Plante exotice - Teoria și practica marxiștilor români (Exotic plants - The Theory and Practice of Romanian Marxists)

Citation preview

ALEX CISTELECAN ANDREI STATE (coordonatori)

Plante exotice

ALEX CISTELECAN A N D R E I S TA T E (coordonatori)

Plante exotice Teoria și practica marxiștilor români

Argument

I

storia marxismului românesc pare să înlănțuiască o serie de paradoxuri. Pe de o parte, deși am trăit aproape jumătate de secol sub o guvernare autointitulată comunistă, ideologia și intelectualii organici ai regimului au articulat mai curând un discurs cu inflexiuni naționaliste și conservatoare decât ceva care să aducă fie și cu un marxism dogmatic, rutinizat, oficial. Pe de altă parte, deși după 1989 au fost înființate și finanțate generos diverse institute și programe de investigare a comunismului românesc, cercetările elaborate de către acestea au ignorat sistematic teoria marxistă și pe reprezentanții ei locali, optând în general pentru o analiză puternic colorată de judecăți morale a istoriei factuale (uneori foarte decontextualizate) a regimului comunist, iar acolo unde cercetarea se împiedica inevitabil de vreun autor marxist al cărui parcurs existențial era cumva inseparabil de traiectoria regimului – vezi, de exemplu, monografiile despre Lucrețiu Pătrășcanu și Miron Constantinescu –, s-a urmărit mai curând detaliul biografic și anecdotic, și nicidecum analiza contribuției teoretice a respectivilor. La prima vedere, cele două paradoxuri par să se explice unul pe celălalt, și astfel să-și risipească reciproc și cel puțin parțial natura paradoxală: tocmai pentru că am avut un comunism fără marxism sau marxiști, analizele postcomuniste ale comunismului nu au scos la iveală și nu au investigat vreo teorie marxistă de proveniență locală și vrednică de atenție. Ceea ce, însă, e de două ori fals: chiar dacă marxismul românesc este, fără doar și poate, cantitativ și comparativ vorbind, unul relativ sărac numeric, el este consistent și relevant, ignorarea sa postdecembristă fiind, astfel, cât se poate de nejustificată, deși, cel mai probabil, interesată (acolo unde nu e vorba pur și simplu

6

Alex Cistelecan • Andrei State

de incompetență sau prejudecăți). Miza acestui volum e așadar aceea de a răspunde în mod direct acestor două paradoxuri și de a umple această mare lacună: chiar dacă am avut un regim comunist care s-a legitimat și reprodus printr-o ideologie culturalistă și reacționară, există în istoria noastră o serie de figuri cu totul remarcabile ale unui veritabil marxism românesc. Câțiva autori care – din grade cu totul diferite de raportare la regimul comunist, de la precedența istorică (Dobrogeanu-Gherea), trecând printr-o combinație la rândul ei variabilă de colaborare și separare, integrare și autonomie, marginalitate ferită sau persecuție deschisă (Voinea, Rădăceanu, Pătrășcanu, Stahl, Câmpeanu), și până la suprapunerea aproape totală a destinului individual cu destinul CC-ului (Constantinescu) – au elaborat teorii explicit marxiste, cu inflexiuni, aplicații și dezvoltări cât se poate de originale și, implicit, cât se poate de relevante, nu neapărat doar la o scară locală și nicidecum doar în contextul lor temporal imediat. Celor două paradoxuri de pornire le-am putea cu ușurință adăuga un al treilea, corelat: dacă se poate vorbi de o izolare, marginalizare și ulterioară ignorare a autorilor discutați aici, diagnosticul e valabil doar în ce privește spațiul românesc. Paradoxul e că aceste figuri ale marxismului românesc, pe cât au fost de marginalizate și uitate în istoria reală și în cercetarea teoretică recentă de la noi, pe atât au fost de sincronizate și chiar integrate în istoria reală și dezbaterile teoretice internaționale ale marxismului timpurilor lor. De la Gherea până la Stahl și Câmpeanu, aproape toți cei analizați în acest volum au fost niște contemporani activi ai teoriei marxiste internaționale a vremii lor, chiar dacă au sfârșit cel mai adesea prin a fi excluși din practica politică de la ei de-acasă. Acest aspect oferă, așadar, încă o miză volumului de față, care încearcă, în consecință, nu doar să analizeze teoria marxiștilor români accentuându-i relația cu practica lor politică efectivă (fără însă a cădea prin asta într-o dizolvare a teoriei în anecdotic și verdict moral, așa cum se întâmplă în cazul tuturor institutelor noastre oficiale de condamnare a comunismului), dar și să-i sublinieze totodată relațiile de influență, apropiere sau originalitate în raport atât cu canonul marxist, cât și cu dezbaterile contemporane lor din câmpul analizelor istorice, sociologice și filosofice.

Argument

7

Acest volum este unul exhaustiv1. Dacă însumăm mizele pe care și le propune, colecția de figuri la care se aplică descrierea de mai sus nu depășește seria cuprinsă în sumarul său: Constantin Dobrogeanu-Gherea, Șerban Voinea, Lotar Rădăceanu, Lucrețiu Pătrășcanu, Henri H. Stahl, Miron Constantinescu și Pavel Câmpeanu. Nu este un volum despre teoria socialiștilor români, sau despre literatura de stânga în general de la noi din țară, ci despre figurile românești ale teoriei marxiste. De asemenea, nu am inclus în sfera noastră de interes orice fel de compilație marxistă (dogmatică sau nu) produsă la fața locului, ci doar acele contribuții teoretice articulate, originale și, implicit, relevante. Este, totodată, un volum despre o serie de contribuții cât se poate de diverse, dar totuși unificabilă sub umbrela de teorii marxiste, nu un volum despre orice fel de teorie clasică, tradițională, idealistă, estetizantă și așa mai departe, dar care se întâmplă să fie presărată cu ceva motive și vocabule marxiste. În fine, teoriile marxiștilor români prezenți în această carte nu pot – și nu trebuie – să fie subsumate unui marxism rigid și simplist, abstract și neimplicat; dimpotrivă, în aceste pagini veți întâlni o pluralitate de marxisme, configurate la intersecția dintre concepte comune și contexte concrete, dintre interpretarea lumii și importanța de-a o schimba. Încă de la apariția teoriei și practicii progresiste în România, ideologii și intelectualii liberali și conservatori locali au considerat socialismul o „plantă exotică”. Deși Gherea a răspuns cât se poate de exact că acest lucru este, în definitiv, adevărat – și asta nu doar cu privire la socialism ori marxism, ci în legătură cu absolut toate ideile și instituțiile moderne ce au pătruns în societatea noastră abia în secolul al XIX-lea –, nu putem să nu observăm totuși că dintre toate plantele de import, marxismul a fost și a rămas cea mai exotică. Poate că a venit vremea s-o și aclimatizăm. Alex Cistelecan Andrei State 1

Nu am introdus în acest volum un capitol despre Tatiana Grigorovici (18771952), din moment ce contribuția ei teoretică majoră la elucidarea conceptului de valoare, Die Wertlehre bei Marx und Lassalle (Teoria valorii la Marx și Lassalle), ar trebui mai curând privită ca expresie a austromarxismului de la începutul secolului XX decât a tradiției marxismului românesc.

CONSTANTIN DOBROGEANU-GHEREA Andrei State

Î

n istoria sociologiei, literelor și filosofiei românești, figura lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920)1 este una cu totul aparte. Marxist „ortodox” fără înclinații eclectice, într-o vreme în care ideile preluate de intelectualii locali din surse occidentale sufereau transformări care le făceau de nerecunoscut în raport cu modelele de inspiraţie, Dobrogeanu-Gherea a împărtășit cu toţi socialiștii importanţi ai timpului său, occidentali sau răsăriteni, destinul de a trebui să înţeleagă lumea în care trăiau și, totodată, să încerce s-o schimbe; cu alte cuvinte, să depună simultan o muncă teoretică și una practică. Parcursul formativ al lui Gherea a fost unul tipic pentru un intelectual socialist militant din secolul al XIX-lea, influențat mai degrabă de lecturi social-politice decât de cele propriu-zis filosofice2. La fel ca în cazul multor autori 1

2

C. Dobrogeanu-Gherea este un nume de împrumut. Se cunosc puţine lucruri în legătură cu biografia lui anterioară venirii în România, în 1875. Dacă numele pe care l-a avut la naștere nu este nici acum cunoscut cu certitudine (cele mai multe surse indică numele Katz), se știe totuși că s-a născut în anul 1855 la Slavianka, gubernia Ekaterionslav din Rusia ţaristă; vezi Z. Ornea, Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, București, Cartea Românească, 1982, p. 23-25. Pentru o foarte bună schiță a genezei și dezvoltării socialismului în contextul politic și ideologic românesc, ce conține totodată și un excelent portret biografic și intelectual al lui Gherea, vezi Lev Troțki, „Dobrogeanu-Gherea”, în România și războiul balcanic, Iași, Polirom, 1998, p. 93-105; textul a fost publicat în august 1913, în urma unei documentări la fața locului. „Adept al lui Marx, el îi invocă pe Saint-Simon, Owen și Fourier, dar rareori pe Hegel. Polemizează constant cu Stirner, Proudhon, Bakunin. În bibliografia socialistă, ţine pasul până la ultimele scrieri ale lui Engels și până la textele lui Kautsky. Prin aceste nume dorim să sugerăm caracterul subordonat al preocupărilor lui de filosofie propriu-zisă în comparaţie cu cele de economie politică și de sociologie. [...] O privire atentă va identifica idei filosofice, asimilate cu precădere din concepţia materialistă a istoriei, din viziunea deterministă asupra

12

Andrei State

din generaţia sa, militantismul politic din tinereţe l-a forţat să-și abandoneze timpuriu studiile3, fiind nevoit să rămână, pentru tot restul vieții, un autodidact. În ceea ce privește munca teoretică, Dobrogeanu-Gherea a popularizat fără mari abateri ori distorsiuni ideile marxiste, așa cum fuseseră articulate în scrierile lui Karl Marx și Friedrich Engels (și apoi sistematizate doctrinar de Karl Kautsky și de alţi lideri politici și teoreticieni socialiști europeni), însă, trăind într-o ţară în care o astfel de teorie – construită pentru a descrie fenomene istorice, sociale și economice specifice Occidentului dezvoltat – nu putea fi aplicată întocmai la situația locală, mult întârziată, a încercat să traducă realităţile românești în lumina elucidărilor generale oferite de materialismul istoric (și de filosofia marxistă a istoriei). Și cum principala problemă socială a României nu era atât capitalismul industrial ori condiţia muncitorească, cât „problema agrară” (sau „chestiunea ţărănească”), partea de originalitate a scrierilor lui Gherea a constat în analiza acestei problematici, a cărei prezentare sistematică și-a găsit expresia cea mai cunoscută în lucrarea Neoibăgia4. În afară de această cercetare, opera lui mai conține două teme importante (chiar dacă tratate mai puțin ordonat): prima este schițarea unei estetici sociologizante, folosirea marxismului (sub

3

4

societăţii. Filosofia rămâne însă un nucleu mai degrabă ascuns al sociologiei aflate la vedere. În prim-plan se situează știinţa despre societate, o societate privită în dinamica ei trecută, prezentă și viitoare.” – Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești (în relaţia ei cu literatura), Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996, p. 107-108. Vezi și Z. Ornea, Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, p. 52-54, unde sunt inventariate lecturile și influenţele formative ale lui Gherea. Astfel, deși a urmat câteva semestre cursurile unei facultăţi de știinţe, Gherea nu a avut o pregătire sistematică în niciun domeniu, fapt amintit mereu de adversarii săi de idei (Hasdeu, Maiorescu, Lovinescu, Călinescu etc.), pentru a-i discredita intervențiile; vezi, de exemplu, Ibidem, p. 49-50. Vezi Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare (1910), în Opere complete, vol. 4, București, Editura Politică, 1977.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

13

forma derivată a materialismului scientist) în explicarea fenomenului artei5 fiind cea care i-a adus foarte rapid o reputație ambivalentă în mediul cultural românesc; cea de-a doua este sublinierea rolului intelectualilor în mișcările socialiste6, împreună cu semnalarea poziției și condiţiei acestei pături în societatea capitalistă7. În privința practicii8, deși nu se poate spune că DobrogeanuGherea a fost întemeietorul mișcării socialiste de la noi din ţară9 5

6

7

8

9

„Gherea are meritul de a fi sincronizat preocupările pentru estetica și critica literară din ţara noastră cu cele din Europa sfârșitului de veac.” – Mihaela Alexandra Pop, „Studii critice: C. Dobrogeanu-Gherea”, în Ion Ianoși (coordonator general), Dicţionarul operelor filosofice românești, București, Humanitas, 1997, p. 222b. Așadar, în mod ironic, marxismul a fost vehiculul prin care cultura locală s-a sincronizat rapid cu unele idei și dezbateri europene inovatoare din câmpul esteticii. Pentru o selecție a celor mai relevante articole de profil, vezi Constantin Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, București, Editura pentru Literatură, 1967; iar pentru o privire de ansamblu asupra dimensiunii politice a scrierilor de critică literară semnate de Dobrogeanu-Gherea, vezi Georges Haupt, „Naissance du socialisme par la critique: La Roumanie”, Le mouvement social, nr. 59, 1967, p. 30-48. „A organiza proletariatul, cât îl avem, după modelul social-democraţiei din Apus și a-l face conștient de rolul său istoric; a organiza clasa ţărănească și a o face să înţeleagă că interesele sale sunt deosebite de ale celorlalte clase, lucru pe care îl înţeleg ţăranii ușor și care îl putem face cu dânșii; a da o direcţie celorlalte elemente nemulţumite și a le feri de a cădea în anarhism sau antisemitism, lucru, de altminterea, fatal dacă sunt lăsate la propriile lor porniri, iată misiunea păturii culte în România, iată rolul istoric ce îl are de împlinit.” (Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Rolul păturii culte în transformările sociale” [1892], în Opere complete, vol. 2, București, Editura Politică, 1976, p. 443). Așa cum observa chiar autorul, la acea vreme asemenea preocupări nu erau împărtășite de socialiștii europeni: „În literatura socialistă din Europa s-a exagerat neînsemnătatea păturii culte în transformările sociale.” (Ibidem, p. 444). Vezi, de exemplu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Supraproducţia intelectualilor” (1895), în Opere complete, vol. 3, București, Editura Politică, 1977. Activitatea socialistă a lui Dobrogeanu-Gherea precede stabilirea lui în România, ba chiar trebuie spus că el s-a refugiat în România datorită angajării active în mișcarea revoluţionară de pe teritoriul fostului Imperiu ţarist, un angajament care datează de foarte devreme, din 1871; vezi Z. Ornea, Viaţa lui C. DobrogeanuGherea, p. 60-78. Vezi Ibidem, p. 81 și 179.

14

Andrei State

– întrucât, după indicațiile oferite de Z. Ornea, primele nuclee socialiste din România i-au premers10 –, se poate afirma nu doar că a fost principalul teoretician socialist de la noi în perioada cuprinsă între ultima parte a secolului al XIX-lea și prima parte a celui de-al XX-lea, cel care a imprimat mișcării socialiste autohtone o amprentă marxistă11, ci și că a avut rolul cel mai important în edificarea doctrinară a socialismului românesc, lucru care a condus, în 1893, la crearea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România. Deși nu a deţinut nicio funcţie în noul partid, se pare că locul pe 10

11

„[...] în anii șaptezeci (încă din 1872) în diferite orașe românești (București, Timișoara, Iași, Brăila, Ploiești, Galaţi etc.) se pot semnala intelectuali legaţi, într-un fel sau altul, de ideologia (atunci destul de compozită) a Internaţionalei a I-a și chiar tentative de organizare a unor nuclee socialiste. [...] Primele nuclee de organizare profesională muncitorească au fost, cum se știe, asociaţiile de întrajutorare. [...] S-a stabilit că la începutul celui de al optulea deceniu puteau fi semnalate, pe teritoriul ţării noastre, 51 de astfel de organizaţii profesionale muncitorești.” (Ibidem, p. 83-85). Așa cum indică Z. Ornea pe urmele unei cercetări din 1947 a lui Petre Constantinescu-Iași (vezi Ibidem, p. 83-84), în perioada în care DobrogeanuGherea s-a stabilit în România, socialiștii români, în special cei de la Iași, se aflau doctrinar sub influenţa unor idei de coloratură narodnicistă și chiar anarhistă, unii dintre ei cunoscându-l personal și aflându-se în corespondenţă cu Bakunin. Or, este de notorietate faptul că dizolvarea Internaţionalei a I-a s-a datorat animozităţii dintre Marx și Bakunin, deci că direcția marxistă și cea bakuninistă erau ireconciliabile; prin urmare, cu atât mai mult cu cât etapa social-politică românească a lui Gherea a început la Iași (vezi Ibidem, p. 179), este aproape sigur că orientarea marxistă a socialismului românesc din epoca respectivă i se datorează, el fiind singurul intelectual despre care avem informaţii că ar fi împărtășit la acea vreme (mai precis începând cu anul 1883 – vezi Ibidem, p. 218-219) idei marxiste. Trebuie spus că înainte de aderarea la marxism, concepţia social-politică lui Dobrogeanu-Gherea era cam aceeași cu cea a tovarășilor de la Iași: „Gherea nu a fost din capul locului marxist. O primă perioadă, de aproape un deceniu (1873-1882), Gherea a împărtășit convingeri narodnice de tip bakuninist.” (Z. Ornea, Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, București, Cartea Românească, 1983, p. 210-211). Pentru o explicare plauzibilă a acestui episod puțin documentat, trecerea lui Gherea la marxism (mișcare asemănătoare celei a lui Plehanov în Rusia), vezi Michael Kitch, „Constantin Dobrogeanu-Gherea and Rumanian Marxism”, The Slavonic and East European Review, vol. 55, nr. 1, 1977, p. 70-71.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

15

care l-a ocupat în cadrul lui a fost unul însemnat12. Cu toate acestea, nu a reușit să se opună eficient tendinţelor centrifuge ale diferitelor facţiuni din partid, care au condus, după abia șase ani de funcţionare, în 1899, la distrugerea formațiunii prin trecerea majorităţii liderilor în tabăra liberală13, lovitură de pe urma căreia social-democrația românească nu-și va mai reveni, practic, niciodată. Deși Dobrogeanu-Gherea a debutat ca teoretician și critic literar, „studiile critice” pe care le-a scris (în special polemicile cu Maiorescu și alții) fiind considerate lucrări importante în istoria literelor românești, contribuţiile la dezbaterile și clarificările politice, sociale și economice ale vremii, mai numeroase și adesea mai consistente decât textele de critică și teorie literară, îi sunt complet uitate – sau, în cel mai bun caz, sunt plasate cu condescendență în preistoria analizelor știinţifice –, atunci când nu sunt asimilate pur și simplu unei propagande strâns legate de ideologia fostului regim comunist, o prejudecată datorată neatenţiei și necunoașterii lucrărilor gânditorului român și a (istoriei) marxismului14. În acest 12

13 14

Acest lucru reiese și din faptul că a făcut parte din delegaţia română trimisă de partid, în același an, 1893, la cel de-al treilea congres al Internaţionalei Socialiste (Internaţionala a II-a), cu scopul de a repune în discuţie „chestia agrară”, pe care socialiștii români încercaseră fără succes s-o înscrie în dezbatere la congresul precedent, din 1891 (vezi Z. Ornea, Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, p. 283-284). „Socialiștii români doreau să-i convingă pe liderii Internaţionalei de necesitatea reevaluării opiniei lor despre problema agrară, să înceteze a considera ţărănimea drept o clasă retrogradă și să recunoască în lumea rurală un rezervor util pentru mișcarea socialistă.” (Ibidem, p. 283). Pentru scurt un istoric al acestui eveniment, vezi Ibidem, p. 290-318. Deși condiționată de anumite constrângeri (ideologice), monografia în două volume pe care Z. Ornea i-a dedicat-o lui Dobrogeanu-Gherea rămâne și astăzi o cercetare remarcabilă, iar acest lucru se datorează cunoașterii aprofundate până la detaliu a epocii studiate, precum și a curentelor intelectuale și a ideologiilor din acea perioadă. După 1989, odată cu dispariția conformismul față de discursul oficial, pare să fi dispărut subit, cel puțin în domeniul studiilor de istorie a ideilor sociale și politice (de stânga), și o familiarizare elementară cu subiectul analizat. Acest lucru e vizibil în volumul lui Cristian Preda Staulul și sirena, una dintre puținele cărți având ca temă gândirea lui C. Dobrogeanu-Gherea. Principala virtute a lucrării

16

Andrei State

lui Preda constă în faptul că readuce în circuitul public ideile unui intelectual cu o posteritate destul de ingrată, aspect surprins în ultima parte a cărții, de departe cea mai interesantă. Cu toate acestea, studiul lui Cristian Preda nu este în niciun caz un pas înainte în înțelegerea marxistului român; dimpotrivă, el constituie un regres științific în raport cu mai vechiul tratament aplicat de Ornea. Principala scădere a volumului Staulul și sirena se datorează atât necunoașterii gândirii marxiste, pe care autorul o reduce la câteva clișee fără nicio valoare explicativă, cât și decontextualizării scrierilor lui Dobrogeanu-Gherea, pe cât de abundent citate, pe atât de trunchiat. Cartea lui Preda debutează cu o neînțelegere absolut uimitoare: „Trebuie precizat că «social-democrat», «socialist» și «marxist» funcționează în textele lui Gherea ca echivalente. Cum se explică această sinonimie, care, în zilele noastre, cel puțin, pare stranie? Explicația e simplă: C. Dobrogeanu-Gherea a asociat în mod constant socialismul și «democrația întreagă», făcând din marxism un vehicul al democrației, chiar dacă, uneori, era nemulțumit de posibila lor confundare.” (Cristian Preda, Staulul și sirena. Dilemele unui marxist român, București, Nemira, 2002, p. 7). De fapt, explicația e într-adevăr simplă, dar nu are nimic de-a face cu această improvizație stângace. Termenii „social-democrat”, „socialist” și „marxist” sunt echivalente nu doar în textele unui autor sau altul, ci în chiar limbajul epocii, din simplul motiv că toate partidele socialiste erau doctrinar marxiste și se numeau social-democrate, de la partidul cel mai important al Internaționalei a II-a, cel nemțesc, până la partidele-surori din Rusia sau România. Ceea ce numim astăzi „social-democrație” sau, mai vag, „socialism” se datorează unei mutații semantice produse după cel de-al Doilea Război Mondial, când partidele social-democrate din Europa au renunțat programatic la principiul luptei de clasă și la revoluționarea societății, hotărând să accepte „oficial” capitalismul ca orizont indepasabil și să-și vadă misiunea în termeni redistributivi; rolul vechilor partide marxiste a fost preluat, inclusiv în Europa de Vest, de partide comuniste cu diferite orientări. Putem găsi în cartea lui Preda și alte exemple de incoerențe și neconcordanțe, însă mă voi referi acum doar la o singură problemă (teoretică). Cristian Preda scrie: „A afirma atât inevitabilitatea socialismului, cât și inevitabilitatea capitalismului reprezintă, de bună seamă, o ambiguitate majoră a marxismului românesc.” (Ibidem, p. 66-67). Nu există însă nici aici vreun mister, unul care, în plus, să aibă vreo legătură cu un specific românesc al marxismului. Pur și simplu, marxismul românesc (în persoana lui Dobrogeanu-Gherea) nu afirma nimic nou față de ceea ce susținuseră Marx, Engels și ceilalți continuatori ai lor: o societate socialistă urmează în mod necesar doar unei societăți capitaliste, deci trecerea la socialism se poate face numai dinspre capitalism, dinspre cele mai avansate societăți capitaliste. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, datorită integrării în sistemul capitalist mondial (prin investiții străine, comerț cu întreaga lume etc.), era de presupus că și înapoiata societate românească se va dezvolta în această direcție, cea capitalistă. Or, devenind în mod inevitabil tot mai capitalistă și mai dezvoltată, la fel de inevitabil, pentru un marxist cel puțin, se creau și condițiile pentru socialism.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

17

punct, trebuie făcută o precizare: în ansamblu, ideile economice, sociale și politice susţinute de Dobrogeanu-Gherea în scrierile sale nu pot fi separate analitic unele de altele într-o manieră fermă, căci ele, pe de o parte, se implică reciproc încontinuu, și, pe de altă parte, marxismul de la care se revendică este o teorie total(izant)ă despre lumea modernă, în care instanţele economicului, socialului și politicului formează o unitate, chiar dacă fundamentul economic sau material este, totuși, termenul regent.

I. Problema subdezvoltării

Î

ntr-un articol din 1892, Dobrogeanu-Gherea făcea o constatare simplă, pe care o putem considera ideea directoare a intervențiilor sale ulterioare: „România e o ţară ale cărei mijloace de producere n-au ajuns încă la acel grad de evoluţie ca în ţările apusene, ea n-are un proletariat puternic, clasele sociale sunt slabe și rău definite, afară de clasa marilor proprietari, care e foarte puternică și cu interese bine definite”15. Înainte de a vedea, totuși, ce-i de făcut pentru un marxist în această situaţie deloc încurajatoare, voi înfățișa câteva observații despre chestiunea înapoierii. În introducerea la un volum colectiv consacrat acestei probleme, istoricul Daniel Chirot scria că între Europa de Est și cea de Vest „diferenţele din domeniul economiei agrare au apărut foarte devreme și au avut un caracter decisiv pentru conturarea unui decalaj foarte mare al potenţialului de dezvoltare economică, în cele două regiuni, la sfârșitul Evului Mediu”16, aceste diferenţe fiind sintetizate astfel: „Preponderenţa economiei de tip pastoral 15

16

Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Rolul păturii culte în transformările sociale”, p. 431. Daniel Chirot, „Cauze și consecinţe ale înapoierii”, în Daniel Chirot (coordonator), Originile înapoierii în Europa de Est. Economie și politică din Evul Mediu pînă la începutul secolului al XX-lea, București, Corint, 2004, p. 14.

18

Andrei State

faţă de cea agricolă, în cea mai mare parte a Europei de Sud-Est, precum și densitatea scăzută a populaţiei în cea mai mare parte a întregii Europe de Est, sunt factorii care au determinat în mod esenţial decalajele de dezvoltare”17. Totuși, explicaţii de acest tip sunt foarte generale și chiar imprecise; prin urmare, trebuie corectate de precizări suplimentare, iar în acest sens voi urma câteva sugestii prezente într-un amplu studiu al lui Robert Brenner, un foarte important cercetător contemporan al relaţiei dintre capitalism și agricultură în epoca modernă18. Principala observație metodologică a lui Brenner este că nu trebuie aplicată retrospectiv formaţiunilor sociale premoderne o grilă de lectură infuzată de raţionalitate economică specific capitalistă (originată în ideile lui Adam Smith), în acord cu care să enunţăm pur și simplu iraţionalitatea economică a societăţilor premoderne – de unde și sursa înapoierii lor.19 Acest lucru nu înseamnă a afirma că acele societăţi nu erau ori nu sunt înapoiate, ci revine la a spune doar că înapoierea lor se datorează faptului că agenţii (economici), în speţă marii proprietari de pământ sau boierii, ţăranii, biserica etc., au acţionat în acord cu interese 17

18

19

Ibidem. Problema acumulării decalajelor economice între România și Europa occidentală este subiectul unui volum al lui Bogdan Murgescu. Însă pentru istoricul român, nu atât tipul de economie (pastoral, iar nu agricol) sau densitatea scăzută a populaţiei au fost cele care au cauzat înapoierea acestei zone, cât mai ales slaba productivitate a agriculturii (într-o primă fază) și politicile de stat eronate (într-o fază secundă), ambele subîntinse de o structură învechită a proprietăţii; vezi Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iași, Polirom, 2010. Vezi și foarte importantul studiu (pe care însă nu-l pot discuta aici) unde contestă cu bune argumente două dintre modelele explicative ale apariției și dezvoltării capitalismului, cel demografic și cel comercial: Robert Brenner, „Agrarian Class Structure and Economic Development in Pre-Industrial Europe”, Past and Present, nr. 70, 1976, p. 30-75. Vezi Robert Brenner, „Înapoierea economică în Europa de Est în lumina dezvoltării occidentale”, în Daniel Chirot (coordonator), Originile înapoierii în Europa de Est, p. 50.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

19

(moștenite istoric) concrete atunci când au prezervat caracterul retrograd al societăţii lor.20 Dacă simplificăm (fără a distorsiona prea mult) tabloul socio-economic premodern și luăm ca exemplu cele două clase (antagonice), respectiv aristocraţia și ţărănimea, vom observa că habitudinile lor nu doar că nu tindeau spre o transformare într-o direcţie economică capitalistă, dar nici măcar nu putem spune că, din perspectiva lor, o astfel de direcţie ar fi fost raţională din punct de vedere economic. Astfel, în ceea ce-i privește pe nobili, istoricul american indică trei argumente (interdependente) pentru care aceștia nu aveau motive să prefere schimbarea modului de producţie (feudal) înapoiat cu unul (modern) mai productiv: 1. ca producători într-un sistem patriarhal și deţinători ai mijloacelor de producţie și reproducţie, nobilii nu trebuiau să producă pentru o piaţă (și astfel să producă competitiv: mai mult, mai ieftin, mai bine), căci supravieţuirea lor nu depindea de acest lucru; 2. chiar și în cazul în care ar fi intenţionat s-o facă, acest lucru ar fi antrenat schimbări care nu ar fi fost în interesul lor (o transformare capitalistă implica fie eliberarea, fie exproprierea ţăranilor); 3. prin urmare, în cazul în care voiau totuși să mărească producţia, nobilii nu trebuiau să schimbe sistemul de producţie, ci să-l intensifice pe cel vechi, precapitalist, creșterea productivității având loc extensiv (de pildă, nu printr-o muncă mai eficientă, ci prin mai multe ore de muncă) – ceea ce s-a și întâmplat.21 La rândul lor, ţăranii formau o clasă care nu tindea, structural, spre nimic din ce-ar putea aminti de orizontul capitalist. Efortul lor, scrie Brenner, se îndrepta spre păstrarea posesiei mijloacelor de subzistenţă: ei intrau în conflict cu marii proprietari de pământ, încercând să reziste presiunilor și 20

21

În concluziile studiului său, Brenner afirmă că „Europa Răsăriteană, cea Centrală și cea Sudică s-au comportat într-o manieră «normală», atunci când nu au trecut brusc pragul dezvoltării economice de tip modern” (Ibidem, p. 67). Vezi Ibidem, p. 51-52.

20

Andrei State

controlului la care erau supuși; însă chiar și în cazul în care s-ar fi eliminat complet dările la care erau obligați, modul lor de organizare ar fi rămas în continuare unul mult diferit de cel capitalist.22 În plus, faptul că ţăranii produceau pentru subzistenţă (în general pe suprafeţe mici de teren, care se fragmentau și mai mult odată cu împărţirea între urmași) făcea ca agricultura să nu se specializeze, ceea ce antrena o productivitate foarte scăzută. Robert Brenner indică trei argumente în favoarea ideii că nici clasa ţăranilor nu era predispusă la schimbarea modului de producţie existent cu unul nou, capitalist: 1. ţăranii nu erau dispuși să renunţe la pământurile lor (și să se orienteze spre acumulare, altfel spus spre introducerea unor metode capitaliste, eficiente, în agricultură: cultură specializată, pe terenuri mari, folosind muncă salariată, producând mai mult și mai ieftin pentru piaţă, reinvestind profitul etc.), nici să lucreze în regim de muncitori agricoli salariaţi; 2. creșterea populaţiei rurale – datorată tendinţei ţăranilor de a face cât mai mulţi copii – sporea pulverizarea, nu concentrarea terenurilor agricole, dezvoltarea economiei agricole fiind, în ansamblu, frânată; 3. satul – colectivităţile de ţărani – era cel care hotăra cu privire la folosirea terenurilor comune și a rotaţiei culturii, astfel încât ţăranii nu puteau hotărî, individual, cum să-și cultive micile terenuri, nici nu puteau să și le extindă.23 În linii mari, prefacerea relaţiilor social-economice la începutul epocii moderne (odată cu secolul al XVI-lea) a fost mai curând excepţia, nu regula, și a caracterizat doar puţine locuri din Europa – Anglia, apoi Ţările de Jos, treptat și altele –, aflate în niște condiţii istorice particulare. În cazul teritoriilor românești, așa cum s-a remarcat, inclusiv de către Dobrogeanu-Gherea, ele au fost atrase 22

23

„Puternicele bariere împotriva dezvoltării economice conţinute în acel set de relaţii de proprietate ar fi rămas intacte, și cu greu ne putem imagina o situaţie în care înseși comunităţile ţărănești le-ar fi îndepărtat în mod intenţionat, separându-i astfel pe membrii lor de mijloacele de reproducţie.” (Ibidem, p. 53). Ibidem, p. 40.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

21

pe piaţa capitalistă (occidentală) fără ca relaţiile economice și sociale existente să semene prea mult cu cele din ţările dezvoltate. Cum scrie Chirot: „Atunci când piaţa mondială a cerealelor s-a extins, în sfârșit, până în România, la jumătatea secolului al XIX-lea, extrema înapoiere a tehnologiei agricole a făcut ca marii latifundiari – sprijiniţi de puterea de stat din Valahia și Moldova – să nu poată să reziste pe piaţă altfel decât prin menţinerea corvezilor de tip feudal. Aceasta a făcut viaţa ţăranilor foarte grea, dar în primele decenii ale secolului al XX-lea, în România ca și în restul Balcanilor – acolo unde se extinsese agricultura de tip comercial –, începuseră să se facă simţite anumite progrese tehnice. Deci, cu toate efectele sale negative incontrolabile, dependenţa nu a creat sau perpetuat înapoierea în această parte a Europei de Est.”24 Rezumând cele de mai sus, putem spune: 1. țările înapoiate (precum România) care nu au avut condiţii istorice în măsură să favorizeze trecerea la sistemul economic capitalist, au tins să-și conserve vechiul sistem de producție până foarte târziu; 2. confruntate cu un sistem economic superior (ca productivitate și eficienţă), aceste țări au încercat să concureze pe aceeași piaţă25 cu forțele capitaliste dezvoltate, intensificând exploatarea de tip feudal, dar fără a reuși, evident, să se impună; 3. eșecul acestei concurări a 24

25

Daniel Chirot, „Cauze și consecinţe ale înapoierii”, p. 19. Vezi și Robert Brenner, „Agrarian Class Structure and Economic Development in Pre-Industrial Europe”, p. 60: „Rezumând, înapoierea economică a Europei de Est nu poate fi privită ca determinată economic, izvorâtă din «dependența» față de comerțul cu produse de bază cu Vestul, cum se afirmă uneori. De fapt, ar fi mai corect să se afirme că dependența față de exportul de grâne a fost rezultatul înapoierii; al eșecului pieței domestice – reducerea îngrozitoare a puterii de cumpărare a masei populației –, care a fost rezultatul productivității jalnice și distribuției enorm de inegale a veniturilor din agricultură, înrădăcinate în ultimă instanță în structura de clasă a iobăgiei.” O piaţă, trebuie precizat, construită de statul capitalist în conformitate cu rațiunile și interesele economice ale burgheziei. Pentru o analiză clasică a temei, vezi Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice și economice ale epocii noastre, Cluj, Tact, 2013.

