Din viata sentimentelor

Citation preview

. . orizonturi

Coperta colecfiei: SERGIU GEORGESCU lluslrafia copertei: ALMA REDLINGER

CONSILIUL PENTRU RĂSPÎNDIREA CUNOŞTINŢELOR CULTURAL-ŞTIINŢIFICE

Vasile Pavelcu Prof,

la

Universitatea

„Al.

I. Cuza"

din laşi

Din viaţa sentimentelor

..

Editura enciclopedică rom�na Bucureşti • 1969

Motto: Este o logică a inimii, foarte grea, care n-a fost scrisă N. IORGA

Tout est dit et l'on vient trop tard

(Totul a fost spus şi noi venim prea tîrziu) LA BRUYERE

Le paradoxe humain c'est que tout

est dit et que rien n'est compris (Pa­

radoxul uman este că totul a fost spus şi nimic n-a fost înţeles) ALAIN

Prefaţă

INIŢIATIVA de a aborda problemele afectivităţii reprezintă pentru autor reluarea unor pre­ ocupări din trecut. Important este numai faptul ca acest trecut să nu fie şi învechit. Problemele nu se mai pun astăzi la fel ca şi acum 30-40 de ani în urmă ; soluţiile diferă şi ele. Mulţi dintre psihologii care şi-au spus cu­ vîntul în acest domeniu nu mai există. Autorul este în drept să se întrebe : ,,Oare am evoluat în pas cu vre­ mea, în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză ca şi viaţa sentimentelor, ca şi transformările din viaţa ştiinţei despre sentiment?" Psihologii de azi nu mai vorbesc la fel ca cei de ieri ; transformările semnificaţiilor se oglindesc în acele ter­ minologice ; interesele de azi nu mai sînt identice cu cele de ieri. Problema actualităţii în ştiinţă, ca şi în artă, devine, în ritmul accelerat al progresului în toate domeniile, mai acută astăzi decît în trecut. De aceea, reluarea unor probleme la intervale mari de timp cre­ ează mari dificultăţi şi răspunderi. 1n ce măsură a reu­ şit autorul să folosească limbajul generaţiei tinere de azi şi să corespundă intereselor actuale? Răspunsul ni-l va da cititorul. Incercarea de faţă nu este manual, tratat sau mono­ grafie. Numeroase probleme ar fi putut figura aici pe lîngă cele schiţate, după cum altele ar fi putut lipsi. O lucrare ştiinţifică, ca şi o operă de artă, cînd este reuşită; este un organism, un întreg. Fiecare lucrare, cînd nu este născută moartă, se naşte pe lume cu anumită pu7

tere de viaţă ; supravieţuirea şi longevitatea ei este greu de prevăzut; interesele autorului nu corespund totdeauna cu ale cititorului şi nici ideile nu sînt înţe­ lese la fel. Ce este un sentiment ? A şti ce este un lucru, un fe­ nomen, spun unii, înseamnă a te pricepe în arta şi ştiinţa de a-I construi, de a-I crea. A şti ce este un sen­ timent înseamnă mai întîi a-I trăi. Pentru aceasta se cere să deschizi ochii asupra lumii din jurul tău, asu­ pra celor de Iîngă tine, asupra celor ce te-au prece­ dat şi te vor urma; înseamnă apoi să te apleci atent asupra operelor oamenilor de ştiinţă, opere care îţi vor produce marea bucurie de a-ţi dezlega o parte din „enigmele universului" ; înseamnă a-ţi îndrepta paşii spre marii poeţi ai umanităţii, spre celebrii romancieri şi dramaturgi; mai înseamnă să pătrunzi în misterele lumii formelor, a culorilo'r şi a luminii ; înseamnă să te Iaşi vrăjit de armonia (şi disonanţele!) lumii sonore... Astfel, vei trăi sentimente mari : sociale, morale, inte­ lectuale, estetice. Dar nu este suficient. A şti mai în­ seamnă a comunica, iar a comunica presupune aduce­ rea la un nivel superior de conştiinţă o stare trăită, simţită. 1n fine, dacă vei reuşi să stăpîneşti arta de a crea sentimentele respective, atunci te poţi declara mulţumit : ştii, într-o măsură, ce este un sentiment. Se poate ca un om de ştiinţă să aibă rezerve faţă de modul de prezentare a acestei lucrări : ,,Multe din afir­ maţii - va spune el - nu sînt dovedite şi controlate experimental" ; ,,în Ioc de argumente ştiinţifice, autorul ne oferă exemple şi imagini literare ; or, ficţiunea nu constituie o garanţie a adevărului". La aceste obiecţii se poat_e răspunde că şi ficţiunea literară este o realitate psihologică şi poate fi fecundă, cînd şi-a atins scopul şi este corect interpretată. 1n ul­ tima instanţă ajungem şi aici Ia sancţiunea efectuată de realitate, de viaţă. 1n cazul cînd nu s-a făcut încă sau nu este posibil experimentul şi controlul ştiinţific, ri­ guros, nu înseamnă că trebuie să renunţăm Ia inter­ pretarea faptelor, Ia ipoteze. 1n domeniul sentimentelor, sîntem obligaţi să ne aplecăm încă în mare măsură asu-

8

I

pra mărturiilor empirice, adesea vagi şi ambigue, indi­ viduale şi sociale, interpretîndu-le în contextul ideilor pe care ni le oferă ştiinţa. Cred că este înţelept să ne mulţumim deocamdată cu aceasta, chiar dacă faptele nu pot fi exprimate încă prin formule matematice şi tre­ cute prin reţelele unui creier electronic. In cazul cînd cuprinsul lucrării l-a interesat pe citi­ tor, provocîndu-i satisfacţia unui acord sau dezacord cu părerile exprimate, autorul va avea şi el sentimentul că şi-a atins scopul. Iaşi, 1 O iunie 1969

CAPITOLUL I

Buletinul de identitate

1. Dovadă de existenţă PRIMUL act cu care o fiinţă se des­ chide spre lumea din afară se declanşează sub semnul întrebării : ,, Ce este ? ". In acest prim contact se contu­ rează dialogul între om şi ambianţă, atitudinea fiinţei faţă de lume, orientarea conştiinţei faţă de existenţă, poziţia subiectului faţă de obiect. Este momentul de încordare a conştiinţei spre a localiza fenomenul în constelaţia lumii interne, în arhipelagul semnificaţii­ lor familiare. Reflexia ulterioară desprinde însuşi­ rile esenţiale, le ordonează în clase, genuri, specii, spre a pregăti astfel pentru „noul venit" ,,buletinul de iden­ titate". Un asemenea act reglementează relaţiile între subiect şi „excitant" sau „stimul". Identificat fiind, sti­ mulul din „anonim" devine „ceva", se transformă, cu ajutorul „codului" de informaţii, în obiect cunoscut, provocîndu-ne exclamaţia de surpriză, reacţia denu­ mită de psihologii germani „Aha-Erlebnis" (,,trăirea­ aha"). Ce este sentimentul? Să nu ne surprindă întreba­ rea, fiindcă adesea. fenomenele sau situaţiile cele mai clare în aparenţă se dovedesc la analiză a fi obscure şi uneori chiar inexistente. ,,Există oare - se întreabă psihologul francez Pierre Janet, în 1889 - un concept mai vag decît al emoţiei şi decît acel al emotivită­ ţii?" 1. Ne întrebăm dacă în timp de 8 decenii de la acea dată conceptul s-a mai precizat. 1 Pierre Jane t, L'automatisme psychologique, Paris, p. 471.

F'.·

Akan,

11

După cum e şi firesc, răspunsul precis nu-l vom căuta în viaţa de toate zilele, în conştiinţa practică a omului. Sensurile vieţii cotidiene ne asigură un mini­ mum de orientare în relatiile interindividuale · ele sînt prelucrate, şlefuite, limpe,zite · şi ordonate de către spi­ ritul ştiinţific după anumite criterii logice, ştiinţifice de descriere şi clasificare. Ce ne poate spune ştiinţa despre sentimente şi viaţa acestora? Pare paradoxal, dar zorile psihologiei ştiinţifice ne­ glijează aproape cu desăvîrşire această zonă a vietii psihice. Primii paşi ai omului de laborator se îndreaptă spre forme senzoriale, de recepţie şi spre cele motorii,, de reacţie, spre informaţie şi răspuns. Este adevărat că pe vremea cînd psihologii instalau aparatele lor în laboratoare, pe harta vieţii psihice se aflau deja de­ senate contururile celor 3 continente ale „sufletului" : cunoaşterea, sentimentul şi voinţa. Harta fusese schi­ ţată de un Tetens (1736-1807), validată de autorita­ tea filozofică a lui I. Kant (1724-1804) şi menţinută pentru uzul navigatorilor în apele psihicului pînă în zilele noastre. Cu toate că sentimentul, domeniul cel mai agitat şi tumultuos, cel mai viu şi mai mobil al vieţii psihice, a constituit pentru profan obiect de mare interes şi un izvor de nenumărate surprize, nedumeriri şi meditaţii, iar pentru romancieri un inepuizabil re­ zervor de subiecte atrăgătoare, el a fost lăsat multă vreme în sala de aşteptare a laboratoarelor ştiinţifice de psihologie. Plăcerea-Neplăcerea, considerate ca două elemente care însoţeau conţinuturile intelectuale sau reacţiile in­ dividului aveau semnificaţia de umbre sau, cum ar spune filozoful, de „epifenomene" ; adică de efecte care nu pot la rîndul lor deveni cauze. Este adevărat că Wundt, părintele psihologiei experimentale, a mai adăugat la perechea amintită încă două perechi de sen­ timente: Tensiunea-Relaxarea şi Excitaţia-Liniştirea. Sugestia lui Wundt n-a avut mari repercusiuni, iar explorarea vieţii afective a rămas săracă în compara­ ţie cu alte sectoare ale vieţii psihice. 12

