme adînci. România este acum obligată să importe cereale din alte țări, cu toate că este o țară agricolă. Cred, am adăugat, că Argentina ar fi cea mai indicată în acest scop. „Como no", mi-a răspuns, și a telefonat, imediat, în fața mea

182

lui Miranda, președintele Băncii Centrale, spre a satisface cererile României. După această audiență lungă și folositoare, am fost condus, cu același ceremonial, la hotelul la care locuiam. Generalul Juan Peron devenise președintele Argentinei, impus de masele populare. Fiind ministru al muncii în gu­ vernul generalului Farrel, avusese o activitate socotită peri­ culoasă pentru ordinea publică. A fost arestat și închis în fortăreața de pe insula din fața Buenos Aires-ului. Soția lui, Eva Peron, supranumită Evita, o adevărată „pasionaria" a Argentinei, bună vorbitoare și iscusită agitatoare, a pus în mișcare toată muncitorimea din Buenos Aires. Adunată în piața de Mayo, în care se află Casa Rosada, această mulțime de „descamisados", mobilizată și emoționată de cuvîntările revoluționare ale Evitei, cerea eliberarea și aducerea lui Peron la Casa Rosada. Numărul răsculaților de­ venind din ce în ce mai mare și amenințările mai violente, generalul Farrel a trebuit să cedeze și să părăsească Casa Rosada. Astfel a devenit Peron președintele Argentinei, făcut de Evita, care electrizase pe „los descamisados".

85 După terminarea fomalităților de acreditare, am cerut să am întrevederea cu Miranda, care era președintele Băncii Centrale și factotum al vieții economice a Argentinei, pentru a urgenta principala mea misiune, aprovizionarea României cu cereale. Miranda mi-a făcut impresia, de la început, a unui vulgar negustor, nicidecum a unui bancher sau om politic, cum arăta funcția pe care o deținea. Nu-1 interesa nici un fel de formă. Trata ca la tarabă. Era omul de afaceri al regi­

183

mului, mai bine zis al Evitei, și deci se simțea tare. După ce i-am arătat care ar fi cantitatea de cereale și, în special, po­ rumb, de care ar avea nevoie România - cantitate acceptată . mi-a spus, ca o condiție esențială, că transportul va fi efectuat numai cu vase argentiniene și anume, ale companiei Dodero. Problema transportului deci nu intra în convenția comer­ cială. „De ce, i-am răspuns, impuneți transportul prin această singură companie, care astfel va fixa prețul cum îi va plăcea și nu-mi lăsați libertatea a face transportul prin companiile, tot argentiniene, care vor fi mai convenabile?" „Fiindcă co­ mpania Dodero este doamna Peron", mi-a răspuns Miranda fără nici cea mai mică jenă. „Iar prețul" a adăugat, „va fi cu cel puțin 20% peste prețul mondial". La observația mea că guvernul de la București nu va înțelege de ce am acceptat a plăti un preț superior prețului mondial, Miranda m-a auto­ rizat să comunic guvernului meu unde mergea această sumă în plus. Și luînd o hîrtie de pe biroul său. mi-a dat, scris de mîna lui, că această diferență de preț este pentru fundația Eva Peron. în schimb, datorită acestui - să-i zicem, comi­ sion - condițiile convenției pentru vînzarea de cereale erau extrem de avantajoase. Prețul era cel mondial, iar plata su­ mei totale de cca. 100 de milioane de pesos se prevedea a ti făcută în termen de cinci ani și în pesos, fără nici o indexare la aur sau la altă monedă forte. 100 de milioane de pesos reprezenta atunci 25 de milioane de dolari. Era în anul 1947. în timpul acestor tratative, guvernul de la București, sub

pretextul urgenței, mi-a cerut să accept cumpărarea unei can­ tități de 10 mii de tone de porumb, care se afla deja încărcată pe vasul Campero, în portul Buenos Aires, porumb cumpărat de Suedia, dar refuzat din cauza calității. Era un porumb pu­ trezit, zăcea în port de cîteva luni, fiind o afacere în litigiu. Toată piața comercială din Buenos Aires cunoștea cazul acestui porumb cumpărat de Suedia. Un samsar comunist încheiase această veroasă afacere la Stockholm; Suedia 184

scăpa astfel de o marfa care nu mai avea nici o valoare, dar pe care trebuia s-o plătească, pînă la urmă, fiind cumpărată ferm. Cu toate protestele mele prin care declinam orice răs­ pundere și afirmam că se cumpără un porumb bun doar pentru porci, această prevenire n-a fost luată în seamă. Vasul Campero al companiei Dodero - deci cu plata fretului la un preț su­ perior celui mondial - a transportat în România un porumb care a scandalizat pe toată lumea. Ministrul economiei și al comerțului exterior era Gheorghiu Dej, adică acela din ordinul căruia se efectua afacerea. Tele­ gramele mele, evident, au fost dosite și astfel, răspunzătoare de această scandaloasă afacere, apărea legația de la Buenos Aires. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. în legătură cu convenția comercială pentru cumpărarea de cereale, a sosit de la București o delegație comercială în frunte cu Bucur Șchiopul, subsecretar de Stat la Ministerul Economiei și Comerțului Exterior. Această delegație a venit cu misiunea ca, în loc de cereale, să cumpere din Argentina, lînă și quebracho (un extras dintr-un arbore foarte tare întrebuințat la tăbăcitul pieilor). Aceasta însemna că populația din România nu mai murea de foame? Ancheta recent publicată a unei comisii a Crucii Roșii internaționale anunța că în România oamenii mîncau coajă de pe copaci. în loc de grîu și porumb deci, cum reușisem să închei convenția cu guvernul Argentinei, se cerea lînă și quebracho, în loc de hrană pentru populația înfometată, se încălțat! și se îmbrăcat! milițienii, care să jtigtiiască pe înfometați! Pentru Argentina, această înlocuire era favorabilă. Avea nevîndută o mare cantitate de lînă. în timpul discuțiilor pentru stabilirea cantităților și pre­ țurilor pentru noile mărfuri, care aveau loc la Banca Centrală a Argentinei - în lipsa mea - Miranda, vulpoi bătrîn, văzînd cu cine avea de-a face, în special cu Bucur Șchiopul, șeful

185

delegației, a pretins ca plata să se facă în dolari, garantată cu aur, depus în Elveția. Se cerea, astfel, anularea celor mai favo­ rabile clauze din convenția comercială, care prevedea ca plata să se facă în pesos, moneda lor națională. Bucur Șchiopul, fără a se opune la această modificare a convenției, fără a mai consulta și fără a cere aprobarea guvernului de la București, a acceptat această generoasă modalitate de plată. Această modi­ ficare a convenției a reprezentat pentru România o pierdere de 20 de milioane de dolari. Dolari în anul 1947. Devalorizarea pesosului fiind vertiginoasă, suma de 100 de milioane de pesos, prevăzută în convenția inițială, nu mai reprezenta decît cinci milioane de dolari și nu 25 de mi­ lioane, cît a trebuit să plătească România la scadență. Această scandaloasă operațiune comercială și financiară de la Buenos Aires a fost prezentată la București ca o strălu­ cită afacere încheiată de ministrul economiei și comerțului exterior, al cărui titular era Gheorghiu Dej, șeful comuniștilor.

