Scrieri din tinerețe

Citation preview

KARL

MARX

FRIEDRICH

ENGELS

scrieri d i n t i n e r e ţ e

1

E D I T U R A

9

6

P O L I T I C Ă ,

8

B U C U R E Ş T I

Prezenta după

traducere

originalul

apărute

în

a

apărat

ediţia

fost în

întocmită editura

Institutului

de

în

colectivul

„Dietz",

Berlin,

marxism-leninism

de 1967, de

redacţie

al

completat pe

lingă

Editurii cu C C ,

unele al

politice lucrări P.C.U.S.

p

R

E

F

A

T

Â

Culegerea de faţă cuprinde o serie de lucrări din tinereţe ale lui K. M a r x şi F. Engels care n-au fost incluse în ediţia Operelor. Integrîndu-se în volumul I, culegerea oferă un material suplimentar p e n t r u studiul procesului d e trecere a lui M a r x şi Engels d e la idealism la materialism şi de la democratism revoluţionar la comu­ nism. Culegerea 'cuprinde şi lucrarea netenminată a lui M a r x „Ma­ nuscrise econömico-filozofice din 1844", care a fost scrisă deja de pe poziţii materialiste şi comuniste. Lucrările cuprinse în culegere prezintă un mare interes pentru cercetătorii care studiază perioada timpurie de formare a concep­ ţiilor lui M a r x şi Engels, precum şi p e n t r u specialiştii care se ocupă de problemele de filozofie, de economie politică, de istorie a ideilor sociale, de istorie a literaturii. ' Prima secţiune a culegerii începe cu o compunere de liceean a lui K. M a r x intitulată „Reflecţiile unui tînăr la alegerea profe­ siunii" (1835), în care se vede năzuinţa lui nobilă de a-şi dedica activitatea binelui omenirii. Urmează apoi „Scrisoarea către tatăl .său" (1837), care ne dă o imagine vie a intensei activităţi intelec­ tuale desfăşurate de tînărul Marx, ne arată diversitatea intereselor lui spirituale şi multilateralitatea problemelor ştiinţifice care-1 frămîntau, eforturile lui îndîrjite în căutarea unei concepţii despre lume juste, ştiinţifice. • ' Teza de doctorat „Deosebirea dintre filozofia naturii la Democrit şi filozofia naturii la Epicur" arată profundul interes al lui M a r x faţă de filozofia materialistă a vechilor; greci. în perioada cînd îşi scria teza, M a r x făcea parte din cercul tinerilor hegelieni care, d u p ă cum spunea V. I. Lenin, tindeau să tragă concluzii ateiste şi revoluţionare din filozofia lui Hegel. Cu toate că pe atunci M a r x s e mai situa pe poziţiile idealismului hegelian, în lucrarea sa, în

V I I I

P R E F A Ţ A

opoziţie cu Hegel, care condamna hotărît doctrina materialistă a lui Epicur, el a dat o înaltă apreciere filozofiei epicuriene, subli­ niind existenţa unor elemente de dialectică în această filozofie. Teza lui Marx, pătrunsă de un spirit ateist combativ, este îndrep­ tată împotriva filozofiei reacţionare, împotriva tendinţelor ei de a p u n e cercetarea ştiinţifică în dependenţă de religie. Alături de teza de doctorat, în volum se publică „Caietele de istorie a filozofiei epicuriene, stoice şi sceptice", pe care Marx le-a folosit foarte mult ca material pregătitor la scrierea tezei. După cum arată M a r x în prefaţa la teza de doctorat, el intenţiona să analizeze amănunţit ciclul filozofiei epicuriene, stoice şi sceptice în legătura lor cu întreaga gîndire filozofică a vechilor greci. „Caietele" cu­ prind comentariile lui Marx pe marginea istoriei filozofiei antice şi numeroase extrase din scrierile autorilor antici : Diogene Laerţiu, Sextus Empiricus, Lucreţiu, Cicero, Plutarh, Seneca, Clement Alexandrinul şi Stobeu. în legătură cu aceasta M a r x îşi dezvoltă opiniile asupra esenţei filozofiei şi a rolului ei î n procesul istoric. M a r x susţine ideea orientării spre practică a filozofiei, a rolului ei activ în viaţa societăţii. Concepţiei religioase despre lume, la baza căreia, după cum arată Marx, stă frica omului în faţa forţelor ne­ cunoscute lui, Marx îi opune concepţia despre lume a lui Epicur, lupta acestuia împotriva superstiţiilor religioase. „Caietele" se pu­ blică p e n t r u prima oară în întregime, cu toate extrasele din au­ torii antici. în articolele „Tactica polemică a ziarului din Augsburg" şi „«Rhein-und Mosel-Zeitung» ca mare inchizitor", apărute an „Rhei­ nische Zeitung", Marx atacă cu vehemenţă presa reacţionară. în articolul „Cu privire la comisiile stărilor din Prusia", apărut în acelaşi ziar, Marx demască rolul slugarnic îndeplinit de comisiile stărilor faţă de aristocraţia feudală şi marii latifundiari. Scrisorile lui M a r x din 1842—1843, inserate la sfârşitul primei secţiuni a culegerii, dezvăluie cauzele rupturii dintre el şi tinerii hegelieni, care substituiau luptei politice serioase împotriva abso­ lutismului prusian o frazeologie sforăitoare şi abstractă. în aceste scrisori, Marx, apreciind pozitiv lupta dusă de Feuerbach împotriva filozofiei idealiste, subliniază deja lipsurile materialismului contem­ plativ feuerbachian, arătînd că Feuerbach „insistă prea mult asupra naturii şi prea puţin asupra politicii". Secţiunea a doua a culegerii începe cu scrisorile lui F. Engels către fraţii Graeber (1838—1841). Aceste scrisori către foştii lui colegi de şcoală, scrise într-o formă degajată, adeseori glumeaţă, prezintă, un mare interes bibliografic. în ele se reflectă protestul tînărului Engels împotriva oricăror manifestări de reacţiune,. bigo-

P R E F A Ţ Ă

IX

tism şi obscurantism din viaţa politică şi spirituală a Germaniei. Ele ne prezintă procesul de eliberare a lui Engels de sub influenţele religioase şi procesul de formare a concepţiilor lui ateiste şi general filozofice, a concepţiilor lui revoluţionar-democratice. A doua secţiune din lucrările lui Engels cuprinde şi o serie de articole ale lui din perioada 1839—1842 apărute în publicaţiile pe­ riodice progresiste din Germania de pe atunci, în special în „Rhei­ nische Zeitung". în aceste articole Engels apare ca un democrat revoluţionar, ca un neînfricat luptător împotriva reacţiunii politice şi ideologice din Prusia, din ele se poate v e d e a cum s-au format concepţiile politice şi teoretice ale lui Engels înainte de p l e c a r e a lui în Anglia, în noiembrie 1842. Articolul „Cărţile populare g e r m a n e " dovedeşte interesul viu manifestat d e Engels faţă d e problemele instruirii maselor populare ? în acest articol Engels condamnă cu hotărîre încercările de a fal­ sifica, în interesul reacţiunii, legendele populare şi luptă pentru ca cărţile populare să fie în slujba cauzei libertăţii şi progresului. în articolul „Requiem p e n t r u «Adelszeitung»", Engels se ridică î m p o ­ triva societăţii împărţite în stări şi a privilegiilor nobilimii, î m p o ­ triva cultului războiului. Articolul lui Engels „Ernst Moritz Arndt" este îndreptat împo­ triva instituţiilor feudale absolutiste şi a proprietăţii funciare nobi­ liare. . Engels combate î n acest articol atît naţionalismul german, oît şi cosmopolitismul, dar emite unele teze greşite pe c a r e ulterior Ie-a respins chiar el, ca, de pildă, teza că Germania ar avea drepturi asupra Olandei, Belgiei, Alsaciei şi Lorenei. Dar şi în acest articol pe primul p l a n este p r o m o v a t ă ideea importantă că principala sar­ cină a forţelor progresiste din Germania este lichidarea fărâmiţării economice şi politice a ţării, crearea unui stat german democratic unic, „a unui popor unit, indivizibil, puternic şi liber". în pamfletele „Schelling despre Hegel" şi „Schelling şi r e v e . laţia",. Engels supune unei critici curajoase şi n e c r u ţ ă t o a r e concep­ ţiile filozofice şi politice ale lui Schelling, care în acea perioadă devenise un ultrareacţionar şi un obscurantist religios. Engels sus­ ţine aspectele progresiste ale filozofiei lui Hegel, şi, în lupta împo­ triva ideilor reacţionare ale lui Schelling, ridică făţiş steagul ateismului. în aceste articole, Engels face primii paşi pe calea ma­ terialismului, demonstrând, în opoziţie cu Schelling, că recunoaş­ terea realităţii independentă de idee trebuie să ducă, dacă judecăm logic, la „veşnicia materiei". Engels, deşi consideră teoria lui Feuerbach o simplă continuare şi desăvârşire a concepţiilor tinerilor h'egelleni, recunoaşte meritul lui Feuerbach de a fi criticat teoria lui H e g e l ' d e s p r e religie. Engels subliniază m a r e a importanţă pe care o

X

PREFAŢĂ

prezintă teza lui Feuerbach potrivit căreia „misterul teologiei îl' constituie antropologia". Pamfletul „Schelling —• filozoful întru Hristos", scris într-oformă de alegorie ironică, ca de pe poziţiile unui creştin drept credincios, constituie o critică aspră a încercărilor lui Schelling d e •a împăca ştiinţa cu religia, de a apăra bazele ideologice ale absolu­ tismului prusian. Poemul satiric „Cutezător ameninţată, dar minunat slobozita; -Biblie. Sau : Biruinţa credinţei", î n d r e p t a t lîmpotriva obscurantismu­ lui religios, prezintă într-o formă satirică l u p t a tinerilor hegelieni -împotriva grupului reacţionar al profesorilor de teologie de la Bonn. A treia secţiune a culegerii cuprinde „Manuscrise economicofilozofice din 1844", care constituie schiţa primului studiu economic al lui K. Marx, Tema acestei lucrări neterminate, care nu s-a păstrat în întregime, este critica economiei politice b u r g h e z e şi a orînduirii economice burgheze. „Manuscrisele econornicö-filozofice idin 1844" cuprind trei ma­ nuscrise. Primul manuscris are în mare măsură un caracter de ma­ terial pregătitor ; observaţiile şi concluziile lui M a r x alternează aici cu extrase din lucrările economiştilor burghezi şi mic-burghezi. Din cel de-al doilea manuscris nu s-au păstrat decît ultimele patru pagini. Cel de-al treilea imanuscris reprezintă o completare la pagi­ nile c a r e - n u s-au păstrat ale celui de-al doilea manuscris. A c e s t e completări se referă la probleme cum sînt : proprietatea privată şi tnuhca, proprietatea privată şi comunismul, p u t e r e a banilor în so­ cietatea burgheză. Un mare capitol din cel de-al treilea manuscris este consacrat analizei critice a dialecticii lui Hegel şi a filozofiei hegeliene în general. !

Un loc important în cele trei manuscrise este consacrat n o ­ ţiunii de „înstrăinare a muncii" său „autoînstrăinare a muncii" în societatea capitalistă. Categoria „înstrăinare" a jucat un rol impor­ tant în filozofia lui Hegel şi în special în acea critică filozofică a religiei făcută de Feuerbach. La Hegel însă era vorba de înstrăi­ n a r e a conştiinţei d e skie, ila Feuerbach -— d e âmstrăinarea unui osm abstract, situat î n afara istoriei, în afara claselor, p e când' M a r x vor­ beşte de „înstrăinarea" sau „autoînstrăinarea" muncitorului. El dă noţiunii de „înstrăinare" uri cu totul alt conţinut, u n conţinut eco­ nomic, de clasă, istoric. Prin „înstrăinarea" sau „autoînstrăinarea" muncii, M a r x înţelege munca silită a muncitorului în folosul capita­ listului, însuşirea produsului muncii muncitorului de către capita­ list, s e p a r a r e a muimciforului de mijloacele de producţie, care, aflînd u - s e în mîinile capitalistului, se opun muncitorului ca o forţă ostilă

PREFAŢA

X I

lui, 'înrobitoare. Aici M a r x se apropie de dezvăluirea trăsăturilor caracteristice ale exploatării capitaliste, Criticîndu-i pe economiştii burghezi de p e poziţiile socialismu­ lui, M a r x relevă şi subliniază „opoziţia ostilă" dintre muncă şi capital. El demonstrează că lîn capitalism muncitorul este cu atît mai sărac, ou cît p r o d u c e mai multe avuţii, că însuşi mersul dez­ voltării economice a societăţii capitaliste duce în mod necesar la revoluţie, p u n e la ordinea zilei problema eliberării muncitorilor, care, după cum arată Marx, „cuprinde în sine eliberarea întregii omeniri". Vorbind de „înstrăinarea muncii" ca de un fapt economic, M a r x subliniază că este vorba de viaţa materială reală, că lupta pentru desfiinţarea acestei „înstrăinări" este lupta revoluţionară concretă pentru transformarea 'comunistă a âotregii societăţi. M a r x relevă uriaşa importanţă a producţiei materiale — „a obişnuitei producţii materiale" •— ;în toată istoria omenirii şi a influenţei ei asupra religiei, dreptului, moralei, ştiinţei, artei etc. Spre deosebire de Hegel şi de Feuerbach, M a r x păşeşte pe calea studierii concrete materialiste a omului, subliniind rolul lui activ î n n a t u r ă şi în societate. în „Manuscrisele economico-filozofice din 1844", M a r x se afla încă sub puternica influenţă a lui Feuerbach, care se manifesta,, mai ales, în supraaprecierea lui Feuerbach şi î n faptul că, atunci cînd fundamenta diferite teze ale noii concepţii despre viaţă, elabo­ rate de el, opera cu noţiuni feuerbachiene ca : „omul este o fiinţă generică", „naturalism", „umanism" etc., cărora începuse, totodată, să le dea alt conţinut. în cele trei manuscrise, M a r x continuă să folosească într-o măsură destul d e mare nu numai terminologia feuerbachiană, ci şi cea hegeliană. Cu toate că influenţa lui Feuerbach a lăsat urme vizibile, încă în această l u c r a r e din tinereţe M a r x începe să p u n ă bazele acelei concepţii materialiste revoluţionare despre lume care, curînd după aceea, a fost dezvoltată în „Sifînta familie" şi, 'în special, în „Ideologia germană". I N S T I T U T U L

DE

M A R X I S M-L E N I N I S M

DE

PE

L I N G Ă

C C .

A L

P. C . U .

S.

K

A

R

L

M

A

1 8 3 5- 1 8 4 3

R

X

REFLECŢIILE UNUI TlNÄR LA ALEGEREA PROFESIUNII

1

N a t u r a însăşi i-a stabilit animalului sfera de acţiune, şi acesta se mişca liniştit î n cadrul ei, fără să încerce s-o depăşească, fără să bănuiască m ă c a r că mai poate exista şi o altă sferă. Divinitatea i-a hărăzit şi omului un scop general, şi anume acela de a înnobila omenirea cît şi pe sine însuşi, dar 1-a lăsat pe el singur să-şi c a u t e mijloacele prin care va putea atinge acest scop ; ea a lăsat în seama omului să-şi aleagă poziţia în societate care-i corespunde cel mai mült şi care-i dă cele mai multe posibilităţi de a se ridica pe sine şi a ridica societatea. A c e a s t ă posibilitate de a alege este un mare privilegiu pe care-1 are omul faţă de toate celelalte fiinţe, dar, totodată, datorită ei îî poate fi distrusă î n t r e a g a viaţă, îi pot fi zădărnicite toate planurile, poate fi nenorocit. Prin urmare, prima datorie a tînărului care pă­ şeşte în viaţă şi care nu v r e a să lase la voia întîmplării problemele lui cele mai importante este să chibzuiască cu toată seriozitatea asupra acestei alegeri. Fiecare om are în faţa lui un scop care, cel puţin lui, i se p a r e măreţ, şi care este într-adevăr măreţ atunci cînd este recunoscut ca atare c u c e a mai profundă Convingere de către glasul lăuntric al inimii, căci divinitatea nu-1 lasă niciodată pe muritor fără un în­ drumător ; glasul acesta e abia şoptit, dar e sigur. , Glasul inimii poate fi însă înăbuşit cu uşurinţă, şi ceea ce a m luat drept inspiraţie poate fi produsul unei clipe şi tot într-o clipă poate, fi distrus. Fantezia noastră este poate înflăcărată, simţirea noastră — tulburată, tot felul de himere se perindă în faţa ochilor noştri şi n e avîntăm cu pasiune spre ţelul pe care credem că însăşi divinitatea ni 1-a indicat ; d a r ceea c e am strâns c u ardoare îa piept ne. respinge curînd şi constatăm că întreaga noastră existenţă este distrusă. De aceea trebuie să chibzuim ou seriozitate dacă profesiunea aleasă ne entuziasmează într-adevăr, dacă glasul lăuntric încuviin-

K A R L

M A R X

ţ e a z ă alegerea noastră sau dacă ceea ce am considerat entuziasm n u este decît o iluzie, dacă ceea ce am luat drept o chemare a divini­ tăţii n-a fost deoît o autoîiişelare. Dar cum ne-am putea da seama d e acest lucru dacă nu analizînd însuşi izvorul acestui entuziasm ? Ceea ce este măreţ e înconjurat de strălucire, strălucirea tre­ zeşte vanitatea, iar vanitatea p o a t e provoca icu uşurinţă entuziasmul sau ceea ce am crezut că este entuziasm ; pe cel care e mînat de demonul ambiţiei, raţiunea nu-1 mai poate înfrîna, el se avîntă în­ tr-acolo unde-1 tîrăşte o forţă de neînvins, el nu-şi mai alege singur locul în societate, întîmplarea şi iluzia sînt acelea care hotărăsc. Chemarea noastră nu este de a ocupa acea poziţie socială care n e oferă cea mai mare posibilitate de a străluci ; o asemenea poziţie nu este de aşa natură încît, ocupînd-o poate ani de-a rîndul, să nu simţim niciodată oboseala, zelul nostru să nu slăbească niciodată şi entuziasmul nostru să nu scadă. Dimpotrivă, cui'înd ne vom da seama că dorinţele noastre nu s-au împlinit, că ideile noastre nu s-au în­ făptuit, vom începe să cîrtim împotriva divinităţii, să blestemăm omenirea. Dar nu numai vanitatea poate trezi un entuziasm subit pentru o profesiune sau alta. Noi înşine am înfrumuseţat-o, poate, cu pro­ dusul fanteziei noastre, am înfrumuseţat-o într-atît, încît a devenit supremul b u n pe care ni-1 poate oferi viaţa. Noi nu am analizat a c e a s t ă profesiune, nu am luat în consideraţie toate dificultăţile ei, marea răspundere care ne revine ; am privit-o numai din depărtare, şi d e p ă r t a r e a e înşelătoare. In această privinţă, propria noastră raţiune nu poate fi un sfetnic bun pentru noi, fiindcă ea nu se bazează nici pe experienţă, nici p e o observare mai profundă şi fiindcă este înşelată de simţuri şi orbită de fantezie. Şi atunci încotro să ne îndreptăm privirile, cine să n e ajute acolo u n d e raţiunea noastră nu e suficientă ? Inima noastră n e îndeamnă să ne adresăm părinţilor, căci ei au trecut prin viaţă şi cunosc asprimea soartei. Şi dacă entuziasmul nostru v a persista, dacă vom continua să îndrăgim profesiunea aleasă, să ne simţim chemaţi spre ea şi după ce v o m chibzui cu singe rece, după ce ne vom fi dat seama de toate greutăţile pe care le implică, după ce vom fi luat cunoştinţă de neajunsurile inerente ei, atunci va trebui să alegem, atunci en­ tuziasmul nostru nu ne và înşela şi nu vom lua o hotărîre pripită. N u n e putem alege însă întotdeauna profesiunea pentru care n e simţim chemaţi ; situaţia noastră în societate este într-o oare­ c a r e măsură stabilită chiar înainte ca noi să fim î n stare să hotărîm. Chiar şi natura noastră fizică ni se opune adeseori ameninţă­ t o a r e şi nimeni nu cutează să-i nesocotească legile.

REFLECŢIILE

U N U I

T I N A R

L A

A L E G E R E A

P R O F E S I U N I I

5

Este în p u t e r e a noastră, ce-i drept, să ne ridicăm d e a s u p r a ei, dar ne-am prăbuşi repede ; în cazul acesta ar însemna că am în­ drăznit să înălţăm un edificiu pe o bază putredă şi întreaga noastră viaţă ar fi o luptă nefastă între principiul trupesc şi cel spiritual. Dar cum ar putea cel ce nu e în stare să înfrângă elementele c a r e se află în luptă în el însuşi să ţină piept asaltului năvalnic al vieţii, cum ar putea să acţioneze în linişte ? Şi numai în linişte se pot săvîrşi fapte m ă r e ţ e şi frumoase ; numai liniştea reprezintă terenul p e care se pot coace roadele. Dar deşi, condiţia noastră fizică fiind necorespunzătoare pro­ fesiunii noastre, nu putem munci vreme îndelungată şi arareori m u n c a ne produce bucurie, totuşi, gândul că ne sacrificăm comodita­ tea p e altarul datoriei ne împinge să acţionăm energic cu toate for­ ţele noastre slabe. Dacă î n s ă am ales o profesiune pentru care nu avem aptitudinile necesare, nu o vom p u t e a îndeplini niciodată aşa cum se cuvine şi curînd vom recunoaşte ruşinaţi propria noastră incapacitate şi ne vom spune că sîntem fiinţe inutile, membri ai societăţii c a r e nu sînt în stare să-şi îndeplinească menirea. Conse­ cinţa firească v a fi dispreţul faţă d e noi înşine, şi există oare sen­ timent mai d u r e r o s deoît acesta, sentiment mai g r e u de alinat de orice ţi-ar p u t e a oferi lumea exterioară ? Dispreţul de sine este un şarpe care ţi se zbate veşnic în piept, îţi muşcă inima şi-ţi suge sîngele, vărsând î n el veninul urii faţă de oameni şi al desperării. Eroarea în aprecierea aptitudinilor noastre pentru o anumită profesiune pe care am analizat-o în amănunţime este o greşeală care se răzbună şi care, chiar dacă nu e condamnată de lumea ex­ terioară, n e chinuie mai mult decît ne-ar p u t e a chinui aceasta. Dacă am cumpănit bine toate acestea şi dacă condiţiile vieţii n o a s t r e ne permit să alegem orice profesiune, trebuie s-o îmbrăţişăm p e aceea pe care o considerăm cea mai demnă, care e bazată pe idei de al căror adevăr sîntem pe deplin încredinţaţi. Putem alege pro­ fesiunea care ne oferă cea mai mare posibilitate de a activa în nu­ mele omenirii şi de a ne apropia de ţelul general, în raport cu care orice profesiune nu este decît un mijloc, de a ne apropia de desăvîrşire. Demnitatea este cea care-1 înalţă cel m a i mult p e om, cea ;care-i înnobilează acţiunile şi toate năzuinţele, îi permite să se ridice deasupra mulţimii şi-i atrage admiraţia tuturor. Dar d e m n i t a t e poate oferi numai acea profesiune în care nu ne manifestăm ca nişte unelte oarbe, ci ne permite o creaţie inde­ pendentă în sfera noastră, numai acea profesiune care nu n e obligă să săvîrşim fapte condamnabile — nici măcar aparent condam-

2

6

KARL

MARX

nabile —, profesiunea p e care omul cel mai desăvîrşit şi-o poatealege, fiind mîndru d e alegerea sa. Profesiunea care corespunde în cel mai înalt grad acestor cerinţe nu e î n t o t d e a u n a cea mai înaltă, dar este (întotdeauna icea mai potrivită. A ş a cum o profesiune care nu corespunde demnităţii noastre n e înjoseşte, tot astfel o profesiune bazată pe idei de care ulterior ne dăm seama că sînt false ne distruge. N u mai găsim salvare decît în autoînşelare, şi a te salva prin. autoînşelare înseamnă desperare. Profesiunile care n-au prea multă t a n g e n ţ ă cu viaţa, ci se ocupă în. primul rînd cu adevărurile abstracte sînt cele mai periculoase p e n t r u un tînăr ale cărui principii nu sînt încă ferme, ale cărui con­ vingeri nu sînt încă trainice şi solide. Dar aceste profesiuni ni se­ par cele mai nobile dacă sînt adînc înrădăcinate î n inimile noastre, d a c ă sîntem gata să n e sacrificăm viaţa şi să n e punem toată stră­ dania î n slujba ideilor care predomină î n aceste profesiuni. Ele pot aduce fericirea celui ce simte o c h e m a r e p e n t r u aceste profesiuni, d a r îl pot distruge p e cel care se hotărăşte lîn mod pripit la alegerea lor, fără a chibzui bine, sub impulsul momentului. Dimpotrivă, părerea b u n ă p e care o avem despre ideile ce stau la b a z a profesiunii .noastre ne oferă o poziţie mai înaltă în societate, ne'amplifică sentimentul propriei noastre demnităţi, conferă fermi­ tate acţiunilor noastre. -Cel care-şi alege o profesiune pe care o preţuieşte s e cutre­ mură la gîndul că ar putea să nu fie demn de ea, iar acţiunile salevor fi nobile chiar p e n t r u simplul motiv că poziţia sa în societatee nobilă. -Ceea c e trebuie s ă ine conducă în- primul rînd în alegerea pro­ fesiunii este binele omenirii, propria noastră desăv-îrşire. N u trebuie să ne închipuim că aceste două interese pot deveni ostile, pot fi angrenate într-o luptă, iar unul din ele trebuie să-1 distrugă pecelălalt ; firea omului este astfel alcătuită, încît el nu poate ajunge la desăvîrşire decît muncind pentru desăvîrşirea semenilor săi, pen­ tru binele lor. Omul care munceşte n u m a i pentru sine p o a t e ajunge u n savant celebru, un mare înţelept, un excelent poet, dar niciodată u n om' desăvîrşit, un om cu adevărat mare. Istoria "consideră oameni mari p e cei care muncind p e n t r u î n ­ făptuirea -scopurilor generale s-au înnobilat p e ei înşişi ; experienţa arată c ă cel mai fericit este cel care a adus fericire celor mai mulţi oameni ; religia însăşi n e î n v a ţ ă că idealul spre care tindem cu toţii

REFLECŢIILE U N U I

TlNÄR

LA

ALEGEREA

PROFESIUNII

7

s-a sacrificat pentru omenire, şi cine ar îndrăzni să tăgăduiască asemenea î n v ă ţ ă t u r i ? ...... Dacă ne-am ales o profesiune în cadrul căreia putem face cel m a i mult pentru omenire, nu ne vom încovoia sub p o v a r a greutăţi­ lor, căci este o jertfă î n folosul tuturor ; bucuria n o a s t r ă nu este o bucurie jalnică, mărginită, egoistă, ci fericirea noastră este feri­ cirea a milioane de oameni, faptele noastre vor d ă i n u i în veci, iar c e n u ş a noastră v a fi stropită cu lacrimile fierbinţi ale oamenilor nobili. S c r i s d e K. M a r x i n p r i m a j u m ă t a t e a l u n i i a u g u s t Publicat pentru prima oară în Semnat : Se

2*

J835

1925

M a r x

tipăreşte după manuscris. Tradus din limba

germană

SCRISOARE CĂTRE TATĂL SĂU LA TRIER BERLIN,

10 N O I E M B R I E

[1837]

Dragă tată, Sînt în viaţă momente care delimitează ca nişte pietre de hotar o perioadă parcursă, dar care indică totodată cu precizie o nouă orientare in viaţă. într-un asemenea moment de tranziţie simţim nevoia să scru­ tăm cu ochii pătrunzători ai minţii trecutul şi prezentul pentru a ajunge la conştiinţa adevăratei noastre situaţii. Chiar şi istoriei universale îi place să arunce asemenea priviri retrospective şi să se contemple, ceea ce-i dă adeseori aparenţa d e regres şi de imo­ bilitate ; în realitate, ea nu face decît să se aşeze în jilţ şi să medi­ teze pentru a se înţelege pe sine, pentru a pătrunde spiritualiceşte actele sale, actele spiritului. în asemenea momente individul devine însă liric, fiindcă orice metamorfoză este în parte cîntecul lebedei, în p a r t e iivertură la un nou m a r e poem, c a r e tinde să d e a consistenţă bogăţiei încă difuze de culori ; şi, totuşi, am vrea să ridicăm un monument lucrurilor trăite pentru c a acestea să reciştige î n afectivitatea n o a s t r ă ceea ce au pierdut sub raportul acţiunii. Şi c a r e lăcaş ar p u t e a fi mai sfînt decît inima părinţilor, cel mai blind judecător, cel rnai înţelegător prieten, acest soare al dragostei, a cărui văpaie încălzeşte cele mai intime năzuinţe ale noastre ! Cum ar putea multe din faptele noastre urâte, reprob abile, să fie cu atâta succes îndreptate şi să merite iertarea dacă nu ar apărea ca manifestări ale unei situaţii esenţiale necesare ? Şi, cel puţin, cum ar putea jocul adeseori po­ trivnic al întîmplării şi rătăcirea spiritului să nu aducă după sine învinuirea de micime sufletească ? Aşadar, acum, cînd s-a scurs un an de cînd sînt aici şi arunc o privire înapoi asupra tuturor celor petrecute în acest răstimp

SCRISOARE

CĂTRE

TATĂL

SĂU

LA

TRIER

!»

pentru a-ţi răspunde, dragul meu tată, la scrisoarea n e s p u s de pre­ ţioasă p e n t r u mine pe care mi-ai trimis-o la Ems, fie-mi îngăduit să-mi privesc situaţia, aşa cum p r i v e s c viaţa în genere, ca o expre­ sie a activităţii spirituale, manifestată sub toate aspectele — ştiinţă, artă, viaţă particulară. Cînd am plecat de ia voi, înaintea mea se deschidea o lume nouă, lumea dragostei, la început a unei d r a g o s t e chinuitoare, lip­ site de speranţă. Chiar călătoria la Berlin, care în alte împrejurări m-ar fi încîntat în cel mai înalt grad, m-ar fi îmboldit la contem­ plarea naturii, mi-ar fi trezit setea de viaţă, m-a lăsat rece, ba chiar m-a indispus de-a binelea, deoarece stîncile pe care le v e d e a m nu e r a u mai dîrze şi m a i imiî-nidre d e c î t sentimentele mele, marile oraşe nu pulsau mai intens d e c î t sângele meu, mesele la restaurant nu erau m a i încărcate, m a i indigeste d e c î t imaginile fantastice p e care Ie p u r t a m în mine şi, î n sfârşit, arta nu e r a m a i frumoasă decît Jenny. Ajuns la Berlin, am rupt toate relaţiile anterioare, am făcut în silă cîteva vizite şi am căutat să mă cufund în ştiinţă şi artă. în starea de spirit î n care mă găseam, poezia lirică trebuia să devină p r i m a temă, sau, cel puţin, cea mai plăcută, m a i la îndemînă, dar, din pricina situaţiei mele şi a întregii mele evoluţii precedente, ea a devenit pur idealistă. Cerul meu, arta mea, a ajuns o lume a visurilor, tot atîl de îndepărtată ca şi dragostea mea. Tot ce era real a devenit difuz şi tot ce era difuz nu avea nici o graniţă. Atacuri l a adresa prezentului, sentimente vagi şi necomturate, nimic natural, totul născocit din capul meu, o totală contradicţie între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie, reflecţii retorice în loc de idei poetice, dar poate şi o anumită căldură a sentimentelor şi o sete de elanuri îndrăzneţe, iată ce caracterizează t o a t e poeziile din primele t r e i caiete p e c a r e i le-am trimis lui J e n n y . Tot dorul ne­ cuprins, care nu cunoaşte margini, răbufneşte în diverse forme şi face ca dăituirea versurilor să s e transforme în diluare. Dar poezia nu p u t e a şi nu trebuia să fie d e c î t o îndeletnicire secundară, t r e b u i a s ă studiez dreptul şi, în primul rînd, simţeam dorinţa să-mi încerc puterile în filozofie. Aceste două s-au îmbinat în aşa fel, încît, p e de o parte, l-am citit — în mod cu totul ne­ critic, -şcolăreşte —• p e Heineccius , pe T h i b a u t şi izvoarele (aşa, de exemplu, am tradus în germană primele d o u ă cărţi ale pandectelor), iar p e de altă parte am încercat să aplic un sistem de filo­ zofie a dreptului întregului domeniu al dreptului. C a introducere am emis cîteva teze metafizice şi am dus nefericitul op, de aproape trei sute de pagini, pînă la dreptul public. 2

3

o

KARL

MARX

în primul find, ca un obstacol serios a apărut acea contradic­ ţie între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie, contradicţie p r o p r i e idealismului, care a g e n e r a t următoarea clasificare greoaie, in­ exactă. Am început cu categoria pe care am botezat-o cu indul­ genţă metafizica dreptului, adică principii, reflexii, definiţii ale no­ ţiunilor, rupte de orice drept real şi de orice formă reală a drep­ tului ; totul în m a n i e r a lui Fichte , numai că la mine lucrurile erau înfăţişate într-o formă mai modernă şi m a i lipsită de conţinut. Pelingă aceasta, forma neştiinţifică a dogmatismului matematic, formă în care subiectul ocoleşte într-una obiectul, face tot felul d e raţio­ namente fără ca obiectul însuşi să devină o realitate vie, dezvol­ tată srib numeroase aspecte, constituie d e la bun început o piedică în înţelegerea adevărului. Triunghiul d ă matematicianului posibili­ tatea să construiască şi s ă demonstreze ; el rămîne o simplă repre­ zentare în spaţiu, nu se dezvoltă într-o formă superioară ; el trebuie pus alături de altceva, atunci ia noi poziţii şi aceste poziţii diferite, care se referă la -unul şi acelaşi obiect, creează p e n t r u triunghi d i ­ ferite raporturi şi adevăruri. Cu totul altfel stau lucrurile cu expri­ m a r e a concretă a lumii vii a ideilor, ca, de -pildă, dreptul, statul, natura, întreaga filozofie : aici obiectul însuşi trebuie privit cu atenţie î n dezvoltarea lui, şi nu trebuie introduse nici un fel de clasificări arbitrare, raţiunea lucrului însuşi trebuie să se desfă­ şoare ca ceva contradictoriu î n sine şi să-şi găsească în sineunitatea. 4

Partea a doua cuprinde filozofia dreptului, adică, potrivit pă­ rerii mele de atunci, considerarea dezvoltării ideilor în dreptul ro­ man pozitiv, ca şi cînd dreptul pozitiv, în dezvoltarea gîndirii sale(n-am spus : determinările sale pur finale) ar p u t e a fi în genere ceva diferit de formarea noţiunilor de drept, care, de altfel, trebuiau să fie cuprinse î n prima parte. Această parte a doua o împărţisem, în plus, în drept formal şi drept material, cel dinţii unmîmd s ă c u p r i n d ă o descriere a formei pure a sistemului în consecvenţa şi coeziunea 'lui, p r e c u m şi clasi­ ficarea şi volumul său, iar cel de-al doilea -urmînd să cuprindă o descriere a conţinutului, să arate cum forma s e condensează în conţinutul ei. O greşeală pe care o comite şi d-1 de Savigny, lucru p e care l-am descoperit mai tîrziu î n erudita lui lucrare desprep r o p r i e t a t e , icu deosebirea că, d u p ă el, definiţia fonmală a noţiunii, constă î n ,,a găsi locul p e care o anumită teorie îl ocupă î n siste­ mul roman (ifixat)", iar definiţia materială se reduce la „teoria, despre acel conţinut pozitiv pe care romanii o legau d e n o ţ i u n e a fixată în acest fel", în timp ce eu prin formă înţelegeam arhitecto­ nica necesară pentru întruchiparea noţiunii, iar prin materie, ca5

SCRISOARE

CĂTRE

TATĂL

SAU

LA

li

TRIER

litatea n e c e s a r ă a acestei întruchipări. Greşeala consta î n faptul că eu îmi închipuiam că forma poate şi trebuie să s e dezvolte se­ p a r a t de m a t e r i e şi de aceea n-am obţinut o formă reală, ci o masă de scris cu mai multe sertare î n care apoi am p r e s ă r a t nisip. N o ţ i u n e a este veriga intermediară dintre formă şi conţinut. Aşadar, într-o expunere filozofică a dreptului, una t r e b u i e s ă apară din cealaltă ; b a mai mult, forma nu p o a t e fi d e c î t continuarea con­ ţinutului. Astfel am ajuns la o împărţire î n subcapitole, care p o a t e oferi iîn cel mai b u n caz u n subiect p e n t r u o clasificare uşoară şi superficială, idar spiritul dreptului şi a d e v ă r u l său au dispărut. Tot dreptul se reducea Ia d r e p t contractual si d r e p t neconfractua'l. Pen­ tru a fi mai limpede îmi permit s ă d a u î n t r e a g a schemă până la clasificarea lui jus publicum *, care de asemenea e t r a t a t şi în partea formală. I

II

J U S

P R I V A T U M * * I.

J U S

J U S

P U B L I C U M

P R I V A T U M

a) Despre dreptul privat contractual condiţionat. b) Despre dreptul p r i v a t necontractual necondiţionat. A) D e s p r e d r e p t u 1 p r 1 v a t c o n t r a c t u a I c o nd i ţ io n a t a) Drept referitor la persoane ; b) Drept referitor la bunuri ; c) Drept referitor la p e r s o a n e şi la bunuri. a) D r e p t r e f e r i t o r l a p e r s o a n e I. Provenit dintr-un contract o n e r o s ; II. Dintr-un contract de garanţie ,• III. Dintr-un contract gratuit. 1. D I N T R - U N

C O N T R A C T

O N E R O S

2. Contract d e societate (societas) ; 3. Contract (locatio conductio). 3.

LOCATIO

de

locaţiune

CONDUCTIO

1. In m ă s u r a iîn c a r e se referă la operae *** : a) locatio conductio propriu-zis (nu e vorba nici de închirierea, nici d e a r e n d a r e a d i n dreptul roman) ; b) mandatam * —

dreptul public. —

trad.

* * * *

—

****. Nota

mandatul.

(rad. * * —

Nota

— Drept privat. — N o l o trad.

frad.

***

—

lucrări. —

Nota

K A R L

2. a) sul pe b)

M A R X

In măsura in care se referă la usus rei * : la pămînt : usus fructus (de asemenea nu care îl are în dreptul roman) ; la case : habitatio **

II.

D I N T R - U N

C O N T R A C T

D E

numai în sen­

G A R A N Ţ I E

1. Compromisul de arbitraj sau de conciliere ; 2. Contractul d e asigurare. III. 2.

D I N T R - U N

C O N T R A C T

CONTRACTUL

ÎNTEMEIAT

G R A T U I T

PE

ÎNCUVIINŢARE

1. fide jussio *** ; 2. negotiorum gestio****. 3.

LIBERALITÄTI

1. donatio ***** ; 2. gratiae promissum ******. b) D r e p t u l

referitor

1. D I N T R - U N

C O N T R A C T

la

bunuri

O N E R O S

2. permutatio stricte sic dicta*******. 1. Permutatio propriu-zisă 2. mutuum 3. emptio, venditio *********.

(usurae)

;

II.

D I N T R - U N

C O N T R A C T

D E

********;

G A R A N Ţ I E .

pignus********** III.

D I N T R - U N

n

„

C O N T R A C T

G R A T U I T

„ * * * * * * * * * * *

I

J

_

*i

+***********

2, commodatum ; 3. depositum Dar ce să mai umplu pagini întregi cu lucruri pe care eu în­ sumi le contest ? întreaga lucrare e plină de clasificări trihotomice. expunerea e lungă şi obositoare, iar noţiunile romane mutilate în modul cel mai b a r b a r pentru a p u t e a fi introduse cu forţa în sistemul meu. Pe de altă parte însă, am îndrăgit subiectul şi am dobîndit capacitatea de a-1 considera în ansamblul lui, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Cînd am ajuns la încheierea părţii despre dreptul privat mate­ rial, mi-am dat seama că e greşit întregul sistem, care, în ceea ce priveşte fondul, se apropie de concepţia lui K a n t , deosebindu-se întru totul de aceasta în ceea ce priveşte expunerea. Din nou am 6

* —

folosirea

străină. — absenţa de

Nota

lucrurilor. trad.

—

***

—

şi fără ştirea lui. —

recunoştinţă.

* * * * * * * *

—

— Nota

trad.****

oferirii

unui

*•»«*»•«*•**

—Nota ****** obiect —

Nota

Irod.

împrumutul

Nola

trad.

amanet.

pentru

depozitul.

a fi —

Nola

**

—

—

Nota

dreptul trad.

de —

* * « * * — d o n a ţ i a . — Nota

*******

(dobinda).

—

(rad.

garanţie.

— — —

scbimb Nota Nota

folosit irod.

în s e n s u l

trad.

alocui girarea trad.

strict

în

* * * * * * _ —

— mod

proprietate altuia

cumpărare, împrumut

gratuit),

—

în

făgăduiala

a l c u v î n t u l u i —Notă

*********

trad.*********** vremelnic

într-o afacerilor

l:ad. vînzare.

(tn

sensul

Nota

tmd.

.

S C R I S O A R E

C Ă T R E

T A T Ă L

S A U

L A

13

TRIER

ajuns la concluzia c ă fără filozofie nu pot m e r g e mai d e p a r t e . Prin urmare, am putut cu conştiinţa împăcată să mă arunc din nou în braţele ei şi am scris un nou sistem metafizic de principii, la ter­ minarea căruia am fost silit să recunosc încă o dată absurditatea lui şi a tuturor încercărilor mele de pînă atunci. Cu acest prilej m-am obişnuit să fac extrase din toate cărţile citite, din „Laocoon" de Lessing, din ,,Erwin" de Solger, din „Istoria artelor" d e Winckelmann, din „Istoria Germaniei" de L u d e n , notînd in treacăt şi reflecţiile mele. Apoi am tradus „Germania" lui Tacit, „Libri tristium" de Ovidiu şi am început să învăţ singur, adică din manualele de gramatică, engleza şi italiana, fără să fi ajuns pînă în prezent da v r e u n rezultat am citit „Dreptul p e n a l " aî lui Klein şi „Analele" sale, precum şi toate noutăţile literare, dar acestea din urmă doar incidental. La sfîrşitul semestrului m-am simţit din nou atras de dansul muzelor şi de muzica satirilor şi, chiar în ultimul caiet pe care vi 3-am trimis, idealismul străbate prin umorul forţat („Scorpion şi Felix"), prin nereuşita dramă fantastică („Oulanem"), pînă cînd, în cele din urmă, se schimbă complet, trecînd într-o artă pur formală, în cea mai mare parte lipsită de un obiect însufleţitor şi de o în­ lănţuire avîntată d e idei. Şi, totuşi, numai în aceste ultime poezii mi-a apărut, ca la lovi­ tura unei baghete fermecate — ah ! la început lovitura a fost zdro­ bitoare •—, împărăţia adevăratei poezii, ca un îndepărtat palat d e basm, şi creaţiile m e l e s-au prefăcut î n pulbere. Ocupaţiile mele atît de variate din timpul primului semestru m-au făcut să veghez p r e a multe nopţi, să dau multe lupte, să su­ port multe tensiuni interne şi externe şi pînă la urmă nu am ieşit prea îmbogăţit, ci, dimpotrivă, am neglijat natura, arta, lumea şi mi-am înstrăinat prietenii. Acest lucru s-a răsfrînt şi asupra orga­ nismului meu. Un medic m-a sfătuit să plec la ţară şi astfel am stră­ bătut p e n t r u prima oară tot oraşul pînă la porţile lui, pentru a m ă duce la Stralow. Că dintr-un debil, străveziu la faţă cum eram, v o i deveni acolo robust şj sănătos, nu speram. Cortina căzuse, tot ce era mai sfînt în mine se năruise, şi se cereau înscăunaţi zei noi. De la idealism, pe care, în treacăt fie zis, l-am comparat şi l-am hTănit cu idealismul 'lui Kant şi al iui Fichte, am ajuns să caut ideea în realitatea însăşi. Dacă înainte zeii sălăşluiau deasupra pămîntului, acum ei deveniseră centrul acestuia, , Citisem fragmente din filozofia lui Hegel, dar melodia ei grotescă şi sălbatică îmi displăcuse. Voiam să m ă cufund î n c ă o d a t ă în această mare, .dar cu intenţia precisă de a considera natura spi7

;

8

14

KARL

MARX

rituală tot atît de necesară, concretă şi bine conturată ca şi cea fi­ zică, de a renunţa la demonstraţiile spectaculoase şi de a scoate perlele pure la lumina soarelui. Am scris un dialog de aproximativ douăzeci şi patru de coli : ,,Géante, sau despre punctul de plecare şi dezvoltarea necesară a filozofiei". Aici s e îmbinau într-o oarecare m ă s u r ă arta şi ştiinţa, care fuseseră complet despărţite, şi, ca un drumeţ încercat, m-am apucat eu însumi de treabă, de dezvăluirea filozofic-dialectică a di­ vinităţii, aşa cum se manifestă ea ca concept în sine, ca religie, ca natură, ca istorie. Ultima mea teză era începutul sistemului h e g e ­ lian, şi această lucrare, pentru care m-am pregătit întrucîtva stu­ diind ştiinţele naturii, lucrările lui Schelling şi istoria, mi-a dât o m a r e bătaie de cap, şi este scrisă atît de confuz (cînd de fapt tre­ buia să fie o nouă logică), încît astăzi chiar eu însumi abia mai pot u r m ă r i şirul ideilor. Acest copil preferat al meu, legănat sub clar de lună, m-a dus, ca o sirenă perfidă, drept în braţele duşmanului. Gîteva zile nici n-am putut gîndi de necaz şi alergam ca turbat prin grădina de pe malul Spreei, cu apa ei murdară, „care sufletele spală, iară ceaiul îl s u b ţ i e " ; am făcut chiar o partidă de v î n ă t o a r e cu gazda mea, m-am repezit la Berlin şi eram gata -să îmbrăţişez pe oricine îmi ieşea în cale. Curînd d u p ă aceea m-am ocupat numai de studii pozitive : am studiat lucrarea lui Savigny despre proprietate, dreptul penal de Feuerbach şi Grolmann , „Despre sensul cuvintelor" d e C r a m e r , lucrările lui Wenning-Ingemheim despre sistemul pandectelor şi „Doctrina pandectelor" de M ü h l e n b r u c h , la care mai lucrez şi acum ; în fine, am studiat unele capitole din Lâuterbach , proce­ dura civilă şi mai ales dreptul canonic, din care prima parte, inti­ tulată „Concilierea canoanelor bisericeşti contradictorii" de Gratian, am citit-o aproape în întregime în „Codul [dreptului canonic]" şi am făcut e x t r a s e ; d e asemenea anexa „Instituţii" d e LanceUotti . Am tradus apoi în parte „Retorica" lui Aristotel, am citit „Progre­ sele ştiinţelor" a celebrului Bacon de Verulam , m-am ocupat mult cu Reimarus, la a cărui carte „Despre înclinaţiile artistice ale ani­ malelor" am meditat cu voluptate, m-am coborît chiar pînă la dreptul german, dar m-am rezumat mai ales la cercetarea capitularelor regilor franci şi la scrisorile adresate acestora de către papi. Mîhnit de boala lui J e n n y şi de munca mea intelectuală zadar­ nică, sterilă, de necaz că trebuie să-mi fac u n idol dintr-o concep­ ţie pe care o detestam, m-am îmbolnăvit, precum ţi-am mai scris, d r a g ă tată. iGîmid m-am restabilit, am ars itoate p o e z i i l e . ş i ciornele d e nuvele etc., în speranţa că voi putea renunţa complet la ele ; în o r i c e caz, pînă în prezent n-am dat nici o dovadă contrarie. 9

10

1 1

1 2

13

14

15

16

17

SCRISOARE

CĂTRE

TATĂL

SĂU

LA

TRIER

în timpLil bolii, mele am reuşit să-1 cunosc din scoarţă-n scoarţă pe Hegel, ca şi pe majoritatea discipolilor săi. La Stralow m ă întîineam deseori cu prieteni şi am nimerit într-un club de d o c t o r i , printre care erau cîţiva docenţi, precum şi cel mai intim dintre prietenii mei berlinezi, dr. Rutenberg. î n focul disputelor ieşeau la iveală opinii contradictorii, şi chiar şi eu mă simţeam tot mai mult înlănţuit de filozofia modernă de care credeam că voi scăpa, dar toată armonia s-a risipit, am fost cuprins de o a d e v ă r a t ă furie iro­ nică, ceea ce era foarte, firesc după ce atîtea au fost negate. La acestea s-a adăugat tăcerea lui J e n n y . Nu mi-am găsit liniştea pînă nu am plătit tribut modernismului şi punctului de v e d e r e al concepţiei ştiinţifice contemporane prin cîteva producţii minore, cum ar fi ,,Vizita" etc. Dacă nu am expus, poate, destul de clar acest din urmă se­ mestru ş i . n u am intrat în toate detaliile, estompînd nuanţele, iartă-mă, dragă tată, fiindcă sînt nerăbdător să vorbesc despre prezent. D-l von Chamisso mi-a trimis un bilet absolut insignifiant prin care mă înştiinţează că „regretă că a l m a n a h u l nu poate folosi lucrările mele, d e o a r e c e este demult tipărit". De necaz am înghiţit biletul. Librarul W i g a n d a trimis planul m e u doctorului Schmidt, reprezentantul firmei „Wunder", care face comerţ cu brînză b u n ă şi literatură proastă. Anexez scrisoarea lui ; Schmidt n-a răspuns încă. Eu nu renunţ însă nicidecum la planul meu, mai ales acum, cînd toate celebrităţile ân materie d e estetică ale şcolii hegeliene, prin mijlocirea docentului Bauer, care joacă un rol important prin­ tre ei, .şi a colegului m e u dr. Rutenberg, ani-au promis sprijinul lor. J3

19

în ceea ce priveşte problema carierei mele cameralistice, dragă, tată, am făcut d e curînd cunoştinţă cu u n asesor, pe nume Schmidthănner, care m-a sfătuit ca, după ce voi da al treilea examen la drept, să-mi aleg profesiunea de consilier juridic, ceea ce mi-ar surîde, ou atît mai mult cu cît într-adevăr prefer jurisprudenţa tu­ turor ştiinţelor administrative. De asemenea, mi-a spus că atît el cît şi mulţi alţii de la Curtea de apel din Münster, ân Westfalia, în trei ani au ajuns asesori, ceea ce nu-i greu, fireşte, muncind intens, deoarece aici .stadiile nu sînt precis stabilite ca la Berlin şi ân altelocuri. Dacă m a i tîrziu, în calitate de asesor, îţi iei doctoratul, ai mult mai multe ş a n s e s ă fii angajat apoi c a profesor agregat, aşa cum a fost cazul d-lui Gärtner la Bonn, care a scris o lucrare me­ diocră despre legislaţia provinciilor şi care iîn afară d e aceasta nu e cunoscut decât ica adept al -şcolii hegeliene a dreptului. Dar, scumpul meu părinte, nu s-ar p u t e a oare ca d e s p r e t o a t e acestea s ă discut cu tine personal ? Starea lui Eduard, boala măicuţei mele dragi, indis-

16

K A R L

M A R X

poziţia ta, care sper că nu e gravă, toate acestea mă i a c să doresc ba fac chiar necesară venirea mea cît mai grabnică acasă. As fi fost deja acolo dacă nu m-aş fi îndoit că voi fi în asentimentul tău. Te rog să mă crezi, dragul şi scumpul meu tată, că ceea ce mă determină n u sînt considerente de natură egoistă {deşi aş fi fericit s-o revăd pe Jenny), dar mă m î n ă un gînd pe care n-am voie să-1 exprim. în multe privinţe, această călătorie ar î n s e m n a chiar o greutate p e n t r u mine, dar, d u p ă cum scrie unica, dulcea m e a J e n n y , aceste considerente cad atunci cînd avem de îndeplinit o datorie sfîntă. Te rog, dragă tată, oricare ar fi hotărîrea ta, să nu arăţi scri­ soarea, cel puţin pagina asta, sfintei noastre mame. S-ar putea ca sosirea mea neaşteptată s-o p u n ă din nou pe picioare pe această femeie minunată, neasemuită. Scrisoarea către măicuţa am scris-o cu mult înainte de a fi primit scumpa scrisoare de la J e n n y şi, de aceea, s-ar putea să fi scris fără să vreau unele lucruri care nu p r e a se cuveneau sau poate nu se cuveneau de loc. în speranţa că, încetul cu încetul, norii care s-au adunat dea­ supra, familiei noastre se vor risipi, că îmi va fi dat să sufăr şi să p'lkig î m p r e u n ă c u voi şi, poate, fiind în p r e a j m a voastră, să dove­ desc cît d e profundă şi intensă este solicitudinea mea, precum şi dragostea fără margini pe care vi-o port şi p e care de multe ori nu m-am priceput s-o exteriorizez ; în speranţa că şi tu, scumpul şi în veci iubitul meu părinte, mă vei ierta, ţinînd seama de starea mea sufletească zbuciumată, căci acolo unde p a r e că inima s-a în­ şelat, adeseori, în realitate, zgomotul bătăilor ei a fost acoperit de spiritul d e l u p t ă ; î n s p e r a n ţ a c ă 'în curiind vei fi complet restabilit, că te voi p u t e a strânge fia pieptul m e u şi îmi voi p u t e a deschide inima faţă d e tine, irămîn pe veci al tău fiu iubitor,

Karl

Iartă-mă, dragă tată, pentru scrisul neciteţ şi stilul neîngrijit ; este aproape ora patru, luminarea a ars pînă la capăt şi vederea mi s-a tulburat ; o adevărată nelinişte m-a cuprins şi nu-mi voi putea potoli zbuciumul pînă cînd nu voi fi lîngă voi. Fii bun şi transmite salutări scumpei şi minunatei mele J e n n y . Am citit scrisoarea ei de douăsprezece ori şi de fiecare dată îi des­ copăr alt farmec. Sub toate aspectele, chiar şi stilistic, este cea mai frumoasă scrisoare pe care cred că ar putea-o scrie o femeie. Publicat pentru prima oară în

1897

Se tipăreşte după manuscris. Tradus din limba germană

•

DEOSEBIREA FILOZOFIA ŞI

DINTRE

NATURII

LA

FILOZOFIA LA C U

NATURII

EPICUR O

A N E X Ă

D E M O CR IT

2

8

.Scris de K. Marx în perioada 1839 — martie 1841 Publicat pentru prima oară în 1902 Semnat : K a r l H e i n r i c h M a r x , doctor în filozofie Se tipăreşte după copia manuscrisului, corectată de K. Marx Tradus din limba germană

Dedic aceste rîndun, în semn de dragoste filială, scumpului meu părinte şi prieten, domnului con­ silier intim Ludwig von Westphaîen, la Trier. AUTORUL

Să aştern

mă

broşuri un

alt

de

a

ierţi,

numele

neînsemnate. prilej

a-ţi

dori

ca

cei

admira

un

toţi

bătrîrt

progres

al

epocii

pătruns

de

acel

singurul

care

cu

cunoaşte

faţa

umbrelor

negre

care

întunecă

toate

o

t e l e

ş i

nerăbdător

şi

scump,

dovadă

a

ca

p r i e t e n , la

să

mai

dragostei

pot

unei

aştepta

mele.

se

îndoiesc

de

să

aibă

norocul

meu

vigoare

tinerească,

care

salută

orice

şi

luminos

dat

ale

luciditatea

întemeiat cuvînt

niciodată

strigoilor

orizontul divină

empireul

şi

care

m e u ,

oculos *

că

idee

că

începutul

de

adevăratul

adesea

ad

prea mică

de

care

p r i e t e n u l

argumentam

atît

plin

n-a

energie

învelişurile,

o

p ă r i n t e

mi-e

entuziasmul

lumii,

cu

mult da

idealism

spiritele

deauna,

m e u

care

Sînt

pentru

Aş

toate

d r a g u l

d - 1 a 1 e,

pe

în

proprii

stare

înapoi,

trecutului,

să

în

faţa

timpului

nostru,

bărbătească

arde ai

în

fost

inima

ci

nu

a

lumii.

întotdeauna

idealismul

este

de

să

apară

teamă,

norilor văzut

pentru

în grei

întot­

hotărită, D-ta,

o

şi,

profunde,

facă

cuprins

o

privire

adevărului

convingeri

prin

p ă r i n ­ mine

fantezie,

ci

un un

adevăr. Nu este

trebuie

marele

să

medic

rog

pentru

sănătatea

vrăjitor

mă

căruia

i

* — d o v a d ă c o n c r e t ă . — Hota

trad.

te-ai

d -1 a 1 e

încredinţat.

fizică.

Spiritul

P

R

E

F

A

Ţ

Ă

Forma acestei lucrări ar fi fost, pe de o parte, mai puţin riguros ştiinţifică şi, p e d e altă p a r t e , mai p u ţ i n p e d a n t ă în t r a t a r e a anumi­ t o r probleme dacă iniţial n-ar fi fost destinată să fie o teză de doc­ torat. Motive independente de voinţa m e a m-au determinat s-o dau totuşi la tipar în această formă. în afară de aceasta, cred că am rezolvat aici o problemă rămasă pînă azi nerezolvată a istoriei fi­ lozofiei elene. Cunoscătorii în materie ştiu că p e n t r u obiectul tratat. în această teză n u există lucrări preliminare de care să te poţi folosi cît d e cît. Flecărelile lui Cicero şi ale lui Plutarh sînt repetate în neştire pînă în ziua de astăzi. Comentariile lui Gassendi, cel care 1-a eliberat p e Epicur de sub interdicţia sub care îl p u s e s e r ă părinţii bisericii şi întregul ev mediu, această epocă a iraţionalismului întruchipat, nu conţin decît un singur moment interesant. El încearcă să împace conştiinţa sa catolică cu ştiinţa sa păgînă, iar p e Epicur cu biserica ; trudă, fireşte, zadarnică. E ca şi cînd ai arunca o rasă de călugăriţă creştină pe trupul strălucitor de prospeţime al grecoaicei Lais. Mai curînd se p o a t e spune că Gassendi însuşi î n v a ţ ă filozofie d e la Epicur decît c ă e în s t a r e s ă n e s p u n ă c e v a instructiv î n l e g ă t u r ă ou filozofia acestuia. Studiul de faţă trebuie socotit ca o lucrare preliminară la o scriere mai cuprinzătoare, în care voi e x p u n e amănunţit ciclul fi­ lozofiei epicuriene, stoice şi sceptice în legătura ei cu întreaga gîndire speculativă e l e n ă . Lipsurile acestui studiu atît în ceea ce p r i v e ş t e forma, cît şi în alte privinţe vor fi înlăturate în această lucrare mai cuprinzătoare. Deşi, î n linii maxi, Hegel a schiţat just 'trăsăturile generale ale sistemelor amintite, totuşi, în cadrul vastului şi cutezătorului plan 2 1

22

24

K A R L

M A R X

al istoriei sale a filozofiei, despre care se poate s p u n e - c ă inaugu­ rează istoriografia filozofiei în genere, el nu putea intra în amă­ n u n t e ; apoi p ă r e r e a pe care acest titan al gîndirii o a v e a despre ceea ce numea el speculativ par excellence îl împiedica să-şi dea seama de marea importanţă p e care aceste sisteme o au pentru is­ toria filozofiei elene şi pentru spiritul elen în general. Aceste sis­ teme sînt cheia adevăratei istorii a filozofiei elene. Despre legă­ tura lor cu viaţa din Grecia găsim indicaţii mai profunde în lucrarea prietenului m e u Koppen, intitulată ,,Frederic cel M a r e şi adver­ sarii l u i " . 2S

Am adăugat ca anexă o critică a polemicii lui Plutarh împo­ triva teologiei lui Epicur, p e n t r u că această polemică nu este un fenomen izolat, ci reprezintă o anumită orientare, întruchipmd cît se poate de pregnant raportul dintre intelectul teologizant şi filozofie. Printre altele, nu voi aminti în această critică nici cît de greşit este în genere punctul de v e d e r e al lui Plutarh atunci cînd acesta supune filozofia judecăţii religiei. în această privinţă este suficient să citez, în locul oricărei argumentări, următorul pasaj din David Hume : ,,A noscută, şi

să-şi

lezate gîndeşli

sili să

filozofia, se

ceară

scuze

înseamnă, la

un

a

justifice ori

fără

rege

cărei în

autoritate

toate

de

cite

îndoială,

care

e

suverană

împrejurările ori a-i

învinuit

arta

aduce de

sau o

înaltă

ar pentru vreo

gravă trădare

trebui

să

concluziile ştiinţă

unanim

recu­

pe

care

trage

oarecare

insultă. iată

fie

Aceasta

de

propriii

se In săi

Ie

considera tace

să

supaşi"

le u

.

Filozofia, cîtă vreme mai pulsează un strop de sînge în inima ei atotbiruitoare cu desăvîrşire liberă, va striga fără încetare ad­ versarilor ei împreună cu Epicur : „Nelegiuit nu este acela care reneagă zeii mulţimii, ci acela care atribuie zeilor închipuiril'j m u l ţ i m i i " *. Filozofia nu face din aceasta o taină. Profesiunea de credinţa a lui Prometeu : 25

„într-un

cuvînt,

urăsc

pe

toţi

aceşti

zei",

este propria ei profesiune de credinţă, propria ei maximă, îndreptată împotriva tuturor zeilor cereşti şi pămînteşti care nu recunosc con­ ştiinţa de sine a omului drept zeitate supremă. Alături de ea nu trebuie să stea nici o zeitate. * In

volumul

de

faţă,

citatele

reproduse cu unele modificări,

din

diverse

lucrări

apărute

în

i m p u s e d e t e x t u l l u i M a r x . — Nota

traducere traâ.

românească

sînt

DEOSEB.

DINTRE FILOZOF.

NAT.

LA D E M O C R I T SI F I L O Z O F .

NAT.

LA EPICUR

«î

Iar jalnicelor suflete de iepuri c a r e jubilează p e tema aparentei înrăutăţiri a poziţiei filozofiei în societate, ea le răspunde cu cu­ vintele pe care Prometeu le-a adresat lui Hermes, slujitorul zeilor : „Nefericirea Nu

vreau

Ţin rob

mea

s-o

a fi a c e s t e i

Decît biînd

martie

1841

ia bine

seama

—

cu-a ta slugărnicie

stînci mai

olăcar lui Zeus

Prometeu este cel mai filozofic. Berlin,

—

schimb

ca

nobil sfînt

:

bine s

tine" " ,

şi martir din

calendarul

C

U

P

R

I

N

S

PREFAŢA DESPRE

DEOSEBIREA

DINTRE

FILOZOFIA NATURII LA PARTEA

ÎNTÎI.

FILOZOFIA

DEOSEBIREA

DINTRE

FILOZOFIA

ŞI F I L O Z O F I A N A T U R I I L A EPICUR I N I.