22

Andrei State

condus, într-un târziu, la introducerea treptată și în ţările subdezvoltate a relaţiilor economice și sociale capitaliste, ceea ce, în linii mari, a condus la un progres economic și social (în raport cu vechea stare de fapt). Citindu-l pe Dobrogeanu-Gherea, observăm că, în mare, această schemă interpretativă se regăsește și în scrierile sale.26 Ea îi explică nu atât pledoaria pentru dezvoltarea capitalistă a ţării, cât mai ales critica la care supune regimul existent, numit „neoiobag” ori „semicapitalist”27; mai mult, invocă și „o lege a dezvoltării societăţilor înapoiate, rămase în urmă în dezvoltarea lor socială, în dezvoltarea lor capitalistă”, pe care o enunță astfel: „Ţările rămase în urmă intră în orbita ţărilor capitaliste înaintate, ele se mișcă în orbita acelor ţări și întreaga lor viaţă, dezvoltare și mișcare socială sunt determinate de epoca istorică în care trăim, de epoca capitalisto-burgheză. Și această determinaţiune a vieţii și mișcării sociale a ţărilor înapoiate prin cele înaintate e însăși condiţia necesară de viaţă”, chiar dacă „mișcarea lor și toate manifestaţiunile lor sociale se fac de multe ori prin sărituri, prin zigzaguri, sunt sau par a fi anormale”28. Așadar, în privinţa progresului ţării, Dobrogeanu-Gherea vedea, ca marxist, doar o singură soluţie: urmarea modelului occidental, cuplarea ţării la tendinţele internaţionale, convins fiind că doar printr-o astfel de mișcare există șansa ca România să nu rămână în afara viitoarelor prefaceri socialiste, pe cale, credea el (împreună cu toți socialiștii vremii), de a se petrece în ţările dezvoltate.29 26

27

28 29

Foarte clar, de exemplu, în articolul deja citat: „Transformarea societăţii feudale în societate burgheză s-a făcut în ţările înapoiate prin influenţa mediului internaţional.” (Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Rolul păturii culte în transformările sociale”, p. 432). Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Post-scriptum sau Cuvinte uitate” (1908), în Opere complete, vol. 3, p. 482. Ibidem, p. 481. „E întrebarea: România, în momentul când vor începe marile schimbări în Europa, când noile forme sociale vor lua locul celor vechi, va putea fi înrâurită de aceste zguduiri, de aceste transformări? Aș putea răspunde apriori că orice

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

23

Desigur, odată conștientizat, acest lucru nu putea fi realizat în mod pur intelectual, pentru asta fiind nevoie de impulsuri politice. Din acest motiv politica este atât de importantă, rolul ei fiind cel de a influenţa direcţia și parcursul societăţii.

II. Structuri ale societăților

D

acă într-o societate modernă dezvoltată principalele clase sociale sunt burghezia și proletariatul, România în care trăia Dobrogeanu-Gherea, aflată încă într-un stadiu de dezvoltare incipient, moștenise din epocile anterioare o structură socială preponderent schimbare în Europa va influenţa și pe România. În adevăr, astăzi, când relaţiile dintre oameni sunt așa de întinse, când mijloacele de transport și de comunicaţie sunt așa de dezvoltate, când o recoltă bună sau rea în America influenţează asupra preţului grâului chiar în România, când vestea de război între Franţa și Germania influenţează relaţiile comerciale din toată lumea și se manifestă prin scăderea acţiunilor la bursă, cum s-ar putea ca marile transformări sociale ce vor avea loc să nu se simtă și în ţările înapoiate, și deci și în România? Astăzi, ţările Europei se influenţează una pe alta mult mai tare, legătura între dânsele e mult mai mare de cum era legătura între diferitele provincii ale Franţei în timpul revoluţiei celei mari și chiar în timpul revoluţiei de la 1848.” (Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Rolul păturii culte în transformările sociale”, p. 431-432). Totuși, aici s-ar putea formula o nedumerire: dacă influenţa ţărilor capitaliste dezvoltate este atât de covârșitoare în întreaga lume, pe de o parte, iar trecerea spre socialism a Occidentului atât de apropiată, pe de altă parte, la ce bun zbaterea ţărilor înapoiate (ca România), de vreme ce transformarea sistemului capitalist într-unul socialist se va răsfrânge, inevitabil, și asupra lor (căci și actualul sistem o face)? Răspunsul cel mai simplu și coerent (în raport cu presupoziţiile teoretice – marxiste – ale lui Dobrogeanu-Gherea) este următorul: trecerea la socialism nu se poate face din orice stadiu de dezvoltare – cu cât o societate este mai avansată, cu atât este, practic, mai pregătită pentru socialism; în plus, la fel cum în societăţile subdezvoltate – influenţate de sistemul mondial capitalist – adoptarea capitalismului s-a produs cu distorsiuni locale (datorate tocmai înapoierii), tot astfel, putem presupune, adoptarea prin imitaţie (sau constrângere sistemică) a socialismului poate fi disfuncţională în condiţiile în care nu am avea de-a face cu o societate capitalistă avansată.

24

Andrei State

agrară, care opunea o masă covârșitoare de ţărani unui segment foarte subţire de proprietari funciari, la care se adăuga un proletariat industrial puţin numeros și o burghezie liber profesionistă (întreprinzători, medici, avocaţi etc.) întrecută cu mult numeric de o pătură funcţionărească supradimensionată în raport cu nevoile administrative ale ţării. Situaţia este surprinsă bine chiar de Gherea: „La noi, acum mai bine de patruzeci de ani, era cam următoarea stare reală de fapt: o treaptă economică de dezvoltare foarte înapoiată, relaţii economice semifeudale, moravuri semiorientale, o stare culturală primitivă; pe acest fond social, pe această stare reală de fapt, s-a altoit o stare formală de drept, luată din Occident, o stare de drept care corespundea și era produsă de o stare de fapt, de o stare economică, morală și culturală incomparabil superioară nouă. Dar odată cu introducerea acestei întocmiri politice și juridico-sociale superioare nu s-a schimbat în mod corespunzător și organizaţia și relaţiile economice; dimpotrivă, acestea au rămas în bună parte semifeudale; și tot așa și relaţiile care izvorăsc dintre dânsele au rămas și ele aceleași.”30 Prin urmare, dat fiind caracterul deosebit al societăţii românești (în raport cu modelul social occidental), analiza lui Gherea se va concentra, deci, nu pe un model existent în Europa occidentală și presupus – eventual cu modulări și adaptări – ca existent și la noi, ci pe situaţia (hibridă) de fapt. Astfel, el va analiza conflictul ireconciliabil care-i opune pe ţărani moșierilor, interesele celor din urmă fiind apărate, prin reprezentanții săi (politicieni și birocrație), de însuși statul român. Dacă starea deplorabilă în care se găseau ţăranii31, precum și abuzurile nenumărate la care erau supuși de 30 31

Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Post-scriptum sau Cuvinte uitate”, p. 499. Condiţia mizerabilă a clasei ţărănești descrisă Dobrogeanu-Gherea în urmă cu un secol nu diferă prea mult de ceea ce scria Marx în legătură cu același subiect în anii 1860. În niște manuscrise descoperite la mijlocul secolului trecut în Arhiva MarxEngels a Institutului Internaţional de Istorie Socială de la Amsterdam și editate în România, există mai multe pagini dedicate situaţiei social-politice a Ţărilor Române. Așa cum se arată în prefaţa și în introducerea volumului, însemnările

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

25

către latifundiari (aflaţi în cârdășie cu legiuitorii, politicienii și cu toate forţele represive ale statului) este descrisă cu lux de amănunte în Neoiobăgia, Gherea indică în alte articole modul în care funcţiona societatea la nivel de structură. El observă că principalul rezultat al neconcordanţei dintre înapoierea ţării și adoptarea instituţiilor occidentale îl reprezintă „un dezacord profund între starea noastră formală de drept superioară și starea reală de fapt inferioară, un dezacord care a avut de rezultat că starea noastră legală a rămas numai pe hârtie”. Concret, acest rezultat însemna că regimul legal este dublat de unul ilegal, consecințele fiind diferite pentru diferitele clase sociale. „Pentru clasele dominante și oligarhia politicianistă, regimul de ilegalitate avea de urmare (și are încă, deși nu în aceeași măsură) că aceste clase și această oligarhie pot uza și abuza de lege, o pot și eluda în relaţiile lor cu cei mai mici și mai umili, și în special cu poporul muncitor.”32

32

lui Marx se bazează mai ales pe un volum al istoricului francez E. Regnault, la rândul lui acesta avându-i ca principale surse de informare pe N. Bălcescu, Ion Ghica, Eliade Rădulescu și A. Papiu-Ilarian. Iată un exemplu, redactat stenografic: „Ţăranii. Rasă puternică, primitivă, în special în munţi și în Banatul Craiovei. La fel ţăranii din Transilvania. Ironici. Fizionomie meridională. Zeflemiști. Mare putere de asimilare. Traian e un fel de zeu naţional. Supersiţii (strigoi, de ex.). Au prejudecăţi în privinţa industriei fierului etc., fiindcă toate uneltele din fier și de aramă erau făcute exclusiv de ţigani, care sunt de altfel singurii potcovari din ţară. Românii din Transilvania sunt mai puţin înapoiaţi. Boierii, care de drept posedă monopolul tuturor băuturilor alcoolice de pe moșiile lor, ţin cârciume și propagă beţia. Ţăranul își petrece toate numeroasele sărbători ale ritului ortodox la cârciumă. Unica hrană a familiei e mămăliga (pastă de mălai gătită cu apă). La zile mari, mămăliga se mănâncă cu lapte, brânză proaspătă sau cu pește sărat. Până acum câţiva ani, locuinţele lor nu erau decât niște vizuine întunecoase, gropi săpate în pământ (numite bordee, locuite astăzi mai ales de ţigani). Acum, aproape pretutindeni, sunt colibe acoperite cu stuf. Acesta e meritul lui Kiseleff. Costumul ţăranului de pe Dunăre e același ca pe timpul lui Traian.” – Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), București, Editura Academiei, 1964, p. 132. Pentru o schiţă a istoriei sociale a condiţiei ţărănimii românești între secolul al XVII-lea și mijlocul celui de al XIX-lea, vezi Ibidem, p. 132-141 și 163-166. Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Rolul păturii culte în transformările sociale”, p. 499-500.

26

Andrei State

Ce anume se poate desprinde din aceste observaţii și judecăţi? La prima vedere, am fi tentaţi să afirmăm că de vreme ce starea de subdezvoltare a României nu corespundea situaţiei societăţilor avansate occidentale, o analiză propriu-zis marxistă era total inaplicabilă, iar despre o soluţie socialistă nici nu putea fi vorba. Aceasta e chiar obiecţia pe care atât liberalii, la dreapta, cât și poporaniștii, la stânga, au adus-o marxiștilor locali.33 Însă dacă cu a doua idee Gherea a fost în genere de acord – și vom vedea care era, pentru el, rolul socialismului românesc –, chiar dacă unele curente marxiste au încercat să argumenteze că, în anumite condiţii, este posibilă o trecere directă la socialism a unor societăţi agrare34, mare parte din 33

34

Pentru respingerea acestei obiecţii, vezi, de exemplu, Constantin DobrogeanuGherea, „Socialismul își are oare raţiune?” (1902), în Opere complete, vol. 3, și Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Asupra socialismului în ţările înapoiate” (1911), în Opere complete, vol. 5, Editura Politică, București, 1978. Această problemă i-a preocupat în special pe marxiștii ruși (de coloratură narodnicistă) din ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Disperaţi că în conformitate cu ideile lui Marx trebuiau să aștepte mult și bine până să întrevadă o soluţie socialistă pentru societatea lor, aceștia au ajuns să formuleze un model teoretic în care saltul spre socialism se putea realiza fără industrializare (și toate problemele ce decurgeau de aici: distrugerea comunităţilor tradiţionale, pauperizare în masă, alienare etc.), iar pentru aceasta au apelat la ideea reînsuflețirii vechii forme de organizare a comunităţilor (agricole) rusești, obștea, conservată încă în anumite zone din Imperiul Ţarist; datorită faptului că aceasta se afla într-un stadiu anterior proprietăţii private, se credea că ar putea funcţiona ca model pentru o societate postcapitalistă. În acest sens, publicista și activista Vera Zasulici (cu care Dobrogeanu-Gherea s-a și aflat în relaţii personale apropiate, împărtășindu-i interesul pentru problema agrară) i-a adresat o scrisoare lui Karl Marx, solicitându-i să se pronunţe asupra chestiunii. Scris cu doi ani înainte de moarte, într-o perioadă în care era foarte bolnav, răspunsul lui Marx a fost extrem de evaziv. Cel mai important pasaj al celebrei scrisori de răspuns – o scrisoare din care mulţi, chiar și astăzi, au dedus că Marx ar da dreptate marxiștilor „neortodocși” (și că este posibilă trecerea directă la socialism a unei ţări înapoiate sau insuficient capitalizate) – este următorul: „Analiza făcută în Capitalul nu oferă deci argumente nici pro, nici contra viabilităţii obștii rusești, dar cercetările speciale pe care le-am făcut în această problemă, și pentru care am căutat material în izvoare originale, m-au convins că această obște este punctul de sprijin al regenerării sociale a Rusiei.” (Karl Marx, „[Scrisoare către V. I. Zasulici]”, în

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

27

opera gânditorului român a fost dedicată tocmai analizei de tip marxist a realităţilor românești din vremea sa. Iar acest lucru nu înseamnă atât extinderea unei scheme interpretative și asupra unei realităţi pentru care nu a fost construită (în genul depistării contradicţiilor sociale de tip modern la scara întregii istorii umane: de pildă, retroproiectarea contradicţiei dintre burghezie și proletariat la moșierime și ţărănime), cât presupunerea că, în pofida subdezvoltării, România este, totuși, o ţară capitalistă, chiar dacă forma de capitalism existentă e așa-zicând imperfectă față de modelul occidental.35 Faptul că România este o ţară capitalistă rezultă nu atât din (non)existenţa mijloacelor de producţie avansate, sau chiar din tipul (impur) de relaţii de producţie, cât mai ales din forma pe care o ia producţia. Sub influenţa ţărilor occidentale și în relație directă cu ele, România s-a transformat, iar la nivel social-economic principala schimbare a constat în forma de producţie: „Ţara noastră [...] s-a transformat din ţară cu gospodărie naturală, producătoare mai ales de valori de întrebuinţare, cum era altădată, în ţară producătoare de mărfuri, de valori de schimb.”36 Acest lucru înseamnă că România a ieșit dintr-o izolare economică (cvasi-autarhică) și s-a integrat, fie și doar ca periferie, în sistemul mondial capitalist. Deși este o ţară încă preponderent agrară, faptul că ia parte la producţia globală de mărfuri și la diviziunea internaţională a muncii (chiar dacă pe o poziţie subalternă și foarte puţin productivă) o face să îndeplinească una din precondiţiile socialismului. Pe scurt,

35

36

Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 19, București, Editura Politică, 1964, p. 257). Din acest fragment reiese mai degrabă politeţea faţă de preopinent și prudenţa autorului de a se aventura în speculaţii. Totuși, faptul că Marx a fost preocupat de problema ridicată de V. Zasulici rezultă și din faptul că, pentru această scurtă scrisoare, s-au păstrat niște ciorne mai lungi, însă elaborate destul de confuz și la fel de neconcludente; vezi Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 19, p. 416-437. Vezi Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Asupra socialismului în ţările înapoiate”, p. 49. Ibidem.

28

Andrei State

asemănarea structurală cu ţările occidentale este cu mult mai mare decât deosebirea37, iar acest fapt justifică întrutotul atât aplicarea unei grile teoretice marxiste la studiul societăţii românești, cât și practica politică socialistă militantă în vederea progresului social (ceea ce însemna, pe termen scurt și mediu, îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale claselor muncitoare, emanciparea și socializarea lor, iar pe termen mediu și lung nimic altceva decât revoluţia socialistă, schimbarea în întregime a sistemului capitalist existent).

III. Dezvoltare inegală, dezvoltare combinată

Î

n Manifestul comunist publicat de Marx și Engels în 1848 există un celebru pasaj38 unde elogiul și critica burgheziei se împletesc în înfăţișarea unui tablou istoric grandios. „Burghezia a avut în istorie un rol cât se poate de revoluţionar.” Burghezie înseamnă aici clasa capitaliștilor, iar pentru Marx și Engles nu există nicio îndoială că sistemul capitalist a reprezentat, în raport cu sistemele sociale și productive anterioare, un progres istoric. Importanţa și măreţia capitalismului constă nu doar în aceea că a descătușat – prin intermediul revoluţionării tehnice a mijloacelor de producţie, prin transformarea relaţiilor de producţie, prin diviziunea socială a muncii etc. – forţe productive uriașe, ci și în faptul că a schimbat relaţiile sociale (presupus naturale), eliberându-l pe om de servituţile ancestrale și lăsându-l faţă în faţă cu o singură necesitate: cea de a-și vinde (în mod „liber”) forţa de muncă, pentru a putea trăi. Ţăranul, prins de veacuri în niște chingi sociale și constrângeri de nedepășit, s-a văzut emancipat cu forţa de către noul sistem 37 38

Vezi Ibidem, p. 49-51. Vezi Karl Marx și Friedrich Engels, Manifestul partidului comunist, București, Nemira, 2006, p. 14-15.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

29

economic. O emancipare, desigur, ambivalentă, pe care, de cele mai multe ori, nici scrierile lui Marx și Engels n-o tranșează. Despre această ambiguitate a emancipării depun mărturie două fragmente din două scrieri ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, ambele folosind același exemplu, al unui ţăran luat în armată. Să vedem ce spun textele – mai întâi primul, din 1886: „Afară de cheltuielile peste măsură de mari cerute pentru ţinerea armatei, pentru cumpărarea materialului de război, pentru întăriri etc., mulţime de puteri, și încă din cele mai tinere, mai vânjoase, mai în stare de a produce, sunt îndepărtate de la munca productivă și de multe ori nu numai pentru timpul cât fac slujba ostășească, ci chiar pentru viaţa întreagă; căci, corupt prin viaţa de cazarmă, soldatul, venind acasă, se face lipitoare din punctul de vedere economic și ciumă din cel moral.”39 Și al doilea, din 1910, pe care îl voi cita pe larg: „Și iată-l pe flăcăul din sat luat din mediul său strâmt și tâmpitor și adus în cazarmă. Aici, înaintea ochiului lui sufletesc se desfășoară o întreagă viaţă nouă. Mai întâi, deosebirea enormă care există în genere între viaţa de sat și cea de oraș, deosebirea accentuată încă la noi prin relaţiile sociale, prin faptul că în oraș s-au realizat, în parte cel puţin, instituţiile occidentale capitalisto-burgheze, pe când la ţară au rămas cele iobage. În cazarmă, flăcăul nostru începe să înveţe carte; el capătă cizme și manta, pe când acasă umbla desculţ și gol; în fiecare dimineaţă i se dă ceai, în fiecare zi o fiertură de carne, ceea ce n-au la ţară nici fruntașii satului. La viaţa nouă ce se desfășoară înaintea soldatului ia și el parte. El e concentrat ca să păzească ordinea, ba împotriva manifestaţiilor boierilor din opoziţie, ba împotriva studenţilor naţionaliști, ba împotriva lucrătorilor sindicaliști. Atâtea lucruri noi, pline de un nou înţeles, care revoluţionează capul și sufletul ţăranului! Dacă e deștept, flăcăul ajunge sergent 39

Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Ce vor socialiştii români? Expunerea socialismului ştiinţific şi Programul socialist” (1886), în Opere complete, vol. 2, p. 96.

30

Andrei State

și sergent-major. Atunci începe să trăiască o viaţă de adevărat boier. E superior acuma și, la rândul lui, are robi la dispoziţie, cu care, în treacăt fie zis, se comportă mult mai rău și mai crud decât superiorii cei mari, ofiţerii – iarăși povestea propriilor umiliri de răzbunat. Ca superior are sub ordinele sale și pe boieri, pe bacalaureaţi, care, pentru a se sustrage obligaţiilor grele ale serviciului, îi intră în voie prin daruri și-l poftesc la petreceri de tot felul. Ca și boierii bacalaureaţi, el are amante în Dealul Spirii, citește gazete, se ocupă de politică, trăiește viaţa orașului cu tot binele și răul ei: cu partea ei luminătoare, cultivatoare, deschizătoare de orizonturi noi și largi, dar și cu toate stricăciunile ei. Și după trei ani de asemenea învăţătură, iată-l întors în sat. Ce va deveni el acolo? Uneori, dacă anume împrejurări îi sunt favorabile, intră în rândurile burghezimii sătești [...]. Aceasta însă e o excepţie. De obicei el se face plugar ca orice alt ţăran, adică devine iară neoiobag. Dar acum nu mai este naivul și neștiutorul deprins cu toate mizeriile satului. Nu, el e un alt om. A fost relativ bine îmbrăcat, bine hrănit, a avut galoane strălucitoare și a avut robi sub stăpânirea lui; a muștruluit până și pe boierii bacalaureaţi și a făcut berbantlâcuri împreună cu ciocoii. Cum va putea el acum să muncească o viaţă întreagă, gol și flămând, sub arapnicul feciorului boieresc și jandarmului rural? Și, nota bene, el e un om mai cult, a citit gazete și le citește și acum la primărie, pricepe ceva din legi și din marea ilegalitate de la ţară; simte mai clar toate anomaliile profunde din viaţa satelor și contrazicerea dintre instituţiile occidentale și regimul neoiobag, și mai știe și să mânuiască armele și să comande în luptă”40. Desigur, există o dimensiune profund ambiguă în aceste fragmente citate: și nu mă refer doar la faptul că ele pot fi luate atât ca exemplu negativ, mai ales în textul din 1886 – armata ca instituţie represivă, care consumă resursele unei societăţi, fiind, în plus, corupătoare de moravuri –, cât și ca exemplu pozitiv, în al doilea 40

Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, p. 149-151.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

31

text armata fiind văzută ca instituţie emancipatoare, ce intensifică socializarea, lărgind și orizontul intelectual, și chiar pe cel moral al omului. Mai curând, ambiguitatea constă în faptul că în aceeași măsură în care instituţiile societăţii burgheze îl emancipează pe om de lesturile lumii rurale primitive, ele îl socializează în chiar valorile noii lumi (capitaliste), în care egalitatea e doar formală, orice om e doar o forţă de muncă, orice lucru e doar o marfă etc. Altfel spus, denaturalizarea vechii lumi este mereu însoţită de o renaturalizare a celei noi. Prin urmare, scopul politicii socialiste este de a arăta tocmai caracterul și contradicţiile societăţii capitaliste, vizibile și într-o țară subdezvoltată ca România (cu un regim „capitalist dublat de iobăgist”41), și, bine-nţeles, de a acţiona în vederea transformării ei. Așa cum bine se știe, teoria marxistă consideră socialismul drept o necesitate istorică a societăţii moderne, făcută posibilă de însăși dezvoltarea capitalistă, o dezvoltare care, de la un moment dat încolo, este o piedică în calea progresului lumii. Căci într-o lume tot mai socială, tot mai colectivă, relaţiile de proprietate capitaliste nu mai corespund realităţilor sociale și productive existente. Cum scrie și Dobrogeanu-Gherea, în descendenţa directă a lui Marx: „Ei bine – pe când întreaga viaţă socială se colectivizează, pe când producţia economică se colectivizează și ea din ce în ce mai mult –, aproprierea productelor, aproprierea instrumentelor de muncă nu e socializată, nu e colectivă, ci rămâne individualistă. Fabrici, mine, moșii, producţia întreagă nu aparţine întregului organism social, societăţii, ci... aparţine la indivizi deosebiţi. Aceasta e marea, e colosala contrazicere ce se dezvoltă prin procesul, prin progresul economic în societăţile moderne.”42 Însă din faptul că societatea capitalistă este – de la un punct încolo – pregătită pentru socialism, 41 42

Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Asupra socialismului în ţările înapoiate”, p. 49. Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Concepţia materialistă a istoriei” (1892), în Opere complete, vol. 3, p. 27-28.

32

Andrei State

nu rezultă că o astfel de schimbare sistemică se va produce de la sine. Pentru aceasta e nevoie de acţiune politică din partea celor care produc în comun această bogăţie socială, din partea muncitorilor (indiferent dacă sunt muncitori industriali, agricoli sau de alt fel). Căci nicio politică nu este posibilă, pe de o parte, fără conștientizarea situaţiei de către cei care muncesc, în definitiv majoritatea oamenilor din societate, și fără organizarea lor colectivă (în asociaţii, sindicate, partide), pe de altă parte. Însă în România lui Gherea, socialiștii făceau treaba burgheziei: trebuiau să apere democraţia burgheză și drepturile și libertăţile cetăţenești, să lupte pentru punerea în practică a legilor existente și împotriva abuzurilor la care erau supuși, cel mai adesea ilegal, muncitorii și ţăranii, să-i edifice pe aceștia în legătură cu rolul și poziţia lor în societate și să răspândească în interiorul societăţii cele mai progresiste idei.43 Deși recunoaște greșelile44 pe care le-a făcut mișcarea socialistă românească, acestea fiind o cauză45 a slabei împământeniri a socialismului, argumentele în favoarea răspândirii ideilor socialiste sunt, pentru el, mai puternice decât toate inadecvările și slăbiciunile, ele motivându-l să producă numeroase texte explicative. Una din cele mai bune expuneri o întâlnim într-un studiu din 1911. Raţionamentul său nu este unul strict analitic, ci – așa-zicând 43

44

45

Vezi, de pildă, Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Studiu critic asupra socialismului în România” (1900), în Opere complete, vol. 3, p. 323-324. Vezi Ibidem, p. 329-330. În plus, pentru marxistul român, cea mai mare greșeală a socialismului românesc a fost nu atât politica – prin care el înţelegea activitatea de a-i convinge pe alţii (în scris sau prin viu grai) de anumite idei și valori progresiste, de a protesta public împotriva nedreptăţilor sociale și de a încerca să contribui la organizarea claselor muncitoare în asociaţii și sindicate, pentru o mai eficace urmărire a intereselor proprii și o apărare în faţa abuzurilor –, cât politica parlamentară, care a molipsit în cele din urmă firava și neexperimentata mișcare socialistă din România de toate tarele politicianismului; vezi Ibidem, p. 330-332. O altă cauză, mult mai importantă, fiind înapoierea societăţii românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, de neschimbat de pe o zi pe alta.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

33

– dinamic; el îi acuză pe „potrivnicii socialismului din ţările înapoiate” de reificarea realităţii (istorice): „ei speculează și operează cu aceste ţări ca și cu niște organisme independente, de-sine-stătătoare, ce trăiesc în afară de legătura și influenţa altor ţări și care trebuie să refacă întreg ciclul de evoluţie prin care au trecut celelalte ţări înaintate”46. Pentru Gherea, lucrurile se prezintă altfel: din faptul că ţările dezvoltate determină evoluţia celor subdezvoltate, nu rezultă că ţările înapoiate vor parcurge exact aceleași stadii de dezvoltare – și exact în aceeași unitate temporală – prin care au trecut cele avansate, ci urmează atât că sub influenţa acestora din urmă „evoluţia ţărilor înapoiate se face într-un timp mult mai scurt”, cât și faptul că această evoluţie are loc într-un alt mod: „caracterul însuși al acestei evoluţii e de multe ori fundamental schimbat”, cu alte cuvinte „în ţările înapoiate, transformarea formelor sociale de viaţă – a formelor sociale, politice, juridice etc. – se face [...] mai înainte de a se fi dezvoltat în special acel substrat economico-social care în ţările înaintate a făcut posibile, ba chiar a dat naștere acestor forme politico și juridico-sociale”. În acest sens, formulează chiar o „lege”, care sună așa: „În ţările înaintate capitaliste, formele sociale urmează fondul social, în ţările înapoiate, fondul social e acela care urmează formelor sociale.”47 Aceasta revine la a spune că, în același fel în care ţările înapoiate se orientează și adoptă, în prezent, forma de organizare a societăţilor dezvoltate, capitalismul, la fel, în viitor, atunci când ţările occidentale vor trece la socialism, 46

47

Vezi Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Asupra socialismului în ţările înapoiate”, p. 44. Ibidem, p. 45. Această „lege” răstoarnă interpretarea materialist istorică a lui Marx și Engels, pentru că la Gherea nu forțele de producție distrug și reconstruiesc relațiile de producție, atunci când acestea nu le mai corespund, ci relațiile de producție, odată instituite, își inventează niște forțe de producție adecvate. Totuși, oricât de interesantă e sub aspect teoretic, teza marxistului român este infirmată chiar de situația pe care o combate: „regimul de ilegalitate” deplâns de el se datorează faptului că nu există forțe de producție puternice care să impună un „regim de legalitate”, căci relațiile de producție, singure, nu pot da naștere capitalismului.

34

Andrei State

„societăţile înapoiate, semicapitaliste [...] își vor adopta și ele și li se va impune și lor forma de organizaţie socialistă a societăţii”, altfel spus „acestea se vor dezvolta ulterior, sub organizaţia socialistă a societăţii”48. În acest sens, concluzia lui Gherea este netă: din toate punctele de vedere, socialismul e îndreptăţit nu doar în Occident, ci și la noi (chiar dacă într-o manieră indirectă, de luptă pentru adoptarea formelor sociale avansate). „Activitatea socialiștilor din ţările înapoiate e analoagă cu activitatea tovarășilor lor din ţările înaintate, pentru că termenul la care ajung societăţile lor respective în evoluţia lor e analog.”49

IV. Capitalism și neoiobăgism

S

ingura carte a lui Dobrogeanu-Gherea care să nu fie o culegere de texte anterior publicate, sau o broșură cu intenţii de popularizare a doctrinei socialiste, Neoiobăgia e volumul care l-a impus pe autor nu doar ca pe o autoritate știinţifică în privinţa chestiunii ţărănești, ci și ca pe un sociolog de vârf.50 Una din trăsăturile 48 49 50

Ibidem, p. 46. Ibidem, p. 47. În linii mari, descrierea societăţii românești pe care o face Dobrogeanu-Gherea este confirmată de cele mai recente cercetări de istorie economică. De pildă, în volumul său despre decalajele dintre România și Europa, Bogdan Murgescu notează: „Efectul negativ cel mai dramatic a fost situaţia deplorabilă a ţărănimii, atestată atât de anchetele economico-sociale din primul deceniu al secolului XX, cât și de răscoala din 1907. Mulţi istorici străini consideră că dezvoltarea industriei moderne a fost cu totul insuficientă, și că România, axată prea mult pe producţia și exporturile de cereale, intrase într-o fundătură economico-socială, în cadrul căreia apărătorii structurilor existente aveau capacitatea de a bloca orice tentative de schimbare modernizatoare. După o analiză comparativă a situaţiei diverselor ţări exportatoare de produse agricole, Dieter Senghaas ajunge și el la concluzia că performanţele economico-sociale ale României au fost slabe și că «într-o asemenea structură agrară extrem de inegalitară și în contextul unei productivităţi deosebit de reduse exporturile agricole nu puteau genera impulsuri

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

35

majorităţii scrierilor marxiste din acea epocă a constituit-o caracterul lor polemic în raport cu diverse curente politice și economice mai mult sau mai puţin înrudite, însă considerate eronate. Astfel, Neoiobăgia a fost elaborată „pentru a răspunde, din perspectiva marxismului, doctrinei poporaniste”51. Însă chiar dacă comportă un caracter polemic, anvergura volumului depășește cu mult simpla respingere a unui curent politic rival, constituindu-se într-o analiză remarcabilă a problemelor (agrare ale) României acelui timp: „Termenul central, din titlul cărţii, e o «invenţie» a autorului, care îi și rezumă demonstraţia. Problema de fond rămâne cea comună mai tuturor oamenilor politici și cercetătorilor, de la pașoptiști la contemporani: tranziţia de la Orient la Occident, modul în care poate fi transformată România «într-o ţară civilizată occidentală», «liberalo-burgheză». Diagnosticul diferă însă de al multora.”52 Înainte de a vorbi despre diagnostic, trebuie să vedem care sunt simptomele, cum descrie Dobrogeanu-Gherea situaţia generală a ţării: „Avem o viaţă economică reală bazată pe neoiobăgie și avem instituţii politico-sociale occidentale, liberalo-burgheze, care se potrivesc cu cea dintâi ca nuca în perete, care sunt chiar în completă contrazicere cu ea, așa încât a realiza la sate instituţiile occidentale ar fi a pune în primejdie existenţa neoiobăgismului. Nu se poate să ţii pe ţăran în cele mai importante relaţii ale vieţii lui în iobăgie, iară pe de altă parte mai în fiecare an, în timpul alegerilor – căci sunt cam dese –, săptămâni întregi, cât ţine campania electorală, să-i vorbești că el e cetăţean liber, e talpa ţării, e buricul pământului, e poporul suveran pe spinarea căruia se ţine tot edificiul social etc.”53 Astfel, principala problemă a ţării este văzută ca fiind contradicţia

51 52 53

semnificative de dezvoltare pentru ansamblul economiei», astfel încât «o structură de clasă și socială depășită a obstrucţionat potenţialul de dezvoltare».” – Bogdan Murgescu, România și Europa, p. 109. Z. Ornea, Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, p. 417. Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești (în relaţia ei cu literatura), p. 119. Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, p. 133.