86

între timp, găsisem un imobil adecvat pentru instalarea delegației, situat pe calea Sanchez de Bustamante, în car­ tierul Palermo, unde se aflau și alte oficii diplomatice. Era o clădire modernă, spațioasă, cu parter și două etaje, în care am putut instala birourile legației și ale consulatului, precum și saloanele de recepție și locuința ministrului. A fost o achi­ ziție fericită. Toți colegii au fost impresionați de felul în care se pre­ zenta legația României. Despre colegii pe care i-am avut în timpul funcționării mele la Buenos Aires, păstrez amintiri frumoase. Trebuie să lămuresc că pe vremea aceea, șefii oficiilor diplomatice purtau denumirea unii de ambasadori, alții de mi­ niștri, după cum reprezentau o țară mare sau una mică. 186

în prezent, în toată lumea, toți se numesc ambasadori, chiar dacă reprezintă o țară cît un sat. Voi aminti numai cîțiva dintre foștii colegi, pe care-i vedeam mai des. Ambasador al Statelor Unite era Messerschmidt. Fu­ sese multă vreme, înainte de război, ambasador la Viena și cunoștea bine problemele Europei. După război, în Mexic, l-a cunoscut pe Carol II și pe Elenea Lupescu. Nu pricepea de ce Urdăreanu ducea o viață mai largă decît regele. Ambasor al Franței era Vladimir d’Ormesson. Soția lui era cubaneză. A fost primul care mi-a întors vizita. Credeam că ne împrietenisem. Ambasador al Uniunii Sovietice era Serghiev. Locuia și el, în primele zile ale sosirii, la hotelul Alvear Palace. Aflînd că eram ministrul României, a venit la masa mea, în restau­ rantul hotelului și astfel ne-am cunoscut. Era o fire comunica­ tivă și se simțea bine departe de țara sa. Cînd a fost rechemat, n-am cunoscut un om mai trist de ce i se întîmpla. La despăr­ țire, cerîndu-i adresa ca să putem întreține corespondență, a rămas extrem de surprins. Un sovietic nu are adresă. Ambasador al Italiei era Arpesani, care avea un cumnat în România și se simțea bine cînd venea la legația României. Pe ambasadorul Braziliei, Freitas Vale, îl cunoșteam din țară, fusese în post la București. Ministru al Belgiei era Marcel Jaspar. Ne împrieteni­ sem. Cu el m-am revăzut la Paris, unde el continua să repre­ zinte țara sa, căci nu și-o pierduse la ruși. Ambasador al Chinei naționaliste era Chen Chiek, un om deosebit de distins și cultivat. Ministru al Greciei, Vatikioti, fusese în post la București, ca secretar. Ministru al Cehoslovaciei era Kunosi, însurat cu o fran­ țuzoaică. A fost curînd rechemat și am aflat de la soția lui, pe care am revăzut-o la Paris, mult mai tîrziu, că era dispărut fără urme. 187

Ministrul Iranului, Eadora Azodi, era înrudit cu familia șahului. A fost și ministru al afacerilor străine. Ministrul Finlandei, Soravuo, era cel mai tînăr dintre co­ legi. La întoarcerea mea în Europa, era ambasodor la Londra. Ambasadorul Canadei. Koarney - l-am revăzut, mai tîrziu, la Ottawa -, era președintele căilor ferate canadiene. Ministrul Irlandei, Murphy, organiza reuniuni muzicale. Soția lui era o talentată violonistă.

87 Argentina este țara disproporțiilor și a împiestrițărilor. Pe o suprafață de aproape 3 milioane de kilometri pătrați, tră­ iesc numai 20 de milioane de locuitori și dintre aceștia aproape jumătate strînși în jurul Buenos Aires-ului, capitala țării. Țară de limbă spaniolă, dar cu locuitori în majoritate de origine italiană. Țară numai cu mari latifundii, fără proprietate mică rurală. Țară fără țărani și fără sate. Țară cu milioane de bovine, de cai, de oi, animale care pasc în libertate pe imensele întinderi, păzite doar de cîțiva călăreți „los gauchos". Un exemplu de ce reprezenta marea proprietate în Argentina era Menendez Beheti, fostul consul onorific al României. In localul administrației moșiilor sale avea pe un perete întreg o hartă a Argentinei. Pe această hartă erau în­ fipte zeci de stegulețe, care marcau diferitele lui „estancias", toate de la 10 mii de hectare în sus. Cultura cerealelor era mecanizată și se făcea pe anu­ mite porțiuni din țară. Acolo aglomerările de oameni formau un fel de orașe. Țară de emigrație, locuitorii ei sînt originari din toate țările lumii.

188

Români erau puțini. Mai toți proveniți din Transilvania, de dinaintea primului război mondial, plecați de urgia ungu­ rească. Erau săraci. în timpul celui de al doilea război mon­ dial și după, au fost mulți români și unii străini din România s-au refugiat în Argentina. Românii, toți, cu ce aveau doar pe ei. în schimb, stră­ inii, în special armenii, au venit îmbogățiți din România, dînd foc la fabrici bine asigurate. Erau, acum, marii textiliști ai Argentinei. Argentina era „un pays de cocagne". înainte de război nu se plăteau nici impozite. Lumea argentiniană era dominată, propriu-zis, de o cla­ să socială suprapusă, destul de restrînsă, care desemna din sînul ei pe președintele țării și pe ceilalți conducători, după bunul plac. Fiind o țară extrem de bogată, toate aceste bogății tre­ ceau în mîinile acestor cîțiva „riches Argentins", cunoscuți în toată lumea. Venirea lui Peron la putere a fost marea revoluție, la care această clasă nu se aștepta și nu o credea posibilă. Eva Duarte, cu viață tumultuoasă în trecut, ajunsă Eva Peron, soție de președinte, răscolită de ambiții și dornică de onoruri, se erija, acuma, în prima „damă" a țării. Căpătase „la folie des grandeurs". Societatea dominantă de pînă atunci s-a socotit ultra­ giată de a avea în fruntea ei o aventurieră și, printr-o eroare de calcul, a repudiat-o și a dus împotriva ei o campanie aspră de batjocorire și de disprețuire, făcînd un gol total în jurul ei. Jockey clubul de la Buenos Aires era sediul acestei societăți. Instalat într-o clădire luxoasă pe bulevardul Florida, era înzestrat cu saloane somptuoase, cu mobilier și tablouri de preț, cu săli de jocuri de cărți, cu o bibliotecă cu mii de vo­ lume, cu un restaurant elegant, cu șefi bucătari rafinați, iar în subsoluri cu săli de hidroterapie. băi de aburi, bazin de înot,

189

săli de biliard, salon de coafură etc., în fine, cu tot ce putea desfăta pe membrii acestei lumi fericite. Hipodromul de la Palermo și, în special, acel de la San Isidro, cu pista de gazon, erau printre cele mai frumoase din America de Sud. De cum am sosit la Buenos Aires, am primit scrisoa­ rea Jockey clubului, cu cartea de membru, pe care o primea în mod automat orice diplomat, șef de misiune, care era acre­ ditat în Argentina. în țară, nu am făcut parte din nici un club. Nu am intrat într-un astfel de stabiliment decît cu prilejul vreunei serbări de binefaceri. Nu am fost niciodată atras de viața de club. La Buenos Aires însă, frecventarea Jockey clubului fă­ cea parte din viața, aproape obligatorie, a unui diplomat. Am cunoscut deci toată frumusețea și toate avantajele pe care le oferea Jockey clubul de la Buenos Aires. Ceea ce m-a impre­ sionat, în plus, a fost spilcuiala băbaților, pe care-i întîlneai acolo. Erau toți scoși ca din cutie. Eva Peron n-a reacționat imediat la campania de po­ negrire dusă împotriva ei. S-a ocupat de lumea ei, de „los descamisados44, instituind legi sociale, sindicate muncitorești, drepturi la greve, naționalizări, exproprieri. Nu se atinsese încă de oficina de unde plecau ironiile și disprețuirile pentru persoana sa, adică de faimosul Jockey club. O mînă de „descamisados44, acești fideli ai Evitei pînă la fanatism. întruniți într-una din zile în piața de Mayo, pentru a manifesta împotriva oligarhiei, scandînd Evita, Evita, au pornit pe bulevardul Florida, cu ținta Jockey club. Cu ciomege, cu lanțuri și frînghie și cu bidoane cu benzină au pătruns în fastuoasa clădire, au distrus toate bo­ gățiile, toate lucrurile de artă și au dat foc. în cîteva ore n-a mai rămas nimic. Jockey clubul Buenos Aires-ului a fost ras de pe fața pămîntului.

