O viata ce merita traita - Calea catre cele mai importante lucruri 9786064020536, 9786064021441

Citation preview

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Redactare: CARMEN EBERHAT Design și ilustrație copertă: ALEXE POPESCU Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: MIRELA VOICU Corectură: SABINA LUNGU IRINA MUȘĂTOIU Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil. Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL. Titlul original: Life Worth Living Autor: Miroslav Volf, Matthew Croasmun, și Ryan McAnnally-Linz Copyright © 2023 by Miroslav Volf, Matthew Croasmun, and Ryan McAnnally-Linz All rights reserved including the right of reproduction in whole or in part in any form. This edition published by arrangement with Viking, an imprint of Penguin Publishing Group, a division of Penguin Random House LLC. Copyright © Editura Trei, 2023 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: [email protected] www.edituratrei.ro ISBN (print): 978-606-40-2053-6 ISBN (EPUB): 978-606-40-2144-1

Studenților noștri de la Yale și de prin alte părți, care au frecventat cursul Life Worth Living: această carte vă este dedicată. Sperăm să fie o mărturie a ceea ce am învățat împreună Cititorilor noștri: Viața voastră merită să fie trăită. Sperăm că această carte vă ajută să prețuiți mai profund valoarea umanității noastre comune

INTRODUCERE ACEASTĂ CARTE V-AR PUTEA RĂSCOLI ÎNTREAGA VIAȚĂ

J

udecând după normele obișnuite, înainte să fi devenit Buddha, Siddhartha Gautama ducea o viață foarte plăcută. Era prinț, la urma urmei, și se bucura de luxul și de privilegiile regalității. Trăia într-un palat grandios, se ospăta cu delicatese, purta veșminte din cele mai fine. Tatăl său îl iubea și-l pregătea să conducă regatul. Se însurase cu o prințesă. Erau în așteptarea primului lor copil. Bogăție, putere și o familie fericită, toate erau ale lui. Zi de zi, gusta fructul unei vieți bune. Până când totul s-a transformat într-o dureroasă dezamăgire. Într-o zi, pe când călărea prin parcul regal, Siddhartha a zărit un bătrân neputincios și a fost șocat de tragica decădere a vârstei înaintate. A doua zi, în același parc, a dat peste un om bolnav. Și după încă o zi, i-a ieșit în cale un cadavru în putrefacție. Cu totul zguduit de suferința ce părea să inunde întreaga existență, a revenit în parc încă o dată, chiar în ziua în care i s-a născut fiul. De astă dată, a întâlnit un călugăr rătăcitor și a simțit imboldul de a lăsa în urmă viața lui regească. Chiar în acea noapte, Siddhartha a renunțat la viața de până atunci, pornind în căutarea iluminării. Nu și-a luat rămas-bun de la soție și de la fiul abia născut, de teamă că își va pierde curajul. Viața sa era acum o căutare. Văzuse adevărul suferinței și nu avea să se mai oprească din căutarea lui până când nu va fi găsit calea înfrângerii durerii. A început să țină post și să-și disciplineze trupul, încercând să atingă eliberarea prin efort spiritual. Totul în zadar. Așa că a căutat în altă parte. După mai mulți ani de când plecase de acasă, Siddhartha stătea nemișcat sub un smochin. Preț de șapte săptămâni a meditat până când a atins înțelepciunea pe care o căutase: suferința se naște din dorință, astfel încât cel eliberat de dorință va fi scăpat și de suferință. Și-a dedicat restul vieții comunicării acestei revelații, oferind darul iluminării oricui era gata să-l primească. După aproape

2 500 de ani, învățăturile lui călăuzesc viețile a milioane de budiști și a nenumărați alți oameni care au descoperit ceva de preț în modul lui de viață. * Înainte să fi fost cunoscut drept primul papă, Simon era un om ca oricare altul. Trăia într-o căsuță dintr-un orășel de pe malul unui lac nu foarte întins, dintr-un domeniu așezat la marginea unui mare imperiu. Se însurase cu o femeie din același orășel și locuia în apropiere de socrii lui. Ca mulți dintre vecinii săi, își câștiga traiul din pescuit. Petrecea numeroase nopți pe lac, împreună cu fratele său, Andrei, făcându-și meseria în așteptarea plaselor pline de pește. În cea de-a șaptea zi a săptămânii, după cum suna porunca lui Dumnezeu, se odihnea și asista la slujbele din sinagoga de prin partea locului. O meserie, o familie, o comunitate statornică. Nu o viață orbitoare, ci un trai respectabil, plin de o bunătate firească. Până când două vorbe au întors totul pe dos. — Urmează-mă. Iisus, noul învățător din Nazaret, stătea pe țărm și i-a chemat pe Simon și pe Andrei. În mod normal, ar fi fost cuvinte fără noimă. Cine se îndreaptă spre doi oameni aflați la muncă și le spune să lase totul și să-l urmeze? Dar Iisus le-a vorbit cu surprinzătoare autoritate. Umbla vorba prin târg că predicile sale păreau sincere, că spusele lui aveau putere și că lucruri uimitoare se petreceau în prezența lui. Din motive necunoscute, Simon l-a urmat. Trei ani a ascultat și a încercat să priceapă. Pătruns de venerație, a văzut cu ochii lui miracol după miracol. A învățat să-l numească pe acel om nu doar „învățător“, ci „Domnul“. Iar acest domn i-a dat, la rândul său, un nou nume: Petru, care înseamnă „stâncă“. Însă de mai multe ori Petru nu s-a ridicat la înălțimea numelui său. A înțeles greșit, a devenit suprazelos și, când a contat cel mai mult, și-a pierdut curajul: când autoritățile l-au arestat pe Iisus, Petru a tăgăduit că l-ar fi cunoscut vreodată. A privit neputincios cum soldații imperiali l-au răstignit pe Domnul său. Numai că, după trei zile, uimitor, s-a întâlnit cu Domnul, ridicat din morți. De atunci înainte, Petru și-a dedicat întreaga viață strădaniei de a trăi așa cum poruncise Iisus și răspândirii bunei sale vestiri. Mulți ani a condus comunitatea tot mai numeroasă de adepți. Puțini pescari se îndepărtaseră de casă mai mult decât o cerea pelerinajul de o sută de mile până la Ierusalim. Misiunea sa l-a purtat pe Simon Petru în Siria, în Grecia și chiar la Roma, capitala imperiului.

În cele din urmă, l-a condus la moarte. Conform tradiției creștine, Petru a fost crucificat la Roma. Se spune că ar fi cerut să fie răstignit cu capul în jos, căci nu era demn de onoarea de a muri la fel ca Domnul său. * Înainte să fi devenit eroina mișcării contra linșajului și imaginea emblematică a eliberării negrilor și femeilor, Ida B. Wells era o tânără care își croia viața în condiții dificile. Născută sclavă în Mississippi și eliberată în copilărie odată cu Proclamația de Emancipare, la 16 ani Wells și-a pierdut părinții și fratele nounăscut în urma unei epidemii de friguri galbene. Ca să se întrețină pe ea și pe frații și surorile care supraviețuiseră, s-a angajat ca învățătoare. Trecută de 20 de ani, economisise destui bani ca să cumpere o treime dintr-un ziar recent lansat, Free Speech — „Cuvântul liber“ — și a început o carieră jurnalistică. Lucrurile mergeau bine. Până când o nedreptate îngrozitoare, deși cât se poate de credibilă, a schimbat totul. Pe 9 martie 1892, Thomas Moss, Calvin McDowell și William „Henry“ Stewart au fost linșați undeva în afara orașului Memphis. Crima avea o semnificație personală pentru Wells: era nașa fiicei lui Moss, Maurine. Experiența a făcut-o pe Wells să vadă că i se vârâse pe gât o minciună: „Ca multe alte persoane care citiseră despre linșajul din Sud, acceptasem ideea care îmi era transmisă — că, deși linșajul era clandestin și contrar legii, furia irațională stârnită de infracțiunea atroce de viol ducea la linșaj; că poate bruta merita oricum să moară și că gloata era îndreptățită să-i curme viața“.1 Dar Wells îi cunoștea pe Moss, McDowell și Stewart. Ei „nu săvârșiseră nicio crimă împotriva femeilor albe“. Brusc, a văzut că linșajul era realmente „o scuză de-a scăpa de negroteii care se îmbogățeau și dobândeau proprietăți, ținând astfel rasa sub teroare“. Puțini alții din acele vremuri ar fi spus atât de limpede adevărul. Când Wells a publicat fără ocolișuri acest adevăr, „un comitet de cetățeni de vază“ (adică o gloată de justițiari albi) au devastat sediul ziarului Free Speech, unde au lăsat un bilet „în care au scris că oricine va mai încerca să publice ziarul va fi pedepsit cu moartea“.2 Wells și-a pierdut gazeta, dar și-a păstrat cu fermitate vocația de a spune adevărul despre linșaj unei lumi care de multe ori nu voia să asculte. A studiat cu atenție linșajul de pe tot cuprinsul Statelor Unite și apoi a publicat constatările ei în pamflete de largă circulație. A ținut discursuri peste tot în Nordul Americii și în Britania. A influențat înființarea organizației National

Association for the Advancement of Colored People (NAACP). Wells a activat fără odihnă pentru drepturile femeilor, contribuind la formarea organizațiilor Alpha Suffrage Club și National Association of Colored Women’s Clubs (NACWC). În 2020, a fost distinsă postum cu o mențiune specială cu ocazia decernării Premiului Pulitzer. Milioane de oameni au beneficiat de munca ei neobosită și de statornicul ei devotament față de adevăr.

ÎNTREBAREA Gautama Buddha: prințul privilegiat care a devenit venerabilul întemeietor al uneia dintre marile tradiții ale lumii. Simon Petru: adeptul failibil al lui Iisus, devenit stânca pe care s-a clădit Biserica creștină. Ida B. Wells: învățătoarea fermă care, prin adevărurile rostite, a devenit figura emblematică a mișcărilor de eliberare a negrilor și femeilor. Trei persoane foarte deosebite, cu vieți foarte diferite. Elementul comun al acestor istorii este o experiență care a pus sub semnul întrebării modul lor de viață. Ceea ce fusese normal și asumat a devenit îndoielnic. Ceva — poate totul — trebuia să se schimbe. În aceste experiențe era implicită o întrebare fundamentală, greu de formulat. Există nenumărate modalități de-a încerca exprimarea ei: Ce este de cea mai mare importanță? Ce este o viață bună? Care este forma unei vieți înfloritoare? Ce fel de viață este demnă de umanitatea noastră? Ce înseamnă viața adevărată? Ce este corect, adevărat și bun? Niciuna dintre aceste formulări nu o cuprinde cu totul. Întrebarea pe care oamenii încearcă s-o plăsmuiască din cuvinte îi depășește întotdeauna. Ea scapă mereu unei definiții complete. Dar asta nu o face nicidecum mai puțin reală sau mai puțin importantă. Oricât de greu ar fi s-o definim exact, este Întrebarea vieții noastre. Ea se referă la ce-i vrednic de ținut minte, la bine, rău și malefic, la tâlc, intenție, scopuri și țeluri finale, frumusețe, adevăr, dreptate, la ceea ce ne datorăm unii altora, la ce este lumea, cine suntem și cum trăim. Se referă la succesul ori la eșecul vieții noastre. Indiferent cum ajunge până la noi, când se înfiripă, Întrebarea amenință (sau promite?) să remodeleze totul. Nimic nu a mai fost vreodată la fel pentru Siddhartha după renunțarea lui, pentru Simon după ce a fost chemat sau pentru Wells după ce și-a ascultat vocația ca reacție față de uciderea prietenilor ei. Dintr-un punct de vedere, viețile le-au fost răscolite. Dar, văzute din noua lor perspectivă, viețile lor primiseră o nouă direcție. Ce-i drept, au renunțat la

multe. (În cazul lui Wells, pierderea ei a fost dublă. Lucrurile la care a renunțat s-au suprapus peste ceea ce gloata îi răpise deja prin linșaj.) Însă ceea ce au câștigat — transformare, o radical nouă orientare față de lume și locul lor în sânul ei, un imbold călăuzitor al vieții lor — a fost calitativ mai important. Întradevăr, pentru ei a fost mai important și decât propria viață. Subiectul acestei cărți este Întrebarea. Vom întocmi harta acelei Întrebări, vom fixa câteva borne, vom trasa câteva hotare. Și urmează să vă echipăm cu unele deprinderi de reflecție deosebit de potrivite pentru abordarea acestei interogații, cea mai importantă (și cea mai alunecoasă) dintre toate întrebările, în așa fel încât, ori de câte ori sunteți ținta ei, să aveți urechi cu care s-o auziți și resursele necesare pentru a-i răspunde cum se cuvine. Gândiți demersul nostru ca pe un atlas și o trusă de scule. Ce-i drept, lectura acestei cărți nu va avea probabil efectul dramatic al unei experiențe de viață majore. Pierderea prietenilor uciși de violența adepților supremației albe, întâlnirea cu un învățător care pare să întruchipeze puterea și adevărul lui Dumnezeu, vederea bruscă a adâncurilor suferinței din lume — acestea sunt tipuri de șocuri sistemice care nu pot fi planificate, prezise ori fabricate de o carte. Dar Întrebarea este imprevizibilă. Când discutăm despre adevăr și valoare, chiar și o carte poate să conducă la o schimbare profundă. Frederick Douglass (1818–1895) a citit The Columbian Orator [Oratorul columbian]3 pe când era un tânăr sclav și a găsit acolo nu doar un manual de retorică, ci și o viziune despre libertate și drepturile omului. Întrebarea poate să ni se arate când ne așteptăm mai puțin. Ea pândește îndărătul momentelor aparent banale din viața noastră, mereu gata să întoarcă lucrurile cu susul în jos, purtându-ne pe cărări surprinzător de noi. Poate că toate acestea sună descurajant. Chiar copleșitor. Poate că simțiți un mic nod care vi se răsucește în adâncul stomacului. Este în regulă. De fapt, e bine. Dacă toate acestea vă dau senzația că vă depășesc puțin competența nu înseamnă altceva decât că înțelegeți miza pusă în joc. Vestea bună este că nu sunteți singuri.

GĂSIȚI CÂȚIVA PRIETENI Gânditorul și romancierul creștin C. S. Lewis (1898–1963) face deosebirea dintre simplii tovarăși și adevărații prieteni. Cu tovarășii noștri avem în comun o

formă de activitate, fie ea o religie, o profesie, un domeniu de studiu sau doar o distracție preferată. Toate sunt bune și frumoase, dar nu reprezintă prietenia în sensul dat termenului de Lewis. Prietenia solicită ceva mai mult: o întrebare comună. Cel care „este de acord cu noi că o întrebare, prea puțin interesantă pentru alții, este de mare importanță“, spune el, „ne poate fi Prieten. Nu trebuie să fie de acord cu noi în ceea ce privește răspunsul“.4 Pentru oricare dintre noi, Întrebarea este o sarcină prea dificilă ca s-o rezolvăm prin eforturi solitare. Avem nevoie de prieteni care să caute răspunsul împreună cu noi. Așadar, iată o invitație: pentru atingerea scopului urmărit de această carte, să fim prieteni. Întrebarea este de mare importanță pentru noi. Ne preocupă profund. Și vă invităm să faceți la fel. Nu trebuie să fim de acord asupra unui răspuns. Acum, unul dintre lucrurile excelente legate de prieteni este că deseori vă fac cunoștință cu alți oameni — care încep prin a fi prietenii lor, dar, cu timpul, devin și prietenii voștri. Începând din 2014, toți trei am ținut la Yale College un curs intitulat Life Worth Living — „O viață ce merită trăită“. De-a lungul anilor, mai bine de zece colegi au predat cu noi și au participat sute de studenți. Ne reunim în grupuri restrânse de cam 15 studenți în jurul mesei de seminar și timpul petrecut împreună îl dedicăm Întrebării. Pentru fiecare oră de curs citim texte din operele câtorva reprezentanți ai unor religii și tradiții filosofice majore, care să ne dea o mână de ajutor în orientarea discuțiilor noastre. Am facilitat discuții asemănătoare cu grupuri de adulți aflați la mijloc sau la final de carieră și cu un grup de deținuți dintr-o închisoare federală. În fiecare context abordăm Life Worth Living ca pe o lungă discuție între prieteni de astăzi, cu ajutorul prietenilor deosebit de înzestrați din trecut. Este ceea ce vom face în paginile următoare. Când se ivește prilejul, îi vom așeza la masă pe unii dintre oamenii de pe tot globul și din toată istoria, care au reflectat adânc asupra Întrebării. Îi vom lăsa să-și spună părerea și vom vedea ce ne pot învăța despre ceea ce contează cel mai mult și de ce. Vom mai auzi de Buddha și de alte figuri majore ale tradițiilor religioase și filosofice (Avraam, Confucius, Iisus și alții), dar și de oameni mai puțin cunoscuți care au urmat una dintre aceste tradiții și chiar de unii dintre contemporanii noștri. Imaginați-vă această carte ca pe o masă de seminar care a încălcat regulile timpului și spațiului. Și cumva am primit cu toții un loc alături

de mințile cele mai răsărite. După cum le zicem studenților noștri de la Yale, cu cât ascultați mai atent ceea ce spun prietenii voștri din jurul mesei, cu atât veți avea mai mult de câștigat din această experiență. Înainte de a merge mai departe, câteva avertismente rapide. Altminteri, abordarea de tipul mesei de seminar ar putea să conducă spre unele neînțelegeri destul de serioase. 1. De cele mai multe ori, vom descrie ceea ce gândesc alții. Când o vom face, ne vom strădui să o facem bine. Vom încerca să creionăm acele perspective pe cât de convingător ne stă în puteri. Dar ele nu sunt perspectivele noastre. Nu tot ceea ce spunem aici sunt idei în care credem și noi. În timp ce citiți, fiți atenți dacă ne expunem propriile concepții ori descriem ceea ce gândește altcineva. Procedând astfel, nu veți elimina doar neînțelegerile; veți fi totodată ajutați să prețuiți discuția dinamică dintre diverse perspective, pe care noi încercăm s-o facilităm. Acestea fiind spuse, este important să știți că noi nu suntem un soi de călăuze neutre spre o viață bună. Nimeni nu abordează Întrebarea venind de niciunde. Toți avem o poziție și propriile angajări. Prin urmare, așa cum facem la începutul cursurilor noastre, îngăduiți-ne să vă spunem pe scurt de unde venim. Toți trei suntem creștini. Mai precis, suntem teologi creștini (ceea ce înseamnă că ocupația noastră este să reflectăm asupra credinței creștine), trăim și lucrăm în Statele Unite. Neam străduit pe cât ne-a stat în puteri (din motive specific creștine) să fim imparțiali în tratarea tuturor glasurilor din jurul mesei. Am încercat să nu măsluim cărțile de joc. Însă ar fi necinstit să nu vă spunem cel puțin dincotro venim, lăsându-vă să folosiți după cum vă este voia această informație. 2. Când reunim diverși oameni în jurul mesei, nu presupunem că ei pot vorbi în numele unor întregi religii sau școli filosofice. Este imposibil să rezumi ori să condensezi în câteva pagini ceea ce de multe ori înseamnă mii de ani de frumoasă tradiție. Sau măcar în câteva cărți. Intenția noastră nu este ca după lectura acestei cărți să credeți că acum înțelegeți confucianismul, utilitarismul sau iudaismul. În schimb, sperăm să rămâneți cu ideea că v-ați întâlnit cu câteva lucruri esențiale pe care le-au spus și le-au săvârșit anumiți oameni din acele tradiții. Iar dacă unul sau mai mulți prieteni din jurul mesei vă stârnesc realmente interesul, căutați să aflați mai multe despre ei. (Le spunem același lucru studenților noștri de la Yale în prima zi de curs.)

3. Nu presupuneți că toți cei pe care i-am invitat la masă sunt fundamental de acord între ei în privința chestiunilor cu adevărat importante. Poate fi tentant să gândim astfel, mai ales pentru aceia dintre noi care își fac griji din pricina faptului că dezacordurile religioase și ideologice generează conflictele sociale, culturale și politice din zilele noastre. Un nucleu universal cu care toți suntem de acord pare să ofere o soluție. Dar nu există așa ceva. Aici metafora mesei de seminar este utilă. Profesorii de discipline umaniste nu intră la curs presupunând că toți studenții gândesc deja în același fel. Ori că, la drept vorbind, vor gândi la fel după curs. Acceptarea dezacordului este inerentă modelului de seminar. 4. De asemenea inerent modelului de seminar este că inevitabil cineva trebuie să emită ultimul comentariu într-o anumită discuție — dar asta nu înseamnă că acela a închis discuția, rezolvând problema. Înseamnă doar că ora de seminar s-a încheiat. La fel și la masa noastră imaginară de seminar. Cineva trebuie să se pronunțe la urmă, dar asta nu înseamnă că a dat soluția cea mai bună sau răspunsul final. Doar fiindcă încheiem un capitol cu o anumită concepție particulară nu înseamnă că aceea este viziunea corectă și nici măcar aceea despre care noi credem că este valabilă. OK. Ne-am clătit gâtul suficient. Să începem.

IN-COM-PRE-HEN-SI-BIL* Întâmplător, fiecare dintre autori are o fiică. Pe la șase ani, fetița lui Ryan învăța să citească și ajunsese în punctul în care încerca să dea de capăt cuvintelor complicate. Cuvinte precum incomprehensibil. Ei bine, când fetița de șase anișori a dat cu ochii de incomprehensibil, i s-a arătat un șir de litere de necitit, de nepronunțat, efectiv interminabil. Toată ființa sa îi spunea să arunce prosopul. Numai că, dacă ești sora mai mare și îi citești frățiorului tău mai mic din Cartea fără poze, nu te poți da pur și simplu bătută și-i înmânezi cartea lui Tati. La urma urmei, este o treabă serioasă. Așa cum învățase să citească literă cu literă cuvintele mici, s-a prins imediat că, șmecheria era să ia acel lung și înspăimântător șir de litere și să-l spargă în părți ușor de mânuit: in-com-pre-hen-si-bil. Acum, acela este un munte fonetic pe care îl poți escalada.

După cum spuneam, Întrebarea este descurajant de vastă. Este incomprehensibil de vastă. Este tipul de întrebare ce vă poate ispiti să aruncați prosopul. Numai că atunci când sunteți persoana matură, responsabilă de forma vieții voastre, nu puteți să renunțați și să vă încredințați viața altcuiva. Este o treabă cu adevărat serioasă. Am dori să vă sugerăm aici aceeași scamatorie de care s-a folosit fetița lui Ryan cu termenul incomprehensibil: luați enorma și înfricoșătoarea Întrebare și spargeți-o în părți cel puțin întrucâtva mai ușor de abordat. La fel ca în fonetică, și reflecția despre ceea ce contează cel mai mult și care vă modelează viața suportă același procedeu — mai mult sau mai puțin. În acest caz, părțile mai ușor de mânuit nu sunt silabe. Sunt cumva niște subîntrebări mai restrânse și mai concentrate, care vizează aspecte individuale ale unicei mari Întrebări incomprehensibile. Aceasta este abordarea cursului nostru despre viața ce merită trăită. Este eficientă. Studenții încep fără să știe cum să formuleze Întrebarea sau chiar neștiind realmente că există o Întrebare de pus. Cu siguranță, nu știu cum să-i răspundă. Termină cu un set de instrumente care îi ajută să revină la ea în repetate rânduri cu mai mare încredere și cu șanse sporite de a găsi unele răspunsuri bune. Vom folosi aceeași abordare și aici. În fiecare capitol din carte ne ocupăm de una dintre subîntrebări. Prezentăm subîntrebarea particulară, vedem cine ridică mâna să-i dea un răspuns, după care expunem mizele diferitelor răspunsuri. Ceea ce nu vor face aceste capitole este să răspundă la subîntrebări în locul vostru. Asta e sarcina voastră. În vreme ce este important să aveți prieteni alături în timpul căutării, până la urmă doar voi puteți răspunde la Întrebare sau chiar la subîntrebările ei mai ușor de pătruns.

NUMAI VOI Cât de liberi suntem să ne modelăm viața? Și câtă responsabilitate avem față de ea? La începutul jocului de cărți numit war — „război“ —, vi se distribuie un pachet de cărți amestecate aleatoriu. Nu știți ce cărți ați primit și nu le puteți vedea pe ale celorlalți. Fiecare jucător întoarce cu fața în sus prima carte din pachet. Cine întoarce cartea cea mai mare ia toate cărțile de pe masă și le pune la

fundul propriului pachet. Dacă doi sau mai mulți jucători întorc niște cărți de valoare egală, continuă să întoarcă pe față altă carte… și încă una … și încă una… până când unul dintre ei întoarce cartea cea mai mare. Jocul continuă — inexorabil, fără milă — până când un jucător strânge toate cărțile. În acest joc nu există decizii. Există numai o procedură. Orice mașină care poate recunoaște care cărți sunt mai mari și care mai mici ar fi capabilă să joace tot atât de bine ca un om. Nimeni nu este responsabil pentru modul în care decurge și se termină jocul. Exact ca în jocul război, la startul unei partide de poker primiți o mână de cărți amestecate la întâmplare. La fel, toată lumea de la masă. Nu puteți vedea cărțile celorlalți jucători. Dar în acest joc puteți să vă vedeți cărțile proprii. Pe măsură ce se desfășoară jocul, jucătorii mizează și se întorc pe față niște cărți pe care toți jucătorii le pot combina cu cărțile din mână. Sperați să faceți cea mai puternică formație de cinci cărți. Există reguli care stabilesc care formații sunt cele mai tari. Și există reguli care precizează modul în care puteți să reacționați în fiecare moment al rundei. Ar putea să existe reguli care limitează cât sau de câte ori puteți să mizați. Desigur, nu puteți întoarce cărțile celorlalți jucători. Ori să amestecați cărțile. Și alte reguli de acest tip. Când jucați poker, nu dețineți controlul total. Nu vă alegeți cărțile. Sau cărțile adversarilor. Ori cum mizează aceștia. Sau cum răspund ei la mizele voastre. Nici regulile jocului. În cea mai mare parte, nu îl puteți controla. Cu toate astea, sunteți răspunzători pentru modul în care vă jucați mâna. Nu puteți determina rezultatul. Acesta depinde întotdeauna atât de șansă, cât și de cum acționează ceilalți jucători. Dar nu sunteți nici total neimplicați în rezultatul jocului. Cum se termină acesta depinde parțial de ceea ce faceți cu situațiile care vi se oferă. Sunteți participanți. Și răspunzători de felul în care participați. Se pare că război și pokerul se află într-un contrast clar. În război, nu aveți opțiuni și nicio responsabilitate, pe când în poker aveți unele alegeri limitate și o oarecare responsabilitate reală. Dar iată cum stau lucrurile: chiar dacă jucați război, aveți un anume tip de responsabilitate. Nu sunteți nici măcar parțial responsabili de rezultatul jocului, desigur. Însă sunteți responsabili de felul în care jucați. Veți fi îngăduitor cu țâncul vostru care abia învață să meargă, în timp ce el se distrează de minune pe seama voastră, văzând că vă bate măr? Sau veți fi

iritat pentru că v-a târât în acest iad determinist? Veți respecta regulile jocului? Sau veți schimba pe furiș locurile ca să aveți o mână mai bună în timp ce adversarul ia o gustare? (Unul dintre noi a încercat asta pe când avea patru ani. Nu a mers.) Seamănă viața mai mult cu pokerul sau cu jocul război? Cât spațiu de manevră ne permit „regulile“ vieții? Greu de spus. Există argumente serioase de ambele părți. Dar, indiferent unde cade adevărul în spectrul poker-război, două idei sunt importante. În primul rând, aveți o oarecare responsabilitate pentru forma vieții voastre. (Forma vieții voastre include atât câștigurile, cât și pierderile, precum și felul în care jucați.) În al doilea rând, responsabilitatea nu este nelimitată. Suferă constrângeri. Nu decideți unde v-ați născut. O lume enormă, stupefiant de complicată generează întotdeauna situațiile în care vă aflați. Și nu puteți să hotărâți rezultatele. (Efortul fără preget și îndrăzneala nu vă garantează succesul. Aceasta este o ficțiune americană. Și una dăunătoare, pe deasupra.) Nici măcar cine sunteți nu depinde în totalitate de voi. Fiecare se confruntă cu lucruri care îi modelează viața în feluri pe care nu le-ar fi dorit dacă ar fi avut de ales. În moduri cu adevărat importante, pur și simplu ne trezim că suntem cei care suntem. Nu sunteți niște dictatori omnipotenți. Nu decideți ce urmează să se întâmple. Asta e destul de clar. Dar, ca să revenim la prima idee, nu sunteți nici o piatră. O piatră nu reacționează dacă cineva o ridică, o șlefuiește și o fixează în aleea din grădină. Reacționați, în feluri limitate, dar totuși foarte reale, față de ceea ce se întâmplă cu voi și în preajma voastră. Vă jucați cărțile din mână.5 Nu sunteți nici un hamster. Un hamster reacționează dacă îl ridicați. Ar putea să existe un sens în care animalul decide cum să reacționeze. Dar un hamster nu poate să întrebe cum ar trebui să reacționeze. Voi puteți. Și pentru că puteți, sunteți răspunzători dacă reacționați sau dacă nu faceți nimic. Chiar și în această privință există constrângeri. Vechii mayași nu puteau să decidă dacă iluminarea, urmarea lui Iisus ori lupta pentru dreptate socială sunt adevăratele căi ale vieții, cele pe care ei ar trebui să le urmeze. Acestea nu erau nici măcar posibilități conceptibile pentru ei. Dar și în cazul lor responsabilitatea este cu toate astea reală. Pentru simplul fapt că există o cale normală de urmat nu înseamnă că nu sunteți responsabili pentru decizia de-a păși pe ea sau nu. Doar

pentru că există o viziune standard despre viața bună pentru unii ca voi nu înseamnă că nu sunteți responsabili pentru decizia de-a o asimila sau nu. Aceasta este forma cea mai elementară a acelei responsabilități limitate care vă caracterizează viața.6 Este responsabilitatea de a discerne, pe cât puteți de bine, ce fel de viață ar merita cu adevărat să fie ținta căutărilor voastre — responsabilitatea de a vedea Întrebarea și de a-i răspunde.

E TOT ATÂT DE RĂU PE CÂT SOCOTIȚI CĂ ESTE (CEEA CE-I UN LUCRU BUN) Fără nicio îndoială, în zilele noastre cea mai îndrăgită dintre spusele lui Iisus din Nazaret este „Nu judecați, ca să nu fiți judecați“,**7 îndeosebi fiindcă unii creștini contemporani sunt enervant de grăbiți să-i judece pe alții. Ne ferim de judecată — mai ales de judecata privind întreaga noastră viață. Când cineva judecă o parte din viața noastră, cel mai mult ne temem că în realitate judecata vizează întregul nostru mod de viață. Această carte susține că temerile noastre cele mai apăsătoare sunt întemeiate. Viața fiecăruia — nu doar un aspect sau altul, ci întregul ei — este supusă judecății. Cine judecă și după ce criterii — acestea sunt întrebări importante. Le vom atinge în paginile care urmează. Dar începem cu ideea că viețile noastre privite în întregul lor pot să reușească ori să eșueze. Unele lucruri pe care le facem ori le lăsăm nefăcute indică succese și eșecuri înregistrate nu doar într-un aspect al vieții sau în altul, ci neîmpliniri ale înseși umanității noastre. Însă această carte mai susține totodată că prezența în viețile noastre a unor astfel de riscuri este un lucru bun. Sensul și bogăția vieții așa cum o cunoaștem și o trăim aici și acum rezultă parțial din gravitatea ei. Un meci de campionat înseamnă mai mult decât o partidă amicală între prieteni, fiindcă riscurile sunt mai mari. Și mai profund, greutatea vieților noastre rezultă din faptul că sunt de neînlocuit. Conform majorității, avem numai o singură viață. Majoritatea oamenilor cred că nimic nu este mai prețios decât viața. Să reușim ori să dăm greș în privința vieții noastre în întregul ei este cel mai greu lucru pe care îl putem face.

MAI PRESUS DE TOATE, ARHITECT

Albert Speer (1905–1981) era un tânăr inteligent și un arhitect strălucit. Când Hitler i-a oferit postul de arhitect-șef al Partidului Nazist încă nu împlinise 30 de ani. Oferta i s-a părut imposibil de refuzat. Era, după cum a spus el, „mai presus de toate, arhitect“.8 Iar Hitler i-a oferit oportunitatea „de a proiecta edificii cum nu se mai văzuseră de două milenii. Ar fi trebuit să fii moralmente foarte stoic ca să respingi propunerea“, a scris el după mulți ani. „Dar eu nu am fost câtuși de puțin un astfel de om.“ Așa se face că a acceptat. După care a participat (mai mult decât a recunoscut vreodată) la una dintre cele mai atroce crime din istorie. A slujit efortul de război al Germaniei, a folosit munca sclavilor, a facilitat Holocaustul. Și, în același timp, este adevărat că a proiectat edificii spectaculoase. Albert Speer nu a fost lipsit de o anumită măreție. Aceasta rezidă în faptul că era „mai presus de toate arhitect“. Dăruirea neobișnuită față de propria carieră la făcut un arhitect excepțional de bun. Dar acea măreție conține monstruozitatea vieții sale fiindcă aceeași dăruire unică l-a făcut totodată o ființă umană excepțional de malefică. Este posibil să reușim în cele mai înalte aspirații ale noastre și să eșuăm totuși ca ființe umane. În parte, frumusețea umanității noastre constă în faptul că suntem capabili să răspundem la Întrebare și să legiferăm răspunsurile date ca reguli după care trăim. Această capacitate face posibile atât bunătatea, cât și corupția umanității noastre, atât adevărul, cât și falsitatea vieților noastre. Poate că foarte puțini dintre noi se vor întâlni vreodată cu tipul de eșec catastrofal exemplificat de Speer. Poate că nu ne vom confrunta cu întrebarea dacă împlinirea ambițiilor noastre merită colaborarea cu cei care comit crime împotriva umanității. Și poate că, în consecință, vom scăpa de îngrozitorul răspuns afirmativ al lui Speer. Sau poate că nu vom fi la înălțimea umanității noastre pur și simplu, fiindcă nu aspirăm la nimic vrednic de atenție. Dar fiecare dintre noi trebuie să răspundă într-un fel sau altul pentru forma vieții sale. Este suficient să mizăm pe faptul că, dacă nu izbutim să ducem o viață demnă de umanitatea noastră, eșecul va fi măcar unul modest? Sau putem, în schimb, să întâmpinăm cu brațele deschise Întrebarea, să ne dedicăm pe cât ne stă în puteri aflării unui răspuns, căutând să devenim oameni care pot spune sincer nu că „Am fost mai presus de toate arhitect“, ci „Am fost mai presus de toate o ființă umană“?

CUM SĂ CITIȚI ACEASTĂ CARTE Sperăm să vă fi convins că merită să investiți din belșug timp și energie în lupta cu Întrebarea. Mize atât de mari pe cât este forma vieților noastre solicită o reflecție serioasă. Acestea fiind spuse, este important să facem o distincție: încleștarea serioasă cu Întrebarea este una și a face acest lucru prin lectură, scris și timp dedicat meditației este altceva. Recunoaștem că nu oricine are oportunitatea de a reflecta asupra Întrebării în modul specific pe care vi-l propunem vouă. Inegalitățile sistemice și condițiile existente pot să facă imposibil acest mod de abordare. De-a lungul istoriei, majoritatea oamenilor sau întrebat ce și de ce este important, ce înseamnă atingerea plenitudinii, ce fel de viață merită profund să fie trăită. Și cei mai mulți au făcut asta fără să se bizuie pe lectura cărților și fără să-și noteze gândurile pe hârtie. Mulți au făcut-o spetindu-se muncind și striviți de greutăți. Milioane încă o fac și astăzi. Există de asemenea milioane de oameni incapabili să înfrunte cognitiv Întrebarea, din cauza unor dizabilități intelectuale și a altor limite. Într-adevăr, toți am fost incapabili să ducem această luptă când eram copii. Și mulți dintre noi vor vedea cum capacitatea noastră pentru acest tip de reflecție se transformă radical din cauza demenței. Nu există altă interogație umană mai importantă decât Întrebarea, dar asta nu înseamnă că ești o ființă umană doar dacă ești în stare să te iei la trântă cu ea. Toate acestea arată că există un real privilegiu în faptul că citiți aceste pagini: în acest moment aveți competențe și oportunități pe care nu le au toți. Vă îndemnăm să luați în serios acest privilegiu și să-l folosiți bine. Iată câteva recomandări privind modul în care ați putea s-o faceți, citind această carte: 1. Citiți capitolele în ordine. Cele cinci părți ale volumului urmează o progresie și capitolele individuale se construiesc unul pe celălalt. Cel mai probabil veți extrage cel mai mare beneficiu din această experiență dacă urmați acest drum, în loc să faceți salturi înainte și înapoi, selectând acele întrebări care vă stârnesc cel mai mare interes. Am spart Întrebarea în părți oarecum mai ușor de abordat, dar asta nu înseamnă că este doar un sac din care scoatem diferite lucruri cu ochii închiși, la întâmplare. 2. Găsiți un ritm care vă convine. Este posibil să aveți de câștigat dacă înaintați încet. Dar este posibil și să vă facă plăcere lectura, stârnindu-vă dorința de a citi un capitol după altul în succesiune rapidă. Ambele abordări pot să fie

grozave! Singurul nostru avertisment ar fi că nu e mult de câștigat dacă citiți în goana mare de la început până la sfârșit, lăsând apoi totul în urmă. Întrebarea nu este un punct de bifat pe o listă de activități. Nu putem doar să-l tăiem de pe listă și să trecem mai departe. Așadar, oricare ar fi ritmul pe care îl preferați, luați-vă un răgaz să zăboviți asupra întrebărilor și afirmațiilor pe care le întâlniți. Nu este o rușine dacă citiți un paragraf, o pagină sau un capitol de două ori. 3. Gândiți-vă să scrieți pe măsură ce citiți. Va fi util să abordați activ întrebările și opiniile pe care le vom avea în vedere. Nu prea contează unde scrieți. Scrieți pe toată cartea dacă doriți (afară de cazul în care ați împrumutat-o de la bibliotecă, desigur.) Am fi onorați. Universitari fiind, suntem ahtiați după sublinieri, folosirea creioanelor colorate și notițele scrise pe marginea paginilor. Sau poate vă doriți un carnet de însemnări sau un jurnal, ca să aveți mai mult spațiu în care să vă exprimați gândurile. 4. V-am oferit la sfârșitul fiecărui capitol o secțiune intitulată „E rândul vostru“. Veți găsi acolo sugestii și întrebări care vă pot ajuta să vă organizați reflecția. Ele vă dau prilejul să vă aprofundați propriile reacții, gânduri și convingeri. Dar ele pot fi, de asemenea, germenii îmbogățirii discuțiilor purtate cu ceilalți. Ceea ce ne duce spre o altă recomandare... 5. Discutați cu ceilalți despre ideile care vă trec prin minte în timp ce citiți. Întrebarea este cel mai bine atacată în dialog, atât cu oameni cu care sunteți de acord, cât și cu alții care susțin opinii diferite. Să fie clar: ideea nu este să discutați despre această carte. Ideea este să discutați despre întrebările și ideile (în ultimă instanță modul de viață) pe care le abordează cartea. Acestea fiind spuse, poate fi realmente minunat să faceți parte dintr-o comunitate stabilă de oameni care meditează asupra acelorași probleme o anumită perioadă de timp. Dacă vi se pare tentant, gândiți-vă să vă formați un grup cu care să purtați cu regularitate discuții (online sau față în față). Am creat câteva resurse pentru discuții în grup. Le puteți găsi pe lifeworthlivingbook.com. 6. În sfârșit, nu trebuie să vă străduiți peste măsură. Am subliniat mizele și greutatea Întrebării. Acestea sunt reale și adevărate și este important să le subliniem pentru că mult prea ușor putem rata Întrebarea cu totul. Dar este de asemenea important să nu punem prea mare presiune pe noi. Lectura unei cărți nu „va răspunde“ la Întrebare pentru noi. Nu acesta este scopul lecturii

(sau scrierii) sale. Urmărește, în schimb, să fie parte dintr-un proces continuat toată viața. (Ca autori, fiecare dintre noi a constatat că răspunsurile noastre la Întrebare au fost contestate și apoi îmbunătățite în procesul scrierii.) Sperăm că această carte vă oferă ceva mai durabil decât un răspuns. Sperăm că vă ajută să dobândiți pe parcurs o mai adâncă înțelegere a Întrebării și a subîntrebărilor. Dacă la capătul lecturii sunteți capabili să formulați și să vă luptați cu forme mai precise, mai bogate și mai profunde ale acestor întrebări e mai mult decât suficient. Spunem că este de ajuns fiindcă noi urmărim să formăm deprinderi de reflecție împreună, însoțite de competențe și aptitudini care fac mai realizabilă strădania de a vă măsura puterile cu Întrebarea. În sfârșit, sperăm să rămâneți cu ceva materie primă de bază pe care, cu timpul, s-o puteți prelucra articulând un răspuns mai robust și mai convingător la Întrebare. Lucrul cu adevărat important este să începeți. Să-i dăm drumul.

E RÂNDUL VOSTRU Vă invităm să începem acest proces văzând despre ce este vorba. Întrebările de mai jos vor servi drept inventar al vieții pe care o duceți în prezent — o privire fugară asupra modului în care răspundeți implicit la Întrebare în vreme ce vă trăiți viața. Exercițiile viitoare se vor referi retrospectiv la aceste răspunsuri, așa că zăboviți un timp asupra lor. (Nu vă temeți. Viitoarele exerciții vor fi mai scurte!) În timp ce răspundeți la întrebări, notați (dar nu judecați) ce răspunsuri vă vin imediat în minte și ce gânduri ies la suprafață după mai multe minute de reflecție. Scrieți-vă observațiile, ideal într-un carnețel sau într-un jurnal. Pot să ia forma de notițe, cuvinte-cheie și expresii, fraze întregi sau reflecții mai lungi — orice vi se pare util. Pentru început, să vedem cum o duceți. Ce se petrece cu voi chiar acum? Puneți-vă aceste întrebări: • În ce stare este corpul meu? • Care sunt emoțiile mele dominante? • Ce gânduri mi-au ocupat mintea? În continuare, inventariați câteva aspecte esențiale din viața voastră: cum vă investiți timpul, banii și atenția. Poate mergeți direct la surse — frunzăriți-vă

agenda, verificați cheltuielile recente sau treceți în revistă canalele voastre de știri. Analizați următoarele aspecte din viața voastră: • Timpul • Cum arată agenda voastră zilnică? • Ce evenimente se petrec cu regularitate săptămânal, lunar și anual? • Cât timp nu este programat? Cât timp vă acordați pentru odihnă? Pentru relații sociale? Pentru practică spirituală? • Banii • Care sunt cele mai mari cheltuieli pe care le faceți cu regularitate? • Pentru cine cheltuiți banii? • Ce cheltuieli extravagante vă îngăduiți? • Căror tipuri de organizații le faceți donații? • Atenția • Care este primul lucru pe care îl ascultați, îl citiți sau îl aveți în vedere când vă treziți? Ce website-uri frecventați? • Ce aplicații de pe telefonul vostru utilizați cel mai frecvent? • Cui aparțin opiniile cele mai proaspete în mintea voastră? (Aveți în vedere editorialiști din presa scrisă; realizatori de emisiuni TV, radio sau podcasturi; persoanele pe care le urmăriți în social media.) Ce spun ei? • Care este ultimul lucru pe care l-ați ascultat, citit sau analizat înainte de culcare? Pentru fiecare dintre acestea, notați fără să judecați ceea ce vă trece prin minte. Scrieți observațiile voastre, ample sau scurte, importante sau aparent minore. Pur și simplu, rețineți faptele. Acum faceți același lucru cu emoțiile care vă călăuzesc (cum vă simțiți nu doar în clipa de față, ci de la o zi la alta în decursul regulat al vieții voastre). • Care sunt cele mai mari speranțe legate de propria persoană? De comunitatea voastră? De întreaga lume? • De ce vă temeți cel mai tare? • Ce vă bucură? • Care sunt sursele voastre de pace sufletească? • Ce amintiri declanșează reacții de regret sau dezamăgire? Ce amintiri declanșează reacții de satisfacție sau încântare? • Ce tinde să vă inducă un sentiment de jenă?

OK, acum luați-vă un moment de răgaz. Dacă cineva s-ar uita peste acest inventar (nu că trebuie să se întâmple acest lucru, afară de cazul în care o doriți) și ar încerca să vă rezume viața, cum ar putea persoana respectivă să încheie propoziția „Mai presus de toate, el/ea (adică voi) este _______“? Ce sentiment v-ar stârni acel răspuns? Cum ați dori voi ca persoana respectivă să încheie propoziția? Dacă există aici o discrepanță, nu vă faceți griji. Suntem la începutul periplului nostru și, în vreme ce ar putea să fie incomod, acceptarea unui anumit grad de „ipocrizie“ poate fi realmente utilă în acest moment. Cea mai lesnicioasă cale de a nu fi ipocrit este să vă coborâți standardele astfel încât să corespundă vieții voastre. Ne trebuie curaj moral ca să ne raportăm la niște criterii și în același timp să recunoaștem că nu ne ridicăm la înălțimea lor. Dacă citiți această carte împreună cu un bun prieten sau într-un grup de nădejde (în opinia noastră toate problemele pe care le abordăm sunt cel mai bine deslușite în sânul unor comunități căutătoare de adevăr), gândiți-vă să împărtășiți ceea ce vi s-a dezvăluit. *

În original, autorii propun termenul pre-pos-ter-ous — „irațional“, „absurd“, „fără noimă“; am considerat că în limba română este mai potrivit termenul „incomprehensibil“ (N.t.). ** Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Renașterea: Cluj-Napoca, 2009, p. 1467 (N.t.).

PARTEA I

SCUFUNDAREA

1 CE MERITĂ SĂ DORIM?

P

oate fi surprinzător de greu să păstrăm claritatea Întrebării. Preț de o clipă, ni se pare că am reușit. O clipă mai târziu, ne-a alunecat printre degete. O discuție despre ce fel de viață este cu adevărat demnă de umanitatea noastră devine o conversație despre sfaturi și recomandări care să ne ajute să ducem o viață lungă, fericită și sănătoasă. O întrebare privind adevărul unei vieți înfloritoare poate să devină brusc una despre ce fel de viață se întâmplă să ne dorim. Dintre toate comunitățile în care am purtat aceste discuții una iese în evidență drept cea capabilă în modul cel mai natural să păstreze claritatea Întrebării. Între zidurile cenușii ale închisorii Danbury Federal Correctional Institution, participanții la cursul despre viața ce merită trăită nu au nicio dificultate în a stabili diferența dintre „ceea ce doresc“, pe de o parte, și „ceea ce merită cu adevărat să fie dorit“, pe de altă parte. Într-un anumit sens, ei se consideră niște „infractori“. (Fără să vrea [și roșind], Matt i-a numit odată astfel și, până la ultimul om [cursul se ținea într-o închisoare pentru bărbați], ei și-au însușit pe deplin eticheta.) Asta înseamnă că ei pornesc de la prezumția că o bună bucată din viața lor au urmat din toată inima o viziune greșită despre viață. Era mai mult sau mai puțin ceea ce și-au dorit, dar în realitate nu merita să fie dorit. Acest fapt le dădea bărbaților de la Dunbary FCI un serios avantaj față de aproape toți studenții care urmau cursul nostru trăind „afară“. Odată ce am acceptat provocarea de a răspunde la Întrebare, vrem să vă ajutăm să distingeți între diversele întrebări înrudite, dar — important de știut — diferite, care se vor înfățișa firesc pe măsură ce încercăm să ne apropiem de Întrebarea care ne scapă atât de ușor printre degete. În vederea acestui scop vom descrie patru moduri diferite de a fi în lume, fiecare cu propriul tip caracteristic de întrebare. Punerea lor în ordine vă va ajuta să vă orientați printre întrebările cu care ne vom lua la trântă. Un mod este reflex — constând în acțiuni spontane, bazate pe niște tipare comportamentale.

Îl numim „pilot automat“. Celelalte trei moduri de a fi în lume sunt reflexive. Le vom numi „eficiență“, „conștiință de sine“ și „autodepășire“***. Fiecare mod are propria întrebare corespunzătoare, astfel încât există patru moduri și patru întrebări. Niciun mod nu este rău în sine și prin sine. Toate patru au nevoie unele de celelalte. În experiența noastră, aceste patru moduri ne sunt date ca niște „straturi“, așa că ne putem imagina interacțiunea noastră cu ele ca pe o scufundare în apele adânci ale mării. Există un strat de suprafață, după care urmează diferite zone la adâncime, fiecare cu caracteristici proprii. Ca într-o scufundare, în general ne mișcăm între straturile adiacente, în loc să sărim peste ele. Pe măsură ce pătrundem într-o reflecție mai profundă — și trebuie să o facem! — alunecăm spre straturi mai adânci. Când ne îndreptăm spre acțiune — și trebuie să o facem! — ne ridicăm spre straturile superioare. Fiecare nivel depinde de răspunsurile date întrebărilor puse în straturile inferioare — când, sau mai ales când nu, li s-a dat acelor întrebări un răspuns explicit. Dacă nu am răspuns la una dintre acele întrebări — poate că nici nu neau trecut prin minte — tot ceea ce facem, spunem și gândim constituie totuși dovada unui răspuns implicit. Trăim răspunsurile date întrebărilor adânci ale vieții chiar dacă, întrebați fiind, nu le-am putea rosti fără ocolișuri. Încă un motiv să ne scufundăm și să ne obișnuim cu apele adânci.

Ar fi însă un act brutal să fiți aruncați din barcă fără a vi se spune mai întâi la ce să vă așteptați, așa că acest capitol vă oferă orientativ caracterizarea celor patru straturi.

VIAȚA LA SUPRAFAȚĂ: PILOTUL AUTOMAT Stratul de la suprafață este ceea ce vom numi „pilot automat“. Când trăim doar în acest strat, nu suntem nici măcar conștienți de ce facem ceea ce facem. Pur și

simplu, facem ce facem pentru că asta facem. Acest strat ține de spontaneitate, de practici înrădăcinate corporal: reflexe și deprinderi. Aici viața este trăită pe baza tipului de cunoaștere care sălășluiește în mușchii și în oasele noastre. Mașinăria vieții noastre — individuale și colective — doar continuă să duruie, iar nouă nu ne trece prin minte să întrebăm cum sau de ce. Mare parte din viață o petrecem sus, la suprafață. Și așa trebuie să fie. Când viața la suprafață zumzăie, suntem într-o stare de „flux“, purtați de curent, și ducem un trai demn de umanitatea noastră comună. Suntem captivii ocupației noastre, care decurge lin, absorbiți de treburile cotidiene, pe care le facem bine. În scenariul optim, ceea ce facem în mod reflex este reglat fin să ne furnizeze rezultatele dorite cu adevărat, iar ceea ce dorim realmente merită să fie dorit. În acest caz, viața noastră bazată pe reflexe reflectă valorile noastre cele mai profunde — și, realmente, ceea ce este cu adevărat independent de valorile noastre. Dacă așa stau lucrurile, suntem tipul de oameni pe care filosoful grec Aristotel (384–322 î.Hr.) i-ar fi numit înțelepți. Avem acel soi de înțelepciune practică pe care o posedă și un tâmplar excelent. Numai că, în cazul nostru, știm să construim nu un scaun, ci o viață. Dar o condiție morală asigurată de mersul de la sine al lucrurilor nu este unica situație în care pur și simplu facem ce facem fiindcă este ceea ce facem. Trăim din reflex ori de câte ori nu medităm asupra acțiunilor noastre. Asta este josnica „viață neexaminată“ despre care Socrate spunea „că nu merită trăită“.****1 Așadar, acest strat poate fi totodată cel în care, în viața noastră colectivă — să zicem, la compania unde lucrăm — rutina noastră zilnică nu are nicio justificare mai adâncă decât ideea că „așa am făcut întotdeauna“. Și nu este nevoie de gândirea în grup ca să procedăm astfel. Putem tot atât de bine să trăim pe pilot automat de la sine. Rupți de alte moduri mai profunde de reflecție, viața condusă de reflexe nu-i decât rutină lipsită de rațiune. Mașina duruie în continuare, dar habar nu avem de ce — fapt care poate (sau ar trebui) să ne tulbure profund.

MAI JOS DE SUPRAFAȚĂ: EFICIENȚA Am avut probabil cu toții experiența inutilității formei de viață pe pilot automat și a modului în care ne poate face să ne simțim blocați, forțându-ne să facem un pas în spate și să ne reevaluăm deprinderile. Avem, poate, un sentiment de ușurare când, în sfârșit, cineva dă buzna și întreabă: „Dar ne ajută ceea ce facem să obținem ceea ce dorim?“ sau „Cum putem să obținem mai mult

din ceea ce dorim?“ Orice formă ar lua, aceasta este întrebarea eficienței. Este miezul „gândirii proiective“, în mare vogă astăzi. Când pilotul automat nu dă rezultate, întrebarea privind eficiența aduce o mare ușurare. Suntem capabili să facem un pas în spate și să reflectăm asupra acțiunilor noastre, analizând dacă acestea ne duc realmente acolo unde vrem să ajungem. Pentru organizații și indivizi, acesta poate fi un moment de cumpănă a apelor, ce recalibrează rutinele noastre zilnice și le pune în acord cu scopurile noastre. Există de asemenea o cruzime utilă în reflecția din acest strat. „Așa am făcut dintotdeauna“ nu mai merge. Se proiectează noi procese. Se cultivă noi practici. Dacă o facem așa cum trebuie, reflecția din acest strat raționalizează rutinele noastre zilnice și ne orientează energiile. Ca echipă, spunem că acum „tragem cu toții în aceeași direcție“. După o perioadă investită în reflecția din acest strat, putem să revenim la viața bazată pe reflexe, știind că noile noastre deprinderi vor produce rezultatele pe care le urmărim. Dezavantajul acestui strat de reflecție este însă poziția agnostică față de scopurile acțiunilor. Nu există nicio preocupare față de răspunsul la întrebarea dacă scopurile asumate sunt corecte — sau măcar dacă sunt realmente ale voastre. Un sistem eficient vă oferă mai mult din ceea ce doriți — indiferent care ar fi obiectul dorinței voastre. Și asta poate fi realmente un pericol dacă nu ați reflectat îndelung la ceea ce doriți cu adevărat. O strategie eficientă de a vă concentra exclusiv asupra obiectivelor voastre profesionale, neglijând relațiile mai semnificative din viața voastră, este în realitate mai dăunătoare pentru viața voastră decât o strategie ineficientă. Dacă scopurile sunt rele, atunci a le realiza poate fi cu greu soluția. Situația în care se permite ca viața profesională să primeze față de relațiile sociale poate să pară puțin ridicolă, însă de multe ori nu ne aventurăm mai adânc decât în aceste două straturi superficiale. Întrebarea privind eficiența li se pare multor oameni din zilele noastre cea mai pătrunzătoare dintre toate. Vrăjiți de ea, suntem uimiți de cei capabili să-i răspundă cu măiestrie. Silicon Valley captivează imaginația pentru că firmele de acolo livrează produse și servicii care pot să facă orice. Ei sunt maeștrii eficienței. Și astfel par să fie maeștri și în privința lucrurilor care sunt cu adevărat importante. Să fie totuși limpede: există chestiuni mai profunde decât eficiența. Una dintre marile minciuni ale secolului XXI este că întrebarea privind eficiența este cea mai profundă pe care o putem pune. Adevărul e mai aproape de acest enunț: în

prezent, întrebarea privind eficiența este cea mai profundă întrebare la care știu să răspundă cei mai mulți dintre noi.

ȘI MAI ADÂNC: CONȘTIINȚA DE SINE Și totuși cei mai mulți dintre noi au avut experiența goliciunii eficienței. În astfel de momente ne dăm seama că trebuie să existe o întrebare și mai profundă. E bine și frumos să știm cum să obținem mai mult din ceea ce dorim, dar este și mai important să ne întrebăm: Ce dorim cu adevărat? Ce urmărim în realitate? Unde încercăm realmente să ajungem? Aceasta este întrebarea conștiinței de sine. Ea ne invită la un proces de introspecție. De la agitația mecanică a vieții pe pilot automat și calculul rece al reflecției strategice, pătrundem într-un spațiu privat. Privim înlăuntru. Nu mai îngăduim ca atenția să ne fie distrasă de ceea ce este mai lesne de realizat și ne întrebăm în schimb ce anume, undeva în adâncul nostru, dorim cu adevărat. Facem un inventar al lucrurilor pe care le prețuim sincer cel mai mult. Întrebarea conștiinței de sine poate să devină foarte rapid recurentă. „Ce doresc? Mai multă autoritate la serviciu. Ei bine, de ce îmi doresc asta? Ce vreau realmente când doresc acest lucru? Un sentiment de eficiență, poate, și cunoașterea faptului că oamenii pe care îi respect mă respectă la rândul lor. Ei bine, ce caut să obțin din eficiență și respect?“ Și așa mai departe. Cu cât examinăm mai în adânc, cu atât ajungem să înțelegem mai bine că ținta căutării noastre nu este un mănunchi de lucruri, rezultate, sentimente sau chiar trăsături de caracter discrete. Ceea ce căutăm realmente este mai cuprinzător de atât. Ceea ce ne dinamizează este o întreagă viziune despre viața bună — un răspuns comprehensiv la Întrebare. Undeva, în străfunduri, avem o viziune despre viața pe care o dorim pentru noi înșine, pentru comunitățile noastre — poate mai clar decât toate, pentru copiii noștri sau tinerii care ne sunt dragi. Acest tip de viziune este cuprinzătoare. Prin expresia „o viziune despre o viață bună“ nu înțelegem o listă care specifică fiecare mic amănunt dintr-o viață. Ne gândim la ceva de ordin general: ce vedem când ne imaginăm o viață bine cârmuită, o viață care decurge bine și o viață trăită interior așa cum ar trebui. Însă chiar la nivelul imaginii de ansamblu, această viziune despre viață implică o oarecare specificitate. Poate că ne dorim o viață trăită cu mult curaj. Sau poate o viață care, mai presus de toate, face loc celorlalți. Poate că prețuim o viață îmbelșugată. Sau poate una frugală. Ne dorim o viață de bucurie extatică sau de

seninătate pașnică? Prețuim o viață de independență ori una de interdependență? Opțiunile abundă. Iar alegerile sunt ale noastre. Stratul conștiinței de sine poate fi un loc singuratic. Pe măsură ce examinăm adâncurile propriilor intuiții și preferințe, este imposibil să ne scape faptul că aceste viziuni despre o viață bună — și motivele noastre de a le prefera — sunt doar ale noastre. Chiar dacă inițiem acest tip de reflecție ca grup, cu timpul ne dăm seama că viziunea noastră colectivă este inevitabil a noastră. Poate să fie neconvingătoare sau chiar de neînțeles pentru cei din afara grupului. Dacă vrem să trăim onest, va trebui să ne orientăm restul vieții — strategiile noastre eficiente și deprinderile noastre reflexe — în jurul acestei viziuni despre viață pe care am descoperit-o printr-o mai intensă reflecție. Altfel spus, sarcina care ne stă în față la nivelul conștiinței de sine este să ne orientăm explicit și deliberat viața în jurul acelui nucleu de care inimile noastre au fost mereu atrase atât în mod automat, cât și implicit.

STRĂFUNDUL: AUTODEPĂȘIREA O viață deliberat orientată spre dorințele adânci ale inimii cuiva sună destul de bine. Atingerea acelei conștientizări a sinelui ar fi o realizare importantă. Însă chiar dacă dobândim o conștiință de sine solidă, tot putem simți o sâcâitoare și neliniștitoare insatisfacție. Există două versiuni diferite ale acestei experiențe. Pe de o parte, există scenariul „succesului“. Am reușit să ne orientăm viața în jurul ideii de a dobândi ceea ce dorim cu adevărat. Și, în mare parte, reușim să obținem ceea ce ne-am propus. Totuși… ceva încă lipsește. Ce-i drept, este o problemă rezervată unor privilegiați. Este substanța crizei vârstei mijlocii a celor destul de „norocoși“ să se confrunte cu ea. Mulți își petrec toată viața urcând pe o scară doar ca să descopere, odată ajunși în vârf, că scara fusese rezemată de peretele greșit.2 Dar scara succesului nu este singura cale spre această intuiție. Există de asemenea și acele momente când frustrarea resimțită de cei cărora li se refuză mereu condiția despre care li s-a spus continuu că este „viața bună“ stârnește frământări asemănătoare: uneori, cu nasul strivit de geam, începem să ne întrebăm dacă obiectul sclipitor din vitrina vieții merită toate eforturile investite pentru dobândirea lui. Ta-Nehisi Coates exprimă un gând similar când, din

perspectiva lui de american negru care a crescut la margine, pune sub semnul întrebării valoarea Visului American care îi subjugă pe atât de mulți.3 Fie că rezultă din „succes“, fie din frustrare, ori de câte ori descoperim că neam construit viața în jurul unei viziuni care sună a gol, indiferent cât de mult o dorim în realitate, ne găsim în momente de criză. Punerea întrebării privind eficiența nu ne este de folos. De fapt, necruțătoarea urmărire a ceea ce ne dorim — a viziunii despre viața bună pe care noi am ales-o ca să ne călăuzească trecerea prin viață — pare să fie o parte din problemă. Și nici întrebarea conștiinței de sine nu va fi de ajutor. Putem încerca să înfruntăm criza aplicând recursiv lecția învățată la nivelul conștientizării sinelui, dar aceasta devine curând o buclă fără sfârșit de contemplare introspectivă a buricului. Din păcate, răspunsul nu se află înlăuntru, deoarece noi dorim realmente chiar lucrurile pe care descoperim acum că le dorim; nu ne-am afla unde suntem dacă nu le-am fi dorit cu adevărat. Nu, singura întrebare potrivită în aceste momente — întrebarea la care trebuie să ajungem mai devreme decât mai târziu, ca nu cumva să vedem că viața noastră eșuează pe reciful împlinirii prin succes ori se irosește urmărind niște viziuni despre viață nedemne de umanitatea noastră — nu este „Ce dorim?“, ci mai degrabă „Ce merită să ne dorim?“ După cum spuneam mai sus, ceea ce dorim cu adevărat nu este pur și simplu un mănunchi de lucruri, experiențe sau trăsături de caracter, ci mai degrabă o viziune integrală despre viață. La fel și aici. Am putea să ne întrebăm „Ce merită să dorim?“ și să încercăm a găsi un răspuns legat de diverse aspecte particulare din viața noastră: Ce merită să dorim când vorbim despre unde și cu cine trăim? Sau ce merită să dorim când vorbim despre o carieră plină de sens? Sau ce merită să dorim în domeniul economiei, al ecologiei sau al guvernării? Dar, când avem în vedere ceea ce merită să fie dorit, valoarea pe care o căutăm nu rezidă în primul rând într-una sau alta dintre componentele vieții noastre. Aceasta este de găsit mai degrabă în unitatea holistă a unei vieți împlinite. Când răspundem la întrebarea „Ce merită să dorim?“ în oricare dintre aspectele particulare ale vieții noastre, răspunsurile noastre depind de un răspuns mai amplu la cea mai cuprinzătoare versiune a acestei întrebări. Ceva precum: Care este forma vieții împlinite? Este ceea ce numim noi Întrebarea.

Întrebarea privind eficiența v-a îndemnat să găsiți strategii sigure care vă pot duce unde întâmplător doriți să ajungeți. Întrebarea conștiinței de sine v-a îndreptat spre viziunea voastră călăuzitoare despre viață, dăruindu-vă busola proprie. Din contră, întrebarea privind autodepășirea vă cere să reflectați la validitatea acelei viziuni. Este viziunea voastră despre o viață bună — acea viziune despre viață pe care o doriți pentru voi, pentru comunitatea voastră sau pentru lumea în care trăiți — adevărată? Este ceea ce voi considerați a fi o viață bună realmente o viață adevărată? Indică busola voastră adevăratul nord — sau vă duce pe căi greșite? Cu alte cuvinte: viața pe care o râvniți merită cu adevărat să fie căutată? Cum ați putea să știți acest lucru? Pe ce bază ați putea stabili așa ceva? Ce sau cine merită până într-atât să fie urmat, încât să facă limpede valoarea tuturor celorlalte componente ale unei vieți organizate în jurul urmăririi sale? Când ajungem în acest strat, sinele nu mai este centrul căutării noastre. Dorințele noastre nu mai sunt criteriile importanței lucrurilor. Noi nu ne mai găsim în miezul problemei. În realitate, e chiar pe dos: această întrebare țintește să ne scoată din centru. Propune — poate chiar impune — autodepășirea. În aceste adâncuri, ne putem rătăci ușor. Aici, întrebarea nu se mai referă la intuițiile și dorințele noastre. Aici întrebarea se referă la adevăr. Pentru cei mai mulți dintre noi acesta este un teritoriu necunoscut. Într-adevăr, întrebările privind eficiența și conștiința de sine se înfățișează deseori ca strategii care ne scutesc de lupta cu întrebările privind adevărul. Ele ne sugerează în schimb să ne întrebăm dacă obținem efectiv ceea ce dorim și cu asta am încheiat. Dar pe urmă revine sâcâitoarea întrebare: merită să fie dorit ceea ce dorim noi? Când abordăm problemele legate de adevăr, avem nevoie de un set diferit de capacități și deprinderi mintale. Aici numele jocului este investigație normativă: reflecție atentă despre cum ar trebui să fim noi și lumea.

Vestea bună este că, în timp ce stratul conștiinței de sine este predispus la izolare, în stratul autodepășirii descoperim că nu suntem la urma urmei singuri. Alții ne ies în cale, întrucât întrebările îi privesc și pe ei. Cinstit vorbind, s-ar putea ca acești alții să ni se pară inoportuni. În acest strat, afirmațiile noastre despre valoare și adevăr nu sunt la adăpostul unei intimități confortabile. Ele se ciocnesc de alte puncte de vedere. A susține ca Buddha că dorința este cauza suferinței, ca Sfântul Petru că Iisus este Domnul sau ca Ida B. Wells că linșajul este o trădare a umanității noastre înseamnă a susține o afirmație despre ceea ce este adevărat pentru oricine. Adevărul umanității noastre împărtășite este un adevăr împărtășit. Așadar trebuie să ne confruntăm unii cu ceilalți în privința oricăror afirmații despre adevăr, fără a uita că nu vom ajunge cu toții la aceleași concluzii. Nu doar contemporanii noștri își fac apariția la acest nivel. Cei din vechime reapar și ei. Fuseseră acolo în adâncuri, în așteptarea noastră. Când începem să rostim întrebări despre viața bună, descoperim că, în vreme ce noi suntem pe un teritoriu necartografiat, de fapt ne găsim în toiul discuțiilor pe care marile tradiții ale lumii le-au purtat mii de ani. Moise, Platon, Confucius, Buddha, Iisus, Mahomed — ca să nu mai vorbim despre gânditori mai recenți, de la Mary Wollstonecraft și Friedrich Nietzsche până la Martha Nussbaum —, cu toții au pus această întrebare cu multă vreme înainte de-a ne fi ieșit în cale. Răspunsurile lor nu pot fi pur și simplu și răspunsurile noastre fără contextualizare. Aceasta ignoră întrebarea conștiinței de sine, de care va trebui totuși să ne ocupăm în drumul nostru înapoi către suprafață. Însă răspunsurile lor ne pot ajuta — iar modul lor de a pune întrebarea ne poate fi de și mai mare folos. În prezența lor — și a noastră împreună cu ceilalți — vom descoperi că întrebarea privind adevărul vieții bune poate primi un răspuns. Și că, fără să lăsăm modestia laoparte, noi suntem de asemenea în stare să-i răspundem.

DRUMUL DE ÎNTOARCERE E drum lung scufundarea de la pilotul automat până la spațiul extraordinar de bogat în care ne poartă autodepășirea. Nu este o sarcină ușoară. Chiar așa stând lucrurile, după ce am sondat adâncurile, tot trebuie să revenim la suprafață. Înțelegerea adevărului chestiunii nu servește la nimic dacă nu ne interiorizăm acel adevăr. Adevărul aflat în periplul autodepășirii trebuie să devină

propria noastră viziune. Și orice am face în aceste niveluri mai adânci rămâne cunoaștere ezoterică dacă nu avem strategii eficiente de a trăi conform celor aflate. Există o limită a măsurii în care ne putem duce în mod deliberat traiul zilnic, așa că vom avea nevoie de practici care pot să exprime aceste înțelesuri profunde pe care le-am descoperit. Ceea ce am învățat cu mintea trebuie să se întrepătrundă cu trupul nostru. Într-adevăr, relația dintre minte și corp nu este simplă. Ca mai toate procesele, și acesta trebuie reluat iar și iar. Și, în timpul unor scufundări, va trebui să analizăm în adâncuri dacă practicile ar putea fi mai inteligente decât ideile noastre. Revenirea la suprafață ne va da nu de puține ori exact această senzație: o reîntoarcere într-un loc unde putem respira! Un loc unde ceea ce am câștigat în adânc prinde viață. Aici viziunile despre viața bună devin, pas cu pas, vieți efectiv bune. Dacă ar fi o dovadă de prostie să nu sondăm nicicând adâncurile, atunci ar fi la fel de prostească încercarea de a ne trăi toată viața sub linia de plutire. O reflecție fără sfârșit (dacă așa ceva ar fi cu putință) ne-ar sufoca.

DE AICI MAI DEPARTE Restul cărții este proiectat ca un tur însoțit de un ghid, în jos, spre adâncuri. Fiecare Capitol de la 2 la 12 abordează o felie din întrebarea privind autodepășirea și vă prezintă câțiva tovarăși de interogație care vă pot ajuta să găsiți singuri răspunsul. După aceea, ne vom îndrepta atenția spre drumul de întoarcere, cu trei capitole care vă oferă echipamentul necesar pentru a vă alege traseul de la autodepășire prin conștiința de sine și practici spre o viață despre care credeți că merită profund să fie trăită. Dar mai întâi trebuie să inventariem unele răspunsuri comune asupra cărora poate nu am reflectat prea mult.

E RÂNDUL VOSTRU 1. Amintiți-vă fără să judecați ultimele zile. Ce întrebări v-au trecut prin minte? Notați-vă observațiile. Recitiți de la cap la coadă lista întrebărilor. Nu toate se vor încadra în categoriile descrise în acest capitol. (Unde mi-am lăsat cheile? De ce se numește ornitorinc?) Dintre cele care se încadrează în tipologia noastră (Cum aș putea să consum mai puțin timp răspunzând la e-mailuri? De ce m-am enervat ieri atât de tare în situația cutare și cutare? Ar trebui să nu mai mănânc carne?),

marcați întrebările care țin de eficiență, de conștientizarea sinelui sau de autodepășire. Care au avut pentru voi cea mai mare pondere? Care vă interesează și vă angajează cel mai mult? 2. Făcând un pas înapoi, în care strat vă simțiți cel mai confortabil? Unde vă place să vă petreceți timpul? Vă sperie vreunul dintre straturile de reflecție? 3. Ce reacție vă provoacă ideea că s-ar putea să existe un răspuns adevărat la Întrebare? Sunteți mai predispuși să presupuneți că răspunsurile voastre sunt cele adevărate ori să credeți că toate răspunsurile trebuie să fie la fel de corecte? ***

În original, autorii disting între modul reflexive și cel reflective; după cum se va vedea imediat în text, modul reflexive ține mai degrabă de acțiunea bazată pe reflexe condiționate, pe automatisme nesusținute de reflecție; în limba română, termenul „reflexiv“ are fie un sens strict gramatical, fie desemnează predispoziția unor oameni spre reflecție, motiv pentru care, siliți de rigoarea lingvistică, am rezistat tentației de a strecura pe furiș mult mai sonora pereche de termeni „reflexiv“ — „contemplativ“ sau „meditativ“. În original, modurile reflexive sunt effectiveness, self-awareness și self-transcendence. (N.t.) **** Platon, „Apărarea lui Socrate“, în Opera integrală, vol. I, trad. din lb. greacă de Andrei Cornea, Humanitas: București, 2021, p. 98. (N.t.)

2 DE UNDE ÎNCEPEM? trecută de prima tinerețe i-a făcut odată lui Matt o mărturisire. O studentă Fiica ei adolescentă îi ceruse un sfat: ar trebui să accepte poziția de lider al uneia dintre echipele sportive ale școlii? — Păi, ce-ar arăta cel mai bine în cererea ta de înscriere la colegiu? i-a răspuns mama. Un pic dezamăgită, fata a încheiat rapid discuția și i s-a adresat consilierului de orientare profesională din școală. Acesta i-a pus o întrebare diferită: — Ce te-ar face să fii cea mai fericită? După cum spuneam, femeia a relatat această poveste la spovedanie. Era descurajată în timp ce relata sfatul consilierului. — Unde greșesc? Am încercat să duc o viață bine rânduită. Am mers la biserică toată viața. Dar când fiica mea îmi cere un sfat înțelept, nu am ce să-i ofer. Recunoaștem cu ușurință motivul dezamăgirii mamei. Cu siguranță, sfatul consilierului de a se gândi la fericire era mai bun pentru fată decât austera strategie de carieră a mamei sale. „Înțelepciunea“ consilierului pare izvorâtă dintr-o viziune mai profundă și mai integratoare despre viața bună. Și nu din orice viziune despre o viață bună, ci dintr-una foarte populară în zilele noastre. În contrast cu carierismul cras, cu materialismul și dorința de celebritate, pare o concepție profundă, nepretențioasă și umană. Dar ce fel de înțelepciune este aceasta?

LA FARMACIA DIN COLȚ, FERICIRE ȘI SĂNĂTATE Să-i spunem „viziunea Walgreens“. Poate vă mai amintiți vechiul slogan: Walgreens — at the corner of happy and healthy.***** Mulți dintre noi ar spune că aici e de găsit viața bună. Indiferent de ce-ar mai fi în plus, viața bună este fericită și sănătoasă.

Și lungă, de asemenea. Este important ca viața să fie lungă. La urma urmei, dacă experiența fericirii este bună, cu cât această experiență durează mai mult, cu atât mai bine. În unele privințe, starea de sănătate se opune împlinirii dorinței noastre de viață lungă, așadar e bine să ținem seama de avertismentul „ai grijă ce îți dorești“. Dorim o viață lungă numai dacă este și sănătoasă — și fericită. Avem nevoie de toate trei. Lungă, fericită, sănătoasă: este sloganul unei foarte moderne viziuni despre o viață ce merită trăită. Marile tradiții ale lumii nu susțin o viață „lungă, fericită, sănătoasă“ fără amendamente. Nici miliardele de adepți ai lui Buddha și ai lui Iisus, ai înțelepților hinduși sau ai profetului Mahomed, răspândiți în toată lumea de astăzi. În realitate, aceste tradiții pun sub semnul întrebării multe componente ale viziunii Walgreens. De ce este, atunci, atât de populară? În primul rând, viața „lungă, fericită, sănătoasă“ ne asaltează fără încetare. Ajunge la noi venind dinspre doctori, prieteni binevoitori, agenții de publicitate însetate de profit — asaltul cel mai virulent îl primim, poate, din partea psihologilor. Este viziunea elogiată în paginile ziarului The New York Times și apărată de înfloritoarea industrie de „wellness“ (în prezent, valorând estimativ 1,5 trilioane de dolari la scară globală).1 Citiți cele mai recente liste online cu articole și servicii de wellness sau consultați cel mai recent studiu psihologic și o veți descoperi stând la pândă fără să fi fost vreodată formulată explicit: viața lungă, fericită, sănătoasă. Aceasta este viziunea care trece drept înțelepciune în comparație cu impulsurile necugetate care domină atât de pregnant în cultura noastră. Nu suntem siguri că știm cum să obținem această viață. Dar aici intervin psihologia, economia comportamentală, recomandările experte și nenumărate bunuri de consum. Industria vieții „lungi, fericite, sănătoase“ nu ne ajută doar să ne găsim calea spre viziunea ei despre viața bună. Ne împiedică totodată să reflectăm dacă aceasta este viața pe care merită să ne-o dorim pentru noi, pentru comunitatea în care trăim și pentru întreaga lume. Este greu să facem o pauză și să analizăm meritele acestei viziuni când suntem atât de ocupați să alergăm după ea. În plus, nu este greu de vândut. La urma urmei, cine nu și-ar dori o viață lungă, fericită și sănătoasă? Mai precis, cine ar opta pentru o viață scurtă, tristă și bolnăvicioasă?

Viziunea Walgreens este burgerul organic din carne de vacă hrănită cu iarbă, din meniul vieții bune. Din oficiu, este însoțit de o garnitură de salată, dar știți că o puteți schimba cu cartofi prăjiți (adăugând șuncă și brânză — virtutea nu e distractivă!). De fapt, este indulgentă — și totuși trebuie să comandați ceva pe care este lipită imaginea unei frunze. În comparație cu modul de viață al celor bogați și celebri, este o alegere foarte cuminte. Nu cereți nimic extravagant. Nu vreți elicoptere, iahturi sau 50 de milioane de urmăritori pe Instagram. Chelnerul laudă alegerea voastră, aruncându-vă o privire ghidușă care vă spune că semnalul vostru de purtare virtuoasă nu a trecut neobservat. Pe de altă parte, chelnerul urma să vă laude alegerea indiferent care ar fi fost aceasta. La urma urmei, la Good Life Bistro, toate alegerile — ne asigurăm unii pe ceilalți — sunt excelente. Așa a ajuns dominant sloganul viață „lungă, fericită, sănătoasă“. Este rezultatul unei bucle de feedback a dorințelor noastre, al speranței noastre că ele vor fi întotdeauna lăudate și al unei industrii de marketing destul de inteligente ca să ne ofere exact cantitatea potrivită de „virtute“ încât să ne dea fiori fără să ne întoarcă din drum. Când încheiem socotelile, nu este un produs care ne-a fost băgat pe gât cu forța. Este nota de plată a unor bunuri pe care le-am pus în vânzare chiar noi. În orice caz, poate că a venit vremea să ne cerem banii înapoi.

FERICIREA ESTE REGE O fi proclamând sloganul viață „lungă, fericită, sănătoasă“, dar nu e greu de văzut care dintre cele trei componente deține supremația: fericirea. Poate fi greu de zdruncinat intuiția că în viață cel mai important lucru este să te simți așa cum vrei să te simți. Și de ce ar fi cu putință să dorim a ne simți altcumva decât fericiți? Filosoful și matematicianul francez Blaise Pascal (1623–1662) a spus-o poate cel mai răspicat: „Toți oamenii sunt în căutarea fericirii (…) Acesta este motivul fiecărei acțiuni a oamenilor, chiar și pentru aceia care urmează să se spânzure“.******2 La urma urmei, dacă ați fi crezut că alt lucru v-ar face mai fericiți, ați face acel lucru. Ei bine, pare evident. Facem ceea ce facem pentru că — indiferent de felul în care gândim — preferăm anumite lucruri și le preferăm deoarece credem că ne vor face mai fericiți. În Capitolul 4, vom examina mai atent cât de important este să te simți bine și dacă a te simți bine este totuna cu a te simți fericit. Deocamdată este suficient să spunem că viziunea

Walgreens face să ne fie greu a ne scutura de intuiția conform căreia ceea ce dorim cu adevărat ne face fericiți. Însă de aici rezultă o problemă. (De fapt, mai multe probleme — dar ne vom limita deocamdată numai la aceasta.) Cum Dumnezeu te silești pe tine însuți să te simți într-un anumit fel? Și mai rău, presupuneți că vă simțiți responsabili să-l ajutați pe un altul să găsească viața bună sau că îi datorați altei persoane fericirea. Cum, pentru Dumnezeu, îi faceți pe ei să se simtă într-un anumit fel? Ei bine, pare că nu ne simțim pur și simplu fericiți, fără motiv. Poate că este posibil. Poate reușim să inventăm o pastilă care să ne facă fericiți. Dar, cel puțin deocamdată, este improbabil. Trebuie să procedăm oarecum indirect: să rânduim lumea în așa fel încât să ne facă fericiți. Dacă dorim să fim fericiți, trebuie ca lumea să-și urmeze cursul într-un mod favorabil pentru noi. Dacă dorim ca alții să fie fericiți, trebuie ca lumea să se așeze într-o ordine favorabilă pentru ei. Dacă dorim să maximizăm fericirea pentru toți, trebuie ca lumea să fie rânduită astfel încât să-i facă pe toți fericiți. Așadar cel mai important lucru este să rânduim lumea în așa fel încât să-i facă pe oameni fericiți. Astfel, „urmărirea fericirii“, ca să împrumutăm formula lui Thomas Jefferson, ordonează integralitatea vieții noastre — sau, mai mult decât atât, integralitatea vieții înseși. Scopul vieții este să te simți fericit. Starea ideală a lumii este aceea care le îngăduie oamenilor să se simtă fericiți. În consecință, cum trebuie să trăim? Trebuie să muncim pe brânci ca să creăm lumea care ne face pe noi și pe cei dragi nouă fericiți.

GHEMUL ÎNCÂLCIT AL VIEȚII BUNE Tripla promisiune a unei vieți „lungi, sănătoase și, mai presus de toate, fericite“ formează nucleul lucrurilor pe care presupunem că merită să le dorim în viață. Nucleul nu înseamnă însă totul. Mare parte din forța viziunii Wal​greens constă în faptul că edifică o întreagă viață în jurul longevității, fericirii și sănătății: o carieră plină de satisfacții, ritmarea zilnică a perioadelor de muncă și de odihnă, o dietă corectă și exercițiu fizic, relații pline de sens, reglare emoțională, rezistență, chiar virtute și un anumit tip de caracter. Longevitatea, fericirea și sănătatea nu epuizează această viziune despre viața bună. Ele seamănă mai degrabă cu un mic nod aflat în centrul unui ghem încâlcit de sfoară. Toate celelalte se înfășoară în jurul lor.