Explicaţia o putem gas1 m mentalitatea încă predo­ minant dualistă a omului de ştiinţă din trecut. Opozi­ ţia mitologică : · spirit-materie avea ca urmare orienta­ rea unor cercetători cu predilecţie spre fiziologie, iar a altora spre culmile morale, spirituale. Studiul afecti­ vităţii se scinda din ce în ce mai mult în investigaţia reacţiilor fiziologice la anumite situaţii şi în analize cu caracter etic şi intelectualist ; se deosebesc senti­ mente superioare, bune, ca iubirea, generozitatea, fi­ delitatea şi sentimente inferioare, rele, condamnabile, ca ura, gelozia, setea de răzbunare. Manualele şi tra­ tatele abundă în analiza sentimentelor superioare: in­ telectual, etic, social, estetic, religios. Psihologia ştiinţifică a început prin a fi mai ales fiziologică. Impulsul spre cercetarea aspectului fiziolo­ gic se datoreşte mai ales psihologului american James şi medicului danez Lange (1884), care au pus net pro­ blema priorităţii reacţiei fiziologice, organice în com­ plexul emoţiei. Atenţia psihologilor s-a fixat asupra în­ trebării: Ce este primar, esenţial şi ce este secundar şi derivat, reacţia fiziologică sau starea conştientă a emoţiei, expresia sau conştiinţa expresiei ? Este oare emoţia o simplă înregistrare pasivă a furtunii organice sau este impulsul conştient care declanşează complexul de reacţii organice, ce devin astfel o simplă manifestare şi expresie a trăirii emoţionale conştiente ? Curentul biologic darwinist şi cel psihofiziologic al lui James­ Lange au creat împreună un nou capitol în psihologie, acel al expresiilor emotive. Latura fenomenologică şi conştientă a emoţiilor a progresat foarte puţin comparativ cu cercetările din domeniul funcţiilor de cunoaştere. Asistăm la un feno­ men paradoxal : cu cît încercăm să pătrundem mai adînc în viaţa emoţiilor, ca trăiri conştiente, pur psi­ hice, cu atît ne alegem cu mai puţin; cu cît intensifi­ căm eforturile spre a modela aceste trăiri în concepte intelectuale „clare şi distincte", cu atît ne dăm mai bine seama că, în etapa finală a analizelor noastre, intro13

spective, nu rămînem decît cu forme goale al căror conţinut este volatilizat, aşa după cum dispare ceaţa la lumina soarelui. Psihologul statorniceşte regula : emoţia se eclipsează în momentul cînd ne îndreptăm atenţia asupra ei ; ceea ce ne rămîne este conştiinţa si­ tuaţiei care ne-a provocat emoţia, împreună cu reacţiile la situaţia respectivă ; trăirea specifică, esenţa emoţiei dispare,. devine invizibilă, insesizabilă, volatilizîndu-se fără urmă. Este oare vorba de incompatibilitate între efortul de reflexie, analiză conştientă şi trăire emoţio­ nală, între intelect şi afectivitate ? Ce fel de fenomen psihic este acela care nu poate fi surprins printr-o ope­ raţie intelectuală şi situat în cadrul unor noţiuni lo­ gice, ştiinţifice, adică să devină cunoscut? Iată că ter­ menul de emoţie începe să fie scris în ghilimele şi tra­ tat ca o construcţie arbitrară şi artificială, ca o creaţie mitologică. Emo_ţia, realitate, în aparenţă, atît de pal­ pabilă şi vie, este declarată ca fiind o ficţiune de care nu are a se ocupa un om de ştiinţă. Ea nu există ca ceva aparte, în plus şi deosebit de conţinutul intelec­ tual sau de realitatea somatică, fiziologică. Deci, nu ar fi cazul de a ne ocupa de ceea ce nu există în cali­ tate de categorie psihologică originală. Unii psihologi nu abandonează, totuşi, terenul. Fap­ tul că un fenomen trăit nu poate fi prins direct în schemele noastre intelectuale nu ne îndreptăţeşte să credem că el nu există. Din partea filozofilor în ajutor ne vine Bergson cu antiteza : intuiţie-inteligenţă. Tre­ cutul filogenetic ne-a angajat pe linia inteligenţei sta­ tice, relaţionale, mediate şi obiectuale, dar aceasta nu înseamnă că n-ar exista şi un mod intuitiv, direct şi fluid de cunoaştere, opus celui dintîi. Ideea bergsoniană apare aproape simultan cu un nou motiv introdus în orchestraţia psihologică a începutu­ lui secolului al XX-lea, acel al inconştientului. Astfel, fenomenele psihice se polarizează în stări gîndite şi trăite, intelectuale şi intuitive, statice şi dinamice, ra­ ţionale şi iraţionale, conştiente şi inconştiente. Emoţiile şi întreaga viaţă afectivă ar avea, deci, sediu în această împărăţie a negurii, a iraţionalului. 14

Iată că afectivitatea este situată sub pragul conştiin­ ţei, şi al operaţiilor intelectuale, iar fiziologia modernă îi găseşte locul în regiunea subcorticală a hipotalamu­ sului, în formaţia reticulată, domeniul informaţiei di­ fuze şi aproape nediferenţiate; este „fondul" pe care se grefează formele conştiente, intelectuale; este sursa: energizantă a vieţii conştiente, regiunea de unde ni se impun direcţiile generale ale conduitei, sensul general al existenţei şi realităţii. Această situaţie ne duce spre o constatare cu desă­ vîrşire pesimistă: afectivitatea există, dar n-o putem cunoaşte, înţelege, gîndi. în adevăr: cum am putea sesiza insesizabilul, a conştientiza inconştientul, a in­ telectualiza afectivul, a gîndi o trăire? Se petrece ceva similar cu opoziţia din lumea fizică, între teoria cor­ pusculară şi cea ondulatorie a luminii. Care este dovada existenţei unui sentiment? Se află ea în inconştient sau în conştiinţă? Ni se impune di­ lema: există, dar nu poate fi cunc.scut şi ca atare este ipotetic; a doua: îl credem cunoscut, dar nu sîntem siguri dacă nu este o iluzie, o simplă credinţă, opinie, fără un corespondent în realitate; deci, este ipotetic, problematic. Nu cumva este mai înţelept să ne ocupăm, aşa cum o propun behavoriştii (engl. behavior = comportament), de S-R, adică de relaţia dintre stimul şi reacţie? Se renunţă astfel la invizibil, inefabil şi inexprimabil şi ne mulţumim cu ceea ce este observabil, determinabil şi vizibil, în termeni de situaţie sau stimul şi reacţie. Să lăsăm pe seama speculaţiei metafizice „trăirea", „intuiţia", ,,inconştientul" şi „conştientul", limitîndu-ne la descrierea şi explicaţia conduitei. Iată încă o soluţie ce ni se oferă, dar şi ea este greu de acceptat, chiar de către behavioriştii ortodocşi înşişi. Un pas înainte îl face psihologia prin lărgirea înţe­ lesului de conduită, aşa cum o face Pierre Janet, înţe­ legînd prin conduită nu numai reacţia la o situaţie externă, ci şi reacţia, atitudinea faţă de propriile stări 15

ale individului, aproape la fel de exprimabile, vizibile şi determinabile ca şi răspunsurile la situaţiile din afară. In felul acesta stările afective nu ne mai apar ca simple oglindiri pasive ale unor fenomene fiziologice, ci ca stări active, ca reacţii la informaţii ce ne vin din propria noastră structură, realitate psihologică. Eţe sînt - după expresia lui Janet - ,,reacţii secundare", dar nu mai puţin active şi reale. Ele se constituie în­ tr-un domeniu bine determinat de stări şi procese afective. Le putem astfel descrie, analiza şi explica în calitate de fenomene originale şi deosebite de cele de cunoaştere (cognitive). Pînă acum terenul este cîştigat prin recunoaşterea existenţei domeniului afectiv alături de cel intelectual. In schimb, apropierea afectelor de fenomenele cona­ tive (lat. conatus = impuls, năzuinţă), volitive, merge pînă la pierderea independenţei lor de clasă distinctă şi introducerea lor în aceeaşi clasă cu fenomenele de reacţie, cu tendinţele, năzuinţele, mobilele şi motivele. Astfel harta fenomenelor psihice se reduce la două continente ferme, iar sentimentele cu emoţiile repre­ zintă cel mult un domeniu anexat celui conativ sau o subdiviziune a acestuia. In tratatele contemporane de psihologie generală figurează din ce în ce mai rar ca­ pitolul despre emoţii şi sentimente, iar monografiile despre viaţa afectivă au devenit şi ele o raritate. Ter­ menul de emoţie este aproape eliminat şi înlocuit prin termeni ca anxietatea, agresiunea, frustraţia, motiva­ ţia, atitudinea. In orice caz, modul de tratare a emo­ ţiilor şi sentimentelor este mult schimbat faţă de epoca lui Ribot şi chiar faţă de perioada mai aproape de a noastră, a lui Georges Dumas. Viaţa afectivă ni se în­ făţişează astăzi ca fiind legată de motivaţie. Această revoluţie nu ne separă total de trecutul psihologiei, de primul sfert de veac al nostru, cînd interpretarea biologică a psihologului american McDougall reducea conduita umană la impulsuri înnăscute, instinctive, cu latura lor subiectivă, internă, a emoţiilor şi sentimen­ telor. Noţiunea de motiv depăşeşte astăzi conceptui

16

biologic de instinct, iar viaţa afectivă ne apare ca fiind legată de dinamica forţelor motivaţionale. ,,Nu există - spune psihologul Otto Klineberg demarcaţie bine definită între motivaţie şi comportare afectivă" 1• Dar nici această deplasare sau anexiune teritorială a afectivităţii la imperiul motivaţiei nu in­ troduce prea multă ordine în explicarea fenomenelor afective, întrucît nici înţelesul de motivaţie nu se bucură de unanimitatea dorită. ,,Nici un domeniu al psihologiei - spune psihologul Kendler - n-a inspirat atîtea teorii ca motivaţia. De fapt, teoriile asupra mo­ tivaţiei sînt atît de variate şi contradictorii între ele, încît este imposibilă totalizarea sau integrarea lor" 2• Aceasta nu înseamnă totuşi, să nu consemnăm anexa­ rea fenomenelor afective la noul imperiu al motivaţiei.