190

88

Vechea colonie română din Argentina, provenită din emigranții de dinaintea primului război mondial, se intitula: „Cercul Uniunii Românilor". Președinte era doctorul Ungureanu. Am fost invitat la sediul ei de mai multe ori. Domnea în si­ nul coloniei o bună armonie și sentimentele românești erau intacte. Nu-și uitaseră limba, vorbeau cu toții românește. Deși oameni fără avere, pregăteau întotdeauna o mică gustare și mă simțeam bine în mijlocul lor. Am întîlnit acolo un preot numit Zidarii, care spunea că era venit de curînd din țară. Cum se apropiau sărbătorile Paștelui, preotul Zidaru s-a ofe­ rit să oficieze slujbele religioase din săptămîna patimilor. Colo­ nia nu avea un preot ortodox și nici o biserică. Intr-o cameră de la sediul cercului, preotul Zidaru a întins pe o masă o cruce și puține obiecte de cult, pe care le avea cu el. Astfel am sărbătorit, după datinele creștinești, învierea lui lisus Hristos, în primăvara anului 1947. Nu am fost nicio­ dată atît de mișcat și de mulțumit sufletește ca atunci cînd mă închinam, în acea mică încăpere, care era acum biserică și înțelegeam că Dumnezeu te primește și te miluiește oriunde, biserica lui este pretutindeni. Preotul Zidaru, am aflat mai tîrziu că nu se numea așa. El era preotul Pălăghiță, mare comandant legionar. Am fost deci păcălit. Nu l-am mai revăzut după ce aflasem adevărul. Nu puteam însă uita că, datorită lui, avu­ sesem mulțumirea să am un Paște fericit, atît de departe de țară. Preotul Pălăghiță a publicat o carte, în care a scris istoria trecutului legionar, arătînd toate crimele și toate nelegiuirile comise, în țară, de mișcarea legionară. Cartea a fost publicată cu știința lui llie Gîrneață, co­ mandantul „Bunei Vestiri", și a lui Papanace, alt comandant legionar. Această vrajbă dintre ei a dus la dezagregrea miș­ cări legionare din exil.

191

Preotul Pălăghiță a scris cartea în pragul morții - era bolnav de cancer-, și ea apare ca o spovedanie în fața lui Dumnezeu, în care credea, mărturisind adevărul. Preotul Pălăghiță a murit la Buenos Aires în mizerie, fără cruce, fără preot, fără biserică.

89

Cuirasatul german Admirai Graf von Spee se autosabordase în estuarul fluviului La Plata, lîngă Montevideo, după o ciocnire cu forțele navale britanice. Dar cum putea să creadă lumea că a fost numai atît? Nu era destul de senzațional. în cuirasat se afla Hitler, care ve­ nise să se ascundă în imensitatea Argentinei. Astfel era eve­ nimentul mai pasionant. Cercurile cele mai serioase din Buenos Aires înclinau să creadă că Hitler este în viață. înțelegeam acum de ce Stupineanu, la plecarea mea din țară, mi-a vobit cu atîta interes de această chestiune. Era și el printre acei care credeau că Hitler este în Argentina. în diferitele mele întrevederi cu membrii din guvernul Argentinei și cu colegi din diplomație, am încercat să mă informez și asupra acestei chestiuni: Hitler. Nici unul nu știa ceva precis, dar nu socotea chestiunea ca neverosimilă. Mai toți, în schimb, credeau că Martin Borman, locotenentul lui Hitler, s-ar găsi pe undeva. în America de Sud. în cîteva rînduri, Juan Bramuglia, ministrul de externe, pe care îl vedeam aproape săptămînal, îmi atrăsese atenția asupra unui român, cu numele Urbani, care cutreieră Argentina fără a i se cunoaște o activitate bine definită. Am înțeles imediat că trebuia să fie vreun agent de-al lui Stupineanu. într-adevăr, după cîtva timp. Urbani s-a prezentat la legație și a cerut să-l primesc, sub pretextul că i se fac difi­ cultăți pentru prelungirea vizei de ședere în Argentina. 192

Urbani era, cum am bănuit, agentul lui Stupineanu. Ve­ nise în căutarea lui Hitler. Avea dispoziții să apeleze la con­ cursul meu, numai dacă i se întîmplă ceva, însă, mai înainte de a se înapoia în țară, să se prezinte la mine spre a-mi raporta rezultatul cercetărilor. Urbani n-a găsit nici cel mai mic indiciu privind exis­ tența lui Hitler în Argentina; mi-a înșirat toate localitățile și toate ungherele pe unde a umblat. Răspunsul a fost că informațiile mele erau la fel. Totul era o născocire de cafenea. L-am autorizat să comunice lui Stupineanu părerea mea. Stupineanu a rămas pentru mine o enigmă. Mai înainte de a-1 cunoaște, în țară, n-am știut cine era și de unde venea puterea lui. De atunci, am căutat să aflu noutăți despre el. Nimeni n-a putut să-mi dea nici cea mai vagă informație. Cred că a fost executat.

90 Pentru ziua de 9 iulie 1947, sărbătoarea națională a Argentinei, generalul Peron a hotărît să proclame, cu prilejul aniversării independenței politice, cu o solemnitate deo­ sebită, mult trîmbițata independență economică a Argentinei. în vedeea sărbătoririi acestui „mare" eveniment națio­ nal, s-a stabilit ca desfășurarea ceremoniilor să aibă loc la Tucuman, orașul din nord-vestul țării, unde se reunise în anul 1816 congresul național argentinian. întregul corp diplomatic a fost invitat a participa la aceste serbări. Un tren special a fost pus la dispoziția șefilor de misiuni și soțiilor lor. La Tucuman, am fost conduși la hotelul Coventry, un hotel de curînd terminat, contractat special de guvern, unde

193

fiecare diplomat a avut rezervată camera sa de către serviciile protocolului președinției republicii. în timp ce asistam, chiar în prima zi - între orele 4 și 7 după-amiaza- la „Fiesta de la Zafra", împreună cu toate cele­ lalte oficialități, o bandă de hoți au intrat în diferite camere din hotelul Coventry, printre care a fost și camera mea. La întoarcerea la hotel, pe la ora 7, ca să ne schimbăm pentru a participa la banchetul oficial al guvernului de la ora 9 seara, am găsit în mijlocul camerei valiza tăiată și toate lucrurile din ea răspîndite pe jos, iar valiza „necessaire" din piele de focă, dispărută cu tot ce se afla în ea, în special bijuteriile soției mele. Seara, la banchet, președintele Peron împreună cu Juan Bramuglia, ministrul de externe, au venit să-și ceară scuze și să asigure pe soția mea că va fi pe deplin despăgubită. Răspunderea guvernului era totală, căci eram invitații lui și în casa lui. Era, deci, de datoria guvernului să asigure viața și bunurile invitaților săi. Cu toate acestea, fără nici o jenă, șeful Statului Argentinei, care își dăduse cuvîntul, nu l-a respectat, căci soția mea nu a fost cu nimic despăgubită.