Obiectul

II.

Opinii

NATURII

LA

DEMOCRIT

ŞI

EPICUR NATURII

LA

DEMOCRIT

GENERAL

cercetării.

despre

raportul

dintre

fizica

lui

Democrit

şi

fizica

lui

Epicur. III.

Dificultăţile mocrit

IV.

cu

Deosebirea mocrit

V.

care

apar

filozofia

la

identificarea

naturii la

principială

şi filozofia

generală

n a t u r i i la

filozofiei

naturii

la

De­

filozofia

naturii

ia

De­

Epicur. dintre

Epicur.

Rezultatul.

PARTEA

A

CRIT

FILOZOFIA

ŞI

DOUA.

DEOSEBIREA NATURII

C a p i t o l u l Intri. D e v i e r e a Capitolul

atomului

al d o i l e a . C a l i t ă ţ i l e

Capitolul

al

treilea.

DINTRE

LA

FILOZOFIA

EPICUR

IN

de la linia

NATURII

LA

DEMO­

PARTICULAR dreaptă.

atomului.

Atomi-principii

Capitolul

al p a t r u l e a .

Timpul.

Capitolul

al c i n c i l e a .

Meteorii.

şi

atomi-elemente.

ANEXĂ •CRITICA

POLEMICII LUI

OBSERVAŢIE I.

R e l a ţ i a

1.

Teama

d i n t r e

şi f i i n ţ a

2.

Cultul

3.

Providenţa

II.

şi

Despre

2-

Speranţa

.3. T r u f i a

Î M P O T R I V A TEOLOGIEI

o m

şi

d i v i n i t a t e

transcendentă.

individul. şi d i v i n i t a t e a

N e m u r i r e a

1.

PLUTARH

PRELIMINARĂ

feudalismul mulţimii.

celor

aleşi.

degradată.

i n d i v i d u a l ă religios.

Iadul

gloatei.

LUI

EPICUR.

P A R T E A

D E O S E B I R E A L A

D E M O C R I T

D I N T R E ŞI

F I L O Z O F I A

F I L O Z O F I A IN

I.

Ï N T Î I

N A T U R I I

N A T U R I I L A

E P I C U R

G E N E R A L

OBIECTUL

CERCETĂRII

Filozofia greacă p a r e să se î n c h e i e aşa cum nu trebuie să se încheie o tragedie bună, şi anume cu un deznodămînt banal. Se pare că cu Aristotel, acest A l e x a n d r a M a c e d o n al filozofiei greceşti, a luat sfîrşit istoria obiectivă a filozofiei în Grecia şi nici măcar pu­ ternicii stoici nu au reuşit să facă ceea ce reuşiseră spartanii în templele lor : s-o înlănţuie p e A t e n a d e H e r a c l e s c a să nu p o a t ă fugi. Epicurienii, stoicii, scepticii sînt consideraţi aproape ca o anexă nepotrivită, care nu corespunde sub nici un raport măreţelor ei premise. Filozofia epicuriană ar fi, chipurile, u n agregat sincretic din fizica lui Democrit şi din morala cirenaicilor, stoicismul —• o îmbinare a filozofiei naturii la Heraclit cu concepţia despre morală a cinicilor şi, poate, şi cu logica lui Aristotel ; în sfîrşit, scepticis­ mul ar fi răul n e c e s a r care se ridică împotriva acestor sisteme dog­ matice, în felul acesta, prin transformarea acestor doctrine filo­ zofice într-un eclectism unilateral şi tendenţios, ele sînt în mod in­ conştient apropiate de filozofia alexandrină. în sfîrşit, filozofia alexandrină este considerată un rod al fanteziei şi un adevărat haos, o confuzie î n care p o a t e fi distinsă cel mult universalitatea intenţiei. Există, ce-i drept, u n adevăr arhibanal care spune că apariţia, înflorirea şi pieirea formează cercul de fier în care este închis tot ceea ce e omenesc şi care trebuie parcurs p î n ă la capăt. în cazul acesta nu ar fi nimic surprinzător dacă filozofia greacă, după ce a ajuns în p e r s o a n a lui Aristotel la suprema înflorire, s-ar fi ofilit. Dar moartea eroilor se aseamănă cu apusul soarelui, şi nu cu m o a r t e a unei b r o a ş t e care plesneşte fiindcă s-a umflat prea mult. în afară de aceasta, apariţia, înflorirea şi pieirea sînt repre­ zentări foarte generale, foarte vagi, în care, ce-i drept, se p o a t e

30

KARL

MARX.

îngloba totul, dar cu ajutorul cărora nu se p o a t e înţelege nimic. Pieirea este ea însăşi prefigurată î n ceea ce e încă viu, şi d e . a c e e a forma proprie ei trebuie privită, ca şi respectiva formă de viaţă, în particularitatea ei specifică. în sfîrşit, dacă aruncăm o privire asupra istoriei, reprezintă oare epicurismul, stoicismul şi scepticismul fenomene particulare ? N u sînt 'die prototipurile spiritului roman, forma î n c a r e Grecia s-a m u t a t la Roma ? N u sînt ele, prin esenţa lor, atît de caracteristice, de puternice, d e veşnice, încît şi lumea m o d e r n ă a trebuit să le re-cunioască dreptul deplin la cetăţenie spirituală ? Relev acest lucru numai pentru a reaminti importanţa istorică a acestor sisteme. Dar aici nu este vorba de importanţa lor p e n t r u cultură în general, ci de legătura lor cu filozofia greacă mai veche. Această legătură n-ar fi trebuit să determine pe cercetători să se întrebe cel puţin cum se face că filozofia greacă s-a încheiat cu două grupuri diferite de sisteme eclectice, dintre care unul for­ mează ciclul filozofiei epicuriene, stoice şi sceptice, iar celălalt este cunoscut sub numele general de filozofie speculativă alexandrină ? Mai departe, nu este semnificativ faptul c ă după sistemul filozofic ai lui Platon şi cel al lui Aristotel, care se apropie de desăvîrşire prin caracterul lor atotcuprinzător, a p a r sisteme noi care n u se sprijină p e aceste bogate forme spirituale, ci s e întorc mult mai înapoi, i a icële mai simple şcolii : î n damemiuil fizicii l a filozofii na­ turii, iar în domeniul eticii la şcoala socratică ? Apoi, prin c e se explică faptul că sistemele care apar după Aristotel parcă îşi gă­ sesc fundamentul de-a gata în trecut, că doctrina lui Democrit este îmbinată cu cea a cirenaicilor, iar doctrina lui Heraclit cu cea a cinicilor ? Este întîmplător fenomenul că la epicurieni, la stoici şi l a sceptici sînt reprezentate toate momentele conştiinţei de sine în întregime, dar că fiecare moment este reprezentat ca ceva ce există s e p a r a t ? Este - întîmplător că aceste sisteme, luate laolaltă, repre­ zintă, structura completă a conştiinţei de sine ? în sfîrşit, este o a r e întîmplător faptul că sistemele amintite recunosc drept realitate a adevăratei ştiinţe acel tip care, în persoana celor ş a p t e înţelepţi, .marchează începutul mitic al filozofiei greceşti şi care, ca într-un focar al acesteia, s-a întruchipat în Socrate, acest demiurg al filo­ zofiei greceşti, mă refer la tipul înţeleptului — aocpoç ? Mi se pare că, dacă sistemele mai timpurii prezintă mai mult i n t e r e s şi importanţă din punctul de v e d e r e al conţinutului filozofiei greceşti, sistemele d e după Aristotel, şi în special ciclul şcolilor epicuriană, stoică şi sceptică, sînt mai importante şi m a i intere­ sante s u b aspectul formei ei subiective, al caracterului ei. Dar toc­ mai această formă subiectivă, purtătorul spiritual al sistemelor fi-

DEOSEB, DINTRE

FILOZOF.

N A T . LA D E M O C R I T ŞI F I L O Z O F . N A T .

LA EPICUR

32

lozofice, a fost pînă în prezent aproape complet uitată de dragai determinărilor lor metafizice. Intenţionez să fac într-un studiu mai amănunţit o expunere a filozofiilor epicuriană, stoică şi sceptică în ansamblul lor şi în t o ­ talitatea raportului dintre ele şi gindirea filozofică greacă mai tim­ purie şi mai tîrzie. Aici ar fi suficient să dezvolt acest raport pe baza unui singur exemplu şi sub un singur aspect, anume sub aspectul legăturii din­ tre aceste filozofii şi gîndirea filozofică mai timpurie. In acest scop voi lua ca exemplu raportul dintre filozofia na­ turii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit. Desigur, nu-mi ima­ ginez că ar fi cel mai comod punct de plecare. Căci, pe de o parte, a identifica fizica lui Epicur cu fizica lui Democrit şi a v e d e a îri schimbările aduse d e Epicur numai fantezii arbitrare este o preju­ decată veche şi profund înrădăcinată ; pe de altă parte, sînt ne­ voit, în ceea ce priveşte aspectele particulare, să intru în detalii care pot p ă r e a neînsemnate. Dar tocmai p e n t r u că această preju­ decată este la fel de veche ca şi istoria filozofiei, iar deosebirile sînt atît d e ascunse încît nu pot fi descoperite decît cu microscopul, v a fi cu atît m a i important să arăt că între fizica lui Democrit şi fizica lui Epicur, cu toată legătura dintre ele, există o deosebire esenţială, care p ă t r u n d e pînă în cele mai mici amănunte. Ceea ce poate fi dovedit î n amănunte este. şi mai uşor de arătat acolo u n d e crelaţiile respective sîrat privite p e scară m a i m a r e , în timp ce, dim­ potrivă, consideraţiile întru totul generale n u înlătură îndoiala dacă concluzia se va confirma sau nu şi în fiecare caz particular..

II. OPINII DESPRE RAPORTUL DINTRE FIZICA LUI DEMOCRIT ŞI FIZICA LUI EPICUR

Care este în genere raportul dintre părerea mea şi părerile an­ terioare se va vedea oînd vom examina fugitiv opiniile anticilor despre raportul dintre fizica lui Democrit ,şi fizica lui Epicur. Posidonios stoicianul, Nicolaos şi Sotion îl învinuiesc p e Epicur că a dat drept a s a învăţătura lui Democrit despre atomi şi cea a lui Aristip despre p l ă c e r e ) . Cicero atribuie academicului Corfa următoarea întrebare : „Ce este, la drept vorbind, î n fizica lui Epicur care să nu aparţină lui Democrit ? Epicur schimbă, ce-i drept, cîte ceva, dar în cea mai mare parte repetă cuvintele lui Democrit" ). Iar Cicero însuşi spune ; „în fizică, c u care se făleşte îndeosebi Epicur, el este complet neiniţiat. Cea mai mare parte îi aparţine lui Democrit ; acolo unde Epicur se îndepărtează de eî, l

2

32

KARL

MARX

u n d e v r e a să îmbunătăţească, nu face decît s ă strice şi să înrăută­ ţească" ) , Dar, î n timp ce mulţi i-au reproşat lui Epicur că a de­ făimat numele lui Democrit, Leonteus, după cum spune Plutaih, afirmă, dimpotrivă, că Epicur 1-a stimat pe Democrit pentru faptul că a formulat înaintea lui adevărata învăţătură, pentru că a des­ coperit mai devreme principiile n a t u r i i ) . In lucrarea „De placitis pbilosophorum" s e spune despre Epiour c ă filozofează în spiritul lui D e m o c r i t ) . în tratatul s ă u „Adversus Coloten", Plutarh merge mai departe. Comparîndu-1 p e rînd pe Epicur cu Democrit, Empedocle, Parmenide, Platon, Socrate, Stilpon, cu cirenaicii şi acade­ micii, el caută să tragă concluzia e a „din toată filozofia greacă -Epicur şi-a însuşit numai ceea ce e fals, iar ceea ce e adevărat n-a î n ţ e l e s " ) . De asemenea insinuări ostile abundă şi scrierea „De eo, quod secundum Epicurum non b e a t e vivi possit". 3

4

6

8

Această părere nefavorabilă a autorilor mai vechi se m e n ţ i n e ş i la părinţii bisericii. Citez în anexe u n singur pasaj din Clement A l e x a n d r i n u l ) , unul dintre părinţii bisericii a cărui atitudine faţă de Epicur merită î n mod special să fie amintită, deoarece el a t r a n s ­ format avertismentul apostolului Pavel împotriva filozofiei în ge­ neral într-un avertisment î m p o t r i v a filozofiei epicuriene, ca una care nici măcar n u pomeneşte de providenţă şi d e alte asemenea l u c r u r i ) . Cît de generală era înclinarea de a-1 învinui pe Epicur de plagiat ne-o a r a t ă î n chip grăitor Sextus Empiricus, care în­ cearcă să dea drept principale izvoare ale filozofiei epicuriene cî­ teva pasaje complet nepotrivite din Homer şi E p i h a r m ) . 7

8

9

După cum se ştie, şi autorii din epoca m o d e r n ă l-au considerat pe Epicur, î n m ă s u r a î n care el este turii, doar un plagiator al lui Democrit. Părerea lor în fi formulată aici prin u r m ă t o a r e a remarcă a lui Leibniz „Nous en'

a

ne

savons

"emprunté,

qui

presque n'était

de

pas

ce

grand

capable

homme

d'en

(Démoorite)

prendre

toujours

î n ansamblu filozof al na­ general poate :

que

ce

qu'Epicure

le- m e i l l e u r " * " ) .

Aşadar, dacă Cicero consideră că Epicur a alterat învăţătura lui Democrit, recunoscîndu-i cel pttţin intenţia de a o îmbunătăţi şi capacitatea de a-i v e d e a lipsurile, d a c ă Plutarh î i reproşează că 'e i n c o n s e c v e n t ) ş i că are o înclinaţie p r e d e t e r m i n a t ă spre mai rău, suspectîridu-i astfel şi intenţiile, Leibniz îi contestă pînă şi capaci­ t a t e a d e a face ou dibăcie extrase din Democrit. ... Ţpţi ajung î n s ă la concluzia c ă fizica lui Epicur este împru­ m u t a t ă de la Democrit. . • 11

:

* —

'„Aproape 1

.de> l a "el E p i c u r /

că

nu care

ştim n-a

despre fost

acest

mare

întotdeauna

om

în. s t a r e

(Democrit) să

ia

ce

decît-ceea era

mai

ce

bun".

a

împrumutat

—

Nota

trad.

D E O S E B .

D I N T R E

F I L O Z O F .

III. LA

L A

D E M O C R I T

DIFICULTĂŢILE

IDENTIFICAREA CU

N A T .

FILOZOFIEI

FILOZOFIA

ŞI

CARE

F I L O Z O F .

LA

L A

E P I C U R

3 3

APAR

NATURII

NATURII

N A T .

LA

DEMOCRIT

EPICUR

Pentru identitatea dintre fizica lui Democrit şi fizica lui Epicur pledează multe, n u numai mărturiile istorice. Principiile —• atomii şi vidul —• sînt incontestabil aceleaşi. Numai în unele determinări p a r e să predomine o deosebire arbitrară, deci neesenţială. î n cazul acesta însă rămîne o enigmă ciudată, de nedezlegat. Doi filozofi propovăduiesc u n a şi aceeaşi ştiinţă, în exact acelaşi mod, dar — câtă inconsecvenţă ! — ei sînt diametral opuşi unul altuia în tot ce priveşte veridicitatea, certitudinea, aplicarea acestei ştiinţe, în ce p r i v e ş t e în genere raportul dintre gândire şi realitate. Spun că sânt diametral opuşi unul altuia şi voi căuta acum s-o dovedesc. A) P ă r e r e a lui Democrit despre veridicitatea şi certitudinea cunoaşterii omeneşti p a r e să fie greu ide stabilit. Se întâlnesc la el pasaje contradictorii, sau, mai bine zis, nu aceste pasaje se con­ trazic între ele, ci contradictorii sînt înseşi concepţiile lui Democrit. Afirmaţia făcută de Trendelenburg în comentariul la psihologia aristotelică, potrivit căreia această contradicţie a fost cunoscută numai de autorii de mai tîrziu, dar nu şi de Aristotel, e de fapt inexactă. în psihologia lui Aristotel se spune : „Democrit consideră că sufletul şi intelectul sînt totuna, căci, după p ă r e r e a lui, fenome­ nul este adevărul" ) , iar în „Metafizică" dimpotrivă : „De aceea spune Democrit că nimic nu e adevărat sau, dacă adevărul există, cel puţin el ne este ascuns" ) . Nu se contrazic oare aceste pasaje din Aristotel ? Dacă fenomenul este adevărul, cum poate adevărul să fie ascuns ? Ascunsul î n c e p e acolo unde fenomenul şi adevărul se s e p a r ă unul d e altul. Diogene Laerţiu lînisă s p u n e c ă Democrit este considerat de unii c a s c e p t r e Bl citează imaxiima acestuia : „Cu a d e v ă r a t n u ştim mimic, căci adevărul e s t e î n adâncuri" ) . Mărturii a s e m ă n ă t o a r e p o t fi găsite şi la Sextus Empiricus ). 1

2

8

4

M o d u l î n c a r e Democrit determină raportul dintre atom şi lumea fenomenelor sensibile nu este decît o dezvoltare a acestei concepţii sceptice, nesigure şi lăuntric contradictorii. Pe de o p a r t e , fenomenul sensibil nu este propriu atomilor în­ şişi. N u e s t e u n fenomen obiectiv, ci o aparenţă subiectivă. „Adevă­ ratele principii sînt atomii şi vidul. Orice altceva este o părere, aparenţă" ) . „Prin c o n v e n ţ i e există recele şi prin c o n v e n ţ i e există caldul, dar c u adevărat există doar atomii şi v i d u l " ) . De aceea în realitate nu are Ioc formarea unului din mulţi atomi, ci „naşterea fiecărui unu iîn u r m a împletirii atomilor este d o a r o a p a r e n ţ ă " ) . De 5

6

7

KARL

34

MARX

aceea numai prin intermediul raţiunii p u t e m intui principiile, care din pricina micimii lor nu sînt accesibile ochiului isenzoirial şi de a c e e a s e numesc chiar idei ). iPe d e altă p a r t e însă, fenomenul sen­ sibil e s t e singurul obiect adevărat, iar „percepţia senzorială" (aïerr*}aiç) este „gîndirea * raţională" ("-ii",

Bucureşti,

Editura

ştiinţifică,

1965.

—

Nom

trad.

F I L O Z O F I A

E P I C U R I A N Ă

CAIETUL

I.

D I O G E N E

DOILEA

L A E R Ţ I U ,

II. III.

AL

S E X T U S

P L U T A R H .

„ N O N

P O S S E

S E C U N D U M

DIOGENE

LAERŢIU,

E P I C U R

[72] care în

„Nu

le

mintea

căreia

N-avem

altceva

cu

ce

timp,

în

în

timpul, reierindu-le

să

luăm

lung

adoptăm

şi

legătură

al şi

în

T.

facem

vreun

termen

acest

cu

V I

altceva

GASSENDI

celelalte

care

nou

ca

mai

bun,

Şi

nu-i

nevoie

ar

conţine

acel

să

lucru

vedem

în

ci

virtutea

trebuie să

aceeaşi

Trebuie

care-i

gîndim

specific

să

afirmăm

esenţă

ne

pe

le

evidenta

timp.

«timp».,.

accidente,

pe

întreaga

la

măsurăm

LUI

anticipaţiile

considerare scurt...

ce

V I

C O N T I N U A R E

la

sau

cuvîntului cu

S U A V I T E R

cum

referitoare

cum

propriu

X - A

COMENTARIILE

H E R O D O

obişnuite

ca

sensul

punem

temeinic

care

e

timpul"

o

simplă

[483].

[73]

„Căci

siderare

oxesf

lucru

[knù\oyiuij.6q]

părţile

acestora,

repaus,

precum

atomi... [74]

ele

şi

pluteşte pe

nu

[75]

„Tot

prinsă

deci,

lor

departe,

,,Ele

sînt

şi

urmare,

raţiunea

seminţii

mai

ci

timpul şi

particular

al

să

ia

vii

că

el

lor,

de

lipsa

de

acestora

s-au

se

[Epicur]

supuse

să

de

zile

şi

simfire, este

desprins

risipesc"

con­

nopţi

şi

de

de

mişcare

ce

numim

noi

aglomerări...

de

ceea

în

din

(p.

consideră

schimbării.

credem

multe

că

între

care să

dezvoltă la

infinit...,

rîndul

deosebesc

trebuie

repede,

mite perioade

demonstraţie,

noastre

din

la

trebuie se

fiinţe

aşa

silită

o legăm

şi

că

altă

53)

şi

[483—484],

lumile

parte

sînt

spune

pieritoare,

că

pămîntul

[484],

nu

lumilor sînt

de

noi

simţirile

născut

evident,

părţile

formele

că

accident

[lumile],

a e r ] " (p. 53)

„Mai formă...

de

un

s-au

toate

„[Este

cum

nevoie

[483].

„Lumile... şi

are

faptului

şi

că

(p. 5 2 — 5 3 )

[73]

nu

a

considerînd

«timp»"

după

să

X-A.

subiect,

ca

A

E P I C U R U M "

cercetăm

trebuie

timp,

expresiile

despre

(p. 52)

ci de

nevoie

întrebuinţăm

conţinută

să

într-un

noastră, vorbim

A

C Ă T R E

trebuie

examinăm

CARTEA

C A R T E A

E M P I R I C U S

să ne

se

fi

ceea

ce mai

lumile (p.

a

primit

încet,

infinit"

şi

natura

de

la

astfel

şi

progresul

şi timpuri, iar în a l t e l e m a i m i c "

neapărat

şi -

(p.

face

53)

aceeaşi

[484].

omenească

laptele

realizat

(p. 54)

una

[484],

din

că diferite

au

53)

desprins

închipuim

învăţături

altele

ele"

noi

a

însele

şi

descoperiri,

fiind

mai

fost

de­

că,

prin

la mare

în

unele anu­

[484].

Vezi p . 54 (la sfîrşit) şi p. 55 (la început), unde se vorbeşte de „originea numirilor". [76]

„Noi

răsăriturile ducerea

nu

şi sau

din

sîntem

apusurile porunca,

silifi şi

a

celelalte acum

sau

crede

că-n

fenomene în

viitor,

cer

revoluţiile,

asociate a unei

cu fiinţe

solslitiiie, acestea care

au se

bucură

eclipsele, loc

sub în

con­ acelaşi

CAIETE DE ISTORIE A FILOZOFIEI EPICURIENE, STOICE ŞI SCEPTICE

timp de iericiie care vorbeşte, versului,)

în

deplină şi de nemurire". n u m e l e lui A n a x a g o r a ,

(Compară despre o

117

cu cele s p u s e de Simplicius, „raţiune" ordonatoare a uni­

[77] „ î n t r - a d e v ă r , c a z n a şi grijile, s e n t i m e n t e l e d e mînie şi r e c u n o ş t i n ţ ă n u s e î m p a c ă c u fericirea, ci presupun slăbiciune şi f r i c ă şi dependentă faţă de se­ m e n i i n o ş t r i . I a r ă ş i n u t r e b u i e să s u s ţ i n e m că l u c r u r i l e c a r e n u s î n t a l t c e v a d e c î t c o m a s ă r i d e f o c i n c a n d e s c e n t sint în acelaşi timp dotate cu iericiie şi capătă aceste mişcări după voie. In orice termen pe care-i folosim trebuie să-i care e legată de asemenea noţiuni, pentru ca termenii incompatibile cu această maiestate. Astfel, o asemenea gură de ajuns ca să producă cea mai mare tulburare [485], ,,De aceea trebuie socotit că necesitatea vîrşit o dală cu naşterea lumii prin cuprinderea din care s-a iormat lumea" (p. 55 şi 56) [485],

păstrăm fiecăruia maiestatea să nu Idea naştere] la păreri incompatibilitate va ti sin­ în sufletele noastre" (p. 5 5 )

aceasta şi periodicitatea lor iniţială în comasările

s-au de

desă­ atomi

Aici apare principiul imaginabilului, pe d e o parte p e n t r u a afirma libertatea conştiinţei d e sine, iar pe d e altă p a r t e p e n t r u a-i atribui divinităţii însuşirea de a fi liberă de orice determinaţie. [78] „ T o t a ş a t r e b u i e s ă s p u n e m c ă a j u n g e r e a l a o cunoaştere temeinică a cauzei lucrurilor c e l o r m a i i m p o r t a n t e e s t e p r e o c u p a r e a ş t i i n ţ e l o r n a t u r a l e şi c ă lericirea d e p i n d e d e a c e a s t a , a d i c ă d e c u n o a ş t e r e a lenomenelor cereşti şi almosierice ş i a t o t c e t i n d e s p r e o cuprindere clară a lor. M a i d e p a r t e , referitor la p r o b l e m e ca a c e s t e a , t r e b u i e să d e c l a r ă m că n u e x i s t ă o p l u r a l i t a t e d e e x p l i c ă r i s a u o c o n t i n g e n ţ ă , c i t r e b u i e s ă s u s ţ i n e m p u r şi s i m p l u c ă nimic din ceea ce e supus conflictelor sau tulburărilor nu se găseşte într-o natură nemuritoare şi fericită. Mintea poate înţelege adevărul absolut al acestui lucru" (p. 5 5 — 5 6 ) [485].

Mai departe, la paginile 56 şi 57, Epicur se pronunţă împotriva unei contemplări pline d e uimire şi lipsite de sens a corpurilor cereşti, care îl încătuşează pe om şi îi inspiră teamă. El afirmă libertatea absolută a spiritului. [80] ,,Nu reşti

nu

lericirea. şi

ale

trebuie

ne-a

fost

De

aceea,

tuturor

telurilor

să

de

cînd

acelora

în

care

se

credem

folos

în

că

cercetăm

care

ivesc

cunoaşterea

măsura

sînt

în

care

cauzele

a

tinde

să

lenomenelor

neevidente,

intîmplări

precisă ea

trebuie

în

luăm

şi în

cadrul

fenomene

asigure

cereşti să

asemănătoare

acestor ne

ce­

liniştea

şi

atmosferice,

ca

seamă

varietatea

experienţei

noastre"

(p. 57) [485], [81] „ P e anume,

că

d i n ţ a

iïnga

cea

că

fie d i n

şi c ă , în

în

general,

tulburare

a

corpuri acelaşi

mai

sînt

sufletelor

c e r e ş t i

timp,

Ii se

de

deşteptată

cinci

acestea

ne-ar

prin

convingere, fricii

atinge

ci lor,

de

mituri,

cu

printr-o suferă

fie

din

c e v a ; în alunecare

o tulburare

spaima din

iraţională, tot

în

atît d e

ia

f e r i c i t e

voinţă,

acţiuni

c r e-

şi

ne­

şi

nesimţirii

încît

mare,

ba

în

intervenţii

chiar

veşnic,

morţii,

această

oamenii,

:

din

şi t e a m a u n u i c h i n faţa

ajungerea

aşa

următoarele

naştere

s i n t

atribuie

sfîrşit,

considerai

oamenilor

c u a c e s t e î n s u ş i r i ; şi î n c ă d i n a ş t e p t a r e a

teama

o stavilă

acestea,

mare

d i f e r i t e l e

p i e r i t o a r e incompatibile

toate

mai

dacă

ca

stare nu

mai mare

şi nu

pun decît

d a c ă s-ar î n t î m p l ă c e e a ce le-a t r e c u t lor p r i n m i n t e " . ,[82] ,,lntr-adevăr, aceste

tulburări..."

a

avea

(p. 58) [486],

linişte

sufletească

înseamnă

a li

eliberat

de

toate

118

K A R L

„De noastre în

aici

rezultă

prezente,

general,

c ă t r e

care

din

trebuie

să

ne

îndreptăm

iar senzaţiile [aicO^crsic]

către

atenţia

că

MA.RX

cele particulare, o r i c e

în (particular,

e v i d e n ţ ă

c r i t e r i i l e

E P I C U R

atenţia

către cele şi d e

p r e z e n t ă ,

a d e v ă r u l u i "

C Ă T R E

către

comune

asemenea care

(p. 58)

afectele

tuturor e

să n e dată

[rcàÔT]] oamenilor, îndreptăm de

ori­

[486],

P Y T H O C L E S

Epicur, la începutul raţionamentului său c u privire la feno­ menele cereşti, irepetă că „aici, ca şi în celelalte domenii de cu­ noaştere, cunoaşterea n-are alt scop decît ataraxia şi o convingere fermă [a-rapa^ia x a ! rricmc ßeßaioc]". Totuşi, cercetarea acestor corpuri cereşti se deosebeşte în mod esenţial de celelalte ştiinţe, [86] „ . . . n u c ă u t a . . . s ă aplici acelaşi fel de tratare în toate problemele, fie c ă a i d e c e r c e t a t f e l u r i l e d e v i a ţ ă , fie d e e l u c i d a t a l t e p r o b l e m e d e f i z i c ă , c a d e e x e m ­ p l u c ă universul consistă din corpuri şi din natura impalpabilă [ 'ï'uXaÇ too xpiaxiaviaixou^ u-éyaç SrpaucTG'ou.acmc;, ACRTPOVTÎJÇ op^oSoCLac, mrösic -njc T W V TCIST I O T W V ÀÙ7T7)ç, ßamAeuc xx\c, s^-yjyYjfftoC ! ; ! ; ! ; a

e

* Dacă nu e adevărat, e, sper, bine născocit. — Nota trad. — ati binevoit. — Nota trad. * * * — să-mi scrieţi, b i n e î n ţ e l e s , o scrisoare. Sînt foarte bucuros că, cu ajutorul meu, ai obţinut o gratificaţie de 30 de taleri şi sper ca v e i folosi a c e a s t ă gratificaţie pentru a bea în sănătatea mea. Fii salutat, apărător al creştinismului, mare vînător de straussî, stea a ^ortodoxismului, m m g î i e r e a amărăciunii pietiştilor, rege al e x e g e z e i ! ; ! ; ! ; La început dum­ n e z e u a creat cerul şi pămîntul, şi spiritul lui dumnezeu. — Nota trad.

SCRISORI CĂTRE FRAŢII GRAEBER

341

plutea asupra lui F. Graeber atunci cînd a făptuit imposibilul şi a dovedit că doi ori doi fac — cinci. O, mare vînător de straussi, te conjur în numele întregii ortodoxii să stîrpeşti tot cuibul bleste­ mat d e Straussi * şi, c u «Uliţa sfântului Gheorghe, să străpungi ouăle de struţ, pe j u m ă t a t e clocite. Porneşte călare în pustiul pan­ teismului, viteaz ucigător d e balauri, luptă cu Ruge rugiens ** Leo, cu Ruge care aleargă şi caută pe cine să mai înghită, distruge blestemata progenitură a struţului şi înalţă flamura cu cruce pe Sinaiul teologiei speculative. Dă ascultare implorării, uite, de cinci ani credincioşii îl aşteaptă pe cel care v a zdrobi capul şarpelui de Strauss, ei s-au străduit, au aruncat în el cu pietre şi noroi, ba chiar şi cu gunoi, dar el îşi înalţă tot mai sus creasta plină cu venin ; de vreme ce tu combaţi totul cu atîta uşurinţă, încît frumoasele edificii se dărîmă de la sine, apucă-te şi combate „Viaţa lui Iisus" şi primul volum al „Dogmaticii", căci pericolul este tot mai m a r e ; „Viaţa lui Iisus" a ajuns să aibă mai multe ediţii decît toate scrie­ rile lui Hengstenberg şi ale lui Tholuck la un loc, şi va deveni o regulă că oricine nu e adeptul lui Strauss .să fie izgonit din lite­ ratură. Iar „Hallische J a h r b ü c h e r " este acum cea mai răspîndită publicaţie din Germania de nord, atît de răspîndită, încît majestatea sa prusiana *** n o m a i poate interzice, d e ş i i-ar face mare plăcere. Interzicerea lui „Hallische Jahrbücher", în care i se spun zilnic cele mai mari grosolănii, i-ar aduce p e loc un milion de duşmani din rîndu'rile prusienilor care nu ştiu încă ce să creadă despre el. Şi pentru voi a sosit momentul să acţionaţi, altminteri, în ciuda orientării evlavioase a regelui Prusiei, veţi fi reduşi de noi la o veşnică tăcere. în general, ar trebui să v ă înarmaţi cu ceva mai mult curaj, ca bătălia să poată începe o dată cum trebuie. Dar voi staţi şi scrieţi liniştiţi şi calmi, ca şi cînd acţiunile creşti­ nismului ortodox ar cota cu 100% peste paritate, ca şi cînd apele filozofiei ar curge liniştite şi calme între malurile bisericeşti, ca în timpurile scolasticii, ca şi cînd între luna dogmaticii şi soarele ade­ vărului nu s-ar fi interpus n e r u ş i n a t u l pămînt, producînd o teribilă eclipsă de lună. O a r e voi nu observaţi că furtuna bîntuie prin pă­ duri şi smulge din rădăcini toţi copacii uscaţi, iar în locul bătrînului diavol d a t ad acta **** a a p ă r u t diavolul speculaţiei critice, care şi-a cîştigat o sumedenie de adepţi ? Nu e zi să nu v ă pro­ vocăm cu aroganţă, batjocorindu-vă, la luptă ; oare nu vom reuşi să străpungem pielea v o a s t r ă groasă — e drept că e veche de 1 800 de ani şi a devenit ca o scoarţă d e copac — şi să v ă facem să încăj

* Joc de cuvinte : ,,Strauss" — nume (se referă la D. Strauss, autorul „ V i e ţ i i Iui Iisus") ; ..Strauss" — „struţ". — N o t a trad. * « — care-1 d o j e n e ş t e pe. — Nota trad. * * * Frederic Wilhelm al IV-lea. — IVoW red. * * * * — la arhivă. — Nota trad.

FRIEDRICH

342

ENGELS

lecaţi p e calul de luptă ? Dar toţi aceşti Neander, Tholuck, Nitzsch, Bleek, Erdmann, şi cum îi mai cheamă, ai voştri sînt nişte indivizi atît de molatici, de sensibili, şi spada le-ar da u n aer atît de ridi­ col ; toţi sînt atît de chibzuiţi şi de 'flegmatici, atît se tem de scan­ dal, încît nu-i nimic de făcut cu ei. Hengstenberg şi Leo mai au puţin curaj, dar Hengstenberg a fost de atîtea ori aruncat din şa, încît acum e complet deşălat, iar în ultima ciomăgeală a lui Leo cu hegelienii, aceştia i-au smuls toată barba, aşa că acum n u e cuviincios să mai apară în lume. De altfel, Strauss n u e nicidecum compromis, căci, dacă în urmă cu câţiva ani m a i credea că prin a sa „Viaţă a lui Iisus" n u se aduce nici u n prejudiciu învăţăturii bisericii, el ar fi putut foarte bine să citească, fără să facă nici o concesie, „Sistemul teologiei ortodoxe", aşa cum atîţia ortodocşi citesc „Sistemul filozofiei lui Hegel" ; dar dacă el, aşa cum reiese din „Viaţa lui Iisus", a crezut într-adevăr că prin concepţiile sale nu v a aduce nici u n fel de prejudiciu dogmaticii în general, oricine ar fi putut şti dinainte că la asemenea idei v a renunţa curînd, de îndată ce se v a ocupa mai serios d e dogmatică. De altfel el şi spune pe şleau în „Dogmatică" ce părere are despre î n v ă ţ ă t u r a bisericii. In orice caz, e foarte bine că s-a stabilit la Berlin, aici e locul lui şi poate face mai mult prin v i u grai şi prin scris decît la Stuttgart. Mulţi contestă că aş fi e ş u a t c a poet şi, de altfel, Freiligrath mi-a respins versurile nu din motive poetice, ci din lipsă de spaţiu şi din pricina tendinţei lor. în primul rînd, el nu este chiar un liberal, în al doilea rînd, versurile au ajuns prea tîrziu şi, în al treilea rînd, avea atît de puţin spaţiu, încît din poeziile destinate să apară pe ultima pagină, u n număr destul de mare au fost tăiate. De altfel „Das Rheinlied" de N. Becker este într-adevăr o lucrare atît de ordinară, şi atît de nepopulară, încît nici o publicaţie n-o mai laudă. Cu totul altfel e cântecul „Rhein" de R. E. Prutz. Şi Becker are alte poezii mult mai bune. Discursul rostit de el la retra­ gerea cu torţe a fost tot ce-am putut auzi mai confuz. Pentru dove­ zile de cinstire din partea regilor, mulţumesc. Ce rost au toate as­ tea ? O decoraţie, o tabacheră de aur, o cupă primită de la un rege, în vremurile noastre sînt mai curînd o ruşine decît o cinste. îi foarte mulţumim cu toţii şi, slavă domnului, n u sîntem ameninţaţi, căci de oînd am publicat în „Telegraph" * articolul m e u despre E. M. Arndt, nici chiar nebunului de rege al Bavariei n u i-ar trece prin cap să-mi atîrne d e . gît un asemenea clopoţel de bufon sau să-mi lipească p e fund ştampila servilismului. Astăzi, cu dît omul este mai josnic, mai slugarnic şi mai servil, cu atît primeşte mai multe decoraţii. * Vezi

volumul

de

Iată,

p.

362—374.

—

Nota

red.

SCRISORI

CĂTRE FRAŢII

GRAEBER

343

Eu mă ocup acum cu furie de scrimă şi, pînă la urmă, v ă voi bate pe toţi. în ultima lună am avut aici două dueluri, primul ad­ versar şi-a retras cuvintele de ,,băieţandru prost" pe care le-a mîrîit cînd l-am pălmuit, şi acum a rămas cu palma nerăzbunată, cu cel de-al doilea m-am bătut ieri şi i-am făcut o tăietură de toată fru­ museţea pe frunte, de sus p î n ă jos, u n prim excelent. Farewell ! * : Al tău, F. E n g e I s

+ — Rămîi

cu

b i n e I —• Nota

(fad,

CĂRŢILE

POPULARE

GERMANE

Nu-i oare o mare laudă pentru o carte cînd se spune despre ea că este o carte populară, o carte populară germană ? Dar tocmai pentru acest motiv sîntem îndreptăţiţi să cerem mult de la o ast­ fel d e carte, tocmai de aceea trebuie să satisfacă toate exigenţele raţiunii şi să aibă din toate punctele de vedere o valoare incontes­ tabilă. Menirea cărţii populare este să-1 înveselească pe plugar cînd se întoarce seara trudit de la muncă, să-1 învioreze, să-1 distreze, să-1 facă să uite de truda sa, să prefacă ţarina lui aridă într-o par­ fumată grădină de trandafiri. Ea are menirea de a transforma magic atelierul meseriaşului, nenorocita mansardă a chinuitului ucenic în­ tr-o lume de basm, într-un palat de aur, iar pe corpolenta lui iubită să i-o arate sub înfăţişarea unei prinţese din poveşti. Dar ea, ală­ turi de Biblie, mai are şi menirea să-1 ajute să-şi limpezească sim­ ţul moral, să-1 facă conştient de puterea, de dreptul, de libertatea sa, să-i trezească curajul şi patriotismul. Aşadar, dacă în genere putem avea, pe bună dreptate, preten­ ţia ca o carte populară să aibă un conţinut poetic bogat, un umor viguros, puritate morală şi, cît priveşte cartea populară germană, un puternic şi sănătos spirit german, adică calităţi totdeauna va­ labile, sîntem îndreptăţiţi să pretindem ca, pe lîngă acestea, car­ tea populară să corespundă epocii ei, căci altminteri ea încetează să mai fie carte populară. Luînd în considerare în special prezentul, lupta pentru libertate sub toate aspectele ei, constituţionalismul în curs de dezvoltare, rezistenţa împotriva presiunilor exercitate de aristocraţie, lupta gîndirii împotriva pietismului, a voioşiei îm­ potriva rămăşiţelor ascetismului sumbru, nu văd de ce ar fi nedrept să cerem cărţii populare să-1 ajute pe omul cu mai puţină cultură, să-i arate — fireşte nu prin deducţie directă — că aceste aspiraţii

(

CĂRŢILE

POPULARE

345

GERMANE

se bazează p e adevăr şi p e raţiune, şi în nici u n caz să n u favo­ rizeze prefăcătoria, servilismul faţă d e nobilime, pietismui. Se înţe­ lege de la sine că datinile din trecut a căror practică ar fi azi o absurditate sau chiar o nedreptate n u au ce căuta în cartea populară. După aceste principii putem şi trebuie s ă judecăm şi cărţile care sînt cu adevărat cărţi populare germane îşi care de obicei sînt denumite astfel. Ele constituie în parte produsul poeziei medievale germanice sau romanice, în parte produsul superstiţiilor poporu­ lui. Odinioară hulite şi defăimate de păturile sus-puse, aceste cărţi au fost scoase la lumină, prelucrate, b a chiar slăvite de către ro­ mantici. Dar romantismul a luat în considerare numai conţinutul poetic al lor, şi cît e r a el de inapt să priceapă însemnătatea aces­ tor cărţi p o p u l a r e reiese din lucrarea lui Görres . în genere, apre­ cierile lui Görres sînt rod al fanteziei, lucru d e care am putut să ne convingem recent. Totuşi, opinia curentă despre aceste cărţi continuă să se întemeieze p e cartea lui, l a care se referă şi Mar­ bach atunci cînd >îşi anunţă- ediţia proprie. C e l e trei noi prelucrări ale cărţilor populare — o prelucrare în proză a lui Marbach, o pre­ lucrare în proză şi una în versuri ale lui Simrock —, dintre care două sînt destinate la rîndul lor poporului, constituie u n îndemn de a cerceta din nou, amănunţit, obiectul acestor prelucrări sub raportul valorii lor folclorice. 1 2 0

Cîtă vreme poezia evului mediu este în genere apreciată atît de diferit, aprecierea valorii poetice a acestor cărţi trebuie lăsată la latitudinea fiecăruia. Nimeni nu v a tăgădui însă că ele sînt cu adevărat poetice. De aceea, chiar dacă ele nu pot fi recunoscute drept cărţi specific populare, n u li se poate contesta conţinutul poetic, ba, după cum spune Schiller, „Ceea

c e î n cîretec d o b î n d e ş t e

Menit

e-n viaţa

nemurire

asta la .pieke"

S-ar putea chiar ca unii poeţi să găsească un motiv de a păstra pentru poezie, prin prelucrare, ceea ce n-a găsit răsunet în rîn­ durile poporului. Există o deosebire caracteristică între povestirile de origine germanică şi cele de origine romanică ; cele germanice, a d e v ă r a t e legende populare, p u n p e primul plan c a personaj activ bărbatul ; cele romanice scot în evidenţă femeia, fie resemnată (Genoveva), fie iubitoare, prin urmare tot pasivă în faţa pasiunii. Numai două dintre ele constituie o excepţie : „Copiii lui Haimon" şi „Fortunat", ambele de origine romanică, dar totodată legende populare, î n timp ce „Octavian", „Melusine" etc. sînt produse ale poeziei de curte, care au pătruns abia m a i tîrziu în popor prin prelucrări în proză. — Dintre lucrările comice, doar u n a singură n u a r e origine

346

FRIEDRICH ENGELS

de-a dreptul germanică : „Solomon şi Morolf". „Till Eulenspiegel", „Schildbürger" etc. nu n e pot fi însă contestate. Dacă privim aceste cărţi în totalitatea lor şi le j u d e c ă m potrivit principiilor enunţate la început, reiese clar că ele satisfac aceste exigenţe doar sub u n anumit aspect. Ele abundă în poezie şi umor şi au, în general, o formă accesibilă chiar omului mai puţin instruit, în celelalte privinţe însă, în totalitatea lor, ele nu satisfac de loc aceste exigenţe ; unele exprimă chiar contrarul, altele le satisfac numai în parte. Ca produse ale evului mediu, ele sînt, fireşte, cu totul lipsite de ţelurile pe care prezentul ar fi în drept să le pre­ tindă, în ciuda bogăţiei exterioare a acestui gen literar, în ciuda peroraţiilor lui Tieck şi Görres, ele mai lasă mult de dorit. Va fi oare complinită vreodată această lacună ? Iată altă întrebare la care nu mă încumet să răspund. Să trecem acum la a m ă n u n t e . „Povestea despre Siegfried cel invulnerabil" este, fără îndoială, cea m a i însemnată. Iată o carte p e placul meu. O poveste care nu lasă nimic de dorit ; poezie din belşug, spusă cînd cu cea mai mare naivitate, cînd cu un admirabil patos comic ; vervă scinteietoare — cine nu c u n o a ş t e splendidul episod al luptei celor doi fricoşi ? Găsim aici caractere, îndrăz­ neală şi o prospeţime tinerească care poate servi drept exemplu pentru orice calfă care colindă ţara, deşi acum nu mai are de luptat cu zmei şi cu uriaşi. Şi dacă ar fi eliminate greşelile de tipar, care abundă în ediţia pe care o am în faţă (Köln), şi s-ar pune corect punctuaţia, atunci prelucrările lui Schwab * şi M a r b a c h ar fi eclip­ sate de acest autentic stil popular. Dar şi poporul s-a arătat recu­ noscător ; nici una dintre cărţile populare n-are o circulaţie atît de largă ca „Povestea deapre Siegfried". „Ducele Heinrich Leul". — Din păcate, nu mi-am p u t u t p r o c u r a nici u n exemplar vechi din această carte ; ediţia nouă, tipărită la Einbeck, pare să fi luat pe de-a-ntregul locul celei vechi. Cartea începe cu o genealogie a casei de Braunschweig, care merge pînă în 1735, după care urmează biografia ducelui Heinrich după date istorice şi apoi legenda populară. La acestea sînt adăugate o po­ vestire, care atribuie lui Godefroy de Bouillon ceea ce legenda populară spune despre Heinrich Leul, povestirea despre sclavul Andronicus, atribuită unui stareţ palestinian, Gerasimi, al cărei sfâr­ şit e foarte mult modificat, şi o poezie din şcoala romantică cea mai nouă — nu-mi amintesc numele autorului —, care mai narează o dată legenda lui Heinrich Leul. Astfel legenda pe c a r e se înte­ meiază cartea populară dispare cu totul sub anexele cu care înţe* ,,Buch der s c h ö n s t e n Geschichten und S a g e n für Jung u n d G. Schwab", Bd. I—II, Stuttgart 1836—1837. — Mola red.

Alt,

wiedererzählt

von

CĂRŢILE POPULARE

GERMANE

347

leptul editor a înzestrat-o din plin. Legenda în sine este foarte frumoasă, dar restul nu prezintă interes ; ce le pasă şvabilor de istoria ţinutului Braunschweig ? Şi ce caută prolixitatea unei ro­ manţe moderne alături de stilul simplu al cărţii populare ? Dar şi acest stil a ^dispărut ; genialul autor al acestei prelucrări, care, după părerea mea, trebuie să fie v r e u n popă sau u n dascăl de pe la sfîrşitul secolului trecut, se exprimă în felul următor : „Astfel a fost atinsă ţinta pribegiei, ţara sfîntă se întindea în faţa ochilor, păşeai pe pămîntul de care se leagă cele mai de seamă amintiri ale istoriei religioase ! Pioasa nevinovăţie care tinjise de dorul acestor locuri se prefăcea aici în adîneă evlavie, în adoraţie fier­ binte, devenind cea mai vie bucurie întru domnul". — Reconstituiţi vechiul limbaj al legendei, adăugaţi, pentru a întregi volumul, alte legende populare autentice şi răspîndiţi-o astfel în rîndurile poporu­ lui, atunci îşi va păstra spiritul poetic ; în forma aceasta însă ea nu merită să circule în popor. „Ducele Ernst". — Autorul acestei cărţi nu a fost un poet deo­ sebit, căci toate elementele poetice le-a găsit în poveştile orien­ tale. Cartea este însă bine scrisă şi reprezintă o lectură foarte dis­ tractivă p e n t r u popor, dar atîta tot. 'în veracitatea personajelor (fan­ tastice pe care le întîlnim în ea nu v a mai crede nimeni ; de aceea poate rămîne în mîinile poporului fără să i se aducă vreo schimbare. Ajung acum la două legende, create şi desăvîrşite de poporul german, care fac parte dintre cele mai profunde creaţii ale poeziei populare a t u t u r o r p o p o a r e l o r : legenda lui Faust şi legenda Jido­ vului rătăcitor. Ele sînt inepuizabile, fieoare epocă poate s ă şi le însuşească fără să le modifice esenţa ; chiar dacă prelucrările legen­ dei despre Faust apărute d u p ă G o e t h e sînt Iliade post Homerum *, ele ne dezvăluie totuşi mereu alte aspecte ale legendei, ca să nu mai vorbim de importanţa legendei lui Ahasveros pentru poezia contemporană. Dar cum sînt redate aceste legende în cărţile popu­ lare ? Ele nu sînt concepute ca produse ale imaginaţiei libere, ci ca mlădiţe ale unor superstiţii oarbe ; legenda Jidovului rătăcitor cere chiar o credinţă religioasă absolută în conţinutul ei, pe care caută s-o justifice întemeindu-se pe Biblie şi pe numeroase legende inepte. Din legendă nu a preluat decît cea mai superficială latură, în schimb cuprinde un avertisment creştinesc foarte lung şi plic­ ticos în legătură cu evreul Ahasveros. Legenda lui Faust a dege­ nerat într-o banală poveste cu farmece, ornată cu episoade triviale despre vrăjitorie ; pînă şi bruma de poezie care se păstrase în comedia populară a dispărut aproape cu totul. Aceste două cărţi nu numai că nu sînt în stare să ofere o delectare poetică, dar în *

— d u p ă H o m a r . — Nota

(rad.

348

FRIEDRICH ENGELS

forma lor actuală ele nu pot decît să întărească şi să reînvie vechile superstiţii. La ce altceva ne-am p u t e a aştepta de la asemenea dră­ covenii ? Accepţia adevărată a legendei şi a conţinutului ei pare să d i s p a r ă cu totul şi în popor. Faust trece drept un simplu vrăjitor, iar Ahasveros drept cel mai mare nelegiuit după Iuda Iscariotul. N u ar fi oare posibilă salvarea acestor d o u ă legende p e n t r u poporul german prin reconstituirea purităţii lor iniţiale şi exprimarea esen­ ţei lor atît de limpede, încît omul mai puţin instruit să poată pă­ trunde întruoîtva înţelesul lor adînc ? M a r b a c h şi Simrock nu au trecut încă la prelucrarea acestor legende ; fie ca spiritul critic cel mai luminat să-i călăuzească în această lucrare ! A v e m în faţă şi o altă serie de cărţi populare, cele comice : „Eulenspiegel", „Solomon şi Moroii", „Pastorul din Kahlenberg", „Cei şapte şvabi", „Die Schildbürger" *. Iată o serie de cărţi cu care nu se pot făli multe popoare. Atîta spirit, n a t u r a l e ţ e a construc­ ţiei şi a naraţiei, umorul blind care întovărăşeşte întotdeauna iro­ nia muşcătoare temperînd-o, comicul izbitor al situaţiilor, toate acestea ar putea într-adevăr să facă de ruşine o b u n ă p a r t e din lite­ ratura noastră. Care dintre autorii contemporani ar avea destulă imaginaţie p e n t r u a scrie „Schildbürger" ? Oît de prozaic e umorul lui Mündt în comparaţie cu „Cei şapte şvabi" ! Fireşte, pentru ase­ menea creaţii se c e r e o epocă mai liniştită d e c î t a noastră, care, aidoma unui om de afaceri neobosit, vorbeşte m e r e u despre ches­ tiunile importante pe care trebuie să le rezolve înainte de a se pu­ tea gîndi la altceva. Cît priveşte forma acestor cărţi, în afara unor glume mai p r o a s t e c a r e ar trebui scoase şi a îmbunătăţirii stilului deformat, ele nu prea au nevoie de modificări. Cîteva ediţii din „Eulenspiegel" trecute prin cenzura prusiana sînt incomplete ; cînar la început lipseşte o glumă savuroasă care la M a r b a c h apare într-o xilogravură excelentă. Un contrast izbitor faţă d e aceste cărţi populare îl constituie poveştile despre Genoveva, Griselda şi Hirlanda, trei cărţi de ori­ gine romanică, avînd toate trei drept eroină o femeie, şi anume o femeie care suferă. Aceste cărţi caracterizează, şi rîncă într-un mod foarte poetic, poziţia evului mediu faţă de religie ; păcat doar că „Genoveva" şi „Hirlanda" prea sînt croite pe acelaşi calapod. Dar, pentru dumnezeu, ce să facă poporul german în ziua de azi cu ast­ fel de poveşti ? E drept, în persoana Griseldei putem v e d e a foarte bine poporul german şi în persoana margrafului W a l t e r pe principi, dar atunci comedia ar trebui să se sfîrşească cu totul altfel decît în cartea populară ; ambele părţi ar respinge, pe b u n ă dreptate, o ast­ fel de comparaţie. De-ar fi să rămînă „Griselda" o carte populară, * ,,Schildbürger" — locuitor din Schilda ; are î n ţ e l e s de nătăîleţ. — Nota

trad.

CĂRŢILE

POPULARE

GERMANE

349

trebuie să mi-o închipui c a o petiţie pentru emanciparea femeilor adresată âna'ltei diete g e r m a n e . Dar dci-colo se ştie c u m au fost pri­ mite acum p a t r u ani astfel de petiţii poetice şi m ă mir c ă Marbach n-a fost considerat ulterior ca făoînd p a r t e d i n „Tînăra Germanie". Poporul a jucat destulă v r e m e rolul Griseldei şi al G e n o v e v e i ; acum să m a i j o a c e şi rolul lui Siegfried şi al lui Reinald. Dar pentru a-1 aduce aici n u cred să fie nimerită repetarea aceloraşi vechi poveşti care propovăduiesc umilinţa. Gartea d e s p r e împăratul Octavian, prin prima ei parte, aparţine aceleiaşi categorii, în timp ce a doua parte, p r i n conţinutul ei, intră în categoria poveştilor de dragoste. Povestea Elenei n u este decît o imitaţie d u p ă „Octavian" sau, poate, amîndouă sînt variante ale aceleiaşi legende. C e a de-a doua p a r t e a lui „Octavian" este o m i ­ nunată c a r t e populară, comparabilă n u m a i cu „Siegfried" ; c a r a c ­ terizarea lui Florens, ca şi a tatălui său adoptiv Clement ş i a lui Claudius, e excelentă, astfel că aici Tieck n-a avut nici u n fel d e dificultăţi. D a r n u răzbate oare pretutindeni ideea că Sîngele aristo­ cratic preţuieşte m a i mult decît sîngele burghezilor ? Şi d e cîte ori nu întîlnim ideea aceasta chiar în popor ! Dacă ideea aceasta n u poate fi înlăturată din „Octavian" — şi aceasta mi se p a r e c u n e ­ putinţă dacă mă gîndesc că m a i ântii t r e b u i e i n l ă t u r a t ă această idee în cazul în care v r e m să făurim o viaţă constituţională —, atunci, oricît d e poetică ar fi cartea, censeo Carthaginem esse delendam *. Opuse acestor t r e i p o v e ş t i lacrimogene de calvar şi de martiraj sînt a l t e trei poveşti care p r e a m ă r e s c dragostea, şi anuane „Magelone", „Melusina" ş i „Tristan". în calitate d e carte populară, „Magelone" îmi place mai mult. „Melusina" abundă î n inepţii mon­ struoase şi cumplite exagerări, încît eşti aproape tentat s-o consideri un fel de donchişotiadă. Şi iarăşi întreb : ce-i trebuie asta poporu­ lui german ? Sau istoria lui Tristan ş i a Isoldei : nu v r e a u să mă ating de v a l o a r e a ei poetică, pentru că mi-e dragă m i n u n a t a ver­ siune a lui Gottfried v o n Strassburg, deşi pe ici, p e colo naraţiunea prezintă unele stîngăcii, dar n u există carte m a i puţin indicată să ajungă în m i n a poporului deoît aceasta. Ce-i drept, e a p u n e n e ­ mijlocit o problemă m o d e r n ă : problema emancipării femeilor ; p r e lucrînd din n o u istoria lui Tristan, u n poet iscusit nici n-ar mai putea ocoli această temă î n lucrarea sa, şi acest lucru s-ar putea face şi fără a cădea în păcatul unei poezii tendenţioase, afectate şi anoste. Dar în istorioara populară, u n d e nu se pomeneşte nimic de aceasta, totul se reduce la o justificare a adulterului, şi a lăsa aşa ceva î n mîinile poporului e riscant. Cartea a dispărut însă aproape complet din circulaţie şi cu greu mai poţi obţine cîte u n .exemplar. * —

c r e d c ă t r e b u i e d ă r î m a t ă ' C a r t a g i n a , •— N o t a

traci.

350

FRIEDRICH ENGELS

„Copiii lui Haimon" şi „Fortunat", iîn care bărbatul stă din nou în centrul aaţiunii, sînt şi ele adevărate cărţi p o p u l a r e . în „Fortunat" n e încîntă umorul viu cu care feciorul Fortunei înfruntă toate aven­ turile ; în „Copiii lui Haimon" — sfidarea tinerească, spiritul d e contradicţie nestăvilit care se opune cu avînt juvenil tiranicei pu­ teri absolute a lui Carol cel Mare şi nu se sfieşte să pedepsească cu propria mină, chiar sub ochii împăratului, ofensele aduse. în cărţile p o p u l a r e ' t r e b u i e să domnească asemenea spirit tineresc, el ne face să trecem c u v e d e r e a multe lipsuri ; dar u n d e găsim aşa ceva î n „Griselda" şi în alte cărţi de acest gen ? Acum vine încununarea, genialul Calendar p e o sută d e ani, preaânţeleapta Carte a viselor, Roata norocului, care nu te înşală niciodată, şi alte asemenea creaţii ale nefastei superstiţii. Cu ce sofisme mizerabile scuză Görres aceste aiurări ştiu toţi cei care au deschis vreodată cartea lui. Cenzura prusiana a făcut tuturor aces­ tor jalnice producţii cinstea de a le aproba. E drept că ele nu sînt nici revoluţionare ca scrisorile lui Börne, nici imorale, p r e c u m se susţine că ar fi „Wally". Vedeţi cît e de neîntemeiată acuzaţia că cenzura prusiana ar fi deosebit de severă. Se lînţelege că nu mai e nevoie să demonstrez că asemenea inepţii n-ar trebui să circule în rîndurile poporului. Despre celelalte cărţi populare nu e nimic de spus istoriile despre Pontus, Fierabras etc. a u dispărut demult şi, ca atare, nu-şi mai pot revendica denumirea de carte populară. Cred însă că am arătat chiar î n aceste cîteva observaţii cît de nesatisfăcătoare apare această literatură, privită nu din punctul de v e d e r e al intereselor poeziei, ci din cel al poporului. Se impune p r e l u c r a r e a unui şir de cărţi judicios selecţionate care să nu se depărteze de vechile for­ mulări decît atunci cînd e nevoie şi care să fie răspîndite în rîndu­ rile poporului în ediţii îngrijite. N-ar fi nici posibil, mici indicat să fie suprimate cu forţa cărţile care nu corespund cerinţelor criticii. Cenzura nu trebuie s ă aprobe numai lucrările care într-adevăr pro­ pagă superstiţia. Celelalte dispar de la sine ; povestea Griseldei nu prea se găseşte, aceea a lui Tristan aproape de loc. în unele loca­ lităţi, de pildă la Wuppertal, e cu neputinţă să găseşti fie şi un singur exemplar ; în altele, de pildă la Köln, la Bremen etc., mai fiecare dughengiu expune în vitrină exemplare din aceste cărţi pentru ţăranii care vin la oraş. N u merită o a i e poporul german, nu merită cele mai bune dintre aceste cărţi o prelucrare mai judicioasă ? Fireşte, nu oricine e che­ mat să întreprindă o asemenea prelucrare. Cunosc numai doi oa­ meni (înzestraţi cu suficient spirit critic şi gust pentru a alege tex­ tele şi cu destulă pricepere în mînuirea stilului arhaic ; aceştia sînt ;

CĂRŢILE POPULARE

GERMANE

3 51

halii Grimm. Vor fi avînd ei oare timp şi dispoziţie pentru aşa ceva ? Versiunea lui M a r b a c h nu-i de loc potrivită pentru popor. La ce ne p u t e m aştepta dacă de la b u n început porneşte cu „Griselda" ? N u n u m a i că e lipsit de spirit critic, dar şi-a permis să omită părţi din text acolo u n d e nu era n e v o i e de aşa ceva. Pe dea­ supra, limbajul lui e fără vlagă şi lipsit de culoare : comparaţi car­ tea populară „Siegfried cel invulnerabil" sau oricare altă carte populară cu cea p r e l u c r a t ă d e el. Nu găsiţi la el decât fraze fără legătură untre ele, schimbări de topică fără altă justificare decît dorinţa domnului M a r b a c h de a p ă r e a original în lipsă de altă originalitate. Sau ce altceva 1-a putut îndemna .să modifice părţile cele mai frumoase din cartea populară şi să le î m p o d o b e a s c ă cu punctuaţia sa inutilă ? Pentru cine nu cunoaşte cartea populară, povestirile lui M a r b a c h sînt destul de bune, d a r de î n d a t ă ce le com­ pari îţi dai seama c ă tot meritul lui M a r b a c h constă în î n d r e p t a r e a greşelilor de tipar. Xilogravurile lui sînt inegale ca v a l o a r e . Prelu­ crarea lui Simrock nu este încă într-un stadiu destul de a v a n s a t pentru a p u t e a face o apreciere asupra ei ; dar am mult mai multă încredere în Simrock decît în rivalul său. Xilogravurile lui sînt şi ele, ân general, mai b u n e decît cele ale lui Marbach. Pentru mine, toate aceste cărţi populare vechi, cu limbajul lor arhaic, cu greşelile lor de tipar şi cu xilogravurile lor proaste, au un deosebit farmec poetic. Ele mă transpun din alambicatele noastre „rânduieli, complicaţii şi relaţii rafinate" m o d e r n e într-o lume mult mai apropiată de natură. Dar despre asta nu poate fi vorba aici. E drept că acest farmec poetic constituie argumentul' de căpetenie al lui Tieck, dar cît oîntăreşte autoritatea lui Tieck, Görres şi ' a tuturor celorlalţi romantici când raţiunea pledează împotriva ei şi cînd este vorba de poporul german ? Scris de F. Engels în mai—octombrie 1839 Publicat în „ T e l e g r a p h für Deutschland" nr. 186, 188, 190 şi 191, noiembrie 1839 Semnat : F r i e d r i c h O s w a l d Se tipăreşte după textul apărut în ziar. Tradus din limba germană

SEMNE

RETROGRADE

ALE

TIMPULUI

Nimic nou sub soare ! Iată unul dintre acele fericite pseudoadevăruri sortite celei mai strălucite cariere, care trec din gură în gură, făcînd ocolul lumii în triumf, şi după v e a c u r i întregi sînt citate atît de des, de parcă abia ar fi văzut lumina zilei. Adevăratele adevăruri au avut rareori o soartă atît de fericită ; ele trebuiau să lupte şi să sufere, erau torturate şi îngropate de vii şi oricine le modela după bunul său plac. Nimic nou sub soare ! Ba, dimpo­ trivă, sînt destule lucruri noi, dar ele sînt trecute sub tăcere dacă nu fac parte din acele pseudoadevăruri maleabile urmate întot­ deauna de un „adică etc." loial, care, asemenea aurorei boreale, cedează cuifînd întunericul ; cînd apar însă la orizont zorile unui adevăr nou, autentic, copiii întunericului ştiu prea bine că împără­ ţia lor este ameninţată de pieire şi atunci pun mîna pe arme. Aurora boreală apare întotdeauna pe cer senin, î n vreme ce zorile se ivesc de cele mai multe ori pe un cer mohorît, a cărui n e g u r ă trebuie s-o înfrîngă sau s-o străpungă cu incandescenţa lor. Pe cîţiva din aceşti nori care au î n t u n e c a t zorile timpurilor noastre îi vom trece acum în revistă. Sau să procedăm a l t m i n t e r i ! Sînt cunoscute încercările, de a compara cursul istoriei cu o linie. „Forma istoriei", citim într-o lucrare plină de spirit îndreptată împotriva filozofiei istoriei a lui Hegel, „forma istoriei nu este ascensiune şi coborâre, nu este cerc concentric sau spirală, ci paralelism, epic, cînd convergent (vrea să s p u n ă , probabil, „congruent"), cînd divergent" . Eu însă sînt mai curînd pentru o spirală trasă cu mîna liberă, ale cărei curbe nu sînt prea exacte. Istoria porneşte încet de la un punct invizibil, în jurul căruia se înfăşoară în curbe molcome ; dar curbele ei devin tot mai largi, mişcarea ei tot mai vie, tot mai rapidă ; în cele din 122

353

SEMNE RETROGRADE ALE TIMPULUI

u r m ă trece în zbor, ca o cometă aprinsă, de la un astru la altul, atinigîndu-şi adesea vechile orbite şi adeseori lîntretăindu-le, apropiindu-se cu fiecare rotaţie mai mult de infinit. Cine ar putea să p r e v a d ă sfîrşitul ? Şi, acolo u n d e p a r e să-şi reia v e c h e a traiectorie, vine miopia impertinentă şi strigă triumfătoare că a avut şi ea odată o idee ! Poftim, nimic nou sub soare ! jubilează eroii noştri ai stagnării chineze, ca şi mandarinii noştri ai regresului, şi se pregătesc s ă suprime din analele universului trei secole, care sînt o incursiune indiscretă în regiunile interzise, o halucinaţie maladivă, şi nu-şi d a u seama că istoria nu face decît să se avînte pe drumul cel mai scurt spre o n o u ă constelaţie strălucitoare de idei, oare în curînd le v a orbi privirea tîmpă cu măreţia ei solară. La o astfel de cotitură a istoriei am ajuns acum. Toate ideile care au păşit în arenă de la Carol cel M a r e încoace, toate gusturile care s-^au succedat de cinci secole încoace vor să mai impună o dată prezentului drepturile lor perimate. Feudalismul medieval şi absolu­ tismul lui Ludovic al XIV-lea, ierarhia Romei şi pietismul secolului trecut rivalizează pentru cinstea de a înlătura gîndirea liberă i Să mi se îngăduie să nu mă ocup pe larg de aceasta ; căci mii de spade, mai ascuţite decît a mea, fulgeră dintr-o dată împotriva ori­ cui poartă pe scutul său v r e u n a dintre aceste lozinci, şi ştim doar prea b i n e că se zdrobesc una de cealaltă şi toate laolaltă sub piciorul dur ca diamantul al timpului oare păşeşte înainte. Dar acestor fenomene reacţionare puternice din viaţa de stat şi biseri­ cească le c o r e s p u n d tendinţe mai subtile în artă şi literatură, în­ toarceri inconştiente la veacurile apuse, care, dacă nu periclitează epoca, pot totuşi periclita gustul epocii ; partea curioasă e că ele nu s-au închegat încă nicăieri. N u trebuie să mergeţi prea departe pentru a da de astfel de fenomene. Intraţi doar într-un salon mobilat modern şi veţi v e d e a din ce spirit purced formele care vă înconjură. Toţi monştrii rococo din v r e m e a absolutismului celui mai crîncen au fost invocaţi pentru a sili spiritul mişcării să intre în formele în care prospera „l'etat c'est moi" *, Saloanele noastre, scaunele, mesele, dulapurile şi so­ falele sînt împodobite în stilul Renaşterii ; nu mai lipsea decît să i se p u n ă lui Heine perucă, iar Bettina ** să fie strînsă în crinolină, pentru c a le siedle *** să fie p e de-a-ntregul restaurat. Desigur, o asemenea încăpere este anume făcută p e n t r u a citi în ea u n roman al domnului von Sternberg, cu preferinţa sa bizară pentru epoca doamnei de Maintenon. Spiritului lui. Sternberg i s-a trecut cu v e d e r e a acest c a p r i c i u ; unii chiar au căutat, fireşte za* — ,,statul sînt eu". — Nota — Nota trad.

trad.