36

Andrei State

dintre „starea noastră reală de fapt și starea formală de drept”54. Această chestiune, observă Gherea, a fost remarcată și de gânditorii și politicienii români conservatori: „conservatorii români, și în special doctrinarii conservatorismului boieresc, junimiștii, au fost cei dintâi care au insistat asupra dezacordului” amintit, cel „dintre realitatea noastră semiiobagă și instituţiile occidentale, care mai ales la sate au rămas în mod absolut literă moartă”55. Însă dacă la nivelul descrierii situaţiei conservatorilor li se poate da dreptate, în ceea ce privește remedierea problemei nu pot fi creditaţi ca deţinând o soluţie viabilă. Gânditorul marxist identifică două moduri – diametral opuse – prin care se poate dizolva această contradicţie socială: unul conservator („reduci starea de drept până la starea de fapt”56, adică armonizezi legislaţia cu realitatea socială, renunţând la niște instituţii liberale ce rămân pur formale), celălalt socialdemocrat („ridici starea de fapt până la înălţimea celei de drept”57, cu alte cuvinte transformi realitatea socială, democratizând-o în acord cu legile în vigoare și cu aspirațiile populare). Neoiobăgia abundă în descrieri foarte detaliate cu privire la starea materială și morală a ţărănimii, prezintă amănunţit măsurile legislative pe care diferite guverne le-au adoptat spre a rezolva cumva această mare problemă a ţării, și – nu în ultimul rând – polemizează pe larg atât cu ideile liberale, cât și cu cele poporaniste, ambele mult mai influente în epocă decât perspectiva autorului. Problema de fond e chiar sistemul neoiobag, pe care Gherea îl rezumă astfel: „o întocmire economico- și politico-socială agrară particulară ţării noastre și care consistă din patru termeni: Raporturi de producţie în bună parte iobăgiste, feudale; O stare de drept liberalo-burgheză, prefăcută în iluzie și minciună, lăsând pe ţăran la discreţia 54 55 56 57

Ibidem, p. 108. Ibidem. Ibidem, p. 109. Ibidem.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

37

stăpânului; O legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor ţărănești și reglementează raporturile dintre stăpâni și muncitori, raporturi izvorâte din cei doi termeni de mai sus; În sfârșit, insuficienţa pământului așa-zisului mic proprietar ţăran pentru munca și întreţinerea familiei sale, fapt care-l silește să devină vasal al marii proprietăţi.”58 Cât privește soluţiile de a depăși acest inconvenient major în calea dezvoltării ţării (și a emancipării majorităţii covârșitoare a populaţiei, ţăranii), propunerea lui Gherea e pe măsura gravităţii situaţiei: „desfiinţarea totală, completă, neîntârziată a acestui regim nefast, regimul neoiobag”59, ceea ce presupunea următoarele operaţiuni: „— desfiinţarea totală și definitivă a tuturor raporturilor de producţie și a servituţilor medievale: dijme, rușfeturi, învoieli de cu iarnă etc., desfiinţarea totală a contractului agricol și înlocuirea lui prin raporturile de producţie ce există în Occidentul capitalist; — desfiinţarea totală și definitivă a tuturor legilor de excepţie așa-numite tutelare, desfiinţarea inalienabilităţii pământului și a întregului nămol de legi și tocmeli agricole și a tuturor reglementărilor pe care le implică ele; — prefacerea micii proprietăţi aparente de azi – caracteristica regimului neoiobag – într-o adevărată mică proprietate ţărănească de-sine-stătătoare, având o întindere suficientă pentru munca și hrana unei familii; — prefacerea stării de drept din minciună în realitate, realizarea ei în raporturile politico-și juridico-sociale de la ţară.”60 Așa cum se observă, orizontul de schimbare avut în vedere nu era deloc, cel puţin într-o primă instanţă, radical. Ca marxist, Dobrogeanu-Gherea viza, pe termen mediu, transformarea capitalistă a ţării, împiedicată de modul de producţie și de relaţiile sociale existente. Așa cum am subliniat deja, în contextul societăţii românești de atunci (subdezvoltată din absolut toate 58 59 60

Ibidem, p. 281. Ibidem, p. 282. Ibidem.

38

Andrei State

punctele de vedere), nu exista nicio contradicţie între convingerile sale socialiste și revendicarea unor reforme (economice, politice, juridice și sociale) capitalist-burgheze, această presupusă sciziune ideatică fiindu-i reproșată atât de către adversari61, cât și de cei cu idei înrudite62. Evident, pe termen lung, schimbarea preconizată de Gherea era una socialistă, însă aceasta putea surveni abia după ce România ar fi devenit o ţară într-adevăr capitalistă. Ceea ce, pe moment, nu era cazul. Analiza lui Dobrogeanu-Gherea își găsește o confirmare teoretică în cea mai importantă lucrare știinţifică a marxismului, Capitalul. În al treilea volum al Capitalului, publicat de Friedrich Engels în 1894 după manuscrisele prietenului său, Karl Marx dedică o secţiune consistentă discutării agriculturii, cu accent pe renta funciară. În ultimul capitol (cel mai important) al secţiunii respective, filosoful german schiţează tabloul istoric al transformării vechilor moduri de producţie agricole (și relaţiilor materiale și sociale implicate) într-o formă de agricultură capitalistă. Vorbind despre această tendinţă modernă, Marx semnalează faptul că procesul nu este unul uniform pretutindeni, căci există anumite zone înapoiate, în care aceste transformări capătă o formă distorsionată: „Un rest din vechea proprietate comună asupra pământului, care după trecerea la gospodăria agricolă ţărănească independentă s-a păstrat, de exemplu în Polonia și România, a servit acolo ca pretext pentru a înfăptui trecerea la forme inferioare ale rentei funciare. O parte a pământului aparţine ţăranului individual și este lucrată de el în mod independent. O altă parte este lucrată în comun și dă un plusprodus, care servește parte pentru acoperirea cheltuielilor comunităţii, parte ca rezervă în caz de recolte proaste etc. Ultimele două părţi ale plusprodusului, și în cele din urmă chiar întreg plusprodusul împreună cu pământul pe care el crește, sunt 61 62

Ibidem, p. 308. Ibidem, p. 313

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

39

încetul cu încetul uzurpate de funcţionari ai statului și de persoane particulare, iar ţăranii proprietari de pământ mai înainte liberi, a căror obligaţie de a lucra în comun acest pământ este menţinută, sunt astfel transformaţi în clăcași sau în ţărani obligaţi a da rentă în produse, în timp ce uzurpatorii pământului comun se transformă în proprietari nu numai asupra pământurilor comune uzurpate, ci chiar și asupra pământurilor ţăranilor înșiși.”63 Însă nu doar acest mecanism descris pe larg în Neoiobăgia este prefigurat de analizele lui Marx, ci și concluzia generală, conform căreia acest sistem economic și social hibrid, pe jumătate feudal, pe jumătate capitalist este (dacă ne gândim la bunăstarea societăţii ca întreg) cea mai proastă variantă, având toate inconvenientele ambelor, fără a păstra vreuna din calităţile relative ale oricăreia din cele două sisteme aplicabile într-o formă așa-zis mai pură sau coerentă.64 Nu putem ști cu certitudine dacă Dobrogeanu-Gherea cunoștea acest volum din Capitalul65 – monografia lui Z. Ornea, cea mai amănunţită cercetare de până acum, nu dă niciun indiciu, deși sunt trecute în revistă toate sursele ce au putut fi documentate66 –, însă indiferent cum ar sta lucrurile, la vremea în care a fost scrisă lucrarea era suficient de novatoare pentru a fi remarcată în reviste științifice din alte țări67. 63

64 65

66 67

Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice, vol. III, part. II, București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1955, p. 756. Vezi Ibidem, p. 764-765. Cele două volume ale Capitalului (al doilea și al treilea) publicate, după moartea lui Marx, sub îngrijirea lui Engels, destul de tehnice, erau puţin familiare chiar și mișcării socialiste europene. Vezi Z. Ornea, Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, p. 417-421. La puțin timp după apariție, Neoiobăgiei i-a fost consacrată o scurtă recenzie într-o publicație științifică americană; pe lângă un rezumat al cărții, recenzentul semnalează importanța lucrării și necesitatea de a fi tradusă într-o limbă de circulație internațională (astfel încât să devină accesibilă și cercetătorilor străini); vezi Carol Aronovich, „Neoiobăgia by C. Dobrogeanu-Gherea [review]”, The American Economic Review, vol. 1, nr. 3, 1911, p. 572-573.

40

Andrei State

Cu o întârziere de aproape zece ani, Neoiobăgia a fost tradusă în limba franceză de un apropiat al autorului, cu intenţia de a fi publicată în străinătate. Această versiune i-a fost trimisă lui Kautsky la sfârșitul lui 1919, însă liderul socialismului european a decis, în 1920-1921, să n-o recomande spre publicare. Analizând documentele disponibile, Ornea a ajuns la concluzia că există două motive pentru care Kautsky nu a sprijinit o versiune în limba franceză. Primul motiv era legat de maniera în care Gherea și-a scris lucrarea; alegând o formă de expunere popularizatoare, prea puţin teoretică și academică și mult prea liberă ca expresie, autorul a sacrificat în repetate rânduri analiza sobră considerentelor polemice, fapt ce i-a făcut volumul greu digerabil de către un public potenţial nefamiliar cu disputele locale, un public care ar fi fost interesat mai curând de virtuţile analitice ale cărţii, estompate însă de stilul în care ideile au fost enunţate. Al doilea motiv, mai important, ţinea de relativa datare a cărţii: la vremea în care i-a parvenit lucrarea, socialistul german a considerat-o oarecum depășită, întrucât reformele agrare de după Primul Război Mondial soluţionaseră unele dintre problemele deplânse de autorul român.68 Dacă încercarea de impunere în străinătate a eșuat din păcate, Neoibăgia a fost receptată în România foarte rapid ca o cercetare importantă69, la care intelectualitatea locală trebuia să se raporteze, fie și critic.70 Conștient de importanţa știinţifică a lucrării sale, Gherea a proiectat anul următor un nou volum, în care să-și extindă cercetarea la alte sisteme socio-economico-politice (asemănătoare celui autohton), 68

69 70

„Utilă ar fi fost publicarea cărţii în 1912-1913, când un traducător delăsător (A. Șaraga), a tărăgănat operaţiile tălmăcirii care, în 1913, nu trecuse de jumătate. Dar și atunci – cum reiese din scrisorile traducătorului trimise lui Gherea – trebuia învins handicapul amintit și altele încă, de compoziţie.” (Z. Ornea, Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, p. 385-386). Z. Ornea, Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, p. 422. Vezi Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești (în relaţia ei cu literatura), p. 120, și Z. Ornea, Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, p. 422-424.

Plante exotice • Constantin Dobrogeanu-Gherea

41

astfel încât să poată formula concluzii ceva mai generale; însă acest proiect nu a mai fost realizat sub formă de carte, ci doar schiţat într-un studiu, „Asupra socialismului în ţările înapoiate”, publicat ca postfaţă la o traducere din Kautsky. Însă cu toate scăderile, opera lui Dobrogeanu-Gherea rezistă.

L O TA R R Ă D Ă C E A N U Ș ERBA N VO I N E A Mihai-Dan Cîrjan Adrian Grama

Î

n cadrul rescrierii postdecembriste a istoriei social-democrației românești, atât Șerban Voinea cât și Lotar Rădăceanu ocupă o poziție pe cât de aparte, pe atât de stranie. Pe de-o parte, ei sunt recunoscuți ca cele mai prestigioase voci teoretice ale Partidului Social-Democrat (PSD) interbelic. Pe de altă parte, asupra celor doi apasă constant povara unor alegeri politice care, după 1989, par incomprehensibile, dacă nu chiar opace: în feluri diferite, atât Voinea cât și Rădăceanu au participat activ la absorbirea PSD-ului în partidul comunist și la crearea a ceea ce se va numi începând cu 1948 Partidul Muncitoresc Român. Născut la Rădăuți în Imperiul Austro-Ungar în ultimul an al secolului al-XIX-lea, Lotar Rădăceanu a studiat la Universitatea din Cernăuți și a debutat în revista expresionistă Der Nerv cu un text despre relația dintre socialism și conștiința națională, una din problematicile specifice ale austromarxismului.1 Primul moment major din cariera sa politică a fost congresul de constituire al Partidului Social-Democrat din mai 1927, pentru care Rădăceanu 1

Lothar Wurzer, „Über das Verhältniss der sozialistischen Überzeugung zum nationalen Bewußtsein”, Der Nerv, nr. 3, ianuarie 1919, p. 19-22. Prima intervenție semnificativă a lui Rădăceanu în mediul cultural și politic românesc a fost un volum epistolar de polemici publicat împreună cu Eugen Relgis. O serie de recenzii critice pe care Rădăceanu le-a dedicat operei lui Relgis în paginile ziarului social-democrat bucovinean Vorwärtz a prilejuit un schimb de scrisori între cei doi intelectuali pe care un editor bucureștean a găsit potrivit să le adune în volum. Remarcabil în acest volum timpuriu este efortul cu care Rădăceanu încearcă să regândească proiectul socialist în contextul consolidării statului sovietic, pe care nu ezită să-l numească fie „oligarhie birocratico-militară”, fie „dictatură birocratică comunistă”; vezi Eugen Relgis și Lotar Rădăceanu, Umanitarism și socialism. Polemici, București, Editura I. Brănișteanu, f.a., p. 1931. Eugen Relgis (1895-1987) a fost un scriitor anarho-pacifist născut la Iași.

46

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

va redacta un proiect de program inspirat de modelul austriac și adaptat realităților românești. În urma congresului, tânărul Rădăceanu va fi numit redactor-șef al ziarului Socialismul, oficiosul social-democrat al epocii, pentru ca, mai apoi, după alegerile din decembrie 1928, să fie unul dintre cei nouă deputați PSD care au câștigat mandate în parlamentul României.2 Prima parte a anilor treizeci îl găsește pe Rădăceanu în poziția de secretar general al partidului, acesta fiind însărcinat să întocmească atât un program politic adresat țărănimii în contextul Marii Crize, cât și o strategie militantă pentru membri de partid, în vederea „refacerii mișcării muncitorești”. În același timp, Rădăceanu va conduce redacția noului ziar oficial al partidului, Lumea nouă. Dizolvarea partidelor politice în martie 1938 a reprezentat un moment de cotitură în biografia lui Rădăceanu. Dictatura carlistă a întrerupt activitatea politică a liderului social-democrat, deși acesta va continua să publice articole de presă și va ține o serie de conferințe în cadrul Universității Muncitorești din București. La începutul anilor patruzeci, Rădăceanu părăsește pentru o vreme PSD-ul, pentru a forma Uniunea Socialistă a Muncitorilor și Țăranilor împreună cu sociologul Mihai Ralea, dar se va realătura social-democraților în iunie 1944. Reconfigurarea scenei politice în toamna anului 1944 îi aduce lui Rădăceanu portofoliul Ministerului Muncii, poziție pe care o va ocupa sub diverse guvernări până la mijlocul anului 1952, dar și secretariatul general al PSD, până la unificarea cu PCR. În cadrul partidului el va conducea aripa Rădăceanu-Voitec, care va juca un rol esențial în apropierea de comuniști și, într-un final, în integrarea social-democrației în Partidul Muncitoresc Român. Spre deosebire de Rădăceanu care, pentru a relua formula celebră a lui Max Weber, a trăit din politică, Voinea pare să fi trăit 2

Voinea nu a reușit să-și câștige mandatul la aceste alegeri. La alegerile din 1932, PSD va trimite în parlament un număr de 7 deputați, Rădăceanu fiind ales în circumscripția Cernăuți.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

47

mai mult pentru politică. Născut la Paris, Șerban Voinea (18941969) a fost fără îndoială cea mai articulată voce a marxismului social-democrat interbelic. Cariera politică a lui Șerban Voinea în cadrul mișcării socialiste românești este legată de perioada ce a urmat Primului Război Mondial. După cum afirmă în memoriile sale, politizarea lui a avut loc sub influența soldaților germani social-democrați care, deși ocupaseră Bucureștiul, au participat la reconstrucția cluburilor socialiste în 1918.3 Alături de unul dintre acești soldați va începe Voinea să scrie primele sale manifeste socialiste, care îl vor aduce în atenția conducerii mișcării socialiste. Probabil perioada sa de maxim angajament politic a coincis cu ceea ce am numit în acest eseu Revoluția Europeană din perioada 1919-1921. Ca redactor al ziarului Socialismul, Voinea va descrie și interpreta, uneori chiar de la fața locului, lanțul de evenimente revoluționare europene care au cuprins în acest interval de timp țări și regiuni ca Ungaria, Austria, Germania și estul Europei. După scindarea mișcării socialiste românești în taberele social-democrate și comuniste, Voinea va fi secretar al Federației Partidelor Socialiste din România până la congresul din 1927, îndeplinind mai apoi rolul de reprezentant al filialei București a PSD. Astfel, funcțiile pe care acesta le-a ocupat în ansamblul de instituții socialdemocrate în perioada interbelică au fost temporare și restrânse cu precădere la anii douăzeci, Voinea preferând să își câștige existența de-a lungul anilor treizeci fie ca stenograf al Parlamentului, fie ca redactor al Radiodifuziunii Române. El va reveni în conducerea Partidului Social-Democrat începând cu toamna lui 1944, când e ales în Comitetul Central al PSD. În cadrul congresului de la 10 mai 1946, alături de Rădăceanu și aripa sa, atitudinea sa permite participarea pe liste comune cu comuniștii, ceea ce va conduce la dezmembrarea partidului în două: o parte care rămâne alături de 3

Paul H. Stahl, Șerban Voinea, 1894-1969. Contribuție la istoria social-democrației române, București, Fundația „Constantin-Titel Petrescu”, 2004, p. 40-45

48

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

C. Titel-Petrescu în afară colaborării cu PCR, și o alta care sprijină politica de apropiere a lui Rădăceanu și Voitec. Atitudinea lui Voinea în cadrul congresului va avea efecte considerabile în realizarea acestei rupturi. În perioada postbelică, Voinea a fost pentru un an ambasadorul României la Berna pentru ca mai apoi, după 1948, să hotărască să nu se mai întoarcă în țară. Deja cetățean francez prin naștere, se stabilește în Franța unde va fi angajat al Radiodifuziunii Franceze și copreședinte al Grupului Socialiștilor Români din Exil. Figurile celor doi au fost recuperate după 1989 în primul rând de o literatură de inspirație social-democrată ce pășește pe un teritoriu vag, aflat între memorialistică și istoriografie.4 Biografiile lor, marcate de un permanent contact cu marile figuri occidentale ale social-democrației, și teoria marxistă pe care au dezvoltat-o sunt privite ca elemente centrale, ce au reușit să încadreze practica Partidului Social-Democrat într-un orizont intelectual mai larg, sensibil în special la dezvoltările politice ale social-democrației vestice. Referințele constante la tradițiile marxiste occidentale trădează însă și felul în care rescrierea postsocialistă a marxismului social-democrat a recodificat ca europenitate internaționalismul socialist care marchează scrierile celor doi ca marcă a legăturii permanente cu Occidentul; și asta în contrast permanent cu o mișcare comunistă românească mult mai interesată de Moscova decât de Viena socialistă sau de mișcarea laburistă, pentru a numi doar două din influențele majore ale gândirii celor doi autori. E vorba, în fond, de o rescriere autocolonizatoare, prin care convingerile internaționaliste ale lui Rădăceanu și Voinea, la fel ca teoria marxistă pe care au articulat-o, devin o simplă încadrare în spațiul cultural și politic al Occidentului, delimitând astfel socialdemocrația română de orice contact cu marxismul comunist și 4 Ne referim în principal la lucrările publicate sub egida Fundației „Constantin Titel-Petrescu”.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

49

caracterul său periferic. E o delimitare care merge în paralel cu diferențierea orientalistă, atotprezentă în istoria intelectuală a marxismului, dintre o presupusă tradiție marxistă occidentală și una estică, aflată sub controlul direct al Moscovei.5 În cadrul unei astfel de rescrieri traiectoriile lor biografice stranii, de la figuri centrale ale social-democrației la semnatari ai decesului ei ca mișcare politică, devin de înțeles numai trecute prin grila de lectură personalizată, dramatică și în ultimă instanță simplistă a trădării6: atât Rădăceanu, cât și Voinea sunt acele figuri 5

6

Diferențierea dintre un marxism estic și un marxism occidental este, alături de o întreagă serie de opoziții (dogmatism vs. libertate conceptuală, schematism vs. inovație teoretică), marca unui anumit eurocentrism ce, în mod straniu, a putut să supraviețuiască cu succes în cercurile marxiste internaționale. Menționăm asta pentru că, în primul rând, e dificil de apreciat în ce măsură putem vorbi de astfel de distincții într-un câmp cultural internaționalist așa cum a fost practica culturală marxistă interbelică. Mai mult, opoziția minimalizează complexitatea teoriei marxiste a anilor douăzeci, când autorii de care ne ocupăm erau activi și când o astfel de distincție devine foarte greu de operat atât din cauza inovațiilor conceptuale sovietice, cât și din cauza importanței unor spații culturale intermediare precum Austria, Cehoslovacia, Polonia. Formularea canonică a acestei distincții poate fi considerată lucrarea clasică a lui Perry Anderson, Considerations on Western Marxism, Londra, New Left Books, 1976, care discută foarte succint această perioadă esențială pentru noi. Aceasta va fi intepretarea dată de rescrierea postsocialistă a social-democrației. Vezi, de exemplu, memoriile lui Adrian Dimitriu, Note de drum. Lupta pentru supraviețuire a social-democrației române, 1944-1980, București, Fundația „Constantin Titel-Petrescu”, 2001, p. 75-76: „În ce privește pe Lotar Rădăceanu, se știe că era lipsit de caracter și că în viața sa particulară lăsa de dorit [...] De îndată ce conducerea Partidului Comunist și-a dat seama că planul ei de îngenunchere a PSD nu ar putea reuși pe căi normale, ea s-a grăbit să îl folosească, fluturându-i în fața, ca și lui Voitec, argumente de la cele mai îmbietoare la cele mai amenințătoare, argumente în fața cărora ei au cedat.” O astfel de personalizare a unei decizii politice este prezentă și pentru cazul lui Șerban Voinea, momit cu postul de ambasador la Berna. O părere asemănătoare despre Rădăceanu întâlnim și în cartea lui Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, București, Humanitas, 2014, p. 95, pentru care întoarcerea lui Rădăceanu în PSD a fost doar o mișcare tactică cu intenția de a „distruge partidul din interior”. Vezi, de asemenea, și explicațiile lui Paul Stahl despre atitudinea lui Voinea la congresul din 10 mai 1946, în care încearcă să nuanțeze ideea de trădare care apare atât

50

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

centrale ale socialismului românesc care nu s-au putut ridica la înălțimea rolului lor istoric, într-un fel în care Constantin TitelPetrescu, de exemplu, a reușit. Principalii teoreticieni ai practicii politice asociate PSD-ului interbelic, ei sunt și cei care, printr-o carență etică explicabilă doar prin toposul trădării, au grăbit sfârșitul mișcării social-democrate și victoria comunismului sovietic.

I. Marxismul interbelic ca obiect istoric

P

e cât de dramatic și de tensionat etic, acest discurs al trădării ascunde și trivializează modul complex în care socialdemocrația română și cei doi autori de care ne ocupăm s-au raportat la comunism. Departe de a fi văzut ca alteritatea ideologică extremă a postsocialismului, ca o alegere politică specifică unei înapoieri zdruncinate de violență politică, ambii autori au văzut în comunism o mișcare muncitorească și, în consecință, un tip de practică politică marxistă asemănătoare propriilor lor alegeri. Social-democrația interbelică în România a fost de fapt permanent urmărită de spectrul comunismului, adică de acea practică politică marxistă care, deși intim legată de mișcarea social-democrată, a fost obligată să se manifeste doar în spațiul politic pe cât de invizibil, pe atât de marcant social7 al ilegalității. Referințele constante la comunism

7

de constant în scrierile de analiză și memorialistică dedicate social-democrației românești. În parte, această tendință se datorează și insistenței cu care Partidul Social-Democrat Român (1990-2001) și Fundația Titel-Petrescu au dus o politică dublă, prin care încercau să recupereze trecutul interbelic al partidului, refuzând însă multe elemente socialiste, astfel încât acesta să poată fi integrat discursului anticomunist post-1989 – de unde și exagerarea diferențelor dintre PSD și PCdR. Prezent în măsura în care ilegalitatea și ilegalismul vor fi un subiect permanent de discuție în practica PSD tocmai datorită situației specifice a celuilalt partid muncitoresc, PCR: întrebări legate de felul în care ilegalismul poate reprezenta un pericol sau o șansă pentru PSD vor marca discuțiile legate de Frontul Popular din anii treizeci.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

51

ca dublu ideologic apropiat și în același timp atât de diferit, cu care împărtășea atât istoria intimă a represiunii românești, cât și același cadru teoretic marxist8, au accentuat permanent tendința marxismului social-democrației române de a chestiona raportul dintre efort analitic și acțiune politică, dintre marxism ca analiză și marxism ca practică politică. Această raportare permanentă la comunism ca un soi de doppelgänger politic va face ca socialdemocrația interbelică să fie și o reflecție teoretică asupra felului în care marxismul se poate manifesta politic în cadrul semiperiferiei europene, asupra modalităților în care interpretarea marxistă a capitalismului românesc poate duce la diferite forme de strategie și acțiune politică: fie ilegalismul leninist al PCdR, fie pragmatica gheristă a PSD. Astfel, gândirea teoretică social-democrată trebuie văzută nu ca un simplu discurs analitic, cât ca o formă de practică politică în care alegerile teoretice ale actorilor sunt într-un continuu dialog cu opțiunile pragmatice ale partidului, cu modul său de funcționare și cu dinamica instituțiilor sale. Departe de a împărtăși atemporalitatea jucată a unui discurs academic sau poziția epistemică a științelor sociale interbelice, acest marxism a fost considerat chiar de către autorii săi drept un discurs eminamente politic și principial contextual, având rolul de a orienta poziția clasei muncitoare în cadrul capitalismului interbelic și de a ghida tranziția către socialism: „Marxismul nu-i numai un instrument de cercetare, ci și o armă. Pentru ca acest mijloc de luptă să fie însă eficace, el trebuie întrebuințat pentru scopul pentru care a fost 8

Unirea celor două partide muncitorești, chiar dacă considerată inoportună sau irealizabilă, a fost un ideal permanent prezent în cadrul social-democrației române, apărând constant în discuțiile despre atitudinea pe care membrii mișcării ar trebui să o aibă față de comuniști. Nu e ceva întâmplător, din moment ce mulți dintre membrii celor două partide au fost în multe cazuri camarazi ai aceluiași partid (Partidul Socialist Român), victime comune ale aceleiași Siguranțe. Pentru impactul emoțional puternic pe care ruptura socialismului românesc l-a avut, vezi și memoriile lui Șerban Voinea, în Paul H. Stahl, Șerban Voinea, 1894-1969. Contribuție la istoria social-democrației române.

52

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

creat, și anume pentru a nega în teorie veșnicia actualei orânduiri sociale și a ajuta în practică la înlăturarea ei.”9 Tocmai de aceea, lucrările lui Rădăceanu și Voinea cu greu pot fi desprinse de problema practicii politice marxiste a Partidului Social-Democrat. Pentru cei doi, dimensiunea analitică a lucrărilor lor venea să completeze ceea ce numim în acest eseu marxism strategic: un tip de gândire politică structurată nu numai de poziționări teoretice explicite, dar și de practicile instituțiilor politice ale social-democrației, de legătura tensionată dintre munca intelectuală și activitatea politică. Condițiile materiale de producere a acestui discurs teoretic sunt modelate de relația sa cu instituțiile politice ale culturii social-democrate: structura internă a Partidului Socialist Român (mai apoi a celui Social-Democrat), strategiile sale de legitimare, cluburi socialiste, sindicate, organizații de tineret, universități populare etc. Aceste condiții de producție fac ca ceea ce acești autori pot sau nu să spună să fie puternic determinat de rolul pe care ei îl îndeplinesc ca intelectuali de partid: ca urmare, pozițiile teoretice ale lui Voinea sau Rădăceanu nu pot depăși de multe ori anumite limite, ei trebuind să aibă constant în vedere modul în care scrierile lor afectează acțiunilor politice ale mișcării social-democrate române.10 Din acest punct de vedere, textele lor sunt un tip de literatură puternic instituționalizată, marcată mai curând de modul în care practica intelectuală marxistă era concepută în cadrul mișcării socialiste decât de libertățile, constrângerile și poziția epistemică a științelor sociale, ori de caracteristicile câmpului intelectual. Tocmai datorită acestor condiții materiale de producție, aparatul teoretic al celor doi intelectuali social-democrați va fi tot timpul caracterizat de o anumită fragmentare, textele lor 9

10

Șerban Voinea, Marxism oligarhic, in Lotar Rădăceanu și Șerban Voinea, Oligarhia română. Marxism oligarhic, București, Do-minoR, 2005, p. 331. Tocmai de aici si atenția constantă pe care un Șerban Voinea o va acorda explicitării unor noțiuni cheie precum „democrație de partid” și practicile instituționale ale mișcării ca atare.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

53

având aerul unei literaturi ziaristice de partid, de jurnal politic, în care analizele teoretice sunt în același timp intervenții tactice care angajează instituțiile social-democrate ca atare. Folosim termenul „marxism strategic”, însă, și pentru a recupera un tip de discurs teoretic minor, contextual, exprimat nu atât prin conceptualizări structurate sau prin cadre teoretice bine definite, cât printr-o literatura imediată, încastrată în practica de zi cu zi a unei mișcări politice. Tocmai de aceea, prin marxism strategic ar trebui să se înțeleagă și un marxism vulgar sau, parafrazându-l pe Lotar Rădăceanu, „expus pe înțelesul tuturor”11. Nu înțelegem prin asta o versiune edulcorată, falsificată sau dogmatică a marxismului, așa cum e folosit termenul în mod curent. Ne referim, dimpotrivă, la funcția pozitivă a acestui marxism „pe înțelesul tuturor”, a acestei practici teoretice minore. „Marxism vulgar” face astfel aluzie la o importantă muncă politică, încercarea de a aduce diferite discursuri despre natura capitalismului românesc în cadrul aceluiași demers teoretic, de a le face inteligibile reciproc: de la discursul științelor economice la diferitele patois-uri interpretative ale claselor muncitoare. E vorba în acest sens de o muncă de traducere pe care autori precum Rădăceanu sau Voinea au făcut-o, reușind în cadrul demersului lor teoretic să pună în legătură spații sociale altfel separate cum sunt academia și fabrica. Astfel, cadrul de referință al acestui marxism strategic îl constituie nu doar corpusul textual a ceea ce suntem obișnuiți să numim „teorie marxistă” sau „teorie socială”, dar și implicațiile teoretice ale instituțiilor mișcării social-democrate, felul în care acestea puneau în practică, prin strategiile alese, o anumită înțelegere a capitalismului românesc, caracteristicile mișcării social-democrate în totalitatea sa.12 E vorba 11

12

Ne referim aici și la broșura publicată de Lotar Rădăceanu, Socialism și naționalism expuse pe înțelesul tuturor, București, Cercul de Editură Socialistă, 1937. Despre problema strategiilor politice socialiste, vezi și Perry Anderson, „Problems of Socialist Strategy”, in Perry Anderson și Robin Blackburn (coordonatori), Towards Socialism, Londra, Collins, 1965, p. 221-290. Argumentul nostru este

54

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

de un discurs polifonic, hibrid, în care jurnalismul, limbajul academic, dar și cutumele și habitusul unei culturi activiste precum cea social-democrată se întâlnesc. Este un discurs marcat de caracterul cotidian al intervențiilor publice și distribuit pe un suport material eterogen: articole de ziar, cuvântări, conferințe, programe politice, intervenții parlamentare, comentarii, broșuri, studii savante, recenzii și schimburi epistolare. De aceea termenul de marxism strategic pe care îl folosim are nu atât ambiții conceptuale, cât mai ales descriptive, încercând să redea un tip de practică intelectuală specifică unui context politic special13 și discursului pe care acest context l-a creat; un discurs care, datorită caracterului său intermediar și a statutului său de gândire teoretică minoră, cotidiană, poate ieși foarte ușor de pe radarul unei istorii intelectuale, a discuțiilor publice contemporane sau a culturii de stânga în general14, în ciuda rolului important jucat în structurarea mișcărilor muncitorești. Astfel, pentru cazul românesc, acest tip de discurs este modul principal (nu și unic, firește) în

13

14

că, departe de a reprezenta niște pure considerente pragmatice, organizarea unei mișcări precum cea social-democrată punea în practică o anumită teorie a capitalismului românesc și a rolului socialismului în acest context. Vom încerca să urmărim acest lucru prin analiza felului în care Voinea și Rădăceanu își concept tactica de hegemonie culturală. În acest sens, descrierea noastră urmărește versiunea românească a contextului înfățișat de Ghosh în articolul său despre conceptul de hegemonie utilizat de Antonio Gramsci: „Prin urmare, dintr-o perspectivă europeană, Gramsci este strict vorbind o figură istorică. Punctul de plecare pentru o evaluare a lui trebuie considerată problema politicilor socialiste în epoca Internaționalelor a Doua și a Treia, când, pentru prima dată, a existat o încercare de aplicare a ideilor marxiste la un electorat proletar în cadrul Europei.” (Peter Ghosh, „Gramscian Hegemony: an Absolutely Historicist Approach”, History of European Ideas, nr. 27, 2001, p. 12.) Asemenea lui Ghosh, credem că este necesar să redăm concepte precum „hegemonie” contextului lor inițial și să atragem astfel atenția asupra rolului îndeplinit de ele în cadrul complex al instituțiilor politice socialiste ale epocii. De unde faptul că stânga postsocialistă românească și, mai larg, cea est-europeană intră foarte rar în dialog cu aceste tradiții marxiste locale, rămase în mare parte necunoscute.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

55

care gândirea marxistă s-a exprimat până la instituționalizarea sa academică post-1945; multe contexte est-europene se regăsesc în aceeași situație de unde poate și marginalizarea lor în rescrierile istoriei stângii moderne. Această ieșire de pe radar va fi, de altfel, și soarta celor doi autori de care ne ocupăm și a tipului de marxism strategic pe care l-au pus în practică. Astfel, când nu a fost total ignorat, mizele marxismului lui Rădăceanu sau ale lui Voinea au fost recontextualizate în cadrul unor analize improprii, cum ar fi integrarea lor în discuțiile sociologiei istorice a anilor șaptezeci, ștergându-se istoricitatea demersului lor intelectual, funcția sa în mișcarea social-democrată a perioadei interbelice.15 Mai mult, caracteristicile acestui tip de discurs, puternic împământenit într-o practică politică specifică și în cutumele unei mișcări sociale particulare, evidențiază imposibilitatea scrierii unei istorii intelectuale a marxismului desprinsă epistemologic de o istorie socială a partidelor socialiste, a mișcării muncitorești și a culturii sale politice. Natura acestui marxism strategic, semiinstituționalizarea sa în practicile sociale ale mișcărilor muncitorești face necesară în primul rând o istorie a acestor mișcări. La rândul său, această istorie socială ar trebui să fie sensibilă la transformările muncii salariale în epoca respectivă, precum și la diversitatea tradițiilor muncitorești locale. În așteptarea unei astfel de istorii sociale, orice încercare de a vorbi despre marxismul românesc poate foarte ușor să cadă într-o perspectivă idealistă, în care dezvoltarea sa ca discurs politic și știință socială nu este decât produsul unui grup restrâns de bărbați care își vorbesc unul altuia prin intermediul lucrărilor lor teoretice: un dialog atemporal între Șerban Voinea și Lucrețiu Pătrășcanu, cu intervențiile ulterioare ale lui Henri H. Stahl sau Miron Constantinescu.16 Este 15

16

Vom reveni la acest aspect în discuția noastră despre „oligarhie” și felul în care acest concept a fost interpretat de Daniel Chirot sau Victor Rizescu. E vorba de un tip de istorie intelectuală ce seamănă foarte mult cu „lectura internă” de care vorbește Bourdieu, un tip de tradiție intelectuală bazată pe importanța textului și a lecturii sale decontextualizate, dar și a unei practici

56

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

un pericol care, în lipsa unei tradiții de istorie socială, este pe atât de greu de evitat pe cât este de scuzat. Tocmai de aceea, vom încerca în cele ce urmează nu atât să oferim o descriere a textelor celor doi autori marxiști, cât să integrăm tipul de analiză propus de ei în cadrul practicilor politice ale social-democrației românești, să indicăm mizele lor contextuale, schițând în tușe foarte largi textura marxismului strategic pe care l-au propus. Vom încerca să arătăm felul în care marxismul social-democrat, așa cum apare în lucrările celor doi, este un tip de discurs gândit atât ca practică politică, cât și ca instrument analitic. E vorba, deci, în mare parte, de recuperarea unei gândiri teoretice răspândită în ziarele și broșurile epocii, având ca scop asumat încercarea constantă de a face legătura dintre limbajul și practicile de zi cu zi ale clasei muncitoare și un discurs marxist formalizat, de a acționa ca o formă de spațiu de întâlnire a diverse discursuri despre ceea ce în limbajul epocii se numea „chestiunea socială”, efectele integrării capitaliste asupra vieții cotidiene a populației românești. Firește, citindu-i împreună pe Voinea și Rădăceanu, ne-am asumat riscul unei simplificări majore, de vreme ce analizele celor doi nu sunt mereu convergente. Riscurile acestei simplificări sunt însemnate și pentru că am decis să ignorăm cu bună știință alți actori majori ai sferei publice socialiste, precum Ilie Moscovici, Ioan Mirescu sau Constantin Titel-Petrescu. Mai mult, în momentele sale cheie, social-democrația interbelică a fost caracterizată de rupturi semnificative. În acest eseu, însă, vom trece sub tăcere o seamă de intelectuale marcată de consacrarea „marilor nume” și a unui cerc restrâns, elitist, de participanți; vezi Pierre Bourdieu, Ontologia politică a lui Martin Heidegger, Cluj, Tact, 2015. Parțial, această perspectivă este permisă de o falsă distincție între conținut ideatic și context social. Distincția, în ciuda naivității sale didactice, este foarte des prezentă în istoria intelectuală, mai ales în cea a marxismului. Chiar și tipul de istorie intelectuală dezvoltată de Școala de la Cambridge (Quentin Skinner, James Dunn, J. G. A. Pocock) tinde să păstreze această diferență, prin lipsa de interes față de structuri politice și sociale și restrângerea sa la analiza discursului politic.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

57

dezacorduri inerente mișcării socialiste, întrucât nu urmărim să propunem o analiză exhaustivă a gândirii social-democrate, și nici măcar a gândirii lui Voinea și Rădăceanu. Scopul acestui eseu este limitat la investigarea istorică a condițiilor de posibilitate a unui discurs marxist dezvoltat în interiorul social-democrației românești interbelice și a posibilităților pe care un astfel de discurs, deopotrivă anticapitalist și democratic, le avea în epoca respectivă. Alegerea celor doi autori este potrivită în măsura în care au reprezentat ortodoxia socialdemocrației românești de-a lungul celor două decenii interbelice. Sub foarte multe aspecte, parcursul intelectual al lui Șerban Voinea și al lui Lotar Rădăceanu se identifică cu cel al social-democrației române. Amândoi vor intra în mișcarea socialistă în anii de imediat după Primul Război Mondial, identificându-se încă de la început cu facțiunea social-democrată a mișcării. Cu excepția anilor treizeci, când Voinea va fi din ce în ce mai absent din viața de partid, ambii vor face parte din instituțiile de conducere ale PSD-ului român, de la înființarea partidului până la incorporarea acestuia în cadrul Partidului Comunist Român. Astfel, contribuția lui Șerban Voinea va fi esențială în formularea unei strategii social-democrate în primii ani de după Marele Război, figura sa dominând intelectual sfera publică socialistă în anii douăzeci. Influența covârșitoare a lui Voinea reiese din activitatea pe care a depus-o în paginile ziarului Socialismul (înainte de preluarea sa de către gruparea comunistă17) și apoi în paginile unor publicații precum Vremea nouă și Viața socială. Voinea este cel care va defini prin intervențiile sale cadrul teoretic de acțiune al facțiunii social-democrate nou înființate. După 1930, Voinea se retrage treptat din activitatea de partid, iar intervențiile sale 17

Ziarul Socialismul, organul central al Partidului Socialist Român, va fi treptat preluat de facțiunea maximalistă/ comunistă a partidului, ce devenise majoritară, indicând gradul de radicalizare al muncitorimii române. Ultimul articol al lui Voinea pe care l-am regăsit în paginile Socialismul datează din 11 aprilie 1920. Începând cu februarie 1921, social-democrații vor publica în ziarul Vremea nouă, editat în mare parte de Voinea, care, în unele numere, va fi și singurul autor.