91 Legația României de la Rio de Janeiro continua să fie închisă. Interesele României erau în sarcina legației Suediei. în vederea reluării raporturilor diplomatice dintre România și Brazilia, am făcut la întoarcerea de la New York, în sep­ tembrie 1947, o escală la Rio. Știam că regele Carol și Elena Lupescu erau stabiliți acolo mai de multă vreme. De a doua zi de la sosirea mea, am primit un telefon, la hotel, de la Ernest Urdăreanu, care îmi spunea că regele do­ rește să mă vadă și că mă așteaptă, la el, la hotel. Nu mă aș-

194

teptam la această invitație. Locuia la hotelul Copacabana Palace. Ocupa împreună cu Elena Lupescu, apartamentul cel mai de sus al hotelului, compus din mai multe camere. Păs­ trase un oarecare ceremonial căci, la sosirea mea, m-a primit Urdăreanu și el m-a introdus în salonul unde se găsea regele. Urdăreanu își lăsase barbă și nu se lepădase de morga sa din trecut. Regele Carol era puțin schimbat fizicește, însă avea o în­ fățișare tristă. Întinzîndu-mi mîna. m-a primit cu aceste cuvinte: „De mult nu te-am văzut." Erau exact, zece ani, din 1937, de la ultima guvernare liberală. Dorea să cunoască lucruri din țară. Dorea, în special, să știe care era situația fiului său. Mihai; mai precis, dacă rușii îl vor tolera, pe tron, multă vreme. Am avut impresia că preo­ cuparea pentru soarta lui Mihai era sinceră! Se lecuise de veleități. Nu m-a întrebat de nici un om politic din țară. Nu mi-a vorbit nimic despre el. S-a interesat dacă Messerschmidt, ambasadorul Statelor Unite, mai este la Buenos Aires. M-a rugat să-i transmit salutările lui. Vorbirea lui era monotonă, fără vlagă, cu greu încerca să-și ascundă demoralizarea. La despărțire, în anticameră, nu mai era nimeni; m-a condus el, pînă la ușa dinspre coridorul hotelului. Trista lui privire din tot timpul întrevederii m-a impre­ sionat adînc. Era privirea unui om sfîrșit. Nu puteam uita că mi-a fost rege și că, datorită sprijinului său, am reușit să realizez Oficiul Național de Turism, care există și astăzi sub comuniști.

92

Ziarul Le Monde din Paris, cu data de 19 iulie 1947, publicase extrase din „memorandumul" remis de Gheorghe Tătărăscu, în luna mai 1947, regelui, consiliului de miniștri. 195

comisiei aliate de control, precum și reprezentanților partidelor politice. Ziarul Le Monde intitulase articolul: „Mecontentement en Roumanie. Le vice-president du conseil roumain denonce Ies abus de son gouvernement". O știre care a tăcut senzație. Sesiunea de toamnă a Parlamentului, din octombrie 1947, se anunțase deci a fi extrem de agitată. Comuniștii nu puteau uita acel memorandum, care fă­ cuse vinovat partidul comunist de toate abuzurile și nelegiuirile din țară și care avusese ecou defavorabil și în străinătate. Partidul comunist a pus la cale, în Camera deputațilorchiar din primele zile - o campanie violentă împotriva libe­ ralilor, cu scopul de a-i elimina din guvern. Prezența lor le încurca socotelile. Ca să grăbească lucrurile, s-a cerut punerea la vot a unei moțiuni de neîncredere în miniștrii liberali. în fața acestei situații, Gheorghe Tătărăscu împreună cu ceilalți miniștri liberali au prezentat regelui demisia din guvern. Astfel a încetat, la începutul lui noiembrie 1947, cola­ borarea partidului național-liberal în guvernul de concentrare prezidat de Petre Groza, comuniștii rămînînd singuri la con­ ducerea țării. La 7 noiembrie, aflînd din ziarele de la Buenos Aires că partidul meu nu mai făcea parte din guvern, am trimis tele­ grafic demisia mea. La Buenos Aires se afla de cîteva săptămîni comisia pentru executarea convenției economice dintre România și Argentina, care era prezidată de Petre Bălăceanu. Pentru a nu se crea greutăți executării acestei convenții, noul ministru de externe mi-a cerut, ca răspuns la telegrama mea de de­ misie. să accept a gira legația pînă la numirea noului titular. Am fost îndemnat, atunci, să anunț zgomotos demisia mea și să nu predau legația și bunurile ei. 196

Am socotit că era mai corect să nu fac nici un fel de declarație publică, să aștept numirea înlocuitorului și să predau succesorului meu, care a fost Petre Bălăceanu, cu proces-verbal, toate mobilele, argintăriile, sumele de bani aflate în casa de fier, într-un cuvînt, întreaga legație. O parte din mobilierul legației se găsea, însă, în casa din strada Sucre, unde fuseseră depozitate la închiderea legației, cînd Argentina intrase în război. Titu Mihăilescu, consulul general, căruia îi lăsasem în păstrare aceste lucruri, precum și dreptul de a locui în acea casă, a refuzat predarea lor, motivînd că el continuă a funcțio­ na pe lîngă legație. într-adevăr, la declararea României ca republică populară, Titu Mihăilescu se afla în funcție și a depus chiar jurămîntul de credință proaspetei republici.

93

La 30 decembrie 1947, regele Mihai, sub amenințarea armelor, a fost silit să abdice. în aceeași zi, în prezența lui Vișinski, sosit la București, trimis de Moscova pentru a impune, România a fost procla­ mată republică populară. Noua republică, printr-un jurnal al consiliului de mi­ niștri din 20 februarie 1948, a retras naționalitatea și a dispus confiscarea averii unui număr de persoane în frunte cu Carol Hohenzollern Siegmaringen. Am figurat și eu pe această lis­ tă de proscriși. Nu mă puteam aștepta, desigur, la ceva corect din par­ tea comuniștilor. Am fost însă impresionat de gravitatea măsu­ rilor luate împotriva mea. Pierderea naționalității, pentru cine ține la ea, este ca și cum ți-ar lua viața. în fața acestei situații, am cerut guvernului Argentinei azil politic și am rămas la Buenos Aires. Nimeni nu putea ști pentru cît timp. 197

La epoca aceea, era la început, se mai putea spera că barbaria comunistă va avea un sfîrșit. Era, oarecum, a spera acolo unde nu era nici o speranță. Era, a crede, poate, la ce spune Jean-Paul Sartre, că un viitor barat este încă un viitor. Despre familia mea, rămasă în țară, aveam știri puține și rele. Se înțelegea din aceste știri că viața lor atîrna de pache­ tele pe care le trimiteam cu alimente, medicamente, îmbră­ căminte. Grija mea constantă a fost să le pot veni în ajutor. în istoria exilului nostru, chestiunea pachetelor va ocupa un loc important. Un nou mod de viață se născuse pentru unii oameni în lumea, fără clase, a comuniștilor. O răsturnare totală aruncase România în sclavie. Oamenii erau deposedați de tot avutul, nu mai era nici o casă românească care să nu fi fost prădată, nu mai era nici o familie, unde cel puțin un membru să nu fi cunoscut teroa­ rea și nemaipomenita mizerie a închisorilor sovieto-comuniste, nici una unde doliul să nu fi făcut ravagii. Foametea și primejdia de moarte din tot momentul in­ cita pe fiecare român a supraviețui cu orice preț. închisorile și cîmpurile de muncă forțată erau pline. Imensa întindere a stepei Bărăganului nu mai ajungea să adăpos­ tească numărul mare al arestaților, smulși de la casele lor în plină noapte și aruncați în dubele miliției sovieto-comuniste. îmi amintesc că am citit, la vremea aceea, la Buenos Aires, publicarea dialogului între doi filosofi, asupra cîmpurilor de concentrare din republicile populare, despre care se vorbea mult pe atunci. Le Pere Teilhard de Chardin spunea: „Mais, apres tout, les democraties populaires sont peut-etre dans le sens de rHistoire.“ La care celălalt filosof a obiectat: „Et que faites-vous des milliers de deportes dans Ies camps?“ Cu un gest de neuitat, el a răspuns: „Qu’est-ce que sont des milliers d’hommes au regard de...?“ 198

Așadar numărul deportaților nu era un motiv să îngri­ joreze pe un bun „Samaritean11, cum era le Pere Teilhard, socotit un sfînt. nu numai un filosof. Această ușurință sau numai incapacitate din partea unor oameni ajunși mari gînditori- de a judeca faptele criminaleeste teribila primejdie a zilelor noastre.