2. Numele Privită în contextul legilor biologice, în special prin prisma ideii de adaptare, viaţa afectivă se scindează în două mari grupe de fenomene : adaptate şi neadaptate, stări psihice afective care exprimă sau însoţesc reac­ ţiile adaptate la realitate şi altele care trădează dez­ adaptarea, dezintegrarea, dezorganizarea individului. Primele le vom numi în general sentimente, grupa a doua va cuprinde ceea ce numim emoţii. Cu toate că ar,părea că prin această diferenţiere am atins terenul ferm şi ne-am afla în posesia busolei de orientare, a punctelor cardinale în universul nostru psihic, constatăm, cu toată surprinderea, că pe măsură ce lărgim aria de informaţii psihologice pierdem tere­ nul sub picioare şi ajungem să nu mai ştim unde ne aflăm. Diversitatea terminologică în lumea psihologilor 1 Otto K 1 i ne b erg, Psychologie sociale, P.U.F., 1963, I, p. 191. 2 H o w ar d H. Ke n d 1 er, Basic Psychology, Methuen, London, 1963, p. 268.

17

este atît de mare încît ne dăm seama că folosind ter­ meni diferiţi autorii vorbesc uneori despre aceleaşi fe­ nomene sau cu aceleaşi cuvinte desemnează fapte psi­ hice diferite. ,,Psihologia vieţii afective - spunea McDougall acum 32 de ani în urmă - este încă atît de înapoiată, atît de haotică, cu o diversitate atît de mare de păreri şi teorii, că o terminologie general acceptată încă nu ne este accesibilă" 1 . Situaţia de azi nu este mult schimbată. Dacă în ce­ lelalte domenii ale psihologiei terminologia este relativ uniformă, în domeniul afectivităţii aproape fiecare au­ tor întrebuinţează o terminologie proprie şi de aceea, în examinarea părerilor unui psiholog, este nevoie de cunoscut mai întîi lexiconul psihologic al autorului. Ceea ce un psiholog numeşte emoţie corespunde la alt psiholog înţelesului de afect sau sentiment ; dacă la un psiholog termenul de afect semnifică o reacţie ele­ mentară şi situativă, la altul termenul are o accepţie largă, cu sfera cea mai vastă etc. Nici numărul de ca­ tegorii sau forme afective nu se menţine acelaşi. Ast­ fel, autorul unei monografii despre sentimente stabi­ leşte 7 categorii afective: 1) sentimente simple, 2) sen­ timente senzitive, 3) emoţii, 4) dispoziţii, 5) pasiuni, 6) sentimente şi 7) afecte. Cum este posibilă denumirea de ştiinţifică a cerce­ tării unui domeniu în care nu există măcar o elemen­ tară uniformitate a termenilor folosiţi, unde starea de mînie sau furie este aşezată de un autor în clasa pa­ siunilor, de altul în a emoţiilor, de al treilea în clasa afectelor, iar de al patrulea în grupa sentimentelor? Atîta timp cît profeţia unor psihologi privind dispari­ ţia acestor categorii afective din vocabularul psiholo­ gic nu s-a împlinit încă, este necesar, credem, pentru a ne face înţeleşi, să ne prezentăm cu vocabularul nostru în acest domeniu. Terminologia psihologică în domeniul sentimentelor nu variază numai în funcţie de apartenenţa naţională 1 W. M c D o u g a 1 1, Organisation of the affec tive life, , ,Acta Ps y cholo g ica", II, 3, 1937, p . 233.

18

a psihologilor, ci ş1 m cadrul aceleiaşi naţiuni. Este demn de remarcat faptul, totuşi, că în ţările neolatine apropierea terminologică este mai mare datorită ori­ ginii lor latine comune. Acest motiv ne determină şi pe noi să adoptăm terminologia care ne apropie mai mult de sensul originar al cuvîntului. Astfel prin termenul de emoţie vom denumi stări ca mînia sau furia, spaima sau frica, bucuria şi tris­ teţea, adică acele stări care se caracterizează prin in­ tensitate mare şi durată scurtă, stări zguduitoare. Să nu uităm că cuvîntul de emoţie provine de la lat. emoveo, ere (a mişca din loc, a muta, a zgudui, a scoate din ţîţîni) . Termenul german de „Gemiltsbewegung" redă cel mai fidel sensul originar. Termenul de sentiment (lat. sentio, ire = a simţi) dă naştere la echivoc prin dubla lui semnificaţie originară de simţire senzorială şi afectivă. în al doilea sens, ter­ menul se potriveşte pentru stări moderate ca intensi­ tate, cu o durată relativ lungă, ca plăcerea, neplăce­ rea, iubirea-ura, mîndria, umilinţa, recunoştinţa etc. Sentimentele se diferenţiază şi în funcţie de obiect sau situaţie ; vorbim despre iubire maternă sau paternă, de iubire de patrie, de plăcere estetică etc. Tr�buie să observăm că sentimentele superioare adesea sînt de­ numite emoţii : estetică, intelectuală, morală etc. In acest domeniu se face deosebirea dintre sentimente­ tendinţe, ca iubirea sau ura şi sentimente-stări ca plă­ cerea-neplăcerea, mîndria-umilinţa şi altele. Termenul de dispoziţie (lat. dispono - panere = a aşeza, a pune la cale) îl vom aplica la stări puţin in­ tense, dar mai durabile şi cu caracter mai difuz, mai puţin legat de o situaţie precisă. In sfîrşit, prin termenul de pasiune (lat. patior pati = a suferi, a suporta) vom denumi acele impulsuri care devin dominante şi persistente. In cazul unor do­ minante superioare şi acceptate de personalitate, ter­ menul se aplică în domeniul artistic, ştiinţific, social sau politic ; în cazurile cînd dominanta este de nivel inferior şi este trăită ca forţă tiranică, provocînd con19

flicte şi sciziuni ale personalităţii, este mai potrivit termenul de patimă. Toate aceste forme sau categorii de trăiri le denu­ mim afecte sau stări afective (lat. affecto - are = a căuta., a dori, a te îndrepta spre ceva) . înrudirea stărilor semnalate se poate constata şi din faptul că o stare emotivă de spaimă poate trece spre un sentiment de teamă, angoasă, iar de la acest sen­ timent spre o dispoziţie deprimantă de nelinişte. La fel, unele sentimente se pot transforma în pasiuni sau patimi (de avariţie, j ocuri de noroc ş.a.).

3. Semne particulare Ne întrebăm mai întîi ce au comun stările afective cu celelalte stări şi procese psihice ? Fiind tot stări de conştiinţă; afectele au totuşi o intenţionalitate par­ ticulară : un sentiment este totdeauna o atitudine, fa­ vorabilă sau nefavorabilă, faţă de un fenomen, de o situaţie, aşa după cum percepţia, reprezentarea sau noţiunea reflectă un obiect, o situaţie, o relaţie. Sta­ rea afectivă surprinde o relaţie dinamică şi valorică între subiect şi obiect. Reacţia afectivă este determinată, ca orice conduită psihică, în acelaşi timp de natura situaţiei şi de struc­ tura persoanei. Nu trebuie să uităm totodată că starea afectivă, ca stare de conştiinţă, nu este niciodată trăită ca atare, izolat de aspectul cognitiv, intelectual şi de aspectul conativ al conduitei. Viaţa sentimente­ lor ne deschide calea spre înţelegerea personalităţii ca întreg. Iubirea fiecăruia are notele ei particulare în funcţie nu numai de situaţie, ci şi de ,structura per­ sonalităţii, de obiectul iubirii şi de întreaga experienţă a persoanei în continuă interacţiune cu alţii. Inten­ ţia noastră de a trata viaţa sentimentelor reprezintă un efort de abstracţie ; vorbim despre sentimente ne� glijînd în mod intenţionat întregul, ca şi cum senti­ mentele ar avea viaţa lor proprie şi independentă. 20

