Homo ludens 9789735063306

Citation preview

Homo ludens

JOHAN HUIZINGA

Homo ludens Încercare de determinare a elementului ludic al culturii Traducere din olandeză de H.R.RADIAN Prefaţă şi notă biobibliografică de GABRIEL LIICEANU

•HUMA NITAS BUCUREŞTI

Redactor: S. Skultety Coperta: Angela Rotaru Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Maria Musuroiu DTP: Florma Vasili�, Dan Dulgheru Tipărit la Real Johan Huizinga Homo ludens

© HUMANITAS, 1998, 2018, pentru prezenta versiune românească ISBN 978-973-50-6330-6 Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României. EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 021 311 23 30

Prefaţă PRELIMINARIILA O ÎNŢELEGERE A DEMNITĂŢII JOCULUI ÎN LUMEA CULTURII

În 1560, Bruegel pictează jocuri de copii. Specialiştii au făcut inventarul scenelor: şaptezeci şi opt de experienţe ludice, aproape replica plastică a jocurilor enumerate de Rabelais în cartea 22 din Gargantua. Cum am putea spune, privind jocurile lui Bruegel, că nu ştim ce este jocul? În col­ ţul din stânga al tabloului, pe o prispă, două fete joacă arşice. Deschizi din nou cartea specialistului şi afli că jocul redat aici de Bruegel e vechi de când lumea, că la greci se numea pentelitha (,,cinci pietre"), la romani tali, că englezii îi spu­ neau ca şi grecii - five-stones -, iar germanii Fangsteine, că Rabelais îl înregistrează sub numele de aux martres sau aus pingres, că îl joacă deci copiii dintotdeauna şi de pretu­ tindeni, din moment ce îl cunosc şi japonezii (Otadama), iar că miale, cum le zice la arşice pe munteneşte, sunt de găsit până şi în mormintele preistorice din Kiev. Tabloul lui Bruegel şi cartea care îl tălmăceşte nu fac decât să ne confirme impresia că, tocmai fiindcă suntem într-un spaţiu familiar, ştim, şi că, departe de a constitui o problemă, jocul nu poate însemna mai mult decât prilejul unei recunoaşteri sau regăsiri. Treci pe suprafaţa pânzei cu gândul că în repre­ zentarea eternului-ludic este consfinţită nu doar o trăire tre­ cută, ci şi deţinerea unei ştiinţe a lucrului. Ce poate fi atunci o carte despre joc dacă nu evocarea unei experienţe colective şi a unei cunoaşteri subînţelese? Dar până şi pictura este poate mai mult decât atât; când în locul unei simple reprezentări ajungem să vedem o imagine cu tâlc, deci un simbol, atunci putem înţelege că tabloul lui Bruegel 5

PREFAŢĂ

este, în fond, o capcană: inventariind plastic jocuri, el ne poate lăsa la suprafaţa jocului; simplă traducere în reprezentare a bunului-simţ, nu ne confirmă el credinţa că spaţiul experien­ tei este totuna cu cel al cunoasterii ? ' Să privim însă mai atent: s�b chipurile acestea incerte, de copii bătrânicioşi, este antrenată parcă toată suflarea unei comunităţi, şi gândul că toată lumea se joacă deschide deo­ dată către un alt soi de ludus sau către un perpetuum ludic. De altminteri, totul este aici atât de nefiresc, încât eşti împins să treci de la simpla privire la o cumpănire mai atentă a lucru­ rilor. Locul de desfăşurare a jocurilor sunt piaţa unui oraş, curţile şi casele care o împrejmuiesc, ba chiar străzile care se deschid din piaţă, creând liniile de fugă ale tabloului. Cele şaptezeci şi opt de jocuri trăiesc însă într-o falsă vecinătate; coexistente, ele nu pot fi gândite decât sub forma unor clişee ludice; prelungind în gând mişcările protagoniştilor, sun­ tem obligaţi să constatăm că ei îşi violează reciproc spaţiile de joc; vecinătatea jucătorilor eterogeni este astfel fictivă şi, deşi aduşi să existe laolaltă într-o topografie reală (piaţa), ei creează de fapt o sinteză spaţială artificială, care capătă de îndată o valoare ideală si demonstrativă. Este ca si cum toate curţile copiilor s-ar fi ;ărsat într-o piaţă abstractă� jocu­ lui. Din tablou, se degajă un soi de ostentaţie ludică, şi această senzaţie de „prea mult joc" ne obligă să ne gândim că jocul nu este doar o experienţă cu hotare ferme, că, des­ chizând această expoziţie a jocului într-un spaţiu convenţio­ nal, Bruegel a avut mai degrabă în vedere o dimensiune a existenţei, o realitate care debordează graniţele copilăriei, invadând, ca o fi gură a cărei existenţă ne scapă deocamdată, întreaga regiune a fiinţei umane. Tabloul lui Bruegel nu este un răspuns, dar este deschiderea unei probleme. Răspunsurile care s-au dat acestei probleme sunt extrem de variate, însă atitudinile posibile faţă de ea sunt constante şi, după îndrăzneala cu care s-au desprins de realitatea empirică 6