94

în vara anului 1953, Adlai E. Stevenson, fostul candidat nefericit la președinția Statelor Unite, a socotit util să facă o călătorie în jurul lumii și a trecut și prin America de Sud. Reîntors acasă, și-a spus interesantele lui impresii. Observația cea mai importantă a fost că încrederea în conducerea americană este zdruncinată pe măsură ce scădea încrederea americanilor în ei înșiși. De asemenea, că Rusia nu va renunța la scopul de do­ minație mondială și că lumea necomunistă e departe de a fi o familie armonioasă și conștientă. în fața acestor constatări, am socotit că pot să-i scriu următoarele: Buenos Aires, 2 octombrie 1953 - „Pierderea încrederii în conducerea americană - cu care v-ați întors din călătoria în jurul lumii-, e gravă, dar neîncredera americanior în ei înșiși este și mai gravă, căci ea poate duce la pier­ derea lumii. Recunoașterea că toate aceste rele, pe care le-ați constatat, se datoresc unei greșite politici din partea Americii, cum o faceți, este un act curajos, căci înseamnă că mai sînt oameni clarvăzători și mai sînt speranțe de îndreptare. America trebuie să facă o politică realistă. Are oamenii, are mijloacele, are totul pentru aceasta. înșelătoarea politică de expedient de pînă acum - obo­ seala spirituală în a recunoaște tocmai ceea ce poate ajuta mai 199

mult la dezlegarea gravelor probleme duce la mortala pri­ mejdie a consolidării imperialismului barbar. Credința în dezintegrarea tiraniilor, ca despre o înlănțuire istorică, poate fi o dorință - destul de naivă-, dar nu trebuie să fie o politică și încă politica unei națiuni, cu marea ei tra­ diție de voință, hotărîre, curaj, stăruință și putere de sacrificiu, cum este America. Forțele sclaviei și ale opresiunii, forțele răului, nu vor fi niciodată învinse prin așteptare. Nu trebuie să uităm că nazismul n-a fost doborît prin așteptarea dezagregării. El a trebuit să fie distrus prin puterea armelor aliate la el acasă. Democrațiile pot fi, mai degrabă, victime ale dezintegrării, fiind subminate și destrămate de dușmanii lor de moarte. Politica de pace a Rusiei este o cursă. Rusia știe că nu are nevoie de război pentru a domina lumea. Prin trîmbițata politică de pace. Rusia dezarmează sufletele națiunilor, care neînțelegînd că trebuie să lupte, să sufere, să moară înainte ca să se supună, în mod pasiv, la sclavie, cad victime propriei lor dorințe de pace. Slăbiciunea, timiditatea și incapacitatea oamenilor de la conducere încurajează pe agresor și duc la asasinatul nației lor. Dacă se recunoaște că Rusia nu va renunța niciodată la scopul de dominație mondială, cum se poate explica politica de pasivitate, indecizie și concesiuni continue, practicată de lumea liberă? Dacă este adevărat că Rusia nu a respectat nici un an­ gajament și nu a executat nici un tratat, cum se poate explica politica de a ajunge la o coexistență pașnică prin mijlocul conferințelor și negocierilor? Prăpastia morală și politică dintre Orient și Occident este prea mare pentru ca o asemenea politică să fie valabilă. Este posibil ca multe dintre relele lumii să nu se datoreze numai Rusiei sau comunismului, dar este sigur că infernul în 200

care au fost aruncați cei o sută de milioane de oameni din ță­ rile din estul Europei este fapta criminală a Rusiei. De ce noile națiuni din Asia sau din Africa sau de pe orice alt continent pot avea dreptul la independența lor, pot trăi „era revoluției speranțelor crescînde" și pot beneficia de „dreptul de a comite propriile lor greșeli", în timp ce aceste vechi națiuni europene din spatele cortinei de fier - națiuni care secole au făcut zid de apărare împotriva năvălirilor bar­ bare pentru ca civilizația lumii occidentale să se dezvolte liniștit - să fie părăsite, lăsate pradă morții? Potențialul pe care aceste națiuni subjugate îl repre­ zintă, prin trecutul lor de luptă și prin prezentul lor de rezis­ tență, cunoscînd mai bine ca toți comunismul în brutala lui aplicațiune și care pot fi chemate la luptă, este un factor important, care în interesul acestei lumi, dezunite și inconștiente, nu tre­ buie desconsiderată. Mi-am îngăduit să vă adresez această prietenească scri­ soare, întemeiată pe convingerea mea că mîntuirea nu poate veni decît de la marea și atît de puternica națiune americană al cărei fericit și strălucit exponent sînteți." Adlai Stevenenson, la 20 octombrie 1953, în răspunsul său, mi-a scris, în ceea ce privea partea politică, următoarele: „Nu cunosc nici un american care să nu fie preocupat în ce privește situația țărilor captive din estul Europei și nici o persoană care să se lase înșelată de falsa politică de pace sovietică. însă Statele Unite au o mare și înaltă concepție despre Națiunile Unite și cred că un aranjament rezultat între na­ țiuni, fără a se recurge la arme, este posibil. Fiecare dispută, oricît de mică la Națiunile Unite, este un pas înainte spre ziua fericită cînd războiul va fi ultimul și nu primul pas în a ajunge la asigurarea libertății și justiției pentru toate națiunile din lume. Nu mă îndoiesc că acest drum va fi greu. Aceasta va cere timp, poate o generație, pentru pregătirea acestei con­ cepții. însă în fața unei distrugeri totale, dacă ar începe un război, sînt de părere că nu avem o alternativă." 201

La 31 octombrie 1953, am răspuns următoarele, în ceea ce privea partea politică din scrisoare lui, Adlai Stevenson: „Credința că este de domeniul posibilului a salva lu­ mea de la dominația sovietică prin «gentlemen’s settlements» venind de la o personalitate cu așa de mare răspundere ca a voastră, nu-mi permite decît să implor pe Atotputernicul ca această politică să fie cea dreaptă și să nu ducă la război cînd va fi prea tîrziu." Acest schimb de scrisori nu făcea decît să arate, o dată mai mult, cît de fără speranță era soarta țării mele.

95 După cîțiva ani de guvernare, generalul Peron a dat Argentinei o nouă Constituție. Se declara cetățean argentinian, din oficiu, pe data promulgării ei, oricine avea statut de re­ zident în Argentina. Cine era împotrivă trebuia să facă, în fața instanțelor judecătorești, o declarație scrisă că refuză această cetățenie. Am fost printre acei - poate chiar singurul - care au făcut această declarație. Cum aș fi putut să fac altfel? Singura mea mîndrie este de a fi român. Nu voi renunța la ea niciodată, orice mi s-ar întîmpla. în timpul acesta, un eveniment trist s-a întîmplat în Argentina. în plină glorie, Eva Peron, atinsă de un cancer ful­ gerător, moare. Mare consternare în toată Argentina. După ce corpul ei a fost îmbălsămat de mari specia­ liști, aduși anume, el a fost expus în aula casei sindicatelor din Buenos Aires. Mulțimile venite din toate colțurile țării formau cozi nesfîrșite spre a putea ajunge să treacă să o vadă, prin feres­ truica sicriului în care era pusă; zile și nopți întregi, fără în­ 202

trerupere, a durat spectacolul șirurilor de oameni, care au venit s-o vadă, mu Iți de cîteva ori și scenele de strigăte și plînsete zgomotoase umpleau văzduhul. Nici pînă astăzi, Eva Peron nu a căpătat dreptul la odihnă veșnică. Cadavrul ei este obiect de discordie, trece de la o tabără la alta, din America în Europa, din Italia în Spania și încă acest dans lugubru nu s-a terminat.