Bettina v o n Armin. — Nota

red.

* * * — secolul.

354

FRIEDRICH ENGELS

darnic, cauzele mai profunde ale acestei preferinţe ; ami permit să susţin însă că 'tocmai această particularitate a romanelor lui Stern­ berg, care pentru moment le favorizează, poate, popularitatea, v a compromite în mare măsură perenitatea lor. Abstracţie făcînd de faptul c ă veşnicele referiri la cea mai searbădă, mai prozaică epocă — în comparaţie cu al căi ei caracter bizar mereu î n cumpănă între cer şi pămînt, în comparaţie cu ale cărei marionete convenţionale epoca noastră şi vlăstarele ei sînt î n c ă pline de n a t u r a l e ţ e — nu prea sporesc frumuseţea unei lucrări poetice ; p r e a ne-am obişnuit să privim această epocă prin prisma ironiei ca s-o mai putem apre­ cia .în altă lumină, şi să regăseşti acelaşi capriciu iîn fiecare dintre romanele lui Sternberg începe să te plictisească din cale-afară. Această înclinaţie nu este, în ochii mei cel puţin, mai mult decît u n .capriciu, fiind astfel implicit lipsită d e u n temei mai serios. Cred însă că punctul de plecare trebuie căutat în viaţa „lumii b u n e " . Fără îndoială, domnul von Sternberg a fost educat pentru această lume şi s-a deprins s-o frecventeze cu plăcere, poate şi-a găsit în cercurile ei chiar a d e v ă r a t a patrie ; nu-i de mirare deci că coche­ tează cu o epocă ale cărei forme sociale erau mult mai precise şi mai şlefuite, deşi mai rigide şi m a i lipsite de gust decît cele de azi. Cu mult mai temerar decît la domnul von Sternberg s e mani­ festă gustul pentru siècle în patria sa, la Paris, u n d e şi-a pus serios în gând să smulgă romanticilor victoria abia repurtată. A venit Victor Hugo, a venit A l e x a n d r e Dumas şi o dată cu ei ceata imitatorilor, artificialul Ifigeniilor şi Athaliilor a fost înlocuit cu artificialul unei Lucreţia Borgia ; catalepsiei i-a urmat o febră vio­ lentă ; clasicii francezi au fost învinuiţi de plagiate după antici ; e de ajuns să apară domnişoara Rachel şi totul e dat uitării : Hugo şi Dumas, Lucreţia Borgia şi plagiatele ; Fedra şi Cidul se plimbă pe scenă cu paşi măsuraţi, rostind alexandrini plini de eleganţă, Abile parodiază pe marele Ludovic, iar Ruy Blas şi mademoiselle de Belle-Isle, abia-abia riscînd să iasă din culise, se refugiază în fabricile germane de traduceri şi pe scenele teatrelor naţionale germane. Trebuie să fie un sentiment divin pentru un legitimist să poată uita de revoluţie, de Napoleon şi de săptămîna cea mare, asistînd la dramele lui Racine ; gloria vechiului regim răsare ca din pămînt, lumea se îmbracă în tapiserii haute-lisse, autocratul Ludovic se plimbă în perucă p u d r a t ă şi vestă de brocart p e aleile frizate ale Versaillesului, iar evantaiul atotputernic al metreselor cîrmuieşte fericita curte şi nefericita Franţă. Dar pe cînd reproducerea stărilor de altădată nu depăşeşte gra­ niţele Franţei, o particularitate a literaturii franceze a secolului tre­ cut p a r e să reînvie în literatura germană contemporană. Mă refer 1 2 3

SEMNE RETROGRADE ALE TIMPULUI

la diletantismul filozofic care se manifestă la cîţiva dintre scriitorii mai noi, aidoma ca la enciclopedist!. Ceea ce a fost acolo materia­ lismul începe să d e v i n ă aici Hegel. Mündt a fost primul care, exprimîndu-ne în limbajul său, a introdus categoriile hegeliene în litera­ tură. C a î n t o t d e a u n a , Kühne nu s-a putut abţine să-1 urmeze şi a scris „Carantină într-un ospiciu" ; deşi în al doilea volum al „Carac­ terelor" se v ă d e ş t e o parţială desprindere de Hegel, în primul volum se află destule pasaje în care el se străduieşte să-1 tălmăcească pe Hegel în limbaj modern. Din păcate, aceste tălmăciri sînt dintre cele care nu pot fi înţelese fără ajutorul originalului. Analogia nu poate fi tăgăduită ; se va adeveri oare şi în se­ colul nostru concluzia pe care o trage autorul menţionat mai sus pornind de la soarta dilentantismului filozofic al secolului trecut, şi anume că o dată cu introducerea sistemelor pătrunde în literatură şi germenul morţii ? Se vor p u n e oare cu îndărătnicie de-a curme­ zişul ogorului pe caie-1 plugăreşte geniul poetic rădăcinile unui sistem care întrece în consecvenţă pe toate cele anterioare ? Sau aceste fenomene corespund, poate, numai dragostei cu care filo­ zofia întîmpină literatura şi ale cărei roade se vădesc cu atîta stră­ lucire la Hotho, Rötscher, Strauss, Rosenkranz şi în „Hallische J a h r b ü c h e r " ? In cazul acesta, fireşte, p r o b l e m a s-ar p u n e altfel şi am p u t e a spera într-o mediaţie între ştiinţă şi viaţă, între filozofie şi tendinţele moderne, între Börne şi Hegel, mediaţie p e care avu­ sese mai demult în gînd s-o pregătească o parte din aşa-numita „Tânără Germanie". M a i rămîne o singură cale, care, ce-i drept, pare cam ridicolă pe lîngă celelalte două, şi anume a admite că influenţa lui Hegel asupra beletristicii v a rămîne fără absolut nici o urmare. Cred însă că puţini vor fi cei ce se vor hotărî s-o adopte. Dar trebuie să ne întoarcem mai departe în trecut, la perioada care a precedat enciclopediştilor şi d o a m n e i de Maintenon. Duller, Freiligrath şi Beck îşi asumă rolul de a reprezenta în literatura noastră cea de-a doua şcoală sileziană a secolului al XVII-lea. Cui nu-i amintesc „Lanţurile şi coroanele", „Anticristul", „Loyola", „împăratul şi papa", după maniera cum sînt înfăţişaţi, de patosul întraripat al „Banisei asiatice" a răposatului Ziegler von Kliphausen sau de „Marele duce Arminius, dimpreună cu serenisima sa Tusneldă" a lui Lohenstein ? Beck i-a întrecut în emfază chiar şi pe aceştia anumite pasaje din versurile lui pot fi luate de-a dreptul ca produse ale secolului al XVII-lea, asezonate cu condi­ mentul modern al durerii p e n t r u suferinţele întregii omeniri ; iar Freiligrath, care nu face uneori nici el distincţie lîntre emfază şi limbaj poetic, d e s ă v î r ş e ş t e reîntoarcerea lui Hoffmannswaldau, reîn1 2 4

;

FRIEDRICH ENGELS

356

noind versul alexandrin şi reintroducând cochetăria cu neologismele. Să sperăm însă că se v a dezbăra 'de asta o dată cu subiectele sale exotice : „Palmieruil

s-a

uscat,

nisipul

Poetul se închină la cuprinsul E

altul

azi

şi

totuşi

cel

tot

e

spulberat,

ţării, de

altădat'

!"

1 2 5

Şi, dacă Freiligrath nu ar face acest lucru, peste un veac versurile sale ar fi, desigur, privite ca un ierbar sau ca o nisiparniţă, care, asemenea regulilor de prozodie latinească, ar fi folosite pentru lec­ ţiile de ştiinţe ale n a t u r i i . Un Raupach n u poate conta decât pe o astfel de nemurire practică a cronicilor sale iambice ; să sperăm însă că Freiligrath n e va dărui poeme care să fie întru totul demne de secolul al XIX-lea. Dar nu e lăudabil că în literatura noastră de pastişare a trecutului din vremurile şcolii romantice am ajuns deja de la secolul al XII-lea la secolul al XVII-lea ? In felul acesta, nici Gottsched nu se v a lăsa aşteptat mult. Mărturisesc c ă m ă simt stânjenit cînd încerc să privesc toate aceste fenomene printr-o singură prismă ; mărturisesc că firele care le leagă de timpul cel grăbit îmi scapă. Nu sînt, poate, destul de clare pentru o apreciere sigură ; vor spori, p o a t e , ca volum şi număr. E demn d e remarcat însă c ă această reacţiune se manifestă în artă şi literatură, ca şi în viaţă, că plângerile ziarelor guverna­ mentale se izbesc de pereţii care par să fi auzit ,,l'état c'est moi" şi că vociferărilor obscurantiştilor moderni într-un domeniu le cores­ pund ân celălalt b e z n a şi întunericul care domnesc într-o p a r t e din poezia germană nouă. Scris de F. Engels în noiembrie 1839—ianuarie 1840 Publicat în „Telegraph für Deutschland'' nr. 26, 27 şi 28, februarie 1840 Semnat ': Friedrich Oswald Se tipăreşte după textul apăru! îc ziar. Tradus din limba germană

REQUIEM

PENTRU

„ADELSZEITUNG"

„Dies Saecla

irae,

1 2

dies

solvet

*

ilia

in faviiia" *

Ziua în oara Luther a dat la iveală manuscrisul originar al „Nou­ lui testament" şi cu acest foc grecesc a transformat î n praf şi cenuşă secolele evului mediu, c u măreţia şi cu servajul lor, cu poezia şi cu lipsa lor de idei, ziua aceea şi cele trei secole care i-au urmat a u chemat, în sfîrşit, la viaţă o epocă „în care opinia publică a r e un rol precumpănitor, o epocă despre care Napoleon, căruia, în pofida a n u m e r o a s e însuşiri reprobabile m a i cu seamă în ochii ger­ manilor, n u i se p o a t e tăgădui o rară perspicacitate, a spus : «Le journalisme est u n e puissance»" **. Citez aici aceste cuvinte numai p e n t r u a arăta cît ide p u ţ i n medieval, reate lipsit ide idei, este prospec­ tul Iui „Adelszeitung", de u n d e am extras citatul. „Adelszeitung" este chemat să încununeze această opinie publică şi să-i trezească conştiinţa. Căci e clar, Gutenberg a inventat tiparul n u pentru a ajuta p e u n Börne, care a fost un demagog, sau pe un Hegel, care în faţă e servil, cum a demonstrat Heine, iar i n spate revoluţionar, cum a demonstrat Schubarth , sau pe v r e u n alt bürger să-şi răspân­ dească în lume ideile confuze, ci numai şi numai pentru a face posibilă apariţia lui „Adelszeitung". — Ferice de ea, a răposat ! N-a făcut a l t c e v a d e c î t să arunce o privire furişă, speriată în această lume rea, nemedievală, şi inima ei curată de fecioară sau, mai degrabă, de nobilă domnişoară s-a retras palpitînd din faţa pustiirii groaznice, din faţa murdăriei gloatei democratice, din faţa înfiorătoarei arogante a celor ce n u p o t fi primiţi l a curte, din faţa tuturor deplorabilelor stări, relaţii şi neorînduieli ale vremurilor noastre, p e care le întâmpină, atunci cînd se prezintă la porţile castelelor baroniale, bicele gonacilor. Ferice d e ea, a răposat, e a nu 1 2 7

* — ,,Zi a m î n i e i ,

ziua

e s t e o f o r ţ ă . " . — Nota

aceea trad.

v a preface

lumea

în cenuşă".

—

Nota

trad.

*+ —

„Presa

FRIEDRICH ENGELS

358

mai vede deşertăciunea democraţiei, zdruncinarea temeliilor ordinii existente, lacrimile înalţilor şi preaînalţilor domni, a adormit ân pace. ..Requiem

a.eternam

dona

ei,

Domine

!" *

Şi, totuşi, am pierdut mult prin moartea ei ! Ce bucurie a fost în toate saloanele unde au acces numai domni cu şaisprezece stră­ moşi, ce triumf în avanposturile pe jumătate pierdute ale aristocra­ ţiei dreptcredincioase ! Bătrînul -si nobilul t a t ă stă î n fotoliul moş­ tenit, înconjurat de câinii săi favoriţi, în mîna dreaptă cu luleaua moştenită, în stînga cu gîrbaciul moştenit, şi studiază cu pietate antediluvianul arbore genealogic din cartea întîi a lui Moise, c î n d uşa se deschide şi i se aduce prospectul lui „Adelszeitung". Dînd peste cuvântul nobilime tipărit cu litere mari, ânălţimea-sa â şcoală poetică renană-westfalică ; înainte ca Freiligrath să fi cu­ noscut gloria, el a constituit veriga d e legătură dintre literatura regională .şi literatura naţională germană. Cine înţelege astfel derelaţii şi legături a sesizat d e mult această situaţie acum un an, Reinbold Kostlin, printre alţii, scria în „Europa" că lui immermann îi va reveni locul p e care 1-a ocupat la bătrâneţe Goethe.. M o a r t e a a pus capăt acestor .speranţe şi visuri de viitor. „Memoriile" lui Immermann au apărut la câteva săptămîni după. moartea sa. Om în floarea vîrstei, era el oare destul d e matur pen­ tru a-şi scrie memoriile ? Soarta s a afirmă, cartea sa însă dezminte acest lucru. Dar nici noi nu trebuie să considerăm „Memoriile" sale drept o încheiere a socotelilor cu v i a ţ a a u n u i moşneag, care. îşi declară prin ele sfârşită cariera ; Ionanermann încheia socotelile doar cu o perioadă mai veche a activităţii sale, cea exclusiv ro­ mantică, şi .de aceea ,în cartea aceasta domină u n cu totul alt spi­ rit decît în lucrările acelei perioade. Şi a p o i evenimentele relatate, aici p ă r e a u atît de depărtate în urma uriaşelor prefaceri din ultimul deceniu, încît ele îi făceau lui însuşi, contemporan al lor, impresia de a fi d e domeniul trecutului istoric. Totuşi îndrăznesc să afirm, că după alţi zece ani Immermann ar fi privit m a i de sus, mai liber prezentul şi raportul dintre acesta şi războiul de eliberare, care formează pivotul lucrării sale. Dar pentru moment să considerăm „Memoriile" aşa cum sînt. ;

Dacă în „Epigonii" romanticul de odinioară linsese către idea­ lul superior al plasticităţii şi al calmului goethean, d a c ă „Münch­ hausen" se baza î n întregime p e arta poetică modernă, opera sa p o s t u m ă arată şi mai limpede Cît d e mult a p r e c i a Immermann ultimele realizări literare. Stilul şi concepţia sînt c u totul moderne ceea ce deosebeşte această carte de masa descrierilor, caractere­ lor, memoriilor, convorbirilor, situaţiilor, stărilor etc., care învăluie anul acesta în ceaţa lor literatura noastră ahtiată după aerul curat, al poeziei, este doar conţinutul mai profund meditat, construcţia, m a i riguroasă, caracterizările p r e g n a n t e şi mentalitatea antimodernă, deşi oarecum voalată a autorului. Dar Immermann are destul tact spre a aduce numai arareori î n -faţa forului reflecţiei subiecte care trebuie să fie aduse î n faţa unui alt for de judecată decît cel exclusiv al intelectului. Subiectul acestui prim volum îl constituie „tineretul de acum douăzeci şi cinci d e ani" şi influenţele cărora le-a fost supus. Lu­ crarea este p r e c e d a t ă de u n „mesaj", în care caracterul ei este expus în modul cel mai fidel. P e de o parte, stil modern, lozinci moderne, b a chiar principii m o d e r n e ; p e de altă parte, particularităţi de-ale

(MEMORIILE"

LUI

IMMERMANN

377

autorului care demult n u mai prezintă î n s e m n ă t a t e p e n t r u cercurile largi de cititori. Immermann scrie pentru germanii moderni, după cum remarcă el însuşi destul d e sec, p e n t r u cei care sînt străini atît d e extrema naţionalismului german, cît şi ide cea a cosmopolitismu­ lui ; el are o concepţie c u totul m o d e r n ă d e s p r e naţiune îşi stabileşte premise care în mod. consecvent ar d u c e la afirmarea suveranităţii poporului c a m a n i e r ă ultimă a naţiunii ; el se p r o n u n ţ ă hotărât îm­ p o t r i v a „lipsei d e î n c r e d e r e î n sine, a slugărniciei ş i a autodesfiinţării" d e care suferă germanii. Alături de acestea găsim însă o pre­ dilecţie p e n t r u spiritul prusian, p e care I m m e r m a n n o susţine cu argumente foarte şubrede ; o menţionare rece, indiferentă a aspira­ ţiilor constituţionale din Germania, ceea ce a r a t ă limpede că Imm e r m a n n încă n u sesizase unitatea vieţii spirituale moderne. Se v e d e clar c ă e l n u se (împacă d e loc c u noţiunea d e modern, pentru că refuză,să admită anumiţi factori ai acesteia, dar, p e de altă parte, nu p o a t e totuşi să renunţe la această noţiune. Memoriile propriru-zise încep ou „Amintirile din copilărie". Im•mermann îşi ţine promisiunea de a nu descrie dedît momentele în care „ istoria a trecut printr-ûnsul". O dată cu conştiinţa care se tre­ zeşte în acest adolescent, se dezvoltă ş i evenimentele mondiale, se înalţă şi uriaşa construcţie la a cărei prăbuşire avea să asiste ; la început vuind î n d e p ă r t a r e , în bătălia de l a J e n a valurile istoriei sfărâmă digul Germaniei de nord, inundă Prusia mulţumită de sine, adeverind şi p e n t r u statul prusian acel ,,Après m o i le déluge" * al marelui rege şi ân special pentru statul lui Immermann, şi inundă de l a început oraşul lui natal, Magdeburg. Aceasta este p a r t e a cea mai reuşită a cărţii ; Immermann este mai b u n narator decît cugetător şi a reuşit s ă oglindească minunat evenimentele mondiale si reflec­ tarea lor iîn sufletul individului. Şi apoi tocmai acesta este momentul în care el începe să se alăture fără rezerve progresului, chiar dacă o face numai pentru u n timp. Prusia dinainte de 1806 îi apare, ca de altfel tuturor voluntarilor d i n 1813, ca l'ancien régime al acestui stat, iar Prusia de după 1806, ceea ce e mai puţin admis astăzi, o v e d e cu totul renăscută, ca o n o u ă ordine a lucrurilor. Dar renaş­ terea Prusiei este o chestiune foarte ciudată. Cu prilejul jubileului sărbătorit anul trecut, p r i m a renaştere a Prusiei sub Frederic cel M a r e a fost atît de mult slăvită, încît e inexplicabil cum u n inter­ r e g n de douăzeci de ani a putut face necesară o a doua renaştere. Şi apoi se susţine că, în ciuda celor d o u ă botezuri ale focului, vechile n ă r a v u r i au început din n o u să s e manifeste. In această p a r t e a cărţii, Immermann se abţine ansă d e a lăuda statu-quo ; abia î n decursul rîndurilor care urmează n e v o m p u t e a da seama d e u n d e *

—

„După

mine

potopul*

(expresie

atribuită

lui

Ludovic

al

XV-lea).

—

Nota

trad.

378

FRIEDRICH

ENGELS

anume începe să se despartă drumul lui Immermann de cel al eţpocii noastre. „înainte şcoală, care

de

de

a

intra

literatură.

în

Pentru

viaţa

1-a

constituit

despotismul.

izolează,

literatura

îi

caracterului

deschide

ne-a fost dată d e

publică,

generaţia

de

tineretul

care

Familia

creşte

orizonturi

largi

este

vorbim,

al

tineretul ;

î-n

ceea

educat

de

patrulea şi-1 ce

familie,

mijloc

îngrijeşte, ne

priveşte,

de

de edu­

şcoala

îl.

temelia

despotism".

O u p ă schema aceasta este construită partea de reflecţie a cărţii ,nu-i putem refuza aprobarea noastră, deoarece are marele avantaj de a înfăţişa dezvoltarea conştiinţei în ordinea consecutivă a dife­ ritelor ei trepte. Capitolul consacrat familiei este excelent oîtă v r e m e se opreşte la familia veche -, regretabil e numai faptul că Immer­ m a n n nu şi-a dat mai multă osteneală să închege aspectele lumi­ noase şi întunecate într-un întreg. Observaţiile pe care le face sînt deosebit de pătrunzătoare. în schimb, concepţia sa despre familia. modernă dovedeşte c ă nu s-a lepădat încă d e vechile lui reticenţe şi resentimente faţă de evenimentele ultimului deceniu. E drept c ă „tihna patriarhală", satisfacţia resimţită în căminul propriu cedează tot mai mult locul unei indispoziţii, unei insatisfacţii de p e urma vieţii de familie ; în schimb dispare din ce în ce mai mult şi filis­ tinismul vieţii patriarhale, nimbul oare aureola scufia de n o a p t e , iar pricinile de indispoziţie, pe care Immermann le v e d e a p r o a p e pe toate foarte just şi le scoate pregnant în relief, sînt tocmai simptomele unei epoci care se află încă în convulsii, care nu s-a înche­ iat încă. Epoca dinaintea dominaţiei străine a fost o epocă înche­ iată şi, ca atare, purta amprenta liniştii, dar şi a inactivităţii, purta, în sine germenul decadenţei. Autorul nostru s-ar fi putut exprima pe scurt cam aşa : familia modernă nu se poate lepăda de o anu­ mită stinghereală, pentru că în faţa ei se ridică noi pretenţii, p e care ea nu se pricepe încă să le împace cu propriile ei drepturi. Immermann admite că societatea s-a transformat, că a intervenit u n element cu totul nou, viaţa publică, că literatura, politica, ştiinţa, toate acestea p ă t r u n d acum mai adînc în familie, şi acesteia nu-î vine uşor să-i găzduiască pe toţi aceşti musafiri. Asta este ! Fami­ lia şi-a păstrat prea mult vechile obiceiuri pentru a se putea în­ ţelege cu aceşti intruşi şi a duce casă bună cu ei, şi totuşi incontes­ tabil se desfăşoară un proces de regenerare a familiei ; acest proces dureros, de care, după părerea mea, familia veche are nevoie, tre­ buie în sfîrşit să se încheie. De altfel, Immermann a studiat familia modernă în regiunea germană cea mai supusă transformărilor, î n regiunea cea mai supusă influenţelor moderne, i n Renania, şi aici neajunsurile procesului de tranziţie s-au manifestat mai p u t e r n i c decît oriunde. în oraşele de provincie din Germania centrală, fami­ lia veche continuă să existe sub protecţia halatului de casă atot-

,.MEMORIILE"

LUI

IMMERMANN

379

mîntuitor, societatea se află pe aceeaşi treaptă ca în 1799, iar viaţa publică, literatura şi ştiinţa sînt t r a t a t e calm şi meticulos, fără ca cineva să se lase scos din vechiul tipic. — Pentru a ilustra cele spuse despre familia veche, autorul oferă c î t e v a „anecdote pedago­ gice" şi încheie p a r t e a narativă a lucrării cu capitolul despre „unchi", figură caracteristică din v r e m e a veche. Educaţia pe care tînăra generaţie o primeşte în familie s-a încheiat ; tineretul se aruncă în braţele învăţăturii şi ale literaturii. De aici î n c e p e partea cea mai puţin reuşită a cărţii. I m m e r m a n n a venit î n contact cu î n v ă ţ ă t u r a într-o v r e m e cînd sîmburele tuturor ştiinţelor — filo­ zofia — şi baza cunoştinţelor oferite tineretului — cunoaşterea antichităţii — treceau printr-o vertiginoasă prefacere, iar Immer­ m a n n nu a avut avantajul de a participa la ea ca student pînă în clipa dînd această prefacere şi-a atins ţinta. Atunci cînd acest pro­ ces a fost încheiat, el nu mai era demult în şcoală. De aceea el nu spune deocamdată altceva deoît că î n v ă ţ ă t u r a în-sinerşi-înaiiriiea-sa-:însuşi (nu pentru sine ; — Schelling e atît d e pornit împotriva lui Hegel, încît consideră că pînă şi expresiile lui sînt contrare spiritului limbii şi trebuie corectate), adică el există înaintea sa însuşi, înaintea divinităţii sale. El este, prin urmare, ceea-ee-fiinţează-orbeşte nemijlocit îna­ intea oricărei gîndiri. întrucît însă este îndoielnic că el există, trebuie s ă pornim d e la ceea-ce-fiinţează-orbeşte şi să v e d e m dacă, pornind de la acesta, nu s e poate ajunge la noţiunea de dumne­ zeu. Aşadar, dacă principiul filozofiei negative este gîndirea care precedă orice fiinţare, atunci principiul filozofiei pozitive este fiin­ ţarea care precedă orice gîndire. A c e a s t ă fiinţare oarbă este fiin-

420

FRIEDRICH ENGELS

tarea necesară ; dumnezeu însă este nu acest ,,ceea-ce-fiinţează-în mod-necesar", ci „ceea ce" necesarmente „fiinţează în mod nece­ sar" ; fiinţarea necesară este doar putinţa de fiinţare a fiinţei su­ preme. Acest ceea-ce-fiinţează-orbeşte este însă ceea ce n-are ne­ voie de nici o fundamentare, căci precedă orice gîndire. Reiese deci că filozofia pozitivă începe cu ceea ce nu-şi găseşte expresia în concept, pentru ca abia a posteriori să facă din el, ca dumnezeu, ceva conceptibil şi conţinutul imanent al raţiunii. Aceasta din urmă devine abia aici liberă, ieşind de sub puterea gîndirii necesare. Acest „ceea-ce-fiinţează-orbeşte" este hyle, materia veşnică a filozofiei anterioare. Că această materie se dezvoltă şi devine dum­ nezeu, asta e în orice caz ceva nou. Pînă acum ea a fost întot­ d e a u n a principiul dualist opus lui dumnezeu. Să urmărim însă mai d e p a r t e conţinutul filozofiei pozitive. Acest ceea-ce-fiinţează-orbeşte, care poate fi numit şi ,fiin­ ţarea din timpuri imemoriale", este purus actus al existenţei şi iden­ titatea esenţei şi a fiinţării (ceea ce se spune despre dumnezeu ca a s e i t a t e * ) . S-ar părea că această fiinţare nu poate servi drept bază p e n t r u u n proces, pentru că e lipsită de orice forţă motrice, iar aceasta din urmă rezidă numai în potentă. Dar de ce să i se taie lui actus purus orice posibilitate de a deveni ulterior şi potentă ? Concluzia că fiinţa care fiinţează nu poate deveni şi post actum ceea-ce-posedă-putinţă-de-fiinţare este nepotrivită aici. Fiinţarea din timpuri imemoriale poate căpăta posibilitatea — nimic nu se opune u n e i asemenea eventualităţi — de a genera din sine o a doua fiin­ ţare. Prin aceasta, fiinţarea oarbă devine potentă, căci capătă ceva pe oare ea îl poate voi, şi în felul acesta devine stăpînul propriei sale fiinţări oarbe. Eliberînd din sine această a doua fiinţare, prima fiinţare oarbă devine numai potentia actus purus şi deci fiinţare care se stăpâneşte pe sine (deocamdată însă toate acestea nu sînt decît o ipoteză care urmează să fie demonstrată prin rezultatele ei) numai prin diferenţierea sa de cea de-a doua ea devine conştientă de sine însăşi ca ceva necesar prin natura sa. Fiinţarea oarbă apare ca accidentală, deoarece este neprevăzută, şi ea trebuie să-şi dove­ dească necesitatea prin biruirea opusului ei. Acesta este temeiul ultim al fiinţării care se ridică împotriva ei şi totodată temeiul ultim al lumii. Legea potrivit căreia totul iese la iveală şi nimic nu ră­ mîne ascuns este legea supremă a oricărei fiinţări. Aceasta nu este, ce-i drept, o lege care stă deasupra lui dumnezeu, dar una în vir'-utea căreia acesta din urmă devine pentru prima oară liber, este deci o lege divină prin sine însăşi. Această mare lege Univer­ ;

se Termen folosit în scolastica medievală, format de Ia c u v i n t e l e latineşti ,,a se" (de la sine) ; înseamnă existenţa prin sine însuşi a lui dumnezeu. — Nota tiad.

SCHELLING

SI

REVELAŢIA

sală, această dialectică universală nu admite ca ceva să rămină nedecis. Numai ea poate dezlega marile enigme. Da, dumnezeu e atît de drept, incit recunoaşte p î n ă la capăt şi pînă la epuizarea oricărei contradicţii acest principiu care îi este opus. Orice fiinţare nevoluntară, din timpuri imemoriale este neliberă ; adevăratul dum­ nezeu însă este dumnezeul nou, care poate deveni altceva decît ceea-ce-fiinţează-din-timpuri-imemoriale. Altminteri ar trebui sau să admitem împreună cu Spinoza că totul emană în mod necesar de la natura divină, fără intervenţia lui dumnezeu (panteismul rău), sau să acceptăm că noţiunea de creaţie nu poate fi concepută de raţiune (teismul plat, incapabil să învingă panteismul). în felul acesta, fiinţarea-din-timpuri-imemoriaîe devine potenţa a opusului, şi, deoarece potenţialitatea este pentru ea ceva insuportabil, ea v a dori necesarmente să acţioneze, să se restabilească în actus purus. De aceea a doua fiinţare v a trebui să fie din nou n e g a t ă de cea dintîi şi readusă în potentă. Ca urmare, fiinţareandin-timpuri-imemoriale devine stăpînă nu numai a primei potente, ci şi a celei de-a doua, şi capătă posibilitatea de a-şi transforma fiinţarea-din-timpuriimemoriale în ceva ce fiinţează şi prin aceasta să-1 îndepărteze pe acesta de sine, suprimîndu-şi astfel întreaga sa existenţă, în aceasta •rezidă d e asemenea esenţa sa, care p î n ă acum era ascunsă sub vălul fiinţării. Fiinţarea pură, oare devenise potenţa, datorită împotrivi­ rii, este acum independentă ca esenţă. Ca urmare, stăpînului primei posibilităţi îi este dată acum şi aceea de a se arăta pe sine ca p e sine însuşi, de a se afirma ca liber de fiinţare necesară, ca spirit, căci spirit este ceea ce posedă libertatea de a acţiona şi de a nu acţiona, ceea ce în fiinţare se stăpîneşte pe sine şi rămîne în fiinţă chiar atunci cînd nu iese la iveală. Aceasta însă nu este ceea-ceposedă--nemijlocit-putinţă-de-fiinţare şi nici ceea-ce-trebuie-să-fiinteze, ci ceea-ce-trebuie-să-tiinţeze-şi-posedă-puiin{ă-de-fiinţare. Aceste trei momente apar fiinţării din timpuri imemoriale ca ceea ce propriu-zis trebuie să fie, aşa i n c i t 'în afara acestor trei momente nu mai este nimic altceva şi toate lucrurile viitoare sînt excluse. t

După cum vedem, modul de a gîndi al filozofiei pozitive este extrem de „liber". Schelling nu face aici nici un secret din faptul că el emite simple ipoteze, a căror justeţe abia urmează să fie do­ vedită prin rezultate, adică prin concordanţa lor c u revelaţia. Una dintre urmările acestei gîndiri libere, îndrumată de voinţă, este aceea că el pune „fiinţarea din timpuri imemoriale" să se comporte în aşa fel ca şi cum ea ar fi deja ceea ce abia urmează să se dezvolte din ea, şi anume dumnezeu. Fiinţarea din timpuri ime­ moriale nici nu poate încă să vadă, să voiască, să admită, să readucă.

422

FRIEDRICH ENGELS

Ea nu e nimic mai mult decît o abstracţie goală a materiei, care este foarte departe de tot ce e personal, de orice conştiinţă de sine. Nici u n fel de raţionamente nu pot introduce conştiinţa de sine în această categorie imobilă atîta timp cît nu e concepută ca materie şi ca dezvoltîndu-se prin n a t u r ă spre spirit, cum se întîmplă î n filozofia negativă cu „fiinţarea nelimitată", de care ea se deosebeşte numai prin determinaţia că e din timpuri imemoriale. Această de­ terminaţie nu poate d u c e decît la materialism şi, cel mult, la pan­ teism, dar nicidecum la monoteism. Şi aici se adeveresc cuvintele lui Cuvier : „Schelling oferă metafore în loc de dovezi şi, în loc de a dezvolta concepte, schimbă după cum îi convine imaginile şi alegoriile" . In plus, pînă acum cel puţin, filozofia n-a cunoscut raţionamente în care orice posibilitate de a m e r g e înainte să fie anihilată cu ajutorul unor întorsături de frază ca „nu există nici un motiv oa aceasta să nu se întîmple ; nu se poate demonstra în mod logic că acest lucru ar fi imposibil" etc. în felul acesta poţi deduce din „fiinţarea din timpuri imemoriale" şi religia chineză sau cea otaheiteană *, căci şi ele îşi găsesc confirmarea în aceea că ţin —• tot atît de bine ca şi creştinismul — de domeniul faptelor. Cît priveşte nou descoperita lege universală că totul iese la iveală, e de netăgăduit c ă aici, î n orice caz, foarte p u ţ i n e ies la iveală şi foarte multe rămîn ascunse. Abia aici se v e d e cum claritatea gîn­ dirii se cufundă în hăul neguros al fantasticului. Dacă însă această lege trebuie înţeleasă în sensul că totul trebuie să-şi justifice exis­ tenţa în faţa raţiunii, înseamnă că şi aici avem de-a face cu una dintre ideile fundamentale ale lui Hegel, ba chiar cu una pe care Schelling însuşi nici nu o aplică măcar. Nu puţină v r e m e va trebui să mai irosim pînă să reuşim a clarifica totul în încheierea expu­ nerii de mai sus, cu ale ei : „posibilitate", „necesitate" şi „trebuie să fie". Este cazul să ne întrebăm, în primul rînd, în ce raport se află aceste trei potente pozitive cu cele trei potente negative ? Un lucru devine clar, şi anume că ele sînt în orice caz posibilităţi care, deşi trebuie să fie, nu pot fi totuşi posibilităţi care trebuie să fie. Numai cu ajutorul acestei dialectici „arhienergice", afirmă Schelling, se poate trece de la a c t u * * necesarmente existentul al lui Spinoza la ceea-ce-fiinţează-necesarmente n a t u r a sua ***. Căci el nici nu a urmărit altceva, întrucît voia să demonstreze nu exis­ tenţa divinului, ci divinitatea existentului (exact acelaşi lucru îl face şi filozofia tinerilor hegelieni), şi anume divinitatea a ceea-cefiinţează actu de la sine, veşnic. Cine însă n e poate demonstra 152

* D e la Otaheiti — denumirea v e c h e a insulei Tahiti, — Nota Nota trad. * * * — prin natura sa. — Nota trad.

trad.

* * — în realitate. —

SCHELLING

$1

423

REVELAŢIA

că ceva există dintotdeauna ? Acest ceea-ce-fiinţează actu de la sine ne poate conduce n u m a i la veşnicia materiei, dacă e să jude­ căm logic. Concluziile nelogice sînt lipsite de orice valabilitate chiar dacă sînt confirmate de revelaţie. „Dacă, ţării

mijlocită nu să

unrund

opuse de

pentru facă

numai

negare,

sine

obiect

sa-însuşi

rezidă

în

afara

porară

şi

de

este

însuşi, al

numai

'dialectica

pentru

vrerii în

slabă,

el

fiinţarea lui dar

să îşi

ne

întrebăm

cunoaşte

diferită Avem

între

spune

:

afirmarea

dumnezeu,

creaţie.

restabilire,

am

transforma

cazul

căci

esenţa 'lui,

a

de

dumnezeu oarbă

: de

el.

aceste

desigur,

două

face în

sa ; un

momente

acceptă

existenţei

numai

Tocmai

beatitudinea aici,

ce

puterea ;

a

el

aceasta ? E

pentru

această toate

proces se

află

potenţa sale alţii

fiin­

într-una clar

că

poate

el

fiinţare-m-aîana-

gîndurile de

lui

sînt

înilătuirare

tem­

întregul

univers".

Cît de ridicolă apare aici aroganţa cu care caricaturala dia­ lectică arhienergică îşi priveşte de sus prototipul „slab" ! Ea nici n-a fost în stare să-1 priceapă atît cît trebuie pentru a-1 putea e x p u n e în mod just. De ar fi să-1 credem pe Schelling, rezultă că Hegel însuşi gîndeşte în imagini senzoriale ; Schelling îl p u n e să deducă aproximativ în felul următor : aici e dumnezeu. El creează lumea. Aceasta din urmă îl n e a g ă p e dumnezeu. De ce îl n e a g ă ea ? Nu cumva pentru că ea reprezintă principiul răului ? Nicidecum, ci prin simplul fapt că ea există. Ea ocupă întregul spaţiu, şi dumne­ zeu, care nu ştie u n d e să-şi găsească şi el un colţişor, se v e d e nevoit s-o nege din nou. In asemenea condiţii, dumnezeu ar fi trebuit, de­ sigur, s-o nimicească. Schelling însă, deoarece dumnezeul său este liber, adică arbitrar în acţiunile sale, nu este în stare să înţeleagă toată profunzimea concepţiei în care negarea decurge în mod nece­ sar abia din ceea-ce-fiinţează-în-sine, ca dezvoltare a esenţei lăun­ trice, ca factor ce trezeşte conştiinţa, pînă cînd în activitatea ei supremă ea este de la sine nevoită să se n e g e din nou pe sine însăşi, permiţînd astfel să se nască ceva dezvoltat, original, liber. Dumnezeu, sau fiinţa-din-timpuri-imemoriale, a creat, aşadar, lumea, sau fiinţa opusă. Lumea se menţine numai prin voinţa divină şi depinde de ea. A distruge dintr-o lovitură lumea în vederea pro­ priei sale restabiliri este ceva ce nu poate admite dreptatea divină, căci opusul are acum într-o anumită m ă s u r ă u n drept, o voinţă independentă de dumnezeu. De aceea opusul acesta e readus trep­ tat, potrivit unui principiu care determină treptele dezvoltării, prin cele două din urmă potente. Dacă prima potentă a fost, aşadar, cauza care a generat întreaga mişcare şi fiinţarea opusă, a doua a fost cea pusă ex actu * ; ea s-a realizat în procesul biruirii celei dintîi şi, acţionînd asupra fiinţării opuse, a subordonat-o pe aceasta celei de-a treia potente, astfel încît fiinţarea opusă a apărut ca lucru concret între cele trei potente. Acestea din u r m ă s e dovedesc a fi * — p r i n a c t . — Nota

trad.

424

FRIEDRICH ENGELS

deci : causa materialis, ex qua, causa efficiens, per quam, causa finaiis, in quam (secundum quam) omnia fiunt *. Dacă fiinţarea din timpuri imemoriale este acum o condiţie a dumnezeirii, o dată cu actul creaţiei îl avem şi pe dumnezeu ca atare, ca stăpîn al fiinţării, în a cărui putere stă să transforme sau nu în realitate aceste posibilităţi. El rămîne în afara întregului pro­ ces şi se înalţă deasupra acestei triade a cauzelor, în calitate de causa causarum **. Şi pentru ca lumea să nu apară ca emanaţie a esenţei lui, dumnezeu a trebuit să încerce toate poziţiile posibile ale potentelor una faţă de alta, adică să cuprindă dintr-o privire universul viitor. Căci numai atotputernicia şi atotştiinţa nu sînt de ajuns pentru aceasta, ci făptuirile există ca viziuni ale crea­ torului. De aceea potenţa primară, prima cauză a fiinţării opuse, a fost întotdeauna deosebit de venerată ; la indieni ea este acea maya (cuvînt înrudit cu germanul „Macht", potentă) care ţese mrejele aparentului pur, pentru a-1 îndemna p e creator la creaţie reală, asemenea Fortunei primigenia din Preneste . Nu mai adaug nimic la aceasta, pentru a nu risipi fumul mistic al acestei viziuni. Nu se poate demonstra a priori că dumnezeu creează real­ mente : aceasta se explică prin nevoia unică, admisibilă la dum­ nezeu, de a se face cunoscut, nevoie care este în cel mai înalt grad proprie firilor celor mai nobile. Dumnezeul creaţiei nu este simplul fără altă determinare, ci simplul într-o pluralitate, şi, deoarece această pluralitate (potentele amintite mai sus) este închisă în sine, creatorul este a-tot-unul, şi aceasta este monoteism. Deoarece pre­ cede totul, el nu p o a t e avea egal cu sine, căci fiinţarea fără p o ­ tentă este ûn genere lipsită de capacitatea de a putea (!). Dumne­ zeul despre care numai în treacăt se spune că e unicul nu este decît dumnezeul teiştilor ; monoteismul reclamă unicitatea, fără de care dumnezeu nu este dumnezeu, în timp ce teismul se opreşte la ideea despre dumnezeu ca substanţă infinită. Pasul înainte care duce de aici la ceea ce în raport cu lucrurile este dumnezeu repre­ zintă panteismul ; în el lucrurile sînt determinări ale lui dumnezeu. Abia în monoteism dumnezeu apare ca dumnezeu real, viu, în care unitatea substanţei a dispărut în potentă, cedînd locul unei unităţi suprasubstanţiale, astfel încît dumnezeu este nebiruitul unul contra trei. C u toată pluralitatea, există î n s ă nu o pluralitate de dumnezei, ci numai u n dumnezeu, şi nu o pluralitate în dumnezeire. Reiese deci că monoteismul şi panteismul reprezintă un pas înainte în com­ paraţie cu teismul, care este ultima expresie a absolutului în filo153

+ — cauză materială, din care, cauză eficientă, prin care, cauză finală, în v e d e r e a căreia (potrivit căreia) se intîmplă totul. — Nota trad. * * — cauza cauzelor. — Nota trad.

SCHELLING

ŞI

REVELA TIA

425

zoiia negativă. Monoteismul reprezintă trecerea la creştinism, căci a-tot-unitatea îşi găseşte î n trinitate expresia determinată. Oricum aţi încerca să înţelegeţi această trinitate, nu veţi obţine nimic altceva decît trei contra unul, unul contra trei. Dacă dum­ nezeu este unitatea acestor trei, el p o a t e ifi unic numai c a al pa­ trulea, sau rămîn trei dumnezei. Dacă numai dumnezeirea consti­ tuie unitatea lor, se poate spune tot atît de bine că omenirea e unitatea tuturor oamenilor, şi în acest caz avem atît un dumnezeu unic cît şi numai un om unic. Dar după cum nu poţi (înlătura plurali­ tatea, tot astfel nu poţi înlătura nici triplicitatea, şi din trei per­ soane nu poţi obţine nicidecum una. V e c h e a contradicţie a tri­ nităţii se menţine aici în chip vădit şi pe noi nu poate decît să ne mire îndrăzneala cu care Schelling afirmă că ar fi fost rezol­ vată. Ideea că numai triplicitatea este a d e v ă r a t a expresie a uni­ tăţii este şi ea î m p r u m u t a t ă de la Hegel, dar, c a d e obicei, aplatizată şi golită de orice conţinut. La. Hegel, triplicitatea rămîne o gradată succesiune de momente în dezvoltarea lui dumnezeu, dacă se ţine n e a p ă r a t să se descopere la Hegel, ideea de dumnezeu. Aici însă aceste trei momente trebuie să coexiste ca fiinţe inzestrate cu per­ sonalitate şi se afirmă cît se p o a t e de original că a d e v ă r a t a perso­ nalitate a unei p e r s o a n e constă î n aceea că. ea ar constitui trei persoane. Pînă în prezent însă avem numai o persoană, tatăl, căci dacă ceea-ce-fiinţează dinainte degajează din sine ceva ce p î n ă acum a fost o parte din el însuşi, dar în aşa fel încît acest ceva. se rea­ lizează necesarmente pe sine însuşi, aceasta se numeşte, pe bună dreptate, generare. Dacă însă in acest proces de realizare fiinţarea opusă (B) este realmente biruită, înseamnă că şi a doua potentă îi este stăpînă î n aceeaşi măsură ca şi prima p o t e n t ă şi în felul acesta divinitatea fiului este egală cu cea a tatălui. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu potenţa a treia, care, ca esenţă liberă de fiinţare, se poate reîntoarce în fiinţare numai după biruirea lui B, dar atunci dobîndeşte aceeaşi măreţie şi aceeaşi personalitate ca şi celelalte două potente şi apare ca spirit. în felul acesta avem în încheiere trei fiinţe înzestrate cu personalitate, dar nu trei dumnezei, căci. dacă fiinţa este una, înseamnă că şi măreţia lor poate fi numai una (ca şi cum cei doi regi ai Spartei ar fi fost u n singur rege, p e n t r u că puterea lor era una !). în potentă, atîta timp oît se află în stare de tensiune, v e d e m numai latura naturală a procesului („tensiunea" pare a fi ceea ce e procesul în filozofia negativă) ca n a ş t e r e a lumii ; şi numai o dată cu persoanele se dezvăluie lumea dumneze­ iescului şi semnificaţia divină a procesului în care fiinţa, iniţial ine­ rentă — ca posibilitate — tatălui, este transmisă fiului şi, ca limită,

426

'FRIEDRICH ENGELS

retrocedată de acesta tatălui. Pe lingă că este dată fiului, tatăl şi fiul o mai dau şi spiritului acesta din u r m ă are numai fiinţa comună celor doi dintîi. Tensiunea potentelor străbate întreaga natură şi fiecare lucra are o anumită relaţie cu aceasta. Tot c e se naşte este un al patrulea între potente ; omul însă, î n care această tensiune se rezolvă p e deplin, are deja relaţii cu aceste fiinţe înzestrate cu personalitate, căci î n el se exprimă acel ultim m o m e n t al realizării în care potentele devin realmente fiinţe înzestrate cu personalitate. Acest proces este, aşadar, p e n t r u lucruri proces de creaţie, iar pentru fiinţele înzestrate cu personalitate proces teogonic. în felul acesta, printr-o a d e v ă r a t ă vrăjitorie, Schelling a scos din genunea fiinţării-din-timpuri-imemoriale nu n u m a i p e dum­ nezeul personal, ci şi pe dumnezeul trinitar — tatăl, fiul şi spiri­ tul —, acestuia din urmă, ce-i drept, numai cu mare greutate reu­ şind să-i găsească un loc, iar apoi a scos d e acolo şi lumea arbitrar creată, dependentă de arbitrariu, deci goală şi inconsistentă, şi în felul acesta a obţinut o bază pentru creştinism. Nu-mi propun să înşir aici t o a t e inconsecvenţele, construcţiile arbitrare, afirmaţiile ris­ cate, lacunele, săltările, substituirile şi confuziile de care se face vinovat Schelling. Dacă şi în gîndirea subordonată unei anumite ne­ cesităţi lucrurile au stat atît de prost în această privinţă, era cazul ca în gîndirea liberă să ne aşteptăm la un şi mai pestriţ mişmaş de scolastică şi d e misticism, căci tocmai î n aceasta constă esenţa neoschellingianismului, Nici cititorul nu-mi p o a t e pretinde o aseme­ nea doză de răbdare supraomenească, nici eu nu-i pot cere lui să dea dovadă de un asemenea interes pentru chestiunile în discuţie, în plus, ceea ce este evident p e n t r u toată lumea nu mai are nevoie de lămuriri. Eu nu-mi propun deaît să urmăresc în linii generale firul gîndirii lui şi să arăt că raportul dintre Hegel şi Schelling este diametral opus celor afirmate de acesta din urmă. Iar acum, pe tere­ nul creştinismului, avem în şi mai mare m ă s u r ă posibilitatea de a lăsa faptele să vorbească de la sine. Mai întîi de toate, Schelling se declară incapabil să înţeleagă lumea, deoarece nu este în stare să conceapă răul. Omul a avut posibilitatea să rămlînă întru dumnezeu, dar şi să nu rămână ; că n-a făicut-o, aceasta a fost din partea lui un act de liberă voinţă. Prin aceasta el s-a pus î n locul lui dumnezeu şi, acolo unde totul p ă r e a orânduit, totul a fost din nou pus sub semnul întrebării. Lumea, spune Schelling, s-a despărţit de dumnezeu, ea a ajuns în puterea exteriorităţii, iar esenţialul şi-a pierdut poziţia ca atare. Dumnezeu-tatăl a fost „ca şi cum" înlăturat de p e poziţia sa (ulterior, acest „ca şi cum" a fost omis). ;

Deocamdată însă, zice Schelling, nu avem î n c ă trinitatea creş­ tină : voinţa proprie a fiului, independentă de tatăl, nu s-a manifes-

SCHELLING

ŞI

REVELAŢIA

427

tat încă. Dar acum, la sfîrşitul creaţiei, apare ceva nou, şi anume principiul li, care se stăpîneşte pe sine în om. De alegerea lui de­ pinde să fie una cu dumnezeu sau nu. Omul nu vrea şi prin aceasta obligă potenţa superioară să se reîntoarcă în starea de potenţia­ litate, care abia acum, ruptă de tatăl prin voinţa omului, este în aceeaşi măsură Im al omului ca şi fiu al lui dumnezeu (acesta este sensul expresiei din ,,Noul testament") şi are o fiinţare divin-extradivină. Acum ea poate să urmeze fiinţarea în sfera extradivină şi s-o readucă la dumnezeu. Tatăl şi-a întors acum faţa de la lume şi nu mai acţionează în ea potrivit voinţei lui (mit seinem Willen), ci potrivit nemulţumirii lui {mit seinem Unwillen) (aceasta este sem­ nificaţia reală a mâniei lui dumnezeu). Aşa se face că tatăl n-a nimicit această lume păcătoasă, ci a păstrat-o de dragul fiului său, cum se spune în scriptură. Intru diînsul, adică de dragul lui, au fost create toate lucrurile. Avem aici, aşadar, două ere : eonul tatălui, oînd fiinţa (lumea) se mai afla, ca potentă, în tatăl, iar fiul încă nu era de sine stătător, şi eonul fiului, era lumii, a cărei istorie e istoria fiului. La rîndul ei, această eră se împarte în două perioade : în prima perioadă, omul se află ân î n t r e g i m e sub p u t e r e a fiinţării opuse, a principiului B, a potentelor cosmice. Aici (fiul se află în stare de negaţie, de profundă suferinţă, de pasivitate : e temporar exclus din sfera fiinţării (adică din lume), e neliber, în afara conştiinţei umane. Pentru a cuceri fiinţarea, această potentă poate acţiona numai pe cale naturală. Aceasta este v r e m e a vechiului legământ, cînd nu din voinţa sa, ci prin natura sa fiul tinde spre dominaţie asupra fiin­ ţării ; semnificaţia acestei perioade a rămas p î n ă azi neînţeleasă de ştiinţă, nimeni n-a înţeles-o încă. în această privinţă, „Vechiul testament" se exprimă cît se poate de clar, şi anume în capitolul 53 din Isaia, u n d e despre suferinţele lui Mesia se vorbeşte la timpul prezent. Abia o dată cu întărirea potentei a doua, o dată cu cuceri­ rea dominaţiei asupra fiinţării începe perioada a doua, în care po­ tenţa acţionează liber şi potrivit voinţei sale. Aceasta este perioada apariţiei ei în Hristos, perioada revelaţiei. Aceasta este cheia creşti­ nismului ; cu ajutorul acestui fir al Ariadnei, „oricine se poate orienta în labirintul argumentării mele". — Ca u r m a r e a răzvrătirii omului, fiinţele înzestrate cu personalitate care au apărut în actul creaţiei datorită biruirii principiului B redevin simple posibilităţi, sînt readuse în starea de potenţialitate şi excluse din conţiinţă, devin extradivine. Tot aici trebuie c ă u t a t ă cauza unui nou proces care se desfăşoară în conştiinţa omului şi din care este exclusă divinita­ tea, căci în tensiunea lor potentele sînt extradivine. Acest proces în care conştiinţa devine subordonată dominaţiei potentelor a luat în păgînism forma dezvoltării mitologice. Premisa istorică mai pro-

428

FRIEDRICH ENGELS

fundă a revelaţiei este mitologia. în filozofia (mitologiei, sarcina noastră constă î n a stabili diferitele p o t e n t e din conştiinţa mito­ logică şi felul cum au fost ele înţelese în misterele greceşti. Este cazul s ă n e întrebăm dacă această influenţă a omului asupra autodezvoltării lui dumnezeu — căci numai aşa o p u t e m numi —, afirmată aici de Schelling, corespunde reprezentărilor creştinismu­ lui. Se ştie doar că dumnezeul creştin este conceput ca fiind dintotdeauna un dumnezeu desăvârşit, al cărui calm nu este câtuşi de puţin tulburat de vremelnica viaţă pământească a fiului. în general se poate spune că, după Schelling, creaţia se încheie într-un mod lamentabil. Abia a apucat să fie înjghebat castelul de cărţi al „po­ tentelor intermediare, oare posedă fiinţare relativă şi putinţă de fi­ inţare", şi cele trei p o t e n t e sînt toamai pe punctul de a deveni fiinţe înzestrate cu personalitate, oînd deodată omul, în prostia lui, comite o faptă uşuratică şi toată a c e a s t ă arhitectonică artificială s e dărâmă, iar potentele rămân în continuare potente. Este exact ca î n basmul cu comoara -care, sub puterea unor formule magice, se ridică din adîncuri înconjurată de duhuri care răspîndesc o lumină orbitoare ; i-at-o plutind deja la marginea prăpastiei, cîrad deodată se rosteşte un c u v î n t nepotrivit, duhurile dispar,- comoara recade în adîncuri şi deasupra ei pământul se închide p e n t r u totdeauna. Dumnezeul schellingian şi-ar fi p u t u t aranja ceva mai inteligent treburile, cruţîndu-se astfel pe sine de multe osteneli şi scutindu-ne p e noi d e fi­ lozofia revelaţiei. Dar punctul culminant al misticii schellingiene îl constituie tema patimilor fiului. Această obscură şi misterioasă relaţie de extradivinitate divină, d e inconştienţă conştientă, d e inactivitate activă, de voinţă involuntară, această îngrămădire de contradicţii ce se exclud reciproc reprezintă, fireşte, p e n t r u Schel­ ling o adevărată mină de aur ; ea îi furnizează tot felul de concluzii, căci din ea s e p o a t e d e d u c e orice. Şi mai puţin clară este relaţia din­ tre această potentă şi conştiinţa omului. Aici toate potentele ac­ ţionează ca p o t e n t e cosmice, naturale, dar cum ? Ce sânt potentele cosmice ? Nici un discipol al lui Schelling şi nici el însuşi nu ne poate da un răspuns judicios la aceste întrebări. Aici avem de-a face iarăşi cu u n a dintre acele confuze şi mistice determinări min­ tale la care el este nevoit să recurgă pentru a putea ajunge, chiar şi „pe calea gîndirii libere călăuzite -de voinţă", la revelaţie. „Re­ prezentările mitologice nu pot fi explicate altfel decît c a produs necesar al conştiinţei care a căzut sub p u t e r e a potentelor cosmice". Dar potentele cosmice sânt potentele divine aflate în tensiunea lor, ele sînt divinul ca nedivin. Tot prin aceasta trebuie explicat şi ra­ portul dintre mitologie şi n a t u r ă şi în felul acesta urmează să fie ob­ ţinute fapte cu desăvârşire noi şi o reconstituire a conţinutului pe-

SCHELLING

ŞI

REVELAŢIA

429

rioadei preistorice a omenirii, a acelor „mari emoţii care au însoţit procesul de creare a reprezentărilor despre zei". Ne putem cruţa de osteneala unei expuneri a „filozofiei mitolo­ giei", întruoît nu ţine nemijlocit de filozofia revelaţiei în afară de aceasta, în semestrul viitor Schelling intenţionează s-o trateze mai amănunţit în cursul său. Această p a r t e a prelegerilor a fast, de altfel, incomparabil mai b u n ă deoît tot restul şi conţine idei care, debara­ sate de modul denaturat şi mistic de a gîndi, ar putea deveni accep­ tabile şi p e n t r u cei care privesc aceste faze de dezvoltare a conş­ tiinţei dintr-un punct de v e d e r e liber, pur omenesc. Se pune numai întrebarea în ce m ă s u r ă aceste idei îi aparţin chiar lui Schelling şi dacă nu cumva sînt împrumutate de la Stuhr. Caracterul eronat al punctului de v e d e r e al lui Schelling constă mai ales în faptul că acesta nu concepe procesul mitologic ca o autodezvoltare liberă a conştiinţei în cadrul necesităţii istorice universale, ci recurge mereu la intervenţia unor principii şi forţe supraumane, totul fiind expus într-o manieră atît de confuză, încît aceste potente sînt în acelaşi timp „substanţa conştiinţei" şi totuşi ceva mai mult decît atîta. Asemenea mijloace sînt, desigur, inevitabile dacă ţii cu orice preţ să stabileşti existenţa unor influenţe absolut supraumane. Eu accept bucuros, aşadar, concluziile Iui Schelling referitoare la prin­ cipalele rezultate ale mitologiei în ceea ce priveşte creştinismul, dar le accept sub altă formă, căci pentru mine amândouă aceste feno­ mene nu sînt ceva introdus în conştiinţă din afară, în mod supra­ natural, ci produse profund lăuntrice ale conştiinţei, ceva pur u m a n şi natural. ;

Am ajuns, aşadar, în sfîrşit la revelaţia pregătită de mitologie. Revelaţia este întregul creştinism. De aceea filozofia revelaţiei nu se ocupă de dogmatică etc. ; ea nici nu vrea măcar s ă elaboreze vreo doctrină, ci se limitează să explice faptul istoric al creştinismului. Vom vedea însă cum treptat se deduce de aici întreaga dogmatică. Vom v e d e a cum consideră Schelling „creştinismul numai ca fapt, la fel ca păgînismul". Cînd a fost vorba de faptele din paganism, el nu le-a luat drept ceea ce se pretind ele a fi, adică drept adevăr ; pe Dionysos, de pildă, el nu 1-a luat drept zeu real. Faptele din creş­ tinism însă sînt pentru el ceva absolut ; cînd Hristos se declară mesia, cînd Pavel afirmă cutare sau cutare lucru, Schelling îl crede fără rezervă. Cînd a fost vorba de faptele din paganism, Schelling le-a explicat, fie şi în m a n i e r a sa ; p e cele din creştinism însă el Ie afirmă. Şi cu toate acestea el m a i nutreşte iluzia că „prin fran­ cheţea şi sinceritatea s a şi-a câştigat dragostea, tineretului, şi nu numai dragostea, ci şi entuziasmul lui"

•430

FRIEDRICH ENGELS

Pentru a explica revelaţia, el porneşte de la pasajul din epis­ tola lui Pavea către filipeni, cap. 2, 6—8, p e care-1 reproduc aici : „ H r i s t o s , fiind în c h i p u l lui d u m n e z e u (êv (i.opçyj tteoö), r , - a ţ i n u t c a Ia o ipradă (ap7rayfxa) la e g a l i t a t e a s a c u d u m n e z e u , ci s-a g o l i t (Ixsvcoas) p e s i n e , a l u a t c h i p d e r o b , f ă c î n d u - s e o a m e n i l o r a s e m e n e a şi l a î n f ă ţ i ş a r e d o v e d i n d u - s e oa u n o m . S-a s m e r i t p e s i n e , a s c u l t ă t o r f ă c î n d u - s e p î n ă l a m o a r t e , şi încă moarte de cruce".