A. Semne generale (1) Efortul nostru de abstracţie este îndreptăţit în parte de faptul că stările afective au particularităţi deosebite de ale fenomenelor intelectuale. O notă dis­ tinctivă a lor este aceea de subiectivitate. Pentru a înţelege acest caracter specific trebuie să-l deosebim de înţelesul epistemologic, care conferă nota de subiectivitate oricărei idei, prin faptul că este o stare mentală, internă şi simbolică, deosebită de un fapt extern. O stare se numeşte însă subiectivă şi prin faptul că aparţine unui subiect. Cu toate că orice stare psihică este, în acest sens, subiectivă, starea afectivă este subiectivă mai ales prin faptul că ea este o atitudine particulară chiar faţă de stările intelectuale sau volitive, faţă de convingerile, ideile, precum şi faţă de faptele noastre. După definiţia curentă, starea afectivă este „trăirea unei atitudini faţă de ceea ce cunoaştem sau facem" . In starea afectivă, ponderea cade nu pe informaţia despre natura obiec­ tului şi relaţiile acestuia cu alte obiecte, ci pe infor­ maţia privind gradul în care obiectul convine sau nu subiectului. Prin starea afectivă se dezvăluie mai mult natura şi trebuinţele subiectului, decît natura şi pro­ prietăţile obiectului. Acesta este sensul subiectivităţii stărilor afective în general. Desigur că ambele aspecte informaţionale sînt inseparabile ; ca să avem informaţia afectivă despre gradul de potrivire a însuşirilor obiec­ tului la trebuinţele subiectului se presupune că apre­ cierea subiectivă, valenţa afectivă este în parte deter­ minată de informaţia obiectuală. (2) O altă notă, comună tuturor sentimentelor, dar în acelaşi timp diferenţială faţă de aspectul perceptiv, intelectual sau conativ este însuşirea apreciativă, time� tică (grec. timao = a aprecia, a estima) . Spre deosebire de semnificaţia structurilor intelectuale sau matare, sentimentul posedă un sens, un înţeles timetic. Orice obiect este legat de interesele biologice ale or­ ganismului. Explicaţia atît a declanşării unei reacţii 21

cît şi a direcţiei acesteia se află numai în instabilitatea echilibrului exprimat prin tensiunea . afectivă. Legătura funcţională dintre organism şi mediu se efectuează prin interesele biologice ale individului ; obiectul există pentru organism numai în măsura în care el prezintă o valoare biologică de conservare sau de perpetuare. Obiectul apare numai o dată cu schema mentală, o dată cu structura intelectuală în care se poate încadra. Sub influenţa societăţii, a noilor con­ duite, ca acea intelectuală şi a limbajului, solidaritatea funcţională şi trăită, între organism şi mediu, începe să se scindeze şi obiectul poate fi gîndit la distanţă ca ceva străin. Situaţia trăită şi indiviză „organism-mediu" se polarizează în semnificaţia mentală a două realităţi distincte : subiect-obiect, eu-noneu. Inţelesul subiectiv şi timetic se subordonează cu încetul înţelesului rela­ ţional, schematic, simbolic, intelectual. Sub influenţa acestor forme permanente viaţa afectivă suferă o modi­ ficare în sensul obiectivării, stabilizării, a socializării şi generalizării. Inţelesul timetic are importante rezonanţe sociale. Astfel, succesiunea zilelor nu este un fenomen pur obiectiv, ştiinţific, de natură astronomică. Ea este o suc­ cesiune de valori ce nu se poate modifica decît o dată cu transformarea afectivă. Ziua nu este atît un „feno-: men natural" , o convenţie, un simbol, cît o valoare cu o fizionomie şi rezonanţă specifică, constitutivă zilei trăite. ,,Sărbătoarea" are o fizionomie cu totul deosebită de a „zilei de lucru", ziua „Anului nou" de ziua sfîrşi­ tului de an etc. Realitatea ni se prezintă ca o ierarhie de valori sau ca un cîmp de forţe din care unele sînt atractive altele respingătoare. La aceeaşi „formă" animalul poate reac­ ţiona ca la „hrană" , ,,primej die" sau „obiect de satis­ facţie sexuală" . Inţelesul de partener sexual se trans­ formă la unele specii de păianjen, după consumarea actului, în înţeles de „obiect alimentar", masculul fiind devorat de femelă. Intr-o conştiinţă dezvoltată, înţelesul timetic consti­ tuie un acompaniament surd, un halo, o atmosferă sau 22

o ambianţă pe care o respiră impresiile individualizate ale schematismului intelectual ; înţelesurile timetice sînt tipare generale în care se diferenţiază semnifica­ ţiile intelectuale ; ele au un caracter subconştient. Înţe­ lesul timetic poate fi întrezărit în stări apropiate de stadiul primitiv al conştiinţei ; il găsim în vis, în ac­ ţiuni întrerupte, în procese de incubaţie şi gestaţie crea­ toare sau în vagi şi difuze orientări instinctive. Sub acest rapor,t sentimentul poate fi considerat ca o con­ ştiinţă primitivă, confuză, intuitivă 1 . Organismul formează cu ambianţa o unitate dina­ mică, un întreg ; fiecare organism îşi are mediul său. Sub acest raport instinctele sînt intuiţii înnăscute, pre­ simţiri confuze ale obiectelor şi izvoarelor lor de satis­ facţie. Aceste cunoştinţe confuze sînt înscrise în con­ formaţia şi structura vitală a individului. Aici lipseşte distanţa fenomenologică între subiect şi obiect ; avem o conştiinţă suspendată de clipa prezentului şi dizolvată în trăirea imediată şi directă a individului. Psihanalistul elveţian Jung · spune că inconştientul este purtătorul şi presimţirea a ceea ce ne lipseşte şi ne-ar putea com­ pleta. Aici găsim semnificaţia înţelesului de tendinţă şi de origine a sentimentului. Această cunoştinţă-presentiment cuprinde direcţia, preferinţele persoanei. Intriga romanului citit poate fi uitată fără a se şterge reziduul afectiv specific, rămas în urma volatilizării conţinutului relaţional. Cauzele supă­ rării sînt uneori uitate fără ca supărarea însăşi să dis­ pară. Uitarea obiectului unei acţiuni întrerupte nu îm­ prăştie neliniştea specifică a tendinţei de a se revela şi continua acţiune începută. Unele iubiri neîmplinite şi întrerupte îşi reiau firul uneori după decenii. Neli­ niştea, tensiunea afectivă exercită o presiune asupra căilor conştiente de exteriorizare, spre reînnoirea situa­ ţiilor neconsumate, spre realizarea scopurilor nelichi­ date. 1 Vezi V a s i 1 e P a v e 1 c u, Caracterele afectivităţii, ,,Analele de psihologie", IV, 1937.

23

Între sensul timetic şi semnificaţia intelectuală ra­ porturile sînt în general destul de suple. Un sentiment de iubire poate fi interpretat ca prietenie, o atitudine egoistă ca generozitate. Acelaşi sentiment poate avea în vis deghizări variate ; aceeaşi imagine poate dobîndi înţelesuri afective felurite ; două imagini diferite se pot condensa sau substitui una alteia datorită substratului lor afectiv identic. Raportul dintre dispoziţia afectiv� şi imaginea onirică este din cele mai relaxate, iar sim• bolismul visului este cît se poate de fluctuant şi su• biectiv. Visul ne apare uneori ca o pură afectivitate (3) O altă particularitate a afectelor este caracteru lor energetic şi dinamic, starea de tensiune. Orice star afectivă posedă o tensiune relativă. Nu există afec care, pe lîngă orientare, direcţie, să nu posede şi u grad energetic, o tensiune gata de descărcare, de cor vertire într-o acţiune sau de fixare într-o anumi1 postură. Aici surprindem şi notele diferenţiale ale formel< afective semnalate mai sus. Nucleul vieţii afective, dinamicii personalităţii îl reprezintă tendinţele, in pulsurile. Tendinţele înnăscute se modelează prin învi ţare în dialogul neîntrerupt individ-mediu. Existen tendinţei presupune o realitate corespunzătoare şi es înzestrată cu o finalitate de menţinere sau ameliora: a echilibrului, a unităţii dinamice individ-mediu. Dai individul ar răspunde automat, ca o maşină, n-ar exi$ tensiune şi sentiment ; reflexele simple şi explozi, sînt neafective. Afectul se naşte în momentul cî1 impulsul este frînat sau suspendat de o altă fort externă sau internă. Astfel se creează cîmpul afect şi dinamic, tensiunea afectivă. Este important de semnalat faptul, paradoxal la prin vedere, că tendinţele, motivele acţiunilor, forţele m, trice ale conduitei nu se cunosc direct şi imediat, indirect, mediate fiind prin efecte derivate. Iubirea ura nu le cunoaştem direct, ci prin acţiuni adecva.­ şi stări de suspendare, amînare sau frînare a acestor impulsuri, prin satisfacţii sau amărăciuni trăite în cursul desfăşurării acestor cicluri dinamice, prin emoţii de 24

bucurie sau tristeţe, mm1e şi indignare sau frică şi îngrijorare. Iubirea unei mame o cunoaştem şi o măsu­ răm, aşa după cum o cunoaşte şi ea, prin stările ei de îngrijorare faţă de sănătatea şi bunăstarea copilului, prin mîndria ei faţă de succesele acestuia, prin tristeţea şi deprimarea ei în faţa insucceselor lui etc. Tendinţele, deci, se dezvăluie prin sentimente-stări şi prin emoţii. Aici din nou atingem un punct nevralgic al psiholo­ giei. Ce este tendinţa, dacă ea nu poate fi surprinsă nemij locit în conştiinţă ? Ce este un sentiment dacă nu o semnalizare a unei stări tendenţionale, a unui impuls, a unei năzuinţe, a unei alte realităţi decît natura lui proprie? Unii psihologi rezolvă problema printr-un compromis, inventînd termenul de tendinţă afectivă sau de sentiment-tendinţă. Noi credem că este mai logic să deosebim abstracţia, elaborarea mintală a înţelesului de tendinţă de noţiunea de sentiment. Astfel iubirea şi ura sînt tendinţe care I).i se dezvăluie printr-o diversitate de stări afective şi emoţii. Semnalizarea afectivă a atitudinii subiectului, a constelaţiei tendin­ ţelor este indisolubil asociată cu semnalizarea senzo­ rială a obiectelor şi situaţiilor. Semnalizarea senzorială ne oferă semnificaţia situaţiei, iar sentimentul ne dez­ văluie sensul ei pentru subiect. Tendinţele, motivele, deci, sînt construcţii mintale, abstracţii, artificii explicative fără suport trăit direct, concret, individual şi adecvat. Dacă un sentiment ni se dezvăluie printr-o tensiune, iar tensiunea este mai mult un cîmp afectiv decît o forţă, impuls sau motivaţie singulară, înseamnă că ceea ce trăim cu adevărat este altceva deeît construcţia noastră mentală, explicativă, noţiunea de tendinţă. ,,Tendinţa - spune cu drept cuvînt Kendler - este o construcţie teoretică făcută pentru a ajufa la explicaţia conduitei" 1 . Este cert că tendinţa (sau sentimentul-tendinţă) este o abstracţie, dar abstracţia nu este o ficţiune sau con­ strucţie arbitrară, aşa după cum „esenţa" unei realităţi, 1 Op. cit., p; 230 ; vezi şi P. B o t e z a t u, Actul interpersonal; ,,Analele Româno-Sovietice, Pedagogie-Psihologie", 2, 1958, p. 72'.