96 După opt ani în Argentina, străbătută în lung și în lat și după Chile, Uruguay și Brazilia, vizitate în mai multe rînduri, am părăsit, în aprilie 1955, America de Sud. Am plecat din Buenos Aires, îmbarcat pe un cargo mixt american, care avea patru cabine pentru un număr mic de pa­ sageri, opt. Viața pe acest vapor, într-un cerc atît de restrîns, era plăcută. Aveai impresia că te afli pe un iaht personal. Coman­ dantul vasului și marinarii erau prieteni. Masa era comună, iar răcitorul din sala de mîncare, totdeauna plin cu de-ale mîncării și cu băuturi răcoritoare, era la dispoziție tot timpul. Cînd te urcai la postul de comandă al vasului, atunci aveai chiar impresia că ești pe iahtul tău personal. Vaporul atingea cîteva porturi mai importante ale celor două Americi pînă a ajunge la New York. După Montevideo, am făcut o escală mai lungă la Santos, unde vasul încărca cafea. Am fost cu automobilul, pentru o zi, la Sao Paulo. Altă escală plăcută la Rio de Janerio. La apropierea de coasta Statelor Unite, înainte de a intra în portul Jacksonville, din Florida, a început să se zărească în depărtare ceva imens. Era un vas port-avion american. Pe mă­ sură ce ne apropiam, vasul lua conturul unei adevărate cetăți plutitoare cu multe etaje, cu nenumărate tunuri și avioane. 203

Vedeam pentru prima dată un vas port-avion, un spec­ tacol impresionant al forței armate americane. Era semnul că ne aflam în apele Americii. După o ultimă escală la Charleston și după 18 zile, ex­ trem de agreabile, pline de soare și minunat aer de plină mare, am ajuns la New York. Nu știam încă ce voi face, unde mă voi stabili. Aveam luate de la Buenos Aires de la ambasada Canadei, acte de emigrare pentru această țară. Mai înainte de a examina o eventuală stabilire în Statele Unite și anume la New York, am pornit, în explorare, în Canada. Am călătorit, cu autocarul, pînă la Peterborough, unde se afla Ionel Inculeț, care era inginer la General Electric. Avea o situație bună. Se căsătorise și avea un băiat. în drum, am vizitat faimoasele cataracte Niagare, care te fac să-ți dai seama cît de mic este omul în fața acestei viforoase desfășurări a naturii. în fine, la Montreal, am încercat să văd dacă puteam să găsesc acolo un rost. îmi dădeam seama cît de greu este să-ți refaci viața printre străini, cînd ai pierdut țara ta. îmi dădeam seama că mă așteptau zile urîte. Dar mă încurajam singur, îmi spuneam: „Destinul meu a fost ca să supraviețuiesc, atunci cînd alții mai dotați, mai robuști ca mine, au pierit în groaz­ nicele închisori sovieto-comuniste din țară“.

97 M-am hotărît să mă întorc în Europa. Am plecat de la New York, în august 1955, pe un vapor olandez și am debar­ cat la Le Havre. Ochiul meu, după nouă ani de viețuire pe continentul american, era învățat a vedea totul „mare“. 204

Le Havre mi s-a părut un sat, iar cînd am ajuns la Paris, străzile strimte, casele mărunte, m-au impresionat destul. Eram, însă, mai aproape de țară, unde nu a mai rămas aproape nimeni din clasa intelectuală și conducătoare a țării. Aproape toți membrii ei au pierit în iadul închisorilor comuniștilor-sovietici. Numeroși sînt acei cărora nu li s-a făcut nici grația unui mormînt, fiind aruncați la groapa comună. Avuturile românilor sînt confiscate fără milă, despu­ ierea este totală: pămînturile țăranilor sînt expropriate, locu­ ințele oamenilor sînt naționalizate, prăvăliile negustorilor, ate­ lierele meseriașilor, fabricile industriașilor, totul este confiscat, totul devine proprietatea Statului comunist-sovietic. Pînă și banii din pungile oamenilor sînt furați într-o noapte: moneda țării este declarată fără valoare de pe o zi pe alta. Noua monedă, importată din Rusia, nu este distribuită decît cu o extremă zgîrcenie, dar din belșug, însă oamenilor și agenților, aleși pe sprinceană, a stăpînilor de moment, comuniști-sovietici. Bietul român, prădat de tot ce avea, se găsește sărac lipit pămîntului. Promiscuitatea fizică a devenit regulă și nimeni nu poate locui singur. Nu este numai o necesitate, ci o politică ca să înlesnească spionarea și să încurajeze delațiunea. Trei, patru, cinci familii, avînd adesea copii, locuiesc îngrămădiți numai în cîteva încăperi. Bucătăriile, closetele sînt comune. Această permanentă frustare face ca omul să depindă de alții, se suprimă astfel celula familială și i se impune un mediu colectiv, propice culturii de microbi comuniști, domi­ nat prin teroare. Această metodă savantă a dat rezultate: ea a creat un popor de roboți, mai rău decît analfabetismul din epoca țaristă. Dar această siluire organizată este cu efect retroactiv! Tot trecutul țării subjugate trebuie să o îndure chiar în substanța sa: se falsifică istoria, se curăță literatura, artele, de toate „ere­ ziile capitaliste1'. Astfel se golesc muzeele, arhivele, como205

rile culturale ale bisericilor și mănăstirilor în căutarea tradi­ țiilor, care trebuie stîrpite cu orice preț. Regimul nu se mulțumește numai a proclama ateismul ca doctrină oficială, ci interzice cultul și închide bisericile. Se schimbă cărțile școlare, se modifică ortografia, vo­ cabularul, numele orașelor, al străzilor, în scop de a șterge orice urmă de latinitate. Istoria României trebuie neapărat să înceapă din anul ocupației rusești! Și toate acestea se întîmplă, se fac în fața unei lumi occidentale inerte și ca izbită de paralizie. O lume care, în realitate, nu mai crede în ideea de li­ bertate. Aproape că nu se mai încearcă, astăzi, să se vorbească de demnitatea omului, pentru că sînt vorbe care s-au uzat. Asistăm la un fel de decivilizare; lumea este stăpînită de ură, de invidie, care au adoptat în drumul lor pseudonime ca, de exemplu, lupta de clasă, de rasă, de masă, de sindicat. Compromisul a devenit o virtute. Atîta vreme cît politica de aranjamente cere milioane nesfîrșite de victime omenești în repu­ blicile sovieto-comuniste. această politică nu poate fi un concept universal al binelui și justiției, valabil pentru întreaga omenire.

98 La sosirea mea în Franța, în anul 1955, probleme grave asaltau statul francez. Tulburările sociale, răscoalele de stra­ dă, barajele de pe șosele, se desfășurau în mod violent; in­ dustria învechită era stagnantă. în schimb, Germania de vest devenise țara cea mai ac­ tivă din Europa, cu toate că prin protocolul ruso-american, semnat la Londra, la 12 septembrie 1944, Statul german tre­ buia să fie abolit și cu toate că planul Morgenthau stabilea a face din Germania „o țară agricolă cu caracter pastoral11. 206

Producția sa industrială, comerțul exterior, creșteau din lună în lună. Grevele, sabotarea națiunii erau necunoscute. Vrăjitorul politicii, Konrad Adenauer, și vrăjitorul economiei, Ludwing Erhard erau făuritorii miracolului german. Francezul Robert Schuman, de acord cu italianul Alcide de Gasperi, luase inițiativa de a crea „la communaute europeenne de defense", idee grandioasă. Germania de vest ratificase acest tratat. Belgia și Olanda la fel. Generalul de Gaulle, însă, care pusese gaulismul în va­ canță, dizolvase R. P. F., spunea de Robert Scuhuman: „Este un boche. El are picioarele la Paris și capul la Berlin". Vechi politicieni copleșiți de răspunderile de dinaintea războiului, vechi generali vinovați de înfrîngeri sau ale căror victorii nu au fost decît acele de roți la mașina de război ame­ ricană, erau de acord în a afirma că armata europeană ar fi sinuciderea Franței. Prinsă între orgoliu și frică, Franța a fost incapabilă de o mutație europeană, care putea, singură, să-i redea un rol director. Franța nu posedă resursele omenești și materiale ne­ cesare pentru a conserva o poziție mondială moștenită de la un trecut mai fericit. Rare sînt capetele franceze care să se închine în fața acestei severe evidențe. Din oportunism, din conformism național, chiar aceștia, în mod general, păstrează pentru ei aceste păreri. Politica externă a generalului de Gaulle care, în spi­ ritul ei, părea că servește, în mod egoist, interesele Franței, a corespuns numai cu scopurile Uniunii Sovietice. De multă vreme, fostul șef al Franței libere hotărîse să practice o politică de apropiere cu U.R.S.S., ca să stînjenească influența Statelor Unite în Occident. în timpul așa-zisei „traversee du desert", el primise de mai multe ori pe ambasadorul so­ vietic Vinogradov și pregătise schimbarea politicii externe, pe care a realizat-o după revenirea la putere. 207