Discutați cu un psiholog adept al viziunii pozitive despre viață și nu veți scoate de la el niciun argument în sprijinul ideii că ar trebui să preferăm o viață lungă, fericită și sănătoasă. Cercetătorii din domeniul psihologiei sunt, la urma urmei, oameni de știință. Strict vorbind, știința se referă la ceea ce este, nu la ceea ce ar trebui să fie. Filosofia și teologia abordează problemele care țin de ceea ce trebuie să facem. Știința modernă se ocupă în primul rând de ce anume se corelează cu ce. Aruncarea unei pietre se corelează cu căderea acesteia. În prezența căldurii, hidrogenul și oxigenul se corelează cu o bubuitură zgomotoasă. Șapte ore de somn în fiecare noapte sunt corelate cu rate mai înalte de fericire declarată de subiecții investigați. La fel, dacă practicăm recunoștința — și dacă facem exerciții de yoga. Aceleași lucruri se corelează de asemenea cu rezultate mai bune pentru sănătate și o longevitate sporită. Este o încâlcitură de corelații, o rețea de lucruri care tind să se petreacă laolaltă. La nivel fundamental, psihologii nu au niciun argument cu care să demonstreze că ar trebui să preferați să fiți în acest ghem încâlcit de rezultate corelate mai degrabă decât în altul. Ei doar construiesc un nor de corelații. Dar cine ar privi acest ghem de sănătate, fericire, longevitate, recunoștință, yoga și îndelungată odihnă nocturnă și ar dori să opteze pentru altceva? În plus, se obțin mari beneficii dacă viața bună este gândită ca un nod sau un nor de corelații. Mai întâi, fiindcă tot ceea ce încercați să faceți este să pătrundeți în „ghemul încâlcit al vieții bune“ nu trebuie să vă preocupe din cale-afară de unde începeți. Puteți porni de oriunde. Mâncați mai sănătos. Țineți un jurnal de recunoștință. Începeți să practicați yoga. Faceți voluntariat pentru oamenii străzii. Dormiți mai mult. Urmăriți la întâmplare o conferință TED******* și faceți ce vi se spune. Aprofundați câteva relații apropiate. Începeți trăgând de orice fir din ghemul vieții bune și, până la urmă, veți găsi calea spre toate aceste lucruri bune. Căci toate firele se împletesc unele cu celelalte. În al doilea rând, alcătuirea încurcată a vieții bune implică faptul că nu există niciun fel de troc cu elementele ei. Orice lucru pe care merită să-l aveți se corelează cu toate celelalte lucruri care merită să fie avute. Sănătatea mai bună vă aduce fericire și longevitate. Chiar faptul de a fi o persoană bună vă face mai fericiți, mai sănătoși și vă ajută să trăiți mai mult! Conform celei mai stricte versiuni a viziunii Walgreens, așa se explică de ce trebuie să aveți grijă să fiți o persoană bună. Faceți ceea ce se cuvine fiindcă asta vă va face fericiți. Poate chiar: știți că este lucrul corect de făcut dacă în ultimă instanță vă face fericiți. La

urma urmei, cum s-ar putea ca purtarea corectă să nu vă aducă fericirea? Totul trebuie să facă parte din ghemul încâlcit al vieții bune. Nu există compromisuri — respectiv, cedări ale unor lucruri în schimbul altora. Acum, s-ar putea să trăim într-un univers în care nu există nicio formă de troc între a face bine, a o duce bine și a te simți bine. Dar gândiți-vă ce mare noroc am avea să ne găsim într-o astfel de situație. Să admitem că, din când în când, vedem cum lucrurile bune pe care le dorim par să vină toate deodată. De exemplu, cu cât investim mai mult în niște relații semnificative, cu atât se pare că devenim mai rezistenți din punct de vedere emoțional. Dar, de foarte multe ori în viață, descoperim că în realitate există compromisuri. Cu cât investim mai mult timp în vocația noastră profesională, cu atât avem mai puțin timp pentru familiile noastre. Și chiar buclele pozitive de feedback de care avem parte implică adesea costuri majore. De exemplu, rezistența emoțională pe care o extragem din relațiile noastre semnificative este deseori pusă la încercare tocmai în conflictele profunde printre care trebuie să ne strecurăm în chiar aceleași relații care au un sens adânc pentru noi. În orice caz, majoritatea ființelor umane care au locuit pe această planetă nu au presupus că trăim într-un univers utopic, lipsit de compromisuri. Cei mai mulți s-au gândit că viața implică unele alegeri grele. Mulți au constatat că, dacă te pui în slujba binelui, nu vei culege neapărat laude. În realitate, vei sfârși prin a avea de suferit din acest motiv. Cu toată larma care s-a făcut la începutul acestui mileniu în jurul sloganului „Să o ducem bine făcând bine“, nenumărați oameni au descoperit de-a lungul istoriei exact contrariul. Facerea de bine vă poate afecta șansele de-a o duce bine. Acești oameni au descoperit că viața bună nu este întotdeauna lungă, fericită și sănătoasă. Multe dintre viețile pe care le admirăm cel mai mult nu sunt genul de viață pe care îl râvnim în realitate.

NU O VIAȚĂ LUNGĂ Martin Luther King Jr. (1929–1968) avea 39 de ani când a fost asasinat. Venise la Memphis, Tennessee, ca să sprijine greva lucrătorilor din serviciul de salubritate, declarată ca formă de luptă pentru condiții sigure de muncă și salarii echitabile. Era ultima dintr-o serie de mișcări nepopulare de când primise Premiul Nobel pentru Pace în 1964. Trecuse de la protestele mișcării Jim Crow South la opoziția față de segregare din orașele din Nord, precum Chicago. Criticase vehement Războiul din Vietnam. Lansase Poor People’s Campaign ca

să pledeze pentru echitate economică. Niciuna dintre aceste luări de poziție nu avea un sprijin public majoritar, iar imaginea publică a lui King era în declin. Un sondaj de opinie a constatat că 75 % dintre respondenți aveau o opinie nefavorabilă despre el. Și iată-l la Memphis, încă în plină activitate. În noaptea precedentă asasinării lui, King a ținut un discurs în fața protestatarilor. A povestit cum, cu ani în urmă, fusese înjunghiat în piept și fusese la un pas de moarte. A spus cât de fericit era că supraviețuise. Biruința asupra morții i-a îngăduit să participe în următorul deceniu la lupta pentru drepturile civile ale afro-americanilor. Le-a mărturisit celor care îl ascultau că era foarte conștient de faptul că viața îi era încă în pericol. După care a mai zis: Ca oricare altul, mi-aș dori să mă bucur de o viață lungă — longevitatea are locul ei. Dar nu de asta îmi pasă acum. Vreau numai să împlinesc voia lui Dumnezeu. Iar El mi-a îngăduit să urc pe munte. De unde am privit în jur și am zărit Țara Făgăduinței. Poate că nu voi ajunge acolo împreună cu voi. Dar vreau să vă spun în această seară că noi, ca popor, vom ajunge în Țara Făgăduinței! 3 King nu voia o viață scurtă. Dar nu a luat decizia să urmărească una lungă. Ar fi putut să admită că vederile sale erau nepopulare, să iasă din viața publică și probabil ar mai fi trăit încă mulți ani. Dar el a văzut că altceva era mai important decât lungimea vieții lui.

NU O VIAȚĂ FERICITĂ Abraham Lincoln (1809–1865) suferea de o persistentă și cruntă melancolie. Cel puțin de la moartea mamei sale, care a survenit pe când el avea nouă ani, a trecut prin perioade de adâncă depresie. Prietenii lui erau îngrijorați că și-ar fi putut face singur rău. Cât timp a fost președinte, un profund sentiment de tristețe și-a pus amprenta asupra întregului său caracter. După cum remarca un cunoscut, „părea că melancolia i se prelingea de pe umeri și îi picura din vârfurile degetelor“.4 Ca președinte, Lincoln a condus Statele Unite în perioada de groaznică violență și moarte a Războiului Civil. Povara acestuia doar i-a sporit nefericirea. „Dacă există un loc mai cumplit decât iadul, eu mă aflu în el“,5 se lamenta. Și totuși Lincoln a ales acel loc. A luat povara pe umerii săi.

Desigur, nu stătea în puterile lui Lincoln să se simtă fericit. Poate că era inevitabil predispus la o depresie pe care medicina din secolul al XIX-lea nu putea să o trateze. Dar este cert că Lincoln ar fi putut să consume o mai mare parte din energia și imensele lui talente încercând să se simtă fericit. Este tot atât de sigur că nu a făcut acest lucru. Ce-i drept, Lincoln nu și-a căutat tristețea. Dar nici nu a fugit din calea ei și nu i-a îngăduit fricii să-l împiedice a-și face datoria, așa cum a înțeles-o el. În plus, probabil că tristețea lui Lincoln a contribuit la ceea ce era mai admirabil în caracterul său. Cunoscând și simțind tragedia morții, luptându-se cu o tristețe care nu l-a părăsit niciodată — toate acestea l-au înzestrat pe Lincoln cu calitățile necesare pentru a conduce cu seriozitate, perseverență și o considerabilă (chiar dacă totuși imperfectă) compasiune și probitate.

NU O VIAȚĂ SĂNĂTOASĂ Din cauza unui reumatism cronic Lady Constance Lytton suferea de inimă. Fizic vorbind, era puțin potrivită pentru extremul supliciu al unei greve a foamei. Dar Lytton (1869–1923) era total devotată cauzei dreptului de vot al femeilor din Regatul Unit. Și ea știa că înaltul său rang social va atrage un plus de atenție dacă s-ar fi alăturat altor activiste, cunoscute drept sufragete, în refuzul lor de a se hrăni în timp ce erau închise pentru activismul lor. Așa se face că atunci când a fost arestată la Newcastle pe 8 octombrie 1909, Lytton a refuzat de îndată să mănânce și să bea. Autoritățile au folosit boala ei de inimă drept scuză ca s-o elibereze rapid și să evite posibilul scandal ce ar fi urmat dacă hrăneau cu forța o aristocrată al cărei frate își avea locul în Camera Lorzilor. Sufragetele mai puțin privilegiate care fuseseră arestate odată cu Lytton nu s-au bucurat de același tratament. Gurile le-au fost deschise cu clame de oțel. Li s-au vârât tuburi pe gât. Și hrană lichefiată le-a fost pompată direct în stomac, în vreme ce femeile se sufocau și se înecau. Lytton s-a înfuriat. Voia să dea în vileag favoritismul nedrept de care beneficiase. În consecință, s-a deghizat într-o croitoreasă nevoiașă pe nume Jane Warton și s-a alăturat unui protest la Liverpool, a fost din nou arestată și a început o nouă grevă a foamei. Ca Jane Warton, a fost silită în repetate rânduri să se hrănească. Când a fost descoperită identitatea lui Lytton, s-a stârnit un scandal pe măsura așteptărilor sale. Guvernul a negat eroarea comisă. Însă relatările din presă au

mărit presiunea pentru o schimbare politică. Winston Churchill (încă neinstalat în poziția de prim-ministru) a instituit o nouă regulă, acordând sufragetelor arestate privilegiile de care beneficiau disidenții politici. Fratele lui Lytton a prezidat un nou comitet cu misiunea de a găsi un compromis legislativ privind dreptul de vot. Ca reacție față de modificarea tratamentului la care erau supuse deținutele, grevele foamei au încetat vreme de mai mulți ani. Lytton nu și-a mai revenit niciodată în urma traumei din timpul celei de-a doua greve a foamei. În anul următor, a făcut turnee prin țară, ținând discursuri în timpul unor proteste. Dar suferea tot mai frecvente „aritmii cardiace“ și crize de boală. Nu a mai avut niciodată forța cerută de activismul viguros pe care și-l dorea.6 Abia în 1928 toate femeile britanice de peste 21 de ani au câștigat dreptul de vot. (Femeile care dețineau proprietăți și erau în vârstă de peste 30 de ani câștigaseră acest drept în 1918.) Victoria a venit mult timp după cele mai importante contribuții ale lui Lytton. Nu mai era câtuși de puțin eroina principală din poveste. Dar e greu să privești viața lui Lytton și să nu găsești ceva însuflețitor în voința ei de a-și risca sănătatea pentru una dintre marile mișcări de justiție socială din secolul XX.

SCURTĂ, TRISTĂ ȘI BOLNĂVICIOASĂ? King, Lincoln și Lytton nu au fost eroi supraomenești. Nu erau perfecți. Dar nu a fost nevoie să fie perfecți pentru ca viețile lor să ne facă să ne luăm un scurt răgaz și să cădem pe gânduri. Poate că viziunea Walgreen nu este un răspuns atât de evident la Întrebare pe cât pare. Și poate că lucrurile nu sunt chiar atât de comode pe cât ar trebui să fie în ghemul încâlcit al vieții. Acești oameni (și nenumărați alții ca ei) au suportat costuri reale și concrete în eforturile lor de a da viață unor răspunsuri la Întrebare. Acest fapt ar trebui să ne facă sceptici față de ideile că (a) putem ști ce înseamnă să faci bine, ghicind ce ne dă o senzație de bine sau ajutându-ne să o ducem bine și că (b) făcând binele vom ajunge automat să ne simțim bine și să o ducem bine. Ghemul încâlcit al vieții este o ipoteză falsificabilă, nu o axiomă care se autovalidează. Și, la prima vedere, există unele dovezi solide că este falsă. Acum, să fie clar, nu pledăm pentru o viață scurtă, tristă și bolnăvicioasă. Din câte știm, niciuna dintre marile religii și tradiții filosofice ale lumii nu susține acest model de viață. Confucius a trăit până la adânci bătrâneți. Socrate a avut o

purtare plină de voioșie și a dus o viață fericită, păstrându-și buna dispoziție chiar și înainte de-a fi executat de statul atenian. Buddha era renumit pentru sănătatea lui excelentă. Iisus a vindecat oameni în stânga și în dreapta. Până și stoicii faimoși pentru austeritatea lor spuneau — toate celelalte fiind egale — că o viață lungă, fericită și sănătoasă era preferabilă unei vieți scurte, triste și bolnăvicioase. Dar — la fel ca viețile lui King, Lincoln și Lytton — aceste tradiții sugerează că există alte lucruri pentru care merită să trăiești, chiar dacă te costă sănătatea, fericirea sau viața. De multe ori pătimașe, ele nu cad de acord care sunt aceste lucruri și cum să le urmărim, dar asta nu schimbă faptul că dezmint presupusa evidență a viziunii Walgreens. Viziunea Walgreens nu este naturală și inevitabilă. Poate că la un anumit nivel toată lumea dorește o viață lungă, fericită și sănătoasă. Dar asta nu înseamnă nici pe departe că acestea trei stau în capul listei lucrurilor vrednice de a fi dorite. O mulțime de oameni care vor apărea în paginile următoare gândesc altcumva. Viziunea Walgreens nu este nici una neutră. Ea nu doar traduce în cuvinte simple ceea ce toată lumea a deghizat pompos în extravagante mituri religioase și pretențioasă terminologie filosofică. Este un răspuns la Întrebare, printre multe altele. Și trebuie să fie interogată, analizată și combătută exact ca toate celelalte. Așadar, în timp ce explorăm împreună Întrebarea, fiți atenți la modalitățile în care viziunea Walgreens ar putea să vă influențeze discernământul. Dacă descoperiți că din reflex înclinați în acea direcție, băgați de seamă și siliți-vă din răsputeri să fiți deschiși față de alternative. În acest fel, dacă la capătul procesului veți fi convinși că viața lungă, fericită și sănătoasă nu este doar ceea ce doriți, ci și ceea ce merită mare parte din energia și eforturile voastre, fiindcă dă măsura a ceea ce merită cu adevărat să fie dorit, atunci veți fi mai încrezători că viziunea voastră poate să reziste sub presiune. Dacă, pe de altă parte, vă dați seama că trebuie să mai slăbiți forța cu care vă ține în gheare viziunea Walgreens — ei bine, fiți bineveniți în arenă, gata de luptă.

E RÂNDUL VOSTRU Aici ne găsim încă într-o etapă exploratorie, încercând să scoatem la iveală mai multe despre răspunsul vostru implicit la Întrebare. De multe ori este mai ușor să clarificăm aspirațiile și valorile noastre, reflectând asupra modului în care îi

vedem pe alții. Îndeosebi pe oamenii despre care credem că trăiesc (ori au trăit) vieți înfloritoare. Gândiți-vă la una sau două persoane pe care le admirați profund. Pot fi oameni pe care îi cunoașteți sau unii despre care ați auzit ori ați citit multe. Scrieți mai jos numele lor. • Ce admirați la ei? Realizările lor? Caracterul? Soarta lor norocoasă? Fericirea lor? • Din câte puteți spune, „lungă, fericită, sănătoasă“ sunt atribute care descriu viața lor? • Din câte puteți spune, o viață „lungă, fericită, sănătoasă“ descrie răspunsul la Întrebare? Gândiți-vă la unul sau doi oameni pe care îi invidiați. Încă o dată, pot fi persoane pe care le cunoașteți sau doar despre care știți unele lucruri. (Este în regulă să fiți cinstiți. Poate că invidia nu este frumoasă, dar ne poate spune multe despre dorințele și visurile noastre.) • Ce invidiați la ei? • Din câte puteți spune, „lungă, fericită, sănătoasă“ sunt atribute care descriu viața lor? • Din câte puteți spune, o viață „lungă, fericită, sănătoasă“ descrie răspunsul la Întrebare? Întrucât viziunea Walgreens este atât de dominantă în prezent, ar fi util să inventariați ce gândiți despre ea înainte de a continua să distingem mai clar viziunea voastră despre o viață înfloritoare. • Care aspect, dacă există vreunul, dintre „lungă, fericită, sănătoasă“ vi se pare atrăgător în viziunea despre viața bună? • Ce aspect, dacă există vreunul, credeți că lipsește din această viziune? În ce privință rămâneți cu dorința de ceva mai profund, mai bogat sau mai deplin? • Ce ați putea să prețuiți mai mult decât o viață lungă, fericită și sănătoasă? *****

Walgreens este un lanț de farmacii din Statele Unite, cu peste 195 000 de angajați și o cifră de afaceri de 47,41 miliarde de dolari. Strategia firmei impune ca toate farmaciile Walgreens să fie amplasate la un colț de stradă, de unde și sloganul (greu traductibil în firescul limbii române); în 2016 compania a renunțat la el, înlocuindu-l cu: Walgreens — trusted since 1901. (N.t.)

******

Blaise Pascal, Cugetări, trad. din lb. fr. de Maria și Cezar Ivănescu, Aion: Oradea, 1998, p. 225.

(N.t.) *******

TED — acronim pentru Technology, Entertainment, Design. TED reprezintă o serie de conferințe globale susținute de o asociație americană nonprofit, Fundația Sapling, organizate pentru a răspândi „ideile care merită promovate“ dintr-o mare diversitate de domenii. (N.t.)

PARTEA A II-A

ADÂNCURILE

3 CUI DĂM SOCOTEALĂ?

Î

n Introducere am sugerat că, spre marea noastră consternare, viețile noastre ar putea fi supuse judecății. Toată cartea de față este animată de gândul că am putea să trăim o viață mai mult sau mai puțin vrednică de prețuire — că un ins poate realmente să dea greș ori să reușească în a fi uman. În acest capitol vrem să știm: cine este în măsură să emită acest tip de judecată? În fața cui suntem răspunzători? Când am început să predăm acest curs despre viața vrednică să fie trăită, nu nea trecut prin minte că această întrebare trebuia să fie pusă în discuție. Apoi, la mijlocul acelui prim semestru, una dintre studentele lui Miroslav și ale lui Ryan — pe nume Leah Sarna, o tânără evreică ce avea să devină una dintre primele femei hirotonisite rabin ortodox — ne-a arătat cât de importantă este. Eram în Connecticut, într-o casă aflată pe țărmul oceanului, unde ne-am retras în afara campusului într-o zi senină de iarnă. Leah a ascultat cu atenție în timp ce un coleg și-a expus modul său de abordare a vieții. Când a terminat, ea l-a privit și l-a întrebat: „Cui dăm socoteală de faptele noastre?“ Colegul a rămas cu gura căscată. Nici măcar nu era sigur că înțelesese întrebarea. Fără să fie descurajată, Leah ne-a mărturisit că pentru ea, ca evreică (și ca evreică de un anumit tip particular) a respecta sau a nu respecta Tora nu este doar o chestiune de preferință personală. Ea se consideră responsabilă față de întreaga ei comunitate și față de Dumnezeu care i-a dăruit acelei comunități Tora.1 În principiu, nerespectarea sabatului sau a alimentației cușer ar însemna pentru ea că nu și-a îndeplinit responsabilitatea față de comunitatea ei și față de Dumnezeu. I-ar dezamăgi pe toți. Și acea responsabilitate, a insistat ea, schimbă totul. Fără un simț de răspundere — față de cineva ori față de ceva — privind felul în care ne trăim viața, întreaga noastră căutare este întrucâtva lipsită de un caracter imperios. Devine o chestiune de preferință. Iar când vorbim despre o viață ce merită trăită, preferința se apropie periculos de un simplu capriciu.

Opinia sa era inflexibilă. Înainte de a discuta serios problema vieții înfloritoare, trebuie să răspundem la întrebarea privind responsabilitatea. Dar nu orice fel de responsabilitate.

RESPONSABILITATEA SMOKEY Se dovedește că responsabilitatea este unul dintre acele cuvinte pe care le întrebuințăm ca să ne referim la un mănunchi de lucruri diferite — în acest caz, cel puțin trei. Și, în vreme ce fiecare dintre aceste trei sensuri ale responsabilității este important în căutările noastre, este util să le păstrăm distincte. Așadar, înainte de-a începe, trebuie să clarificăm puțin această chestiune. Ca să lămurim lucrurile, ne vom îndrepta atenția spre Smokey Bear, imaginea emblematică din America a prevenirii incendiilor forestiere.2 Pentru aceia dintre voi cărora figura lui nu vă este bine cunoscută, Ursul Smokey este un personaj de benzi desenate, creat de United States Forest Service pentru campaniile acestei instituții menite să prevină focul care mistuie pădurile. Începând din 1944, a tot apărut în blugi și cu o pălărie cu boruri rotunde pe indicatoarele de circulație rutieră, în reclame tipărite și în anunțuri televizate de interes public, inserate la mijlocul desenelor animate din fiecare dimineață de sâmbătă. Până în 2001, textul asociat cu imaginea lui suna astfel: „Numai tu poți să previi incendierea pădurilor“. (În prezent sloganul este „Numai tu poți să previi incendierea vegetației“. Pajiștile și pășunile sunt și ele importante!) Trei sensuri distincte ale responsabilității sunt surprinse în această unică dojană ursească. În primul rând, găsim cuvintele „numai tu“. Acesta este agentul responsabilității********, sinele responsabil. Acum, Smokey nu încearcă să spună că voi sunteți literalmente singurii de pe planetă care pot să prevină incendiile de pădure. El se referă la ceva de tipul responsabilității față de propria viață despre care am discutat în Introducere. Aveți o răspundere inalienabilă față de viața, alegerile și acțiunile voastre. Inclusiv, după cum se vede, dacă stingeți ori nu stingeți așa cum trebuie focul vostru de tabără. Chiar dacă încercați să scăpați de această responsabilitate, tot ar fi o cale de exercitare a ei. (Numai voi, la urma urmei, ați putea încerca să eludați unica responsabilitate față de propria viață, pe care o aveți doar voi.)

Urmează partea despre pădure. Aceasta definește aria de cuprindere a responsabilității voastre. De multe ori este tipul de responsabilitate la care ne gândim în primul rând: pentru ce suntem responsabili, ce trebuie să facem, a cui bunăstare trebuie s-o avem în vedere. Ca să ne înțelegem pe deplin responsabilitățile, trebuie să întrebăm: Cât de întinsă este pădurea noastră? Poate că avem responsabilitatea să acționăm conform virtuții. Poate că suntem responsabili de fericirea oricărei ființe simțitoare, prezentă și viitoare. Aria responsabilității noastre este o problemă crucială. Este una dintre trăsăturile esențiale implicate în orice răspuns pe care îl dăm unei întrebări la care vom ajunge în Capitolul 6: Cum trebuie să trăim? Vom lăsa responsabilitatea legată de „pădure“ pentru acel capitol. Dar mai rămâne tipul care te împunge cu degetul în piept: Smokey Bear. El reprezintă sursa autoritară a responsabilității noastre de a preveni incendierea pădurilor. El reprezintă cel față de care suntem responsabili. El definește regulile care ne obligă să umblăm responsabil cu focul. El apreciază dacă facem realmente tot ce putem și ce ar trebui să facem ca să prevenim incendiile de pădure. Și tot el ne cere socoteală când nu respectăm întocmai standardele relevante de prevenire a incendiilor. Smokey este legiuitor, judecător și polițist la un loc, într-o singură persoană. (Nu este nevoie să despicăm firul în patru ca să vedem cu precizie cum reprezintă el sursa autoritară a responsabilității sau de ce sursa este autoritară. De asta se ocupă restul capitolului.) Acesta este tipul de responsabilitate la care se referă acest capitol: responsabilitatea „Smokey“. Ne vom concentra atenția îndeosebi asupra întrebării: De unde provine responsabilitatea noastră de a trăi un anumit tip de viață?

POATE CĂ URSUL EȘTI CHIAR TU Mulți dintre noi nu petrecem mult timp reflectând asupra responsabilității Smokey. Este ceva neliniștitor în gândul că cineva sau ceva din afara noastră poate stabili normele vieții pe care o ducem. Deseori încercăm să evităm cu totul această idee. Poate că, ne gândim, fiecare ar putea să fie propriul Smokey. Dacă toată responsabilitatea se reduce la cea de forma „numai tu“, atunci sursa responsabilității noastre este de găsit în propriile alegeri și toane. La urma urmei, suntem liberi. Suntem independenți — sau cel puțin așa ne închipuim. Ne putem asuma obligații față de diverse persoane sau cauze, dar presupunem că noi

o facem liberi și de bunăvoie, din propriile motive, oricare s-ar întâmpla să fie acestea. Problema este că dacă ne dăm socoteală numai nouă pentru că ducem indiferent ce tip de viață apreciem noi că merită să fie trăită, e mult prea ușor ca viețile noastre să fie arbitrare. Dacă amândoi jucăm cărți și fiecare decide care este mâna câștigătoare, jocul își pierde tensiunea care dă farmecul jocului. Dacă amândoi cântăm o piesă muzicală și decide fiecare de capul său ce socotește drept o interpretare frumoasă, poate că este mai puțin probabil să dăm greș — dar cu greu s-ar putea spune și că am avea succes.3 Problema nu este că putem fi judecători indulgenți (dacă suntem perfecționiști, putem fi cei mai severi judecători dintre toți). La un nivel mai profund, pericolul este că dacă ne considerăm nu doar arbitrii, ci și sursele responsabilităților noastre, putem fi liberi să ne urmărim toate capriciile, dar nu vom fi capabili să ne ferim viața de bănuiala tăinuită că aceasta este pur și simplu rezultatul acelor toane. Cele mai importante alegeri din viața noastră — ce carieră să urmăm, dacă să întemeiem o familie, ce să facem la pensie — pot să pară imposibil de făcut. Și nu atât pentru că este greu de găsit echilibrul între diversele motive incompatibile, ci fiindcă există prea multe opțiuni care par valide, atrăgătoare și efectiv interșanjabile. Se prea poate să avem o profundă responsabilitate față de noi înșine. Există modalități serioase de abordare a Întrebării care se axează pe anumite tipuri de responsabilități față de sine. Vom discuta mai târziu în acest capitol despre una dintre ele („legea dinăuntru“) și despre alta în Capitolul 6 (etica autenticității). Dar dacă dorim să evităm ideea că momentele fundamentale din viețile noastre sunt doar alegeri preferențiale din meniul vieții, va trebui să cădem de acord asupra faptului că numai alegerile noastre nu pot fi sursa supremă a responsabilității. Fiecare dintre noi are o conștiință — și, fără îndoială, trebuie să-i acordăm mare atenție. Dar, ca să-și îndeplinească realmente misiunea, această conștiință trebuie să fie o întipărire internalizată a unei surse nonarbitrare (și, foarte posibil, exterioare) a responsabilității. Altminteri, este greu de distins conștiința de nevrozele pe care trebuie să căutăm a le învinge (sau poate că nu — poate că ne plac nevrozele noastre; depinde de noi — și asta e problema). Dacă dorim ca alegerile noastre să aibă sens, nu putem scăpa de urs. Ne trebuie o sursă supremă a responsabilităților noastre, aflată dincolo de alegerile noastre. E mai bine să cunoaștem acea sursă mai devreme sau mai târziu.

SĂ NU VĂ UITAȚI OBÂRȘIA Vă puteți imagina situația din Westeros, lumea mitică din romanele lui George R.R. Martin din seria A Song of Ice and Fire și din serialul HBO Game of Thrones:******** o putere centrală slăbită, sub presiunea forțelor externe, din care se naște o harababură încâlcită de lorzi vasali care apoi cutează să se declare singuri regi. Așa era lumea în care a trăit Maestrul Kong (în chineză: Koghzi), cunoscut în Occident drept Confucius (551–479 î.Hr.). Dinastia Zhou, instaurată în urmă cu 500 de ani de ducele de Zhou, fusese o realizare remarcabilă: unificarea nu doar a unei națiuni, ci a unei civilizații într-o singură ordine feudală. Dar, când Confucius a intrat în scenă, Zhou se rupea în bucăți. Când se părea că fiecare nobil de mâna a doua se răzvrătea și pretindea supunere, întrebarea noastră — cui dau socoteală? — era deopotrivă literală și practică. Însă îndărătul întrebării imediate privind supunerea politică se conturează o mulțime de probleme mai adânci: Ce ține strâns legate elementele structurii sociale? Care formă de viață este corectă, indiferent încotro bat vânturile politicii? Când toate sunt la cheremul oricui, cui dăm socoteală dacă ne trăim viața așa cum trebuie? Discipolii lui Confucius au adunat relatări despre el și spusele lui într-o carte cunoscută drept Analecte4. Chiar de la început, găsim cheia viziunii confucianiste despre viață: Cel ce-și respectă tatăl și mama și mai vârstnicul frate rar se va hotărî să nu asculte de cei ce asupră-i au drept de viață și de moarte. Niciodată cel ce ascultă de cei ce-i sunt înainte n-o să-l aprobe pe cel gata în dezordinea nesupunerii să se avânte. Omul ales întru împlinirea Căii [Dao] cată spre matca lucrurilor deplină. Respectul față de tată și mamă, față de cei vârstnici e a Omenescului rădăcină.******** Încercați să nu vă lăsați înșelați de cuvântul om ales [gentleman]. Acesta este cuvântul confucianist pentru ființa umană cultivată și împlinită. În vreme ce termenul antic era de genul masculin (aidoma șovinismului inerent cuvântului nostru virtute, derivat din latinescul vir, care înseamnă „bărbat“), nu trebuie să-l citim astfel. Ideea este că dacă doriți o viață vrednică să fie trăită — dacă vreți să urmați Calea — veți dori să lucrați la rădăcina trăsăturilor care fac ca o ființă

omenească să fie cu adevărat pătrunsă de omenie. Veți vrea să începeți cu responsabilitatea față de părinții și străbunii voștri. Exact așa se înfățișează pe sine Confucius. În vreme ce noi l-am putea considera întemeietorul confucianismului,5 el insistă: „Eu transmit, nu inventez; sunt credincios cărților vechi și le venerez“********6. Chiar devotamentul său față de cinstirea trecutului se întemeiază pe modelul înțelepților din epocile trecute: „Aș putea cu umilință să mă compar cu Bătrânul Peng“7. Declară el: „Iubesc învățăturile pe care cei vechi ni le-au lăsat și de acolo mă străduiesc să aflu ce-i de aflat“********8. De ce această iubire pătimașă pentru cei de altădată și răspunderea față de ei? Nu este simpla nostalgie a unei imaginare epoci de aur. Iată motivul: Tradițiile în care ne-am născut nu sunt simple opțiuni pe care ni le putem însuși sau la care putem renunța după cum ne place. Noi înșine am venit pe lume și continuăm să trăim în și prin aceste relații. Chiar trupurile noastre au fost generate de și în corpurile părinților noștri biologici. Am fost întreținuți în primele luni de viață și în copilăria fragedă de cei care s-au îngrijit de noi. Limba pe care o vorbim este și ea o tradiție. Nu noi am inventat-o. Nu există vreo modalitate prin care am putea s-o inventăm. Nu putem decât să primim o limbă și apoi, prin întrebuințarea ei creatoare, să contribuim la dezvoltarea limbii pe care o primesc urmașii noștri. Tot ce spunem, toate întrebările pe care le punem, chiar și toate afirmările pretinsului nostru „individualism“ modern sunt fire scoase din și apoi reintroduse în tapiseria unei limbi în necontenită evoluție, pe care am primit-o de la generațiile trecute. Pe scurt, nu suntem nici pe departe atât de independenți pe cât își imaginează uneori occidentalii moderni că am fi. Mai degrabă, suntem alcătuiți de tradițiile în care ne ducem viața și de relațiile care ne-au dat (și ne dau) viață. Prin urmare, modul nostru de viață nu este câtuși de puțin arbitrar. Suntem răspunzători pentru forma vieților noastre în fața celor de la care le-am primit și a întregii lumi culturale care ne furnizează mijloacele de a da un sens vieților noastre. Trăim apăsați de responsabilitatea față de cei care ne-au dat viață. Ei au mijlocit transmiterea până la noi a ceea ce numim, folosind termenul lui Confucius, însăși Calea [Dao] spre ceruri, ordinea cosmică a lucrurilor. Totul provine din această responsabilitate față de înaintașii noștri. Este rădăcina omeniei înfloritoare. Este rădăcina sinelui, pacea cu aproapele, pacea tuturor. Așa se

cultivă sinele. Așa prosperă comunitățile. Așa se instaurează și se păstrează ordinea politică.9 Dar ce se întâmplă dacă ceva rupe legătura dintre rădăcină și ramuri, dacă rădăcina însăși putrezește? Istoria ne oferă din belșug exemple de loialitate față de familie care au condus la jaf, omor și chiar la tipul de rebeliune și dezmembrare socială de care se temea Confucius. Și nu există niciun motiv să credem că numai familiile pot s-o ia razna. Guvernele o fac la rândul lor. Cine este în măsură să garanteze că întreaga noastră civilizație nu poate să-și piardă Calea? Pentru Confucius, aceste surse locale ale responsabilității doar mijlocesc și nu pot înlocui niciodată sursa supremă a responsabilității: însăși Calea cerului. Dar dacă cerul este ceea ce contează realmente, nu ar fi cel mai bine să ne debarasăm de intermediari, lăsând cerul să vorbească el însuși de-a dreptul?

CEA MAI IMPORTANTĂ PROMISIUNE PE CARE NU-ȚI AMINTEȘTI S-O FI FĂCUT Revelațiile lui Mahomed au început sub forma unor vise nocturne — dar nu orice fel de vise. În timpul zilei, ceea ce visase urma să i se șteargă din memorie. Ciudat, ca să nu spunem mai mult. Apoi, din ce în ce mai des, voia să fie singur. Își părăsea soția și se retrăgea în pustietate zile în șir ca să-l venereze pe Dumnezeu. După o vreme, într-una dintre aceste retrageri în sihăstrie, s-a întâmplat. În peștera din Hira, s-a arătat un înger și i-a poruncit de trei ori: „Citește!“ Ca mulți profeți smeriți de dinaintea lui, Mahomed a făcut nazuri, refuzând de două ori. A treia oară, a fost copleșit. Revelația a început să curgă: „Citește în numele Domnului tău ce a creat! Cel ce a creat omul dintr-un cheag de sânge“********10. Ieșind din peșteră, Mahomed era zguduit și cuprins de îndoieli. „Ce-i anapoda cu mine?“ a întrebat-o pe soția lui. Khadijah l-a asigurat că era un om bun; Dumnezeu nu l-ar face de rușine. L-a dus la vărul ei, care l-a încurajat și el. Revelațiile au continuat. Viața nu-i mai aparținea. Poate că nu-i aparținuse din capul locului. Coranul — cartea care, ni se spune, s-a născut din contactele cu divinitatea pe care Mahomed le-a avut ani de-a rândul — conține o poveste impresionantă despre responsabilitatea Smokey. Chiar la începuturi, când Dumnezeu a creat ființele umane, înainte ca vreuna dintre ele să fi pătruns în lume, Dumnezeu i-a

întrebat pe oameni: „Nu sunt eu Domnul vostru?“********11 Toți, până la unul, au răspuns: da. Și Dumnezeu a consemnat ca nimeni care îi nesocotește poruncile în viața pământească să nu-și poată apăra nevinovăția spunând că nu a știut. Viziunile lui Mahomed l-au făcut să creadă că înainte de-a ne începe viața, am recunoscut autoritatea lui Dumnezeu și ne-am angajat în fața lui să trăim respectând poruncile divine. Poate că nu mai țineți minte, dar Coranul susține că așa s-a întâmplat. Și — fie că vă amintiți ori ați uitat — responsabilitatea ce rezultă este reală. Nu se poate scăpa de ea. Aceasta este ideea centrală a poveștii. În Ziua Judecății, nu există scuza că nu ați știut. Nu suntem agenți suverani, susține Coranul. Nu putem face orice ne place. Dăm socoteală unui Judecător, având autoritate asupra noastră în virtutea faptului că ne-a creat, o autoritate pe care deja am recunoscut-o. În plus, conform unei mari părți din interpretarea dominantă musulmană a Coranului, într-un anume sens voi chiar țineți minte angajamentul luat. Cel puțin vag. Conștiința voastră? Acel supărător simț al binelui și răului? Este ecoul stins al angajamentului uitat pe care vi l-ați luat și al responsabilității ulterioare de a face așa cum vă cere Dumnezeu. Undeva în adâncul vostru, știți cui dați socoteală. Este o teză inflexibilă și întăritoare.12 Ce trebuie să înțelegem de aici? Dacă simțim responsabilitatea noastră pentru că ne trăim viața într-un anumit fel ca pe un angajament pe care nu ținem minte să ni-l fi luat, atunci tocmai am atins probabil o înțelegere crucială. Aceasta este trăsătura fundamentală a responsabilității Smokey. Ajunge la noi venind dintr-o sursă diferită de propriile alegeri. Ne cuprinde fie că o cerem, fie că nu. Vine fie că o primim sau nu cu brațele deschise. Face pur și simplu parte din ceea ce înseamnă să fii uman. Așadar, după cum discutam mai sus, mulți dintre noi ne trăim viața pornind de la presupoziția că în situațiile dificile ne dăm socoteală doar nouă. Ne imaginăm că suntem stăpânii propriilor destine — cel puțin când vorbim despre aspirațiile noastre, dacă nu despre împlinirea lor. Și fie că am făcut sau nu realmente un jurământ lui Dumnezeu înainte de a veni pe lume în această viață, dacă admiterea cu seriozitate a acestei posibilități ne jignește sentimentul de „suveranitate“, atunci ea a avut deja un efect important asupra noastră. De fiecare dată când predăm cursul despre viața vrednică să fie trăită ne asigurăm că îi conducem pe studenți spre o confruntare cu această poveste. Și nu o prezentăm doar ca pe o istorisire. Îi încurajăm — și vă încurajăm — să

reflecteze asupra acestor întrebări: Ce-ar fi dacă povestea ar fi adevărată? Ce-ar fi dacă este adevărată? Ce-ar fi dacă, în ultimă instanță, dați socoteală lui Dumnezeu pentru forma vieții voastre? Cum ar trebui să se schimbe viața fiecăruia? Adoptarea acestei atitudini față de niște viziuni noi și diferite poate să fie dificilă, dar experiența acumulată de noi predând acest curs sugerează că merită să faceți un efort. Așa că vă invităm să receptați nu doar această teză din Coran, ci fiecare perspectivă pe care o expunem în această carte în același spirit. Vă îndemnăm să vă puneți mereu această întrebare: dacă ar fi adevărat, cum ar trebui să se schimbe viața mea?

LEGEA DINĂUNTRU Confucius spune că suntem responsabili față de tradițiile în care trăim. Mahomed spune că suntem răspunzători în fața lui Dumnezeu, care ne-a creat. Amândoi ne salvează de pericolul unei vieți arbitrare, descoperind un Smokey în afara noastră. Dar nu poate exista un mod de a fi responsabil față de tine însuți fără a cădea în arbitrar? Nu există ceva demn de încredere înlăuntrul nostru — nu ceva primit de la părinți ori de la Dumnezeu, ci ceva solid ce ne aparține în calitate de ființe umane — care ar putea să ne ceară socoteală? Immanuel Kant (1724–1804) crede că există. După el, rațiunea este calitatea care ne definește ca oameni. Și, până la urmă, răspundem în fața rațiunii aflate în noi. O viață morală este una care ține seamă de poruncile rațiunii. Și, deoarece Kant crede că rațiunea este universală, responsabilitatea este uniformă în toți oamenii. Nu există loc pentru arbitrar. Din perspectiva lui Kant, rațiunea este distinctă de sentimentele, înclinațiile și dorințele voastre și stă mai presus de ele. Dar nu se află în afara voastră. În esență, sunteți ființe raționale. Rațiunea vă aparține. Ceea ce înseamnă că de câte ori rațiunea vă poruncește ceva — „Spune adevărul!“ sau „Respectă-ți promisiunile!“ —, în realitate voi vă porunciți propriei persoane. În terminologia kantiană, sunteți „autonomi“. Vă dați vouă (din grecescul autos) legea (din grecescul nomos). Viziunea lui Kant despre autonomia morală a fost incredibil de influentă în era modernă. Deloc surprinzător totuși, ea întâmpină importante obiecții. În primul rând, insistând asupra faptului că oamenii sunt în esență ființe raționale și că demnitatea umană își are temeiul în raționalitatea noastră, pare să nege demnitatea oamenilor cu capacități cognitive limitate. Pe de altă parte, presupusa

rațiune universală a lui Kant poate să pară suspect de provincială, precum deprinderile și înclinațiile unui bărbat european bine educat și înstărit. Dacă vi se pare convingătoare ideea lui Kant de responsabilitate, veți vedea că vă este greu să găsiți niște răspunsuri solide la aceste obiecții. Dar nu e mai puțin adevărat pentru orice răspuns am da întrebării legate de instanța în fața căreia suntem responsabili. Am văzut deja, de exemplu, că ideea propusă de Confucius se confruntă cu problema unor tradiții pervertite. Iar cei care acceptă explicația dată de Coran responsabilității trebuie să aibă în vedere posibilitatea ca noi să nu ne amintim a-i fi făcut lui Dumnezeu o promisiune primordială, pur și simplu fiindcă asta nu s-a întâmplat nicicând.

ACCEPTAREA URSULUI Clarificarea responsabilității Smokey este o problemă serioasă — și pentru mulți dintre noi prea puțin familiară. Poate fi tentantă încercarea de-a o evita cu totul, dar dacă suntem realmente responsabili față de cineva ori ceva, suntem responsabili fie că ne dăm ori nu ne dăm seama. Așa lucrează responsabilitatea. Fără un simț al responsabilității Smokey, rămânem sub amenințarea arbitrarului. Suntem „liberi“ să facem ceea ce ne dictează bunul plac, dar ceea ce facem s-ar putea să nu aibă importanță. Dacă simțiți împunsătura acelui pericol, atunci deja vi s-a trezit dorința de a tatona Întrebarea. S-ar putea să nu fiți niciodată convinși că există o sursă reală a responsabilității, caz în care pentru voi Întrebarea este dacă există, cu toate acestea, un sens de aflat. Alternativ, s-ar putea să descoperiți un sentiment profund al faptului că lucrurile cele mai importante nu pot să fie arbitrare. În acest caz, va trebui să acceptați ideea unei surse a responsabilității. Acea sursă va fi ceva pe care fiecare dintre noi va trebui să adopte pentru sine („numai tu“). Dar actul nostru de adopție înseamnă să recunoaștem că acea instanță ne pretinde ceva — ceva ce ar dăinui chiar dacă o ignorăm. Exact ce anume credem că este acea sursă poate avea o strânsă legătură cu imaginea noastră de ansamblu asupra lucrurilor: cine suntem, cine este (sau nu este) Dumnezeu, de unde venim, încotro ne îndreptăm (vezi Capitolul 8). Așadar este posibil să simțim nevoia de a reveni asupra chestiunii responsabilității pe măsură ce acea imagine devine mai clară. Între timp, un răspuns provizoriu la întrebarea cui dăm socoteală va sta la baza tuturor întrebărilor pe care le vom pune de aici încolo.

La urma urmei, simțul nostru al responsabilității Smokey întemeiază posibila discrepanță dintre viața pe care o dorim și viața vrednică să fie trăită. Fără el, tot ceea ce avem se reduce la dorințele noastre. Întrebările privind prețul — sau valoarea — apar numai când trebuie să privim cu seriozitate posibilitatea de a fi răspunzători față de cineva sau ceva care se află dincolo de dorințele noastre — fie că vorbim despre familie, Dumnezeu, rațiune, fie despre ceva pe de-a-ntregul diferit. Responsabilitatea Smokey este ceea ce dă forță acelui „trebuie“ specific întrebărilor pe care urmează să le punem. Așadar, odată ce începem să abordăm problema vieții bune cu toată sinceritatea, luați-vă răgazul de a căuta răspunsul la întrebarea: Cui dați socoteală?

E RÂNDUL VOSTRU 1. Reveniți la „inventarul vieții“ pe care l-ați întocmit la paginile 25–26. Cui dă socoteală persoana pe care o vedeți acolo? Poate că va fi nevoie să săpați chiar și sub datele strânse în inventar ca să vă dați seama, dar ce surse de responsabilitate (în sens Smokey) par să se afle dincolo de viața pe care o duceți în prezent? 2. Cui ar trebui să dăm socoteală? Față de cine sau față de ce sunteți responsabili în ultimă instanță? Când vă gândiți nu doar la o alegere sau alta, ci la forma vieții voastre ca întreg, a cui perspectivă (sau ale cui perspective) contează în mod esențial când evaluați dacă duceți o viață demnă de umanitatea noastră comună? 3. Cum se împacă răspunsurile voastre la întrebările 1 și 2? Trăiți conform responsabilității pe care o recunoașteți? Dacă nu, prin ce s-ar deosebi viața voastră dacă ați accepta o autoritate? Atenție! Foarte ușor acest tip de întrebare poate să conducă la hotărâri precum cele luate în ajunul Anului Nou. Nu despre asta vorbim aici. După cum vom vedea în Capitolul 15, aceste hotărâri sunt condamnate să rămână vorbe în vânt dacă încercăm să le folosim ca să trăim conform celor mai adânci răspunsuri ale noastre la Întrebare. Așadar ideea de aici nu este să întocmiți o listă cu lucruri de făcut. Ideea este să aruncați o privire fugară asupra tipului de viață pe care sperați să o duceți.

********

În sens filosofic, prin „agent“ se înțelege o ființă capabilă să acționeze; termenul agency cu care ne vom întâlni frecvent se referă la exercitarea sau manifestarea acestei capacități. Neavând în vocabularul limbii române un termen perfect echivalent semantic, am optat să traduc agency prin sintagma „condiția/calitatea de agent“. De cele mai multe ori, în text se vorbește (explicit și mai ales implicit) despre moral agent și moral agency: prin „condiția de agent moral“ se înțelege capacitatea unui individ de a distinge între bine și rău, de unde rezultă și responsabilitatea lui morală pentru faptele sale. (N.t.) ******** George R.R. Martin, Cântec de gheață și foc, trad. din lb. engl. de Silviu Genescu, Nemira, București, 2013; serialul HBO a fost difuzat în țara noastră cu titlul „Urzeala tronurilor“. (N.t.) ******** Confucius, Analecte, trad. din lb. chineză veche de Florentina Vișan, Humanitas, București, 1995, p. 64. (N.t.) ******** Ibid., p. 139. (N.t.) ******** Ibid., p. 146. (N.t.) ******** Coranul, trad. din limba arabă de George Grigore, Herald, București, 2022, p. 411. (N.t.) ******** Iată întreaga sură 172: Când Dumnezeu făcu să iasă o seminție din coapsele fiilor lui Adam, El îi puse să mărturisească împotriva lor înșiși: „Nu sunt eu Domnul vostru?“ Ei spuseră: „Da, așa mărturisim!“ Și aceasta pentru a nu spune în Ziua Învierii: „Noi nu am avut știință de aceasta“ (Ibidem, pp. 116–117). (N.t.)

4 CE STARE DE SPIRIT ÎNSOȚEȘTE O VIAȚĂ BUNĂ?

E

ste o întrebare prostească, nu-i așa? Într-o viață bună te simți bine. Poate că există ceva de valoare într-o suferință trecătoare sau într-o frământare emoțională din când în când. Dar ceea ce urmărim cu toții este o viață în care ne simțim bine. Să presupunem că este o afirmație corectă. Așadar ce înseamnă să te simți bine? Încă o dată, pare o întrebare nătângă. Diferența dintre a te simți bine și a te simți rău seamănă cu diferența dintre lumina zilei și întunericul nopții. Este evident. A rămas celebră remarca lui Potter Stewart, judecător la Curtea Supremă, despre pornografie: „Știu ce este când o văd“. Ei bine, când vorbim despre cum e să te simți bine, știm în ce constă când ne simțim astfel. Dacă vă încearcă un sentiment de bine, asta contează. Cine altcineva ar putea să judece în locul vostru? Chiar și așa, ne-ar fi de folos o prescurtare a expresiei „calitatea unui sentiment care te face să te simți bine“. Să o numim „plăcere“. Și să numim „suferință“ opusul ei. Așadar s-ar părea că viața bună conține multă plăcere și, pe cât posibil, puțină suferință. Dar probabil nu dorim să gustăm toată plăcerea noastră dintr-odată, după care să ne ducem restul vieții într-o ternă monotonie. Ne dorim o viață fericită multă vreme. Dacă există un răspuns onest la întrebarea cum vă simțiți ducând o viață bună, atunci acesta este. Și, după cum se vede, acest răspuns are printre susținători câțiva filosofi redutabili.

PUSH-PIN******** ȘI POEZIE Era în vara lui 1822 și Jeremy Bentham (1748–1832) voia ca guvernele luminate din lume să știe că el le stătea la dispoziție. Dacă cineva urmărea să

adopte cea mai modernă constituție cunoscută de omenire, logic coerentă și filosofic solidă, el era omul de care era nevoie. Și avea scrisori de recomandare care să dovedească acest lucru. Ca să se ducă vestea, Bentham a scris un text delicios intitulat „Propunere de codificare [legislativă], adresată de Jeremy Bentham tuturor națiunilor care profesează opinii liberale; sau Ideea unui propus corp de legi atotcuprinzător, însoțit de argumente“. Ar putea să vă sune precum titlul unei colecții de idei delirante emise de un excentric, dar Bentham era unul dintre cei mai respectați intelectuali din vremea lui — un gânditor serios cu un proiect serios. Ajuns la 74 de ani, când a publicat „Propunerea de codificare“ își câștigase deja o reputație de reformator social marcant (militând contra sclaviei, a pedepsei capitale și pentru egalitatea legală a femeilor) și apucase să-și expună opiniile într-un număr de cărți și articole foarte apreciate. Filosofia lui Bentham este cunoscută drept utilitarism. S-a bucurat de un mare număr de adepți, îndeosebi în lumea vorbitoare de engleză, și continuă să fie foarte influent și astăzi. Poate că ei nu știu, dar aproape toți experții care vorbesc la TV despre economie presupun că utilitarismul este adevărat. Este filosofia subiacentă întregii lor agende de maximizare a creșterii economice. Este filosofia care conferă grele scrisori de acreditare intelectuală modului nostru popular de-a înțelege cum ne simțim ducând o viață bună. În miezul utilitarismului promovat de Bentham se găsește un principiu simplu: „Bun înseamnă plăcere sau absența durerii. (…) Rău înseamnă suferință sau pierderea plăcerii“.1 Traducând din engleza lui de secol XIX: Plăcerea este bună. Prin urmare, lucrurile care conduc la plăcere sunt bune. Iar lucrurile care ne fac s-o pierdem sunt rele. De asemenea, suferința este rea. Așadar lucrurile care conduc la suferință sunt rele. Și lucrurile care ne fac să o evităm sunt bune. Nimic altceva nu este bun. Nimic altceva nu este rău. În plus, plăcerea este doar plăcere. Această idee contrazicea o veștedă prejudecată culturală din vremea lui Bentham. El provenea dintr-o familie înstărită și dintr-o cultură de notoriu snobism. Majoritatea celor care aparțineau acestui mediu considerau că în mod evident unele plăceri sunt „mai înalte“ decât altele. Poezia, muzica orchestrală, pictura, grădinăritul ornamental (serios!) — toate aceste arte mai „intelectuale“ și mai „rafinate“ — erau considerate superioare plăcerilor cu care se desfătau masele. Bentham a semnalat că ideea era greșită. „Lăsând prejudecățile la o parte“, a spus el, „jocul push-pin are o valoare

egală cu artele și științele muzicii și poeziei.“2 La drept vorbind, jocuri idioate de cârciumă precum push-pin au făcut probabil fericiți mai mulți oameni decât a făcut-o vreodată poezia. Era ca și cum i-ați spune unui cunoscător în materie de filme că Batman versus Superman: Zorii dreptății (scor de audiență în clasamentul Rotten Tomatoes 63 % și scorul acordat de critici 29 %; încasări în toată lumea — 874 milioane de dolari) este mai valoros decât Hail, Caesar! al fraților Cohen (scorul de audiență Rotten Tomatoes 44 % și scorul criticilor de film 86 %; 64 milioane de dolari încasări în toată lumea).3 Evaluările criticilor de film nu contează. Ceea ce contează este cantitatea totală de plăcere încercată de toți spectatorii la un loc în urma vizionării unui film. Pentru Bentham, o plăcere este o plăcere și atât. Să numim această viziune „principiul push-pin“. Toate acestea concordă în bună măsură cu viziunea comună pe care am discutat-o mai sus. Ce anume face ca un sentiment să fie o stare de bine? Experiența plăcerii. Cine este judecătorul? Oricine trăiește acea experiență. Bentham are chiar propria versiune a principiului „cât de mult și cât de îndelung cu putință“. Oferă și un calcul simplu pentru a determina cât de bună este o acțiune: cu cât este mai intensă și mai durabilă plăcerea pe care o furnizează, cu atât acțiunea este mai bună. El acordă și puncte bonus acțiunilor care dăruiesc plăcerea mai curând și nu mai târziu, care au șanse mai mari să ne ofere plăcerea promisă, care produc probabil viitoare plăceri după efectul lor imediat și care este improbabil să producă viitoare suferințe. Abordarea utilitaristă elementară este elegant de simplă. Reduce toate formele posibile de bine la una singură: experiența plăcerii. Ceea ce contează este cât de multă puteți obține. Problema vieții bune este una de aritmetică. Toate formele de bine se pot însuma și toate formele de rău se pot scădea. Prin urmare, fie că sunteți un individ sau o întreagă țară în căutarea unei noi constituții, secretul este să orânduiți lucrurile în așa fel încât să rezulte maximizarea sumei. Bentham a numit această viziune „principiul fericirii maxime“: faceți indiferent ce conduce la cea mai mare fericire. Ce sentiment vă oferă viața bună? Pentru Bentham, la fel ca pentru mulți oameni din zilele noastre, este o stare de bine. Este o viață de plăcere, cu un minimum de suferință. Sursa plăcerii diferă de la un individ la altul. Numai că, oricât de simplu poate să pară acest răspuns, doar puțini dintre cei care au reflectat serios asupra chestiunii sunt de acord cu el.

OCHIUL LUI SUBHA Se spune că, demult, pe vremea lui Buddha, o călugăriță pe nume Subha mergea să se retragă în adâncul pădurii ca să studieze și să mediteze, când un bărbat cu intenții necuviincioase a oprit-o din drumul ei. Ea l-a dojenit, iar el a început să-i recite o serie penibilă de bazaconii, echivalentul sud-asiatic de odinioară al unor formule de agățat o femeie. I-a vorbit despre florile splendide și bijuteriile pe care i le-ar dărui, despre primejdiile codrului și luxul palatului în care ar locui împreună, despre cât de plăcut mirosea patul lui (!), subliniind că o viață de călugăriță ar însemna să se irosească un trup atât de frumos ca al ei. Nu a fost… convingător. Un exemplu deosebit de dezgustător: „Copacii acoperiți de flori precum părul zbârlit de pe trup par să geamă de plăcere sub adierea vântului“4. Miezul înfloritei sale propoziții era: Ai avea parte de mult mai multă plăcere cu mine decât dacă ai duce o viață de călugărie în codru. („Ce delicii ale amorului te vor aștepta dacă te afunzi în codru de una singură?“) Cu mine, însă … [clipind insinuant] Neimpresionată, Subha l-a dojenit pe îngâmfatul seducător, amintindu-i că trupurile frumoase nu sunt decât o îmbinare de părți care, în cele din urmă, vor muri și se vor descompune. Alăturându-se unui șir lung de hărțuitori sexuali care ignoră o respingere foarte clară, bărbatul a încercat și altă abordare: i-a lăudat ochii Subhei. (Se pare că formula era deja uzată acum 2 500 de ani.) Subha era încă departe de a fi convinsă. Nu doar pentru că el nu i se părea atrăgător. Ci pentru că tot ceea ce credea el că este ispititor era respingător pentru ea. „Sunt fericită să merg în pustietate“, i-a spus. Motivul era faptul că ea nu era în căutarea plăcerii, ci dorea nepăsarea, o stare a conștiinței în care își păstra calmul, așa cum adâncul oceanului este indiferent față de ceea ce se întâmplă la suprafața apei. „Atenția mea rămâne ferm concentrată în iureșul mustrărilor și laudelor, al fericirii și suferinței.“ Între timp, a spus ea, tu ești rizibil îndrăgostit lulea de ochii mei — care nu sunt decât alcătuiri carnale și apoase de materie, din care se prelinge o „secreție lăptoasă“! Ca să demonstreze detașarea ei de suferința și plăcerea trupească, precum și ridicolul fixației bărbatului pentru frumusețea ei, Subha — serios, așa spune povestea — și-a scos ochiul și i l-a dat seducătorului, zicându-i: „Dacă îți place

chiar atât de mult, să fie al tău“. Bărbatul s-a căit de îndată și i-a cerut iertare. Subha și-a continuat drumul spre Buddha și, când ea l-a văzut cu singurul ochi rămas, cel pierdut i-a crescut la loc. Povestea Subhei ajunge până la noi într-o culegere de poeme despre primele femei budiste, cunoscută drept Therīgāthā (sau Poemele femeilor de demult). Poemele relatează legendele și experiențele femeilor care au cunoscut iluminarea prin învățăturile lui Buddha. O temă comună este respingerea unui soi lumesc de fericire, întemeiat pe principiul „cât de multă plăcere și pe cât de îndelung cu putință“. Ispitite cu sex, bogăție, siguranță și iubire, femeile răspund adesea: „Cele ce tu iei drept plăceri nu sunt și pentru mine“.5 Femeile văd că există o formă diferită și mai înaltă de simțire: mulțumirea sufletească adusă de iluminare, starea de eliberare din ciclul dorinței. Aceasta nu este doar o mai mare cantitate de plăcere, ci un sentiment de un soi pe de-antregul diferit. Plăcerea momentului în care obții ceea ce dorești este încinsă, arzătoare, pătimașă. Mulțumirea iluminării este rece, calmă, împăcată. Într-adevăr, mulțumirea iluminării este o experiență consumată la un cu totul alt nivel de conștiință decât plăcerea și suferința care însoțesc dorința. Este un calm sufletesc care transcende senzațiile imediate. O experiență a neatașării de acele senzații imediate în locul unui mare interes față de ele. Așadar nu spunem că Subha nu simte durerea când își scoate ochiul. Dar suferința nu o tulbură la un nivel mai adânc. Iar necazul plăcerii nu este că te face să te simți bine. Este faptul că suntem absorbiți de dorința de a ne simți bine. Ne abate atenția de la ceea ce este cu adevărat important. Ne îndeamnă să ne preocupe exagerat de mult propria persoană și ceea ce ne va satisface poftele. Ne poate îmboldi chiar, așa cum l-a îmboldit pe agresorul Subhei, să nu vedem în altă persoană nimic mai mult decât un instrument cu care să ne satisfacem poftele. Esențial este — și cu greu am putea să subliniem îndeajuns — că din ceea ce spun Subha și celelalte femei din Therīgāthā nu rezultă că ele pur și simplu preferă un tip diferit de senzații plăcute față de cele pe care le oferă pețitorii, familiile și soioșii lor seducători. În schimb, ele spun că senzația de iluminare este mai bună decât cea de plăcere fiindcă este o reacție mai nimerită pentru condiția umană. Conform învățăturii lui Buddha, întregul ciclu în care se succed dorința, căutarea, obținerea obiectului dorit și apoi altă dorință înseamnă „neliniște“ ori „suferință“ (duhkha). Este o sursă de permanentă dezamăgire. Și mai rău, acest

ciclu face parte din procesul karmic. Acțiunile solicită o răsplată, bine pentru bine și rău pentru rău. Când murim, renaștem într-o stare ce corespunde balanței noastre karmice: revenim în lume ca un animal sau ca un prinț, ca un zeu sau ca un duh ori nimerim chiar în iad. Apoi murim din nou și ne naștem încă o dată. Ciclul continuă la nesfârșit. Tot acest proces este duhkha, spune Buddha. Urmând calea lui și dobândind iluminarea este singurul mod de rezolvare a problemei o dată pentru totdeauna. Sigur, putem să ne simțim bine (chiar minunat!) în anumite momente ale ciclului, dar această stare nu durează. Așadar, pentru femeile din Therīgāthā, mulțumirea dăruită de urmarea căii și, mai presus de toate, dobândirea iluminării este modul lor de a se simți bine ducând o viață bună.

CEVA ȘI MAI MINUNAT Pe 18 februarie 1895, John Sholto Douglas, marchiz de Queensberry, a dat buzna în clubul londonez Albemarle și a cerut să-l vadă pe Oscar Wilde. După ce a fost refuzat, a lăsat o carte de vizită pe care a scris: Oscar Wilde, posing Somdomite.********6 Deoarece așa-numita sodomie era în Anglia de atunci o infracțiune, cartea de vizită echivala cu o acuzație publică de încălcare a legii. În consecință, ori Wilde era vinovat de comiterea unor delicte, ori Queensberry era vinovat de calomnie. Furios, Wilde l-a dat pe Queensberry în judecată. Necazul era că avocații marchizului au reușit să strângă un volum amplu de dovezi ce arătau că Wilde se făcea realmente vinovat de comportamentul incriminat. După mai multe procese, Wilde a fost condamnat pentru comiterea unor „acte de indecență trupească“, primind o sentință de doi ani de închisoare și muncă silnică. Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Europa s-a găsit dintr-odată la închisoare, cot la cot cu niște deținuți de rând. Singurul lucru care îl deosebea de ei este faptul că toată lumea din Anglia știa unde se află — și de ce. Întreaga tărășenie începuse din cauza relației dintre Wilde și fiul lui Queens​berry, Lord Alfred Douglas. Pe priciul rece din celula sa de la închisoarea Reading, Wilde a scris un text lung și sinuos. Era prezentat ca o scrisoare către Douglas, dar este posibil ca Wilde să fi alcătuit unele părți cu intenția de-a fi citite de un public mai larg. De fapt, textul a și fost publicat după moartea lui Wilde sub titlul De profundis (în latinește, „Din adâncuri“).

Privind retrospectiv relația lui cu Douglas, Wilde se mustră pe sine pentru că sa lăsat prins în mrejele unor plăceri nesăbuite.7 (Un personaj dintr-o piesă de teatru a lui Wilde spunea despre sine: „Sunt în stare să rezist la orice, numai la ispită nu“********8. Vă puteți gândi că voința lui Wilde era la fel de slabă.) Își pierdeau vremea stând zi de zi de trei–patru ori la mese bogate, bând nenumărate sticle de șampanie, amuzându-se la concerte și făcând haz prin schimburi de ironii și vorbe de duh. Toate acestea corespund îndeajuns cu filosofia lui Wilde din perioada anterioară detenției. Era un hedonist, pur și simplu. Trăia pentru plăcere. „Voiam să gust din fructele tuturor pomilor din grădina lumii“********9 spune el. „Îmi umpleam viața până la buză cu plăcere, așa cum îți umpli uneori până la buză paharul cu vin.“********10 S-ar părea că Wilde ne pregătește pentru o totală răsturnare de situație. Odinioară m-am dăruit plăcerii, dar acum văd că am greșit! Renunț la ea cu totul — până la ultima picătură! Dar Wilde nu respinge plăcerile vieții din înalta societate. El nu neagă că acestea erau bune în felul lor. „Nu regret nicio clipă că am trăit pentru plăcere“, spune el. „Am făcut-o plenar, așa cum plenar trebuie să faci tot ce faci.“ †11 Acestea fiind spuse, când se gândește la viața care îl așteaptă după ieșirea din închisoare, Wilde nu plănuiește să se întoarcă la zilele extravagante și la nopțile furtunoase de altădată. Acele plăceri au avut vremea lor. Dar vremea aceea a trecut. De acum înainte, îl vor face întru totul fericit doar libertatea sa, cărțile bune și frumusețea naturii. Nu își poate înfrâna emoția stârnită de gândul că liliacul va fi în floare în clipa eliberării lui din detenție.12 Acestea sunt plăceri mai potolite, mai puțin zgomotoase, dar mai profunde. Wilde vede acum că nu toate plăcerile sunt egale. Unele sunt „nesăbuite“. Ele zboară stârnite de o toană. Și, în vreme ce își pot avea timpul și locul lor, nu sunt miezul stării de spirit generate de o viață bună. Fericirea pe care o caută Wilde după eliberarea din detenție este una plină de „sens“. E rezonanța fericită a ființei lui cu ordinea plină de încordare a vieții. Push-pin, insistă el, nu este egal cu poezia. Și oricâtă s-ar aduna, plăcerea faimei nu se poate măsura cu florile de pe câmpuri. Dar Wilde merge mai departe. Cultura populară, Bentham și Subha sunt de acord că, oricum s-ar simți, într-un sens oarecare, viața bună stârnește o senzație ********

de bine. În măsura în care se însoțește cu o senzație dezagreabilă, viața nu este bună. Wilde îi contrazice. Tristețea, spune el, este „emoția supremă“********13 de care este capabil omul. Problema căutării nepotolite a plăcerii nu era partea legată de plăcere. Era faptul că ignora tristețea. S-a rupt pe sine de emoția lui supremă. Viața ușoară, pe culmile succesului, pe care o cunoscuse Wilde se făcuse țăn​dări. Pe când examina naufragiul vieții lui de până atunci, Wilde a remarcat ceva surprinzător. A sesizat o adâncă suferință pătrunsă în toate lucrurile: „Secretul vieții e suferința. Ea e ascunsă în toate“********14. Viața conține dezamăgiri, eșecuri, relații rupte, prejudicii neintenționate. Și Wilde este convins că nu se poate scăpa de toate aceste suferințe. Ele fac parte din alcătuirea lumii. Reacția potrivită față de acest secret este tristețea. Tristețea este sfântă, căci vine în atingere cu suferința care bântuie prin lume. Cu alte cuvinte, tristețea este adevărată. Este ecoul lăuntric al realității veritabile a vieții. Iar adevărul este miezul frumuseții. Ceea ce înseamnă că tristețea este frumoasă. Și asta îi conferă o poziție centrală în viața bună, potrivit noii înțelegeri a lucrurilor de către Wilde. Ultimele rânduri din scrisoarea lui Wilde către Douglas sună astfel: „Ai venit la mine să înveți Plăcerea Vieții și Plăcerea Artei. Poate că sunt ales să te învăț ceva mult mai minunat: sensul Tristeții și frumusețea ei“********15. Wilde nu spune nicicând că tristețea este plăcută. Nu te face să te simți bine. Dar este minunată. Și o viață bună ar trebui să cuprindă o doză considerabilă de suferință. Iată de ce răspunsul lui Wilde la întrebarea „Ce senzație însoțește viața bună?“ este: orice este fidel vieții în toată splendoarea ei, întregii ei suferințe și tuturor lucrurilor aflate între ele.

AȘADAR CUM VĂ SIMȚIȚI DE FAPT? Bentham, Subha și Wilde ne dau trei răspunsuri foarte diferite la întrebarea cum ne simțim ducând o viață bună. Se pare că, la urma urmei, întrebarea nu este chiar atât de prostească. Ea vă cere să-i acordați multă atenție. Nu putem să răspundem în locul vostru. Nu putem să răspundem la niciuna dintre aceste întrebări în locul vostru. (Mai țineți minte întreaga chestiune a responsabilității? „Numai voi...“) Dar vă putem oferi unele sfaturi privind ce aveți de făcut în căutarea răspunsurilor. Sunt anumite lucruri de care trebuie să

țineți seama, altminteri veți pierde din vedere o parte importantă din imaginea de ansamblu. Iată ce putem învăța de la Subha și Wilde. Amândoi neagă ideea că sentimentele noastre ne spun de-a dreptul care este trăirea ce însoțește viața bună. Ei neagă ideea că satisfacerea dorințelor noastre este suficientă. Starea de spirit presupusă de o viață bună este legată de sincronizarea cu ceva adânc din alcătuirea lumii — nu de a dobândi ceea ce dorim. Asta înseamnă că este cel puțin imaginabil că așa-numitele emoții negative ar putea să facă parte din viața bună. Analizați această posibilitate. Poate că uneori nu este tocmai OK, dar este bine să fim triști. Fiindcă poate ceea ce contează cel mai mult nu este să ne simțim într-un anumit fel, ci să fim într-un acord potrivit cu lumea — ca atunci când alegem să împărțim doliul cu un prieten care a pierdut o ființă dragă. Acum, puteți să nu fiți de acord. Foarte bine, nu vă sfiiți. Încă o dată, depinde numai de voi. Puteți fi de partea lui Bentham. Puteți să spuneți că tot ceea ce contează este cât de bine vă simțiți. O mulțime de oameni inteligenți gândesc astfel. Dar, dacă așa credeți, trebuie să știți la ce renunțați. Ar urma să decideți că ar fi mai bine dacă nicio experiență semnificativă a tristeții n-ar surveni vreodată în viața voastră. De fapt, dacă tristețea este pur și simplu rea, toate cauzele tristeții sunt rele, ceea ce ar putea prea bine să însemne că aveți o responsabilitate serioasă să preveniți toate cauzele potențiale ale tristeții. După cum vom vedea în capitolele următoare, aceasta poate fi o puternică forță motrice a unei viziuni exigente despre viața morală. Oricum, viața voastră emoțională ideală — realmente, viața emoțională ideală a tuturor oamenilor — va fi accesibilă numai dacă și când lumea va fi perfectă. Sau poate că nu. Versiunea tare a principiului push-pin spune că nu are nicio importanță care este sursa plăcerii. Nu contează nici măcar dacă este legată de ceva. Dacă ar exista un drog care v-ar putea face să vă simțiți nemaipomenit, uluitor de bine, fără niciun motiv și fără nicio consecință negativă, ar fi tot atât de bun ca bucuria de a vă vedea pentru întâia oară pruncul abia născut. Sau să zicem că drogul v-ar putea face fără greș să vă simțiți bine pe termen lung, orice vi s-ar întâmpla. Indiferent dacă vă pierdeți slujba, dacă prietenii vă trădează încrederea, dacă propriul copil nu mai vorbește cu voi sau dacă un prieten drag pierde o ființă preaiubită, vă simțiți splendid. Vă bucurați cu precizie de senzația vieții bune. Dacă acceptați realmente principiul push-pin, nu puteți să obiectați. Așadar examinați critic plăcerea și întrebați-vă dacă asta este cu adevărat ceea ce

căutați. Este senzația de bine singurul lucru vrednic să fie dorit? Ori senzațiile de bine cu adevărat demne să fie dorite sunt cele care vizează ceva bun? Ar fi o perfectă stare de euforie indusă de un produs chimic egală cu emoția unui prim sărut îndelung așteptat, cu satisfacția îndeplinirii unei misiuni importante sau cu bucuria tihnită a legănării unui prunc adormit?

E RÂNDUL VOSTRU 1. Reveniți la „inventarul vieții“ de la paginile 25–26. • Ce fel de conexiuni puteți să distingeți între împrejurările (din lume și din viața voastră) și emoțiile care vă călăuzesc? • Unde sperați să vedeți că se schimbă reacțiile voastre emoționale? • Ce emoții doriți să simțiți mai des și mai profund? 2. Ce sentimente credeți că sunt caracteristice pentru o autentică viață bună? • Credeți că putem măsura toate senzațiile noastre în funcție de câtă plăcere sau durere includ? De ce sau de ce nu? • Cât de mult contează faptul că senzațiile voastre sunt legate de ceva adevărat legat de lume? ********

Push-pin este un joc englezesc pentru copii, popular începând din secolul al XVI-lea. Fiecare jucător înfige un jeton sau o piuneză în tabla de joc, încercând apoi să treacă jetonul său peste cel al adversarului. Bentham a consacrat în textul menționat de autori push-pin ca echivalent filosofic pentru o formă puerilă de amuzament, lipsită de orice valoare. (N.t.) ******** „Pentru Oscar Wilde, pozând somdomit [sic]“. (N.t.) ******** Oscar Wilde, „Lady Windermere și evantaiul ei“, în O. W., Teatru, trad. de Andrei Bantaș, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967, p. 24. (N.t.) ******** Oscar Wilde, De profundis, trad. din lb. engl. de Luana Schidu, Humanitas, București, 2014, p. 84. (N.t.) ******** Ibidem, p. 78. (N.t.) ********† Ibidem, p. 85. (N.t.) ******** Ibidem, p. 81. (N.t.) ******** Ibidem, p. 82. (N.t.) ******** Ibidem, p. 143. (N.t.)

5 CE TREBUIE SĂ SPERĂM?

C

u niște ani înainte de-a veni să lucreze cu noi la Yale, o colegă a ținut la colegiu un curs intitulat Viața Bună. Studenții citeau texte scrise de mari filosofi ai moralei. Reflectau asupra vocației personale a fiecăruia. Puneau întrebări despre ce-i bine și ce-i rău sau despre ce este important ori neesențial într-o viață de om. La sfârșitul semestrului, colega noastră citea cu atenție evaluările cursului său primite din partea studenților. Ca orice profesor devotat, căuta să extragă unele învățăminte despre modul în care și-ar putea îmbunătăți cursul. Comentariul (glumeț?) al unui student i-a atras atenția: „Credeam că voi afla la acest curs mult mai multe despre iahturi“. Imaginația populară pune deseori semn de egalitate între good life — viața bună — și high life — viața din înalta societate. Când întrebați ce este viața bună, sunteți pe teritoriul iahturilor: case fabuloase (la plural!), vacanțe de neuitat și ambarcațiuni foarte luxoase. În această formulare, sună prostesc. Dar aveți răbdare. Dacă privim îndeaproape, găsim aici câteva chestiuni profunde. Comentariul studentului indică faptul că cei mai mulți dintre noi suntem preocupați de condițiile noastre materiale. Există un mod în care dorim ca lumea să fie pentru noi. Există un lucru (poate o mulțime de lucruri) pe care dorim să le avem. Acum, ori de câte ori avem astfel de dorințe, putem să ne scufundăm la nivelul autodepășirii și să ne întrebăm în legătură cu valoarea lor autentică. Ce fel de împrejurări prielnice vieții înfloritoare merită să ne dorim? Ce înseamnă o viață în care ne merge realmente bine? Și, deoarece ne aflăm pe terenul lucrurilor care ni se întâmplă sau pe care noi am putea încerca să le inițiem — lucruri pe care nu le controlăm în totalitate — acesta este teritoriul speranței. Așadar am putea să formulăm întrebarea astfel: Ce trebuie să sperăm? Se dovedește că o mulțime de lucruri pe care suntem înclinați să le prețuim intră în sacul din care ies împrejurările. Într-adevăr, exceptând modul în care vă

simțiți (Capitolul 4) și acțiunile pe care le inițiați în calitate de agenți (Capitolul 6), toate celelalte intră aici. Luați banii, de exemplu. În 2017, 82,5 % din studenții care au răspuns unui sondaj inițiat de American Freshman Survey au declarat că este „esențial“ sau „foarte important“ să aibă o situație financiară înfloritoare. Nicio altă întrebare nu a mai primit un răspuns pozitiv atât de accentuat.1 Banii sunt atât de importanți fiindcă reprezintă un mijloc aproape universal de schimb. Sunt resursa pe care o puteți folosi în aproape orice împrejurare. Puține sunt lucrurile care nu se pot cumpăra cu bani.2 Sociologul Hartmut Rosa arată că nouă, oamenilor moderni, ne plac realmente lucruri precum banii, lucruri care sunt mijloace eficiente de a obține aproape orice. Poate că nu știm deocamdată cum să răspundem ferm la Întrebare, dar suntem destul de siguri că, oricare ar putea fi răspunsul definitiv la care vom ajunge într-o bună zi, banii ne vor fi de folos.3 Doriți mâncăruri delicioase? Le puteți cumpăra. Doriți o bună educație? Cu bani vă puteți angaja meditatori și alcătui un CV impresionant. Vreți să fiți sănătoși? Cu siguranță, asistența medicală nu este gratuită. Un corp frumos? Cu bani puteți recurge la chirurgia plastică și vă puteți angaja un antrenor personal. Vă doriți un iaht? Va trebui să plătiți — și dacă trebuie să vă interesați cât costă, nu aveți destui bani. Puterea — sau, ca să folosim un cuvânt mai puțin agresiv, influența — este la rândul ei atrăgătoare. Este de asemenea un mijloc chintesențial de-a atinge orice scop. (Într-adevăr, banii sunt doar o formă de influență. Niște bucăți de hârtie și niște mici dreptunghiuri de plastic nu vă aduc nimic prin ele însele. Ele îi determină pe alții să vă dea niște lucruri ori să facă niște lucruri pentru voi.) Milioane de oameni își fac conturi pe Instagram sau pe TikTok și caută să strângă un mare număr de urmăritori sperând să devină influenceri, în mare măsură gândindu-se la ușile pe care le poate deschide poziția lor de persoane influente. În feluri diferite, același lucru se petrece în cercurile oamenilor de afaceri și ale liderilor politici care se străduiesc să-și formeze rețele de relații. E bine, socotesc ei, dacă ești capabil să tragi sfori, să ceri favoruri, să faci presiuni. Așa se rezolvă lucrurile. Un impuls asemănător stă la baza concepției actuale despre educație. În viziunea cea mai crasă, educația devine pur și simplu un alt mod de-a acumula bani și putere. În 2019, 33 de părinți bogați au fost acuzați de fraudă și dare de

mită având drept scop admiterea copiilor lor la universități de top. După câte se pare, îi frământa grija de a le garanta odraslelor tipul de oportunități pe care se presupune că le deschide o educație de elită, având în vedere deopotrivă viitoarele venituri, relațiile din cercurile privilegiate și influența socială. (Și, cinstit vorbind, nu e tocmai rău pentru reputația unui părinte dacă odrasla merge la una dintre aceste școli de elită.) Într-o viziune mai puțin vulgară, educația poate fi privită ca o modalitate de a dobândi un set de competențe care ulterior se vor dovedi utile în viață. Însă chiar și în acest caz, educația nu este considerată un scop în sine. Este un mijloc în vederea (la modul ideal) realizării unui mare număr de scopuri posibile. Așadar ce trebuie să sperăm? Această viziune comună spune: eficacitate pură. Capacitatea de a obține orice ți-ai dori să obții. Răspunsul pe care îl dați Întrebării se poate schimba, dar, dacă aveți influență, bani și celelalte, cel puțin capacitatea voastră de-a realiza viața pe care o căutați va rămâne aceeași. Rosa numește această concepție „viziunea Triplu-A“ despre viața bună, deoarece se axează pe lucrurile abordabile, accesibile și realizabile.4 Dar ce ne oferă de fapt această viziune? O viață consumată aproape în totalitate pentru a ne procura mijloace. După cum se vede, mijloacele au o predilecție de a se deghiza în scopuri. Aidoma viziunii conform căreia viața bună este asociată cu o stare de bine, viziunea acestui Triplu-A are unele afinități (categoric limitate) cu cel puțin una dintre marile tradiții religioase și filosofice. Dar — de-acum nu veți mai fi surprinși — alte răspunsuri notabile ridică serioase semne de întrebare față de această viziune.