58

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

publice sunt din ce în ce mai sporadice.18 Rolul său va fi umplut de-a lungul anilor treizeci de Lotar Rădăceanu, care devine treptat unul din liderii cei mai importanți ai partidului și poate cel mai marcant teoretician. De-a lungul anilor treizeci, el este cel care va exprima linia centrală a Partidului Social-Democrat, publicând constant în Lumea nouă, organul de presă al partidului, pe care îl va edita o perioadă. În acest sens, dacă discuția noastră asupra anilor douăzeci se va folosi foarte des de articolele și lucrările lui Voinea, Rădăceanu va deveni principala noastră sursă textuală pentru anii treizeci.

II. Epoca postrevoluționară și social-democrația română

D

eși ambii au avut o activitate politică și publicistică îndelungată, profilul marxismului celor doi va fi de fapt rezultatul unei configurări istorice speciale, care va desena și stabili conturul teoretic al lucrărilor lor de-a lungul întregii perioade interbelice: atmosfera politică și intelectuală a anilor douăzeci. Începând cu prima jumătate a acestui deceniu, marxismul lor nu se va schimba foarte mult de-a lungul interbelicului, putându-se vorbi de o coerență teoretică frizând din când în când dogmatismul. Experiența politică centrală a acestei perioade care va structura conceptele și teoriile celor doi va fi cea a Revoluției Europene. Ne referim în special la valul de radicalism politic și social care a afectat întreg continentul și mai ales Europa Centrală și de Est19, dar și la re18

19

Pentru o scurtă biografie, vezi introducerea lui Paul Stahl, în Paul H. Stahl, Șerban Voinea, 1894-1969. Contribuție la istoria social-democrației române. Tot aici găsim și cea mai completă bibliografie a lucrărilor acestuia, chiar dacă ea exclude publicistica sa din ziarele socialiste de mare circulație. Cele mai bune materiale documentare asupra biografiei lui Voinea pot fi găsite în Arhivele Naţionale Istorice Centrale – ANIC, Dosare personale ale luptătorilor antifasciști 2823, rola 572, c. 528-640. Pentru o privire de ansamblu asupra acestui fenomen revoluționar european, vezi Dan Diner, Das Jahrhundert verstehen: eine universal historische Deutung,

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

59

structurarea burgheză ce i-a urmat. Felul în care Voinea și Rădăceanu gândesc teoria și pragmatica marxistă a social-democrației românești va fi de cele mai multe ori o încercare de a teoretiza și de a orienta practica politică în cadrul noilor condiții aduse de aceste mișcări sociale. În același timp, însă, cei doi militanți vor încerca să răspundă contrarevoluției de durată ce a urmat acestor ani de maximă activitate contestatoare. Avem în vedere aici nu doar represiunea la care socialiștii au fost supuși în țări precum Ungaria, Austria, Germania sau România20, cât mai ales modalitățile prin care elitele europene ale anilor 1920 au reușit să reimpună un consens asupra ordinii politice burgheze și să-și recapete astfel statutul de care se bucuraseră până la începutul războiului mondial. E vorba de ceea ce istoricul Charles Maier numește „restructurarea burgheză a continentului European”, adică stabilizarea statelor europene prin absorbția și înglobarea criticilor aduse de radicalismul muncitoresc și țărănesc la sfârșitului de război: „Dacă agitația anilor 1918-1919 părea să dea naștere unei Europe noi, la sfârșitul anilor douăzeci o bună parte din vechea ordine părea să fie restabilită. Ambele perspective sunt, însă, parțial greșite: transformările de după 1918 au fost în mare parte superficiale, dar la fel și stabilitatea anilor douăzeci. Cu toate astea, în ciuda limitelor acestei restaurații, deceniul al doilea a fost martorul unor succese incredibile ale forțelor conservatoare.”21

20

21

München, Luchterhand, 1999, cap. 2. Pentru Diner, valul revoluționar european se încheie în 1921 prin (1) pacea de la Riga, care recunoaște statul sovietic ca subiect de drept internațional la finalul războiului sovieto-polonez, și (2) prin zdrobirea revoltei marinarilor la Kronstadt. Cele două evenimente au deschis calea socialismului într-o singură țară. Despre cum militanții socialiști din Reșița au luat contact în 1919 cu „douășcinciul” (25 de lovituri cu corbaciul) Siguranței române, vezi Georg Hromadka, Scurtă istorie a Banatului montan, Reșița, Banatica, 1995, p. 80. Charles S. Maier, Recasting Bourgeois Europe: Stabilization in France, Germany, and Italy in the Decade after World War I, Princeton, Princeton University Press, 1975, p. 4.

60

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

Așa cum remarcă istoricul american, e vorba de un context postrevoluționar conceput de elitele epocii ca o încercare de restabilire a ordinii burgheze antebelice. Răspunsul reacționar ce a urmat radicalismului politic nu a însemnat însă o simplă revenire la organizarea socială și politică antebelică, la ordinea liberală belle époque. Chiar dacă ordinea burgheză a fost restabilită de elitele române, rezultatele acestui efort, nu de puține ori incredibil de violent, vor fi foarte contradictorii: după Marele Război, societatea pe care acestea și-au propus să o guverneze era deja una foarte diferită, iar impactul Revoluției Europene mult prea puternic pentru a putea fi șters sau ignorat. Intervențiile teoretice majore ale lui Voinea și Rădăceanu se conturează în această epocă postrevoluționară, fiind rezultatul speranțelor nutrite în timpul Revoluției Europene și a dezastrului produs odată cu eșecul acesteia: în contextul românesc, momentele cheie ale acestui traseu de la revoluție la decepție au fost greva generală din anul 192022, eșecul acesteia și lunga guvernare liberală a primului deceniu postbelic. La fel de important, eșecul Revoluției Europene în Occident a însemnat pentru socialdemocrați și o amânare pe termen nelimitat a socialismului în România. Fideli ideilor lui Dobrogeanu-Gherea, social-democrații păstrau vie credința că, odată victoria socialismului asigurată în țările dezvoltate, acesta va putea fi importat în spațiul românesc în același mod în care capitalismul a fost adus în secolul al XIX-lea. În fond, odată revoluția câștigată și socialismul victorios în Vest, era doar o problemă de timp până ce acesta ar fi organizat la rândul său și societatea românească.23 Eșecul acestei revoluții ducea pentru 22 23

De altfel și singura grevă generală din istoria spațiului românesc. Constantin Dobrogeanu-Gherea, Socialismul în ţările înapoiate, București, Editura Partidului Social-Democrat, 1945, p. 10: „când [țările înaintate] se vor preface în societăți socialiste, atunci societățile înapoiate, semi-capitaliste, care nu-și vor fi dezvoltat încă toate condițiile necesare de viață pentru o societate socialistă ca cele dintâi, își vor adopta și ele și li se va impune și lor forma de organizare socialistă a societății”.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

61

social-democrația română la ceea ce Geoff Eley numește un „viitor amânat”24, având ca sarcină ceea ce Dobrogeanu-Gherea considera „curățirea drumului” pentru un socialism viitor.25 Importanța contextului postrevoluționar al anilor douăzeci pentru teoria marxistă social-democrată este vizibilă în special în felul în care cei doi autori percep raportul dintre social-democrație și mișcarea comunistă. Pentru ambii, diferența dintre cele două practici marxiste nu este una de substanță și nu implică o ruptură finală, ci este vorba mai degrabă de o diferență de interpretare a contextului politic deschis de Revoluția Europeană și a sarcinilor ce revin unei mișcări politice marxiste în aceste condiții. În prima jumătate a anilor douăzeci, marxismul social-democrat se percepe pe sine ca urmărind aceleași scopuri asemeni comuniștilor, i.e. o organizare revoluționară a societății românești, care să refuze orice compromisuri reformiste și care să nu se dea în lături de la dictatura proletariatului: „Socotind că oricât ar crește puterea absolută a proletariatului în societatea burghezo-capitalistă, ea descrește în mod relativ față de cea a claselor stăpânitoare, marxiștii socot ca o condiție inevitabilă a îndreptării spre socialism – cel puțin în țările hotărâtoare ca Anglia, Germania, America – o bătălie decisivă, fără cruțare, revoluționară, a proletariatului pentru cucerirea și menținerea puterii politice.”26 Diferența față de comuniști apare din felul diferit în care contextul adus de Revoluția Europeană afectează aceste scopuri. Astfel, social-democrații consideră că bolșevicii români refuză să ofere o analiză primară a condițiilor sociale specifice României de după război, preluând modelul bolșevic ca rețetă universală de acțiune: „Dar acestea toate sunt consecința logică, de neînlăturat a 24

25 26

Geoff Eley, Forging Democracy the History of the Left in Europe, 1850-2000, Oxford și New York, Oxford University Press, 2002, p. 235-249. Constantin Dobrogeanu-Gherea, Socialismul în ţările înapoiate, p. 10. „Congresul Partidului Comunist”, Vremea nouă, 18 mai 1921, p. 1.

62

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

crezului fundamental al bolșevicilor, care s-ar putea rezuma astfel: toate țările se află în preajma imediată a cuceririi puterii politice, care va avea pretutindeni loc în formele manifestate în Rusia. Aceasta e eroarea fundamentală a comunismului [...].”27 Induși în eroare de greșelile lor teoretice de interpretare a Revoluției Europene și a sarcinilor unui partid marxist, comuniștii ar fi revendicat un entuziasm pătimaș, care, fascinat de psihologia radicală a războiului, exagera posibilitățile revoluționare ale momentului, neluând în calcul constrângerile structurale impuse contextului românesc. Astfel, comunismul ar fi caracterizat de o analiză naivă a contextului postrevoluționar, ce duce la erori grave de strategie politică. Pentru Voinea, „curentul comunist își trage obârșia dintr-o greșită apreciere a situației, dintr-o nepricepere a mijloacelor care trebuie întrebuințate în actuala fază a luptei de clasă”28. Social-democrații percep relația lor cu comuniștii ca pe o animozitate teoretică, o dezbatere de interpretare istorică a contextului, însă cu esențiale efecte pragmatice. Ceea ce e important în această dezbatere este modalitatea de a analiza „mijloacele care trebuie întrebuințate în actuala fază a luptei de clasă”, în speță posibilitățile deschise de contextul revoluționar al anilor 1917-1921. Această epocă va funcționa mai mult decât un simplu context istoric; dimpotrivă, va constitui un punct zero pentru social-democrați, oferindu-le șansa de a se percepe pe sine ca mișcare politică și de a se defini ca practică marxistă în cadrul capitalismului periferic al României. Tocmai de aceea, conceptele folosite de ei (burghezie, oligarhie, capitalism al țărilor înapoiate, revoluție burgheză) vor fi de cele mai multe ori concepte normative, oarecum lipsite de un conținut sociologic, dar capabile cu toate astea de a stabili o strategie politică specifică ordinii postrevoluționare a deceniului trei. În primii ani postbelici, cei doi autori și în special Șerban Voinea vor fi angajați 27 28

Ibidem. „Salvatorii ordinei de stat”, Vremea nouă, 22 mai 1921, p. 1.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

63

într-un efort teoretic de a adapta scrierile lui Dobrogeanu-Gherea pentru a răspunde noilor necesități structurale create de Revoluția Europeană și de restabilizarea capitalistă a anilor douăzeci. Este vorba, în fond, de inventarea a ceea ce am putea numi o „tradiția gheristă” a facțiunii social-democrate, de o reformulare a culturii critice socialiste antebelice în noul context. Astfel, la începutul anilor 1920, Șerban Voinea va juca rolul de interpret principal al scrierilor postume ale lui Gherea în paginile revistei Viața socialistă– primul organ teoretic al facțiunii social-democrate a Partidului Socialist Român. Acesta a fost momentul în care un public mai larg a luat notă de scrierile lui Gherea despre oligarhia română, marcând direcția teoretică a social-democrației. Tot în paginile Vieții socialiste, reflecțiile indigene asupra moștenirii gheriste vor fi integrate în peisajul dezbaterilor social-democrației europene, în special printr-o serie de referințe la austromarxismul vienez și la scrierile teoreticianului socialiștilor germani Karl Kautsky29. În felul acesta, încă de la începutul anilor 1920, moștenirea gheristă nu va fi o simplă reluare a teoriilor lui Dobrogeanu-Gherea, ci o încercare de a le aduce în dialog cu mediile socialiste europene în contextul revoluționar ce cuprinsese întreg continentul la finalul Primului Război Mondial. Nu e vorba, așadar, de o simplă filiație teoretică, ci de o reinventare a marxismului gherist în anii douăzeci. În momentul în care Partidul Social-Democrat își va relansa programul politic în 1927, majoritatea problemelor atinse acolo vor fi de fapt o simplă reflectare a poziției lui Voinea și a lui Rădăceanu și a muncii lor teoretice anterioare. Care vor fi coordonatele esențiale ale acestui marxism strategic, vulgar, imaginat atât ca discurs analitic, cât și ca strategie politică? Care vor fi modalitățile prin care cei doi vor concepe 29

Va fi vorba de un Kautsky foarte diferit de acel papă al marxismului sfârșitului de secol XIX, un Kautsky care va fi mai curând un teoretician al socialiștilor independenți germani decât al social-democraților din Germania.

64

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

o alternativă anticapitalistă de stânga în cadrul noului context românesc postrevoluționar? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări pornind de la ceea ce rămâne contribuția canonică a lui Șerban Voinea și a lui Lotar Rădăceanu la discursul politic românesc – dezbaterea cu Ștefan Zeletin. Ne vom opri asupra acestei discuții nu în ultimul rând din cauza centralității sale în istoria intelectuală românească: această dispută este cea prin care, cel mai adesea, cei doi marxiști au fost percepuți de către istoria intelectuală și politică românească, iar poziția pe care o apără ei a devenit mai mult sau mai puțin sinonimă cu poziția social-democraților interbelici. Însă vom încerca să arătăm că acest lucru a dus de multe ori la o perspectivă anistorică asupra a ceea ce a însemnat socialdemocrația și practica ei marxistă și că, de fapt, contextualizarea discursivă în care redefinirea noțiunii de oligarhie a avut loc ne poate ajuta să percepem mult mai bine nuanțele acestui discurs critic anticapitalist și a practicilor sale.

1. Dezbaterea Zeletin: analiza de clasă ca exercițiu normativ La mijlocul anilor 1920, Șerban Voinea și Lotar Rădăceanu participă la dezbaterea pentru care, pe drept sau pe nedrept, au fost reținuți de istoria intelectuală românească – polemica cu Ștefan Zeletin. Articolele celui din urmă fuseseră deja publicate în prima parte a anilor douăzeci în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, pentru ca în 1925 să îi apară volumul Burghezia română.30 Cu un an înainte, Lotar Rădăceanu făcuse public în paginile aceleiași 30

Există o continuitate evidentă între pamfletul amar al lui Zeletin din 1916, Din țara măgarilor, și lucrările sale teoretice ulterioare. Pentru o analiză mai detaliată a parcursului intelectual al lui Zeletin, precum și a rolului său în gândirea politică românească, vezi Balázs Trencsényi, „The «Münchausenian Moment»: Modernity, Liberalism and Nationalism in the Thought of Ștefan Zeletin”, in Nation-Building and Contested Identities: Romanian and Hungarian Case Studies, Budapesta și Iași, Regio Books și Polirom, 2001, p. 61-81.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

65

Arhive pentru Știință și Reformă Socială un prim răspuns al socialdemocraților la analizele lui Zeletin, pentru ca, foarte curând după acest moment, Șerban Voinea să își publice volumul Marxism oligarhic.31 Cele două intervenții ale social-democraților români sunt departe de a fi excepționale. Poziții critice referitoare la analizele lui Zeletin vor veni și din partea teoreticienilor conservatori, a doctrinarilor țărăniști sau a unor liberali precum Gheorghe Tașcă. Ancorate în această dezbatere transideologică, cele două răspunsuri social-democrate trebuie văzute, deci, nu ca lucrări de sine stătătoare, ca analize savante izvorâte din sânul social-democrației românești, ci ca lucrări polemice, puternic determinate de contextul istoric în care această dezbatere a avut loc și de mizele specifice ale anilor douăzeci. Nu e mai puțin adevărat însă că această dezbatere a prilejuit și una din cele mai explicite luări de poziție ale socialdemocrațiilor români, ale căror contribuții teoretice sunt altfel împrăștiate în articole scurte de ziar sau în documente de partid. Conjunctura postrevoluționară în care această dezbatere are loc nu este deloc ținută sub tăcere de către cei doi autori marxiști. Așa cum remarcă Lotar Rădăceanu, disputa are loc într-un context în care „nimeni nu mai vorbește de proletariat sau de primejdia socialistă [...]. De acum este cu atât mai puțin vorba de o revoluție proletară cu cât în întreaga Europă reacțiunea a reușit să stăvilească revoluția proletară [...].”32 Încadrată în acest moment al restabilizării ordinii burgheze, intervențiile lui Rădăceanu și ale lui Voinea sunt în mare măsură și o încercare de a analiza critic momentul revoluționar postbelic 31

32

Lotar Rădăceanu, Oligarhia română, în Lotar Rădăceanu și Șerban Voinea, Oligarhia română. Marxism oligarhic, p. 27-131. (Este vorba de seria de articole editate de Victor Rizescu în volumul citat.) Primul articol al lui Rădăceanu a apărut în 1924 în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, vol. V, nr. 3-4. Pentru a ușura accesul cititorului la surse, în cele ce urmează ne vom referi la intervențiile celor doi în dezbaterea Zeletin folosind nu sursele primare, ci volumul editat de Victor Rizescu. Lotar Rădăceanu, Oligarhia română, p. 86-87.

66

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

și a de oferi un răspuns politic valid în contextul valului reacționar ce a urmat Revoluției Europene. E vorba, însă, și de analiza strategiilor politice necesare în cadrul unui stat român foarte diferit de România antebelică: unirea din 1918 aducea cu sine și o rearticulare a structurilor sociale ale României Mari, o situație marcată de multe ori de lupta dintre elitele economice și politice ale Vechiului Regat și elitele noilor teritorii românești. Care este miza dezbaterii cu Ștefan Zeletin și de ce se simt Rădăceanu și Voinea chemați să-i răspundă pe larg unui autor ce, după cum remarcă cel din urmă, nu a înţeles mai nimic din teoria marxistă?33 Miza principală a autorului liberal este, în fond, aceea de a aduce o reinterpretare a felului în care instituțiile și structura socială a statului român au interacționat istoric cu capitalismul global. Această reinterpretare este dezvoltată ca o critică acerbă a tradiției de stânga, în special a lucrărilor lui Gherea, care marcaseră acest subiect. Ținta lui Zeletin constă nu atât în demontarea aparatului conceptual marxist al autorilor de stânga ce au atacat această temă, cât a acurateței interpretării lor și a strategiei lor politice. Zeletin păstrează, cel puțin retoric, o vagă filiație cu limbajul conceptual marxist. Însă spre deosebire de lucrările lui Gherea, care subliniau natura specială al modernizării capitaliste românești, caracterizată de apariția unei formațiuni sociale speciale – neoiobăgia –, Zeletin propune o teorie a stadiilor fixe de evoluție socială, considerând că societatea românească a trecut prin aceleași etape de dezvoltare ca țările vestice, neexistând, în acest sens, o dezvoltare anormală, caracteristică țărilor înapoiate.34 După Tratatul de la Adrianopol (1829), 33

34

Șerban Voinea, Marxism oligarhic, p. 192: „Dar multe nu susține Marx. Cel mai atent cititor al Capitalului nu va găsi într-însul afirmația noastră repetată că d. Zeletin nu a înțeles pe Marx. E aceasta oare un motiv suficient pentru a deduce că d. Zeletin e marxist? Desigur că nu, căci ceea ce interesează nu este ce nu spune Marx, ci ceea ce spune.” Daniel Chirot, „Neoliberal and Social Democratic Theories of Development: The Zeletin-Voinea Debate Concerning Romania’s Prospects in the 1920’s and

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

67

odată intrată în sfera de influență a capitalismului prin integrarea sa în piața globală, România nu a avut de ales decât de a trece prin aceleași etape istorice asemeni celorlalte state capitaliste vestice. Astfel, în momentul în care Zeletin își scrie articolele, România era pregătită, asemeni Germaniei înaintea sa, să facă pasul spre capitalismul financiar monopolist.35 În mare parte, Zeletin citește în istoria Europei Occidentale viitorul spațiului românesc. Această teorie a stadiilor fixe de dezvoltare, reluată de către teoriile anglosaxone ale modernizării din anii Războiului Rece, e importantă pentru Zeletin în măsura în care justifică două lucruri.36 Primo: îl ajută pe Zeletin să apere burghezia română de atacurile venite atât din partea conservatorilor, cât și din partea socialiștilor, prin reliefarea rolului teleologic pe care această clasă îl joacă ca agent al modernizării. Zeletin afirmă nu numai că burghezia română nu diferă în caracter de burgheziile apusene ce au dus la dezvoltarea societăților vestice, ci, mai mult, că această burghezie autohtonă este singura clasă socială capabilă să modernizeze România prin funcția sa antreprenorială. Burghezia română are astfel un rol predestinat, acela de a pregăti revoluția burgheză a societății românești prin dezvoltarea mijloacelor capitaliste de producție. În felul acesta, burghezia română ar permite trecerea României la modernizarea capitalistă. Această perspectivă vine în contrast cu atacurile lansate de conservatori și socialiști ce considerau burghezia română o clasă artificială, o simplă oligarhie ce prin dependența ei de resursele statului împiedica o bună desfășurare a forțelor capitaliste de producție: o clasă reprezentativă pentru ceea Its Contemporary Importance”, în Kenneth Jowitt (coordonator), Social Change in Romania, 1860-1940, Berkeley, University of California, 1978, p. 31-53. 35 Voinea analizează foarte bine contradicțiile care subîntind aceste analize ale lui Zeletin; vezi Șerban Voinea, Marxism oligarhic, p. 214-243. 36 Pentru un ghid util al diverselor teorii ale modernizării, vezi Nils Gilman, Mandarins of the Future: Modernization Theory in Cold War America, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2007.

68

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

ce în limbajul științelor politice de dată recentă s-ar numi crony capitalism37, iar în limbajul presei postsocialiste românești capitalism de cumetrie38. Arătând că rolul jucat de această clasă este structural omolog cu cel jucat de burghezia occidentală, Zeletin face ca orice critică a burgheziei române să devină o critică a capitalismului în sine și a necesității sale istorice și, pe termen lung, o critică a unui socialism făcut posibil doar datorită dezvoltării forțelor capitaliste de producție. Atacând burghezia română, conservatorii, poporaniștii sau socialiștii români se fac vinovați de criticarea procesului de modernizare a spațiului românesc. Dezbaterea oligarhie versus burghezie este, în acest sens, o dezbatere despre rolul pe care clasa burgheză îl joacă în cadrul unei perspective liniare asupra dezvoltării sociale a capitalismului românesc: este această clasă burgheză într-adevăr capabilă să ducă la dezvoltarea țării și să înfăptuiască ceea ce autorii noștri numesc revoluția burgheză? Și, prin această dezvoltare a capitalismului, este burghezia capabilă să pregătească societatea românească pentru socialism? Secundo: Zeletin are nevoie de această teorie a stadiilor fixe de dezvoltare pentru a apăra politicile protecționiste ale partidului liberal. Felul în care Zeletin va face acest lucru este prin preluarea autorului clasic al social-democrației central și est-europene, Rudolf Hilferding, un nume esențial de-a lungul întregii dezbateri despre 37

38

E vorba de un capitalism în care profitul provine din extragerea de rente, acuzația principală a socialiștilor și tărăniștilor români, care remarcau utilizarea de către oligarhie a instituțiilor statului pentru promovarea intereselor lor industriale și bancare; pentru o definire a capitalismului rentier vezi și David C. Kang, Crony Capitalism: Corruption and Development in South Korea and the Philippines, New York, Cambridge University Press, 2002, p. 12. Sintagma a fost lansată de președintele Ion Iliescu la împlinirea a 13 ani de la Revoluția din 1989 (19 decembrie 2002): „Trebuie să mergem la rădăcinile fenomenului, să spargem acest capitalism de cumetrie care s-a format în România (Aplauze), unde grupuri de indivizi interesaţi parazitează finanţele statului, naţionalizând pierderile lor și reţinând tot profitul.” – Vezi dezbaterile Camerei Deputațiilor; on-line: www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5447.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

69

capitalismul românesc. Conform acestuia39, stadiul monopolist al dezvoltării capitalismului face ca politicile laissez-faire de secol XIX să fie inadecvate și anacronice: cartelizarea și controlul industriei de către capitalul financiar reprezentat de câteva bănci importante face irelevantă, în interiorul piețelor naționale, libera competiție. Astfel, mecanismele pieței sunt înlocuite prin coordonarea birocratică a prețurilor oferită de cartelizare și controlul marilor bănci asupra unei bune părți din industrie. Pentru a realiza controlul piețelor interne este necesar, însă, ca acest capital monopolist să își apere piața de orice fel de competiție străină, de unde necesitatea unor măsuri protecționiste sau imperialiste de cucerire de noi piețe de desfacere. Pentru Zeletin, ceea ce Hilferding vedea în capitalismul dezvoltat al Germaniei începutului de secol XX era pe cale să se întâmple în România sub conducerea burgheziei reprezentate de Partidul Liberal: controlul industriei de către un capital financiar centralizat în jurul marilor bănci bucureștene ale perioadei, încurajarea dezvoltării industriale prin controlul acestui capital și încercarea de a apăra această industrie incipientă prin măsuri protecționiste. Astfel, se putea evita concurența pe piața internă românească a marilor puteri industriale. În felul acesta, protecționismul liberal este doar o încercare de a adapta economia română la cerințele unei modernități economice pe care Zeletin o citește în clasicii social-democrației europene.40 39

40

Am folosit ediția în limba engleză a lucrării: Rudolf Hilferding, Finance capital: a study of the latest phase of capitalist development, Londra și Boston, Routledge & Kegan Paul, 1981. Trebuie remarcat aici că, contrar interpretărilor comune ale lui Zeletin (vezi, de exemplu, articolul deja citat al lui Daniel Chirot, sau lucrările lui Victor Rizescu), acesta nu este pur și simplu un adept român al lui Friedrich List. Acest rol de reprezentant al doctrinei listiene a industrializării ar trebui lăsat economiștilor români anteriori, cum ar fi P. S. Aurelian sau A. Xenopol. Caracteristic la Zeletin este încercarea de a adapta teoria lui List la noul vocabular teoretic dezvoltat de Rudolf Hilferding în cartea sa Das Finanzkapital (1910) și efortul de a justifica un model listian de industrializare prin utilizarea analizelor marxiste ale lui Hilferding.

70

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

Răspunsul lui Voinea la o astfel de reinterpretare a istoriei moderne a capitalismului românesc se bazează pe demontarea presupoziției inițiale a argumentului lui Zeletin: faptul că intrarea țărilor române în piața globală după 1829 a presupus în mod necesar declanșarea acelorași procese de dezvoltare capitalistă ca în contextele occidentale. În viziunea sa, această presupoziție este împrumutată dintr-o concepție schematică a capitalismului, privit doar din perspectiva relațiilor de piață. Or, încearcă să demonstreze Voinea, identificarea capitalismului, un sistem de producție bazat pe relații de clasă, cu piața (un mecanism de distribuire a mărfurilor) este o greșeală fundamentală.41Piața ca mecanism de distribuție și de circulație a mărfurilor nu poate fi nicicând considerată elementul definitoriu al capitalismului, în măsura în care în foarte multe societăți precapitaliste mecanismele pieței au jucat un rol central. În acest sens, piața trebuie analizată ca un element permanent al societăților umane, al cărui rol a variat de-a lungul istoriei.42 Pentru Voinea, ceea ce e esențial în cadrul capitalismului nu este piața în sine, ci felul în care acest mecanism distributiv a fost reconfigurat de un nou mod de producție bazat pe muncă salariată, adică de o nouă modalitate de a produce valoare prin exploatarea 41

42

De fapt, Voinea acuză la Zeletin ceea ce Robert Brenner a numit „marxism neosmithian”, un marxism în care relațiile de piață sunt considerate a fi esența dezvoltării capitaliste. După cum remarcă Brenner, o astfel de perspectivă are consecințe politice nefaste, putând duce foarte ușor la o formă de naționalism economic ce sprijină burghezia locală; vezi Robert Brenner, „The Origins of Capitalist Development”, New Left Review, nr. 104, 1977, p. 25-92. Oricât de banal ar suna, trebuie avut în vedere că o discuție despre rolul istoric și transformările seculare ale pieței în diferite societăți umane este un proiect academic care nu a început în mod organizat, ca proiect disciplinar de cercetare, decât odată cu lucrările de antropologie economică ale lui Karl Polanyi și ale studenților săi. Vezi și Chris Hann și Keith Hart, Economic Anthropology, Cambridge și Maiden, Polity, 2011. Pentru o analiză contemporană a confuziei dintre piață și capitalism, vezi Jacques Bidet, L’État-monde. Libéralisme, socialisme et communisme à l’échelle globale. Refondation du marxisme, Paris, PUF, 2011, p. 43-51.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

71

muncii libere. Așadar, remarcă Voinea, nu trebuie să considerăm că inserția țărilor românești în cadrul pieței globale a dus neapărat la transformarea capitalistă a relațiilor de producție românești în același mod în care acest lucru s-a întâmplat în Franța, Anglia sau India. Identificarea capitalismului cu fenomenul pieței reprezintă pentru Voinea un act anistoric, care refuză analiza modurilor diferite în care capitalismul se manifestă prin restructurarea relațiilor de clasă preexistente. Tocmai de aceea, în analiza intrării țărilor române în sfera de influență a capitalismului, atenția trebuie îndreptată asupra interacțiunii dintre piața globală și relațiile locale de clasă, asupra felului în care fenomenul global al pieței capitaliste a fost influențat și a influențat la rândul său contextul local. Această interacțiune poate crea formațiuni sociale noi, precum neoiobăgia analizată de către Gherea, dar și pături sociale specifice, precum oligarhia română. Aceasta din urmă, bazându-se pe accesul său la resursele și pârghiile statului, diferă în mod esențial de burghezia vestică. Aceste configurații sociale, afirmă Voinea, sunt rezultatul unui anumit loc ocupat de țările române în producția globală și cu greu pot fi regăsite în contexte sociale cu o poziție structurală diferită. Astfel, este greșită preluarea analizei lui Marx cu privire la dezvoltarea capitalismului englez ca model de interpretare a cazului românesc; rezultatele includerii în cadrul capitalismului global sunt, datorită intersecției dintre cerințele pieței globale și structura de clasă locală, radical diferite: „Astfel, pe vremea când înrâurirea sa [a capitalismului] introduce la noi constituția liberală, înrâurirea sa în Statele Unite ducea la o agravare extremă a robiei în Statele Unite din Sud. Dacă la noi negustorul apusean aduce libertatea, în Indii introduce asuprirea.”43 În acest sens, afirmațiile lui Voinea sunt o apologie a unei analize mai nuanțate a procesului de dezvoltare capitalistă, o analiză care să aibă în vedere raportul 43

Șerban Voinea, Marxism oligarhic, p. 276-277.