25

dacă nu este trăită ca atare nu devine prin aceasta mai puţin reală şi mai puţin autentică în comparaţie cu ,,fenomenul" , o realitatea derivată. (4) Caracterul dinamic şi tensional al afectivităţii ne explică instabilitatea şi polaritatea vieţii afective, ten­ dinţa sentimentelor de a se mişca şi evolua prin con­ trast, iar a gîndirii - prin antiteze. Dictonul „extre­ mele se ating " este sugerat de dinamica afectivă : iu­ birea este mai aproape de ură decît de indiferenţă. Bariera ivită în faţa atracţiei, a propulsiunii provoacă reacţia de respingere, de îndepărtare a obstacolului sau de retragere a individului. Un act de deposedare, de frustrare a unei plăceri dă naştere unei reacţii de agresiune, iar frînarea acesteia - unui act de animozi­ tate şi ură. Numai la un nivel superior asemenea răs­ puns poate avea forma de resemnare sau conduită con­ ciliatorie. Sentimentul de gelozie este energia iubirii convertită în ură. Uneori, în loc de succesiune sau alternare a senti­ mentelor opuse, subiectul trăieşte în mod simultan două sentimente contradictorii : atracţia şi repulsia, iubirea şi ura, admiraţia şi dispreţul, simptome de dezagregare schizoidă sau schizofrenă a personalităţii, stări de ambi­ valenţă afectivă. Aceste stări morbide ne dezvăluie importanţa senti­ mentelor în asigurarea şi menţinerea unităţii eului. Conflictele afective pot duce la sciziunea şi dezinte­ grarea personalităţii. Unitatea gîndirii şi a acţiunii are la bază unitatea şi stabilitatea echilibrului afectiv. întreaga dezvoltare a personalităţii şi a voinţei nu este altceva decît o continuă creaţie a unor· sisteme şi instanţe noi şi superioare de rezolvare a conflictelor motivaţionale. Printr-un act de voinţă şi anticipaţie noi prevenim conflictele între dorinţe, impulsuri, ridicîn­ du-ne la un nivel superior de conştiinţă, susţinut prin­ tr-un sentiment mai comprehensiv, mai unitar. Aceste sentimente superioare sînt în mare măsură obiectivate şi intelectualizate ; ele sînt prin excelenţă sentimente ale eului, instanţe superioare ale acestuia. Lărgirea cadrului afectiv, maturizarea sentimentelor este un pro-

26

ces de stabilizare a lor. In organizările afective supe­ rioare este angajată întreaga personalitate ; stările con­ flictuale şi sciziunile interioare devin mai rare şi mai atenuate. Polaritatea vieţii afective se manifestă prin feno­ menul de compensaţie şi supracompensaţie ; sentimen­ tul de inferioritate se echilibrează prin superioritate ; satisfacerea unui sistem permite hegemonia sistemului opus. Excesul de bucurie ne apropie de tristeţe, depă­ şirea limitei în expresia simpatiei ne aduce în pragul antipatiei. A pretinde cuiva un sentiment pe care nu-l are înseamnă a favoriza un sentiment opus, o reacţie de apărare. Dezgustul elevului pentru carte reprezintă uneori o reacţie de apărare împotriva „îndopării" , a exigenţei ce depăşeşte posibilităţile elevului. Legea compensaţiei, a contrastului, a pendulării şi oscilaţiei exprimă mecanisme primare ale vieţii afec­ tive. Cine n-a văzut timizi îndrăzneţi, temerari ? Cine n-a fost surprins de insensibilitatea sensibililor, afec­ tuoşilor sau de cinismul pudicilor ? Voind să te înde­ părtezi de o extremă, cazi în cealaltă. Copilul, omul necivilizat, psihopatul şi nevropatul nu au stabilitate afectivă. Echilibrul psihic este, prin na­ tura lui, mai ales afectiv. Un cîmp afectiv este cu atît mai labil, mai susceptibil de a-şi schimba tonalitatea afectivă în una contrarie, cu cît tensiunea lui este mai înaltă. Stabilitatea este un semn de maturizare afectivă şi, în genere, de maturizare a personalităţii. Profesorul Paul Hazard, istoric al literaturii franceze, îl prezintă, în monografia sa Viaţa lui Stendhal, pe scriitorul francez sub trei personaje diferite : Henri Beyle (adevăratul nume al scriitorului), egotistul Sten­ dhal (pseudonimul romancierului) şi amicul Dominic (un personaj imaginat) ; contrastul îl reprezintă ulti­ mele două personaje. La fel de interesant este şi „cazul" Robert Schumann, contemporanul scriitorului citat. In noaptea de 17 oc­ tombrie 1833, tînărul Robert de 23 de ani este cuprins de anxietate. O panică ciudată şi absurdă dă alarma ; îi este teamă de ciumă, de a orbi, de a înnebuni ; are fobia înălţimilor, a întunericului, obsesia sinuciderii. 27

Treptat se diferenţiază 3 personaj e : Robert, Florestan şi Eusebiu. Impreună cu alţi tineri, imaginari, de aceeaşi vîrstă, se constituie într-un grup fictiv „Davidsbund". Pe cît de nebunatic, dinamic, expansiv, scînteietor şi tumultuos este Florestan, pe atît de liniştit, visător şf melancolic Eusebiu. Eul profund contradictoriu al lui Schumann, proiectat în opera sa muzicală, oscilează între două valenţe contrare : Manfred şi Faust. Nebunia de care i-a fost atît de frică în 1 8 3 3 devine mai tîrziu (1856) o tristă, dureroasă realitate. Incă un caz, de data aceasta din lumea contemporană, descris de un psiholog sub titlul Trei feţe ale Evei (1957). Eva Albă era o fiinţă blindă, retrasă, conştiin­ cioasă ; devenită subit Eva Neagră, se comportă ca o cochetă, expansivă, nebunatică, zgomotoasă. In urma tratamentului apare o a treia i:iersonalitate, Jana, ma­ tură şi echilibrată. Psihologii găsesc explicaţia în tre­ cutul acestei femei, care, copil fiind, se identifica cînd cu mama, cînd cu tatăl ei, firi opuse. Din relatarea sumară a cazurilor reţinem faptul că tonalitatea personalităţii, profilul, echilibrul şi unitatea acesteia sînt indisolubil legate de viaţa şi dinamica' afectivă. Capitolul despre temperament şi caracter din psihologia generală normală tratează despre introver­ siune-extraversiune, schizotimie-cicloidie, iar psihia­ triile ne descriu simptomele psihozei ciclice, a maniei depresive, a pendulaţiei între euforie şi melancolie. Ecourile frămîntărilor afective se înregistrează pe plan logic, superior, al personalităţii. Cu toate că psiho­ logizarea logicii este considerată de către unii logicieni ca fiind mai gravă decît ignoranţa sau impietatea, ris­ căm totuşi să semnalăm faptul că la nivelul cel mai abstract al gîndirii se proiectează polaritatea vieţii afec­ tive. In cartea sa recentă asupra structurilor intelec­ tuale 1, R. Blanche lărgeşte schema clasică a patra­ tului logic al lui Boetius, cu raporturile lui de contra­ dicţie, contrarietate, subcontrarietate şi subalternare, completînd-o cu schema hexagonului logic. Conceptele I

28

R. B I a n C h e, 81tnu;t?ffeS inteUect1!,eUes ! J. Vrin, Paris, 1966,

de valoare se organizează şi ele conform acestui model. Iată unul din modurile axiologice în opoziţia terme­ nilor : activ-inactiv, binefăcător-nociv, eficace-ine­ ficace. Ordinea sentimentelor axiologice se prezintă astfel : patie-apatie, filie-fobie, afobie-afilie. Tipurile temperamentale ni se înfăţişeae:ă şi ele pe planul logic în relaţii de opoziţie : ciclotimie-echilibru, excitaţie­ depresiune, manie-melancolie, antren-calm. Este adevărat că universalitatea structurii hexagonale ne revelează izomorfismul, analogia între familii de concepte foarte îndepărtate ; ne întrebăm, totuşi, dacă izomorfismul pe plan orizontal al schemelor prezentate nu ne dezvăluie existenţa izomorfismului pe dimen­ siunea verticală: logic-psihologic, intelectual-afectiv. Nu pledăm pentru simplificare, reducţionism, ci emitem ipoteza unui izomorfism, a unei identităţi de tipare sau matriţe între structurile etajelor suprapuse, care îşi păstrează totuşi fiecare specificul lui calitativ. Diso­ nanţele, conflictele şi contrastele afective sînt calitativ deosebite de contradicţiile şi antitezele logice ; totuşi ele fac parte din aceeaşi clasă izomorfă a incompatibi­ lităţii şi contradicţiei. Se poate vorbi despre echilibru mecanic, fizic, biochimic, psihic, logic, fără ca prin aceasta să reducem înţelesul de echilibru intelectual sau afectiv la echilibru de natură fizică. (5) Actualitatea constituie, după părerea unor psi­ hologi, un criteriu al afectivităţii. Viaţa intelectuală este prin excelenţă simbolică. Crearea dimensiunii tem­ porale şi deplasarea pe această dimensiune nu este po­ sibilă decît pe baza distincţiei între trăire şi imagine, schemă sau simbol. Noi reproducem împrejurarea în care am trăit un sentiment. Aceste evocări sînt însoţite de stări afective cu o notă de actualitate, de prezenţă. Memoria atribuită sentimentelor este o memorie repre­ zentativă, intelectuală, non-afectivă, raportată la am­ bianţa în care s-a născut sentimentul respectiv şi la modul cum s-a manifestat el. Psihologia germană, mai ales, deosebeşte reprezentarea intelectuală a sentimen­ tului de sentimentul reprezentării (Gefilhlsvorstellung şi Vorstellungsgefilhl) sau evocarea sentimentelor de 29