PRELIMINARII LA O ÎNŢELEGERE A DEMNITĂŢII JOCULUI

a jocului, trecând la surprinderea unei semnificaţii mereu mai înalte, ele se definesc fie ca ştiinţifice, teoretic-culturale sau filozofice. În istoria explicării jocului, s-a întâmplat astfel ca determinarea esenţei sale să suporte mersul urcător al gân­ dirii care păşeşte spre cercuri tot mai largi de generalitate. S-a petrecut aşa cu orice realitate în care omul s-a simţit esen­ ţial angajat (limba, sacrul, munca sau tragicul, de pildă), sau este vorba, în cazul jocului, de un fenomen privilegiat, care merită atenţia unor atitudini spirituale conjugate? Nu este vorba aici de o proprietate care impune jocul altfel şi mai presus conştiinţei noastre decât poate s-o facă oricare altă dimensiune aflată în lumea omului? Dacă jocul este o expe­ rienţă simulată a nedeterminării, s-a spus, atunci înseamnă că el este unica modalitate a distantării fată de tot ceea ce în viaţa curentă înseamnă loc fix, dependenţă, reglare. Căci, chiar reglementat, jocul termină prin a ne da conştiinţa gra­ tuităţii ascunse în orice angajare şi, în măsura în care scoate la lumină procentul de arbitrar ce rezidă în orice întreprin­ dere umană (sau cosmică), denunţând gravitatea doar ca pe una dintre feţele posibile ale lucrurilor - jocul este garanţie palpabilă şi întreţinere constantă a reflexului libertăţii, nu doar libertate căutată, promisă, propusă sau visată. Toate atitudinile amintite au pornit de la această sub­ stanţă ireductibilă a jocului şi au făcut din gratuitate şi refle­ xul exersat al interdeterminării secretul unei forme superioare de metabolism, capabile să dea seama de specii comporta­ mentale mergând de la hârjoneala ludică a mamiferelor supe­ rioare şi până la actul cultural întemeietor de condiţie umană. Substanţa ludică a fost atinsă de fiecare dată altfel de mâna exactă şi prozaică a omului de ştiinţă, de cea cumpănită între fapte şi integrări totalizatoare a teoreticianului culturii sau de gestul speculativ care a şters de pe ea urmele contingenţei şi, izgonind-o până şi din ograda omului, a scăldat-o în spuma câte unui gând cosmic, transformând-o în pură Figură a Lumii. Dar punctul vizat de ipoteza ştiinţifică, de teoria 7