STRĂLUCIREA FERICIRII BINECUVÂNTATE5 În adolescență, Aristotel a plecat de acasă, din orășelul Stagira, călătorind spre marea cetate a Atenei în căutarea înțelepciunii. A studiat la școala renumitului Platon vreme de 20 de ani.6 Erau timpuri de seismice schimbări politice și culturale. Diferite orașe-state se luptau între ele pentru influență, bogăție și prestigiu. Sistemele de guvernământ erau fluide. În nord, nu departe de orașul natal al lui Aristotel, se ridica în Macedonia o nouă putere militaristă.7 Pe când Aristotel își strângea gândurile sale mature despre viața bună în cartea pe care o cunoaștem drept Etica nicomahică, Macedonia subjugase întreaga

Grecie. Vechile moduri de viață din cetăți erau acum sub semnul întrebării. Alexandru cel Mare, care în copilărie îi fusese elev lui Aristotel, iniția grandioase campanii militare cu scopul de a cuceri Imperiul Persan de la Răsărit. Întâlnirea mai apropiată decât oricând dintre cultura greacă și civilizațiile din vestul Asiei și Egipt a sporit sentimentul de incertitudine și fluiditate. Întrebarea era mai presantă decât oricând. Ca mai toți filosofii greci din acea vreme, Aristotel considera că răspunsul cel mai simplu putea fi cuprins într-un singur cuvânt grecesc: eudaimonia, probabil cel mai bine tradus în limba engleză prin „viață înfloritoare“ sau „prosperitate“.********8 Desigur, un răspuns atât de concis ridică imediat întrebarea: Ce-i asta? Etica nicomahică este un lung răspuns la această întrebare. O încercare extinsă de a ne spune ce este viața înfloritoare. În esența ei, susține Aristotel, eudaimonia este o formă particulară de activitate. „Înflorirea“ este în mod fundamental un lucru pe care îl face o persoană.9 Dar Aristotel nu crede că am spus destul despre fericire dacă nu am identificato decât ca pe o formă de activitate. El spune că mai este nevoie de ceva: anume, de „bunuri exterioare“.********10 La urma urmei, anumite împrejurări ușurează mult sarcina de-a acționa bine. Lucruri precum prietenii, banii și influența politică sunt „echipamentul potrivit“ pentru acțiunile care aduc fericirea. Până și lui Rafael Nadal i-ar fi greu să câștige un meci de tenis fără o rachetă de calitate și niște pantofi decenți. Și chiar celei mai virtuoase persoane i-ar fi peste mână să acționeze bine în lipsa resurselor adecvate. Dacă merită să urmărești scopul, atunci merită să speri la dobândirea mijloacelor necesare pentru atingerea lui. Așadar, în opinia lui Aristotel, merită într-adevăr să dorești prietenia, banii și influența. Aici Aristotel se aliniază cu Triplu-A: împrejurările prielnice sunt cele care deschid posibilități. Dar el se detașează de Triplu-A în două privințe. În primul rând, crede că există o formă foarte specială de activitate pe care este bine, dacă sunteți capabili, să o inițiați: activitatea virtuoasă. Aristotel nu pledează pentru acumularea nemăsurată de mijloace fără o idee clară despre scopul în vederea căruia urmează să fie utilizate — ori, și mai rău, pentru aceia care devin atât de obsedați de acumularea mijloacelor încât nu se ostenesc nicicând să reflecteze asupra scopurilor pentru care dobândesc aceste mijloace. (Este ceea ce noi tindem să facem.) În al doilea rând, el nu se oprește doar asupra împrejurărilor ca mijloace în vederea unei vieți înfloritoare.

Aristotel crede că unele circumstanțe contribuie direct la prosperitate. Acestea nu sunt doar mijloace ale acțiunii virtuoase. Ele se atașează de prosperitate și îi adaugă un lustru, dându-i „strălucirea fericirii binecuvântate“. Ca exemple, Aristotel menționează o familie înstărită și respectată, copii de care poți să fii mândru și frumusețea personală. Fără aceste lucruri, spune el, un individ poate dobândi cu greu o viață înfloritoare. Bărbatul slut și singur (pentru Aristotel, vorbim categoric despre un bărbat — mai multe despre acest aspect puțin mai încolo), dintr-o familie de proastă reputație, nu va sfârși inevitabil în mizerie. Încă poate să stoarcă cele mai bune consecințe din împrejurările date și să acționeze bine. Dar viața lui înfloritoare nu poate depăși un plafon. Eudaimonia lui va fi întotdeauna strivită și schilodită de circumstanțele sale nefericite.11 Lista lui Aristotel de bunuri exterioare este destul de ușor recognoscibilă. Merită să ne legăm speranțele, crede el, de acele lucruri pe care pun preț oamenii raționali dintr-o societate funcțională. Bunuri omenești obișnuite, cu măsură. Tipul de lucruri care vă pot trece prin minte când vă întrebați ce fel de viață sperați să aibă copiii, nepoții și strămoșii voștri. Poate că nu vreți iahturi, ci o casă confortabilă, destui bani încât să-i puteți ajuta pe amicii și vecinii voștri (mai degrabă decât să fiți în situația inversă), o bună reputație, mult timp liber și așa mai departe. Aceste lucruri sunt atât de obișnuite încât e greu de închipuit că ați avea obiecții față de ele. Totuși Buddha a făcut tocmai acest lucru.

„S-A NĂSCUT O PIEDICĂ“12 Perspectiva lui Buddha asupra împrejurărilor vieții s-a schimbat cu timpul. Mai întâi, când a început să caute iluminarea, credea literalmente că toate lucrurile din lista lui Aristotel erau o piedică în drumul spre ceea ce conta cu adevărat. După ce a găsit iluminarea, a ajuns să priceapă că era o exagerare. Dar încă socotea că lucruri precum bogăția și puterea distrag atenția de la ceea ce este cu adevărat important. Ca să vedeți cum și-a schimbat viziunea și unde a ajuns, este util să urmărim povestea relației dintre Buddha și fiul său. În ziua în care Siddhartha Gautama a hotărât să renunțe la viața lui princiară și să caute iluminarea, solii i-au adus o veste fericită din partea regelui, tatăl său: se născuse fiul lui Siddhartha. Auzind vestea, Siddhartha a spus: „S-a născut o piedică (rāhula). A apărut o legătură“. Când a auzit spusele fiului său, regele a luat asupra lui sarcina de a-i da nepotului un nume: prințul Rāhula, piedica.

Siddhartha nu putea să vadă în pruncul său abia născut o împrejurare prielnică din viața lui. Recent descoperita lui misiune era să rupă legăturile atașamentului excesiv și să obțină iluminarea. Ca să-și urmărească viziunea despre bine, Siddhartha s-a văzut silit să-l lase în urma lui pe Rāhula. Chiar și o scurtă oprire pentru a-și săruta copilul putea să-i clintească hotărârea și să-i pună în pericol misiunea. După șase ani, Siddharta era Buddha. Dobândise iluminarea. Acum își dăruia învățătura tuturor celor care erau gata să-l asculte. Tatăl său, regele, aflase despre importanta lui izbândă cu interesul așteptat din partea unui părinte iubitor. I-a trimis vorbă fiului, cerându-i insistent să se întoarcă în orașul de unde plecase. De fapt, i-a adresat această rugăminte de 12 ori. Primii 11 mesageri au ascultat învățăturile lui Buddha, au văzut adevărata natură a realității, au cunoscut experiența iluminării și au refuzat să transmită mesajul regelui. Când invitația a ajuns în cele din urmă la el, Buddha a acceptato.13 În a șaptea zi de la sosirea lui Buddha în oraș, soția lui, Yasodharā, l-a trimis pe Rāhula să-l vadă și să-i ceară considerabila moștenire la care el renunțase și care de drept îi aparținea unicului său copil. La urma urmei, doar fiindcă Siddhartha lăsase în urmă bogăția și puterea nu însemna că familia lui trebuia să facă același lucru. Ascultător, prințul Rāhula a mers la Buddha și l-a însoțit prin oraș, cerându-și moștenirea. Buddha a cugetat la cererea tânărului său fiu. Era perfect îndreptățită. Averea îi aparținea de drept tatălui său, deci era într-adevăr moștenirea lui Rāhula. Dar Buddha a văzut de asemenea că această avere îl va împinge pe fiul său către poftă nepotolită și suferință. A-i încredința moștenirea lui Rāhula însemna să-l împovăreze cu o reală piedică. Așa că Buddha a luat în schimb o altă hotărâre: „Îl voi face deținătorul moștenirii transcendentale“ — iluminarea. L-a hirotonisit călugăr pe prințul Rāhula.14 De la plecare până la întoarcerea lui, perspectiva lui Siddhartha se schimbă. Nu-l mai vede pe Rāhula ca pe o piedică în calea misiunii lui. De fapt, tocmai fiindcă nu înțelesese încă iluminarea pe care o căuta putuse să vadă în fiul său un obstacol. Din punctul de vedere al iluminării, Rāhula se arată așa cum este în realitate: un alt om care are nevoie de înțelegere și eliberare din ciclul suferinței. Bogăția și puterea, totuși? Rămân niște obstacole. Niște piedici. Prezența lor în viața fiecăruia este ceva rău. A le dărui copilului tău ar însemna să aduci în viața

lui ceva rău. Nu merită să ai aceste lucruri, cu atât mai puțin să speri ori să te străduiești a le dobândi. Ca pe un cofraj cu ouă stricate, cea mai bună decizie pe care o puteți lua este să le aruncați la gunoi. Însă Buddha nu spune doar ce fel de împrejurări sunt rele pentru noi. El îi lasă o moștenire lui Rāhula, deși nu este cea pe care o ceruse băiatul. În loc de bogăție și putere, copilul primește un loc la mănăstire. Concret, aceasta înseamnă accesul la adevăr (Buddha și învățăturile sale), o comunitate în care alți oameni caută să înțeleagă și să trăiască acel adevăr și suficientă mâncare, adăpost și îmbrăcăminte pentru a-și duce traiul. Un castronaș, o mantie, un acoperiș. Prieteni adevărați. Învățături adevărate. Acestea sunt adevăratele împrejurări prielnice pentru o viață cu adevărat bună. Siddhartha începe prin a reflecta asupra circumstanțelor care îl vor ajuta să atingă iluminarea. Sfârșește prin a fi preocupat nu doar de împrejurările vieții lui Rāhula, ci ale oricui îi iese în cale. De aici se ivește o întrebare importantă: despre ale cui împrejurări vorbim când vrem să știm la ce trebuie să sperăm?

CUM O DUCE ECHIPAJUL DE LA BUCĂTĂRIE? Scriitorul întrucâtva celebru Frank Conroy a fost cândva angajat de o companie organizatoare de croaziere să scrie o cronică incandescentă pentru una dintre croazierele lor. Cronica a apărut sub forma unui eseu puțin ieșit din comun, în catalogul Celebrity Cruises de la mijlocul anilor 1990.15 Iată ce scria el într-un fragment: Mi-am dat seama că trecuse o săptămână de când nu mai spălasem vasele, nu mai gătisem nimic de mâncare, nu mai făcusem niciun comision sau, de fapt, absolut nimic de natură a-mi solicita un minimum de efort și de gândire. Cele mai grele decizii ale mele fuseseră dacă să văd după-amiază Mrs. Doubtfire ori să joc bingo.16 Remarcați ce descrie aici Conroy ca aspecte atrăgătoare ale experienței sale din timpul croazierei: niciun pic de muncă, de corvezi, de efort, de gândire. Gândițivă o secundă de ce este nevoie pentru a-i oferi acea experiență pasagerului îmbarcat pe nava de croazieră. Nici vorbă, e necesar să fie spălate vasele, să fie gătită mâncarea, să fie cumpărate proviziile, să fie făcute toate treburile și comisioanele, să se depună efort și să fie totul gândit minuțios pentru a fi

posibilă săptămâna lui Conroy. Și unde se fac astfel de lucruri, sunt și oameni care le fac. Doar că aceștia nu sunt pasagerii. Sutele de angajați de pe o navă de croazieră muncesc în general șapte zile pe săptămână, luni de zile, fără întrerupere. O zi tipică de lucru durează între 10 și 12 ore.17 În 2018, angajatul mediu câștiga mai puțin de 20 000 de dolari pe an.18 Croazierele nu sunt pe placul tuturor. Au și ele inconvenientele lor și, după cum a ieșit în evidență în 2020, sunt vectori aproape perfecți pentru virusuri contagioase. Cu toate acestea, felul în care zugrăvește Conroy pasagerul unei croaziere distilează frumos un anumit set de prezumtive împrejurări prielnice, de tipul celor pe care doar unii oameni le pot avea. Multe dintre „bunurile exterioare“ de care vorbea Aristotel intră în această serie. Nu este întâmplător că Aristotel și-a imaginat un bărbat liber și deținător de proprietăți când a zugrăvit viața înfloritoare. El accepta și chiar justifica explicit că o viață de huzur necesita munca multor alți oameni; că în societatea lui producția bogăției pentru unii însemna sărăcia multora; că dacă toți au privilegii, atunci nimeni nu mai este privilegiat — pe scurt, că pentru ca unii să se bucure de împrejurări înfloritoare, alții trebuie să fie lipsiți de ele. Dusă la limită, prezența penuriei în chiar structura împrejurărilor prielnice poate să ducă la glorificarea pe față a ierarhiei, excluderii și competiției. Să-l luăm drept exemplu pe filosoful Friedrich Nietzsche (1844–1900). În tinerețe a scris un eseu ca dar aniversar pentru prietena lui Cosima Wagner, soția celebrului compozitor Richard Wagner. În acel eseu, Nietzsche susținea că scopul cel mai înalt în viață este dezvoltarea geniului artistic. Dar asta necesită un timp îndelungat care să nu fie petrecut purtând grija necesităților vieții de zi cu zi. Așadar concluzia lui Nietzsche este că „pentru existența unui sol vast, adânc și fertil de dezvoltare a artei, majoritatea covârșitoare trebuie să fie supusă necesității vieții, servind în robie minoritatea... Pe socoteala lor, prin munca lor suplimentară, acea clasă privilegiată poate fi scutită de lupta pentru existență ca să producă și să satisfacă o nouă lume de necesități“,19 anume necesitățile creatoare ale culturii. Chiar dacă nu mergem atât de departe ca Nietzsche, considerând un lucru bun faptul că împrejurările nu pot fi prielnice tuturor, acceptarea naturii esențialmente competitive și inegal distribuite a împrejurărilor favorabile încă

poate să pară o viziune lucidă și realistă. Lumea e așa cum este, ne-am putea surprinde că spunem. Nu e nimic bun în a pretinde că lucrurile stau altcumva. Netăgăduirea faptelor dovedește clarviziune și curaj. În cel mai bun caz, negarea lor înseamnă să te ridici în nori doar ca să cazi la baza piramidei. Dar dacă toate acestea sunt numai pură ideologie? Ce-ar fi dacă acesta ar fi un mod convenabil de-a ieși din încurcătură, în așa fel încât să nu fim nevoiți să ne pese de felul în care au luat naștere propriile noastre împrejurări prielnice sau de ceea ce li se întâmplă tuturor celorlalți? Dar dacă ne facem niște speranțe prea modeste, țintind împrejurări prielnice doar pentru noi (și cei dragi nouă, poate alți oameni cu care ne asemănăm)? Ce-ar fi dacă ar trebui să sperăm nu doar la circumstanțe favorabile pentru propria persoană, ci pentru o lume bună?

ORIZONTUL SPERANȚELOR NOASTRE Saul din Tars (secolul I d.Hr.) concurează pentru a fi avut cea mai faimoasă experiență religioasă care-ți schimbă total viața din istorie. Nu dezvăluie multe despre sine. Dar Faptele Apostolilor, o carte ce relatează o parte din istoria vieții lui, spune că Iisus i s-a arătat lui Saul învăluit într-o lumină orbitoare, care l-a făcut să cadă de pe cal. Saul a parcurs calea de la starea de persecutor al primilor creștini până la fi unul dintre ei. A ajuns să fie cunoscut după porecla lui, Pavel (care înseamnă „scund“ sau „mititel“), și este larg recunoscut drept cea mai importantă figură a creștinismului timpuriu. Scrisorile lui alcătuiesc între o șesime și un sfert din Noul Testament, acea parte din Biblie pe care creștinii au adăugat-o scripturilor evreiești.20 Pavel era absolut convins că Dumnezeu îi iertase cu milostenie păcatele, îl unise cu Iisus, îi dăruise o nouă viață și l-a trimis în lume cu misiunea de a răspândi Evanghelia pe tot cuprinsul Imperiului Roman. În vreme ce noua lui viață implica numeroase necazuri și dificultăți, s-a dăruit cu nerăbdare resurecției sale și vieții lui „împreună cu Hristos“********.21 Se pare că i-ar fi fost destul de simplu lui Pavel să-și îndeplinească misiunea, încredințat fiind de propria mântuire. Să-l reducă pe Iisus la „Domnul și mântuitorul său personal“, așa cum îl numesc unii creștini din zilele noastre. Dar două lucruri l-au împiedicat să facă asta. Pe de o parte, ca mulți dintre primii adepți ai lui Iisus, Pavel era evreu. Își iubea poporul. Și îl îngrijora cât de puțini dintre ei îl vedeau pe Iisus așa cum îl

vedea el. Însemna că Dumnezeul lor îi abandonase ori că le întorsese spatele? Și dacă așa era, atunci la ce bun să se bucure de mântuire și de o nouă viață dacă cei din neamul său nu ar fi făcut același lucru? „Aș fi dorit ca eu însumi să fiu anatema de la Hristos de dragul fraților mei cei de un neam cu mine“********, a scris el.21 Pe de altă parte, privind în jur, Pavel a văzut nu doar oameni având nevoie de izbăvire, ci că lumea toată era distrusă și în suferință, smulsă din încheieturi ca un membru dislocat și tânjind după transformare. Unde ar fi trebuit să existe pace și o viață înfloritoare, era doar violență, dihonie și moarte. Era nevoie nu doar de transmutarea indivizilor într-o nouă viață, mai bună, ci de transformarea lumii într-o nouă creație și în împărăția lui Dumnezeu, în care toate se caracterizează prin „dreptate, pace și bucurie“********22. Pavel nu credea că stă în puterile lui să rezolve aceste două probleme. Nu el era chemat să restabilească fidelitatea lui Dumnezeu față de poporul evreu și credința evreilor în Dumnezeul lor. Vindecarea lumii fisurate și decăzute îl depășea. Dar aceste chestiuni rămâneau importante pentru el. Ceva esențial ar fi lipsit din împrejurările prielnice ale lui Pavel — într-adevăr, acestea ar fi fost pângărite, ba chiar putrede — dacă nu ar fi fost așezate într-un orizont care viza aceste probleme. Pavel și mulți creștini care sunt de acord cu el nu sunt nici pe departe singurii care cred că împrejurările cu adevărat prielnice pot să existe doar într-o lume cu adevărat bună, într-o ordine în care toți (realmente, toate făpturile vii) trăiesc bine. Au existat revoluționari și reformatori care au sperat la o orânduire socială dreaptă: viziunea lui Marx despre comunism ca „soluție autentică a antagonismului dintre om și natură și dintre om și om... dintre existență și esență, dintre reificare și autoafirmare, dintre libertate și necesitate, dintre individ și specie“.23 Sau viziunea președintelui Harry Truman, înfățișând „o lume în care toate națiunile și toate popoarele sunt libere să se guverneze după cum consideră de cuviință și să dobândească o viață decentă și mulțumitoare“.24 Au existat gânditori și activiști ecologiști care au sperat să stabilească armonia dintre prosperitatea oamenilor și înflorirea planetei. Au fost confucianiști care au sperat că într-o bună zi Calea [Dao] va guverna din nou treburile omenirii. Au fost utilitariști care au visat o lume optimizată pentru fericirea tuturor.

Și au existat mulți, mulți alții, fiecare lansându-și speranțele dincolo de insula propriei vieți și spre orizontul unei lumi schimbate, îmbunătățite, renăscute sau transformate. Aceste perspective ne provoacă — vă provoacă — să aveți în vedere dacă speranțele noastre nu au fost cumva prea înguste, dacă este posibil pentru oricare dintre noi să prospere fără ca toate făpturile vii să înflorească în același timp.

AȘADAR CE TREBUIE SĂ SPERĂM? Aristotel și Buddha ne explică în feluri spectaculos de diferite ce înseamnă să beneficiem de niște împrejurări prielnice. În special poziția lui Buddha răstoarnă multe dintre intuițiile noastre rezonabile. Credeți că este bine pentru voi să aveți mulți bani, putere sau prestigiu social? Mai gândiți-vă. În toate acestea nu găsiți nimic altceva decât lanțuri. „Lucrurile pe care le posedați sfârșesc prin a vă poseda ele pe voi“, după cum spune foarte non-budistul Tyler Durden în filmul Fight Club. Nu subestimați seriozitatea acestei provocări. Fie că sunteți bogați și renumiți, fie că sunteți încă la jumătatea drumului ce duce spre vârful ierarhiei veniturilor și a celebrității ori abia reușiți luptând din greu s-o scoateți la capăt, întrebați-vă în sinea voastră dacă tipul de împrejurări în care vă aflați sau la care sperați este realmente cel care v-ar aduce o viață înfloritoare. Odată ce ați răspuns la această întrebare, rămâne deschisă problema orizontului speranțelor voastre. Poate oricine să se bucure de tipul de împrejurări despre care ați stabilit că sunt prielnice ori se impune prezența competiției? (Dacă urmăriți celebritatea sau influența, de exemplu, ținta voastră este prin natura ei concurențială.) Viziunea voastră presupune o croazieră cu Frank Conroy, fericit, dar ignorând cu inima împietrită munca extenuantă a echipajului de la bucătărie? Dacă așa este, vi se pare în regulă? Sau ar trebui să sperați la ceva mai cuprinzător? Dacă așa stau lucrurile, cât de cuprinzător este îndeajuns de cuprinzător? Iar dacă sperați ca lumea întreagă să se transforme — îndeosebi dacă transformarea este una pe care voi ați putea s-o inițiați — la ce anume trebuie să sperați între timp?

E RÂNDUL VOSTRU 1. Reveniți la „inventarul vieții“ de la paginile 25–26.

• Câte dintre activitățile în care vă investiți timpul au ca țintă să vă aducă bani, putere sau competențe pe care le puteți folosi ca să vă atingeți alte scopuri, oricare ar fi acestea? • Ce tipuri de bunuri neesențiale sugerează cumpărăturile voastre că sunt prioritare pentru voi? 2. La ce anume trebuie să sperăm? Care sunt autenticele împrejurări prielnice? Cât de mult este suficient când vorbim despre aceste împrejurări? 3. Unde trebuie să ne fixăm orizontul speranțelor noastre? Cu alte cuvinte, cât de universale trebuie să fie împrejurările prielnice pentru a fi pe de-a-ntregul bune? • Dacă optați pentru un orizont vast, în ce privință depindeți de lipsirea altora de împrejurări prielnice pentru a beneficia de ale voastre? Cum s-ar putea schimba viziunea voastră despre ceea ce trebuie să sperăm pentru a fi în acord cu orizontul vostru vast? • Dacă socotiți că este acceptabil sau chiar important ca unii oameni să sfârșească prin a-și pierde circumstanțele unei vieți înfloritoare în vreme ce alții acumulează mari cantități din ele, ce argumente puteți aduce în susținerea viziunii voastre? ********

În original, flourishing — literal „înflorire“; ca adjectiv, înseamnă „înfloritor“ sau „prosper“. În dicționarele anglo-americane, eudaimonia se definește fie prin „prosperitate“, fie prin „fericire“. În tradiția filosofică românească s-a încetățenit traducerea „fericire“. Iată traducerea în românește a fragmentului la care se referă nota 8: „... desăvârșit este scopul urmărit întotdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva. Un asemenea scop pare să fie fericirea [italicele ns. DC]: pe ea o dorim totdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva“. Aristotel, Etica nicomahică, trad. rom. de Stella Petecel, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 16. (N.t.) ******** „Fericirea are totuși nevoie și de bunuri exterioare... căci este imposibil sau, în orice caz, nu ușor să înfăptuiești lucruri de seamă fiind lipsit de resurse.“ Aristotel, Etica nicomahică, ed. cit., p. 21. (N.t.) ******** Biblia, Filipeni, 1.23–25, ed. cit., p. 1684. (N.t.) ******** Biblia, Romani, 9.1–4, ed. cit., p. 1631. (N.t.) ******** Ibidem, 14–17, p. 1636. (N.t.)

6 CUM TREBUIE SĂ TRĂIM?

Î

nainte de a-l vedea pe cumnatul său în tabăra de refugiați, viața lui Mohamad Hafez urmase o singură direcție: tot mai sus. Ca și cum te-ai înălța peste linia orizontului din Houston până la etajul 64 al unui zgârie-nori proiectat de tine însuți. Atât de sus. Născut în Siria, crescut mai ales în Arabia Saudită, educat în Statele Unite, angajat de o firmă de arhitectură de top și creditat cu realizarea unor proiecte grandioase pentru gigantici clienți corporatiști, până în acel moment Havez cunoscuse o viață de un succes uluitor.1 Dar, câtă vreme Hafez zbura confortabil de la un simpozion la altul, milioane de compatrioți sirieni își părăseau ceea ce mai rămăsese din casele lor în timp ce bombele cădeau din cer. Războiul civil din Siria escaladase tocmai când cariera lui Hafez își luase avânt. O mâhnire surdă stârnită de soarta țării natale umbrea succesul său tot mai spectaculos. A urmat tabăra de refugiați. Fără știrea lui Hafez, cumnatul său, și el arhitect, fugise de acasă, disperat să găsească un viitor mai bun pentru familia lui, neștiind încotro să se îndrepte. A sfârșit într-o tabără de refugiați din Suedia. De cum a aflat și a venit să-l viziteze, totul s-a dat peste cap. Brusc, fragilitatea vieții a captat întreaga sa atenție. Țesătura de evenimente care îl purtaseră peste Atlantic și departe de Siria cu mult timp înainte de război părea subțire. Oricare lucru dintr-o mie putea să decurgă altfel, ducându-l exact aici, un refugiat precum dragul său cumnat. Faptul că toate acele lucruri s-au petrecut întocmai — rezultatul fiind viața pe care a dus-o el — părea o binecuvântare, dar, în același timp, o sarcină, poate chiar o încercare. Hafez fusese întotdeauna musulman. Crezuse mereu în Dumnezeu. Fusese de când se știa un credincios practicant. Dar practica lui religioasă fusese mecanică. Nu se scufundase cât să-i atingă miezul. Și nu-i însuflețise întreaga viață. Din acel moment, credința lui a prins viață. Islamul ne învață că va veni o zi a judecății, când Dumnezeu va cere socoteală fiecăruia pentru felul în care a trăit. Hafez și-a imaginat cum ar sta în fața lui Dumnezeu în acea zi de pe urmă. Și-a

închipuit că Dumnezeu îl întreabă: „Ți-am dăruit toate aceste lucruri — siguranță, educație, talent. Ce-ai făcut cu ele? Ce-ai făcut când Siria era în flăcări?“ Apoi s-a văzut pe sine cum ar răspunde: „Am construit niște clădiri sclipitoare pentru niște corporații foarte bogate“. Suna rizibil. Știa că totul trebuia să se schimbe. A înțeles că succesul profesional nu-i mai putea hotărî viața în continuare. Trebuia să facă ceva de care ar fi beneficiat în mod substanțial alți oameni, îndeosebi cei ce aveau o cruntă nevoie de ajutor. A început să-și reducă numărul de ore petrecute la serviciu, folosind din ce în ce mai mult din timpul său ca să producă meticuloase machete ale unor scene din Siria. Unele conservă frumusețea extraordinară a vechiului Damasc: mozaicuri, porticuri antice, uși împodobite cu basoreliefuri complicate. Altele surprind părțile devastate de război: clădiri distruse de bombe, moloz, geamuri sparte. Rămâne destulă frumusețe ca să scoată în evidență tragedia distrugerii orașului.2 A început, de asemenea, să țină seminare și prelegeri (printre care și cea inclusă în cursul nostru Life Worth Living), împărtășind poveștile refugiaților în fața unor participanți cu precădere occidentali. Iar islamul a devenit centrul zilelor sale, forța motrice a noii sale misiuni. Hafez este în continuare arhitect. Dar nu mai este arhitectul vieții sale. Se consideră pe sine un slujitor, un instrument mânuit de cel care este Arhitectul. Și astfel chiar și ceea ce a rămas la fel s-a schimbat total. Viața lui are o cu totul altă direcție și o formă pe de-a-ntregul diferită. Acest capitol nu se referă la ce puteți face ca să fiți fericiți. Nu găsiți aici niciun indiciu în acest sens. Și niciunul dintre stridentele studii în vogă astăzi despre corelația dintre un somn zdravăn de opt ore în fiecare noapte și starea voastră de bine. „Ce mă poate face fericit?“ este o chestiune legată de mijloace. Întrebarea este cum se realizează un scop deja stabilit, și anume fericirea. „Cum trebuie sămi trăiesc viața?“ este o chestiune legată de scop. Ea întreabă ce scopuri trebuie să urmăriți. Dacă săriți direct la întrebarea legată de mijloace, aveți deja un răspuns prefabricat la cea privind scopul (de exemplu, „Trebuie să trăiesc în orice mod care mă face fericit“). Acest capitol nu discută nici despre soluțiile dilemelor morale. Nu există niciun tramvai care se îndreaptă în mare viteză spre niște pietoni sau vreo barcă de salvare spartă.******** Fixarea atenției doar asupra deciziilor dificile ne distrage de la imaginea de ansamblu. Viața nu este un șir de crize care solicită fapte morale eroice. În cea mai mare parte, este un șir de decizii și nondecizii mărunte,

aparent neimportante. Este alcătuită din deprinderi, prezumții și schimbări abia perceptibile. Forma celui care suntem și felul în care trăim nu seamănă cu Stonehenge. Viața nu este alcătuită îngrămădind câteva stânci masive una peste alta. Se construiește cu timpul, cărămidă peste cărămidă. De asemenea, acest capitol nu se referă la modul în care vă planificați viața. Ce carieră trebuie să urmați. Sau când și unde ar trebui să vă pensionați. Ori dacă trebuie să aveți copii. Toate acestea sunt întrebări importante. Chiar sunt. Dar au sens numai ca părți dintr-o imagine mai largă despre ce fel de viață merită să ne planificăm. Pe lângă asta, sunt prea particulare — se referă prea mult la detaliile vieții voastre — pentru ca o carte precum aceasta să le abordeze direct. Ele nu vizează un răspuns cu valoare universală. În schimb, acest capitol se referă la direcția și forma vieților noastre. Asta căutăm când ne punem cu adevărat și serios întrebarea: „Cum trebuie să-mi trăiesc viața?“ Întrebarea țintește cele mai înalte idealuri, valorile cele mai adânci și modul în care se aplică în micile detalii. Ne întrebăm în legătură cu viziunile noastre despre o viață bine cârmuită, o viață condusă așa cum ar trebui să fie condusă. Ne întrebăm despre orientarea potrivită a întregii noastre activități — adevăratul nostru Nord. Și ne mai întrebăm despre nucleul tuturor lucrurilor pe care le facem — pe care eseistul și romancierul James Baldwin (1924–1987) l-a numit „centru moral“.3 Aici, „numai voi“ capătă adevărata sa forță de impact. Despre asta vă întreabă Smokey când vă împunge cu degetul în piept. Este una dintre cele mai mari dintre marile întrebări. Cu siguranță, este prea mare pentru un capitol de carte. Prea mare pentru o carte. Probabil prea mare pentru o bibliotecă. Are cu aproximație dimensiunea unei vieți. Cât timp puteți să acționați și să reflectați asupra acțiunilor voastre, această întrebare — întrebarea despre cum ar trebui să acționați — vă va însoți mereu. Nu veți sfârși nicicând să-i căutați răspunsul. Dar trebuie să începeți de undeva. Sunteți gata?

ALCHIMIE MORALĂ James Madison (1751–1836) avea o problemă. Trecuse un deceniu de când cele 13 colonii britanice din America de Nord își declaraseră independența și patru ani de când câștigaseră războiul care a urmat. Prima lor încercare de

instalare a unui guvern era un eșec și se impunea o alternativă. Așa că Madison a convocat la Philadelphia alți 54 de delegați care să vină cu o propunere. Problema era următoarea: cum s-ar putea alcătui o societate bună din oameni nu din cale-afară de buni? Americanii nu erau niște îngeri. Madison nu era câtuși de puțin cotropit de-o asemenea iluzie. Erau tot atât de nestatornici ca restul oamenilor, la fel de înclinați să mintă, să înșele și să se vatăme unii pe alții. (Acest fapt îi era evident chiar și unui om precum Madison, suficient de orb moralmente ca să fie proprietar de sclavi.) De fapt, americanii nu erau în stare să cadă de acord nici măcar în ceea ce privește ce-ar însemna să fii bun cu semenii tăi, cu alte ființe umane. (Încă o dată, vedeți problema sclaviei.) După aproape patru luni de dezbateri, convenția din Philadelphia a schițat o nouă constituție a Statelor Unite, care a încercat să facă față frontal acestei probleme prin checks and balances — „frâne și contraponderi“. Nu ați avea nevoie de niște îngeri pentru a face ca sistemul să funcționeze. Sunt de ajuns niște oameni obișnuiți, cu motivații egoiste. Într-adevăr, sistemul s-ar bizui pe egoismul lor. Ambiția ar contracara ambiția. Congresul și-ar apăra privilegiile, împiedicându-l pe președinte să deraieze. Fiecare regiune din țară lear împiedica pe celelalte să deturneze interesul național. Alegătorii ar fi cu ochii pe reprezentanții lor, spre a fi siguri că aceștia nu fac prea multe afaceri dubioase. Pe scurt, „interese opuse și rivale“4 ar îndeplini sarcina pentru care Madison nu putea să se bazeze pe bunătatea firii omenești. Toți și-ar juca rolurile și întregul ar merge de la sine. Ca oameni moderni, îndrăgim acest tip de soluție. Ea promite un soi de „alchimie morală“. Se ia materia primă a interesului egoist și se transformă în aurul unei societăți funcționale — poate chiar al uneia „drepte“. Puteți vedea acest tip de mutație pretutindeni. Luați, de exemplu, problema valorii. Ar fi o sarcină copleșitoare dacă ar trebui să calculăm și să cădem de acord care este valoarea reală a lucrurilor. Cum am putea măcar să începem? Piețele, ni se spune, rezolvă problema pentru noi. Banii transformă nenumărate forme diferite de valoare — confort, utilitate, siguranță, frumusețe — într-o singură măsură, extraordinar de numărabilă, iar operațiile complicate ale cererii și ofertei stabilesc prețurile. Totul se poate compara. Întrebarea se schimbă din „Cât valorează?“ în „Cât costă?“ Niciunul dintre noi nu trebuie să știe care este valoarea reală a unui lucru. Tot ce avem de făcut este să cumpărăm ceea ce ne satisface preferințele și putem plăti cu cardul. Din harababura interacțiunilor de

pe piață rezultă un preț — care nu este realmente valoarea unui lucru, dar ne descurcăm și așa. Alchimia morală este prezentă și în sistemul nostru legal. Treaba unui avocat al apărării nu este să caute adevărul, ci să reprezinte interesul clientului său, chiar dacă acel client este vinovat. Nu este responsabilitatea lui directă să discearnă adevărul. Procesul are obligația să scoată la lumină adevărul — cel puțin destul de frecvent pentru ca noi să avem simțământul că este în regulă dacă se procedează astfel. Același impuls acționează în spatele grupurilor de interese din politică. Treaba voastră în calitate de votanți nu este să distingeți ce este corect și just pentru societatea voastră și pentru omenire. Este să-i alegeți pe cei care vă reprezintă interesele. La rândul lor, oficialitățile alese au misiunea să lupte pentru ceea ce doresc circumscripțiile lor electorale. Și se presupune că procesul se va solda cu ceva care seamănă cu echitatea și dreptatea. Este ușor de văzut de ce alchimia morală procedurală este atât de atrăgătoare. Responsabilitatea „numai voi“ poate fi descurajantă. Cum ni s-ar putea cere să deosebim binele (valoarea, adevărul, dreptatea) iar și iar, la nesfârșit, în timp ce viața ne aruncă între pietrele de moară ale corvezilor zilnice, nemaivorbind despre crizele, încurcăturile și dilemele care se ivesc pe neașteptate mai frecvent decât ne-ar plăcea nouă? Problema este că încrederea noastră în alchimia morală poate să fie neîntemeiată, iar dacă ne bizuim pe ea putem ajunge în situația de a nu fi capabili să facem ceea ce trebuie când sistemul nu mai funcționează. În zilele noastre, există numeroase motive de îndoială că sistemele democratice și piețele libere pot să genereze virtute în pofida acțiunilor abjecte ale unor participanți depravați. O lume occidentală cândva încrezătoare că linia dintre bine și rău desparte democrația de autocrație este acum îngrijorată din pricina autocraților aleși în mod democratic.5 Din ce în ce mai frecvent vedem că distingerea adevărului lăsând ca pozițiile contrare să intre în polemică nu funcționează dacă ambele tabere nu sunt animate efectiv de un soi de angajament fundamental față de căutarea adevărului. Iar piețele libere par cu regularitate să rateze componente esențiale din ecuația valorii, precum emisiile de CO2 care distrug planeta. Din nefericire, cu cât ne bizuim mai mult pe alchimia morală, cu atât devenim mai dependenți de ea. Mușchii discernământului nostru moral se atrofiază. Și, exact în momentul în care trebuie să deosebim ce este just sau adevărat ori când

trebuie să cântărim noi înșine valoarea, descoperim că noi și societățile noastre suntem incapabili să o facem. Încrederea în alchimia morală este o decizie. Este o exercitare a responsabilității voastre. Sunteți siguri că este o decizie bună? Nu merită cel puțin efortul de-a întreba: Ce formă trebuie să ia o viață bine cârmuită? Ce anume merită să vă exercitați calitatea (limitată, subordonată, dar, cu toate acestea, reală) de agent moral?

SĂ NU LAȘI NICIO URMĂ Un student care frecventa cursul nostru de la Yale despre viața ce merită trăită a venit odată la Matt să discute despre disertația lui finală. Tema fiind să elaboreze propria viziune despre viața vrednică de a fi trăită, studentul dăduse peste un slogan concis și însuflețitor, care condensa totul: „Să nu lași nicio urmă“. Mantra venea de la United States Forest Service. Dacă scopul vostru este să păstrați sălbăticia ținuturilor sălbatice, „a nu lăsa nicio urmă“ are foarte mult sens. Nu conduceți ATV-uri pe dune fragile de nisip. Nu pescuiți excesiv într-un lac până când stocul său de bibani intră în colaps. Și așa mai departe. Studentul voia să aplice acest etos întregii vieți. Oamenii, gândea el, sunt o imensă moară devoratoare de resurse. Extragem peste 2,5 miliarde de tone de minereu de fier6 și tăiem 15 miliarde de copaci în fiecare an.7 Am făcut să dispară un număr necunoscut de specii. Distrugem întregi ecosisteme pentru orașele și fermele noastre. În interacțiunile dintre noi, concurăm și trădăm, cauzăm privațiuni, suferință și traume. Facem o grămadă de rele. Friedrich Nietzsche a spus că „a trăi și a fi nedrept este totuna“********8. Voia să spună că, inerent, viața depinde de distrugerea altei vieți. Peștii mici mănâncă plancton. Peștii mari îi înghit pe cei mici. Focile mănâncă peștii mari. Marele rechin alb mănâncă foci. Și bacteriile se hrănesc din cadavrele tuturor. Dacă pe un câmp crește grâu, acolo nu pot fi copaci. Competiția și cucerirea sunt omniprezente. Nietzsche credea că trebuie să acceptăm — ba chiar să primim cu brațele deschise — faptul că „vătămarea, jaful, distrugerea“******** sunt inerente vieții.9

Studentul nostru avea alte gânduri. Voia să se sustragă. Uitându-se în jur, vedea tot răul pe care l-ar putea face și socotea că modul cel mai bun de a trăi ar fi să-și reducă nevoile până la un nivel minim. El exprima o intuiție din ce în ce mai răspândită. Ce ne dă oricăruia dintre noi dreptul de a ne repezi asupra lumii din care să luăm, să luăm și să tot luăm întruna? Ce ne face pe noi mai aparte, la urma urmei? Condiția de agent — capacitatea noastră de acțiune — este periculoasă. Tinde să fie vătămătoare. Așa că ar trebui poate să ne limităm capacitatea de a fi activi sau cel puțin să-i diminuăm efectele. Poate că cel mai bun lucru pe care îl putem face în viața noastră este să-i lăsăm și pe alții să trăiască. Acesta era calculul pe care și-l făcea Arjuna, războinicul din centrul poemului Bhagavad Gita, un text hindus creat în primul mileniu î.Hr. Gita este în bună măsură un dialog filosofic între Arjuna și zeul Krishna. Însă dialogul se poartă într-o dramatică scenă narativă. Arjuna se pregătește să intre într-o bătălie pentru soarta lumii, în stilul personajelor din Avengers. El luptă de partea binelui împotriva forțelor răului. Este un război just, dacă va fi existat vreodată măcar unul. Dar este totuși un război. Și, inspectând câmpul de luptă, Arjuna îi vede în tabăra opusă pe unii membri ai propriei familii. Ca să câștige bătălia, va trebui să-i ucidă pe verii lui. Și este cuprins de disperare neștiind cum să acționeze just. Deghizat în vizitiul carului de luptă al lui Arjuna, Krishna îi spune fără menajamente: „De unde această disperare în clipa încercării, Arjuna?“********10 Sfatul lui Krishna începe cu o invitație simplă, însă descurajantă: „Tu îngrijeștete de datoria ta“********11. (Alte întrebări se succed din abundență în următoarele 17 învățături ale Gitei.) Însă, deocamdată, răspunsul simplu al lui Krishna ne provoacă: datoria ne cere să găsim curajul de-a acționa chiar dacă lumea este tulburată de dezordine și rezultatele sunt neclare. „Să nu lași nicio urmă“ are o anumită logică. Însă ar fi o descoperire neplăcută că viața ce merită a fi trăită este una care, cel puțin sub aspectul impactului său, se apropie pe cât de mult cu putință de a nu fi trăit deloc. Arjuna învață să acționeze conform datoriei. În fond, lucrarea propusă de studentul lui Matt mergea într-o direcție diferită. Dacă și noi sfârșim prin a nu fi mulțumiți de soluția „să nu lași după tine nicio urmă“, va trebui să răspundem la două întrebări. În primul rând, cum putem să ne exercităm just capacitatea de-a

acționa moral? Și, în al doilea rând, de cine trebuie să ținem seama când o facem? Vom aborda aceste două întrebări în această ordine.

DESPRE CONSECINȚE, PORUNCI ȘI CARACTER Jeremy Bentham (îl mai țineți minte?) are un mod foarte simplu de a răspunde la întrebarea cum ne exercităm just condiția de agenți morali. El susține că plăcerea și absența durerii sunt singurele lucruri bune în ele însele. Dacă este adevărat, atunci o viață bine cârmuită nu e decât aceea care sporește plăcerea și reduce suferința. Logica este destul de simplă. Oamenii acționează pentru a face să se întâmple niște lucruri. Există un lucru care este bun în sine (plăcerea). Cu cât mai multă, cu atât mai bine — indiferent cui îi aparține. Nu există prea mult din acest lucru intrinsec bun. Așadar calitatea umană de agent moral este bună în măsura în care sporește plăcerea pentru cât mai mulți oameni cu putință. Acționează astfel încât să maximizezi plăcerea din lume și să reduci la minimum suferința din sânul ei și, voilà, duci o viață morală. O trăsătură esențială a acestei abordări a întrebării Cum să trăim? este că se focalizează asupra rezultatelor. Ceea ce contează este cât de multă plăcere și cât de puțină suferință cauzezi. În situații dificile, asta contează. Filosofii numesc acest tip de filosofie morală „consecinționism“ fiindcă este interesată de consecințele acțiunilor noastre. Există ceva realmente atrăgător în consecinționism. Nu are timp să asculte autojustificările voastre. Nu primiți laude pentru bunele voastre intenții. Aveți numai meritul binelui efectiv pe care îl produceți. Și trebuie să acceptați blamul cuvenit suferinței pe care o cauzați. O problemă a consecinționismului este că într-o lume complexă precum a noastră consecințele nu sunt ușor legate de cauze. Chiar după consumarea unui fapt, poate fi dificil de stabilit care factor a generat un anumit rezultat (bun sau rău). În avans, poate fi aproape imposibil să știți care vor fi consecințele acțiunilor voastre. Analiza paralizantă este un pericol real. Și mai rău, în viziunea consecinționistă sunteți responsabili pentru consecințele paraliziei voastre induse de analiză. Timpul pe care l-ați petrecut încercând cu disperare să calculați cum maximizați contribuția voastră la plăcerea totală din lume putea fi consumat făcând altceva — indiferent ce —, care ar fi sporit

efectiv cantitatea totală de plăcere din lume. Dar, atunci, ce ar fi trebuit să faceți în acel timp? Totul vă poate năuci foarte rapid. Dacă ne lovim de aceste dificultăți, am putea să dorim o abordare a exercitării condiției de agent moral care să ne scape de obligația de a cântări în avans consecințele acțiunilor noastre. Deloc surprinzător, găsim în ofertă anumite opțiuni. Vom discuta două: (1) să facem ce spune Dumnezeul lui Avraam și (2) să devenim virtuoși.12 * Istoria poporului evreu începe chiar așa: „Și a zis Domnul către Avram: «Ieși din țara ta și din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta Eu»... Și a plecat Avram, așa cum îi zisese Domnul“********13. Un cuvânt rostit de Dumnezeu (o poruncă) și o acțiune corespunzătoare a unui om (ascultare). Dumnezeu adaugă poruncii o promisiune: binecuvântarea Lui, un nume de faimă și o puzderie de urmași. Dar fără nicio explicație. De nenumărate ori în istoria lui Avraam (între timp, Dumnezeu îi schimbase numele), Dumnezeu poruncește și Avraam se supune, Dumnezeu deschide calea și Avraam îl urmează. Peste sute de ani, după cum ne spune Biblia, urmașii lui Avraam făcuseră tabără la poalele unui munte din deșert. Dumnezeu îi eliberase din sclavia pe care o cunoscuseră în Egipt și noul lor conducător, Moise, urcase în vârful muntelui, învăluit de nori negri, scăpărând de fulgere, și asculta glasul lui Dumnezeu. Ceea ce auzea era o lege, un șir de porunci (conform tradiției, 631 în total) pentru întregul popor. De atunci înainte, o viață bine trăită va fi pentru ei o viață conformă cu aceste porunci și fidelitatea față de Dumnezeu. Această atitudine tulbură modul în care înțeleg religia mulți dintre noi. Dacă poruncile divine ating totul, de la ce trebuie să mâncăm și cum trebuie să ne îmbrăcăm până la felul în care trebuie să ne purtăm cu asinul dușmanului,14 atunci religia nu poate fi doar un domeniu al vieții, în care bifezi câteva căsuțe, după care continui să faci alte lucruri. Ea cuprinde întreaga viață. Totul trebuie să fie format de obediență. „Dă-i Lui ceea ce-i al Lui, căci tu și ale tale sunteți ai Lui“,15 spune vechiul rabin Eleazar de Bartota (sec. I-II d.Hr.). (Vedem aici o rezonanță cu povestea din Coran despre stăpânirea și autoritatea lui Dumnezeu despre care am discutat în Capitolul 3.) Nicio împrejurare și niciun proiect omenesc nu poate avea prioritate față de Dumnezeu și poruncile sale.

Supunerea este cerută „fie că toate lucrurile din jur ne zâmbesc, fie că nori negri ne țin sub umbra lor“,16 cugetă romanciera anglo-evreică Grace Aguilar (1816–1874). Într-un anumit sens, obediența are prioritate chiar față de conținutul acțiunii. Se spune că acela care primește porunca să facă o faptă virtuoasă și o săvârșește stă deasupra unuia care a făcut aceeași faptă fără a i se fi poruncit.17 Mulți creștini au atribuit de asemenea o mare pondere vieții petrecute ca reacție față de porunca sau voința lui Dumnezeu. (Creștinismul a început ca o mișcare evreiască marginală. Iisus a fost evreu. La fel și primii lui adepți.) Pavel, unul dintre primii care au încercat să-i convertească pe străinii care nu erau evrei, spre a-i convinge să urmeze calea lui Iisus, i-a scris unui grup de greci creștini: „Paza poruncilor lui Dumnezeu este totul“********18. De ce și-ar dori cineva o viață precum aceasta? În primul rând, nu sunteți nevoiți să prefigurați care vor fi consecințele acțiunilor voastre. Puteți fi „nonconsecinționiști“. Nu trebuie să socotiți ce decizie va produce cele mai bune rezultate. (Ah! Ce ușurare!) Treaba voastră este să dați ascultare și lăsați tot restul la voia Domnului.19 Oricât de bizar li s-ar părea multor oameni moderni, a trăi sub porunca lui Dumnezeu poate să inducă un profund simțământ de libertate. Se spune că poruncile primite de Moise au fost gravate pe niște tablete de piatră. Fiindcă în textele ebraice antice erau notate numai consoanele, cuvântul „gravat“ (charut) arăta pe pagină exact la fel ca „libertate“ (cherut). Jucându-se cu acest calambur, Rabbi Joshua ben Levi (sec. al III-lea d.Hr.) spunea că ar trebui să citim textul gândindu-ne la „libertate“, deoarece nimeni nu este cu adevărat liber, cu excepția celor care studiază legea lui Dumnezeu — și îi dau deplină ascultare. Aceasta nu este libertatea de a-ți fi îngăduit să faci orice vrei. Este, în schimb, libertatea față de pericolul deciziei arbitrare, față de simțământul sâcâitor că ai decis ce-i bine să faci mânat de un capriciu. Nu totul este la cheremul tău. Dumnezeu, creatorul a toate câte sunt, fixează niște reguli. Și este libertatea de a trăi așa cum trebuie, așa cum ai fost creat să trăiești. Așadar poruncile divine nu doar ne eliberează de povara imposibilă de a calcula consecințele acțiunilor noastre; ar putea să dea totodată acțiunilor noastre mai mare greutate decât ar fi în stare să o facă propriile noastre alegeri arbitrare. Nu este un mod de viață lejer. Ajunge să vă coste (potențial) propriile dorințe. Gândiți-vă la exemplul creștin paradigmatic. În noaptea anterioară uciderii sale,

chiar înainte de-a fi arestat, Iisus s-a rugat. Știa ce urma să i se întâmple. Simțea că fidelitatea lui față de Dumnezeu avea să-l ducă la moarte. Dar el nu voia să moară. Așa că s-a rugat. „Avva, Părinte, toate-Ți sunt cu putință. Depărtează paharul acesta de la Mine!... Dar fie nu ce voiesc Eu, ci ce voiești Tu!“********20 Totul — chiar și intensa, buna dorință cu totul de înțeles de supraviețuire — se subordonează ascultării de voința lui Dumnezeu. Și, pe deasupra, acest mod de viață este riscant. Una dintre istorisirile și mai tulburătoare din Biblie începe cu o altă poruncă primită din senin de Avraam. „Ia-l pe fiul tău cel dorit, Isaac, cel pe care-l iubești, și du-te în ținutul Moria și adu-l acolo ardere-de-tot pe un munte pe care ți-l voi spune Eu!“********21 Ca să fie limpede, Dumnezeu i-a spus lui Avraam să-și omoare copilul. Isaac era fiul promis de Dumnezeu. Avraam a făcut ceea ce-i poruncise Dumnezeu și a primit ce-i fusese promis. Iar acum Dumnezeu spunea: „Dă-mi-l înapoi“. Realmente incredibil este că Avraam se duce în Moria. Este gata să ridice cuțitul înainte de intervenția unui înger care îi dă să sacrifice în schimb o oaie. Acum, această poveste ridică tot felul de întrebări. Poate Dumnezeu să decidă că este bună sacrificarea unui copil? Suspendă poruncile lui Dumnezeu regulile morale altminteri vrednice a fi respectate? (În aceeași poveste există deja porunca divină să nu ucizi.) Era realmente Avraam gata să se supună? Iar dacă era, de ce? Pentru scopurile noastre, ideea centrală este riscul inerent acestui mod de viață. Ce-ar fi fost dacă Avraam făcea așa cum i se poruncise și se dovedea că s-a înșelat, că Dumnezeu nu-i dăduse o astfel de poruncă? Este o idee înspăimântătoare. Ceea ce subliniază riscul neînțelegerii poruncii lui Dumnezeu este cât de important va fi discernământul în orice mod de viață care pune poruncile divine mai presus de orice. Vom avea nevoie de practici care ne pun în acord cu Dumnezeu și poruncile sale. Aproape cu siguranță, acestea vor fi comunitare. Va fi o problemă de a discerne împreună, precum într-o comunitate bisericească, o sinagogă, un grup restrâns de prieteni devotați sau un întreg popor. Nici măcar a te bizui pe mai multe porunci, precum cele 613 de pe munte, nu poate să elimine riscul discernământului. Întotdeauna este nevoie de interpretare. La urma urmei, niciun cod de legi nu poate să vizeze în avans toate situațiile. Într-un anumit sens, ultimele două mii de ani de tradiție evreiască sunt un lung și bogat exercițiu de interpretare. Întâi avem studiu și dispute, apoi

studii pe marginea disputelor și dispute stârnite de dispute. Toate, în căutarea înțelegerii poruncilor divine și a sensului lor pentru viața dintr-un loc și timp date. Așadar, pentru mulți păstrători ai tradițiilor evreiești și creștine (dar și pentru adepții islamului, care își fixează și ei rădăcinile în Avraam) nucleul unei vieți bine cârmuite presupune a discerne voința lui Dumnezeu și pe urmă a-i da ascultare. *** Când marele înțelept confucianist Mencius (în limba chineză Mengzi; cca 372–289 î.Hr.) privea o ființă umană, vedea un câmp fertil. Patru lăstari ieșeau din sol. Dacă totul mergea bine, lăstarii urmau să devină niște copaci viguroși și zdraveni. Persoana urma să devină o grădină înflorită. Lăstarii lui Mencius reprezentau patru simțăminte care, credea el, sunt înnăscute în toți oamenii:22 1. Simțământul de compasiune. Dacă vedeți un copil pe punctul de a cădea într-o fântână, vă încearcă o durere. Nenorocirea copilului stârnește în voi ceva. Aceasta este compasiunea. 2. Simțământul de rușine și dezgust. Pe când era copil, unul dintre noi (nu vă spunem cine) a fost pedepsit să nu stea în fața televizorului în ziua în care se transmitea serialul Teenage Ninja Turtles. Când a sosit groaznica jumătate de oră de privațiune, copilul a avut o idee strălucită. Dacă deschidea televizorul și mama îl mustra, putea să spună că a uitat. Dacă ea nu-l certa, putea să vadă niște delicioase scene de arte marțiale cu niște reptile antropomorfe. A deschis televizorul. O nebunie! Mami nu a spus nimic — nu până dupăamiază, când l-a întrebat calmă de ce a socotit el că era OK să se poarte așa cum a făcut-o. I s-a tăiat respirația. Acel simțământ de a nu se fi purtat așa cum s-ar fi cuvenit seamănă cu ceea ce Mencius înțelege prin rușine și dezgust. 3. Simțământul de modestie și respect. Acestea denumesc tendința noastră de a-i stima pe cei cărora le recunoaștem autoritatea ori statutul. Copiii mici îi admiră pe cei mari. Îi permitem doctorului să ne pună o mulțime de întrebări în timp ce ne examinează.

4. Simțământul de bine și rău. Cu toții avem un simț elementar legat de ceea ce „trebuie“ ori „nu trebuie“. Încercați să-i luați unui țânc ce abia învață să meargă jucăria de pluș, în fața surioarei sale de patru anișori. Veți fi ținta unor proteste pătimașe, indignate și asurzitoare din partea surioarei. Acesta este simțământul de bine și rău în acțiune. Mencius crede că fiecare dintre aceste simțăminte evoluează până când se transformă într-o virtute (trăsătură de caracter). Compasiunea devine omenie sau grijă față de starea de bine a celor care cad în responsabilitatea noastră. Rușinea și dezgustul produc corectitudinea, care este dispoziția de a iniția acțiuni potrivite cu fiecare situație. Ajunse la maturitate, modestia și respectul se transformă în bună-cuviință, adică modul cuvenit de a te purta în interacțiunile sociale. Iar simțul binelui și al răului înfloresc sub formă de înțelepciune, capacitatea de a discerne corect ceea ce este realmente plin de omenie, drept și cuviincios în caracterul fiecăruia și al celorlalți. Compasiunea → Omenie Rușinea și dezgustul → Corectitudine Modestia și respectul → Bună-cuviință Bine și rău → Înțelepciune Conform lui Mencius, toți cei patru lăstari23 sunt prezenți în natura umană. Dar nu există nicio garanție că lăstarii vor ajunge la maturitate. (Priviți în jurul vostru. Este fiecare dintre cei pe care îi puteți vedea omenos, corect, cuviincios și înțelept? Nu tocmai.) Dacă expuneți un lăstar prea mult la soare, dacă îl lăsați să fie năpădit de buruieni și dacă nu-l udați îndeajuns, se va usca și va muri. La fel și aici, spune Mencius. Dacă nu ne îngrijim lăstarii — dacă nu îi hrănim și nu le dăm ceea ce le trebuie ca să crească — nu vor deveni virtuți. Lucrul de care lăstarii au cea mai mare nevoie este atenția. Trebuie să sesizăm aceste simțăminte și să le întărim. Trebuie să privim în jur și să vedem cum se aplică în locuri noi și surprinzătoare. Trebuie să analizăm până la capăt implicațiile lor. În schimb, dacă ne repezim să facem doar ceea ce dorim, lăstarii se vor ofili. O viață bine cârmuită este așadar una care cultivă lăstarii spre a-i transforma în virtuți. Este o viață care caută, stabilește și apoi întemeiază un anumit soi de caracter. Ideea nu este minimalizarea impactului dăunător al condiției voastre de persoane active. Nu ar trebui să încercăm a trece prin viață fără să lăsăm nicio

urmă după noi. Nici nu trebuie să știm dinainte care vor fi consecințele acțiunilor noastre. Mai degrabă, scopul este să devenim tipul de persoană a cărei calitate de agent moral este demnă de încredere, pe care se poate conta că va acționa bine. Mencius se concentrează îndeosebi asupra virtuților care, în credința lui, susțin relații sociale armonioase. Fiecare ființă umană este cine este prin relațiile sale cu o mulțime de semeni. Copiii există în relația cu părinții, bunicii, frații și surorile lor și așa mai departe. Fermierii există în legăturile lor cu negustori, soldați și reprezentanți oficiali ai guvernului, și invers. Viața omenească este o rețea de relații. Puteți măsura calitatea unei vieți prin calitatea acestor relații pe care le întreține. Atunci, cum trebuie să trăiască un om? Fiind tipul de persoană care contribuie la stabilirea și menținerea unor bune relații sociale. Tipic pentru confucianiști, punctul de pornire al lui Mencius este mediul familial. A duce o viață virtuoasă începe cu a ne purta virtuos cu cei mai apropiați de noi. Cu alte cuvinte, ideea lui despre modul în care trebuie să acționăm corespunde ideii sale confucianiste despre responsabilitățile noastre: cercuri concentrice care încep cu părinții și se lărgesc mai departe. Asta ne readuce la a doua întrebare de la începutul capitolului: oricum am gândi ce înseamnă să acționezi corect, la cine trebuie să ne gândim când acționăm astfel? Reamintindu-ne imaginea lui Smokey Bear, trebuie să știm: cât de vastă trebuie să fie „pădurea“ noastră?

CÂT DE ÎNTINSĂ ESTE PĂDUREA VOASTRĂ? Imaginați-vă că într-o dimineață mergeți pe jos la serviciu. Drumul vostru trece pe lângă un iaz și, în timp ce vă apropiați, vedeți un copilaș făcând eforturi să se mențină la suprafața apei. Iazul nu este adânc. V-ar fi ușor să intrați în apă și să salvați copilul, fără niciun risc pentru securitatea voastră. Ce faceți? Săriți în ajutor, nu-i așa? Bineînțeles că-l ajutați! Este un copil! Ar fi greșit să nu-i veniți în ajutor. Acel răspuns — și acel instinctiv bineînțeles — înseamnă că în pădurea voastră este loc și pentru alții. Nu sunteți numai voi acolo. Responsabilitatea voastră se extinde dincolo de voi, măcar cu puțin. Este o implicație nu foarte intensă a unui experiment de gândire destul de intens. Dar Peter Singer, utilitaristul australian care l-a propus (după cât se pare, independent de exemplul lui Mencius cu copilul gata să cadă în fântână), crede că experimentul imaginar are o semnificație mult mai profundă.

Dacă suntem nevoiți să salvăm copilul în pericol care ne-a ieșit în cale, atunci suntem tot atât de obligați să facem tot ce putem pentru a-i salva pe toți oamenii de pretutindeni amenințați să moară de foame sau din cauza unor boli vindecabile. De ce ar fi o diferență faptul că ei se află la mare depărtare de noi? De ce ar conta ei mai puțin decât cineva din apropierea noastră? Cum ar putea proximitatea geografică să fie relevantă sub aspect moral? Ceea ce vizează aici Singer este o convingere utilitaristă centrală: fericirea oricui are aceeași valoare. John Stuart Mill (1806–1873), discipolul lui Bentham, credea că această pură imparțialitate rezultă direct din ideea că plăcerea este bună și că suferința este rea. Plăcerea este plăcere, indiferent a cui plăcere este, ceea ce înseamnă că plăcerea unei persoane are aceeași valoare ca plăcerea alteia. Singura presupoziție este că „adevărurile aritmeticii sunt aplicabile evaluării fericirii, ca oricare alte cantități măsurabile“.24 Cu alte cuvinte, dacă puteți aduna și scădea cantități de fericire, atunci nu există nicio scuză pentru alegerea de a privilegia fericirea unei persoane față de a alteia. Singer și Katarina Lazari-Radek exprimă frumos principiul: „Maximizează imparțial binele“. Cu alte cuvinte, lumea întreagă este pădurea voastră. Dacă o puteți atinge, sunteți răspunzători de ea. Când distingeți cum să vă trăiți viața, trebuie să aveți în vedere, de acum și-n veacul vecilor, plăcerea și suferința fiecărei ființe simțitoare din acest univers.25 Este un ideal impresionant și exigent. Mulți oameni din zilele noastre îi simt chemarea. Recunoaștem că modul nostru de viață are impact asupra altor semeni din toată lumea și nu doar asupra oamenilor. Vedem imagini încărcate de suferință în părți ale lumii pe unde nu vom ajunge niciodată. Cunoaștem șocul care urmează, senzația că nu putem ignora impactul nostru asupra lumii, că ar trebui să ținem seama de el, că nu ne putem bucura de privilegii doar fiindcă din întâmplare sunt ale noastre. La urma urmei, sunteți realmente gata să spuneți că — obiectiv vorbind, în marele plan al lucrurilor — voi contați mai mult decât oricine altcineva? Și totuși... Poate fi greu de zdruncinat sentimentul că aveți realmente o responsabilitate specială față de propria persoană. Acum, nu mulți dintre noi sunt dispuși să susțină un egoism deplin și fără nicio stavilă. Nu vom lăsa copilul să se înece. Dar acel tip de egoism nu este singurul mod de a vă situa în centrul pădurii voastre. Există de asemenea ceea ce filosoful canadian Charles Taylor numește

„etica autenticității“. Este concepția conform căreia fiecare dintre noi este în mod ireductibil unic și ar trebui să trăiască în acord cu acea unicitate. Viața bună nu este o formulă aplicabilă tuturor. Fiecare dintre noi avem propriul mod de a fi umani. (O haină de o singură mărime nu stă niciodată bine pe toată lumea, nu-i așa?) Etica autenticității se regăsește îndărătul unor sloganuri precum „Fii devotat ție însuți“ și „Fă ca tine“.26 Chiar dacă unii susținători ai autenticității pot fi ușor de contestat pentru că sunt superficiali (și unii chiar sunt, fără îndoială), idealul în sine nu poate fi desființat chiar atât de ușor. El cere ca fiecare dintre noi să se confrunte cu o responsabilitate morală de a contribui la starea lumii cu ceea ce doar noi putem să facem. Mulți dintre studenții noștri oscilează între aceste două răspunsuri la problema pădurii. Altruism total contra autorealizării egoiste. O pădure nesfârșită sau un singur arbore central. Este tentantă încercarea de a le sintetiza.27 Dar cum ați putea să trăiți efectiv în conformitate cu ambele viziuni? Cum ați putea să vă împliniți viața în deplina ei unicitate și, în același timp, să vă dedicați imparțial binelui tuturor? Și totuși adoptarea unuia dintre aceste răspunsuri poate fi greu de digerat. Grija universală poate fi o greutate strivitoare. De una singură, autenticitatea poate să pară superficială și măruntă. După cum se poate vedea, această problemă dificilă nu este cu totul nouă. Pe vremea lui Mencius, două filosofii se bucurau de o largă popularitate în China. Yang Zhu (cca 440–cca 360 î.Hr.) s-a situat de partea egoismului. Mozi (cca 470–cca 391 î.Hr.) pleda pentru grija față de întreaga societate. În acord cu Confucius, Mencius a căutat o cale diferită. Iată ce spunea el: „Yang Zhu este de partea ideii «pentru sine». Asta înseamnă să nu ai un cârmuitor. Mozi susține «grija imparțială». Asta înseamnă să nu ai un tată. Să fii lipsit de un tată și de un cârmuitor înseamnă să fii un animal“.28 Dacă exiști numai pentru tine însuți, nu aparții unei comunități mai largi care este îndreptățită să-ți pretindă anumite lucruri. Asta înseamnă a spune că nu ai un cârmuitor. Dacă îți împarți grija imparțial, atunci nimeni nu poate avea față de tine nicio pretenție specială. Toți oamenii au același rang. Un străin contează la fel de mult ca părintele tău. Așadar „grija imparțială“ înseamnă să nu ai un tată. Fiecare opțiune, spune Mencius, este animalică. Miza pusă în joc aici nu este doar faptul că dacă îl urmați pe Mozi ați putea să vă revărsați grija asupra unor oameni răi, ci, încercând să deveniți un ins care își revarsă grija

imparțial — cineva care încearcă să adopte punctul de vedere al universului —, v-ați putea diminua propria umanitate. Dar care ar fi o cale mai umană? Guvernatorul unei provincii a venit odată la Confucius și s-a lăudat astfel: „La noi este un om drept poreclit «cel de neclintit». Când tatăl lui a furat o oaie, el sa dus și l-a pârât“. Uimit poate, Confucius i-a răspuns: „La noi cei drepți sunt altfel: tatăl își apără fiul și fiul își apără tatăl. În asta constă corectitudinea“********29. Pentru Confucius, oamenii integri nu acționează imparțial. Asta ar însemna să nu ai un părinte. Integritatea confucianistă nu țintește imparțialitatea, ci să fii îndreptățit părtinitor. Orizontul grijii tale începe acasă, cu cei care te-au adus pe lume. Pădurea nu se sfârșește totuși cu părinții voștri. Ideea este că nu poți fi un bun cetățean fără să fii bun în calitate de copil, părinte, frate, soră, nepot sau mătușă. Pădurea voastră de responsabilități iradiază în jur pornind din grupul relațiilor apropiate până ce acoperă întreaga lume. Dar nu eludați niciodată relațiile de familie. Și nu-i abandonați niciodată pe cei apropiați. Pădurea lui Mencius este vastă (poate chiar universală), dar întotdeauna și nedisimulat are un centru. În secțiunea precedentă am analizat trei viziuni alternative despre ce înseamnă să ne cârmuim bine viața: să maximizăm fericirea, să ne cultivăm virtuțile înnăscute și să ascultăm de Dumnezeul lui Avraam. Până aici, în această secțiune am văzut un răspuns utilitarist la întrebarea privind pădurea și răspunsul confucianist dat de Mencius. Întorcându-ne la viziunea avraamică, ați putea spera că decizia de a trăi respectând poruncile divine ar avea beneficiul că răspunde la întrebarea privind pădurea în locul vostru. (Într-adevăr, nu ar răspunde acest mod de viață la toate întrebările în locul vostru?) Dar, pe urmă, Dumnezeul lui Avraam îi dă acestuia o poruncă precum „Iubește-ți aproapele“. Și voi trebuie să știți: ei bine, cine este aproapele meu? La mii de mile depărtare și cu două secole după China lui Mencius, un expert în legislația religioasă i-a pus exact această întrebare lui Iisus. Iisus a răspuns cu o poveste. (Iisus avea obiceiul să răspundă cu povești.) Le-a vorbit despre un bărbat care fusese jefuit și rupt în bătaie de bandiți pe un drumeag din apropiere. Pe când zăcea, așteptându-și sfârșitul, a trecut pe lângă el un preot — care nu l-a băgat în seamă. Pe urmă, un levit a făcut același lucru. În sfârșit, s-a apropiat un al treilea trecător. Acesta era diferit. A fost mișcat de milă

și l-a ajutat pe cel rănit, pe cheltuiala lui, care nu a fost neînsemnată. Totodată făcea parte dintr-un alt grup etnic și religios, cunoscut drept samariteni. În alte împrejurări, cel rănit l-ar fi disprețuit probabil pe salvatorul său. Iisus și-a încheiat povestea cu o întrebare către omul legii. — Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? a întrebat el. — Cel care și-a făcut milă cu el, i-a răspuns omul legii. — Mergi și fă și tu asemenea********, i-a spus Iisus.30 Aceasta este o abordare diferită a întrebării privind pădurea în comparație cu teoriile propuse de utilitariști, de Mencius ori de etica autenticității. Samariteanul nu are nicio relație anterioară cu bărbatul rănit. Aparent, calitatea de „aproape“ nu depinde de o categorie socială stabilită. Este ceva ce puteți și trebuie să faceți pentru oricine vă iese în cale — sau în calea căruia ieșiți voi, după caz. Asta poate să diminueze riscul de a vă defini prea îngust pădurea în jurul propriei familii, ignorând oamenii care sunt diferiți de voi. În același timp, grija samariteanului nu este cu exactitate universală. El este responsabil să aibă grijă de această persoană, nu cade în sarcina lui să calculeze cea mai bună utilizare a timpului său în beneficiul întregii lumi. Asta îl poate ajuta, ușurând caracterul zdrobitor al unei păduri universale. Și totuși abordarea Bunului samaritean ridică la rândul ei unele semne de întrebare. Singer ar putea să arate că, ajutați de tehnologia modernă, suntem la fel de capabili să ajutăm un copil subnutrit din Guatemala, unde jumătate dintre toți copiii sunt piele și os din cauza hranei insuficiente,31 pe cât putem să ajutăm o persoană rănită de pe marginea drumului. Să fie oare abordarea Bunului samaritean aceeași cu cea propusă de utilitarism? Pe de altă parte, nu este cel puțin posibil ca relațiile noastre apropiate să aibă prioritate față de necunoscuți? Poveștile orbitoare despre acte de eroism neobișnuite și singulare sunt bune și frumoase, dar cum rămâne cu viața de toate zilele? Nu există un răspuns facil la întrebarea privind pădurea. Bentham și Singer spun că oricine trebuie să facă parte din pădurea voastră. Etica autenticității spune că voi sunteți responsabilitatea cea mai importantă. Mencius și Confucius spun că pădurea voastră începe cu un grup particular de indivizi și continuă cu alții numai după aceea. Iisus sugerează că (potențial) oricine poate intra în pădurea voastră. Niciunul dintre aceste răspunsuri nu este lipsit de costurile sale. Voi ce spuneți?

AȘADAR CUM TREBUIE SĂ TRĂIM? Știți de acum că nu ne pregătim să vă oferim un răspuns precis. Aici, mai ales, este sarcina voastră să discerneți răspunsul pe cât puteți de bine. (Și noi ne străduim din răsputeri să răspundem la această întrebare.) Dar ce puteți reține din glasurile pe care le-ați auzit în acest capitol? În primul rând, nu pierdeți din ochi scopurile. Gândiți-vă serios ce urmărește o viață bine trăită. Nu vă mulțumiți să presupuneți doar că ținta este fericirea. Nu presupuneți că urmărește vreo consecință realizabilă în lume. Poate că o viață bine trăită este una care se supune legii divine, fie ce-o fi. Sau poate persoana voastră este mai importantă decât reușitele voastre (chiar și decât succesele voastre de binefăcători). În al doilea rând, fiți siguri că răspundeți la întrebarea privind pădurea. Modul în care răspundeți poate schimba spectaculos implicațiile răspunsului vostru la întrebarea legată de scopuri. Presupuneți că erați convinși de faptul că buna utilizare a condiției voastre de agent moral maximizează fericirea. O pădure centrată asupra propriei persoane v-ar face niște narcisiști căutători de plăcere, pe când o pădure universală v-ar face niște umanitariști radicali. Ori presupuneți că Mencius v-a convins că buna condiție de agent moral cultivă niște virtuți care susțin apoi bune relații. Ei bine, a cui virtute trebuie să încercați s-o încurajați? Doar a voastră? A voastră și a familiei din care faceți parte? A tuturor? Și ce mănunchi de relații trebuie să fie întărit de virtuți? În al treilea rând, acomodați-vă cu nesiguranța. Oricare dintre aceste opțiuni vă va lăsa într-un loc în care este realmente dificil să fiți siguri în privința modului vostru de viață. Să optimizați consecințele acțiunilor voastre? Mult noroc în a prevedea impactul oricărei fapte pe care o săvârșiți în această lume nebună! Încercați să trăiți dând ascultare voinței lui Dumnezeu? Fiți gata să vă folosiți din greu discernământul; obișnuiți-vă să nu vă tulbure misterul. Țintiți cultivarea virtuții? Curățarea mlădițelor voastre morale de buruienile care încearcă să le sufoce nu este întotdeauna simplă și ușoară. Chiar și încercarea de a nu ne trăda pe noi înșine presupune să distingem cel mai adevărat, „cel mai autentic“ sine care se ascunde undeva adânc înlăuntrul nostru. Nu e niciodată o chestiune de precizie. În sfârșit, nu puteți da un răspuns bun la întrebarea Cum să trăim fără să răspundeți la întrebările din alte capitole. Dacă Buddha are dreptate și bogăția

este un impediment, atunci trebuie să vă trăiți viața într-un mod realmente diferit decât dacă afluența materială este decisivă pentru o viață înfloritoare. Dacă Wilde are dreptate și tristețea face parte din viața bună, atunci încercarea de a elimina orice fărâmă de durere este o greșeală. Întrebările se înfășoară unele în jurul altora și se împletesc între ele precum firele dintr-o frânghie. De fapt, întrepătrunderea acestor întrebări și a răspunsurilor pe care le primesc cântărește greu în alcătuirea unei reale viziuni despre o viață adevărată și înfloritoare.

E RÂNDUL VOSTRU 1. Reveniți la „inventarul vieții“ de la paginile 25–26. • Ce scopuri sugerează că urmăriți în exercitarea condiției voastre de agent moral? • Ce criterii par să vă orienteze comportamentul? • Practic vorbind, ce anume tratați ca fiind pădurea voastră? 2. Cum trebuie să trăim? • Ce scop (scopuri) trebuie să urmărim în calitate de agenți morali? • Ce normă (norme) trebuie să respectăm? • Cine și ce se află în pădurea voastră? 3. Cum se armonizează răspunsurile voastre la întrebările 1 și 2? Trăiți urmărind scopurile și respectând normele pe care le recunoașteți ca fiind demne de umanitatea voastră? Dacă nu, cum s-ar schimba viața voastră presupunând că ați face așa cum credeți că trebuie? Încă o dată, aveți grijă. După cum spuneam la început, ar fi o greșeală să lăsați acest tip de întrebare să vă conducă la niște decizii precum cele de Anul Nou. După cum vom vedea în Capitolul 15, hotărârile sunt sortite să dea greș dacă încercăm folosirea lor ca să trăim conform celor mai profunde intuiții ale noastre legate de Întrebare. Răspunzând la această întrebare, nu vă faceți o listă de sarcini. Încercați să întrezăriți tipul de viață pe care sperați s-o trăiți. ********

Autorii fac aluzie la două dileme etice atât de bine cunoscute în spațiul anglo-american încât nu se ostenesc să le expună. Pe scurt, prima dilemă apare în următorul scenariu: un tramvai scăpat de sub controlul vatmanului se îndreaptă în mare viteză spre un macaz; pe una dintre liniile de dincolo de macaz se află cinci pietoni, pe cealaltă doar unul. Un ins aflat lângă macaz trebuie să aleagă între a trimite tramvaiul pe linia cu cinci pietoni sau pe cealaltă linie, cu un singur pieton. Aparent, soluția este să sacrifice un om, sperând să salveze cinci. A doua dilemă este mai complicată și are mai multe versiuni. Cea mai frecvent întâlnită este următoarea: o navă de croazieră se scufundă și pasagerii se îmbarcă în bărcile de salvare. Una

dintre bărci, în care se află zece naufragiați, ia apă. Dacă nouă dintre ei scot apa cu mâinile din barcă, în vreme ce al zecelea se odihnește o vreme, barca ar putea să mai plutească încă cinci ore, timp în care naufragiații speră să fie găsiți de altă navă și salvați. Unul dintre cei din barca spartă zărește un prieten aflat într-o altă barcă fără defecte, care îi face semn să înoate până la barca lui. Dilema: fie rămâne în barca spartă, care, cu zece pasageri, ar avea la dispoziție cinci ore de plutire, fie se salvează pe sine, dar, rămași în nouă oameni, cei din barca avariată ar avea la dispoziție numai două ore în care să poată fi găsiți de altă navă și salvați. (N.t.) ******** Friedrich Nietzsche, Considerații inactuale, II, „Despre foloasele și daunele istoriei pentru viață“, §3, în Opere complete, vol. 2, trad. de Simion Dănilă, Hestia, Timișoara, 1998, p. 179. (N.t.) ******** Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei, a doua disertație, în Nietzsche, Știința voioasă, Genealogia moralei, Amurgul idolilor, trad. de Liana Micescu, Humanitas, București, 1994, p. 355. (N.t.) ******** Bhagavad-Gita, trad. din sanscrită de Sergiu Al-George, Herald, București, f.a., p. 35. (N.t.) ******** În traducerea lui Sergiu Al-George, fragmentul 2.31 sună astfel: „Privind la Legea [ta] proprie (svadharma) nu trebuie să tremuri; pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege.“, ed. cit., p. 41. (N.t.) ******** Biblia, Facerea, 12.1, ed. cit., p. 33. (N.t.) ******** Biblia, Corinteni 1, 7.19, ed. cit., p. 1645. (N.t.) ******** Biblia, Marcu, 14.36, ed. cit., p. 1514. (N.t.) ******** Biblia, Facerea 21.2, ed. cit., p. 43. (N.t.) ******** Analecte, 13.18, ed. cit., p. 219. (N.t.) ******** Biblia, Luca, 10.29–37, ed. cit., p. 1535. (N.t.)