Fără a mă lansa în amplele cercetări exegetice întreprinse de Schelling în legătură cu explicaţia sa filozofică, aş v r e a doar să e x p u n aici, în m a n i e r a lui Schelling, faptul relatat de Pavel. In starea sa de suferinţă, Hristos a devenit treptat, datorită procesului mi­ tologic, stăpîn al conştiinţei. Independent de tatăl, el avea o lume a sa proprie şi p u t e a să dispună de ea după placul său. El era dum­ nezeul lumii, dar nu dumnezeul absolut. El ar fi p u t u t să rămînă în această stare extradivin-^divină, pe care Pavel o numeşte a fi în chipul lui dumnezeu, sv u-opcpî) •0-soü. Dar el n-a vrut să rămînă. A devenit om ; a renunţat la această măreţie a sa ca s-o transmită tatălui, u n i n d astfel lumea cu dumnezeu. Dacă n-ar fi făcut acest lucru, lumea n - a r m a i fi avut nici o posibilitate d e a se uni c u dumnezeu. în aceasta constă a d e v ă r a t a semnificaţie a ascultării de c a r e a d a t d o v a d ă Hristos. î n acest sens t r e b u i e î n ţ e l e a s ă şi povestea ispitirii. Diavolul, principiul cosmic orb, e adus pînă acolo încît îi oferă lui Hristos împărăţia sa dacă acesta v a consimţi să i se închine, adică dacă v a consimţi să rămînă potentă cosmică, sv (i,opep7) •9-soü. Hristos însă respinge această posibilitate ş i subordonează fiinţa sa tatălui, făcîrid-o s ă fie creată şi devenind om. „Dumnezeu să mă ferească de greşeala de a p r e z e n t a drept creş­ tine teorii filozofice despre care creştinismul n u ştie nimic", aşa îşi încheie Schelling deducţia de mai s u s . Orice controversă p e tema caracterului creştin al acestor teorii ar fi superfluă, căci, chiar dacă ar fi dovedit, tot n u i-ar folosi la nimic lui Schelling. Eu însă socot c ă ele contrazic întregul m o d d e a v e d e a fundamental al creştinis­ mului. Pornind d e la pasaje biblice izolate, nu-i d e loc greu să de­ monstrezi cele m a i mari enormităţi, dar n u despre asta e vorba aici. Creştinismul are în urma s a o istorie de aproape două mii de ani şi a avut tot timpul să se cunoască p e sine însuşi. Conţinutul lui şi-a gă­ sit expresia în biserica creştină, şi e cu neputinţă ca în afara aces­ tuia creştinismul să mai conţină v r e u n element pozitiv de impor­ tanţă cît de cît apreciabilă sau chiar ca abia acum adevăratul lui sens să fi fost înţeles pentru prima oară. Ar fi şi p r e a tîrziu, de altfel, s ă se descopere acum acest sens adevărat. Dar, independent de toate acestea, explicaţia d e mai sus mai conţine multe lucruri pline de învăţăminte. A fost oare din p a r t e a lui Hristos u n act liber

SCHELLING

SI

REVELAŢIA

431

faptul că s-a supus tatălui ? Nicidecum • a fost o necesitate na­ turală. Posibilitatea răului nu poate fi presupusă în persoana lui Hristos, fără ca prin aceasta să fie anihilată divinitatea Iui. Cine poate săvârşi răul nu poate s ă devină niciodată dumnezeu. Cum se poate în genere deveni d u m n e z e u ? Dar c e s-ar fi întâmplat în cazul cînd Hristos şi-ar fi păstrat pentru sine lumea ? O stare atît de co­ mică şi de absurdă ca aceea care ar fi rezultat într-un asemenea caz este p u r şi simplu de neimaginat. Aici Hristos trăind ân m ă r e ţ i e şi bucurie cu lumea s a frumoasă, o înflorire a elenismului i n ceruri şi pe pămînt, iar dincolo bătrînul dumnezeu trăind singur şi fără copii, mîhnit de eşecul uneltirilor sale împotriva lumii. Principalul neajuns al dumnezeului schellingian e că are mai mult noroc decît minte. Totul a d e c u r s î n c ă destul d e bine, dar ar fi p u t u t să se termine şi cu totul altfel. în general toată teoria schellingiană a dumnezeirii este pe de-antregul antropopatică. Dacă diavolul i-ar fi oferit lui Hristos împărăţia lumii înainte ca acesta să fi devenit om, ar fi avut cel puţin şansa de a-1 atrage de p a r t e a sa şi atunci cine ştie ce s-ar fi întâmplat ! Cînd însă Hristos devenise om, prin aceasta el se supusese lui dumnezeu, astfel încît cauza bietului diavol era dinainte pierdută. în afară de aceasta, nu ne-a spus chiar Schel­ ling că în procesul mitologic Hristos a devenit stăpânul lumii ? Atunci ce mai putea să-i ofere diavolul ? Cu aceasta am redat în esenţă cele spuse de Schelling în ex­ plicarea creştinismului. Restul nu m a i conţine decît citate, invocate în sprijinul teoriei sale, şi exegeza lor, p r e c u m şi dezvoltarea amă­ nunţită a concluziilor. Dintre acestea aş v r e a să le redau p e cele mai importante. în virtutea teoriei de m a i sus a succesiunii potentelor în domi­ naţia lor asupra lumii, este explicabil că fiecare potentă dominantă este vestitoarea celei u r m ă t o a r e . Astfel, în „Vechiul testament", ta­ tăl vesteşte v e n i r e a fiului, iar în „Noul testament", fiul v e s t e ş t e venirea duhului sfânt, în cărţile prorocilor, lucrurile se petrec in­ vers : p o t e n ţ a a treia proroceşte ivirea celei de-a doua. Aici mişca­ rea potentelor e în funcţie de curgerea timpului, şi anume în „în­ gerul Domnului" („malah Iehova"), care, deşi nu e chiar persoana a doua, e totuşi a doua potentă, cauza apariţiei potentei a doua în B. în timpuri diferite el apare sub chipuri diferite, astfel încît după chipul sub care s e înfăţişează p u t e m stabili perioada de apariţie a diferitelor cărţi, iar din această succesiune a potentelor p u t e m obţine astfel rezultate „uimitoare", care întrec tot ce a făcut critica p î n ă acum. Aceasta constituie „cheia pentru înţelegerea «Vechiului tes­ tament», cu ajutorul căreia p u t e m dovedi realitatea r e p r e z e n t ă r i l o r lui în adevărul lor relativ".

132

FRIEDRICH ENGELS

Temeiul şi premisa „Vechiului testament" sînt identice cu cele ale păgînismului. De aici caracterul păgîn al multor ritualuri mo­ zaice. Aşa, de pildă, ritualul ciroumoiziei este, fără doar şi poate, forma atenuată a castrării, care are un rol atît de important în păgînismul străvechi, menit fiind să reprezinte într-un chip mimicsimbolic victoria treptei următoare asupra străvechiului zeu Uranus. La fel stau lucrurile cu interdicţiile în materie alimentară, alcătuirea cortului Sfînt, care aminteşte sanctuarele egiptene, după cum chi­ votul legii aminteşte lada sfîntă a fenicienilor şi egiptenilor. Însăşi ivirea lui Hristos nu este întâmplătoare, ci predeterminată. Epoca romană a fost sfîrşitul mitologiei, întrucît religia romanilor, fără a aduce vreun element nou, absorbise Iîn sine toate reprezen­ tările religioase ale lumii, inclusiv reprezentările celor mai vechi religii orientale, arătîndu-şi astfel incapacitatea de a crea în acest domeniu ceva nou. în acelaşi timp, lipsa de conţinut a acestor forme perimate generase sentimentul că ceva nou trebuie să se ivească. Lumea amuţise în aşteptarea celor ce urmau să vină. Din acest im­ periu mondial roman exterior, din această desfiinţare a naţionali­ tăţilor s-a născut lăuntrica împărăţie a lui dumnezeu. Astfel, cînd s-a împlinit sorocul, dumnezeu 1-a trimis pe fiul său. Hristos, renunţînd la U-opcprj •9-eou*, la fiinţarea extradivină ca divin, a devenit om, demonstrînd astfel în fapt, î n modul cel mai clar şi mai strălucit, continuitatea divinităţii sale. Sărăcia la care pentru binele nostru s-a condamnat Hristos nu trebuie înţeleasă ca o renunţare Ia divinitatea sa, ca non-usus al acesteia, ci ca o lepă­ dare a U-opcpr; 9-eoîi, a chipului divin. Esenţa divină rămîne în el. Numai el putea să fie mijlocitorul; purcezînd de la dumnezeu, el era totodată purtător al conştiinţei umane. Prin ivirea lui în păgînism şi în iudaism n-a fost suprimat principiul care încătuşează şi aproape anihilează omenirea ; jertfele mereu repetate nu puteau să înlăture decît simptomele bolii, dar nu şi cauza ei. Nemulţumirea tatălui putea fi biruită numai de o altă voinţă, care să fie mai puternică decît el, mai puternică decît moartea, mai puternică decît orice altă voinţă. N u era posibilă o biruire fizică a acestei voinţe, ci nu­ mai una morală, şi anume printr-urn suprem act de supunere volun­ tară din partea mijlocitorului în locul omului. Cel mai înalt act de supunere din partea omului n-a fost niciodată întru totul voluntar, în timp ce supunerea din partea mijlocitorului eşte liberă, este — fără voia şi vina lui — liberă faţă de dumnezeu. De aici necesitatea procesului de dezvoltare prin păgînism, pentru ca mijlocitorul să se * — c h i p u l l u i d u m n e z e u . —- Nota

trad.

SCHELLING

ŞI

REVELAŢIA

poată afirma ca exponent al conştiinţei. Hotărîrea în această privinţă a fost cea mai mare minune a îndurării divine. Latura fizică a întruchipării ân om nu poate fi, desigur, clarifi­ cată în toate amănuntele ei. Posibilitatea materială a acestei întru­ chipări el o are în sine. A fi material înseamnă a servi drept sub­ stanţă unei potente superioare, a fi subordonat acesteia. Supunându-se lui dumnezeu, Hristos devine material î n raport cu el. Dar n u m a i devenind o făptură a lui dumnezeu el are dreptul să fie în afara lui. Iată de ce el trebuie să devină om. Ceea ce a fost mai întâi la dum­ nezeu, ceea ce în chip de dumnezeu a stăpânit în paganism conştiinţa, devine la Betleem om născut din femeie. î m p ă c a r e a a fost î n t o t d e a u n a doar subiectivă, d e aceea au fost de ajuns chiar numai fapte su­ biective. Aici însă trebuia biruită mânia tatălui, şi aceasta putea s-o facă numai un fapt obiectiv : întruchiparea î n om. în aceasta din urmă, p o t e n ţ a a treia se afirmă ca fiinţă mijlo­ citoare înzestrată cu personalitate. Hristos a fost zămislit de la sfântul duh, adică în virtutea acestuia, dar nu este fiul lui. Funcţia demiurgică trece în p o t e n ţ a a treia. Prima ei manifestare este omul m a t e ­ rial Iisus. Potenţa a d o u a este substanţa, iar cea de-a treia o mode­ lează pe aceasta din urmă. Procesul acesta e cu totul neobişnuit, de neconceput din punct de v e d e r e material, dar pe deplin inteligibil pentru o gândire superioară. Substanţa întruchipării în om a fost luată d e Hristos din el însuşi. Această primă modelare, a cărei natură nu ne mai interesează aici, a fost receptată în procesul or­ ganic al mamei. Orice alte întrebări ar fi mai mult decât micro­ logie. Dacă dumnezeu acţionează u n d e v a din voinţa sa, aceasta este o minune. în n a t u r ă totul e fără voinţă. La fel şi Hristos. Funcţia demiurgică el o are n a t u r a sua, fără voia sa, şi d e aceea nu poate renunţa la ea în calitatea lui de om ; e a devine aici î n d r u m ă t o r u l voinţei lui. Faptul că fiul se află cu voia sa în n a t u r ă depinde de voinţa tatălui şi astfel fiul săvârşeşte minuni prin p u t e r e a tatălui. Cei c a r e după aceste prelegeri vor citi „Noul testament" vor găsi în el multe lucruri p e care nu le-au observat p î n ă acum. Moartea lui Hristos a fost hotărîtă încă înainte ca el să se fi întruchipat în om şi a fost aprobată de Hristos şi de tatăl. Ea n-a fost deci întâmplătoare, ci o jertfă reclamată de îndurarea divină. Prin­ cipiul răului trebuia deposedat de orice putere, trebuia biruit în potenţa sa. Acest lucru putea să-1 facă numai potenţa mijlocitoare, dar nu opunîndu-se acestui principiu în calitate de potentă pur na­ turală. Deoarece biruirea răului era dorită d e dumnezeu însuşi, po­ tenţa a doua a fost nevoită să i se supună acestuia din urmă. Căci în ochii lui dumnezeu p o t e n ţ a a doua, devenită naturală, nu

434

FRIEDRICH ENGELS

valorează mai mult decît principiul care-1 neagă pe el, chiar dacă a devenit naturală nu din vina ei, ci din vina omului, Această din urmă împrejurare îi dă ei şi oarecare drept de a fi, deci în afara lui dumnezeu. Dumnezeu e atît de drept, î n c î t nu î n l ă t u r ă unilateral principiul opus lui ; mai mult, e atît d e uman, încît iubeşte mai mult acest principiu — în fond pur întâmplător, care i-a dat posibilitatea să fiinţeze ca dumnezeu — decît momentul necesar, potenţa izvorîtă din el însuşi. El este în egală măsură dumnezeul principiului opus, ca şi al potentei a doua. Aceasta este natura sa, care e chiar mai presus de voinţa sa. Această a-tot-unitate a tuturor principiilor constituie maiestatea sa divină, care nu îngăduie ca amintitul prin­ cipiu să fie înfrînt în mod unilateral. Pentru suprimarea lui este necesar ca potenţa a doua să-şi asume iniţiativa şi s ă se supună întru totul lui dumnezeu în fiinţarea ei extradivină. Numai întru­ chiparea în om nu era de ajuns pentru aceasta. îndată după păcatul originar, Hristos 1-a urmat pe om în lumea lui înstrăinată de dum­ nezeu şi s-a interpus între lume şi dumnezeu. SituJîndu-se de partea principiului opus, el s-a contrapus tatălui, a intrat în luptă cu el, a devenit p ă r t a ş al păcătoşeniei acestei fiinţări şi a trebuit să-şi pri­ mească pedeapsa ca vinovat fără vină, ca răspunzător pentru fiin­ ţarea înstrăinată de dumnezeu. Această echivalare a sa cu princi­ piul opus, împreună cu păcatele lumii pe care le-a luat asupra sa, el a trebuit să le ispăşească prin moarte. Ea constituie temeiul mor­ ţii sale. Mor, ce-i drept, şi ceilalţi oameni, dar el a m u r i t cu totul altfel decît ei. Această moarte este o minune, în care nici nu ne-am fi încumetat să credem dacă n-ar fi atît de certă. La moartea lui a fost de faţă întreaga omenire în persoana reprezentanţilor ei ; au fost de faţă atît iudei cît şi păgâni. Principiul p ă g î n trebuia să moară de o moarte păgînă, de moarte p e cruce ; î n aceasta, d e alt­ fel, nu trebuie căutat nimic deosebit. Răstignirea lui Hristos a fost o destindere a îndelungatei stări de tensiune * în Care s-a aflat el în păgînism, cum ne spune scriptura ; prin moartea sa, el a fost izbăvit de judecată şi de teamă (adică de starea de tensiune). Aceasta este marea taină p e care p î n ă în ziua de azi iudeii (moraliştii) o consi­ deră ca o jignire adusă moralei, iar paginii (raţionaliştii puri) ca o faptă nechibzuită. învierea lui Hristos a fost dintotdeauna considerată ca o cheză­ şie a nemuririi individuale. Despre această dogmă, lăsând la o parte învierea lui Hristos, ar fi de spus următoarele. în viaţa pământească, natura domneşte asupra spiritului aceasta presupune o a doua viaţă, în care raportul de mai sus este compensat prin domnia spiri;

* In original, j o c de c u v i n t e :

„Ausspannung

„ t e n s i u n e , încordare". — N o t a (rad.

am Kreuz" — „răstignire",

„Spannung" ~~

SCHELLING

ŞI

REVELAŢIA

435

tului naturii, şi o a treia viaţă, ultima, î n care ambele momente se echilibrează şi se află în armonie. Filozofia n-a avut p î n ă acum nici u n scop liniştitor p e care să-1 atribuie nemuririi ; aici, în creş­ tinism, el este dat. Însăşi [învierea lui Hristos constituie dovada irevocabilităţii în­ truchipării lui în om. In ea, fiinţarea u m a n ă a fost din nou primită d e dumnezeu. N u cutare sau cutare faptă a omului n u fusese p e p l a c u l Iui dumnezeu, ci întreaga stare în care se aflase omul, deci şi fie­ care om în p a r t e î n c ă î n a i n t e d e a fi păcătuit. De aceea nici o voinţă umană, nici o faptă nu p u t e a fi cu adevărat b u n ă înainte ca tatăl să fi fost împăcat. Prin învierea lui Hristos, această stare a fost recunoscută d e dumnezeu, iar lumii i-a fost redată bucuria. Absol­ virea de v i n ă s-a produs, aşadar, numai datorită învierii, căci Hris­ tos nu s-a dizolvat in univers, ci ca om şade de-a dreapta lui dum­ nezeu, învierea este un fulger ţâşnit din sfera istoriei inferioare spre cea a istoriei exterioare. Cine o înlătură nu mai rămîne deoît cu la­ tura exterioară fără conţinut divin, fără acel ceva transcendent care e singurul datorită căruia istoria devine istorie ; el găseşte în ea numai material pentru memorizare şi s t ă în faţa lui asemenea gloatei în faţa evenimentelor zilei, ale căror resorturi lăuntrice îi rămân n e ­ cunoscute, în plus, el mai nimereşte şi în iad, adică „pentru el mo­ mentul săvîrşirii din v i a ţ ă se extinde la nesfîrşit şi devine v e ş ­ nicie". în cele din urmă vine duhul sfînt şi rezolvă totul. El poate să pogoare numai după ce s-a produs împăcarea deplină cu tatăl, iar venirea lui este semnul că această împăcare a avut loc. Aici şi-a expus Schelling p ă r e r e a despre critica contemporană aşa cum s-a manifestat ea de la Strauss încoace. Această critică, afirmă el, n-a fost niciodată în stare să-1 provoace la o polemică sub nici o formă, ceea ce s e d o v e d e ş t e prin faptul că din 1831 şi p î n ă în prezent el ţine aceste prelegeri fără nici o modificare sau com­ pletare. Filozofia mitologiei, spune Schelling, datează dintr-o v r e m e şi mai îndepărtată. Apoi a început să vorbească despre „intelectul plat, eminamente filistin" al acestor oameni, d e s p r e „modul lor şcolăresc de a trata teze nefinisate", despre „neputinţa filozofiei lor" etc. Cît priveşte pietismul şi creştinismul p u r subiectiv, el n-are ni­ mic de spus împotriva lor, dar trebuie să se ştie că ele nu repre­ zintă nici singurul şi nici Cel mai î n a l t mod de a înţelege creştinis­ mul. M a i este oare cazul să expun şi demonologia ? Diavolul nu este o fiinţă înzestrată cu personalitate, dar nici nu e fără personalitate ; el este o p o t e n t ă ; îngerii răi sînt potente, dar p o t e n t e care nu tre­ buie să fiinţeze şi care au apărut numai datorită căderii în p ă c a t a

436

FRIEDRICH ENGELS

omului ; îngerii buni sînt şi ei potente, dar care trebuie să fiinţeze şi care, datorită căderii în păcat a omului, nu fiinţează. Deocamdată ajunge atît. Biserica şi 'istoria ei se dezvoltă p e b a z a învăţăturilor lăsate nouă de apostolii Petru, Iacob (împreună c u urmaşul său Pavel) şi loan. Neander e de aceeaşi p ă r e r e . Biserica catolică este biserica lui Petru, e conservatoare, iudaică-formalistă ; biserica protestantă e biserica lui Pavel ; cea de-a treia, care mai trebuie aşteptată şi pe care a pregătit-o, bineînţeles, Schelling, este biserica lui loan, care îmbină în sine simplitatea naivă a lui Petru şi agerimea dia­ lectică a lui Pavel. Petru este reprezentantul tatălui, Pavel — al fiului, iar loan este reprezentantul spiritului. „Celor pe c a r e îi iubeşte, dumnezeu ie încredinţează desăvârşirea operei. Dacă ar treDui să zidesc o biserică, aş închina-o sfîntului loan. C î n d v a v a fi zidită o biserică (închinată î n c o m u n tuturor acestor trei apostoli şi ea v a fi adevăratul p a n t e o n al creştinătăţii". Acesta e s t e principalul conţinut al prelegerilor lui Schelling în măsura în care a putut fi reconstituit prin confruntarea a trei caiete de notiţe. Pot considera că mi-am îndeplinit misiunea cu maximum de conştiinciozitate şi nepărtinire. A v e m aici întreaga dogmatică : trinitatea, creaţia din neant, căderea în păcat, p ă c a t u l ereditar şi neputinţa de a face binele, î m p ă c a r e a prin m o a r t e a lui Hristos, în­ vierea, pogorârea duhului, soborul sfinţilor, î n v i e r e a din morţi şi v i a ţ a veşnică. Schelling însuşi suprimă astfel din n o u separaţia stabilită de e l între fapt ş i dogmă. Să examinăm î n s ă lucrurile mai îndeaproape : mai coincide o a r e acest creştinism cu cel tradiţio­ nal ? Oricine va aborda problema fără idei preconcepute v a trebui să răspundă : d a şi nu. Imposibilitatea de a î m b i n a filozofia cu creş­ tinismul a devenit atît d e categorică, încît Schelling însuşi cade într-o contradicţie şi mai flagrantă deoît c e a a lui Hegel. Acesta din urmă a mai avut totuşi o filozofie, chiar d a c ă paralel cu aceasta a rezultat un creştinism doar aparent. Ceea ce ne oferă î n s ă Schelling nu e nici creştinism, nici filozofie, şi în faptul c ă el pretinde că ar fi şi una şi alta constă „francheţa şi sinceritatea" lui, meritul lui „de a fi dat celor care îi cereau pîine — pîine adevărată, şi nu piatră, zicînd că aceasta este pîine". Că Schelling n u se cunoaşte de loc pe sine însuşi, aceasta ne-o dovedeşte î n c ă o dată prelegerea din care am reprodus cuvintele d e mai sus. Cînd dai d e astfel d e doctrine, te convingi o dată î n plus cît de slabe sînt bazele creş­ tinismului d e azi. Aruncînd o privire de ansamblu asupra acestei doctrine, p e lingă concluziile a r ă t a t e mai sus ajungem şi la o serie de alte constatări care ne ajută să definim trăsăturile gîndirii neoschellingiene. Con­ fuzia dintre libertate şi arbitrar ajunge aici la culme. Dumnezeu e

SCHELLING

ŞI

REVELAŢIA

437

întotdeauna reprezentat ca acţionînd în mod arbitrar, asemenea omului. A c e a s t ă reprezentare e, desigur, inevitabilă atîta timp cît dumnezeu e conceput ca singular, dar nu e filozofică. A d e v ă r a t ă e numai acea libertate care conţine în sine necesitatea ; mai mult chiar, numai aceea care este adevărul, raţionalitatea necesităţii. Dumnezeul lui Hegel nu poate fi nicidecum şi niciodată p e r s o a n ă singulară, tocmai pentru că din el a fost îndepărtat tot ce este ar­ bitrar. Şi tocmai d e aceea este Schelling nevoit să recurgă la gîn­ direa „liberă" oînd vorbeşte despre dumnezeu, p e n t r u că gîn­ direa necesară exclude, cu consecvenţă logică, noţiunea de fiinţă divină înzestrată cu personalitate. Dialectica hegeliană, această puternică şi mereu neliniştită forţă motrice a gîndirii, nu este decît conştiinţa omenirii în gîndirea pură, conştiinţa generalului, con­ ştiinţa hegeliană zeificată. Acolo unde, ca la Hegel, totul se săvâr­ şeşte de la sine, este superfluă orice fiinţă divină înzestrată cu personalitate. O altă contradicţie iese la iveală acum în scindarea filozofiei. Dacă filozofia negativă nu se află în nici un raport cu existenţa, „nu există nici un temei logic" ca ea să nu conţină şi lucruri care nu se găsesc în lumea reală. Schelling recunoaşte că aşa e atunci cînd spune despre filozofia negativă că nu ţine seama d e lume şi că numai în mod întîmplător lumea concordă cu construcţiile acestei filozofii. Dar în cazul acesta ar însemna că filozofia n e g a t i v ă este o filozofie goală, complet lipsită de conţinut, care pluteşte în sfera celei mai arbitrare posibilităţi şi-şi deschide larg porţile fanteziei. Pe de altă p a r t e însă, dacă ea conţine numai ceea ce există real­ mente în n a t u r ă şi în spirit, înseamnă că ea include în sine reali­ tatea şi atunci filozofia pozitivă devine superfluă. Acest lucru re­ iese şi dintr-un alt considerent. La Schelling, n a t u r a şi spiritul sînt singurele raţionale. Dumnezeu n u este ceva raţional. Reiese şi aici, aşadar, că infinitul poate fi considerat în mod raţional c a realmente existent numai atunci oînd apare c a finitate, ca n a t u r ă şi spirit, iar existenţa transcendentă, în afara lumii, ia infinitului trebuie soco­ tită ca făeînd p a r t e din imperiul abstracţiilor. Această filozofie po­ zitivă aparte depinde, după cum am văzut, numai de credinţă şi există numai pentru credinţă. Dacă u n iudeu sau un m a h o m e d a n recunoaşte premisele lui Schelling în ştiinţa negativă, el îşi v a crea necesarmente şi o filozofie pozitivă iudaică sau mahomedană. Mai mult, u n a v a fi ea pentru catolicism, alta pentru biserica anglicană. Şi toate vor fi la fel de îndreptăţite, căci „nu este vorba de dogmă, ci de fapt", iar cu ajutorul gîndirii „libere", atît de agreată de Schelling, orice p o a t e fi construit ca absolut. în mahomedanism, faptele sînt chiar mai b i n e construite decît în creştinism. Cu aceasta am încheiat, pare-se, e x p u n e r e a filozofiei lui Schel-

FRIEDRICH

ENGELS

ling şi nu p u t e m decît să regretăm c ă un om c a el a căzut în cap­ c a n a credinţei şi a nelibertăţii. Cînd era încă tînăr, era altul. Din mintea sa în plină efervescenţă ţîşneau pe atunci idei luminoase asemenea chipului zeiţei Atena, iar unele dintre ele au adus foloase reale î n luptele de mai tîrziu. Pe v r e m e a aceea el se avînta liber şi cutezător în largul oceanului gîndirii pentru a descoperi absolutul, această Atlantida a cărei imagine el a întrezărit-o atît de des lică­ rind fantomatic, ca o fata morgana, în zarea îndepărtată a oceanului. Tot focul tinereţii se revărsa din el c a o flacără a entuziasmului ; pro­ fet inspirat de dumnezeu, el vestea ivirea unor timpuri noi ; însu­ fleţit de spiritul care p o g o r î s e asupra lui, el însuşi nu înţelegea adesea semnificaţia reală a cuvintelor sale. El a deschis larg porţile filozofării, pentru ca în chiliile gîndirii abstracte să p ă t r u n d ă su­ flarea proaspătă a naturii, iar calda rază a soarelui d e p r i m ă v a r ă să cadă p e sămînţa categoriilor şi s ă trezească în ele toate forţele adormite. Dar focul s-a stins, curajul a dispărut, mustul c a r e fierbea s-a oţetit î n c ă înainte d e a fi devenit vin curat. Corabia cutezătoare care se legăna voios p e valuri a făcut eale-ntoarsă şi, intrînd î n mi­ cul p o r t al 'Credinţei, s-a trezit cu cala atît d e adine împotmolită în nisip, î n c î t nici pînă azi nu se p o a t e u r n i d e acolo. Acolo mai zace ea şi azi ş i nimeni nu m a i recunoaşte în v e c h e a e p a v ă corabia d e altădată, c a r e plecase cîndva p e mare cu toate pînzele întinse şi cu steagurile fluturînd în bătaia vântului. Pînzele au putrezit de mult, catargele s-au rupt, prin spărturile vasului pătrund valurile mării şi pe zi ce trece nisipul se d e p u n e tot mai mult în cală. Dar să ne întoarcem privirile d e la această privelişte a distru­ gerilor pricinuite de c u r g e r e a timpului. Sînt lucruri mai atrăgătoare care ne pot reţine atenţia. Şi să nu ni s e spună c ă această epavă este singura n a v ă î n stare s ă facă faţă navigaţiei pe mare cînd în­ tr-un alt p o r t staţionează o întreagă flotă de mândre fregate c a r e se pregătesc să iasă î n larg. Salvarea noastră, viitorul nostru e undeva în altă parte. Hegel este omul care ne-a deschis o nouă eră a conştiinţei, deoarece a încheiat-o pe cea veche. Este semnificativ faptul că tocmai în momentul de faţă el este atacat din două p ă r ţ i : de precursorul său Schelling şi de tînărul său urmaş Feuerbach. Dacă acesta din urmă îi reproşează lui Hegel că e încă adînc îm­ potmolit î n ceea ce este vechi, el ar trebui să ţină seama d e faptul că a aduce în sfera conştiinţei vechiul înseamnă deja a spune ceva nou, c ă vechiul tocmai de aceea trece în domeniul istoriei pentru că a fost pe deplin adus în sfera conştiinţei. în realitate, Hegel este deci noul ca vechi şi vechiul ca inou şi tot astfel critica feuerbachiană a creştinismului este o completare necesară a teoriei spe­ culative a religiei, întemeiată de Hegel. Această teorie a atins apo-

SCHELLING

ŞI

REVELAŢIA

439

geul la Strauss, iar dogma se rezolvă obiectiv, prin propria ei istorie, în gîndirea filozofică. In acelaşi timp, Feuerbach reduce determinaţiile religioase la relaţii u m a n e subiective, şi prin aceasta nu numai că nu suprimă concluziile lui Strauss, ci le supune unei verificări din care ele ies, dimpotrivă, întărite, şi amândoi ajung la aceeaşi concluzie că misterul teologiei îl constituie antropologia. S-au ivit zorile unei noi epoci ân istoria omenirii, asemenea celei în care din amurgul Orientului a ţâşnit, luminoasă şi liberă, conştiinţa elenă. Soarele a răsărit, salutat fiind cu ruguri d e jertfă pe toate culmile munţilor, iar răsăritul lui a fost anunţat cu puter­ nice sunete d e c o r n din toate turnurile de pază. Omenirea tânjise după lumina lui. A c u m ne-am trezit d i n somnul g r e u ; coşmarul care n e apăsa s-a risipit, iar noi ne frecăm ochii şi privim miraţi î n jurul nostru. Totul s-a schimbat. Lumea care ne-a fost atît d e străină, natura ale cărei forţe ascunse ne speriau ca nişte fantome ne-au devenit acum atît de înrudite, atît de apropiate ! Lumea care n i s-a părut o ânchisoare se arată acum în a d e v ă r a t a ei lumină, ca un măreţ palat împărătesc care ne este accesibil tuturor : săraci şi bogaţi, oameni sus-puşi şi oameni d e rînd. N a t u r a se deschide în faţa n o a s t r ă şi n e c h e a m ă : nu fugiţi de mine, doar nu sînt o lepă­ dătură, nu m-am dezis de adevăr ; veniţi şi veţi v e d e a că tocmai propria v o a s t r ă esenţă lăuntrică este aceea care-mi d ă v i g o a r e şi frumuseţe juvenilă ! Cerul a coborît p e pămînt, comorile lui zac risipite asemenea pietrelor la margine d e drum, şi cine v r e a n-are decît să se aplece ca să şi l e ia. Orice ruptură, orice teamă, orice scindare a dispărut. Lumea a redevenit u n tot unitar, a r e d e v e n i t independentă şi liberă. Ea a sfărîmat porţile sumbrei sale mă­ năstiri, a lepădat c ă m a ş a pocăinţei şi şi-a ales ca lăcaş eterul pur, liber. Ea nu mai trebuie să se justifice în faţa non-raţiunii, care nu fusese în stare s o înţeleagă ; drept justificare î i servesc splen­ doarea şi măreţia ei, plinătatea şi v i g o a r e a ei, însăşi viaţa ei. Şi a avut dreptate acela care, c u optsprezece secole î n u r m ă , bănuind v a g că lumea, cosmosul îl v a înlătura cîndva, a lăsat ucenicilor săi poruncă să se l e p e d e de lumea aceasta. Iar copilul preferat al naturii, omul, ântorcându-se c a bărbat liber la m a m a sa după î n d e l u n g a t a luptă din anii tinereţii şi după lungi peregrinări printre străini şi apărând-o p e ea împotriva fan­ tomelor duşmanilor biruiţi în luptă, şi-a învins totodată şi propria sa ruptură lăuntrică, sciziunea din propriul său piept. După o în­ delungată şi chinuitoare perioadă d e l u p t ă şi năzuinţe, s-a ivit deasupra lui ziua luminoasă a conştiinţei d e sine. Şi iată-I acum stînd liber şi puternic, mândru şi plin de Încredere în sine, căci a ieşit cu bine din bătălia bătăliilor, s-a biruit p e sine însuşi şi şi-a

440

FRIEDRICH

ENGELS

pus pe cap cununa libertăţii. Total a devenit accesibil cunoaşterii sale şi nimic nu are destulă putere ca să rămînă închis în faţa lui. Abia acum începe pentru el a d e v ă r a t a viaţă ! Lucrurile care îna­ inte erau doar obiectul unor vagi năzuinţe, azi el le obţine prin libera şi deplina sa voinţă. Lucrurile care p ă r e a u a se afla în afara lui, undeva în zarea învăluită în ceaţă, el le descoperă în sinea lui ca propria sa carne şi propriul său sînge. Şi el nu consideră că, plătind pentru aceasta cu sîngele cel mai bun al inimii sale, a dat un preţ p r e a mare ; căci cununa a meritat acest sînge. Timpul îndelungat al peţitului n-a fost pentru el un timp irosit de pomană, căci mîndra şi adorabila mireasă p e care şi-o aduce acum î n casă i-a devenit astfel şi mai scumpă. Tezaurul, sanctuarul pe care el 1-a găsit după îndelungate căutări a meritat atîtea rătăciri. Şi această cunună, această mireasă, acest sanctuar este conştiinţa de sine a omenirii, acel nou G r a a l în jurul tronului căruia se adună jubilînd popoarele şi care p e toţi devotaţii săi îi face regi, aruncînd la picioarele lor şi punînd în serviciul gloriei lor toată splen­ doarea şi puterea, toată măreţia şi vigoarea, toată frumuseţea si plinătatea acestei lumi. Noi sîntem chemaţi să devenim cavalerii acestui Graal, să n e încingem săbiile î n serviciul lui şi să ne dăm cu bucurie viaţa în războiul sfînt, ultimul război, după care v a urma împărăţia de o mie de ani a libertăţii. Şi p u t e r e a Ideii este atît de mare, încît oricine a cunoscut-o se simte dator s-o proslă­ vească mereu şi să vestească pretutindeni atotputernicia ei, renunţînd bucuros şi de b u n ă v o i e la tot restul dacă aşa cere ea şi fiind oricînd gata să-şi jertfească fiinţa şi viaţa, avutul şi sîngele p e n t r u a o înfăptui p e ea, numai pe ea. Cei cărora ea li s-a arătat măcar o singură dată, cărora în t ă c e r e a nopţii li s-a ivit măcar o singură dată în toată splendoarea ei nu se mai p o t despărţi de ea şi tre­ buie s-o urmeze oriunde i-ar duce, chiar şi la moarte. Căci ei îi cunosc puterea, ştiu că e mai tare decît tot ce există î n cer şi p e pămînt, că îşi croieşte victoriosul drum în luptă cu toţi duş­ manii ce-i stau împotrivă. Şi această credinţă în atotputernicirea Ideii, în triumful adevărului veşnic, această convingere fermă că Ideea, adevărul veşnic, niciodată nu poate să ezite şi să se abată din drum, chiar de-ar fi ca lumea întreagă să i se ridice împotrivă, — iată adevărata religie a fiecărui filozof autentic, iată baza ade­ văratei filozofii pozitive, a filozofiei istoriei universale. Aceasta este suprema revelaţie, revelaţia omului către om, revelaţie în care orice negaţie din partea criticii este pozitivă. Acest iureş şi avînt al popoarelor şi eroilor, deasupra căruia Ideea pluteşte în eternă pace, iar î n cele din urmă coboară î n mijlocul luptei şi devine sufletul ei cel mai lăuntric, cel mai viu şi mai conştient de 1 6 4

SCHELLING

ŞI

REVELAŢIA

441

sine însuşi, — iată izvorul oricărei salvări şi izbăviri, iată tărîmul pe care fiecare dintre noi trebuie să lupte şi să acţioneze la postul său. Ideea, conştiinţa de sine a omenirii, este acea miraculoasă pa­ săre fenix care îşi face rugul din tot ce e mai scump în lume şi renaşte, întinerită, din flacăra ce mistuie v e c h e a eră. Să aducem deci pe rugul păsării fenix tot ce ne-a fost mai scump şi mai drag, tot ce a fost pentru noi sfînt şi m a r e înainte ca noi să fi devenit liberi ! Să nu existe pentru noi nici o iubire, nici un avantaj şi nici o avuţie care să n e fie atît de scumpe încît să nu le jertfim cu bucurie ideii ; ea n e va răsplăti înmiit ! Să luptăm şi să sîngerăm pe cîmpul de bătaie, să privim fără tremur în ochii fioroşi ai duşmanului şi să ne batem pînă la ultima suflare ! Nu vedeţi cum steagurile noastre fîlfîie pe piscurile munţilor ? Cum sclipesc săbiile tovarăşilor noştri, cum flutură panaşurile p e coifu­ rile lor ? Ei vin, vin spre noi din toate văile, de pe toate culmile, cu cîntecul pe buze şi în sunete de corn. Ziua marelui deznodămînt, ziua bătăliei popoarelor se apropie şi victoria va fi a noastră ! Scris de F. Engels la sfîrşitul anului 1841 — începutul anului 1842 Publicat în broşură, la Leipzig, în 1842 Se tipăreşte după textul apărut în broşură. Tradus din limba germană

SCHELLING SAU

— FILOZOFUL

ÎNTRU

TRANSFORMAREA

HRISTOS,

ÎNŢELEPCIUNII

LUMEŞTI ÎN Î N Ţ E L E P C I U N E P E N T R U

C R E Ş T I N I I N E C U N O S C U T

C R E D I N C I O Ş I L I M B A J U L

DIVINĂ C Ă R O R A

LE

E S T E

F I L O Z O F I C

„Zic v o u ă că aşa v a fi bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, m a i multă deoît pentru nouăzeci şi n o u ă de drepţi cărora nu le trebuieşte pocăinţă" (Luca, 15, 7). Aceste cuvinte ale scripturii îmi vin în minte ori d e cîte ori aud vorbindu-se d e Schelling, p e n t r u că în persoana lui s-au arătat minunile îndurării d i v i n e întru pro­ slăvirea numelui lui dumnezeu. Căci Domnul s-a î n d u r a t d e el cum s-a îndurat odinioară de Pavel, care, înainte d e a se converti, voia şi el să distrugă comunităţile, proferînd ameninţări împotriva ucenicilor lui Hristos şi ameninţîndu-i cu moartea. Dar c î n d s-a apropiat d e Damasc, i s-a arătat o lumină din cer şi el a căzut cu faţa la pămînt ; însă Domnul a început să-i vorbească şi 1-a atras spre sine, astfel încît Pavel s-a convins îndată de adevărul noii credinţe, s-a botezat, a propovăduit tuturor popoarelor numele lui dumnezeu şi a devenit un instrument ales în faţa Domnului. în acelaşi mod harul Domnului a pogorît asupra lui Schelling şi, cînd a venit sorocul, i s-a arătat o lumină mare. Căci cine ar fi putut vreodată s ă prezică, în virtutea previziunii omeneşti, că omul care la începutul secolului nostru a pus împreună cu prietenul său de atunci, faimosul Hegel, bazele ace­ lei odioase înţelepciuni lumeşti care astăzi nu s e mai furişează în în­ tuneric, ci îşi trimite săgeţile ucigătoare ziua-n amiaza m a r e , că omul acesta îşi v a mai lua vreodată asupră-şi crucea şi-1 v a urma pe Hristos ? Dar tocmai aşa s-a îutîmplat. Acela care călăuzeşte inimile omeneşti asemenea unor şuvoaie de apă s-a îndurat să-1 aleagă şi p e el, şi n-a aşteptat decît clipa potrivită ca să-1 atragă spre sine. Şi acum a făcut-o, luminîndu-1 p e Schelling şi transformîndu-1 într-un oştean al său în lupta împotriva necredinţei şi a ateismului. Nu mai încape nici o îndoială ; Schelling însuşi o spune de Ia catedră credin­ cioşilor : veniţi şi vedeţi c u ochii voştri şi aduceţi laudă milostivirii lui dumnezeu faţă de mine ! Căci straja în Izrael n u doarme, vechiul dumnezeu mai trăieşte, în pofida tuturor hulitorilor săi, şi mai trimite

SCHELLING

—

FILOZOFUL

ÎNTRU

HRISTOS

443

semne şi face minuni pentru toţi cei care vor să vadă. Ei fac larmă, necredincioşii, şi-şi spun în sinea lor : n u este dumnezeu ; dar cel ce sălăşluieşte în ceruri îşi rîde de ei şi Domnul 'dumnezeu îşi bate joc de ei. Bl a triumfat asupra lor de cînd lumea şi v a triumfa asupra lor în vecii vecilor. El a ţinut cu miînă tare frinele cîrmuirii şi a făurit pretutindeni instrumente pentru proslăvirea numelui său. Iar a c u m a repurtat o izbîndă strălucită asupra filozofilor, c a r e i-au inspirat întot­ deauna dezgust, şi alegînd din mijlocul lor pe cel mai bun şi mai pri­ ceput, p e adevăratul întemeietor al învăţăturii lor, 1-a făcut slujitor ai său. Căci din scrierile anterioare a l e lui Schelling reiese cît se poate de clar că a fost un timp cînd el însuşi era în chip lamentabil adînc împotmolit în acest aşa-zis panteism, în această divinizare a lumii şi a sa însuşi. El încă nu v e d e a destul de clar conexiunea în­ tregului şi nu ştia cu precizie încotro îl v a duce acest drum. Să aducă mulţumire deci Domnului din ceruri c ă i-a abătut din calea aceasta şi 1-a îndreptat p e c ă r a r e a îngustă c e d u c e -spre cer, arătîndu-şi lim­ pede astfel asupra lui puterea, în pofida tuturor vrăjmaşilor credinţei. Acum ei nu mai pot spune : 'Unde e dumnezeul vostru ? Ce face el ? Pe u n d e umblă el ? De ce nu mai săvîrşeşte minuni ? Aici este Domnul dumnezeu ; mîna lui, asemenea trăsnetului, coboară chiar în mijlocul lor şi face din apă foc, din negru alb, din cei nedrepţi oameni drepţi. Cine mai poate tăgădui deci că aici se vede mîna lui d u m n e z e u ? Dar asta încă nu e totul. Luminîndu-1 p e Schelling, Domnul ne-a pregătit şi o altă biruinţă asupra ateilor şi a hulitorilor săi. El 1-a ales p e Schelling tocmai pentru că acesta, c a unul care cu­ n o a ş t e înţelepciunea lumească, era omul cel mai potrivit pentru combaterea orgolioşilor şi aroganţilor filozofi, şi astfel, în nemăr­ ginita lui milă şi dragoste, l.e-a deschis acestora din urmă calea ce duce spre el. Ce i se mai poate cere în plus ? Celor care îl aco­ peră de hulă, care tăgăduiesc cu încăpăţînare existenţa lui, care sînt cei mai neghiobi, cei mai turbaţi, cei m a i înverşunaţi duşmani ai Iui, el, î n loc să-i ş t e a r g ă de p e faţa pământului şi să-i azvîrle în fundul iadului, l e întinde mereu mîna sa salvatoare pentru a-i scoate la lumină din prăpastia pieirii în care zac acum ; căci bună­ tatea lui dumnezeu umple toate cerurile de la răsărit şi pînă la apus, iar milosîrdia lui e nemărginită. Cine s-ar mai p u t e a împo­ trivi u n e i răbdări atît de îndelungate şi unei asemenea dragoste ? Dar inimile li-s atît de înrăite şi împietrite în păcate, că pînă în prezent ei continuă să respingă mîna care vrea să-i salveze, atît de orbiţi sînt de ispitele lumii şi de diavolul propriei lor trufii. Ei îşi sapă fîntîni găurite şi resping izvorul de viaţă care curge in sîngele lui Hristos. Ei îşi astupă urechile ca să n-audă chemarea

444

FRIEDRICH ENGELS

salvatoare ce le vine de sus ; p e ei îi bucură ceea ce nu-i pe placul Domnului. înfăţişarea lor trufaşă mărturiseşte împotriva for, căci ei se laudă cu păcatele lor ca cei din Sodoma, în loc să le ascundă. V a i lor, căci şi-au pricinuit singuri pieirea (Isaia, 3, 9). Şi totuşi Domnul n-a încetat să-i cheme la dînsuî, ca să nu le rămână nici o scuză. Prin Schelling el le-a arătat cît d e slabă şi de neputin­ cioasă e raţiunea umană. Dacă nici acum n u se vor îndrepta, vina va fi numai a lor şi ei nu vor putea spune că n-au cunoscut evanghelia. Şi deoarece dumnezeu a făcut o faptă atît de m ă r e a ţ ă şi a dat întregii creştinătăţi u n semn atît de îmbucurător că el este aproape şi nu vrea să-i lase î n nevoie şi î n •frământările acestei lumi, orice credincios e dator să împărtăşească această v e s t e îmbucurătoare fraţilor săi întru Hristos. Dar, dat fiind că Schelling şi-a expus sub formă de prelegeri mărturisirea credinţei întru Hristos, aceasta, pe de o parte, a devenit cunoscută doar unui n u m ă r mic de oameni, iar pe de altă p a r t e este exprimată într-o limbă specific filozofică atît de dificilă, încît poate fi înţeleasă numai de cei care s-au ocu­ pat vreme îndelungată cu înţelepciunea lumească ; la aceasta se mai adaugă însă faptul că multe lucruri sînt destinate filozofilor, iar altele credincioşilor, astfel încît creştinului d e rînd i-ar veni foarte greu să se descurce în toate acestea. De aceea autorul rîndurilor de faţă a considerat că, pentru a n u sta c u braţele încru­ cişate în via Domnului, n-ar fi de prisos să e x p u n ă clar şi concis miezul chestiunii, pentru edificarea acelora care n-au nici timp şi nici dorinţă de a se ocupa cu studiul steril al înţelepciunii lumeşti, dar care ar dori totuşi să ştie ce anume s-a întîmplat cu vestitul Schelling. Dumnezeu să binecuvânteze această strădanie, p e n t r u ca ea să fie spre folosul şi binele împărăţiei lui. în prealabil însă trebuie s ă remarcăm că Schelling, cu t o a t e meritele sale faţă de adevăratul creştinism, nu se poate debarasa totuşi în întregime de v e c h e a şi falsa lui înţelepciune. Unele din­ tre vederile sale ne îndreptăţesc să credem că el tot mai continuă să nu fie în stare să-şi biruie trufia propriei sale raţiuni şi că întrucîtva se mai ruşinează parcă să mărturisească înaintea lumii întregi, cu bucurie şi recunoştinţă faţă de Hristos, schimbarea to­ tală ce s-a produs în cugetul lui. Noi nu vom atribui acestui fapt o importanţă p r e a mare -, cel ce şi-a revărsat harul asupra lui în chip atît de miraculos va şterge de pe el şi această p a t ă ; cine în­ cepe o treabă trebuie s-o d u c ă la bun sfîrşit. Dar curajosului oştean al adevărului despre care vorbim aici nu i-ar strica să-şi amintească de acest spin din inima sa ori de cîte ori se simte frământat şi ispitit de duhul rău al trufiei. El ar trebui să n u se mai mîndrească

SCHELLING — FILOZOFUL INTRU

HRISTOS

445

cu filozofia sa de odinioară, care n-a născut decît copii ce nu cred în dumnezeu, şi să se mândrească numai cu acela care din libera şi nemărginita sa milă 1-a salvat de la pieire. Primul lucru pe care Schelling 1-a făcut aici la catedră a fost acela că a atacat direct şi deschis filozofia şi i-a smuls terenul de sub picioare, adică raţiunea. Cu argumente arhiconvingătoare, îm­ prumutate din propriul lor arsenal, el le-a demonstrat că raţiunea naturală nu este capabilă să dovedească nici măcar existenţa unui firicel de iarbă ; că ea, cu toate demonstraţiile, argumentele şi concluziile ei, nu poate ademeni pe nimeni şi nu s e poate ridica la înţelegerea divinului, că stângăcia ei o condamnă să rămînă mereu lipită de pămînt. Acest 'lucru noi îl ştiam, ce-i drept, de multă vreme, dar nimeni nu 1-a spus încă atît de frumos şi atît de răspicat încăpăţînaţilor de filozofi. El a făcut-o în cadrul unui în­ treg şi amplu sistem al aşa-numitei filozofii negative, în care le explică cît se poate de clar că raţiunea lor poate să cunoască nu­ mai posibilul, dar nu este în stare să cunoască realul, şi cu atît mai puţin pe dumnezeu şi tainele creştinismului. Această osteneală pe care el şi-a dat-o cu un obiect atît de steril cum sînt fantomele înţelepciunii lumeşti merită multă recunoştinţă în numele împă­ răţiei lui dumnezeu. Căci, atîta v r e m e cît aceşti filozofi se mai puteau lăuda cu raţiunea lor, era cu neputinţă să li se vină de hac. Acum însă, cînd şi din punctul lor de v e d e r e li s-a demonstrat că raţiunea lor e complet inaptă pentru cunoaşterea adevărului şi nu face decît să rodească plăsmuiri goale, găunoase, lipsite de orice drept Ia existenţă, trebuie să fie cineva într-adevăr încăpă­ ţînat şi încărunţit în rele ca să mai poată p e r s e v e r a pe c a l e a în­ văţăturii păgîne, şi de aceea se prea poate ca, cu ajutorul harului divin, unul sau altul să se lase de purtările sale rele. Este foarte adevărat, şi acest lucru trebuie repetat mereu, că raţiunea care s-a întunecat a omului e cu desăvîrşire neputincioasă şi nu merită fala pe care se pretindea că o are înaintea lui dumnezeu, căci principa­ lul bastion al necredincioşilor este afirmaţia că raţiunea lor le spune altceva decît cuvântul Domnului. Dar este un sacrilegiu faţa de cel atotputernic să vrei să-1 cunoşti pe el, duşmanul oricărui păcat, prin intermediul raţiunii, care e pătată şi orbită de păcat, şi chiar să pui mai p r e s u s de dumnezeu această raţiune dedată tu­ turor plăcerilor lumii şi supusă tuturor ispitelor satanei ; şi tocmai asta este ceea ce fac reprezentanţii înţelepciunii lumeşti atunci cînd cu ajutorul viciatei lor raţiuni critică cuvîntul Domnului, res­ ping tot ce nu e p e placul lor, şi chiar nu numai că atentează cu mîinile lor păcătoase la sfinţenia Bibliei, ci şi neagă însăşi existenţa lui dumnezeu pentru a se diviniza pe ei înşişi în locul lui. Acestea

446

FRIEDRICH ENGELS

sînt urmările fireşti ale faptului că raţiunea, la fel ca odinioară acea desfrînată din sîngeroasele zile ale revoluţiei franceze, este înăl­ ţată pe tronul lui dumnezeu şi se încumetă să critice poruncile atotputernicului stăpîn al lumii. Aici trebuie tămăduită boala, şi nu la suprafaţă, ci la rădăcina răului. Cine a mai văzut petic nou p e u n veşmânt zdrenţuit ? Cum să-1 împaci pe Hristos cu Belial ? E cu neputinţă, e o blasfemie să vrei să înţelegi cu ajutorul raţiu­ nii naturale moartea ispăşitoare a mântuitorului, învierea din morţi şi înălţarea la cer. De aceea trebuie să pornim energic la treabă î m p r e u n ă c u Schelling şi să alungăm raţiunea din creştinism în păgînism, căci acolo îi este locul, acolo poate ea să se răzvrătească împotriva lui dumnezeu şi să declare drept divină lumea, cu plăce­ rile şi cu lăcomia ei, la care noi am renunţat, să prezinte drept virtuţi şi slujire d e dumnezeu toate păcatele şi viciile, grozăviile beţiei şi ale desfrînării şi să dea drept pildă omenirii sinuciderea unui Cato, imoralitatea unei Lais sau a unei Aspasii, uciderea de către Brutus a unor fiinţe înrudite cu el, stoicismul lui Marc-Aureliu şi crîncena lui prigoană împotriva creştinilor. Atunci raţiunea v a fi făţiş contrară creştinismului şi fiecare va şti cum stau lucru­ rile cu ea. Dar a fost un mare vicleşug din partea satanei că a strecurat-o pe furiş în creştinism, unde ea a plodit apoi o puzderie de copii nelegitimi cum sânt : pelagianismul, s o c i n i a n i s m u l , ra­ ţionalismul şi teologia speculativă. Dumnezeu însă şi-a ales pe cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe înţelepţi (Epistola I către corinteni, 1,27) ; de aceea omul neduhovnicesc nu primeşte cele ce sînt de la duhul lui dumnezeu, căci le socoate nebunie, dar ele trebuie judecate duhovniceşte (1 cor., 2, 14). Cu adevărat creştinească trebuie socotită râvna cu care în ştiinţa pură a raţiunii, care nu este altceva deoît filozofia negativă, Schelling, î n loc să îngăduie raţiunii să-şi dea aere de superiori­ tate, o umileşte şi o înjoseşte profund pentru a o face să-şi dea seama de slăbiciunea şi de păcătoşenia ei şi, pătrunsă de hotărîrea de a se pocăi, să facă apel la milosîrdie, căci numai ea o poate sfinţi, lumina şi regenera astfel încît să devină vrednică de a-1 cunoaşte pe dumnezeu. A răstigni raţiunea e ceva mai greu şi deci mai important decît a răstigni trupul. Acesta din urmă se supune totuşi cugetului, care le este dat şi paginilor pentru înfrînarea poftelor lor, ca judecător lăuntric al păcatelor lor ; raţiunea însă se pune deasupra cugetului şi se împacă chiar foarte bine cu el, şi numai creştinului îi este dată posibilitatea de a pune pe ea jugul blînd al credinţei. Dar acest lucru ne este cerut de scriptură, şi aici nu încape nici o obiecţie, nici un tertip : sau supui raţiunea ta credinţei, sau treci în partea stingă, în tabăra încăpăţînaţilor 155

SCHELLING

— FILOZOFUL Î N T R U

HRISTOS

447

(cei mai răi dintre aceşti autodivinizatori n-au mai găsit p e n t r u ei alt n u m e deoît — î n batjocură p a r c ă — acela d e p a r t e a stingă), acolo ţi-e lacul ! Prin aceasta Schelling şi-a' pregătit acum terenul. Toate rămă­ şiţele de păgînism care în vremea noastră sînt din nou scoase la iveală şi date drept adevăr nou, toate produsele schiloade ale imo­ ralei şi voluptoasei raţiuni sînt înlăturate, şi acum auditorii lui sînt în stare să primească în s i n e a lor laptele evangheliei. Acesta este drumul drept. Păgînii puteau fi recunoscuţi după plăcerile şi patimile lor lumeşti ; filozofii noştri însă, cel puţin în momentul de faţă, se mai pretind a fi gata să recunoască morala creştină. De aceea, dacă apostolii cereau paginilor ca inimile lor să fie gata de pocăinţă, umilite şi zdrobite, trufaşilor reprezentanţi ai înţelep­ ciunii lumeşti din zilele noastre trebuie să le cerem ca raţiunea lor să fie gata de pocăinţă, umilită şi zdrobită, înainte ca ei să fie î n stare să se bucure de harul evangheliei. In felul acesta, abia acum a putut Schelling să-1 aprecieze la justa lui valoare pe fostul său tovarăş de necredinţă, faimosul Hegel. Căci acest Hegel era atît de mîndru de raţiune, inch, văzînd că prin intermediul ei nu p o a t e să ajungă la un alt dumnezeu, adevărat, care se află deasupra omu­ lui, a proclamat-o p e ea dumnezeu. De aceea a şi declarat Schelhng, în auzul lumii întregi, că nu mai v r e a să aibă nimic comun cu acest om şi cu doctrina lui şi după aceea nici n-a mai pomenit de el. După ce s-a smerit şi s-a arătat dornică de mîntuire, raţiunea se poate înălţa iarăşi şi poate fi luminată de duhul adevărului. Aceasta se întîmplă în filozofia pozitivă, unde, prin intermediul gîndirii libere, adică luminate, şi cu ajutorul revelaţiei divine, ra­ ţiunii i se îngăduie să se bucure de darurile harului creştinismu­ lui. Acum, cînd înţelegerea lumii de sus i-a devenit accesibilă, ea sesizează dintr-o dată toată legătura minunată ce i se dezvăluie în istoria împărăţiei lui dumnezeu, şi ceea ce înainte i se p ă r e a de neînţeles, este acum clar şi inteligibil, ca şi cum nici nu se p u t e a să fie altfel. Căci numai ochii pe care îi luminează dumnezeu sînt ochi adevăraţi şi care v ă d ; acolo însă u n d e domneşte întunericul, iar plăcerile şi patimile lumii acesteia îşi fac de cap, nimeni nu poate să v a d ă nimic. A c e a s t ă înrîurire a harului divin este expri­ mată de Schelling atunci cînd spune că această filozofie există nu­ mai pentru cei înţelepţi şi care vor să şi-o însuşească, şi că e a îşi găseşte confirmarea în revelaţie. Prin urmare, pentru cei care n u cred î n revelaţie nici filozofia nu există. Cu alte cuvinte, aceasta nu este propriu-zis o filozofie a d e v ă r a t ă ; denumirea de filozofie a fost adoptată numai pentru reprezentanţii înţelepciunii lumeşti, cum se spune în scriptură : fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără r ă u t a t e ca porumbeii (Matei, 10, 16) ; în toate celelalte privinţe însă avem

448

FRIEDRICH ENGELS

de-a face aici cu un creştinism de cea mai pură speţă, după cum se v a vedea Îndată. Schelling a restabilit bunele vremuri de altă­ dată, cînd raţiunea era prizoniera credinţei, iar înţelepciunea lu­ mească, supunîndu-se, ca slujnică a teologiei, înţelepciunii divine, se transfigura în înţelepciune divină. Căci cine se va înălţa pe sine se va smeri şi cine se v a smeri pe sine se v a înălţa (Matei, 23, 12). Urmând această cale a gîndirii luminate, bărbatul vrednic de care vorbim aici ajunge îndată la adevărata dogmă fundamentală a întregului creştinism, şi anume la trinitatea lui dumnezeu. Citi­ torului cu frică de dumnezeu nu i se poate c e r e să meargă şi el pe această cale, căci el ştie şi crede că ea poate să ducă numai la adevăr ; asta se spune doar pentru necredincioşi, ca să li se arate cum pot ei să ajungă la adevăr şi cît mai trebuie să fie purificată şi sfinţită raţiunea lor pentru a putea cunoaşte şi înţelege ispăşirea intru Iisus Hristos. De aceea preferăm să trecem peste aceste lu­ cruri, de care credincioşii nu au nevoie pentru cunoaşterea mîntuirii. Urmând sfânta scriptură, Schelling descrie cum a creat dum­ nezeu lumea din nimic, cum, ademenit de diavol în chip de şarpe, omul şi-a pierdut traiul său originar şi a căzut pradă prinţului în­ tunericului. Prin aceasta el a rupt de dumnezeu toată lumea şi a dat-o în p u t e r e a diavolului. Toate forţele pe care înainte le ţinuse laolaltă unitatea divină s-au destrămat acum şi au devenit irecon­ ciliabil ostile una alteia pentru ca diavolul să-şi poată face men­ drele în lume. Nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de modul de exprimare filozofic al teologilor noştri. In aceste vremuri de ateism, reprezentanţii înţelepciunii lumeşti nu mai înţeleg limba simplă, sugerată chiar de dumnezeu, a sfintei scripturi ; trebuie să le explicăm lucrurile într-o formă accesibilă p e n t r u ei, p î n ă cînd vor fi din nou în stare să înţeleagă biblia, c u m se spune în evan­ ghelie : te laud pe tine, părinte, doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pruncilor (Matei, 11, 25), De a c e e a Schelling, vorbind despre îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor (Iuda, 6), despre dia­ vol şi nelegiuitele lui cete, foloseşte expresia „potente cosmice", ceea ce nu înseamnă altceva decît prinţii acestei lumi. Acum, fi­ reşte, lumea nu mai poate fi pe placul lui dumnezeu. în marea lui dreptate, el o respinge de la sine, iar acolo unde intervine în tre­ burile ei el o face cu mînie şi fără voinţa sa întru totul liberă. Dar cel veşnic milostiv n-o poate lăsa în părăsire : cuvîntul, prin care s-au făcut toate şi fără care nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut (loan, 1, 3), fiul unul-născut al lui dumnezeu, rămîne, cu marea sa dragoste şi milă, alături d e sărmana lume respinsă de dumnezeu.