PREFAŢĂ

culturală sau de cea filozofică a fost mereu acelaşi. Să-l urmă­ rim, conjugat de cele trei deschideri ale spiritului. Unde se aşază, în această polifonie a gândului, cartea lui Huizinga ? Jocul şi atitudinea ştiinţifică Jocul la care se raportează biologia, psihologia sau socio­ logia nu este altul decât cel pe care îl purtăm fiecare în minte ca rememorare a unei experienţe ludice trecute, ca fapt de divertisment sau ca experienţă ludică străină, trăită sub formă de spectacol. Ceea ce însă pentru bunul-simţ este un fapt subînţeles trebuie să devină pentru atitudinea ştiinţifică unul înţeles: aşadar, jocuri de animale, copii sau oameni mari, transformate în fapte de observaţie şi supuse unor tra­ diţionale tehnici de prelucrare în vederea obţinerii unor teorii care să stabilească funcţiile fenomenului ludic în economia vieţii individului sau a civilizaţiilor urbane. Deci, nu prin punctul ei de pornire contrazice atitudinea ştiinţifică bu­ nul-simţ, ci prin precizările obţinute ca rezultat al unor pre­ lucrări specializate. Îl contrazice însă ea cu adevărat, făcându-l să admită că un sens nebănuit dirijează din ascuns şi dă o altă dimensiune acelei realităţi pe care el o numea în mod convenţional „joc" ? Oricât de spectaculoase ar fi, vorbirile tehnice despre joc se păstrează în limitele unui firesc al lucrurilor scos la suprafaţă şi exprimat concis; în cunoaşterea propusă, mai este loc pentru recunoaştere, şi bunul-simţ, confruntat cu ştiinţa, poate spune că, în fond, o teorie sau alta nu este decât concentrarea maximă a unei ştiinţe difuze. Jocul şi temeiurile biopsihologice ale libertăţii. Dezvol­ tarea psihanalistului Geza R6heim are ca punct de pornire teoria antropologului danez Bolk ( 1926 ). Bolk a încercat să dea o explicaţie a faptului că nici un mamifer nu se dezvoltă

8

PRELIMINARII LA O ÎNŢELEGERE A DEMNITĂŢII JOCULUI

atât delent ca fiinţa umană,·că la om, cu alte cuvinte, perioada de imaturitate sau de neputinţă este mai lungă decât la toate celelalte animale. Cheia acestei situaţii Bolk a găsit-o compa.,. rând un foetus de primată mare cu unul de om. În timp ce foetusul uman acuză caracteristici care cu timpul se dove­ desc a fi permanente, la maimuţă aceleaşi caracteristici vor deveni tranzitorii. Pilozitatea, lungirea membrelor superioare, subţierea buzelor şi tot ceea ce caracterizează o primată ajunsă la maturitate sexuală apar ca abatere de la caracteristicile fazei embrionare. În schimb, proprietăţile care în cursul dezvoltării se pierd la celelalte primate devin la om parte inte­ grantă a formei împlinite. Într-un caz, evoluţia este pro­ pulsivă, în celălalt, conservatoare. Teza lui Bolk s-ar putea rezuma astfel: omul este un foetus de primată care a atins maturitatea sexuală. Dar, trădat, caracterul foetal înseamnă evoluţie rapidă; conservat, el devine factor inhibitor, care încetineşte proce­ sul normal de ontogeneză. Perioada de imaturitate prelun­ gită se explică la om prin acest caracter foetal devenit progresiv permanent. Ce concluzii se pot trage de aici ? Că perioada infantilă a vieţii umane - atât de prelungită şi având valoare de fază preparatoare a dezvoltării, când structurile se pregătesc să existe mai înainte de a fi utilizate - îşi pune pecetea pe în­ treaga existenţă a individului. Şi, de vreme ce omul este o specie foetalizată, a cărei fixare la situaţia infantilă a înregis­ trat pe scara biologică o pondere extraordinară, înseamnă că genele şi mutaţiile vor fi din ce în ce mai puţin respon­ sabile de ce va fi omul, iar experienţa infantilă, din ce în ce mai mult. Experienţa infantilă este însă esenţial joc, iar jocul este opusul adaptării la modul de viaţă tot mai rigid pe care îl reclamă specializarea progresivă a structurii adulte. Triumf al variabilităţii împotriva rigidităţii, activitatea ludică elementară 9