PARTEA A III-A

STRĂFUNDUL

7 TESTUL REȚETEI

P

ână acum, pe parcursul mai multor capitole, am luat vastul subiect care este Întrebarea și l-am împărțit în câteva subîntrebări întrucâtva mai ușor de abordat. Riscul acestei strategii este că poate începe să pară o listă de întrebări care se înșiră una după alta, fără nicio legătură între ele. Dar nu poate fi corect. Oricât ar fi de întinsă, Întrebarea este unitară. Se referă la forma vieții noastre ca întreg, în raport cu lumea noastră ca totalitate. Răspunsurile noastre la diversele subîntrebări merg împreună. Seamănă mai degrabă cu o rețetă decât cu o listă de alimente de cumpărat de la băcănie și ele se pot armoniza precum ingredientele unei rețete bune de răspunsuri la Întrebare — sau nu. Desigur, puteți inventa o rețetă care combină cârnați italienești, înghețată de mentă asortată cu ciocolată, sparanghel și ouă murate. Poate că acestea sunt, luate în parte, chiar mâncărurile voastre preferate. Dar va fi combinația lor comestibilă? Nici pe departe. Așadar o parte din sarcina voastră este să nu vă limitați la a da cele mai bune răspunsuri la întrebările puse în fiecare capitol din această carte, ci să analizați cum se armonizează acele răspunsuri. Adică trebuie să distingeți o viziune coerentă despre viața înfloritoare. Să numim această sarcină „testul rețetei“. Dar mai știm că, de câte ori ne facem de lucru în bucătărie, scopul nostru nu este pur și simplu să preparăm ceva delicios. Calitățile nutritive sunt și ele importante. Așadar, când facem planul unei mese, poate că înainte de-a ne gândi ce ingrediente se asortează bine, avem în vedere categoriile de alimente. Proteine. Fructe și legume. Cereale și carbohidrați. Echilibrul dorit între grupele de alimente este un produs al scopurilor noastre privind nutriția. Dacă ținem o dietă keto, cerealele și carbohidrații pot să nu-și găsească locul în farfuria noastră. Va trebui să căutăm o rețetă hrănitoare fără aceste ingrediente. Într-o versiune extremă a dietei Atkins, consumăm poate numai proteine. Când vorbim despre viața bună, „grupele noastre de alimente“ sunt cele trei aspecte ale vieții la care am reflectat în ultimele trei capitole. Răspunsurile

noastre la aceste trei întrebări acoperă în linii mari viziunea noastră pozitivă privind întregul vieții. Am spus că întrebarea „Cum trebuie să trăim?“ este o problemă legată de calitatea de agent moral, de prezența noastră activă în lume. „La ce anume trebuie să sperăm?“ acoperă restul lumii, circumstanțele vieților noastre. Și „Ce stare de spirit se asociază cu o viață bună?“ trimite la experiența resimțită de-a lungul vieții, receptivitatea noastră afectivă față de lumea înconjurătoare așa cum o percepem noi. Aceste întrebări vizează trei modalități de a fi în lume: activă, pasivă și, când ne referim la emoții, ambele. Nesocotiți oricare dintre ele și viziunea voastră despre viața ce merită a fi trăită va rămâne incompletă — sau cel puțin va trebui să explicați de ce una sau două pot fi eliminate. Numiți acest demers „testul nutriției“. Condiția de agent moral, împrejurările și afectele sunt, prin urmare, cele trei grupe alimentare de bază ale unei vieți bune. E greu de găsit o trăsătură a vieții omenești care să nu aparțină cel puțin uneia dintre aceste trei categorii. Desigur, sunt multe alte interogații dincolo de aceste întrebări. Dar centrul gravitațional aici se află. Prin urmare, este o mare diferență între modul de a răspunde doar la aceste întrebări și felul în care îmbinați răspunsurile voastre într-o viziune unitară. Iar asta este adevărat nu numai pentru că unele rețete pur și simplu nu se pot face (unele răspunsuri la aceste întrebări nu se armonizează între ele), ci și fiindcă multe lucruri care au șanse mari să fie alese drept componente ale unei vieți bune implică o sinteză în care se armonizează condiția de agent moral, împrejurările și afectele. Luați prietenia, de exemplu. Diverși gânditori, de la Aristotel până la Mary Wollstonecraft, au considerat că prietenia face parte dintr-o viață înfloritoare.1 E limpede că a avea prieteni este o chestiune de circumstanțe necesare pentru a duce o viață bună. În lipsa altei persoane cu care să fiți prieten, nu aveți o relație de prietenie. Și totuși prietenia nu se încadrează clar în categoria circumstanțelor. A avea o relație de prietenie necesită de asemenea să fiți prietenul cuiva. Condiția voastră de agent este esențială. Dacă nu răspundeți acționând ca un prieten, atunci puteți avea un admirator, o slugă sau un binefăcător, dar nu aveți un prieten. Și sentimentele contează într-o relație de prietenie. O prietenie fără urmă de afecțiune va fi în continuare ceva bun. Vă puteți ajuta reciproc cu regularitate, de exemplu. Dar dacă se întâmplă doar strângând din dinți,

prieteniei îi va lipsi ceva esențial. Este tentant să spunem că nu va fi câtuși de puțin o relație de prietenie. Așadar acest lucru bun, prietenia, înmănunchează condiția de agent, împrejurarea și afectul. Conține ingrediente din toate cele trei „grupe alimentare“ ale vieții noastre bune. Le cere să fie strâns unite. Ceea ce are sens. La urma urmei, viața nu se desfășoară sub forma unor mici fragmente de acțiune pură, împrejurare pură și sentiment pur. Este un amalgam complex, în care se împletesc strâns toate aceste componente. Cu atât mai mult cu cât, chiar dacă noi le distingem, nu trebuie să pierdem din vedere felurile în care cele trei se influențează și se condiționează îndeaproape între ele. Chiar dacă sunt distincte, fiecare dintre aceste trei aspecte ale vieții le conține, ca să spunem așa, pe celelalte două. În primul rând, condiția de agent nu este doar calitatea de agent. Când vorbim despre ipostaza noastră activă, nu ne gândim la omnipotență absolută. Indiferent ce ne-au spus niște adulți binevoitori pe când eram copii, nu putem face tot ceea ce ne-am propus. Ce putem face și cine putem fi sunt profund modelate atât de împrejurările, cât și de viața noastră afectivă. Împrejurările înseamnă că un monarh britanic din secolul al XVI-lea își exercita calitatea de agent diferit de ceea ce putea să facă un țăran din Egiptul antic sau o fată dintr-o familie contemporană din clasa mijlocie canadiană. Și afectul influențează la rândul său condiția de agent. O emoție precum frica sporește probabilitatea ca noi să acționăm într-un anumit fel mai degrabă decât în altele și, chiar dacă noi rezistăm acelor tendințe, însuși faptul că trebuie să opunem rezistență ne sugerează o idee despre modul în care afectul modelează capacitatea noastră de acțiune. În al doilea rând, afectul nu este doar afect. Sentimentele și emoțiile noastre sunt influențate atât de împrejurările în care ne aflăm, cât și de calitatea noastră de agenți. Prima corelație este ușor de sesizat. Simțămintele noastre sunt în mare parte reacții la împrejurările pe care le trăim. Privim de pe marginea unui țărm stâncos și ne este teamă. Sau primim o încurajare serioasă și simțim recunoștință și motivație. Poate fi ceva mai surprinzător faptul că propria condiție de agent ne modelează la rândul ei viața emoțională. Între anumite limite pe care cercetătorii abia încep să le înțeleagă, este posibil să inițiem acțiuni care modifică nu doar modul în care ne simțim într-o situație specifică sau alta, ci și felul în care tindem să ne simțim în anumite tipuri de situații. De exemplu, să începem prin a distinge două reacții emoționale față de suferința unei alte persoane: durere

empatică (simțiți suferința altuia cu o intensitate copleșitoare) și compasiune (vă afectează suferința celuilalt și vă motivează să-i veniți în ajutor). Cercetări recente sugerează că meditația de inspirație budistă axată pe bunăvoință iubitoare poate să accentueze dispoziția noastră de a simți compasiune mai degrabă decât durere empatică. În sfârșit, împrejurările nu sunt doar împrejurări. Ar putea să pară că împrejurările sunt imune față de forța modelatoare a celorlalte două aspecte ale vieții. Împrejurările sunt date. Ele sunt cu îndărătnicie prezente, inflexibila realitate a unei lumi care ne înfruntă așa cum este, cu totală indiferență față de preferințele noastre. Dar nu este pe de-a-ntregul astfel. Ca indivizi și comunități deopotrivă, acționăm în feluri care influențează împrejurările, câteodată chiar le transformă. Acea influență nu este absolută. Nu este nici măcar sigură sau previzibilă. Cu toate acestea, este reală. Cumva mai subtil și mai indirect, emoțiile și sentimentele noastre influențează împrejurările noastre. Parcul sau locul nostru preferat de relaxare poate să întruchipeze sentimente de pace și seninătate pe care noi le considerăm ca făcând parte din însuși locul respectiv — împrejurarea. Simțămintele noastre schimbă efectiv ceea ce înseamnă acel loc pentru noi. Așadar, în realitate, împrejurarea, condiția de agent și afectul se împletesc în feluri complicate. Când ne gândim la tipul de viață spre care aspirăm, acest fapt subliniază cât de importante sunt testul rețetei și cel al calităților nutritive. O viziune incoerentă va fi mai puțin viabilă decât una ale cărei componente se armonizează. Trebuie să ne facem o rețetă corectă.2 În continuare, acest capitol urmărește să vă ajute în a vă familiariza cu ce aveți de făcut în bucătărie, ca să spunem așa. Ne vom concentra atenția asupra accentului. Unele rețete de viață bună înalță o grupă de alimente cu un cap deasupra celorlalte. Ele privesc viața și spun: „Ceea ce avem aici este un biftec. De ce să ne pierdem vremea cu o serie de ingrediente inutile? Tot ceea ce ne trebuie sunt puțină sare și piper și suntem gata să-l frigem pe grătar“. Nimeni nu ar confunda o friptură bine asezonată cu o masă alcătuită din sare și piper frumos completate cu puțină carne de vită. Un ingredient dintr-o grupă nutritivă domină întreaga rețetă. Alte rețete sunt mai puțin extremiste. Ele accentuează un ingredient, dar nu atât de pronunțat. În rețeta de pui kung pao, de exemplu, alunele, ardeiul iute și boabele de piper negru Szechuan sunt esențiale pentru a face acest fel de mâncare să fie ceea ce

este, dar ea rămâne pui kung pao. Alte abordări urmăresc un echilibru aproape perfect între o varietate de ingrediente. Gândiți-vă la paella, gumbo, supă vegetală — lucruri de acest gen. Spunem astfel că diferite viziuni despre viața bună tind să accentueze diferite aspecte ale vieții bune. Unele pun accentul pe condiția de agent, altele pe afect, altele pe împrejurări. Ele variază de asemenea și prin cât de puternic este accentul pus de fiecare. Unele sunt mai degrabă radicale, altele mai subtile. În unele cazuri, e greu de spus dacă există vreun accent. O viziune poate fi echilibrată până într-atât încât oricare dintre cele trei aspecte poate fi tratat ca o fereastră ce se deschide spre întreg.3 Să examinăm trei exemple de concepții despre viața bună, fiecare centrată pe un aspect diferit. Vom începe cu un accent viguros asupra condiției de agent (stoicismul), apoi ne vom referi la un accent ușor mai nuanțat asupra afectului (utilitarismul) și vom încheia cu un accent subtil pus pe împrejurări (confucianismul). Dar, înainte să începem, dorim să vă reamintim avertismentul nostru din Introducere: în câteva pagini nu vă putem oferi niște expuneri definitive ale acestor concepții. Suntem nevoiți să eliminăm aproape total bogata lor complexitate și dezacordurile lor interne. Important aici este să vă faceți o idee despre varietatea posibilităților exemplificate de aceste viziuni așa cum vi le prezentăm.

VIRTUTEA ESTE SINGURUL LUCRU DE CARE AVEȚI NEVOIE Filosoful grec Crisip (279–206 î.Hr.) a scris o carte în multe volume intitulată Despre mijloacele de trai. Se cerea să răspundă la întrebarea cum ar trebui să-și câștige traiul un om înțelept. Crisip a socotit totuși că se punea o întrebare și mai importantă: „Și pentru care motiv trebuie să-și câștige [un om] traiul?“********4 S-ar putea să vă sune ca o întrebare bizară. Cu siguranță ne câștigăm traiul ca să ne putem bucura de viață. Crisip spune însă că nu. Plăcerea, afirmă el, este „indiferentă“. E un soi de lucru pe care poți să-l accepți ori de care te poți lipsi — take it or leave it. Nu este un motiv întemeiat să faci ceva. (I-auzi, Jeremy Bentham!) Să zicem că acceptăm ideea lui Crisip. Desigur, am putea gândi, trebuie să ne câștigăm traiul ca să supraviețuim. Dar Crisip spune că până și supraviețuirea

este take it or leave it. Aidoma plăcerii, „viața este un lucru indiferent“. Pur și simplu, nu se califică drept motiv de a face ceva. Viața este un lucru indiferent. Asta sună de-a dreptul a sminteală. Dacă este ceva care contează pentru noi ca un motiv solid, acel lucru trebuie să fie supraviețuirea. Crisip gândește altfel — și nu este singurul. Crisip era unul dintre gânditorii stoici. Pentru stoici, condiția de agent moral (concret, a fi virtuos) este singura care contează pentru o viață bună. De fapt, este mai importantă decât viața însăși. Stoicii privesc lumea din jur, observând toate lucrurile externe cărora li se dedică oamenii — bani, faimă, putere, succes, familie — și văd că fiecare dintre aceste lucruri este nestatornic. Nu putem garanta că le vom obține. Dacă le avem, suntem mereu expuși riscului de a le pierde. Așadar, dacă înflorirea noastră depinde de aceste lucruri, în mod fundamental nu deținem niciun control asupra lor. Ceea ce, gândesc stoicii, nu poate fi în regulă. Dacă, dintre toate, ceva ar trebui să fie pe deplin în stăpânirea noastră, acel lucru trebuie să fie bunătatea vieții pe care o ducem. Singura soluție este să recunoaștem că viața bună este o viață bine cârmuită. Punct. A fi bun și a trăi viața bună sunt totuna. Această concluzie are un efect dramatic asupra modului în care răspund stoicii la întrebarea ce înseamnă ca o viață să fie bine trăită. Cleantes din Assos, profesorul lui Crisip, a mers odată la teatrul din Atena, unde a stat alături de toate persoanele de vază din partea locului. Un poet mult apreciat s-a urcat pe scenă ca să recite un poem și, din senin, fără să fi fost provocat, l-a insultat pe Cleantes în fața tuturor. Însă Cleantes a rămas total netulburat, fără să schițeze niciun gest de furie. Așa trebuie să reacționeze un stoic în fața unor împrejurări potrivnice********5. Dar asta nu-i nimic pe lângă istorisirea pe care o face celebrul orator roman Cicero (106–43 î.Hr.) despre mult mai vechiul filosof Anaxagoras (secolul al Vlea î.Hr.). Când cineva i-a adus lui Anaxagoras vestea că fiul său murise, filosoful a spus doar atât: „Știam deja că am dat naștere unui muritor“.6 Desigur, sănătatea, bogăția și supraviețuirea copiilor voștri sunt preferabile bolii, sărăciei și morții lor. Dar oamenii pot fi virtuoși și, prin urmare, împliniți, chiar dacă nu au ceea ce preferă și chiar dacă pierd toate acele lucruri. Indiferent de împrejurări, gândeau stoicii, există întotdeauna oportunitatea de-a acționa bine. Într-un sens strict așadar, împrejurările nu își găsesc locul într-o viziune stoică despre ceea ce contează cel mai mult. Iată de ce Crisip crede că nu există

niciun argument valid pentru a-ți câștiga traiul. Nu-ți trebuie mijloace de trai ca să fii virtuos. Nu trebuie să fii fericit ca să fii virtuos. Nu trebuie nici măcar să supraviețuiești. Uneori cel mai plin de virtute lucru pe care îl poți face este să mori demn. Da, este o abordare radicală a Întrebării. Dar se poate găsi în ea ceva realmente însuflețitor — îndeosebi dacă împrejurările voastre se află categoric în afara controlului vostru. Unul dintre marii stoici romani, Epictet (cca 50 — cca 135 d.Hr.), s-a născut în sclavie, de exemplu. Iar când am predat cursul nostru despre viața ce merită a fi trăită la închisoarea federală din Danbury, stoicismul a fost un hit. Studenții de acolo au recunoscut forța efortului de a ne concentra asupra lucrurilor pe care le putem controla. Concentrându-se asupra nucleului condiției de agent pe care nimeni nu le-o poate răpi — acea capacitate de a-și dirija starea lăuntrică — studenții au simțit posibilitatea de a-și păstra demnitatea în orice împrejurări.7 Stoicii adoptă o poziție mai nuanțată față de emoții decât față de bunurile exterioare, precum sănătatea și avuția. Evident, trăind în Antichitate, ei nu folosesc categoria emoții. Aceasta este o idee modernă. Dar ei vorbesc despre o bună parte din ceea ce noi numim emoții, referindu-se la pasiuni. Și stoicii consideră că pasiunile nu sunt doar irelevante, ci rele. Sentimente precum frica și furia reflectă și întăresc investiția nepotrivită în lucruri pe care nu le putem controla. Ele ne supun dominației toanelor capricioase ale lumii. Ne îndepărtează de virtute și, prin urmare, de viața bună. Destul de corect, ați putea spune. La urma urmei, cine face din frică și mânie părți importante ale vieții bune? Ei bine, stoicii nu se opresc la frică și mânie. Ei așază ceea ce noi am considera emoții pozitive, precum speranța și buna dispoziție, în exact aceeași categorie. Speranța și frica, spun ei, sunt foarte asemănătoare. Ambele sunt dovezi ale unei investiții imprudente în viitor. Ambele plasează fericirea în afara controlului vostru. Nu au ce să caute în viața bună. „Vei înceta... să te temi dacă vei înceta să speri“********8, era sfatul lui Seneca cel Tânăr (cca 4 î.Hr.–65 d.Hr.). Este un schimb echitabil: renunțarea la speranțe pentru o viață fără frică. Schimbul va păstra în siguranță „viața voastră bună“, dar, dacă puneți preț pe simțăminte, va diminua mult din culoarea vieții voastre. Acestea fiind spuse, nu tot ceea ce considerăm emoție intră în categoria „pasi​unilor“ din concepția stoicilor. Ei insistă că anumite „pasiuni bune“ vor fi

produsele secundare ale unei vieți virtuoase. Mai important este ceea ce stoicii numesc „bucurie“. Ei o definesc într-un context foarte specific: mulțumirea calmă și stabilă dată de buna calitate de agent a individului. Seneca îi dădea unui prieten mai tânăr următorul sfat: „Privește spre binele adevărat și te bucură de ce-i al tău. Ce înțeleg oare prin «ce-i al tău»? Pe tine însuți, și anume ce-i mai bun în tine“********9. Ceea ce vrea să spună este să fii satisfăcut de propria virtute. Așadar, pentru stoici, în viața bună nu există nimic în plus pe lângă buna cârmuire a vieții. Nu putem spune că virtutea este ingredientul „erou“ al rețetei lor de viață bună. Este în foarte mare măsură singurul ingredient care contează, deoarece condiția de agent moral este singura „grupă de alimente“ necesară. Și pentru un stoic această focalizare strictă este un lucru bun. Concentrându-vă exclusiv asupra virtuții, vă păstrați atenția departe de sursele care v-ar putea distrage — precum pasiunile și împrejurările vieții — și care nu fac altceva decât să vă ruineze viața.

DE DRAGUL PLĂCERII Filosofii utilitariști Jeremy Bentham, John Stuart Mill și Peter Singer adaugă un ingredient diferit în centrul meniului lor de viață bună. Incontestabil, toți dau prioritate aspectului afectiv. Amintiți-vă ce spunea Bentham: „Bun înseamnă plăcere sau absența suferinței“. Pentru acești utilitariști, o viață bună este pur și simplu una plină de simțăminte agreabile și scutită de durere. Spre deosebire de stoici, ei nu susțin că nimic altceva nu contează. Sunt importante tot felul de alte lucruri în afară de simțăminte. Dar pentru gânditorii utilitariști de mai sus aceste lucruri contează doar fiindcă amplifică ori diminuează fericirea.10 De exemplu, este mai probabil ca anumite împrejurări să producă plăcere și să atenueze suferința decât altele. Utilitariștii sunt foarte preocupați de bunurile elementare ale vieții: hrană suficientă, educație, servicii de sănătate și banii necesari pentru cumpărarea a felurite bunuri și servicii. Aceste lucruri au valoare deoarece tind să conducă la mai multă plăcere și la mai puțină suferință. Cu toate acestea, împrejurările nu au o valoare intrinsecă prin ele însele. Ele contează numai în măsura în care sporesc plăcerea sau atenuează durerea. Și, după cum am văzut, focalizarea utilitariștilor asupra fericirii sfârșește de fapt prin apariția unei teorii exigente despre modul în care trebuie să ne exercităm

condiția de agenți morali. Fericirea tuturor contează la fel. Nu este nimic special în fericirea voastră, a copiilor sau a prietenilor voștri. Dacă sunteți cu adevărat adepții devotați ai unei viziuni utilitariste despre plăcere și egalitate, atunci trebuie să-i ajutați pe alții până când voi veți suferi mai mult dăruind, decât ar profita alții primind. O viață bine cârmuită este una care caută fără milă cea mai mare fericire generală cu putință, oricât de mult l-ar costa pe individ. Lucrul frapant este că, pentru un utilitarist, chiar și această viață de radicală grijă față de ceilalți nu are o valoare intrinsecă, strict vorbind. Dacă ar fi posibilă o lume de nesfârșită beatitudine, în care nimeni nu ar trebui să se îngrijească de altul prejudiciindu-se pe sine, acea lume ar fi preferabilă. Întâmplarea face că nu trăim într-o astfel de lume — cel puțin nu deocamdată. Însă ce-ar fi dacă am putea să edificăm o astfel de lume? Ideea este din ce în ce mai puțin exagerată. Acum mai bine de 50 de ani, filosoful Robert Nozick (1938–2002) a propus un experiment de gândire. Presupuneți că vă puteți conecta la o „mașină experiențială“, care v-ar oferi orice trăire pe care ați putea so doriți. În timp ce sunteți conectat, nu ați ști unde vă aflați. Ați crede că toate experiențele voastre sunt reale. (Aluzie la Morpheus din filmul The Matrix: „Ce este real?“) Presupuneți că oricine altcineva s-ar putea conecta, de asemenea, astfel încât nu ar trebui să vă țineți departe de mașină ca să aveți grijă de alții. Întrebarea lui Nozick este: „Te-ai conecta? Ce altceva decât cum simțim viețile noastre din interior poate să aibă importanță pentru noi?“******** 11 Nozick se așteaptă să nu dorim să ne conectăm la mașină. Argumentul lui se bazează pe acest fapt. Dorim să facem realmente niște lucruri. Dorim să fim efectiv în anumite feluri. Prețuim contactul cu realitatea, nu doar trăirea ei verosimilă. Iată concluzia lui Nozick: „Am aflat că există ceva în plus față de trăirile care prezintă importanță pentru noi, imaginându-ne o mașină de produs trăiri și dându-ne apoi seama că nu am folosi-o“********12. Cu toate acestea, așteptările lui Nozick pot fi în contratimp cu spiritul vremurilor noastre. În fiecare an, îi întrebăm pe studenții noștri dacă s-ar conecta la mașina experiențială și, an după an, tot mai mulți dintre ei răspund afirmativ. Și nu neapărat fiindcă ar fi niște adepți în devenire ai tehno-utopiilor actuale (deși unii ar putea fi!). Poate că mulți dintre ei sunt pur și simplu de acord cu Bentham, Mill și Singer că experiența plăcerii și eliberarea de suferință sunt singurele lucruri care merită să fie dorite pentru valoarea lor intrinsecă.

Deocamdată, metaversul pare insuficient de atrăgător ca să alunge mașina experiențială pe tărâmul ficțiunii. Dar s-ar putea să nu fie mereu astfel. Și, chiar dacă posibilitatea de conectare nu este încă actuală, evaluarea sentimentului suprem care însoțește viața poate să nu fie un lucru pe care sunteți gata să-l faceți. Poate că grija, chiar grija costisitoare, este ceva prețios în sine. Poate că acțiunea voastră cu efecte în realitate și ceea ce suferiți din partea realității trebuie să ocupe locul lor în rețeta vieții.

O REȚETĂ PENTRU ARMONIE Confucius socotea că există un tipar al felului în care ar trebui să fie lumea. Viața nu este statică, așa că tiparul funcționează mai puțin ca un desen și mai mult ca un film de animație. Este mai puțin o postură, semănând mai degrabă cu un dans. Nu o destinație, ci o cale — Calea. Este forma vieții și a lumii care se unifică și rezonează cu adevărul cel mai adânc al lucrurilor. Poate că este acel adevăr, cel mai profund dintre toate. Nicăieri în cele scrise Confucius nu a spus limpede ce este Calea. Nu i-a dat o definiție. Nu ne-a oferit o descriere amănunțită și cuprinzătoare. Cu toate acestea, ne putem face o idee despre ce este vorba din cartea care adună spusele lui Confucius și istorisirile despre el, Analecte. În primul rând, Calea este un model structural pentru societăți întregi, dar coboară de asemenea până la detaliile ritualurilor sociale, până la relațiile familiale, vorbirea și acțiunea individuală. Toate sunt strâns legate unele de celelalte. Putem vedea această integrare într-o povestire enigmatică despre Confucius. Se spune că cineva l-a rugat odată să-i explice unul dintre sacrificiile rituale tradiționale. Maestrul a spus: „Nu știu. Cel care i-ar ști înțelesul ar înțelege toate treburile din lume de parcă i s-ar arăta chiar aici — și apoi și-a arătat palma“********13. Întreaga ordine în care ar trebui să se rânduiască lucrurile este atât de strâns înlănțuită încât, dacă ar fi să înțelegeți realmente și în profunzime acest ritual, ați dezlega misterul întregului. O a doua trăsătură importantă este că Dao — Calea este în esență legată de relațiile dintre oameni, de modul în care oamenii și grupurile intră în relație unii cu ceilalți și cu lumea materială. Tipurile potrivite de metafore pentru descrierea Căii sunt lucruri precum ordine, structură sau (poate cea mai bună expresie dintre toate) armonie.

Împreună, aceste două trăsături înseamnă că în viziunea lui Confucius există un hotărât accent pe împrejurări. Un anumit aranjament al lucrurilor este esențial pentru o viață pe deplin înfloritoare. Seamănă puțin cu un lacăt. În interior există o serie de piese numite tamburi. E suficient ca un singur tambur să nu se alinieze cu celelalte ca lacătul să fie încuiat. Dar când toate piesele se aliniază — clic! — lacătul se deschide. Brusc, există libertate de mișcare. Întregul sistem funcționează altfel. Ceea ce o persoană înțeleaptă își dorește mai presus de orice este să-și ducă viața într-o societate care trăiește în acord cu Calea și, în consecință, prosperă și se bucură de pace. Nu avem de-a face cu înțelepți stoici, care pot duce o deplină viață bună chiar și în cea mai rea societate. Confucius le dă discipolilor următorul sfat: „Nu intra într-un regat aflat în pericolul de a pieri, iar într-unul unde domnește dihonia nu sălășlui. Doar când sub Cer domnește Ordinea să ieși la iveală. Când nu-i ordine să stai ascuns“********14. După cum prezic stoicii, dacă permiteți împrejurărilor să ocupe un avanpost în viziunea voastră, a duce o viață bună nu mai depinde pe de-a-ntregul de voi. Înflorirea voastră depinde de împrejurări pe care nu le puteți controla. Este înlănțuită cu înflorirea lumii din jurul vostru. Putem presupune că stoicii și Confucius ar cădea de acord în această privință. Le-ar lipsi consensul în ceea ce privește întrebarea dacă interdependența confucianistă este un defect (așa ar spune stoicii) sau o calitate (după cum cred confucianiștii). Dar conjunctura unei societăți care trăiește în acord cu Dao nu este atât de obsesivă în viziunea lui Confucius pe cât de exclusivistă este virtutea pentru stoici sau plăcerea pentru utilitariști. Afectul și buna exercitare a condiției de agent ocupă locuri mult mai importante în „rețeta“ lui. Și totuși, ca într-o rețetă reușită, rolurile lor nu se ciocnesc de latura circumstanțială a Căii. Ele o completează și contribuie la un întreg coerent. Să luăm mai întâi afectul. Confucius folosește termeni variați când se referă la sentimentele care însoțesc o viață bună. Unul este deosebit de edificator: bucurie. Bucuria confucianistă nu este nici plăcerea utilitaristă, nici (auto)satisfacerea stoică — sau, în această privință, mulțumirea Subhei. Confucius crede că o persoană înțeleaptă este bucuroasă fiindcă intră în rezonanță cu Dao. Este în ton cu lumea — așa cum este și trebuie să fie ea — la nivelul cel mai profund: ideograma chinezească pe care o traducem prin cuvântul „bucurie“ servește drept

bază a talentului „muzical“. Relația cu împrejurările prielnice este încorporată explicației propuse de Confucius pentru înflorirea afectivă. Pentru Confucius, simțirea vieții așa cum se cuvine (afect) are, de asemenea, o legătură internă cu buna cârmuire a vieții (condiția de agent). „Cel lipsit de Omenie, multă vreme nici necazului, dar nici bucuriei nu poate să le ție piept. Trăiește liniștit în Omenie cel Omenos și se bucură de roadele ei cel înțelept.“********15 Omenia este termenul lui Confucius pentru miezul caracterului bun. Așadar el spune că o cârmuire bună a vieții este esențială pentru dobândirea pe termen lung a bucuriei. Să ne îndreptăm acum spre relația dintre condiția de agent și împrejurări. O idee importantă se conturează cel mai bine prin contrast. În unele concepții utilitariste este imaginabilă o lume perfect înfloritoare din care condiția de agent lipsește cu totul. Conectarea tuturor oamenilor la mașina experiențială ar fi destul de bună. Chiar colosală. Urmează să se întâmple? Probabil că nu. Însă ar avea Bentham vreun motiv să nu dorească să se întâmple? Nu ar avea. Viziunea lui Confucius este diferită. Tabloul unui mănunchi de împrejurări coerente și armonioase poate fi un punct de vedere lămuritor din care să privim Calea. Dar, țineți minte, dacă Dao este un mănunchi de împrejurări, Calea este un ansamblu de împrejurări aflate în mișcare — un ansamblu dinamic, incluzând nenumărate acțiuni omenești. Cârmuitorii acționează cu virtute, înțelepciune și cuviință. Își deleagă autoritatea unor miniștri capabili. Acei miniștri servesc cinstit pentru binele societății. Copiii dovedesc stimă și respect față de părinți, iar cei mici, față de frații și surorile mai mari. Toate lumea participă cu respect și bucurie la ritualurile prescrise. Și așa mai departe. Toate aceste lucruri contribuie la crearea unei rețele integrate de relații sociale care definesc împrejurările prielnice. Așadar, la fel ca afectul, condiția de agent deține propriul rang în concepția lui Confucius. Calea este întotdeauna ceva pus în practică. Vă amintiți de cei patru lăstari pe care Mencius dorește să-i cultivați în viețile voastre? Ideea este că acele virtuți vă vor ajuta să trăiți în acord cu Dao. Toate acestea vor să spună, cel puțin într-o interpretare plauzibilă, că viziunea lui Confucius despre viața bună este o rețetă destul de echilibrată. Nicio grupă de alimente nu ocupă întreg spațiul din farfurie, ca să spunem așa. Calea poate fi înțeleasă într-o anumită lumină ca un ansamblu de împrejurări ideale — o lume întreagă în mișcare armonioasă. Dar luată cu precizie în acest sens, descrierea lui

Confucius a Căii include emoții înfloritoare, precum bucuria și condiția plenară de agent moral.

CE VEȚI FACE? Să sperăm că aceste trei exemple ne dau o idee de cum încep să arate concepțiile despre viață dacă punem în centrul rețetei noastre un ingredient dintr-o grupă de alimente sau alta (aspecte ale vieții bune). Și să sperăm că ne ajută de asemenea să vedem diferența care se ivește dacă acel ingredient central este în esență și întregul fel de mâncare sau dacă, în schimb, împarte cu alte ingrediente lumina reflectoarelor. Stoicii accentuează strict condiția de agent și exclud efectiv împrejurările și afectul. Utilitariștii se axează pe afect, dar fac loc împrejurărilor și condiției de agent, în măsura în care acestea au impact asupra stării afective a oamenilor. Confucius își reprezintă un ansamblu armonios de împrejurări, ale căror fațete importante sunt condiția de agent și rezonanța emoțională a oamenilor. Există totuși o dificultate. Într-un anumit sens, condiția de agent ocupă întotdeauna primul loc. Cât timp suntem capabili să ne confruntăm cu Întrebarea, o inevitabilă prioritate practică revine întrebării cum să ne cârmuim viața bine. Toate celelalte subîntrebări se apropie de o contemplație sterilă dacă nu au implicații asupra modului nostru de viață. Când atacăm Întrebarea, nu căutăm doar o hartă topografică care descrie terenul pe care se află ceea ce merită să fie dorit. Căutăm o destinație și o busolă. Nu există multe lucruri asupra cărora sunt de acord aproape total marile tradiții religioase și filosofice. Se dovedește însă că acesta este unul dintre ele: în ultimă instanță, aspectul decisiv al Întrebării este: Cum trebuie să trăim? Acest accent practic pe condiția de agent se vede limpede chiar în viziunile care dau prioritate afectului sau împrejurărilor. De exemplu, oricât sunt de fericiți Bentham și cei din categoria sa să reducă viața bună la plăcere și evitarea suferinței, mare parte din ceea ce spun ei are legătură cu ceea ce ar trebui să faceți dacă sunteți de acord că fericirea este ceea ce contează. Respectiv, trebuie să acționați în așa fel încât să maximizați cantitatea de fericire și să minimizați cantitatea de suferință din lume. Ei susțin cu patimă că fiecare dintre noi ar trebui să conteze în mod egal când estimăm următorul lucru corect de făcut. Totodată insistă că plăcerea și suferința tuturor au aceeași importanță. Nimeni nu beneficiază de un tratament special. Într-un calcul utilitarist, nu există niciun

factor de multiplicare pentru cei bogați, puternici, superfrumoși sau fermecători și nici chiar pentru tine. Nu acesta este modul nostru normal de gândire. În consecință, direcția de gândire utilitaristă poate să sfârșească pledând pentru ideea că ar trebui să acționăm în feluri care ne șochează, întrucât sunt în același timp profund raționale și profund contraintuitive. Pagini peste pagini din cărțile lor sunt dedicate efortului de a ne ajuta să încetăm a ne imagina că noi suntem centrul universului, îndemnându-ne să acționăm în mod corespunzător. La fel, Confucius cheltuie mai multă energie îndemnându-i pe ascultătorii lui să-și cârmuiască viața bine, decât pentru descrierea unei societăți care împlinește Calea. Întrucât societatea din vremea lui (și a noastră) nu reușește să urmeze Calea, întrebarea centrală pentru oricine încearcă să trăiască în lumina viziunii lui Confucius este cum să urmeze Calea într-o societate care a luat-o razna. Dacă lumea nu urmează Calea, recompensele ajung cu precizie la oamenii răi. Escrocii prosperă. Nerușinații ajung celebri, în loc să fie blamați. Într-o lume anapoda, Confucius îi scrutează pe toți cei care s-au îmbogățit ori și-au făcut un nume și întreabă: Lumea aceasta lucrează pentru tine? Aceasta? Dacă lumea e stricată și voi trăiți în ea pe picior mare, probabil cauza este că și voi sunteți, de asemenea, stricați. Dacă societatea în care trăiți și-a pierdut Calea, puteți alege doar una dintre aceste opțiuni: să vă cârmuiți viața bine ori să încercați să o faceți să decurgă bine. Iar dacă aveți de ales, Confucius insistă să mizați pe buna folosire a condiției de agent, fie ce-o fi. El vrea chiar să pună condiția de agent mai presus de cea mai elementară circumstanță: să fii viu. „Cărturarul cu voință și omul de omenie nu caută să se ferească de moarte sacrificându-și Omenia. Mai degrabă își jertfesc trupul pentru a-și desăvârși Virtutea.“********16 Pentru Confucius, viața virtuoasă urmărește să fie conformă cu și să contribuie la împrejurările ideale ale unei lumi care urmează Calea. El oferă împrejurărilor o reală prioritate. Dar avem o responsabilitate de a trăi în acord cu Dao, chiar dacă acele împrejurări ideale nu pot fi obținute. Împrejurările au prioritate fundamentală, dar condiția de agent deține prioritatea practică. După cum subliniam în Introducere, condiția umană de agent este fundamental limitată. Niciunul dintre noi nu este omnipotent. Niciunul dintre noi nu este un suveran absolut, chiar dacă unora ne place să credem că suntem. Mulți oameni știu de câte eforturi intense este nevoie pentru revendicarea condiției de agent în sistemele sociale care marginalizează întregi grupuri de indivizi, negându-le calitatea de agenți. Și cu toții suntem expuși redefinirii,

restrângerii sau, la extrem, pierderii totale a capacității noastre de acțiune din cauza bolii sau a vătămării. Ca orice capacitate, condiția de agent este temporară.17 În imaginea de ansamblu, există multe consecințe mai importante decât felul în care utilizează oricare dintre noi capacitățile de manifestare activă pe care leam primit. Niciunul dintre noi nu se află în centrul tuturor lucrurilor. Totuși fiecare dintre noi deține o poziție privilegiată în propria viață. Este a noastră. Acum, asta nu înseamnă că întreaga greutate cade pe voi. Responsabilitatea „numai voi“ nu înseamnă că sunteți singuri. Se prea poate ca o parte esențială din utilizarea bună a capacității voastre (limitate) de agent să constea în a cere ajutor, în a găsi alte persoane cu care să vă împărțiți viața, recunoscând că voi singuri nu sunteți de ajuns. Acceptând toate aceste precizări importante, rămâne valabil că modul în care ne conducem viața își va păstra o pregnanță specială, indiferent cât de important credem noi că este să ne simțim bine ori să ne meargă bine în viață. Chiar dacă rețeta noastră țintește un echilibru aproape perfect între cele trei aspecte, vom descoperi că gătim realmente când avem o idee clară despre ceea ce trebuie să facem. Prin urmare, în timp ce ne alcătuim rețetele, vom avea nevoie să nu uităm acest statut special pe care îl deține modul în care trebuie să trăim.

AȘADAR CUM TREBUIE SĂ LE ÎMBINĂM PE TOATE? Mesajul acestui capitol este simplu. Fiți atenți la coerența viziunii voastre. Dacă aveți de gând să adoptați o viziune bazată pe un singur ingredient, este important să știți ce vă așteaptă. Un ingredient nu poate veni decât dintr-o singură grupă de alimente. Mai bine este să aveți încredere în teoria nutriționistă când vă planificați rețeta culinară. Altminteri, viziunea voastră poate să pice testul de nutriție. Și oricare ar fi echilibrul general la care ajungem, câștigăm valoare încercând să ne asigurăm că diversele aspecte ale răspunsurilor noastre date Întrebării se completează unele pe celelalte. Nu e bine dacă valorile și idealurile noastre se îndreaptă în direcții contrare. Trebuie să trecem și testul rețetei. Este posibil să punem un accent întrucâtva prea puternic pe întregul aspect al coerenței? Ce-i atât de rău totuși în puțină autocontradicție?

La finele fiecărui curs Life Worth Living de la Yale studenții scriu un scurt eseu în care schițează viziunea lor despre o viață vrednică de a fi trăită. Este o sarcină descurajantă și incontestabil peste nivelul lor de competență. Este de asemenea peste nivelul nostru de competență să judecăm autoritar adevărul sau falsitatea viziunilor pe care le conturează studenții noștri. Fiecare dintre noi trebuie să fie liber să îndeplinească de unul singur dificila sarcină de a discerne forma vieții înfloritoare și de a găsi propriile răspunsuri. Dar rămânem profesori și este misiunea noastră să evaluăm cumva eseurile studenților noștri, așa că am inventat criterii de notare a lucrărilor, care — credem noi — nu le răpesc studenților autonomia meritată de responsabilitatea pe care o au pentru forma „numai voi“. Le spunem că vor fi notați parțial în funcție de coerența viziunii lor în ansamblul ei. Îi încurajăm să aplice testul rețetei viziunii lor ca parte a procesului de elaborare a conținutului eseului. Sunt armonizate elementele acestui conținut? Într-un an, un student a venit la Matt și, cu admirabil curaj, a obiectat față de acest criteriu. Căutarea coerenței, a spus el, este o greșeală. În primul rând, nu o vei găsi niciodată. În al doilea rând, nu ar fi mare lucru dacă ai reuși să o găsești. Viața, a insistat el, este haotică. O viziune sistematică, una care nu generează contradicții, despre viață ar subaprecia acea dezordine inerentă vieții. Ar face mai mult rău decât bine. Putem învăța două lucruri de la acest student îndrăzneț. În primul rând, studentul are neîndoielnic dreptate că o coerență totală este un ideal de neatins. Nu vom reuși niciodată să punem toate aspectele vieții în ordine perfectă. Întrebarea este prea mare și prea complexă pentru ca oricare dintre noi să-i răspundă cu o coerență strictă și cuprinzătoare. Dat fiind faptul că vor exista contradicții în viziunile noastre, întrebarea importantă este ce vom face când le descoperim. În loc să ne temem de ele ori să încercăm a le ignora, poate că vom vedea în aceste incoerențe niște oportunități. Ele ne dau ocazia din nou să discernem profund, să cântărim diversele aspecte ale răspunsurilor noastre date de facto la Întrebare și să încercăm a le integra într-o sinteză mai bogată. De acord, nu vom ajunge niciodată până la capăt. Chiar și așa, reordonarea viziunilor noastre într-o mai mare coerență este un obiectiv important, afară de cazul în care împărtășim convingerea studentului că viața este inerent dezordonată. Acel afară de cazul în care deschide calea spre următoarea lecție. Studentul nostru era surprinzător de coerent în argumentele sale în favoarea

incoerenței. El făcea apel la lucruri pe care le credea adevărate despre lume și raționa pornind de la ele spre concluzia că viziunile despre o viață ce merită trăită nu ar trebui să urmărească o coerență strictă. Abordarea studentului indică o trăsătură importantă a luptei cu Întrebarea: toate răspunsurile capătă formă în dialog cu ideea noastră despre reala vedere de ansamblu privind, ca să împrumutăm o expresie din Douglas Adams (autorul seriei Ghidul autostopistului galactic)********, „viața, universul și toate câte mai sunt“. Într-acolo ne vom îndrepta în următorul capitol.

E RÂNDUL VOSTRU 1. Reveniți la răspunsurile date la exercițiile din ultimele trei capitole. • Cum se armonizează între ele? • Unde există tensiuni sau contradicții? Dacă ar trebui să le rezolvați, la care întrebare/întrebări v-ați schimba răspunsurile? • În viziunea voastră, are prioritate unul dintre cele trei aspecte (condiția de agent, împrejurarea, afectul) sau încercați să le echilibrați? Dacă tindeți să acordați prioritate unui aspect, ce temeiuri puteți prezenta, de natură să justifice acea prioritate? ********

Diogene Laertius, Despre viețile și doctrinele filosofilor, VII.189, trad. din lb. greacă de C.I. Balmuș, Ed. Academiei RPR, 1963, p. 387. Restul fragmentului sună astfel: „Dacă este pentru a-și susține viața, viața în sine, e un lucru indiferent, dacă-i pentru plăcere, și plăcerea-i la fel, pe când dacă-i pentru virtute, aceasta, în sine, e de ajuns pentru ca să constituie fericirea“. (N.t.) ******** Iată întregul fragment: „Era de față, la teatru, când poetul Sositheos a declamat despre dânsul versul următor: «Mânați ca boii de sminteala lui Cleantes», la auzul cărora el a rămas neclintit în expresia figurii, ceea ce a uimit într-atât publicul, încât l-a aplaudat pe el, iar pe Sositheos l-a gonit de pe scenă“. Diogene Laertius, op. cit., VII.173, p. 380. (N.t.) ******** Seneca, Scrisori către Luciliu, V, trad. de Gheorghe Guțu, Humanitas, București, 2020, p. 42. (N.t.) ******** Ibid., XXIII, p. 95. (N.t.) ******** Robert Nozick, Anarhie, stat și utopie, trad. de Mircea Dumitru, Humanitas, București, 1997, p. 86. (N.t.) ******** Ibidem, p. 87. (N.t.) ******** Traducerea Florentinei Vișan este întrucâtva diferită: „Nu știu să-ți răspund la întrebare. Știu doar că acela ce știe răspunsul poate să stăpânească lumea în armonie, cu ușurință, prin simplul gest, uite-așa! și Maestrul face cu degetul gestul pentru a-i arăta“, în Analecte, 3.11, ed. cit., p. 93. (N.t.) ******** Analecte, 8.13, ed. cit., p. 157. (N.t.) ******** Analecte, 4.2, ed. cit., p. 104. (N.t.) ******** Analecte, 15.9, ed. cit., p. 244. (N.t.) ******** The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy este o franciză SF creată de Douglas Adams. Inițial o comedie radio, transmisă în 1978 de BBC Radio 4, ulterior a fost adaptată pentru alte formate, incluzând romane,

piese de teatru, benzi desenate, un serial TV transmis în 1981, un joc pe computer lansat în 1984 și un film artistic produs în 2005. (N.t.)

8 IMAGINEA DE ANSAMBLU

D

e fiecare dată când predăm cursul despre viața ce merită trăită, avem un seminar în care discutăm viziunea de la Yale despre viața bună. Ideea este să gândim împreună diversele răspunsuri date Întrebării care animă spațiul nostru social comun din universitate. În fiecare an discuțiile sunt diferite, dar o temă se ivește fără greș: meritocrația, ideea că „avantajele ar trebui să fie câștigate prin competență și efort, nu să fie moștenite“.1 Studenții noștri au dreptate să identifice meritocrația ca pe un ideal influent la Yale. Ei nu sunt de acord în privința felului în care implementează universitatea idealul său meritocratic, cât de răspândit este acest ideal în societate și dacă idealul este unul bun. Ideea cu care aproape invariabil sunt de acord este că meritocrația nu este o absurditate. Acceptă premisa că meritul este real. Cu toate acestea, într-un an, un student a demontat această presupoziție. Nu sunt cu precizie cuvintele studentului, dar ceea ce a spus el suna cam așa: „Ei bine, neuroștiințele arată că oamenii nu au voință liberă. Tot ce facem este pe deplin determinat, ceea ce înseamnă că nu suntem responsabili pentru realizările noastre. Așadar întreaga idee de merit este absurdă“. La fel, a zis el mai departe, și în ceea ce privește blamul. Cu alte cuvinte: nu suntem liberi. Însă responsabilitatea presupune libertate. Prin urmare, nu suntem de fapt responsabili pentru actele și realizările noastre sau, în general, pentru nimic. La rândul lor, se presupune că recompensa și pedeapsa îi vizează pe agenții responsabili. Dar nu există ceva precum agenți responsabili. Prin urmare aplicarea unor recompense și pedepse nu are nicio noimă. A recurge la sancțiuni înseamnă să acționezi ca și cum ceva (responsabilitatea) există, când de fapt nu este cazul. Așadar, a fost concluzia studentului, nu ar trebui să recompensăm și să pedepsim. Nu ar trebui să existe nicio meritocrație. (Și nici închisori.) A fost un moment de cumpănă. Dacă afirmația acestui student și argumentul pe care s-a întemeiat erau adevărate, atunci întreaga noastră discuție s-ar fi

dezintegrat. Și nu doar aceasta. Brusc, toate discuțiile despre împlinire, forma unei vieți bune și celelalte ar fi fost puse la îndoială.

IMAGINEA DE ANSAMBLU ȘI ÎNTREBAREA Acest episod dintr-o oră de seminar arată că ideile noastre despre imaginea de ansamblu — natura fundamentală a realității fizice, interpretarea metafizică a condiției de agent a oamenilor și altele asemănătoare — sunt importante pentru încercările de abordare a Întrebării. Aceste idei elimină anumite răspunsuri. (Ca să folosim un exemplu din Capitolul 3: nu putem fi răspunzători față de Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu este real.) Și ele ne înclină în direcția altora. Așadar, fie că ne place, fie nu, a învăța cum să gândim despre imaginea de ansamblu este o parte importantă din a învăța cum să abordăm Întrebarea. Ce-i drept, avem motive să nu ne placă. Este de înțeles tentația încercării de a ignora perspectiva extrem de generală. Este cu adevărat enormă, la urma urmei, ceea ce o face să fie descurajantă. Când ajungem la această viziune despre ansamblul realității, ne regăsim în aceeași situație dificilă ca atunci când am încercat pentru întâia oară să ne stoarcem mintea dând târcoale Întrebării. Dacă înțelegerea formei unei vieți înfloritoare ne depășește nivelul de competență, cu siguranță lucruri la care filosofii se referă cu denumiri intimidante, precum metafizică, ontologie și epistemologie, ne depășesc de asemenea. Aici ne-ar putea fi de folos aceeași strategie pe care am folosit-o de-a lungul întregii cărți: spargem o întrebare cu adevărat copleșitoare în părți doar moderat strivitoare. Însă ar fi nevoie de o întreagă altă carte (poate de două sau trei) ca să expunem chiar și o aproximativă prezentare generală a subaspectelor acestei perspective extrem de generale. Ca să nu ne pierdem avântul, vom fixa deocamdată în centrul atenției două întrebări (inspirate de teologul creștin Norman Wirzba), care însumează unele dintre cele mai importante caracteristici ale perspectivei realmente cuprinzătoare: De unde venim? și Cine suntem? Aceste două întrebări înglobează funcția perspectivei foarte generale de a ne orienta în mediul înconjurător (în sensul cel mai larg) și de a ne face o idee despre ce fel de lucru este o viață de om. Într-un limbaj mai succint și mai tehnic, ne ajută să configurăm o cosmologie și o antropologie, o explicație a lumii și una a ființelor umane.2 Aceste întrebări ne vor ajuta să pricepem câteva trăsături esențiale care definesc înțelegeri diferite ale imaginii de ansamblu. Ele ne ajută de asemenea să vedem

cum probleme aparent abstracte se leagă de substanța reală a vieții. Vom începe prin a pune întrebările lui Wirzba creștinismului, tradiției sale (și a noastre) înainte de a continua să prezentăm alte tradiții și perspective.

O POVESTE DESPRE TOATE La 30 de ani, o femeie pe care o cunoaștem doar drept Julian (1343 — cca 1416) trăgea să moară în cămăruța ei lipită de biserica St. Julian din Norwich, Anglia. Cu un preot la căpătâi, și-a fixat privirea asupra unei imagini a lui Iisus murind pe cruce și s-a rugat. Mai târziu, ne spune Julian, a primit o serie de viziuni. La scurt timp după aceea, s-a vindecat și a compus o scurtă descriere narativă a experienței sale. Ca parte din prima ei viziune, spune ea, Dumnezeu „mi-a arătat un mic obiect, de mărimea unei alune, pe care mi l-a pus în palmă și era rotund ca o bilă. L-am privit cu ochiul minții și m-am întrebat: «Ce-ar putea fi acest lucru?» Și a venit răspunsul «E tot ce s-a făcut». M-am minunat cum ar putea să dureze, căci era atât de mărunt încât credeam că ar putea să dispară într-o clipită. Și răspunsul din mintea mea era «Durează și va dura pe vecie fiindcă Dumnezeu îl iubește; și totul există în același fel prin iubirea lui Dumnezeu». În acest lucru micuț am văzut trei proprietăți: prima este că Dumnezeu l-a făcut, a doua că Dumnezeu îl iubește, a treia că Dumnezeu are grijă de el“.3 De la început până la sfârșit, pentru Julian povestea lumii noastre de mărimea unei alune este istoria iubirii lui Dumnezeu. După ce a petrecut peste 15 ani rumegând și luptându-se cu înțelesul viziunilor care i s-au arătat, Julian a ajuns la această bruscă intuiție: „Am văzut limpede în această imagine și în orice că Dumnezeu ne-a iubit înainte de-a ne fi făcut; iar iubirea lui nu s-a micșorat niciodată și nu se va ostoi nicicând. Și toate lucrările lui s-au făcut din această iubire și în această iubire El a făcut toate în folosul nostru și în această iubire viața noastră este veșnică“.4 Oamenii au un statut special în această creație din iubire. Citând Biblia, Julian spune că am fost făcuți după „chipul“ și „asemănarea“ lui Dumnezeu.5 Noi am stricat însă acea imagine, nereușind să trăim bine, rupând legătura de iubire pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. Julian resimte dureros cât de departe am decăzut față de așteptările divine.

Dar este esențial că iubirea lui Dumnezeu cuprinde și asta. Dumnezeu iubește fără greș, în pofida greșelilor noastre. „El, care l-a făcut pe om din iubire, din aceeași iubire îl va repara pe om.“6 Oricât de stricate ar părea lucrurile, Dumnezeu le va repune în bună ordine și le va aduce în deplinătatea iubirii. Julian aude glasul lui Dumnezeu care îi spune într-una dintre viziunile ei: „Pot face să fie bine toate lucrurile și vreau ca toate lucrurile să fie bine și voi face ca toate lucrurile să fie bine; iar tu însăți vei vedea cu ochii tăi că toate soiurile de lucruri vor fi bine“.7 Ce răspunsuri sugerează experiența avută de Julian la întrebările noastre călăuzitoare? Unde suntem? În fragila și vulnerabila lume pe care Dumnezeu a creat-o din și pentru iubire. Cine suntem? Creaturi iubite, dar supuse greșelii, create după chipul lui Dumnezeu și iubite fără greș de Dumnezeu, care promite că „toate felurile de lucruri vor fi bine“. Ce poate să implice pentru viață o vedere de ansamblu care se concentrează pe iubirea fără greș a lui Dumnezeu? Ce impact ar putea să aibă asupra răspunsurilor noastre la Întrebare? E greu să răspundem pe scurt. În meseria noastră de teologi creștini am scris cărți întregi în care ne-am ocupat de această problemă.8 Dar vom încerca să ne cenzurăm și vom semnala aici numai două conexiuni. În primul rând, nu avem nimic de dovedit. Nu trebuie să demonstrăm valoarea noastră ca fiind perfecți, puri sau extrem de impresionanți. Valoarea noastră nu vine din ceea ce facem sau din cine suntem, ci provine din Cel care ne iubește. Și iubirea lui este demnă de crezare pe de-a-ntregul, de neînvins și fără greș. Nimic „nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“,********9 ca să folosim cuvintele apostolului Pavel. Nici măcar orice greșeală a noastră. Și asta înseamnă că nu trebuie să trăim sub povara vinii, a rușinii sau a strădaniei de a ne demonstra calitățile. Putem trăi în libertate. În al doilea rând, pentru că suntem iubiți, trebuie să iubim. Și nu este doar ceva reciproc, noi iubindu-l pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu ne iubește. Dumnezeu iubește lumea și, iubindu-l pe Dumnezeu, trebuie să iubim și ce iubește Dumnezeu. Așa că trebuie să iubim lumea. Un fragment din Biblie enunță inferența fundamentală: „Iubiților, dacă Dumnezeu în acest fel ne-a iubit pe noi, datori suntem ca și noi să ne iubim unii pe alții“********10. Această iubire trebuie să fie ecoul finit al infinitei iubiri divine. Ar trebui să fie, prin urmare,

necondiționată. Fiindcă Dumnezeu ne iubește în pofida greșelilor noastre, trebuie să-i iubim pe ceilalți (pe toți ceilalți) în pofida greșelilor acestora. Este un standard descurajant de înalt. Creștinii nu s-au ridicat la înălțimea lui. Nu am reușit nici pe departe să demonstrăm universal iubirea lui Dumnezeu față de lume. Uneori se pare că nu am făcut-o parțial din cauza felului în care ne-am reprezentat imaginea de ansamblu.

ULTIMII SOSIȚI PE INSULA ȚESTOASEI Chiar după decenii de ample operații de purificare și remediere, apa din Lacul Onondaga este contaminată cu mercur. Mâncați prea mult pește din lac și încep să vă cadă părul, dinții și unghiile. Fundul lacului este plin de metale grele toxice, precum cobaltul, și de alte chimicale greu de pronunțat: hidrocarbon policiclic aromatic, bifenili policlorinați, clorbenzen și altele.11 Pe unele porțiuni ale țărmului, acolo unde ar trebui să existe sol fertil, tronează mormane de deșeuri industriale înalte de 20 de metri.12 Robin Wall Kimmerer, specialistă în biologie ambientală din Syracuse, oraș situat pe malul lacului, are motive să fie bănuitoare față de descrierea creștină a imaginii de ansamblu. Kimmerer face parte din populația potawatomi, un grup etnic indigen al cărui ținut tradițional este situat astăzi în estul statului Michigan. De-a lungul mai multor secole, coloniștii europeni care propovăduiau creștinismul i-au împins pe potawatomi spre sud și spre vest, de la Lacul Huron spre Lacul Michigan, după care au impus cu forța îndepărtarea lor din regiunea Marilor Lacuri și stabilirea lor în rezervații și pe terenuri private situate în zona Marilor Câmpii din Kansas.13 Societatea pe care au edificat-o acei coloniști este cea care a devastat Lacul Onondaga. Discursul lui Kimmerer este nuanțat. Ea nici nu respinge total industria și tehnologia modernă, nici nu blamează de-a dreptul creștinismul pentru exproprierea colonială a pământului sau pentru distrugerea mediului. Critică totuși implicit anumite trăsături ale imaginii creștine de ansamblu în influenta ei carte Braiding Sweetgrass********. În primul rând, o viziune creștină de ansamblu pare înclinată să trateze întreaga planetă ca pe un întreg nediferențiat. Unde ne aflăm? În creația lui Dumnezeu. Pretutindeni, în egală măsură. Așadar se pare că orice loc este, în imaginea generală, efectiv la fel.

În al doilea rând, orientarea creștină spre viitor poate tinde să considere că noi, oamenii, suntem exilați pe Pământ, „doar trecători printr-o lume străină, străbătând drumul anevoios către casa noastră reală din ceruri“,14 după cum se exprimă Kimmerer. În sfârșit, după cum sugerează ea, creștinismul plasează oamenii la prea mare distanță de alte creaturi, atribuindu-ne un loc privilegiat. Ideea că am fost creați după chipul lui Dumnezeu acordă oamenilor puteri care ne separă de celelalte creaturi. Fapte precum ratele incredibile de extincție a altor specii de pe această planetă (de peste o mie de ori mai mare decât presupusa rată naturală) sugerează că nu am folosit bine acea putere.15 Kimmerer se inspiră din tradițiile indigene nord-americane ca să zugrăvească o imagine de ansamblu diferită. Ea preia cu precădere din tradițiile popoarelor vorbitoare ale dialectului algonkin, înrudite cu poporul potawatomi, și din miturile popoarelor haudenosaunee (sau irocheze), pe teritoriile cărora locuiește în prezent, în nordul statului New York. În legenda haudenosaunee nu exista aici nicio palmă de pământ până când a căzut din cer o femeie. Fără gâștele care s-au ridicat din apă ca să o prindă din zbor, femeia ar fi pierit. Fără țestoasa care i-a oferit spinarea pe care să se așeze sar fi înecat. Fără bizamul care și-a dat viața scufundându-se pe fundul oceanului, de unde a adus noroi pe care l-a întins pe spinarea țestoasei, ca să poată crește plantele pe insula plutitoare ce i-a devenit cămin, femeia putea prea bine să moară de foame. Mulțumită acestora și altora care i-au sărit în ajutor, Femeia din Cer nu a murit. În semn de recunoștință, ea a sădit mănunchiul de semințe pe care le smulsese din Arborele Vieții în timp ce cădea din lumea de deasupra. Câmpul s-a acoperit de flori din care au ieșit fructe.16 Ce are de spus povestea Femeii din Cer despre locul în care suntem? Pentru început: noi, cel puțin aceia dintre noi care trăim în America de Nord, ne aflăm pe Insula Țestoasei. Dar ce înseamnă asta mai exact? Remarcați în primul rând că animalele o ajută pe Femeia din Cer, fragilă și aflată la nevoie. Poate să trăiască aici numai fiindcă „aici“ — în forma viețuitoarelor cu propriile daruri și moduri de viață — animalele au primit-o și au hrănit-o. Generalizând, noi trăim în habitate ospitaliere alcătuite dintr-o multitudine de creaturi diferite de oameni și aceste habitate sunt esențiale pentru supraviețuirea și dezvoltarea noastră.

Dar povestea Femeii din Cer nu urmărește să generalizeze. În schimb, este o modalitate de a reprezenta relația specifică dintre grupurile etnice haudenosaunee și patria lor. Tot ce spune despre oameni și despre lume în general este în primul rând și mai presus de toate o descriere narativă a unui „aici“ particular. Kimmerer subliniază că fiecare dintre noi se află într-un loc specific, populat de propriii locuitori diferiți-de-oameni și având propriile ritmuri temporale. Stepa din Asia Centrală este o lume vie foarte diferită de bazinul amazonian. Deși mult mai apropiate geografic, Puget Sound (unde se află Seattle) are o ecologie considerabil diferită de San Francisco Bay. Braiding Sweetgrass împletește o mulțime de implicații diferite ale acestei înrădăcinări ecologice. Vom menționa două, deosebit de importante. În primul rând, concluzia lui Kimmerer este că ar trebui „să devenim indigenii locului“, „să învățăm să trăim aici ca și cum avem de gând să rămânem locului“.17 Chiar dacă locuim în casele în care ne-am născut, puțini dintre noi suntem indigeni în sensul tare al cuvântului folosit de Kimmerer. Altfel spus, foarte puțini dintre noi trăim conform unor modele de reciprocitate ce recunosc și susțin rețeaua particulară de specii diferite-de-oameni care constituie locul în care trăim. În al doilea rând, povestea Femeii din Cer reprezintă relația dintre specii ca fiind bazată fundamental pe cooperare. Reciprocitatea, nu exploatarea, este adevărul elementar al lucrurilor. „Orice înflorire este reciprocă“, după cum o spune concis Kimmerer.18 A căuta propriul câștig în dauna celor din jur (oameni sau altceva) înseamnă să trăiești în răspăr cu cea mai profundă rânduială a lumii. Povestea Femeii din Cer ilustrează de asemenea unele dintre răspunsurile lui Kimmerer la întrebarea cine suntem. Femeia din Cer pătrunde într-o lume deja populată de ființe știutoare și inteligente. Ea este o nou-venită care trebuie să învețe de la locuitorii existenți și să colaboreze cu ei pentru a-și face un sălaș în lume. În acord cu această idee, spune Kimmerer, diversele tradiții indigene consideră că noi, oamenii, suntem frații și surorile mai mici ale creaturilor diferite de noi. Anishinaabe (un grup cultural mai larg, care îi include și pe cei din populația potawatomi) vorbesc despre Nanabozho, miticul Prim Bărbat, care străbătea ținutul, învățând de la acesta și de la locuitorii lui cum să trăiască și să prospere.19 Postura umană care corespunde așa cum se cuvine acestui statut de frate mai mic este una de modestie și dorință de învățare. În același timp, fiecare creatură posedă un talent special — ceva aparte și propriu pe care numai ea îl poate oferi celorlalți — și, prin urmare, o

responsabilitate particulară.20 Ni se cere să ne recunoaștem talentele, să admitem că sunt niște daruri, să mulțumim pentru ele și apoi să dăruim celorlalți din înzestrarea noastră. „Oricare ne-ar fi talentul, ni se cere să-l dăruim și să dansăm pentru reînvierea lumii. În schimbul privilegiului de-a avea răsuflare.“21 Imaginea oamenilor ca niște creaturi talentate într-o comunitate de alte creaturi talentate conduce la un răspuns dat Întrebării, care subliniază recunoștința și dăruirea reciprocă. Amintiți-vă că Robin Kimmerer este specialistă în biologie. Recunoștința și darul nu sunt categoriile obișnuite ale biologiei empirice. Kimmerer și-a dedicat o mare parte din viață efortului de a sintetiza înțelepciunea pe care o sesizează în imaginea de ansamblu a indigenilor din America de Nord cu datele oferite de cercetările științifice. Dar Kimmerer nu este nici pe departe singura care înfruntă întrebarea privind modul în care știința empirică modernă intră în legătură cu felurile noastre de a expune imaginea de ansamblu. Oricine recunoaște valoarea unor descoperiri, variind de la undele radio până la penicilină, trebuie să dea piept cu ea. Problema este mult mai presantă, fiindcă un număr de oameni de știință influenți au susținut că știința empirică furnizează însăși imaginea de ansamblu, enunțând astfel premisele oricărui răspuns plauzibil la Întrebare.

PARADIS PE UN PALID PUNCT ALBASTRU Văzut de aici de jos, Pământul arată și ni se pare enorm. Totuși, în 1990, pământenii au putut să vadă lucrurile dintr-o perspectivă categoric diferită — de la o distanță de 3,7 miliarde de mile [5,95 miliarde de kilometri], cu (relativă) precizie. Nava spațială Voyager1 a fotografiat sistemul solar din afara lui și a trimis imaginile pe Pământ. Văzut din spațiu, Pământul pare mic și insignifiant. Un „palid punct albastru“, în formularea celebră a astronomului Carl Sagan (1934–1996).22 Se pare că în imaginea cu adevărat de ansamblu planeta noastră este mai degrabă un flecușteț. Dacă planeta care nouă ni se pare enormă este doar un punct, ce efect are acest fapt asupra noastră? Scrie Sagan: „La scara lumilor — ca să nu spun a stelelor sau galaxiilor — oamenii sunt neînsemnați, o peliculă subțire de viață pe o bucată obscură și singuratică formată din piatră și metal“********23. Așadar, unde suntem? Cosmologii și astrofizicienii empirici emit în prezent o estimare aproximativă conform căreia există în universul observabil cam zece

miliarde de trilioane de stele, majoritatea grupate în circa 200 de miliarde de galaxii. Noi ne aflăm pe un „bulgăre de stâncă și metal“ care gravitează în jurul unui Soare mai degrabă modest printre acele miriade de stele, situat într-o galaxie cât se poate de obișnuită. După cum judecă Sagan, această situație are serioase implicații pentru Întrebare. Ea diminuează radical pretențiile omenești de măreție și relativizează deopotrivă diferențele și conflictele dintre noi: Să ne gândim la râurile de sânge vărsate de toți acei generali și împărați doar pentru a se transforma, prin triumf și glorie, în stăpânii efemeri ai unei fracțiuni a acestui punct. Să ne gândim la nesfârșitele cruzimi coborâte de locuitorii unui colț al acestui pixel asupra locuitorilor abia vizibili ai unui alt colț. (...) Poate că nu există vreo dovadă mai bună a nebuniei vanității umane decât această imagine îndepărtată a măruntei noastre lumi. În opinia mea, subliniază responsabilitatea pe care o avem de a ne trata cu mai mare blândețe unul pe celălalt și de a păstra și iubi palidul punct albastru, singurul cămin pe care îl cunoaștem.********24 Suntem mici, fragili și marginali, spune Sagan. Și asta înseamnă că ar trebui să fim modești, blânzi și binevoitori. Când privim mai îndeaproape „bulgărele de stâncă și metal“ al lui Sagan ca să aruncăm o privire asupra acelei „subțiri pelicule de viață“ de la suprafața lui, astrofizica și cosmologia lasă locul biologiei în poziția de cea mai relevantă disciplină științifică empirică. Biologia contemporană nu oferă doar o imagine a modului în care organismele vii de astăzi funcționează și interacționează; ea cercetează de asemenea cum au luat ființă speciile actuale prin procesul de selecție evolutivă în condiții concurențiale. Acest demers adaugă un strat mai fin perspectivei astrofizice despre locul în care ne aflăm. Ne găsim pe o planetă care găzduiește sisteme ecologice complexe și interconectate, pline de milioane de specii de viețuitoare, toate fiind în toiul proceselor în desfășurare de schimbare evolutivă care s-au petrecut timp de aproximativ 3,5 — 4 miliarde de ani. Mai sugerează totodată cel puțin anumite trăsături ale unui răspuns la a doua întrebare: Cine suntem? La nivelul cel mai amplu, oamenii sunt una dintre aceste milioane de specii. Suntem deosebit de inteligenți, dar, aidoma celorlalte specii, suntem moștenitorii unui anumit set de caracteristici genetice care generează tendințe comportamentale pe care le numim instincte. Instinctele

noastre nu sunt tot atât de inflexibile și de specifice pe cât sunt, să zicem, cele caracteristice furnicilor, însă rămân reale și influente. Din ce în ce mai mult, biologii contemporani susțin că instinctele noastre sunt produse de două tipuri diferite de selecție evolutivă: selecția individuală și selecția grupală. Selecția individuală se naște din competiția pentru resurse și reproducere dintre membrii unei specii. Sunt fenomenele care conferă puțină credibilitate vechiului tablou al evoluției ca o luptă la cuțite pentru supraviețuire, în care sunt angajați fiecare pentru sine și toți împotriva tuturor. Iar în evoluția umană această luptă tinde să favorizeze acele variații genetice care predetermină forța, viclenia, chiulul, înșelătoria, egoismul — indiferent ce-i conferă individului un avantaj în cadrul grupului. După cum puteți presupune, selecția grupală se naște din competiția între diferite grupuri din sânul unei specii. Exact așa cum o echipă de fotbal în care jucătorii cooperează va întrece una în care fiecare jucător caută numai gloria individuală, tot astfel grupurile cooperante au un avantaj evolutiv față de cele care nu cooperează bine. Asta înseamnă că selecția grupală tinde să favorizeze variațiile genetice care prescriu generozitatea, onestitatea, sprijinul reciproc și altruismul — cel puțin în interiorul grupului. După cum rezumă biologul evoluționist E.O. Wilson (1929–2021), „în cadrul grupului indivizii egoiști îi întrec pe cei altruiști, dar grupurile de altruiști întrec grupurile de indivizi egoiști“. Selecția individuală și cea grupală au funcționat simultan în evoluția umanității. În consecință, avem tendințe produse de amândouă, ceea ce ne împinge în direcții divergente. În fraza succintă a lui Wilson, „... cu riscul de a simplifica prea mult, selecția la nivel de individ promova păcatul, în timp ce selecția de grup promova virtutea“********25. Un avertisment important este că formele de competiție între grupuri promovează trăsături pe care Wilson le numește „tribalism“: tendința de a crede că propriul grup este superior și de a-i trata pe membrii grupului de parcă aceștia ar fi mai de soi decât outsiderii.26 Așadar cine suntem, în viziunea lui Wilson? Suntem „sfinți și păcătoși toto​dată, campioni ai adevărului și ipocriți“********27, sfâșiați între devotamentul total față de comunitate și un instinct opus de a ne căuta binele propriu în detrimentul comunității, având și o încăpățânată tendință de a privilegia grupul nostru față de celelalte. În același timp, deoarece suntem foarte inteligenți, noi

suntem Pământul devenit conștient și curios. Suntem galaxia care ajunge să se cunoască pe sine********28. Wilson crede că biologia evoluționistă are multiple implicații pentru Întrebare. În primul rând, nu există ieșire din natura noastră sfâșiată de conflicte. Impulsurile concurente spre „păcat“ (egoism) și „virtute“ (altruism) sunt esențiale pentru cine suntem. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să învățăm cum să temperăm cele mai rele efecte ale egoismului și să ne bucurăm de creativitatea pe care o produce natura noastră conflictuală. Lucrul pe care putem și trebuie să căutăm a-l învinge total, spune el, este tribalismul. Nu există niciun temei rațional să credem că grupul nostru este mai bun sau mai important decât altele, iar consecințele acelei credințe sunt mortale. Trebuie, prin urmare, să ne folosim raționalitatea, dată nouă de evoluție, ca să urmărim o umanitate unificată. Dacă facem acest lucru, spune Wilson, putem spera „să transformăm Pământul într-un paradis pentru noi și pentru biosfera care ne-a dat naștere. Am putea să atingem acest țel sau cel puțin să facem un progres considerabil până la sfârșitul secolului în curs“********29. Trăgându-ne un pas înapoi, ce să facem cu încercările lui Sagan și Wilson de a zugrăvi tabloul general folosind paleta de culori a științei empirice moderne? Un lucru important de reținut este că Wilson și Sagan se confruntă cu o versiune acută a unei probleme comune: ce legătură există între este și trebuie? Cu alte cuvinte, cum se stabilește un raport între descrierile lucrurilor așa cum sunt și prescripțiile care stabilesc cum ar trebui să fie? Această întrebare creează o dilemă. Pe de o parte, doar fiindcă un lucru este într-un anumit fel nu înseamnă că așa trebuie să fie. („Ți-am furat portofelul. Prin urmare trebuia să-ți fi furat portofelul.“ Nici vorbă. Cu cât alegeți un exemplu mai serios, cu atât ideea pare mai abominabilă.) Prăpastia dintre este și trebuie este singurul aspect care îi dă lui trebuie o oarecare forță. Pe de altă parte, ce temeiuri am putea să-i dăm unui trebuie fără să apelăm la un este sau la altul? De exemplu, utilitariști precum Bentham și Mill afirmă că trebuie să căutăm cea mai mare fericire generală. De ce? Pentru că fericirea este dezirabilă. O distincție accentuată între este și trebuie riscă să transforme orice trebuie în expresia unei simple preferințe. Riscă o versiune a ceea ce filosofii numesc „emotivism“, concepția potrivit căreia propozițiile normative, care conțin un trebuie, nu sunt aserțiuni adevărate, ci doar modalități de a spune pe ocolite: „Întâmplător așa doresc eu să fie“.

Un mod răspândit de a răspunde la această problemă este enunțarea unei distincții înăuntrul lui este. Se afirmă că există un real mai real, un adevăr mai adânc, ceva mai elementar decât modul obișnuit, cotidian, în care există lucrurile și identificarea acelui element mai real, mai profund, mai elementar este criteriul lui trebuie. De exemplu, evreii, creștinii și musulmanii ar putea să indice adevărul sau voința lui Dumnezeu ca realitate absolută, afirmând apoi că oamenii trebuie să trăiască în conformitate cu aceasta. În cazul lui Kimmerer, ea pare să distingă între adevărul profund al interdependenței și reciprocității, pe de o parte, și modalitățile actuale în care trăiesc atât de mulți dintre noi (ca și cum am fi independenți și nu am datora nimic celorlalte creaturi care nu sunt oameni), pe de altă parte. Mesajul ei este să trăim în acord cu ceea ce suntem la nivelurile cele mai adânci ale ființei noastre. Dacă acest tip de mutare dă rezultate este o spinoasă problemă filosofică. (Noi credem că poate fi eficientă dacă este făcută bine.) Dar, indiferent de rezultate, cel puțin deschide un spațiu pentru trebuie, în timp ce încearcă să evite un emotivism total. Sagan și Wilson nu au temeiuri să pună în mișcare aceste două realități. Ei afirmă categoric că nu există decât un singur nivel al realității: cel empiric, material, guvernat de legile fizicii și biologiei. (Nu toți oamenii de știință empirici le împărtășesc punctul de vedere în această privință.) Așadar ei par blocați la nivelul lui este.30 Cum ne poate spune un telescop ce este important? În ce sens este mai bine să reacționăm față de vastitatea universului cu smerenie și armonie între grupuri, nu lăsându-ne cuprinși de disperare din pricina insignifianței noastre cosmice ori luptându-ne cu ghearele și dinții ca să ne apărăm minuscula noastră fărâmă de viață și resursele pe care le avem? Ce motiv avem să numim egoismul „păcat“ și altruismul „virtute“, așa cum face Wilson? Amândouă sunt încorporate în cine suntem. Și de ce nu am continua să-i denigrăm pe outsideri și să concurăm cu ei? Așa a fost întotdeauna. Cine este în măsură să spună că trebuie să fie altminteri?

DINCOLO DE (A FI ÎN) CARNE ȘI OASE Poate că întrebarea mai bună este: „Cine-i în măsură să spună că totul va rămâne la fel?“ Poate că imaginea de ansamblu privind unde suntem și cine suntem nu este nici pe departe imuabilă, cum susține Wilson. Poate că ne

așteaptă o schimbare profundă. Și poate că acea schimbare este chiar imediat după colț. Inventatorul Ray Kurzweil narează o istorie a tuturor lucrurilor în șase etape.31 Prima a fost originea chimiei așa cum o cunoaștem (atomi, molecule și celelalte), în milioanele de ani de după Big Bang ivindu-se structuri mai complexe. În cele din urmă, niște aglomerări de molecule au început să se reproducă și astfel s-a născut viața, inițiind a doua etapă a istoriei și dând lovitura de începere a procesului de evoluție așa cum îl înțelege biologia modernă. După milioane de ani, a început a treia etapă: au evoluat organisme cu creier și sistem nervos. Un astfel de organism, specia umană, a dobândit capacitatea de a prevedea viitoare posibilități (precum consecințele care decurg dacă se ia un tăciune aprins de lovitura unui fulger și se atinge cu el un smoc de iarbă uscată și câteva bețigașe) și acționează să adune laolaltă aceste lucruri. Acea capacitate a declanșat tranziția la a patra etapă: tehnologia umană, care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat exponențial și ne-a adus în pragul celei de-a cincea etape. Curând, spune Kurzweil, oamenii vor contopi „vastele cunoștințe depozitate în creierii noștri cu mult mai vasta putere, viteză și capacitate de comunicare a cunoștințelor de care dispune tehnologia noastră“.32 Acest fenomen va declanșa o stupefiantă explozie de inteligență, din momentul în care inteligența nonbiologică reorganizează materia în vederea scopurilor sale de calcul și ajunge să satureze universul. Pe scurt: Fizica și chimia Biologia și ADN-ul Creierul Tehnologia Fuziunea tehnologiei umane cu inteligența umană Universul se trezește Unde ne aflăm, conform lui Kurzweil? Exact în fața tranziției cruciale de la etapa a patra spre etapa a cincea. Încă locuim în corpurile noastre biologice și depindem în mare măsură de inteligența noastră biologică, dar începem să fim în stare să ne amplificăm corpurile și să le împingem dincolo de limitele gândirii bazate pe creier. „Ceea ce facem este să transcendem biologia... Desființăm cu totul evoluția biologică.“33 Kurzweil numește acest moment decisiv al schimbării

„Singularitatea“. Înseamnă sfârșitul oricărei deosebiri între om și mașină, între realitatea fizică și cea virtuală.34 Dacă vă trece un fior de groază pe șira spinării (biologice) când vă gândiți (cu creierul vostru biologic) la această perspectivă, nu sunteți singuri. Kurzweil este obișnuit cu această reacție și are o explicație despre cine suntem, care — crede el — ar trebui să vă liniștească. În primul rând, notați că materia din care sunt alcătuite corpurile noastre se schimbă constant. Într-adevăr, primim un set de particule aproape în totalitate nou cam după fiecare lună, chiar și în creierul fiecăruia. Ceea ce ne face să fim noi, spune Kurzweil, este modelul (corpului și al minții dependente de creier) care persistă de-a lungul vremii.35 Însă chiar și acest model se schimbă cu timpul. Creștem, învățăm, îmbătrânim și așa mai departe. Modelul se schimbă, însă lent și continuu.36 Suntem, spune Kurzweil, pur și simplu niște modele în evoluție. Așadar niciunul dintre noi nu are de ce să se teamă de evoluțiile modelului nostru particular, care ne duc dincolo de biologie. În al doilea rând, ca specie, trăsătura noastră definitorie este impulsul de a ne depăși limitele actuale, oricare ar fi acestea. „A fi om înseamnă să faci parte dintro civilizație care caută să-și depășească granițele.“37 Așadar efortul de a păși dincolo de umanitatea-așa-cum-o-cunoaștem este lucrul cel mai omenesc pe care îl putem face. Nu există niciun punct final în povestea transumanistă despre toate lucrurile a lui Kurzweil. În prezent, fizicienii susțin că universul nostru se va sfârși la un moment dat, deși nu sunt de acord asupra modului în care va cădea cortina peste cosmosul nostru. Dar, oricum s-ar întâmpla, dispariția universului ar fi un sfârșit deloc fericit al versiunii marii povești pe care o spune Kurzweil. Acesta rămâne totuși optimist. Trebuie să ne așteptăm ca inteligența de trilioane de ori mai puternică decât toți debilii noștri creieri din carne la un loc să găsească o modalitate de-a evita moartea universului sau, altminteri, de a crea unul nou dacă acesta nu poate fi susținut la nesfârșit. Kurzweil își închipuie — și speră — că această nesfârșită lume de o inteligență mereu sporită să obțină ce dorește cu (pentru noi) uluitoare viteză, eficiență și imaginație.

CICLURILE RĂULUI

„Acesta... este nobilul adevăr al răului.“ În sanctuarul căprioarelor de lângă Benares (Varanasi modern), nu departe de Râul Gange, Buddha a vorbit primilor săi adepți. El a expus împătrita înțelegere fundamentală a iluminării sale, cunoscută în budism drept Cele Patru Adevăruri Nobile. Ele furnizează cele patru pietre unghiulare ale felului său de a vedea imaginea de ansamblu.38 După cum relatează istorisirile tradiționale, Buddha trăia într-o lume culturală câtuși de puțin tulburată de perspectiva universurilor care urmează după alte universuri într-un șir nesfârșit de lumi. Se credea că timpul curge în enorme ere ciclice, durând milioane, miliarde sau chiar trilioane de ani. Sistemele cosmice cresc, intră în declin și pier, doar ca să se nască un nou sistem, reluându-se ciclul. La nivel microcosmic, ființele individuale oglindesc acest tipar de naștere, moarte și renaștere de-a lungul unui proces frecvent (dar întrucâtva greșit) numit „reîncarnare“. Conform acestei versiuni a imaginii de ansamblu, forțele motrice ale acestui proces sunt două principii. Pe de o parte, este karma: fiecare acțiune (i)morală are consecințe pentru agentul care o săvârșește și aceste consecințe pot avea ecou în mai multe vieți. Pe de altă parte, este ceea ce Buddha numește „poftă“: dorința își caută propria satisfacție și, când o găsește, răsare în locul ei o nouă dorință. Imaginea generală conturează un proces turbulent, perpetuu și ciclic, în care se succed cauza și efectul, nașterea, moartea și renașterea — deopotrivă la nivel macrocosmic și microcosmic. Termenul tehnic pentru această viziune este samsara, un destul de bun candidat pentru un răspuns budist, condensat într-un singur cuvânt, la întrebarea: Unde suntem? Din budism s-au dezvoltat o varietate de alte religii și tradiții filosofice sudasiatice. Unele dintre aceste tradiții susțin că există un „sine“ durabil și stabil (ātman), care persistă de-a lungul repetărilor existențiale din samsara. Din contra, Buddha predica doctrina „nonsinelui“ (anātman). Noi suntem aglomerări schimbătoare de „agregate“. Persistăm în timp, dar fără o esență neschimbătoare. S-ar putea să pară că de aici rezultă o viziune plină de încredere despre viața bună. Nu trebuie să ne frământăm din pricina morții, spune această viziune, fiindcă nu înseamnă sfârșitul nostru. Și, din cauza karmei — ar continua raționamentul —, avem oportunitatea de a ne croi drumul spre vieți din ce în ce mai bune. Trăiește bine făcând bine, după cum zic ei.