72

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

stabilit între relațiile de clasă locale și poziția specială ocupată de țările române în cadrul pieței globale. Din această perspectivă, a vedea în relațiile dezvoltate între capitaliștii români și instituțiile statului un semn al capitalismului financiar și a identifica stadiul atins de capitalismul românesc cu cel german, așa cum face Zeletin, reprezintă o citire falsă a procesului de interacțiune dintre piața globală și contextul social românesc. Cazul României, departe de a fi o configurație specifică capitalismului financiar, oferă exemplul unei elite politice și economice ce, monopolizând instituțiile statului, își poate asigura avantajele specifice unui capitalism rentier. Puterea pe care burghezia (i.e. oligarhia)44 română o are nu este dependentă de ascendența ei economică și culturală, ci de relații sociale precapitaliste: puterea de coerciție pe care o deține prin intermediul controlului instituțiilor statului. Fiind dependentă de resursele statului, această oligarhie nu va duce niciodată la o modernizare a capacității productive a României, ci se va mulțumi cu profitul rentier al monopolurilor sale. Ea nu va putea niciodată pregăti societatea românească pentru socialism, din moment ce este incapabilă să creeze o societate capitalistă dezvoltată. În fond – și aici este miza centrală a celor doi marxiști români –, oligarhia română victorioasă a anilor douăzeci nu va putea niciodată îndeplini funcția sa istorică: revoluția burgheză necesară tranziției la socialism. Problema este pentru social-democrați cu atât mai gravă cu cât eșecul mișcărilor revoluționare europene face imposibilă pe moment o tranziție forțată la socialism prin influența occidentală. Tocmai de aceea, în contextul unei Românii oligarhice, sarcina realizării revoluției burgheze rămâne primul deziderat al unei clasei muncitoare conștiente de rolul său istoric. Sarcina paradoxală a muncitorimii române este să contribuie la 44

Vom considera acești termeni ca fiind sinonimi, din moment ce folosirea unuia sau altuia dintre ei implică de fapt sprijinirea uneia din taberele aflate în dispută.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

73

dezvoltarea instituțiilor economice și politice burgheze împotriva unei oligarhii ce refuză rolul său de clasă revoluționară. Astfel, rațiunea unei analize de clasă a României interbelice și discuția despre oligarhia română este de fapt pentru Rădăceanu și Voinea redusă la încercarea de a identifica subiectul social al revoluției capitaliste. De aceea, asemeni lui Zeletin, conceptele folosite devin unele normative: a defini elita economică românească ca oligarhie sau, dimpotrivă, ca burghezie înseamnă a-i evalua rolul pe care îl poate avea în realizarea revoluției burgheze, a modernizării capitaliste a țării. Diferența majoră dintre cele două tabere constă doar în răspunsul diferit la această întrebare. Pentru Zeletin, burghezia națională îndeplinește toate funcțiile unei burghezii clasice de tip occidental, fiind capabilă de modernizarea România. Pentru Voinea și Rădăceanu, este necesară înlocuirea acesteia, din moment ce puterea ei politică este rezultatul unor condiții sociale precapitaliste, ce împiedică pe termen lung o dezvoltare a economiei românești și a relațiilor sociale care o articulează. Există însă și o altă presupoziție comună ambelor tabere angajate în această dispută teoretică, anume credința că modernizarea industrială nu poate fi realizată decât printr-un sistem de producție definit de relații sociale capitaliste.45 E vorba de un ideal productivist al social-democraților români, capitalismul fiind văzut ca singurul sistem economic capabil de a duce la o dezvoltare optimă a producției și de a realiza modernizarea unei țări agrare precum România. Abilitatea capitalismului de a duce la modernizarea sistemului economic românesc, de a crește indefinit capacitatea productivă a României este o dogmă la care niciunul din social-democrații 45

Firește, este de remarcat aici că acest principiu lasă deschisă problema controlului politic al aparatului de stat: existența unui sistem economic și social capitalist poate coexista, în opinia social-democraților români, cu o dictatura a proletariatului care ar asigura succesul revoluției burgheze și mai apoi tranziția la socialism. Este o opinie pe care, la fel ca multe alte principii, Voinea și Rădăceanu o împărtășesc cu social-democrații vienezi.

74

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

români nu vor fi dispuși să renunțe. Simpla posibilitate ca dezvoltarea industrială să poată fi realizată de instituții economice și sociale necapitaliste nu este niciodată luată în considerare de către socialiștii români. În cadrul acestui tip de analiză nu este loc pentru o organizare politică necapitalistă, necompetitivă care să ducă la aceleași rezultate: modernizarea producției industriale. Tocmai de aceea, Voinea sau Rădăceanu nu renunță nicio clipă la teza necesității unei revoluții burgheze capitaliste pentru dezvoltarea României. Așa cum ține să sublinieze Voinea: „Căci asupra unui punct suntem în deplin acord cu dl. Zeletin: orice politică menită de a stânjeni, necum a împiedica, dezvoltarea capitalistă a țării, trebuie considerată reacționară.”46 Una din caracteristicile acestui etos productivist este și o nuanță orientalistă care influențează percepția social-democraților asupra capitalului românesc și străin. Astfel, dacă capitalul românesc este văzut ca un produs al relației parazitare dezvoltate cu instituțiile statului, capitalul străin se bucură de o oarecare transcendență etică, ce face din el un pur reprezentant al productivității economice tout court. Capitalul străin este putere economică pură, nealterată de politică sau de mijloace extraeconomice de coerciție. Nu e nevoie să cităm din Karl Polanyi pentru a vedea în ce măsura această perspectivă derivă dintr-o anumită naivitate istorică. Atât Hilferding, cât și alți gânditori marxiști (de pildă Buharin) se plâng în analizele lor de caracterul parazitar al capitalismului monopolist și de felul în care relația cu statul duce la o dezvoltare tot mai redusă a forțelor de producție prin diferite măsuri intervenționiste, cu caracter protecționist, similare celor văzute în contextul românesc.47Asta nu îl împiedică însă pe Rădăceanu să meargă până într-acolo încât să separe un intervenționism „bun” 46 47

Șerban Voinea, Marxism oligarhic, p. 341. Vezi Nikolai Bukharin, Imperialism and World Economy, New York, H. Fertig, 1967.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

75

de unul „rău”: primul, specific statelor occidentale, ar funcționa ca model de productivitate și colaborare între public și privat, în timp ce al doilea s-ar conforma caracterului neproductiv al oligarhiei capitaliste românești.48 Această lectură este replicată și în cadrul României Mari, accentuând în mod gratuit diferența structurală dintre noile provincii românești și elitele lor economice, pe de o parte, și cele ale Vechiul Regat, pe de altă parte. Burghezia noilor provincii este, asemeni capitalul străin, reprezentanta idealului productivist care a structurat o bună parte din analizele social-democrate: o clasă definită exclusiv prin rolul său în cadrul modului de producție capitalist, bucurându-se de o putere exclusiv economică și capabilă de a duce la o modernizare a capitalismului român incipient. În consecință, conflictul care se desenează în analizele social-democrate ale consecințelor Unirii din 1918 este, într-un fel, un conflict între capitalismul occidental și neoiobăgie, între modernizare și înapoiere. E vorba de un conflict dintre un grup social perceput ca dependent de puterea de decizie a statului și de mijloacele sale de coerciție (oligarhia regățeană) și o burghezie transilvăneană care, în ochii social-democraţilor români, părea mult mai aproape de modelul occidental: o clasă socială a cărei putere de decizie se baza pe controlul economic al mijloacelor de producţie. Ceea ce e șters în acest context este istoria prin care această burghezie transilvăneană devenise de fapt o clasă burgheză, istoria economică a Transilvaniei în cadrul ultimilor ani ai Monarhiei Dualiste, care nu întâmplător purta nenumărate asemănări cu procesul de industrializare a Vechiului Regat, datorat îndeobște intervenției crescânde a statului prin politici tarifare preferențiale în anii dinaintea războiului și 48

LotarRădăceanu, Oligarhia română, p. 93: „Pe când oligarhia stăpânitoare în Stat este interesată la un intervenționism tutelar care permite nu numai orice amestec în industrie, ci și influențarea și acapararea ei arbitrară, burghezia independentă cere numai sprijinul și încurajarea Statului, respinge însă orice ar putea îngrădi posibilitățile ei de liberă dezvoltare.”

76

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

alte politici de încurajare a producției industriale.49 Pentru socialdemocrații români, această istorie este inexistentă, iar burghezia transilvăneană păstrează aceeași nuanță de transcendență etică pe care capitalul străin o emană: o clasă fără istorie, o reprezentantă neîntinată a poveștii de succes a capitalismului occidental.

2. Gândirea social-democrată ca pregătire a revoluției burgheze Toate aceste lucruri fac ca diferențierea dintre oligarhie și burghezie stabilită de social-democrații români să poată fi cu greu folosită ca un concept sociologic funcțional. După cum au remarcat nenumărați critici50, acest concept e foarte greu de integrat într-o taxinomie teoretică precisă. Deși referirile la oligarhie sunt adesea marcate de un limbaj de clasă, a interpreta oligarhia ca pe o clasă socială rămâne pentru social-democrații români un risc teoretic major, pe care nu sunt gata să și-l asume.51 În același timp, de multe ori referințele social-democraților la oligarhie fac din aceasta un simplu grup de presiune strâns în jurul partidului liberal. Prin urmare, este neclar dacă sub această umbrelă concep49

50

51

T. Iván Berend, History Derailed: Central and Eastern Europe in the Long Nineteenth Century, Berkeley, University of California Press, 2003, p. 90. Pentru o analiză detaliată a felului în care Ungaria funcționa în cadrul imperiului din punct de vedere economic, vezi și cartea importantă a lui John Komlos, The Habsburg Monarchy as a Customs Union, Princeton, Princeton University Press, 1983. Începând de la critica lui Otto Bauer menționată de Nicolae Jurcă, până la Lucrețiu Pătrășcanu și, de pe poziții foarte simpatetice, Henri H. Stahl. O analiză a răspunsurilor critice la teoria oligarhiei este oferită de către Victor Rizescu în introducerea sa la Oligarhia română. Vezi, de asemenea, și Victor Rizescu, Tranziţii discursive: despre agende culturale, istorie intelectuală și onorabilitate ideologică după comunism, București, Corint, 2012. Lotar Rădăceanu, Oligarhia română, p. 62: „Oligarhia română nu este, însă, o clasă în înțelesul obișnuit al cuvântului, deși are o existență relativ independentă, întrucât această calitate presupune o poziție bine definită în procesul de producție [...]. Dacă o numim, cu toate acestea, ici acolo clasă, aceasta nu este decât o licență terminologică.”

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

77

tuală ar trebui să includem și o clasă funcționărească mai largă, dependentă de resursele statului, sau doar elita liberală. La fel ca în cazul funcționarilor de stat, rămâne confuz statutul muncitorilor care lucrau la companiile de stat interbelice, a căror relații contractuale erau definite mai degrabă prin statute publice decât prin contracte colective de muncă și care, astfel, depindeau mai curând de bugetul statului decât de relațiile cu capitalul privat. În ciuda varietății afirmațiilor contradictorii din poziționările publice ale lui Rădăceanu sau ale lui Voinea, problema felului în care interesele acestui grup social puteau fi integrate unei analize a modului de producție capitalist reprezenta o încercare teoretică la care ei nu au încercat niciodată să dea un răspuns clar. Deși Rădăceanu și Voinea definesc oligarhia în funcție de raportul dintre stat și instituții economice, nu găsim la cei doi teoreticieni marxiști o analiză coerentă a felului în care instituțiile statului participau la economia capitalistă. La fel de important, nu găsim o analiză a felului în care dezvoltarea statului periferic românesc a dus la crearea unui aparat de stat care, pe lângă elita economică și politică, cuprindea un număr însemnat de funcționari sau de muncitori lucrând în întreprinderi publice.52 Ambele grupuri vor juca un rol central din punct de vedere social de-a lungul interbelicului. Or, exact aceste grupuri sociale care ar fi putut deschide o analiză istorică a dezvoltării aparatului de stat periferic sunt ignorate de către social-democrații români. Astfel, conceptul de oligarhie rămâne captiv fascinației pentru o elită economică și politică liberală, al cărui portret cei doi încearcă să-l compună în linii mari. Și asta într-un contrast puternic chiar și cu eșecuri sociologice mult mai evidente, precum criticile junimiste sau cele ale lui Rădulescu-Motru, care, deși superficiale, fac totuși referire 52

O analiză a importanței acestui aparat administrativ găsim în cartea lui Andrew C. Janos, East Central Europe in the Modern World: The Politics Ofthe Borderlands from Pre- to Postcommunism, Stanford, Stanford University Press, 2000.

78

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

constantă la aparatul de stat în complexitatea sa și la grupurile sociale a căror existență se datora bugetului public. Astfel, analiza pe care social-democraţii o oferă diferenţei dintre oligarhie și burghezie este nu atât o discuţie analitică despre alcătuirea societăţii românești interbelice, cât o discuţie prospectivă, în care întrebarea era: cine sunt actorii principali ai revoluţiei burgheze și care sunt modalităţile și șansele de a organiza o astfel de revoluţie? Odată cu eșecul Revoluției Europene, ce ar fi permis României să adopte socialismul prin influența Occidentului, era necesară o strategie politică care să pună societatea românească pe calea capitalismului dezvoltat și, în acest mod, pe drumul spre socialism. Social-democrația română reclamă o gândire a practicii politice ce poate duce la bun sfârșit revoluția burgheză neterminată de către o oligarhie română mult mai interesată de mizele sale politice imediate decât de misiunea sa istorică. În acest sens, termenul de revoluție burgheză stabilește logica internă a analizelor pe care cei doi le dedică problemei structurii sociale interbelice. Voinea și Rădăceanu sunt interesați de modul în care cadrul instituțional al statului capitalist român poate facilita sau frâna o dezvoltare a forțelor de producție ce ar face posibilă revoluția burgheză și, pe termen lung, socialismul. Faptul că această dezvoltare a forțelor de producție prin revoluția burgheză este o precondiție a socialismului e pentru ei un lucru de nechestionat. Faptul că această dezvoltare nu este posibilă decât în cadrul capitalismului este, de asemenea, un fapt de la sine înțeles. Interesul celor doi autori pentru modul în care revoluția burgheză poate fi realizată în ceea ce ei numesc „țările înapoiate” nu are doar o miză teoretică și politică eminamente locală. Teoriile lor trebuie văzute în cadrul unei bogate literaturi marxiste internaționale, preocupată de exact aceleași probleme imediat după Marele Război, în speță de rolul diferitelor clase sociale în tranziția la socialism și de natura revoluțiilor burgheze și socialiste. Mai mult, încercarea de integrare a regiunilor periferice și semiperiferice în cadrul mișcării revoluționare globale în anii

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

79

douăzeci va readuce în prim-plan importanța teoriilor privind raportul regiunilor periferice cu centrul capitalist.53 Contribuții similare, precum cele dezvoltate în cadrul austromarxismului vienez indicau o convergență asupra analizei naturii revoluției burgheze și a proceselor sociale ce o însoțeau.54 Asemeni discuției din România, acestea sunt luări de poziții ancorate în contextul anilor douăzeci. În acest sens, raportul pe care Voinea încearcă să-l stabilească între contextul de clasă local și economia globală trebuie văzut nu neapărat ca o anticipare stranie și oarecum neașteptată a discuțiilor despre dezvoltare inegală a anilor șaizeci și șaptezeci.55 Această efervescență teoretică trebuie văzută ca un răspuns direct la problemele practice cerute de o activitate revoluționară internațională, care, imediat după Primul Război Mondial, vedea necesară integrarea diferitelor contexte semiperiferice în lupta socialistă. De aici și importanța conceptului de revoluție burgheză pentru cei doi. Interogarea social-democrată a actorilor sociali care ar putea asigura revoluția burgheză în societatea românească „înapoiată” face parte din această tradiție cu mize și strategii politice foarte clar definite istoric. De unde și lipsa de conținut sociologic a analizelor lor, precum și încadrarea acestor concepte în lupte politice 53

54

55

Mai mult, încercarea de integrare a regiunilor periferice și semiperiferice în cadrul mișcării revoluționare globale în anii douăzeci va reimpune importanța teoriilor privind raportul periferiei cu centrul capitalist, însă în contextul încercării de construire a unei practici revoluționare internaționale. Multe din aceste noi teorii sunt o continuare a discuțiilor de începutul secolului XX despre atitudinea mișcărilor socialiste marxiste față de problema imperialistă. O bună analiză a acestor teorii poate fi găsită în Anthony Brewer, Marxist Theories of Imperialism: A Critical Survey, Londra și New York, Routledge, 1990. Din păcate, în ciuda analizelor și prezentării foarte folositoare, cărții îi lipsește o analiză contextuală a emergenței și dezvoltării acestor teorii marxiste ale imperialismului. Pentru analizarea Revoluției Europene de către austrieci, vezi și secțiunea „Revolution and Counter-revolution” (cu texte de Max Adler și Otto Bauer) din Austro-Marxism, Oxford, Clarendon Press, 1978, p. 134-187. Așa cum pare să argumenteze Victor Rizescu în Tranziţii discursive: despre agende culturale, istorie intelectuală și onorabilitate ideologică după comunism.

80

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

diverse, e.g. conflictul dintre elitele economice transilvănene și cele ale vechiului regat. E straniu în acest sens că multe din analizele istorice care au înconjurat această dezbatere și care au reușit de fapt canonizarea ei ca dezbaterea politică principală a interbelicului românesc au reușit în același timp să execute o manevră de dezistoricizare a termenilor în care această discuție a avut loc. Astfel, lucrările lui Daniel Chirot, Joseph Love56 sau Victor Rizescu au făcut ca mizele centrale ale acestor lucrări să fie șterse în favoarea unor preocupări ce caracterizau mai degrabă orizontul intelectual al comentatorilor decât cel al lui Rădăceanu sau Voinea. Spre exemplu, Daniel Chirot își arogă dreptul să interpreteze polemica dintre Voinea și Zeletin într-o cheie de lectură atemporală, prin care gânditorii respectivi sunt somați să aleagă între strategii de dezvoltare deschise sau închise, între democrație și autoritarism. În aceasta perspectivă contextul anilor douăzeci este total absent, la fel ca și felul în care teoria marxistă a perioadei interpreta problema liberului schimb. În mare parte, interpretarea oferită de Chirot este mai curând un bun comentariu asupra dezbaterilor din științele sociale americane ale anilor șaizeci decât o analiză istorică a limbajului marxist folosit de către Voinea. Aceeași formă de dezistoricizare îi permite lui Victor Rizescu să vadă în analizele social-democraților o variantă sui-generis a autonomiei parțiale a statului est-european, punându-i alături de cercetători contemporani ca Keith Hitchins sau Andrew Janos. În cadrul unei astfel de interpretări, Voinea și Rădăceanu preiau o tradiție critică locală a aparatului birocratic românesc și o transformă într-o teorie marxistă a autonomiei instituțiilor statului periferic est-european. Firește, a integra teoria oligarhiei dezvoltată de social-democrați în cadrul unei critici transideologice a funcționarismului care trecea dincolo de bariere politice 56

Joseph L. Love, Crafting the Third World: Theorizing Underdevelopment in Rumania and Brazil, Stanford, Stanford University Press, 1996.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

81

reprezintă, fără îndoială, o bună localizare a obsesiei oligarhice ce a stăpânit Partidul Social-Democrat de-a lungul anilor douăzeci. Aceasta este însă o asemănare de familie cu o tradiţie care e foarte diversă și ale cărei realizări sunt foarte inegale. A face din această tradiţie locală un filon inovativ, care ar fi reușit să propună o conceptualizare a autonomiei instituţiilor de stat și a actorilor săi, dacă nu chiar o teorie a statului periferic, ni se pare că trece cu vederea aceste inegalități, dând prea mult credit conceptelor foarte vagi ale social-democraților. Mai mult, credem că există pericolul real ca această coerență imaginată a tradiției românești a criticii „funcționarismului” și autohtonizarea ei excesivă să ignore critici similare ale funcționarismului în multe alte contexte balcanice, mai ales în contextul bulgar ori sârbesc57, unde critica birocrației va fi unul din punctele centrale ale „culturilor critice” locale. Din păcate pentru sociologia românească a interbelicului, nici Lotar Rădăceanu și nici Șerban Voinea nu au propus o analiză coerentă a raportului dintre instituțiile statului român și economia capitalistă. Mult mai important, însă, această exagerare a conținutului sociologic al teoriei marxiste a celor doi rupe contribuțiile lor din contextul discursiv în care au fost dezvoltate. E interesant, astfel, că niciuna din aceste analize nu face referire la publicistica lor, în care mizele politice ale acestei dezbateri sunt explicate. Similar, dezbaterea românească este autohtonizată în mod excesiv, în ciuda referințelor constante ale lui Rădăceanu și Voinea la dezbateri asemănătoare din contextul internațional. În această perspectivă, influențe majore asupra gândirii lor – austromarxismul, de exemplu – sunt trecute sub tăcere în favoarea unei forme de protocronism 57

Socialismul lui Svetozar Marković, radicalismul lui Nikola Pašić în Serbia, sau mișcările socialiste bulgărești, inclusiv agrarianismul lui Stambolinski, se vor axa foarte mult pe o critică a birocrației incipiente a acestor state. Vezi, de exemplu, Augusta Dimou, Entangled Paths towards Modernity: Contextualizing Socialism and Nationalism in the Balkans, Budapesta și New York, Central European University Press, 2009, p. 72, 74, 90 și passim.

82

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

cel puțin nefaste. Se pierde astfel din vedere faptul că discuția începută de Voinea și Rădăceanu nu este o dezbatere locală, ci unul din punctele de interes majore ale marxismului internațional al anilor douăzeci. În acest sens, credem că pentru a înţelege mai bine rolul jucat de aceste intervenții în cadrul dezvoltării practicilor politice social-democrate, ar trebui să extragem parţial discuţia din contextul dezbaterii românești și să o reintegrăm unei discuţii europene, o discuție pentru care problema revoluției burgheze și a relației acesteia cu socialismul era esențială. De aici pornește atât caracterul teleologic al noțiunii normative de burghezie oferite de socialdemocrații români, cât și felul în care aceștia percep structurile statului burghez român. Însă, ceea ce ne pot oferi cei doi autori nu va fi atât o teorie a statului capitalist, o analiză teoretică coerentă sau empiric relevantă, cât o modalitate de a concepe acest stat în perspectiva unei strategii politice având ca scop ultim revoluția socialistă via revoluția burgheză. Va fi vorba de o strategie politică bazată pe modelul oferit de experiența austromarxismului, un model atât de influent în cercurile social-democrate românești.

III. Revoluția burgheză și strategiile politice social-democrate

R

evoluția burgheză pe care cei doi o așteptau după Marea Unire însemna în primul rând integrarea noului stat român într-o dialectică istorică ce ar fi readus România în schemele de interpretare ale marxismului clasic, în principal la eliminarea rămășițelor feudale care încă defineau capitalismul românesc. Pentru ambii, revoluția burgheză reprezenta posibilitatea (și șansa istorică) de a ieși din condiția oligarhică ce părea a condamna spațiul românesc la subdezvoltare economică și cucerirea tipului de democrație ce ar fi permis modernizarea țării. Atât Voinea, cât și Rădăceanu înțeleg noțiunea de revoluţie burgheză în toată

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

83

complexitatea sa sociologică: nu numai ca trecere la un regim politic bazat pe parlamentarismul liberal, dar și ca progres către un mod de producție capitalist, ce ar face posibilă tranziţia la socialism. Această conceptualizare a revoluției burgheze58 ca schimbare politică și proces social, problematiza în mod direct felul în care instituțiile politice moștenite de la statul burghez de sfârșit de secol XIX ar fi trebuit să se raporteze la dezvoltarea economică. În acest context, dacă necesitatea unei revoluții burgheze la nivel economic era recunoscută de către toate mișcările socialiste, problema care se ridica era cea a relaționării strategiilor politice și a celor economice. Pe scurt, miza centrală era în ce fel revoluția politică a statului burghez era legată de revoluția economică a capitalismului. A vedea revoluția în funcție de acest raport dintre instituții politice și dezvoltare economică, dintre stat și organizarea producției economice nu a fost numai o obsesie a socialismului românesc postbelic, ci și un set de preocupări împărtășite de majoritatea mișcărilor socialiste ale acelei perioade. După Primului Război Mondial, partidele socialiste au devenit treptat conștiente de ceea ce Arno Mayer a numit „persistenţa Vechiului Regim”, faptul că multe din structurile preburgheze ale țărilor europene se mențineau (în special în domeniul politicii și culturii), nu neapărat în ciuda, cât mai ales în contextul unei dezvoltări din ce în ce mai puternice a capitalismului ca bază economică.59Astfel, burghezia europeană părea a fi destul de lentă în a-și îndeplini rolul revoluționar în afara sferei economice: aceste întârzieri politice la nivelul aparatului de 58

59

Această definiție va fi preluată de social-democrații români de la gânditorii marxiști austrieci: „În felul acesta, întregul concept de revoluție trebuie schimbat de la simpla idee politică a transformării statului, la găsirea bazelor sociale ale unei schimbări economice ale societății.” (Max Adler, „The Sociology of Revolution”, in Austromarxism, p. 140.) Arno J. Mayer, The Persistence of the Old Regime: Europe to the Great War, New York, Pantheon Books, 1981. Pentru Mayer, elitele agrare postfeudale descoperă resursele statului și implicit „politica” în momentul în care, la finele secolului al XIX-lea, agricultura încetează să mai aducă suficient profit și prestigiu.

84

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

stat erau vizibil menținute datorită unor încercări de a stabili alianțe hegemonice între noile elite economice și vechile elite politice, cum era cazul iuncherilor germani, aliați conflictuali ai capitaliștilor de pe Valea Rinului. Tipul acesta de întârziere politică este remarcat și de către Rădăceanu, nu fără o oarecare doză de resemnare: „[...] nicăieri, în societățile înapoiate, revoluția burgheză nu a fost opera burghezimii ca în epoca clasică apuseană. În Germania și Austria, de pildă, revoluțiile de la 1918, nu au fost în sensul lor istoric, doar revoluții proletare, ci și burgheze. Doar ele au scăpat societatea de toate resturile feudale și au creat democrația republicană, această ultimă expresie a capitalismului înaintat.”60 Aceeași situație caracteriza și România, mai cu seamă în ceea ce privește reformarea aparatului de stat al societății românești neoiobăgiste și în contestarea statu-quo-ului antebelic. Oligarhia română nu putea asigura genul de democrație republicană pe care o economie capitalistă l-ar fi cerut. Rolul revoluționar burghez trebuia să revină claselor muncitoare, proletariatul industrial și țărănimea exasperată politic și social: „În România, ca și în Europa secolelor trecute, e vorba de o revoluție politică, care, înlăturând o stăpânire de clasă potrivnică progresului economic, să deschidă un drum liber desfășurării forțelor capitaliste. Că burghezia nu conduce politicienește această revoluție este absolut irelevant.”61 Pentru mișcările socialiste din cadrul capitalismului periferic, precum Rusia sau România, unde dezvoltarea capitalistă era incipientă, problema se punea însă într-un mod chiar mai complex decât în cazul german, căci întârzierea politică a instituțiilor statului exista în paralel cu întârzierea economică: chiar dacă erau incluse în piața globală capitalistă, aceste țări păstrau elemente economice precapitaliste. Problema era, în acest context, în ce măsură sunt mișcările muncitorești capabile să asigure o revoluţie burgheză nu numai sub 60 61

Lotar Rădăceanu, Oligarhia română, p. 96-97. Ibidem.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

85

raport politic, dar și sub raport economic sau, după cum afirmă Rădăceanu, „să deschidă un drum liber desfășurării forțelor capitaliste”. Putea clasa muncitorească să forțeze în mod direct crearea unor instituții politice socialiste? Preluarea puterii politice de către proletariat nu ar fi dus, oare, la o întârziere a dezvoltării capitaliste? Trebuiau oare menținute instituțiile politice burgheze pentru a permite dezvoltarea economiei capitaliste? Putea să existe o dezvoltare industrială fără capitalism?62 Răspunsul pozitiv la această ultimă întrebare va fi, după multe dezbateri, poziția maximaliștilor ruși care preiau puterea în Rusia în Octombrie 1917. Pozițiile acestora vor fi imediat criticate, în special de liderii mișcărilor socialiste europene, precum Karl Kautsky sau Otto Bauer.63 Kautsky va tinde mereu să acuze lipsa de strategie și de viziune sociologică a bolșevicilor. Conform acestuia, chiar dacă bolșevicii puteau prelua aparatul de stat, asta nu ducea neapărat și la o dezvoltare economică ce ar fi permis trecerea la socialism, instituțiile muncitorești de stat neputând înlocui lipsa unei economii capitaliste.64 Simplu spus, 62

63

64

Întrebarea e mult mai subtilă decât pare, de vreme ce Rădăceanu, cu referire la România, distingea între industrie și capitalism astfel: „a fi țară agrară nu înseamnă deloc a fi țară necapitalistă, ci numai țară neindustrială sau săracă în industrie. Țările agrare sunt înapoiate ca evoluție industrială și implicit capitalistă, dar ele sunt înglobate pieței mondiale, procesului de circulație a capitalului, capitalismul a pătruns în toate porele lor economice.” (Lotar Rădăceanu, „Social-democrația și țărănimea”, Mișcarea socială, nr. 1, 1933.) Pentru o analiză a conflictului dintre Kautsky și Troțki, vezi și Karl Kautsky, De la democrație la robia de stat, București, Cultura Națională, 1922 (tradusă de Șerban Voinea). O bună analiză a atitudinii lui Kautsky față de revoluția rusă oferă Massimo L. Salvadori, Karl Kautsky and the Socialist Revolution, 18801938, Londra și New York, Verso, 1990. O parte din opiniile lui Otto Bauer despre Rusia sovietică au apărut încă din anii douăzeci în limba română: vezi Otto Bauer, Calea spre socialism, București, Cercul de Editură Socialistă, 1919, și Otto Bauer, „Noua orientare” în Rusia Sovietică, București, Editura Cercului de Studii „C. Dobrogeanu-Gherea”, 1922. Noțiunea de voluntarism în legătură cu bolșevismul este folosită foarte des de către social-democrații români. Vezi, de exemplu, și conferință pe care L. GellerIași o ține la 23 ianuarie 1923 la București, „Determinismul și voluntarismul economico-social”, Lumea nouă, 22 aprilie 1923.

86

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

instituțiile politice socialiste ar fi creat un dezastru, fiind incapabile de a duce la dezvoltarea economiei ruse. Reluând conceptualizarea revoluției folosită de Rădăceanu, revoluția politică nu însemna și revoluție socială. Mai mult, revoluția politică a bolșevicilor putea întârzia (sau chiar bloca) revoluția socială, pentru că, așa cum afirmase deja Dobrogeanu-Gherea într-un număr din Vremea nouă, „societatea socialistă se înfăptuiește deci din materialul pe care îl dă societatea capitalistă, și dacă aceasta din urmă e aruncată în prăpastie, piere în fașă și cea dintâi”65. E o poziție menținută și de social-democrații români, care nu vor înceta să acuze voluntarismul bolșevic: transpunerea unor instituții politice socialiste cum sunt sovietele într-un cadru economic precapitalist. Pe de altă parte, eșecul mișcărilor revoluționare din Germania postbelică părea a sugera că, în cazul României, până și un control al aparatului de stat de către clasa muncitoare, ca în cazul Rusiei, este cel puțin utopic în acel stadiu al dezvoltării, cu atât mai puțin realizarea revoluției sociale. Viitorul trebuia amânat. Răspunsul dat de social-democraţii români la aceste probleme va fi puternic influenţat de felul în care scrierile teoretice ale lui Gherea se vor împleti cu soluțiile propuse de Partidul Socialist Austriac (SPÖ), partidul care preluase în mare parte rolul hegemonic avut în estul Europei de partidul socialist german în perioada antebelică.66 Parcursul intelectual al lui Rădăceanu și Voinea va fi 65 66

Vremea nouă, 29 mai 1921, p. 1. În cadrul acestui șir de influențe care vor modela poziția celor doi socialdemocrați români, va fi vorba, pe lângă austromarxismul atât de puternic în spațiul românesc, de o întreagă cultură de stânga care se imagina în acea perioadă ca o alternativă atât la reformismul german, cât și la bolșevismul rus voluntarist. Astfel, influenţe vor veni și din partea socialiștilor independenţi germani, care, așa cum recunoaște Voinea, vor reprezenta unul din punctele sale constante de referinţă. Pe aceeași linie pot fi așezate însă și alte mișcări socialiste, precum mișcarea cehă din jurul lui Bohumír Šmeral. Multe din aceste mișcări se vor angaja în proiectul de formare a Internaționalei Vieneze, care încerca să grupeze în jurul său, sub conducerea socialiștilor austrieci, toate aceste formațiuni de

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

87

puternic influențat de teoreticienii vienezi ai social-democrației. Ca reprezentant al social-democraților români, Voinea va lua parte la încercarea socialiștilor austrieci de a stabili o Internaţională alternativă în 1922; multe din poziţiile sale teoretice în anii douăzeci vor fi ecouri fie ale austriecilor, fie ale lui Kautsky. Pentru Rădăceanu, educat în cadrul mișcării socialiste bucovinene, parte a Partidului Austriac Socialist înainte de 1918, această influență este la fel importantă. De-a lungul anilor douăzeci, prin intermediul celor doi, austromarxismul va fi în mare parte principala poziție teoretică a social-democraților români. După cum afirma Șerban Voinea în 1923, în mod ironic, tocmai cu ocazia celebrării Revoluției Ruse: „Partidul social-democrat austriac s-a pus de acord cu perspectiva istorică, nu s-a emoționat de afectele de moment: și-a impus o hotărâre și o stăpânire de sine care îi face cinste. Proletariatul rus are azi o situație mai grea decât sub țarism. În Austria, dimpotrivă: din punct de vedere al legislației sociale, Austria e azi țara cea mai înaintată din lume, tot așa și cu cuceririle democratice.”67 Deloc întâmplător, primul program al PSD-ului, cel din 1927, va fi trimis lui Otto Bauer, ale cărui comentarii erau așteptate la București cu nerăbdare.68 De-a lungul anilor douăzeci, Austria va

67 68

stânga independente. Desigur, doar SPÖ a încercat și a reușit să-și transforme alegerile politice din timpul Revoluției Europene într-un complex set de strategii politice, care vor funcționa ca model pentru mișcările est-europene pe tot parcursul interbelicului, până la războiul civil austriac din 1934, care scoate austromarxismul de pe scena politică într-un mod violent. Lumea nouă, 18 noiembrie 1923. Nicolae Jurca, Istoria social-democrației din România, București, Editura Științifică, 1994, p. 167-168. Pentru a face o comparație insolită, am putea vedea importanța socialismului austriac interbelic în paralel cu influența incredibilă a fotbalului austriac, care a marcat stilul de joc a nenumărate echipe românești, mai ales Maccabi București, numită ulterior Ciocanul București. Și nu întâmplător, din moment ce cultura fotbalistică austriacă, prezentă în echipe precum SK Rapid Wien, era rezultatul politicilor urbane ale socialiștilor vienezi, care puneau foarte mult accentul pe educația sportiva a muncitorimii vieneze și a tipului de socializare pe care sportul de masă îl cerea.