SCHELLING — FILOZOFUL INTRU HRISTOS

449

Suferinţele lui încep o dată cu căderea în p ă c a t şi nu abia o dată cu întruchiparea lui în om sub domnia lui Irod, căci prin căderea în păcat el a fost cu desăvârşire înlăturat din omenire, în care a trăit mai mult chiar decît tatăl. Da, cînd s-a interpus între dum­ nezeul mînios şi lumea păcătoasă pe care acesta voia s-o nimi­ cească, cînd a stat alături de lume, el s-a despărţit de tatăl şi în felul acesta a devenit oarecum părtaş la vină şi nu mai putea cere să i se recunoască măreţia divină atîta timp cît tatăl nu fusese îm­ păcat. M a r e a faptă a împăcării, lupta cu prinţul acestei lumi, a fost încenută de el in această stare nedivină şi neomenească, în această stare de separaţie de tatăl, care constituie suferinţa şi durerea lui. Că această interpretare îşi are temeiul în sfînta scriptură se v e d e cît se poate de clar din capitolul 53 din cartea prorocului Isaia, unde se vorbeşte despre suferinţă la timpul prezent şi nu viitor. Această mare luptă îşi are începutul în iudaism şi în păgînism. Istoria poporului lui Izrael, expusă în „Vechiul testament", arată cum şi-a supus dumnezeu acest popor, iar căile glorioase pe care 1-a condus sînt bine cunoscute creştinilor. Dar în păgînism ? Nu cumva a fost diavolul dumnezeul păgînilor ? La această întrebare vom încerca să dăm un răspuns fără a ne abate de la cuvintele sfintei scripturi. Fiecare a auzit, desigur, că şi la pagini, i n cărţile sibiline şi în alte scrieri, se întîlnesc preziceri cu privire la Hristos. Chiar şi numai de aici reiese că paginii n-au fost cu totul părăsiţi de dum­ nezeu, cum se crede de obicei, căci aceste preziceri sînt de origine divină. Dar asta încă nu e totul. Dacă e aşa, atunci de ce ar trebui ca dumnezeu, în milosîrdia sa, să-i lase să meargă pînă la capăt pe calea rătăcirii şi să cadă în ghearele diavolului ? Se ştie doar că el lasă ploaia să cadă atît pentru cei buni, cît şi pentru cei răi, iar soarele să lumineze atît pentru cei drepţi, cît şi pentru cei ne­ drepţi ! Da, dacă păgînii, complet lipsiţi de ocrotire şi îndrumare divină, ar fi ajuns astfel în puterea spiritului rău, n-ar fi fost oare păcatele lor mai mari şi mai grele decît sînt în realitate ? N-ar fi fost oare toate plăcerile ruşinoase şi patimile nefireşti, păcatele trupeşti şi de altă natură, amorul, adulterul, desfrîul, hoţia, perfi­ dia şi neruşinarea atît de strigătoare la cer încît dumnezeu ar fi fost nevoit să-i nimicească fără întîrziere ? Sau nu s-ar fi apucat chiar ei să se omoare şi să se mănînce unul pe altul ? Reiese deci că dumnezeu a trebuit să se îndure şi de păgîni şi să le dăruiască oarecare lumină de sus, astfel încît, treptat şi fără ca să-şi dea seama, ei să străbată toate stadiile idolatriei şi să fie aduşi la ado­ rarea adevăratului Hristos, dar fără a şti că dumnezeul lor şi cel al creştinilor e unul şi acelaşi şi că acela care le era necunoscut

FRIEDRICH ENGELS

în păgînism li s-a revelat acum în creştinism. Aceia însă care n-au recunoscut aceasta cînd li s-a propovăduit evanghelia, de atunci nu s-au mai închinat lui Hristos cel ascuns, deoarece l-au prigonit p e cel care s-a revelat, iar dumnezeul lor a fost de aici î n a i n t e duşmanul lui Hristos — diavolul. E un mare merit al lui Schelling că el este primul care se străduieşte să descopere manifestările pro­ videnţei în rîndurile paginilor, aducînd astfel laudă n o u ă dragostei lui Hristos pentru oamenii cei păcătoşi. După ce iudeii au fost aduşi cu ştirea lor, iar păgînii fără ştirea lor şi într-o formă falsă, la cunoaşterea adevăratului dumnezeu, cînd palatele semeţe ale lumii greceşti s-au prăbuşit şi mîna de fier a împăratului roman s-a lăsat asupra lumii întregi, s-a împlinit sorocul şi dumnezeu 1-a trimis pe fiul său pentru ca toţi cei care cred în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Iată cum s-au pe­ trecut lucrurile. Cînd Hristos şi-a supus păgînitatea, el era dum­ nezeul ei, dar nu adevăratul dumnezeu, căci fără tatăl el nu putea să aibă această calitate. Prin urmare, el cucerise de la diavol lu­ m e a şi putea să facă cu ea tot ce voia ; putea s-o păstreze pentru sine şi s-o stăpânească singur în acest chip dumnezeiesc ; dar el, ascultător fiind de bunăvoie, n-a păstrat-o pentru sine, ci a trans­ mis-o tatălui său, renunţînd la chipul dumnezeiesc şi devenind om. Se ştLi doar că, fiind în chipul lui dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu dumnezeu, ci s-a golit pe sine, a luat chip de rob, făcîndu-se oamenilor asemenea şi la înfăţişare, dovedindu-se ca un om. S-a smerit pe sine, ascultător făcîndu-se pînă la moarte, şi încă moarte de cruce (Epistola către filipeni, 2, 6—8). în sfînta scriptură mai sînt multe alte pasaje care dovedesc justeţea acestei interpretări, şi în felul acesta totul poate fi înţeles cît se poate de simplu şi textual, fără prea multe subtilităţi şi savantlîcuri Măreţia ascultării de care a dat dovadă Hristos constă tocmai în faptul că el, mîntuitorul, putea să stăpînească singur lumea în­ treagă şi să se d e s p a r t ă d e tatăl, dar n-a vrut să procedeze astfel, ci a depus la picioarele tatălui său lumea cucerită de la diavol şi a primit moartea pentru răscumpărarea multora. Aici vedem, de asemenea, care este sensul naraţiunii cu pri­ vire la ispitirea lui Hristos. Dacă Iisus n-ar fi fost liber să aleagă îni;e a se supune şi a nu se supune tatălui, diavolul nu l-ar fi putu! ispiti cîtuşi de puţin, căci el nu putea să nu ştie că încer­ carea sa v a fi zadarnică. Prin urmare, sus-menţionata interpretare dată de Schelling este neîndoielnic justă. Că Hris'os este, aşadar, dumnezeu adevărat, aceasta am auzit-o, iar acum învăţatul nostru trece la cea de-a doua n a t u r ă a lui, Ia cea umană. Schelling e şi el pătruns de credinţa nestrămutată că

SCHELLING — FILOZOFUL INTRU

HRISTOS

451

Hristos a fost într-adevăr om adevărat şi nu, cum îşi închipuie mulţi eretici, numai o manifestare a lui dumnezeu sau duhul lui dumnezeu care a pogorît asupra unui om deja existent. Luînd apărarea lumii în faţa lui dumnezeu, punîndu-se chezaş pentru ea, Hristos acţiona în afara lui dumnezeu şi împotriva lui. Aşadar, cît timp lumea nu se împăcase iarăşi cu dumnezeu, Hristos nu era dumnezeu, ci se afla într-o stare intermediară, care, dato­ rită biruinţei asupra păgînismului, devenise chip dumnezeiesc, dar ea însăşi nu era a d e v ă r a t a stare dumnezeiască. Pentru a trece din nou în această stare, Hristos a trebuit să transmită tatălui său lu­ mea pe care o cucerise de la diavol, a trebuit să renunţe la chipul dumnezeiesc şi să se supună smerit tatălui spre a lua asupra sa pedeapsa pentru nelegiuirea lumii. El a dat dovadă de această sme­ renie, devenind om născut din femeie şi făcîndu-se ascultător pînă la moarte, şi chiar pînă la moartea pe cruce. Toate purificările şi jertfele nu l-au putut îmbuna pe dumnezeu şi n-au fost decît pro­ logul unei singure şi mari jertfe, în care nu numai că a fost nimicit răul, dar a şi fost îmbunată mînia lui dumnezeu. Dumnezeu putea fi îmbunat numai printr-o supremă şi smerită supunere de bunăvoie, şi aceasta putea s-o facă numai fiul, dar nu omul, pe care teama şi zbuciumul sufletesc, precum şi cumplita mînie a lui dumnezeu, îl constrângeau la supunere. Acum Hristos putea să-i apere p e oa­ meni în faţa lui dumnezeu, căci, datorită faptului că ei, fără ştirea lor, îl venerau, el devenise stăpînul lor, apărătorul lor. Şi, pentru a primi efectiv în locul omului pedeapsa pe care acesta o merita, el a devenit om ; hotărîrea de a deveni om este o minune a milosîrdiei divine. Astfel s-a născut acum la Betleem, ca om, acela care a fost mai întîi la dumnezeu, a fost el însuşi dumnezeu, iar după căderea în păcat a fost „în chipul lui dumnezeu" ; el s-a născut din Maria, de la duhul sfînt, fără participarea vreunui bărbat. Cine s-ar fi încumetat să spere v r e o d a t ă că în 1842 un filozof, ba chiar întemeietorul şcolii moderne a hulitorilor de dumnezeu, va suferi o schimbare atît de îmbucurătoare şi va mărturisi cu atîta însufleţire dogmele fundamentale ale creştinismului ? Ideea care a fost întotdeauna şi în primul rînd pusă la îndoială, pe care semicreştinii au respins-o de multă v r e m e şi care este totuşi piatra de temelie a credinţei creştine, ideea naşterii lui Hristos din Maria fără participarea vreunui bărbat, a fost şi ea exprimată de Schelling ca o convingere a sa, şi aceasta constituie unul dintre cele mai îmbucu­ rătoare semne ale timpului, iar bărbatul plin de har care a avut cu­ rajul să facă acest lucru are tot dreptul la recunoştinţa fiecărui cre­ dincios. Dar cine nu recunoaşte aici mîna lui dumnezeu în această miraculoasă înlănţuire a evenimentelor ? Cine nu v e d e că aici el dă

452

FRIEDRICH ENGELS

bisericii sale un semn că n-a părăsit-o şi că se gîndeşte la ea ziua şi noaptea ? Despre moartea mântuitorului vorbeşte Schelling în termeni tot atît de autentic creştineşti şi cît se poate de edificatori. Ea a fost hotărîtă, zice el, încă de la începutul lumii, la sfatul străjilor, şi a fost o jertfă pe care o cerea milosîrdia divină. Dumnezeu este drept şi cu diavolul, şi a ţinut seama de dreptul lui în aşa măsură, încît a trimis la moarte pe propriul său fiu pentru ca toţi cei care cred în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică, iar diavolul să n-aibă nici cel mai mic motiv să spună că a fost doborît p e nedrept numai da­ torită faptului că puterea lui dumnezeu e mai mare. Măreţia şi gloria lui dumnezeu însuşi nu îngăduie nici măcar a p a r e n ţ a unei asemenea pete. De aceea a trebuit Hristos să devină om şi să ia asupră-şi ne­ legiuirea omenirii părăsite de dumnezeu şi să îndure moartea pe cruce, pentru ca prin moartea unuia să dobîndească mulţi viaţă. De aceea Hristos, în marea lui milosîrdie şi îndurare, a trebuit să se jertfească pentru noi, să se p u n ă chezaş în faţa tatălui pentru cei păcătoşi şi să ispăşească vina noastră, ca să ne putem înfăţişa iarăşi în faţa tronului ceresc. Cu toate că şi ceilalţi oameni sînt cu toţii supuşi morţii, nimeni n-a murit aşa cum a murit mântuitorul, ni­ meni n-a îndurat o moarte ispăşitoare ca aceea a lui Iisus Hristos. Astfel şi această cunună a credinţei, spălarea de păcate în sîngele lui Hristos, a fost din nou în chip miraculos salvată din ghearele vechiului balaur, care azi se înfăţişează sub chipul înţelepciunii lumeşti şi al nefastului spirit al vremii, iar dumnezeu şi-a adeverit din nou preţioasa lui făgăduinţă că porţile iadului nu vor birui bi­ serica lui. Mai d e p a r t e Schelling spune foarte frumos despre Hristos : această moarte este o minune atît de mare, încît nici nu ne-am încumeta s-o credem d a c ă n-am şti că e atît de certă. La moartea lui au fost de faţă reprezentanţi ai întregii omeniri ; au fost de faţă atît iudei, cît şi păgîni, şi ei reprezentau ambele laturi ale în­ tregii specii umane. Principiul păgîn, sub forma în care Hristos 1-a biruit prin lupta sa împotriva satanei în păgînism, trebuia să moară de o moarte păgână, de moarte pe cruce. Răstignirea lui Hristos a fost o destindere a îndelungatei stări de tensiune în care s-a aflat el în păgînism, adică starea lui extradivină a luat sfîrşit, şi prin moarte el s-a unit iarăşi cu dumnezeu, cum ne spune scriptura : el a fost izbăvit de judecată şi de teamă, şi neamul lui cine-1 va spune ? Căci s-a luat de pe pămînt viaţa lui ! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus spre moarte (Isaia, 53, 8). Cît priveşte însă învierea lui Hristos, Schelling spune că ea ar constitui dovada faptului că nu de ochii lumii a luat Hristos chipul său de om, ci a devenit om în modul cel mai serios şi pentru

SCHELLING

—

FILOZOFUL

ÎNTRU

HRISTOS

453

totdeauna, şi că chipul uman şi esenţa u m a n ă au aflat din nou hai­ de la dumnezeu, şi anume n u numai umanitatea întru Hristos, ci toată umanitatea în general, pe care Hristos nu făcea decît s-o reprezinte. Căci nu cutare sau cutare păcat îl nemulţumise p e dum­ nezeu în aşa m ă s u r ă încît să fi fost nevoit să p ă r ă s e a s c ă din această cauză omenirea, ci lucrul cel mai rău era toată starea de păcăto­ şenie, dedată răului, a întregii specii umane, şi de aceea omul în­ cetase să fie p e placul lui dumnezeu încă înainte de a fi păcătuit, aşa încît însuşi faptul de a fi om însemna oarecum u n păcat în faţa lui dumnezeu. De aceea nu se putea găsi în lume nici o v r e r e bună, pe placul lui Dumnezeu, nici o faptă bună, dreaptă î n faţa oelui atot­ puternic, înainte ca Hristos să fi murit ; de aceea şi astăzi numai credincioşii pot săvîrşi fapte bune şi pot avea vreri bune. Prin învierea lui Hristos însă, starea u m a n ă a redevenit îndreptăţită în faţa lui dumnezeu şi recunoscută de el ca purificată de păcate şi în felul acesta îndreptăţirea s-a săvîrşit numai datorită învierii. Aşa a fost înălţat la cer Hristos şi acum şade de-a dreapta lui dumnezeu-tatăl, ca om adevărat şi dumnezeu adevărat, fiind apă­ rătorul omenirii în faţa tatălui. Apoi, învierea lui Hristos constituie p e n t r u noi o dovadă a nemuririi propriului nostru suflet şi a învierii trupului. Schelling recunoaşte şi această dogmă, adăugind că, dacă în această viaţă trupul domneşte asupra spiritului, trebuie să urmeze o a doua viaţă, în care spiritul învinge trupul, iar în cele din urmă trebuie să survină u n echilibru intre cele două laturi. Aceasta concordă întru to­ tul cu ceea ce ne învaţă scriptura, pentru că ultima stare după învierea din morţi şi după judecata de apoi, după transfigurarea trupului, nu este altceva decît ceea ce Schelling numeşte echilibrul dintre suflet şi trup. In privinţa stării în care se vor afla nepocăiţii şi osîndiţii, care au murit cu inimi împietrite în necredinţă şi păcat, Schelling de asemenea emite unele presupuneri. El consideră c ă moartea a doua, veşnică, înseamnă agonizare veşnică, care nu poate să ducă ia o moarte reală. S-ar fi putut renunţa, desigur, la orice consideraţii pe această temă, lăsînd la aprecierea lui dum­ nezeu cum să pedepsească şi să chinuiască pe cei care-1 dispre­ ţuiesc şi-1 hulesc. In sursit, venerabilul Schelling aduce u r m ă t o a r e a mărturie preţioasă cu privire la învierea Domnului şi mîntuitorului nostru Ii sus Hristos : această înviere este u n fulger ţîşnit din sfera istoriei interioare în sfera istoriei exterioare. Pentru acela care înlătură asemenea fapte, istoria împărăţiei lui dumnezeu nu mai rămîne decît ca o înşiruire de evenimente exterioare, întâmplătoare, lipsite de orice conţinut divin, lipsite de acel ceva transcendent (depăşind

454

FRIEDRICH ENGELS

limitele raţiunii) care constituie istoria propriu-zisă. Fără înviere, istoria nu mai este decît material pentru • memorizare, şi nicidecum o cunoaştere adevărată, deplină a evenimentelor. — Acestea sînt c u v i n t e 'frumoase şi creştineşti, în timp ce flecăreala, reprezentanţi­ lor înţelepciunii lumeşti despre dumnezeu în istorie şi despre dez­ voltarea conştiinţei generice nu e decît o dezgustătoare sporovăială şi hulire de dumnezeu. Căci dacă aceşti trufaşi corupători ai tine­ retului îşi au dumnezeul în istoria tuturor păcatelor şi crimelor omeneşti, atunci unde mai rămîne dumnezeu în afara acestor p ă c a t e ? Aceşti campioni ai batjocurii nu vor să v a d ă că întreaga istorie universală este o înşiruire de nedreptăţi, fărădelegi, crime, adul­ tere, desfrînări, hoţii, huliri de dumnezeu, nelegiuiri, izbucniri de mînie şi orgii, care s-ar prăvăli negreşit în iad, tîrînd cu ele lumea toată, dacă nu s-ar v e d e a pretutindeni mîna salvatoare a lui dum­ nezeu, care se opune răidui şi-i pune stavilă ; şi această ruşinoasă arenă a viciului este cerul lor, întreaga for nemurire ; ei înşişi au spus-o deschis. Toate acestea însă nu sînt deoît frumoasele urmări ale faptului că acţiunile divine sînt înlăturate din istorie. Dum­ nezeu se răzbună p e ei, ascunzîndu-le adevărata sa esenţă şi lăsîndu-i să-şi facă u n dumnezeu care e mai prejos chiar decît un idol mut, făcut din lemn şi paie, şi care nu e decît o fantomă vagă, un aşa-zis spirit universal şi spirit al istoriei. Am văzut unde duce un asemenea mod de a concepe istoria, al cărui principal autor moral este Hegel, omul c u faimă p r o a s t ă printre bunii creştini ; să comparăm cu aceasta tabloul istoriei aşa cum ni-1 înfăţişează un om al lui dumnezeu cum e Schelling. Dintre cei doisprezece, spune Schelling, care au stat întot­ deauna în preajma Domnului şi pe care el i-a numit apostoli, au fost mai cu seamă trei, şi anume Petru, lacob şi loan, pe care el îi prefera de fiecare dată înaintea celorlalţi. în aceşti trei apostoli ne sînt date prototipurile întregii biserici creştine, dacă în locul lui lacob, cel înainte de v r e m e ucis pentru credinţa sa în Hristos, îl v o m pune ca urmaş al său pe apostolul Pavel, care fusese con­ vertit cam tot pe vremea aceea. Petru, Pavel şi loan domină trei perioade diferite din istoria bisericii creştine, după cum în „Ve­ chiul testament" Moise, Ilie şi loan Botezătorul au fost cei trei reprezentanţi ai altor trei perioade. Moise a fost dătătorul de lege, prin intermediul căruia dumnezeu a pus temelia ; Ilie a fost spiritul înflăcărat care a reînviat şi trezit la fapte poporul care căzuse în amorţire şi părăsise credinţa străbună loan Botezătorul a fost acela care a desăvîrşit opera predecesorilor : prin el se înfăptuieşte trecerea de la „Vechiul" la „Noul testament". La fel şi p e n t r u ;

SCHELLING — FILOZOFUL INTRU HRISTOS

455

biserica „Noului testament", Petru este Moise întemeietorul, prin care esenţa iudaică a acelor vremuri a fost reprezentată în biserica creştină ; Pavel a fost înflăcăratul Ilie care îndemna la acţiune, nu lăsa p e credincioşi să adoarmă şi să cadă în amorţire şi repre­ zenta esenţa păgînismului : cultura, erudiţia şi înţelepciunea lu­ mească în m ă s u r a în oare se supunea credinţei ; loan însă v a fi şi el acela care desăvîrşeşte opera predecesorilor, care arată calea viitorului, căci celor pe care îi iubeşte, Domnul le încredinţează desăvârşirea operei. Tocmai de aceea a şi scris loan „Apocalipsul", vestind, încă în viaţă fiind, cele viitoare. Biserica apostolului Petru este biserica catolică, al cărei serviciu divin împovărat d e cere­ monii, ca şi î n v ă ţ ă t u r a ei despre faptele bune, corespunde legii iudaice ; şi nu se poate tăgădui că cuvintele Domnului : „...Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica m e a şi porţile iadului n u vor birui-o" se referă la biserica întemeiată de acesta. Şi după cum Petru s- Ceea ce am spus mai ,sus în (legătură cu legea este cu prisosinţă confirmat de practică. Definirea noţiunii de ireverenţiozitate, care este de resortul poliţiei, al cenzurii, îşi dezvăluie aici acţiunea ei dăunătoare. Prin transplantarea acestei noţiuni p e tărîmul legii, ea este pusă în funcţie de o cenzură mai severă sau mai puţin severă. Dacă cenzura este foarte apăsătoare, ca în 1840, pînă şi cea mai uşoară criticare este ireverenţioasă. Dacă ea este < î n g ă d u i t o a r e ş i > umană, ca în prezent, c e e a ce pe atunci trecea drept impertinenţă, acum abia dacă este privit ca ireve­ renţios. < A ş a se explică contradicţia că în „Rheinische Zeitung" şi „Königsberger Zeitung" a p a r cu autorizaţia cenzurii prusiene lucrări care în 1840 nu numai că nu erau permise, dar erau şi pa­ sibile de p e d e a p s ă > . Prin n a t u r a ei, c e n z u r a trebuie să fie osci­ lantă ; legea însă, atîta timp cît nu este anulată, trebuie să rămînă neclintită ; ea nu trebuie să depindă de oscilaţiile practicii poli­ ţieneşti. Şi in încheiere — „provocarea de nemulţumire şi dezamă­ gire !" Dar tocmai acesta şi este scopul oricărei opoziţii. Dacă cri­ tic o anumită lege, intenţia mea este, lîntr-adevăr, să p r o v o c prin această nemulţumire, şi nu n u m a i în popor, ci chiar < d a c ă se p o a t e > în guvern. Cum se poate, în general, critica ceva d a c ă nu cu intenţia de a-i convinge p e alţii de — c a să folosesc un eufe­ mism —• imperfecţiunea lucrului criticat, deci de a p r o v o c a în felul acesta nemulţumire. C u m pot să şi critic să şi laud, să consider u n

FRIEDRICH

502

ENGELS

lucru în acelaşi timp şi bun şi rău ? E pur şi simplu imposibil. De asemenea, sînt şi îndeajuns de cinstit c a să spun de la b u n început că prin acest articol am intenţia să provoc nemulţumire faţă d e § 151 al Codului penal prusian şi, totodată, am convingerea că nu-1 critic „impertinent şi ireverenţios", cum se spune în acest paragraf, ci „cinstit şi bine intenţionat", cum spune circulara cen­ zurii. Căci circulara cenzurii a sancţionat acest drept de a stîrni nemulţumire, şi, spre gloria naţiunii prusiene, de atunci s-a făcut tot ceea ce a fost posibil p e n t r u a se stîrni nemulţumire şi dezamă­ gire. Datorită acestui lucru, p a r t e a respectivă a paragrafului este anulată în fapt, şi culpabilitatea „criticării ireverenţioase" este considerabil restrînsă. E o dovadă suficientă că acest paragraf cu­ prinde un amestec şi o adunătură de dispoziţii eterogene, legisla­ tive şi poliţieneşti cu privire la presă. Acest lucru se explică foarte simplu şi prin perioada în care a fost întocmit codul de legi al ţării, prin conflictul dintre ilumi­ nismul liberal al acelei epoci şi ancien régime * prusian de atunci. Să fii nemulţumit de guvern, d e instituţii ale statului, asta nu în­ semna pe atunci cu mult mai puţin decît trădare de ţară, sau, în orice caz, o crimă care putea sta la baza unei destul de frumuşele anchete şi condamnări. Delictul de lezmajestate nu prea ne interesează. Publiciştii prusieni au dat pînă acum dovadă de suficient tact p e n t r u a nu se atinge de persoana regelui. Aceasta constituie o anticipare a prin­ cipiului constituţional cu privire la inviolabilitatea persoanei rege­ lui, şi nu putem decît s-o aprobăm. Totodată trebuie să recomandăm insistent comisiei de revi­ zuire a legilor paragraful discutat ; iar noi vom continua ca şi pînă acum, în mod bine intenţionat şi cinstit, să provocăm nemul­ ţumire şi dezamăgire în legătură cu toate rămăşiţele perimate şi neliberale din instituţiile noastre d e stat. Scris de F. Engels în iunie 1842 Publicat în a n e x a lui „Rheinische Zeitung" nr. 195 din 14 iulie 1842 Se tipăreşte după manuscris. Tradus din limba germană

* — v e c h i l e rînduieli. — Nota

iiad.

SCRISOARE

CĂTRE LA

ARNOLD

RUGE

DRESDEN

I Stimate d-le doctor ! O dată cu scrisoarea, v ă trimit un a r t i c o l pentru „Jahr­ bücher". Lucrarea despre Dante am abandonat-o deocamdată. V-aş fi trimis mai demult articolul dacă aş fi avut cît de cît timp. Scrisoarea dv. a făcut un mare ocol înainte de a ajunge Ia mine. M ă întrebaţi de ce n-am trimis „Schelling şi revelaţia" * la „Jahrbücher". 1) Pentru că eu intenţionam să scriu o lucrare de 5—6 coli, dar în urma tratativelor cu editorul am fost nevoit să mă limitez la 3 coli şi j u m ă t a t e ; 2) p e n t r u că pînă atunci revista „Jahrbücher" a v e a încă o atitudine oarecum reţinută cînd era vorba de Schelling ; 3) pentru că cei de aici m-au sfătuit să nu-1 mai atac pe Schelling în paginile unei reviste, ci mai bine, să public de la început o broşură împotriva lui. Articolul „Schelling — filozof întru Hristos" e scris tot de mine. Apropo, nu sînt nicidecum doctor şi niciodată nu voi p u t e a deveni ; nu sînt decît un negustor şi un artilerist din armata regală prusiana. De aceea v ă rog să mă scutiţi de acest titlu. Sper ca în curînd să v ă mai trimit un manuscris, iar pînă atunci, rămîn al dv. devotat 169

Berlin, 15 iunie 1842 F. E n g e l s

(Oswald),

•Dorotheenstrasse, 56 * Vezi volumul de

fata,

p. 3 9 1 — U I .

— Nota

reci.

FRIEDRICH

504

ENGELS

II Stimate domn ! De data aceasta vă scriu ca să v ă comunic că nu vă trimit nimic. Am luat botărîrea ca pentru un timp să renunţ la orice acti­ vitate publicistică şi, în schimb, să studiez mai mult. Cauzele care m-au determinat sînt evidente. Eu sînt tînăr şi autodidact în filozofie. Am suficiente cunoştinţe ca să-mi formez o anumită convingere şi, în caz de nevoie, s-o susţin, dar nu suficiente ca să fac acest lucru într-adevăr cu succes. Iar faţă de mine exigen­ ţele vor fi c u atît m a i mari c u dît sînt un „oomis-voiajor î n filo­ zofie" şi nu mi-am dobândit printr-o diplomă de doctor dreptul de a filozofa. Sper că atunci cînd voi scrie din nou, şi voi semna cu propriul meu nume, să corespund acestor exigenţe. în plus, acum nu mă pot lansa p r e a mult, pentru că în curînd voi fi, probabil, din nou nevoit să acord mai mult timp chestiunilor comerciale. Pînă în prezent, activitatea m e a publicistică, considerată din punct de v e d e r e subiectiv, s-a rezumat exclusiv la -încercări al căror rezultat trebuia să-mi arate dacă aptitudinile mele înnăscute îmi p e r m i t să contribui î n mod rodnic la progres, s ă particip activ la mişcarea contempo­ rană. Am motive să fiu satisfăcut de rezultate şi consider că acum e de datoria m e a ca prin studii ştiinţifice, p e care le continui cu şi mai multă plăcere, sănmi însuşesc într-o măsură şi mai mare şi ceea ce omul nu capătă d e la naştere. Vă propun ca în octombrie, cînd mă voi întoarce în patria mea renană, să n e întîilnim la Dresden şi să vorbim mai pe larg despre acest lucru. Pînă atunci, v ă doresc numai bine şi vă rog să vă amintiţi din cînd în cînd de mine. Berlin, 26. VII. 1842 Al dv., F. E n g e l s 1 7 0

Aţi citit obiecţiile lui J u n g ? După p ă r e r e a m e a e tot ce-a scris el mai bun p î n ă ân prezent. De altfel, acum se găseşte aici un alt Jung, de la „Rheinische Zeitung"' c a r e apare la Köln, —• şi eî o să v ă viziteze peste cîteva săptămîni, cînd se întoarce.

M

A

R

X

MANUSCRISE EC O N O M I C O -F ILO Z O F ICE DIN

1 844

m

S c r i s d e K. M a r x î n a p r i l i e - a u g u s t Publicat pentru prima

1844

o a r ă ( p a r ţ i a l ) ir. 1 9 2 ? d e

Institutul

d e m a r x i s m - l e n i n i s m î n l i m b a r u s ă şi Î H 1 9 3 2 ( i n t e g r a l ) Se tipăreşte după manuscris. Tradus din limba

germană

în limka

germană

P

R

E

F

A

Ţ

Ă

în „Deutsch-Französische J a h r b ü c h e r " am promis să fac cri­ tica ştiinţei dreptului şi a statului sub forma unei critici a filozo­ fiei hegeliene a d r e p t u l u i . La p r e g ă t i r e a textului pentru tipar, îmbinarea criticii îndreptate exclusiv împotriva gîndirii specula­ tive cu critica diverselor discipline propriu-zise s-a dovedit a fi cu desăvîrşire inadecvată, stînjenind expunerea materialului şi îngreuind înţelegerea lui. în plus, dată fiind bogăţia şi diversitatea temelor de tratat, înghesuirea Întregului material într-o singură lu­ crare ar fi fost posibilă numai în cadrul unei expuneri prin exce­ lenţă aforistice, iar aceasta, la rîndul ei, ar fi creat aparenţa unei sistematizări arbitrare. De aceea îmi propun să fac critica drep­ tului, a moralei, a politicii etc, într-o serie de broşuri succesive, de sine stătătoare, urmînd ca în încheiere să încerc a înfăţişa într-o lucrare specială conexiunea întregului, corelaţia dintre dife­ ritele părţi şi, în sfîrşit, să supun unei critici prelucrarea specula­ tivă a acestui material. Din acest motiv, în lucrarea de faţă legă­ tura dintre economia politică şi stat, drept, morală, viaţa civilă etc. va fi atinsă numai în m ă s u r a în care însăşi economia politică atinge „ex professo" * aceste discipline. Pe cititorul familiarizat cu economia politică e de prisos să-I mai asigur că concluziile mele sînt rodul unei analize esenţialmente empirice, bazată pe o conştiincioasă studiere critică a aces­ tei discipline. «(Recenzentul ignorant .însă, care, pentru a-şi ascunde neprice­ p e r e a totală şi p a u p e r t a t e a intelectuală, îl asurzeşte p e criticul pozitiv cu expresii ca : „frază utopică", sau „critica întru totul 172

* —

, , î n m o d e x p r e s " . — Nota

trad.

510

KARL MARX

pură, întru totul hotărîtă şi critică", sau „societatea nu numai în­ temeiată pe ideea de drept, ci şi socială, întru totul socială", „masa compactă cu caracter de masă", „oratorii retorici ai masei cu carac­ ter de masă" , — acest recenzent abia trebuie să facă dovada că are un cuvînt de spus nu numai în chestiunile sale familiale teologice, ci şi la dezbaterea treburilor laice, y * E de la sine înţeles că, în afară de lucrările socialiştilor fran­ cezi şi englezi, am folosit şi lucrări scrise de socialişti germani. Dar în acest domeniu lucrările germane originale şi pline de miez se reduc — fără a socoti scrierile lui Weitling — la articolele pu­ blicate de Hes.s în „Einundzwanzig Bogen" .şi la „Schiţă a unei critici a economiei politice" , publicată de Engels în „DeutschFranzösische Jahrbücher", unde eu, la rîndul meu, am schiţat în­ tr-o formă cît se poate de generală elementele de bază ale lucrării de faţă. p e n t r u t e r e n u r i l e s e m ă n a t e c u c e r e a l e . In a p r o p i e r e a insulelor S h e t l a n d m a r e a este m a i a b u n d e n t ă în p e ş t i ; o m a r e p a r t e d i n l o c u i t o r i i l o r s e o c u p ă cu p e s c u i t u l . D a r p e n t r u a pute-a p r o f i t a d e p r o d u s u l m ă r i i , e i t r e b u i e s ă - ş i a i b ă l o c u i n ţ a p e u n t e r e n î n v e c i n a t c u m a r e a . R e n t a -pro­ p r i e t a r u l u i funciar n u e p r o p o r ţ i o n a l ă cu ceea ce a r e n d a ş u l p o a t e să s c o a t ă din p ă m î n t , ci c u c e e a c e p o a t e s ă s c o a t ă a t î t d i n p ă m î n t , c î t .şi d i n m a r e (Smith, v o l , I, p . 3 0 1 — 3 0 2 ) . , , R e n t a f u n c i a r ă p o a t e fi c o n s i d e r a t ă c a p r o d u s a'l torţelor naturii a căror f o l o s i n ţ ă p r o p r i e t a r u l o p u n e ila d i s p o z i ţ i a a r e n d a ş u l u i . A c e s t p r o d u s p o a t e fi m a i m a r e sau m a i mic, în funcţie de m ă r i m e a respectivei forţe a naturii, sau, cu alte cuvinte, în funcţie d e g r a d u l de fertilitate n a t u r a l ă sau artificială a p ă m î n t u l u i . E s t e a c e l p r o d u s al n a t u r i i c a r e r ă m î n e -după s c ă d e r e a s a u c o m p e n s a r e a a t o t c e p o a t e fi c o n s i d e r a t l u c r u f ă c u t d e o m " (Smith, v o l . II, p . 3 7 7 — 3 7 8 ) .

538

KARL

„Aşadar, lui,

este,

ceea

ce

acesta

ar

îşi

poate

fi

îngădui

ciari

este

la

lunciară,

un

preţ

putut

să

poate

„Dintre de

renta

fireşte,

să dea" cele

sine,

ale

fără

monopol.

Ea

investească să

ia

(Smith,

trei

clasa

considerată

de

îngădui

vreun

ca

ipreţ

plătit

pentru

nu

este

oîtuşi

de

proprietarul

fără

să

fie

v o l . I, p .

clase

cărei

MARX

plan

său

ci c u

pământu­

proporţională isau

ceea

ce

cu

cu

ceea

ce

arendaşul

îşi

302).

nu

sau

pămîntul

iîn p i e r d e r e ,

fundamentale

venituri

in

folosinţa

puţin

o

ale

societăţii,

cea

costă

nici

muncă,

din

partea

ei"

proiect

a

proprietarilor

nici

fun­

grijă,

ci

îi

revin

vol.

II,

p.

161).

(Smith,

După cum am mai văzut, mărimea rentei d e p i n d e de grajdul de îeitilitate a pămîntului. Un alt factor determinant al rentei este poziţia terenului. „Renta ar

fi

funciară

produsul

(Smith,

voi.

lui,

I, p .

„Atunci naturală,

mică şi

II, p .

nu

numai

funcţie

terenurile,

de

în

funcţie

poziţia

minele,

produsului

de

iertilitatea

terenului,

care

se

folosesc

au

naturală

fost cu a

locurile

obţinut

'întrebuinţate

cu

ductivitatea

în

solului,

oricare

i-ar

fi

oricare

fertilitatea"

306).

cînd

capitalurilor

mărime

vol.

şi

cuantumul

mărimea mai

variază

ci

ele

în

acestor

scop

Dacă

pricepere, terenuri,

pescuit

,au

exploatarea

acest

folosite.

aceeaşi

de

din

şi

de

însă

va

fi

va

sau

fi

productivitate în

priceperea

capitalurile

produsul

mine

aceeaşi

lor

funcţie

mai

sînt

mare de

proporţional

Jocuri

de

de sau

aceeaşi cu

pro­

pescuit"

(Smith,

210).

Importanţa acestor teze ale lui Smith rezidă în aceea că la cheltuieli de producţie egale şi la aceeaşi mărime a capitalului, ele reduc renta funciară la fertilitatea mai mare sau mai mică a solului. Aceasta arată clar denaturarea noţiunilor în economia politică, care transformă fertilitatea pămîntului într-o însuşire a proprietarului funciar. Să examinăm acum renta funciară aşa cum se formează ea în relaţiile reale dintre oameni. Renta funciară se stabileşte în lupta dintre arendaş şi pro­ prietarul funciar. Peste tot în economia politică vedem că antago­ nismul de interese, lupta, războiul sînt considerate drept baza orga­ nizării sociale, Să vedem deci care sînt relaţiile dintre proprietarul funciar şi arendaş. „La pe

cît

stabilirea

posibil

capitalului şi

să

cu

întreţine

care

vitele

în

gospodăriile

cu

care

se

prietarul ceea

fireşte, rentei

să

respectivul naturală

şi-1

din

ca

din

rentă

în

îşi

regiune.

să-i

îşi

lase lui

poate

surplus

unelte

fără ceva

a

fi

mai

în

această şi s-o

fi

căreia I, p .

pierdere, Tot

ce

parte,

aceasta

dau

în

299—300).

şi

ân

rămîne

în

obişnuit mai

mică

arareori

din

funciar

în

pro­

produs

evident,

starea

considerat arendă

cea

numai

reprezintă,

cumpără

profitul

partea

caută

înlocuirea

munca,

plus

proprietarul

plătească

funciar

pentru

plăteşte

evident,

întotdeauna se

necesar

producţie,

mult.

îngădui

proprietarul e

sămînţa,

este,

funciară,

vol.

deoît

de

Aceasta

poate

schimbul

a t e r e n u r i l o r " (Smith,

arendare,

mult

procură

peste

rentă

de

mai

celelalte

arendaşul

drept

Acest

urmă

şi

preţul

arendaşul

teren.

sau

mare parte

dispus

rezerve

care

din

muncă

mulţumi e

contractului

arendaşului

acesta de

poate

totuna,

pe

lase

fermiere

funciar

ce-i

clauzelor

nu

care

sau, caută,

maximul se

află

ca

rentă

funciară

chip

firesc

cea

mai

MANUSCRISE

„Proprietarii arendaşi. neîncetat,

în

ce

se

dintîi

maximum că

se

aceste

avantaje singur

struirea

unui

district

poate

să

arendă

;

de

dar numai

investiţii,

sau

a

aducă,

unui

pe

cal

mai

în

ca

pe

„Renta

obţinută

brut

plătoare

aile

şi

de

este

pe

în

recoltei"

o

pentru

vol.

I, p .

unei

rentă

(Smith,

făcut

I,

şi

a

acest

poate

„Pe

piaţă

căror

aducerea Dacă

lor

în

bunăstării

unul

că

şi

să

scop

pe

piaţă,

inexistenţa

dar

nu

nu

mai

acestui

.să

de

p.

acele

pentru un

rămîne e

părţi

„Renta cauza

şi

funciară profitul.

preţului

rentei

intiă Rata

ridicat

funciare

„Întrucît

în

componenţa

ridicată

sau

sau

scăzut

constituie

oamenii,

mijloacele

mică o

de

lor

produse

cantitate

mai

de

o

ca

şi

alimentare. mare

sau

al

arareori

o

muncă

tea

muncă

se

poate

de

tchivalenîâ fi

cu

ce

aceea

gospodărite

ridicate cumpăra

în

din

ântîmsub

o

aceasta,

solului

cheltuit la

pentru

acest

surplusul surplus,

pentru de

în unele

producţia

obişnuit

funcţie

preturilor

capital.

va

intra,

marfa

poate

plata

rentei

cerere"

(Smith,

măriurilor a

cu

salariului

mărfurilor, acestui

cu

se

pentru

situaţiile

Cu

celelalte

care

pe

şi

cînd

preţ"

funciare. vol.

.mică

ar

fi

uneori

muncă

muncă,

cu

mai

cît

şi

munca.

produce

I,

cu

poate

aceasta cu

muncă

în

multe

se

raport

sau

mai

întotdeauna găsi

oameni cantl a-

este

h

întotdeauna in

cazul

datoreşte alimentare

produse,

partea

în

drept,

.produse,

produse

figu­

mare

vor

Ce-i nu

se

scăzută

303—304).

fireşte,

cumpăra

produse

aceste

sau p.

funciară

mai

produse.

aceste

şi

Dar

mai

cerere

decît

constituie

I,

înmulţesc,

alimentare

întreţine de

se

altiei

ridicată vol.

întotdeauna

produse

întreţinută

pot

o

asemenea

economic,

categorie

solul

se

alimentare

a obţine

putea cel

respectiva posibile,

de

animale,

lotul

prolituiui

rata

(Smith,

întotdeauna

produse

cumpăra

modul

atîta

există

pentru

retribute

întotdeauna

existente toate

care

în

toate

mai

,să p r e s t e z e

lor

în

treime

e

dm

asemenea

nimic

în

scăzută

eleatul

subzistenţă,

dispuşi

ar

starea

variaţiile

Printre produsele c a r e aduc î n t o t d e a u n a rentă rează produsele alimentare. cu

de

reprezintă,

de

capitalul

profitului

există

surplus

acela fel

.142.—1431.

în

obicei

rentă

înlocuiască

necesară

însă

un

pămîntuilui,

„Această

obţinerea

suma

Dacă

expirarea este

nici II,

in

trage

378).

numai

ca

luat el

el

să-1 p l ă t e a s c ă

reprezintă

351).

obicei,

asigure

excède

funciară.

adusă sau

de

suficient

arendaşul

302—303).

salariul a

este

obişnuit

fi, d e s i g u r , p.

aduse,

piaţă

renta

Existenţa

fi

obişnuit pe

preţul

fireşte,

pot

preţ

a

Con­

Nu la toate mărfurile se poate plăti rentă funciară. regiuni, de pildă, nu se plăteşte rentă pentru piatră. al

de

teren.

după

voll.

mal

dintre

299).

moşii

II, p .

primul

moment

(Say,

prin

avere

terenului

.arendă ;

in

o

îmbunătăţiri,

acest

celui

posibilitatea

s t a b i l ă .şi i n d e p e n d e n t ă p.

vol.

are

adevărat

folosinţa

arendaşul

vol.

suprafaţa

(Smith,

pătrime din produsul brut"

de

din

corespunzător"

fSmiffi,

general

său

mod

plătit

E

Tran­

revin

respectivul

aceste

că

care

de

îi

de

crească

limite...

numai

îmbunătăţiri

(în ;

n-a

că

şi

faţă

să

întotdeauna

care

populaţiei

unele

monopol poate

anumite

întotdeauna

toate

preţ

ridicat

chiar

arenzilor...

sa,

de

faptul

legate

investit

539

asigură

din

dar

proprietarului

cu

creşte

;

contractului

revin

dobîndă,

sa,

creşterea a

fel

avantajele

asigura

urcare

1844

terenuri,

arendaş

favorabile

cheltuiala

se află r e s p e c t i v u l t e r e n "

produsul

a-i

un

de

.Ungă

prestigiu

DIN

depăşeşte

şi

poziţia

drum, o

nu

Pe

capitalului

îi

considerată

preţul

de

expirarea

arenda

mărfi

din

pentru

urma la

aici

căci

şi

ajuns

pe

şi

circumstanţele

foloasele

de

„Renta, fireşte,

foloase

exercită cererea

funciar

posibile...

întotdeauna

pînă

toate

scoate

care

de

canal

acestei

credit

toate

însuşi foloase

de

e

determină

acestuia,

trage

—

adică

proprietarul

avantaje

el

Say

lor,

cantitatea

de

de

spune

marfa

între

bucură

profita

care

ce

încheie

lucrurilor,

mare,

—

pentru

timp

zacţia natura

funciari

Cererea

ECONOMICO-FILOZOFICE

se

potrivit

locului.

Dar

alimentare

cînd

salariilor poate norme­ aproape decît

e

540

KARL

MARX

n e v o i e p e n t r u a p u t e a î n t r e ţ i n e — î n m o d u l c e l m a i l a r g î n c a r e a fost v r e o d a t ă î n t r e ţ i n u t ă —• t o a t ă m u n c a n e c e s a r ă s p r e a p r o d u c e a c e s t e p r o d u s e şi a l e a d u c e p e p i a ţ ă . A c e s t s u r p l u s d e p r o d u s e a l i m e n t a r e e î n t o t d e a u n a m a i m u l t d e c î t sufi­ cient p e n t r u a î n l o c u i , cu profilul c o r e s p u n z ă t o r , capitalul c a r e p u n e în m i ş c a r e această muncă. C e v a deci r ă m î n e întotdeauna pentru plata unei rente proprietaru­ l u i f u n c i a r " (Smith, v o l , I, ip. 305'—306). „ H r a n a , a ş a d a r , e s t e n u n u m a i s u r s a i n i ­ ţ i a l ă a r e n t e i , ci şi a t u n c i c î n d , m a i t î r z i u , a l t e p r o d u s e a l e p ă m î n t u l u i î n c e p s ă a d u c ă r e n t ă , tot creşterii forţei p r o d u c t i v e a muncii p r o d u c ă t o a r e d e produse a l i m e n t a r e — c r e ş t e r e o b ţ i n u t ă p r i n a m e l i o r a r e a şi c u l t i v a r e a s o l u l u i — îi d a t o ­ r e a z ă p r o p r i e t a r u l a c e a s t ă r e n t ă " ( o p . c i l . , p . 3 4 5 ) . „ H r a n a o m u l u i p a r e a fi s i n ­ g u r u l p r o d u s al p ă m î n t u l u i c a r e dă d i n t o t d e a u n a o r e n t ă o a r e c a r e p r o p r i e t a r u l u i f u n c i a r " (op. cil., p. 337). „ Ţ ă r i l e s î n t p o p u l a t e n u în p r o p o r ţ i e cu n u m ă r u l o a m e ­ n i l o r p e c a r e p r o d u c ţ i a l o r p o a l e s ă - i î m b r a c e şi s ă - i a d ă p o s t e a s c ă , ci î n p r o p o r ţ i e c u n u m ă r u l c e l o r p e c a r e l i p o a t e h r ă n i " (op. cit., p . 342). „ D u p ă h r a n ă , c e l e d o u ă m a r i t r e b u i n ţ e a l e o m u l u i s î n t î m b r ă c ă m i n t e a şi l o c u i n ţ a . I n m o d o b i ş n u i t , o b i e c t e l e c a r e s e r v e s c la s a t i s f a c e r e a l o r a d u c r e n t ă , d a r a c e a s t a n u se î n t î m p l ă î n t o t d e a u n a î n m o d n e c e s a r " (op. c i t , p. 337—338),

Să vedem acum în ce mod exploatează proprietarul funciar toate avantajele societăţii. 1) Renta funciară creşte o dată cu creşterea populaţiei (op. cit., p. 335). 2) Am văzut la Say că renta funciară creşte o dată cu intro­ ducerea căilor ferate, pe măsura perfecţionării şi înmulţirii mij­ loacelor de comunicaţie şi a sporirii securităţii lor. 3) „ O r i c e î m b u n ă t ă ţ i r e î n s t a r e a s o c i e t ă ţ i i t i n d e s ă m ă r e a s c ă — direct sau indirect —• r e n t a f u n c i a r ă , s ă s p o r e a s c ă a v u ţ i a r e a l ă a p r o p r i e t a r u l u i f u n c i a r , a d i c ă p u t e r e a lui d e a c u m p ă r a m u n c a a l t u i a s a u p r o d u s u l ei... P r o g r e s u l î m b u n ă t ă ţ i r i l o r f u n c i a r e şi a l c u l t i v ă r i i s o l u l u i d u c e d i r e c t l a a c e s t r e z u l t a t . P a r t e a d i n p r o d u s c a r e r e v i n e p r o p r i e t a r u l u i f u n c i a r c r e ş t e in m o d n e c e s a r o d a t ă c u c r e ş t e r e a p r o ­ dusului... C r e ş t e r e a p r e ţ u r i l o r r e a l e la aceste feluri de m a t e r i e primă, de pildă c r e ş t e r e a p r e ţ u r i l o r l a v i t e , d u c e şi e a d i r e c t l a c r e ş t e r e a r e n t e i f u n c i a r e şi c h i a r î n t r - o p r o p o r ţ i e şi m a i m a r e . O d a t ă c u c r e ş t e r e a v a l o r i i r e a l e a p r o d u s u l u i c r e ş t e î n m o d n e c e s a r iru n u m a i v a l o a r e a r e a l ă a p ă r ţ i i p r o p r i e t a r u l u i f u n c i a r şi, d e c i , p u t e r e a s a r e a l ă d e a d i s p u n e d e m u n c a a l t o r a , ci şi m ă r i m e a r e l a t i v ă a a c e s t e i p ă r ţ i î n r a p o r t c u p r o d u s u l t o t a l . D u p ă c r e ş t e r e a p r e ţ u l u i r e a l al a c e s t u i p r o d u s , p r o d u c e r e a l u i n u n e c e s i t ă m a i m u l t ă m u n c ă d e c î t î n a i n t e , şi d e a c e e a , p e n t r u î n l o c u i r e a capitalului .întrebuinţat cu profitul său obişnuit, e n e v o i e a c u m de o p a r t e m a i m i c ă d i n p r o d u s d e c î t î n a i n t e . P a r t e a d i n p r o d u s c a r e r ă m î n e si c a r e a p a r ţ i n e p r o p r i e t a r u l u i f u n c i a r a r fi d e c i , î n c o m p a r a ţ i e c u p r o d u s u l t o t a l , m u l l m a i m a r e c a î n a i n t e " (Smith, v o l . II, p . 1 5 7 — 1 5 9 ) .

Creşterea cererii de materii prime şi, deci, creşterea valorii lor se poate datora, în parte, creşterii populaţiei şi sporirii tre­ buinţelor ei. Dar fiecare invenţie nouă, fiecare întrebuinţare nouă. ce se dă în industrie unei materii prime care n-a mai avut pînă atunci nici o întrebuinţare, sau a avut una foarte restrînsă, con­ tribuie de asemenea la creşterea rentei. Aşa, de pildă, o dată cu apariţia căilor ferate, a vapoarelor etc. a crescut enorm renta pe care o aduc minele de cărbuni. în afară de acest avantaj pe care proprietarul funciar îl scoate

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

541

din industrie, din invenţii, din muncă, vom vedea î n d a t ă că el mai are şi un altul. 4) , , O r i c e s p o r i r e a f o r ţ e i p r o d u c t i v e a m u n c i i c a r e t i n d e d i r e c t s ă s c a d ă p r e ţ u l r e a l al b u n u r i l o r m a n u f a c t u r a t e d u c e i n d i r e c t la c r e ş t e r e a r e n t e i f u n c i a r e reale Proprietarul funciar schimbă pe p r o d u s e manufacturate acea parte din ma­ teriile sale p r i m e c a r e d e p ă ş e ş t e t r e b u i n ţ e l e sale, sau p r e ţ u l a c e s t e i părţi. Tot ce r e d u c e p r e ţ u l r e a l al p r o d u s e l o r m a n u f a c t u r a t e m ă r e ş t e p r e ţ u l r e a l al p r o d u s e l o r a g r i c o l e . A c e e a ş i c a n t i t a t e d e p r o d u s e a g r i c o l e v a fi d e a i c i î n a i n t e e c h i v a l e n t ă cu o cantitate mai m a r e de p r o d u s e manufacturate, iar proprietarul funciar capătă posibilitatea de a cumpăra o cantitate mai m a r e de bunuri care înlesnesc traiul, d e p o d o a b e s a u o b i e c t e d e l u x " (Smith, v o l . II, p , 159).

Dar cînd, pornind de la faptul că proprietarul funciar exploa­ tează toate avantajele societăţii, Smith conchide (vol. II, p. 161) că interesul proprietarilor funciari coincide întotdeauna cu cel al so­ cietăţii, el spune o inepţie. Potrivit economiei politice, în condi­ ţiile dominaţiei proprietăţii private, interesul pe care-1 prezintă pentru individ societatea este diametral opus interesului pe care îl prezintă el pentru ea, după cum interesul pe care un risipitor îl prezintă pentru cămătar nu coincide nicidecum cu cel al risipi­ torului. Menţionăm doar în treacăt tendinţa proprietarului funciar spre un monopol îndreptat împotriva proprietăţii funciare din ţări străine ; în această tendinţă îşi au originea, de pildă, legile cereale­ lor. Trecem, ele asemenea, peste iobăgia medievală, peste sclavia din colonii, peste mizeria muncitorilor agricoli din Marea B r i t a n i c Să urmăm cu stricteţe tezele economiei politice înseşi. 1) Proprietarul funciar este interesat în b u n ă s t a r e a societăţii, spun tezele economiei politice ; el este interesat în sporirea popu­ laţiei şi a producţiei industriale, în creşterea trebuinţelor societăţii, într-un cuvînt, în sporirea avuţiei, iar această sporire, după cum am văzut mai sus, este identică cu creşterea mizeriei şi a sclaviei. Legătura dintre chiria, crescîndă şi mizeria crescîndă ilustrează interesul pe care societatea îl prezintă pentru proprietarul funciar, căci o dată cu chiria creşte şi renta funciară, dobîndă adusă de terenul pe care se află casa. 2) După cum spun înşişi economiştii, interesele proprietarului funciar sînt diametral opuse celor ale arendaşului, deci ale unei părţi considerabile a societăţii. 3) Deoarece proprietarul funciar poate să ceară arendaşului o rentă cu atît mai mare cu cît e mai mică suma salariilor plătite de acesta, care la rîndul său reduce salariile cu atît. mai mult cu cît e mai mare renta cerută de proprietarul funciar, înseamnă că interesele proprietarului funciar sînt opuse intereselor muncitorilor agricoli în aceeaşi m ă s u r ă în care interesele patronilor de manu­ facturi sînt opuse celor ale muncitorilor lor. Interesul proprietarii-

542

KARL

MARX

lui funciar apasă şi el asupra salariilor în direcţia reducerii lor la minimum. 4) Deoarece scăderea reală a preţurilor la produsele industriale măreşte renta funciară, proprietarul funciar e direct interesat în scăderea salariilor muncitorilor industriali, în existenţa concuren­ ţei dintre capitalişti, a supraproducţiei, în toată mizeria pe care o generează dezvoltarea industriei. 5 ) Prin urmare, dacă, pe de o parte, interesele proprietarului funciar, departe de a fi identice cu cele ale societăţii, sînt, dim­ potrivă, diametral opuse intereselor arendaşilor, muncitorilor agri­ coli, muncitorilor industriali şi capitaliştilor, pe de altă parte, in­ teresele unui proprietar funciar nu sînt cîtuşi de puţin identice cu cele ale altuia, — şi aceasta din cauza concurenţei pe care o vom examina în cele ce urmează. în general se poate spune că raportul dintre marea şi mica pro­ prietate funciară este identic cu cel dintre marele şi micul capital. La aceasta se adaugă însă împrejurări speciale, care duc inevitabil la acumularea marii proprietăţi funciare şi la înghiţirea celei mici de c ă t r e cea mare. 1) Nicăieri numărul relativ al muncitorilor şi al uneltelor de muncă nu scade — o dată cu creşterea proporţiilor gospodăriei — în aşa măsură ca lîn agricultură. Nicăieri, de asemenea, posibili­ tatea unei exploatări multilaterale, a unor economii la cheltuielile de producţie şi a unei iscusite diviziuni a muncii nu creşte — o dată cu proporţiile gospodăriei — în aşa măsură ca în agricultură. Oricît de mic ar fi un teren agricol, numărul uneltelor de muncă necesare pentru cultivarea lui, cum ar fi : plugul, ferăstrăul etc., atinge o anumită limită inferioară sub care nu mai poate fi redus, în timp ce întinderea proprietăţii funciare poate să scadă mult sub această limită. 2) Marele proprietar funciar acumulează în mîinile sale dobînda la capitalul investit de arendaş în îmbunătăţiri funciare. Micul proprietar funciar e nevoit să investească în acest scop capital propriu. Tot acest profit nu există deci pentru el. 3) în timp ce marele proprietar funciar profită de pe urma fiecărei îmbunătăţiri de interes obştesc, pe micul proprietar ea îl păgubeşte, pentru că face să crească mereu nevoia lui de numerar. 4) Mai rămîn de examinat următoarele două legi importante privind această concurenţă : a) Renta terenurilor cultivate pentru producţia de hrană ne­ cesară omului reglează renta majorităţii celorlalte terenuri cul­ tivate (Smith, vol. I, p. 331). în ultimă analiză, numai m a r e a proprietate funciară poate să

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

543

producă un asemenea mijloc de hrană cum sînt vitele. Prin aceasta, ea reglează renta celorlalte terenuri şi o poate reduce la minimum. în acest caz, micul proprietar funciar care îşi lucrează singur peticul de pămînt se află faţă de marele proprietar în aceeaşi situaţie în care meseriaşul c u unelte proprii se află faţă de fabri­ cant. Mica proprietate funciară a devenit o simplă unealtă de muncă. Pentru micul proprietar funciar, renta dispare cu desăvîrşire, iar lui nu-i rămîne decît, cel mult, dobîndă la capitalul său şi salariul pentru m u n c a sa ; căci, în urma concurenţei, renta funciară poate să se reducă p î n ă la un nivel la care nu v a mai reprezenta decît dobîndă la capitalul investit nu de către proprietar. ß) Am mai văzut, de altfel, că, la aceeaşi productivitate şi dacă sînt exploatate cu aceeaşi pricepere, terenurile, minele şi locu­ rile de pescuit dau un produs proporţional cu mărimea capitalului, învinge, aşadar, m a r e a proprietate. Tot astfel la capitaluri egale, venitul este proporţional cu gradul de productivitate al terenului. Prin urmare, la capitaluri egale învinge proprietarul terenului mai productiv. Y)

„Despre

ductivă, mită

după

cantitate

extrage, fel"

cu

mină Atît

de

cantitate

vol.

vinde

la

nevoiţi

iar

cît

cel

şi

la

scade

mereu,

unele

mine

sînt

părăsite

minele

de şi

Peru după

ca

deşi

sînt

uneori

cu

din

minele

descoperirea

să

preţ,

nu

totul,

Europa din

iar

(op. au

Cuba

minelor

din

altele

fost şi

puţin

Potosi"

cea

lor

măsură

da

mai

(op. cit., p.

parte

chiar

acelaşi bogată

vecinătate. o

fi

s-o

facă

de

rentă

dacă

vor

în

vor

curînd şi

Ca

deşi

urmare,

aceea

descoperirea

mare şi

şi

poate

de

mare

profit.

rentă

„După

Domingo

nici

anu­

se

căpăta

Vecinii

o

mai

din

poate mai

în

ce

cea

mine

nepro­

cu

mine

în

profit

rentă,

pot

350).

în

San

nici

nu

p.

că

un

sau

ea

aceea

obţine

primul

lor.

din

celorlalte

celelalte

obţină

mai

productivă

decît

se

toate

lasă

cit.,

ce

e

extrasă

mică

vecinii

le

fi

majoritatea

găsesc,

poate

toţi

iar

mai

din

decît

proprietar"

argint

din

că

poate

producţiei

scăzut

acelaşi

cu

sau

cărbunilor

doilea

vîndă

întîmplat

preţul

spune

care

întreprinzătorul

să

s-a

poate

mare

muncă,

preţ

Peru,

mai

„Preţul

ceva mai

de

se

de

de-al

numai

fel

minereu

345—346).

acest

exploatate

de

este

reglează

un preţ

orice

egaJlă

1, p .

cărbuni

mare,

de

muncă

proprietarul

mai

mină

cantitatea

de

o

(Smith,

o

cum

pot

minelor

părăsite...

cu-minele

La

vechi

fi din fel din

353).

C e e a ce Smith spune aici despre mine este, într-o măsură mai mare sau mai mică, valabil pentru proprietatea funciară în general. S) de

rata

dobînzii, păra

dacă

lumea

preţului

de

astfel

pămînt,

contră, toată

„Este

obişnuită

său

observat a

incit şi

diferenţa

aceasta

avantajele ar

voi

curent"

că

dobînzii

ar

să

piaţă...

dintre

provoca

rentei

(Smith,

pretutindeni

pe

ele

cumpere vol.

curent

renta

ar

fie

foarte

mare,

o

scădere

ar c o m p e n s a

pămînt, II, p .

să

curînd

funciare

preţul

Dacă

ceea

ce

a

al

pămîntului

scădea

nimeni

preţului

cu prisosinţă ar

mult

duce

n-ar său

la

nivelul

mai

curent.

această

curînd

depinde

sub

cum­ Din

diferenţă, restabilirea

367—368).

Din această corelaţie dintre renta funciară şi dobîndă reiese că renta trebuie să scadă mereu, astfel încît în cele din urmă numai oamenii cei mai bogaţi să poată trăi din rentă. Datorită acestui fapt, devine tot mai mare concurenţa dintre proprietarii care nu-şi

544

KARL

MARX

dau pămîntul în arendă. Ruinarea unei părţi din aceşti proprietari. O n o u ă concentrare a marii proprietăţi funciare. O altă consecinţă a acestei concurenţe e că o bună parte din proprietatea funciară trece în mâinile capitaliştilor, care în felul acesta devin totodată proprietari funciari, după cum, la rîndul lor, proprietarii mai mici nu mai sînt în genere nimic altceva decît capitalişti. Paralel cu aceasta, o parte din marii proprietari funciari devin totodată industriaşi. Ultima consecinţă este, aşadar, suprimarea deosebirilor dintre capitalist şi proprietarul funciar, astfel că rămîn în total numai două clase ale populaţiei : clasa muncitoare şi clasa capitaliştilor. Această atragere a proprietăţii funciare în circuitul comercial, transfor­ m a r e a proprietăţii funciare într-o marfă înseamnă prăbuşirea de­ finitivă a vechii aristocraţii şi constituirea definitivă a aristocraţiei banului. 1) Noi nu împărtăşim lacrimile sentimentale pe care le varsă romantismul ,pe această temă. El confundă întotdeauna inlamia ce rezidă în traficul de pămînt cu consecinţa perfect raţională — nece­ sară şi oportună în cadrul proprietăţii private — care constă în atragerea

în

circuitul

comercial

a

proprietăţii

funciare

private.