De altfel, cînd generalul de Gaulle reluase în mînă frînele Statului, Vinogradov nu ascundea bucuria sa și preciza, chiar, în unele întrevederi cu oameni politici francezi, uimiți, „la fin prochaine de l’OTAN“. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord nu a pierit, ea însă a ieșit slăbită din încercarea pe care i-a impus-o pre­ ședintele Franței: expulzarea secretariatului general și a înaltului comandament atlantic, precum și mutarea forțată a tuturor depozitelor de arme ale aliaților instalate în Franța. Atunci cînd lupta contra imperialismului american era încă principalul cuvînt de ordine al diplomației sovietice, aceste măsuri nu au putut decît să fie salutate cu cea mai mare sa­ tisfacție de Moscova: ele făceau din Franța o aliată foarte efi­ cace pentru U.R.S.S. La fel a fost și cu politica franceză cu privire la Uniunea Europei Occidentale. împotrivirea la toate ideile de supranaționalitate după cum, cu cîțiva ani mai înainte, fusese împotrivirea la comu­ nitatea europeană de apărare (C. E. D.). Foloseau dorințelor Kremlinului, căci o uniune politică și militară a țărilor din C.E.D. ar fi împiedicat Uniunea Sovietică de a-și realiza obiectivele. în schimb, formula Europe de l’Atlantique â l’Oural“ convenea de minune Uniunii Sovietice, singura astfel pentru a avea cuvînt hotărîtor într-o asemenea grupare. Odată americanii eliminați, care țară de pe continentul european ar fi putut să-i țină piept? Franța a fost spărtura cu care rușii puteau spera să dărîme bastionul occidental. în plus, prin această politică de apropiere de U.R.S.S., Franța dădea un exemplu care inspira și alte țări. Generalul de Gaulle, încă de la 19 octombrie 1943, anunța Comitetului francez de eliberare națională, la Alger, necesitatea unei alianțe cu Rusia. El întrevăzuse, de altfel, în anul precedent, să părăsească Londra, pentru a se instala la Moscova. Politic, Franța este marcată de gravă eroare: impe­ rativul categoric al alianței cu Rusia sovietică. 208

99 în anul 1944, Franța începe un război asiatic, pentru a reconstitui un trecut colonial. Franța publică, la 24 martie 1944, o definiție a politicii sale indochineze și anume federația a cinci State: Țonkin, Annam, Conchinchine, Cambodge și Laos, prezidate de un gu­ vernator general, reprezentînd Franța. Generalul Leclerc re­ constituie trecutul în sud. Roosevelt spunea de Indochina: „Francezii guvernează această bogată țară de aproape o sută de ani și condiția locui­ torilor este mai mizerabilă ca la sosirea lor“. După ani de război cu mari pierderi, putința de a reuși să păstreze aceste state asociate în Uniunea franceză este mi­ nusculă. Franța se înfundă în viesparul indochinez. Mareșalul Alphonse Juin, după o inspecție pe front, în­ tocmește un raport, sugerînd guvernului de a părăsi Indochina, trecînd-o în sarcina Națiunilor Unite. El considera că Franța a pierdut războiul. Mai tîrziu, mareșalul de Lattre de Tassigny, devenit înalt comisar și comndant șef în Indochina, declară că nu este un colonialist, că acceptă, fără rezerve, independența Statelor aso­ ciate și că reprezintă o Franță, de acum înainte, dezinteresată, luptînd numai pentru a salva Indochina de comunism, care altfel cucerește Asia, invadează Africa, iar Franța pierde toate teritoriile de peste mări. în această gravă perspectivă, de Lattre pleacă în Statele

Unite pentru a cere ajutor. Sosit la New York, primind pe jurnaliști, încearcă să combată bănuiala că Franța duce un război colonial în Indochina. Timp de cîteva zile, în fața comitetului șefilor de Stat major al armatei americane, în fața senatorilor, în întreve­ derile cu Truman și Dean Acheson, dezvoltă teza dezintere­ sului francez. Statele asociate se bucură, de acum înainte, de

209

o suveranitate fără restricții. Franța nu se bate decît pentru apărarea lumii libere. Frontul Indochinei este ultimul dig de protecția sud-estului asiatic și are mai mare importanță decît frontul din Coreea. Franța duce aceeași luptă ca America, ea are dreptul de a cere ajutorul ei spre a continua războiul. Intervenția mareșalului de Lattre are succes. Statele Unite acordă material de război, din cel mai modern, pentru înar­ marea completă a opt divizii franceze. Franța însă se istovește într-un război peste puterile ei. Dien Bien Phu, asediat, cade. Franța este învinsă. Americanii, socotind poziția Indochinei în Asia la fel de importantă, cum o vedeau și cei doi mareșali francezi, au pornit ei războiul Vietnamului. Pe cînd trupele americane erau în plin război, luptînd în locul Franței, dovedită neputincioasă pentru apărarea sud-estului asiatic de dominația comunistă, generalul de Gaulle, preșe­ dintele Franței, ia drumul pînă la Pnom-Penh, ca să le strige americanilor că sînt imperialiști, marcînd, o dată mai mult, imperativul categoric al alianței Franței cu Rusia sovietică. încă din anul 1945, generalul Douglas Mac Arthur, eroul din Pacific, susținea că „era Europei este sfîrșită și că era Asiei începe. Timp de o mie de ani, destinul omenirii se va fauri în jurul Pacificului'1. Mac Arthur se prezenta la intrarea acestui imens drum al istoriei ca un orientator. Europa este, în definitiv, geografic, un mic cap la occi­ dentul Asiei. Roosevelt, la fel, convins de declinul Europei, fascinat de mulțimile omenești ale Asiei, vedea în China una dintre forțele viitorului și, mai cu seamă, aliatul natural al Americii. Toate acestea explică războiul din Vietnam și marile schimbări din politica actuală a lumii. Importanța experienței americane pentru istoria con­ temporană este considerabilă. în creuzetul de astăzi se pregă­ tește un tip de civilizație care ar putea însemna și începutul 210

unei noi epoci. Ne aflăm, poate, la capătul unui ciclu, unde toate ideologiile și-au epuizat posibilitățile. Chiar dacă nu va fi război, s-ar putea ca universul de valori al civilizației noastre moderne să se prăbușească, dar asta nu înseamnă că nu se vor crea alte lumi și alte valori spirituale.

100 De mai bine de un sfert de veac de cînd mă aflu printre străini, am putut vedea cît de puțin cunoscută este țara noastră, cît de necunoscute sînt suferințele românilor, care durează și nu mai încetează de atît amar de vreme. Țară bătută de toate furtunile istoriei! în fața acestei tragedii românești, am socotit că ceva trebuia făcut de cineva și am scris: Roumanie, terre d’infortune, istoria adevărată a Românilor, nu falsificată, așa cum nu se mai poate scrie astăzi în țara noastră. Roumanie, terre d’infortune relatează suferințele mi­ lenare ale românilor, pe scurt, fiindcă în zilele noastre oa­ menii, prea grăbiți, n-au timpul, nici răbdarea să citească un tratat de istorie; cartea cuprinde, însă, întreaga listă a nenoro­ cirilor naționale. Ultimii ani de dominație sovietică au sfărîmat pînă și individualitatea noastră națională și politică, care fusese fe­ rită timp de douăzeci de secole. O, Doamne, dar cîte sînt de spus și cine le va spune, oare, vreodată? Și cine te va plînge, țară blîndă ca o mireasă, popor cinstit, muncitor, brav și sclipitor de deștept, pierdut în beția tuturor demagogiilor și în urgia tuturor răutăților?