88

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

reprezenta pentru Rădăceanu și Voinea alternativa rezonabilă, realizabilă, posibilă, modelul la care se vor referi constant, prin contrast cu bolșevismul rusesc.69 Acesta este și motivul pentru care Voinea, în ciuda deosebirii contextelor, vedea situația României ca fiind mai apropiată Austriei decât contextelor locale est-europene, la fel cum îl vedea și pe Gherea ca fiind mai apropiat lui Otto Bauer, nu lui Troțki sau lui Lenin, cu care, așa cum Henri H. Stahl a arătat, Gherea împărtășea mult mai multe premise. Preluând modelul austromarxist, Voinea și Rădăceanu percepeau funcţia mișcării muncitorești ca pe o încercare de forţare a revoluţiei burgheze neîndeplinite de către elita economică românească. În acest context, după cum remarcă Voinea, mișcarea muncitorească trebuie să asigure condiţiile politice, sociale și economice care ar duce la buna dezvoltare a societății românești până la maturizarea capitalistă necesară. Rezultă de aici că mișcarea muncitorească ar fi fost opoziţia loială a capitalului, pregătindu-se politic și social pentru revoluția mondială venind din Occident. Simplu spus, trei elemente vor defini strategiile politice ale socialdemocrației austriece ce vor avea o influență decisivă atât asupra lui Rădăceanu și Voinea, cât și asupra PSD-ului românesc: 1. caracterul contextual al strategiei politice promovate de austromarxiști, sensibilitatea față de poziția globală care determină activitatea diferitelor mișcări muncitorești; 2. o strategie politică de înțelegere a instituțiilor statului ce poate fi definită ca o perspectivă a autonomiei istorice a statului; 3. o practică cvasigramsciană de construire a unei hegemonii culturale muncitorești, definită prin ceea ce Arson Rabinbach numește pedagogie politică austromarxistă.70 69

70

Comparațiile apar constant, cum ar fi în articolul din 1 iulie 1923 al Lumii noi, „Ce a făcut social-democrația austriacă pe tărâmul socializării”, care cuprinde afirmația optimistă: „Pe când Rusia sovietică e silită să facă mari concesii capitalismului, proletariatul social-democrat, dovedește, în plină inimă a capitalismului că îi este egal și îi va fi superior.” Vezi Anson Rabinbach, The Crisis of Austrian Socialism: From Red Vienna to Civil War, 1927-1934, Chicago, University of Chicago Press, 1983.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

89

Unul din motivele principale pentru acest entuziasm românesc față de austromarxism a fost accentul pus de către social-democraţia austriacă pe caracterul contextual al strategiei politice, atenția ei față de condiţiile sociale locale și față de felul în care tactica politică trebuia adaptată structurilor sociale ale economiilor naționale. Atracția pe care austromarxismul o va exercita va veni însă și din felul în care SPÖ va negocia raportul dintre diferitele mișcări socialiste internaționale. Principala caracteristică a acestui model va fi o oarecare libertate în alegerea strategilor politice naționale, ce se va opune lipsei de concesii ce caracteriza Cominternul.71 De-a lungul activității lor, austromarxiștii vor acuza tendința de a impune un model uniform de strategie mișcărilor socialiste, fie el al bolșevicilor sau al social-democrației reformiste. Motivul invocat de ei va fi unul foarte simplu, dar care, în contextul luptelor intrasocialiste create de adeziunea la Internaționala a III-a, va rămâne neauzit, cu excepția unor aliați minori precum social-democrații români. Necesitatea unei practici socialiste nu poate fi impusă fără a lua în considerare raportul contextual de forțe din cadrul fiecărei mișcări, ca și stadiul de dezvoltare specific fiecărui context național.72 Într-un fel, pledoaria austromarxiștilor era una pentru autodeterminare, astfel încât nicio practică națională nu poate fi lansată fără o analiză teoretică ce ar putea lămuri decizia de a urma un model sau altul de raportare la dinamica dintre puterea politică și cea economică. Voinea și Rădăceanu citesc în această caracteristică a austromarxismului o legitimare teoretică a moștenirii gheriste și o confirmare a teoriilor lui Gherea despre statutul aparte al ţărilor române în cadrul dezvoltării capitalismului global.

71

72

Trebuie să remarcăm că felul în care au fost primate condițiile pentru accedere la Comintern au făcut ca mulți radicali români să se îndepărteze de mișcarea bolșevică. Vezi, de exemplu, felul în care a fost analizat congresul Internaționalei de la Viena: Vremea nouă, 13 martie 1921, p. 1.

90

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

Nu în ultimul rând, această atenție față de contextul local va permite social-democraților români o legitimare teoretică a atitudinii ambivalente faţă de Revoluţia din Octombrie. În ciuda criticilor constante pe care social-democraţii români le vor aduce bolșevicilor ruși sau comuniștilor români, de-a lungul perioadei interbelice ei nu vor înceta să proclame importanța normalizării relaţiei cu URSS ca soluție de a scoate România din blocul reacționar în care fusese aruncată după Tratatul de la Versailles și a o elibera din rolul său de jandarm sărac al burgheziei europene îngrijorată de pericolul sovietic. În aceeași măsură, nici Voinea și nici Rădăceanu nu vor înceta să sprijine ilegaliștii comuniști în cadrul marilor procese politice care se vor desfășura de-a lungul perioadei, criticând constant măsurile punitive ale autorităților române.73 Va fi vorba aici nu doar de solidaritate socialistă74, dar și de o formă de evaluare a experimentului sovietic ce nu va fi lipsită de o oarecare simpatie și înțelegere. Pentru Voinea, de-a lungul activităţii sale politice 73

74

Social-democrații au denunțat nu doar stările de asediu instituite de diversele guverne ale anilor ’30 pentru a reprima mișcarea sindicală, dar și acuzele de „jidovism” aduse militanților comuniști de către autoritățile statului și presa mainstream; vezi Lotar Rădăceanu, „Semne de furtună”, Lumea nouă, 5 martie 1933. Același Rădăceanu, însă, nu se jena un an mai târziu să împrumute din discursul public anticomunist al epocii ideea că PCdR era „canalul de scurgere a nemulțumirilor iredentiste”; vezi „Relațiile cu Rusia și comuniștii noștri”, Lumea nouă, 19 august 1934. Pentru intervenția lui Rădăceanu în procesele politice ale ilegaliștilor comuniști, vezi articolul său „Procesul Ana Pauker”, Lumea nouă, 1 martie 1936. Așa cum afirmă Vremea nouă în martie 1921 (cel mai probabil prin Șerban Voinea, un factotum pentru această revistă scrisă în mare parte el): „Lupta între social-democrație și comuniști e o luptă internă a proletariatului și nu scutește părțile adverse de datoria de solidaritate proletară față de clasa capitalistă și de guvernele acesteia.” Desigur, o astfel de opinie, caracteristică epocii imediat postbelice, își pierduse din popularitate la începutul anilor ’30. În ciuda simpatiei sale ocazionale pentru PCdR, Rădăceanu nu a obosit să sublinieze că Uniunea Sovietică este totuși o dictatură antimarxistă, de vreme ce „cu un proletariat inconștient, incult și lipsit de educație socialistă nu se poate clădi o lume nouă”; vezi „Marxism și bolșevism”, Lumea nouă, 12 martie 1933.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

91

până în anii cincizeci, deciziile bolșevicilor vor reprezenta în mare parte un rezultat al condiţiilor speciale create de războiul civil și de statutul marginal al Rusiei în cadrul capitalismului global. O analiză a proiectului sovietic fără a cuprinde presiunile sociale la care bolșevicii erau supuși sau fără a înţelege campania internaţională de blocare a revoluţiei, era necesarmente lovită de irelevanță.75 Voinea folosește astfel, în mod conștient, argumentul austromarxist conform căruia comuniștii ruși de multe ori nu făceau decât să răspundă constrângerilor speciale ale contextului rusesc, în ciuda nenumăratelor greșeli și abuzuri pe care le comiteau. De-a lungul întregii perioade interbelice, aceste treceri bruște de la solidaritate proletară la recunoașterea rupturii de netrecut vor marca atitudinea lui Rădăceanu și a lui Voinea față de comuniști. E ceea ce va caracteriza și atitudinea social-democraților austrieci, a căror legătură cu URSS va fi și ea scindată între nevoia de solidaritate proletară internațională și conștientizarea tot mai tristă a diferențelor care despart social-democrația de experimentul sovietic.

1. Neutralitatea istorică a instituțiilor statului Poziția austromarxistă va influența în mod esențial raportul pe care social-democrații români îl stabilesc cu instituțiile statului capitalist în România. Asemeni Partidul Socialist Austriac, Voinea 75

Așa cum afirmă în cartea sa din anii ’50, făcând o comparație între naționalizările din Anglia și politicile economice sovietice: „Căile comunismului rus sunt total diferite de cele ale laburismului englez. Fiecare din aceste metode își are sursa în condițiile specifice ale țării sale [...] bolșevismul este un fenomen unic, care nu se poate repeta în afara condițiilor speciale ale Rusiei la 1917.” (Șerban Voinea, La socialisation, Paris, PUF, 1950, p. 90.) Trebuie avut în vedere că în contextul discuțiilor relativ uitate ale socialiștilor despre metodele de socializare a producției, comparația aceasta era mai mult decât îndreptățită, iar valul de naționalizări postbelice, mai mult decât o simplă măsură reformistă, puteau fi văzute ca un prim pas înspre socialism, nu doar, cum a fost cazul, ca ultimul.

92

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

și Rădăceanu vor percepe rolul social-democraţiei ca fiind marcat de încercarea de consolidare a instituțiilor politice burgheze, ce ar permite o bună dezvoltare a economiei până la preluarea statului de către forţele revoluționare muncitorești. Această poziție teoretică izvorăște nu atât dintr-un refuz direct al dictaturii proletariatului, cât mai ales din considerații tactice. În opinia celor doi, România nu numai că nu îndeplinea condițiile propice unei dezvoltări industriale ce ar fi permis trecerea la socialism, dar nici desfășurarea de forţe politice de la sfârșitul războiului nu i-ar fi permis o preluare a puterii de stat, așa cum fusese posibil în cazul austriac.76 După cum va sublinia Rădăceanu în cadrul analizelor sale din anii douăzeci, în ciuda valului de mișcări muncitorești ce a culminat cu greva generală din 1920, proletariatul nu putea conta nici pe o armată politizată precum socialiștii austrieci, nici pe o țărănime radicalizată și cu atât mai puțin pe o burghezie luminată, cu simpatii socialiste. În acest sens, pentru social-democraţii români, șansa de a prelua puterea în stat părea mult prea îndepărtată pentru a fi luată cu adevărat în serios. Și chiar dacă preluarea puterii ar fi fost posibilă, era limpede că, de fapt, clasa muncitoare românească era lipsită de tipul de maturitate necesară conducerii politice a societății burgheze. Dovada era și entuziasmul naiv care a condus mișcarea muncitorească spre greva 76

Acesta e un argument în oglindă a poziției lui Otto Bauer față de posibilitatea unei dictaturi a proletariatului în Austria. Răspunsul constant al austromarxiștilor va fi că, în ciuda dezvoltării sale industriale, economia austriacă nu putea să asigure condiţiile obiective de tranziţie la socialism, fiind încă nevoie de o dezvoltare majoră a forțelor de producție capitaliste, care să permită o politică redistributivă socialistă. Drept urmare, doar păstrarea capitalismului ca sistem de producție ar fi putut asigura acest proces. Revoluția socialistă nu putea fi începută înainte de îndeplinirea scopului revoluției capitaliste: al unei dezvoltări suficiente a capacităților de producție. Situația austriacă necesita un răspuns rapid la această întrebare, din moment ce Partidul Socialist Austriac chiar avea capacitatea de a cuceri puterea fără mari eforturi: un lucru pe care, pornind de la această analiză teoretică, au refuzat să îl facă. Vezi și secțiunea „Revolution and Counter-revolution” din Austromarxism.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

93

generală și radicalizarea ei excesivă: „25 de ani de zile de neputință a fost prețul pe care l-a plătit mișcarea muncitorească românească pentru greșeala care s-a săvârșit și care a dus la înfrângerea grevei generale din octombrie 1920. Abia după război, în 1945, adică la un sfert de veac de la greva generală, s-a reluat acțiunea de masă [...].”77 Eșecul grevei și mișcărilor muncitorești din primii ani de după război se explicau, pentru Voinea și Rădăceanu, nu numai prin poziția izolată a mișcării muncitorești române, ci și prin imaturitatea unui proletariat care nu-și putea înțelege poziția structurală, fiind fascinat de retorica agresivă a facțiunii comuniste. Tema imaturității proletariatului român va fi constant prezentă de-a lungul istoriei PSD, conducerea partidului afișând o neîncredere aproape obsesivă în capacitatea muncitorilor de a își înțelege poziția politică și de a acționa în consecință. Era o neîncredere care va fi, firește, replicată în cadrul întregii mișcări revoluţionare, mai ales în cazul bolșevicilor.78 Radicalizarea mișcării muncitorești a pus sub presiune întregul construct instituțional și discursiv pe care liderii partidelor socialiste europene îl creaseră înainte de război. Nu de puține ori, chiar maximaliștii ruși vor fi luați prin surprindere de acest radicalism, în ciuda gândirii lor strategice perspicace. Nu e de mirare, deci, că de-a lungul perioadei revoluţionare a anilor douăzeci radicalizarea masivă a muncitorilor români se va afla într-o constantă tensiune cu discursul social-democrat. În 1919, Voinea face din ideea de a împiedica acest radicalism unul din principiile de baza ale politicii partidului.79 Partidul, în concepția 77

78

79

Paul H. Stahl, Șerban Voinea, 1894-1969. Șerban Voinea, 1894-1969. Contribuție la istoria social-democrației române, p. 75. Ne referim aici atât la ideea leninistă a incapacității clasei muncitoare de a trece dincolo de o conștiință sindicalistă, dar și la tensiunile constante dintre comuniștii ruși și clasa muncitoare sovietică, în special după încheierea războiului civil; vezi și Anna Krylova, „Beyond the Spontaneity-Consciousness Paradigm: «Class Instinct» as a Promising Category of Historical Analysis”, Slavic Review, vol. 62, nr. 1, 2003, p. 1-23. Socialismul, 28 martie 1919, p. 2.

94

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

lui Voinea, are datoria de a oferi o analiză obiectivă a situaţiei politice a muncitorilor români, chiar dacă aceasta ar însemna să contrazică deciziile și tendințele majorităţii muncitorești, analiza marxistă fiind obligată să pună ordine în atitudinile de multe ori pripite ale muncitorimii prinse în entuziasmul revoluționar. Din păcate pentru liderii social-democrați, această ruptură dintre conducerea de partid și proletariat va una fi reală: lucrul acesta se va vedea clar în momentul înfrângerii social-democraților în cadrul congresului din 1921, unde vor fi în minoritate în fața unui proletariat fascinat mai degrabă de „conștiința pseudorevoluționară” a comuniștilor decât de analiza strategică subtilă, complexă și mult prea îndepărtată cultural a social-democraților.80 Așa cum remarca Rădăceanu cu regret: „Din nefericire, însă, politica distructivă a comuniștilor a precumpănit asupra politicii constructive a social-democraților.”81 Această tensiune dintre o conducere mult prea prudentă în alegerile sale politice și un proletariat care, în special în provinciile Vechiului Regat, nu va uita niciodată retorica revoluționară comunistă, se va menține de-a lungul întregii perioade interbelice. În anii treizeci, în cadrul discuțiilor despre crearea unui front popular, Rădăceanu se va găsi în aceeași poziție de critic al încercărilor organizațiilor regionale de a crea fronturi populare locale cu muncitorii comuniști.82 În ciuda atmosferei favorabile creării unui front comun și în ciuda presiunilor de jos de a ajunge la o astfel de înțelegere, Rădăceanu, alături de ceilalți lideri social-democrați, va fi implicat într-un proces de a controla și de a submina aceste încercări de colaborare locală cu elementele radicale ale mișcării muncitorești.83 Frica infiltrării unor elemente 80

81 82 83

Sintagma citată este a lui Rădăceanu; vezi Lotar Rădăceanu, Oligarhia română, p. 86. Ibidem. Nicolae Jurca, Istoria social-democrației din România, p. 259-264. Ibidem.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

95

comuniste în sindicate va face ca în aceeași perioadă Confederația Generală a Muncii, aflată tradițional sub conducere social-democrată, să excludă nenumărați membrii sau chiar uniuni sindicale întregi.84 Deși de multe ori entuziasmul comunist al muncitorilor români va împinge conducerea spre discuții cu PCdR-ul ilegalist, întotdeauna PSD va face un pas înapoi de la crearea unui front comun cu comuniștii, preferând fronturi naționale cu partidele burgheze democrate, de exemplu țărăniștii.85 În acest context fără ieșire, cu o clasă muncitoare „imatură” și în lipsa oricăror aliați interni sau externi, teoria gheristă a așteptării revoluției socialiste în Occident nu era doar o simplă dogmă locală, marcată de vetustețea alegerilor teoretice ale lui Gherea, ci mai degrabă o alegere inevitabilă în cazul unei mișcări socialiste izolate politic și strategic. Aceeași lecție va deveni și mai clară pentru social-democrații români prin comparația inevitabilă adusă de dezastrul mișcării revoluționare maghiare. Corespondent al ziarului Socialismul în Budapesta, Voinea va putea urmări de la fața locului rezultatul unei mișcări revoluționare izolate, radicalizată prea timpuriu și prinsă între forțele conservatoare ale fostului stat maghiar, o țărănime ostilă și armatele reacționare ale statului român.86 Putem urmări în publicistica lui Voinea din această perioadă trecerea treptată de la un discurs radical, influențat de rapiditatea și entuziasmul mișcărilor revoluționare europene, la poziția austromarxistă mult mai moderată, a unei sprijiniri a instituțiilor burgheze ce ar pregăti România – pe termen lung – pentru trecerea la socialism: „Singur proletariatul a ridicat vocea, cerând, încă de la 84 85

86

Ibidem. Pe lângă multe alte articole, vezi „Nu front popular, ci colaborare democratică”, Lumea nouă, 9 februarie 1936, p. 1. Eșecul unei astfel de tactici va deveni evident în momentul în care PNȚ decide să facă o alianță electorală cu Garda de Fier. Alături de propria sa interpretare, Voinea se va folosi în analiza sa de părerile unuia din vechii membrii ai mișcării socialiste maghiare, Emanuel Buchinger; vezi numerele din Socialismul, 6 și 7 septembrie 1919, p. 1 în ambele cazuri.

96

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

sfârșitul veacului trecut, lichidarea rămășițelor feudale, desființarea neoiobăgiei și introducerea raporturilor capitaliste de producție și la sate. În această privință clasa muncitoare de la noi a dovedit – ca și în alte privințe – că a înțeles mai bine decât toate organizațiile oligarhice, necesitatea dezvoltării capitaliste a României.”87 Așa cum dramatic va afirma Rădăceanu într-un editorial din Lumea nouă, această funcție va fi „teribila cunună de spini” pe care mișcarea social-democrată trebuia să o poarte.88 Ceea ce le permitea social-democraților români o astfel de atitudine era o analiză a statului capitalist ce făcea posibilă perceperea acestuia nu numai ca un aparat al dominaţiei de clasă, ci și ca un posibil instrument neutru de negociere și de rezolvare a conflictelor sociale. Era o neutralitate ce reprezenta forma istorică a statului imaginat de juristul Hans Kelsen, figura-cheie în scrierea primei constituții austriece, care justifica autonomia instituțiilor statului în limbaj kantian, ca instituții universale ce pot trece dincolo de interesele diferitelor clase.89 Pentru social-democrații austrieci, în special pentru Karl Renner, cancelarul Republicii Austriece în anii 1918-1919, dar și pentru Otto Bauer, această autonomie kelseniană nu izvora însă din caracterul intrinsec al statului. Era o neutralitate istorică, asigurată prin încercarea mișcării socialiste de a apăra statul de preluarea sa de către burghezie sau de către forțele 87 88 89

Șerban Voinea, Marxism oligarhic, p. 347. Lumea nouă, 15 septembrie 1935, p. 1. În cadrul SPŐ, Karl Renner – nu întâmplător primul cancelar al Republicii Austriece și la fel de neîntâmplător unul din cei mai importanți sociologi marxiști ai dreptului – va fi puternic influențat de Kelsen. Neokantianismul lui Max Adler, care își regăsea un ecou în kantianismul juridic al lui Kelsen, va fi la fel de important. Nu trebuie să vedem în aceste influențe o preluare necritică, din moment ce atât Adler, cât și Renner vor încerca să se împotrivească formalismului kelsenian. Însă nu e mai puțin adevărat că influența lui Kelsen, chiar dacă reluată într-o interpretare marxistă, îi va permite lui Renner să acorde o independență relativă instituțiilor juridice ale statului față de lupta de clasă. Prin urmare, nu e o întâmplare că Hans Kelsen va scrie prima constituție a Austriei republicane, la cererea lui Karl Renner.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

97

reacționare conservatoare. Statul kantian al lui Kelsen era un proiect de realizat mai degrabă decât o realitate, era o sarcină politică mai degrabă decât un lucru deja asigurat. Această sarcină definea rolul esențial al mișcării socialiste ca paznic și protector al democrației burgheze, lucru devenit simbolic în cadrul formării organizațiilor paramilitare ale SPÖ – die Republikanischer Schutzbund –, al căror rol era acela de a apăra Republica de orice dictatură burgheză sau conservatoare.90 Astfel, deși nu renunță niciodată la teza marxistă a aparatului de stat ca aparat de conducere al burgheziei, Bauer menține ideea că, în anumite contexte istorice și prin efortul politic al clasei muncitoare, acesta poate căpăta o anumită autonomie ce ar asigura instituțiilor un rol progresiv. Un astfel de moment a fost contextul revoluționar postbelic, care a ajutat la dizolvarea instituțiilor Vechiului Regim permițând instalarea Austriei pe un drum al dezvoltării capitaliste ce ar duce, treptat, la socialism. Această conceptualizare a instituțiilor burgheze ale statului ca posibilă sferă autonomă de activitate politică definea și activitatea PSD: pentru socialiștii români, această neutralitate istorică era scopul activității lor politice, marcată de accentul pus pe legalism, pe discursul împotriva oligarhiei, dar și pe seria de alianțe strategice cu Partidul Țărănist.91 Democrația parlamentară funcțională era forma specifică pe care această neutralitate o întruchipa, spre deosebire de democrația oligarhiei românești, care – așa cum afirma Ștefan Zeletin92 – nu era decât o formă ascunsă a unei dictaturi burgheze: lucru cu care, deși din motive foarte diferite, social-democrații români erau întru totul de acord. Această apărare a democrației 90 Paul Pasteur, Pratiques politiques et militantes de la social-démocratie autrichienne: 1888-1934, Paris, Belin, 2003, p. 74-76. 91 Pentru formularea acestor poziții, vezi, de pildă, următoarele articole din publicistica lui Lotar Rădăceanu: „Pentru libertate! Contra măsurilor excepționale”, Lumea nouă, 17 martie 1935; „D. Ion Mihalache și muncitorii”, Lumea nouă, 30 iunie 1935; „Democrația să-și facă datoria!”, Lumea nouă, 16 august 1936. 92 Ștefan Zeletin, Neoliberalismul: studii asupra istoriei şi politicei burgheziei române, Bucureşti, Editura „Pagini agrare şi sociale”, 1927, p. 12.

98

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

burgheze, în contrast cu controlul oligarhic al instituțiilor de stat, ar fi permis însă Partidului Social-Democrat să poată influența prin luptă politică direcția dezvoltării capitalismului românesc. Așa cum afirmă Rădăceanu, încercând să explice unei muncitorimi probabil din ce în ce mai confuze piruetele tactice ale PSD-ului: „democrația este compatibilă cu cea mai crasă exploatare a masselor, la fel cum este compatibilă cu o relativă bună stare a lor. Ea constituie o platformă comună și nu influențează, prin ea, însăși structura economică, ci dă numai un cadru specific luptei dintre clase. Fondul democrației, însă, depinde de clasa care stăpânește și de forța celorlalte clase [...]. Trebuie să dăm democrației un fond proletar, trebuie să facem din democrația burgheză de astăzi democrația proletară de mâine.”93 Până la acest viitor al unei democrații proletare, PSD era obligat să ajute la crearea acelor instituții democratice care prin neutralitatea lor istorică ar fi împiedicat o dictatură burgheză de facto. Într-un fel, partidul era obligat să participe la instituțiile de stat burgheze în scopul asigurării caracterului capitalist al dezvoltării românești. Politica lor de alianță cu Partidul Țărănist, partid perceput ca burghez, este unul din episoadele acestei încrederi în neutralitatea istorică a statului – un stat a cărui autonomie față de interesele de clasă ale elitelor românești nu putea fi asigurată decât prin implicarea directă a PSD în cadrul instituțiilor burgheze. Astfel, alianța cu Partidul Țărănist nu este percepută decât ca o încercare de a produce neutralitatea istorică în care forţele anticapitaliste muncitorești ar veghea la buna desfășurare a procesului democratic liberal. Privind alianța lor cu țărăniștii în acești termeni macroistorici, alegerile de zi cu zi ale social-democraților păreau surprinzătoare, cauzând nenumărate conflicte în interiorul și în afara partidului. Spre exemplu, după sprijinirea activă a PNȚ în 1928, Rădăceanu reclama criticarea directă și activă a țărăniștilor. 93

Lotar Rădăceanu, „De ce opoziție dârză?”, Mișcarea socială, nr. 3, 1930, p. 67.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

99

Pentru el, odată funcția istorică a partidului țărănist realizată, odată democrația burgheză împământenită și neutralitatea de clasă a instituțiilor statului asigurată, partidul social-democrat trebuia să revină la rolul său antiburghez, căci „iată întreg secretul opoziției noastre: național-țărăniștii fac în cadrele democrației o politică burgheză, noi facem o politică proletară”94. Pentru un PNȚ uimit de șansa unei alianțe cu social-democrații, pentru ca mai apoi să fie confruntat cu opoziția lor în timpul guvernării, astfel de politici păreau dacă nu incomprehensibile, cel puțin dăunătoare. Într-o oarecare măsură, subtilitatea teoretică a social-democraților români făcea ca alegerile lor politice să fie obscure pentru toți în afară de conducerea partidului, deci cu atât mai mult pentru aliații lor, care cu greu se puteau adapta versatilității teoretice de care dădea dovadă PSD. Confuzia era probabil cu atât mai mare pentru o clasă muncitoare care, în anii aceia, se confrunta cu efectele sociale ale Marii Crize și care probabil nu era foarte preocupată de rolul istoric al țărăniștilor sau de volutele teoretice ale unei conduceri mult prea subtile intelectual. De unde încercările constante ale conducerii PSD, în special ale lui Rădăceanu, de a explica strategia de sprijinire a PNȚ până la alegeri, pentru ca după aceea să intre în ceea ce s-ar numi o opoziție loială. Această poziție va caracteriza atitudinea social-democrată față de întregul șir de instituții democratice burgheze. Astfel, chiar dacă social-democrații văd dincolo de orizontul democrației burgheze, ei sunt obligați de limitele teoriei lor să participe activ la realizarea ei; la fel, chiar dacă socialdemocrații văd dincolo de programul PNȚ ei sunt obligați să-l sprijine... criticându-l. Posibilitatea ca instituțiile statului burghez să asigure o formă de autonomie limitată încuraja participarea PSD în funcționarea acestor instituții, în credința că lupta de clasă putea să fie condusă și din interiorul instituțiilor de stat. Mai mult, aceste instituții ar fi avut o funcție pedagogică, pregătind clasa 94

Ibidem, p. 68.

100

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

muncitoare pentru viitorul său rol conducător: instituțiile statului capitalist român ar fi asigurat un minimum de experiență pentru cadrele încă needucate ale partidului, o experiență ce ar fi pregătit trecerea la socialism. Ne-am fi așteptat ca, odată cu Marea Criză și mai ales cu dezastrul pe care l-a suferit social-democrația austriacă în acei ani95, Rădăceanu să fie cel puțin precaut în prezentarea acestei încrederi în neutralitatea istorică a statului și în capacitatea de a realiza, prin participarea în procesul democratic, un stat burghez progresist. Ceea ce arăta nu doar cazul austriac, căzut pradă reacțiunii fasciste, dar și Germania aflată, după 1933, în plină epocă nazistă, e că tipul acesta de practică era nu doar ineficient, dar și periculos, într-o epocă în care fascismul triumfa. Și Rădăceanu va fi primul care va recunoaște aceste pericole, urmărind cu teamă atât evenimentele din Germania, cât mai ales căderea Vienei Roșii, acea „formidabilă cetate a proletariatului”96. În mod straniu, însă, lecția care va fi extrasă din aceste dezastre ale proletariatului internațional va fi de fapt o continuare și o accentuare a programului social-democrat de dinainte de criză, cu mici schimbări de accent. Rădăceanu găsește în evenimentele din Austria o reconfirmare a strategiei pe care austromarxiștii însăși încercaseră s-o pună în practică, o reconfirmare a poziției pe care PSD o avea chiar înainte de criză 95

96

Dimpotrivă, autonomia statului la care SPÖ și ale sale Republikanischer Schutzbund visau va fi distrusă în 1934de către forțele conservator-fasciste, care vor organiza propria lor lovitură de stat în momentul în care cancelarul Dolfuss suspendă parlamentul. Pentru o bună analiză a acestui context, vezi cartea lui Anson Rabinbach, The Crisis of Austrian Socialism: From Red Vienna to Civil War, 1927-1934. Lotar Rădăceanu, „Rolul statului în luptele de clasă Socialism nou, București, Șantier, 1935, p. 15. Cum și era de așteptat, în paginile Lumii noi, dar și în alte ziare și reviste social-democrate, căderea Vienei socialiste și instaurarea regimului hitlerist în Germania vor avea un ecou extraordinar. Cazul vienez va fi cel mai înspăimântător pentru un partid socialist construit pe principiile austromarxismului.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

101

și de căderea Vienei Roșii.97Întrebarea constantă pe care și-o pune în acest timp Rădăceanu este din nou: „Se poate oare neutraliza Statul, adică Statul burghez, organ de dominație al capitalului?” Răspunsul pe care îl oferă Rădăceanu este unul pozitiv, această neutralitate istorică a statului putând fi realizată, de vreme ce „tocmai aici este sarcina socialismului: să aibă puterea de a opri ca Statul să rămână un instrument exclusiv în mâinile burgheziei”98. Accentul pus pe sarcina mișcării muncitorești în asigurarea unui sistem capitalist funcțional ce ar permite construirea precondițiilor socialismului, restrângerea rolului mișcării muncitorești la acela de câine de pază al unei reacțiunii autodistructive, la apărarea societății burgheze de ea însăși poartă însă și marca etosului productivist al social-democraților români. Acest etos se exprima nu numai prin accentul pus de-a lungul activității lor pe nevoia necesară de asigurare a condițiilor obiective de dezvoltare capitalistă, ci și prin speranța că numai organismele capitaliste de organizare a producției pot să asigure o astfel de dezvoltare. Dezvoltarea producției industriale, modernizarea ca ideal productivist, nu poate fi imaginată altfel decât ca un rezultat al capitalismului și al felului în care acesta structurează forțele de producție și stabilește parametrii creșterii economice.

2. Pedagogia politică social-democrată De-a lungul anilor douăzeci, referinţele social-democraţilor români la consiliile muncitorești sau la alte forme alternative de organizare a producţiei care au apărut ca urmare a Primului Război 97

98

Lotar Rădăceanu, „Europa în zbucium”, Șantier, nr. 4, 1934, p. 3-5. Rădăceanu își încheie analiza războiului civil din Austria condamnând pe acei „puritani ai marxismului” care nu au înțeles că „revoluționarismul socialist stă numai în scop, nu neapărat în metode” și au ignorat datoria socialiștilor de pretutindeni, adică „puterea întreagă sau parțială – iată care trebuie să fie lozinca socialismului”. Lotar Rădăceanu, „Rolul statului în luptele de clasă”, p. 15.