în primul rînd, proprietatea funciară feudală este, prin însăşi esenţa ei, pămîntul scos la mezat, pămîntul înstrăinat omului, şi care de aceea i se opune întruchipat în persoana cîtorva mari seniori. Şi în proprietatea funciară feudală, dominaţia pămîntului pla­ nează ca o putere străină asupra oamenilor. Şerbul este un acce­ soriu al pămîntului. Tot pămîntului îi aparţine şi primul născut, moştenitorul unui majorat. Pămîntul este cel care îl moşteneşte, în general, domnia proprietăţii private începe o dată cu proprie­ tatea funciară, care este baza ei. Dar în proprietatea funciară feu­ dală seniorul pare, cel puţin, a fi suveranul domeniului său. De asemenea mai există acolo aparenţa unei relaţii mai intime între senior şi pămînt decît aceea a avuţiei pur obiectuale. Domeniul se individualizează prin stăpînul lui, are rangul acestuia, e baronial sau comital, după cum aparţine unui baron sau unui conte, se bucură de privilegiile sale, de jurisdicţia sa, de situaţia sa poli­ tică etc. El apare ca trupul neorganic al stăpînului. De aici zicătoarea : „nulle terre sans maître" *, care exprimă legătura strînsă dintre calitatea de senior şi proprietatea funciară. De asemenea, dominaţia iproprietăţii funciare nu apare atît de nemijlocit ca cea a capitalului pur. Pentru cei ce aparţin unui domeniu, acesta apare mai curînd ca o patrie a lor. Este un gen de naţionalitate mai restrînsă. * —• „nu e pămînt fără stăpîn". — Nota

trad.

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

545

Tot aşa proprietatea funciară feudală este aceea care dă se­ niorului numele ei, aşa cum un regat îl dă pe al său regelui. Istoria familiei sale, istoria casei sale etc. — toate acestea individualizează pentru el domeniul său şi fac din acesta literalmente casa sa, îl personifică. De asemenea, şi cei care lucrează pe acest domeniu nu au o situaţie de zileri, ci ori sînt ei înşişi proprietatea senioru­ lui, ca iobagii, ori sînt legaţi de el prin relaţii de respect, supuşenie şi obligaţie. De aceea poziţia lui faţă de ei este o poziţie nemijlocit politică şi are, totodată, o anumită latură •sentimentală. Moravurile, caracterul etc. variază de la un domeniu la altul şi par una cu lotul de pămînt, pe oînd mai tîrziu numai punga omului, nu carac­ terul şi individualitatea sa, determină raportul său faţă de pămînt. In sfârşit, proprietarul (feudal nu caută să obţină m a x i m u m de avantaje de pe urma proprietăţii sale funciare. El, dimpotrivă, con­ sumă ceea ce are şi lasă liniştit şerbilor şi arendaşilor grija procu­ rării celor necesare. Aceasta este forma nobiliară a relaţiei de pro­ prietate funciară ; ea dă seniorului o aureolă romantică. Este necesar ca această aparenţă să fie suprimată, ca proprie­ tatea funciară — rădăcina proprietăţii private — să fie în întregime atrasă î n mişcarea acesteia din urmă şi să devină marfă ; ca domi­ naţia proprietarului să apară ca dominaţie pură a proprietăţii private, a capitalului, dezbărată de orice coloratură politică, ca relaţia dintre proprietar şi muncitor să se reducă la relaţia econo­ mică dintre exploatator şi exploatat, ca orice relaţie personală între proprietar şi proprietatea sa să înceteze şi ca aceasta din urmă să devină numai avuţie materială, obiectuală, c a locul căsă­ toriei de onoare cu pămîntul să-1 ia căsătoria din interes şi ca pămîntul să decadă, ca şi omul, la rangul de valoare negociabilă. Este necesar ca ceea ce constituie rădăcina proprietăţii funciare, interes egoist, murdar să apară şi sub aspectul său cinic. Este necesar c a monopolul inert să se transforme în monopol mobil, agitat, în concurenţă, ca profitarea trîndavă de pe urma sudorii şi sîngelui altora să se transforme într-un comerţ activ şi multi­ lateral cu acestea. Este necesar, în sfârşit, ca în această concurenţă, proprietatea funciară să-şi manifeste dominaţia, sub formă de ca­ pital, atît asupra clasei muncitoare, cît şi asupra proprietarilor înşişi, ş-o manifeste prin faptul că legile mişcării capitalului îi ruinează sau îi înalţă. Atunci, în locul zicătoarei medievale „nulle terre sans seigneur", apare zicătoarea m o d e r n ă ,,l'argent n'a pas de m a î t r e " *, care expimă întreaga stăpînire a materiei moarte asupra omului. * — ,,banul n-are stăpîn". — Nota

trad..

546

KARL

MARX

2) Cît priveşte controversa în jurul împărţirii sau neîmpărţirii proprietăţii funciare, trebuie să remarcăm u r m ă t o a r e l e : Împărţirea proprietăţii tunciare înseamnă negarea marelui mo­ nopol al proprietăţii funciare, abolirea lui, dar n u m a i prin aceea că-1 generalizează. Ea nu desfiinţează temelia monopolului, pro­ prietatea privată. Ea atacă forma de existenţă a monopolului, dar nu şi esenţa lui. Ca urmare, împărţirea proprietăţii funciare cade victimă legilor proprietăţii private, căci ea — împărţirea — cores­ punde mişcării concurenţei din sfera industriei. Pe lîngă dezavan­ tajele economice ale acestei împărţiri a uneltelor de muncă şi a fărîmiţării muncii (a nu se confunda cu diviziunea muncii ; aci munca nu se împarte între mai mulţi oameni, ci u n a şi aceeaşi muncă este efectuată de fiecare separat, adică are loc o multipli­ care a uneia şi aceleiaşi munci), această împărţire, la fel ca şi concurenţa, duce inevitabil la acumulare. Prin urmare, acolo unde are loc împărţirea proprietăţii fun­ ciare, nu mai rămîne decît sau reîntoarcerea la monopol într-o formă şi mai odioasă, sau abolirea, negarea a înseşi împărţirii pro­ prietăţii funciare. Dar aceasta nu este o reîntoarcere la proprietatea funciară feudală, ci abolirea proprietăţii private asupra pămîntului în general. Prima abolire a monopolului înseamnă întotdeauna ge­ neralizarea lui, lărgirea cadrului existenţei sale. Abolirea mono­ polului ajuns la cea mai largă şi mai cuprinzătoare formă de existenţă a sa este anihilarea sa totală. Asocierea aplicată la pă­ mînt beneficiază de avantajul marii proprietăţi funciare din punct de vedere economic şi realizează p e n t r u prima oară tendinţa care stă la originea împărţirii, şi anume : egalitatea, după cum tot ea restabileşte pe baze raţionale, şi nu prin intermediul iobăgiei, al dominaţiei şi al unui absurd misticism al proprietăţii, legătura emo­ ţională dintre om şi pămînt ; acesta din urmă încetează să fie un obiect de trafic şi, datorită muncii libere şi liberei beneficieri de roadele lui, redevine o proprietate autentică, p e r s o n a l ă a omului. Un mare avantaj al împărţirii proprietăţii funciare constă în aceea că aici masa, care nu se mai poate resemna la robia feudală, piere de pe urma proprietăţii altfel deoît în industrie. Cît priveşte m a r e a proprietate funciară, apărătorii ei au iden­ tificat întotdeauna în mod sofistic avantajele economice ale marii agriculturi cu m a r e a proprietate asupra pămîntului, ca şi cum n-ar fi evident că abia după abolirea proprietăţii aceste avantaje, pe de o parte, ar căpăta maximum de amploare, iar pe d e alta ar deveni pentru prima oară socialmente folositoare. In acelaşi mod au atacat ei mercantilismul micii proprietăţi funciare, ca şi cum marea proprietate funciară, chiar şi în forma ei feudală, n-ar fi

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

547

conţinu!; în germene mercantilismul. Nu mai vorbesc de forma engleză modernă, în care feudalismul proprietarului funciar se îm­ pleteşte c u spiritul mercantil şi industrial al arendaşului. Aşa c u m marea proprietate funciară poate să întoarcă partizani­ lor împărţirii pămînturilor reproşul de monopol p e c a r e i-1 fac aceştia, pentru că şi împărţirea pămînturilor se bazează p e mono­ polul proprietăţii private, tot astfel partizanii împărţirii pot întoarce marii proprietăţi funciare reproşul de împărţire, căci şi aici dom­ neşte împărţirea, dar într-o formă rigidă, înţepenită. în general, proprietatea privată se întemeiază p e împărţire. De altfel, aşa cum împărţirea proprietăţii funciare d u c e la reconstituirea marii pro­ prietăţi funciare sub formă de avuţie-capital, tot astfel proprietatea funciară feudală, orice ar face şi orice ar drege, î n cele din urmă trebuie să ajungă în mod necesar la î m p ă r ţ i r e sau, iîn orice caz, trebuie să cadă inevitabil în mîinile capitaliştilor. Aceasta se datoreşte faptului c ă m a r e a proprietate funciară, după cum v e d e m că se întîmplă în Anglia, împinge majoritatea covîrşitoare a populaţiei în braţele industriei, iar pe propriii săi muncitori îi condamnă la mizerie crîncenă. Ea generează şi sporeşte astfel puterea duşmanului său — capitalul, industria împingînd în tabăra cealaltă populaţia săracă şi rîntreaga activitate din ţară. M a r e a pro­ prietate funciară face ca populaţia ţării să devină în majoritate o populaţie industrială şi prin aceasta o transformă î n adversar al marii proprietăţi funciare. De î n d a t ă c e industria ajunge să dispună de o mare putere, c a azi iîn Anglia, de pildă, ea smulge treptat din mîinile marii proprietăţi funciare monopolul acesteia faţă de ţările străine şi o sileşte s ă intre în c o n c u r e n ţ ă cu proprie­ tatea funciară de p e s t e hotare. Căci, sub domnia industriei, pro­ prietatea funciară îşi putea asigura g r a n d o a r e a feudală numai prin­ tr-un monopol îndreptat împotriva străinătăţii, spre a se apăra astfel împotriva legilor generale ale comerţului, care sînt contrare esenţei ei feudale. Odată atrasă în orbita concurenţei, proprietatea funciară îi urmează legile, c a şi oricare altă marfă supusă acesteia. Ea suferă aceleaşi fluctuaţii, urcări şi scăderi alternative, treceri rapide dintr-o mînă într-alta, şi nici o lege n-o mai p o a t e reţine în puţine mîini predestinate. Consecinţa directă este fărîmiţarea ei în mîini n u m e r o a s e şi, în orice caz, subordonarea faţă de capitalul industrial. în sfîrşit, marea proprietate funciară, care, prin interzicerea împărţirii, a fost menţinută în mod forţat şi care a generat alături de ea o industrie redutabilă, duce la criză şi mai repede decît îm­ părţirea pămînturilor, în condiţiile căreia puterea industriei rămîne mereu pe locul al doilea.

KARL MARX

Marea proprietate funciară, cum vedem că se întîmplă în An­ glia, şi-a pierdut caracterul feudal şi a dobîndit un caracter lucrativ în măsura în care tinde să facă cît mai mulţi bani. Ea aduce pro­ prietarului renta maximă posibilă, iar arendaşului profitul maxim posibil la capitalul său. Ca urmare, salariile muncitorilor agricoli au fost reduse la minimum, iar clasa arendaşilor a şi ajuns să repre­ zinte în agricultură puterea industriei şi a capitalului. Din cauza concurenţei externe, în majoritatea cazurilor renta funciară înce­ tează să fie un venit îndestulător pentru proprietar. O b u n ă p a r t e din proprietarii funciari sînt nevoiţi să ia locul arendaşilor, iar aceştia din urmă coboară în parte în rîndurile proletariatului. Pe de altă parte însă, mulţi arendaşi vor p u n e mîna pe proprietatea funciară, căci marii proprietari, care îşi încasează fără bătaie d e cap veniturile, sînt în mare parte dedaţi risipei şi, de regulă, inapţi de a conduce o mare gospodărie agricolă, iar în parte nu posedă nici capital, nici capacitatea d e a-şi exploata pămîntul. Ca urmare, o parte din ei de asemenea se ruinează definitiv. în sfîrşit, salariul redus la minimum trebuie redus şi mai mult, spre a se putea face faţă noii concurenţe. Aceasta duce în mod necesar la revoluţie. Proprietatea funciară a trebuit să s-e dezvolte pe fiecare din aceste două căi, pentru a ajunge atît pe o cale c î t şi pe cealaltă la pieirea sa inevitabilă, la fel cum industria, atît sub formă de monopol oît şi sub formă de concurenţă, a trebuit să se ruineze pentru a învăţa să creadă în. om.

M U N C Ă

Î N S T R Ă I N A T Ă

Noi am pornit de la premisele economiei politice. I-am acceptat limbajul şi legile. Am presupus ca ceva dat proprietatea privată, separaţia dintre muncă, capital şi pămînt, separaţia dintre salariu, profit la capital şi rentă funciară, apoi diviziunea muncii, concu­ renţa, noţiunea de v a l o a r e de schimb etc. Pe baza economiei politice înseşi şi folosind propriile ei cuvinte, am arătat că muncitorul este redus la rolul de marfă, şi chiar de cea mai sărmană dintre mărfuri, că mizeria muncitorului este invers proporţională cu forţa şi gran­ doarea producţiei sale, că rezultatul necesar al concurenţei este acumularea capitalului î n mîini puţine, deci restabilirea monopolu­ lui într-o formă şi mai redutabilă, că în cele din urmă dispare deosebirea dintre capitalist şi proprietarul funciar, ca şi cea dintre plugar şi muncitorul industrial, iar întreaga societate trebuie să se împartă inevitabil în d o u ă clase : clasa proprietarilor şi clasa muncitorilor lipsiţi de proprietate. Economia politică porneşte de la faptul existenţei proprietăţii private. Ea nu ne-o explică. Ea încadrează în formule generale, abstracte, c a r e apoi capătă pentru ea valabilitatea unor legi, pro­ cesul material ,pe care proprietatea p r i v a t ă îl parcurge în realitate. Ea nu caută să pătrundă sensul acestor legi, adică nu arată cum decurg ele din însăşi esenţa proprietăţii private. Economia politică nu ne oferă cheia pentru înţelegerea temeiului şi cauzei separării muncii de capital şi a capitalului de pămînt. Aşa, de pildă, cînd defineşte raportul dintre salarii şi profitul la capital, pentru ea cauza ultimă o constituie interesul capitaliştilor cu alte cuvinte, ea consideră ca -ceva dat ceea ce abia trebuie dedus ca rezultat al analizei. în acelaşi mod intervine pretutindeni concurenţa, c a r e este dedusă din circumstanţe exterioare. Economia politică nu ne spune în ce măsură aceste circumstanţe exterioare, aparent întîmplăţoare, ;

550

KARL

MARX

nu sînt decît expresia unei dezvoltări necesare. Am văzut că însuşi schimbul îi pare a fi un fapt întîmplător. Singurele roţi pe care le pune în mişcare economistul sînt sefea de cîştig şi războiul dintre cei setoşi de cîştig — concurenţa. Tocmai pentru c ă economia politică nu înţelege conexiunea lăuntrică a mişcării care formează obiectul 'Studiului ei, a fost posibil ca doctrina concurenţei, de pildă, să fie opusă doctrinei monopolu­ lui, doctrina libertăţii meşteşugurilor — doctrinei corporaţiei, doc­ trina împărţirii proprietăţii funciare — doctrinei marii proprietăţi funciare, căci concurenţa, libertatea meşteşugurilor, împărţirea pro­ prietăţii funciare erau concepute şi prezentate d o a r ca nişte conse­ cinţe întîmplătoare, deliberate, violente ale monopolului, corpora­ ţiei şi proprietăţii feudale, şi nu ca consecinţe necesare, inevitabile, naturale ale lor. Trebuie, aşadar, să căutăm a înţelege conexiunea esenţială dintre proprietatea privată, setea d e cîştig şi separaţia muncii, a capitalului şi a proprietăţii funciare, dintre schimb şi concurenţă, dintre valoarea omului şi deprecierea lui, dintre monopol şi con­ curenţă etc., dintre toată această înstrăinare şi sistemul bănesc. N u vom urma exemplul economistului care, cînd v r e a să ex­ plice un lucru sau altul, se transpune într-o stare primitivă închi­ puită. O astfel d e stare primitivă nu explică nimic. Procedînd astfel, economistul nu face decît să mute p r o b l e m a î n pîcla cenuşie a depărtării. El p r e s u p u n e dat sub formă de fapt, d e eveniment ceea ce el trebuie să deducă, şi anume raportul necesar dintre două lucruri, de pildă raportul dintre diviziunea muncii şi schimb. Astfel explică teologul originea răului prin păcatul originar, adică presupune ca fapt, sub formă de eveniment istoric, lucrul pe care îşi p r o p u n e să-1 explice. Noi luăm ca punct de plecare un fapt economic din zilele noastre : Muncitorul devine cu atît mai sărac cu cît produce mai multă bogăţie, cu cît cresc p u t e r e a şi proporţiile producţiei sale. Munci­ torul devine o marfă c u atît mai ieftină cu cît p r o d u c e mai multe mărfuri. In proporţie directă cu creşterea valorii lumii lucrurilor creşte deprecierea lumii oamenilor. Munca produce nu numai măr­ furi ; ea se produce pe .sine însăşi :şi-l produce p e muncitor ca marlă, şi aceasta î n aceeaşi proporţie în care produce în genere mărfuri. Acest fapt nu exprimă altceva decît că obiectul produs de muncă, produsul ei, i se opune acesteia din urmă c a ceva străin, ca o forţă independentă de producător. Produsul muncii este munca încorporată într-un obiect, materializată î n el, este obiectivarea

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

551

muncii. Realizarea muncii este obiectivarea ei. In cadrul rânduieli­ lor presupuse de economia politică, această realizare a muncii a p a r e p e n t r u muncitor ca privare de realitate, obiectivarea ca pri­ vare de obiect şi robire de către el, însuşirea obiectului — ca însfruinare, oa autoînstrăinare (Entăusserung). Realizarea muncii apare în aşa m ă s u r ă ca privare de realitate, încît pentru muncitor p r i v a r e a de realitate merge pînă la moarte prin foame. Obiectivarea apare în aşa m ă s u r ă ca privare de obiect, încît muncitorul este iprivat nu numai de obiectele strict necesare traiului, ci şi de cele necesare muncii. Ba chiar însăşi munca de­ vine u n obiect ipe care îl p o a t e obţine numai cu maximum de în­ cordare a forţelor sale şi cu întreruperi extrem de neregulate, însuşirea obiectului apare în aşa măsură ca înstrăinare, încît, cu cît muncitorul produce mai multe obiecte, cu atît mai puţine poate p o s e d a şi cu atît mai mult cade el sub dominaţia produsului său, a capitalului. Toate aceste consecinţe decurg implicit din faptul că munci­ torul se raportează la produsul muncii sale ca la un obiect străin. Căci dacă pornim de la această premisă, e clar că cu cît mai mult se istoveşte muncitorul lucrînd, cu atît mai puternică devine lumea străină, obiectuală, p e care el o creează împotriva lui însuşi, cu atît mai sărac devine el însuşi, cu atît mai săracă devine lumea lui interioară şi cu atît mai puţine bunuri îi aparţin ca ale lui proprii. La fel stau lucrurile şi în domeniul religiei. Cu cît mai mult p u n e omul în dumnezeu, cu atât mai puţin păstrează el în sine însuşi. Muncitorul îşi pune viaţa în obiect, dar din acel moment v i a ţ a sa nu-i mai aparţine lui, ci obiectului. Prin urmare, cu cât mai mare este această activitate a muncitorului, cu atît mai puţin obiectual este el. Ceea ce a intrat în produsul muncii sale nu mai este în el însuşi. De aceea, cu oît mai mare e acest produs, cu atît mai împuţinat e s t e el însuşi. Autoînstrăinarea muncitorului în produsul său înseamnă nu numai că m u n c a sa devine un obiect, capătă o existenţă exterioară, ci şi că ea există în atara lui, inde­ pendent de el, ca ceva ce-i este străin, şi devine o forţă d e sine stătătoare care i se opune ,- că viaţa pe care el a transmis-o obiec­ tului i se opune c a ceva ostil şi străin. Să examinăm acum mai amănunţit obiectivarea, p r o d u c e r e a de produse de către muncitor, şi în cadrul acestei obiectivări — în­ străinarea, pierderea obiectului, adică a ceea ce a produs mun­ citorul. Muncitorul nu poate crea nimic fără natură, fără lumea ex­ terioară sensibilă. Ea este substanţa în care se realizează m u n c a

552

KARL

MARX

sa, în care ea este activă, clin care şi prin intermediul căreia e a produce. Dar la fel cum natura oferă muncii mijloace de trai în sensul că m u n c a nu poate trăi fără obiecte la care să se aplice, tot astfel, pe de altă parte, ea îi oferă şi mijloacele de trai într-un sens m a i restrîns, şi anume mijloacele de existenţă fizică a muncitorului însuşi. Prin urmare, cu cît mai mult muncitorul îşi însuşeşte prin munca sa lumea exterioară, natura sensibilă, cu atît mai mult s e privează el de mijloace de trai în ambele sensuri ale cuvîntului : în primul rînd, în sensul că lumea exterioară sensibilă încetează tot mai mult să fie un obiect aparţinând muncii lui, un mijloc de trai al muncii lui ; iar în al doilea rînd, în sensul că ea încetează tot mai mult să-i ofere mi/Joace de trai în sensul nemijlocit al cuvîntului, adică mijloace de existenţă fizică a muncitorului. în amîndouă aceste privinţe muncitorul devine deci un sclav al obiectului său : în primul rînd, în sensul că primeşte un obiect de muncă, adică primeşte de lucru, iar în al doilea rînd, în sensul că el capătă mijloace de subzistenţă. Deci în sensul că obiectului îi datorează el posibilitatea de a exista, primo, ca muncitor, iar secundo, ca subiect iizic. încununarea acestei sclavii o constituie faptul că numai ca muncitor îşi poate menţine el existenţa ca subiect

iizic

şi numai ca subiect

iizic

este el muncitor.

(Potrivit legilor economiei politice, autoînstrăinarea muncito­ rului în obiectul său îşi găseşte expresia în următoarele : cu cît muncitorul produce mai mult, cu atît are d e consumat mai puţin ; cu cît produce mai multe valori, cu atît mai depreciat şi mai lipsit de demnitate devine el însuşi ; cu cît e mai bine format produsul său, cu atît mai deformat e muncitorul ; cu cît mai civilizat e obiec­ tul său, cu atît mai aproape de barbarie este propria lui stare ; cu cît mai puternică este munca sa, cu atît mai neputincios devine muncitorul ; cu cît mai ingenioasă devine munca lui, cu atît mai mare devine sărăcia spirituală a muncitorului şi sclavia lui faţă de natură.) cii

Economia politică prin aceea că nu

ascunde înstrăinarea inerentă esenţei ia în considerare raportul nemijlocit

mun­ dintre

muncitor (muncă) şi producţie. Este adevărat că munca produce lucruri admirabile pentru cei bogaţi, dar pentru muncitor produce privaţiuni ea produce palate, dar şi colibe pentru muncitori, pro­ duce frumuseţe, dar tot ea îl schilodeşte pe muncitor. Ea înlocuieşte munca manuală cu lucrul maşinii, dar în acelaşi timp readuce la muncă barbară o parte din muncitori şi transformă în maşini cea;

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

D I N 1344

553

laltă parte. Ea produce inteligenţă, dar şi debilitate mintală, cre­ tinism pentru muncitor. tul

Raportul nemijlocit al muncii muncitorului iată de obiectele

iată de produsele ei este rapor­ producţiei sale. Raportul omului

avut faţă de obiectele producţiei şi faţă de producţie însăşi nu e deoît o consecinţă a acestui prim raport, p e care îl confirmă. Această a doua latură a chestiunii o vom examina mai încolo. Aşadar, cînd ne întrebăm c a r e este relaţia esenţială a muncii, .ne întrebăm care este raportul muncitorului faţă d e producţie. Pînă acum am considerat înstrăinarea, autaînstrăinarea mun­ citorului numai sub un singur aspect, şi anume sub aspectul ra­ portului

său iată

de produsele

muncii

sale.

Dar î n s t r ă i n a r e a se ma­

nifestă nu numai -în rezultatul producţiei, ci şi în însuşi actul pro­ ducţiei, î n însăşi activitatea de producţie. Ar putea oare muncito­ rul să se raporteze la produsul activităţii .sale ca la ceva străin dacă nu s-ar înstrăina pe sine de sine însuşi chiar î n actul produc­ ţiei ? Produsul nu e decît rezultatul activităţii, al producpei. Prin urmare, dacă produsul muncii este autoînstrăinarea, înseamnă că însăşi producţia trebuie să fie autoînstrăinare activă, autoînstrăi­ narea activităţii, activitate de autoînstrăinare, în înstrăinarea obiec­ tului muncii este doar rezumată înstrăinarea, autoînstrăinarea pro­ prie activităţii muncii înseşi, în ce constă deci autoînstrăinarea muncii (die Entăusserung der Arbeit) ? întâi, în .faptul c ă munca îi este exterioară (ăusser)ich) muncito­ rului adică n u ţine de esenţa sa, că, de aceea, el nu se afirmă, ci se neagă în m u n c a sa, nu se simte mulţumit, ci nefericit, nu-şi desfă­ şoară liber energia fizică şi spirituală, ci îşi mortifică trupul şi-şi distruge spiritul. De aceea abia în afara muncii muncitorul se simte a fi el însuşi, p e oînd în procesul muncii se simte în afara sa. Acasă se simte cînd nu munceşte, iar cînd munceşte nu se simte acasă. Munca sa n u este deci voluntară, ci silită, muncă forţată. Ea nu este satisfacerea unei trebuinţe, ci doar un mijloc pentru a satisface tre­ buinţele în afara ei. Caracterul ei străin apare limpede în faptul că, de îndată ce nu există o constrângere fizică sau de altă natură, oa­ menii fug de muncă la fel c a d e ciumă. Munca exterioară, munca în care omul se alienează pe sine este o muncă d e autosacrificare, de mortificare. în sfârşit, caracterul exterior al muncii apare pentru muncitor în faptul că ea nu este a sa, ci a altuia, că nu-i aparţine, că în procesul muncii el nu-şi aparţine sieşi, ci altuia. După cum in religie activitatea proprie a imaginaţiei umane, a creierului uman şi a inimii u m a n e acţionează asupra individului independent de el, altfel spus, ,ca o activitate străină, divină sau diabolică, tot astfel

554

KARL

MARX

nici activitatea muncitorului nu este activitatea sa proprie. Ea apar­ ţine altuia, ea este pierderea propriului său eu. Ajungem astfel la rezultatul că omul (muncitorul) se mai simte acţionând liber doar în .funcţiile sale animalice — mîncatul, băutul şi procrearea, sau cel mult şi în folosirea locuinţei, a podoabelor etc. —, pe cînd în funcţiile sale u m a n e e l se simte n u m a i animal. Ceea ce e animalic devine uman, iar ceea ce e uman devine animalic. A mînca, a bea, a p r o c r e a etc. sînt, ce-i drept, şi ele funcţii au­ tentic omeneşti. Dar în abstracţia care le desparte d e restul sferei activităţii umane şi le transformă în ultime şi unice scopuri finale, ele sînt animalice. Am examinat actul de înstrăinare a activităţii u m a n e practice, adică munca, din două puncte d e vedere, întîi, relaţia dintre munci­ tor şi produsul muncii ca obiect care îi este străin şi care are putere asupra lui. Această relaţie este totodată relaţia lui cu lumea exte­ rioară sensibilă, cu obiectele naturii ca l u m e străină, care i se opune cu ostilitate. Al doilea, relaţia dintre muncă şi actul producţiei în însuşi procesul muncii. A c e a s t ă relaţie este relaţia dintre muncitor şi propria sa activitate c a activitate străină, care nu-i aparţine, este activitatea ca suferinţă, puterea ca neputinţă, procrearea ca emascu­ lare, energia fizică îşi spirituală proprie a muncitorului, viaţa sa per­ sonală (căci c e altceva este viaţa d a c ă nu activitate ?) ca o activi­ tate îndreptată împotriva lui însuşi, independentă de el şi care nu-i aparţine. Autoînstrăinarea, ca mai sus înstrăinarea lucrului. Din cele două determinaţii de p î n ă acum ale muncii înstrăinate trebuie să deducem acum şi o a treia. Omul este o fiinţă generică şi aceasta nu numai pentru că, atît pe plan practic cît şi pe plan teoretic, face din gen — atît din pro­ priul său gen cît şi din cel al celorlalte lucruri — un obiect al său, ci şi pentru că — şi aceasta nu e decît u n alt mod de a spune ace­ laşi lucru — el se comportă faţă de sine însuşi ca faţă de genul ac­ tual, viu, ca faţă de o fiinţă universală şi deci liberă. Atît la om ciît îşi la animal, viaţa generică, sub raport fizic, coni stă în faptul c ă omul (ca şi animalul) trăieşte p e seama naturii nei organice, şi cu cît e omul m a i universal în comparaţie c u animalul, i cu atîrt e mai universală sfera naturii neorganice p e seama căreia \ trăieşte. Aşa cum, sub raport teoretic, plantele, animalele, pietrele, i aerul, lumina etc. constituie o parte a conştiinţei umane, în parte ca obiect al ştiinţelor naturii, iar în parte ca obiect al artei, constituie natura sa neorganică spirituală, hrana spirituală pe care el trebuie s-o prepare mai întîi spre a o face ingerabilă şi digerabilă, — tot astfel, sub raport practic, ele constituie o p a r t e a vieţii şi activităţii

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

555

omeneşti. Din punct d e v e d e r e fizic, omul trăieşte numai p e seama acestor produse ale naturii, indiferent dacă se prezintă sub formă de hrană, combustibil, îmbrăcăminte, locuinţă etc. Practic, universa­ litatea omului apare tocmai în universalitatea c a r e face din în­ treaga n a t u r ă trupul lui neorganic, în m ă s u r a ân care n a t u r a (1) îi serveşte nemijlocit c a mijloc de trai şi (2) ca material, obiect şi instrument al activităţii sale vitale. N a t u r a este corpul neorganic al omului, şi anume n a t u r a în m ă s u r a în care nu este ea însăşi corp omenesc. Cînd spunem c ă omul trăieşte p e seama naturii, înţelegem prin aceasta c ă natura este corpul lui, cu care trebuie să rămînă în continuă comuniune dacă nu v r e a să piară. Cînd spu­ nem c ă viaţa fizică şi spirituală a omului se află în strânsă co­ nexiune cu natura, aceasta nu înseamnă altceva decît că natura se află î n strînsă conexiune cu ea însăşi, căci omul este o parte a naturii. Prin faptul că m u n c a î n s t r ă i n a t ă îl înstrăinează pe om 1) de natură, 2) de el însuşi, d e propria lui funcţie activă, de activitatea lui vitală, ea înstrăinează d e om şi genul uman : ea face ca p e n t r u om viaţa generică să devină un mijloc d e î n t r e ţ i n e r e a vieţii in­ dividuale. In primul rînd, ea înstrăinează viaţa generică şi viaţa individuală, iar în al doilea rînd, face ca viaţa individuală, redusă la abstracţie, să devină scopul celei dintîi, tot în forma ei abstractă şi înstrăinată. Căci, în primul rînd, munca, activitatea vitală, viaţa productivă însăşi îi apar omului numai ca un mijloc p e n t r u satisfacerea unei necesităţi, necesitatea conservării existenţei fizice. Dar viaţa pro­ ductivă e s t e v i a ţ a generică. Este v i a ţ a care generează viaţă. în n a t u r a activităţii ei vitale rezidă tot caracterul unei specii, carac­ terul ei generic, iar activitatea liberă şi conştientă constituie c a r a c ­ terul generic al omului. Viaţa Însăşi apare doar ca u n mijloc de trai. Animalul se confundă nemijlocit cu activitatea sa vitală. El nu se distinge de ea. El este această activitate. Omul î n s ă face din ac­ tivitatea sa vitală obiectul voinţei şi al conştiinţei sale. El are o activitate vitală conştientă. Aceasta nu este o d e t e r m i n a r e cu care el se contopeşte nemijlocit. Activitatea vitală conştientă este aceea care-1 deosebeşte nemijlocit p e om de activitatea vitală a anima­ lului. Tocmai prin aceasta şi numai prin aceasta el este o fiinţă ge­ nerică. Sau : el este o fiinţă conştientă, adică propria sa viaţă con­ stituie pentru el u n obiect, tocmai p e n t r u că el este o fiinţă generică. Numai de aceea activitatea sa este activitate liberă. M u n c a înstrăi­ n a t ă răstoarnă această relaţie, ân sensul că omul, tocmai pentru că este o fiinţă conştientă, îşi transformă activitatea vitală, esenţa sa, doar în mijloc pentru menţinerea existenţei sale.

556

KARL MARX

Crearea practică a unei

lumi

de

obiecte,

prelucrarea

naturii

neorganice este autoafirmarea omului ca fiinţă generică conştientă, cu alte cuvinte ca fiinţă care v e d e în gen propria sa esenţă, sau care vede în sine o fiinţă generică. E drept că şi animalul produce. El îşi clădeşte un cuib, sau un adăpost, ca albina, castorul, furnica etc. însă el produce numai ceea ce îi trebuie nemijlocit lui sau proge­ niturii sale ; el produce unilateral, pe cînd omul produce univer­ sal ; el produce numai sub imperiul necesităţii fizice imediate, pe cînd omul produce chiar cînd e liber de necesitatea fizică şi pro­ duce cu adevărat abia atunci cînd e liber de ea ; animalul se pro­ duce numai pe sine însuşi, pe cînd omul reproduce întreaga na­ tură ; produsul iui (al animalului) aparţine nemijlocit corpului său fizic, pe cînd omul stă liber în faţa produsului său. Animalul mo­ delează materia numai pe măsura şi după trebuinţa speciei căreia îi aparţine, pe cînd omul ştie să producă pe măsura oricărei specii şi ştie să imprime pretutindeni obiectului măsura eare-i este ine­ rentă ; de aceea omul modelează materia şi potrivit legilor fru­ mosului. De aceea, tocmai în prelucrarea lumii obiectelor omul s e afirmă pentru prima oară efectiv ca fiinţă generică. Această p r o ­ ducţie este viaţa lui generică activă. Datorită acestei producţii, natura apare ca operă a sa şi realitate a sa. De aceea, obiectul muncii este obiectivarea vieţii generice a omului : căci el — omul — nu se dedublează numai intelectual, ca în conştiinţă, ci efectiv, prin muncă, şi se contemplă deci p e sine însuşi într-o lume creată de el. Aşadar, prin faptul că munca înstrăinată îi smulge omului obiectul producţiei sale, ea îi smulge totodată viaţa lui generică,. obiectivitatea sa generică reală şi transformă superioritatea lui faţă de animal în dezavantajul că se vede deposedat de corpul său neorganic, adică de natură. De asemenea, prin faptul că m u n c a înstrăinată degradează ac­ tivitatea proprie, activitatea liberă a omului la rangul unui mijloc, ea face din viaţa lui generică un mijloc al existenţei sale fizice. Prin urmare, datorită înstrăinării, conştiinţa pe care o are omul despre specia" sa, despre genul său se transformă în aşa fel, încît viaţa generică devine pentru el un mijloc. înstrăinarea muncii are, aşadar, consecinţele următoare : 3) Esenţa generică a omului — atît n a t u r a cît şi aptitudinile sale generice spirituale — se transformă într-o esenţă care îi e străină,

într-un

mijloc

pentru

menţinerea

existenţei

sale

indivi­

duale. Ea înstrăinează de om propriul său corp, cît şi natura din afara lui, ca ,şi esenţa sa spirituală, esenţa sa umană. 4) O consecinţă directă a faptului că omul e înstrăinat de pro-

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

dusul muncii sale, de activitatea sa vitală, de esenţa sa generică este înstrăinarea Ginului de om, Cînd omul se opune sieşi î n s e a m n ă că i se opune alt om. Ceea ce se poate spune despre relaţia în care se află omul faţă do m u n c a sa, faţă de produsul muncii sale, faţă de el însuşi este valabil pentru relaţia în care se află omul faţă de altul, ca şi faţă de munca şi obiectul muncii altuia. în genere, afirmaţia că esenţa generică a omului este înstrăi­ nată de el înseamnă că un om este înstrăinat de altul şi că fiecare dintre ei este înstrăinat de esenţa umană. înstrăinarea omului, şi in genere orice relaţie în care se află omul faţă de el însuşi se realizează, îşi găseşte expresia numai în relaţia în care se află omul faţă de ceilalţi oameni. Prin urmare, în cadru! relaţiei de muncă înstrăinată, fiecare om îl consideră pe altul potrivit etalonului şi relaţiei în care se află el însuşi ca muncitor. Noi ani pornit de la un fapt din sfera economiei politice : fap­ tul înstrăinării muncitorului şi a producţiei sale. Noţiunea cores­ punzătoare acestui fapt noi am formulat-o ca muncă înstrăinată, auioînstrăinată. Analizînd această noţiune, noi n-am făcut decît să analizăm un fapt din domeniul economiei politice. Să vedem acum în ce mod trebuie să se exprime şi să se pre­ zinte în realitatea vie noţiunea de m u n c ă (înstrăinată, auioînstrăinată. Dacă produsul muncii mi-e străin, dacă mi se opune ca o forţă străină, atunci cui îi aparţine el ? Dacă activitatea mea nu-mi aparţine şi este o activitate stră­ ină, forţată, atunci cui îi aparţine ea ? Unei alte fiinţe decît mie. Cine este această fiinţă ? Zeii ? E adevărat că în cele mai vechi timpuri principala acti­ vitate de producţie, de pildă construirea de temple etc. în Egipt, India, Mexic, era pusă în slujba zeilor, iar produsul le aparţinea tot lor. Dar singuri zeii n-au fost niciodată stăpînii muncii. Nici natura nu i-a fost stăpînă. Şi apoi cît de contradictorie ar fi fost o situaţie în care, pe măsură ce omul prin munca sa îşi subordona tot mai mult natura, pe măsură ce minunile zeilor d e v e n e a u tot mai superflue datorită minunilor industriei, omul ar fi trebuit să renunţe, în favoarea acestor puteri, la bucuria pe care o p r o c u r ă producţia şi la plăcerea pe care o procură consumul produsului. Fiinţa străină căreia îi aparţine m u n c a şi produsul muncii, în serviciul căreia se află munca şi pentru plăcerea căreia este creat produsul muncii, poate fi numai omul însuşi. Dacă produsul muncii nu-i aparţine muncitorului, dacă i se opune muncitorului ca o putere străină, aceasta este posibil numai

5 5 8

KARL

MARX

p e n t r u c ă p r o d u s u l a p a r ţ i n e u n u i alt om, şi nu muncitorului. Dacă p e n t r u m u n c i t o r activitatea sa e un chin, ea trebuie să p r o c u r e a l t u i a deslătare şi b u c u r i a v i e ţ i i . N i c i z e i i ş i n i c i n a t u r a , c i n u m a i o m u l î n s u ş i p o a t e fi a c e a s t ă p u t e r e s t r ă i n ă c a r e î l d o m i n ă p e o m . Să n e g î n d i m d e a s e m e n e a i a afirmaţia d e m a i sus, p o t r i v i i c ă r e i a r e l a ţ i a î n c a r e o m u l s e află faţă d e e l î n s u ş i d e v i n e obiec­ tuală, reală n u m a i p r i n r e l a ţ i a î n c a r e s e află faţă d e alt o m . P r i n u r m a r e , d a c ă o m u l s e r a p o r t e a z ă l a p r o d u s u l m u n c i i s a l e , la m u n c a s a o b i e c t i v a t ă , c a l a u n o b i e c t străin, o s t i l , î n z e s t r a t c u p u t e r e şi i n d e p e n d e n t d e e l , a c e a s t a î n s e a m n ă c ă s t ă p î n al a c e s t u i o b i e c t e s t e u n alt o m , s t r ă i n lui, o s t i l , d i s p u n â n d d e p u t e r e şi i n d e p e n d e n t d e ei. D a c ă o m u l se r a p o r t e a z ă la p r o p r i a s a activitate c a Ia o activitate n e l i b e r ă , a c e a s t a Î n s e a m n ă c ă e l s e r a p o r t e a z ă Ia e a c a l a o a c t i v i ­ t a t e p u s ă în sluj.ba u n u i alt o m , aflată s u b d o m i n a ţ i a l u i , s u p u s ă c o n s t r â n g e r i i ş i j u g u l u i lui. O r i c e a u t o î n s t r ă i n a r e a o m u l u i d e s i n e î n s u ş i şi d e n a t u r ă s e m a n i f e s t ă în r e l a ţ i a î n c a r e e l s e s i t u e a z ă p e s i n e — ş i s i t u e a z ă ş i n a t u r a — faţă d e alţi o a m e n i , d i f e r i ţ i d e el. D e a c e e a a u t o ­ î n s t r ă i n a r e a r e l i g i o a s ă s e m a n i f e s t ă n e c e s a r m e n t e î n r a p o r t u l lai­ c u l u i faţă d e p r e o t s a u — f i i n d c ă a i c i e v o r b a d e l u m e a i n t e l e c ­ t u a l ă — faţă d e u n m e d i a t o r e t c . In l u m e a p r a c t i c ă r e a l ă , a u t o ­ înstrăinarea n u se p o a t e manifesta d e c î t prin intermediul relaţiei p r a c t i c e r e a l e faţă d e alţi o a m e n i . M i j l o c u l p r i n i n t e r m e d i u l c ă r u i a a r e l o c î n s t r ă i n a r e a e s t e e l î n s u ş i u n m i j l o c practic. P r i n u r m a r e , p r i n i n t e r m e d i u l m u n c i i înstrăinate o m u l g e n e r e a z ă n u n u m a i re­ l a ţ i a s a faţă d e o b i e c t u l şi a c t u l p r o d u c ţ i e i , c a f o r ţ e s t r ă i n e şi o s t i l e l u i ; el g e n e r e a z ă t o t o d a t ă şi r e l a ţ i a î n c a r e alţi o a m e n i s e a f l ă f a ţ ă d e p r o d u c ţ i a s a şi faţă d e p r o d u s u l s ă u , p r e c u m şi r e l a ţ i a d i n t r e e l şi a c e ş t i o a m e n i . A ş a c u m î ş i t r a n s f o r m ă p r o p r i a s a a c t i ­ v i t a t e de p r o d u c ţ i e într-o p r i v a r e d e realitate, într-o p e d e a p s ă p e n t r u el, iar p r o p r i u l s ă u p r o d u s î n t r - o p i e r d e r e , î n t r - u n p r o d u s c e nu-i aparţine, tot astfel g e n e r e a z ă el s t ă p î n i r e a c e l u i c e n u p r o ­ d u c e a s u p r a p r o d u c ţ i e i şi a s u p r a p r o d u s u l u i . î n s t r ă i n î n d d e s i n e p r o p r i a s a activitate, el c o n f e r ă o m u l u i străin o activitate c a r e nu-i este p r o p r i e . Pînă a c u m am examinat această relaţie n u m a i din punctul d e v e d e r e al m u n c i t o r u l u i ; m a i î n c o l o o v o m e x a m i n a ş i d i n p u n c t u l d e v e d e r e al n o n - m u n c i t o r u l u i .

Aşadar, prin

i n t e r m e d i u l muncii

înstrăinate,

alienate,

munci­

t o r u l g e n e r e a z ă relaţia faţă d e a c e a s t ă m u n c ă a unui o m străin d e ea

şi aflat

în a f a r a

rează

relaţia

nului

m u n c i i — faţă

e i . R e l a ţ i a m u n c i t o r u l u i faţă d e m u n c ă

c a p i t a l i s t u l u i —• s a u

oricum

i s-ar

mai

d e a c e e a ş i m u n c ă . Proprietatea

gene­

spune

stăpî-

privată

este,

MANUSCRISE ECONOMICO-FILOZOFICE DIN 1844

559

aşadar, produsul, rezultatul, consecinţa necesară a muncii autoînstrăinate, a raportului exterior al muncitorului faţă de natură şi faţă d e el însuşi. Proprietatea privată rezultă deci, prin analiză, din conceptul de muncă autoinstrăinată, adică de om autoînstrăinat, de muncă înstrăinată, de viaţă înstrăinată, d e om 'înstrăinat. Ce-i drept, conceptul de muncă autoinstrăinată (de viaţă auto­ instrăinată) a fost obţinut d e noi, p e baza datelor economiei p o ­ litice, ca rezultat al mişcării proprietăţii private. Dar analiza aces­ tui concept ne arată că, deşi proprietatea p r i v a t ă apare ca temei şi cauză a muncii autoînstrăinate, în realitate însă ea se dovedeşte a fi mai curînd un efect al acesteia, la fel cum zeii sînt iniţial nu cauza, ci efectul rătăcirii intelectului uman. Ulterior acest raport se transformă într-un raport de interacţiune. Abia în ultimul stadiu, în stadiul culminant al dezvoltării pro­ prietăţii private, iese din nou la iveală acest mister al ei, şi a n u m e că, pe de o p a r t e , ea este produsul muncii autoînstrăinate, iar p e de altă parte mijlocul prin care munca se autoînstrăinează, reaii-

zarea acestei

autoînstrăinări.

Aceste consideraţii pun în lumină diferite coliziuni nesoluţio­ nate pînă acum. 1) Economia politică porneşte de la ideea că m u n c a este ade­ văratul suflet al producţiei şi totuşi nu-i dă ei nimic, pe cînd proprietăţii private îi dă totul. Proudhon a tras din această con­ tradicţie concluzii în favoarea muncii şi împotriva proprietăţii private. Noi însă v e d e m că această contradicţie aparentă este con­ tradicţia muncii înstrăinate cu ea însăşi şi că economia politică n-a făcut decît să formuleze legile muncii înstrăinate. De aceea vedem, de asemenea, că salariul şi proprietatea pri­ vată sînt identice, căci salariul, «în care produsul, obiectul muncii, plăteşte însăşi munca, nu e decît o consecinţă necesară a înstrăi­ nării muncii : într-adevăr, în salariu nici munca nu apare ca scop în sine, ci ca slugă a salariului. M a i încolo ne v o m ocupa amă­ nunţit de această chestiune ; deocamdată ne limităm să tragem încă cîteva concluzii. O sporire forţată a salariilor (abstracţie făcînd de toate cele­ lalte greutăţi, precum şi de faptul că o astfel de sporire, ca ceva care iese din comun, n-ar putea fi menţinută decît tot în mod for­ ţat) ar constitui, prin urmare, doar o mai bună retribuire a sclavi­ lor şi n-ar însemna nici pentru muncitor, nici p e n t r u muncă cu­ cerirea menirii şi demnităţii lor umane. Nici chiar egalitatea salariilor, aşa cum o revendică Proudhon, n-ar face altceva decît să transforme relaţia muncitorului de azi

560

KARL

MARX

faţă de munca sa într-o relaţie a tuturor oamenilor faţă de muncă, în acest caz, societatea este concepută ca un capitalist abstract. Salariul este o consecinţă directă a muncii înstrăinate, iar munca întrăinată este cauza nemijlocită a proprietăţii private. De aceea căderea uneia implică şi căderea celeilalte, 2) Din relaţia existentă între munca înstrăinată şi proprietatea privată rezultă, de asemenea, că emanciparea societăţii de sub j u g u l proprietăţii private, al aservirii etc., îşi găseşte expresia în forma politică a emancipării muncitorilor, cu precizarea că aici nu este vorba numai de emanciparea lor, ci şi de emanciparea general-umană pe care cea dintîi o implică, întrucît toată aservirea umană e cuprinsă în relaţia muncitorului faţă de producţie, iar toate relaţiile de aservire nu sînt decît variante şi consecinţe ale acestei relaţii. Aşa cum din conceptul de muncă

înstrăinată,

autoînstrăinată

•am obţinut p r i n analiză conceptul de proprietate privată, tot ast­ fel, cu ajutorul acestor doi factori, putem deduce toate categoriile economiei politice, iar în fiecare din aceste categorii, de pildă, î n comerţ, în concurenţă, capital, bani, vom regăsi doar o expresie determinată şi dezvoltată a acestor prime elemente fundamentale. Dar înainte de a intra în examinarea acestor categorii vom încerca să soluţionăm încă două probleme : 1) Să definim esenţa

g e n e r a l ă a proprietăţii

private

zultat al muncii înstrăinate — în relaţia ei faţă de autentic

umană

şi

— ca re­

proprietatea

socială.

2) Înstrăinarea

muncii,

autoînstrăinarea

ei, noi am

acceptat-o

ca un fapt pe care l-am analizat ca a t a r e . Se p u n e însă întrebarea : cum a ajuns omul

să-şi

autoînstrăineze,

să-şi

înstrăineze

munca

?

Care sînt în esenţa dezvoltării umane rădăcinile acestei înstrăi­ nări ? în soluţionarea acestei probleme am şi făcut un mare pas î n a i n t e reducînd

p r o b l e m a originii

proprietăţii

private

la aceea a

raportului dintre munca înstrăinată şi mersul dezvoltării omenirii. Căci atunci cînd oamenii vorbesc d e s p r e proprietatea privată, ei cred că au de-a face cu ceva din afara omului ; iar atunci cînd vorbesc despre muncă, au de-a face direct cu omul însuşi. Acest mod nou d e a p u n e problema conţine nemijlocit şi rezolvarea ei. Ad. 1 : Esenţa generală ea şi proprietatea autentic

a proprietăţii umană.

private

şi relaţia

dintre

Am văzut c ă munca înstrăinată se descompune în două ele­ m e n t e constitutive c a r e se condiţionează reciproc, sau care sînt doar expresii diferite ale uneia şi aceleiaşi relaţii : aproprierea apare ca

înstrăinare,

ca

autoînstrăinare,

iar

autoînstrăinarea

apare

ca

MANUSCRISE

apropriere, cetăţenie.

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN 1844

î n s t r ă i n a r e a — ca a d e v ă r a t a dobindire

a dreptului

de

Noi am examinat o latură, şi anume munca înstrăinată în ra­ port cu muncitorul însuşi, adică munca înstrăinatăprivită în raport cu ea însăşi. Ca produs, ca rezultat necesar al acestui raport am găsit relaţia de proprietate şi iată de muncă. Proprietatea

a non-muncitorului iată de muncitor privată, oa expresie m a t e r i a l ă , rezu­

mată a muncii înstrăinate, cuprinde amîndouă aceste relaţii, adică relaţia în care se află muncitorul faţă de muncă, iată de produsul muncii sale şi faţă de non-muncitor, şi relaţia în care se află nonmuncitorul tată de muncitor şi iată de produsul muncii lui.

Aru văzut că în raport cu muncitorul, care prin muncă îşi apropriază natura, aproprierea apare ca înstrăinare, activitatea proprie ca activitate pentru altul şi ca activitate a altuia, trăirea vieţii c a sacrificare a ei, producerea obiectului ca pierdere a aces­ tuia în favoarea unei puteri străine, a unui om străin. Să exami­ năm acum relaţia în care acest om străin de muncă şi de muncitor se află faţă de muncitor, faţă de muncă şi faţă de obiectul ei. In primul rînd trebuie să remarcăm că tot ce apare la mun­ citor ca activitate muncitor ca stare

de autoînstrăinare, de alienare, de

de înstrăinare înstrăinare.

apare la non-

în al doilea rînd, atitudinea reală, practică a muncitorului în procesul de producţie şi atitudinea lui (ca stare sufletească) faţă de produs apare la non-muncitorul din. faţa lui ca atitudine leorefică. In al treilea rînd, non-muncitorul face împotriva muncitorului tot ce acesta face împotriva lui însuşi, dar el nu face impotrivă-şi ceea ce face împotriva muncitorului. Să examinăm mai îndeaproape aceste trei relaţii *.

* Aici

se

întrerupe

textul

primului

manuscris,

cvire a rămas

neterminat.

— Nota

red.

[ O P O Z I Ţ I A ŞI

M U N C Ă .

D I N T R E

C A P I T A L

P R O P R I E T A T E ŞI

F U N C I A R A

C A P I T A L ]

19

{...] constituie dobînzile la capitalul său ° . Prin urmare, muncito­ rul este o întruchipare subiectivă a faptului că capitalul este omul care s-a pierdut cu desăvîrşire pe sine însuşi, după cum capitalul este o întruchipare obiectivă a faptului că munca este omul care s-a pierdut pe sine însuşi. Din nenorocire însă pentru muncitor, el este capital viu, care are deci trebuinţe şi care în fiecare mo­ ment de inactivitate îşi pierde dobîndă şi deci existenţa. în cali­ tate de capital, valoarea muncitorului creşte în funcţie de cerere şi de ofertă, şi chiar fiziceşte existenţa lui, viaţa lui a fost şi este privită ca o ofertă de marfă, cum se întîmplă cu orice altă marfă. Muncitorul produce capitalul, capitalul îl produce pe muncitor ; prin urmare, muncitorul se produce p e sine însuşi, iar produsul acestui întreg ciclu este omul ca muncitor, ca mariă. Pentru omul care nu mai e decît muncitor — şi în această calitate de muncitor—, însuşirile sale omeneşti există numai în m ă s u r a în care există p e n t r u capital, care îi este străin. Şi deoarece capitalul şi munci­ torul îşi sînt străini unul altuia şi de aceea se află în relaţii indi­ ferente, exterioare şi accidentale, este inevitabil ca această înstrăi­ n a r e să apară de asemenea ca ceva real. De aceea, de îndată ce capitalului îi trece prin minte — în virtutea unei necesităţi sau din capriciu — să înceteze de a mai exista pentru muncitor, acesta din urmă încetează să existe pentru sine : el n-are de lucru şi de aceea n-are salariu, şi deoarece există nu ca fiinţă umană, ci nu­ mai ca muncitor, el poate foarte bine să se lase înmormântat, să m o a r ă de foame etc. Muncitorul există ca muncitor numai atunci cînd există pentru el însuşi în calitate de capital, şi numai atunci este el capital, cînd un capital există pentru el. Existenţa capita­ lului este existenţa lui, viaţa Iui, d u p ă cum tot ea îi determină

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

563

conţinutul vieţii într-o manieră care îi e indiferentă. De aceea economia politică nu cunoaşte pe muncitorul neocupat, nu cu­ noaşte p e omul muncii în m ă s u r a în care el se află în afara acestei relaţii de muncă. Pungaşul, escrocul, cerşetorul, şomerul, omul muncii lihnit de foame, ros de mizerie şi certat cu legea sînt figuri care n u există pentru economia politică, ci p e n t r u alţi ochi, p e n t r u ochii medicului, ai judecătorului, ai groparului, ai starostelui d e cerşetori etc. ; ei sînt nişte fantome Care sălăşluiesc în afara sferei preocupărilor economiei politice. De aceea, nevoile muncitorului nu sînt p e n t r u ea decît nevoia de a-1 întreţine pe muncitor î n timpul cînd lucrează, şi aceasta numai î n măsura n e c e s a r ă p e n t r u a se evita stingerea neamului muncitoresc. Salariul are deci e x a c t aceeaşi semnificaţie ca şi întreţinerea, păstrarea în bună stare a oricărei alte unelte de producţie, ca şi consumul de capital ân genere, necesar pentru reproducerea lui cu dobîndă, sau ca şi uleiul folosit pentru ungerea roţilor. Iată de ce salariul face p a r t e din cheltuielile necesare ale capitalului şi ale capitalistului şi n u trebuie să depăşească limitele acestei necesităţi. De aceea proce­ dau foarte consecvent fabricanţii englezi care înainte de Amend­ ment Bill din 1834 scădeau din salariul muncitorului ajutoarele p e care acesta le primea de la caritatea publică p e seama impozitului în folosul săracilor îşi pe care ei le considerau ca parte i n t e g r a n t ă a salariului. Producţia îl produce pe om nu numai ca marfă, ca marfă umană, ca om cu destinaţie de marfă ; ea îl produce, potrivit cu această destinaţie, ca fiinţă dezumanizată atît sub raport spiritual cît şi sub raport fizic. — Imoralitate, degenerare, tî mp ire a munci­ torilor şi a capitaliştilor —. Produsul ei este maria înzestrată cu conştiinţă de sine şi capabilă de activitate proprie..., omui-marfă... Ricardo, Mill s.a. au făcut u n mare pas înainte, în comparaţie cu Smith şi cu Say, declarând indiferentă şi chiar dăunătoare pro­ blema existenţei fiinţei umane, a productivităţii u m a n e mai mari sau mai mici a acestei mărfi. Ceea ce interesează cu adevărat pro­ ducţia nu este, spun ei, cîţi muncitori poate să întreţină un capital, ci oît cîştig aduce el, suma totală a economiilor anuale. Un m a r e pas înainte şi totodată un pas consecvent din partea economiei p o ­ litice engleze mai noi a fost d e asemenea faptul că ea, care a ridicat munca la rangul d e principiu unic al economiei politice, a dezvăluit totodată oît se p o a t e de clar raportul invers dintre salariu şi cîştigul la capital şi a arătat că, de regulă, capitalistul îşi poate mări cîşti­ gul numai prin reducerea salariilor şi viceversa. Potrivit acestei economii politice, nu î n ş e l a r e a consumatorului ar fi relaţia nor-

564

KARL MARX

mala, ci tendinţa reciprocă a capitalistului şi >a muncitorului de a ciupi unul de la celălalt. Relaţia de proprietate privată conţine într-o formă latentă relaţia de proprietate p r i v a t ă c a muncă, precum şi relaţia de pro­ prietate privată c a capital, ca şi relaţia reciprocă dintre acestea două. Pe d e o parte, p r o d u c e r e a activităţii u m a n e ca muncă, deci ca activitate cu totul străină sieşi, cu totul străină omului şi na­ turii şi deci cu totul străină conştiinţei şi manifestării de viaţă, existenţa abstractă a omului exclusiv oa om al muncii, care în vir­ tutea acestui fapt poate fi zilnic azvîrlit. din neantul său umplut în neantul său absolut, în non-existenţa sa socială şi deci reală ; iar p e de altă parte, p r o d u c e r e a obiectului activităţii umane ca capital, în care toate determinările naturale şi sociale ale obiectului se sting, iar proprietatea privată îşi pierde calităţile naturale şi sociale (îşi pierde, prin urmare, toate iluziile politice şi sociale şi nu se împle­ teşte cu nici un lei d e relaţii aparent umane) ; în cele mai variate forme de existenţă naturală şi socială, unul şi aceiaşi capital rămîne acelaşi, c u totul indiferent faţă de conţinutul s ă u real. Această opoziţie dintre muncă şi capital, dusă la extrem, înseamnă inevi­ tabil punctul culminant, limita maximă şi pieirea întregii relaţii de proprietate privată. De aceea, un alt mare merit al economiei politice engleze mai noi este aceia că ea a definit renta funciară ca diferenţă între cîştigul adus de cultivarea pămîntului de cea mai proastă calitate şi a pămîntului de cea mai bună calitate, a spulberat iluziile roman­ tice ale proprietarului funciar — pretinsa lui importanţă socială şi pretinsa identitate a intereselor sale cu cele ale societăţii, cum mai afirmă încă Adam Smith, mergînd pe urmele fiziocraţilor — şi a anticipat şi pregătit acea mişcare reală care-1 va transforma pe proprietarul funciar într-un capitalist cît se poate de obişnuit şi de prozaic, iar prin aceasta va simplifica şi ascuţi contradicţia din­ tre muncă şi capital şi va grăbi lichidarea ei. Pămîntul ca pămînt şi renta

funciară

ca rentă

funciară

şi-au pierdut

astfel

distincţia

de castă şi s-au transformat în capital şi cîştig c a r e nu spun nimic sau, mai bine zis, nu vorbesc decît linibajul banilor. Deosebirea dintre capital şi pămînt, dintre profit şi rentă fun­ ciară, dintre acestea d o u ă şi salariu, dintre industrie şi agricultură, dintre proprietatea privată imobiliară şi cea mobiliară nu-şi are rădăcinile în însăşi esenţa lucrurilor, ci are un caracter doar istoric, reprezentând un moment cristalizat al formării şi apariţiei opoziţiei dintre capital şi muncă. în industrie etc., în opoziţia ei cu proprie­ t a t e a funciară imobiliară, şi-au găsit expresia doar modul de apa­ riţie al industriei şi opoziţia în care ea s-a dezvoltat faţă de agri-

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

565

cultură. Ca fel de muncă particular, ca deosebire esenţială, impor­ tantă şi care îmbrăţişează toate aspectele vieţii, această deosebire subzistă numai atîta timp cît industria (viaţa citadină) se formează în contrast cu proprietatea funciară (cu viaţa nobiliară feudală), şi, sub formă de monopol, breaslă, ghildă, corporaţie etc., mai păs­ trează în sine caracterul feudal al antipodului său ; în limitele acestor determinări munca mai are o semnificaţie aparent socială, semnificaţia de activitate în cadrul unei colectivităţi [Gemeinwe­ sen] reale, şi n-a devenit încă indiierentă faţă de conţinutul său, n-a atins încă stadiul deplinei liinţări pentru sine, adică stadiul abstractizării de orice altă fiinţare şi deci nici stadiul de capital descătuşat. Dar industria descătuşată şi ca atare constituită p e n t r u sine, precum şi capitalul descătuşat reprezintă un stadiu de dezvoltare necesar al muncii. Puterea industriei asupra opusului ei — proprie­ tatea funciară — se manifestă îndată în apariţia agriculturii ca ramură de activitate cu adevărat industrială, pe cînd înainte prin­ cipala muncă era lăsată în seama pămîntului şi a robului său, prin intermediul căruia el se cultiva. O dată cu transformarea robului într-un muncitor liber, adică într-un năimit, proprietarul funciar s-a transformat de fapt într-un capitalist, transformare care la început se realizează printr-o verigă intermediară, prin intermediul arendaşului. Dar arendaşul este reprezentantul proprietarului fun­ ciar, misterul său dezvăluit ; numai lui îşi datorează proprietarul funciar existenţa sa economică, existenţa sa ca proprietar privat, căci numai mulţumită concurenţei dintre arendaşi aduce pămîntul său rentă funciară. în p e r s o a n a arendaşului, aşadar, proprietarul funciar a şi devenit, în fond, un capitalist de tip obişnuit. Şi această transformare trebuie să aibă loc şi în realitate : capitalistul care se ocupă cu agricultura — arendaşul — trebuie să devină p r o p r i e t a r funciar sau viceversa. Activitatea industrială a arendaşului este totodată şi a proprietarului funciar, căci existenţa celui dintîi con­ diţionează existenţa celui de-al doilea. Dar amintindu-»»

omenirii

ce

larg

scîrnav,

stîrneşti

şi r ă z b o a i e - n t r e

popoare..."

J?i mai jos . „Blind

gîde

al regilor !

P e fiu şi t a t ă ! De

ne-ntinate paturi

Tu, Marte preaviteaz De-a

pururi

Topind

C e nu

ce-nvrajbeşti

lucios

a'lui H y m e n

tînăr, gingaş şi Dianei

întorloci se

poate

!

iubit,

Zeu

întorloca

în mii d e limbi desfereci Că omul,

sacră

aievea

şi faci s ă s e

Tu, marea piatră

!