Nu vă grăbiți, spune Buddha. Întregul ciclu samsaric, după cum îl vede el, nu este doar fundalul sau decorul neutru al vieților noastre. Este o problemă. Problema. Primele două dintre cele Patru Adevăruri Nobile expun acest aspect. Primul este „nobilul adevăr al răului [duhkha]: „Nașterea este rea, bătrânețea este rea, boala este rea, moartea este rea, asocierea cu ceea ce nu îndrăgim este rea, despărțirea de ceea ce îndrăgim este rea, nereușita încercării de a obține ceea ce vrem și urmărim este rea, trupul este rău, sentimentul este rău... conștiența este rea, într-un cuvânt cele cinci skandhas [agregate]******** cu care înhățăm lucruri materiale sunt rele“. Buddha a primit un indiciu al acestui adevăr când, în calitate de prinț Siddhartha, i-a văzut pe bătrân, pe bolnav și cadavrul și a decis să renunțe la viața lui regală. Ideea fundamentală este că totul tinde spre disoluție. Nimic nu este cu adevărat stabil. Dar asta-i numai starea de fapt a problemei. În al doilea nobil adevăr, Bud​dha spune că pofta pune stăpânire pe acest fapt și îl face să fie rău. Pofta este un atașament pătimaș. Este tipul de dorință care ne face să investim în lucruri care sunt așa și nu altfel. Dorința nu vrea să renunțe la obiectul ei. Dar, întrucât niciun obiect nu este stabil, pofta ne leagă de lucruri trecătoare. Și astfel, o „răutate“ se împletește cu țesătura vieților noastre în ciclul samsara — o boală și o neliniște. Soluția, oferită în al treilea și al patrulea nobil adevăr, este încetarea totală a poftei, urmând calea deschisă de Buddha. Ideea nu este să faci bine pentru ca lucrurile bune să-ți parvină ori să poftești doar ceea ce poți să obții și nici să-ți amplifici capacitățile ca să poți obține orice dorești. Toate aceste abordări ne-ar lăsa captivi în logica poftei. Ne-ar angrena în neîncetata și stearpa luptă menită să înlăture tendința fundamentală a lucrurilor de a pieri. Iar asta înseamnă că, pentru Buddha, Singularitatea lui Kurzweil nu scapă de adevărata problemă, ci se aruncă în ea într-un vesel abandon. Dată fiind imaginea de ansamblu propusă de Buddha, o masivă superinteligență care modelează universul după propriul chip pe o scară temporală nedefinită nu este un motiv de speranță. Este apoteoza răului samsaric. Imaginați-vă că Buddha se reîntoarce ca să întâlnească o ființă având o putere de calcul de trilioane de ori mai vastă decât creierul omenesc. Ce i-ar putea spune? Poate că și-ar încrucișa picioarele, ar respira calm și ar începe: „Acesta... este nobilul adevăr al răului“.

CUM ASIMILĂM TOTUL Am acoperit un teren extrem de vast în acest capitol. De la Dumnezeu la reciprocitatea recunoscătoare și de la Singularitate la samsara. Dacă un lucru este cert, acela este că nu ați ieșit din acest tur vijelios cu o imagine generală pe deplin formată și robustă din punct de vedere metafizic, aptă să configureze răspunsul vostru la Întrebare. Așadar ce trebuie să facem cu toate aceste idei? Cu riscul de a simplifica excesiv, iată patru lucruri de reținut: 1. Reflectați asupra acestor lucruri (dar nu prea mult). După cum spuneam la începutul acestui capitol, nu putem evita imaginea de ansamblu, așa că putem să analizăm ce anume acceptăm că este adevărat dintr-o viziune generală. În același timp, nu vom pătrunde niciodată până în străfundurile ei. Obsesia de a completa imaginea de ansamblu nu este doar epuizantă. Ea tinde să ne abată de la încercarea de a trăi deplin răspunsurile date Întrebării. La un moment dat, fiecare dintre noi trebuie să accepte fără demonstrație anumite lucruri. Este inevitabil. 2. Recunoașteți dezacordul. Am prezentat iute ca vântul cinci descrieri ale imaginii de ansamblu. Ar trebui să fie de acum limpede că ele nu sunt doar versiuni diferite ale unei înțelegeri în esență universale a lumii de către oameni. Știința nu urmează să se urce pe cal și să salveze situația. Kimmerer, Sagan, Wilson și Kurzweil sunt dispuși să accepte fără rezerve descoperirile cercetărilor empirice. La fel sunt și mulți creștini și budiști. Și totuși modalitățile în care ei zugrăvesc imaginea de ansamblu nu sunt reciproc compatibile. Ei sunt în dezacord nu doar în privința unor amănunte, ci în legătură cu unele probleme centrale. Poate fi inconfortabil să recunoaștem cât de profunde sunt aceste dezacorduri, dar a scrie pe larg despre ele doar ne va abate de la drumul drept. 3. Înfruntați enigma este/trebuie. Este deosebit de important pentru aceia dintre noi care sunt sceptici față de orice tip de realitate „transcendentă“, orice real mai real sau adevăr mai adevărat care ar putea să prescrie cum trebuie să fie lucrurile. Dorim și putem să renunțăm cu totul la orice fel de trebuie? Ori să reducem trebuie la prefer? Dacă nu, ce alternativă puteți găsi? 4. Nu vă faceți griji (prea mari). Când vorbim despre imaginea de ansamblu, la fel ca și în discuția despre Întrebare, sunt implicate întotdeauna anumite

riscuri. Indiferent cât de mult ne-am strădui, am putea să înțelegem lucrurile — lucruri importante — greșit. (Dat fiind dezacordul atât de răspândit între oameni, sunt șanse ca cei mai mulți dintre noi să înțeleagă greșit multe lucruri.) Asta nu înseamnă că trebuie să aruncăm prosopul. În schimb, sugerează că trebuie să învățăm cum să trăim cu acest risc. Trebuie să tratăm problemele cu seriozitate, fără să permitem ca reflecția să ne paralizeze. Un alt mod de a spune asta este că un element precum încrederea este o trăsătură esențială a procesului de căutare a răspunsului la Întrebare.

E RÂNDUL VOSTRU 1. Ce tradiții v-au modelat ideea despre imaginea de ansamblu? 2. Ce sentiment vă stârnește întrebarea Unde suntem? Următoarele întrebări var putea ajuta să începeți formularea unui răspuns: • Ce povești dau formă felului vostru de a simți lumea și locul vostru în ea? • Ce este lumea pentru voi? Un univers vast? Creația lui Dumnezeu? O rețea de interdependențe reciproce? Altceva? • Cum vă simțiți când vă gândiți la lume și la locul vostru în sânul ei? Vă simțiți mărunți? Iubiți? Fragili? Responsabili? Recunoscători? (Toate la un loc?) • Ce vă simțiți constrânși să faceți când reflectați asupra lumii în contextul imaginii de ansamblu așa cum o vedeți voi? Ce acțiuni par să cadă în responsabilitatea voastră? 3. Ce sentiment vă stârnește întrebarea Cine suntem? Următoarele întrebări v-ar putea ajuta să începeți formularea unui răspuns: • Ce povești dau formă felului vostru de a simți ce înseamnă să fii o ființă umană? • Ce sunt ființele umane pentru voi? Accidente ale evoluției? Universul devenind conștient de sine? Creaturi preaiubite? Frați mai tineri ai speciilor nonumane? • Ce simțiți când reflectați asupra ființelor umane așa cum le-ați descris? • Cum înțelegeți relația dintre noi, ca ființe umane, și viața nonumană? • Ce vă simțiți constrânși să faceți când reflectați asupra ființelor umane în contextul imaginii de ansamblu așa cum o vedeți voi? Ce acțiuni par să cadă în responsabilitatea voastră?

********

Biblia, Romani, 8.39, ed. cit., p. 1631. (N.t.) Biblia, Ioan 1, 4.11, ed. cit., p. 1746. (N.t.) ******** Braiding sweetgrass — într-o traducere aproximativă: „Împletind în păr iarbă dulce“. (N.t.) ******** Carl Sagan, Un palid punct albastru. Viziune asupra viitorului omenirii în spațiu, trad. de Walter Fotescu, Herald, București, 2022, p. 20. (N.t.) ******** Ibidem, pp. 23–24. (N.t.) ******** Edward O. Wilson, Sensul existenței umane, trad. de Elena Drăgușin-Richard, Humanitas, București, 2017, p. 27. (N.t.) ******** Ibidem, p. 22. (N.t.) ******** Fragmentul la care se referă autorii sună astfel: „... umanitatea este de departe cea mai înaltă realizare a vieții. Noi suntem mintea biosferei, a sistemului solar și — cine știe? — poate chiar a galaxiei“. Edgar O. Wilson, Cucerirea socială a Pământului, trad. de Dan Crăciun, Humanitas, București, 2013, p. 342. (N.t.) ******** Wilson, Sensul existenței umane, ed. cit., p. 143. (N.t.) ******** Skandha (în sanskrită; khandha în pali) se poate traduce prin „grup“, „agregat“ sau „factor constitutiv al eului“. În budism termenul desemnează cei cinci factori (pañcaskandhī) psihofizici constitutivi ai individului: forma corporală (rūpa), senzația (vedanā), percepția (saṃjñā), gândirea (saṃskāra) și conștientizarea activă (vijñāna). (N.t.) ********

PARTEA A IV-A

ÎNFRUNTAREA LIMITELOR

9 CÂND (INEVITABIL) O ZBÂRCIM

Î

n timp ce se afla la închisoare, Oscar Wilde medita retrospectiv asupra fatalei sale relații cu Alfred Douglas, din cauza căreia ajunsese după gratii. Ceea ce i s-a dezvăluit l-a cutremurat. Cu toate acestea, nu era un infractor pocăit, care își regreta fărădelegile. Wilde știa că legile și sistemul judiciar care duseseră la condamnarea lui erau injuste.1 Nu regreta că încălcase legea și sfida sistemul. Legile — îndeosebi cele nedrepte — erau pentru oamenii mărginiți cărora le păsa de cum gândeau alții. Ceea ce l-a îngrozit era profilul celui care devenise în contextul acelei relații. Făptuise adevărata mișelie împotriva lui însuși. Fusese destul de plăcut — poate prea plăcut. Dimineți trândave și prânzuri tihnite, prilejuri de a vedea și de a fi văzuți. (Nu ne credeți? Citiți-l pe Wilde. Vă va spune chiar el același lucru!) Cu siguranță, deliciile sale decadente erau binemeritate. Wilde era o pasăre rară: un geniu recunoscut în timpul vieții. Dar viața pe care a dus-o cu Douglas a avut un impact teribil asupra productivității lui. „Eu nu vorbesc în fraze retoric exagerate, ci în termenii adevărului absolut și ai realității când îți reamintesc că tot timpul cât am fost împreună nu am scris un singur rând“********2, scria sclipitorul dramaturg din celula sa. Și totuși, insista el, în cea mai mare parte blamul nu-i era adresat lui Douglas, ci lui însuși: „pentru că ți-am permis să te interpui constant între mine și Artă mi-e rușine și mă învinovățesc în cel mai înalt grad“********3. Poate că disperarea lui Wilde vă frapează ca o reacție exagerată. Fiecare artist trece prin perioade infertile, nu-i așa? Însă dinăuntrul viziunii lui Wilde despre viață, regretele lui sunt întemeiate. Vedeți, Wilde era un individualist. Credea că există nenumărate feluri frumoase, minunate și fascinante de a fi uman. Ca să ducă cel mai bun mod de viață, o persoană trebuie să-și descopere propria expresie particulară a umanității și să o dezvolte plenar.4 Wilde era conștient până în măduva oaselor că drumul

său, talentul și geniul lui erau legate de artă. Pentru Wilde, risipirea vocației sale artistice era un eșec devastator. Echivala cu o viață irosită.5 În pofida aroganței și a invectivelor autoprotectoare, este ceva profund și important în eșecul autodiagnosticat al lui Wilde. Problema nu este că nu reușise să obțină ceea ce dorea. Obținuse exact ceea ce voia — o viață de lux și huzur în brațele unui iubit tânăr — și le avusese din plin. Problema era că, dobândind ceea ce dorea, își trădase idealurile cele mai înalte. Nu reușise să trăiască în acord cu propriul său mod de-a înțelege ce fel de ființă umană merita într-adevăr să fie. Să numim „eșec personal“ tipul de neizbândă pe care l-a văzut Wilde în trecutul său, pentru că are legătură cu cine suntem ca oameni, nu doar cu ce realizăm prin proiectele noastre. Are legătură cu întrebarea dacă trăim viața pe care o considerăm demnă de umanitatea noastră, dacă avem succes ori eșuăm ca ființe umane. Primul lucru de știut este că suntem pe cale să eșuăm astfel — fiecare dintre noi. Eșecurile noastre pot să nu fie catastrofale. Pot fi pe de-a-ntregul nespectaculoase. Niște minciunele, uneori. Mici promisiuni nerespectate, alteori. Un strop de indiferență glacială când ar fi trebuit să arătăm compasiune. Un șir de mici compromisuri — fiecare cu totul de înțeles — care vă îndepărtează puțin câte puțin de vocația la care țineți atât de mult. Și în tot acest proces, curentul vă poartă de la o viziune despre viață spre una diferită care oferă o satisfacție ceva mai rapidă ori se aliniază mai bine cu lucrurile pe care le vânează toți ceilalți. Pe scurt, numeroase mici eșecuri personale se pot însuma, ducând spre ceva mult mai greu digerabil: Eșecul Personal — scris cu majuscule. Și când înțelegeți că ați dat rasol cu propria viață — presupunând că sunteți destul de norocoși ca să puteți sesiza acest lucru — veți suferi. Veți fi dezamăgiți de voi. Și veți avea nevoie să știți ce aveți de făcut în această situație.

CUM VĂ SIMȚIȚI CÂND NU AVEȚI DREPTATE În conferința ei TED din 2011, jurnalista Kathryn Schulz le-a pus spectatorilor următoarea întrebare: „Cum vă simțiți când nu aveți dreptate?“ Oamenii au răspuns destul de previzibil: avem un sentiment de spaimă și de jenă. Schulz le-a mulțumit spectatorilor pentru răspunsurile lor. Dar a insistat că toți au răspuns la o întrebare greșită. Ei răspundeau la întrebarea: Cum vă simțiți când vă dați seama că v-ați înșelat?

Când vă înșelați fără a vă da seama, vă simțiți exact ca și cum ați avea dreptate. Acesta este necazul. La fel stau lucrurile și când acționăm greșit. Dacă o facem fără să ne dăm seama, comitem lucruri rele cu sentimentul că am procedat corect. Facem doar ceea ce facem, trăind așa cum trăim. Există aici un pericol grav. Putem să avem valori bune — poate chiar valorile juste — și necugetat să trăim în contratimp sau chiar în directă opoziție cu ceea ce socotim că este demn de umanitatea noastră. Iar odată ce apucăm în acea direcție, îndemnurile de a ne păstra ignoranța încep să se adune. La urma urmei, nu avem senzația că am greșit ținta. Senzația noastră este că am procedat corect. Chiar fără să știm, ne înșelăm pe noi înșine, iar ciclurile de autoiluzionare pot să continue cu ușurință, dar întreruperea lor este incredibil de dificilă. Ceva trebuie să ne zguduie pentru a ne face să înțelegem. Poate fi o criză precum cea prin care a trecut Wilde. Când curgerea obișnuită a vieții și relațiile noastre sunt tulburate, se poate ivi prilejul de a vedea obiceiurile și alegerile noastre într-o nouă lumină. Mai frecvent, poate, ceea ce ne zdruncină iluziile este o persoană. Dacă avem noroc, este un prieten sau un mentor care ne arată că nu trăim la înălțimea propriilor criterii de valoare. Poate așa cum mentorul lui Matt i-a atras cândva atenția că modul în care îl trata pe unul dintre prietenii săi era „rușinos“ din partea lui. Îl ustură și acum. Dar cei care ne îndrăgesc de multe ori ne critică urmărind să ne dezmeticească. Vor să vadă că evoluăm și că trăim în acord cu valorile noastre. Mai des decât am prefera noi, cei care sună alarma sunt persoane cărora le-am făcut un rău. Ei spun pe nume răului suferit și rolului pe care l-am jucat. Poate vorbesc cu noi. Poate că se adresează altcuiva. Indiferent cum, suntem demascați. Fapta este dată în vileag. Oricât poate fi de dureros, ceva important s-a petrecut în acele clipe. Am fost confruntați cu adevărul purtării noastre. Iar spunerea adevărului este o precondiție pentru orice am putea spera să urmeze. Dacă este nevoie să fim zgâlțâiți zdravăn ca să vedem când am dat greș, poate că o cheie a priceperii noastre de a ne cârmui bine viața este să fim ușor de zgâlțâit. Nu irosiți nicicând o criză sănătoasă, o mustrare amicală sau un adevăr inconfortabil. Dar asta poate să însemne să luptați cu cele mai puternice instincte ale voastre ca să decideți ce veți face în continuare.

NEGAȚI, NEGAȚI, NEGAȚI Când sunteți mustrați, primul vostru instinct poate fi să negați. Față de propria conștiință. Față de prietenii voștri. Față de oricine întreabă. Veți simți imboldul de a refuza să admiteți că ați acționat greșit ori că v-ați ratat ținta. Negarea poate să ia cel puțin trei forme. Puteți nega faptele petrecute. (Nu am fost eu!) Puteți nega că voi sunteți responsabili de eșec. (Nu am avut de ales!) Sau puteți muta poarta: recunoașteți faptele, însă negați că cele întâmplate echivalează cu un eșec personal. (Și ce dacă am făcut acel lucru? Nu am greșit cu nimic!) Oricum mesajul este același: Nu am făcut nimic rău! Totul este în regulă! Vedețivă de treabă! Scopul este să ascundeți eșecurile personale sub preș și să mergeți mai departe. Instinctul de negare este întru totul de înțeles. Recunoașterea unui eșec personal vă pune în situația de-a fi nevoiți să acceptați că ați greșit, trebuind apoi să faceți ceva pentru îndreptarea lucrurilor. Și destul de frecvent nu știm cum să procedăm. În programele în 12 pași, primul pas vă cere să admiteți că aveți o problemă. Dar dacă nu știți care sunt pasul al doilea și al treilea, atunci recunoașterea problemei poate fi doar o fundătură de natură să vă stârnească un sentiment oribil. Combinând ceea ce facem cu cine suntem și lipsiți de orice speranță în viitor, ne predăm cu mâinile sus: OK, sunt groaznic. Și ce dacă? Și chiar dacă avem o idee despre cum ar trebui să reacționăm față de eșecul nostru personal, negarea poate încă să pară o mutare inteligentă. Bănuim că ceilalți ne vor defini întotdeauna gândindu-se la ce-i mai rău în firea noastră. Că nu vom reuși niciodată să ne scuturăm povara. Că ne așteaptă un stigmat de neșters******** și un potop de tweet-uri răutăcioase. Sunt și oameni care s-ar bucura să se folosească de slăbiciunea noastră ca să ne facă rău și să-și promoveze propriile interese. O știm din propria experiență. Mulți dintre noi au fost cei care îi definesc pe ceilalți prin defectele lor cele mai rele, îi strâng în menghină, îi stigmatizează și țin socoteala greșelilor pe care le-au comis. Știm cât de nemiloși putem fi când alții dau greș. De ce ne-am aștepta la altceva din partea lor? Și cine dorește să treacă printr-o experiență atât de dureroasă? Așa se face că ascunderea lucrurilor sub preș este foarte rațională. Ceea ce nu înseamnă că este bună.

Pe de o parte, negarea rămâne o formă de înșelătorie, fie că ținta sunt ceilalți, fie chiar noi.6 Când negăm eșecul nostru personal, ne implicăm în dovedirea minciunii despre nevinovăția și virtutea noastră. Pe de altă parte, negarea unui eșec personal sporește probabilitatea de a face din nou aceeași greșeală. Este ca un acoperiș spart prin care se prelinge ploaia. Nu există niciun motiv temeinic să sperăm că va fi mai bine dacă nu-l băgăm în seamă. Poate că vor trece câteva zile senine, dar când va începe din nouă să plouă... Și, bineînțeles, lucrurile obișnuiesc să iasă la iveală chiar dacă voi le negați. Atunci trebuie să rezolvați nu doar eșecul în sine, ci și negarea lui. Nu se întâmplă frecvent ca prietenii pe care i-am invitat la discuția noastră despre Întrebare să fie cu toții de acord. Dar asupra acestui aspect există un consens surprinzător: nu putem reacționa bine față de eșecul personal dacă îl negăm. Doar cineva la fel de hipersensibil și de iconoclast ca Nietzsche nu va fi de acord. „Nu fi laș față de acțiunile tale!“ scria el în amurgul sănătății lui mintale — nu putem ști cât de mult era adresat acest îndemn sieși și cât altora. „Nu le abandona mai târziu! — Convulsia conștiinței este obscenă.“********7 Cu alte cuvinte, recunoașterea eșecului personal este o cădere nervoasă. Este o idee tentantă. Ne promite mândrie invulnerabilă și siguranță de sine. Dar dacă nu doriți să urmați până la capăt drumul lui Nietzsche — și este un drum lung, dificil și probabil insuportabil —, un pas esențial în reacția față de eșecul personal va fi întotdeauna recunoașterea lui deschisă. Într-adevăr, poate că asta cere adevăratul curaj. Așadar să zicem că ați învins instinctul de a nega. Recunoașteți că, în comiterea sau în omiterea unui act ori printr-unul dintre obiceiurile voastre, nu v-ați ridicat la înălțimea propriilor criterii morale. Ce urmează?

ABORDAREA DANIEL TIGER Într-un episod din serialul TV de animație pentru copii Daniel Tiger’s Neigh​borhood, tigrul care dă titlul serialului joacă baseball cu niște prieteni. Toți ceilalți copii prind mingea de la prima încercare, însă Daniel o scapă de fiecare dată. Se supără și nu vrea să mai joace, dar prietenii îl conving să nu renunțe. „Încearcă în continuare; o să joci mai bine!“ cântă ei de fiecare dată când el scapă mingea din mâini. Și apoi, desigur, o prinde. Și totul e bine.

„Încearcă mai departe“ este unul dintre răspunsurile favorite ale culturii noastre la problema eșecului personal. Ai făcut ceva rău? Nu te-ai ridicat la înălțimea standardelor tale? Ei bine, urcă-te din nou în șa. Mai fă o încercare. Te vei descurca mai bine data viitoare. Soluția este voință și exercițiu. „Încearcă în continuare“ poate să însuflețească. Ne prezintă o provocare și apoi ne spune că avem cu ce s-o biruim. Cui nu-i place o poveste de succes obținut prin muncă îndârjită? Dar ce se întâmplă dacă numai încercările nu sunt de ajuns? „Las telefonul și mă ocup de copii“ este o decizie excelentă până când mintea o ia razna și degetele încep să vi se furișeze în buzunar. Uneori eșecul personal seamănă mai puțin cu o singură greșeală și mai mult cu niște deprinderi adânc înrădăcinate (vezi Capitolele 13 și 15). Iar când este mare și profund, eșecul ne poate răpi încrederea în capacitatea noastră de a încerca din nou. Credeam că suntem niște persoane deosebite, dar se dovedește că lucrurile stau altfel. Cum repunem toate piesele la locurile lor? „Încearcă în continuare“ nu va rezolva problema. Am tot încercat și iată rezultatul. În plus, chiar dacă are succes, încă o încercare nu vizează eșecul efectiv din trecut. Unele dintre greșelile noastre provoacă răni dureroase care se cer tămăduite, nedreptăți care cer să fie îndreptate. Chiar dacă ați putea încerca să nu mai trădați un alt prieten, cum rămâne cu prietenul pe care deja l-ați trădat? În restul acestui capitol, vom trece în revistă unele viziuni despre reacția față de eșecul personal care urmăresc să rezolve una sau două dintre aceste probleme legate de strategia „încearcă în continuare“: (1) când intensificarea încercărilor nu dă rezultate și (2) ce trebuie să facem în privința rănilor pe care le-am provocat în trecut.

ÎNCEPEȚI CU PAȘI MĂRUNȚI În 1971, din Bengalul de Est (actualul Bangladesh) soseau știri îngrozitoare. Populația deja sărăcită era devastată de o campanie guvernamentală de crime în masă, urmată de război civil și de un ciclon. Milioane de oameni au fost strămutați și chiar mai mulți erau flămânzi sau bolnavi. În timp ce se petreceau toate acestea, tânărul filosof australian Peter Singer a privit în jur și, cu durere, a descoperit că lumii nu părea să-i pese foarte mult.

Oameni subnutriți mureau de foame. Bolnavii mureau. Iar lumea nu făcea suficient ca să rezolve problema. El nu făcea destul. Acum, pentru Singer „a face destul“ nu este o misiune facilă. El este utilitarist. Pădurea lui cuprinde toate ființele simțitoare și fiecare arbore din pădure este la fel de important ca toți ceilalți. Asta înseamnă să nu-ți acorzi ție însuți niciun privilegiu. Înseamnă că lucrul corect de făcut când ne confruntăm cu un dezastru precum foametea din Bengal sau cu faptul că în prezent peste 350 de milioane de copii din toată lumea trăiesc cu mai puțin de 1,90 de dolari pe zi8 este să dăruiești până când a dărui ceva în plus ți-ar dăuna ție mai mult decât i-ar ajuta pe alții. A face oricât mai puțin ar echivala cu a te eschiva de la datoria morală. Singer recunoaște că nu a îndeplinit niciodată acest standard moral. Și el știe că aproape nimeni dintre noi, ceilalți, nu îl va satisface niciodată. Toți eșuăm fără încetare. Unii au spus că acesta este un argument contra utilitarismului: este pur și simplu prea dificil pentru oamenii reali. Singer nu este convins. De ce, spune el, ar trebui ca eșecul nostru în a fi morali să schimbe ceea ce înseamnă să fii moral? Dar dacă argumentul este valid, ce trebuie să faceți voi — practic, așa cum sunteți, ca persoane, nu ca vreun erou moral utilitarist? Pe scurt, a susținut Singer, răspunsul este să începeți cu pași mărunți. Nu încercați să satisfaceți standardul dintr-odată. În cartea sa Viața pe care o puteți salva Singer expune un punct de start pentru fiecare, provocând cititorii să doneze un anumit procent din veniturile lor (începând de la 1 %) pentru atenuarea suferinței oamenilor extrem de săraci din lume. Ideea de bază este să folosiți orice sursă de inspirație pe care o puteți extrage din idealul utilitarist pentru a face o mică schimbare a comportamentului vostru. Poate (probabil) veți descoperi că nu este chiar atât de rău. Pe urmă veți avea încredere să faceți încă un pas. Probabil nu veți fi niciodată la înălțimea standardului moral. Întotdeauna veți lăsa de dorit într-o oarecare măsură. Dar veți fi mai aproape de ideal și lumea va fi un tărâm mai bun datorită eforturilor voastre. Cel puțin aceasta este speranța lui Singer. Singer are un răspuns foarte clar la prima problemă pe care am descoperit-o în abordarea Daniel Tiger (uneori a încerca din nou este doar pregătirea voastră pentru un nou eșec). Când începeți cu pași mărunți, vă pregătiți pentru succes. Nu încercați să mușcați mai mult decât puteți mesteca. Vă acordați o șansă de a

înregistra o victorie și edificați — poate încet, dar cel puțin întrucâtva sigur — o viață mai deplin în acord cu viziunea voastră despre o viață înfloritoare. Este mai puțin limpede ce ne-ar recomanda Singer când abordăm vina pe care o purtăm în urma eșecurilor noastre personale din trecut. În legătură cu această problemă, rabinii evrei din vechime au câte ceva de spus.

CĂIȚI-VĂ! Într-un text scris în secolul al VIII-lea sau al IX-lea de niște rabini necunoscuți găsim o repovestire a istoriei creației. Înainte de creația însăși, Dumnezeu s-a gândit mai întâi să creeze lumea. Și astfel, ca „un rege care dorește să construiască un palat pentru sine“,9 Dumnezeu a început să schițeze planurile arhitectonice pentru literalmente toate lucrurile. Însă a descoperit că structura pe care o gândise era instabilă. Dacă Dumnezeu ar fi construit-o, s-ar fi prăbușit. Ceva lipsea, ceva fundamental. Abia după ce Dumnezeu s-a gândit să creeze mai întâi căința, lumea putea să dureze și creația putea să înceapă. Cum se face că pocăința poate să fie literalmente atât de întemeietoare? Cum se poate ca însăși existența lumii să se bizuie pe ea? În primul rând, rabinii sunt convinși că ființele umane vor eșua inevitabil. Eșecul personal seamănă cu noroiul gros și clisos din cartea pentru copii Mergem la o vânătoare de urși: nu putem trece peste el, nu ne putem strecura pe sub el... vom trece prin el. Ceea ce înseamnă a spune că trebuie să dispunem de un mod de rezolvare a situației. Dar asta nu e tot. Atât rabinii cât și Biblia iudaică au sentimentul accentuat că eșecul personal este mai mult decât strict personal. Eșecurile noastre nu ne afectează doar pe noi. Ele distrug relațiile dintre oameni. Întrucât aceasta este o viziune în care suntem răspunzători în fața lui Dumnezeu pentru îndeplinirea poruncilor sale, eșecul personal rupe inevitabil relația noastră cu Dumnezeu. Și să recunoaștem: o foarte mare parte din greșelile noastre personale îi vatămă totodată și pe alți oameni. Toate acestea le conferă eșecurilor personale o mare gravitate. Ele nu doar ne coboară din tărâmul măreției într-un domeniu întrucâtva mai puțin măreț. Folosind limba plină de greutate a acestor prime scrieri ebraice, ele sunt păcate. Așadar, ca să răspundem la întrebarea noastră: dacă (a) eșecul personal atârnă atât de greu și (b) noi nu îl putem evita nicicum, atunci începe să aibă sens de ce viața omenească ar avea nevoie de căință ca să rămână în picioare.

Ca să ne facem o idee despre ceea ce înțeleg rabinii prin căință, putem începe de la cuvântul ebraic pe care ei îl folosesc: teshuva. Rădăcina cuvântului este un verb care înseamnă „a se întoarce cu fața îndărăt“. Căința este o schimbare cu 180 de grade a direcției, ce restabilește relațiile dintre oameni. Cărturarul evreu din secolul al XII-lea Moses ben Maimon (sau Maimonides; 1138–1204) spunea că „pocăința apropie lucrurile îndepărtate“.10 Ia țesătura relațională sfâșiată de eșecul personal și cârpește la loc piesele rupte. Căința de acest tip are două laturi. Una privește în urmă spre greșeala însăși. Implică mărturisire, reparație și primirea iertării. Ideea este să se îndrepte ordinea lucrurilor și a relațiilor. Cealaltă se răsucește și privește spre viitor. Implică angajamentul schimbării de comportament și ideea sa este ca individul să facă de acum înainte numai lucruri corecte. Să începem cu acea privire în urmă. Primul lucru este să mărturisiți. Ideea de aici este că există întotdeauna un altul care suferă din cauza eșecurilor noastre personale, așa că nu este de ajuns dacă ne recunoaștem greșeala doar în lăuntrul nostru, pentru noi înșine. Pentru a începe căința — pornind de la acea întoarcere cu fața îndărăt — este important să i se spună greșelii pe nume și să fie recunoscută în contextul relațiilor relevante. După cum văd lucrurile Maimonides și rabinii, fiecare păcat rupe legătura noastră cu Dumnezeu. Asta înseamnă că mărturisirea către Dumnezeu face parte din orice act de căință. Dar multe dintre eșecurile noastre personale strică de asemenea relațiile dintre noi și alți oameni. În acest caz, mărturisirea interpersonală este esențială. Într-adevăr, Maimonides spune că ori de câte ori păcatul vostru a rănit o altă persoană, trebuie să mărturisiți public, nu doar celui pe care l-ați făcut sufere, ci în fața unei comunități mai largi.11 Procedând astfel, lucrurile ies la iveală. Vă puneți totodată în situația de a vă angaja în fața comunității că modul vostru de comportament se va schimba. Totuși mărturisirea nu este întotdeauna suficientă. E bine și frumos din partea noastră să spunem că ne pare rău, dar asta nu schimbă cele întâmplate. Așa se face că latura retrospectivă a căinței necesită de asemenea o reparație: trebuie să facem tot ce ne stă în puteri ca să compensăm răul pe care l-am făcut. Maimonides spune că Dumnezeu nu va ierta un om pentru păcatul comis împotriva altei persoane decât după ce vinovatul oferă o despăgubire bănească și îl imploră pe cel păgubit să-l ierte.12

Mărturisirea și despăgubirea privesc în urmă ca să îndrepte lucrurile. Totuși esența căinței nu este întoarcerea cu fața îndărăt. Ea are în vedere o nouă direcție, o corecție fundamentală a traseului vieții noastre. Așadar privirea înainte și hotărârea de a ne schimba calea de urmat sunt trăsături esențiale ale acestui mod de-a înțelege căința. Rabinul Adda bar Ahavah (sec. III sau IV d.Hr.) insistă că „mărturisirea singură este inutilă, dar cel care totodată renunță la păcatele sale va fi iertat“.13 Nu este de ajuns să spuneți că vă pare rău. Nu este suficientă nici măcar despăgubirea celui lezat. Reacția bună față de păcatul nostru solicită să ne corectăm felul de a fi. Modelul cu două laturi al căinței — îndreaptă lucrurile, poartă-te cu dreptate — tratează cu seriozitate impacturile reale ale eșecurilor noastre personale asupra altora și asupra relațiilor noastre. Dar este suficient de realist în privința capacității noastre de a ne purta corect imediat după ce am eșuat? Este latura „poartă-te cu dreptate“ din acest model doar o altă versiune a preceptului „încearcă în continuare“? Dacă nu există speranța că vom deveni virtuoși, cum ne putem aștepta să facem fără greș doar ceea ce este just? Rabinii recunosc faptul că suntem predispuși nu doar să greșim, ci să greșim în repetate rânduri. Aproape de inima omului, spun ei, există un „impuls păcătos“ sau o înclinație spre rău.14 Stă în puterile noastre să luptăm împotriva lui. Aceasta este partea grea a căinței. Dar biruința reală împotriva acestui impuls ne depășește. Avem nevoie de ajutor. Avem nevoie de Dumnezeu, atât pentru iertarea faptelor rele pe care le-am comis, cât și pentru a ne ajuta să facem ceea ce este drept. Rabinul Shimon ben Lakish (cca 200 — cca 275 d.Hr.) se exprimă astfel: „Înclinația păcătoasă a unui ins îl biruie în fiecare zi și caută să-l ucidă.... Și dacă nu ar fi Cel Sfânt, binecuvântat să fie, care îl sprijină cu înclinația cea bună, nu ar putea s-o învingă“.15 Domnul este acolo, dăruindu-ne o forță capabilă să contracareze impulsul malefic care ne împinge înapoi spre păcat. Și, fără acel ajutor divin, eforturile noastre ar fi zadarnice. Așadar am putea să tratăm eșecul personal numindu-l păcat, urmărind căința și primind iertarea. Rabinii evrei nu sunt singurii care adoptă această perspectivă. Gânditorii creștini și musulmani preiau și dezvoltă idei asemănătoare. Dar dacă toată această discuție despre „păcat“ este de fapt problema?

LUAȚI AMINTE!

În viziunea profesoarei budiste americane Pema Chödrön, problema nu sunt păcatele de care trebuie să ne căim, ci însăși categoria de păcat în sine și modelele distructive pe care le produce. „Lupta esențială“, spune ea, „se duce cu sentimentul nostru de a fi greșit, cu vina și rușinea noastră pentru ceea ce suntem“.16 Singura soluție este „să ne împrietenim“ cu acel sentiment, ceea ce ne va permite să începem a ne găsi calea spre un mod mai plin de compasiune de a trăi cu noi înșine și cu ceilalți. Buddha, spune Chödrön, ne învață că există „patru factori“ a căror posesie va învinge faptele rele din trecut. În esență, este răspunsul lui la problema eșecului personal. Întregul proces, spune ea, este unul de mărturisire, dar într-un sens spectaculos diferit de ceea ce înțeleg prin ea gânditorii evrei, creștini și musulmani. „Nu mărturisești nimănui“ și „nimeni nu te iartă“.17 Procesul este personal și lăuntric. Chödrön preia și interpretează cei patru factori după cum vom vedea în continuare. În primul rând, regretul. Ar putea să sune precum o tăvălire în vinovăție, dar Chödrön insistă că regretul vă eliberează. E vorba de a vedea limpede ce ați făcut și de a renunța la toate încercările autoprotectoare de a nega faptele. Regretul survine când „vă săturați“ de tiparele nevrotice care v-au condus spre modalități distructive de gândire, vorbire și acțiune. Nu găsim aici niciun strop de autoflagelare, deoarece regretul este binefăcător. El taie firele negării și rușinii care vă leagă de acțiunile voastre din trecut și vă împing să aruncați banii buni pe cele rele, încercând la nesfârșit să vă justificați, investind din ce în ce mai mult în tipare comportamentale distructive. În al doilea rând, odată ce ați recunoscut eșecurile voastre personale drept ceea ce sunt, vă abțineți. Poate să sune rigid și aspru, precum glasul neînduplecat al conștiinței care strigă „Să nu!“ [faci una sau alta]. Dar, încă o dată, Chödrön vine cu o corecție. În interpretarea ei, miezul căii budiste este compasiunea. Prin urmare, o atitudine aspră, punitivă față de noi înșine este contraproductivă. „Când adoptăm dezaprobarea, practicăm dezaprobarea. Când adop​tăm asprimea, practicăm asprimea. Cu cât o facem mai mult, cu atât devin mai puternice aceste calități.“18 Cu alte cuvinte: „Ca să putem simți compasiune față de alți oameni, trebuie să simțim compasiune față de noi înșine“.19 Abținerea nu presupune un efort herculeean de voință. Este fructul natural al vederii consecințelor vătămătoare ale greșelilor voastre. „Vă abțineți fiindcă știți deja reacția în lanț a nefericirii“ care curge în cascadă din „prima mușcătură, din

primul pahar sau din primul cuvânt dezagreabil“.20 Vocea interioară a abținerii nu zbiară, ci doar ne încurajează blând cu acest memento: „Fiecare zi, la rândul ei“. În al treilea rând, inițiați o acțiune de îndreptare. Nu este o anumită despăgubire specifică pentru paguba adusă, așa cum o văd rabinii și Maimonides. În schimb, este adoptarea unei practici precum meditația axată pe iubirebunătate, menită să cultive în voi capacitatea de a gândi și acționa într-un fel diferit față de purtările care v-au condus din capul locului spre eșec personal. Este construcția infrastructurii vieții pline de compasiune.21 În al patrulea rând, vă hotărâți să nu repetați erorile din trecut. Încă o dată, există o analogie între pasul enunțat de Chödrön și ideile iudaice despre căință, întrucât al patrulea pas indicat de Chödrön pare să corespundă hotărârii de a vă schimba purtările despre care discută rabinii evrei. Dar, din nou, ar fi greșit să ducem analogia prea departe. Învățătura lui Chödrön pune accentul pe nevoia de-a evita chiar și aici judecata autocritică. Hotărârea nu constă în a ne porunci nouă înșine să nu repetăm aceeași greșeală, ci doar ne amintește că nu trebuie să mai comitem încă o dată aceeași greșeală și că, în adâncul nostru, nici nu dorim să o facem. Pentru Chödrön, revenim în trecut nu fiindcă acesta trebuie să fie îndreptat, ci pentru că ne arată că lucrurile pot să sfârșească rău. Luând aminte care sunt tiparele ce produc suferință, putem să le frângem cu blândețe. Condamnarea este lipsită de valoare. Compasiunea — față de noi și ceilalți — este cea care contează. Privind cu milă eșecurile noastre personale, așa cum sunt ele, din compasiune va răsări firesc fructul abținerii, al acțiunii reparatorii și hotărârea de a ne schimba.

AȘADAR CUM TREBUIE SĂ REACȚIONĂM ÎN CAZ DE EȘEC PERSONAL? Începeți cu pași mărunți. Căiți-vă. Luați aminte. Este tentantă dorința de transforma aceste elemente într-o listă de instrucțiuni pe care le puteți pune în practică una după alta sau într-o trusă de unelte pe care le puteți folosi când sarcina pare să le solicite. Dar putem spera că de acum ne putem face o idee despre faptul că acestea sunt în realitate abordări diferite ale întrebării legate de ce trebuie să facem în caz de eșec. Regula „începeți cu pași mărunți“ a lui Singer

preia impulsul nostru de a „încerca și mai hotărât“ și îl ridică la un nivel superior: „încercați mai inteligent“. Impulsul primar este același — nu vă faceți griji din cauza trecutului; concentrați-vă atenția asupra unor schimbări pozitive în viitor — dar strategia este ceva mai subtilă: porniți cu lucruri pe care le puteți face și începeți să construiți pe fundația lor. Chödrön și rabinii sunt preocupați de trecut. Dar nu uitați: Chödrön pune explicit în contrast abordarea lui cu cea a rabinilor. Pentru rabini, lumea însăși se întemeiază pe căință, în vreme ce pentru Chödrön limbajul căinței ne blochează într-o mlaștină moralizatoare. Nu se poate susține că acești gânditori ne oferă același răspuns — sau măcar unele soluții compatibile — la întrebarea noastră. Din nefericire, timpul consumat reflectând asupra modului de a reacționa în caz de eșec personal nu este doar un simplu exercițiu academic. Eșecul personal nu este ceva „din afara noastră“. Este o realitate situată chiar aici, în viața fiecăruia dintre noi. Sesizarea acestui fapt este dificilă. Asumarea lui este dureroasă. Conștientizarea eșecurilor personale — și a modului în care se pot însuma ducând spre Eșecul Personal — solicită cultivarea unei atitudini de receptivitate. Trebuie să fim ușor de criticat, gata să capitalizăm o criză ori un reproș care ne pot ieși în cale. Trebuie să găsim o cale de ieșire din negare. De cum trecem de nevoia de recunoaștere a greșelilor, consensul dintre partenerii noștri de conversație se risipește imediat. Ceea ce unul consideră că este soluția, un altul crede că este chiar miezul problemei. Odată ce distingeți singuri cum trebuie să reacționăm în caz de eșec personal, două direcții de interogații sunt deosebit de importante. În primul rând, cum vom face ca schimbările să fie durabile? Pe ce vă puteți bizui să vă împiedice a comite aceleași greșeli în viitor și să vă ajute să reacționați bine când, după toate probabilitățile, greșiți din nou? (Mai pe larg despre acest subiect vedeți Capitolele 13 — 15.) În al doilea rând, cât de important este să reparați răul pe care l-ați făcut în trecut? Trebuie să-l despăgubim pe cel căruia i-am greșit sau pe care l-am prejudiciat și apoi să căutăm iertarea și împăcarea cu acea persoană? (Iar dacă răspundem afirmativ, ce pași vom urma? Ne vom acorda timpul necesar ca să ascultăm și să înțelegem impactul acțiunilor noastre? Dacă nu, s-ar putea să nu fim de acord cu cei cărora le-am făcut rău în privința celor întâmplate efectiv, ceea ce ar putea să facă imposibile autentica iertare și reconcilierea.)22 Alternativ,

poate fi suficient să stabilim sursa eșecului nostru și să evităm comiterea pe viitor a unor păcate și vătămări? Aceste ultime întrebări ne îndreaptă atenția spre daune. Greșelile noastre personale generează deseori suferință — a noastră, dar și a altor oameni. Iar suferința din viețile noastre și din lumea noastră merită în sine o atenție cu totul aparte, fie că noi suntem ori nu suntem de vină.

E RÂNDUL VOSTRU 1. Gândiți-vă la o situație în care greșeala personală comisă de alți oameni v-a afectat. • Cum ați reacționat? • Cum doreați să reacționeze ei? 2. Gândiți-vă la o situație în care nu ați reușit să vă ridicați la înălțimea propriilor standarde morale. • Cum ați ajuns să vă dați seama că ați ratat ținta? A fost într-un moment de criză? A fost un prieten care v-a admonestat? Cineva pe care l-ați prejudiciat v-a spus adevărul despre consecințele faptelor voastre? • V-ați luat un răgaz în care să aflați impactul acțiunilor voastre asupra altora ori v-ați repezit să căutați (sau chiar să pretindeți) iertare? • Cât de mult v-ați concentrat asupra reparării relației vătămate și asupra îndreptării lucrurilor? • Cât de mult vă concentrați asupra unei comportări mai bune data viitoare? 3. Cum trebuie să reacționăm față de eșecurile noastre personale? • Cât de importantă este compensația celui vătămat în trecut? Ar trebui să despăgubim și să căutăm împăcarea cu orice om căruia i-am greșit sau pe care l-am prejudiciat? (Dacă sunteți înclinați în această direcție, analizați limbajul pe care îl folosiți. Când vă cere scuze cineva, de exemplu, spuneți „Nu face nimic“ ori „V-am iertat“?) • Avem deja resursele necesare pentru a ne abține de la comiterea din nou a aceleiași greșeli personale sau trebuie să căutăm ajutor undeva în afara noastră? ******** ********

Oscar Wilde, De profundis, ed. cit., p. 8. (N.t.) Ibidem, p. 10. (N.t.)

********

În original, a scarlet letter, literal „o literă stacojie“. Expresia a intrat în vorbirea curentă după succesul romanului cu acest titlu publicat în 1850 de scriitorul american Nathaniel Hawthorne. Acțiunea este plasată în colonia puritană din Boston, Massachusetts, în perioada 1642–1649. Necăsătorită, eroina romanului, Hester Prynne, are un copil cu un bărbat necunoscut. Este pedepsită să poarte tot restul vieții brodată pe haine litera stacojie „A“ — inițiala cuvântului „adulteră“. (N.t.) ******** În traducerea lui Alexandru Al. Șahighian, fragmentul sună puțin diferit: „A nu comite nicio lașitate împotriva propriilor fapte! A nu le abandona pe urmă! — Remușcarea e necinstită“. Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, în vol. Știința voioasă, Genealogia moralei, Amurgul idolilor, ed. cit., p. 454. În alte traduceri românești, ultima propoziție sună mai aproape de traducerea engleză citată de autori: „Remușcările conștiinței sunt indecente“, în Amurgul idolilor, trad. Vasile Frățeanu și Camelia Tudor, ETA, Cluj-Napoca, 1993, p. I. „Remușcarea e indecentă“, în Amurgul zeilor, trad. Dinu Grama, Antet XX, București, 1993, pp. 64–65. Fraza în limba germană sună astfel: Der Gewissenbiss ist unanständig — literal: „Mușcătura conștiinței este indecentă (necuviincioasă)“, în Friedrich Nietzsche, Götzen-Dämmerung, în Werke in vier Bänden, band 4, Anaconda Verlag, 2020, p. 12. (N.t.)

10 CÂND VIAȚA ESTE DUREROASĂ...

A

erul de afară este mușcător de rece. Încheieturile vă dor și degetele de la picioare v-au amorțit. Simțiți cum vi se lipesc nările în timp ce respirați. Înăuntru, o dogoare ispititoare vă face cu ochiul dinspre șemineu. Cu un sentiment de ușurare, deschideți ușa, vă scuturați zăpada de pe ghete și intrați. Vă scoateți mănușile și pășiți înainte, atrași de căldura mângâietoare. Pe măsură ce vă apropiați, vă împiedicați de colțul îndoit al unui covor. Căutând un punct de sprijin, mâna vi se lipește de șemineu. Este foarte încins. Tresăriți din pricina durerii și vă retrageți mâna de îndată. Plăcerea atrage. Durerea respinge. O căutăm pe prima și o evităm pe ce de-a doua. Bentham credea că acesta era principiul care ne impulsionează motivația: „Natura a plasat omenirea sub guvernarea a doi stăpâni suverani: durerea și plăcerea... Ele ne guvernează în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce gândim: orice efort pe care l-am putea face ca să ne eliberăm de această servitute va servi doar ca să demonstreze și să confirme acest principiu“.1 Filosofii numesc această doctrină „hedonism psihologic“ și dezbat energic meritele sale. Însă chiar în timp ce ei dezbat această formă de hedonism, ideea de bază a pus stăpânire pe largi părți din lumea contemporană. Găsim o serioasă pondere culturală îndărătul ideii că invariabil căutăm să evităm durerea. Și nu doar în forma reacției de a-ți trage mâna de pe o sobă fierbinte, ci ca o maximă călăuzitoare a comportamentului nostru și, într-adevăr, a planurilor noastre de viață. Nu că toți am susține o credință principială în hedonismul psihologic. E mai degrabă un sentiment omniprezent, o idee generală insufi​cient reflectată despre faptul că durerea — și suferința, în sens mai larg — este un rău total care trebuie eliminat în cea mai mare măsură cu putință. Prezentul este deosebit de receptiv și fervent în aversiunea sa față de suferință, dar poate că reușim să întrezărim urme ale acestui sentiment în imaginile unui

paradis fără dureri, fie la începutul lumii, fie la sfârșitul ei, prezent în multe culturi. Poate că este unul dintre visele profunde ale omenirii. Există însă motive temeinice să credem că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. După cum arată psihologul Paul Bloom, de multe ori alegem suferința de un fel sau altul. Pe de o parte, oamenii găsesc uneori plăcere în durere. Unii alergători savurează senzația arzătoare din mușchii solicitați la limită, de exemplu. Iar cunoscătorii mâncărurilor picante sunt încântați de focul de pe limbă. Se dovedește că plăcerea și durerea nu se exclud întotdeauna. În alte cazuri, chiar dacă durerea nu este însoțită de plăcere, sacrificăm plăcerea de dragul unei semnificații. Gândiți-vă la durerea unei femei în timpul sarcinii și la nenumăratele momente de tristețe pe care le aduce creșterea unui copil. Și mai sumbru, nenumărați oameni au suferit voluntar iadul războiului, fie ca să se bucure de glorie, fie pentru motivul mai puțin egoist de a contribui la apărarea patriei lor.2 Fixația populară asupra hedonismului psihologic poate fi o gogoriță. În plăcere și în durere se petrec mai multe lucruri decât simpla atracție sau respingere. Întradevăr, o viață de plăcere și având un sens — nemaivorbind despre viețile demne de umanitatea noastră — pot să necesite primirea de bunăvoie a anumitor tipuri de suferință: pentru convingerile noastre, pentru cei care ne sunt dragi sau pentru o cauză cu adevărat nobilă. Starea de fapt, totuși, este că cea mai mare parte din suferință — și nu ducem lipsă de suferință în lume — nu este aleasă și dorită. Răutatea și neglijența au făcut să curgă un ocean de lacrimi. (Cei mai mulți oameni care suferă ororile războiului nu le-au ales ei, până la urmă.) Dar mare parte din suferința noastră provine din fragilitatea făpturilor noastre, trăind în lumea fizică așa cum este. Aceste două forme de suferință pe care nu le-am ales noi prezintă două dificultăți înrudite. În primul rând, ce facem împotriva suferinței pe care dorim s-o eliminăm ori s-o atenuăm? Și, în al doilea rând, cum trăim cu suferința de care inevitabil nu putem scăpa? Vom aborda aceste două întrebări în capitolul de față și în cel care urmează.

AJUTĂ PÂNĂ CÂND ÎNCEPI SĂ SUFERI Pe când Julia Wise era doar o copilă, părinții săi au ajutat-o să vadă că lumea este nedreaptă și că familia ei era privilegiată, bucurându-se să aibă atât de multe, în vreme ce o mulțime de oameni erau nevoiași. Ea a făcut o inferență simplă,

dar incomodă: dacă noi avem mai mult decât ne trebuie, nu ar trebui să dăruim mare parte din ceea ce avem?3 Julia s-a dedicat unui țel: trăiește modest; dă altora ce-ți prisosește. Când l-a cunoscut la colegiu pe viitorul ei soț, el a sugerat că ar trebui să aibă fiecare bugetul propriu dacă se vor căsători. Dar, pe termen lung, ea l-a câștigat de partea ei. În cele din urmă, au început să cunoască alte persoane cu convingeri asemănătoare din mișcarea tot mai amplă a „altruismului eficient“, o rețea de oameni hotărâți (1) să dăruiască mult și (2) să observe unde darurile lor au cel mai puternic efect. În prezent, Julia conduce relațiile publice ale Centrului pentru Altruism Eficient.4 Este, de asemenea, o prezență regulată la cursul nostru de la Yale, Life Worth Living. În fiecare an, de când s-au căsătorit, Julia și soțul ei au donat 30 % până la 50 % din venitul lor total unor organizații a căror activitate reduce suferința și sărăcia. Familia americană medie donează între 2 % și 5 %. (Și doar o parte din aceste sume sunt îndreptate spre tipurile de cauze antisuferință și antisărăcie pe care le susțin Julia și Jeff). După cum recunoaște ea fără rezerve, problema este că ar trebui probabil să facă și mai mult. Ca alți adepți ai altruismului eficient, Julia a fost influențată de filosofii utilitariști. Peter Singer, cu care ne-am întâlnit în Capitolele 6, 7 și 9, este o figură importantă în cadrul mișcării. Și, în opinia lui Singer, moralitatea ne cere efectiv să dăruim „până când atingem nivelul utilității marginale“.5 Cu alte cuvinte, aveți datoria să dăruiți altora până când voi ați avea mai mult de suferit decât ar beneficia cei ajutați. Și pe cine sunteți obligați să ajutați? Pe toată lumea, fără deosebire. Așadar, în esență, cât timp (1) există cineva mai sărac decât voi și (2) există o modalitate de a-i dărui o parte din ceea dețineți voi, aveți obligația morală să o faceți. Poate că este un standard la înălțimea căruia nu se ridică nimeni, dar, din perspectiva lui Singer, asta nu face ca standardul să fie mai puțin adevărat. În fiecare an în care Julia își spune povestea la cursul nostru de la Yale despre viața ce merită trăită, studenții sunt copleșiți de emoție. Iată o persoană altminteri obișnuită care a făcut din generozitatea extraordinară o parte normală din viața sa. Mulți se lasă inspirați de ea. Unii au devenit la rândul lor altruiști eficienți. Inevitabil totuși, unii dintre ei pun această întrebare: Cum rămâne cu sistemele sociale? Donați sume uimitoare de bani și cheltuiți o cantitate uriașă de energie și, de fapt, rezolvați mici probleme urgente. Nu ar trebui să vedem ce le-

a generat din capul locului? Sau, folosind un exemplu deja banalizat, voi scoateți din râu oameni care se îneacă. Nu ar trebui să mergem în amonte și să facem în așa fel încât oamenii să nu mai cadă în apă? Darurile voastre sunt radicale, însă schimbarea înfăptuită de ele este suficient de radicală pentru abordarea în profunzime a problemelor lumii?

„PÂNĂ CÂND SOCIETATEA SE VA CONSTITUI ÎNTR-UN MOD DIFERIT“ Mary Wollstonecraft (1759–1797) s-a născut într-o familie scăpătată. Tatăl ei făcea parte din rangurile inferioare ale micii nobilimi engleze și își cheltuia banii necugetat. După ce a risipit mijloacele de trai ale familiei, resursele diminuate au ajuns din ce în ce mai mult la fratele lui Mary, în vreme ce ea și surorile ei au fost lăsate să se descurce singure. În pofida tuturor dificultăților, Wollstonecraft a reușit să stea pe picioarele ei. Și-a făcut singură educația și a deschis o școală de fete în afara Londrei. Când școala a dat faliment, s-a angajat guvernantă. Când nici asta nu a mers, a devenit scriitoare liber-profesionistă, șlefuindu-și gândirea și abilitățile oratorice scriind pe bandă rulantă recenzii de carte pentru o mică revistă lunară, intitulată Analytical Review. În cele din urmă, a cunoscut celebritatea publicând lucrări precum clasicul ei text, În apărarea drepturilor femeii, și astăzi este cunoscută drept una dintre primele mari gânditoare feministe. Aidoma stoicilor, Wollstonecraft socotea că a-și cârmui viața bine este de departe lucrul cel mai important. Virtutea, spune ea, este miezul înfloririi umane. Scopul vieții este dezvoltarea rațiunii și comiterea unor fapte virtuoase. Dar, spre deosebire de stoici, ea credea că împrejurările ne pot afecta serios șansele de a fi virtuoși. În special două lucruri sunt esențiale: educația și egalitatea. Educația ține de modul în care învățăm să ne dezvoltăm capacitatea de gândire rațională. Iar egalitatea este patul germinativ al virtuții. „Virtutea“, a spus ea, „nu poate să înflorească decât între egali.“6 Inegalitatea îi transformă pe cei din fruntea ie​rarhiei sociale în „tirani voluptuoși“, care obțin întotdeauna ceea ce doresc și nu trebuie să exercite virtutea niciodată. (La fel ca Buddha, pe când medita asupra moștenirii lui Rāhula, Wollstonecraft crede că bogăția și puterea sunt rele pentru

voi.) Pe de altă parte, inegalitatea îi transformă pe cei din straturile inferioare ale societății în „slugi viclene și invidioase“7 care vor să smulgă orice avantaj posibil. De asemenea, Wollstonecraft atribuia vieții în care o ducem bine și ne simțim bine o pondere mai mare decât stoicii. În vreme ce își reprezenta lumea ca pe o „școală grea a disciplinei morale“,8 inevitabil plină de provocări dificile, ea credea că o societate de oameni virtuoși s-ar bucura de bunuri autentice, precum prietenia și un adevărat și demn de încredere sentiment de fericire. Dar, spre disperarea lui Wollstonecraft, privea în jur și vedea o societate croită să producă exact opusul vieții înfloritoare. Încuraja nu virtutea, ci viciul. Și, în consecință, producea nu fericire, ci un simulacru gol și instabil al ei, pentru unii, și pură mizerie, pentru alții. Pe de o parte, educația era o harababură. Doar băieții bogați o primeau, iar ceea ce învățau se concentra mai degrabă pe formarea manierelor de gentlemeni decât pe virtuțile bărbaților înțelepți. Pe de altă parte, egalitatea nu era de găsit pe nicăieri. Lumea socială a lui Wollstonecraft era ciuruită de „rizibile deosebiri de rang“.9 Regii erau situați mai presus de toată lumea, nobilimea era deasupra oamenilor de rând, bogații peste săraci și așa mai departe. Cea mai răspândită dintre toate, credea ea, era relația de inegalitate dintre bărbați și femei. Peste tot în societate, a scris Wollstonecraft, femeile sufereau „purtând jugul tocit al bărbatului suveran“.10 Patriarhatul însemna că toți bărbații relativ neimportanți, precum tatăl ei, erau pervertiți din punct de vedere moral de puterea lor asupra unei case alcătuite din femei. Și chiar femeile relativ înstărite, ca ea și surorile ei, sufereau o degradare care le oprea evoluția morală. Wollstonecraft voia să vadă că toate acestea se schimbă. Întrucât problemele esențiale erau de natură socială, soluția trebuia să fie schimbarea socială. „Ceea ce lipsește în lume este justiția, nu milostenia“,11 insista Wollstonecraft. „Până când societatea nu se va constitui într-un mod diferit“ vor fi slabe speranțe de dezvoltare pe scară largă la nivel personal. Programul ei se baza pe trei piloni: (1) reprezentarea politică a femeilor, prin dreptul de vot, (2) independența economică, prin accesul la profesii anterior dominate de bărbați și (3) educație egală pentru toți, în școli mixte. Puneți aceste lucruri la locurile lor, a susținut ea, și oamenii — deopotrivă bărbați și femei — ar putea „să devină rapid înțelepți și virtuoși“.12 O societate constituită într-un mod diferit ar deschide calea spre înflorirea tuturor.

Multe dintre reformele cerute de Wollstonecraft au fost implementate, chiar dacă imperfect. E greu să ne imaginăm totuși că ar fi încântată de cum arată lumea de astăzi. Nu prea abundă în modele de virtute, dovedind o raționalitate supremă. Nu a dispărut nici suferința care nu este necesară. De aici se nasc întrebări. Societățile nu au avansat suficient pe calea spre reprezentarea politică, participarea la viața economică și educația egală? Să fi ales Wollstonecraft reformele greșite? Este necesară o restructurare și mai cuprinzătoare a societății pentru îndreptarea lucrurilor?

CORECTAȚI NUMELE Undeva în regiunea încețoșată dintre istorie și legendă șade marele împărat Yao, cu fața spre Sud, în poziția rituală cuvenită. Tradiția relatează că, după o teribilă inundație, pământul a fost acoperit de ape. Oamenii s-au strămutat. Mulți au murit de foame sau de boală. Întreaga societate era distrusă. Și mai rău era faptul că apele nu s-au retras. Ani de-a rândul, ținutul a fost îmbibat cu apă și nelocuibil. Cu înțelepciune, Yao l-a numit pe virtuosul Shun co-împărat și moștenitor și l-a însărcinat să salveze ținutul. Shun a săvârșit ritualuri, a călătorit prin tot imperiul și a instituit reforme administrative. În schimb, Yu, locțiitorul și moștenitorul său, a dragat râurile și a săpat canale. Apele au început să scadă. În sfârșit, poporul a putut să trăiască în pace și prosperitate. Liderii înțelepți ai unei societăți unite au pus capăt dezastrului. Pe vremea lui Confucius, Yao, Shun și Yu erau venerați ca niște eroi aproape divini, exem​plificări ale Căii în acțiune. După cum am văzut în Capitolul 7, Calea ocupă poziția centrală în viziunea lui Confucius despre viața înfloritoare. Când o societate urmează Calea, toate se îmbină armonios. Cu excepția unor lucruri precum boala și dezastrele naturale, o astfel de societate ar fi relativ scutită de suferințe nedorite.13 Și Confucius vede povestea despre potop ca pe o ilustrare a faptului că până și în situațiile în care suferințele nu pot fi evitate, o societate care urmează Calea poate să reducă efectele dezastrului. Pe de o parte, dacă lucrurile o iau razna este un semn grăitor că o societate și-a pierdut Calea. Cel mai probabil, problema a început din vârf. Peștele de la cap se împute, după cum spune vechiul proverb. Când cei de la putere nu mai urmează Calea, consecințele se întind ca o metastază în toată societatea. Ministrul care conducea Lu, statul natal al lui Confucius, i-a cerut odată sfatul lui Confucius.

Se pare că furtul era supărător de răspândit în țară. Ce-ar trebui să facă el? Poate surprinzător, Confucius i-a răspuns astfel: „Dacă domnia ta n-ai fi așa ahtiat să-ți sporești averea, atunci n-ar mai fi hoți, nici dacă i-ai îndemna“********14. Lăcomia elitei conducătoare face ca o societate să se edifice pe aceeași logică pe care se bazează și jaful. Nu mai rămâne mult până la jaful efectiv. Mencius, adeptul de mai târziu al confucianismului îi critică pe conducătorii care gândesc arta guvernării în termeni de avantaj sau profit. Este o cale sigură de a înscrie întreaga societate pe o spirală ce duce la ruină. Dacă liderii gândesc și acționează pe această bază, atunci tot restul va face la fel. Și „nu s-a întâmplat vreodată ca oamenii să urmărească profitul în contactul dintre ei fără să fie distruși“.15 Când toată lumea își urmărește doar propriul avantaj, atunci categoric aceasta nu poate fi Calea. Așadar, rădăcinile suferinței evitabile pot fi descoperite într-o societate care își pierde Calea, cel mai probabil întrucât conducătorii ei au pierdut Calea înaintea tuturor. Care este soluția? Ei bine, în termenii cei mai generali, este tocmai Calea. „Când lumea se scufundă, este scoasă la suprafață cu ajutorul Căii“,16 spune Mencius. Pentru început, se cere ca liderii să fie readuși pe drumul cel bun. Exact așa cum capriciile și înclinațiile depravate ale celor din vârf se infiltrează în jos prin toată societatea și conduc la tot felul de greutăți și necazuri, la fel virtutea în rândurile cârmuitorilor îi atrage pe ceilalți și îi trimite înspre Cale. Cum se fac cârmuitori virtuoși dintr-unii depravați? Prin educație. Deținătorii puterii trebuie să învețe ritualurile și tradițiile. Întrebat ce ar face dacă ar fi invitat să intervină într-un stat pornit pe căi greșite, Confucius a răspuns indicând o singură sarcină: „Neapărat aș corecta numele!“********17 Adică, învață să numești lucrurile (și tratează lucrurile) așa cum sunt ele în realitate. „Suveranul să fie suveran, supusul supus, tatăl tată și fiul fiu.“********18 Odată ce cuvintele înseamnă din nou ceea ce ar trebui să însemne, odată ce toți au reînvățat rolurile lor — începând cu cei din fruntea țării —, viața înfloritoare urmează în mod firesc. Uneori, Confucius vorbește de parcă rezolvarea problemei cârmuitorilor este tot ceea ce trebuie făcut: „Dacă ar exista un rege înțelept [adică unul care să guverneze respectând Calea], i-ar trebui o generație până ce domnia Virtuții să înscăuneze“********19. E ca și cum exemplul suveranului ar fi suficient: „A guverna

înseamnă a te menține drept. Dacă domnia ta conduci cu dreptate, cine de la acest drum înțelept s-ar putea abate?“ †20 Dat fiind însă caracterul atotcuprinzător al Căii, ar fi nevoie de schimbări sociale de mare amploare pentru ca o societate să iasă efectiv din starea ei decadentă. Cel puțin Mencius gândea astfel. Aidoma lui Wollstonecraft, are câteva propuneri favorite. Lucruri precum distribuirea echitabilă a pământului între gospodării, numirea funcționarilor din administrație pe baza virtuții lor, impozitarea suportabilă, folosirea sustenabilă a resurselor și construcția de școli unde oamenii (bărbații, ar sublinia Wollstonecraft) să învețe virtuțile potrivite rolurilor lor sociale.21 Numai cârmuitorii care urmează ei înșiși Calea ar implementa un astfel de program. Dar majoritatea liderilor nu sunt nici pe departe la fel de virtuoși pe cât se spune că ar fi fost Yao și Shun. De aici se ridică o întrebare importantă pentru noi ceilalți. Suntem pur și simplu la cheremul virtuții sau viciului celor care dețin puterea? Confucius și Mencius insistă că oricine este capabil să urmeze Calea și că oricine este chemat să o facă, chiar dacă societatea sa și-a pierdut Calea și lucrurile se prăbușesc. Dar sunt aceia dintre noi care nu dețin poziții influente efectiv incapabili să acționeze împotriva cauzelor reale ale suferinței și ale dislocării sociale din societățile noastre? Categoric, Confucius dorește, chiar cu patimă, să ne lase și nouă puțină libertate, recunoscând că doar atât putem face, și să ne arunce și nouă un oscior, indicând un mod în care putem contribui. Cineva l-a criticat odată pentru că „nu participa la guvernare“. El citează câteva rânduri dintr-o carte străveche, apoi spune: „Fii un fiu supus și iubește-ți fratele mai mare. Nu-i asta destulă mărire și nu-nseamnă asta tot guvernare?“********22 Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi putem contribui, urmând Calea în rolurile noastre sociale particulare. Merită să ne întrebăm totuși: Este suficient? Potențial, apare o problemă și mai gravă legată de focalizarea recomandărilor lui Confucius și Mencius numai către elită. Problema are două laturi. În primul rând, s-ar putea ca o schimbare importantă să necesite mai mult decât înlocuirea câtorva pietre sparte din vârful piramidei sociale? Este posibil ca problemele să fie mai structurale de-atât? În al doilea rând, Confucius și Mencius nu le oferă multe oportunități de a-și spune părerea celor care duc greul disoluției sociale. Cum ar arăta viziunea celor care suferă de undeva mai departe de vârful ierarhiei ********

sociale? Poate că un diagnostic demn de încredere ar trebui să vină din partea cuiva aflat mai aproape de sol.

ÎMPREUNĂ — PE VECIE ȘI FĂRĂ PUTINȚĂ DE SCĂPARE James Baldwin nu era un optimist. Văzuse — simțise până în carne — cruzimea de care dau prea des dovadă oamenii în relațiile dintre ei. Știa din propria experiență cum alterează nedreptatea vieți și relații. Baldwin crescuse ca un negru din Harlem de la jumătatea secolului trecut. Mai mulți polițiști l-au bătut pentru Dumnezeu știe ce presupusă infracțiune. La maturitate, a călătorit în Sud și a fost martor la unele momente decisive ale mișcării pentru drepturi civile, precum și la opoziția caustică, de multe ori violentă, a cetățenilor și potentaților albi cu care a fost întâmpinată mișcarea. Ce a generat această ostilitate? Ce ar putea să explice nedreptățile suferite de oamenii din rasa lui, inumanitatea cu tentă rasială care a mânjit istoria țării lui la fiecare pas? Când Baldwin a căutat rădăcinile cele mai adânci, le-a găsit încâlcite adânc în solul condiției umane. „Răul“, observa el, „se ivește în lume prin intermediul unui defect uman vast, inexplicabil și probabil imposibil de reparat.“23 Dacă punem la socoteală viața și oamenii așa cum sunt în realitate, atunci „e de la sine înțeles că nedreptatea este un loc comun“.24 Rădăcinile adânci ale răului și banalitatea nedreptății nu înseamnă totuși că trebuie să le lăsăm pur și simplu în pace. Reacția nu este să ne ridicăm resemnați brațele spre cer. Trebuie să luptăm. „Nimeni nu trebuie să accepte în propria viață aceste nedreptăți ca pe niște locuri comune, ci trebuie să lupte contra lor cu toată forța.“25 Lupta împotriva nedreptății necesită ca individul să o conștientizeze așa cum este și să înțeleagă de unde provine. Nu toate nedreptățile sunt la fel. Contextul contează. Așa că Baldwin și-a petrecut viața observând America și diagnosticând bolile ei profunde. El și-a format convingerea că mare parte din necaz s-a născut din frică reprimată și aversiune față de durere. Într-o țară unde albii dețin o forță de care negrii sunt lipsiți, observă Baldwin, albii își folosesc puterea ca să se apere de suferință. Printr-o ironie amară, reacțiile lor inadecvate față de suferință produc mare parte din cele mai acute forme de suferință și nedreptate din țară. Aceste

reacții eronate îmbracă multe forme: rușine indusă de propriile slăbiciuni, oroare nespusă față de violența comisă de cineva sau de o rubedenie, jenă sau reacții violent-conflictuale față de atracția sexuală interrasială și așa mai departe. Baldwin le-a consemnat și le-a examinat pe toate. Aidoma lui Wilde (vezi Capitolul 4), Baldwin este convins că un curent de suferință străbate toată viața. Suntem ființe fragile, de multe ori însingurate, suntem predispuși să fim răniți și incapabili să ne protejăm pe noi înșine. Dar tocmai fiindcă așa suntem, în acest loc vulnerabil trebuie să ne găsim viața înfloritoare. Baldwin crede că fragilitatea noastră plăpândă este exact dimensiunea în care putem găsi sensul, demnitatea și frumusețea vieții: „Viața este tragică și, prin urmare, negrăit de frumoasă“.26 Potenta și dureroasa combinație de frumusețe și tragedie ar trebui să ne strângă laolaltă, ca să ne putem susține în negura din mijlocul ei. Dar acesta este, în opinia lui Baldwin, un adevăr dificil. Unii dintre noi se tem că acel prin urmare este prea slab ca să ne susțină greutatea; că dacă viața este tragică, atunci nu este frumoasă, ci hidoasă. Și mai rău decât hidoasă. Condamnabilă. Alții se tem pur și simplu că, atunci când tragedia vieții se va abate asupra noastră, ne va distruge. Lumina reflectată de cioburile unui geam spart, împrăștiată pe jos, poate să fie frumoasă, dar care-i folosul geamului făcut țăndări? Acestea sunt temerile pe care le-a văzut Baldwin că otrăvesc societatea americană. Ele sunt semințele unei mari părți din indispoziția și reaua-voință din America, inclusiv supremația albă. Când americanii albi au încercat (zadarnic) să-și consolideze poziția în fața fragilității vieții, au făcut-o în mare parte definindu-se în termeni de superioritate față de negri. Fructul acestei dinamici este o recoltă de două ori cumplită. În primul rând, îi rănește pe americanii negri, atât material cât și spiritual, inclusiv prin forța corozivă a amărăciunii și furiei. Dar, în al doilea rând, este moralmente otrăvitoare pentru albii americani pe care îi ia în stăpânire. „Oricine îi devalorizează pe alții se devalorizează pe sine însuși.“27 (Baldwin reia ideea lui Wollstonecraft că inegalitatea este rea pentru ambele părți implicate.) Într-o situație precum cea descrisă de Baldwin, ce-i de făcut? Baldwin a pledat pentru reforme politice și sociale. Le considera esențiale. Dar mai credea totodată că „instituțiile politice ale oricărei națiuni sunt mereu în pericol și sunt controlate în ultimă instanță de starea spirituală a națiunii respective“.28 Așadar, singura reacție adecvată față de stridenta și nejustificata

suferință și nedreptate este ceva înrudit cu un act de convertire. Acțiunile ce vizează schimbarea socială și efortul de transformare personală, atât ale noastre, cât și ale semenilor noștri, sunt inseparabile. Așa cum noi ne aparținem unii altora. Primul pas este să fim cinstiți și fără compromisuri. Să acceptăm realitatea a ceea ce suntem și a locului de unde venim. Să înfruntăm durerea și dezamăgirile pe care le descoperim. „Nu orice situație cu care ne confruntăm poate fi schimbată; dar nimic nu se poate schimba până când nu acceptăm confruntarea.“29 Activitatea de acceptare și schimbare este anevoioasă. („Întotdeauna a părut mult mai ușor să ucizi decât să te schimbi“,30 se lamenta Baldwin.) Dar dacă americanii albi s-ar angaja în direcția schimbării, ar exista speranța unei noi realități sociale, întemeiată pe recunoașterea faptului că „fiecare dintre noi, fără scăpare și pe vecie, îl conține pe celălalt“.31 Caracterul tragic al vieții nu ar dispărea. Dar, prin acceptarea lui, ne-am putea oferi unul altuia adăpost în fața celor mai violente furtuni ale existenței noastre. Spune Baldwin: „Apele mării cresc, lumina slăbește, iubiții se agață unul de altul și copiii se agață de noi. În clipa în care încetăm să ne strângem în brațe, în clipa când ne pierdem încrederea unul în celălalt, marea ne înghite și lumina se stinge“.32 Diagnosticând America, Baldwin diagnostichează natura umană. Așadar, în timp ce se prea poate ca detaliile acestei analize să nu se aplice întotdeauna și oriunde, el oferă o atitudine pe care alții ar putea să și-o însușească, dacă o găsesc convingătoare. În același timp, (a) protestează împotriva nedreptății și suferinței nejustificate și (b) susține că o formă sau alta de suferință este o trăsătură inevitabilă a vieții. Și el caută deopotrivă schimbarea socială și transformarea personală. Le vede strâns legate una de cealaltă. O parte esențială a luptei împotriva suferinței din lume este lupta cu propria suferință, în așa fel încât să putem deveni tipul de oameni care nu-i fac să sufere pe alții. Acest aspect al viziunii lui Baldwin ne îndreaptă spre a doua dintre întrebările pe care le-am identificat la începutul capitolului care urmează: Cum trăim cu suferința care persistă în mod inevitabil? Vom aborda această problemă în capitolul următor.

E RÂNDUL VOSTRU

1. Care este reacția voastră instinctivă față de propria durere? Față de durerea altora? Prin ce se deosebesc — dacă sunt diferite — aceste două reacții? 2. De care tipuri de reacții față de suferința lumii vă legați cele mai mari speranțe? (Transformare personală? Intervenții practice, materiale? Schimbarea sistemică — politică, economică?) 3. Ce credeți că ar trebui să faceți ca să ușurați suferința altora? Gândiți-vă la un pas concret (de exemplu, donați pentru o cauză nobilă, încercați să refaceți o relație ruptă, vă alăturați unui serviciu de phone banking pentru o cauză în care credeți, vă angajați să controlați o parte din propria durere ca să puteți manifesta compasiune față de alții). ********

Confucius, Analecte, 12.18, ed. cit., p. 206. (N.t.) Confucius, Analecte, ed. cit., p.212. (N.t.) ******** Ibid., 12.11, p. 204. (N.t.) ******** Ibid., 13.12, p. 217. (N.t.) ********† Ibid., 12.17, p. 205. (N.t.) ******** Ibid., 2.21, p. 83. (N.t.) ********

11 ... ȘI NU EXISTĂ NICIUN REMEDIU

J

ames Baldwin ne-a lăsat cu o întrebare: dacă unele forme de suferință sunt inevitabile, cum trebuie să trăim cu ele? Ideile lui despre înfruntarea adevărurilor dureroase și adevărul suferinței indică un aspect important despre răspunsurile noastre la această întrebare. Răspunsurile nu se vor concentra asupra schimbării condițiilor. Aceasta este modalitatea principală de diminuare a suferinței și este esențială pentru repararea nedreptății. Dar când ajungem la cum suportăm bine suferința, accentul va cădea pe schimbarea propriei persoane și a atitudinilor noastre față de suferință. În acest capitol vom trece în revistă diverse abordări ale acestei chestiuni, începând cu una atât de radicală încât pretinde să rezolve integral problema suferinței unei persoane, fără a fi nevoie să se schimbe nici măcar una dintre împrejurările ei.

O CASĂ ÎN FLĂCĂRI Prima parte a vieții lui Siddhartha Gautama a fost într-o măsură remarcabilă lipsită de suferință — cel puțin așa cum înțelegem în mod obișnuit acest cuvânt. După cum spuneam chiar la începutul acestei cărți, ducea o viață de lux, putere și confort. Și totuși a renunțat la ea. Motivele pentru care a făcut acest lucru dezvăluie mult din felul în care vedea Buddha suferința și locul ei într-o viață înfloritoare. După cum relatează poetul Aśvaghoṣa1 (cca 80–cca 150), compasiunea a jucat un rol central în „marea renunțare“. Siddhartha a văzut cum se ara pământul din apropierea palatului și a remarcat cu oroare insectele moarte și viermii uciși de plug, truda epuizantă a boilor și bieții țărani subnutriți, numai piele și os. „A jelit amarnic, de parcă îi fusese omorâtă o rubedenie“ și compasiunea l-a copleșit. Dincolo de compătimirea gângăniilor, a vitelor și a oamenilor mai puțin privilegiați, această compasiune a aprins scânteia unei conștientizări cumplite: chiar dacă trăia într-un palat, era exact în aceeași situație ca viermii uciși de plug.

Boala, bătrânețea și moartea sunt legi inexorabile. Până la urmă, brațele lor lungi înhață pe oricine. Chiar și pe prinți. Regele, tatăl lui Siddhartha, a încercat să-l convingă să rămână și să preia cârmuirea regatului. Era un străvechi obicei ca oamenii vârstnici să se retragă din viața politică și să se concentreze asupra unor preocupări spirituale. Va fi timpul pentru Întrebare când Siddhartha avea să atingă bătrânețea, după ce-și va fi făcut datoria de cârmuitor. Atunci Siddhartha i-a propus regelui un târg. Nu va căuta imediat iluminarea, cât timp tatăl lui putea să-i promită patru lucruri: „[1] Viața mea nu se va supune niciodată morții, [2] boala nu-mi va răpi sănătatea, [3] bătrânețea nu-mi va birui tinerețea, [4] niciun accident nu-mi va răpi norocul“.2 Lesne de înțeles că regele a fost jignit de aceste condiții evident imposibil de îndeplinit. A insistat ca fiul să-i propună un târg mai avantajos. Dar prințul i-a răspuns tatălui său astfel: „Dacă nu este posibil, nu mă ține locului; căci nu este drept să stai în calea unui om care încearcă să scape dintr-o casă cuprinsă de flăcări“. Și a plecat.3 După ce a căutat iluminarea, Buddha i-a strâns pe cei dornici să-i asculte mesajul și să-i primească învățătura. Ce le-a spus? Folosind cuvintele consemnate ca parte din prima lui predică, „atât în trecut, cât și acum, am explicat doar atât: suferința și sfârșitul suferinței“.4 Problema suferinței și soluția ei au fost tema lui centrală și atotcuprinzătoare. Întregul arc al celor Patru Nobile Adevăruri, care sintetizează învățăturile lui Buddha, se referă tocmai la problema suferinței. Cele Patru Nobile Adevăruri sunt: 1. Realitatea și omniprezența suferinței 2. Sursa ori cauza suferinței 3. Mijloacele de a pune capăt suferinței 4. Calea spre dobândirea acestei eliberări de suferință Cheia înțelegerii întregului este cum diagnostichează Buddha cauza imediată a suferinței, deoarece diagnosticul conduce în mod firesc la prescrierea unui tratament. Orice suferință, spune Buddha, se naște din „poftă“, care înseamnă un soi de atașament egocentrist. Este tipul de dorință care se agață ori se lipește de lucruri, fie acestea senzații plăcute, avuție, putere, idealuri politice sau propria identitate. Dar pofta se manifestă și ca aversiune, tipul de respingere care indică

un atașament subiacent, precum gândul oribil de a pierde un soț sau o soție, o persoană iubită sau un copil. Acest caracter dual al poftei arată că cele două căi de abordare a suferinței sunt închise. Nu putem învinge suferința dobândind tot ceea ce poftim, pentru că răsfățul poftelor nu face altceva decât să le întărească. Cu cât obținem mai mult, cu atât ne atașăm mai strâns de obținerea lucrurilor dorite. Dar nici privațiunile extreme nu duc nicăieri. Respingem lucrurile cu atâta patimă încât rămânem inextricabil atașați de ele. De-a lungul anilor în care a căutat iluminarea, Buddha a învățat aceste adevăruri pe pielea lui. Aproape s-a sinucis postind, când a încercat să supraviețuiască hrănindu-se cu numai un bob de orez pe zi, dar nu a ajuns niciunde. Continua să sufere. Singura soluție este ceea ce Buddha numea „calea de mijloc“. Nici răsfățul poftelor, nici privațiunile. Pentru că nu lucrurile pe care le poftim sunt problema. Noi suntem. Pofta se întemeiază pe senzația că pofticiosul este o entitate stabilă și coerentă, un „Eu“ de sine stătător, astfel încât lucrurile pot fi ale mele. Dar asta, spune Buddha, este o iluzie. Odată ce recunoaștem că un ins este un „non-Eu“ — o colecție contingentă, schimbătoare, fluidă de fenomene —, flacăra atașamentului față de Eu se stinge ca o lampă rămasă fără ulei. Este o abordare radicală. Nu caută să elimine suferința din lume prin planificarea atentă și restructurarea inteligentă a împrejurărilor. Caută să smulgă suferința din rădăcină, eliminând tipul de Eu care este capabil să sufere. După iluminare, Buddha a continuat să simtă durerea și boala, dar teza doctrinei sale este că nu mai suferea din cauza acestor lucruri fiindcă stinsese flacăra poftei. Durerea este inevitabilă, dar suferința poate fi rezolvată pentru că este pe de-antregul o problemă legată de relațiile unui om cu lucrurile, fie dureroase, fie plăcute. Buddha susținea că suferința are o cauză, dar nega faptul că are un motiv, o rațiune de a fi. Suferința nu este un butoi plin cu lămâi ce așteaptă să fie făcute limonadă. Nu i se poate găsi un rost, nu există nicio justificare rațională a ei și, în consecință, nicio izbăvire de suferința prin care am trecut. Această viziune se ciocnește de un impuls comun, cu rădăcini adânci.