211

Lucrări consultate Pamfil Șeicaru, Istoria Partidelor Politice în România, 2 voi., Editura Carpați, Madrid, 1964 Encyclopedic politique, Editions Unions Franșaise, Paris, 1951 Foreign Relations of the United States. Diplomatic Papers, 1944 (Volume IV: Europe, Washington, 1966)

212

CLUBUL DE CARTE INSTITUTUL EUROPEAN

Stimate Cititor. Institutul European Iași vine în sprijinul dumneavoastră ajutîndu-vă să economisiți timp și bani. Titlurile dorite - unele căutate îndelung prin librării - pot fi comandate acum direct de la Editură'. Consultați oferta! Completați apoi talonul de comandă (carte poștală) din subsolul paginii. Nu uitați să înscrieți, cu atenție, titlul și numărul de exemplare solicitate. Plata se va face ramburs (la primirea coletului poștal), taxele poștale fiind suportate de editură. Și pentru că dumneavoastră apreciați cărțile noastre, meritați din plin să faceți parte din Clubul de carte Institutul European, beneficiind totodată de reduceri semnificative de preț. Astfel: Suma minină Suma maximă Reducere % 0 199 000 5 200 000 499 999 10 500 000 999 999 15 1 000 000 1 499 999 20 1 500 000 1 999 999 25 — 2 000 000 30 Colecția ISTORIE ȘI DIPLOMAȚIE • Românii în politica est-central europeană, Veniamin Ciobanu • Al doilea arbitraj de la Viena, Cornel Grad • Chestiunea Dunării, Nicolae lorga Numele................................................................. Cod numeric personal.........................................

CARTE POȘTALĂ

Strada...................................................................

Bl.............. Sc............... Et............. Ap.................

Județ (sector)............................... Cod............... Localitatea.................................... Tel.......

Nu timbrați

Destinatar

EDITURA

Institutul European C.P. 161, Cod 700198, IAȘI

Depuneți cartea poștală, completată, în cea mai apropiată cutie poștală!

• • • • •

• • • • • • • • • • • • ♦ • • • • • • •

La capăt de drum, Marcel Petrișor Ocazia pierdută, Alexandru Cretzianu Pactul Ribbentrop-Molotov, Emilian Bold și Hie Seftiuc Principatele Române în raporturile politice internaționale, Leonid Boicu România și Antanta, Dumitru Preda

Colecția MEMORII Gheorghe Barbul, Al treilea om al Axei. Memorial Antonescu Helen Keller, Povestea vieții mele Ion Sceastlivăi, Exilat în Komi Nicu Păun, Muntele suferinței Marcel Petrișor, La capăt de drum Costin Merișca, Tragedia Pitești AI. Husar, Periplu prin memorie loan Hudiță, Jurnal politic (vol. 1) Ion I. Lapedatu, Memorii și amintiri Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei Radu T. Constantinescu, Temă cu variațiuni Leah Rabin, Viața noastră, posteritatea lui loan Hudiță, Jurnal politic (voi. 2) Titus Raveica, Memoria amfiteatrelor Constantin Ciopraga, Caietele privitorului tăcut Virginia Șerbănescu, Scintei din vatra vremii Ioan Hudiță, Jurnal politic (voi. 3) Inge Deutschkron, Am purtat steaua galbenă Ilie Rad, La un ceai cu Ștefan J. Fay Dimitrie Ghyka, Memorii (1894 - 1940) LIBRĂRII în care puteți găsi cărțile colecției Memorii TITLUL

Nr. Ex.

I.................................................................................

............

2............................................................................................................

3..................................................................................

............

4.................................................................................

............

5.................................................................................

............

6.................................................................................

............

7.................................................................................

............

ARAD Librăria Corina, str. Mihai Eminescu nr. 2, tel. 0257/284749 BACĂU Librăria Glissando. Bd Nicolae Bălcescu nr. 8, tel. 0234/586677 BRAȘOV Librăria Șt. O. Iosif, str. Mureșenilor nr 14, tel. 0268/477799 BUCUREȘTI Librăria Noi, Bd N. Bălcescu nr. 18. tel 021/3102528 Librăria Mihai Eminescu, Bd. Regina Elisabeta nr. 5, tel. 021/3158761 Librăria Academiei. Calea Victoriei nr. 12 A, tel 021/3138588 Librăria Luceafărul, Bd. Unirii nr 10, tel. 021/3130075 Librăria Minerva, Calea Victoriei nr 126, tel. 021/3154777 BUZĂU Librăria Faust, str. Cuza Vodă nr. 68, tel. 0238/446885 CLUJ Librăria Orfeu. Piața Unirii nr 10. tel. 0264/595339

CONSTANȚA Librăria Sophia, str. Dragoș Vodă nr. 13, tel. 0241/616365 CRAIOVA Librăria Thalia, Teatrul Național Craiova, tel. 0251/415782 DEVA Librăria Prescom Divers, str. Ana Ipătescu nr. 11, tel. 0254/213782 GALAȚI Librăria Costache Negri, str. Domnească nr. 27, tel 0236/472927

TG. JIU Librăria Mihai Eminescu, str. Tudor Vladimirescu nr. 40, tel. 0253/214910 IAȘI Librăria Casa Cărții, Bd. Ștefan cel Mare nr.56, tel. 0232/270479 Librăria Junimea, Piața Unirii nr. 4, tel. 0232/412712 Librăria Academiei, Bd. Carol I nr. 8, tel. 0232/218297 Librăria Cubul de sticlă. Bd Carol 1 nr. 3-5, tel. 0232/215683 ORADEA Librăria Mihai Eminescu, str. Meș­ teșugarilor nr. 73, tel. 0253/431924 RÂMNICU-VĂLCEA Librăria Aldan, Mag. Cozia. Calea lui Traian nr. 2, tel. 0250/743263 SATU-MARE Librăria Mihai Eminescu, str. Țibleșului nr. I, tel. 0261/717503

SIBIU Librăria Polsib. Șos. Alba lulia nr. 40, tel. 0269/210058

SUCEAVA Librăria Casa Cărții, str. N. Bălcescu nr 8, tel. 0230/530337 TG. MUREȘ Librăria Luceafărul, str. Tranda­ firilor nr. 43, tel 0265/250581 Librăria Romulus Guga, str. Tran­ dafirilor nr. 23, tel. 0265/261739 TIMIȘOARA Librăria Mihai Eminescu, str. Măceșilor nr. 1, tel. 0256/494123 Librăria Esotera, str. Lucian Blaga nr. 10, tel, 0256/431340

în colecția Memorii au mai apărut: I.

Gheorghe Barbul, Al treilea om al Axei. Memorial Antonescu

2. 3.

Nistor Chioreanu, Morminte vii Helen Keller, Povestea vieții mele

4.

Ion Sceastlivăi, Exilat în Kami

5.

Stelian Tănase, Ora oficială de iarnă

6.

Nicu Păun, Muntele suferinței

7.

Marcel Petrișor, La capăt de drum

8.

Costin Merișca, Tragedia Pitești

9.

Al. Husar, Periplu prin memorie

10.

Ioan Hudiță, Jurnal politic (vol. 1)

11.

Ion I. Lapedatu, Memorii și amintiri

12.

Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei

13.

Radu T. Constantinescu, Temă cu variațiuni

14.

Leah Rabin, Viața noastră, posteritatea lui

15.

Ioan Hudiță, Jurnal politic (voi. 2)

16.

Titus Raveica, Memoria amfiteatrelor

17.

Constantin Ciopraga, Caietele privitorului tăcut

18.

Virginia Șerbănescu, Scîntei din vatra vremii

19.

Ioan Hudiță, Jurnal politic (voi. 3)

20.

Inge Deutschkron, Am purtat steaua galbenă

21. 22.

Ilie Rad, La un ceai cu Ștefan J. Fay Dimitrie Ghyka, Memorii (1894 - 1940)

Redactor. Teodora Tudorache Tehnoredactor. Mihaela Mîrza Bun de tipar: 2006 ♦ Apărut: 2006 « Format 1/16 (54 x 84)

INSTITUTUL EUROPEAN Iași, str. Cronicar Mustea nr. 17 • C.P. 161 • cod 700198 Tel. Difuzare: 0320/233731 • Fax: 0320/230197 [email protected] • [email protected] • http://www.euroinst.ro Tiparul executat la SC Euronovis