! Tu, peţitor

cu-a ta roşeaţă n e a u a

Din poalele Care

Tu,

Mînjitor

sărute

I Tu,

care

mii d e tîlcuri !

de-ncercare

!

Iată

robul tău, se răzvrăteşte ;

Ci tu, prin m a r e a Ca

fiarele,

Să

stăpînească

ta virtute,

în haosul

fă

acesta, 2

l u m e a !" "

•••'"'

604

#

KARL

MARX

Shakespeare redă foarte bine esenţa banilor. Pentru a-1 î n ţ e ­ lege, începem cu explicarea pasajului din Goethe. Ceea ce îmi este accesibil prin intermediul banilor, ceea ce eu: pot plăti, adică ceea ce pot cumpăra banii, aceasta sînt eu însumi,. posesorul banilor, d î t de mare e puterea banilor, atît de mare e şi p u t e r e a mea. Calităţile banilor mai sînt calităţi şi forţe esenţialeale mele, posesorul lor. Ceea ce sînt şi pot eu nu este deci nici­ decum determinat de individualitatea mea. Eu sînt urît, dar îmi pot cumpăra cea mai irumoasă femeie. Aşadar, nu sînt urît, c ă c i banii anihilează efectul urîţeniei, p u t e r e a ei respingătoare. Ca. individ sînt olog, însă banii îmi procură 24 de picioare ; înseamnă că nu sînt olog. Sînt rău, necinstit, lipsit de scrupule, stupid, însă banul este respectat, deci şi posesorul lui. Banul este bunul suprem, deci îşi posesorul lui e bun ; în plus, banii mă scutesc de o s t e n e a l a de a fi necinstit ; prin urmare sînt presupus a fi cinstit. Eu sânt sărac cu duhul, însă banii fiind adevăratul spirit al tuturor lucru­ rilor, cum ar putea posesorul lor să fie sărac cu duhul ? Şi apoi, el îşi poate cumpăra oameni de spirit, iar cel ce are p u t e r e a s u p r a oamenilor de spirit nu este oare mai spiritual d e c î t toţi oamenii de spirit ? Eu, care, datorită banilor, sînt în stare să fac tot ceea ce p o a t e dori o inimă omenească, nu posed oare toate facultăţileomeneşti ? Nu transformă deci banii mei orice neputinţă a mea. în contrarul ei ? Dacă banii sînt legătura care mă uneşte cu viaţa omenească, care leagă societatea de mine şi m ă leagă p e mine d e natură şi deom, nu sînt oare banii legătura tuturor legăturilor ? N u pot ei face şi desface toate legăturile ? Nu sînt ei deci şi mijlocul universal de dezbinare ? Ei sînt adevăratul ,,ban al discordiei" (Scheide­ münze) *, ca şi adevăratul mijloc de unire, forţa galvano-chimică [universală **] a societăţii. Shakespeare relevă îndeosebi două proprietăţi ale banilor : 1) Ei sînt divinitatea vizibilă, transformarea tuturor însuşirilor umane şi naturale î n contrarul lor, confundarea şi inversarea ge­ nerală a lucrurilor ; ei întorloacă tot ce nu se poate întorloca -, 2) Ei sînt tîrfa universală, codoşul universal între oameni şi popoare. Inversarea şi confundarea tuturor însuşirilor u m a n e şi natu­ rale, întorlocarea a tot ce nu se poate întorloca, această p u t e r e divină a banilor rezidă în esenţa lor, ca esenţă generică înstrăinată, * Joc nedă

de

cuvinte :

divizionară,

,.scheiden"

aici

în

sensul

înseamnă de

m a n u s c r i s u n c o l ţ d e p a g i n ă . — Nota

ban red.

,,a

separa",

al

discordiei.

,,a

dezbina" ; ,,Scheidemünze" —

Nota

trad.

Aici

—

lipseşte

mo­ in;

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

60b

care alienează şi se alienează, a omului. Ei sînt capacitatea înstrăi­ n a t ă a omenirii. C e e a ce nu-mi stă în putinţă qua * om, adică ceea ce nu stă •în p u t i n ţ a tuturor forţelor mele esenţiale individuale, îmi stă î n putinţă graţie banilor. Banii transformă deci fiecare forţă esenţială a mea Iîn ceva ce ea ca atare nu este, adică în contrarul ei. Dacă doresc un anumit fel de mîncare sau v r e a u să iau dili­ genta fiindcă nu am destulă p u t e r e p e n t r u a face drumul p e jos, banii îmi procură mîncarea şi diligenta, c u alte cuvinte ei trans­ formă şi transpun dorinţele mele din entităţi ale reprezentării, din existenţa lor gîndită, închipuită, voită, în existenţa lor sensibilă, reală, din sfera reprezentării iîn viaţa reală, din fiinţarea imaginată în fiinţarea reală. în această calitate de agent mijlocitor, banii sînt adevărata p u t e r e creatoare. La demande ** există, desigur, şi din partea celui ce n-are bani, însă această demande este doar o entitate a reprezentării, care n-are nici un efect asupra mea, asupra terţului, asupra celor­ lalţi, care n-are existenţă, care p e n t r u mine rămîne, aşadar, nereală, lipsită de obiect. Deosebirea dintre d e m a n d e efectivă, bazată p e bani, şi cea lipsită de efect, bazată p e trebuinţa mea, p e p a s i u n e a mea, p e dorinţa mea etc., este deosebirea dintre fiinţare şi gîndire, dintre simpla reprezentare existentă în mine şi reprezentarea aşa cum există pentru mine ca obiect real din afara mea. Dacă n-am bani pentru a călători, n-am nici nevoia, adică nevoia reală şi realizabilă de a călători. Dacă am vocaţie p e n t r u studiu, dar n-am banii trebuincioşi, î n s e a m n ă că nu am vocaţie pentru studiu, adică nu am o chemare adevărată, eficientă. Dimpo­ trivă, dacă n-am realmente vocaţie pentru studiu, dar am voinţă şi bani, am o vocaţie eficientă pentru studiu. Banii, ca mijloc şi facultate universală exterioară — neprovenită de la om ca om şi nici de la societatea umană ca societate — de a face din reprezen­ tare realitate şi din realitate o simplă reprezentare, transformă în aceeaşi măsură forţele esenţiale umane şi naturale, reale î n simple reprezentări abstracte, şi, de aceea, î n imperfecţiuni, în himere chinuitoare, după cum, pe de altă parte, transformă imperfecţiunile şi himerele autentice, forţele esenţiale cu adevărat neputincioase, existente numai în imaginaţia individului, în forţe esenţiale reale şi în facultăţi reale. Prin urmare, chiar numai în virtutea acestei determinări, ei sînt inversarea generală a individualităţilor, pe care le transformă în contrarul lor şi cărora le atribuie însuşiri contrare însuşirilor lor reale. în această calitate de putere care inversează totul, banii se * — î n c a l i t a t e d e . — Nota

trad.

**

—

Cererea.

— Nota

Irad.

606

KARL MARX

manifestă apoi şi împotriva individului şi a legăturilor sociale etc., care pretind a fi esenţe pentru sine. Ei transformă fidelitatea în infidelitate, iubirea în ură, ura în iubire, virtutea în viciu, viciul în virtute, sluga î n stăpîn, stăpînul î n slugă, prostia în inteligenţă, inteligenţa în prostie. Deoarece banii, în calitatea lor de concept existent şi activ al valorii, confundă şi schimbă între ele toate lucrurile, ei sînt con­ fundarea şi substituirea g e n e r a l ă a tuturor lucrurilor, deci lumea întoarsă pe dos, confundarea ş i substituirea tuturor însuşirilor na­ turale şi omeneşti, •Cine poate cumpăra vitejia este viteaz, chiar d a c ă e laş. Deoarece banii pot fi schimbaţi nu pe o calitate determinată, nu p e u n lucru determinat, sau p e anumite forţe esenţiale umane, ci p e întreaga lume obiectuală umană şi naturală, ei schimbă — din punctul de v e d e r e al posesorului lor — orice însuşire şi orice obiect pe orice altă însuşire sau obiect, chiar dacă acestea din urmă sînt contrare celor dintîi ; ei înseamnă întorlocarea celor ce nu se pot întorloca şi silesc la î m p ă c a r e ceea ce se contrazice. Dar dacă-I consideri pe om ca om şi relaţiile sale cu lumea ca relaţii umane, vei p u t e a schimba dragostea numai pe dragoste, încrederea numai pe încredere etc. Dacă vrei să te împărtăşeşti din comorile artei, trebuie să fii un om cu ciutură artistică dacă vrei să exerciţi influenţă asupra altora, trebuie să fii un om cu reală capacitate de stimulare şi antrenare. Fiecare din relaţiile tale cu omul — şi cu natura — trebuie să fie o exteriorizare determi­ nată, corespunzătoare obiectului voinţei tale, a vieţii tale indivi­ duale reale. Dacă iubeşti fără să trezeşti la rîndul tău iubire, adică dacă iubirea ta, ca iubire, nu provoacă sentimentul reciproc, dacă printr-o manifestare vitală ca om care iubeşte nu reuşeşti să devii om iubit, iubirea ta e neputincioasă, este o nefericire. ;

|C R I T I C A A

D I A L E C T I C I I

F I L O Z O F I E I

H E G E L I E N E

H E G E L I E N E

Î N

G E N E R A L ]

2 0 5

6) La acest p u n c t este p o a t e indicat, pentru a da o explicare şi argumentare a celor spuse pînă acum, să ifacem cîteva observaţii, atît cu priviie la dialectica hegeliană în general, cît şi, în special, cu privire la modul cum este ea expusă în „Fenomenologie" şi în „Logică" şi, în sfîrşit, cu privire la atitudinea adoptată faţă de Hegel, de mişcarea critică mai nouă. Preocuparea criticii germane moderne pentru conţinutul lumii vechi a fost atît de vie, iar dezvoltarea ei a fost în aşa m ă s u r ă prizoniera fondului, încît s-a ajuns ia o atitudine complet necritică şi la o totală lipsă de conştiinţă faţă de problema în aparenţă formală, în realitate însă esenţială : în ce raport ne aflăm noi cu dialectica hegeliană ? Această lipsă de conştiinţă — în ce p r i v e ş t e raportul dintre critica modernă şi filozofia hegeliană în general, raportul d i n t r e ea şi dialectica hegeliană în special — a mers p î n ă acolo incit critici ca Strauss şi Bruno Bauer — primul în întregime, iar al doilea în „Sinopticii" ,(unde, în opoziţie cu Strauss, pune „conştiinţa d e sine" a omului abstract în locul sub­ stanţei „naturii abstracte"), şi chiar şi în „Das entdeckten Christen­ tum" , cel p u ţ i n potenţial — rămîn p e de-a-ntregul prizonieri ai logicii hegeliene. Aşa, d e exemplu, în „Das entdeckten Christentum" se spune : 2 0 2

203

,,Ca ceea

ce

şi

cum

ea

birea

dintre

actul

producerii

scopul seama ca

ceea

ei..." că

mişcări

conştiinţa

produce, ce şi

în

ş.a.m.d.

mişcarea a

se a

de

sine,

produce produs

mişcare Sau :

e a ' şi —

„Ei"

universului

conştiinţei

de

pe

sine,

ca

care sine ea şi

afirmă însăşi, însăşi,

cum

nu

{materialiştii' a'devenit ajungind

cu

lumea, căci

la

este

această

francezi)

deosebirea

suprimă

întrucît in

adevărat

astfel

afirmă

ea

ea

„nu

.şi-au

cu

şi

în

deose­

numai

în

avea

ea

şi-ar putut

pentru sine

nou

însăşi

mişcare

mişcare

unitate

din

da

sine

însăşi".

încă nunai

608

KARL

MARX

Aceste expresii nu se deosebesc nici măcar ca limbaj de con­ cepţia hegeliană, p e care, dimpotrivă, o reproduc întocmai. Oît de puţin a existat, î n timpul actului criticii (Bauer, „Sinop­ ticii"), o conştiinţă a raportului cu dialectica hegeliană şi cît de puţin s-a format o asemenea conştiinţă chiar şi d u p ă actul criticii de fond ne-o arată atitudinea lui Bauer, care, î n „Cauza dreaptă a libertăţii" , se eschivează să răspundă la î n t r e b a r e a indiscretă pusă de domnul Gruppe : „Bine, d a r cum stăm cu logica ?", trimiţîndu-1 la criticii viitorului. Dar şi acum, după ce Feueibach, atît în „Tezele" sale din „Anekdota", cît şi, mai amănunţit, în „Filozofia viitorului", a răs­ turnat pe de-a-ntre.gul vechea dialectică şi vechea filozofie, după ce sus-numita critică •— care, spre deosebire de Feuerbach, n-a fost în stare să facă acest lucru, dar 1-a văzut totuşi înfăptuit — s-a proclamat critică pură, hotărîtă, absolută, care a ajuns să-şi lămu­ rească totul, după ce \în trufia ei spiritualistă a redus întreaga mişcare a istoriei la raportul dintre .întreg restul lumii — care, spre deose­ bire de ea, este categorisit drept „masă" — şi ea însăşi, şi a redus toate opoziţiile dogmatice la o unică opoziţie dogmatică între pro­ pria ei înţelepciune şi prostia lumii, între Hristosul critic şi ome­ nirea considerată drept „mulţime", după ce a dovedit, zi de zi şi ceas de ceas, propriile ei însuşiri alese, opunîndu-le obtuzităţii masei, după ce a proclamat şi î n p r e s ă î n ă l ţ a r e a ei deasupra oricăror sentimente omeneşti, ca. şi deasupra lumii, peste care ea ar trona într-o singurătate divină, izbucnind doar cînd şi cînd într-un rîs sarcastic, ca acela al zeilor din Olimp, după ce, în fine, a vestit critica judecată de apoi, spunînd că se apropie ziua cînd întreaga omenire sortită pierzaniei se va strînge laolaltă ca să pornească la luptă împotriva ei — şi v a fi înfrîntă şi despărţită de către ea în cete şi fiecare ceată în parte v a primi un testimonium paupertatis —, d u p ă toate aceste amuzante fandoseli ale idealis­ mului (ale mişcării tinerilor hegelieni) pe cale de a sucomba sub forma criticii, acest idealism nu s-a dovedit a avea nici cea mai vagă bănuială că a sosit î n sfîrşit timpul să purceadă la o delimi­ tare critică de mama lui, de dialectica hegeliană, şi nici n-a fost în stare măcar să comunice ceva despre raportul său critic faţă de dialectica feuerbachiană. Aceasta este o atitudine cu totul ne­ critică faţă de sine însuşi. Feuerbach este singurul gînditor la care observăm o atitudine serioasă, o atitudine critică faţă de dialectica hegeliană ; el este singurul care a făcut adevărate descoperiri în acest domeniu şi, în genere, 'Singurul care a învins într-adevăr v e c h e a filozofie. Măreţia celor înfăptuite de Feuerbach şi simplitatea plină de modestie cu 204

i m

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

609

care el le-a oferit lumii este în izbitor contrast cu atitudinea pe care-o manifesta critica. M a r e l e merit al lui Feuerbach constă în următoarele : 1) a dovedit că filozofia nu este altceva decât religia exprimată în idei şi adusă pe planul gîndirii, că, nefiind altceva decât, o altă formă şi un alt mod de existenţă a înstrăinării esenţei umané, este şi ea condamnabilă ; 2) a întemeiat materialismul adevărat şi ştiinţa reală, prin aceea că el, Feuerbach, face din relaţia socială ,,dintre om şi om" principiul de bază al teoriei ; 3) negării negaţiei, care se pretinde a fi pozitivul absolut, el îi opune pozitivul care se sprijină pe sine însuşi şi este întemeiat în mod pozitiv pe sine însuşi. Feuerbach explică în felul următor dialectica hegeliană (şi fundamentează prin aceasta necesitatea d e a lua ca punct de ple­ care pozitivul, certitudinea senzorială) : Hegel ia ca punct de plecare î n s t r ă i n a r e a (din punct de vedere logic : infinitul, universalul abstract), substanţa, abstracţia absolută şi fixată ca atare — cu alte cuvinte, ca să ne exprimăm mai popular, el ia ca punct de plecare religia şi teologia, In al doilea rînd : el suprimă infinitul şi pune realul, sensibilul, finitul, particularul (filozofia, suprimarea religiei şi teologiei). In al treilea rînd : el suprimă din nou pozitivul şi restabileşte abstracţia, infinitul. Restabileşte religia şi teologia. Aşadar, Feuerbach concepe negarea negaţiei numai ca o con­ tradicţie a filozofiei cu ea însăşi, ca fiind filozofia care afirmă teo­ logia (transcendenţa etc.) după ce a negat-o, care o afirmă deci în opoziţie cu sine însăşi. Afirmaţia, adică autoafirmarea şi autoconfirmarea, care e in­ clusă în negarea negaţiei, e privită de el ca o afirmaţie care nu este încă sigură de ea însăşi şi care de aceea conţine în sine con­ trariul său — ca o afirmaţie care se îndoieşte de ea insăşi şi care, de aceea, necesită o dovadă, adică nu se dovedeşte p e sine însăşi prin propria ei fiinţare, — ca o afirmaţie nemărturisită şi, din această cauză, el îi opune direct şi nemijlocit afirmaţia întemeiată pe ea însăşi a certitudinii senzoriale *. Dar Hegel, cînd a conceput negarea negaţiei, sub raportul laturii sale pozitive, ca pe ceea ce singur este cu adevărat pozitiv, iar sub raportul laturii sale negative, ca pe singurul act adevărat' şi actul autorealizării oricărei existenţe, nu a făcut decît să gă:

* Feuerbach c o n c e p e negarea negaţiei, conceptul concret, şi ca pe o gîndire care s e depă­ ş e ş t e pe sine în gîndire şi care, în calitatea ei de gîndire, v r e a să fie în mod nemijlocit intuiţie, natură, realitate - . (e

610

KARL

MARX

sească expresia abstractă, logică, speculativă pentru mişcarea acelei istorii care nu reprezintă încă adevărata istorie a omului ca subiect gata existent, ci abia actul producerii omului, istoria naş­ terii omului. Vom căuta să explicăm atît forma abstractă pe care o prezintă această mişcare la Hegel, cît şi trăsăturile ei distinctive, care o fac să apară ca ceva deosebit de felul cum apare ea în cadrul criticii moderne, adică deosebit de felul cum e înfăţişat acelaşi proces în ,,Esenţa creştinismului" a lui Feuerbach, sau, mai bine-zis, vom căuta să explicăm forma critică a acestei mişcări, care la Hegel este î n c ă necritică. Să aruncăm o privire asupra sistemului hegelian. Trebuie să începem cu „Fenomenologia" lui Hegel, care este adevăratul izvor şi adevărata taină a filozofiei hegeliene. Fenomenologia. 2 0 7

A) Conştiinţa

de sine.

I. Conştiinţa, a.) Certitudinea senzorială sau „aceasta" şi părerea, ß) Percepţia, adică lucrul cu însuşirile sale, şi iluzia. Y) Forţa şi intelectul, fenomenul şi lumea suprasensibilă. II. Conştiinţa de sine. Adevărul certitudinii de sine. a) Inde­ pendenţa şi dependenţa conştiinţei de sine, stăpînirea şi servitutea. b) Libertatea conştiinţei de sine. Stoicismul, scepticismul, conştiinţa nefericită. III. Raţiunea. Certitudinea şi adevărul raţiunii, a) Raţiunea observatoare ; observarea naturii şi a conştiinţei de sine. b) Reali­ zarea conştiinţei de sine raţionale prin ea însăşi. Plăcerea şi nece­ sitatea. Legea inimii şi nebunia prezumţiei. Virtutea şi cursul lumii. c) Individualitatea reală în sine şi pentru sine. Imperiul animal al spiritului şi înşelarea, sau faptul însuşi. Raţiunea legiuitoare. Ra­ ţiunea care examinează legea. B)

Spiritul.

I. Spiritul adevărat ; lumea etică. II, Spiritul înstrăinat de sine, cultura. III. Spiritul cert de sine însuşi, moralitatea. C) Religia. Religia naturală,

religia ariei, religia

revelată.

D) Cunoaşterea absolută. Dat fiind că „Enciclopedia" lui Hegel începe cu logica, cu gindul pur speculativ, şi se sfîrşeşte cu cunoaşterea absolută, cu spiritul filozofic sau absolut, adică cu spiritul abstract suprauman conştient de sine şi sesizîndu-se pe sine, întreaga „Enciclopedie" nu este altceva decît esenţa desfăşurată a spiritului filozofic, auto-

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

611

obiectivarea sa ; iar spiritul filozofic nu este altceva decît spiritul înstrăinat al lumii care se sesizează pe sine lînsuşi în gândire, adică în mod abstract, înăuntrul autoînstrăinării sale. Logica este bănui spiritului, valoarea gîndită, speculativă, a omului şi a naturii — esenţa lor devenită complet indiferentă faţă de orice determinaţie reală şi, de aceea, nereală — gîndirea înstrăi­ nată, care ca atare face abstracţie de natură şi de omul real : gîn­ direa abstractă. — Exterioritatea acestei gîndiri abstracte... natura, aşa cum este ea p e n t r u această gândire abstractă. Ea ii este exte­ rioară, în ea gândirea abstractă s-a pierdut p e sine ; îşi ea, această gîndire abstractă, o şi concepe tot ca pe ceva exterior, ca gând abstract, dar ca gândire abstractă înstrăinată. — în sfârşit, spiritul, această gîndire ce se întoarce la locul său de baştină şi care, ca spirit antropologic, fenomenologic, psihologic, etic, artistic, religios nu este încă pentru sine el însuşi pînă ce, în sfîrşit, în calitate de cunoaştere absolută, se regăseşte şi se raportează numai la sine ca spirit devenit acum absolut, adică abstract, şi capătă astfel forma sa de existenţă conştientă şi adecvată. Căci a d e v ă r a t a lui formă de existenţă este abstracţia. La Hegel există o dublă eroare. Prima apare cel mai clar în „Fenomenologie" ca izvor al filo­ zofiei hegeliene. Atunci cind, bunăoară, Hegel concepe avuţia, statul etc. ca esenţe înstrăinate de esenţa umană, el se referă numai la forma lor gîndită... Ele sînt esenţe gîndite şi de aceea ele reprezintă numai o înstrăinare a gîndirii pure, adică a gîndirii filo­ zofice abstracte. De aceea întreaga mişcare se încheie cu cunoaş­ terea absolută. Aceea de care s-au înstrăinat aceste obiecte şi căreia ele i se opun cu pretenţii de realitate este tocmai gîndirea abstractă. Filozolul — el însuşi o formă abstractă a omului înstrăi­ nat — face din sine însuşi un etalon al lumii înstrăinate. De aceea , toată istoria autoînstrăinării şi toată suprimarea autoînstrăinării; nu este altceva decît istoria producerii gîndirii abstracte, adică; absolute, a gîndirii logice, speculative. Ca urmare, înstrăinarea} care constituie propriu-zis tot interesul acestei autoînstrăinări şi a suprimării acestei autoînstrăinări, apare de aceea la Hegel ca opoziţie între în sine şi pentru sine, între conştiinţă şi conştiinţă de sine, i n t r e obiect şi subiect, cu alte cuvinte ca opoziţie între gîndirea abstractă şi realitatea sensibilă sau sensibilul real, înăun­ trul gîndirii însăşi. Toate celelalte opoziţii şi orice alte mişcări ale acestor opoziţii reprezintă numai aparenta, învelişul, forma exoterică a acestor opoziţii, singurele interesante, care constituie sensul celorlalte opoziţii, al opoziţiilor profane. Nu faptul că esenţa umană j se obiectivează într-un mod inuman, în contradicţie cu sine însăşi, j :

612

KARL MARX

apare aci ca esenţă a (înstrăinării care e afirmată şi care urmează să fie suprimată, ci faptul că ea se obiectivează ca ceva deosebit de gândirea abstractă şi în opoziţie c u ea. Aşadar, însuşirea forţelor esenţiale ale omului, care au devenit obiecte, şi anume obiecte străine, este, în primul rînd, o însuşire care se petrece î n conştiinjă, în gîndirea pură, adică în domeniul abstracţiei, este o însuşire a acestor obiecte ca idei şi ca mişcări ale ideilor ; de aceea, încă ân „Fenomenologie" — în ciuda aparenţei ei categoric negative şi critice şi ân ciuda criticii p e care ea în mod efectiv o conţine şi care adesea anticipează cu mult dezvoltarea de mai tîrziu — se găseşte deja în formă latentă, ca germene, ca potenţialitate, ca o taină, pozitivismul necritic şi idealismul, tot atît de necritic, al operelor hegeliene de mai tîrziu, această desfiinţare şi restaurare filozofică a realităţii empirice existente. In al doilea rînd, revendicarea .de a i se reda omului lumea obiectuală — de exemplu recunoaşterea faptului că conştiinţa senzorială nu este o conştiinţă senzorială abstractă, ci o conştiinţă senzorială ome­ nească, că religia, avuţia etc. nu sînt altceva decît realitatea î n s t r ă i ­ n a t ă a obiectivării umane, a forţelor esenţiale umane întruchipate în creaţii, şi că, de aceea, ele nu sînt deoît o cale spre realitatea cu adevărat umană —, această însuşire a forţelor esenţiale ale omului sau intuirea acestui proces îmbracă, prin urmare, la Hegel o asemenea formă, că lumea sensibilă, religia, p u t e r e a de stat etc. sînt esenţe spirituale, căci numai spiritul reprezintă adevărata esenţă a omului, iar adevărata formă a spiritului este spiritul care gîndeşte, spiritul logic, speculativ. Umanitatea naturii şi a naturii create de procesul istoric, a produselor omului, se manifestă deci în faptul că ele sînt produse ale spiritului abstract şi, ca atare, momente ale spiritului, esenţe ideale. De aceea „Fenomenologia" este o critică ascunsă, care îşi este sie însăşi încă neclară şi are o formă mistică ; dar în măsura în care ea stabileşte existenţa înstrăinării omului — chiar dacă aici omul apare numai sub forma spiritului — în ea sînt conţinute, într-o formă ascunsă, toate elementele criticii, şi anume pregătite şi elaborate într-un mod care adeseori depăşeşte cu mult punctul de vedere al lui Hegel. Capitolele despre „conştiinţa nefericită", „conştiinţa cinstită", lupta „conştiinţei nobile şi a celei josnice" şi altele de acest fel conţin — deşi într-o formă încă înstrăinată — elementele critice ale unor întregi domenii, cum sînt, de pildă, religia, statul, viaţa civilă etc. Aşadar, după cum esenţa, obiectul apar la Hegel ca esenţe ideale, tot aşa şi „subiectul apare totdea­ una ca conştiinţă sau ca conştiinţă de sine sau, mai bine zis, obiec­ tul apare numai ca conştiinţă abstractă, iar omul numai ca con-

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

613

ştiinţă de sine şi, clin această cauză, diferitele forme ale înstrăinării care apar în „Fenomenologie" sânt d o a r diferite forme ale con­ ştiinţei şi ale conştiinţei d e sine. Aşa cum conştiinţa abstractă — sub forma căreia este conceput obiectul — este în ssine doar un moment al conştiinţei de sine, care-şi afirmă propriile sale deosebiri, tot aşa şi rezultatul acestei întregi mişcări este identitatea dintre conştiinţa de sine şi conştiinţă, cunoaşterea absolută, adică o miş­ care a gîndirii abstracte care nu m a i este îndreptată în afară, ci se săvîrşeşte de p e acum n u m a i Î n ă u n t r u l său, cu alte cuvinte rezultatul la c a r e se ajunge este dialectica gândului pur. Măreţia „Fenomenologiei" lui H e g e l şi a rezultatului ei final — dialectica negativităţii ca principiu motor şi creator — constă, ! aşadar, în faptul că Hegel concepe crearea omului de către el însuşi ca un proces, obiectivarea ca dezobiectivare, ca autoînstrăi­ nare şi ca suprimare a acestei autoînstrăinări ; aşadar, în faptul că el sesizează esenţa muncii şi concepe omul obiectual, omul adevărat -— adevărat p e n t r u că este real — ca rezultat al propriei sale munci. Raportarea reală, activă a omului la sine ca fiinţă generică, adică manifestarea lui ca a d e v ă r a t ă fiinţă generică, cu alte cuvinte ca fiinţă omenească, este posibilă n u m a i dacă omul exteriorizează efectiv toate forţele lui generice — ceea ce, iarăşi, este posibil numai prin activitatea comună a omenirii, numai ca rezultat al istoriei —• şi se raportează la ele ca la nişte obiecte, lucru care, la rîndul său, este posibil la î n c e p u t numai sub forma înstrăinării. Unilateralitatea şi limitele concepţiei lui Hegel le vom înfă-. ţişa acum în mod amănunţit, analizînd capitolul de încheiere al „Fenomenologiei", care e consacrat cunoaşterii absolute ; acest •capitol cuprinde, într-o formă concentrată, atît spiritul „Fenome­ nologiei", raportul ei cu dialectica speculativă, cît şi conştiinţa ce o avea Hegel despre amândouă şi despre raportul dintre ele. In prealabil ţin să mai r e m a r c doar c ă Hegel se situează pe poziţiile economiei politice m o d e r n e . El concepe munca ca esenţă, ca esenţă a omului ce se confirmă pe sine însăşi ; el vede numai latura pozitivă a muncii, nu şi pe cea negativă. M u n c a este procesul prin care omul devine o fiinţă pentru sine, i n s ă înăuntrul înstrăi­ nării sau ca om înstrăinat. Hegel nu cunoaşte şi nu recunoaşte altă formă de muncă decît cea abstract-spirituală. Aşadar, Hegel recu­ noaşte drept esenţă a muncii c e e a ce constituie, în genere, esenţa filozofiei, şi anume înstrăinarea omului care se cunoaşte pe sine, sau ştiinţa înstrăinată care se gîndeşte pe sine, şi de aceea el, în opoziţie cu filozofia p r e m e r g ă t o a r e , p o a t e să stnîngă laolaltă diver­ s e l e momente ale filozofiei şi să p r e z i n t e propria lui filozofie drept filozofia însăşi. Ceea ce f ă c e a u ceilalţi filozofi — oând priveau

0 14

KARL MARX

diversele momente ale naturii şi ale vieţii omeneşti ca ipe nişte momente ale conştiinţei de sine, şi anume ale conştiinţei de sine abstracte — esfe considerat de Hegel drept activitatea filozofiei însăşi. De aceea ştiinţa lui este absolută. Să trecem acum la subiectul nostru. Cunoaşterea absolută. Ultimul capitol al „Fenomenologiei". Principalul este că obiectul conştiinţei nu este, pentru H e g e l nimic altceva decît conştiinţa de sine ; sau, cu alte cuvinte, obiec­ tul nu este altceva deoît conştiinţa de sine obiectivată, conştiinţa de sine ca obiect (omul = conştiinţă de sine). Este vorba, aşadar, de depăşirea obiectului conştiinţei. Obiec­ tivitatea ca atare este considerată ca o relaţie înstrăinată a omului, ca o relaţie care nu corespunde esenţei umane, adică conştiinţei de sine. De aceea, reînsuşirea esenţei obiectuale a omului, produsă ca ceva străin, sub determinarea înstrăinării, nu are numai semnifi­ caţia suprimării înstrăinării, ci şi pe aceea a suprimării obiectivi­ tătii, cu alte cuvinte omul este considerat drept o fiinţă non-obiectuală, spirituală. Mişcarea prin care se realizează depăşirea obiectului conştiinţei este'descrisă d e Hegel precum urmează : Obiectul nu se arată numai ca reîntorcîndu-se în Sine [das Selbst] (aceasta este, după Hegel, o concepţie unilaterală despre asemenea mişcare, întrucît sesizează numai una dintre laturile ei). Omul este echivalat cu Şinele. Dar Şinele nu este decît omul conceput în mod abstract şi produs prin abstracţie. Omul este o fiinţă care se raportează la sine [selbstisch]. Ochiul său, urechea sa etc. se raportează la sine ; fiecare din forţele lui esenţiale a r e însuşirea de a se raporta la sine. Dar tocmai din această cauză este cu totul eronat să spunem : conştiinţa de sine a r e ochi, urechi, forţă esenţială. Nu natura umană este o calitate a conştiinţei de sine, ci, dimpotrivă, conştiinţa de sine este o calitate a naturii umane, a ochiului omenesc etc. Şinele abstras şi fixat ca o fiinţă existînd pentru sine este omul ca egoist abstract, este egoismul ridicat la abstracţia sa pură, la sfera gîndirii. (La această idee vom mai reveni.) Pentru Hegel, esenţa umană, omul, sînt echivalente cu con­ ştiinţa de sine. De aceea, pentru el, orice înstrăinare a esenţei umane nu este altceva decit o înstrăinare a conştiinţei de sine. înstrăinarea conştiinţei de sine nu este, pentru el, o expresie — o expresie reflectată în cunoaştere şi în gîndire — a înstrăinării reale a esenţei umane. Dimpotrivă, înstrăinarea reală, înstrăinarea care se manifestă în realitate, nu este altceva, potrivit esenţei sale intime, ascunse — şi dezvăluite numai de filozofie — decît tenor

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1344

615

menul prin care se manifestă înstrăinarea adevăratei esenţe umane, a conştiinţei de sine. De aceea ştiinţa care sesizează acest lucru se numeşte fenomenologie. De aceea orice reînsuşire a esenţei obiectuale înstrăinate apare ca o încorporare în conştiinţa de sine ; omul care p u n e stăpînire p e propria sa esenţă nu este altceva decît conştiinţa de sine care pune stăpînire pe esenţele obiectuale ; xeînsuşirea obiectului se reduce de aceea la reîntoarcerea obiec­ tului în Sine. Depăşirea, multilateral exprimată, a obiectului conştiinţei constă, după Hegel, î n aceea că : 1) obiectul ca atare se prezintă conştiinţei ca ceva evanescent ; 2) înstrăinarea conştiinţei de sine este aceea care pune reitatea (Dingheit) ; 3) această înstrăinare nu are numai o semnificaţie negativă, ci şi una pozitivă ; 4) ea are această semnificaţie pozitivă nu numai pentru noi, sau în sine, ci şi pentru sine însăşi -, 5) pentru conştiinţa de sine, negarea obiectului, sau supri­ m a r e a de sine a acestuia, capătă o semnificaţie pozitivă prin faptul (sau, cu alte cuvinte, ea recunoaşte această nimicnicie a obiectului prin faptul) că ea însăşi este aceea care se înstrăinează pe sine, căci în această înstrăinare ea se p u n e pe sine ca obiect, sau, în v i r t u t e a unităţii de nedespărţit a fiinţei pentru sine, ea p u n e obiec­ tul ca fiind ea însăşi ; 6) p e de altă parte, aici se află totodată inclus şi un alt mo­ ment, şi anume acela că conştiinţa de sine a şi suprimat în aceeaşi m ă s u r ă această înstrăinare şi această obiectivitate şi le-a reluat înapoi în sine, deci în această alteritate (Anderssein) a ei, ca atare, ea este la sine -, 7) aceasta este mişcarea conştiinţei, şi în a c e a s t ă mişcare con­ ştiinţa este, de aceea, totalitatea momentelor ei ; 8) conştiinţa trebuie, de asemenea, să se comporte faţă de obiect potrivit totalităţii determinărilor ei şi să-1 sesizeze din punctul de vedere al fiecăreia dintre aceste determinări. Această totalitate a determinărilor ei face din obiect o esenţă spirituală in sine, şi p e n t r u conştiinţă el va deveni î n t r - a d e v ă r o asemenea esenţă prin considerarea fiecăreia dintre aceste determinări ca fiind a Sinelui, adică tocmai prin acest raport spiritual faţă de ele, despre care am vorbit mai sus . Notă la punctul 1. — Faptul că obiectul ca atare se prezintă conştiinţei ca ceva evanescent este t o c m a i reîntoarcerea obiectului în Sine, de care am vorbit. 208

61.6

KARL MARX

Notă la punctul 2. — Înstrăinarea conştiinţei de sine pune reitatea. întrucît aci omul este echivalent t u conştiinţa d e sine, înseamnă că esenţa lui obiectuală, înstrăinată, sau reitatea (adică ceea ce este pentru el obiect, iar obiect cu adevărat este pentru el numai ceea ce este pentru el obiect esenţial, prin urmare ceea c e este esenţa lui obiectuală. Dar cum nu omul real ca atare este luat drept subiect, şi, prin urmare, nici natura — căci omul este natura umană —, ci numai abstracţia omului, conştiinţa de sine, înseamnă că obiectualitatea nu poate fi altceva decît conştiinţa de sine înstrăinată) este totuna cu conştiinţa de sine înstrăinată, iar reitatea este p u s ă prin această înstrăinare. Faptul că o făptură vie, natu­ rală, înzestrată cu (forţe esenţiale obiectuale, adică materiale, po­ sedă îşi obiecte naturale reale ale esenţei sale, ca şi faptul că auto­ înstrăinarea sa înseamnă punerea unei lumi reale, însă sub forma exteriorităţii şi, prin urmare, a unei lumi obiectuale, care nu apar­ ţine esenţei lui şi nu este în p u t e r e a lui, este oît se poate de firesc. Nu este în asta nimic de neînţeles sau enigmatic. Dimpotrivă, toc­ mai contrariul ar fi ceva enigmatic. Dar tot atît de clar este că. conştiinţa de sine, prin înstrăinarea ei poate să p u n ă doar reitatea, adică tot u n lucru abstract, un lucru de domeniul abstracţiei, şi nu un lucru real. Este, totodată, clar c ă reitatea nu constituie, în acest caz, ceva independent, esenţial în raport cu conştiinţa de sine, ci e o simplă creaţie, ceva pus de ea, iar ceea ce este pus, în loc să se confirme pe sine însuşi, este doar o confirmare a actului punerii, care îşi fixează pentru o clipă energia ei sub forma produsului, acordîndu-i în aparenţă — dar, iarăşi, numai pentru o clipă — rolul unui obiect real, de sine stătător. Atunci când omul real, corporal, c a r e stă pe solidul glob pă­ mântesc, aspirând şi expirând toate forţele naturii, p u n e , prin în­ străinarea sa, iorţele sale esenţiale reale, obiectuale ca obiecte străine, nu actul punerii este subiectul acestui proces, ci subiec­ tivitatea forţelor esenţiale obiectuale, a căror acţiune trebuie, în consecinţă, să fie şi ea obiectuală. O fiinţă obiectuală acţionează obiectual, şi ea nu ar acţiona obiectual d a c ă obiectualul nu ar ţine de însăşi esenţa ei. Ea tocmai de aceea creează, sau p u n e obiecte, pentru că şi ea este pusă de obiecte, pentru că ea este din capul locului natură. Prin urmare, lucrurile nu s e petrec ca şi cum în actul punerii ea părăseşte „activitatea sa pură" pentru a crea obiectul, ci în aşa fel că produsul său obiectual nu face decît să confirme activitatea sa obiectuală, activitatea sa ca activitate a u n e i fiinţeobiectuale, naturale. Vedem aici că naturalismul consecvent sau umanismul s e deosebeşte atît de idealism, cît şi de materialism, şi este totodată'

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

617

a d e v ă r u l amîndurora care le reuneşte p e amândouă. Şi vedem, de asemenea, c ă numai naturalismul este în stare să înţeleagă actul istoriei universale. Omul este ân mod nemijlocit o fiinţă naturală. Ca fiinţă natu­ rală, şi mai cu seamă ca fiinţă naturală vie, el este, p e de o parte, înzestrat cu forţe naturale, cu forţe vitale, este o fiinţă naturală activă ; aceste forţe există în el ca predispoziţii şi aptitudini, ca porniri ; p e de altă parte, ca fiinţă naturală, corporală, sensibilă, obiectuală, omul, ca şi animalele şi plantele, este o fiinţă care şuieră, o fiinţă condiţionată şi limitată, cu alte cuvinte obiectele pornirilor sale există î n afara lui oa obiecte independente de el, dar aceste obiecte sînt obiecte ale trebuinţelor sale ; obiecte indis­ pensabile, esenţiale p e n t r u manifestarea ş i afirmarea forţelor lui esenţiale. Faptul că omul este o fiinţă corporală, înzestrată cu forţe naturale, o fiinţă vie, reală, sensibilă, obiectuală, înseamnă că el are ca obiect al fiinţei sale, al manifestărilor sale vitale obiecte reale, sensibile, cu alte cuvinte că el p o a t e să-şi manifeste viaţa numai pe obiecte reale, sensibile. A fi obiectual, natural, sensibil, a-şi avea obiectul, natura, simţul în afara sa, sau a fi la rîndul său obiectul, natura, simţul altuia este unul şi acelaşi lucru. Foamea este ö nevoie firească, naturală ; de aceea pentru satisfacerea şi potolirea ei, ea are nevoie de o natură în afara ei, de un obiect în afara ei. Foamea este nevoia obiectivă a unui corp î n d r e p t a t spre un obiect existent î n afara sa şi indispensabil p e n t r u împlinirea sa şi pentru manifestarea esenţei sale. Soarele este obiectul plan­ tei, un obiect indispensabil pentru ea, pentru afirmarea vieţii ei, după cum planta este obiectul soarelui ca manifestare a forţei sale d ă t ă t o a r e de viaţă, a forţei sale esenţiale obiectuale. O fiinţă care nu îşi are n a t u r a în afara sa nu este o fiinţă naturală, n u participă la viaţa naturii, O fiinţă care nu are un obiect în afara sa nu este o fiinţă obiectuală. O fiinţă care nu este e a însăşi obiect pentru o altă fiinţă nu are nici ea drept obiect vreo altă fiinţă, cu alte cuvinte nu intră în nici o relaţie obiec­ tuală, fiinţarea ei n u este ceva obiectual. O fiinţă non-obiectuală este o non-fiinţă, o fiinţă care nu poate exista [Unwesen]. Să p r e s u p u n e m o fiinţă care nu este obiect şi nici nu are vreun obiect. O asemenea fiinţă ar fi, în primul rînd, singura fiinţă exis­ tentă, în afara ei nu ar exista nici o altă fiinţă ; ea ar exista sin­ guratică, singură. Căci, din moment ce există obiecte în afara mea, din moment c e eu nu sînt singur, eu sînt un altul, o altă realitate decît obiectul din afara mea. Pentru acest alt obiect eu sînt, aşadar, o altă realitate decît el, adică sînt obiectul lui. O fiinţă care nu este

618

KARL

MARX

obiectul unei alte fiinţe -presupune deci că nu există nici o fiinţă, obiectuală. Din moment ce eu am u n obiect, acesta mă are pe mine ca obiect. Dar o fiinţă non-obiectuală este o fiinţă nereală, nonsensibilă, o fiinţă existentă numai :în gîndire, adică o fiinţă ima­ ginară, un produs al abstracţiei. A fi sensibil, adică a fi real, înseamnă a fi obiect al simţurilor, a fi un obiect sensibil şi, deci, a a v e a î n afara sa obiecte sensibile, obiecte ale sensibilităţii sale. A fi sensibil înseamnă a şuieri. Omul, ca fiinţă obiectuală, sensibilă, este deci o fiinţă care şuieră ; şi p e n t r u c ă el simte aceasta, este o fiinţă pasională. Pa­ siunea este forţa esenţială a omului care se îndreaptă, cu t o a t ă energia, spre obiectul său. Dar omul nu este numai o fiinţă naturală ; ei este o fiinţă na­ turală omenească. Cu alte cuvinte, este o fiinţă care există p e n t r u sine, deci o iiinţă generică [Gattungswesen]. El trebuie să se afirme şi să se confirme ca fiinţă generică atît î n existenţa sa, cît şi iîn cunoştinţa sa. Prin urmare, după c u m obiectele omului nu sînt obiecte ale naturii aşa cum i se prezintă ele nemijlocit, în n a t u r ă , tot astfel şi simţul omenesc, aşa cum este el nemijlocit, în obiec­ tivitatea sa nemijlocită, nu este sensibilitate omenească, obiectivi­ tate omenească. Natura, nici în sensul obiectiv şi nici în cel subiectiv nu-i este dată nemijlocit fiinţei omeneşti într-un m o d «adecvat. Şi după cum tot ce este natural trebuie să se nască, tot laşa şi omul îşi are actul naşterii sale, istoria, c a r e însă este ceva cunoscut pentru el şi, din această cauză, este o naştere care se suprimă p e sine' în mod conştient ca naştere. Istoria este adevărata istorie naturală a omului. (Asupra acestui lucru trebuie să mai \ revin.) In al treilea rînd, întrucît această punere a reităiţii este ea î n s ă ş i o simplă aparenţă, un act care contrazice esenţa activităţii pure, e a trebuie s ă fie din nou suprimată, iar reitatea trebuie negată. Cu privire la punctele 3, 4, 5, 6. — 3) Această înstrăinare a conştiinţei nu are numai o semnificaţie negativă, ci şi una pozitivă şi 4) ea are această semnificaţie pozitivă nu numai pentru noi, adică în sine, ci şi p e n t r u sine, pentru conştiinţa însăşi. 5) Pentru conştiinţă, n e g a r e a obiectului, adică suprimarea obiectului de către sine însuşi, are o semnificaţie pozitivă prin faptul i(sau, altfel spus, conştiinţa cunoaşte nimicnicia obiectului prin faptul) că se înstrăi­ nează p e ea Însăşi, căci în această înstrăinare ea se cunoaşte pe sine ca obiect sau, în virtutea unităţii de nedespărţit a iiinţării pentru sine, ea cunoaşte obiectul ca fiind ea însăşi. 6) P e de altă parte, aici se află cuprins şi un alt moment, şi anume acela c ă conştiinţa a şi suprimat, în aceeaşi măsură, această înstrăinare şi

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

619

obiectivitate şi le-a reluat înapoi în sine, şi prin u r m a r e în această alteritate a ei ca afare ea este la sine. Am văzut, din cele d e m a i sus, că însuşirea esenţei obiectuale înstrăinate sau suprimarea obiectivitătii d a t e sub determinarea înstrăinării — care evoluează î n mod necesar de la o înstrăinare indiferentă la u n a efectiv ostilă — are pentru Hegel şi semnifica­ ţia —• sau are chiar î n primul rînd semnificaţia — că suprimă obiec­ tivitatea, căci nu caracterul determinat al obiectului, ci însuşi caracterul său obiectual constituie p e n t r u conştiinţa de sine aspectul supărător al înstrăinării. De aceea, obiectul este c e v a negativ, ceva ce se suprimă p e sine, o nimicnicie. Această nimicnicie a obiectului are pentru conştiinţă nu numai o semnificaţie negativă, ci şi una pozitivă, fiindcă nimicnicia obiectului este tocmai autoafirmarea non-obiectivităţii, a abstracţiei, a conştiinţei însăşi. Pentru conştiinţa însăşi nimicnicia obiectului are o semnificaţie pozitivă, întrucît ea cunoaşte î n această nimicnicie, în esenţa Obiectuală, propria ei autoînstrăinare, ştie că această nimicnicie există numai prin autoînstrăinarea ei... M o d u l în care există conştiinţa şi în c a r e există ceva p e n t r u ea este cunoaşterea. C u n o a ş t e r e a este singurul ei act. Prin urmare, ceva începe să existe p e n t r u conştiinţă în m ă s u r a în c a r e e a cu­ noaşte acest ceva. Cunoaşterea este singurul raport al conştiinţei cu obiectul. Dar conştiinţa cunoaşte nimicnicia obiectului, adică ştie că obiectul nu este c e v a diferit de ea, nefiinţa obiectului p e n t r u ea, întrucît ştie că obiectul este propria ei autoînstrăinare, cu alte cuvinte conştiinţa se cunoaşte p e sine — cunoaşterea c a obiect — prin aceea c ă obiectul este numai aparenţa unui obiect, este o mistificare, iar prin esenţa sa el nu este altceva d e c î t cunoaşterea însăşi, care se opune ei însăşi şi care prin aceasta şi-a opus un nimic, ceva care nu are nici o obiectivitate în afara conştiinţei ; cu alte cuvinte, conştiinţa ştie că, atunci oînd se raportează la un obiect, ea e s t e doar în afară de sine, se înstrăinează de sine, că ea însăşi este c e a care îşi apare c a obiect, sau că ceea ce îi apare ca obiect nu este decît ea însăşi. Pe de altă p a r t e , după cum spune Hegel, aici se află totodată şi un alt m o m e n t — anume că conştiinţa a suprimat în aceeaşi măsură această autoînstrăinare şi această obiectivitate şi le-a luat înapoi. în sine, şi, prin urmare, în aceasta alteritate a ei, ca atare, ea este la sine. în această expunere avem adunate la un loc toate iluziile speculaţiei. în primul rînd : conştiinţa, conştiinţa d e sine, iîn această alteri­ tate a ei, ca atare, este la sine. De aceea ea, sau — dacă facem

620

KARL

MARX

abstracţie aici de abstracţia hegeliană şi în locul conştiinţei d e sine punem conştiinţa de sine a omului — de aceea el, în această alteritate ca atare, se află la sine. Asta înseamnă, în primul rînd, că conştiinţa, adică c u n o a ş t e r e a ca cunoaştere, gîndirea c a gîndire, se pretinde a fi, în mod nemijlocit, propriul său altul, sensibilul, realitatea, viaţa — gîndirea care se depăşeşte p e sine în g î n d i r e (Feuerbach) . • Acest aspect este conţinut aci ân m ă s u r a în c a r e conştiinţa, privită ca simplă conştiinţă, v e d e o piedică supărătoarenu în obiectivitatea înstrăinată, ci în obiectivitatea ca atare. în al doilea rînd, asta înseamnă că omul conştient de sine, în măsura î n care el a recunoscut că lumea spirituală — s a u fiinţarea generală spirituală a lumii sale — este doar o autoînstrăinare şi a suprimat-o c a atare, o reafirmă totuşi în forma ei înstrăinată, o pre­ zintă drept adevărata sa fiinţare, o restabileşte, pretinde c ă în aceasta alteritate a sa, ca atare, e a se află ia sine. Şi î n felul acesta, după ce, bunăoară, a suprimat religia, d u p ă c e a recunoscut-o drept u n produs al autoînstrăinării, el se consideră totuşi afirmat în religia ca religie. Aici se ailă rădăcina tăişului pozitivism al lui Hegel, sau a criticismului său doar aparent, — ceea ce F e u e r b a c h denumeşte afirmare, negare şi restabilire a religiei sau a teologiei, dar care trebuie conceput într-un sens mai general. Aşadar, raţiunea se află la sine î n naţionalitate ca iraţionalitate. Omul c a r e şi-a dat seama că în domeniul dreptului, politicii etc. duce o viaţă î n ­ străinată îşi duce, în această viaţă înstrăinată ca atare, viaţa sa cu adevărat omenească. Reiese astfel că adevărata cunoaştere şi adevărata viaţă este autoafirmarea, autoconfirmarea în contradicţie cu sine însăşi cît şi cu cunoaşterea şi cu esenţa obiectului. Aşadar, acum nu mai poate fi vorba de o simplă acomodare a lui Hegel cu religia, statul etc., întrucît această minciună este însăşi minciuna principiului său. Dacă eu ştiu că religia este conştiinţa de sine înstrăinată a omului, înseamnă că ştiu că în ea, ca religie, se afirmă nu con­ ştiinţa mea de sine, ci conştiinţa mea de sine înstrăinată. Ştiu, deci, c ă conştiinţa mea de sine, aparţinîndu-şi sieşi, esenţei sale, se afirmă nu în religie, ci, dimpotrivă, în religia nimicită, suprimată. De aceea, la Hegel negarea-negaţiei nu este afirmarea adevăra­ tei esenţe prin negarea esenţei aparente, ci afirmarea esenţei aparente, adică a esenţei înstrăinate de sine, în însăşi n e g a r e a ei, adică negarea acestei esenţe aparente c a esenţă obiectuală, care sălăşluieşte în afara omului şi e independentă de el, şi transformarea ei în subiect. De aceea un rol aparte are la el suprimarea, depăşirea, în. care sînt reunite negarea şi conservarea, afirmarea. 2C9

:

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

621

Aşa, de exemplu, ân filozofia dreptului a lui Hegel dreptul privat suprimat este egal cu morala, morala suprimată este egală cu familia, familia suprimată este egală cu societatea civilă, socie­ tatea civilă suprimată este egală cu statul, statul suprimat este egal cu istoria universală. Pe planul realităţii, dreptul privat, mo­ rala, familia, societatea civilă, statul ş.a.m.d. continuă să existe ca înainte, numai că ele au devenit momente, moduri de existenţă >şi de fiinţare a omului, care luate izolat nu au valabilitate, care se anulează şi se generează una p e alta etc. Momente ale mişcării. în existenţa lor reală, această esenţă a lor mobilă rămîne ascunsă. Ea se dezvăluie, se revelează numai în gîndire, în filozofie, şi din această cauză a d e v ă r a t a mea fiinţare religioasă este fiinţarea mea i n filozofia religiei, adevărata mea fiinţare politică, este fiin­ ţarea m e a In filozofia dreptului, a d e v ă r a t a mea fiinţare n a t u r a l ă este fiinţarea mea în filozofia naturii, a d e v ă r a t a mea fiinţare ar­ tistică este fiinţarea mea î n filozofia artei, a d e v ă r a t a m e a fiinţare omenească este fiinţarea m e a ân filozofie. Tot astfel a d e v ă r a t a existenţă a religiei, statului, naturii, artei este filozofia religiei, filozofia statului, filozofia naturii, iilozofia artei. Dar dacă pentru mine a d e v ă r a t a fiinţare a religiei este numai filozofia reli­ giei ş.a.m.d., atunci eu sînt cu adevărat religios numai ca filozof al religiei şi prin aceasta eu neg adevărata religiozitate şi omul într-adevăr religios. Dar, totodată, eu le şi afirm, ân p a r t e în cadrul propriei mele fiinţări sau în cadrul fiinţării străine pe c a r e le-o opun (căci aceasta este doar expresia lor filozofică), în p a r t e în chiar propria lor formă originară, căci ele nu sînt pentru mine decît un mod de a fi altul aparent, nişte alegorii, nişte forme care ascund sub un înveliş senzorial a d e v ă r a t a lor fiinţare, adică fiin­ ţarea m e a filozofică. Tot aşa calitatea suprimată este egală cu cantitatea, cantitatea suprimată este egală cu măsura, m ă s u r a suprimată este egală cu esenţa, esenţa suprimată este egală cu fenomenul, fenomenul su­ primat este egal ou realitatea, realitatea suprimată este egală cu conceptul, conceptul suprimat este egal c u obiectivitatea, obiec­ tivitatea suprimată este egală cu ideea absolută, ideea absolută suprimată este egală cu natura, natura suprimată este egală Jcu spiritul subiectiv, spiritul subiectiv suprimat este egal c u spiritul obiectiv, moral, spiritul moral suprimat este egal cu arta, arta suprimată este egală cu religia, religia suprimată este egală cu cunoaşterea absolută. Pe de o parte, această suprimare este o suprimare a unei esenţe doar gândite, aşadar proprietatea privată gîndită este suprimată în ideea moralei. Şi pentru că gîndirea îşi închipuie că este în mod

'622

KARL

MARX

nemijlocit propriul său altul, şi anume realitatea sensibilă, şi pentru că, p r i n urmare, ea consideră că acţiunea ,sa este ş i o acţiune sensibilă reală, această suprimare în gînd, care lasă neatins obiectul său în realitate, crede că 1-a depăşit în mod efectiv ; p e de altă parte, întrucît acest obiect a d e v e n i t acum p e n t r u gîndire un mo­ ment al ei, gîndirea îl consideră şi î n realitatea lui ca o autoconfirmare a ei, a conştiinţei de sine, a abstracţiei. Din această cauză, pe de o parte, fiinţarea p e care Hegel o su­ primă şi o conservă totodată în filozofie nu este religia reală, statui real, natura reală, ci religia în forma în care a devenit ea însăşi obiect al cunoaşterii, adică dogmatica ; acelaşi lucru se poate spune şi despre jurisprudenţa, despre ştiinţa despre stat, despre ştiinţele naturii. In fekü acesta Hegel, p e de o parte, se află î n opoziţie cu esenţa reală, cît şi c u ştiinţa nemijlocită, nefilozofică despre această esenţă, cu alte cuvinte, cu conceptele nefilozofice ale acestei esenţe. De aceea Hegel contrazice concepţiile lor * curente. Pe de altă parte însă, omul religios etc. p o a t e să-şi găsească în Hegel ultima confirmare. Acum trebuie să sesizăm — în limitele determinării înstrăi­ nării —• momentele pozitive ale dialecticii hegeliene. a) Suprimarea c a mişcare obiectuală, c a mişcare ce reia în sine înstrăinarea. — Aceasta este, exprimată în limitele înstrăinării, ideea însuşirii esenţei obiectuale prin suprimarea înstrăinării ei, este intuirea înstrăinată a obiectivării reale a omului, a însuşirii reale de către el a esenţei sale obiectuale, prin nimioirea determi­ nării înstrăinate a lumii obiectuale, prin suprimarea ei în fiinţarea sa înstrăinată, aşa cum ateismul, ca suprimare a lui dumnezeu, în­ s e a m n ă statornicirea umanismului teoretic, iar comunismul, ca su­ primare a proprietăţii private, înseamnă r e v e n d i c a r e a adevăratei vieţi omeneşti ca proprietate inalienabilă a omului, înseamnă in­ staurarea umanismului practic ; c u alte cuvinte, ateismul este uma­ nismul mijlocit cu sine prin suprimarea religiei, iar comunismul este umanismul mijlocit c u sine prin suprimarea proprietăţii private. Abia prin suprimarea acestei mijlociri — care este însă o premisă n e c e s a r ă —• apare umanismul pozitiv, umanismul care porneşte în mod pozitiv d e la sine însuşi. Dar ateismul şi comunismul nu reprezintă de loc o evadare, o abstracţie, ele nu înseamnă p i e r d e r e a lumii obiectuale create de om, a forţelor sale esenţiale care au căpătat o formă obiectu­ ală, nu înseamnă sărăcia care se reîntoarce la o simplicitate ne* Adică Nota

red.

ale

teologiei,

jurisprudenţei,

ştiinţei

despre

stat,

ştiinţelor

naturii

ş.a.m.d.

—

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

1844

firească, primitivă. Ele înseamnă, dimpotrivă, p e n t r u prima oară adevărata statornicire, a d e v ă r a t a realizare pentru om a esenţei sale, a esenţei sale c a ceva real. Aşadar, Hegel, care concepe — deşi, iarăşi, numai ântr-o formă înstrăinată — sensul pozitiv al negaţiei raportate la sine însăşi, concepe totodată şi autoînstrăinarea omului, înstrăinarea esenţei lui, dezobiectivarea şi p r i v a r e a de realizare a omului ca d o b î n d i r e de sine, ca transformare a esenţei umane, ca obiectivare, ca reali­ zare. Pe scurt, el concepe — în limitele abstracţiei — munca drept actul p r i n care omul se creează pe sine însuşi, iar relaţia omului cu sine ca relaţie cu o esenţă străină ş i manifestarea lui ca mani­ festare a unei esenţe străine el le concepe ca procesul prin care se statorniceşte conştiinţa generică şi viata generică. b) Dar la Hegel — independent de răsturnarea de care am vorbit sau, mai bine zis, tocmai c a o consecinţă a ei — acest act apare, în primul rînd, c a un act pur iormal, pentru că e abstract, pentru că e s e n ţ a u m a n ă însăşi este recunoscută numai ca esenţă abstractă gînditoare, c a conştiinţă d e sine, şi, în ai doilea rînd, din cauză că acest punct de v e d e r e este iormal şi abstract, suprimarea 'înstrăinării d e v i n e o confirmare a înstrăinării sau, cu alte cuvinte, pentru Hegel această mişcare a autocreării, a autoobiectivării ca pierdere de sine şi înstrăinare de sine, este manifestarea absolută — şi, d e aceea, ultima — a vieţi'" omeneşti, care se are ca scop p e sine, e s t e împăcată cu sine şiajunge la esenţa sa. Această mişcare, i n forma ei abstractă, ca dialectică, este deci p e n t r u Hegel viaţa cu adevărat omenească ; şi pentru c ă este to­ tuşi o abstracţie, o înstrăinare a vieţii omeneşti, ea apare ca U D proces divin, d a r ca un proces divin al omului, un proces pe care îl săvîrşeşte esenţa lui abstractă, pură, absolută, distinctă d e eî însuşi. In al treilea rînd, acest proces trebuie să aibă u n purtător, u n subiect, dar subiectul apare numai ca rezultat ; de aceea acest re­ zultat, subiectul care se cunoaşte p e sine ca conştiinţă d e sine ab­ solută este dumnezeu, spiritul absolut, ideea care se cunoaşte pe sine şi se realizează pe sine. Omul real şi natura r e a l ă devin simple predicate, simboluri ale acestui om ascuns, nereal şi ale acestei naturi nereale. De aceea subiectul şi predicatul se află, unul faţă de celălalt, într-o relaţie complet răsturnată : este subiectul-obiect mistic sau o subiectivitate care se revarsă dincolo de obiect, su­ biectul absolut ca un proces, ca subiect care se înstrăinează d e sine şi se reîntoarce î n sine din această înstrăinare şi o reia totuşi în sine, şi subiectul ca acest proces ; este învîrtirea pură, neîncetată în sine însuşi.