102

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

Mondial sunt minimale, în ciuda exemplelor pe care le aveau în jur: de la sovietele rusești la consiliile muncitorești sprijinite de către socialiștii independenţi germani sau la scrierile teoretice ale lui Max Adler și Anton Pannekoek.99Principala formă de regândire socialistă a instituțiilor industriale, principala alternativă la controlul capitalist asupra sistemului de producție, consiliile muncitorești, nu își găsește niciun loc în imaginarul social-democrat românesc, al cărui anticapitalism nu pare a trece de limitele instituționale ale capitalismului însuși.100 În acest context, perspectiva unei dezvoltări și a unei modernizări care să transceandă instituţiile capitaliste, fiind implementată de un partid revoluţionar capabil de a organiza producţia pe baze necapitaliste, va fi cu totul de neconceput atât pentru Voinea, cât și pentru Rădăceanu. Lectura oferită de Rădăceanu cazului URSS ca formă de capitalism de stat ascultă în mare parte de aceeași imaginație limitată asupra modurilor de organizare a unei producții industriale, descifrând în experimentul socialismului de stat doar o altă etapă a capitalismului.101E o lipsă Principal reprezentant al comunismului consiliilor muncitorești, Pannekoek, era un nume destul de popular în mișcarea socialistă românească, fiindu-i traduse în limba română scrierile despre Darwin. 100 Relevarea rolului structural al consiliilor muncitorești pentru înțelegerea interbelicului a fost subliniată în Charles S. Maier, Recasting Bourgeois Europe: Stabilization in France, Germany, and Italy in the Decade after World War I, p. 139. Argumentul de la care pornim este că acestea trebuie văzute nu doar ca simple aventuri ale sfârșitului de război, ci ca alternative structurale care vor fi constant prezente în imaginarul proletar. Pentru relevanța tradiției consiliilor muncitorești în încercarea de a regândi deopotrivă limitele democrației liberale și cele ale capitalismului neoliberal contemporan, vezi Alex Demirović, „Rätedemokratie oder das Ende der Politik”, PROKLA, nr. 2, 2009, p. 1-29. Demirović oferă și o schiță istorică destul de superficială a acestei tradiții politice marginale, dar decisivă pentru revoluțiile din Imperiul Țarist (1905, 1917), Germania (19181919) sau Ungaria (1956). 101 Lotar Rădăceanu, „Noi și Rusia sovietică”, Șantier, nr. 2, 1936. Pentru cea mai detaliată analiză a Uniunii Sovietice produsă de Rădăceanu sub specia capitalismului de stat, vezi Lotar Rădăceanu, „Din evoluția țărilor înapoiate (I)”, Mișcarea socială, nr. 4, 1930. 99

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

103

de imaginație politică care va caracteriza, de altfel, și stânga alternativă a anilor șaizeci, care, în lipsa unor instrumente sociologice de analiză a societăților comuniste, va reveni constant la banala și desueta temă a capitalismului de stat.102 Într-o oarecare măsură, această incapacitate de a gândi modele de organizare a producției în afara capitalismului depindea nu numai de o lipsă de imaginație, ci și de felul în care de-a lungul perioadei interbelice atât Voinea, cât și Rădăceanu se raportau la modalitățile de acțiune politică ale clasei muncitoare, în special la ideea de „spontaneitate muncitorească”. La fel cum austromarxiștii nu puteau lăsa sarcina reconstrucției de după 1918 pe umerii unei clase muncitoare ignorante și mult prea revoluționare, nici social-democrații români nu pot imagina modernizarea ca fiind condusă de o clasă muncitoare aflată, după spusele lui Rădăceanu, într-o „stare culturală înapoiată”103. Această atitudine îi va determina pe social-democrați să refuze constant orice aventuri radicale, invocând mereu incapacitatea proletariatului român de a putea participa pentru moment la conducerea politică a statului. În acest context, democrația liberală și pașii mărunți ai integrării treptate a clasei muncitoare ar fi permis un soi de pedagogie politică: implicați în procesul de conducere a instituțiilor burgheze, muncitorii români ar fi regăsit treptat maturitatea necesară conducerii viitoare a statului român. Felul în care puneau social-democrații problema nu privea atât o cucerire treptată a puterii, o strategie reformistă ineficientă în ochii lor, cât simpla folosire a instituțiilor burgheze ca unelte pedagogice, ca Ne referim, firește la scrierile unui Tony Cliff sau la interpretările mai nuanțate ale lui Ernest Mandel. Din păcate, aceeași idee a capitalismului de stat și-a găsit o a doua viață în stânga alternativă est-europeană, obligată să țină cont de un trecut socialist din ce în ce mai incomprehensibil. Pentru o critică elegantă a acestei idei și a lipsei sale de relevanță politică și teoretică, vezi Ivan Szelényi, „Whose Alternative?”, New German Critique, nr. 20, primăvară-vară 1980, p. 117-134. 103 Lotar Rădăceanu, Oligarhia română, p. 86. 102

1 04

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

instrumente pentru educarea clasei muncitoare în vederea viitorului său rol hegemonic în viitoarea societate socialistă. Este vorba despre ceea ce Arson Rabinbach numește în analiza sa a Partidului Socialist Austriac, pedagogia politică a austromarxismului: „transformarea conștiinței pentru o viitoare cucerire a puterii politice”104. Pe lângă utilizarea instituțiilor burgheze pentru acest scop, acest proiect de pedagogie politică va include și ceea ce am putea numi o formă gramsciană de reinventare a politicului prin instituții muncitorești alternative și printr-un discurs politic care, așa cum spunea Max Adler, ar fi împiedicat clasa muncitoare „să gândească gândul vechilor clase sociale”105. E vorba în fond de a traduce radicalismul clasei muncitoare într-un proiect de dezvoltare a unei sfere publice proletare alternative care să pregătească politic și social clasa muncitoare pentru rolul său istoric de conducere, dar care să funcționeze și ca un proiect cultural contrahegemonic, ca o alternativă la dominația culturală a elitelor românești naționaliste: „Numai frângând monopolul cultural al claselor stăpânitoare, obișnuindu-se cu conducerea organizațiilor sale sindicale și cooperative, participând la lupta politică, pătrunzând în comune, județ și parlament, poate clasa muncitoare să ajungă nu numai la puterea necesară cuceririi puterii, ci și la maturitatea indispensabilă pentru a putea îndeplini uriașa sarcină istorică pe care i-o impune revoluția socială socialistă.”106 Anson Rabinbach, The Crisis of Austrian Socialism: From Red Vienna to Civil War, 1927-1934, p. 28. 105 „Revoluția socială încearcă să rupă legăturile cu condițiile politice, economice și sociale existente; tocmai de aceea trebuie să rupă în primul rând cu situația intelectuală actuală prin care clasa revoluționară încă gândește gândul vechilor clase sociale [...]. Aceasta este ceea ce Marx numește «o reformă a conștiinței», pe care proletariatul trebuie să o îndeplinească în și prin sine” (Max Adler, „The Sociology of Revolution”, p. 143). 106 Șerban Voinea, Marxism oligarhic, p. 173 După cum puteam observa, chiar și vocabularul folosit („revoluție socială”, „monopol cultural”) aparține austromarxismului. 104

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

105

Avem în acest scurt citat din Voinea întreaga politică pedagogică social-democrată a interbelicului: necesitatea unei culturi proletare contrahegemonice, imperativul educării clasei muncitorești pentru rolul istoric ce o așteaptă, imaturitatea ei prezentă, dar și cele două mijloace principale prin care această imaturitate ar putea fi îndreptată. La fel ca în cazul austromarxiștilor, aceste două mijloace sunt definite atât de participarea în cadrul sistemului democrației parlamentare ca un proiect educativ, cât și de dezvoltarea unor instituții proprii, specifice unei culturi muncitorești mature, căci, așa cum afirma Dobrogeanu-Gherea de la înălțimea rolului său de principal teoretician al social-democrației românești, „trebuie să muncim din toate puterile să ne organizăm, să ne pregătim ca să fim în stare cât mai repede să luăm puterea în mână ca să prefacem societatea de astăzi”107. Cele două mijloace, cel de educare a proletariatului prin „inițierea în politica și administrația publică, pentru ca, astfel înzestrat, să își poată îndeplini misiunea când de peste hotare îi va suna și lui ceasul decisiv”108, și cel de dezvoltare a unei culturi muncitorești autonome, în contrapondere cu cultura naționalistă a elitelor românești, vor lucra tot timpul în paralel. Pe de-o parte, practica politică burgheză, inițierea în administrația publică ar fi fost un soi de școală de management pentru un proletariat mult prea lipsit de experiența coordonării unui sistem social complicat precum statul capitalist. În același timp, mișcarea social-democrată ar fi asigurat și spațiul cultural necesar contracarării culturii politice românești burgheze, prin dezvoltarea de instituții și discursuri culturale alternative. În conturarea acestei culturi politice alternative, esențiale vor fi cluburile muncitorești, uniunile de tineret socialiste, sindicatele, universitățile populare și publicațiile social-democrate. Așa cum scria Voinea: „Țelul final al social-democrației, realizarea socialismului, apare ca o sarcină 107 108

Vremea nouă, 20 mai 1921, p. 1. Lotar Rădăceanu, Oligarhia română, p. 86.

106

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

atât de grea, încât îndeplinirea ei nu poate fi concepută fără participarea activă a proletariatului întreg. Aceasta presupune însă un proletariat foarte ridicat, educat printr-o operă laborioasă de decenii. În acest sens, social-democrația consideră organizațiile sale ca adevărate «scoli de autodeterminare», în care masele își fac educația cetățenească, ajung la conștiința de clasă și ating gradul de maturitate indispensabil pentru înfăptuirea socialismului.”109 În cadrul acestui proiect, clasa muncitoare va fi de multe ori, ca în tot atâtea pedagogii radicale, materialul relativ sălbatic și necioplit pe care partidul va încerca să îl controleze și să îl transforme. Ca orice școală și ca orice proces educativ, politica pedagogică social-democrată era structurată de un raport ambiguu de putere: paternalismul neîncrederii în conștiința politică spontană a muncitorimii române era secondat de o încercare de reafirmare a acestei spontaneități, iar grija față de viitorul clasei muncitoare era asigurat de cei care puteau întrevede acest viitor, conducerea de partid. Instituțiile alternative social-democrate erau o școală de participare politică spontană, însă această spontaneitate trebuia inclusă și modelată de viitorul istoric pe care analizele marxiste ale lui Voinea sau ale lui Rădăceanu îl elucidau. Ergo cuvintele lui Voinea din 1919, când devenea tot mai limpede atracția muncitorilor români față de discursul revoluționar comunist: „un socialist marxist are datoria de a se împotrivi chiar maselor proletare, când împrejurări trecătoare le abat din calea cea dreaptă”110. Era o ambiguitate ce deriva din însuși rolul pedagogic pe care această sferă publică și-l asuma: încurajarea participării la viața politică și acordarea unui rol limitat, inferior, proletariatului român, condamnat să-și buchisească misiunea istorică până la realizarea revoluției socialiste. Principala justificare a acestei atitudini paternaliste era imaturitatea politică Şerban Voinea, Democraţia şi disciplina de partid, Bucureşti, Editura Marxistă, 1932, p. 10. 110 Socialismul, 28 martie 1919, p. 2. 109

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

107

a muncitorilor români, chiar dacă această imaturitate era văzută din perspectiva unei viitoare maturități politice oricând realizabile, însă niciodată prezente. Tensiunile pe care acest raport ambiguu al pedagogiei politice social-democrate le vor crea vor fi vizibile și în atenția excesivă pe care atât Voinea, cât și Rădăceanu o acordă cadrelor instituționale în care activitatea social-democrată se desfășoară, în special în ce privește înțelesul democrației parlamentare și al democrației de partid, al modului în care mișcarea social-democrată se definește ca instituție politică.111 Felul în care relațiile de putere din cadrul partidului ar fi putut cu ușurință produce un monopol de putere al unei mici elite socialiste, formată din birocrația iluminată a partidului, faptul că deciziile majorității puteau cădea pradă unui control strict al „activiștilor profesioniști” în defavoarea membrilor de partid, care, ca membrii ai clasei muncitoare, cu greu se puteau angaja în activitatea de partid de zi cu zi, nu intra însă în cadrul de preocupări al celor doi social-democrați. Mult mai important însă, nici Voinea și nici Rădăceanu nu au putut propune un model de dialog partinic care să poată lua în serios structurile sociale ale culturii muncitorești românești.

3. Pariurile pierdute ale marxismului social-democrat Dincolo de problemele create de relația ambiguă și uneori violentă pe care PSD o va întreține cu clasa muncitoare și cu comunitățile muncitorești locale ale României interbelice, accentul pus pe dezvoltarea unei culturi proletare autonome se va dovedi un 111

Vezi Şerban Voinea, Democraţia şi disciplina de partid. Ar trebui urmărite însă și intervențiile punctuale ale lui Lotar Rădăceanu din Lumea nouă, în care acest subiect apare foarte des, în special în urma disensiunilor create de problema frontului popular. Vezi, de pildă, „Lămuriri pentru militanți”, Lumea nouă, 7 februarie 1937, și „Partid și sindicate”, Lumea nouă, 11 aprilie 1937.

108

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

pariu riscant și în ultimă instanță pierdut. Ca orice construct cultural, „cultura muncitorească” – mereu declinată la singular în textele lui Rădăceanu și Voinea – nu va fi niciodată îndeajuns de omogenă și socialistă. PSD nu va avea niciodată statura instituțională a Partidul Socialist Austriac, un gigantic conglomerat de instituții muncitorești, care reușise să comande cu destulă autoritate clasei muncitoare austriece încât să excludă orice alte curente politice. În România, controlul semantic și instituțional asupra acestei sfere publice alternative pe care Voinea și Rădăceanu o visează ca o școală a autodeterminării muncitorești nu va fi niciodată de la sine înțeles. Cine vorbește muncitorilor și ce spun aceștia va rămâne necunoscut atât pentru social-democrații români din interbelic, cât și pentru istoricii de azi. În anii treizeci, diverse discursuri anticapitaliste, naționaliste ori corporatiste, vor intra în competiție pentru tutela muncitorilor români și a culturii proletare. Mișcarea Legionară a propus la mijlocul anilor ’30 un prim discurs alternativ pentru muncitorii români, în special pentru cei din spațiul Vechiului Regat și al sudului Transilvaniei. Propaganda legionară era construită pe ideea de solidaritate națională interclasă și va reuși să producă un discurs muncitoresc integrat naționalismului militant și antisemit.112 Era un discurs propagat prin impresionanta contracultură populară dezvoltată de Garda de Fier: presă, cântece legionare muncitorești, tabere de muncă, sindicate legionare, Corpurile Muncitorești – o întreagă infrastructură instituțională care, inspirată de multe ori din practica socialistă, va încerca să integreze muncitorimea românească în cadrul proiectului de cooperare interclasă fascist. Succesul acestor eforturi va face ca socialiștii români, într-un mod singular pentru o mișcare europeană din acea perioadă, să remarce nuanța critică anticapitalistă a legionarilor 112

Pentru o sinteză a acestui discurs, vezi broșura-manifest a sociologului gustian Traian Herseni, Mișcarea Legionară și muncitorimea, București, Editura Mișcării Legionare, 1940.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

109

români, fiind conștienți de atracția pe care fascismul o putea avea pentru o clasă muncitoare ce supraviețuise cu greu Marii Crize. Încă din 1927, de fapt, Rădăceanu, făcând o comparație între antisemitismul românesc al grupurilor extremiste locale și fascismul internațional, remarca: „În genere, predomină tendința de a-l identifica cu mișcările similare din Germania, Austria, Ungaria etc. Pretinsele sale relații internaționale formează un cap de acuzație favorit al presei democratice și filosemite. Sporadic numai se recunoaște caracterul lui, în fond, anticapitalist. Dar tocmai acest caracter este de importanță decisivă, deorece numai prin el se poate explica lățirea crescândă a antisemitismului fascist în această țară în care oligarhia îndeplinește cu vârf și îndesat funcțiile reacționare ale fascismului și antisemitismului apusean.”113 În acest sens, spre deosebire de mulți alți militanți ai mișcărilor socialiste europene, social-democrați ca Lotar Rădăceanu vor fi mult mai sensibili la caracterul popular al mișcării fasciste românești, la alura sa socială, încercând să înțeleagă impactul avut de acest discurs ultranaționalist asupra proletariatului român.114 Într-un fel, va fi vorba de un război cultural cu acest puternic competitor pentru interpretarea și preluarea culturilor muncitorești locale, un competitor care reușise să dovedească pentru prima oară în istoria României că o mișcare muncitorească nu este deloc, în mod necesar, o mișcare progresistă, la fel cum socialismul nu trebuie

113 114

Lotar Rădăceanu, Oligarhia română, p. 95. În România, scrie Rădăceanu, „problema obiectivă a concurenței produsă de anarhia specifică sistemului capitalist, este interpretată subiectiv ca o problemă a concurenților minoritari”; vezi Lotar Rădăceanu, „Naționalism – moda zilei”, Șantier, nr. 6, 1934. În același timp și pe bună dreptate, Rădăceanu nu își putea explica cum fascismele europene, pe care le înțelegea ca mișcări revizioniste, pot avea ecou în România Mare, adică într-un stat care a avut numai de câștigat de pe urma Tratatului de la Versailles; vezi Lotar Rădăceanu, „Defetiștii antifascismului”, Șantier, nr. 12, 1935.

1 10

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

deloc luat ca o calitate intrinsecă a condiției proletare.115 Atracția muncitorilor față de discursul fascist arăta în ce măsură controlul semantic asupra culturii proletare interbelice nu era niciodată un joc câștigat dinainte de socialismul românesc, fiind tot timpul sub amenințarea de a fi preluat de discursuri pro-muncă alternative, chiar de tip fascist. Sfera publică proletară imaginată de PSD va fi un teren de dispută, în care socialismul nu părea deloc inevitabil, iar fascismul putea fi de multe ori un tovarăș de drum pentru muncitorii români afectați de Marea Criză. Lucrurile sunt și mai clare în ce privește rolul jucat de instituțiile de stat și de discursul politic promovat de acestea, în special de naționalismul instituțional al statului român. În mare parte, proiectul social-democrat al creării unei culturi muncitorești autonomeva eșua tocmai prin felul în care statul român și instituțiile sale vor reuși să își aproprie discursul pro-muncă după Marea Criză și, mult mai important, prin felul în care instituțiile corporatiste ale statului român au reușit să penetreze culturile muncitorești locale.116 Dacă Garda de Fier constituia un rival ideologic de luat în seamă în lupta pentru inimile muncitorilor români, statul român nici nu era obligat să participe la această competiție, pe care o putea pur și simplu coordona. Spre exemplu, în 1931, Rădăceanu recenza admirativ poezia lui Aron Cotruș, o combinație de naționalism radical și revendicări sociale, pe care o considera o expresie a frământărilor sociale și a unui presupus regionalism transilvănean, în special versurile dedicate muncitorilor reșițeni. Rădăceanu va fi nevoit, însă, să publice o notă în 1937, prin care declară că numele lui Aron Cotruș „se șterge azi din inima muncitorilor”. Se pare că, departe de a fi un militant socialist, versurile proletare ale acestuia erau doar marca dimensiunii sociale a Legiunii: Aron Cotruș devenise unul din membrii mișcării fasciste; vezi Lotar Rădăceanu, Studii marxiste, București, Socec & Co., 1946, p. 312. 116 Pentru o analiză asupra raportului stabilit între culturile muncitorești locale și instituțiile statului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, vezi Adrian Grama, Labouring Along: Industrial Workers in Postwar Romania, Budapesta, CEU History Department, 2016. 115

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

111

Pentru elita politică românească de-a lungul anilor douăzeci, soluțiile ideologice bâjbâite la problemele puse de militantismul muncitoresc au lăsat mult mai ușor loc simplei represiuni: Siguranța a înlocuit de multe ori necesitatea unei schimbări ideologice pentru elita românească interbelică. Expresia instituțională a epocii a fost legislația antimuncitorească ce a organizat relațiile dintre capital și muncă, și care, alături de interzicerea PCdR, a slăbit în mod esențial capacitatea mișcării muncitorești de a acționa politic. După Marea Criză, devine limpede că discursul antimuncitoresc ce a definit practicile instituționale de stat ale anilor douăzeci era nepractic și putea duce la conflicte sociale majore. Era nevoie de o schimbare în felul în care statul român putea ataca și gestiona problema socială. Urmarea va fi răspândirea unui discurs pro-muncă; încastrat într-un cadru instituțional corporatist, acesta va încerca să penetreze comunitățile muncitorești și să le facă lizibile117. Acest discurs pro-muncă va fi legat, spre deosebire de naționalismul antisistem al Legiunii, de naționalismul de stat, prin imaginarea unui stat birocratic care poate să elimine conflictele sociale prin participarea comună, indiferent de clasa socială, la modernizarea țării și prin controlul birocratic asupra forței de muncă. În primul rând, statul român va încerca să dezvolte instituții paralele (precum „Muncă și voe bună”), care vor reintegra militantismul muncitoresc în cadrul unei culturi naționaliste proletare. Se va încerca crearea de teatre muncitorești, de case de cultură în marile centre industriale, la fel ca și organizarea unei rețele de publicații menită să înlocuiască presa de inspirație socialistă. Plasând munca la temelia ordinii sociale, în a doua parte a anilor treizeci, statul român va încerca să influențeze modul în care identitatea proletară este construită, năzuind să monopolizeze instituțiile culturale prin care această identitate era definită. Inovațiile instituționale 117

Folosim termenul în sensul lui James C. Scott, În numele statului. Modele eșuate de îmbunătățire a condiției umane, Iași, Polirom, 2007.

1 12

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

introduse după Marea Criză schimbau în mod esențial condițiile structurale prin care comunitățile muncitorești românești erau determinate (negocierea relațiilor de muncă, organizarea sindicală, natura producției, contractele de muncă), limitând accesul muncitorilor la resurse economice și simbolice și structurând viața de zi cu zi a proletariatului. Dincolo de bătălia pentru hegemonie culturală, dincolo de proiectul gramscian al creării unei clase muncitorești autonome, social-democrații români vor duce tot timpul această luptă surdă pentru puterea de a organiza relațiile de muncă în cadrul producției economice naționale. Astfel, corporatismul românesc al anilor treizeci118nu este atât un discurs intelectual, cât un efort de a rescrie gramatica conflictului social prin reimaginarea raportului dintre capital, stat și muncă. Influențat de inovațiile manageriale implementate în timpul și după Primului Război Mondial, corporatismul este un proiect de solidaritate națională marcat de un pact productivist: statul este responsabil pentru crearea de instituții naționale care să funcționeze ca spații neutre prin care conflictul dintre proletariat și capital să fie mediat de reprezentanții săi. În felul acesta se pot evita conflicte care ar fi afectat productivitatea națională. Comisiile trilaterale compuse din reprezentanții patronatelor, ai sindicatelor și ai statului își au originea în aceste dezbateri ale corporatismului interbelic. Odată cu Marea Depresiune, statul român se angajează într-un efort legislativ care să restructureze relațiile de muncă prin introducerea de instituții neutre ce ar fi permis negocierea conflictelor dintre capital și muncă prin activitatea neutră a reprezentanților statului (inspectori de muncă, avocați ai Camerelor de Muncă etc.). Este vorba de noua legislație a asistenței sociale introdusă 118

Deși în majoritatea lecturilor corporatismului interbelic accentul se pune pe figuri precum Mihail Manoilescu și scrierile sale, în acest eseu folosim termenul corporatism în sensul dat de Charles S. Maier în cartea sa Recasting Bourgeois Europe: Stabilization in France, Germany, and Italy in the Decade after World War I.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

113

de guvernele țărăniste, de legislarea convențiilor de muncă, de crearea și reglementarea Camerelor de Muncă, de amenajarea unei jurisdicții a muncii în 1933 și de reorganizările succesive ale Ministerului Muncii.119 Reformele legislative ale acestei perioade, care au primit sprijinul activ al social-democraților români, vor reprezenta structura corporatistă care va regla relațiile dintre capital, muncă și stat de-a lungul întregii perioade postcriză. Ele vor fi preluate și reorganizate în cadrul dictaturilor post-1938, care vor acorda statului același rol de arbitru neutru a raportului dintre capital și muncă. În ce măsură această neutralitate a instituțiilor statului a funcționat, putem vedea chiar într-un articol din Lumea nouă, intitulat, deloc întâmplător, „Ministerul Muncii, anexă a Siguranței”120. De cele mai multe ori aceste instituții se vor dovedi instrumente de control asupra activității muncitorești, reprezentând o complexă rețea instituțională, care va limita accesul muncitorilor la resurse, accentuând dependența de capital sau de instituțiile statului. Nu e deloc surprinzător că de-a lungul perioadei interbelice și în linie cu teoria neutralității statului, membrii partidului social-democrat, în special cei din mișcarea sindicală, vor fi activi în cadrul acestor instituții corporatiste. Încă din 1937, odată cu venirea la putere a guvernului Goga, mulți membri ai conducerii sindicale din PSD vor continua munca în cadrul Camerelor de Muncă ale noului guvern antisemit, în ciuda diferitelor proteste muncitorești privind această decizie.121 Sprijinul pentru acest Pentru o perspectivă mai detaliată asupra acestor schimbări legislative, vezi Ilie Marinescu, Politica socială în interbelic, București, Editura Tehnică, 1995, dar și perspectiva mult mai critică a lui Gheorghe Tașcă, Politica socială a României (Legislaţia muncitorească), București, [„Tiparul Românesc” s.a.], 1940. 120 Lumea nouă, 28 octombrie 1928, p. 1. 121 Vezi Nicolae Jurca, Istoria social-democrației din România, p. 256. Discuții similare avuseseră loc și cu an înainte, în care conducerea Confederației Generale a Muncii fusese la fel criticată; vezi Lumea nouă, 12 aprilie 1936.

119

114

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

tip de corporatism instituțional va continua, însă, mai ales după 1938. Desigur, aceste angajamente derivau din rolul lor în cadrul mișcării sindicaliste și din expertiza pe care mulți social-democrați o aveau în ce privește problema muncii. În plus, nu trebuie ignorat nici prestigiul real pe care acești reprezentanți îl aveau în ochii diverselor comunități muncitorești locale. Câțiva din membrii de marcă ai PSD (președintele partidului, G. Grigorovici, președintele Consiliului General al Muncii, Ion Flueraș, Eftimie Gherman, șeful Uniunii Breslelor Muncitorilor Minieri) vor fi printre membrii fondatori ai Frontului Renașterii Naționale, partidul unic al regelui Carol. Odată cu instaurarea de facto a dictaturii regale, întreaga conducere sindicalistă a PSD își va exprima de fapt adeziunea la noul regim, Consiliul General al Muncii recomandând muncitorilor intrarea în noul partid al regelui, urmând pilda conducerii sindicale.122 Integrarea acestor social-democrați în cadrul guvernelor autoritare a cauzat, cu toate acestea, un dezastru în cadrul socialdemocrației românești, comparabil doar cu „trădarea generoșilor” sau cu ceea ce se va întâmpla în 1948, odată cu preluarea PSD în cadrul noului format PMR. Va fi unul din punctele de cotitură pentru social-democrația românească și pentru felul în care aceasta se va defini pe sine. Nu e mai puțin adevărat, însă, că acest sprijin pentru corporatismul instituțional pornea din însuși felul în care social-democrații români își concepuseră strategia politică față de instituțiile statului. Genul de neutralitate între capital și muncă pe care inovațiile corporatiste ale anilor treizeci le vor introduce se va potrivi tipului de neutralitate strategică pe care social-democrații români o acordau instituțiilor statului român. Tocmai de aceea, ele vor fi percepute ca oferind acel spațiu relativ autonom prin care reprezentanții clasei muncitoare ar fi putut să influențeze sfera politica și, astfel, transformarea relațiilor economice cu ajutorul statului și prin instituțiile 122

Nicolae Jurca, Istoria social-democrației din România, p. 276.

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

115

sale. Ele puteau fi, pentru a relua termenii lui Rădăceanu, modalități de a „neutraliza” statul capitalist, de a-i integra structurile în cadrul proiectului mai larg al clasei muncitoare. Prin implicarea lor în cadrul Camerelor de Muncă sau prin sprijinul acordat de importanți membrii social-democrați Consiliului Superior Economic, socialdemocrații percepeau în mare măsură aceste instituții ca oferind tipul de teren neutru pentru activitatea lor politică. În acest fel, instituțiile corporatiste păreau a se conforma unui ideal tehnocratic care evita, în fond, alegeri politice evidente, ca în cazul refuzului PSD de a se alia cu partide politice burgheze după aventura lor țărănistă. Tehnocratismul acestor creații instituționale întărea ideea că ele pot funcționa, într-adevăr, ca un spațiu neutru de negociere, că se puteau plia unei lupte intraetatiste de modelare a statului capitalist în favoarea clasei muncitoare.123 Putem urmări această pasiune corporatistă a PSD-ului și în felul în care unii social-democrați români s-au raportat la ideea generalizată în perioada interbelică a planismului.124 În 1939, de altfel, Lumea nouă salută cu încântare venirea lui Henri de Man la conducerea Partidului Muncitoresc Belgian125, asta în momentul în care de Man era cel mai de seamă reprezentant al curentului planist, creatorul unui plan național de producție care a și fost adoptat ca doctrină oficială de către partidul socialist belgian. Fiind specifică mai ales spațiului francez, însă cu variante naționale din cele mai diverse în majoritatea spațiului european al deceniului patru, planismul pornea de la ideea creării unui plan de producție național Vezi, de pildă, pledoaria lui Rădăceanu pentru înființarea ajutorului de șomaj publicată în paginile revistei Camerei de Muncă din București: „Lipsa de lucru ca risc curent al salariatului”, Buletinul Camerei de Muncă București, nr. 1-6, ianuarie-iunie 1940. 124 Pentru o analiză a acestuia, vezi Richard F. Kuisel, Capitalism and the State in Modern France: Renovation and Economic Management in the Twentieth Century, Cambridge, Cambridge University Press, 1983. 125 Lumea nouă, 4 iunie 1939, p. 1. 123

1 16

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

care ar fi evitat crizele periodice ale capitalismului. Se propunea, astfel, un soi de pact productivist prin care, în cadrul producției planificare, conflictele de clasă din interiorul societății capitaliste puteau fi negociate și reconfigurate în cadrul instituțiilor tehnocratice ale statului fără înlocuirea economiei capitaliste. Planismul, așa cum remarca Richard Kuisel pentru cazul francez al anilor treizeci, pornea nu atât din fascinația pentru planificare per se, ci din felul în care tradițiile corporatiste ale anilor douăzeci au fost recreate după Marea Criză ca soluție politică la conflictele de clasă tot mai severe ale perioadei.126 Rădăceanu însuși susținea că planismul și încercările de creare a unui plan al muncii reprezenta cel mai eficient răspuns al mișcării socialiste la Marea Criză. Principiile care par a-l încânta pe Rădăceanu în cadrul acestui proiect sunt legate de posibilitatea de a părăsi vechea diviziune reformism versus radicalism, în care primul curent încerca, prin mici reforme instituționalizare să conducă spre socialism, în timp ce al doilea se retrăgea sub mantia etic justificată a necolaborării. În astfel de condiții, în care, cum scrie Kuisel, „statul nu mai e un simplu paznic de noapte al vieții economice, el devine însuși stăpânul ei”, mișcarea socialistă avea datoria să se implice în aceste structuri de stat care permiteau controlul economiei, chiar dacă asta însemna renunțarea la intransigența de clasă: „singura soluție marxistă, nu poate fi decât politica de coaliție, colaborarea între clasa muncitoare și acele pături sociale burgheze sau neproletare care, prin situația lor economică, își pot acorda interesele și aspirațiunile cel puțin în parte cu cele ale clasei muncitoare propriu-zise”127. Ce e important în aceste afirmații nu este atât ideea de colaborare cu elementele neproletare, veșnica problemă a radicalismului socialist, cât ideea de colaborare datorată necesității de a controla un stat ce devenise central în Richard F. Kuisel, Capitalism and the State in Modern France: Renovation and Economic Management in the Twentieth Century, passim. 127 Lotar Rădăceanu, „Rolul statului în luptele de clasă” , p. 44. 126

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

117

„diriguirea vieții economice”128. Pentru Rădăceanu, aceste instituții ale statului care hotărăsc viața economică, organizând producția și controlând circulația capitalului în interiorul economiei naționale, pot să ofere modalități de negociere a relației dintre burghezie și muncitorime, și implicit o pârghie de control al statului de către clasa muncitoare; e vorba de mici gesturi progresiste, o neutralitate formală constant prezentă în imaginarul său teoretic. Rădăceanu vede în planism un austromarxism mai hotărât, care nu refuză atât de nedeslușit implicarea în munca murdară a conducerii unei țări, ci răspunde cerințelor prezentului: „A aștepta până ce massele vor fi câștigate, într-un fel sau celălalt, pentru socialism, înseamnă a le lăsa fără apărare la discreția crizei și, implicit, a le abandona în mod conștient fascismului”129. Nu e surprinzător, deci, că în momentul în care, sub conducerea lui Constantin Argentoianu, regimul carlist va amenaja o instituție care încerca să propună un plan economic de patru ani, liderii social-democrați se vor arăta încântați de idee, sprijinind în mod activ proiectul în publicațiile lor. Dincolo de încrederea în capacitatea lor de a neutraliza caracterul burghez al statului capitalist prin integrarea în cadrul acestor instituții politice, raportul social-democraților cu corporatismul industrial va fi determinat și de etosul productivist omniprezent în doctrina partidului și a obsesiei sale modernizatoare. Rădăceanu vedea în instituțiile corporatiste ale planificării o expresie a acelei revoluții lente teoretizate de Otto Bauer ca revoluție socială. Aceste instituții promiteau modernizarea capitalistă atât de dorită de către Rădăceanu și Voinea în anii douăzeci. În fond, corporatismul și tendința statului post-Marea Criză de a organiza producția lăsau impresia acelei tranziții încete spre socialism teoretizată de austromarxiști. Refuzând (și ignorând) instituții proletare de organizare a muncii, precum consiliile muncitorești, Rădăceanu 128 129

Ibidem, p. 43. Ibidem, p. 22.

118

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

putea vedea în acest corporatism instituțional și în tendința tot mai evidentă a statului român de a organiza relațiile dintre capital și muncă o marcă a dezvoltării unui capitalism avansat, o instanță a modernizării industriale ce ducea, inevitabil, spre socialism. Erau, în fond, primele elemente din această tranziție de la capitalism la socialism implementate într-un spațiu intermediar în care „formele se amestecă”130. Fără îndoială că încercarea social-democraților români de a neutraliza caracterul exploatator al acestor instituții a fost un pariu pe cât de nobil, pe atât de greșit. Partidul nu va avea niciodată capacitatea de a pleda cauza muncitorilor în interiorul acestor instituții. În cadrul luptei de clasă din sânul birocrației de stat, PSD-ul va fi de multe ori un martor inofensiv. Social-democrații și-au supraestimat capacitatea de a acționa politic, la fel cum au subapreciat capacitatea elitelor românești de a colporta discursul pro-muncă în cadrul naționalismului de după Marea Criză și de a impune propria lor logică acestor instituții, în defavoarea autonomiei muncitorești. Supraaprecierea influenței PSD și a capacității sale de a determina politica românească va face ca liderii social-democrați să sprijine tocmai acele instituții care eliminau orice șansă de construire a unei culturi muncitorești autonome, eliminând orice șansă de democratizare a procesului de producție prin includerea proletariatului în conducerea economiei. În felul acesta, proiectul hegemonic social-democrat de a crea o cultură politică muncitorească autonomă, în contrast cu naționalismul elitelor care controlau instituțiile statului românesc 130

Lotar Rădăceanu, Socialism nou, p. 35: „Dar dacă, oricum, istoria va duce proletariatul la acest moment culminant din ascensiunea lui spre putere, nu este mai puțin adevărat că el nu va înfățișa ca prin farmec, peste noapte, fără faze intermediare, prin o netă și categorică despărțire între epoci [...]. Formele se într-amestecă, prin urmare, cele două clase mari ale societății sunt nevoite să încheie compromisuri, să împartă puterea între ele, și o serie întreagă de elemente sociale și economice contribuie să dea un aspect specific acestei faze de tranziție [...].”