TOT CE SE ÎNTÂMPLĂ ARE UN MOTIV

În 2014, cântărețul de hip-hop Drake și-a făcut pe antebraț un nou tatuaj: „Tot ce se întâmplă are un motiv, dulceață“. Nu erau nici pe departe cele mai originale cuvinte din cariera lui. Este o idee atât de răspândită, un asemenea clișeu, încât a fost rostită de nenumărați oameni celebri sau cel puțin atribuită unui puhoi de vedete, de la Oprah până la Marilyn Monroe sau Shaquille O’Neal. Și nu doar celebritățile susțin că totul se întâmplă dintr-un anumit motiv. Psihologii Paul Bloom și Konika Banerjee au descoperit că 69 % din participanții la studii au exprimat un oarecare grad de încredere în ideea că evenimentele importante din viață se petrec dintr-un motiv și că „o ordine subiacentă“ determină cum se desfășoară lucrurile. Poate nu spre surprinderea lor, au constatat și că era mai probabil ca oamenii care și-au declarat credința în Dumnezeu să considere că evenimentele din viața lor se întâmplă dintr-un motiv.5 De ce nu s-ar întâmpla lucrurile dintr-un motiv, dacă un Dumnezeu binevoitor și atotputernic conduce universul? Într-adevăr, ce v-ar putea împiedica să faceți și mai cutezătoarea afirmație că această lume, cu toată suferința și durerile ei, este cea mai bună dintre lumile posibile? Printre occidentali, ideea „celei mai bune dintre lumile posibile“ se asociază cu filosoful și matematicianul Gottfried Wilhelm Leibniz (1646–1716), dar el poate fi considerat cu greu primul care a conceput-o. Cu șase secole mai devreme, ea a fost exprimată de eminentul gânditor musulman Abu Hamid al Ghazali (1058–1111). Convingerea fundamentală a musulmanilor este că Dumnezeu este unul. Și, de vreme ce Dumnezeu este creatorul și izvorul lumii, a spune că Dumnezeu este unu echivalează cu a spune că nu există decât un singur creator și izvor al tuturor celor care există. Asta înseamnă că Dumnezeu nu cunoaște nicio constrângere în procesul de creație. Nu există nicio substanță materială cu care să fie nevoit să lucreze, ca în cazul unui sculptor care modelează lutul sau al unui muzician care manipulează undele sonore. Nu există niciun „mod în care decurg lucrurile“ de care Dumnezeu trebuie să țină seama. Toate — absolut toate — curg din activitatea creatoare a lui Dumnezeu. În interpretarea lui Al-Ghazali aceasta înseamnă că „nu există niciun agent în afară de Dumnezeu Preaînaltul“. Tot ce s-a făcut, Dumnezeu (în ultimă instanță) a făcut. „Sprijin dăruit sau retras, viață sau moarte, bogăție ori sărăcie și

toate celelalte care pot fi numite“ — Dumnezeu și numai Dumnezeu — „le-a inițiat și le-a generat“.6 Până aici, aceasta ar putea să pară o slabă consolare. Sau mai rău. Toată suferința noastră decurge din decretele unui Dumnezeu singular și atotputernic? Asta ar putea să insufle tot atât de bine disperare și resentiment ori speranță și credință. Și totuși Al-Ghazali insistă cu o idee contrară. Dumnezeu nu este doar atotputernic, ci și suprem înțelept și inegalabil de binevoitor. Printre cele 99 de „nume ale lui Dumnezeu“ pe care musulmanii le găsesc în Coran, se numără Infinit de Bunul, Milostivul, Dreptul, Înțeleptul și Binefăcătorul.7 Asta înseamnă că putem avea încredere că Dumnezeu a rânduit lucrurile în vederea binelui. Într-adevăr, pentru cel mai mare bine. Iată ce spune Al-Ghazali: Tot ceea ce Dumnezeu Preaînaltul împarte slujitorilor săi: grijă și timpul sorocit, fericire și întristare, slăbiciune și putere, credință și necredință, supunere și apostazie — toate sunt incalificabil drepte fără urmă de nedreptate, cu adevărat necorupte de niciun rău. Într-adevăr, toate astea se întâmplă conform unei ordini necesare și adevărate, conform celor ce sunt cuvenite pe cât sunt cuvenite în măsura cuvenită; nu există nimic mai bun, mai desăvârșit și mai atrăgător pe tărâmul posibilității.8 În marea ordine a lucrurilor, toate lucrează în vederea celui mai mare bine cu putință. Orice deficiențe din lume, care se ivesc ici și colo, vor produce îmbunătățiri în lumea ce va să vină. Și orice neajuns suferă cineva în lumea viitoare va aduce beneficii altora: „Dacă nu ar exista iadul, locuitorii paradisului nu ar ști cât de mare este binecuvântarea lor“.9 Presupunând că ar fi adevărat (nu este o supoziție ușor de acceptat), cum ar trebui să vedem legătura cu propriile noastre suferințe? În primul rând, solicită și motivează o atitudine de răbdare. Scopurile și înțelepciunea lui Dumnezeu depășesc cu mult orice putință a noastră de a descifra înțelesul lucrurilor. Lucrul cel mai potrivit de făcut este să suferim cu răbdare în timp ce așteptăm să vedem ce urmări bune vom culege. Dar capacitatea de a îndura suferința cu răbdare se bizuie pe credința că Dumnezeu este într-adevăr înțelept și că are intenții bune. Nu există niciun motiv întemeiat să așteptăm, dacă nu credem că ne putem bizui pe faptul că, prin intervenția divină, vom răzbi până la urmă.

În sfârșit, întrucât toate vin spre noi din partea atotștiutorului și infinit de bunului Dumnezeu, atitudinea potrivită este recunoștința „în toate împrejurările... atât în prosperitate, cât și la nevoie“.10 Poate că încă nu reușim să vedem cum suferința noastră slujește binelui, dar, crezând în Dumnezeu, îi putem mulțumi nu doar în suferința noastră, ci, într-un sens important, pentru ea — și pentru întreaga realitate a lumii trecute, prezente și viitoare. Pentru Buddha, seninătatea în fața suferinței se întemeiază pe nonatașament. Al-Ghazali nu crede că aveți nevoie de el. Credința în motivele bunului Dumnezeu față de orice vă scoate la liman. Răbdare, credință și recunoștință. Figura paradigmatică a acestei atitudini este profetul Iov, așa cum apare el în tradiția musulmană. Om foarte bogat și norocos, el era totuși smerit, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru numeroasele sale binecuvântări. Apoi a pierdut ce avea și a suferit amarnice cazne trupești, dar, în pofida lor, și-a păstrat răbdarea și credința în Dumnezeu.11 Convingerea fundamentală a lui Al-Ghazali este că există un motiv pentru toate, un motiv divin. El le spune credincioșilor: „Totul, mic și mare, este imortalizat și înfăptuit de El conform poruncii divine... și dacă nu ați fi năpăstuiți, voi nu ați progresa, iar dacă nu ați face progrese, nu ați fi năpăstuiți“.12 Cugetând asupra bunătății, înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu, este posibil „să credem în providența divină“, să lăudăm și să binecuvântăm Dumnezeul care dăruiește atât orice lucru, cât și motivul lui. Dar dacă, pur și simplu, nu puteți să credeți într-un Dumnezeu atotputernic și binevoitor, în care să găsiți un motiv pentru orice?

CE NU NE OMOARĂ Friedrich Nietzsche nu știa că acele zile răcoroase de toamnă pe care le-a petrecut în nordul Italiei, la Torino, aveau să fie ultimele lui zile de sănătate mintală. Posedat de o senzație trepidantă de vitalitate și de profunzime psihologică, scria fără încetare. Dintre miile de cuvinte revărsate frenetic din pana geniului, cele mai cunoscute sunt probabil cele care compun acest dicton: „Ce nu mă ucide mă întărește“. Sunt tipărite pe postere motivaționale, pictate pe zidurile sălilor de sport, folosite de Tupac și The Simpsons și tatuate pe Dumnezeu știe câte piepturi de prin toată lumea. Rareori sunt amintite și cuvintele care le preced pe cele pomenite în dictonul de mai sus. Întregul citat

sună astfel: „Din școala de război a vieții — Ceea ce nu mă ucide măntărește“********13. Nietzsche se considera un absolvent al acelei școli de război. Fusese literalmente pe câmpul de luptă, ca subofițer sanitar în timpul Războiului Franco-Prusac (1870–1871), perioadă în care s-a îmbolnăvit de difterie și dizenterie. Dar aceste suferințe fizice nu fuseseră doar experiențe trecătoare. În cea mai mare parte a maturității sale, Nietzsche a fost chinuit de migrene care îl orbeau efectiv și de grețuri necurmate. Durerile îl făceau incapabil de muncă mai multe săptămâni la rând. Sub aspect psihologic, îndurase respingeri, trădări și ruperea celor mai importante relații din viața lui. Așadar nu pe de-a-ntregul fără motiv, Nietzsche se considera drept unul care putea să vorbească din proprie experiență despre suferință și despre cum să trăiești cu și prin ea. Și-a văzut viața ca pe o luptă, în mare parte triumfătoare, de înfrângere a Eului: transformarea durerii, a grelelor încercări și a nenorocului în profunzime, noblețe și putere. Concepția lui Nietzsche este aproape cea mai energică respingere pe care v-o puteți imagina a viziunii conform căreia durerea este răul suprem, pe când plăcerea este binele suprem. El crede că acel soi de hedonism face parte din mentalitatea jalnicilor „ultimi oameni“ care pretind senini că „noi am inventat fericirea“********14 și care recurg la automedicație ca să-și aline indiferent ce durere se furișează în frivolele lor vieți mărunte. Fie că au sau nu credință în Dumnezeu, ei practică „religia compasiunii“, care vede în suferință nu o parte esențială a existenței sau o oportunitate de autodepășire, ci resimte „în general suferința și neplăcerea ca pe ceva rău, demn de ură, ceva ce trebuie distrus, ca pe o tară a vieții“********15. Această religie, spune Nietzsche, înțelege greșit natura fericirii. Fericire și nefericire, plăcere și durere, bucurie și tristețe: în realitate, toate acestea merg împreună. „Fericirea și nefericirea sunt surori, chiar gemene, care cresc împreună.“ Așadar, tot ceea ce obținem când încercăm să minimalizăm nefericirea este minimalizarea deopotrivă a fericirii. Amândouă rămân pipernicite. Pentru ca una din ele să se dezvolte, trebuie să o lăsăm și pe cealaltă să înflorească. Îndărătul acestei perspective stă o idee simplă, dar provocatoare: dacă suprimați suferința, suprimați viața. Pentru Nietzsche viața este fundamental un proces de creștere.16 Și ea se dezvoltă depășind obstacole, dificultăți și suferințe:

„Disciplina suferinței, a marii suferințe... a fost singura care a înfăptuit toate înălțările de până acum ale omului“********17. Nietzsche a văzut asta în propria biografie. Reușind să transforme propria boală și slăbiciune în sănătate și putere, a devenit cine era. Singura cale spre măreție, noblețe și geniu trece prin precaritatea suferinței, a tristeții și a bolii. Și, spune el, este adevărat nu doar pentru individ, ci pentru omenire în general. Așadar, Nietzsche adoptă această poziție în calitate de apărător al suferinței împotriva pămpălăilor moderni care o urăsc. El cere îmbrățișarea suferinței în numele umanității superioare la dezvoltarea căreia contribuie. Nu contează că pe drumul spre forme mai înalte de a fi om rămân în urmă, ca niște gunoaie azvârlite neglijent pe jos, suferințele imposibil de numărat ale unor ființe umane reale. În viziunea lui Nietzsche, religia fericirii confortabile promovează mila. Ne spune că trebuie să-i scăpăm pe ceilalți de durere și suferință — cât mai repede cu putință. Dar asta înseamnă, paradoxal, să le interzicem singura cale de acces către adevărata fericire. În plus, mila îi depreciază pe suferinzi. Îi tratează de parcă ar fi neajutorați și — ei bine, vrednici de milă. În consecință, „a nu voi să ajuți poate să fie un act mai vrednic decât orice virtute băgăcioasă“********18. Suferința este inerentă vieții. Lucrul decisiv nu este să scăpați de ea ori să o evitați, ci să învățați să o primiți și cum să creșteți din ea. Să priviți caracterul tragic al propriei vieți cu ochiul auster și totuși vesel al unui suveran triumfător. Dar Nietzsche împinge gândul său chiar și mai departe, deoarece nu doar propria suferință a cuiva cere imperativ să fie asumată și afirmată; ci suferința întregii lumi, „această uriașă însumare a amărăciunilor de tot felul“********19. De ce acest salt surprinzător? Nietzsche susține că toate lucrurile sunt legate. Fiecare dintre viețile noastre stă deasupra întregii istorii anterioare și niciuna dintre aceste vieți nu s-ar fi ivit fără fiecare strop din acea istorie. Așadar a spune Da vieții cuiva — chiar numai unui moment al ei — înseamnă a spune Da întregii ei desfășurări. „Ați zis voi unei plăceri vreodată — Da? O, dragi prieteni, atunci ați zis Da oricărei dureri. Căci toate lucrurile sunt încopciate, împletite, îndrăgostite.“ Așadar, dacă ați dorit vreodată să retrăiți o experiență — razele soarelui mângâindu-vă pielea pe plajă, zâmbetul copilului vostru, un triumf personal — „atunci le-ați vrut pe toate reîntoarse!“********20

Nietzsche aspiră către aceste înălțimi (și adâncuri) ale afirmării suferinței. El exprimă punctul extrem al viziunii sale în ceea ce a numit un „gând abisal“21: eterna reîntoarcere, ideea că tot ceea ce se poate întâmpla s-a întâmplat deja și o va mai face iar și iar, într-un ciclu fără sfârșit †21. Eterna reîntoarcere supune capacitatea noastră de a gira lumea în pofida suferinței la un test suprem. Ce fel de persoană ar putea spune Da totului în fiecare amănunt, nu doar o dată, ci de nenumărate ori? De ce-ar fi nevoie pentru ca voi să deveniți tipul de persoană capabilă să se privească pe sine și propria viață și să rostească un Da atât de profund încât să sfințească profanul, să dea sens absurdului, să refacă trecutul — tot trecutul — și să dea naștere unui viitor radical nou? Găsim aici un ecou laic al lui Al-Ghazali. Fără niciun Dumnezeu, niciun motiv, nicio perfecțiune. Numai realitatea brută a lumii — și totuși o iubire asemănătoare pentru absolut tot ce conține ea. Este victoria lui Nietzsche asupra suferinței. Pentru Buddha, suferința este o problemă care, având o cauză, are și o soluție (să recunoaștem, una radicală). Pentru Al-Ghazali, suferința are un motiv și trebuie acceptată cu răbdare, credință și recunoștință. Pentru Nietzsche, de sus nu vine niciun motiv al suferinței. Provocarea este să o primim, să creștem din ea și, prin aceasta, să dăm suferinței un motiv. În sine, suferința nu are niciun sens. Provocarea este să trăim atât de plenar, de profund și de tumultuos încât să-i dăm noi un sens deplin. Dar poate că toate aceste soluții sunt puțin prea simple — mai degrabă prea multă ordine și supunere (Buddha și Al-Ghazali?) sau categoric prea eroic (Nietzsche?). ********

PROTESTUL LUI IOV L-am menționat pe Iov mai devreme. Aidoma multor profeți recunoscuți de islam, el apare mai întâi în Biblia ebraică. Povestea pe care o aflăm acolo este destul de diferită de cea din tradiția musulmană. Acest Iov nu crede pur și simplu în înțelepciunea lui Dumnezeu, acceptând că năpastele abătute asupra lui erau doar un test. Acest Iov protestează. În același timp, el își acceptă soarta, pe de o parte, și se plânge cu ardoare că este nemeritată și nedreaptă, pe de altă parte. A-ți păstra credința în Dumnezeu presupune a le face pe amândouă.22

Cartea lui Iov, unde apare această poveste, se numără printre cele mai enigmatice și dificile texte literare din toată lumea antică. A fost interpretată întro mie de feluri și nu se întrevede un consens. Nu ne propunem să schimbăm această situație în următoarele câteva pagini. Chiar și așa, putem întâlni în istoria cărții o atitudine unică și provocatoare față de suferință. Iată povestea într-un rezumat concis: Iov este un om cumsecade care duce o viață dulce. Are succes și este fericit („omul acesta era cel mai de seamă din tot ținutul Soarelui-Răsare“)******** și cu adevărat măreț este faptul că pare să merite această viață. Textul îl numește „neprihănit, drept, cinstitor de Dumnezeu“********23. Într-o zi, o figură întunecată numită Diavolul se înfățișează la curtea cerească a lui Dumnezeu. Dumnezeu folosește prilejul de a-l lăuda pe Iov: e cel mai bun! Neprihănit, drept și toate cele! În esență, Diavolul îi răspunde: „Dar totul e foarte ușor pentru Iov, nu-i așa? La urma urmei, toate le-a obținut cu ușurință. Starea lui e cât se poate de tihnită, nu crezi? Pun rămășag că dacă-i scoți în cale niște necazuri, îți va blestema numele“. La care Dumnezeu spune: „Accept rămășagul“. (Nimeni nu-l întreabă pe Iov ce crede el despre acest pariu.) Diavolul începe să-i distrugă viața lui Iov. Bandiții îi fură toate animalele și îi ucid servitorii, iar copiii săi mor într-un accident bizar. Când nimic din toate acestea nu-l provoacă pe Iov să-l hulească pe Dumnezeu, diavolul îi atacă trupul, chinuindu-l cu răni și bube din cap până-n picioare. Trei dintre prietenii lui Iov află de aceste dezastre și vin să-l consoleze. Situația este atât de rea încât îi stau alături în tăcere preț de o săptămână întreagă. Apoi, reacționând față de plângerile lui Iov, încep să discute. Grosul cărții constă într-o serie de cuvântări poetice rostite pe rând de Iov și prietenii săi, toate răspunzând suferințelor ieșite din comun care s-au abătut din senin asupra lui Iov. Iov susține că este nevinovat și că suferințele lui sunt nemeritate. După toate aparențele, Dumnezeu îl nedreptățise și el vrea o explicație din partea lui Dumnezeu. Prietenii, care cred că întotdeauna primești ceea ce meriți, sugerează că Iov trebuie să fi făcut ceva rău. Ar trebui să descopere care este greșeala, să se căiască și să caute mila și iertarea lui Dumnezeu. De fapt, ei îl socotesc vinovat pe Iov pentru suferința lui. (Puține lucruri sunt mai amare decât mila însoțită de învinuire.) În cele din urmă, se arată însuși Dumnezeu în persoană și pune capăt discuției, rostind el însuși din mijlocul unui vârtej de vânt un discurs înfricoșător ce insuflă venerație. Ascultând, Iov amuțește și renunță să mai ceară o justificare.

Să ne gândim o clipă la natura plângerii lui Iov. Remarcați, în primul rând, că este îndreptată împotriva chinurilor excesive și gratuite. Nu le-ar fi putut evita, dar ele nu sunt tipul de suferințe strâns împletite cu țesătura condiției umane. Nu e vorba despre moartea celor dragi, de exemplu, ci de moartea bruscă, violentă și prematură a copiilor lui. Plângerea sa presupune bunătatea existenței umane, fragilă și trecătoare. Dar, în limitele acelei fragilități și efemerități, Iov afirmă binele prosperității, fertilității, sănătății, bunei reputații etc. Iov insistă că, atunci când năpaste extreme se abat asupra unei persoane de mare integritate, ceva nu e în ordine. Este o problemă. Merită o plângere zgomotoasă. Nu-i corect. Nu așa trebuie să decurgă lucrurile. Iov protestează împotriva nedreptății care s-a abătut asupra lui. El își manifestă dezaprobarea în fața lui Dumnezeu, dar nu fiindcă socoate că Dumnezeu este nedrept. Protestează întrucât crede că Dumnezeu este drept, iar el știe că bunătatea lui Dumnezeu a fost izvorul tuturor bunurilor pe care le-a pierdut. Iov respinge motivele legate de soarta lui deoarece singurele explicații disponibile raționalizează, trivializează ori justifică suferința. Ele pretind că nu este chiar atât de rău pe cât este în realitate (mai ales dat fiind caracterul arbitrar al năpastelor). După discursul rostit de Dumnezeu din vârtejul de vânt, Iov își retrage plângerea, ca să zicem așa. Renunță la insistența cu care ceruse ca Dumnezeu ori să-i explice suferința sa, ori să admită că fusese o persecuție nedreaptă. În consecință, ridică brațele a neputință în fața misterului celor îndurate de el. Pe urmă, Dumnezeu face două lucruri surprinzătoare. În primul rând, întorcânduși fața către unul dintre prieteni, Dumnezeu îi spune: „Tu și cei doi prieteni ai tăi ați greșit, fiindcă-n ochii Mei n-ați grăit nimic din adevărurile pe care le-a vorbit robul Meu, Iov“********24. În al doilea rând, „Domnul i-a dat lui Iov îndoit decât avusese el mai înainte“********25. Prietenii, spune Dumnezeu, nu ar fi trebuit să-l învinovățească pe Iov pentru caznele lui. Dar e ceva mai mult de atât. Se pare că Iov avea dreptate să-i ceară lui Dumnezeu o explicație pentru tot ceea ce se sfârșise prost. Iov era îndreptățit să protesteze, chiar dacă Dumnezeu nu-i oferă o explicație a suferințelor lui. Rămânem cu o imagine neliniștitoare. Dumnezeu rămâne într-un mod tulburător dincolo de înțelegerea umană. Ce învățătură extragem despre suferință și felul în care să reacționăm față de ea? Una (poate frustrant de) complexă, dar care onorează limitele cunoașterii omenești și convingerile morale dovedite de mulți oameni. Pe de o parte, Cartea

lui Iov sugerează importanța recunoașterii faptului că nu înțelegem substanța morală a lumii. Nu putem așeza la locul lor toate piesele jocului de puzzle. Nu putem fi realmente siguri că piesele așezate de noi stau în locurile potrivite. Pe de altă parte, împăcarea lui Iov cu Dumnezeu nu însemna sfârșitul conflictului dintre Iov și lume. Dumnezeu a confirmat convingerea lui Iov că suferința arbitrară nu corespunde modului în care ar trebui rânduită lumea lui Dumnezeu. Nu trebuie să o acceptăm, fie cultivând nonatașamentul de lume, fie insistând că există motive temeinice să suferim ori preamărind eroic forța oarbă a lumii. Chiar în toiul unei suferințe ieșite din comun, trebuie să protestăm și să luptăm împotriva ei — în numele acelor bunuri pierdute de Iov și al lui Dumnezeu care i le dăruise. Ați putea să remarcați că această idee ne readuce la subiectul capitolului precedent: cum reacționăm împotriva suferinței, urmărind să o eliminăm ori să o atenuăm. S-ar putea ca Nietzsche să râdă de sforțările noastre îndreptate împotriva suferinței din lume. Dar, într-o măsură sau alta, toți ceilalți despre care am aflat în acest capitol fac loc în viziunile lor acestei lupte. Ea ar lua diferite forme în contextul unor perspective diferite despre viață. Compasiunea budistă se deosebește de donațiile utilitariste, care sunt diferite de practicile musulmane caritabile urmate de Al-Ghazali, care se deosebesc de... ați prins ideea. Dar cercul complet al acestor capitole arată clar că întrebările legate de cum să acționăm împotriva suferinței și cum să trăim cu ea sunt, foarte probabil, cele două fețe ale aceleiași monede.

AȘADAR CUM TREBUIE SĂ ACȚIONĂM ÎMPOTRIVA SUFERINȚEI ȘI SĂ TRĂIM CU EA? În primul rând, va trebui să deslușim ceea ce socotim că este echilibrul potrivit între activitatea mai „obiectivă“ a diminuării, pe cât ne stă în puteri, a suferinței și strădania mai „subiectivă“ de-a învăța cum să trăim bine în prezența acesteia. Cât de mult trebuie să ne concentrăm asupra uneia comparativ cu cealaltă? Chiar dacă suntem convinși, precum Baldwin, că cele două sunt inseparabile, există compromisuri în materie de timp și energie. Viața unui practicant devotat al altruismului eficient va arăta destul de diferită de cea a unui călugăr budist. În al doilea rând, este probabil o dovadă de înțelepciune să fim rezervați în a da sfaturi oamenilor în suferință. Cumva, suferința altuia este întotdeauna dincolo

de ceea ce putem noi să înțelegem.26 Oricât de convinși suntem că avem o teorie care s-o explice ori care să ne arate modul corect de a coabita cu suferința, poate că de empatie este mai multă nevoie. Poate fi înțelepciune în reticență, chiar dacă va veni o vreme pentru analiză și deslușire a unui sens. * Vreme de trei ani, prietena noastră Angela Williams Gorrell a colaborat cu noi la Yale și a predat cursul despre viața ce merită trăită. Angela este realmente o profesoară uimitoare și cursul nu ar fi ceea ce este fără toate contribuțiile ei. Așadar a fost un moment trist când ea s-a ridicat să vorbească în fața studenților și profesorilor reuniți la ultimul ei curs din ultimul semestru petrecut alături de noi, înainte de a prelua un nou post. Angela venise la Yale ca să lucreze la un proiect de cercetare despre teologia bucuriei. Chiar înainte de începerea primului ei semestru de predare a cursului despre viața ce merită trăită și apoi în timpul acelui semestru, suferise trei pierderi tragice într-o succesiune rapidă. Amara suprapunere a scos în prim-plan provocarea de a trăi cu și prin suferință. În acea ultimă zi din semestru, ea ne-a relatat povestea sfâșietoare a uneia dintre aceste pierderi, sinuciderea unui membru al familiei. Iată cum o relatează în cartea ei, The Gravity of Joy: Am deschis ușa din dreptul pasagerului și mi-am ridicat telefonul celular de pe podeaua mașinii. Am descoperit cu stupefacție că ratasem mai multe apeluri ale mamei mele și un SMS din partea ei. Am citit SMS-ul: „Dustin și-a luat zilele“ (...) Lacrimile mi se prelingeau pe față ca șiroaiele de apă scurse dintr-o cadă de baie plină până la buză. Fără a mai sta pe gânduri, am sunat-o pe mama. Țin minte că strigam întruna „Nu!“, plângând și cerându-i să-mi spună că nu era adevărat. (...) Mă învârteam prin parcare în timp ce-o auzeam spunând că era adevărat. Încă plângea când a răspuns la telefon, deși aflase cu câteva ore mai devreme. Brusc, am aruncat telefonul pe pavajul parcării de lângă biserică și am început să plâng.27 După ce a terminat de vorbit, Angela și-a întors privirea spre studenții noștri. Se lăsase o tăcere respectuoasă. A luat o gură de aer și le-a spus: „Sper să aveți o

viziune despre viață care să vă sprijine în momentele în care sunteți la pământ. Va veni probabil o zi când lumea se oprește-n loc, când vi se frânge inima și atunci veți avea nevoie de o viziune despre o viață ce merită să fie trăită și care poate să supraviețuiască furtunii. Desigur, viziunea voastră va fi adâncită, transformată, ascuțită de zilele petrecute la pământ, dar eu sper că viziunea voastră are deja o busolă care vă poate orienta sau, și mai bine, o ancoră care să vă țină la țărm“.28 Cu toții am ieșit în acea zi din sală cu o idee despre felul în care momentele din viață în care suntem „la pământ“ pun la încercare și rafinează viziunile noastre despre viața înfloritoare. Pentru a supraviețui furtunii este nevoie de mult mai multe elemente decât de o perspectivă robustă despre viața ce merită trăită, dar, după cum spunea Angela, e mai bine dacă puteți să aveți deja o ancoră la bord. Suntem animale căutătoare de sens și (mult prea des) suntem oameni care suferă. Ne trebuie reacții față de suferință care să ne ajute deopotrivă să facem față situației și să încadrăm durerea și dezmembrarea pe care le descoperim în viața și în lumea noastră într-o imagine mai generală. Doar faptul că un mod de gândire despre suferință ne face să ne simțim mai bine nu îl face și adevărat. Doar fiindcă o practică de alinare a suferinței ne ajută să trecem prin momentele grele nu o face și bună. Dar, acestea fiind spuse, la ce sunt bune răspunsurile date întrebării privind suferința dacă nu ne ajută efectiv să reacționăm față de realitatea ei? În fond, Întrebarea este întrebarea vieții noastre.

E RÂNDUL VOSTRU Notă: Am vorbit serios mai sus când spuneam că trebuie să fim rezervați în a-i sfătui pe alții în legătură cu suferințele lor. De aceea dorim să prefațăm exercițiile din acest capitol recunoscând că nu știm prin ce treceți voi chiar acum. Dacă e vorba despre lucruri pe care simțiți nevoia să le analizați cu cineva — un consilier sau un prieten de nădejde — mai degrabă decât să fiți în dialog cu o carte, vă rugăm să o faceți. Dacă acum pur și simplu nu e momentul să săpați mai în adânc și să analizați, cu siguranță o știți mai bine decât noi. Uneori ceea ce ne trebuie în primul rând sunt timpul și distanțarea de suferința noastră. 1. Ce ați simțit citind despre ideea lui Buddha că suferința încetează când recunoaștem goliciunea Eului, făcând astfel să dispară pofta?

• Ce credeți că se află îndărătul sentimentelor voastre? 2. Vă alină gândul că poate există un mare plan al suferinței din lume? Vă tulbură gândul că Dumnezeu ar putea să cauzeze ori să permită suferința? De ce? • Credeți că adevărul despre suferință este mai probabil să fie o mângâiere sau un motiv de tulburare? Cu ce argumente puteți să vă susțineți răspunsul? 3. Credeți că înțelegerea suferinței ca un prilej de creștere (Nietzsche) minimalizează suferința? Alternativ, oferă o cale spre sens și valoare? 4. V-ați găsit vreodată în situația lui Iov — protestând împotriva unor suferințe pe care nu le puteți nici înfrânge, nici înțelege? • Cum v-ați simțit? • Cum au reacționat alții? • Ce ați făcut când v-ați aflat în situația prietenilor lui Iov? 5. Cât de importantă credeți că este înțelegerea suferinței? ********

Nietzsche, Amurgul idolilor, ed. cit., p. 454. (N.t.) „«Noi», zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, «suntem inventatorii fericirii»“, Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, „Precuvântarea lui Zarathustra“ §5, trad. din limba germană de Ștefan Augustin Doinaș, Humanitas, București, 1994, p. 73. (N.t.) ******** Friedrich Nietzsche, Știința voioasă, ed. cit., pp. 205–206. (N.t.) ******** Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, trad. din limba germană de Francisc Grünberg, Humanitas, București, 1991, p. 151. (N.t.) ******** Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, ed. cit., p. 330. (N.t.) ******** Friedrich Nietzsche, Știința voioasă, ed. cit., p. 204. (N.t.) ******** Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, ed. cit., p. 389. (N.t.) ********† Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, ed. cit., p. 218; Ecce homo, trad. din lb. germană de Mircea Ivănescu, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 15–17. (N.t.) ******** Biblia, Iov 1.1, ed. cit., p. 555. (N.t.) ******** Idem. (N.t.) ******** Biblia, Iov, 42:7, ed. cit., p. 613. (N.t.) ******** Biblia, Iov, 42:10, ed. cit., p. 613. (N.t.) ********

12 SFÂRȘITUL

U

n enorm bust bidimensional plutea deasupra amfiteatrului. Era oarecum potrivit faptul că Zoltan Istvan, care le vorbea studenților despre mișcarea filosofică numită transumanism, nu era de față în carne și oase. Tehnologia are o strânsă legătură cu viziunea lui despre viața înfloritoare, așa că ideea unei prelegeri mediate tehnologic părea destul de nimerită. Spre deosebire de majoritatea tradițiilor pe care le-am abordat de-a lungul anilor în cursul nostru despre viața ce merită trăită, aceasta avea un partid politic. Iar Istvan fusese candidatul său la funcția de președinte al Statelor Unite. Campania lui a constat într-o platformă electorală simplă, dintr-o bucată: să-i facem pe americani nemuritori. Vedeți, Zoltan împărtășește credința lui Ray Kurzweil, comună transumanismului, că, dacă depunem suficiente eforturi, în câteva decenii am putea să descoperim mijloacele tehnologice ale unei radicale prelungiri a vieții. Istvan dorea să răspândească această idee, așa că în campania lui prezidențială a străbătut țara într-un autobuz de forma unui sicriu. Prin observațiile sale din timpul prelegerii și-a expus gândirea. Cea mai mare problemă a voastră, a susținut, este că veți muri. El desființează orice altă problemă. Ce-ar putea fi mai important pentru voi decât viața?! Și totuși guvernul nu face absolut nimic ca să rezolve această problemă prioritară. Pare un caz catastrofal de eroare în stabilirea priorităților dacă nici măcar nu încercăm. Până acum puteați să enunțați același tip de argument legat de această carte. Cu câteva excepții ici și colo, moartea nu a jucat un rol marcant în considerațiile noastre legate de Întrebare. Dar Istvan nu se înșală cel puțin într-o privință: veți muri. Mai mult, nu știți când. Perspectiva morții umbrește orice moment din viață, fie că băgăm sau nu de seamă. Nicio viziune respectabilă despre viața înfloritoare nu va ignora faptul că viața noastră — indiferent cât de bine e trăită, cât de bine decurge sau cât de bune sunt sentimentele care o însoțesc — se va sfârși în moarte. Din ceea ce are de spus o viziune despre moarte veți afla multe despre atitudinea ei față de viață.

LEACUL UNIVERSAL Într-o zi ca oricare alta din 399 î.Hr., un juriu atenian și-a dat verdictul în procesul unui cetățean marcant, acuzat de „impietate“ și de „coruperea tineretului“. Vinovat. Acuzatul a fost condamnat la moarte prin otrăvire. În timpul scurs între sentință și executarea ei, bărbatul a stat de vorbă cu un grup restrâns de prieteni despre dreptate, suflet și moarte. Unii dintre susținătorii lui au pus la cale un plan de a-l scoate pe furiș din închisoare și de a fugi pe mare în exil. El a refuzat. Când a venit vremea, prietenii au lăcrimat, dar el nu a dat dovadă de slăbiciune. În timp ce viața i se scurgea din trup, Socrate (n. 470 î.Hr.), gigantul filosofiei grecești, le-a mai adresat o ultimă rugăminte. Cel mai cunoscut dintre discipolii săi, Platon (cca 427–348/7 î.Hr.), îl descrie pe învățătorul lui întorcându-se către bătrânul său prieten Criton, căruia îi spune: „Criton, îi datorăm un cocoș lui Asclepios. Să i-l dați și să nu neglijați!“********1 Asclepios era zeul medicinei. A-i datora un cocoș însemna că zeul răspunsese rugăciunilor de vindecare ale unui ins. Așadar, cu flerul său caracteristic, Socrate spune că moartea seamănă leit cu o vindecare. Dar dacă moartea este un leac, atunci s-ar părea că „viața este o boală“********, ca să cităm interpretarea dată scenei de către Nietzsche.2 Ei bine, Socrate nu era un tip posomorât. Înclinat să le pună oamenilor din senin întrebări dificile, pare să fi fost destul de nepăsător. Conform tuturor relatărilor, era cel mai adesea fericit. Nu era un ascet care-și nega propria făptură. Nu ținea posturi severe, nici nu se abținea de la vin, sex ori petreceri. Ce să înțelegem? În expunerea lui Platon, miezul problemei este sufletul. Sufletul este cea mai bună parte a voastră. De fapt, la ananghie, este adevăratul Eu al fiecăruia. Ceea ce contează în viață este binele sufletului. Adică să fie înțelept și altele asemenea. Mai presus de toate, să înțeleagă adevărul etern al lucrurilor. Cea mai bună viață, atunci, este aceea care se îngrijește de binele sufletului.3 Trupul, susține Socrate, nu adaugă nimic acestui gen de bunătate. De fapt, el tinde să ne distragă atenția de la îngrijirea sufletelor noastre. În primul rând, corpurile noastre sunt foarte pretențioase. Sunt și foarte autoritare. Se manifestă cu furie când nu primesc ceea ce doresc. Și se prăbușesc atât inevitabil (când

îmbătrânim), cât și pe neașteptate (ca în caz de boală sau rănire). Poate că mai rău decât toate (după Socrate) este faptul că simțurile, notoriu nedemne de încredere, inhibă rațiunea pură. E greu să gândești limpede într-o lume plină de iluzii optice, de sunete fantomatice și tot felul de aparențe înșelătoare. Nu este clar totuși cum oricare dintre acestea ar face din moarte o binecuvântare. Este, la urma urmei, sfârșitul vieții și doar un om viu poate să fie înțelept sau virtuos. Socrate este destul de rezervat în a spune ce gândește că se întâmplă după moarte. Dar în dialogul platonician Phaidon vorbește pe larg, încercând să-i convingă pe prietenii lui că sufletul este nemuritor. La moarte, sufletul se desparte de trup. Mai departe, cele două entități au parte de destine foarte diferite. Neînsuflețit, corpul devine un cadavru inert și se descompune. Dar sufletul desprins de corp rămâne intact. Moartea nu vatămă sufletul în mod direct. Nu-l vatămă nici separându-l de trup. La drept vorbind, această despărțire este o binefacere. Îi permite sufletului să fie pur, „îndepărtându-ne de neghiobia corpului“********4. Și avem motive întemeiate să sperăm că dacă am trăit bine, vom „trăi cu totul fericiți și scăpați de rele“********5. Pentru Socrate, viața filosofică este „exersarea pentru moarte“********6. Cercetând și reflectând asupra adevărului etern al lucrurilor, ea pregătește sufletul pentru momentul separării de trup. Anticipează aici și acum „evadarea“ sufletului. A trăi bine înseamnă să vă investiți timpul și energia, pe cât puteți, în sufletul care va dura, mai degrabă decât în trupul care va pieri. Înseamnă să trăiți în așa fel încât moartea să fie o binecuvântare pentru voi. Dar dacă moartea nu este nici unica noastră mare problemă, nici o posibilă binecuvântare? Ce-ar fi dacă moartea nu este în realitate nimic? Există o perspectivă serioasă care spune exact acest lucru.

NU EXISTĂ NAȘTERE, DECI NICI MOARTE Thich Nhat Hanh (1926–2022), călugăr vietnamez și promotor al „budismului angajat“, crede că putem vedea adevărul despre moarte privind un nor. Apa se evaporă din ocean și, sub formă de vapori, se ridică în atmosferă. În condiții potrivite, se condensează în particule lichide sau solide, care se adună într-un nor. Mulți nori se împrăștie pur și simplu, pe măsură ce particulele se

evaporă din nou. Dar, în condiții prielnice, micile particule fuzionează, formând alte particule mai mari și mai grele, care încep să cadă pe pământ sub formă de ploaie. Apa de ploaie se scurge în sol, unde este absorbită de rădăcinile plantelor ori se adună în izvoare și pâraie, care curg la vale formând râuri și fluvii și, în cele din urmă, se varsă în ocean. OK. Dar ce legătură există între o lecție de științele naturii la nivel de școală primară și moarte? „Norul“, spune Nhat Hanh, „nu apare din nimic. A fost doar o schimbare de formă.“ La fel, norul nu se pierde în nimic. „Dacă priviți cu atenție ploaia, puteți să vedeți norul.“7 Apariția și dispariția norului este un continuu proces de schimbare. Nimic nu începe și nici nu încetează să fie. Nu există decât o serie de „manifestări“ schimbătoare. Seamănă cu valurile oceanului. Diferite valuri vin și se duc, dar mereu este aceeași apă în mișcare. Consecința este următoarea: „Nu există moarte reală, fiindcă întotdeauna este o continuare. Un nor continuă oceanul, râul și căldura soarelui, iar ploaia continuă norul“.8 Este la fel de adevărat, spune Nhat Hanh, și despre noi. Fenomenul care este fiecare dintre noi e o manifestare. Nu are o subiacentă bază stabilă. Nimic nou nu ia ființă când ne naștem și nimic nu încetează să mai fie când murim. „Natura noastră adevărată este natura fără naștere și fără moarte.“9 Ați putea să recunoașteți aici învățătura non-Eului, despre care am discutat în Capitolele 8 și 11. Nhat Hanh o dublează cu un accent pus pe ideea strâns înrudită a nepermanenței, care susține că „nimic nu rămâne la fel nici măcar preț de două clipe consecutive“.10 Totul se schimbă fără încetare, dând naștere la indiferent ce urmează. Moartea nu este decât o idee, o categorie pe care o folosim noi. Nu desemnează nimic substanțial. A vedea acest aspect schimbă totul, spune Nhat Hanh. Este „crema înțelepciunii iluminate... Când pătrundem acest adevăr, nu vom mai cunoaște frica“.11 Întrucât o atât de mare parte din frica prezentă în viețile noastre este legată de frica de moarte, eliberarea de ea este foarte aproape de a ne scăpa de toate temerile. De aici și titlul cărții lui: No Death, No Fear. Dacă putem realmente să percepem propria nepermanență și non-Eul, vom fi capabili să „ne ridicăm pe valurile nașterii și morții, zâmbind senin“. Nimic din ceea ce ar putea să arunce către noi viața — sau moartea — nu ne va tulbura. „Putem să ne bucurăm de viață și să o prețuim într-un chip nou.“12

Acesta poate să pară un târg dezavantajos. Neîndoielnic avem sentimentul că Nhat Hanh poate spune că „lucrurile nu mor cu adevărat“ doar pentru singurul motiv că ele nici nu trăiesc vreodată realmente. Nu se rezumă perspectiva lui la dezarmarea morții îmbrățișând anihilarea? Nhat Hanh gândește altcumva. Nu trebuie să concepem lucruri precum nepermanența și non-Eul ca pe niște doctrine care enunță un adevăr opus falsității permanenței și Eului. Ele sunt, în schimb, instrumente de care ne folosim ca să ne eliberăm de ideile noastre înșelătoare de permanență și subiectivitate. Dar scopul este, în realitate, să ne eliberăm de toate ideile, inclusiv nepermanența și non-Eul, deoarece „realitatea este liberă de toate conceptele și ideile“.13 Prin urmare, așa cum „nu există niciun Eu permanent“ (păcat?), „nu există nicio anihilare“ (grozav?). Este celebră afirmația lui Hamlet, eroul piesei lui Shakespeare, care spune că „a fi sau a nu fi“ este „întrebarea“.14 Nhat Hanh și-l imaginează pe Buddha inversând spusele lui Hamlet: „«A fi sau a nu fi nu este întrebarea.» A fi sau a nu fi sunt doar două idei care se opun. Dar ele nu sunt realitate și nu descriu realitatea“. Realitatea este constanta transformare interdependentă a fenomenelor „într-un proces constant de manifestare“.15 Când adoptăm această viziune despre realitate, atunci „în loc de naștere și moarte, nu există decât continuă transformare“.16 Nu este adevărat că „lucrurile“ iau ființă, după care dispar. Oceanul, norul, ploaia, râul — toate sunt simple manifestări, care se transformă unele în altele. La fel și cu noi. Gândiți-vă la diferența dintre „voi“ cei de acum și „voi“ pe când erați prunci abia născuți. Lungul drum străbătut de atunci până acum este o serie continuă de transformări. Și Nhat Hanh insistă că nu există nicio diferență metafizică între modul în care ne continuăm clipă după clipă viața și modul în care continuăm după moarte. În niciun caz „noi“ nu suntem ceva stabil, un existent solid precum „Eul“. Ceea ce urmează din această viziune este o voioasă nepăsare față de moarte. Este nevoie de practică pentru cultivarea acestei atitudini, dar Nhat Hanh crede că este posibilă. „Dacă practica voastră este solidă, în momentul morții veți fredona un cântec de continuare fericită.“17 Aceasta reprezintă un tip foarte diferit de continuitate decât cea pe care o viza Socrate în timp ce sorbea cucuta. Nu este continua existență conștientă a unui

suflet rațional, ci un continuu proces fluid de manifestări care se ivesc, dând apoi naștere altor manifestări. Implică de asemenea o atitudine șocant de neconvențională față de timp. Nhat Hanh critică tendința de a gândi fericirea ca pe o stare pe care o vom realiza în viitor. Tendința este prostească, fiindcă viitorul nu se ivește niciodată. Nu există decât un permanent acum. Acum este, așadar, singurul timp în care putem fi fericiți. Mai mult: nimeni în afară de noi înșine nu ne oprește să fim fericiți acum. Indiferent ce se întâmplă, „condițiile fericirii sunt deja aici“.18 Dar putem realmente să izolăm fericirea de tot trecutul și de întregul viitor? Scriind despre școala filosofică epicuriană din Grecia antică, filosoful Martha Nussbaum notează că o viață omenească „proiectează dincolo de stările ei prezente spre viitor“.19 Acțiunile noastre au nevoie de timp. Relațiile noastre evoluează și se schimbă. Așa că suntem, aparent inevitabil, legați de viitor. Întradevăr, o parte din ceea ce înseamnă ca proiectele și relațiile să fie ceea ce sunt și să conteze pentru noi este ca ele să fie orientate spre viitor. Căsătoria este un bun exemplu în acest sens. Este în mod intrinsec o relație stabilită cu intenția de-a avea un viitor. Sigur, noi nu locuim decât în prezent. Însă viitorul unor lucruri, precum relațiile, proiectele sau o partidă de șah, locuiește în prezent, alături de noi. Viitorul lor intră parțial în alcătuirea prezentului nostru. De multe ori nu putem spune că așteptăm să fim fericiți în viitor, ci că viitorul este parte din ceea ce face posibile fericirea și sensul unui acum. Iar moartea, spune Nussbaum, distruge acest raport. Ea „se amestecă și tulbură brutal valoarea și frumusețea activităților și relațiilor în evoluție temporală“.20 La scurt timp după moartea soției sale — poeta Joy Davidman (1915– 1960) —, C.S. Lewis scria: „E greu să ai răbdare cu oamenii care spun că «Nu există moarte» sau că «Moartea nu are importanță» (...) Tot atât de bine puteți spune că nașterea nu are importanță“.21 Poate că Nhat Hanh are dreptate că principiul „fără naștere, nici moarte“ ne permite să ne bucurăm de viață cu seninătate. Dar Nussbaum și Lewis ridică o întrebare presantă. O astfel de viață poate fi plăcută. Însă ar putea să aibă vreo importanță?

ACEASTĂ (UNICĂ ȘI SINGURA) VIAȚĂ

Colegul nostru de la Yale Martin Hägglund nu vrea să moară. Dar nu vrea nici să trăiască veșnic. După cum spune el, „o viață eternă nu este doar irealizabilă, ci și indezirabilă“.22 Se pare totuși că nu există decât două opțiuni: mori definitiv sau trăiești pentru totdeauna. Acum, Hägglund nu crede că el sau oricare dintre noi are de ales care din cele două posibilități ne va fi soarta. Dar dacă ar fi avut de ales, Hägglund ar fi preferat mortalitatea. Viața finită, muritoare este mai bună decât viața veșnică. Cum așa? Dacă viața este bună, s-ar părea că o viață fără sfârșit ar fi mai bună. Dimpotrivă, spune Hägglund. „Orice viață pe care merită să o trăiești trebuie să fie finită.“23 Cheia înțelegerii viziunii sale rezidă în cuvântul trăire. A trăi este un lucru pe care îl facem. Condiția de agent este miezul său esențial. Și, în opinia lui Hägglund, pentru ca această condiție de agent să ne aparțină și să aibă un sens, viețile noastre trebuie să se sfârșească în moarte. A fi agent înseamnă să ai scopuri. Înseamnă să acționezi de dragul a ceva, ceea ce implică faptul că ne pasă. Dar are sens să ne pese de ceva, susține Hägglund, dacă lucrul de care ne pasă este vulnerabil — dacă îl putem influența cumva. „A prețui pe cineva sau ceva necesită să credem în valoarea sa, dar mai cere și credința noastră că obiectul prețuirii noastre poate înceta să mai fie“,24 spune el. Iar viața eternă de tipul celei pe care o spera Socrate nu satisface acest criteriu. Nimic etern, declară Hägglund, nu poate avea nevoie de ceva de la noi — sau de la sine. Este în cea mai deplină siguranță. Dacă viețile noastre sunt eterne, atunci nu ne poate păsa de ele, ceea ce înseamnă că nu ne putem exercita propria condiție de agent. „Activitatea eternă nu depinde de susținerea nimănui.“25 Așadar, într-o imaginară viață veșnică, nu există niciun motiv de a face ceva. Într-adevăr, în sens strict, nu există nicio formă de a face. Asemănător, ceea ce facem noi cu propriile vieți — dacă facem una sau alta, acum sau mai târziu — poate să aibă importanță pentru noi doar dacă timpul nostru este limitat. „Dacă aș crede că viața mea va dura la nesfârșit, nu aș considera nicicând că viața mea ar putea fi în joc și nu aș fi niciodată cotropit de nevoia de a face ceva cu timpul meu. Nu aș fi nici măcar în stare să înțeleg ce înseamnă să faci ceva mai devreme decât mai târziu în viața mea, de vreme ce nu aș avea nicio idee despre o viață finită care să confere urgență oricărui proiect sau oricărei activități.“26 Concluzia lui Hägglund este următoarea: „Ce fac și ce iubesc poate să conteze pentru mine numai pentru că mă înțeleg pe mine însumi ca fiind muritor“.27

Fără moarte, nu există condiția de agent. Fără condiția de agent, nu există sens. S-ar părea că Hägglund discută cu Socrate, ignorându-l însă pe Nhat Hanh, care oferă ceea ce se prezintă ca o alternativă la dihotomia dintre mortalitate și imortalitate. Dar, din perspectiva lui Hägglund, nu este câtuși de puțin o alternativă. După cum judecă el, Socrate devalorizează viața făcându-ne nemuritori, în vreme ce Nhat Hanh devalorizează viața negând că există orice „noi“ reali, care să trăiască și să moară. Semnul grăitor este că amândoi ne sfătuiesc să nu ne temem de moarte ori să nu fim tulburați de pierderea celor dragi. „A fi invulnerabil față de frica morții“, scrie Hägglund, „ar echivala cu a fi total indiferent.“28 Altfel spus, nimic nu ar conta. Și este exact ceea ce Hägglund crede că face o poziție budistă ca a lui Nhat Hanh. Taie legăturile noastre cu viețile noastre și cu pământul, spune Hägglund, văzând în orice lucru de care ar putea să ne pese ceva efemer și iluzoriu.29 Scopul său este să treacă dincolo de toate scopurile. Dar fără scopuri, nimic nu poate să conteze. Așadar scopul său este ca nimic să nu conteze. „Un astfel de ideal“, judecă Hägglund, „este gol și nu merită să te lupți pentru el.“30 Dacă este adevărată, teza lui Hägglund are implicații serioase pentru întregul proiect al acestei cărți. Dacă viețile noastre trebuie să fie muritoare pentru ca lucrurile să aibă importanță, atunci întrebarea cum să ne petrecem viața are sens doar dacă moartea este un scop real și final. Întrebarea legată de forma vieții înfloritoare ar fi în realitate o întrebare pentru oamenii care neagă iluminarea, viața veșnică și orice de acest tip. Ar însemna că miliardele de oameni care cred în asemenea lucruri și-ar trăda cele mai înalte idealuri ori de câte ori permit ca un lucru din viață să conteze altcumva decât ca un mijloc în vederea realizării ultime. Singurul „sens“ permisibil în viețile lor ar fi proiectul de-a atinge o stare în care viața, dacă se mai poate descrie ca viață, este lipsită de sens.

ÎNVEȘMÂNTAREA ÎN NEMURIRE Imaginația populară zugrăvește creștinismul în tușe socratice. Această viață este o „vale a plângerii“ pe care o traversăm ca să atingem viața veșnică în rai. Prin urmare, moartea este o binecuvântare de primit cu brațele deschise. Cu siguranță, mulți creștini au gândit astfel despre viață și moarte. De exemplu, Ignațiu din Antiohia, unul dintre primii conducători creștini (sec. I-II d.Hr.)

descria această viață ca pe o „stare de moarte“. Condamnat la moarte, le-a cerut creștinilor influenți de la Roma să nu-i fie redusă sentința. „Nu mă împiedicați să trăiesc“, i-a implorat el. Prin „a trăi“ el înțelegea să moară.31 Dar acesta nu este singurul mod în care au gândit creștinii despre moarte. Să ne întoarcem la apostolul Pavel, cu care ne-am întâlnit în Capitolul 5, dintr-o perspectivă diferită. Pavel scrie despre moarte ca despre un „dușman“ și o zugrăvește ca pe un tiran nemilos. Nu este o binecuvântare. Mai degrabă, este blestemul paradigmatic. Dumnezeu i-a creat pe oameni finiți, fragili și muritori. (Orice în afara lui Dumnezeu este prin definiție finit.) Dar intenția lui Dumnezeu fusese să le dăruiască viața veșnică.32 Viața așa cum o cunoaștem noi este însă viciată, fiindcă oamenii nu și-au păstrat credința în Dumnezeu. În termenii lui Pavel, „am păcătuit“. Așa că lucrurile nu sunt așa cum ar fi trebuit să fie. Este o boală, dar nu este viață. Păcatul retează relația oamenilor cu izvorul vieții. În contextul acestei situații de ruptură, viețile noastre au acum două etape esențiale. Prima începe cu nașterea noastră și se termină cu moartea. Chiar dacă lucrurile sunt încurcate, această primă etapă este bună. Și acea bunătate nu poate fi răpită. Dumnezeu a creat-o, la urma urmei, și Dumnezeu este binele suprem. Faptul că această viață se sfârșește în moarte este rău. Este o tragedie și, dacă la atât s-ar reduce întreaga istorie, atunci întreaga istorie ar fi o tragedie. Mesajul pe care l-a propovăduit Pavel în toată zona răsăriteană a Mediteranei a fost că mai era într-adevăr ceva de spus din istorie. Moartea este un dușman, dar când Dumnezeu l-a înălțat pe Iisus într-o nouă viață după ce fusese executat, puterea morții a fost zdrobită. Prin urmare, putem privi cu speranță înainte spre o a doua etapă a vieții, care începe cu ceea ce Pavel numește „reînviere“, pășirea într-o nouă viață a celor morți. Reînvierea nu este totuși despărțirea unui suflet deja nemuritor de trupul său muritor. Este reînvierea trupului. Pavel folosește metafora schimbării veșmintelor. Viețile noastre „îmbracă nemurirea“********33. Aceeași viață pe care o trăim aici și acum este transformată, vindecată și prelungită. Relația dintre aceste două etape ale vieții nu este, așadar, una de la boală la vindecare, ci una de la bine la (mult) mai bine. Putem vedea diferența în modul în care îi sfătuiește Pavel pe creștini să reacționeze față de moartea celor dragi. Nu trebuie să încerce să trezească voioșia pe care Socrate le-o cerea (fără succes) prietenilor lui. Dar nici nu trebuie să

sufere „o nemângâiere totală“.34 Trebuie să jelească, scrie Pavel, dar să jelească plini de speranță,35 fără să vadă în moarte o distrugere definitivă și nici să o trateze cu indiferență lipsită de emoție, de parcă nu ar fi câtuși de puțin rea.36 Temeiul viziunii lui Pavel despre moarte este afirmarea vieții. De la început Dumnezeu a fost cel care dă viață. Dumnezeu i-a creat pe oameni (și celelalte creaturi) ca ființe vii. Și viața rămâne semnul distinctiv al lucrării lui Dumnezeu. Iisus Hristos este „făcător de viață“.37 A le dărui viață celorlalți este ceea ce face el. În plus, lucrarea divină de insuflare a vieții se petrece aici, în această lume, întrucât Dumnezeu făcătorul de viață este Dumnezeul acestei lumi.38 Această lume și această viață nu sunt doar simple opriri în drumul nostru către viața de dincolo. Pentru Hägglund pericolul morții este, într-un anumit sens, primordial. Negativitatea morții este necesară pentru condiția de agent și pentru sensul vieții. Opoziția față de moarte este fundamentul angajării pentru viață. Dar, Pavel ar putea să insiste, nu se poate și invers? Nu ne pasă de ceilalți deoarece știm că vor muri. Ne străduim să-i ferim de moarte (nemaivorbind de noi înșine) fiindcă îi iubim. Bunătatea vieții are prioritate față de negativitatea morții. Iar viața ce merită realmente să fie trăită este mai presus de toate o cinstire prin iubire a acelei bunătăți. Alungă frica și face din speranță modul esențial de a lega viața și moartea. Din perspectiva lui Pavel, fără speranța reînvierii într-o viață de durată nedefinită, viața noastră ar fi învăluită de ceața durabilă a tristeții. Probabil că vom găsi fără sens experiența vieții tocmai pentru că nu doar viața noastră, ci și a celor dragi (și, în cele din urmă, viața planetei noastre și a întregului univers) s-ar sfârși prin moarte. Din perspectiva lui Pavel, dezirabilă este exact viața veșnică (așa cum o înțelege el). Dacă este plauzibilă este o cu totul altă problemă. Chiar în cazul improbabil în care Pavel l-ar convinge pe Hägglund că viața veșnică ar fi dezirabilă, ei încă ar trebui să rezolve după lungi discuții dacă există motive convingătoare de a crede în ea.

PENTRU CE MERITĂ SĂ MORI? După cum ziceam la începutul capitolului, ceea ce arată despre moarte o viziune despre viața înfloritoare vă va spune multe și despre atitudinea ei față de

viață. Este cu precădere adevărat când punem întrebarea: Pentru ce merită să mori? E o întrebare dificilă, mai ales dacă nu credeți că există vreo formă de viață după moarte. Vă obligă să întrebați dacă există ceva mai prețios pentru voi decât... voi. Chiar dacă ați crede în viața postmortem, întrebarea vă incită să reflectați dacă v-ați pune viața în joc de dragul acelei valori. Ce este atât de valoros încât ar merita să vă puneți toate fisele în centrul mesei de joc? Pe lângă dificultatea ei, această întrebare aduce o promisiune: dacă știți pentru ce merită să muriți, atunci veți ști ce fel de viață merită cu adevărat trăită. Invers: dacă nu puteți răspunde la întrebarea pentru ce merită să muriți, atunci s-ar putea să nu aveți realmente o viziune despre viața ce merită trăită. Bunul vostru suprem ar fi pur și simplu să trăiți. O lungă discuție asupra acestui aspect ar fi redundantă. La un nivel oarecare, tot ceea ce am discutat până acum în această carte indică diverse răspunsuri la această întrebare. Însă ar fi util să subliniem două categorii largi de răspunsuri. În primul rând, mulți au susținut că ar trebui să fim dispuși să murim pentru ca alții să poată duce o viață înfloritoare. Un fragment din Biblia evreiască spune că Moise și-a oferit propria viață din solidaritate cu poporul său. Și am văzut deja în Capitolul 5 că Pavel a făcut ceva asemănător. Dintr-o direcție diferită, utilitariștii cred că ar trebui să ne sacrificăm propria fericire de dragul altora. A-ți da viața pentru ca alții să prospere ar fi cea mai costisitoare împlinire a acestui ideal. Unele tradiții budiste cred în bodhisattvas, oameni iluminați care rămân totuși în ciclul nașterii și morții pentru a-i îndruma pe alții spre iluminare. Ei sunt dispuși nu doar să moară, ci să continue a muri iar și iar pentru alții. În al doilea rând, este abnegația față de viața adevărată. Mulți dintre partenerii noștri de discuție (poate chiar majoritatea) ar spune că fidelitatea față de viziunea cuiva despre viața bună este mai importantă decât viața însăși. Este deopotrivă o chestiune de integritate și una de mărturisire împotriva unei lumi care se opune vieții înfloritoare. Unii, precum Socrate, chiar au preferat să moară decât să comită o faptă pe care o considerau nedemnă. Având șansa să evadeze, Socrate a refuzat, nu doar fiindcă spera nemurirea, ci întrucât credea că nesocotirea legilor patriei sale ar fi o greșeală. Era mai important pentru el să facă ceea ce era corect decât să trăiască mai departe. Dar nu trebuie să fiți fondatorul unei școli filosofice sau al unei mișcări reli​gioase ca să muriți pentru viziunea voastră despre viața ce merită trăită. Un vechi text creștin, de exemplu, spune povestea a două tinere, Perpetua și Felicitas, care

au fost arestate și încarcerate laolaltă cu alte femei pentru că au refuzat să aducă sacrificii zeilor romani în onoarea împăratului. Perpetua își alăpta pruncul. Redând cuvintele ei, textul relatează că era chinuită de îngrijorare pentru soarta fiului său, pe care în cele din urmă îl încredințează mamei și fratelui ei. Felicitas era însărcinată și a născut în închisoare. A dat copilul să fie crescut de alte membre ale comunității. Amândurora li s-ar fi oferit libertatea doar dacă ar fi acceptat să aducă jertfele. Ambele au refuzat și au fost ucise în amfiteatrul orașului în timpul jocurilor de gladiatori organizate de ziua împăratului.39 Această poveste este doar unul dintre nenumăratele exemple de oameni obișnuiți care pun un preț mai mare pe fidelitatea față de viața adevărată decât pe prelungirea propriilor vieți.

DE LA ÎNTREBAREA PRIVIND MOARTEA LA PROBLEMA VIEȚII

Odată ce am ajuns să vedem Întrebarea ca pe întrebarea vieții noastre, nu putem scăpa de următoarea interogație pusă de moarte. Cel puțin pentru început, moartea pune la îndoială sensul, valoarea și bunătatea. Pe parcursul acestui capitol am văzut diverse modalități concurente de a răspunde acestei provocări. Socrate ne îndemna să trăim în așa fel încât moartea să poată fi o binecuvântare pentru sufletele noastre. Nhat Hanh a încercat să ne arate că atât moartea, cât și nașterea sunt simple opinii care nu reflectă adevărata natură a lucrurilor. Hägglund a propus ideea că, oricât de amară poate fi, moartea este în realitate ceea ce dă sens vieții. Iar Pavel a numit moartea dușman, însă declara că dușmanul va fi învins de Dumnezeu în beneficiul nostru. Chiar dacă suntem dispuși să subscriem uneia dintre aceste perspective despre moarte și viziunii ei corespunzătoare despre viața înfloritoare, încă nu am ajuns la destinație. Nu suntem nici măcar la jumătatea drumului. Rămân serioase provocări. Poate cea mai presantă dintre toate este aceasta: Cum ajungem să ducem efectiv o viață pe care o recunoaștem drept valoroasă — un mod de viață pentru care merită să mori? Cum am putea să ne apropriem total o astfel de viață, încât să fim gata să murim pentru ea? Următoarele trei capitole ne vor ajuta să începem să răspundem acestei provocări.

E RÂNDUL VOSTRU

1. Ce proiecte și relații viitoare sunt semnificative pentru voi? • Devin aceste proiecte și relații mai mult sau mai puțin semnificative când aveți în vedere că sunt destinate să se sfârșească în moarte? 2. Dacă ar fi adevărat — dacă este adevărat — că moartea nu este nimic pentru că viața nu este nimic (după cum spune Nhat Hanh), cum ar trebui să vi se schimbe viața? 3. Indiferent dacă voi credeți în ea, considerați că viața veșnică ar fi dezirabilă? De ce sau de ce nu? • Dacă ați ști că voi și cei dragi vouă veți trăi veșnic, ce (dacă există așa ceva) ar da încă sens acestei vieți? 4. Pentru ce ar merita să muriți? • Există oameni pentru care ați fi gata să muriți? De ce ar merita? • Există idealuri pentru care ați fi gata să muriți? Încă o dată, de ce ar merita? • Ce spun ultimele voastre două răspunsuri despre lucrurile pentru care merită să trăiți? ********

Phaidon, 118a, în Platon, Opera integrală, vol. II, trad. de Andrei Cornea, Humanitas, București, 2022, p. 456. (N.t.) ******** Nietzsche, Știința voioasă, ed. cit., p.208. (N.t.) ******** Platon, Phaidon, 67a, ed. cit., p. 389. (N.t.) ******** Platon, Gorgias 523a, în Opera integrală vol. II, ed. cit., p. 267. (N.t.) ******** Platon, Phaidon, 81a, ed. cit., p. 409. (N.t.) ******** „Căci trebuie ca ființa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune și ființa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire.“ Biblia, 1 Corinteni, 15.53, ed. cit., p. 1654. (N.t.)

PARTEA A V-A

ÎNAPOI LA SUPRAFAȚĂ

13 SE DOVEDEȘTE CĂ AVEM NIȘTE TREBURI DE FĂCUT

„S

usținem ca pe niște adevăruri prin ele însele evidente că toți oamenii sunt creați egali.“ Aceste cuvinte transpun într-un document o autentică înțelegere a tipului de viață demn de umanitatea noastră. Este o ironie amară că, de-a lungul vieții sale, bărbatul care a scris cele de mai sus a deținut 600 de sclavi. Nu trebuia să fie astfel. Schița originală a lui Thomas Jefferson a Declarației de Independență includea o veritabilă tiradă împotriva comerțului cu sclavi. Îl numea un „război crud împotriva naturii umane înseși“. Acea primă versiune ar fi fost o Declarație de Independență și o Proclamație de Emancipare la un loc. Dar politica — și, trebuie spus, însuși Jefferson — nu suporta punerea în practică a acelei idei pătrunzătoare, așa că ne-am ales doar cu un ideal gol: „Toți oamenii sunt creați egali“. Asta nu înseamnă a spune că nimeni din sfera puterii de atunci nu înțelegea implicațiile îndepărtate ale acestor cuvinte. Mulți înțelegeau. În 1780, la doar patru ani după Declarație, Massachusetts a folosit limbajul lui Jefferson în constituția sa statală. După încă trei ani, Curtea Supremă a statului abolise sclavia. Stăpânii de sclavi din Sud au văzut și ei forța acelor cuvinte, schimbând „toți oamenii“ cu „toți oamenii liberi“ în constituțiile adoptate de șase state sudiste. Cu timpul, idealurile personale de emancipare ale lui Jefferson aveau să se risipească. În 1792, scria în registrul său contabil că, după cum arătau calculele, plantația lui producea anual un profit de 4 % prin nașterea unui copil negru în sclavie. L-a frapat ca o solidă strategie investițională. Chiar le-a recomandat-o lui George Washington și altora. Se pare că Jefferson găsea în dolari și cenți un motiv mai puternic decât adevărurile evidente prin ele însele. Jurnalistul Henry Wiencek remarcă suspecta sincronizare1: „Jefferson a început să se îndepărteze de poziția lui antisclavagistă cam pe vremea când calcula profitul adus fără zarvă de «bizara instituție»“.

În 1776, Jefferson a avut o idee pătrunzătoare. Până la moartea lui, în 1826, acea idee l-a făcut să elibereze exact doi dintre cei peste 600 de sclavi pe care pretindea că îi deține în proprietate. * În 1777, Robert Carter III a avut și el o idee profundă. Putea să fi început cu un vis în timpul unui acces de febră. În iunie 1777, când prezența subită a lui Dumnezeu l-a copleșit, Carter fusese vaccinat contra variolei, o operație riscantă în Virginia colonială, chiar și pentru un proprietar bogat de plantație ca el. Dar Carter l-a luat ca fiind mai mult decât un vis: a fost o întâlnire divină, tipul de convertire subită pe care creștinii americani adoră să o sărbătorească. În jurnalul său, a numit evenimentul „cea mai milostivă iluminare“. După o lună, avea să declare că, deși se îndoise cândva de divinitatea lui Hristos, acum nu mai avea nicio îndoială. O altă viziune din decembrie l-a condus mai departe pe drumul căutării lui spirituale — și, pe măsură ce reflecta, a început să i se dezvăluie ceva ce până atunci îi scăpase. Doi sclavi, Sarah Stanhope și Harry-Ditcher, fuseseră alături de el cu prilejul celei de-a doua viziuni. Ei văzuseră aceeași lumină intensă și ciudată strălucind pe cer. Carter a început să petreacă din ce în ce mai mult timp printre sclavii și servitorii lui. În cele din urmă, s-a botezat în congregația mixtă rasial a unei biserici Baptiste Separatiste. După cum scria Andrew Levy, biograful său, „în numai trei ani scurți, s-a îndepărtat de religia lui Thomas Jefferson și a îmbrățișat religia sclavilor lui Thomas Jefferson“. Astfel a început drumul lung și sinuos al lui Carter spre neapreciata, birocratica, dar legal ermetica emancipare a tuturor sclavilor de pe proprietățile sale. Aidoma lui Jefferson, Carter credea profund în libertate. La fel ca Jefferson, Carter avea în „proprietate“ sute de sclavi. Ca și Jefferson la sfârșitul anilor 1770, Carter recunoștea incompatibilitatea celor două fapte. Spre deosebire de el însă, Carter a făcut ceva în această privință. În 1791, a înregistrat un plan amănunțit de eliberare treptată a tuturor celor 420 de sclavi pe care avea dreptul legal să-i elibereze. După cum îl descrie Levy2 pe Carter, era persoana „antiJefferson“, „un om căruia nu i-a lipsit voința de a-și elibera propriii sclavi și claritatea de a-și face grăitoare dragostea lui de libertate“.3 Carter nu a vorbit elocvent despre libertate. (Cel mai aproape de elocință este o sinuoasă clauză „condițională“ în actele depuse la tribunal.) Neîndoielnic,

Jefferson ar fi obținut o notă mai mare la lucrarea lui de diplomă la absolvirea cursului de la Yale despre viața ce merită trăită. Dar orice critică i-am putea aduce lui Carter (și, sigur, am putea dori de la eroii noștri mai mult decât să-i elibereze din sclavie pe semenii lor), nu e greu de judecat care viață a cinstit mai profund umanitatea noastră comună. Ideile pătrunzătoare sunt un lucru. Acțiunile sunt un altul. E de ajuns să spunem: dacă, după 13 capitole din această carte, am ajuns la propriile înțelegeri importante ale Întrebării, încă mai avem destulă treabă de făcut.

E VORBA DESPRE TRĂIREA VIEȚII Am petrecut mult timp analizând în această carte ce anume deosebește o viziune despre viața înfloritoare de o alta. Și asta e bine și util. Diferențele sunt reale și sunt importante. Poate fi tentant să le estompăm și să afirmăm că în esență, în adâncul lor, toate tradițiile susțin aceeași viziune despre viață. Dar putem spera că acum e clar: nu este adevărat. Și nu ne facem nicio favoare încercând să pretindem altceva. Un beneficiu al recunoașterii oneste a numeroaselor divergențe este că atunci când există acorduri substanțiale, ele ies marcant în evidență. Iată unul: aproape toată lumea este de acord că indiferent cât de important este să știm cu ce seamănă viața bună, adevărata idee este să trăim vieți bune. Scopul reflecției privind forma vieții înfloritoare este să ne găsim calea spre ea și să o deschidem și altora. În această privință, consensul este de mare amploare. Sunt, firește, cazurile evidente. E greu de imaginat un utilitarist total abstract, cineva preocupat numai de ceea ce, la modul ipotetic, ar face maximum de bine pentru cei mai mulți. Ideea este să acționezi. Dacă putem ajuta, însă nu o facem, nu ratăm numai oportunitatea de a face ceva bun. Facem ceva rău. După cum spune Peter Singer despre argumentul său pentru dăruirea radicală către ceilalți: „În acest caz, a ne lua concluzia în serios înseamnă să acționăm în conformitate cu ea“4. Asemănător, Robin Wall Kimmerer se vede pe sine ca împărțind o înțelepciune ce solicită acțiuni. Ideea penetrantă este aceasta: „Suntem cu toții legați printr-un acord de reciprocitate: respirația plantei pentru respirația animalului, iarnă și vară, prădător și pradă, iarbă și foc, noapte și zi, viață și moarte. Apa o știe, norii o știu și ei. Solul și pietrele știu că dansează într-un

continuu schimb gratuit prin care pământul se face, se desface și se reface“.5 Kimmerer a investit o mare parte din cariera ei pentru ca semenii săi umani, „frații mai tineri“ ai pământului, să poată ști la rândul lor aceste lucruri. Dar această cunoaștere este însoțită de un îndemn urgent de a trece la acțiune. „Convenția morală de reciprocitate ne cere să ne respectăm responsabilitățile pentru tot ceea ce ni s-a dăruit, pentru tot ceea ce am luat. Acum este rândul nostru, cu mare întârziere.“6 Poate că, dintre toți oamenii, ne-am putea aștepta ca filosofii antici să favorizeze cunoașterea de dragul ei înseși. Și ar putea să fie adevărat pentru unele tipuri de cunoaștere. (Precum geometria. Matematica era abordată numai de dragul matematicii înseși.) Dar nu când ajungem la tipul de cunoaștere pe care am urmărit-o în această carte. Aristotel spune aproape de la începutul cărții lui de etică: „Nu urmărim să examinăm natura virtuții, ci să devenim virtuoși, altfel ea nu ne-ar fi de niciun folos“********7. Rabinii evrei sunt de acord. Chiar dacă și-a dedicat viața învățăturii, Rabbi Shimon ben Gamliel (cca 10 î.Hr. — 70 d.Hr.), fiul venerabilului Rabbi Gamaliel, remarcă: „Am trăit toată viața printre înțelepți și nu am găsit nimic mai bun pentru fericirea omului decât tăcerea. Esențială este fapta, nu învățătura. Prea multă vorbărie duce la păcat“********8. Nu să înveți, ci să faci. Așa spune fiul unui mare rabin după o copilărie petrecută învățând la picioarele înțelepților. Nu trebuie să despărțim prea apăsat cunoașterea și acțiunea. Scopul rabinilor este să le aibă pe amândouă. Dar nu se îndoiesc pe care din ele trebuie pus accentul. Rabbi Hanina ben Dosa (secolul I d.Hr.) spune: „Pentru cel ale cărui fapte bune întrec înțelepciunea lui, înțelepciunea dăinuie. Pentru cel a cărui înțelepciune întrece faptele lui bune, înțelepciunea nu va dăinui“.9 Dacă nu puneți înțelepciunea în practică, ea tinde să se usuce și moare. Din contra, chiar bunele practici asupra cărora nu am cugetat îndelung pot totuși să înflorească în înțelepciune. Rabbi Elazar ben Azarya (secolul I d.Hr.) oferă o poate surprinzătoare metaforă botanică: Cu ce poate fi comparat unul a cărui înțelepciune întrece faptele lui? Cu un copac având multe ramuri, dar puține rădăcini. Când bate vântul, îl dezrădăcinează și îl culcă la pământ. (...) Cu ce poate fi comparat unul ale cărui fapte întrec înțelepciunea lui? Cu un copac având puține ramuri, însă

multe rădăcini. Chiar dacă toate vânturile din lume suflă contra lui, nu îl pot clinti din locul său.10 Ați sesizat ideea? Faptele sunt rădăcinile, înțelepciunea sunt ramurile. Înțelepciunea crește din bunătatea vieții. Cele două se nutresc reciproc aidoma rădăcinilor și ramurilor unui copac. Dar practica, nu ideile noastre bune, ne păstrează legați de rădăcinile noastre. Iisus spune ceva asemănător în Evanghelia după Luca. Ceea ce la început sună a reproș adresat discipolilor neascultători se transformă într-o parabolă despre tipurile de trăinicie pe care de unul singur intelectul nu le poate oferi: Și de ce Mă chemați: Doamne, Doamne! și nu faceți ce vă spun? Tot cel ce vine la Mine și aude cuvintele Mele și le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă: Este asemenea omului care, zidindu-și o casă, a săpat, a adâncit și i-a pus temelia pe piatră; și venind apele mari, puhoiul a izbit în casa aceea, dar n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine zidită pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu face, asemenea este omului care și-a zidit casa pe pământ fără temelie; și puhoiul a izbit-o și ea de-ndată a căzut; și mare a fost prăbușirea casei aceleia.********11 Ascultați cuvintele, desigur. Dar fundația fermă nu este ascultarea. Este făptuirea. Doar pe practicile noastre, nu doar pe ceea ce înțelegem pe plan abstract, putem conta și putem construi. Și pentru Confucius, faptele îl deosebesc pe învățăcelul care înțelege cu adevărat. Într-un fragment umoristic Confucius descrie cum elevul său favorit poate fi judecat strâmb de cei care nu știu ce să observe la el. „I-am vorbit lui Yan Hui o zi întreagă și la tot ce i-am spus nu s-a împotrivit deloc, încât părea prostănac, atât era de supus. După ce s-a retras, rămas singur, am cercetat și-am văzut că de fapt n-a făcut decât să-mi aplice învățătura. Yan Hui nu-i deloc prost prin felul în care s-a purtat.“********12 Studentul eminent de la masa de seminar nu este cel care ocupă cel mai lung timp „de antenă“. Este cel care lucrează să-și schimbe viața. Se desfășoară o dinamică importantă în apelul la reciprocitate lansat de Kimmerer în fața iminentei crize ecologice, în copacul și rădăcinile sale — de care vorbea Rabbi Elazar, în parabola lui Iisus despre casa construită pe piatră și în lauda adusă de Confucius lui Yan Hui — realmente, în toate tradițiile pe care le-am întâlnit. (Nemaivorbind deschis despre istoriile lui Jefferson și Carter.)

James Baldwin o spune cu a sa claritate caracteristică: „Oamenii sunt întotdeauna în mare pericol când știu ce trebuie să facă și refuză să acționeze în conformitate cu ceea ce știu“.13 Așadar, în măsura în care lectura acestei cărți a aprins în voi scânteia unor înțelesuri pătrunzătoare, vă aflați pe un teritoriu riscant. Dacă nu faceți nimic legat de ceea ce ați învățat, vă paște un pericol serios.