«24

KARL

MARX

In primul rînd, avem de-a face aci cu o concepţie formală şi abstractă despre actul autocreării şi autoobiectivării omului. întruaît Hegel identifică omul c u conştiinţa de .sine, obiectul înstrăinat al omului, realitatea lui esenţială înstrăinată nu este alt­ ceva decît conştiinţa înstrăinării, decît ideea înstrăinării, expresia ei abstractă şi, deci, lipsită de conţinut şi nereală, negaţia. De aceea, suprimarea înstrăinării nu este nici ea altceva decît o su­ primare abstractă, goală, a acestei abstracţii lipsite de conţinut ; este negarea negaţiei. Activitatea bogată, vie, sensibilă, concretă a autoobiectivării devine, iîn consecinţă, ca o simplă abstracţie a acestei activităţi, o negativitate absolută, o abstracţie care, la rîndul ei, este fixată ca atare şi concepută ca o activitate de sine stătătoare, ca o activitate pură. întrucît această aşa-zisă negativitate nu este altceva decît forma abstractă, lipsită de conţinut, a acestui act real, viu, conţinutul ei nu poate fi nici el deoît un conţinut pur formal, obţinut prin abstragere de la orice conţinut. Ceea ce se obţine sînt, aşadar, formele generale, abstracte ale abstracţiei, p r o ­ prii oricărui conţinut şi, de aceea, şi indiferente faţă de orice con­ ţinut şi tocmai de aceea valabile pentru oricare conţinut, formele gîndirii, categoriile logice, rupte de spiritul real şi de natura reală. (Ceva mai încolo vom analiza conţinutul logic al negativităţii absolute.) Ceea ce a realizat Hegel aici pozitiv în logica sa speculativă constă în faptul că conceptele determinate, formele fixe generale ale gîndirii, ca independente de natură şi de spirit, sînt. un rezultat necesar al înstrăinării generale a esenţei u m a n e şi, implicit, a gîn­ dirii omeneşti, p r e c u m şi iîn faptul că Hegel, î n consecinţă, le-a în­ făţişat şi le-a cuprins laolaltă ca momente ale procesului abstrac­ ţiei. De exemplu, fiinţarea suprimată este esenţă, esenţa suprimată este concept, conceptul suprimat... este idee absolută. Dar ce este ideea absolută ? Ea, la rîndul său, se suprimă pe sine, dacă nu v r e a să p a r c u r g ă de la capăt întregul proces de abstracţie şi să se mul­ ţumească a fi o totalitate d e abstracţii sau abstracţia care se sesi­ zează p e sine. Dar abstracţia care se sesizează p e .sine ca abstracţie ştie despre sine că nu este nimic ; ea trebuie să renunţe la sine, la abstracţie, şi astfel ajunge la o esenţă care este tocmai contrariul ei, la natură. întreaga logică, aşadar, nu face deoît să demonstreze că g î n d i r e a abstractă î n sine nu este nimic, că ideea absolută în sine nu e s t e nimic, că numai natura este ceva. Ideea absolută, ideea abstractă, care „considerată în unitatea ei cu sine este intuiţie" .(Hegel, „Enciclopedia", ed. a IlI-a ° , p. 222), care ,,în adevărul absolut al ei însăşi se decide să libereze din sine momentul particularităţii sale, adică al primei determinări şi al alteri21

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN

625

1844

taţii, ideea nemijlocită, ca reflex al ei, lăsîndu-se să iasă în mod liber din sine ca natură" (ibid.), toată această idee care s e comportă aşa de ciudat şi de extravagant şi c a r e a pricinuit atîtea d u r e r i d e cap hegelienilor nu este nimic altceva decît abstracţia — adică gînditorul abstract —, care, devenită mai înţeleaptă prin experienţă şi clarificîndu-şi adevărata sa esenţă, se hotărăşte, în anumite con­ diţii — false şi încă tot abstracte — să renunţe la sine şi să p u n ă în locul fiinţării sale la sine, al nefiinţei sale, al generalităţii şi ne­ determinării sale, alteritatea sa, particularul, determinatul ; — se hotărăşte să elibereze din sine natura, pe c a r e o ascunde în sine doar ca abstracţie, ca lucru mintal, cu alte cuvinte se hotărăşte să abandoneze abstracţia şi să privească în sfîrşit n a t u r a liberă de ea. îdeea abstractă, care devine nemijlocit intuiţie, nu este altceva decît gîndirea abstractă care r e n u n ţ ă la sine «însăşi şi se hotărăşte să devină intuiţie. Toată această trecere de la logică la filozofia naturii n u este altceva decît trecerea — pe care gînditorul abstract o realizează aşa d e greu şi p e care, d e aceea, o descrie aşa de extravagant — de la abstracţie la intuiţie. Sentimentul mistic care-1 alungă p e filozof din domeniul gîndirii abstracte în acela al intui­ ţiei este plictiseala, dorul după u n conţinut. (Omul înstrăinat de sine însuşi este şi u n gînditor înstrăinat de propria sa esenţă, adică de esenţa sa naturală şi omenească. De aceea gîndurile sale sînt nişte spirite încremenite, c a r e sălăşluiesc în afara naturii şi a omului. Hegel a închis laolaltă î n „Logica" sa toate aceste spirite, considerând pe fiecare dintre ele o dată ca negaţie, adică ca înstrăinare a gîndirii omeneşti, iar apoi ca n e g a r e a negaţiei, adică ca suprimare a acestei înstrăinări, c a expresie autentică a gîndirii omeneşti ; dar î n t r u c î t se săvîrşeşte tot în cadrul înstrăinării, această negare a negaţiei reprezintă, în p a r t e , restabilirea acestor spirite î n c r e m e n i t e î n înstrăinarea lor, iar î n parte oprirea la actul ultim, r a p o r t a r e a la sine î n înstrăinare, ca a d e v ă r a t a fiinţare a acestor spirite î n c r e m e n i t e * ; î n p a r t e însă, în măsura în care această abstracţie se sesizează p e sine şi se simte,, prea plictisită d e sine însăşi, abandonarea gîndirii abstracte * Cu alte c u v i n t e , care s e î n v î r t e ş t e izvorul tuturor sisteme

in locul

acestor

abstracţii

acestor c o n c e p t e nepotrivite,

filozofice

încremenite,

în sine însuşi ; prin aceasta diverse,

Hegel

pune

el şi-a cîştigat meritul

actul

care după data lor de apariţie

de a l e fi cuprins laolaltă

şi de a fi oferit

abstracţiei,

de a fi

dezvăluit

aparţin

astfel,

ca

al criticii, în locul cutărei abstracţii determinate, întreaga sferă, atotcuprinzătoare, tivă a abstracţiei.

(Vom v e d e a mai î n c o l o de ce s e p a r ă H e g e l gîndirea

de pe acum e s t e clar că, dacă nu e x i s t ă omul,

atunci nici manifestarea

de subiect esenţei

unor obiect

exhaus­ ; dar sale

nu

poate fi o m e n e a s c ă şi, prin urmare, nici gîndirea n-a putut fi concepută ca manifestare a e s e n ţ e i omului, în calitatea sa de s u b i e c t o m e n e s c şi natural, înzestrat cu ochi, urechi e t c . si trăind în s o c i e t a t e , în lume şi în natură.)

«26

KARL

MARX

care se mişcă numai în gîndire, care n-are nici ochi, nici dinţi, nici urechi, nici nimic, apare la Hegel sub forma hotărîrii de a recu­ noaşte ca esenţă natura şi de a trece la intuiţie.) Dar şi natura, considerată abstract, pentru sine, fixată în se­ p a r a r e a ei faţă de om, este pentru om nimic. Că gînditorul abstract care s-a hotărât să treacă la intuiţie contemplă natura în mod ab­ stract, se înţelege de la sine. Aşa c u m înainte n a t u r a stătea închisă de gânditor în forma — concepută de el, dar, ascunsă pentru el, şi enigmatică — a unei idei absolute, a unui obiect mintal, tot aşa şi acum, cînd a eliberat-o din sine, el, de fapt, a eliberat din sine numai această natură abstractă, numai abstracţia pură a naturii, — dar de data asta cu semnificaţia unui alt mod de a fi al gîndirii, a unei naturi reale, intuite, distincte de gândirea abstractă. Sau — ca să vorbim în limbaj omenesc —, contemplînd natura, gînditorul abstract îşi dă seama că esenţele pe care el, în dialectica di­ vină, credea că le creează din nimic, din p u r ă abstracţie, ca pro­ duse p u r e ale muncii unei gîndiri care se răsuceşte ân sine însăşi şi nu priveşte nicăieri realitatea din afară, nu sînt altceva decît abstracţii ale determinărilor naturii. De aceea, pentru el, întreaga n a t u r ă nu face decît să repete, într-o formă sensibilă, exterioară, abstracţiile logice. El analizează din nou natura, precum şi aceste abstracţii. In felul acesta intuirea naturii este, la gînditorul abstract, un simplu act de confirmare a modului cum a făcut el înainte ab­ stracţie de intuirea naturii, este doar repetarea, d e data asta în mod conştient, a procesului prin care şi-a creat el abstracţiile. Aşa, de pildă, timpul = negativitatea care se raportează la sine (op. cit., p. 238). Devenirii suprimate, ca fiinţare în fapt, îi corespunde pe planul formelor naturii mişcarea suprimată, ca materie. Lumina este forma naturală a reilexiunii în sine. Corpul ca lună şi cometă este forma naturală a opoziţiei care, potrivit „Logicii", este, pe de o parte, pozitivul care se sprijină pe sine însuşi şi, p e de altă parte, negativul care se sprijină p e sine însuşi. •Pămîntul este forma na­ turală a temeiului logic, c a unitate negativă a opoziţiilor etc. Natura ca natură, adică ân măsura în care ea se deosebeşte încă senzorial de acel sens tainic, ascuns în ea, natura separată, distinctă de aceste abstracţii, este nimic, un nimic care se dove­ deşte a li nimic. Ea este lipsită de sens sau are numai sensul unei exteriorităţi, care trebuie să fie suprimată. „ î n p u n c t u l d e v e d e r e a l teologiei f i n i t e e s t e c u p r i n s ă p r e s u p u n e r e a j u s t ă că natura

nu

cuprinde

scopul

absolut

in ea

însăşi''

(p. 225).

MANUSCRISE

ECONOMICO-FILOZOFICE

DIN 1844

627

Scopul naturii constă în confirmarea abstracţiei. „Natura acesta nu

ideea

s-a

dovedit

apare

este «exterioară

terminarea

a

fi

ideea

sub forma numai

în care ideea

în

s u b lorma

propriei

raport

există

sale

cu această

ca natură"

alteritătii

negări

sale.

sau ca

idee,

Deoarece

exterioară

în

sieşi,

c i exterioritatea

felul natura

constituie

de­

(p. 2 2 7 ) .

Prin exterioritate nu trebuie să înţelegem aci sensibilul care se exteriorizează, care se oferă luminii, simţurilor omului ; această exterioritate trebuie înţeleasă aici în sensul înstrăinării, al unei erori, al unui defect care n-ar trebui să existe. Căci adevărul con­ tinuă să fie şi acum ideea. N a t u r a este doar forma alteritătii sale. Şi cum gîndirea abstractă este esenţa, tot c e este exterior ei nu este, prin însăşi esenţa sa, d e c î t c e v a exterior. Gînditorul abstract r e ­ cunoaşte totodată că sensibilul, exterioritatea, î n opoziţie cu gîn­ direa care se mişcă în sine însăşi, constituie esenţa naturii. Dar, totodată, el formulează în aşa fel această opoziţie, încît reiese că această exterioritate a naturii, opoziţia ei faţă de gîndire, este o Jipsă a naturii, că natura, î n măsura în care se deosebeşte de ab­ stracţie, este o fiinţă imperfectă. Unei fiinţe c a r e este imperfectă nu numai p e n t r u mine, nu numai din punctul m e u de vedere, ci e imperfectă în sine, îi lipseşte ceva care este în afara ei. Cu alte cuvinte esenţa ei este altceva decît ea însăşi. De aceea, pentru gînditorul abstract natura trebuie să se suprime ea însăşi, întrucît el a şi pus-o ca o fiinţă potenţial suprimată. „Spiritul şi,

prin

s-a

arătat

subiect, sine

a s a este

însă

identitate,

o

este,

punere

sine

ajunsă

care,

stătătoare.

Identitatea

suprimată

care ca

în a

ideea este în

î n care

e l î ş i d ă aiirmaţia

tul

aceasta

este

a s a natura,

acest

aceasta

sine,

este

obiectivitate

e

acelaşi

concept

este

ş i adevărul

c e a m a i înaltă definiţie

timp

a

acestei

libertăţii

sale.

a absolutului" »«.

spiritul

şi tot

astfel

fiindcă înstrăinare

cu sine.

El este

în de

astfel

(p. 392).

nemijlocită,

presupunere

creaţia

obiect,

această

identic

punere

acesteia şi

absolută,

d i n natură"

trecere

liber,

adevărul

o. dispărut

al cărei

exterioară,

într-Insa

este

«care

fiind

natura

negativitate

ca reîntoarcere

abstractă în

adevăr

ei pentru

şi el a devenit

spiritului,

reflexie,

Revelarea

sa

numai

sale, ;

în

Ia fiinţarea

totodată,

ca revelare

presupoziţie

absolut.

îşi are deplina

„Revelarea, turii,

drept

ei

conceptul.

conceptul

această

noi

principiul

a fi i d e e a

este

na*ură

a r e pentru

urmare,

naturii

devenire

a lumii lumi

a na­

ca lume ca

natură

ca creaţie

— . Absolutul

a a

este

lui : de

fiinţei spiri­

ADNOTĂRI

1 Această a 2

3

lucrare

Este

vorba

o

din

de

cartea

apărută

la

F.

J.

Este

Jena,

vorba

—

c a r t e a : J.

5

şi

F.

Savigny.

C.

tul 6

de

Este der

Leipzig,

vorba

zica

Este

vorba E.

Poesie"

W.

J.

E.

F.

cipiile

(„Analele 1788—1809.

„Elementa

drept

—

de

absolvire

civil

juris

după

civilis

ordinea

secundum

pandectelor"),

9.

„Grundlage

dreptului

Besitzes.

drept

(„Sistemul

Partea

des

natural

Eine

civil").

contractelor

1.

dreptului

Naturrechts potrivit

—

civilistische

Giessen,

în

1803.

lucrarea

lui

Anfangsgründe

Principiile

pandec­

nach

Prinzipien

principiilor

ştiinţei").

ale

(„Drep­

10.

Kant

der

metafizice

Abhandlung" —

„Die

Metaphysik

Rechtslehre" ştiinţei

(„Metafi­

dreptului").

Kö­

12.

„Laokoon, sau

oder

despre

Solger.

„Erwin. Patru

über

limitele

Vier

die

picturii

Gespräche

dialoguri

Grenzen şi

ale

über

das

despre

frumos

der

poeziei"). Schöne şi

Malerey

und

Berlin,

1766.

und die

despre

Kunst".

artă".

Părţile

1915.

42

„Geschichte

Dresden,

des

volume),

Gotha,

und

penal

—

13.

şi

Kunst

des

teutscben

des

gemeinen

german

Volkes".

1825—1837.

jurisprudenţei

—

Altertums"

(„Istoria

artei

12 B ä n d e

(„Istoria

Halle,

peinlichen

Rechts"

1799 ;

„Annalen

preussischen

Staaten".

in

den

în

statele

poporu­

13.

deutschen

general"),

Rechtsgelehrsamkeit

legislaţiei

der

1764.

„Geschichte

„Grundsätze

dreptului

setzgebung

des

(„Erwin.

Luden.

Klein.

examenul

10.

de

Winekelmann.

german".

la

cărţile :

antichitate"), H.

8

F.

Berlin, J.

din

de

Marx

Pandectenrechts"

Metaphysische

Lessing.

Theile

1—2).

lui

I.

(„Laocoon,

K. 1.—2.

—

Recht

1797—1798.

G.

1728. des

clasificarea

Theil

de

G. F i c h t e .

Studiu

moravurilor.

nigsberg, 7

de

Sitten.

Heineccius

(„Bazele

4796.

„Das

posesiune.

de

9.

der Wissenschaftslehre" Jena

G.

în

„System

1803.

de

I.

scrisă

3.

(„Principii

Amsterdam

Thibaut.

—

lui

Pandectarum"

A.

compunere

Trier.

ordinem

telor"). 4

este

gimnaziului

prusiene".

26

der 26

volume).

(„Prin­ Ge­ Bände Berlin,

632

9

ADNOTĂRI

Heine.

„Marea

Nordului"

10 A . F e u e r b a c h . lichen

Rechts"

penal

penal

L.

cipiile

N.

conceptul

penal").

Giessen,

lui A . W .

Cramer

editată

la

Bd. il—3

16 E s t e

lui

A.

H.

F.

la Halle

—

prima

în

canonic"),

Londra

17 H . S. R e i m a r u s . sächlich

über

animalelor, 18

Clubul acest

cerc

19 E s t e

naturii din

o

Jena

acordase

se

întii,

tină

vede

Notele

şi

d e autor

spre deosebire

fiecare

Diogenis Pierre

secţiune

se referă

—

a

qui

est

cu privire

(„Doc­ 14.

pandecte,

jumătate

—

a

14.

juris canonici"

die Triebe

(„Instituţii

Scientiarum",

d e faţă

şi

„Anexa",

la sfîrşitul

redacţionale, notele

de

Vita,

a

muzelor"),

şi

secţiunea

a

î n filozofie

Marx. după

dintre

partea

singur

frag­

greacă

în limba în

şi la­

română

proprie.

—

17.

librum

(„Notele

Laerţiu,

şi

paranteză,

in decimum

Epicuri"

lui Diogene

filozofia

V-a din

unui

numerotare

şi de

lui

de ordine

Placitisque

făcută

intitulată,

în limbile

traduse

filozofia

Universitatea

din partea

generală

şi citate

a

al

care

tezei,

Din

15.

incompletă,

Animadversiones

zecea

—

d e doctor

a

14.

Berlin.

15.

german

cu excepţia

au o

1760. —

lia D e m o c r i t

adăugiri întîi

haupt­

instinctele

din

etc. —

copie

tezei,

Moribus,

la cartea

o

cu numere

autor

Gassendi

Hamburg,

pentru

principială

bibliografice

despre

hegelieni

naturii

Ia Epicur",

şi

der Thiere,

generale

academic

modificări

naturii

referiri

de

doua

et Augmentas

lui (Marx,

S-a păstrat

precum

şi capitol,

a

î n ,1832—1838.

filozofia

„Deosebirea

de cele

la

în

Rutenberg

IV-a d i n partea

la cartea : „Petri

Laertii,

Gassendi

dintre

filozofia

referitoare

(„Almanahul

şi G. S c h w a b

cu unele

„Rezultatul",

—

al XVIII-lea.

tinerilor

Koppen,

s-o publice.

a

volume.

lor artistice"), al

l a «15 a p r i l i e 1 8 4 1 t i t l u l

—• s e d a u î n v o l u m u l

notate,

Marx

Bauer,

„Cuprins",

la Democrit

cerc

d e doctorat

secţiunea

din

intitulată

ment.

teza

necunoscută,

s-au păstrat :

naturii

în

îi

über

(„Consideraţii

Musenalmanach"

„Deosebirea este

el « e pregătea

persoană

cum

21

intitulată

la Epicur"

care

Nu

Bruno

după

14. Pandectarum"

3

nach

întocmit

14.

„ D e Dignitate

instinctele

la Leipzig d e A . Chamisso

Lucrarea

pe

parte

—

in

„Institutiones

(„Despre

14.

aşa-mimitul

„Deutscher

(„Prin­

Civilrechtes,

general,

Tübingen

a secolului

Betrachtungen

despre

—

de

1623. —

civil

şi îndreptare la

des drept

14.

„Doctrina

1598. —

Kunst-Triebe"

special

făceau

vorba

editat 20

în

în

lui F. B a c o n

„Allgemeine

doctorilor

de

significatione"

1822—1825.

editate

jumătate

editată

în

ihre

„Lehrbuch

1801.

—

1823—1825

manuale şi

pein­

dreptului

(„Manual

gemeinen

drept

Mühlenbruch

Lauterbach

d e lucrarea

la

des

de

vol. 1—3). München,

al XVII-lea

vorba

ale

14.

î n .1811.

„Lehrbuch

numeroasele

apărută

bază

1800 ;

Rechts"

„De verborum

(„Manual

are în vedere

dreptului

Chemnitz,

1798. —

Kiehd

15 E s t e v o r b a d e c a r t e a l u i G. P. L a n c e l l o t t i ale

II,

peinlichen

d e s positiven

de

Giessen,

apărută

secolului

noţiunilor

der Kriminalwissenschaft"

cartea

de W .

.şi

„Grundsätze

lui Heise",

întocmite

14.

Germania").

pandectelor"),

14 M a r x

—

în

Wenning-Ingenheim.

de

„Pace").

u n d Grundbegriffe

'1799 ; v o l .

geltenden

cuvintelor"),

vorba

trina

Erfurt,

dreptului

Grundriss".

poezia

Grolmann.

d e cartea

von

Heises

I,

principiilor

vigoare

von

ştiinţei

vorba

13 Este

în

W .

semnificaţia 12 J .

v o l . I,

Deutschland

general K.

Este

in

(ciclul

der Grundsätze

(„Revizuirea

pozitiv"),

gemeinen

1,1

„Revision

care

lui tra-

63?

ADNOTĂRI

tează

despre

1649.

—

22 M a t e r i a l e l e tice

s-au

de

F,

—

26

—

a

—

„Friedrich

opiniile

,1a

istoria

lui

Epicur"),

apărută

la

Lyon

în

şapte

filozofiei

caiete

epicuriene, el

ân

stoice

scrise

de

1839

seine

Widersacher"

şi

(vezi

scep­

volumul

23. der

lui").

Grosse

Leipzig,

und .1840.

Aceasta

carte

(„Frederic

cel

dedicată

lui

este

24. aici

natura

cartea

lui

umană"),

citează

zecea

un

a lui

David

după

strofă,

tragedia

lui

Marea Este

ca

de

de

oameni

sa

„Despre

de

Marx

Hume

ediţia

care

„Treatise

germană

of

Humann

apărută

se

se

cu

zofiei

la

Nature"

Halle

în

(„Tratat

.1790,

sfîrşitul

de

Epicur

către

dat

în

limba

greacă.

sînt

citate

de

Marx

în

—

25.

—

denumire

a

Mării

vechea

mistică

a

lui

dintotdeauna

la

—

p.

485,

ediţia

pe

Plutarh

; el

„Moralia"

Caspice.

cu

nu

de

poţi

trăi

Plutarh,

greacă

cele

trei

concepţie

fericit".

scoasă

cartea

24. din

46.

la

această

din

—

limba

—

privire

dezvoltă

Epicur

Menoiceu

categorii

în

lucrarea

Paginile

la

Veneţia,

care

coincide

indicate în

1560,

68.

cuvînt

vorba

anterior

lui este

înlănţuit".

referă

partea cu

epicuriene,

Este

versul

; citatul

că nrmîndu-1

întrerupe

cuvînt

scrisoarea

„Prometeu

există

faptul

din

Laerţiu

concepţia

Xylander.

Aici

şi

Eschil

hyrkaniană

vorba

de

fragment,

Diogene

Această

28

30

şi

24.

27

29

privire

forma

101—217).

citează

Marx a

cu

sub

adversarii

Marx.

despre

25

p.

şi

24 M a r x

obiceiurile

Marx

Koppen.

Mare K.

lui

păstrat

faţă,

2 3 K.

viaţa,

23.

din

textul

.stoice

lupta

deceniului

şi

anexa

sceptice

dintre

al

care

caietului

cele

4-lea

—•

s-a

trei

al

(vezi două

păstrat

lui

volumul curente

începutul

şi

Marx

cu

de

privire

faţă,

din

deceniului

p.

la

aproape

istoria

filo­

149—,150).

—

filozofia

germană

de

al

ale

5-lea

70.

secolului

la al

XIX-lea. „Partidul lieni.

liberal"

La

L. F e u e r b a c h , Hegel la

de

A-

pe

această

etc.)

au

stînga

a

tinerilor

pozitivă" Hegel

Günther,

F.

—•

de pe

Baader,

legile unul

care —

a

de

Marx

radicali

aici

tinerilor

dintre

ateiste,

au

libertăţi

ei

criticat

Bauer,

filozofia

burgheze.

constituit-o

hege-

(B.

apariţia

O

lui

reacţie

aşa-numitei

declara

ca

mistic-religios

tîrziu).

a

sa

în

H.

filozofie

Weisse,

„Filozofii

ridicîndu-se singura

sursă

(Ch.

a

cunoaşterea

J.

pozitivi"

împotriva

sursă

care

G.

au

cunoaşterii

cunoaşterii raţională,

a

criticat

Fichte-tînăruL .încercat

să

raţionale

şi

„pozitive".

ei

o

numeau

Orice „nega­

80. extrase et

du

din

lumii

fizice cei

autor

cartea

Monde

Quarante

dintre

văratul

hegelieni

Schelling

divină

des

dată

mai

revendicat

dreapta

revelaţia

l'un

cei

de

considerând

dă

au

curent

filozofia,

Marx

şi

poziţii

religiei

Physique

denumire

4-lea

t r e c u t ipe p o z i ţ i i

de

subordoneze

tivă".

—

al

pozitive".

lui

filozofie

31

Ruge

poziţii

,,Filozoiia

A.

filozofie

deceniului

evoluţie

„filozofii

filozofia

în

sfîrşitul

de şi

Par

l'Académie

a'le

lumii

patruzeci

al c ă r ţ i i

„Systeme

Moral".

era

de

la

ai

materialistul

De

Nature

ou

Mirabaud,

Française

morale",

membri

de M.

M.

(„Sistem Mirabaud,

Academiei francez

Des

al

sau

Monde

care,

1770. din

et

Despre

permanent

Londra

Holbach,

du

Perpétuel

naturii

secretar

franceze).

P. H .

Loix

Secrétaire

şi

Ade­ motive

634

ADNOTĂRI

conspirative, J, 32

33

B.

a

indicat

Mirabaud,

Lucrările lui

Schelling

dezis

de

concepţiile

gios

şi

al

„Caietele în

făcut lui

de

(caietele

ţile

caietelor

pagini

de

ediţia

bază

34

Iui

Iui

apărut

în

1795.

a

trecut

pe

poziţiile

epicuriene,

stoice

filozofiei

ample

VII)

din

ne-a au

s-au

pe

antice

Ulterior

Schelling

s-a

misticismului

şi,

sub

copertă

titlul

incluse,

sa.

pe

Ungă

forma

reli­

de

studiul

expunerea în

opiniilor

special

a şapte

caiete,

la

filo­

din

care

epicuriană".

V

de

lipsesc

caietului

sub

titlul

VI

nu

sînt

Coper-

asemenea

conţin

„Schema

Marx

reprezintă

„Filozofia

ale

'întrucît

scrise

Ele

referitoare

Din caietul

pagini

sceptice",

teza

antici

parvenit

înmănuncheate fost

şi

pentru

autorii

păstrat.

cinci

n-au

fragmentelor

Sextus

între

paranteze

după

amplasarea

din

cartea

şi

Plutarh,

Empiricus

pătrate,

cu

textului

filozofiei

legate

cîteva

extrase

de

din

naturii"

;

conţinutul

de

cifre în

arabe

ediţia

a

zecea date

a

Laerţiu,

din

care

au

Diogene

Marx,

paragrafele,

în

lui

de

cu

redacţia

cifre

apărut

a

romane

lucrările

indicat,

capitolele,

acestor

autori.

101.

Scolastul

rătăcitor

—

lui

Spinoza.

„Etica",

36

Extrasul

din

găseşte

în

din VII, din

lucrarea

38

Shakespeare.

39

„Allgemeine pînă

1882

Zeitung

din

,1

prezentanţi lutismul

tineri

nische

ai

burgheziei

prusian.

cît

Marx

voluţionar-democrat Zeitung", jorare unei

şi

care

a

fost

tot

devenea

nemulţumire

prigoane

guvernul

avînd

1842

au fost

din în

furibunde

prusian

a

luat

o

acelaşi

ce

in

din

ce

nu

se

Marx

et

pe

coperta

Totodată

malorum",

există

care

nu

an şi

de

de

în

—

1798 ; din

a —

unul

acesta

fost

dintre

1810

în şi

ale

lui

Germania,

La lui

19

Ia re­

abso­ ziar

la

şi

„Rhei­ ziarului, Engels,

caracter

re-

„Rheinische

a

stîrnit

a determinat

apariţia

de

lui F.

un

a

de

acest

redactorii

căpătat

orientare

apărut

faţă

la

articole a

a

fondat

colaborator

reacţionare.

interzice

a

opoziţionistă

devenit

popular

presei

cotidian,

Ziarul

colaboratori

Această

a

fondat

o serie de

ziarului,

mai

219.

atitudine

guvernamentale

partea

hotărârea

—

1843.

Marx

categoric.

cercurile

de

păstrat.

Gewerbe"

calitate

publicate

redactorul

mai

naturii"

219.

martie

aprilie

octombrie

s-a

german,

und

31

Din

timpul

IlI-a :

197.

indicat

treia.

—

Handel la

hegelieni.

în

a

reacţionar

în

iar d i n

a

20S. scena

renane,

Zeitung"

scena

„Poemul —

bonorum

atraşi

Zeitung",

păstrat.

finibus

fost

„Rheinische

I,

169.

„De

Au

în

s-a

Augsburg.

pînă

—•

Lucreţiu

oare

I,

Politik,

1842

-(partea

manuscrisul

cotidian la

42.

lui

care

-—

actul

iür

ianuarie

Goethe

„Tusculanele",

(în

copertă.

apărut

de

teorema

poemului

Cicero

—

a

a

Cicero

„Othello",

„Rheinische

unii

pe

cincea,

cuprins lui

Zeitung"

în

Köln

lui

este

menţionată

a

„Caietelor"

lucrarea nu

„Faust"

132.

şasea

manuscrisul

caietului

este

a

din

—

partea

cartea

Extrasul

extrase

expresie

Faust").

35

40

franceze,

„Caietelor". începutul

„Cabinetul

37

Academiei

au şi

pregătitor

Hegel ele

Marx

material

nu

secretarului

98.

99.

Ultimele

aceasta

lucrările

—

—

şi

şi V I

numele —

iilozoiiei

Manuscrisul

text.

al La

de

domeniul

I—IV

sa

1760.

progresiste

extrase

V

„Enciclopedia" în

ca

iîn

conţin

epicuriană.

cinci

citate

a

servit

Marx

Marx,

zofia

istorie

au

cartea în

sale

reacţiunii.

de

4639,

pe

decedat

îngri­

dezlănţuirea

ianuarie

„Rheinische

1843 Zei-

635

ADNOTĂRI

lung"

incapînd

supus

unei

41

Shakespeare.

42

Este

de

locală

şi

de

de

mau

un

organ

care

nu

era

Este

27

de

Prusia

martie

renană.

—

Marx

aici

45

Posesiuni

dă

pe 46

48

—

se

,,Rhein-

ale

und

al

50

al

— 1802.

— din

iar

,1841.

Fiind

comisiile acestui

—

fost

-pe

stări

for­

organ,

al

iV-lea

223. (dietele)

promulgată,

stări

în

la

Provincia

apoi ;

Vezi

adnotarea

au

ei

43. —

căror

devenit

totodată, de

ai

supuşii

păstrau

a participa

ia

225.

proprietari

o

marilor serie

de

reprezentarea

stării

în

cotidian

pe

stări

din

cavalerilor

perioada

statele

şi

evului

reacţionar

german

deceniul

s-a

ridicat

în

acea

a

adunările

unele

mediu.

catolic

; a

germane, oraşe

—

ger­

234.

apărut

la

Koblenz

238.

co*idian în

în

aparţinînd obţinute

—

fost

18-15 ;

„adevăraţilor

—

veşmînt

al

;

sub

4-lea

această

şi

la

-în a p ă r a r e a

vreme

fondat de

la

în la

denumire

începutul

bisericii

statul

Trier

în

începutul

—

la

jumătatea

socialişti"

şi

a

lost

de

al

la

5-lea

împotriva

această

al

5-lea

al

al

5-lea

deceniului

criticat

apărut

pro­

238.

1757 ; s u b

deceniului

a

deceniului

catolice

prusian.

; de

de

culoare

cînd

erau

Jahrbücher"

—

hegelieni

a

schaft

und

nia

schimbarea

apărut

denumirea

mult

hotărîre al

graniţele

timp.

In

a

dietei

federale —

1843

für

Ruge,

au

Prusiei.

ianuarie

Germaniei.

prescurtată

K.

Marx

a

fost

îmbrăcaţi

—

denumire secolului a şi

căzut F.

En­

a

revistei

iulie

din

ei

a

literar-filozofice

a

und

Kunst".

noua de

fost

für

de

Halle

Wissen­ în

ameninţarea

denumire

guvernul extinsă

Revista

(1838—1841)

deutsche

prusian

determinate

interzisă

in­

1841. Anterior

oraşul

sub

deţinuţii

240.

Jahrbücher

nici

interzicerea 241.

din

fost

Dar

erau

Wissenschaft

redacţiei

revistei

care

execuţie.

„Hallische

sediului

denumirii

între

A.

în

la

Jahrbücher

redactor fiind

sub

galbenă duşi

denumire

„Deutsche

Kunst". Mutarea

interzisă

teritoriu

pe

provinciilor a

imperiale

dreptul personal

radical-burghez

a p ă r u t -ia L e i p z i g ,

tr-o

ale

legi

1824.

feude

Prusiei

reprezentare

—

XTX-lea

revista

fiinţat

fie

gospodărie

în

stări),

ajutorul

adunării

martie

fostele

împărat,

condamnaţi,

„Deutsche

fi

stări

să

238.

tinerilor

şi

din 27

regelui

care

.1850.

dominant

organ

San-Benito

a

de

în

din

influenţa

chiziţiei 51

de ai

persoanele

Zeitung"

—

legea

privilegiilor

începînd

XIX-lea

gels.

Prusia

împrumut.

acestei

instituirea

de

Frederic-Wilhelm

un

pe

(adunările

(pe Cu

fictivă,

obţină

baza

la

numesc

printre

Zeitung"

secolului

sub

din

Mosel-Zeitung"

începînd

apărut

să

în

unite".

dată

220-

problemele

acestora

adunările Pe

privire

faţă

drept

pînă

„Trier'sche a

la

la

înfiinţate

reprezentativă

1823.

—

această

provinciale

limita

„Comisiile

şi

Vl-a.

la

233.

testantismului 49

—

a

membrii

impozite

direct

de

bucurau

„Kölnische Köln

se

provinciilor), dintre

privire

se

virtutea

1831

scena

dietelor

unit

cu

extras

.speciale,

în

IV, ale

a

iunie

trecut

—

care

din

5

legea

-cazul

stări.

mane, 47

cu

la

un

în

în

Virilstimme de

actul stări

—

224.

depindeau

privilegii

219.

competentă

noi

mediatizate

principi,

pînă

severe.

instituţie

legea

1824,

44

o

introducă

în

în p e r i o a d a

de

provinciale

decît

vorba

emisă

căror

consultativ

să

iar

pe

administrare

dietele

intenţiona 43

a

1843,

deosebit

Lear",

comisiile

provinciilor,

alese

1 aprilie duble,

„Regele

vorba

ale

de la

cenzuri

revista

saxon

asupra

Saxo­ de

şi

a n-a

prin-

întregului

ADNOTĂRI

52

Este

vorba

ţiuni

cu

Bucureşti, articol a 53

W.

al l u i

ţei 55

sittlichen

numea

la

und

Marx, und

germane"),

1,

Este

vorba

des

de

Jüngsten

tum"

58

Marx

Este ţiuni

60

Este

vorba

zuirea din

6

martie —

la

aceste serie sian

a

de în

K.

Ii-a,

1821

din

clauze

şi

2

în

1843

Sünde şi

und

graţia

1,

göttli­

divină").

de

61

Chinezeşti

numeşte

Dintre

Marx

„Manifestul

filozofic

al

Opere,

1, B u c u r e ş t i , ,,Filozoiii

—

„Hallische

Jahr­

den

neuesten

lui

la

lui

des

K.

publicisticii

Marx

B.

şi

p.

A.

Engels.

3—27 ,

28—29),

:

etc. —

„Die

Antichristen. ateistul

şi

F.

Ruge

Bauer

„Obser­

prusiana"

Marx

Il-a,

deutschen

şi

cenzura

K.

a

und

Begriff

şi

242.

Posaune

Ein

Ultima­

anticristul.

Un

18

care

trădare,

filozofiei

hege­

1,

Bucureşti,

Editura

în

legătură

cu

recentele

instruc­

februarie

—

codul

proceselor

cu

(18

menţinerea în

delictele

cu

privire

'(decretele

procesele

penal

a

şi

în

să

1842

vigoare

săvîrşite

anumită cu

presiunea revizuiască

cuprindea

a

de

revi­

curţile

Sub

consimţit

februarie

la

ministeriale

dintr-o

francez

uşile închise.

prusian din

1'842

prusian

pentru

renană

fapt

critica

vol.

242.

guvernul

în

la

Opere,

243.

ministerial

—

dreptului

o pru­

funcţionari

în

244.

aici

şcolii

ed.

„Contribuţii

din

1834)

renană

menţionate

zur

Hegel

guvernului

Provincia

înaltă

das esen­

filozofiei

(vezi

a

lui

Engels.

—

şi j u d e c a r e a

etc.

über

asupra

241.

F. K o p p e n ,

„Observaţii

ale

însemnau

cu

F.

225—370).

care

und

şi

über

articolele

.1960,

asupra

şi

lucrării

decretul

Geistes moral

—

privire

Atheisten

lucrarea

Marx

Dar

62

vol.

vol.

242.

august în

Provincia

procesele

legătură

—

p.

cu

semnătură,

ministerial

prusian

funcţiunii

In

februarie

în

revista

domeniul

apărut

politică,

den

în

„Anekdota

L. F e u e r b a c h ,

apoi

anterioare

exerciţiul

articolele

abia

zur

spirit

Feuerbach"

cenzura prusiana".

înlocuiau

decrete.

acest

sittlichen de

Tugend".

din au

şi

fără

de

critică

decretul

juri prin dreptul burgheziei

care

Hegel

'1841.

(vezi

dispoziţiilor

categorie

cenzurii,

păcatul

apărută

instrucţiuni

apărută über

judecăţii

ed.

de

in

B. B a u e r ,

manuscrisul

cu privire

cu

des

prescurtată,

Editura

această

de

pricina

Verhältnis ei

der

(„Inedite

Bucureşti,

cartea,

1960,

vorba

instruc­

Opere,

„Betrachtungen

Wesen

Strauss

dreptului"

politică, 59

das

recentele

Leipzig,

a făcut a

şi

recentele

Engels.

241.

Bayer

ântre

(„Trâmbiţele

liene

Germania

noţiunii

Feuerbach, K.

culegere

Gerichts

ultimatum").

cu

F.

Din

ihrem

Begriff

—

L.

formă

p r e c u m ,şi a r t i c o l e l e l u i 57

şi

3—27).

relaţia

asupra

lui

über

cu

arbitru

vol.

in

în

den

1839. lui

-în

legătură

Opere,

über

Publicistik"

moderne

ca

Freiheit

omului

cartea

vaţii

„Luther

în

legătură

Marx

Il-a, p.

publicat

(„Reflecţii

recenzia

Geistes

Philosophie

a

în

K.

241.

Erlangen,

de

(vezi

241.

Tugend"

(1840),

în

„Observaţii

ed.

fi

—

„Betrachtungen

der

vorba

Aşa

putut

menschliche

—

virtuţii").

Este

Marx

prusiana"

(„Libertatea

1841.

bücher"

56

„Die

Bayer.

n-a

Elveţia.

Gnade"

Wesen

lui

cenzura

Marx

în

Vatke.

Berlin, K.

articolul

Editura politică, 1960,

apărut

chen

54

de

privire la

în

de

mod Marx

istorice

Editura

figurat aici, a

presă

dreptului"

politică,

pozitivi",

ziarele

în

1960,

vezi

ed,

oficiale. n-a

-(vezi a

adnotarea

—

244.

apărut

decît

K.

Marx

M-a,

p.

30.

—

şi

F.

86—94). 246.

unul

—

Engels.

637

ADNOTĂRI

63

Este

vorba

col).

Dezbaterile

verbale tura

de

ale

articolul în

dietei"

politică,

64

F.

R.

65

al

—

Sub

în

în

prin

refuzul

Prusiei, prin 66

68

ed.

a

Il-a,

„Liberii"

—

K.

la

—

articol

vorba

fost

de

a

lui

Edi­

„Allgemeine al

5-lea

prusian.

—

1843 ;

vol.

I,

al 247. II,

în

1850.

die

Articolul

lui

septembrie

Se

referă

la

1842

referă august

la

căsătorii de

lui

a

şi

mixte.

înaltă al

deve­

biserica

ca­

început

trădare III-lea,

Frederic-Wilhelm

pen­ regele

al

IV-lea

Hannover,

fondat

248. al

guvernului

a

din

:

1,

tineri

nucleu

nr.

179

al

Bucureşti,

hegelieni îl

dintre

lui

«Kölnische

Editura

publicişti

formau

membrii

a criticat

în

în

B.

Bauer,

acestui

acest

politică,

din E.

cerc

grup

Zei­ i960,

Berlin

Bauer,

au

(vezi

„Königsberger

ţelurile

„Rheinische

şi

care

E.

Me-

colaborat

volumul

Zeitung"

sarcinile

Zeitung"

deceniul

K.

articolele

nr.

187,

211

lui

prescurtată

al

5-lea

în

Marheineke. der

nr.

a

care

al

nr.

cercului 176

de

un faţă,

din

138

din

„Liberilor"-

25

iunie

1842

cotidianului

„Königlich-

a

Königsberg

apărut

secolului

prelegerile

publicat titlul

al

în

cuvinte

la

XIX-lea

—

ziar

şi

„Din

K.

în

H.

suplimentul

viaţa

„Rheinische

la

lui

la

al lui

nr.

Zeitung".

—

la

Zeitung"

analizarea

în —

apărut 250.

filozofie'

din

250.

„Rheinische

235).

Vor­

christlichen

importanţa

a c t u a l e ?",

publicate

Hannover",

der

„Rheinische —

cerinţelor

Hermes

öffentlichen

in

249.

introductive

14 a u g u s t ,1842

Iui

—

Saxonia".

renană

die

despre

1842.

-Suplimentul în

in

Philosophie

publice

Berlin,

„Situaţia

„Cîteva

.„Einleitung

Hegeischen

creştină").

la nr. 226 din

articolul

denumire

Ffiedens-Zeitung",

municipală

de

al

din

vol.

249.

fost sub

articolul

1842

fond

despre

—

teologia

organizarea

(în

de

Marx

und

In

—

;1842,

suplimentul

Se

din

învinuit

timpul

organ

publicat

Bedeutung

Ruge

25

vorba

bisericeşti" prusian

Berlin".

(„Introducere

corespunde

„tulburările

Frederic-Wilhelm

—

de

Unii

vorbea

cartea : Ph.

über

în

etc.

Zeitung"

pentru

29

Bucureşti,

249.

al c ă r u i

Staats-Kriegs-

Theologie"

74

şi

reprodus

„Din

hegeliene

în

—

cercului

se

progresist.

lesungen

73 Este

arti­

proceselor-

deceniul

vol.

guvernul

Köln

lui

Opere,

articolul

care

a

pînă

burghez

72

(primul

249.

„Königsberger

71

1,

guvernului

proveniţi

din

in

cotidian,

Zeitung".

la

1842 î n

1752

sau

prusian.

Engels.

Stirner

referă

indicaţia

Este

vol.

In

Leipzig,

între

copiilor

„Articolul

F.

„Rheinische

Preussische

70

1819. al

ivit

încheiat

95—415).

M.

231—254).

din

renane

publicarea

prescurtată în

Köln"

cerinţelor

—

1842—4843

timp

iunie

s-a

Marx şi

p.

L. B u h l ,

cu

Berlin

arhiepiscopului

supune

denumirea

în

se

din conflictul

guvernului

Marx

yen,

Acest

cu

249.

articolul (K.

17

se

conflict

—

tung»"

Marx

diete

şi

Opere,

semioficial

confesiunea

Zeitung"

1832.

p.

cu

a

acest

a fiinţat

69

la

Canterbury".

„tulburările

arestarea

de

„Hannoversche

Vezi

Engels.

denumirea

fondat

von

F.

6-a

presei

30—85).

—

Germania

capitularea

în 67

de

în

legătură

1837

tru

şi p.

organul

„Anselm

cunoscut

tolică

H-a,

era

de-a

247.

denumirea

nit

Marx

a

XIX-lea

Hasse.

1852.

K.

ed.

Staatszeitung",

celei

libertatea

Stgatszeitung"

Preussische secolului

cu

(vezi

1960,

,,Preussische

„Dezbaterile

legătură

problemei

apărut

Zeitung".

„Kölnische

:

anonim —

250-

Zeitung"

250. anonim

în

nr.

241

din

638

75

ADNOTĂRI

Este de

vorba

de

mijloc")

şi

233 şi 235 Autorul 76

Este la

din

de

77

Heine.

78

în

„Marea

K.

Este

vorba şi

p. de

fost

în

Opere,

Se

a lui

la

cea

:

—

228,

230,

Zeitung".

250.

; a

a

apărut

fost

—

la

începui

interzis

de

gu­

de

ei".

vol.

252.

1842

„Herwegh

lor

a

şi

genii

—

1,

apărut

Ruge

şi

o

au

ştire,

cu

declarat

că

lăudăroşenie,

«Liberii»

252.

Bucureşti,

privire

Editura

mare

de

politică,

întocmit

în

etc.

şi

prin

Marx

a

la

1960,

1842.

20

lui

de 1842

a pus

bazele

„Rheinische

criticat

acest

(vezi

d960,

Pregă­

proiect

octombrie

aceasta

divorţ"

politică,

în

acestui

la

coloanele

privire

Editura

a

Totuşi,

lege

lui

Zeitung" cu

divorţ,

taină.

proiectul

lege

la

guvernamentale

marginea

de

Prusia

de

vorba

ed.

Zei­

proiect

K. a

acestei

Marx

Il-a,

de

si

p.

F.

165—

februarie

la

problema

Carlyle" ed.

K.

Marx

1844, î n

marchează

(vezi

K.

Il-a,

trecerea

şi

precum şi

Marx p.

şi

care

evreiască"

politice"

a

încă

Marx p.

a

în

edita

apărut

„Einundzwanzig —

(K. Il-a,

28

Bogen

Marx

şi

F.

Engels.

aus

n-a

der

—

în

„InterziOpere,

254. o

revistă

Herwegh

1-a

fost Înfăptuit

anului

în­

1842 ;

K.

Zürich

La

progresist.

decembrie

care

vara

1837.

lui

la

la

revista

în

din

burghez

169—il90).

1842

Schweiz",

de

au

din

articolul

edita

der

Dar planul

proiectarea

Introducere",

economiei

a

a

ziar

1843,

sub

Schweiz"

lu­ invi­

;

ar­

forma

(„Douăzeci

255.

în

acea

vieme

a

editării

revistei

„Deutsch-

Jahrbücher".

fiind

în

ed.

de

aus

publicaţii

„Deufsch-Französiscne redactori

Bote

Elveţia").

Vezi

apărut

—

ministerial

1843,

I960,

Herwegh

; a

XIX-lea

Zeitung»"

politică,

lui

german

al

decretul aprilie

Deutsche

din

cotidian

secolului

Allgemeine

intitulate

de

1

colaboreze.

coli

— al

prin

la

Editura

„Der

Französische

1960,

cu

mai

pe

5-lea

proiectul

culegeri

tului.

Bauer.

„Pace").

spunea

Bucureşti,

pînă

destinate

una

83 Este

(„Calea

156,

„Rheinische

radical

noiembrie

cercurilor

Zeitung" al

în

Marx să

ticolele

şi

1,

29

aerele

lege

publicat

«Leipziger

radicală

unei

iîn

„Proiect

Bucureşti,

tat p e

nr.

254.

Allgemeine

apărut

referă

nară

la

lui

1831—1832 ;

partidul

—

publice

vol.

interzis

cererea

82

Edgar

poezia

Opere,

de

a

se

şi

cadrul

Allgemeine

1,

,,Juste-Milieu"

254.

Saxonia

vol.

în

deceniului

fost

ale

burghez

.în

din

prin

Engels.

proiectul

articolul

—

care

191—222.

discuţii

„Leipziger

A

F.

„Leipziger

ceputul

ziar

I,

333

politic,

Zeitung"

largi

Engels.

81

titlul

suplimentele

hegelian

—

(ciclul nr.

în

învăluite

„Rheinische

168).

sub

în

august 1842

Homburg

libertăţii

discutarea

au

lege

lor

şi

Il-a,

tung",

tînărul

la

Berlin",

cauza

a

unei

23

Tribüne"

Nordului"

Marx

ed.

lege

era

Zeitung"

„Din

compromit

tirea

1 6 , 1 8 , 2,1 ş i

apoi

romantismul

Vezi

apărate

semnătură

251.

indicaţia

80

iar

articole

fără

articole

„Rheinische

prin

de

„Deutsche

München, —

serie

5 iunie,

acestor

vorba

vern.

79

o

publicate

Jahrbücher" A. au

Ruge. fost

„Contribuţii şi

F.

382—412, definitivă

lucrările

:1a

lui

F.

un

«Past vol.

şi

lui

în

K.

Engels

dublu,

„Contribuţii a

drep­

a

unei

Présent»

by

Thomas

Editura

politică,

572—598). pe

:

hegeliene

1, B u c u r e ş t i , şi

germană,

număr

Marx

: „Schiţă

and

limba

singur

filozofiei

Engels

544^5.71

Marx

Paris

critica

lui

Opere,

413—425,

la decît

lucrările

Angliei.

Engels.

a

apărut apărut

publicate

„Situaţia şi

a N-a

poziţiile

Aceste

critici

a

lucrări

materialismu-

639

ADNOTĂRI

lui

şi

comunismului.

tuit-o 84

divergenţele

Articolul

lui

«Deutsche

Zeitung"

„Jahrbücher să

genwart" tor

a

lui

se

referă

de

broşurii,

librar

din

1843.

lui

se

de

B.

Bauer

la lucrările Bauer

mijloc şi

la

referă

la

vorba

de

şi

către

regele

J.

în

ridica

pînă

că

că

ur­

orientării

„Jahrbücher

.1843

şi

„Rhei­

presă

raportul

revistei

adresată

se

şi

la

în

ca

der

1848,

Ge­

redac­

află

şi

dietei

a

—

fost

Zeitung"

anu­ Jahr­

saxone.

numele

radicali.

Wigand

începutul „Deutsche

lui

O.

Pe

co­

Wigand,

257.

publicată

din

12

şi

In

supli­

14

martie

tinerilor

şi

cenzorii

germani,

publicată

în

257. în

volumul

Ammon

al

II-lea

din

„Istoria

vieţii

lui

conştiinţei

reforma

„Anekdota" Iisus"

;

teologice" ; lucrarea

filozofiei"

şi

«Literarische

săptămînal

pînă

Bauer.

—

articolul

critic

Zeitung»

din

:

re­

articolul

lui al

Feuer-

lui

Ruge

Berlin,

1842,

lor

grupul

au

1837. —

se şi

burghezi

obişnuiţi.

„Telegraph"

—

Deutschland",

înfiinţată d e

—

in

der

din

fondurile

und

meine

eigene-

problemă").

Zürich

Freiheit

propria

mea

sub

a

Grimm

a

şapte

în

(„Jacob legătură

profesori

cu

din

luat

gu­

Grimm cu

liberali,

anularea

Hannover

lipsa

cei

fiinţă

starea

(Gutzkow,

conştiinţă

prin

curînd,

Entlassung"

J.

influenţa

publicistice

de

seine de

legătură

care

afla

Germanie"

distingeau

clare ;

apărut,

con­

printre

constituţiei au

de

trezit u n

larg

264.

care

politice

şi

Evenimentele

literar

literare

über

Göttingen

grup

concepţii

Sache

scrisă

protestat

libertăţii

se

1838,

din

în

„Tînăra

apărarea germani

Grimm

Germanie.

şi

gute

libertăţii

a

257.

257.

Basel,

care

XIX-lea

a

literar ;

1849. —

„Die

„Jacob

din Hannover

—

în

dreaptă

Universitatea

lucrările

în

lui

—

sa").

Germanie"

din

Ruge

—

bucuriile

1834

broşura

Grimm,

al

şi

,1842.

întreaga

„Tînăra secolului

92

de

care

torii

lui

demonstrat în

Braunschweig,

era

„Rheinische

publicate

pentru

: B.

concedierea

tând •în

(la

scriitorilor

Ruge

dintre

cartea

(„Cauza

Este

ecou 91

din

cartea

Winterthur,

cedierea

la

Zeitung" Berlin

und

despre

a

al

februarie".

Angelegenheit"

90

iulie

interzicerii

Ruge,

«germană-creştină»-

„Literarische vernului, Se

lui

43

anunţase sub

256.

Gegenwart»

nr.

Revista

din

Ruge

lui

lui

„Anekdota".

preliminare

de

ianuarie

89

ale

„Suferinţele

„Teze

„Calea

73

corespondenţa din

referă

lui

B.

şi

se

consti­ —

257.

volum

cenzia

bach

71

de

lucrările

broşura

la

au

Ruge.

257.

Plîngerea

numele

edita

la

—

der

articolului

care

considerată

împotriva

saxon.

de

care

Pfützner nr.

—

Marx

lui

la

vorba

primul

afară

Autorul

Tübingen

publicată

plîngere

guvernul

în

şi

revistei

radical

suplimentul

Jahrbücher".

Schwegler.

o

apariţiei

burghezul

«Jahrbücher

despre

nicidecum

Stuttgart

broşura

Leipzig,

Recenzia mentele

88

către

perta

Este

la

şi

în

1843.

„Deutsche

A.

conţinînd

publicat

februarie

fi

încetării

„Revistele

fost

poate

la

a

Marx

Gegenwart",

revistei

teologul

1843)

bücher"

12

nu

a

a

der

apărut

fiind

85 M a r x

din

apară,

continuare

cauză dintre

intitulat

Jahrbücher»"

revista mează

87

Prutz

nische

o

86

R.

Principala

principiale

şi

a

unei

mai

mulţi

in

lui de

deceniul

Heine spirit

şi

maturităţi dintre

-Mündt

presei. ideologice

ei

4-lea

au

al

Reflec­

opoziţionistă,

Wienbarg, libertăţii

al

Borne.

scrii­

etc.)

se

Concepţiile şi

devenit

a

unor

liberali

274.

denumirea

prescurtată

Gutzkow.

a

Revista

-revistei

literare

„Telegraph

a apărut la H a m b u r g

din

1838

für pînă

ADNOTĂRI

în

1648. La sfârşitul d e c e n i u l u i

lului rat 93

al

la

XIX-lea

această

revistă

,,MorgenbIatt" blatt în

—

für

4865.

în

pînă

teme de

1857.

95

„Literaturblalt"

96

Este vorba de

•97 S e

98

K.

—

Engels

—

104

Opere,

471).

—

care

apărut

Leipzig

„Lusiadele"

11838

Heller.

—

vestită

Renaşterii. —

care

la

gebildete

306

H.

Kunst

se

şi

se

ca

din

Dresden

1807

pînă

corespondenţe

şi

Leipzig

ale

din

—

1817

276.

„Die Wittelsbacher" Bavaria.

germană

în

—

pentru

(„Wittels-

276.

elevii

de

liceu

neîncrezătoarea"),

„Trecut

care

—

întoc­

Mannheim,

şi p r e z e n t "

acesta

face

«

•— p u b l i c a t

recenzie

în

critică

a

282.

282. „Telegraph din

für

Deutschland"

Wuppertal"

Editura

în

—

289.

politică,

(vezi

1960,

lui

Zeitschrift

între

Luis

prescurtată

in

Leben.

—

sub

K.

ed.

a

apărut,

Marx a

şi

Il-a,

ne­

F.

p.

En­ 449—

1838

şi

für

1845

Camoëns,

die

gebildete

revista

mare

a

poet

Welt",

fost

editată

portughez

din

revistei

la

denumirea

:

hegelieni

für

Nürnberg.

publicistului

zu

der

şi d o v e z i

Îndreptată Leo

tinerilor

(Monatschrift

în

das

„Athenäum

gebildete

1841

Deut­

„Athenäum"

„Athenäum.

Zeitschrift

a für

299. şi

Belege

care

a Eine

1838—1839

săpfămînal,

und

pe

„Rosen,

1848.

a

istoricului

1838,

referă

J.

cartea :

K.

s.

g.

reacţionar

Denunciation

c u privire la împotriva

'îi n u m e a

an

la

Staatslehre Staats"

înaltul —

„Morgen­

din

Leo

„Die

ewigen

aşa-zisa proclamare

lui

Strauss,

dispreţuitor

Görres"

H. der

Ruge,

către

J.

a

adevărului

Michelet

„hegelingii".

(„Mesaj

Hegelin­ Wahrheil"

—

şi

alţi

299.

Görres").

Halle,

300.

Preussisohen

1839.

—

liberală

„Sendschreiben

—

Hegeischen

stat

cîteva

^Morgenblatt".

Gutzkow

„Scrisori

und

edita

cartea

Halle,

Leo.

107 Engels

Ia

(„Wally,

—

revista

Deutschland".

la

hegelieni,

1838.

literar

Tübingen

295.

(„Hegelingii. Documente

tineri

K.

\1839

pînă

denumire

Actenstücke

etern").

lui

epopee

—

Berlin

referă

gen,

şi

276.

a lui E. D u l l e r

literatura

Köln. în

literară

din

Wissenschaft,

das

ziarul

Bucureşti,

de

„Athenäum"

Se

276.

apărut

apărut

Zweiflerin"

Engels

1,

revista

schland",

105

seco­

colabo­

284.

la

apărut

a

1830—(1838.

din

lui

vol.

Aluzie

für

artă. —

domnitoare

pe

din

H839,

articolul

epoca

die

articolul

editură

gels.

la 103

au

ale a

276.

Literatur"

martie-aprilie

a

la

din

—

la

germane

semnat,

102

referă

literaturii Marteau

şi

1841. —

5-lea

Engels

săptămînalului Stuttgart

revistă

balade

dinastiei

„Wally,

der

In

la

al

281.

se

100

de

crestomaţia

„Jahrbuch

101

in a

apărut

literar ;

supliment

Hühlstett.

Gutzkow.

1835. 99

la

de

literatură

culegerea

închinată

referă

mită

pînă

deceniului Germanie".

276.

—

bachii"),

a

această

cotidian

—

1S39

„Tînăra

prescurtată

care

în

şi î n c e p u t u l

grupului

martie

Leser",

—

în

din

1840-^1841

„Abendzeitung"

al 4-lea

ideile

denumire

gebildete

lui E n g e l s p e 94

exprima

300.

mit

dem

((„Despre

principiu

de

Schubarth. obersten

,.Lieber

Lebens-

ireconciliäbilitatea

viaţă

şi

dezvoltare

die

und

barkeit

der

Entwickelungsprinzip

Unverein

des

doctrinei a

statului

lui

Hegel

prusian").

despre Breslau,

641

ADNOTĂRI

108

D.

F.

gen, 109

Se

Strauss.

refera

la

cantonului tea

din

băra să

Zürich.

tece

în

fier").

—

tară

la

a

revoluţiei

seine

luptă

113 E n g e l s

refera

suchungen.

117

anchetarea la

—

L. B ö r n e .

de

—

von

1833. 120 J.

acut

—

radical

la

între

ai

Universita­

guvern

guvernul

şi

a

ta­

trebuit

308. Lieder"

historique,

Schiţă

(„Nopţi.

politique

istorică,

Engels

se

Stuttgart

în

politică

referă

Ia

1834

sub

şi

eroii

(„Polonia

(„Menzel,

pînă

—

Ini, de

Cîn-

et

mi­

şi

mili­

traducerea

în

titlul

„Polen

ei

ultima

în

francezofagul"),

—

Haupt-Resultate

Zeit

mit

carte

und

in

Ende

efectuate

în

este

Juli

.1838"

perioada

Paris,

(aşa-i

din

în in

(„Prusia

principa­ 1838,

găsite

reacţionarii —

şi

în

Germania").

Confederaţiei

numeau

der

Unter­

iulie

materialele

a

Germania).

Preussenthum"

wegen

{„Expunerea

vreme

anchetă

din

den

geführten

încheiată

ultima

alcătuită de

aus

Deutschland

din

centrală

într-un —

la

germane pe

parti­

324.

prusacismul").

Mann­

act

(„Scrisori

—

în

care

şi dar

sectei

avea

religiei sectei

un

înfrînţi.

timpurile

cele

Creizenach

„Der

schwäbische

Părţile !1—2, H a m b u r g ,

1832 ;

Rotteck.

mai

zum

revistă

India

de

dreapta,

Iran

care

se

închină

la

panteiste

dus

lupta

şi

de a

la

luat

împotriva

jumătatea o lui

largă

seco­ răspîn-

Calvin

şi

a

333.

„Allgemeine Jahre

vechi

şi

democratic

au

hegelienilor

Zoroastru.

religioase

—

a

330. din

iui

caracter

Libertinii

bis

— —

religioase

au

: K.

Th.

Paris").

Kritik"

adepţii

Zeiten

din

la Berlin.

Elveţia.

cartea

lui

328.

1847

fost

a

326.

reprezentanţii

frühesten din

der

„demagogilor"

Paris"

şi p ă m î n t ,

Franţa

Görres.

berg,

la

liberală-democratică

reprezentanţii

vorba

stările,

Précis

1833.

revoluţionare

cazului

aus

XVI-lea,

den

Pologne.

Paris,

wissenschaftliche

1827

Libertinii

119 Este

guvernul

căruia

demisia.

neueren

comisia

1833—1834.

aer, a p ă

adepţilor

der

t

şvab").

iür din

în

Tübin­

3Î6.

Această de

comedia

„Briefe

Paris,

„Jahrbücher

dire

1—2).

324.

(„Apollo

al

urma

Gepanzerte

Franzosenfresser"

„Preussen

1839. vorba

lului

Vol.

de profesor

să-şi d e a

(„Polonia.

Zeitabschnitt

mişcarea

Venedey.

foc,

către

politic

în

Freiheits-kampfe"

—

comploturile Main.

1 1 8 Parşii

de

funcţia

„Nächte.

apărută

cercetărilor

Main

editată

„La

I—II).

letzten

den ale

pe

3—6,

în

conflict

cartea : „Darlegung

pe

cipanţii

146

la

Auf

cu

Apoll"

şi

I—II.

cărţi,

der

Frankfurt

115 Este

Vol.

im

Frankfurt

heim,

T.

Complotte

rezultate

legătură

114 J.

Iisus".

317.

se

pentru

un

Beck

Soltyk.

libertate").

revolutionären

lelor

K.

numirea,

reacţionar,

Strauss

acestei

„Menzel

—

Iui

313.

Helden

Börne.

1837.

lui a lui

ei". a

pentru

(„Viaţa

Strauss

provocat clerului

révolution".

germană

und

a

o a r t e a : R.

sa

1—2

de

a lui D.

a

şi

poezii

de

limba

1 1 2 L.

Aceasta

de

referă

litaire

Bd.

legate

Zürich

la n u m i r e a

cartea

Jesu".

evenimentele

elveţian

renunţe

Se

Leben 303.

conservatorilor

110 D i n

111

„Das

1835—11836. —

pînă

183.1" în

Weltgeschichte („Istoria

183a"). V o l .

für

universală '1—4,

alle

Stände,

pentru

Stuttgart,

toate 1831—

337. „Die

1807. —

teutschen

345.

Volksbücher"

(„Cărţile

populare

germane").

Heidel­

642

121

ADNOTĂRI

Din

poezia

122 E n g e l s tribuţii 123

Prin

la

filozofia

ale

gust. A

al

—

Vezi

ziar

—

cu

sprijinul

protecţia

şi

se

referă

131

E.

132

Din

M.

133

Constituţia

care

în

ale

—

din

şi

au­

2

Germaniei. scară

ediţie

a

î:I n u m e ş t e

vorba

apărut

participat

de

a

Lohenstein.

doua

—

(„Judecata

: G.

ţie,

în în

jumă­ feudale.

355. secretă

dm

Deutschen

357.

—

adoptată

1314,

ca

în

şi

Arnold

o

Hegel.

în

le­

previne

pe

1840.

—

3