PREFAŢĂ

reprezintă premisa biologică a depăşirii biologiei. Neputinţa prelungită a prelungit viaţa jocului, iar acesta a devenit termenul mediu într-un silogism care face trecerea de la infirmitatea biologică la superioritatea culturală. În explicarea jocului, biologismul are în general meri­ tul de a indica temeiul biologic al transgresării biologicului însuşi; căci, din moment ce începe din locul unde activitatea de întreţinere a vieţii ia sfârşit, înseamnă că jocul este expre­ sia facultăţilor şi energiilor care s-au eliberat temporar de satisfacerea imperativelor biologice fundamentale. La sfâr­ şitul secolului trecut, Herbert Spencer a fost primul care a dezvoltat această idee, arătând ce progres în linie biologică a putut aduce cu sine dezimplicarea psihicului din funcţiile de. conservare a vietii , concentrarea lui într-o suită de „mis, si , cări fără obiect". Numai că acest fenomen el nu l-a legat de o perioadă consacrat-ludică, coincidentă cu infantilitatea individului, ci de apariţia la speciile superioare a unui „timp liber", neabsorbit adică de cerinţele imediate. De unde şi definiţia jocului ca „exersare artificială a energiilor care, în absenţa exersării lor naturale, devin într-o asemenea măsură libere pentru a fi cheltuite, încât îşi găsesc debuşeul sub forma unor acţiuni simulate în locul unora reale" ( 665 ). Spencer s-a grăbit apoi să postuleze existenţa unui „impuls al jocului" şi să derive din el o analitică a sentimentelor es­ tetice, bazată pe analogia simplă că activităţile ludice şi cele estetice sunt deopotrivă independente de procesele utile vie­ ţii şi pe faptul că proprietăţile estetice ale unui sentiment sunt direct proporţionale cu distanţa care îl separă de func­ ţiile biologice. Extras pe calea unei analize ştiinţifice din realităţi bio­ logice, jocul deschidea nemijlocit către formele privilegiate de exersare a libertăţilor spiritului. Făcând din joc o afacere strict individuală, biopsihologismul lui Spencer arunca aparent o punte către idealismul de largă respiraţie al lui Schiller şi, 10

PRELIMINARII LA O ÎNŢELEGERE A DEMNITĂŢII JOCULUI

îri marginea unui discurs specializat, apăreau timid primele elemente de teorie a jocului ca introducere la o filozofie a libertăţii. Numai că „fiinţa jucăuşă" a lui Spencer era o entitate ludică falsă, un jucător solitar, rupt de rolurile şi locurile care fac ca o simplă alcătuire psihosomatică să capete complexitatea eului şi o identitate socială. Când individul este în schimb judecat ca membru al unei colectivităţi, jocul se transformă şi el în fapt de civilizaţie şi, în locul unei structuri în care chipul libertăţii era descifrat elementar, sub masca zburdălni­ ciei naturale neangajate, apare o strategie cu finalităţi mult mai prozaice: jucându-se, individul se pregăteşte pentru matu­ ritate şi, exersând ludic setul de roluri din care este com­ pusă viaţa socială, el îşi construieşte seiful sub forma unui divertisment. Psihosociologia: jocul devine gratuitate în vederea unei angajări. Grădiniţa de copii este un laborator pentru colec­ tivele de oameni mari - iată cum s-ar putea rezuma gândul unui behaviorist american ca George Herbert Mead despre esenţa şi funcţiile jocului. Copiii se joacă, dar libertatea jocu­ lui lor nu este decât propedeutică la o angajare viitoare, repe­ tiţie infantilă în vederea însuşirii unui rol responsabil şi, astfel, plăsmuire secretă a unui eu scăldat în conştiinţă socială. Jocul este mai întâi, la copiii mici şi la popoarele primitive, joacă (play), asumare a unui rol străin, în care este mimată personalitatea imaginilor şi forţelor care te domină şi deter­ mină, fie aceştia părinţi, profesori sau zei. Situaţia prin care copiii iau atitudinile pe care alţi indivizi le au faţă de ei şi faţă de alţii reprezintă forma rudimentară de naştere a eului (seif) prin raportare la altul. Dar joaca este un scenariu•elementar, în care copilul, asu­ mându-şi un rol, nu ajunge să-l şi transgreseze prin interio­ rizarea reacţiilor potenţiale ale celorlalţi. Simpla joacă este o succesiune de roluri nelegate între ele şi care nu au ajuns 11