ACUM NE APUCĂM DE GĂTIT Sunt toate șansele ca lectura acestei cărți să nu vă fi condus la o revoluție totală a modului vostru de a răspunde la Întrebare. Probabil nu v-a dăruit o nouă viziune cuprinzătoare despre viața înfloritoare. Convertirile sau iluminările subite sunt destul de rare. Nu oricine este Buddha așezat sub smochin ori Simon aruncându-și năvoadele ca să-l urmeze pe Iisus. Cel mai adesea, schimbarea începe cu pași mărunți. De obicei, reflecția de tipul celei pe care o facem în această carte ne conduce la unul, două sau câteva momente de înțelegere. Aceste mici revelații iau toate formele și mărimile, având grade variabile de forță, semnificație și credibilitate. Poate că v-ați ales cu enervanta bănuială că un lucru este mai important decât ați crezut: dezvoltarea unui caracter virtuos, responsabilitatea pentru eșecul personal sau traiul cu suferința pe care nu o putem elimina, de exemplu. Poate că o idee vi s-a părut mai atrăgătoare și mai convingătoare decât ați fi bănuit: ce spune Wilde despre tristețe, Julian despre iubirea lui Dumnezeu ori Baldwin despre suferință, de exemplu. Poate v-a convins total o valoare sau un principiu la care nu v-ați gândit niciodată înainte: insistența utilitariștilor că fericirea tuturor este la fel de importantă, ideea unei responsabilități eterne față de Dumnezeu sau neîncrederea lui Buddha în avuție și putere. Sau poate că înțelegerea voastră a luat o formă cu totul diferită. Orice formă iau noile percepții, trăirea lor necesită (a) integrarea lor într-un răspuns mai larg la Întrebare și (b) inserția lor în țesătura mai întinsă a vieții noastre. O înțelegere profundă a unor aspecte — precum modul în care trebuie să trăim, ce trebuie să sperăm, semnificația morții, ce să facem în caz de eșec sau orice de acest tip — este un fragment al unei viziuni despre viața înfloritoare. Este un fir dintr-o tapiserie. Este un vers dintr-o poezie. Este un ingredient ce

face parte dintr-o rețetă. Este tipul de lucru pe care nu-l puteți schimba fără să fie afectat tot restul. Fiecare dintre noi operează întotdeauna cu un răspuns de facto la Întrebare. Avem o viziune implicită despre viața înfloritoare care influențează modul în care abordăm viața și lumea. Avem mereu oala pe foc, ca să spunem așa, fie că ne dăm ori nu ne dăm seama de faptul că gătim. Când dobândim o nouă înțelegere sau când revizuim o convingere mai veche e ca și cum ne-am fi dat seama că un anumit ingredient lipsește ori că proporțiile diverselor ingrediente nu sunt în regulă. Problema poate fi nutrițională: numai grăsimi, deloc proteine ori ceva de acest gen. Sau poate fi o chestiune de potrivire: cu greu puteți simți gustul morcovilor, dată fiind cantitatea de usturoi ori ceva asemănător. Sau poate că nu este câtuși de puțin o chestiune de proporții. Poate descoperim subit un nou ingredient de care suntem siguri că merită un loc în acest fel de mâncare și trebuie să aflăm cum să modificăm restul pentru a-l integra cât mai bine. Ideea este următoarea: o nouă înțelegere nu este aproape niciodată ultima piesă dintr-un puzzle care se așază la locul său, completând tabloul. Dar, este o schimbare a răspunsului nostru la Întrebare și fidelitatea față de noua percepție înseamnă să fim receptivi față de modul în care ea revizuiește întregul. Realmente, nu se poate spune cât de departe va merge în direcția schimbării imaginii de ansamblu. Poate că nu este decât un reglaj fin: agitați noua idee, adăugați puțină sare să-i scoateți în evidență aroma și voilà. Sau am putea să ne dăm seama în schimb că acest nou ingredient cere un mănunchi de alte noi ingrediente care să-l completeze. Poate că există deja în oală un ingredient care nu-și mai are locul odată ce noul ingredient are prioritate. Poate fi timpul să-l eliminăm cu strecurătoarea. În unele cazuri, urmărind serios cărarea unei noi înțelegeri, ne găsim în situația că trebuie să aruncăm tot ce-i în oală și s-o luăm de la capăt. În cazuri extreme, am putea fi nevoiți să frecăm oala cu peria și să pornim totul realmente de la zero. Nu putem ști în avans. Totul este o chestiune de încercare, de rafinare și de-a vedea încotro ne îndreaptă noile idei pe care le-am aflat. Rețetele noastre (viziunile noastre despre viață) trebuie să fie coerente, deoarece, până la urmă, mâncărurile (viețile) noastre trebuie să se armonizeze. Ingredientele care nu merg împreună fac rețete proaste. Și rețetele proaste duc la mâncăruri rele. O parte din ceea ce face ca o mâncare să fie gustoasă constă în potrivirea, echilibrul și interacțiunea dintre ingrediente. La fel și în viață. O parte

din bunătatea vieții bune este integrarea ei dinamică. Iată de ce avem nevoie de viziuni despre ceea ce contează cel mai mult, perspective care se armonizează și au un echilibru intern. Viziunile integrate ne ajută să trăim vieți integrate. Acum, alegerile pe care le facem în bucătăriile noastre reale sunt în bună măsură o chestiune de gust. Unora dintre noi le plac realmente mâncărurile picante, conopida sau ciocolata neagră, altora nu le plac. Nu e mare lucru. Situația răspunsurilor noastre la Întrebare este diferită sub un aspect important. Ele sunt legate de adevărul lucrurilor importante, de cum trebuie să trăim, de ceea ce înseamnă să înflorim ori să ne ofilim, să reușim ori să eșuăm ca ființe umane. Asta înseamnă că mizele urmăririi căilor pe care ne conduc noile înțelegeri sunt mari. Lucrul realmente înfricoșător — și, în același timp, cu adevărat promițător — este că sunt în joc nu doar răspunsurile teoretice pe care le dăm Întrebării la nivel ideatic. Dacă viziunile se referă la viață, atunci o lămurire — chiar una fără pretenții — are potențialul de a ne schimba total modul de viață. Transformările în stări mai bune tind să facă exact acest lucru. Implicațiile unei înțelegeri pătrunzătoare pot să pătrundă în toate colțurile gândirii noastre despre lucruri și chiar în modul în care căutăm să trăim. Gândiți-vă la Carter. A început cu o convingere despre realitatea și prezența lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce Carter a urmat firul acelei idei lămuritoare, a sfârșit prin a face schimbări cu importante consecințe sociale și economice, nu doar pentru sine, ci pentru sute de alți oameni. Ceea ce scoate în evidență o altă idee importantă: nu suntem indivizi izolați. Nu suntem singurii care gătim în bucătărie și nici nu suntem singurii care mâncăm bucatele. O persoană care trăiește fără o mică revelație (sau care nu reușește să o transpună în viață) are ramificații dincolo de viața sa individuală. Așa că, pe măsură ce reflectăm asupra celor învățate, am face bine să ne întrebăm: Cum ar trebui să-i implic pe ceilalți în testarea, rafinarea și, în ultimă instanță, în trăirea efectivă a acestor noi înțelegeri? În sfârșit, un îndemn la prudență. Unii dintre noi sunt perfecționiști. Vrem să ne rânduim rațele într-un șir — un rând ordonat, cu distanțe egale între păsări, plăcut din punct de vedere estetic — înainte de-a porni la drum, mergând legănat ca rațele. Poate fi tentant să socotim că, de vreme ce micile revelații sunt față de viziuni ca niște ingrediente față de o rețetă, trebuie să avem întreaga viziune perfect ordonată înainte de-a ne apuca să trăim. O spunem cu părere de rău, așa ceva pur și simplu nu se poate face. Viața este

prea întinsă și dezordonată încât să edificăm o viziune perfectă, atotcuprinzătoare și de o coerență impecabilă pe care apoi s-o punem doar în practică, așa cum se construiește un obiect din piese de Lego urmând instrucțiunile. Nu e de niciun folos să așteptăm până când vom fi înțeles totul înainte de-a ne apuca să trăim, deoarece tot acel timp petrecut așteptând și explicând lucrurile este deja un timp petrecut trăind. Trăim tot timpul. Nu există un buton de pauză în viață doar pentru că trebuie să gândim niște lucruri. Este inutil să punem la punct echipamentul de bucătărie perfect și să ne certăm în privința fiecărui amănunt din procesul de gătit pe care nu l-am încercat niciodată. Se spune că încercăm budinca mâncând-o. Proba ideii și a viziunii se face trăind în acord cu ele. Acestea fiind spuse, nu trebuie să ne așteptăm ca o viziune despre viață să furnizeze un set de instrucțiuni de urmat pas cu pas. Chiar dacă avem o viziune despre viață pe deplin integrată, nu rezultă că am avea un plan care prevede punct cu punct ce avem de executat: fă A, pe urmă B, după care C, apoi încă o dată B și presto — viața bună! Viziunile despre viața înfloritoare descriu moduri de viață, nu scenarii. Sunt cadre conceptuale în limitele cărora ne improvizăm viața, ceea ce dă semnificație improvizațiilor. Modurile de viață sunt alcătuite din practici, nu din pași. Iar aceste practici nu sunt simple aplicații ale înțelepciunii la care am ajuns prin reflecție pură. Mai degrabă, ele ne ajută să devenim înțelepți. (Amintiți-vă copacul rabinului Elazar: înțelepciunea este de multe ori rodul practicilor și nu invers.)

NU UITAȚI Trebuie să acționăm. Destul de corect. Chiar în timp ce cugetăm, trăim. Chiar și noi, trei intelectuali înrăiți, vom fi fericiți să recunoaștem acest lucru. Dar dacă sunteți înclinați să vă faceți de cap reflectând, așa cum suntem noi, poate că acesta este exact avertismentul de care aveți nevoie. Însă dacă aveți o înclinație naturală spre acțiune, pe de altă parte, poate că aveți nevoie de puțină răbdare ca să parcurgeți întreaga reflecție pe care vă invităm s-o abordați. (Slavă perseverenței!) Poate că sunteți nerăbdători să reveniți la „viața reală“. Nu vă putem condamna. Dar există un pericol când revenim de la reflecție spre restul vieții: să uităm ceea ce ne-am străduit din greu să pricepem despre forma vieții înfloritoare. Reamintind imaginea scufundării din Capitolul 1, există riscul să lăsăm în urmă,

la mare adâncime, ceea ce am înțeles și să revenim la suprafață cu mâinile goale. Țineți minte, suprafața este modul de viață pe pilot automat. Doar pentru că în adânc am descoperit, am clarificat sau afirmat unele importante idei pătrunzătoare despre viață nu înseamnă că pilotul nostru automat și-a schimbat direcția. Dacă nu avem grijă, o întoarcere la „viața reală“ este pur și simplu o revenire la modurile noastre de viață preinstalate. Poate că nu mai aprobăm acele moduri de viață, însă deprinderile noastre rămân în acord cu ele. Poate că, de exemplu, deprinderile noastre sunt mai departe în armonie cu o viziune despre succes despre care am ajuns să credem că nu merită să fie urmată. Dacă ne repezim în grabă spre „viața reală“, putem să recădem în aceleași deprinderi — și să sfârșim urmărind aceeași veche viziune. (Poate că ideile pătrunzătoare ale lui Jefferson despre egalitate au pierdut tocmai o astfel de bătălie cu deprinderile de căutare a profitului.) Iată de ce atât de multe dintre vechile tradiții ne prescriu să ținem minte. Bătrânii potawatomi își laudă ceremoniile ca pe „modul prin care «ne amintim să ținem minte»“. În ele poți „începe să-ți amintești lucruri despre care nu știai că le-ai uitat“.14 Deuteronomul din Biblia evreiască le spune oamenilor de nenumărate ori: țineți minte. Țineți minte de unde veniți. Țineți minte ce a făcut Dumnezeu pentru voi. Îndeosebi dacă și când lucrurile încep să meargă bine, „să-ți aduci aminte de Domnul, Dumnezeul tău“********15. Deși numit „Maestru“ în Analecte, Confucius insistă spunând despre sine că „Eu transmit, nu inventez. Sunt credincios Cărților vechi și le venerez“********16. Putem trage concluzia că nu trebuie să ținem minte pe Dumnezeu sau tradițiile trecute. Dar, cât timp credem că am învățat ceva jos în adâncuri, numele jocului în călătoria de întoarcere este să păstrăm ceea ce am câștigat în străfunduri, astfel încât să ne poată schimba efectiv viața de la suprafață. Din păcate, de multe ori perseverența nu este de ajuns. O nouă înțelegere profundă sau o viziune reînnoită nu înfloresc automat într-o viață schimbată. Cel mai adesea, schimbarea este dificilă. În următoarele două capitole vom aborda (1) dificultatea de a face schimbări în modul nostru de viață și (2) dificultatea de a face ca acele schimbări să dureze.

E RÂNDUL VOSTRU

1. Revenim la suprafață după scufundarea noastră în adâncuri ca să distingem forma vieții înfloritoare. Să facem inventarul: • Ce înțelegeri profunde ați dobândit despre natura sau forma vieții înfloritoare? • Cu ce intuiții ați abordat această carte? Ce noi idei profunde ați avut? Ce noi intuiții se formează? • În ce fel s-au aprofundat intuițiile voastre inițiale? Au fost contestate? Modificate? 2. Ce este mai firesc pentru voi: (a) să vorbiți cu pasiune despre ceea ce socotiți că este corect sau (b) să acționați în conformitate cu ceea ce credeți? 3. Ce practici aveți deja în viața voastră, care să confere unora dintre valorile voastre centrale tipul de rezistență despre care vorbesc Iisus și rabinii? 4. Ce intuiții despre viața bună ați avut o vreme, dar pe baza cărora nu ați acționat încă? În ce domenii din viața voastră sunteți în primejdie să vă acomodați lejer cu a ști ce ar trebui să faceți, refuzând totuși să acționați în conformitate cu ceea ce știți? (Amintiți-vă de avertismentul lui Baldwin.) ******** ********

Aristotel, Etica nicomahică, II.2, 1103b, ed. cit., p. 33. (N.t.) Pirkei Avot, trad. din lb. engleză de Mihai Valentin Vladimirescu, Herald, București, 2022, p. 46.

(N.t.) ********

Biblia, Luca, 6:46–49, ed. cit., p. 1528. (N.t.) Confucius, Analecte, 2.9, ed. cit., p. 79. (N.t.) ******** Biblia, Deuteronom, 8:18, ed. cit., p. 211(N.t.). ******** Confucius, Analecte, 7.1, ed. cit., p. 139. (N.t.) ********

14 SCHIMBAREA ESTE DIFICILĂ

S

pre sfârșitul semestrului, o studentă a venit la unul dintre noi cu o problemă. Își regândise atitudinea față de educație. Ca mulți dintre colegii ei, venise la Yale profund atașată de validarea externă — note maxime la examene, comentarii elogioase ale eseurilor sale, confirmarea din partea colegilor și a mentorilor. De-a lungul cursului, ajunsese să vadă această paradă de confirmări într-o nouă lumină. Începuse să se îndoiască de obsesia ei de a corespunde așteptărilor celorlalți. În cele din urmă, a decis că nu dorea să trăiască pentru note și validare externă. Voia să trăiască pentru valoarea intrinsecă a muncii pe care o făcea și pentru cei alături de care lucra. Această lămurire fusese dătătoare de viață. Discuțiile cu prietenii erau mai profunde. Avea senzația că studiul și temele erau mai pline de semnificație. I se schimba viața. Și totuși... Când a luat o notă dezamăgitoare la o lucrare pentru alt curs, s-a trezit umblând prin campus plângând. Lacrimi pentru nota la un test. Exact genul de lucru despre care credea că nu-i mai pasă — ori că nu ar trebui să-i mai pese — atât de mult. Se simțea în război cu ea însăși. Știa că o notă nu merita să fie o măsură a vieții sale. Și totuși era incapabilă să se scuture de acest sentiment profund de rușine și dezamăgire. De fapt, a spus ea, era mai rău decât atât. Pe deasupra vechilor senzații de rușine și dezamăgire care însoțesc atașamentul față de validarea externă, acum simțea rușine și dezamăgire față de ea însăși pentru că nutrea acele sentimente. Ele arătau că era încă atașată de validarea externă. Și detesta situația. Derutată, studenta a întrebat: „Când se schimbă asta? De ce se întâmplă astfel? La început îmi era rușine și mă simțeam dezamăgită ori de câte ori eram mai puțin decât perfectă. Acum îmi este rușine și sunt dezamăgită față de faptul că simt rușine și dezamăgire pentru că am înțeles mai bine importanța lucrurilor. Înainte, aș fi fost zdrobită din cauza testului. Acum sunt strivită pentru că mă simt zdrobită din cauza testului. Este o dublă dezamăgire. Cum poate fi acesta un pas înspre viața bună?“

Pe scurt: ce se întâmplă? Ei bine, această studentă încerca de fapt să realizeze ceva foarte dificil. Încerca să trăiască într-un mod diferit în vreme ce două lucruri esențiale rămăseseră mai mult sau mai puțin neschimbate. În primul rând, cu toată înțelegerea mai profundă pe care o dobândise, ea era mai mult sau mai puțin aceeași care fusese înainte. Judecățile ei se schimbaseră, însă dorințele și deprinderile erau încă aceleași. În al doilea rând, lumea din jurul ei era exact la fel cum fusese înainte ca ea s-o vadă într-un fel diferit. Suferea încă aceleași presiuni — din partea profesorilor, a familiei și a colegilor. Această studentă se confruntase cu o dinamică foarte reală pentru orice om care dorește să-și schimbe modul de viață. Este posibil să fi dobândit unele înțelegeri semnificative. Se prea poate ca acele înțelegeri să ne fi arătat calea spre o întreagă viziune despre viața înfloritoare. Avem o nouă înțelegere a ceea ce ar putea fi un ideal pentru care merită să trăim. Așadar ne pregătim să ne schimbăm felul de a fi. Dar noi înșine suntem încă foarte asemănători cu ceea ce eram înainte de-a fi dobândit noile idei mai profunde. Și nici lumea nu s-a schimbat pe de-a-ntregul. Acest capitol se referă de la un capăt la altul la dificultatea de-a încerca să trăiți într-un mod diferit, când voi și lumea sunteți mai mult sau mai puțin aceiași dintotdeauna.

ÎNGHIONTIȚI, ÎNGHIONTIȚI, ÎNGHIONTIȚI Cărțile scrise de profesori universitari tind să nu se vândă prea bine. Dar sunt momente când o idee academică are parte de clipa ei de glorie. Cam în ultimul deceniu acea clipă a fost trăită de Nudge: Improving Decisions about Health, Wealth, and Happiness, scrisă de economistul Richard H. Thaler și juristul Cass R. Sunstein********. Cartea s-a vândut în peste două milioane de exemplare. Pentru mulți cititori, Nudge a fost prima lor întâlnire cu economia comportamentală, o sinteză de psihologie și economie ce remodelează felul în care gândim maniera în care iau decizii oamenii. Ideea de bază este că timp de secole economiștii s-au înșelat în modul lor de ași reprezenta cine și ce sunt ființele umane. Nu suntem niște roboței raționali, care alegem întotdeauna ce-i mai bun pentru noi. Nici măcar nu alegem eficient ceea ce spunem că dorim cu adevărat. În schimb, suntem ființe dezordonate și emoționale care doresc tot felul de lucruri — unele în interesul nostru maximal,

altele nu — și alegem tot felul de lucruri, de multe ori din motive pe care nici noi nu le înțelegem. Destul de frecvent, vrem mai mult de un singur lucru deodată. Chiar lucruri contradictorii. Așa, sugerează Thaler și Sunstein, putem să gândim clasica problemă a stăpânirii de sine. Când avem dificultăți cu autocontrolul, ceea ce se petrece în realitate este că în lăuntrul nostru se confruntă două personaje diferite. Unul este vizionarul Planificator, precum Mr. Spock din Star Trek — rațional, răbdător, calculat. Dar mai este și un miop Executant, precum sclifositul Homer Simpson din serialul TV — nedisciplinat, mânat ici și colo de dorință. Când vedeți gogoașa din sala de recreere, Homer și Spock trag în direcții foarte diferite.1 Acum, ați putea spune că aceasta este pur și simplu bătălia pentru virtute. Persoana lui Spock, cel stăpân pe sine, l-a ținut în frâu pe Homer. Nu e departe de cum vedea situația unul ca Platon. Pentru el, Spock și Homer sunt doi cai mânați de conducătorul unui car de luptă.2 Seamănă cu imaginea clasică a îngerului și diavolului de pe umerii unui personaj de desene animate. Stăpânirea de sine este o problemă de a-i opune rezistență unuia și de a-l urma pe celălalt. Când totul merge bine, sinele e de partea lui Spock împotriva lui Homer și prin aceasta salvează situația. Gogoașa rămâne neatinsă. Este un exemplu care ilustrează „prima și cea mai mare victorie“3 — victoria asupra sinelui. Dar lucrurile nu se petrec mereu astfel. Drăcușorul de pe umăr tinde să fie mai șiret decât îngerașul. Iată de ce Thaler și Sunstein recomandă o direcție de acțiune diferită. Nu încercați să vă schimbați. Spock și Homer nu vor înceta niciodată disputa dintre ei. Nu există pentru niciunul o victorie finală. Nu lăsați ca hazardul să decidă care dintre ei va câștiga la un moment dat. În schimb, lăsați-l pe Spock să dețină controlul în avans. Dați-i posibilitatea să ordoneze lumea în așa fel încât Homer să nu poată împiedica decizia corectă. Autorii dau exemplul frapant al unui ceas deșteptător robotizat. Ideea este că prudentul Spock fixează alarma noaptea, când Homer nu simte o dorință puternică de a merge la culcare. Spock alege momentul în care se declanșează alarma, dar și de cât timp are nevoie Homer să reacționeze. Dimineața, când Homer mai vrea câteva minute de somn, ceasul sare de pe noptieră și se deplasează zgomotos în direcții aleatorii, forțându-vă să-l urmăriți prin dormitor până când v-ați trezit suficient, pentru ca până și Homer să se dea bătut și să renunțe la a se mai culca la loc.4

Trucul deșteptătorului este un lucru pe care îl puteți face și singuri. Dar unele dintre cele mai eficiente „ghionturi“ presupun să-i permiteți lui Spock să cheme în ajutor și alți oameni. Thaler și Sunstein relatează situația în care Thaler l-a ajutat pe un coleg mai tânăr să-și termine teza de doctorat, stabilind o serie de stimulente pentru el. Autorul tezei i-a oferit lui Thaler câteva cecuri de câte 100 de dolari fiecare, urmând ca un cec să fie încasat dacă o schiță a fiecărui capitol din teză nu era strecurată pe sub ușa lui Thaler în ultima zi din fiecare lună. Dacă autorul rata un termen de predare a textului, banii urmau să fie cheltuiți pe o petrecere la care autorul tezei nu era invitat. Până la urmă, nu a fost ratat niciun termen limită. O teză neterminată de prea multă vreme a fost finalizată la timp.5 (Poate merită menționat faptul că unul dintre noi a conceput un plan foarte asemănător pentru un prieten. În acest caz, amenințarea era o donație pentru campania unui politician pe care autorul tezei îl detesta. Planul a fost tot foarte eficient.) Fie că lucrați singuri sau împreună cu alții, se configurează ceea ce Thaler și Sunstein numesc „arhitectonică opțională“. Persoana nu trebuie să se schimbe. Reconfigurați doar lumea din jurul ei și obțineți comportamentul dorit. Thaler și Sunstein continuă, descriind și propunând o largă arie de arhitectonici opționale care îl determină pe Spock să lucreze pentru noi, înghiontindu-i pe micii Homeri fără ca noi să fim nevoiți să facem ceva. Cele mai multe dintre propunerile lor se situează în domeniul politic și economic. Dar tabloul zugrăvit de ei despre noi ca ființe umane și modalitățile pe care le propun pentru „managementul“ propriei persoane conțin deopotrivă o strategie de autoperfecționare. Poate că la început ne gândim la modalitățile în care ghionturile ne-ar putea ajuta să facem mici schimbări — să mâncăm mai puține gogoși, să ne trezim la timp, să urcăm mai des pe scări. Dar de ce să ne oprim aici? Nu am putea să orânduim lumea în așa fel încât să ne conducem bine viața? Aceste tipuri de mici îmbrânceli ar putea fi biletul spre schimbarea întregii noastre vieți. Sfatul nostru pentru de două ori dezamăgita studentă de la Yale ar putea fi atunci: Nu încerca să te schimbi. Eurile sunt complexe și inevitabil conflictuale. Întotdeauna va exista o parte din voi în dezacord cu cele mai bune impulsuri ale voastre. În schimb, încercați să găsiți modalități de a proiecta lumea voastră în așa fel încât să vă înghiontească să vă comportați așa cum doriți să o faceți.

Să zicem că ați putea să începeți adoptarea unui nou mod de viață aplicând această metodă. Departe de noi gândul de-a vă sfătui să nu țineți seama de explicațiile empirice ale comportamentului uman. (Mai pe șleau: nu suntem împotriva ideii de-a ne înghionti singuri în diverse feluri, ca parte dintr-o abordare echilibrată a schimbării modului nostru de viață.) Dar lămuririle empirice se referă la ceea ce este. Iar când vorbim despre începerea unui nou mod de viață, urmărim o viziune despre ceea ce credem că ar trebui să fie. Iar asta se referă cel puțin în parte la exercitarea condiției de agent moral. În cel mai bun caz, strategia „înghiontirii“ este un mod de exercitare în avans a condiției de agent — pregătindu-ne pentru succes. Dar remarcați ce se întâmplă după ce este pusă la punct arhitectonica opțio​nală. Acum suntem doar niște șoareci într-un labirint. Ceea ce facem nu mai este o funcție a alegerii morale; este rezultatul mai mult sau mai puțin inevitabil al arhitecturii decizionale. Pe scurt, există un pericol ca, în loc să faceți din înghiontire un mod de a vă exercita condiția de agenți morali, să sfârșiți mai degrabă în situația de a fi subiecții propriului experiment de economie comportamentală. Chiar dacă punerea voastră în situația unor „cobai de laborator“ reușește să facă ceea ce „arhitectura decizională“ crede că este corect și bine — trăiți realmente viața pe care o doriți? (Care „voi“ sunteți voi?) Sau doar v-ați păcălit singuri părând că voi acționați? Dacă aveți succes încercând să vă înghiontiți singuri să petreceți mai mult timp cu prietenii și cu familia, ați reușit să prețuiți relațiile voastre cele mai importante sau v-ați demascat ca niște egoiști lipsiți de remușcări, având o remarcabilă abilitate de a simula interesul relațional? Însă chiar dacă ne împăcăm cu această ultramodernă variație a condiției de agent moral, viziunea noastră despre viață poate să necesite schimbări care nu pot fi realizate cu ghionturi. Refacerea unei relații rupte. A comite un gest realmente altruist. Schimbarea traiectoriei voastre profesionale. Se prea poate să nu existe nicio cale de a face atrăgătoare alegerea corectă, indiferent câte ghionturi punem la cale.

NU ÎNGĂDUIȚI SUFLETULUI VOSTRU SĂ VĂ TRAGĂ PE SFOARĂ

După cum a povestit mai târziu, Abu Hamid al-Ghazali își făcuse o situație strălucită. Era un intelectual celebru de prim rang. Influent la curte, a fost numit profesor la universitatea sultanatului din Bagdad. Sute de studenți se îngrămădeau la cursurile sale. În cele din urmă, a devenit imamul Irakului, cea mai înaltă poziție în ierarhia religioasă a țării. Bunăvoința celor care dețineau puterea l-a ajutat, fără îndoială, în căutarea adevărului — dar prestigiul în sine nu era o prea mare povară.6 Ceva s-a schimbat în 1095. Al-Ghazali a început să vadă cu alți ochi interesul său față de statutul social. Nu i se mai părea doar o ambiție firească și nici măcar o parte integrantă din dorința de a se pune în slujba compatrioților săi. Mai degrabă, era un cântec de sirenă care îl îndepărta de ceea ce era de preț în umanitatea lui. A început să vadă în gustul său pentru influență o dovadă de slăbiciune a evlaviei lui religioase. Însăși căutarea a adevărului îi părea nesigură. „Teoria“, mărturisea el, „era mai lesnicioasă pentru mine decât practica.“7 Mai ușor de spus vorba (ori de gândit ideea) decât de străbătut calea. Nemulțumit de slăbiciunea practicii sale și convins că Bagdadul și poziția lui de mare distincție erau incompatibile cu devoțiunea sinceră și totală pe care o căuta, Al-Ghazali a vândut tot ce avea, și-a asigurat familia și a părăsit viața de persoană influentă. Dar a scoate omul din Bagdad este mai ușor de făcut decât scoaterea Bagdadului din om. A căpăta convingerea că prestigiul nu este un scop demn pentru o viață nu e totuna cu a nu-l mai dori. După cum poate să confirme studenta noastră de la Yale, astfel de lucruri ascund o șiretenie. Le dorim chiar dacă nu vrem să le dorim. Lăsându-ne în seama propriilor mecanisme, suntem predispuși să acționăm contrar lucrurilor pe care le credem a fi corecte. E greu să ne identificăm cu abrupta schimbare sufletească a lui Al-Ghazali, dar poate că problema cu care a rămas ne este familiară. Cum să ai încredere în tine însuți în procesul de transformare când lucrul fundamental pe care încerci să-l schimbi este propriul Eu? Al-Ghazali explică acea situație dificilă folosind metafora unui experimentat om de afaceri care lucrează cu un comerciant. Acel angajat, spune el, este sufletul tău. Sunt afaceri de făcut, cu un profit apreciabil. Dar există și un risc formidabil. Asociatul poate să fugă cu banii. Trebuie să întocmești un contract clar și apoi să fii vigilent în tranzacțiile comerciale pentru a fi sigur că nu ești

jefuit. La urma urmei, acest personaj schimbător (care, încă o dată, este sufletul tău) poate să nu fie demn de încredere.8 În această metaforă, profitul este bucuria divină. Al-Ghazali scrie în culori vii despre judecata de la Sfârșitul — cu majuscula S — tuturor lucrurilor. El descrie o vastă mulțime de sipete. În fiecare sipet sunt depozitate faptele comise de un individ într-o oră. La Judecată, fiecare sipet se deschide și se întâmplă unul dintre următoarele trei lucruri: (1) simți o mare bucurie văzând splendoarea faptelor bune pe care le-ai săvârșit în acea oră; (2) te cuprinde spaima și îngrijorarea văzând o oră în care ai nesocotit voința lui Dumnezeu; (3) ești îndurerat văzând goliciunea orelor petrecute dormind, „neatent sau preocupat de ceva din această lume care este doar îngăduit“.9 Orele petrecute vizionând seriale pe Netflix pot să nu fie un păcat, dar, la urma urmei, sunt regretabile acele ore irosite fără nicio legătură cu binele pe care putem (și ar trebui) să-l facem. Scopul vostru este acea experiență a bucuriei divine — care este adevărata comoară. Dar, ca să o puteți obține, trebuie să faceți afaceri cu sufletul vostru, care, după Al-Ghazali, este un intermediar între voi și trupul vostru. Și personajul nu este demn de încredere. Așadar ce faceți? Ei bine, faceți ce ar face orice om de afaceri uns cu toate alifiile. În primul rând, stabiliți condițiile relației. Scrieți contractul și manualul de resurse umane, ca să spunem așa. Ce așteptări aveți de la acest angajat? Ce căutați să obțineți de la sufletul vostru? Al-Ghazali sugerează să fim foarte concreți în această privință. Dorim ca sufletele noastre să ne păstreze trupurile sub control — îndeosebi aceste șapte părți: ochiul, urechea, limba, stomacul, organele genitale, mâinile și picioarele. Limba se bucură de o atenție specială, căci „este slobodă prin natura ei“.10 Creată pentru „invocarea lui Dumnezeu, amintire, repetarea cunoștințelor, transmiterea acestora de către profesor, călăuzirea slujitorilor lui Dumnezeu pe calea Lui, împăcarea oamenilor și alte beneficii“, limba poate fi (și de multe ori este) folosită în scopuri cu totul contrare. Chiar din prima zi, trebuie să impuneți sufletului condiția „de a mișca limba în timpul zilei numai pentru invocarea [lui Dumnezeu]“. Stabilirea așteptărilor este numai primul pas. Urmează partea cea mai importantă: vigilența. Trebuie să vă asigurați că sufletul își îndeplinește obligațiile asumate. Acum, asta pare să fie o ocupație epuizantă. La un moment dat, mintea obosește și își slăbește atenția. Autosupravegherea nonstop vă stoarce de puteri. Dar nu asta înțelege Al-Ghazali prin vigilență. „Să știți că realitatea

vigilenței este să fiți conștienți de cel care urmărește și să vă îndreptați atenția către el.... Cu alte cuvinte, vigilența este o stare a inimii ce rezultă dintr-un tip de cunoaștere. Această stare determină acțiunea în inimă și în membre.“11 Vigilența nu este ceva ce săvârșiți voi singuri. Vigilența este un rezultat natural al dobândirii cunoașterii profunde a faptului că Dumnezeu ne urmărește fără încetare, fiind capabil să vadă nu doar faptele, ci și motivațiile care le declanșează. Inimile noastre, insistă Al-Ghazali, sunt mai vizibile pentru Dumnezeu decât sunt chipurile noastre în ochii celorlalți. Scopul este să întipărim în mințile noastre cunoașterea ochiului supraveghetor al lui Dumnezeu și, prin urmare, în inimile noastre, astfel încât sufletele noastre să poată fi vigilente. O cale spre acest țel implică niște experiențe mistice copleșitoare. Când inima este „zdrobită de venerație... nu mai încape cu adevărat în ea gândul la altceva“.12 În astfel de momente, vigilența este absolută și garantată. Dar viața înfloritoare nu este o prelungită întâlnire mistică cu Dumnezeu. Trebuie să fim capabili să facem niște lucruri în lume — și nu putem face nimic în timp ce suntem cutremurați de venerație. Așa că există un al doilea nivel la care putem dobândi tipul de cunoaștere despre care Al-Ghazali spune că este inima vigilenței. Putem avea o „rușine“ sănătoasă față de Dumnezeu, care se răspândește în conștiința noastră, dar fără să elimine din ea alte lucruri. Această atitudine ne determină să gândim înainte de-a acționa: care sunt intențiile noastre? Sunt ele evlavioase? Dacă nu, este un semn grăitor că sufletul nostru încearcă să ne jefuiască și să ne refuze acea răsplată divină. Dacă intențiile noastre sunt pe placul lui Dumnezeu, poate că trebuie să acționăm. Al-Ghazali subliniază importanța acestui răgaz luat înainte de-a trece la fapte. Fiecare acțiune este, în fond, o tranzacție pe care asociatul o încheie în numele nostru. Și nu știm câtă încredere se întâmplă să prezinte astăzi propriul suflet. Concepția lui Al-Ghazali despre vigilență cuprinde mult mai multe idei. Există vigilență în timp ce acționați și după ce ați acționat. Există analize retrospective ale faptelor săvârșite și consecințe ale nesupunerii când sufletele voastre se abat de la drumul drept. Dar miezul concepției sale este această sănătoasă neîncredere în sine, pauza înainte de acțiune. Totul, având conștiința ochiului atent al lui Dumnezeu care ne vede adâncul inimii mai limpede decât ne vedem noi unii altora chipurile.

Ne putem imagina ce sfat i-ar da studentei noastre Al-Ghazali: Aceste lacrimi involuntare după acea notă slabă la test? Ele te învață o lecție prețioasă: să nu ai încredere în tine însăți. Sufletul tău este nestatornic. Nu e demn de încredere. Dacă dorești să te schimbi în așa fel încât să trăiești în acord cu ceea ce este bine și corect, privește-te pe tine însăți ca și cum ai trăi sub ochiul vigilent al lui Dumnezeu. Și ai grijă să nu recazi în urmărirea acelor lucruri pe care nu merită să le urmărești.

FII TU ÎNSUȚI „Să trăiești este cel mai rar lucru din lume. Majoritatea oamenilor există, doar atât.“13 Cu flerul său tipic, Oscar Wilde definește fără a sta mult pe gânduri cât de dificil este să ne găsim calea spre viața înfloritoare. Nu fiindcă împlinirea este deosebit de complicată. De fapt, e simplă. După cum vede el lucrurile, tot ceea ce dorim cu adevărat este viața. „Ceea ce a căutat realmente omul nu este nici durerea, nici plăcerea, ci pur și simplu Viața. Omul a căutat să trăiască intens, plenar, perfect.“14 Pentru Wilde, viața trăită deplin este pe de-a-ntregul legată de a trăi ca individ. Lumea antică, spune el, avea această mantră: „Cunoaște-te pe tine însuți“. „Lumea nouă“ — lumea noastră — va avea un slogan diferit: „Fii tu însuți“.15 Putea fi mult mai precis dacă ar fi scris literal „Fă ce-ți place“. Dar „Fii tu însuți“ sună mai bine. „Fă ce-ți place“ se poate spune cu o ridicare din umeri nepăsătoare sau indiferentă. „Fii tu însuți“ sună serios. Exprimă etica autenticității despre care am vorbit în Capitolul 6. Dar a fi tu însuți nu este atât de ușor pe cât pare. Chiar dacă acceptăm acest ideal de viață bună — chiar dacă nutrim dorința adâncă de „a trăi intens, plenar, perfect“ ca indivizi — mai frecvent decât ne place să admitem, pur și simplu nu putem să o facem. Cum înveți să fii tu însuți? Pentru început, spune Wilde, uitați să vă mai îndoiți de voi înșivă. În mod natural, doriți și știți cum să fiți voi. Lumea și bănuielile ei vă abat din drum. Guvernul vrea să vă subjuge. Societatea vrea să vă spună că vă trăiți viața greșit. Mulțimea vrea să vă încadrați într-una dintre rubricile ei. Împinși și trași de aceste presiuni, vă înțelegeți total greșit. Vă predați. Vă trădați propria fire. Vă conformați.

Lumea ar trebui să fie diferită. Wilde are unele idei despre cum ar trebui să fie.16 Dar este departe de-a ne oferi un remediu facil. Între timp, neîncrederea are un rol de jucat. Dar este în totală opoziție cu neîncrederea în tine însuți. Trebuie să fim bănuitori față de lume. Trebuie să fim circumspecți față de atitudinea bănuitoare a celorlalți față de noi. Ar trebui să privim cu atenție cum bănuielile celorlalți se strecoară în cuvintele pe care le folosim când reflectăm asupra noastră. De exemplu, spune Wilde, „în zilele noastre un om este socotit excentric dacă se îmbracă așa cum dorește. Dar făcând acest lucru, acționează de o manieră perfect naturală. În astfel de chestiuni, afectarea excentrică constă în a te îmbrăca în conformitate cu viziunea unui vecin, ale cărui opinii, întrucât sunt opiniile majorității, vor fi probabil extrem de prostești“.17 A te îmbrăca după cum îți place este ceva firesc; a te îmbrăca la fel ca toată lumea este ceva artificial. Cu toate astea, societatea dispune de mijloace cu care să vă prindă în laț. Critică „afectarea“, „ostentația“ sau „excentricitatea“ și începeți să fiți îngrijorați că ați putea fi excentrici, ostentativi și că vă dați aere. La fel, și în cazul egoismului. A trăi așa cum cineva dorește să trăiască nu înseamnă egoism, insistă Wilde. A le cere altora să trăiască într-un anumit fel este egoism. Dar poate fi greu de înotat contra curentului artificial — chiar dacă, procedând astfel, vă lăsați de fapt purtați de curentul naturii. Wilde crede că domeniul optim pentru realizarea acestei trudnice munci este arta. „Arta este cel mai intens mod de Individualism pe care l-a cunoscut lumea.“18 Arta este modul în care ne exprimăm sinele cel mai autentic. Este „încarnarea sufletului“.19 Ce-i drept, nu suntem toți dramaturgi de calibrul lui Wilde. Dar pentru Wilde, la modul ideal, fiecare dintre noi își va găsi propriul fel de exprimare artistică. Mediumul nu contează. Unul este poet, un altul sculptor în lemn. Scopul urmărit de amândoi este același: să facă ceva frumos. Nevoile și dorințele altora — în special cele din partea publicului — nu au o mare influență asupra lor. Un artist în devenire care își propune să livreze ceea ce dorește publicul se coboară la nivelul unui negustor. Aceasta este linia de demarcație între artă și comerț. Dar dacă putem rezista tentației comerțului și rămânem atașați de expresia însăși, ne dezvăluim adevăratul sine. Scopul artei este împlinirea sinelui autentic. În ultimă instanță, opera de artă pe care o scoatem la iveală în mediumul nostru suntem noi.

Dar asta numai dacă putem să ignorăm cerințele lumii de conformare și comerț. Dacă Al-Ghazali subliniază pericolul inerent încercării de a trăi altfel în vreme ce noi rămânem neschimbați, Wilde ne îndeamnă să privim cu scepticism lumea. Pentru Wilde amenințarea principală a împlinirii viziunii noastre despre viața înfloritoare nu este sinele nostru, ci o lume care nu preamărește adevărata individualitate. O lume care nu știe decât să aprecieze ceea ce se poate vinde. Odată treziți de viziunea lui Wilde despre viața înfloritoare — actualizarea sinelui nostru cel mai autentic —, sinele fiecăruia este de fapt călăuza cea mai demnă de încredere; cel puțin cât timp îl putem dezgropa de sub straturile grele ale așteptărilor societale. Prin urmare, sfatul adresat de Wilde studentei noastre ar fi foarte diferit de cel primit de la Al-Ghazali: Nu tu ești problema. Găsești în munca și în viața ta posibilitatea latentă de a deveni un individ în cel mai adevărat sens al cuvântului. Problema ta este apăsarea pretențiilor lumii față de tine. Acea „dublă dezamăgire“ pe care o simți?! Este adevăratul individ din tine, conștientizând tragedia vieții trăite pentru împlinirea visului altcuiva. Nu vor înceta niciodată să-ți pretindă felurite lucruri. Dar nicicând nu poți să te predai. Să trăiești ca individ înseamnă să promiți că vei dezamăgi lumea, mai degrabă decât să te dezamăgești pe tine însăți.

FII RODNIC Există în Biblia creștină o poveste despre un tânăr bogat care căuta viața înfloritoare — sau, după cum o numește el, „viața veșnică“. Omul aleargă spre Iisus și îl întreabă: „Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ Iisus îi răspunde: cunoști poruncile; dă-le ascultare. Tânărul protestează. El a respectat poruncile, dar încă i se pare că lipsește ceva. Iisus îl luminează. Știe ce-i lipsește tânărului: are prea mult. „Un lucru îți mai lipsește. Du-te, vinde tot ce ai și dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și-Mi urmează Mie.“ Tânărul este consternat. „Dar el, întristându-se de cuvântul acesta, a plecat mâhnit, fiindcă avea multe bogății.“********20 Acest om nu s-ar fi întristat dacă nu ar fi socotit că Iisus avea dreptate. Nu s-ar fi întristat dacă nu ar fi fost convins că Iisus avea ceea ce căuta el — și că renunțarea la bogățiile lui era necesară pentru a obține darul râvnit. Dacă ar fi respins orice premisă, putea pur și simplu să ia în derâdere și să respingă învățătura lui Iisus. Dar nu a făcut asta. A plecat întristat pentru că nu își putea

închipui cum ar putea să vândă tot ce avea, chiar dacă era convins că Iisus îi oferise calea spre ceea ce dorea. Din punctul de vedere al poveștii, bogatul înțelege. Pleacă mâhnit fiindcă nu poate să acționeze în acord cu convingerea lui. Aceasta este tristețea de ordin secund a studentei noastre. Conform acestei istorisiri creștine, putem să avem dreptate în ceea ce privește viața bună — putem să o vedem limpede, să-i percepem contururile și să ne fie oferită —, dar să rămânem fără voința de-a porni în căutarea ei. Ceva din noi poate încă să opună rezistență. Iar în cazul tânărului bogat, Iisus poate să vadă despre ce este vorba: atașamentul lui față de bogăția sa. Însă acel atașament față de bogăție nu este doar o trăsătură a vieții individuale a acelui om. Una dintre intuițiile pătrunzătoare ale lui Iisus era că avuția posedă o inerentă forță de pervertire. Aidoma Inelului Puterii din Pământul de Mijloc descris de Tolkien, poate să pară inertă, dar avuția este un agent activ. Bogăția ne ia în stăpânire chiar în timp ce noi credem că ne aparține. Seamănă mai mult cu o divinitate rivală decât cu o resursă pasivă pe care o putem folosi după cum credem noi de cuviință. „Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona“, ne avertizează Iisus********21. Nici măcar discipolii lui Iisus nu sunt imuni față de puterile de pervertire ale bogăției. După ce tânărul pleacă abătut, Iisus îi previne: „Cei ce au bogății, cât de greu vor intra ei în împărăția lui Dumnezeu!“********22 Nepunând pe deplin la inimă ce-i învăța Iisus despre puterea de pervertire a bogăției, discipolii sunt nedumeriți. Iisus le mai spune o dată: „Fiilor, cât de greu le este celor ce se încred în bogății să intre în împărăția lui Dumnezeu!“********23 Iisus spune foarte clar că nu e vorba numai de puterea de pervertire a bogăției. Aceasta este mai degrabă o piedică decât un ajutor. „Mai lesne îi este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu!“********24 Discipolii sunt uimiți. „Și cine poate să se mântuiască?“ †25 se întrebau ei. Iisus le răspunde: „La oameni lucrul acesta e cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Că la Dumnezeu toate sunt cu putință“ ‡26. Intrarea într-un nou mod de viață este dificilă. Pășirea într-o viață cu adevărat înfloritoare este realmente dificilă. Cât de dificilă? Imposibilă, spune Iisus — cel puțin pentru oameni. Este nevoie de intervenția divină în favoarea noastră, ca să putem trăi felul de viață cu adevărat demn de umanitatea noastră comună. Dar Iisus crede că acel tip de intervenție divină este posibil. Teza creștină afirmă că Iisus este o intervenție divină. Teza susține că Iisus a venit pe lume ********

********

pentru ca ființele umane să poată trăi aspirând la viața înfloritoare, în pofida încăpățânării inimilor noastre și a lumii în care trăim. În prezența lui Iisus, indivizii și însăși lumea sunt refăcute din temelii. Până la urmă, este posibil ca tânărul să fi apucat din capul locului pe o pistă greșită. „Învățătorule bun“, spune el, „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ Subtil, Iisus respinge premisa întrebării omului, respingând felul în care acesta folosește cuvântul bun. „De ce-Mi spui bun? Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu.“ ‡27 Niciun om nu este bun. Așadar niciun om nu poate spera să revendice viața înfloritoare de parcă ar merita s-o primească. Nu există muncă plătită cu o viață înfloritoare. Făptuirea este o parte din viața înfloritoare, nu biletul de intrare în ea. Tot ceea ce se cere făcut este admiterea înfrângerii. Vinde tot ce ai. Pe urmă vino și urmează-l pe Iisus. Lasă-l pe El să facă ceea ce tu nu poți. În cele din urmă, din punct de vedere creștin, studenta noastră de la Yale nu are ceea ce-i trebuie ca să trăiască într-un mod diferit. Sfatul lui Iisus ar putea fi: Fă din tristețea ta un semnal de trezire. Cele mai bune intenții ale tale de a trăi o viață de preț nu sunt de ajuns. Inima ta încăpățânată este sprijinită de o lume care în multe privințe lucrează împotriva înfloririi tale. Cea mai bună mutare a ta este să renunți la cele mai înalte speranțe de a găsi de una singură calea, alegând în schimb să mă urmezi. ********

ÎNCEPEȚI Schimbarea unui mod de viață este întotdeauna dificilă. Încercarea de a trăi altcumva, în vreme ce noi rămânem în mare parte așa cum eram înainte, este deosebit de dificilă. Poate că, după cum spune Al-Ghazali, trebuie să admitem că, în timp ce începem să ne schimbăm, nu putem avea încredere în noi. Trebuie să rămânem vigilenți, neuitând că trăim sub ochiul atent al lui Dumnezeu. Încercarea de a trăi într-un mod diferit în vreme ce împrejurările noastre rămân în mare măsură neschimbate nu este nici ea o sarcină ușoară. Poate că, după cum spune Wilde, trebuie să ne străduim din răsputeri să ne împotrivim lumii și presiunilor acesteia. Sau poate că Thaler și Sunstein au dreptate: putem să controlăm împrejurările exact atât cât trebuie ca să ne dăm nouă înșine un ghiont în direcția cea bună. Ori poate că, după cum spune Iisus, totul ne depășește. Pur și simplu nu avem ce ne trebuie ca să ne ținem în frâu vechile instincte și să rezistăm asaltului unei

lumi care doar ațâță flăcările dorinței de care dorim să scăpăm. Poate că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu dacă urmărim să începem a trăi într-un mod diferit. Dacă așa stau lucrurile, poate că e mai bine să ne îndreptăm eforturile spre căutarea ajutorului divin. Deoarece schimbarea este dificilă, va trebui să punem rămășag pe cel mai bun mod de-a începe. Altminteri, încercările noastre de a transpune în viață noi înțelesuri și de a trăi conform unor viziuni schimbate despre viața înfloritoare riscă să se stingă înainte de-a fi început realmente. Greu este să începem, dar este tot atât de greu să ne continuăm drumul. Este provocarea din capitolul următor: odată ce am început să înaintăm, cum continuăm să pășim înainte — și cum facem să nu ne abatem din drum?

E RÂNDUL VOSTRU 1. Cum doriți să vă schimbați modul de viață în urma unei înțelegeri noi sau mai profunde a vieții înfloritoare? 2. Ce anume din voi este probabil să reziste acelei schimbări? • Ce dorințe adânc înrădăcinate vă împing în direcția opusă înțelegerii voastre? • Ce deprinderi întipărite v-ar putea împiedica să realizați schimbarea pe care o căutați? 3. Ce anume din lume este probabil să reziste acelei schimbări? • Care trăsături ale lumii au distrus în trecut potențialul unei schimbări profunde a vieții voastre? • Care sunt sistemele și structurile în care sunteți implicați personal și cu care aveți legături, dar care sunt în dezacord cu viziunea voastră despre viața înfloritoare? 4. Ce strategie urmează să adoptați, încercând să învingeți rezistența pe care o întâmpinați din partea lumii și a propriei firi? De ce aveți speranțe că această strategie va avea succes? ********

Richard H. Thaler & Cass R. Sunstein, Nudge. Cartea ghionturilor pentru decizii mai bune legate de sănătate, bogăție și fericire, trad. de Smaranda Nistor, Publica, București, 2016. Literal, termenul nudge înseamnă un ghiont dat cuiva cu cotul între coaste pentru a-i atrage atenția; mai rar, verbul to nudge poate să însemne și a împinge ușor pe cineva într-o anumită direcție. (N.t.) ******** Biblia, Marcu, 10:17–22, ed. cit., pp. 1508–1509. (N.t.)

********

Biblia, Luca, 16:13, ed. cit., p. 1543. (N.t.) Biblia, Marcu, 16:23, ed. cit., p. 1509. (N.t.) ******** Ibidem, 16:24, p. 1509. (N.t.) ******** Ibidem, 16:25, p. 1509. (N.t.) ********† Ibidem, 16:26, p. 1509. (N.t.) ********‡ Ibidem, 16:27, p. 1509. (N.t.) ********‡ Ibid., 16:18, p. 1508. (N.t.) ********

15 CUM FACEM SĂ DUREZE

B

ill W. știa cum să renunțe la băutură. Renunțase de multe ori. O făcuse pe tăcute și o făcuse gălăgios. Renunțase fără tragere de inimă și renunțase cu entuziasm. Problema era că reușea să bea din nou tot atât de bine pe cât știa să renunțe — poate chiar mai bine. Putea să renunțe la băutură dimineața și să reînceapă să bea seara. Uneori era abstinent perioade ceva mai lungi. Dar niciodată prea lungi. Ciclurile de alcoolism au durat ani de zile, făcându-i viața fărâme. Agent de bursă de succes în anii 1920, și-a pierdut jobul și averea. După o noapte deosebit de lungă, iată ce scria el a doua zi de dimineață: M-am trezit. Situația trebuia să înceteze. Am văzut că nu mă puteam opri la un singur pahar. Mă săturasem pentru totdeauna. Până atunci, scrisesem o mulțime de promisiuni, dar soția mea a remarcat că de această dată vorbeam serios. Și m-am ținut de cuvânt.1 Problemă rezolvată, nu-i așa? Nu chiar atât de repede: Nu peste multă vreme am venit acasă beat. Nu ne-am certat. Unde fusese marea mea hotărâre? Pur și simplu, nu știam. Nici nu mi-a trecut prin minte. Cineva îmi oferise un pahar și eu l-am băut.2 Ciclurile de încercări și eșecuri au continuat încă doi ani. Se interna și ieșea din spital. În cele din urmă, în toiul unui chef, l-a sunat un fost prieten din anii de școală, care l-a invitat la cină. A aflat că acel prieten descoperise credința (creștină) — și prin aceasta o cale de scăpare de alcoolism. L-a întrebat pe Bill dacă voia și el să renunțe la băutură. Discuția despre Dumnezeu l-a lăsat puțin perplex. Iată ce i-a sugerat amicul său: „De ce nu-ți alegi propria concepție despre Dumnezeu?“ A început să se deschidă o cale pe care putea păși înainte. „Era doar o chestiune de a voi să cred într-o Putere mai presus de mine însumi. Nu mi se cerea nimic mai mult ca să

încep“,3 a scris Bill mai târziu. El și prietenul său au făcut o listă de relații pe care Bill le stricase din cauza băuturii. Bill s-a îngrijit să reînnoade relațiile rupte. Transformarea a fost atât de tranșantă încât l-a sunat pe un prieten medic ca să-l întrebe dacă nu și-a pierdut mințile. Doctorul a dat din cap și i-a spus: „Ți sa întâmplat un lucru pe care eu nu-l înțeleg. Însă ai face bine să ții cu dinții de această stare“.4 Începerea unui nou mod de viață este dificilă. Perseverența practicării unui nou mod de viață poate fi și mai dificilă. Bill W. a perseverat. Nu s-a mai atins niciodată de băutură. Și, între timp, a înființat Alcoolicii Anonimi, o organizație de masă care a ajutat milioane de oameni să găsească drumul spre abstinență și să n-o mai abandoneze. Membrii AA vă vor spune că printre elementele fundamentale se numără cei 12 pași. Începutul lor se regăsește în povestea lui Bill W. El a recunoscut că era neputincios față de alcool (pasul 1). A început să creadă că o Putere mai presus de el îi putea reda sănătatea mintală (pasul 2). Și-a făcut un inventar scrutător și curajos al propriei persoane, a întocmit o listă cu oamenii pe care îi prejudiciase și apoi și-a reparat greșelile față de ei (pașii 4, 8 și 9). Pentru cei care urmează programul, acești pași nu sunt doar sfaturi și trucuri, ci un mod de viață. Nu sunt nici vreun proces parcurs sărind de la un pas la următorul, fără întoarcere. Întregul inventar al propriei persoane și îndreptarea greșelilor din trecut se desfășoară fără încetare. Pasul 10 solicită continuarea inventarierii propriei persoane și recunoașterea promptă a greșelilor comise. Pasul 11 presupune rugăciune și meditație, „menită să intensifice contactul nostru conștient cu Dumnezeu așa cum îl înțelegem fiecare, rugându-ne doar pentru a cunoaște voința Lui și pentru puterea de a-i respecta voința“. Iar punctul referitor la ajutorul acordat altora pe parcurs nu-l privea doar pe Bill W. Nu era nici neesențial pentru capacitatea lui de a merge mai departe. „Curând am descoperit că ori de câte ori alte măsuri erau ineficiente, lucrul cu un alt alcoolic salva situația.“5 Pașii își exercită influența în viețile membrilor prin intermediul întâlnirilor regulate. Timp rezervat din decursul vieții pentru a reveni la pașii din program și parcurgerea lor împreună. Nimic mai mult decât un alcoolic ajutându-l pe altul. Și, conform unui studiu retrospectiv din 2020, acest model de la egal la egal încă egalează sau chiar depășește sub aspectul eficienței cele mai bune intervenții profesionale.6

Dacă dorim să trăim conform unei viziuni despre viață pe care o considerăm vrednică de umanitatea noastră împărtășită, vom avea nevoie nu doar de strategii care să ne îndrume primii pași, ci și de unele care să ne ajute să nu ne abatem din drum mergând până la capăt. Putem gândi situația prin asemănare cu antrenamentul unui sportiv. Un fotbalist poate să ridice greutăți ori să facă niște exerciții cardiovasculare, numite și aerobice (să zicem, forțarea tricepsului pentru aruncările de la margine sau exerciții de agilitate, ca să-și poată schimba direcția de alergare mai brusc). La antrenament va face de asemenea exerciții care seamănă din ce în ce mai mult cu niște versiuni concentrate ale mișcărilor din timpul unui meci. Un exercițiu de agilitate efectuat inițial fără minge se face apoi driblând cu mingea. Forțarea tricepsului se transformă în aruncări de la margine cu mingea medicinală. Trei coechipieri vor exersa pasarea mingii de la unul la altul într-un spațiu restrâns, în vreme ce un al patrulea încearcă să le fure mingea. Poate că la sfârșitul antrenamentului lotul se împarte în două echipe complete care se luptă între ele — jucând mai mult sau mai puțin exact așa cum o vor face în ziua meciului oficial. În acel moment, antrenamentul seamănă leit cu jocul real. Majoritatea tradițiilor recomandă practici foarte asemănătoare: versiuni concentrate ale tipului de atenție și activitate pe care doresc să le cultive pentru viața reală. În unele cazuri, aceste practici nu se pot deosebi de însuși modul de viață. Mijlocul de a susține un mod de viață pur și simplu este însuși modul de viață. Unele practici se edifică pe abilități atât de importante încât sunt transferabile de la o viziune despre viață la alta, precum anumite forme de antrenament al forței s-ar putea transfera de la un sport la altul. Dar multe nu sunt transferabile. Numeroase practici sunt adaptate viziunii particulare despre viață pe care o recomandă. În sport, antrenamentul care vă ajută să alergați un maraton v-ar compromite total performanța la proba olimpică de haltere și invers. Cele două sporturi cer corpului vostru lucruri diferite. Interferența este o posibilitate reală. Dacă dorim să învățăm din mai multe tradiții (o dorință admirabilă!), va trebui să nu uităm acest lucru. Așadar cum ne menținem într-un mod de viață până la capăt? Dedicându-ne unor practici care sunt esența concentrată a modului de viață pe care dorim să-l cultivăm. Sunt mai mult decât sfaturi și trucuri. Sunt oportunități de a ne antrena atenția, țintind lucrurile asupra cărora dorim să ne concentrăm. Sunt oportunități de a ne antrena corpul și mintea să facă ceea vrem să facă. Sunt

microcosmosuri ale modului de viață pe care îl considerăm demn de umanitatea noastră împărtășită.

UN LEAC UNIVERSAL Practicile budiste, spune Dalai Lama, seamănă cu o farmacie plină de leacuri potente. Puteți să cumpărați în funcție de „simptom“. În momente diferite, notează el, suferim din cauza unor diferite emoții contraproductive. Oricare ar fi emoția, sunt șanse să existe o practică pentru ea: această practică meditativă pentru combaterea invidiei, aceea pentru a contracara ura și așa mai departe. Dar subiacentă fiecăreia dintre aceste maladii este o singură cauză: „necunoașterea adevăratei naturi a lucrurilor“. Prin urmare, „practicile care ne învață cum să biruim acea ignoranță vizează toate necazurile. Acesta este darul extraordinar al înțelegerii profunde“.7 Această înțelegere a adevăratei naturi a lucrurilor este ceea ce ne împinge la început spre modul budist de viață. Reîntoarcerea la ea și adâncirea ei în meditație este ceea ce ne menține pe calea cea dreaptă până la capăt. Care este adevărata natură a lucrurilor? Faptul că nu există în și prin ele însele. Tot ceea ce percepem noi drept oameni și lucruri din jurul nostru nu sunt decât „apariții dependente“ — trăsături temporare și locale ale unui unic proces cosmic. (Acesta este limbajul lui Dalai Lama pentru exprimarea ideii de non-Eu, cu care ne-am întâlnit de câteva ori, în Capitolele 8, 11 și 12. O apariție dependentă seamănă foarte mult cu ceea ce Thich Nhat Hanh numește „manifestare“.) Fiecare lucru este nelimitat și, de fapt, indiscernabil de întreg. Există un „vid“ în care am putea altminteri să credem că avem o existență inerentă. Reprezentați-vă cosmosul ca pe un ocean din a cărui agitație se ridică numeroase valuri. Tu te poți cunoaște drept creasta unui anumit val, eu — drept creasta altuia. Tu poți chiar să privești în jur și să vezi creasta valului alăturat, care consider că sunt eu. Dar la fund totul nu este decât un singur ocean. Conștiența creează iluzia că „Eu“ sunt acest val conștient de sine, pe când „Tu“ ești acel val. Doar toate există prin expansiunea apei. Suntem doar structuri temporare, călărind această piesă particulară a întregului, supusă legilor cauzalității. De regulă, nu trăim cunoscând această adevărată natură a lucrurilor. Lăsați la cheremul mecanismelor noastre cognitive, trăim ignorând modul real de ființare

a lucrurilor. Tratăm obiectele, oamenii și emoțiile, ba chiar și actele de înțelegere, ca și cum ar avea o existență inerentă. Le tratăm de parcă ar exista în mod independent. Cel mai rău este faptul că ne raportăm la propria persoană ca și cum noi am exista în mod independent, de parcă am exista prin și pentru noi înșine. Suntem asaltați de iluziile stăruitoare ale termenilor „Eu“ și „al meu“ — iluzia persistentă că noi înșine am avea o existență inerentă.8 Această ignoranță tenace este ceea ce ne prinde în capcana ciclului plin de suferință al morții și renașterii (samsara; vezi Capitolul 8). Eliberarea din existența ciclică se petrece când înțelegem că și noi suntem, la rândul nostru, apariții dependente, supuse legilor cauzalității, și facem parte dintr-un singur proces cosmic în desfășurare. Acum, doar a ni se spune ce cred budiștii precum Dalai Lama și Thich Nhat Hanh despre adevărata natură a lucrurilor nu e totuna cu a dobândi ceea ce ei numesc insight — înțelegere profundă. Numai auzirea nu este totuna cu dobândirea lăuntrică a înțelesului. Și nici chiar experiența înțelegerii încercată doar o dată nu garantează că o vom păstra mereu. Iluziile noastre de existență independentă sunt stăruitoare. Ele tind să răsară din nou chiar după ce le-am retezat. Aici intervine meditația. Meditația budismului tibetan este practica risipirii iluziilor persistente care ne întunecă viziunea. Aceste iluzii dau naștere unor emoții chinuitoare și unui comportament contraproductiv. Ele amenință să ne abată definitiv din drum. Nucleul meditației este atenția disciplinată față de lumea din jur și față de modul în care o percepem noi. Dalai Lama spune: „Toate emoțiile contraproductive se bazează pe și depind de ignorarea adevăratei naturi a persoanelor și lucrurilor.... Dacă subminăm ignoranța care deformează natura noastră, a celorlalți și a tuturor lucrurilor, atunci toate emoțiile distructive sunt slăbite“9. Cu suficientă practică (și meditația este o sforțare de o viață pentru aceia care i se dedică) se naște o nouă atitudine de bază față de lume. În ea se vede că toate fenomenele sunt doar apariții dependente. Aidoma călugăriței budiste Subha și a surorilor ei monastice, nu mai suntem nici măcar ispitiți de plăcerile trecătoare. Subha reacționează față de ispită nu cu o hotărâre de oțel și cu eroică putere de voință, ci cu o indiferență prozaică: „Cele ce trec drept plăceri pentru tine nu sunt și pentru mine“.10 Acest nonatașament cultivat față de lume este o

binefacere pentru rezistența față de tentații. Dar nu este bun doar pentru atât. El eliberează totodată practicantul să-i îndrume și pe alții pe căi noi, mai puțin distructive. Și mai important, spune Dalai Lama, este că meditația cultivă compasiunea. Pe măsură ce slăbim atașamentul față de noi înșine și existența ciclică, sporește compasiunea noastră față de alte conștiințe care se lasă purtate de acest unic proces cosmic. Vedem că și ceilalți sunt împovărați de iluziile stăruitoare ale lui „Eu“ și „al meu“. Și ei se luptă cu emoții chinuitoare și comportamente contraproductive. Când sesizăm realmente și coerent iluzia care acoperă ceea ce este, suntem capabili să avem compasiune pentru toți cei care suferă sub vraja ei: noi, cei pe care îi iubim, cei care ne sunt indiferenți și chiar dușmanii noștri. Este nevoie de o practică meditativă care ține toată viața pentru a permite ca această înțelegere să-și facă efectul. Ideea este să revenim iar și iar la înțelegerea fundamentală, să ne fixăm atenția asupra ei și să o vedem limpede. Scopul este ca, după mult timp dedicat meditației, înțelegerea esențială să rămână vie în noi chiar și atunci când nu medităm. Dalai Lama oferă o povață și o promisiune: „Fiți dispuși să vă familiarizați cu această atitudine, luând asupra voastră povara de a proteja toate ființele simțitoare de orice grijă; faceți acest lucru în mod repetat și analizați-vă cu regularitate comportamentul. Empatia voastră va fi atât de mare încât vă va inunda întreaga ființă. Fără nicio dorință de recompensă, unicul vostru țel va fi dezvoltarea celorlalți, nicicând extenuați sau descurajați în misiunea voastră“.11

AUTOEXAMINAREA Iñigo López de Loyola (1491– 556), ulterior cunoscut drept Sfântul Ignațiu de Loyola, cu greu putea să treacă drept tipul de individ care să fi înființat un ordin religios. În prima parte a vieții, se simțea ca la el acasă în lumea săbiilor și aventurilor cavalerești care au inspirat romanul Don Quijote. Confidentul său, Juan Polanco, recunoaște prompt că în tinerețe Ignațiu era „deosebit de dezordonat în materie de jocuri de noroc, femei și dueluri“.12 La începutul vieții, Sf. Ignațiu nu era un sfânt. Și-a încercat norocul mai întâi într-o carieră militară. A durat exact o bătălie. După ce o ghiulea franceză i-a spulberat piciorul drept, Ignațiu a suferit două

operații dureroase care aproape l-au ucis. A doua a încercat să-i redea înfățișarea veselă — dar în zadar. Trezirea religioasă a survenit în timpul îndelungatei sale vindecări. Nu era întotdeauna clar dacă va supraviețui. În timp ce abia se agăța de viață, îl părăsea fosta lui viziune despre viață. A citit lucrări spirituale și a avut o întâlnire cu Sfânta Fecioară. Din acel moment, viața lui avea să țintească spre „o noblețe diferită, spre un alt fel de slujire, spre un Domn diferit“.13 Țelul său era simplu, dar atotcuprinzător: să ajute sufletele. În acest nou mod de viață, remarcabilele abilități de spadasin ale lui Ignațiu nu-i mai erau de folos. Priceperea de care avea nevoie atunci era, după cum a socotit el, teologia. Asta necesita studii pe care anterior le neglijase. A învățat cu sârg limba latină, alături de vreo treizeci și ceva de școlari. După aproape un deceniu, a devenit student la teologie la Paris. Ignațiu se pregătea să împlinească 40 de ani, aproape de speranța medie de viață a unui european din secolul al XVI-lea, și viața lui abia stătea să înceapă. La Paris i-a cunoscut pe prietenii care vor alcătui nucleul Societății lui Iisus ori iezuiții. Iezuiții au devenit o forță redutabilă în lume. În doar o generație, activau deja pe cinci continente și lansaseră cel mai vast sistem de educație din lume. Ceea ce a propulsat această dezvoltare explozivă, susțin iezuiții, era devotamentul lor de a se supune voinței divine. După cum explică autorul iezuit Jules J. Toner, „obediența se soldează cu o viață neîntreruptă de fapte și virtuți eroice. Pentru unul care trăiește o viață de supunere, dispus să execute de îndată și fără ezitare indiferent ce i se cere, nu are importanță cât de grea este misiunea încredințată“.14 Este ceea ce i-a pregătit să-și asume riscuri extraordinare: călătorii pe continente îndepărtate, slujirea unor curți străine care nu interacționaseră niciodată cu europenii, uneori cu prețul vieții. După cum am observat în discuția anterioară despre Al-Ghazali, supunerea față de voința divină nu este ușoară, nici chiar pentru cei care se străduiesc din răsputeri. Ignațiu avea două instrumente care să-i ajute pe compatrioții lui să devină și să rămână tipul de oameni care să poată trăi „o viață neîntreruptă de fapte și virtuți eroice“. Ambele sunt descrise în lucrarea lui principală, Exerciții spirituale********15. Primul instrument este retragerea în sihăstrie. În mod tradițional, inițierea în ordinul iezuit se face prin efectuarea unor exerciții vreme de 30 de zile petrecute

în schimnicie. În acest răstimp, omul se sustrage din viața normală și depune jurământul tăcerii. Se consumă doar mese frugale. Multe dintre exercițiile efectuate în perioada de sihăstrie sunt contemplații, meditații imaginative pe marginea scripturii creștine și a unor scene din viață ori din „Marea istorie“ păstrată de tradiție. Citind, de exemplu, o istorisire din viața lui Iisus, nu doar citești, ci mai degrabă te situezi pe tine însuți înlăuntrul scenei. O trăiești total în imaginație.16 Într-o contemplație deosebit de importantă inserată aproape de finalul Exercițiilor, „Contemplația de atingere a iubirii“, Ignațiu îi îndeamnă pe cei din sihăstrie să se pregătească pentru o întâlnire cu Dumnezeu dăruitorul de ofrande bune. El scrie: „Să privesc cum Dumnezeu sălășluiește în creaturi: în stihii, dându-le ființă; în plante, dându-le să crească; în animale, dându-le să simtă; în oameni, dându-le pricepere, tot la fel în mine, dându-mi ființă, însuflețindu-mă, dându-mi simțire și pricepere.“********17 Exercițiile contemplative precum acesta dezvoltă în iezuiți o iubire profundă pentru viziunea despre viață pe care sunt deciși să o urmeze. Următoarea întrebare este cum se susține această iubire. Oricât de frumoase ar fi aceste 30 de zile în sihăstrie, ele se sfârșesc. Și Ignațiu avea în vedere o activitate îndelungată. În plus, Ignațiu și prietenii lui nu au trăit într-o mănăstire. „Viețile neîntrerupte de fapte eroice“ nu se petrec dincolo de zidurile unui schit sau în spațiile retrase ale unei sihăstrii spirituale. Dacă „virtuțile eroice“ cultivate prin exerciții urmau să devină „neîntrerupte vieți de fapte eroice“, era nevoie de ceva diferit. Intervine autoexaminarea, al doilea instrument al lui Ignațiu. (Termenul este cel original din spaniolă — examen. Vorbitorii de engleză păstrează ortografia, dar în general îl pronunță ca pe cuvântul englezesc examine.) Examinarea este o sihăstrie ignațiană în mișcare. Prin ea practicanții cultivă și păstrează conștiința prezenței și activității lui Dumnezeu în lăuntrul lor. Autoexaminarea este de fapt o parte din întregul program ignațian de exerciții efectuate vreme de 30 de zile. Este una dintre primele rugăciuni rostite, dar este menită să-i însoțească pe practicanți pe drum, după ce părăsesc sihăstria. Se vrea o parte din rutina zilnică de după completarea exercițiilor. Pe măsură ce autoexaminarea a fost transmisă de la o generație la următoarea și s-a răspândit în toată lumea, elementele sale particulare (îndeosebi ordinea părților) s-a

modificat puțin. Dar cele cinci părți fundamentale rămân aceleași. În rezumat, ea sună astfel: 1. Recunoștința: recapitulați-vă ziua și mulțumiți pentru motivele de gratitudine. 2. Bilanțul: amintiți-vă fiecare oră din ziua precedentă, notând când ați simțit prezența lui Dumnezeu și când fie v-ați integrat în activitatea lui Dumnezeu, fie v-ați îndepărtat de ea. 3. Regretul: amintiți-vă acțiunile de care vă pare rău că le-ați săvârșit. 4. Iertarea: cereți iertare lui Dumnezeu. Faceți planuri de împăcare cu oricine a avut de suferit din pricina voastră și de iertare și împăcare cu cei care v-au făcut pe voi să suferiți. 5. Harul: cereți grația lui Dumnezeu pentru ziua următoare și o capacitate sporită de a recunoaște prezența divină.18 Mulți alți catolici și creștini de toate confesiunile au utilizat autoexaminarea de-a lungul secolelor. Dorothy Day (1897–1980), activistă și cofondatoare a mișcării Catholic Worker, recomandă practica în jurnalul său: „Sf. Ignațiu spune să nu omitem niciodată 2 examinări de câte 15 minute fiecare“.19 Este exact cât trebuie pentru o persoană activă precum Day sau pentru iezuiții pe care i-a organizat însuși Ignațiu. Scopul autoexaminării este să învățăm cum să observăm prezența lui Dumnezeu în toiul întâmplărilor dintr-o viață obișnuită, agitată de numeroase treburi și ocupații. Când este rememorat în timpul autoexaminării, susține iezuitul american James Martin, „fiecare moment oferă o fereastră către prezența lui Dumnezeu de-a lungul zilei încheiate“.20 În unele momente, vorbim și acționăm în acord cu planurile lui Dumnezeu. În altele, calea urmată de noi se îndepărtează de prezența și activitatea lui Dumnezeu. Autoexaminarea permite să recunoaștem ambele realități în aspectele particulare ale vieții noastre. Și o face cu regularitate. Stabilește un ritm. O deprindere. Și, putem spera, un mod de a fi în legătură cu viața voastră nu doar când o „examinați“, ci în vreme ce o trăiți. Cu timpul, conștientizarea iubirii active a lui Dumnezeu care se manifestă în toată lumea devine o realitate prelungită. Oră de oră, minut cu minut, iezuitului i se cere să trăiască permanent cu conștiința întemeietoare a lucrării pline de iubire a lui Dumnezeu aflat printre noi. Autoexaminarea este o concentrată

practică zilnică de cultivare a acestei conștientizări, reîmprospătând-o când slăbește și prelungind-o de-a lungul întregii vieți.

AȘTEAPTĂ PÂNĂ CÂND VOI AVEA 70 DE ANI Yan Hui, iubitul și sârguinciosul elev al lui Confucius, l-a întrebat odată pe maestru despre bunătate — sau ren în chineza clasică. (Alții traduc acest termen prin „omenie“ sau „umanitate“.) Ren este cuvântul poate cel mai apropiat de modul în care definește Confucius ce înseamnă să-ți cârmuiești bine viața. Este miezul modului de viață predat de Confucius. Edward Slingerland valorifică această traducere a termenului „bunătate“ ca să sublinieze cât de important este ren pentru gândirea confucianistă. Așadar, când l-a întrebat despre bunătate, Yan Hui punea o întrebare foarte grea. Bunătatea în acest sens holist se referă la acordul dintre înțelegerea și acțiunea noastră. Avem în vedere (a) cum ajungem să ne înțelegem pe noi înșine în relație cu cei din jur și (b) cum acționăm în acord cu obligațiile și responsabilitățile legate de acele relații. Pe măsură ce acordul se amplifică într-un domeniu, el sporește în toate celelalte. Dacă ne inspiră modul confucianist de viață, urmărim să realizăm ren. Este ceea ce căuta Yan Hui. Era destul de inteligent și de modest pentru a-și da seama de faptul că nu cunoștea drumul spre țintă. Cunoașterea destinației nu e de niciun folos dacă nu știi drumul către ea. Așa că a pus această întrebare. Cum cultivăm această armonizare a sinelui? Cum ajungem la Bunătate? Confucius a răspuns: „A te stăpâni și a reveni la rituri constituie Bunătatea. Dacă preț de o zi reușești să te ții în frâu și să te întorci la rituri, astfel ai putea să conduci întreaga lume înapoi spre Bunătate“********21. Semnificația precisă a expresiei „a te stăpâni și a reveni la rituri“ (ke ji fu li în chineză) este obscură și disputată până în zilele noastre. Se pare că nu-i era clară nici lui Yan Hui. Era derutat și, politicos, i-a cerut maestrului lămuriri suplimentare. „Îmi este îngăduit să cer unele precizări?“ Confucius și-a dezvoltat ideea: „Fără rit nu privi, fără rit nu asculta. Fără rit nu vorbi, fără rit nu făptui“. Cu modestia lui caracteristică, Yan Hui răspunde: „Chiar dacă nu-s eu cel mai înzestrat, lăsați-mă să încerc să aplic ce tocmai m-ați învățat“. Cum ne stăpânim Eul? Dedicându-ne ritualului.

Țineți minte, scopul este (a) să cultivăm conștiința relațiilor noastre cu cei din jur și (b) să acționăm în concordanță cu obligațiile și responsabilitățile care sunt asociate cu acele relații. Ce au de-a face toate acestea cu ritualul? Ei bine, riturile individuale furnizează scenarii ale modului în care trebuie să ne îndeplinim responsabilitățile într-o situație particulară. Ca malurile unui râu, ele ne canalizează atenția și energiile. Dar pentru Confucius ritualul este mult mai amplu decât aceste rituri individuale. Ritualul include un mod corect de a face orice. Ritualul vă spune justa potrivire a veșmintelor purtate la ocazii, modul cuvenit de a-i saluta pe oameni de ranguri sociale diferite, ce cântece se cer cântate și când e cazul să se cânte și multe altele. Confucius acorda o mare atenție detaliilor. Studia riturile. Când sosea într-un loc nou, se interesa de fiecare amănunt al riturilor așa cum se practicau în acel loc în vremurile de odinioară. Pleda pentru conservarea și restaurarea lor. Putem fi tentați să-l vedem pe Confucius în această ipostază ca pe un partizan al disciplinei stricte. Există reguli, pare să spună el. Respectă-le. Încearcă iar și iar. Trăiește viața bună trăind viața bună. Te prefaci până când o faci. Dar Confucius nu ne cere să ne dedicăm riturilor așa cum am putea să luăm de Anul Nou o hotărâre sortită să fie apoi uitată. De multe ori, astfel de hotărâri dau greș oricât timp investim în indiferent care comportament „bun“ pe care încercăm să-l adoptăm, pentru că, dintr-un motiv sau altul, noi nu începem nicicând să dorim a ni-l însuși. Dar săvârșind riturile, crede Confucius, devenim tipul de oameni care vor să respecte riturile. Ceea ce este poate factorul care face ca o decizie luată de Anul Nou să reușească, dacă și când se întâmplă vreodată una ca asta. (Gândiți-vă la — de regulă — nesuferitul entuziast al exercițiului fizic. Antrenamentul l-a transformat într-o persoană care iubește efortul fizic și care, destul de frecvent, vorbește despre acesta.) Riturile seamănă cu un CrossFit care captivează pe toată lumea. Sunt deprinderi de viață atât de bine acordate cu ceea ce înseamnă să fii uman încât, cu cât le trăim mai profund, cu atât mai mult ne dorim să trăim cu ele. Iar rezultatul este că până la urmă facem orice dorim — iar ceea ce dorim merită de fapt să fie făcut. Practicarea scenariilor particulare ale acestor ritualuri — exact așa cum trebuie — este un mecanism de acordare a sinelui vostru lăuntric cu Dao — Calea. Confucius prețuia modul în care ritualul săvârșit zi de zi ne formează. Păstrați-vă inima, mintea și corpul în aceste ritmuri suficient de mult timp și

întregul vostru Eu va fi în acord cu Dao. Unde nu există scenarii, în mod firesc veți improviza conform Căii. Aceasta este exact povestea pe care ne-o spune Confucius despre propria lui viață, despre periplul său către Dao vreme de mai multe decenii: „La 15 ani mam așternut cu toată voința pe învățat. La 30, crezul meu era deja întemeiat. La 40, de îndoieli m-am lepădat. La 50, Datul Cerului am aflat. La 60 de ani, ceea ce auzeam, de eram încunoștiințat, înțelegeam. La 70, fără să încalc Regula, dorințele inimii mi le urmam“********22. Putem să aliniem cele de mai sus cu metafora scufundării din Capitolul 1. Perioada dintre 15 și 40 de ani descrie scufundarea lui Confucius în adâncuri. Vârsta de 50 de ani pare să amintească experiența înțelegerii profunde din „străfundul“ imersiunii: cunoașterea „voinței Cerului“. Vârsta de 60 de ani corespunde în parte călătoriei de întoarcere, sporind receptivitatea față de înțelegerea profundă pe care o descoperise. Vârsta de 70 de ani înglobează scopul suprem: o viață în care dorința lui este atât de fin acordată cu înțelegerea lui încât trăia în perfectă armonie cu înțelegerea sa doar făcând orice dorea. Se petrece o armonizare a sinelui cu ceea ce Confucius consideră că merită să fie scopul vieții și în care merită să-ți duci viața: Calea, Dao, voința Cerului.23 Iată de ce afirmă Confucius că „Cel ce înțelege nu-i totuna cu cel îndrăgostit de ceva. Cel împătimit nu-i același cu cel ce știe a se bucura“********. A ști este doar jumătate din bătălie. Viețile noastre urmează inevitabil ceea ce iubim și ceea ce ne dăruiește bucurie. Dacă ne putem îndrăgosti de binele pe care l-am descoperit și dacă putem să ne acordăm sinele lăuntric astfel încât să se bucure de Calea spre viața înfloritoare, ne vom găsi firesc atrași de binele pe care vrem să-l facem și de întruchiparea binelui care dorim să fim. Iar acel soi de aliniere ne poate susține decenii întregi.

STRÂNS UNIȚI Avem nevoie de practici ca să urmărim fără încetare un mod de viață. Iar acele practici trebuie să corespundă viziunii despre viață pe care încercăm s-o urmărim. Periplul până la țintă face parte din aceasta. Practicile „cele mai grele“ se vor inspira din viziunea noastră asupra imaginii de ansamblu, așa cum meditația lui Dalai Lama izvorăște din teoria non-Eului, așa cum autoexaminarea lui Ignațiu se întemeiază pe credința în iubirea lui Dumnezeu și

așa cum ritualul confucianist este inseparabil de Calea confucianistă. În cele din urmă, aceste practici sunt mult mai mult decât niște sfaturi sau trucuri. Ele sunt componente esențiale ale unor întregi moduri de viață. Sunt aspecte importante ale vieții înfloritoare sau cel puțin ale vieții pe cale de a deveni înfloritoare. Pentru mulți, comunitatea înseamnă cu precizie cultivarea unor moduri de viață în care practicile corespund valorilor. Ei bine, nicio comunitate nu este atât de omogenă încât toți membrii ei să împărtășească exact aceeași viziune despre viața înfloritoare. Am putea să gândim că o tradiție religioasă, precum creștinismul, budismul sau islamul, recomandă o viziune unificată despre viața înfloritoare. Însă, dintr-un alt punct de vedere, fiecare tradiție pare să fie în egală măsură atât o arie tot mai largă de controverse privind natura vieții înfloritoare, cât și un bastion al consensului. Ceea ce numeroase comunități distincte de credință au în comun mai presus de toate este un set de practici inspirate de ideile esențiale ale unei viziuni comune despre viața înfloritoare și reprezentarea marelui tablou general, elemente pe care, la rândul lor, le întăresc. Ne putem gândi iar la întrunirile Alcoolicilor Anonimi și la practicile mai ample de ajutor reciproc pe care le înlesnesc. Și, în timp ce Dalai Lama se concentrează asupra practicilor meditative individuale, generații de budiști au descoperit că, pe termen lung, oamenii au nevoie de o sangha, o comunitate de practicanți budiști. La fel și iezuiții. Inițierea poate să înceapă cu o persoană care se retrage în sihăstrie. Dar și asta se petrece dialogând cu un îndrumător spiritual, iar viața pe care o inițiază este una de misiune și de practici comune, precum autoexaminarea. Pentru Confucius, legătura cu comunitatea este fundamentală. Ritualurile sunt în esență comunitare. Ele sunt firele din care se împletește o țesătură comunitară. În aceste modalități diferite comunitatea ne oferă de multe ori un context în care avem acces la cele mai bune instrumente de care dispune o tradiție dată. Dar comunitatea este mai mult decât o simplă trusă completă de scule depozitate de fiecare tradiție. Ea nu oferă doar mijloacele personalizate pentru un set de scopuri scoase la vânzare într-un butic. Mai degrabă, în formarea tipurilor particulare de comunitate, mijloacele și scopurile se nasc în strânsă împletire. Pentru mulți, comunitatea organizată în jurul unei viziuni este ea însăși o parte importantă a vieții înfloritoare. Pentru unii, viața comunității pur și simplu este viața înfloritoare. Vedem acest lucru, convingător, în relatările lui Robin Wall Kimmerer despre viața comunitară a națiunii ei indigene, potawatomi. Kimmerer vorbește despre

îndelungata și sinuoasa relație dintre poporul său și diversele tipuri de pigan. Rădăcină a cuvântului englezesc pecan [nuc], pigan se folosea pentru a numi numeroasele soiuri de nuci pe care potawatomi le-au întâlnit de-a lungul anevoioasei lor călătorii din ținuturile lor natale din jurul Lacului Michigan spre Kansas și Oklahoma. Alungați sub amenințarea armelor de soldații americani, populațiile potawatomi au pierdut arborii hicori, nucul negru și nucul cenușiu din patria lor și au descoperit pecanul. Pecanii, notează Kimmerer, nu rodesc în fiecare an. În schimb, fac fructe la intervale imprevizibile, dar precis coordonate: crânguri întregi — realmente, întreaga specie de pe sute de kilometri pătrați — nu produc nicio nucă ani de-a rândul și apoi, subit, fac o recoltă extraordinară toți odată. Știința modernă încă trebuie să descopere explicația completă a felului în care își coordonează pecanii acest comportament care ar putea să fie în relație cu rețelele de micoriză (stabilite între ciuperci și plante) ce leagă între ei copacii pe sub pământ. (Copacii sunt uluitori.) Oricum s-ar realiza, această coordonare este decisivă pentru supraviețuirea arborilor. Un singur arbore care s-ar apuca să facă nuci de unul singur și-ar vedea întreaga recoltă mâncată de animalele din jur. Nu ar mai rămâne semințe care să încolțească, făcând să răsară copaci noi. Dar acțiunea coordonată a unei întregi specii poate să le ofere animalelor mai mult decât pot să mănânce, lăsând pe sol suficient de multe nuci din care să crească arbori noi. Dacă nucii ar oferi acel festin în fiecare an, populațiile animale ar exploda până când ar fi suficient de numeroase ca să mănânce toate nucile. De aici, acele cicluri imprevizibile. Nu sunt destui ani de belșug la rând pentru ca populațiile de animale să crească amenințător. În perspectiva lui Kimmerer aceasta este mai mult decât o lecție de biologia sistemelor. Ne oferă o intuiție privind însăși natura vieții înfloritoare. Acționând ca o comunitate, arborii prosperă. Niciun copac nu ar reuși să o facă de unul singur. În același timp, pecanii produc recolte foarte bogate, o mare bucurie pentru comunitățile umane și alte specii animale care au parte de ele. Și alții prosperă. Prosperitatea pecanilor și belșugul oamenilor și animalelor merg mână în mână. „Toată prosperitatea este reciprocă.“ Aceasta este lecția pecanilor. Este o lecție despre care Kimmerer crede că se află în miezul națiunii sale, recognoscibilă în descrierea pe care a făcut-o Adunării Națiunilor Potawatomi.