sentimentul evocării (Gefiihlserinnerung şi Erinne­ rungsgefiihl). Imaginea unui prieten produce un senti­ ment de afecţiune ; imaginea este o evocare, senti­ mentul este o reacţie de prezenţă. Simpla reproducere nu este act de memorie, după cum un act automat, deşi este o reluare şi o condensare a numeroase acte din trecut, nu este act de memorie. Reproducerea este necesară în constituirea unui act de memorie, fără a fi o condiţie suficientă. Sentimentul este o conduită a prezentului faţă de prezent, trecut şi viitor ; tot sentimentul scurtează dis­ tanţele între subiect şi situaţiile dorite şi le lungeşte atunci cînd nu sînt dorite ; cînd sînt puternice, situaţiile sînt imaginate ca şi cum ar fi prezente, aşa cum se întîmplă în cazurile de evadare în lumea viselor ; sen­ timentul este acela care le prezentifică. In stările pa to­ logice de degradare a inteligenţei, de abolire a funcţiei simbolice şi reducere a spiritului critic, sentimentele şi pasiunile sînt acelea care deschid poarta delirului şi halucinaţiei. In vis, imaginea are o notă de actualitate ; ea se desfăşoară în prezent ; trăim pe treapta conştiinţei onirice, concrete, afective, a prezentului. Paradoxul apare în observaţia că vise cu conştiinţa de vis le avem în stare de trezire, de vigilenţă, iar visele din timpul somnului nu sînt de fapt vise căci ele sînt însoţite de conştiinţa unei realităţi autentice, neîndoielnice că sînt ,,aevea" . (6) Ritmul sau cadenţa. Se cunoaşte legătura între funcţiile neuro-vegetativă şi endocrină pe de o parte şi afectivitate pe de altă parte. De aceea ritmurile orga­ nice devin şi afective. Afectele ne apar ca zori ale conştiinţei şi traduc cel mai fidel variaţiile ritmice ale organismului. Orologiul biologic, organic devine şi oro­ logiu al vieţii afective, al obişnuinţelor, automatismelor şi al pasiunilor. Ritmul activităţii este susţinut şi sem­ nalizat de afectivitate, după cum noţiunea de timp este o raţionalizare, o intelectualizare a ritmului primitiv, trăit. După cum mişcările de imersiune şi emergenţă ale convolutelor continuă, în lipsa mareelor, acelaşi ritm 30

în acvarium, iar florile, deschizîndu-se noaptea, re­ flectă ritmul lor nicthemeral şi-l păstrează chiar în lipsa sau în ciuda răsturnării ritmului extern, adică un timp şi atunci cînd nu sînt solicitate de mediul extern. Ne formăm în ritm cu natura ; ,,reflexele la timp" devin impulsuri afective, cerinţe, întrebări şi răs­ punsuri în dialogul nostru cu natura ; aceasta nu îm­ piedică ca dialogul să se transforme uneori în monolog. Conştiinţa de durată la origine este prin excelenţă afectivă. ,,Dacă nu mă înşel - spune Pierre Janet, referindu-se la sentimentele de efort şi oboseală acolo se află originea sentimentului de durată ; com­ binat cu eforturile speciale ale pornirii, cu sentimentele de triumf şi de tensiune, cu sentimentele de schimbare în reacţiile de înfrîngere, acest sentiment de efort spe­ cial va produce toate ideile noastre despre timp" 1 . Prin legătura indisolubilă între stările afective şi sentimentul de durată şi ritm se explică probabil şi repercusiunile grave asupra organismului produse prin tulburarea regimului de viaţă, prin dereglarea ceasului biologic. Un zbor cu avionul supersonic de la Paris la New York ne plasează într-un cadru temporal diferit, ceea ce impune transformarea stereotipului nostru di­ n�mic. Formarea unui stereotip dinamic este crearea unui anumit ritm şi ciclu afectiv. Naşterea, dezvoltarea şi dispariţia unei stări afective se încadrează într-un ciclu afectiv dinamic, cu o anvergură şi intensitate proprie. S-a constatat că o deplasare cu avionul de la Frankfurt la San Francisco modifică circa cu nouă ore relaţiile dintre ritmul vegetativ cotidian interior al pasagerului şi ritmul cel nou impus de ora locală res­ pectivă. Asemenea desincronizare între ritmul exterior şi cel interior, biologic, provoacă distonii vegetative, pierdere a poftei de mîncare, insomnii, dureri de cap, depresiuni şi tulburări afective, dezechilibru care nece­ sită trei zile şi uneori mai mult de readaptare. 1 P i e r r e J a n e t, De I'angoisse d l'extase, Felix Alcan, 1928, p. 6 1 1 .

31

Se cunoaşte importanţa acordată ritmului individual în munca lucrătorului, în raport cil solicitarea maşinii. Există un prag maxim a cărui depăşire nu se poate efectua fără a se produce grave tulburări de ordin psihosomatic. Accelerarea ritmului şi a vitezei în toate domeniile sociale de azi impune individului un efort de adaptare, o căutare de noi mij loace spre a se men­ ţine echilibrul afectiv în noile condiţii tehnice şi sociale. Afectele puternice tind să se cristalizeze în ritmuri rituale prin reproducere fidelă la aceleaşi intervale fixe. După ce se înfiripase legătura între vulpe şi „Micul prinţ" , vulpea învaţă pe micul său prieten cum să se încadreze în noile reguli ale prieteniei. Faţă de întîrzierea prinţului la întîlnire, prietena îi face urmă­ toarea mărturisire : ,,Ar fi bine să revii la aceeaşi oră. Dacă vii, de exemplu, la ora patru după amiază, eu voi începe să fiu fericită de la ora trei . Cti cît va înainta ora, cu atît voi fi mai fericită. La ora patru mă voi agita şi mă voi nelinişti ; voi descoperi preţul fericirii. Dar dacă vei veni oricînd, niciodată nu voi şti la ce oră să-mi împodobesc inima. Se cer rituri" . - ,,Dar ce este un rit ? " întreabă micul prinţ. - ,,Este ceva de mult uitat" - răspunde vulpea:. „Este ceea ce face ca o zi să difere de alte zile, o oră de alte ore " . Tot aşa, respiraţia afectivă, diastola şi sistola con­ ştiinţei sociale şi naţionale se desfăşoară conform unui ritm, unei succesiuni regulate a orelor de muncă cu · cele de răgaz, a obligaţiilor cotidiene cu zilele festive. Orele de sărbătoare sînt anticipate şi turnate în tipare ale unor secvenţe rituale care devin o formă de lege naturală a colectivităţii. Poate că muzica, fiind o artă de exprimare prin exce­ lenţă directă a stărilor afective, ar fi cea mai aptă să traducă ritmul vieţii afective. Sentimentele au nume­ roase şi variate forme de allegro (affetuoso, con anima,

con fuoco, animato, vivace, giocoso, moderato, non tropo, allegretto), o gamă bogată de andante (andantino, andante molto maestoso, grazioso) şi altele ca : adagio, larga, maestoso, rondo, scherzo etc. Se explică recoman­

darea medicilor de a folosi muzica în calitate de mij loc

32

terapeutic de echilibrare în numeroasele boli psihice. Cred că o mai mare apropiere între muzicolog, psiholog şi psihiatru ar contribui la explorarea acestui domeniu incă în mare măsură necunoscut şi cu perspective bogate de natură practică, socială. Ritmul afectiv se desprinde din cadenţa poetică ca şi din arta prozei ; el structurează expresia orală a con­ ferenţiarului şi impune o modelare ritmică artei ora­ torului.

B. Particularităţi tipice şi individuale Psihologii sprijiniţi de scriitori au căutat să deter­ mine cel puţin cîteva tipuri de trăiri şi manifestări afective. Astfel de încercări s-au făcut mai ales în do­ meniul cel mai bogat şi mai explorat al sentimentelor, în domeniul iubirii. Clasificaţia tipologică literară a lui Stendhal a rămas clasică. Primul capitol al cărţii sale despre iubire începe cu clasificaţia tipurilor de dra­ goste : 1) iubire-pasiune, 2) iubire-savoare, poftă, plac, 3) iubire fizică şi 4) iubire-vanitate. Psihologia contem­ porană a rămas la cele două tipuri extreme şi opuse ale iubirii : 1) iubire captativă (lat. captare = a căuta să apuci, a lua), cu tendinţa posesivă, de a acapara, ,de a-şi însuşi sentimental pe alţii şi 2) iubire ob lativă (lat. oblativus, de la offero = a da, a oferi), cu tendinţa de a se dărui altuia, de a se lăsa posedat sentimental de altul. Ca atitudine intermediară, cu tendinţa de a găsi satisfacţie în binele şi fericirea altora, scolasticii ne descriu tipul caritabil, de iubire dezinteresată, de bunăvoinţă (lat. benevolentia = voinţa de bine). S-ar putea face tot atît de bine şi tipologia altor sentimente sau patimi, ca ura, ambiţia, avariţia, pa­ siunea ştiinţifică, politică, artistică, religioasă etc. In fond, aceste tipologii ne duc spre diferenţieri indivi­ duale, spre psihologia persoanei concrete, individuale. Fiecare sentiment se manifestă la nivelul personalităţii, 1n contextul experienţei individuale, în stilul tempe­ ramental şi caracterologic al fiecăruia. De altfel, Sten-