PREFAŢĂ

să se organizeze într-un întreg. De aici şi farmecul şi in­ adecvaţia copilăriei. De aici şi faptul că nu poţi conta pe un copil. Dacă prin joacă (play) eul se anunţă doar, el îşi capătă expresia matură abia prin joc (game). Nu este de ajuns să-'ţi asumi rolul persoanei care aruncă mingea, trebuie să-l porţi în tine şi pe cel al prinzătorului. Abia prin cooperarea la un set de sarcini comune poate lua naştere o personalitate orga­ nizată. Tocmai aceasta face jocul (game): el aduce atitudinile sociale ale grupului înlăuntrul câmpului de experienţă directă a individului şi le include ca elemente în constituţia eului. Comunitatea organizată sau grupul social care îi dă indivi­ dului unitatea de eu (seif) a fost numită de Mead „altul gene­ ralizat" (the generalized other). Orice echipă de joc reprezintă o paradigmă de „altul generalizat" în măsura în care - ca ţel comun şi suită de atitudini şi răspunsuri reciproc con­ trolate - ea intră în experienţa fiecăruia dintre membrii ei. Abia când face trecerea de la „a juca joaca" (to play the play) la „a juca jocul" (to play the game), eul intră în faza sa de maturizare. Ce fusese jocul până acum? Dacă nu inventar al jocu­ rilor şi ludus elementar indicat ca substitut al oricărei defi­ niţii, atunci libertate travestită sub forma unei dinamici fără obiect, răpită imperativelor biologice şi plasată între două acte responsabile. Nu a căpătat însă problema jocului mai multă demnitate de când am aflat că jucându-ne învăţăm cu încetul să devenim mari ? Dar sociologia spune chiar ceva mai mult despre joc: jucată mai întâi sub forma unui rol imitat, viaţa socială sfârşeşte prin a fi trăită matur sub forma unui statut ca rol asumat. Pedagogie doar, şi metodă de socia­ lizare, jocul se instalează în cele din urmă în sfera însăşi a societăţii civile: căci statutul social al persoanei mature, chiar dacă a devenit propriul tău rol şi nu doar asumare a unuia străin, ascunde în el distanţa care face ca individul să nu se confunde niciodată deplin cu rolul interiorizat. Ideea de rol 12

PRELIMINARII LA O ÎNŢELEGERE A DEMNITĂŢII JOCULUI

o implică pe aceea de joc, deci de ordine suprapusă celei reale, în care intri şi din care poţi eventual să şi ieşi. În spăr­ tura aceasta dintre a fi realmente ceva şi a reprezenta doar, jocul îşi face deodată loc Într-o formă încă nebănuită. Rolul pe care, sociologic vorbind, îl joci nu trimite însă la pura gratuitate ludică şi, la acest nivel, a reprezenta este cea mai crasă formă de perpetuare a vieţii într-un mod orga­ nizat. Între a fi realmente ceva şi a reprezenta doar, distanţa este aici (i. e. în societate) infimă, şi libertatea ludică se reduce în acest caz la conştiinţa permutabilităţii rolurilor într-un scenariu „ludic" fix, subordonat legilor supravieţuirii. Ideea de rol social o implică, desi gur, pe aceea de joc, dar unul în care eşti jucat, nu te joci. Este adevărat că nu te confunzi niciodată deplin cu rolul în care ai intrat, dar nici nu poţi spune ce eşti în afara lui sau în răstimpul schimbării a două roluri sociale. În societate, eşti de aceea în fond şi în fapt ceea ce reprezinţi, şi fiinţa ta reală se confundă în cele din urmă cu propriul tău rol. A părăsi orice rol în care eşti sociologic jucat poate fi, desi gur, o formă de libertate, dar ea este înso­ ţită de un risc biologic, şi societatea se apără prima de sabo­ tarea scenariului pe care ea l-a creat şi îl controlează. Libertatea ar însemna tare puţin dacă s-ar limita la gândul că poţi permuta roluri în cadrul unui mecanism reglat ferm. Dacă societatea umană s-ar fi rezumat la constatarea distanţei care există între un rol şi purtătorul lui, ea nu ar fi depăşit grupul termitic decât prin conştiinţa structurii de grup, iar jocul nu ar fi fost niciodată mai mult decât consumarea de tip strict biologic a energiei spenceriene aflate în exces. Dacă organi­ zatoric societatea poate fi explicată ca o suită de roluri, atunci ,,jocul" acesta de proporţii este cel mai neliber dintre toate, şi „ludusul" sociologiei nu est