Din vârful dealului încă se mai văd crângurile de pecani de-a lungul râului. Noaptea dansăm pe vechile terenuri de pow-wow — [petreceri ceremoniale ținute de indigenii americani]. Ceremoniile străvechi salută răsăritul soarelui. Mirosul supei de porumb și duruitul tobelor umplu aerul în timp ce nouă grupuri de potawatomi, răspândite prin toată țara în urma acestei istorii de strămutare, se adună din nou preț de câteva zile în căutare de apartenență. (...) Există ceva asemănător cu o rețea de micoriză care ne unește, o nevăzută legătură de istorie, familie și responsabilitate atât cu strămoșii, cât și cu copiii noștri. Ca națiune, începem să urmăm călăuzirea bătrânilor noștri pecani, stând împreună în folosul tuturor.24 Dansurile, ceremoniile, bucătăria și muzica adeveresc practici care urzesc țesătura națiunii și înzestrează fiecare membru cu cele necesare pentru a se călăuzi după viziunea despre viața înfloritoare pe care o promovează comunitatea. Dar, în plus, chiar modul de viață țesut din aceste practici întruchipează viziunea prețuită comunitar: „Toată prosperitatea este reciprocă“. Nu doar viața indigenilor potawatomi. Nu doar viața omenească, ci toate formele de viață. Pentru Kimmerer, o comunitate cu adevărat înfloritoare este una ale cărei hotare se lărgesc dincolo de sfera umanității, legând strâns oameni și arbori, animale și geografii, într-o rețea extinsă de înflorire reciprocă. Mijloace și scopuri se îmbină. Dacă scopul este o lume holistă rânduită corect, mijloacele vor fi aproximări ale acelei lumi, în orice măsură este cu putință aici și acum. Vor fi căi de participare la acea lume ce va să fie, în care învățăm să ne jucăm rolurile și ne găsim pașii dansând.

PĂȘIND PE RINGUL DE DANS În timp ce căutăm practici ce ne vor ajuta să continuăm apropierea de viziunea vieții înfloritoare pe care ne-am format-o, avem în față cel puțin două sarcini importante. În primul rând, trebuie să adoptăm practici care ne ajută să ne îndreptăm spre modul de viață pe care căutăm să-l ducem. În al doilea rând, trebuie să căutăm comunități ale căror practici pot să devină un bogat mod de viață — dans în care ne-am putea găsi și noi locul. Înainte de toate acestea (și continuând apoi în mijlocul lor) nu putem scăpa de responsabilitatea noastră de a distinge în care dans merită să ne prindem. Faptul că un dans este complicat și profund comunitar nu exclude posibilitatea ca acesta

să fie nefast sau josnic. Putem eșua ca ființe umane împreună cel puțin la fel de bine pe cât o putem face singuri. Dar este deosebit de improbabil să reușim fiind pe de-a-ntregul singuri. Fiecare dintre noi trebuie să aleagă independent. Și apoi, cu speranța vieții înfloritoare pe care o căutăm împreună, pășim alături de ceilalți pe ring. Și dansăm.

E RÂNDUL VOSTRU 1. Gândiți-vă la tipurile de practici pe care doriți să le adoptați pentru a vă ajuta să acționați conform viziunii voastre despre viața înfloritoare. • Cărei practici puteți să vă dedicați pentru a face un pas important în direcția unui mod de viață pe care credeți că aveți responsabilitatea de a-l adopta? • Cine din viața voastră v-ar putea ajuta să rămâneți responsabil? Poate că un prieten sau un membru al familiei ar putea să dorească să adopte aceeași practică împreună cu voi. 2. Gândiți-vă la tipul de comunitate de care ați putea avea nevoie ca să trăiți conform viziunii voastre despre viața înfloritoare. • Aveți o comunitate de oameni care vă împărtășesc cele mai importante aspecte generale ale viziunii voastre despre viața înfloritoare? (i) Dacă nu aveți, ce trebuie să faceți ca să găsiți ori ca să alcătuiți o astfel de comunitate? (ii) Dacă aveți, ce practici sau ritualuri vă strâng cu regularitate laolaltă? Ce tipuri de practici ați dori să propuneți să adoptați împreună? • Cu cine discutați despre lucrurile cele mai importante? Sunt oameni cu care vă aflați cu regularitate în dezacord? (i) Ce măsuri ați putea lua pentru a intra într-o relație mai profundă cu un prieten care are o viziune foarte diferită despre viața înfloritoare? • Dacă aveți două grupuri diferite de prieteni, cu unii fiind mai mult de acord, cu alții mai puțin, ce ați putea face ca să legați aceste două grupuri? Ce tipuri de discuții ați dori să purtați? Cum ați putea crea oportunități pentru ca aceste grupuri să învețe unul de la celălalt? (Poate că să citiți împreună această carte v-ar fi de ajutor!) ********

Ignațiu de Loyola, Istorisirea pelerinului. Exerciții spirituale, trad. de Antoaneta Sabău, Iulian Budău SJ și Marius Taloș SJ, Ratio et Revelatio, Oradea, 2021(N.t.).

********

Ignațiu de Loyola, Exerciții spirituale, ed. cit., p. 226. (N.t.) Traducerea în limba română a Florentinei Vișan este destul de diferită: „Fiecare pe sine să se supună și să se asculte, astfel încât să reînvie de la sine Riturile. Asta înseamnă suprema virtute. Cel care reușește măcar o zi să se supună pe sine și să acționeze supus Ritului, acela va fi numit de toți cei de sub Cer Omul de bine“. Analecte, 12.1, ed. cit., p. 197. (N.t.) ******** Confucius, Analecte, 2.4, ed. cit., p. 77. (N.t.) ******** Analecte, 6.20, ed. cit., p. 134. (N.t.) ********

EPILOG CE CONTEAZĂ MAI PRESUS DE TOATE

L

a sfârșit de semestru, nu este ceva neobișnuit ca un student sau doi să ni se adreseze cu îngrijorare. Gravitatea Întrebării a fost o lovitură pentru ei. Succesul nu este garantat. Pare foarte plauzibil ca, în scurt timp, ei să dezamăgească. Văd cum ar putea să facă unul sau două mici compromisuri de dragul celerității sau al vreunui scop presupus a fi important. Văd cum, de-a lungul timpului, acele compromisuri ar putea să se adune ori să capete o viață proprie. Și văd cum rezultatul final ar putea să nu fie nici pe departe pe măsura responsabilităților asumate de ei, prejudiciind lumea și dezamăgindu-i pe ceilalți. Cu alte cuvinte, studenții văd că viața lor s-ar putea sfârși rău. Problema este că îngrijorarea lor nu pare întru totul fără temei. Nu este imposibil să ducă vieți malefice. La urma urmei, se știe că unii oameni au trăit vieți nefaste. Nu este imposibil ca voi să puteți duce o viață moralmente mizerabilă. Trăind astfel, ați putea să eșuați în tentativa de a trăi în demnitatea umanității noastre împărtășite. Ar fi o trădare totală a ceea ce contează mai presus de toate. Dar, în ansamblu, intuiția ne spune că este improbabil să duceți o viață rea de acest tip. Mult mai probabil este că, în pofida celor mai bune intenții ale voastre, ați putea să duceți o viață banală. Și astfel de vieți eșuează în atingerea țelului de a trăi în demnitatea umanității noastre împărtășite. Ele nu trădează întru totul ceea ce contează în primul rând. Doar... își ratează ținta. O pierd din vedere din cauza agitației din jur. O lasă să li se strecoare printre degete, în vreme ce se concentrează asupra altor lucruri. La o primă privire, este bizar că banalitatea poate fi un pericol. Cine ar dori săși irosească viața ocupându-se de fleacuri? Maleficul are cel puțin un magnetism morbid. A fost mereu capabil să-i fascineze pe oameni și să-i atragă pe unii dintre noi în mrejele sale. Prin comparație, banalitatea nu pare să posede aceeași forță de atracție.

Dar există cel puțin două focare gravitaționale care ne atrag spre banalitate. Primul costumează fleacurile în zorzoane impresionante, făcându-le să pară importante. Îl găsim în publicitate și pe social media, în discursurile politicienilor și în școli, la ședințele cu părinții elevilor, în industria admiterilor la colegiu și în programele corporatiste de wellness. Acestea și alte lucruri ne seduc, făcându-ne să credem că lucrurile neînsemnate sunt cele mai importante. Lucruri precum influența, bogăția, puterea, faima — și toate acestea la o scară mărită. Promotorii lor pretind că au mare importanță, implicând că și noi putem fi importanți, dar numai dacă ne dăruim lor. Poate că, așezate în locurile cuvenite, oricare dintre cele de mai sus poate să contribuie semnificativ la o viață bună. Putem spune același lucru despre o carieră purtătoare de sens. Dar, prin ele însele, pot să realizeze doar o imitație ieftină a ceea contează cu adevărat mai mult decât toate. Iar viața clădită pe ele alunecă degrabă în tipul de banalitate glorificată pe toate drumurile drept „succes“. Dacă subscriem și facem o treabă bună jucând înlăuntrul sistemului, putem sfârși ducând vieți despre care o groază de oameni sunt gata să ne spună că sunt enorm de importante. Lumea din jur poate să insiste că am reușit în viață, chiar dacă ne dedicăm unor ținte lipsite de orice semnificație profundă. Și, într-un anumit sens, reușim. Numai că succesul nostru este gol, lipsit de valoare. Partea cea mai rea este că nu vom avea nici cea mai vagă idee despre goliciunea lui decât dacă am învățat să păstrăm legătura cu Întrebarea. Chiar dacă putem să recunoaștem banalitățile drept ceea ce sunt, există un al doilea focar gravitațional care ne încurajează să le acceptăm drept cele mai bune lucruri pe care le putem face și pe care le merităm în cel mai înalt grad. Este vocea care ne spune că însăși viața noastră este banal de măruntă. Profită de durerea surdă dinăuntrul nostru, stârnită de grija că, în realitate, noi nu suntem câtuși de puțin foarte importanți. Vocea care ne șoptește că viața noastră este neînsemnată, fiecare dintre noi nefiind decât un fir de praf de pe o fărâmă din univers. Acea voce se înșală. Viața voastră merită trăită. Este prețioasă. De fapt, este mai mult decât prețioasă. Este inestimabilă. Și tocmai pentru că merită cu adevărat să fie trăită, viața voastră merită să fie trăită bine. Viața voastră este prea valoroasă ca să fie călăuzită de orice stă mai prejos de ceea ce contează mai mult decât toate. Asta nu înseamnă a spune că sunteți fiecare centrul lumii. Nu înseamnă a

spune că trebuie să vă focalizați atenția numai asupra voastră. (Viața voastră este prețioasă, în parte fiindcă nu se raportează numai la voi — este importantă pentru alții!) Vrea să spună pur și simplu că felul în care trăiți, scopul căruia vă dedicați propria viață, modul în care sunteți tratați și cum îi tratați voi pe ceilalți, către ce vă îndreptați speranțele și cum vă simțiți — toate acestea sunt importante. Iar importanța lor nu poate fi furată sau eliminată. Oricât de mult încearcă lumea să vă convingă de micimea voastră. Indiferent cât de frecvent ați acceptat banalitatea, în loc de ceea ce contează mai mult decât toate. Problema este că tocmai ceea ce contează cel mai mult nu strigă în gura mare ca să vă capteze atenția. Acea realitate este rareori zgomotoasă. Nu este aproape niciodată bătătoare la ochi. Este ușor de pierdut din vedere. Și poate fi greu de apucat. Dobândirea unei înțelegeri a ceea ce contează mai mult decât toate seamănă cu descoperirea unei comori gingașe, de mare preț, îngropată în deșert. Dacă nu marcați locul și nu o feriți de vânt, nisipurile vieții se vor năpusti cu putere asupra ei și o vor înghiți din nou. Dacă nu o dezgropați cu mare grijă, se va pierde odată pentru totdeauna. Așadar nu vă dezlipiți de ea. Creați-vă momente de liniște în care să vă reîntoarceți la Întrebare. În zorii zilei, înainte de-a începe larma de peste zi. Noaptea târziu, când zarva a început să se stingă. Chiar în toiul zilei de lucru, când vă puteți smulge câteva minute din ghearele sarcinilor și obligațiilor vieții. Ori de câte ori și oricum puteți, faceți loc Întrebării. Îndrăzniți să faceți din ea subiect de discuții cu oamenii pe care îi stimați cel mai mult. Dacă simțiți că ați descoperit o comoară, reveniți la ea în repetate rânduri — la ceea ce contează mai mult decât toate. Construiți-vă întreaga viață în jurul ei. Devotați-vă ei până când gândul că viața voastră este neglijabilă devine rizibil. Îndrăgostiți-vă de ea până când banalitățile de prost-gust care încearcă să pară importante își dezvăluie adevărata lor goliciune. Continuați să urmăriți Întrebarea. Trăiți pentru ceea ce contează mai mult decât orice. Viața voastră merită această străduință.

MULȚUMIRI

E

ste o bucurie să ne întoarcem privirea în urmă și să vedem cât de mari au fost ajutorul și susținerea pe care le-am primit în timp ce lucram la această carte. Ce daruri minunate! Le mulțumim în primul rând studenților care au frecventat cursul nostru Life Worth Living [LWL], nu doar celor de la Yale College, ci și celor cu care am lucrat la Danbury Federal Correctional Institution, Yale Alumni College, Yale Office of International Affairs, Laity Lodge și Grace Farms. Ne-am fi dorit să vă putem menționa pe toți nominal! Discuțiile noastre cu voi ne-au ajutat să învățăm cum să abordăm Întrebarea și ne-au modelat viziunile despre viața ce merită să fie trăită. Mulțumiri speciale către Leah Sarna pentru prelegerile întotdeauna provocatoare pe care le-a susținut ca profesor invitat și permisiunea ei de a folosi o mică parte din istoria ei în Capitolul 3. Începând din 2016, peste o duzină de doctoranzi sârguincioși și inventivi au predat alături de noi cursul LWL de la Yale. Vă mulțumim, Orel Beilinson, Kavya Bhat, Joanna Blake-Turner, Jennifer Daigle, Ryan Darr, Max Du​Boff, Janna Gonwa, Hugo Havranek, Justin Hawkins, Megann Licskai, Sarah Misgen, Ahmed Nur, Mireille Pardon, Lea Schroeder și Deborah Streahle. Ben Doolittle a pledat cauza noastră la Yale Medical School; vă mulțumim, Dr. Doolittle! Mulțumiri și numeroșilor lectori invitați de-a lungul anilor, care le-au împărtășit atât de generos studenților noștri istoriile lor. Voi le-ați arătat studenților noștri că aceste întrebări au realmente forța de a ne modela viața. Din perioada când Miroslav și Ryan începeau să pună bazele cursului, o serie de studenți excepțional de talentați și serioși, care lucrau cu normă întreagă în afara facultății, pe lângă faptul că ne-au ajutat să ținem evidența numeroaselor piese mobile din viitorul curs, și-au pus amprenta asupra acestuia. Vă mulțumim, Andrew Schuman, Brendan Kolb, Hilary Vedvig și Trent Fuenmayor. Suntem recunoscători echipei care ne-a ajutat să purtăm cursul nostru din amfiteatrele de la Yale în jurul lumii: Zach Wooten, Meghan Sullivan, Casey Strine, Garrett Potts, Andrea Kasper, Joshua Forstenzer, Daniel Chua și Abdullah Antepli. Casey, discuțiile tale cu Matt ne-au făcut să ne gândim prima oară la potențialul cursului în afara bulei de la Yale.

Toți trei lucrăm la Yale Center for Faith & Culture și am beneficiat nemăsurat de mult de sprijinul colegilor noștri, din trecut și din prezent: Karin Fransen, Evan Rosa, Julie Davis, Leon Powell, Susan dos Santos, Shivhan Allen, Sarah Farmer, Fallon Thomas, Phil Love, Skip Masback și Allison Van Rhee. Consiliul consultativ al Centrului a fost un izvor de știință, încurajare și resurse concrete care au făcut posibilă munca noastră. Mulțumiri speciale lui Warner Depuy, pentru entuziasmul său timpuriu față de cursul nostru, și William H. Pitt Foundation, pentru generosul lor sprijin acordat la Yale inițiativei noastre. Echipa de la Grace Farms Foundation, condusă de Sharon Prince, a însemnat un sprijin formidabil pentru noi, ajutându-ne să definim spiritul cursului nostru universitar și să-l îndreptăm spre categorii de public mai largi, de la gimnazii și licee până la Corpul capelanilor din US Army și vecinii noștri din Connecticut și de mai departe. Lisa Lynne Kirkpatrick a fost deosebit de eficientă în stabilirea legăturii dintre curs și Grace Farms. Mulțumiri și către Kate Parker-Burgard și Mark Davis, pentru activitatea lor de pionierat în introducerea cursului la St. Luke’s School, precum și lui Rick Branson, Joan Edwards și Sharon Lauer, pentru munca lor de leadership în introducerea abordării din cursul nostru în Connecticut Association of Independent Schools. Mulțumiri speciale lui Katie Grosh, pentru neobosita, generoasa și creativa ei muncă de expunere a cursului tuturor acestor categorii de public. Mulțumiri și capelanului Gerald Connors de la Danburry Federal Correctional Institution. Și profunde mulțumiri deținuților de acolo care au frecventat cursul LWL, ale căror intuiții au îmbogățit reflecțiile noastre despre natura vieții bune. Multă vreme am dorit să împărtășim pasiunea noastră față de Întrebare în afara sălii de clasă. Dar numai pentru că o temă e atrăgătoare la un curs de colegiu nu înseamnă că trebuie să fie o carte. Există întotdeauna riscul ca subiectul să nu aibă succes când se mută de la masa de seminar pe pagina tipărită. Le suntem foarte recunoscători lui Alice Martell, pentru că ne-a ajutat să pledăm în fața editorilor că merită să-și asume riscul, lui Meg Leder și editurii Penguin Life, pentru că și-au asumat acel risc, și Mariei Shriver, pentru că ne-a primit cu brațele deschise în The Open Field. Meg, Annika Karody și restul echipei lor au făcut o treabă superbă ca să ducă Life Worth Living de la idee la realitate. Sperăm că munca lor a avut succes! Prea mulți oameni ca să poată fi numărați au contribuit la dezvoltarea gândirii din spatele acestei lucrări, dar trebuie să menționăm câțiva care ne-au ajutat cu anumite fragmente din text. Caleb Maskell a urmărit cu migala unui istoric

discuția noastră referitoare la Ida B. Wells. Steven Angle ne-a fost un răbdător profesor de filosofie confucianistă. Toate defectele rămase în ambele cazuri sunt rezultatul unei proaste prestații din partea noastră, nu al instruirii primite din partea lor. Dan Ames ne-a ajutat să recitim textul cu ochiul unui sceptic înțelegător. Îi mulțumim lui Mohamad Hafez atât pentru uimitoarea lui prelegere ținută ca invitat la cursul nostru, cât și pentru timpul acordat pentru a ne împărtăși ceva mai mult din istoria vieții lui. În sfârșit, profunda noastră recunoștință față de Drew Collins și Angela Williams Gorrell. Sperăm că nu doar cursul, ci și această carte reflectă pasiunea, energia, intuiția și dragostea pe care voi le-ați revărsat în LWL de-a lungul anilor. Din partea lui Miroslav: Ca să ne exprimăm cum se cuvine recunoștința ar trebui să-i numim pe toți cei care au contribuit la a face viețile și proiectele noastre posibile și plăcute — și toate modalitățile în care au realizat aceste lucruri. Este, desigur, o sarcină imposibilă, ceea ce îmi reamintește cât de mult din ceea ce am devenit și din ceea ce am făcut nu mi se datorează mie. Voi menționa aici numai patru oameni și doar o părticică din ceea ce am primit din partea lor. Primii doi sunt coautorii mei. Atât Matt, cât și Ryan sunt intelectuali sclipitori și membri minunați ai echipei; fără ei, scrierea acestei cărți nu ar fi fost nici pe departe atât de palpitantă. Ceilalți doi sunt soția mea, Jessica, și fiica noastră, Mira. Nu cunosc pe nimeni care să gândească viața cu o intuiție atât de nuanțată și totodată cu atâta sensibilitate față de multele ei frumuseți și frecvente poveri, așa cum o face Jessica. Și nimic nu îmi aduce mai multă bucurie decât vioiciunea iscoditoare, afectuoasă și jucăușă a Mirei. Din partea lui Matt: Predarea acestui curs și colaborarea cu niște colegi însuflețitori în timp ce am expus discuțiile noastre studenților de la Yale și mai departe mi-au adus unitatea sentimentului personal de vocație, pe care înainte nu l-aș fi putut sonda în adâncime. Asta m-a determinat să investesc aproape fără limite timp și energie în această lucrare. Sunt atât de recunoscător familiei mele — soția mea, Hannah, și fiica noastră, Junia — pentru că m-au sprijinit câtă vreme am investit acel timp și acea energie. De atâtea ori, se pare că am împărțit costurile, dar multe dintre motivele de bucurie le-am cules eu (supa de la sfârșitul semestrului, fără a-i mai pune la socoteală și pe studenții din anul doi). Nu glumesc, Hannah, când spun că tu duci o viață bună, în vreme ce eu țin lecții despre ea; tu mă inspiri în fiecare zi. Junia, tot ce îți doresc este să înflorești; iartă-mă când am o viziune deformată sau îngustă despre ceea ce ar putea să însemne asta pentru tine.

Din partea lui Ryan: Rămân veșnic recunoscător supraveghetorilor și educatorilor care și-au revărsat energia, dragostea și înțelepciunea asupra vieții copiilor mei în ultimii patru ani, navigând printre incertitudinile, suferințele și provocările perioadei pandemice cu pricepere, devotament și o surprinzătoare cantitate de bună dispoziție. Printre ei se numără Jessica McAnnally-Linz, Linda McAnnally, Janet McAnnally, Ross și Tammy Jutsum, Caitlyn Mack, Laura Carrillo, Abigail Roth, Jess Fressle; toți educatorii minunați de la Neighborhood Music School: Vandana Kant, Denise Nutile, Erica Sapp, Amber Canavan, Sharon Moss, Serena Hatch și Christine Missakian; și profesorii și personalul de la Beecher Road School, îndeosebi Megan Cofrancesco, Barbara Ahern, Robin Gerber și Louise Golden. Vă mulțumim, Grace și Gabriel, pentru că ați fost atât de incomprehensibil de încântători, iscoditori și grijulii. Atât de mult din ceea ce este cel mai important în viața mea vine din partea voastră! Și, Heidi, îți mulțumesc pentru — ei bine, pentru tot.

NOTE Toate citatele din Biblie provin din New Revised Standard Version (NRSV) dacă nu se menționează altă sursă. INTRODUCERE. ACEASTĂ CARTE AR PUTEA SĂ VĂ DEA VIAȚA PESTE CAP 1 Ida B. Wells, Crusade for Justice: The Autobiography of Ida B. Wells, ed. a 2-a, Chicago, University of Chicago Press, 2020, p. 64. 2 Wells, Crusade for Justice, p. 62. 3 Frederick Douglass, Narrative of the Life of Frederick Douglass, an American Slave, Written by Himself, ed. critică, ed. John R. McKivigan, Peter P. Hinks & Heather L. Kaufman, New Haven, Yale University Press, 2016, pp. 36–37. 4 C.S. Lewis, The Four Loves, New York, HarperOne, 2017, [1960], p. 84. 5 După cum și-l imaginează Hermann Hesse, Siddhartha Gautama era, într-o foarte importantă privință, ca o piatră: „Dacă aruncați o piatră în apă, urmează drumul cel mai iute spre fund. Și Siddhartha este la fel când are un țel și ia o decizie. Siddhartha nu face nimic, așteaptă, meditează, ține post, dar trece prin lucrurile din lume așa cum piatra se scufundă în apă, fără să acționeze, fără să se agite niciodată. Este tras în jos, se lasă dus în adânc“ (Siddhartha, trad. Joachim Neugroschel, New York, Penguin Compass, 2003, p. 56 ). Însă, chiar dacă susținem că a fi ca o piatră este un ideal, tocmai prin faptul că avem un ideal demonstrăm că prin însăși natura noastră suntem foarte diferiți de pietre. 6 Confucius spune: „Unei armate îi poate fi răpit comandantul suprem; dar nimeni nu poate lipsi omul cel mai umil de libertatea voinței“ (Analects 9.26, trad. Simon Leys).******** Simon Leys notează că Epictet afirmă același lucru: „Nu s-a născut încă un hoț al liberului arbitru“******** (Epictet II, 22, 105, citat de Marcus Aurelius, Meditationes, XI, 36). Spune Leys: „Nu doar unei elite de nobili nu i se poate răpi libertatea voinței lor (zhi). Acest ireductibil și inalienabil privilegiu al umanității aparține tuturor, chiar și «celui mai umil dintre oameni» (pifu)“. Simon Leys, The Analects of Confucius, New York, Norton, 1997, p. 163. 7 Matthew 7:1, New American Standard Bible (NASB), 1971. 8 Citatele din Speer sunt extrase din autobiografia lui și din răspunsul său la întrebarea fiicei lui despre modul în care a putut să colaboreze cu Hitler. O discuție despre viața lui Speer și citate mai ample se pot găsi în Stanley Hauerwas, Richard Bondi & David B. Burrell, Truthfulness and Tragedy: Further Investigations in Christian Ethics, Notre Dame, IN, University of Notre Dame Press, 1977, pp. 88–95 și în Miroslav Volf, Exclusion and Embrace, Revised and Updated: A Theological Exploration of Identity, Otherness, and Reconciliation, Nashville, Abingdon Press, 2019, p. 196.

1. CE MERITĂ SĂ DORIM? 1 Plato, Apology 38a5–6, trad. G.M.A. Grube, în Plato: Complete Works, ed. John M. Cooper, Indianapolis, Hackett, 1997, pp. 17–36. (Există o numerotare standard a paginilor din operele lui Platon care vă va permite să găsiți un fragment în orice ediție decentă. Asta înseamnă aici „38a5–6“. Vom folosi această notație când vom cita fragmentele extrase din opera lui Platon.)

2 Proverbiala scară proptită de peretele greșit i-a fost de multe ori atribuită lui Stephen Covey sau (mai recent) lui Thomas Merton. Din câte am putut să găsim noi, imaginea își are originea cel mai devreme în momentul în care a apărut cartea lui Anne Adalisa Puddicombe Garthowen (1900), publicată sub pseudonimul ei literar, Allen Raine, în care un profesor remarcă pentru fostul său elev: „Poți să ajungi până la capătul scării și apoi să descoperi că nu fusese rezemată de peretele potrivit. Ar fi un succes jalnic...“ (p. 107). Poate că mai mulți dintre noi ar trebui să-și facă griji din pricina posibilității de-a înregistra exact acest tip de „succes jalnic“. 3 Coates, Between the World and Me, New York, Spiegel and Grau, 2015.

2. DE UNDE ÎNCEPEM? 1 Evaluare a pieței globale de wellness emisă de McKinsey & Company: Schaun Callaghan, Martin Lösch, Anna Pione & Warren Teichner, „Feeling Good: The Future of the $1.5 Trillion Wellness Market“, 8 Aprilie 2021, mckinsey.com/industries/consumer-packaged-goods/our-insights/feeling-good-thefutureofthe15trillion-wellness-market. 2 Blaise Pascal, Pensées §181, trad. Honor Levi, în Pensées and Other Writings, ed. Anthony Levi, Oxford, Oxford University Press, 1995, p. 51. 3 Martin Luther King Jr., „I’ve Been to the Mountaintop“, în A Call to Conscience: The Landmark Speeches of Dr. Martin Luther King, Jr., ed. Clayborne Carson & Kris Shepherd, New York, Grand Central Publishing, 2001, pp. 222–223. 4 Joseph Wilson Fifer, citat în Michael Burlingame, The Inner World of Abraham Lincoln, Urbana, IL, University of Illinois Press, 1994, p. 93. 5 Citat în Burlingame, Abraham Lincoln, p. 105. 6 Despre viața lui Constance Lytton, vezi Lyndsey Jenkins, Constance Lytton: Aristocrat, Suffragette, Martyr, London, Silvertail Books, 2018; cartea autobiografică a lui Lytton Prisons and Prisoners: Some Personal Experiences, London, William Heinemann, 1914.

3. CUI DĂM SOCOTEALĂ? 1 Cuvântul Dumnezeu [God] este puțin alunecos. Pe de o parte, e limpede că și printre cei care cred într-un singur Dumnezeu (monoteiști) există numeroase descrieri ale lui Dumnezeu. Tradițiile avraamice (iudaismul, creștinismul și Islamul) oferă fiecare propria descriere, ceea ce fac și monoteismele religioase precum sikhismul, monoteismele hinduse și tradițiile baha’i. Există și descrieri filosofice ale lui Dumnezeu, precum cea concepută de Platon. Fiecare dintre aceste descrieri are importante trăsături distincte. Dar, pentru majoritatea, o parte din credința în doar un singur Dumnezeu înseamnă a crede că există numai un Dumnezeu, care este realitatea supremă și, prin urmare, izvorul valorilor care ar trebui să rânduiască viața omenească și lumea. Așadar pentru monoteiști este absurd să precizeze la „care“ Dumnezeu sau la care descriere a ființei divine se referă. Pe ei îi interesează să priceapă cine este Dumnezeu și cum este El — în multe cazuri îi preocupă în mod deosebit să descifreze conținutul autorevelării lui Dumnezeu. Cel mai adesea, când folosim cuvântul Dumnezeu în această carte ne referim la ființa divină așa cum o înțelege persoana sau tradiția pe care o descriem. Altminteri, avem în vedere obiectul devoțiunii și subiectul revelației în privința căruia numeroase tradiții religioase și filosofice poartă dispute legate de descrierea mai mult sau mai puțin adecvată a ființei supreme. 2 Cititorului atent ce recunoaște în expresia „imaginea emblematică a prevenției incendiilor forestiere“ frazeologia specifică celebrului comedian Mitch Hedberg îi spunem: bravo!

3 Remarcați că, pe măsură ce se îndreaptă spre artă, exemplele par mai puțin forțate. În lumea modernă artele frumoase oferă exemplul fundamental de autovalidare. De fapt, contribuind la inventarea idealului modern de autenticitate la începutul secolului al XIX-lea, Friedrich Schleiermacher (1768– 1834) invoca direct idealurile artistice romantice, pe atunci în curs de apariție. 4 Analects 1.2 (Leys). Toate traducerile Analectelor sunt extrase din The Analects of Confucius, trad. Simon Leys, New York, Norton, 1997; Analects, trad. Edward Slingerland, Indianapolis, Hackett, 2003; sau The Analects of Confucius, trad. Burton Watson, New York, Columbia University Press, 2007. 5 În parte în semn de prețuire a măsurii în care Confucius nu se vedea pe sine ca inventând nimic nou, mulți cărturari contemporani cu Confucius și cei de după el folosesc eticheta ruism, bazându-se pe ideograma chinezească ru, pe care o foloseau ca autodenumire învățații antici care urmau direcția trasată de Confucius. (Confucianismul este o denumire inventată de cărturarii occidentali.) 6 Analects 7.1 (Slingerland). 7 Analects 7.20 (Slingerland). 8 Mare parte din ceea ce avem de spus despre modul în care ideile lui Confucius despre tradiție ar putea fi grăitoare pentru un public occidental modern a fost adânc influențat de lucrările lui Philip J. Ivanhoe, în mod deosebit de cartea sa Confucian Reflections: Ancient Wisdom for Modern Times, New York, Routledge, 2013. 9 Vezi Analecte, 14.42. [Iată traducerea în românește a fragmentului 14.42 din ediția citată: „Zi Lu întreabă ce este un Om ales. Maestrul răspunde: «Cel ce pe sine se modelează și pe ceilalți cu respect îi tratează.» Zi Lu: «Ajunge atât?» Maestrul: «Cel ce se educă pe sine și aduce celorlalți armonie.» Zi Lu: «Ajunge atât?» Maestrul: «Să te modelezi pe tine însuți și să aduci poporului armonia, o astfel de întreprindere chiar și pentru împărații Yao și Shun ar fi fost grea»“.] 10 Quran 96:1–2. Citatele din Coran sunt extrase din The Study Quran: A New Translation and Commentary, ed. Sayyed Hossein Nasr et al., New York, HarperOne, 2015. Povestea chemării Profetului, extrasă din vechiul hadith („spusele“ Profetului), este reprodusă în introducerea surei 96 din The Study Quran. 11 Quran 7:172. 12 Vezi comentariul surei 7:172 în The Study Quran, pp. 466–468.

4. CE STARE DE SPIRIT ÎNSOȚEȘTE O VIAȚĂ BUNĂ? 1 Jeremy Bentham, Codification Proposal, part I, §3, London, Robert Heward, 1830, p. 12. 2 Jeremy Bentham, The Rationale of Reward, cartea. 3, cap. 1, London, John and H.L. Hunt, 1825, p. 206. 3 Ratingurile extrase de pe rottentomatoes.com (12 ianuarie 2022). Global box-office publicat de boxofficemojo.com. 4 Toate citatele sunt extrase din Therīgāthā: Poems of the First Buddhist Women, trad. Charles Hallisey, Cambridge, MA, Harvard University Press, 2015, versurile 369–402. 5 De exemplu, Therīgāthā, versurile 188, 195, 203 și 235. 6 Formularea precisă a celor scrise de Queensberry pe cartea de vizită este un subiect de dispută, întrucât scrisul de mână este foarte dificil de citit. Este posibil să fi spus „codoș [ponce] și somdomit“. (Ponce se referea la un bărbat care trăia din banii iubitei sau la un codoș. Vezi Oxford English Dictionary, s.v. ponce [1].) Queensberry a susținut că ar fi spus „Pozând ca somdomit“, astfel încât nu l-a acuzat în sens strict pe Wilde de nicio infracțiune. În orice caz, sodomit a fost scris greșit, dar e cât se poate de clar că acesta era cuvântul pe care intenționa să-l folosească Queensberry. 7 Oscar Wilde, De Profundis, Mineola, NY, Dover, 1996, p. 45.

8 Oscar Wilde, Lady Windermere’s Fan, Act I. 9 Wilde, De Profundis, ed. cit., p. 54. 10 Ibidem, p. 50. 11 Ibidem, p. 69. 12 Ibidem, p. 89. 13 Ibidem, p. 52. 14 Ibidem, p. 53. Desigur, Subha și Buddha ar încuviința într-un anumit sens. Viața este duhkha. Acesta este adevărul lumii. Dar pentru ei, acest adevăr al „năpastei“ ar trebui să ne îndrume spre un adevăr și mai profund: această viață este o calamitate. Wilde nu este dispus să privească astfel dincolo de această viață. În vreme ce învățătura lui Buddha caută să cultive nonatașamentul față de ceea ce cauzează suferința, Wilde ne îndeamnă mai degrabă să îmbrățișăm suferința. Diferența dintre aceste două direcții de gândire se naște din evaluarea lumii înseși — modul lor de a înțelege ceea ce noi numim „adevărata imagine de ansamblu“ în Capitolul 8. 15 Ibidem, p. 92

5. CE TREBUIE SĂ SPERĂM? 1 Ellen Bara Stolzenberg et al., The American Freshman: National Norms Fall 2017, Los Angeles, Higher Education Research Institute, 2019, p. 40. 2 Excelenta carte a lui Michael Sandel What Money Can’t Buy: The Moral Limits of Markets, New York, Farrar, Straus and Giroux, 2012, explorează modalitățile în care banii pot acum să cumpere lucruri care obișnuiau să fie considerate dincolo de limitele tranzacțiilor de piață. 3 Hartmut Rosa, Resonance: A Sociology of Our Relationship to the World, trad. James C. Wagner, Cambridge, Polity, 2019. 4 Rosa, „Available, Accessible, Attainable: The Mindset of Growth and the Resonance Conception of the Good Life“, în The Good Life beyond Growth: New Perspectives, ed. Hartmut Rosa & Christoph Henning, New York, Routledge, 2018, pp. 39–44. 5 Titlul acestei secțiuni este aproape un citat din traducerea operei lui Aristotel Nicomachean Ethics 1.8, 1099b, de W.D. Ross, revizuită de J.O. Urmson, în vol. 2 din The Complete Works of Aristotle: The Revised Oxford Translation, ed. Jonathan Barnes, Princeton, Princeton University Press, 1984, p. 1737. Folosim această traducere pentru toate citatele noastre din Nicomachean Ethics. 6 Pentru majoritatea informațiilor biografice despre Aristotel ne-am bizuit pe obiectiva și admirabil de meticuloasa lucrare a lui Carlo Natali Aristotle: His Life and School, ed. D.S. Hutchinson, Princeton, Princeton University Press, 2013. 7 Vezi Thomas R. Martin, Ancient Greece: From Prehistoric to Hellenistic Times, New Haven, Yale University Press, 2000, pp. 174–190; Robin Osborne, „The Fourth Century: Political and Military Narrative“, în Classical Greece, 500–323 BC, ed. Robin Osborne, Oxford, Oxford University Press, 2000, pp. 197–219. 8 Nicomachean Ethics 1.6–7, 1097a–b. Multe traduceri englezești redau eudaimonia ca „fericire“, ceea ce poate că avea sens în secolul al XIX-lea, dar în prezent nu ne este realmente de folos, întrucât „fericirea“ are conotații precumpănitor emoționale, pe când eudaimonia nu le are. 9 Concret, el crede că prosperitatea este o activitate a sufletului în conformitate cu virtutea. Vezi Nicomachean Ethics 1.7, 1098a. [„ … binele specific uman va fi activitatea sufletului în acord cu virtutea …“, Aristotel, Etica nicomahică, ed. cit., p. 18.] 10 Nicomachean Ethics 1.8, 1099a.

11 Nicomachean Ethics 1.10, 1100b. 12 The Story of Gotama Buddha: The Nidāna — kathā of the Jātakatthakathā §270, trad. N.A. Jayawickrama, Oxford, Pali Text Society, 1990, p. 81. 13 Gotama Buddha §§288–290, pp. 115–117. 14 Ibid., §293, pp. 123–124. 15 Singurul motiv pentru care își mai amintește cineva de acest text este că acum categoric mai binecunoscutul scriitor David Foster Wallace a ironizat eseul-reclamă al lui Conroy în propriul volum clasic A Supposedly Fun Thing I’ll Never Do Again. 16 Citat în Wallace, A Supposedly Fun Thing I’ll Never Do Again, New York, Back Bay, 1997, p. 286. 17 Informațiile demne de încredere despre condițiile de muncă de pe navele de croazieră sunt greu de găsit. Cifrele pe care le cităm provin de la Katharina Wolff, Svein Larsen, Einar Marnburg & Torvald Øgaard, „Worry and Its Correlates Onboard Cruise Ships“, International Maritime Health 64, 2013, p. 95. 18 Mark Matousek, „Carnival and Royal Caribbean Paid Their Median Employee Less Than $20,000 in 2018“, Business Insider, 23 iunie 2019, businessinsider.com/carnival- royal-caribbean-norwegianmedian-worker-pay-20196. 19 Friedrich Nietzsche, „The Greek State“, în The Genealogy of Morality, rev. student ed., ed. Keith AnsellPearson, Cambridge, Cambridge University Press, 2007, p. 166. 20 Acts 9:1–19. 21 Romans 9:3. 22 Romans 14:17. 23 Karl Marx, „Economic and Philosophical Manuscripts“, în Karl Marx: Selected Writings, 2nd ed., Oxford, Oxford University Press, 2000, p. 97. 24 „Inaugural Address of Harry S. Truman“, 20 ianuarie 1949, avalon.law.yale.edu/20th_ century/truman.asp.

6. CUM TREBUIE SĂ TRĂIM? 1 Îi suntem recunoscători lui Mohamad Hafez pentru că a discutat cu Ryan și cu Matt, dându-ne permisiunea de a scrie despre istoria lui, și pentru că a ținut o prelegere în calitate de lector invitat la cursul nostru de la Yale Life Worth Living. 2 Brett Sokol, „A Little Piece of Downtown Damascus in New Haven“, The New York Times, 12 octombrie 2017. 3 James Baldwin, „Notes of a Native Son“, în Collected Essays, ed. Toni Morrison, New York, Library of America, 1998, p. 9. 4 James Madison, Federalist, no. 51. 5 Ne gândim aici, de exemplu, la îngrijorările stârnite de regimurile democratic alese din Statele Unite, Brazilia, Ungaria și India. 6 National Minerals Information Center, „Iron Ore Statistics and Information“, accesat pe 18 mai 2022, usgs.gov/centers/nmic/iron-ore-statistics-and-information. 7 Justin Worland, „Here’s How Many Trees Humans Cut Down Each Year“, Time, 2 septembrie 2015, time.com/4019277/trees-humans-deforestation. 8 Nietzsche, „Of the Uses and Disadvantages of History for Life“, §3, în Untimely Meditations, trad. R.J. Hollingdale, Cambridge, Cambridge University Press, 1997, p. 76.

9 Nietzsche, On the Genealogy of Morality 2.11, trad. Carol Diethe, rev. student ed., Cambridge, Cambridge University Press, 2007, p. 50. 10 Bhagavad Gita, 2.2. Citatele din Gita sunt extrase din The Bhagavad-Gita: Krishna’s Counsel in Time of War, trad. Barbara Stoler Miller, New York, Bantam Books, 1986. 11 Bhagavad Gita, 2.31. 12 Poate evident, a face așa cum spune Dumnezeu și a deveni virtuos nu se exclud reciproc. (Dumnezeu var putea porunci să deveniți virtuoși!) Dar noi vom lua fiecare opțiune una câte una în secțiunile care urmează. 13 Genesis 12:1, 4, Jewish Study Bible [JSB]. 14 Exodus 23:4–5. 15 Pirkei Avot 3.8, trad. Rabbi Lord Jonathan Sacks, Jerusalem, Koren, 2015. Folosim această traducere pentru toate citatele noastre din Pirkei Avot. 16 Grace Aguilar, The Spirit of Judaism, în Grace Aguilar: Selected Writings, ed. Michael Galchinsky, Peterborough, Canada, Broadview, 2003, p. 243. 17 Spusa originală a lui Rabbi Hanina (sec. I-II d.Hr.) este: „Mai mare este unul care a primit porunca de a face o mitzva și o săvârșește decât unul căruia nu i s-a poruncit să facă o mitzva și o săvârșește“. B. Kiddushin 31a. O mitzva este un act virtuos. 18 1 Corinthians 7:19. 19 Tradițiile avraamice nu sunt singulare printre tradițiile teiste (adică, cele care includ credința în Dumnezeu ori în zei) în pledoaria lor pentru nonconsecinționism. Krishna tocmai l-a sfătuit pe Arjuna în Gita: „Numai fapta să-ți fie conducătoare și niciodată fructele“. Scopul este să fii „același la nereușită și la nereușită“. Bhagavad Gita, 2.47 și 2.48, ed. cit., p. 45. 20 Mark 14:36. 21 Genesis 22:2, JSB. 22 Vezi Mengzi 2A6, 6A1, 6A7, trad. Brian W. Van Norden, Indianapolis, Hackett, 2008. 23 Traducerile acestor termeni sunt preluate dintr-un număr de erudiți, printre care Irene Bloom, Brian W. Van Norden și Philip J. Ivanhoe. 24 John Stuart Mill, Utilitarianism, cap. 5, în On Liberty and Other Essays, Oxford, Oxford University Press, 1998, p. 199. 25 Peter Singer & Katarina de Lazari-Radek, „The Good Life — a Utilitarian Perspective“, în The Good Life in Comparative Perspective, ed. Matthew Croasmun & Drew Collins, Waco, TX, Baylor University Press, în curs de apariție. 26 Vezi Taylor, The Ethics of Authenticity, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1991, pp. 28–29. Cartea este în mare parte textul ușor editat al prelegerilor pe care le-a ținut la postul public de radio din Canada. 27 Popularitatea frazei lui Frederick Buechner despre vocație are o strânsă legătură cu promisiunea lui de a rezolva tensiunea dintre aceste două responsabilități: „Vocația este locul unde bucuria noastră profundă se întâlnește cu nevoia profundă a lumii“. Wishful Thinking: A Seeker’s ABC, rev. ed., San Francisco, Harper, 1993, p. 119. Speranța se leagă de faptul că întâmplător trăim într-un univers în care țelurile maximizării responsabilității noastre utilitariste față de lume și maximizarea propriei „etici a autenticității“ de a ne împlini personalitatea sunt asociate. Abstracție făcând de formația teologică a lui Buechner, s-ar putea să nu existe niciun motiv particular să presupunem că trăim într-un astfel de univers. 28 Mengzi 3B9.9, trad. Van Norden. 29 Analects 13.18 (Slingerland).

30 Parabola Bunului Samaritean, după cum este cunoscută această poveste, se găsește în Luke 10:25–37. 31 United States Agency for International Development, „Guatemala: Nutrition Profile“, iunie 2014, usaid.gov/sites/default/files/documents/1864/USAID-Guatemala_NCP.pdf.

7. TESTUL REȚETEI 1 Aristotle, Nicomachean Ethics, cartea 8. Wollstonecraft numea prietenia „cea mai sfântă legătură din societate“ și „cea mai sublimă dintre toate afecțiunile“. Vezi A Vindication of the Rights of Woman, cap. 2 și 4, în A Vindication of the Rights of Men with A Vindication of the Rights of Woman and Hints, ed. Sylvana Tomaselli, Cambridge, Cambridge University Press, 1995, pp. 98, 151. 2 Vezi Olga M. Klimecki, „The Plasticity of Social Emotions“, Social Neuroscience 10, 2015, pp. 466–473. 3 Miroslav și Matt au sugerat tocmai acest lucru despre viziunea creștină a lui Pavel din Tars despre viața bună în For the Life of the World: Theology That Makes a Difference, Grand Rapids, MI, Brazos, 2019, pp. 182–185. 4 Cartea lui Chrysippos s-a pierdut, dar aceste cuvinte sunt consemnate în Diogenes Laertius (180–240), Lives of Eminent Philosophers 7.7.189, care se poate găsi în ediția Loeb Classical Library, Lives of Eminent Philosophers, Books 6–10, trad. R.D. Hicks, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1925, p. 297. 5 Diogenes Laertius, Lives of Eminent Philosophers 7.5.173. 6 Cicero, Tusculan Disputations 3.30, citat în Martha Nussbaum, The Therapy of Desire: Theory and Practice in Hellenistic Ethics, Princeton, NJ, Princeton University Press, 1994, p. 363. Nici Cicero, nici Anaxagoras nu erau stoici, dar aici ideea lui Cicero urmărește să ilustreze o atitudine admirată de stoici. 7 Trebuie spus că de-a lungul mileniilor stoicismul a găsit de asemenea susținători pătimași printre cei care nu au avut niciodată vreun motiv să fie îngrijorați de împrejurările vieții lor — de exemplu, elita imperială romană și mica nobilime ale puterilor coloniale din Europa. Acestora stoicismul le oferea sfaturi redutabile despre cum să evite capcana trivialităților care însoțesc bogăția și plăcerea în mijlocul abundenței. 8 Seneca the Younger, Epistles 5.7, citat în Nussbaum, Therapy, p. 389. 9 Ibidem, p. 400. 10 Important sau nu pentru voi, nu toți utilitariștii înalță plăcerea și absența plăcerii la nivelul trăsăturilor definitorii ale vieții bune. În schimb, comună tuturor utilitariștilor este convingerea că (a) există ceva în care constă orice lucru bun și (b) acțiunile corecte se reduc la maximizarea acelui bun fără a prejudicia sursa din care provine acel bun. „Utilitariștii hedoniști“, precum cei pe care îi discutăm în această carte, consideră că acest bun este plăcerea și absența durerii. Din contra, „utilitariștii preferinței“ consideră că acel bun este „satisfacerea dorinței“ sau „împlinirea preferinței“ — în esență, să obții ceea ce dorești. Așa se face că grija lor este să-i facă pe cât mai mulți oameni cu putință să dobândească ceea ce preferă, indiferent care s-ar întâmpla să fie ținta preferinței. Acești utilitariști ai preferinței îngăduie împrejurărilor să conteze într-o mult mai mare măsură ca factori independenți. 11 Experimentul este descris în Robert Nozick, Anarchy, State, and Utopia, Cambridge, MA, Blackwell, 1974, pp. 42–45; textul citat se găsește la pagina 43. 12 Nozick, Anarchy, p. 44. 13 Analects 3.11 (Watson). 14 Analects 8.13. Am sintetizat traducerile lui Slingerland și Leys. 15 Analects 4.2 (Leys).

16 Analects 15.9 (Watson). Mencius, marele interpret al lui Confucius, spune ceva asemănător prin intermediul unei fermecătoare analogii cu preferințele din secolul al IV-lea î.Hr.: „Peștele este un lucru pe care îl doresc; laba de urs este de asemenea ceva ce îmi doresc. Dacă nu le pot avea pe amândouă, voi renunța la pește și voi alege laba de urs. Viața este ceva ce îmi doresc; virtutea este și ea ceva ce doresc. Dacă nu le pot avea pe amândouă, voi renunța la viață și voi alege virtutea. Viața este ceva ce îmi doresc, dar există ceva ce doresc mai mult decât viața. Prin urmare, nu voi precupeți nimic ca s-o obțin. Moartea este ceva ce urăsc, dar există ceva ce urăsc mai tare decât moartea. Prin urmare, sunt calamități pe care nu le evit“. Mengzi 6A10.1–2. 17 Această formulare este adaptată după „Orice capacitate este temporară“, unul dintre sloganurile favorite ale studentului Ben Bond de la Yale Divinity School, copreședinte al DivineAbilities, organizația studenților cu dizabilități din școala noastră.

8. IMAGINEA DE ANSAMBLU 1 Daniel Markovits, The Meritocracy Trap: How America’s Foundational Myth Feeds Inequality, Dismantles the Middle Class, and Devours the Elite, New York, Penguin, 2019, p. ix. 2 Norman Wirzba se concentrează asupra acestor două întrebări, analizând ce înseamnă să fii o creatură în This Sacred Life: Humanity’s Place in a Wounded World, Cambridge, Cambridge University Press, 2021. 3 Julian of Norwich, Revelations of Divine Love, Long Text §5, trad. Elizabeth Spearing, New York, Penguin, 1998, p. 47. 4 Julian, Revelations, Long Text §86. 5 Julian, Revelations, Long Text §10, referindu-se la Genesis 1:27. 6 Julian, Revelations, Long Text §31. 7 Idem. 8 Câteva eforturi recente: Miroslav Volf & Ryan McAnnally-Linz, The Home of God: A Brief Story of Everything, Grand Rapids, MI, Brazos, 2022; Miroslav Volf & Matthew Croasmun, For the Life of the World: Theology That Makes a Difference, Grand Rapids, MI, Brazos, 2019; Matthew Croasmun & Miroslav Volf, The Hunger for Home, Waco, TX, Baylor University Press, 2022. 9 Romans 8:39. 10 1 John 4:11. 11 Informațiile despre poluarea Lacului Onondaga furnizate de Environmental Protection Agency, accesate pe 18 mai 2022, cumulis.epa.gov/supercpad/SiteProfiles/index.cfm? fuseaction=second.Healthenv&id=0203382. 12 Robin Wall Kimmerer, Braiding Sweetgrass: Indigenous Wisdom, Scientific Knowledge, and the Teachings of Plants, Minneapolis, Milkweed Editions, 2013, p. 311. 13 Pentru premisele istorice, vezi David Andrew Nichols, Peoples of the Inland Sea: Native Americans and Newcomers in the Great Lakes Region, 1600– 870, Athens, OH, Ohio University Press, 2018; John P. Bowes, Land Too Good for Indians: Northern Indian Removal, Norman, OK, University of Oklahoma Press, 2016, pp. 149–181; și R. David Edmunds, The Potawatomis: Keepers of the Fire, Norman, OK, University of Oklahoma Press, 1978. 14 Kimmerer, Braiding Sweetgrass, p. 7. Miroslav și Ryan au adus argumente conform cărora creștinii nu ar trebui să nareze povestea tuturor lucrurilor în feluri care conduc spre această concluzie; Volf & McAnnally-Linz, Home of God.

15 Jurriaan M. De Vos et al., „Estimating the Normal Background Rate of Species Extinction“, Conservation Biology 29, 2015, pp. 452–462. 16 Vezi repovestirea lui Kimmerer a mitului în Braiding Sweetgrass, pp. 3–5. Ea prelucrează versiunea prezentată de Joanne Shenandoah și Douglas M. George în Skywoman: Legends of the Iroquois, Santa Fe, NM, Clear Light, 1998, pp. 7–14. Alte narațiuni sunt accesibile pe site-ul lui Keller George, membru în consiliul grupului etnic Oneida Nation, oneidaindiannation.com/the-haudenosauneecreation-story, și în Arthur C. Parker, Seneca Myths and Folk Tales, Buffalo, NY, Buffalo Historical Society, 1923, pp. 411–416. 17 Kimmerer, Braiding Sweetgrass, p. 210. 18 Ibidem, pp. 15, 20, 21, 382. 19 Ibidem, pp. 207–211. 20 Ibidem, p. 347. 21 Ibidem, p. 384. 22 Carl Sagan, Pale Blue Dot: A Vision of the Human Future in Space, New York, Ballantine, 1994. 23 Sagan, Pale Blue Dot, p. 3. 24 Ibidem, pp. 6–7. 25 E.O. Wilson, The Meaning of Human Existence, New York, Liveright, 2014, p. 33. Ambele citate din acest paragraf provin din aceeași sursă. 26 Wilson, Human Existence, p. 25. Vezi și Wilson, The Social Conquest of Earth, New York, Liveright, 2012, p. 290. 27 Wilson, Human Existence, pp. 27–28. 28 Wilson, Social Conquest, p. 288. 29 Wilson, Human Existence, p. 176. 30 „Nu am fost creați de o inteligență supranaturală, ci de întâmplare și necesitate, ca una dintre milioanele de specii din biosfera Terrei. (...) Se pare că suntem complet singuri.“ Wilson, Human Existence, p. 173. [Sensul existenței umane, ed. cit., p. 141] 31 Ray Kurzweil, The Singularity Is Near: When Humans Transcend Biology, New York, Viking, 2005, pp. 14–21. 32 Kurzweil, The Singularity, p. 20. 33 Ibidem, p. 374. 34 Ibidem, p. 8. 35 Ibidem, p. 371. 36 Ibidem, pp. 382, 386. 37 Ibidem, The Singularity, p. 374. 38 Buddha prezintă cele Patru Adevăruri Nobile în ceea ce tradiția consideră a fi fost prima lui predică. Dispunem de diverse traduceri. Noi am folosit Deepak Sarma, Classical Indian Philosophy: A Reader, New York, Columbia University Press, 2011, pp. 16–19. Dacă doriți să găsiți alte traduceri, puteți căuta titlul antic original în limba Pali (Dhammacakkappavattana Sutta) sau traducerea sanskrită (Dharmacakrapravartana Sūtra).

9. CÂND (INEVITABIL) O ZBÂRCIM 1 Wilde, De Profundis, p. 47. 2 Ibidem, p. 3. 3 Ibidem, p. 4 (sublinierea noastră).

4 Pe lângă De Profundis, vezi eseul său anterior „The Soul of Man under Socialism“, în The Complete Works of Oscar Wilde, ed. Ian Small, vol. 4, Criticism: Historical Criticism, Intentions, the Soul of Man, ed. Josephine M. Guy, Oxford, Oxford University Press, 2007, pp. 231–268. 5 După cum vom explora în Capitolul 14, Wilde credea că arta era modul prin excelență pentru orice ființă umană de a-și împlini individualitatea. Dar această credință doar intensifica propriul lui simț al responsabilității față de expresiile sale artistice. 6 Îi suntem recunoscători lui Michelle Ting pentru acest mod de a gândi dinamica negării. 7 Friedrich Nietzsche, Twilight of the Idols, „Arrows and Epigrams“, §10, trad. Judith Norman, în The Anti-Christ, Ecce Homo, Twilight of the Idols, and Other Writings, Cambridge, Cambridge University Press, 2005, p. 157. 8 UNICEF, „Child Poverty“, accesat pe 18 mai 2022, unicef.org/social-policy/child-poverty. 9 Pirkei DeRabbi Eliezer 3.2 (traducere după sefaria.org). 10 Maimonides, Mishneh Torah, bk. 1, sec. 5, §7.6 (traducere după sefaria.org). 11 Ibidem, §2.5. 12 Ibidem, §2.9. 13 Babylonian Talmud Taanith 16a (traducerea preluată de la sefaria.org). R. Adda compară mărturisirea păcatului fără a vă schimba căile de urmat cu a ține în mână un șarpe mort în timp ce faceți o baie purificatoare. Baia nu va curăța impuritățile pe care le aveți asupra voastră în timp ce vă îmbăiați. Mărturisirea nu vă absolvă de păcatul pe care nu sunteți dispuși să-l lăsați în urma voastră. 14 Discuțiile clasice despre impulsul malefic în gândirea rabinică pot fi găsite în Solomon Schechter, Aspects of Rabbinic Theology, Woodstock, VT, Jewish Lights, 1993 [1909], pp. 242–263 și în Ephraim E. Urbach, The Sages: Their Concepts and Beliefs, trad. Israel Abrahams, Jerusalem, Magnes Press, 1975, pp. 471–483. 15 Babylonian Talmud Sukkah 52b (traducere preluată de la sefaria.org). 16 Pema Chödrön, When Things Fall Apart: Heart Advice for Difficult Times, 2nd ed., Boulder, CO, Shambala, 2016, p. 124. 17 Chödrön, Start Where You Are: A Guide to Compassionate Living, Boston, Shambala, 2001, p. 72. 18 Chödrön, When Things Fall Apart, p. 27. 19 Ibidem, p. 93. 20 Ibidem, pp. 73–74. 21 Ibidem, p. 74. 22 Miroslav a scris ceva dintr-o perspectivă creștină despre importanța stabilirii adevărului răului făcut în procesele de iertare și împăcare: Free of Charge: Giving and Forgiving in a Culture Stripped of Grace, Grand Rapids, MI, Zondervan, 2009; Exclusion and Embrace, Revised and Updated: A Theological Exploration of Identity, Otherness, and Reconciliation, Nashville, Abingdon Press, 2019.

10. CÂND VIAȚA ESTE DUREROASĂ... 1 Jeremy Bentham, An Introduction to the Principles of Morals and Legislation, în The Collected Works of Jeremy Bentham: An Introduction to the Principles of Morals and Legislation, ed. J.H. Burns & H.L.A. Hart, Oxford, Clarendon, 1996, p. 11. 2 Paul Bloom, The Sweet Spot: The Pleasures of Suffering and the Search for Meaning, New York, Ecco, 2021, p. xxiv. 3 Povestea Juliei Wise a fost relatată mai amănunțit, dar poate puțin prea dramatic, în Larissa MacFarquhar, Strangers Drowning: Impossible Idealism, Drastic Choices, and the Urge to Help, New

York, Penguin, 2015. 4 centreforeffectivealtruism.org. 5 Peter Singer, „Famine, Affluence, and Morality“, Philosophy & Public Affairs 1, 1972, p. 241. 6 Mary Wollstonecraft, A Vindication of the Rights of Man, în A Vindication of the Rights of Woman and A Vindication of the Rights of Man, Oxford, Oxford University Press, 1993, p. 59. 7 Ibid., p. 225. 8 Ibid., p. 57. 9 Ibid., p. 225. 10 Ibid., p. 101. 11 Ibid., p. 143. 12 Ibid., p. 262. 13 „Dacă dreptatea este distribuită echitabil, nu trebuie să mai existe sărăcie; dacă statul tău ori casa ta sunt în armonie, nu trebuie să existe lipsuri; și dacă poporul tău e mulțumit, atunci nu trebuie să mai existe instabilitate.“ Analects 16.1 (Slingerland). [Traducerea Florentinei Vișan este destul de diferită: „Dacă e dreptate pentru toți, nu se mai ajunge în sărăcie. Și nu mai are importanță dacă sunt oameni mulți sau puțini, când trăiesc în înțelegere“. Analecte, ed. cit., p. 256.] 14 Analects 12.18 (Slingerland). 15 Mengzi 6B5.4. 16 Mengzi 4A17.3. 17 Analects 13.3 (Watson). 18 Analects 12.11 (Watson). 19 Analects 13.12 (Slingerland). 20 Analects 12.17 (Slingerland). 21 Vezi Mengzi 1A3; 1A7; 3A3.13–20; 7A22. 22 Analects 2.21 (Slingerland). 23 Baldwin, „This Nettle, Danger... “, în Collected Essays, p. 687. 24 Baldwin, „Notes of a Native Son“, în Collected Essays, p. 84. 25 Baldwin, p. 84. 26 Baldwin, „The Creative Process“, în Collected Essays, p. 671 (italicele în original). 27 Baldwin, The Fire Next Time, in Collected Essays, p. 334. 28 Baldwin, The Fire Next Time, p. 337. 29 Baldwin, „As Much Truth as One Can Bear“, în The Cross of Redemption, ed. Randall Kenan, New York, Vintage International, 2011, p. 42. 30 Baldwin, „Nothing Personal“, în Collected Essays, p. 698. 31 Baldwin, „Freaks and the American Ideal of Manhood“, în Collected Essays, p. 828. 32 Baldwin, „Nothing Personal“, p. 706.

11. ... ȘI NU EXISTĂ NICIUN REMEDIU 1 Aśvaghoṣa, The Life of the Buddha 5.5–6, trad. Patrick Olivelle, New York, New York University Press and JJC Foundation, 2008, pp. 127–129. 2 Ibid., 5.35. 3 Ibid., 5,37. 4 Dhammacakkappavattana Sutta, citat în Damien Keown, Buddhism: A Very Short Introduction, 2nd ed., Oxford, Oxford University Press, 2013, p. 48.

5 Paul Bloom & Konika Banerjee, „Why Did This Happen to Me? Religious Believers’ and Non- believers’ Teleological Reasoning about Life Events“, Cognition 133, 2014, p. 282, citat în Bloom, The Sweet Spot, p. 182. 6 AlGhazali, Faith in Divine Unity and Trust in Divine Providence, Book XXXV of the Revival of the Religious Sciences, trad. David B. Burrell, Louisville, KY, Fons Vitae, 2001, p. 15. 7 În arabă, aceste nume sunt: Al-Raḥmān, Al-Raḥīm, Al-’Adl, Al-Laṭīf, Al-Ḥakīm și AlBarr. Folosim traducerile lui David Burrell și Nazih Daher din alGhazālī, The Ninety-Nine Beautiful Names of God, Cambridge, Islamic Texts Society, 1995, pp. 49– 51. 8 AlGhazali, Faith in Divine Unity, pp. 45–46. 9 Ibid., p. 46. 10 Al-Ghazali, On Patience and Thankfulness, Book XXXII of the Revival of the Religious Sciences, trad. H.T. Littlejohn, Cambridge, Islamic Texts Society, 2011, p. 67. 11 Nasrin Rouzati, „Evil and Human Suffering in Islamic Thought — Towards a Mystical Theodicy“, Religions 9, 2018, p. 4, mdpi.com/2077- 444/9/2/47/htm; Brannon M. Wheeler, Prophets in the Quran: An Introduction to the Quran and Muslim Exegesis, London, Continuum, 2002, pp. 157–160. 12 Al-Ghazali, Faith in Divine Unity, p. 47. 13 Nietzsche, Twilight of the Idols, „Arrows and Epigrams“, §8. 14 Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra, ed. Adrian Del Castro & Robert Pippin, Cambridge, Cambridge University Press, 2006, bk. 1, „Zarathustra’s Prologue“, §5. 15 Nietzsche, The Gay Science §338, trad. Josefine Nauckhoff, Cambridge, Cambridge University Press, 2001, p. 191. 16 „Eu consider că viața însăși este un instinct de creștere, rezistență, acumulare de forță, de putere: când lipsește orice voință de putere, survine declinul.“ Nietzsche, The Anti-Christ: A Curse on Christianity §6, trad. Judith Norman, în The Anti-Christ, Ecce Homo, Twilight of the Idols, and Other Writings, p. 6. 17 Nietzsche, Beyond Good and Evil §225, trad. Judith Norman, Cambridge, Cambridge University Press, 2002, p. 116. 18 Aceste cuvinte îi aparțin unui personaj din Așa grăit-a Zarathustra, dar ele concordă cu evaluarea lui negativă a milei prezentă în toate operele sale. Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra, pt. 4, „The Ugliest Human Being“. 19 Nietzsche, The Gay Science §337. 20 Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra, pt. 4, „The Sleepwalker Song,“ §10. 21 Thus Spoke Zarathustra, pt. 3, „On the Vision and the Riddle“, §2 și Ecce Homo, „Why I Am So Wise“, §3. 22 Teologiile musulmane oferă o explicație a acestor diferențe. Cu timpul, spun ei, revelațiile lui Dumnezeu primite de profeții anteriori lui Mahomed au fost corupte. Dumnezeu i-a revelat acele coruperi lui Mahomed, oferind prin Coran adevărul definitiv despre Iov și, de asemenea, despre figuri precum Moise și Iisus. 23 Job 1:1, JSB. 24 Job 42:7, JSB. 25 Job 42:10, JSB. 26 The Gay Science §338. După cum remarcă Nietzsche, „ceea ce ne face să suferim cel mai adânc și mai intim le este tuturor celorlalți de neînțeles și de nepătruns; aici rămânem ascunși aproapelui nostru, chiar dacă mâncăm cu el din aceeași farfurie“. [Știința voioasă, ed. cit., p. 205] 27 Angela Williams Gorrell, The Gravity of Joy: A Story of Being Lost and Found, Grand Rapids, MI, Eerdmans, 2021, p. 6.

28 Angela Williams Gorrell, prelegere la cursul Life Worth Living, Yale College, 25 aprilie 2019.

12. SFÂRȘITUL 1 Plato, Phaedo 118a, trad. G.M.A. Grube, în Plato: Complete Works. Este destul de improbabil că în dialogul său Phaedon Platon ne oferă o relatare strict corectă a discuțiilor din închisoare și a morții lui Socrate. Opera pare să pună o mare parte din propriile opinii ale lui Platon pe buzele profesorului său. Alte două opere platoniciene, Apologia lui Socrate și Criton, descriu de asemenea procesul și moartea lui Socrate. Ele zugrăvesc o imagine ușor diferită, dar care se suprapune în mare măsură. 2 Nietzsche, The Gay Science §340. 3 Vezi Plato, Phaedo 82d. 4 Plato, Phaedo 67a. 5 Plato, Gorgias 523b, trad. Donald J. Zeyl, în Plato, Complete Works, p. 865. 6 Plato, Phaedo 81a. 7 Thich Nhat Hanh, No Death, No Fear: Comforting Wisdom for Life, New York, Riverhead, 2002, p. 25. 8 Nhat Hanh, No Death, No Fear, p. 26. 9 Ibidem, p. 7. 10 Ibidem, p. 39. 11 Ibidem, p. 14. 12 Ibidem, p. 5. 13 Idem. 14 William Shakespeare, Hamlet, 3.1., în The Oxford Shakespeare: The Complete Works, 2nd ed., ed. Stanley Wells & Gary Taylor, Oxford, Clarendon, 2005, p. 697. 15 Nhat Hanh, No Death, No Fear, p. 13; vezi și p. 47. 16 Ibidem, p. 71. 17 Ibidem, p. 83. 18 Ibidem, p. 100. 19 Martha Nussbaum, The Therapy of Desire: Theory and Practice in Hellenistic Ethics, Princeton, NJ, Princeton University Press, 1994, p. 206. 20 Nussbaum, Therapy, p. 209. 21 C.S. Lewis, A Grief Observed, San Francisco, HarperOne, 2004 [1961], p. 15. 22 Martin Hägglund, This Life: Secular Faith and Spiritual Freedom, New York, Anchor, 2020, p. 4. 23 Hägglund, This Life, p. 6. 24 Ibidem, p. 10. 25 Ibidem, p. 5. 26 Idem. 27 Idem. 28 Hägglund, Dying for Time: Proust, Woolf, Nabokov, Cambridge, MA, Harvard University Press, 2012, p. 11. 29 Hägglund, This Life, p. 9. 30 Ibidem, 207. 31 Ignatius of Antioch, Epistle to the Romans 6, în The Apostolic Fathers: Greek Texts and English Translations, 3rd ed., ed. Michael Holmes, Grand Rapids, MI, Baker Academic, 2007, p. 233. Celălalt citat din Ignatius din acest paragraf provine din același loc. 32 1 Corinthians 15:26.

33 1 Corinthians 15:53. 34 Așa descrie Hägglund reacția potrivită față de pierderea celor dragi. This Life, p. 62. 35 1 Thessalonians 4:13. 36 Așa îl interpretează pe Pavel în secolul al XVI-lea teologul Jean Calvin în comentariul său la 1 Thessalonians 4:13. 37 1 Corinthians 15:45. 38 Citând scripturile iudaice, Pavel afirmă: „al Domnului e pământul și plinirea lui“. 1 Corinthians 10:26, citând Psalmul 24:1. 39 După cum se întâmplă cu multe alte texte antice, acuratețea istorică a textului The Passion of Perpetua and Felicity a fost pusă la îndoială. Fie că istoria ei particulară e sau nu e adevărată, este incontestabil că oamenii care au scris istoria și oamenii obișnuiți de-a lungul istoriei și din toată lumea au socotit că era cel mai nobil lucru să-și dea viața, în loc să-și trădeze viziunea lor despre viața bună.

13 SE DOVEDEȘTE CĂ AVEM NIȘTE TREBURI DE FĂCUT 1 Henry Wiencek, „The Dark Side of Thomas Jefferson“, Smithsonian Magazine, octombrie 2012. 2 Andrew Levy, The First Emancipator: The Forgotten Story of Robert Carter, the Founding Father Who Freed His Slaves, New York, Random House, 2005, p. 93. 3 Levy, First Emancipator, p. 144. 4 Peter Singer, „Famine, Affluence, and Morality“, p. 242. 5 Kimmerer, Braiding Sweetgrass, p. 383. 6 Ibidem, p. 384. 7 Aristotle, Nicomachean Ethics 2.2, 1103b. 8 Pirkei Avot 1:17. 9 Pirkei Avot 3:12. 10 Pirkei Avot 3:22. 11 Luke 6:46– 49. 12 Analects 2.9 (Leys). 13 Baldwin, „White Racism or World Community?“, în Collected Essays, p. 752. 14 Kimmerer, Braiding Sweetgrass, p. 5. 15 Deuteronomy 8:18. 16 Analects 7:1 (Slingerland).

14. SCHIMBAREA ESTE DIFICILĂ 1 Richard H. Thaler & Cass R. Sunstein, Nudge: The Final Edition, New Haven, CT, Yale University Press, 2021, p. 52. 2 Alegoria carului de luptă se găsește în Platon, Phaedrus 246a–254e. 3 Plato, Laws 626e, trad. Trevor J. Saunders, în Plato: Complete Works. 4 Exemplul deșteptătorului roboțel Clocky este descris de Thaler și Sunstein, Nudge, pp. 53–54. [În ediția românească la p. 79.] 5 Thaler & Sunstein, Nudge, pp. 54–55. [În ediția românească, p. 80.] 6 Al-Ghazali a narat istoria transformării sale după vreo 12 ani de la săvârșirea ei în autobiografia lui spirituală, Deliverance from Error — „Izbăvirea de eroare“. Pentru relatarea tradițională a crizei și transformării lui Al-Ghazali vezi Eric Ormsby, Ghazali: The Revival of Islam, London, Oneworld

Publications, 2008, pp. 29–33, 106–110. Desigur, viețile pe care le trăim și poveștile pe care ni le spunem nouă înșine despre ele pot fi două lucruri diferite. Recenta carte a lui Kenneth Garden, The First Islamic Reviver: Abu Hamid alGhazali and His Revival of the Religious Sciences, New York, Oxford University Press, 2013, pune întrebarea dacă povestea pe care o spune Al-Ghazali în Deliverance este cea mai bună modalitate de-a înțelege ce i s-a întâmplat în 1095. Faptul că povestea îndepărtării radicale a lui Al-Ghazali de Bagdad persistă este un bun memento că poveștile pe care le spunem sunt uneori mai durabile decât înseși viețile noastre; ar trebui să fim atenți ce povești spunem — îndeosebi cele pe care ni le spunem chiar nouă înșine. 7 Al-Ghazali’s Path to Sufism: His Deliverance from Error, trad. R.J. McCarthy, Louisville, KY, Fons Vitae, 2000, p. 51. 8 „Ori de câte ori... intelectul neglijează sufletul nu va descoperi în el decât lipsă de loialitate și pierderi de capital — exact ca servitorul necredincios care, lăsat de capul lui, poate să fugă cu banii.“ Al-Ghazali on Vigilance and Self-Examination, trad. Anthony F. Shaker, Cambridge, Islamic Text Society, 2015, p. 5. 9 Al-Ghazali on Vigilance, p. 7. 10 Al-Ghazali on Vigilance, p. 9. Celelalte citate din acest paragraf provin din aceeași sursă. 11 Ibidem, p. 17. 12 Ibidem, p. 18. 13 Oscar Wilde, „Soul of Man“, p. 239. 14 Ibidem, p. 267. 15 Ibidem, p. 240. 16 Wilde era adeptul unui tip de socialism anarhic, tema principală din eseul său „The Soul of Man under Socialism“ [Sufletul omului în socialism]. Speranța lui Wilde era că, fără un guvern dictatorial (partea anarhică) și cu toate nevoile noastre de bază satisfăcute (partea socialistă), cu toții am fi liberi să ne împlinim eurile noastre cele mai autentice într-o expresie artistică fără opreliști. 17 Wilde, „Soul of Man“, p. 263. 18 Ibidem, p. 248. 19 Oscar Wilde, De Profundis, p. 52. 20 Mark 10:17– 22. 21 Luke 16:13. 22 Mark 10:23. 23 Mark, 10:24. 24 Mark, 10:25. 25 Mark, 10:26. 26 Mark, 10:27. 27 Mark, 10:18.

15. CUM FACEM SĂ DUREZE 1 Alcoholics Anonymous: The Story of How Many Thousands of Men and Women Have Recovered from Alcoholism, 4th ed., New York, Alcoholics Anonymous World Services, 2001, p. 5. 2 Idem. 3 Ibidem, p. 12. 4 Ibidem, p. 14. 5 Ibidem, pp. 15, 16.

6 John F. Kelly, Keith Humphreys & Marica Ferri, „Alcoholics Anonymous and Other 12Step Programs for Alcohol Use Disorder“, Cochrane Database of Systematic Reviews, no. 3, 2020, CD012880, https://doi.org/10.1002/14651858.CD012880. 7 Dalai Lama, How to See Yourself as You Really Are, trad. & ed. Jeffrey Hopkins, New York, Atria Books, 2006, p. 28. 8 Pentru o discuție despre iluzia lui „al meu“ și „Eu“, vezi How to See Yourself, pp. 32–38. Iluzia lui „Eu“ este un aspect subtil din gândirea budistă. Dalai Lama forțează limba (poate în mod util!) să surprindă această nuanță insistând asupra ideii că „nu se pune problema că acele fenomene sunt iluzii; mai degrabă, ele seamănă cu iluziile“. How to See Yourself, p. 176. 9 How to See Yourself, p. 31. 10 Vezi Capitolul 4 din această carte. 11 Dalai Lama, How to See Yourself, p. 236. 12 Joseph de Guibert, The Jesuits: Their Spiritual Doctrine and Practice, a Historical Study, ed. George E. Ganss, trad. William J. Young, Chicago, Institute of Jesuit Sources, 1964, p. 23, citat în Christ Lowney, Heroic Leadership, Chicago, Loyola Press, 2003, p. 40. 13 Joseph A. Tetlow, The Spiritual Exercises of Ignatius Loyola: With Commentary, New York, Crossroad, 2009, p. 14. 14 Trebuie să subliniem că Exercițiile nu sunt nici pe departe o operă literară clasică. Ele sunt însemnările unui practician care își pregătește de urgență lucrătorii supuși poruncilor divine. Mult mai mult decât o carte (Exercițiile), ceea ce a ajuns până la noi sunt practicile însele (exercițiile). 15 Ignatius, Spiritual Exercises §112. Numărul indică paragraful din textul lui Ignațiu, nu pagina din traducerea lui Tetlow. [Iată ce spune Ignațiu în §112: „Compunerea vizuală a locului. Aici va fi să văd cu văzul imaginației drumul de la Nazaret la Betleem, luând seama la lungimea și la lățimea drumului, dacă e neted sau trece pe dealuri și văi; la fel, să privesc locul sau peștera nașterii, cât de mare sau cât de mică e, cât de joasă sau de înaltă și cum era aranjată“. N.t.] 16 Spiritual Exercises, §235. 17 Adaptare după James Martin, The Jesuit Guide to (Almost) Everything: A Spir​ituality for Real Life, New York, HarperCollins, 2010, p. 97. 18 Dorothy Day, Duty of Delight: The Diaries of Dorothy Day, Milwaukee, Mar​quette University Press, 2008, p. 129. 19 Martin, Jesuit Guide, p. 91. 20 Acest dialog dintre Yan Hui și Confucius se găsește în Analecte 12.1. Cităm din traducerea lui Edward Slingerland. Există unele controverse legate de cum să înțelegem relația dintre stăpânirea de sine și reîntoarcerea la rituri, pe de o parte, și bunătate, pe de altă parte. În interpretarea lui Slingerland, prima pare a fi substanța celei din urmă. Există motive solide să credem că relația poate fi comparată cu raportul dintre mijloacele instrumentale și un anumit scop. În traducerea lor filosofică a Analectelor (New York, Ballantine, 1998), Roger Ames și Henry Rosemont Jr. traduc astfel: „Prin stăpânire de sine și îndeplinirea corectă a ritualurilor un om devine demn de încredere în purtarea lui [ren]“. Stăpânirea de sine și corectitudinea îndeplinirii ritualurilor sunt mijloacele prin care omul dobândește ren. 21 Analects 2.4 (Leys). 22 În această privință există o rezonanță între Confucius și teologul creștin Augustin din Hippo, care a scris: „Iubește și fă ce dorești“ (Homilies on the First Epistle of John 7.4.8, trad. Boniface Ramsey, Hyde Park, NY, New City Press, 2008, p. 110). Ideea este că dorințele izvorâte din iubirea adevărată și cumpănită produc acțiuni bune, pline de afecțiune. 23 Analects 6.20 (Slingerland).

24 Kimmerer, Braiding Sweetgrass, p. 21. ********

În traducerea românească, textul sună astfel: „Poți lăsa mai degrabă Cele trei armate fără conducător, decât să-i obligi pe oamenii de rând să se despartă de părerea lor“. Comentariul traducătoarei: „Cuvântul zhi («voință», «forță interioară») capătă în context sensul de «părere proprie», «libertate de exprimare a personalității», «forța de a fi sine însuți». Confucius nu este neapărat nemulțumit de încăpățânarea omului de rând, cât mai degrabă impresionat de forța sa“. Confucius, Analecte, trad. din lb. chineză veche de Florentina Vișan, Humanitas, București, 1995, p. 170. (N.t.) ******** Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, trad. din greaca veche de Cristian Bejan, Humanitas, București, 2020, p. 168. (N.t.)