dhal însuşi încheie schiţa tipologică a iubirii cu obser­ vaţia că „în loc de a deosebi patru iubiri diferite, se poate admite foarte bine un număr de opt sau zece nuanţe". ,,Există poate între oameni - spune el - tot atîtea feluri de a simţi cîte sînt şi feluri de a vedea" 1 . Nu există tipuri de ură sau iubire, există tipuri ş� mai ales moduri personale de a iubi sau urî, de a se devota, de a poseda, a domina sau a se dărui. Un sentiment nu reprezintă numai o stare de ten­ siune între individ şi situaţie. El nu dezvăluie o singură tendinţă, ci o constelaţie de impulsuri şi năzuinţe. O tendinţă se poate manifesta la niveluri diferite ; astfel, iubirea sexuală se manifestă, în anumite situaţii şi la anumite persoane la un nivel cvasibiologic, instinctual, fn alte situaţii, la persoane evoluate, iubirea ia forme dezinteresate şi sublime, ca puritate spirituală. Un sen­ timent identificat, recunoscut ca iubire, poate avea ca dominantă, în constelaţia lui afectivă, dominaţia, vani­ tatea sau supunerea, admiraţia sau respectul. O furtună de gelozie se declanşează la temperaturi şi tensiuni diferite : uneori este o reacţie ostilă la frustraţie, depo­ sedare, alteori este o trăire a unei decepţii şi dezamă­ giri, a unei încrederi rănite, alteori este manifestarea vanităţii lezate etc. Această complexitate şi variaţie de nuanţe creează dificultăţi în identificarea exactă a naturii sentimentelor şi reprezintă adesea cauză de ne.:. înţelegeri în interpretarea sentimentelor altora. Dacă modurile de trăire afectivă sînt cele mai simpto­ matice şi revelatoare pentru diagnosticul personalităţii, ::e poate afirma, fără a greşi, că unitatea personalităţii este prin excelenţă unitatea noastră afectivă. Conflic­ tele afective reprezintă lupta cu noi înşine ; a fi vic­ timă a ambivalenţei afective, a iubi şi a urî în acelaşi timp înseamnă a fi tras în două direcţii opuse, în­ seamnă a te dedubla. Cazurile cunoscute în literatura psihologică de dedublări sau triplări ale personalităţii sînt în fond cazuri de sciziuni afective. Nu trebuie, însă, după cum am afirmat înainte, să confundăm contra1 S t e n d h a ;l, De L'amour, Garnier, Paris, p. 4.

dicţia logică, care poate Îi gîndită pe plan simbolic Îără a periclita unitatea eului, cu contradicţia afectivă ; nu vom identifica opţiunea pe plan intelectual, unde inte­ gritatea conştiinţei este păstrată, cu pendulaţia pasio­ nală, cu dominarea preferenţială afectivă, unde partea învinsă este izgonită, expulzată din conştiinţă. Unitatea eului este greu de realizat datorită în pri­ mul rînd multiplicităţii de imagini prin care se reflectă personalitatea noastră în conştiinţa altora şi numărului de modele variate pe care subiectul tinde să şi le însu­ şească. ,,Nimeni nu m-a înţeles complet" - scrie Gogol mamei sale. , ,La dumneavoastră - continuă el - sînt considerat ca om capricios sau pedant nesuferit, care se crede a fi mai deştept ca toată lumea şi făcut altfel decît restul lumii. Aici sînt socotit blînd, ideal al răb­ dării şi al cuminţeniei. într-un sens sînt cel mai liniştit, modest, politicos ; în alt sens sînt posac, meditativ, necioplit etc. , în al treilea sens sînt limbut şi extrem de plicticos ; pentru unii - deştept, pentru alţii - prost. Numai pe tărîmul meu adevărat - încheie scriitorul rus - veţi cunoaşte adevăratul meu caracter" . Ne întrebăm dacă autorul acestor rînduri era în po­ sesia adevărului despre eul său autentic ? Ultimii ani ai scriitorului, precum şi sfîrşitul său ne pun în faţa unei disocieri şi destrămări a unităţii afective a per­ sonalităţii. Aproape în acelaşi timp, în al doilea pătrar al seco­ lului trecut, dar de data aceasta în sudul Europei, înre­ gistrăm o modulaţie afectivă aproape identică : , ,Cine am fost ? " - se întreabă Stendhal. ,,Cine sînt ? M-aş simţi, în adevăr, foarte încurcat ca s-o pot spune. Sînt considerat ca un om de spirit şi foarte insensibil, şiret chiar şi văd că am fost, în mod constant, ocupat cu iubiri nefericite. Ce-am fost deci ? N-o voi şti. Cărui prieten, oricît de luminat ar fi, aş putea-o cere ? Cărui prieten am spus vreodată un cuvînt despre durerile mele de dragoste ? Am fost eu oare om de spirit ? Avut-am ta­ lent pentru ceva ? Om de spirit sau prost ? Om de c.uraj sau fricos ? Şi în fine, fericit sau nenorocit ? " (1836). 35

Problema autenticităţii eului este 1eit-motîvui filo­ zofiei existenţialiste contemporane ; ea se pune într-un mod acut astăzi în faţa solicitărilor masive şi trepidante ale mediului, în faţa forţelor care ameninţă cu alienare şi destrămare integritatea, unitatea eului. Totuşi, prin sentimente, prin analiza intelectuală a semnalizării afective, ajungem la motivaţie, la desci­ frarea sensului şi a semnificaţiei conduitei noastre. Ne recunosc cei din jur, ne recunoaştem pe noi înşine în primul rînd prin interpretarea sentimentelor noastre şi a modului nostru de a le trăi şi exprima. De aceea, buletinul de identitate al afectivităţii urmează să se integreze într-un buletin psihologic al personalităţii.

CAPITOLUL II

Funcţia afectivităţii

AJUNGEM la cunoaşterea mai profun­ dă a naturii unui obiect sau fenomen atunci cînd aflăm la ce serveşte, cînd descoperim funcţia şi utilitatea lui. Chiar primele răspunsuri ale copilului la întrebarea : „Ce este ? " sînt de natură funcţională : ,,Calul este pentru a trage trăsura" , , ,Mama este pentru a pune masa" , , ,Melcul este pentru a fi strivit" etc. Ne întrebăm şi noi la ce serveşte afectivitatea ? Dacă între motivaţie şi comportare afectivă nu se poate face o demarcaţie netă, dacă sentimentul estf' conştiinţa unui impuls, al unui mobil sau motiv, atunci este clar că el reprezintă cheia explicaţiei şi înţelegerii conduitei umane. Sentimentul asigură selecţia, direcţia şi persistenţa conduitei. Aşa se lămureşte, ca şi la moti­ vaţie, r.aracterul lui dinamic şi direcţional, funcţia lui de semnalizare, energizare şi sensibilizare . Dificultatea, însă, cum am văzut, constă în faptul că sentimentul nu este o expresie a unei singure tendinţe, ci a unei constelaţii de impulsuri şi tendinţe. Interpretările ade­ sea simplifică situaţia reală. Afectivitatea se integrează în mecanismul general al adaptării organismului, în funcţia generală de reglare a conduitei. Această funcţie se exercită prin informa­ ţiile primite de către instanţa de reglare. Alături de senzaţie, care ne procură informaţii privind natura, proprietăţile obiectelor externe, sentimentele ne in­ formează asupra valorii, utilităţii lor pentru buna stare a organismului, a subiectului. Dintre aceste două izvoare

37

(şi canale) informaţionale, primul ne dezvăluie semni­ ficaţia stimulului, al doilea - sensul acestuia ; împre­ ună ele constituie înţelesul obiectului, al fenomenului, al situaţiei. Semnificaţia este de natură mai ales inte­ lectuală ; sensul este de natură motivaţională, afectivă. Reglarea conduitei, deci, nu se face direct de către instanţa informaţională, obiectivă sau subiectivă, ci prin intermediul acesteia. De aceea, nu sîntem cu totul de acord cu Pierre Janet că „sentimentele sînt regula­ toare ale conduitei" . Functia lor este de a semnaliza impulsurile şi direcţiile de 'activitate, precum şi modu­ rile de satisfacţie, instanţei de reglare a conduitei. Se înţelege că mecanismul de conexiune inversă (,,feed-back") este nelipsit : reacţia la informaţie asu­ pra conduitei efectuate se întoarce spre instanţa regla­ toare sub forma de informaţie nouă, suplimentară, care determină încetarea, corectarea sau reluarea actului. Cum se prezintă, în mod schematic, funcţia informa­ tivă şi regulatoare a afectivităţii ? Un impuls rămîne încă o simplă energie de natură fizico-chimică cîtă vreme el nu se transformă, la nive­ lul biologic, într-o trebuinţă sau motiv, orientat spre un obiect sau o situaţie. Motivul devine afectiv şi ten­ sional prin drumul pe care trebuie să-l străbată, prin condiţiile, favorabile sau nefavorabile, externe şi in­ terne, spre obiectivul sau scopul determinat. Astfel se creează cîmpul dinamic şi tensional al unităţii individ­ ambianţă, subiect-obiect şi se deschide ciclul tendinţă­ satisfacţie, precum şi încorporarea în acest ciclu, prin intermediul acţiunii, al verigii externe, al situaţiei, al obiectului, al scopului. Motivul-foame devine sentiment prin distanţa ce se creează între momentul apariţiei dezechilibrului în sistemul organic al individului şi restabilirea situaţiei anterioare, a homeostaziei, prin actul adecvat de alimentaţie. Aceste stări de tensiune initială se reflectă în constiinta individuală atît prin se�zaţii organice, dt şi pri�tr-o' stare generală şi difuză afectivă, de lipsă, de „foame" , orientată spre sursa de împlinire, avînd, deci, un sens de valoare„ selectiv şi direcţional. Dubla sursă informaţională, senzorial-per38

ceptî.vă şi afectivă, pune în mişcare mecanl.sme cie mobi­ lizare a energiei şi declanşează sisteme formate şi pre­ gătite prin experienţa ancestrală şi individuală, ere­ ditară şi învăţată, pentru efectuarea acţiunii necesare. Acţiunea este semnalizată atît pe cale senzorio-motoră, cît şi pe cale afectivă (sistemul reticulat) . Informaţia afectivă se traduce prin plăcere-neplăcere. Fiecare din aceste semnale determină prelungirea, încetarea sau modificarea actului de căutare sau consumare a hranei. Reducerea la gradul zero a satisfacţiei în actul de con­ sumare a hranei este semnal de încetare a actului alimentar. Informaţia afectivă are, deci, un dublu aspect sau o dublă funcţie : de semnalizare a naturii şi intensităţii motivului, a trebuinţei, a „foamei" (sentimente-ten­ dinţe), cît şi a stării în care se află satisfacerea tendin­ ţei, rezolvarea tensiunii afective (sentimente-stări). Plăcerea-Neplăcerea, deci, sînt semnale afective de informaţie orientate mai cu seamă spre subiect şi trebuivţele acestuia, fără a fi izolate, bineînţeles, de proprietăţile respective ale obiectului, semnalizate de organele senzoriale. Aceste semnale afective însoţesc şi dirijează, aidoma organelor de circulaţie rutieră, acti­ vitatea şi motivaţia umană, orice fel de „foame" sau de ,,sete", biologică, psihică sau spirituală : socială, artis­ tică, ştiinţifică, etică, politică şi altele. Modelul ar fi, însă prea simplu şi sărac, dacă am reduce sentimentele numai la polaritatea plăcere-neplă­ cere. Sentimentele traduc toată gama şi întregul com­ plex al tendinţelor şi năzuinţelor individului. Viaţa afectivă participă la construirea întregului edificiu al personalităţii, în efortul acesteia de socializare, de inte­ grare în sistemul valorilor sociale. ,,Sentimentele devin infinit de variate - spune Pierre Janet - deoarece ele se pot aplica la orice conduită" 1 . Plăcerea şi durerea provoacă - în perspectiva analizei lui Janet - alte patru tonalităţi de bază ; atitudinile faţă de propriile 1 P i e r r e J a n e t, L'arnour et la haine, Norbert Maloine, Paris, p. 297,

39

floastre conduite iau Îorma de triumf sau de eşec, de efort sau oboseală, iar toate aceste atitudini, în cadrul relaţiilor sociale, creează o gamă variată •de motivaţii şi sentimente polarizate în iubire sau ură, simpatie sau antipatie, interes sau dezinteres, atracţie sau repulsie, inferioritate sau superioritate, dominaţie sau supunere etc. Anticiparea efectului creează dorinţa sau teama, încrederea sau descuraj area. Trecerea de la forma biologică de organizare, de la unitatea corporală la aceea de unitate socială, de perso­ naj şi la ridicarea acestuia pe treapta eului spiritual reprezintă tot atîtea trepte de transformare şi diferen­ ţiere afectivă, imposibil de cuprins într-o schemă ab­ stractă şi concisă. Funcţia informaţională a sentimente­ lor se centrează din ce în ce mai mult asupra persona­ lităţii, iar sentimentele personale, ale „eului" devin o parte integrantă a conştiinţei sociale. Am afirmat că aspectul direcţional al motivaţiei, şi implicit al sentimentelor, determină ceea ce psihologia de astăzi numeşte „set " , ,,atitudine", ,,pregătire" , , ,mon­ taj " (sau rus. ,,ustanovka") . In domeniul senzorial de multă vreme se vorbeşte de prag senzorial, inferior, superior şi diferenţial ; în sfera afectivităţii se cunoaşte încă prea puţin fenomenul sensibilizării. Noţiunea de sensibilizare este mai familiară în lumea biologilor prin termenii de „anafilaxie" şi „alergie" , dar încă neexplo­ rată suficient în psihologie. In deceniul al treilea al secolului nostru, şcoala berlineză introduce noţiunea de „saturaţie" psihică, afectivă, dar de atunci fenomenul a rămas aproape în aceeaşi fază. Sentimentul-tendinţă ne dezvăluie o direcţie, o orientare şi o sensibilizare faţă de anumit grup sau categorie de fenomene, favo­ rizînd o selecţie în lumea din afară potrivit naturii şi specificului foamei sale. Sentimentul-stare semnifică gradul de intensitate, de saturaţie, de capacitate de absorbţie, de consum al tendinţei. Pe dimensiunea sensibilizării se desfăşoară o gamă bogată de senti­ mente, de la indiferenţă la sensibilitate maximă şi hipersensibilitate, de la saturaţia normală pînă la su­ prasaturaţie cu aspect de stress şi suprasolicitare. Aici 40

se deschid, după părerea noastră, posibilităţi de · cerce­ tări fecunde de mare importanţă pentru psihologia nor· mală şi patologică, individuală şi socială. Dacă ' funcţia informaţională a sentimentului deter- . mină direcţia activităţii, orientarea conduitei, sensul şi · calitatea motivaţiei, tot ea contribuie la reglarea canti­ tativă a conduitei prin semnalarea şi anticiparea intelec„ tuală a gradului de energie, de efort, solicitat în actul de satisfacere şi echilibrare a individului. O stare afec­ tivă este şi un fenomen energetic ; a lua o atitudine înseamnă a pregăti nu numai un anumit mod de acţi­ une, ci şi un anumit grad de activare a acesteia. Acest aspect este important pentru că el ne deschide per_Epectiva de înţelegere a emoţiei. in mod normal, servindu-ne de experienţa anterioară, mobilizăm, în faţa unei situaţii familiare, cantitatea adecvată de energie. Aşa se întîmplă şi în cazurile simple şi aproape automate de încordare fizică, cînd anticipăm efortul necesar ridicării unei greutăţi. Dacă, însă, raportul între mărimea (care ne serveşte drept criteriu de orientare) obiectului şi greutatea lui nu mai este cel obişnuit, vom aprecia, la aceeaşi greutate obiec­ tivă, obiectele mari ca fiind mai uşoarP 'lecît cele m1ci, aşa după cum sîntem înclinaţi să considerăm kilogra­ mul de puf ca fiind mai uşor decît unul de plumb. Expli­ catia o avem în fenomenul de mobilizare a unei cantităţi m�i mari de energie în faţa o bicctelor mari . (restul condiţiilor fiind egale), ceea ce, prin contrast cu antici­ parea, ne dă senzaţia de mai uşor. in preajma unei probe de examen candidatul antici­ J?ează dificultatea întrebărilor mobilizînd energia în ra­ port cu dificultatea presupusă a solicitării. Proba se dovedeşte a fi mai uşoară sau mai grea decît cea pre­ văzută. Ce se întîmplă în primul caz ? Excesul de ener­ gie este risipit în reacţii de bucurie : o derivaţie gra­ tuită şi ineficientă. In cazul al doilea, conştiinţa de eşec va produce în general o încercare retrospectivă ş1 retroactivă de refacere, pe plan imaginar, a acţiunii, reînnoiri de mobilizare, dar tot ineficiente, însoţite de un sentiment de tristeţe, descurajare, remuşcare :;;1 41

bhoseală ; o :frămîntare şi o readaptare pe plan mental a acţiunii „aşa cum ar fi trebuit să se petreacă" . Ambele manifestări de energie, derivată în reacţii ineficiente, mai mult sau mai puţin neadaptate, sînt manifestări

emotive.

Condiţiile generale în care se produc emoţiile sînt : noutatea situaţiei, rapiditatea neobişnuită a evenimen­ tului şi lipsa de pregătire a subiectului. Ori de cîte ori nu sîntem pregătiţi pentru o solicitare, riscăm un răs­ puns dezordonat şi ineficient, de natură emoţională. Cînd nu putem elabora la timpul potrivit răspunsul adecvat, revenim la moduri arhaice şi grosolane, de răspunsuri ancestrale şi înnăscute ; răspundem haotic şi dezordonat sau ne declarăm neputincioşi în faţa situa­ ţiei : pietonul care înlemneşte de frică, în loc să se ferească în faţa vehiculului ce se apropie. Iată de ce emoţia ne apare ca o formă afectivă cu caracter de dezorganizare şi dezadaptare. Această formă nu este separată de sentiment decît în cazurile extreme ; ea reprezintă un grad mai mare sau mai mic de dezorganizare a sentimentului. Senti­ mentul, deci, poate fi însoţit de o emoţie mai intensă sau mai puţin intensă ; el poate fi cu totul neemoţional. Un sentiment de iubire se poate manifesta calm şi senin sau prin emoţii furtunoase de furie, disperare, spaimă, frică sau bucurie. Cele mai deseori, în faţa noutăţii, emoţiile specifice sînt precedate de o emoţie­ şoc, emoţie-surpriză. In concluzie, actul de mobilizare energetică neadecvată dă naştere la emoţii, iar relaţiile emotive reprezintă un debuşeu energetic, o descăr­ care a excesului de energie nefolosită. Această derivaţie

a energiei poate fi considerată ca funcţie secundară a emotiei.

J;net ne oferă un exemplu sugestiv. Un deponent îl anunţă pe bancher că se va prezenta a doua zi la bancă cu un cec a cărui valoare nu este precizată. Bancherul se pregăteşte pentru a onora cecul. Dar cu ce sumă ? Ar putea fi de o mie de franci, dar este posibil să fie şi de o sută de mii. Dar dacă e de un milion ? Bancherul concentrează toate valorile existente, recurge la îm-

42

prumuturi, fără a fi încă sigur că a pregătit suma nece­ sară. A doua zi deponentul se prezintă cu un cec ne 20 de franci ! Deosebirea între exemplul imaginat şi emoţie constă numai în faptul că surplusul de energie nu mai este reversibil în emoţie, după cum este în operaţiile finan­ ciare, unde fondul nefolosit revine în casa de fier a băncii. Afară de aspectul derivării şi descărcării mecanic