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

119

se va dovedi de-a lungul anilor treizeci și în timpul războiului unul din marile sale eșecuri. Motivul va fi, în mod ironic, tocmai lipsa de atenție pentru felul în care, în termeni gramscieni, instituțiile statului interacționau cu societatea civilă, o lipsă de atenție pentru felul în care discursul pro-muncă putea fi ușor apropriat atât de legionari, cât și de elitele care au luat în primire statul român după Marea Criză. Pentru un partid atât de obsedat de statul român, lipsa de atenție sociologică față de felul în care acesta funcționa este astăzi uimitoare.

IV. În loc de concluzii

C

e fel de istorie a marxismului poate să rețină sub semnul relevanței figurile lui Șerban Voinea și Lotar Rădăceanu? În acest eseu, am încercat să argumentăm că astăzi cei doi socialdemocrați români nu pot fi recuperați decât în măsura în care ne putem imagina o istorie a marxismului nu ca pe o istorie intelectuală a teoriei sociale, ci ca pe o istorie socială a strategiei politice socialiste, așa cum a fost aceasta formulată în diverse contexte ale interbelicului european. Acest lucru înseamnă, în primul rând, a refuza simplificările teoretice prin care teoria marxistă este privită ca un orizont discursiv suficient sieși, despărțit de suportul material și instituțional în care este formulat și de rolul său funcțional în spațiul social. În ciuda nenumăratelor texte care au definit și redefinit istoria intelectuală în ultimii ani131, încă ne găsim în fața acelorași prejudecăți discursive care limitează analiza discursului 131

O scurtă descriere a dezvoltărilor recente putem găsi în articolul din 2010 a lui Riccardo Bavaj, „Intellectual History”, on-line: https://docupedia.de/zg/ Intellectual_History. O bună introducere în gândirea unuia din cei mai influenți istorici intelectuali ai marxismului, Martin Jay, găsim în Warren Breckman, Peter E. Gordon, A. Dirk Moses, Samuel Moyn și Elliot Neaman (coordonatori), The Modernist Imagination: Intellectual History and Critical Theory, New York, Berghahn Books, 2009.

120

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

politic la „texte și idei” și țin să ne reamintească faptul evident că ideile contează. De aceea, în textul de față am încercat să pledăm pentru o istorie a marxismului prin care textele lui Voinea și ale lui Rădăceanu să fie redate complexității pe care au întreținut-o cu instituțiile și practicile unei mișcări sociale polivalente, precum cea social-democrată. Firește, am reușit să oferim doar o schiță, lipsiți fiind de aportul unei istorii sociale a interbelicului, o absență majoră a spațiul cultural românesc. Am încercat, astfel, să atragem atenția asupra unui tip de marxism care cu greu poate fi încadrat în tiparele simpliste ale unei opoziții între radicalism și reformism. Asemeni distincției între un marxism vestic și unul estic, acest binom clasic refuză luarea în considerare a naturii experimentale a marxismului strategic interbelic și a unor spații politice și culturale intermediare, precum cel românesc, care cu greu pot fi analizate prin optica opoziției dintre radicalism și reformism, încă atât de înrădăcinată în imaginarul socialist actual. Conceptele dezvoltate de Voinea și Rădăceanu (oligarhie, revoluție burgheză, neutralitatea statului etc.) nu aparțin repertoriului reformist și cu atât mai puțin celui leninist, ci compun corpusul teoretic al unui marxism strategic, care, influențat de austromarxismul vienez, s-a imaginat o cale de mijloc între cele două. Influența unui astfel de marxism, sensibil la contextele locale, va fi enormă în Europa Centrală și de Est. Or, dincolo de eșecurile și pariurile pierdute ale acestui marxism, ștergerea lui din imaginarul politic al mișcărilor de stânga actuale din această parte a lumii sărăcește indiscutabil repertoriul nostru politic. Acest lucru este valabil în special în ce privește strategia PSDului, încercarea acestui partid de a crea spații culturale și sociale care să conteste statu-quo-ul interbelic, reprezentând în același timp alternative sociale la instituțiile și discursurile capitalismului românesc. Această strategie ilustra faptul că pentru Voinea sau Rădăceanu nu exista un domeniu bine definit al politicii, iar practica

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

121

politică nu se putea reduce la spațiul bine delimitat al discuțiilor despre stat. Dimpotrivă, sarcina unui partid ca cel social-democrat era de a influența spații și experiențe sociale care de obicei sunt lăsate în afara domeniului strict al politicii, de a politiza viața de zi cu zi. Dincolo de accesul la instituții, succesul politic se traducea prin abilitatea de a propune noi limbaje culturale, noi discursuri și practici sociale care să nu fie limitate la o simplă elită politică, ci care aveau capacitatea de a influența experiența cotidiană a clasei muncitoare. Astfel, problema nu era atât găsirea unui discurs politic, cât construirea unei modalități de a traduce problemele de zi cu zi ale muncitorilor români în limbajul politic socialist. Pedagogia politică marxistă a social-democrației vedea sarcina sa nu doar în propunerea unui discurs și a unor soluții la problemele sociale ale interbelicului, dar și în construirea de identități politice noi în contextul unei dominații a discursului naționalist interbelic. Mult mai important, însă, acest lucru implica o enormă muncă de organizare, dezvoltarea de instituții și cadre sociale care să poată avea un efect asupra modului în care clasa muncitoare interbelică se gândea pe sine ca subiect politic: cluburi de lectură, activități sportive, instituțiile sindicale și de partid etc. Atât Voinea, cât și Rădăceanu erau conștienți că acest proces contrahegemonic de propunere a unor noi identități politice clasei proletare era o muncă de durată care necesita o bogată infrastructură instituțională, pe care PSD-ul a încercat de-a lungul interbelicului să o construiască cu pași mărunți dar siguri, atent și cu răbdare. Eșecul proiectului lor cultural se trăgea nu atât din falimentul acestei strategii, cât din raportul ierarhic în care acest proiect era gândit, precum și din lipsa de contact și de dialog cu culturile proletare locale. La fel de important, ceea ce am încercat să surprindem prin noțiunea de marxism strategic, „pe înțelesul tuturor” pe care am folosit-o în descrierea discursului celor doi, este un tip de practică intelectuală și politică aparte, esențială în formularea unei mișcări

1 22

Mihai-Dan Cîrjan • Adrian Grama

politice cum era cea social-democrată. E vorba de o activitate intelectuală în care urgența problemelor politice cotidiene nu exclude prezența unui ridicat grad de complexitate teoretică, la fel cum analiza teoretică nu elimină raportarea constantă la mize politice reale, cotidiene. Tipul de discurs marxist pe care l-a produs este un hibrid, integrabil atât jurnalismului politic de zi cu zi, cât și spațiului academic, asigurând comerț constant între cele două. E vorba, astfel, de o practică intelectuală mixtă: spațiul social pe care îl reclamă aparține atât structurilor câmpului intelectual, cât și stringențelor și necesităților cerute de cutumele, practicile și habitusul unei culturi politice emancipatoare. De unde eforturile constante ale celor doi marxiști de a se conforma acestei duble determinări, eforturi vizibile în volumul imens al muncii politice și intelectuale de zi cu zi în care erau angajați: „Aceeași activitate neîncetată pe teren care nu ne îngăduie să ne închinăm numai sau precumpănitor studiilor teoretice, ne pune mereu în fața necesității de a clarifica, totuși, teoreticește problemele practice, adesea atât de încâlcite, ale acestei activități. Rupându-mi câteva clipe de reculegere din vâltoarea întrunirilor, ședințelor și activităților de tot felul care umple zilele și adesea nopțile unui militant, am căutat să mă lămuresc eu însumi și, prin aceasta, să ajut la lămurirea clasei muncitoare. Mișcarea muncitorească nu se poate mărgini la empirism. Pașii ei pot fi îndreptați pe drumul drept numai prin teoria marxistă.”132 Departe de a constitui o invitație la laxitate, această dublă determinare (ca discurs academic și activist) asigura un mod specific de responsabilizare a practicii intelectuale. Aceasta trebuia să asculte de criterii specifice și câteodată contradictorii de evaluare: atât cel al câmpului intelectual, cât și cel al culturii politice din care făcea parte. Era vorba de un model distinct de a percepe activitatea intelectuală și poziția producătorului intelectual ca fiind 132

Lotar Rădăceanu, Studii marxiste, p. 5

Plante exotice • Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea

123

într-o dialog continuu cu structurile și cu practicile sociale ale unei mișcări sociale, responsabilă cu precădere față de cerințele unui astfel de mișcări. Acest mod de a înțelege relația dintre teorie și practică – dintre marxism și strategie politică – nu și-a pierdut nimic din importanța sa originară și din valoarea sa etică: nu în ultimul rând pentru că, pentru socialiști, „problemele practice” au rămas astăzi la fel de încâlcite ca atunci când Rădăceanu își rupea câteva clipe de reculegere din vâltoarea activistă pentru a le clarifica și a se lămuri pe sine.

LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU Costi Rogozanu

U

n portret al lui Lucreţiu Pătrășcanu nu e posibil fără o minimă decriptare a unei complexe mistificări întinse pe mai bine de șapte decenii. Cea mai cunoscută mistificare este, bineînţeles, cea care i-a adus moartea, procesul epuizant prin absurd, terminat apoi cu un glonţ în ceafă. Pătrășcanu a fost însă executat și intelectual. Cărţile lui au fost renegate scurt timp de regimul comunist, apoi opera i-a fost reabilitată. La o primă vedere, am putea spune că materialul biografic covârșitor, arhivele pline de consemnări ale Siguranţei sau Securităţii, valurile succesive de memorialistică, toate acestea au contribuit la o distragere a atenţiei de la opera scrisă. Că avem de-a face cu o clasică situaţie în care o viaţă incredibil de zbuciumată bate o operă concepută cu eforturi extraordinare. Nu e doar atât. Articolele publicate în perioada interbelică poate n-au atras atenţia pe cât au făcut-o prezenţele zgomotoase în tribunalele în care erau acuzaţi comuniști ilegaliști. Cărţile scrise în bună parte în domiciliul forţat, la începutul anilor ’40, și unele studii ar fi meritat toată atenţia arhivarilor și intelectualilor din ziua de azi. Sunt folosite doar bucăţi de articole care sună mai „doctrinar”, ca nu cumva mitul Pătrășcanu să treacă de anumite limite. El a fost și rămâne pentru mulţi istorici și politologi contemporani comunistul menit să demonstreze barbaria comuniștilor, dar și destinul rătăcitului bolșevic care și-a trădat și originile burgheze, și educaţia aleasă. Retrospectiv, avem un intelectual valoros, un critic lucid al interbelicului marginalizat până în ziua de azi chiar și în studiile care se pretind exhaustive. Activitatea sa politică, mai ales cea cuprinsă între 23 august 1944 și executarea din 1954, a tot fost interpretată în amănunt, cu mii de nuanţe desprinse din amintirile

128

Costi Rogozanu

delatorilor sau prietenilor. Portretul de erou cu lumini și umbre a tot fost șlefuit, fiind văzut ba ca un comunist patriot (de către Ceaușescu), ba într-o lumină anticomunistă (aripa românească împotriva invaziei sovietice). Însă textele i-au fost ignorate sau tratate cu un dispreţ total. S-a născut pe 4 noiembrie 1900 la Bacău. Tatăl său a fost istoricul și scriitorul D. D. Pătrășcanu; mama, Lucreţia, provenea dintr-o veche familie de boieri. Termină facultatea de drept la București, susţine un doctorat în economie politică la Leipzig. Membru al Partidului Comunist încă de la înfiinţare, din 1921. Contactele directe cu Moscova încep timpuriu. În 1922, la Congresul al IV-lea al Cominternului, „am văzut și am ascultat pe Lenin” și se declară profund impresionat.1 În 1924, anul în care PCdR e scos în afara legii, e arestat prima dată, face greva foamei în arest. Urmează multe alte arestări de-a lungul următoarelor două decenii. După ce s-a întors de la studii, Pătrășcanu intră în vâltoarea proceselor comuniștilor ilegaliști. Își petrece mult timp prin tribunale din diverse colţuri ale ţării, e bătut de legionari la Cernăuţi. În 1931 reușește să câștige un loc de deputat, după niște alegeri de succes pentru Blocul Naţional Ţărănesc, interfaţa legală pentru comuniști. Însă mandatele le sunt retrase celor cinci deputaţi, după un scandal în parlament. În iulie 1932, campania electorală e însoţită de diverse acţiuni în forţă (Pătrășcanu e arestat, ulterior e eliberat fără să mai fie judecat). La începutul anilor ’40 ajunge în domiciliu forţat, după ce membri ai familiei îl scapă de închisoare2. Joacă un rol important în pregătirea întoarcerii armelor de la 23 august. După ’44 are câţiva ani de apogeu în notorietate intelectuală și politică, e de la bun început desemnat ministru. Totul se termină brusc după 1 2

Vezi Ion Biberi, Lumea de mâine, București, Forum, 1946, p. 78. Despre modul în care scapă de închisoare, există îndelungi speculaţii, mărturiile unor Pandrea sau Zilber fiind determinante. Vezi, pentru detalii biografice, Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, București, Humanitas, 2001

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

129

ce apar neînţelegeri cu liderii de vârf comuniști. În 1948 e arestat, urmează anchete, ani chinuitori de declaraţii, interogări cu întreg „lotul Pătrășcanu”, un proces în care nu se apără. E condamnat la moarte. În 1954 este executat. Lui Pătrășcanu însuși îi plăcea să analizeze situaţia de clasă a personajelor istorice din studiile sale, iar punctul de pornire (dintr-o familie burgheză) i-a fost deseori socotit „vulnerabil” în judecăţile tovarășilor comuniști sau în deducţiile urmașilor anticomuniști. Originile burgheze apar ca acuzaţie directă în celebrul dosar de după venirea comuniștilor la putere. În același timp, originile sunt „de vină”, după mulţi comentatori din valul anticomunist de după ’89, și pentru aplecarea către bolșevism. Sunt mult mai puţin relevante studiile, contactele cu mediul socialist din care D. D. Pătrășcanu făcea parte (deși apoi își modifică opţiunile politice), vibraţiile vremii. E foarte puţin relevant pentru unii biografi și istorici că, la 18 ani, Pătrășcanu vrea să devină comunist pentru că era inspirat de revoluţia bolșevică, așa cum erau mulţi alţii în acele vremuri. Stelian Tănase, de exemplu, subliniază acuzaţia de colaboraţionism adusă lui D. D. Pătrășcanu (pactizarea cu inamicul în Primul Război Mondial), care l-ar fi îndepărtat după război din rândurile elitei burgheze. Iar această frustrare ar fi fost transmisă fiului, care tocmai de aceea devine bolșevic.3 Sunt mulţi alţi intelectuali care nu au fost afectaţi prea tare de această stigmă a Primului Război Mondial – pe la Văcărești au trecut Slavici, Arghezi, Gala Galaction și mulţi alţii. Însă D. D. Pătrășcanu a fost fatal afectat, crede Tănase. La începutul anilor ’40, în acel domiciliu forţat, Pătrășcanu începe să conceapă cele trei cărţi care aveau să fie publicate imediat după august 1944: Problemele de bază ale României (1944), Un veac de frământări sociale (1945) și Sub trei dictaturi (două ediţii, una în ’44, cealaltă în ’45). Apăruseră fragmente, sub formă de studii 3

Vezi Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara, București, Humanitas, 2005, p. 398.

1 30

Costi Rogozanu

și articole, încă din anii ’30. Ulterior apare și volumul Curente și tendinţe în filosofia românească, după un curs și câteva conferinţe care făcuseră vâlvă la vremea respectivă. Republicarea lor are loc după „reabilitarea” oficială, petrecută într-un discurs ţinut de Nicolae Ceaușescu, în care se afirmă rolul important al lui Lucreţiu Pătrășcanu în mișcarea comunistă și vina regimului Dej în „cazul Pătrășcanu”. Din 1969, începând cu Un veac de frământări sociale. 1821-1907, apar reeditările și volume de studii și publicistică din perioada interbelică și cea postbelică, sub coordonarea Institutului de studii istorice și social-politice de pe lângă CC al PCR. Voi analiza în primul rând cărţile publicate în anii 1944-1946, care au fost concepute pentru a oferi primele analize fidel marxiste ale istoriei moderne a României, într-un stil lejer eseistic, uneori jurnalistic, alteori în bună tradiţie de critică a economiei politice. Li s-a reproșat, atunci când aceste lucrări au fost totuși băgate în seamă, superficialitatea și imprecizia. Pot fi găsite argumente împotriva tezelor lui Pătrășcanu, dar lucrările sunt solide, iar unele au o valoare documentară inestimabilă – Sub trei dictaturi este o analiză marxistă „la cald”, care vizează activitatea politică a regelui Carol, a Gărzii de Fier și a lui Antonescu (în timpul căruia e scrisă și cartea). Sub trei dictaturi este foarte puţin citată, deși fascinaţia pentru Garda de Fier, după 1989, a fost imensă. Nu trebuie să ne mire ocolirea ei de către recuperatori, fie de cei în stil ceaușist (recuperarea encomiastică a interbelicului de extremă dreapta începuse de fapt încă din ’70, iar cartea e citată strict în reviste de specialitate, fără să se intre în amănunte), fie de cei în stilul nostalgicilor interbelicului de după 1990. Însă cu adevărat curioasă este absenţa citării din lucrări academice care se vor echidistante și exhaustive. Se preferă analiza până la saţietate a textelor și manifestelor legionare, a figurilor de prim rang din mișcarea legionară, însă e evitată perspectiva unui ochi critic care a asistat îndeaproape la fabricarea extremei drepte interbelice. Lucreţiu Pătrășcanu însuși declara într-un interviu din 1946 că

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

131

și-a văzut cele patru cărţi ca pe un întreg: Un veac de frământări sociale. 1821-1907 acoperea fenomenul istoric, Probleme de bază ale României se ocupau de aspectul social-economic contemporan, Sub trei dictaturi trata despre partea politică, iar Curente și tendințe în filosofia românească rezuma și judeca activitatea filosofilor români de până la 23 august 1944.

I. „Un veac de frământări sociale”

Î

n prefaţa la ediţia a doua, Pătrășcanu scrie că avea un plan final al cărţii încă de la sfârșitul anului 1933. Îl întrerup însă evenimentele de la Griviţa și închiderea la Jilava. Trăiește în clandestinitate până în 1936 și reia scrisul în 1937. Din ’39 până în ’42 este din nou întrerupt de alte arestări, internări la Miercurea Ciuc. În 1942, în domiciliu forţat, reîncepe lucrul la carte. În 1937 publicase bucăţi din acest studiu în revista Viaţa românească, sub pseudonimul Ion C. Ion. În 1945 cartea e publicată, iar în 1947 autorul aprobă o a doua ediţie revăzută. Încă din primele pagini, el își anunţă intenţiile polemice faţă de scrieri anterioare care fie negau prezenţa sistemului capitalist în Principate, fie negau „sistemul iobăgist”. Pătrășcanu ţine să facă distincţia între feudalism și „sistemul iobăgist”. Îi citează generos pe Marx și Kautsky pentru a formula teza conform căreia capitalul comercial se extinde în bună înţelegere cu o formă de iobăgie în care expansiunea acestui capital comercial joacă un rol important. Compară situaţia sclaviei din SUA cu situaţia iobagilor din Principate și își ia drept sprijin în favoarea tezei existenţei unui capitalism românesc chiar mișcările sociale din prima parte a secolului al XIX-lea. Pătrășcanu acordă o mai mare atenţie dezvoltării manufacturii la sfârșitul secolui al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Ţăranii încep să fie folosiţi în regim de clacă și în fabrici de postav;

1 32

Costi Rogozanu

femeile (până și unele femei retrase la mănăstiri pentru „netrebnice și urâte fapte”, cum spunea domnitorul Moruzi) și copiii între 10 și 15 ani încep să lucreze în ateliere. Nu sunt încă întreprinderi tipic capitaliste, dar neliniștea socială împotriva exploatării de tip nou se face auzită. Ca sursă documentară îl folosește chiar și pe Iorga, cu care de altfel polemizează în alte privinţe, istoricul scriind în una din cărţile sale că „o adevărată chestie muncitorească se deschidea astfel și la noi”. Agitaţia burgheziei și a breslelor de meșteșugari împotriva politicii marilor proprietari se manifestă chiar din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Pamflete violente circulă la Iași încă din 1804 – marea boierime e speriată de aceste mostre de „nesupunere franţuzească”. Revoluţia lui Vladimirescu nu avea să apară din neant, Pătrășcanu enumerând zeci de incidente, nu doar răscoale ţărănești, ci și tensiuni urbane între o burghezie mică și conducătorii vremii: printre ele, revolta împotriva unei carantine înscenate la Iași pentru a obţine preţuri mici și revolta negustorilor de la Ploiești. Pentru Lucrețiu Pătrășcanu, Vladimirescu e un precursor al pașoptului, pentru Iorga, nu. Pătrășcanu vede o sincronizare a mișcărilor burghezo-moșierești din Europa și din România, căci burghezia în formare din Principate ar fi fost animată în etapa ei revoluţionară și învinsă de contradicţii specifice. În niciun caz n-a fost, în esenţă, o revoltă ţărănească, așa cum vrea să inducă Iorga. Pătrășcanu scrie că Vladimirescu a fost un reprezentant tipic al noii mici boierimi și negustorimi, lucru care nu l-a împiedicat să se servească de ţărani în luptele cu marea boierime. Primele frământări, la Mehedinţi în 1820, au elemente care îl miră pe un Xenopol, nu și pe Pătrășcanu: revoltele ţărănești din sate erau conduse chiar de vameșul-șef al judeţului. Judeţele din Oltenia, graţie traseelor comerciale Nord-Balcani, cunosc o mai accelerată dezvoltare a capitalului negustoresc, reprezentanţii de seamă ai noii boierimi fiind sau comercianţi, sau cămătari, sau și una și alta. „Nevătămarea negustorilor” este un fir roșu în toate discursurile

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

133

lui Tudor Vladimirescu, scrie Pătrășcanu. Intenţiile nu erau revoluţionare, precum în cazul burgheziei vestice. Singura intenţie era înlocuirea „boierilor cu barbă” cu noii boieri, „boierii patrioţi”. Ţăranii, deși participanţi, nu sunt pomeniţi în documentele revoluţiei nici măcar cu minime revendicări. De la intransigenţa faţă de boierii cu barbă, Vladimirescu ajunge la mari compromisuri, capitulează făcând importante concesii marii boierimi, căci Vladimirescu sau Moangă nu erau reprezentanţii unei noi clase, ci doar embrionul ei.4 După aceste compromisuri, apar și atacurile scrise împotriva grecilor. Vladimirescu moare pentru că „pierduse încrederea ţărănimii”; întrucât era aspru cu jefuitorii ţărani ai unor moșii și devenise împăciuitor cu boierii, liderul și-a pierdut o bază importantă, care și-a retras complet sprijinul – iar oamenii lui Ipsilante l-au prins chiar în interiorul refugiului său cel mai păzit, nemaifiind protejat de niciunul din locotenenți. Munca lui Pătrășcanu nu este doar de reinterpretare ideologică și istorică; în principal, el caută elemente grele pentru demistificare, o miză importantă în perioada interbelică. „Bogăţia evreilor” este mai mult un mit în perioada post-1821, căci cei mai mari deţinători de capital sunt români, greci și armeni. Micul comerţ este cel influenţat de comunitatea evreiască. Când unii evrei încep să acumuleze ceva mai mult, ei nu fac altceva decât să intre într-un mecanism capitalist împreună cu mulţi alţii, pe care Pătrășcanu îi trece pur și simplu sub eticheta „capital românesc”. După revoltele cărvunarilor moldoveni, Regulamentul Organic vine ca un document îndreptat clar împotriva ţărănimii și micii boierimi. Elementele pozitive, de accelerare a formelor de viaţă capitalistă, apar graţie lui Kiseleff, cel care a încercat și prin alte mijloace slăbirea marii boierimi. Tensiunea din Regulament era una care reflecta realităţile românești – pe de o parte consolida 4

Vezi Lucreţiu Pătrășcanu, Un veac de frământări sociale. 1821-1907, București, Editura Politică, 1969, p. 92.

134

Costi Rogozanu

poziția reacționarilor (care vor fi loviţi la ’48), pe de cealaltă parte nu neglija o tendinţă progresistă prezentă deja în societatea românească. Criticii mișcării de la ’48 sunt conservatorii, iar Pătrășcanu are atacuri dure împotriva atitudinii junimiste, care a transformat critica în bășcălie și zeflemea – însă nu au făcut-o doar conservatorii, ci chiar unii actori de la ’48, Ion Brătianu sau C. A. Rosetti tot retractând și modificând istoria. Pătrășcanu le citează cu nesaţ contrazicerile determinate de mersul istoriei și de cursul interesului personal. Uitându-se la răspunsurile reacţionare din toată Europa, Pătrășcanu nu se arată suprins: „A-și populariza trecutul ei [al burgheziei] revoluţionar – chiar lipsit de prea multă strălucire – însemnează să sugereze gânduri primejdioase și să ofere un vinovat exemplu...”5 O prejudecată despre 1948 este că ar fi fost o mișcare condusă mai ales de tineri boieri progresiști. Abia N. Iorga îi concede negustorimii un rol în revoluţie, dar Pătrășcanu îl ironizează, spunând că o face doar pentru că Istoria comerţului român a fost publicată de Iorga cu sprijinul financiar al unei organizaţii de comercianţi. Participarea negustorilor este însă esenţială pentru înţelegerea nevoilor vremii. E de înţeles astfel și eșecul lamentabil din Moldova, unde pe 27 martie revoluţionarii s-au strâns și au semnat o „revoluţie” ce conținea exact punctele Regulamentului Organic – singura lor grijă era legalitatea, mișcarea era anticorupţie: în rest să nu se schimbe nimic. Naivitatea burgheziei moldovene a fost că a acceptat să fie condusă de tagme boierești cu interese ocazional asemănătoare, scrie Pătrășcanu. În Muntenia, mișcarea e mai solidă, iar în ce-o privește Lucrețiu Pătrășcanu caută prin diverse documente personaje revoluţionare uitate de istoricii oficiali, elemente proletare și „semi-meșteșugărești”. Stilul eseistic e în această parte a cărţii înlocuit de naraţiune și colaj; apelează mult la opiniile și rememorările inamicului, tocmai 5

Ibidem, p. 139.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

135

pentru a-l combate cu armele lui (Amintirile colonelului Lăcusteanu e o sursă frecventă). Pătrășcanu folosește în analiză metode desprinse din Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte sau Luptele de clasă în Franţa. 1848-1850. Nu e vorba doar de citare directă – asta face în multe dintre cărţi și chiar în textele publicistice –, ci și de stilul analizei. Este mereu extrem de atent și sensibil la semnele de cedări timpurii în mișcările revoluţionare. După fiecare moment învingător, Pătrășcanu trece imediat în revistă greșelile tactice, elemente slabe sau oportuniste. Citează neobosit din împăciuitorul de serviciu, Heliade-Rădulescu, cel care, întrebat fiind ce-i cu punctul despre pământul ţăranilor, îi spune lui Lăcusteanu că e doar o greșeală de tipar. Firul istoric este dublat de un tipar al eșecului sau al deturnării unei revoluţii burgheze autentice. Cele trei luni de victorie pentru mișcarea revoluţionară se încheie cu eșec total. După succesul iniţial, minoritatea revoluţionară învingătoare se divide, unii vor să se oprească, alţii vor să meargă mai departe cu revendicările, scria Marx, iar Pătrășcanu identifică prin două figuri cele două facţiuni, Heliade, tiparul oportunistului, și Bălcescu, revoluţionarul autentic. Diferența dintre aceste tipare nu e dată de caracterul persoanelor, ci de modul în care se oglindește clasa în acești indivizi.6 Categoriile sociale din care erau recrutaţi participanţii importanţi la conducerea revoluţiei sunt trei: burghezia orășenească, mica boierime și un segment restrâns din marea boierime. Pătrășcanu nu leagă în mod rigid sau dogmatic clasa de conduita revoluţionară. Deși uneori e imposibil de negat legătura, în cazul unuia dintre Golești, de pildă, care voia drepturi radical îmbunătăţite pentru ţărani, doar originea socială (boier) nu explică nimic. Așa cum nu e întâmplător că facţiunea de stânga este condusă de Bălcescu, cel care nu avea legături cu marea boierime. Negarea existenţei unei burghezii la 1848 capabile să miște revoluţionar lucrurile i se pare 6

Ibidem, p. 190.

136

Costi Rogozanu

superfluă lui Pătrășcanu. Pentru el e suficientă adunătura pestriţă de negustorime, funcţionărime urbană, meșteșugari de toate soiurile, mici boieri, mici proprietari, intelectuali. E pierdere de vreme cu „formalisme” dacă o numim sau nu burghezie; este o pătură, susţinută mai ales de capital comercial și cămătăresc, care emitea pretenţii suficient de radicale cât să zdruncine marea boierime. Nu a fost „ideologie umanitară fără niciun substrat economic”, cum scria Lovinescu. De aici încep și notele polemice cu Șerban Voinea, acesta din urmă afirmând tranșant în dezbaterile cu Zeletin că edificiul liberal nu se construiește pe camătă. Pătrășcanu îi dă dreptate – nu prea merg împreună liberalism cu forme preistorice de capitalism –, și spune că aceasta e și principala explicaţie pentru care Revoluţia de la ’48 a eșuat. Însă tendinţe liberale au fost afirmate clar. „Burghezia română de la 1848 a fost doar progresistă, dar nu revoluţionară.”7 Și cu pătura muncitorească vrea să nuanţeze: sigur, nu era dezvoltată, dar în toate dările de seamă apar peste tot personaje zdrenţăroase venite din diverse situaţii precapitaliste, care seamănă cu proletariatul din Revoluţia Franceză din 1789. Au fost prezenţi mai ales în etapele combative ale mișcării, nu au intrat însă și la masa revendicărilor. Tocmai această lipsă de claritate a tensiunilor și stărilor sociale a dus la eșec, Pătrășcanu încheind cu o vorbă de duh de la Engels: oricâte erori umane, oricâte greșeli de strategie vor fi fost, până la urmă concluziile unor astfel de mișcări sunt date de situația socială generală obiectivă de la momentul respectiv. În descrierea perioadei dintre revoluţie și unirea principatelor, Pătrășcanu dă de pământ cu mitizări inutile specific naţionaliste (Iorga fiind principalul adversar). Mihai Viteazul e descris drept omul care a intrat în Transilvania și a îngreunat, prin înţelegeri cu nobilii maghiari, soarta iobagilor români. Nu înţelege argumentul lui Iorga cum că Unirea ar fi fost facilitată de Regulamentul 7

Ibidem, p. 200.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

137

Organic. Sau, mai precis, Pătrășcanu nu înţelege de ce să trebuie pusă asta mai presus de documente în care se arată că existau interesele comerciale puternice pro-unire, emise clar. De ce să avansezi, precum Iorga, explicaţii etnice, romantice și să nu interpretezi scrisori trimise către diplomaţi francezi, în care negustorii bucureșteni se plângeau că nu se pot dezvolta fără unire?8 Pătrășcanu deschide întotdeauna câte două fronturi polemice. După diverse reproșuri făcute aripii conservatoare, mai mereu vrea să taxeze și interpretările oferite de social-democraţi. Nu e de acord cu Lotar Rădăceanu, care ignoră mișcarea ţărănească post-pașoptistă, și-i dă mai multe exemple de răscoale care s-au petrecut în paralel cu diverse proteste urbane. Nu e nicio îndoială că ţăranii au fost ignoraţi și trădaţi de diverse elemente așa-zis progresiste. Pe I. C. Brătianu îl citează cu declaraţii dispreţuitore împotriva ţăranilor. Explicaţia „monstruoasei coaliţii” între liberali și conservatori este chiar reforma agrară (și nu Cuza), explică Pătrășcanu. Deși se băteau publicistic, unele interese erau mai presus de dușmănii – legea lui Kogălniceanu și a lui Cuza a fost cea care a unit cele două mari tabere politice. Nu motivele specifice mișcărilor revoluţionare vestice explică alianţa reacţionară între burghezie și aristocraţie împotriva proletariatului, scrie Pătrășcanu, însă există o tendinţă antiţărănească autohtonă cu un efect similar. Din nou, explicaţia stă în absenţa unei burghezii industriale dezvoltate, care să fie interesată în mod real să elibereze iobagii. Conflictele între capitalul comercial și marea proprietate aveau și ele intensitatea lor, dar nu vor ajunge niciodată pe poziţii ireductibile, precum burghezia industrială și nobilimea. Tocmai aceste legi generează și atitudinea unui Kogălniceanu – al cărui progresism este explicat de obicei prin educaţie și influenţe occidentale –, care, amintește Pătrășcanu, era mai întâi de toate parte din fragila burghezie industrială, proprietar al unei fabrici de postav care lucra cu armata 8

Ibidem, p. 223.

138

Costi Rogozanu

română. La fel, Cuza venea din Galaţi, oraș unde apăruseră deja semne clare de industrializare. Cuza ar fi fost în mod natural împotriva iobăgiei, pentru că înţelegea interesele burgheziei pe care o reprezenta, crede Pătrășcanu. Istoria continuă să fie rescrisă cu adnotări utile și provocatoare făcute de Pătrășcanu. Nu este de acord cu plasarea reformei agrare din 1864 la originea frământărilor ţărănești care s-au perpetuat până în secolul XX. Există generalizări pe care nu le acceptă nici la Gherea, nici, cu atât mai mult, la conservatori. Lucrețiu Pătrășcanu notează printre posibile cauze ale tensiunilor felul în care s-au făcut împărţirile – clienţii liberalilor au luat bună parte din pământ. Chiar și așa, i se pare că, în parte, s-a ajuns totuși să se satisfacă și nevoile ţăranilor fără proprietate. Esenţial însă pentru mișcările ţărănești e tocmai faptul că în aceeași perioadă are loc o dezvoltare capitalistă continuă și agresivă: se încheie dur epoca feudală și începe epoca neoiobăgiei. Anii de intensă dezvoltare capitalistă, cu un apogeu speculativ în 1883, sunt cei care explică și agitaţia ţărănească. Pătrășcanu oferă diverse cifre și calcule, încercând să arate avântul capitalist din epocă. Raporturile de muncă în agricultură suferă modificări importante, apar dijme în bani, care pun și mai mare presiune pe ţărani. Însă reformele de după 1864 n-ar consolida regimul neoiobag despre care vorbește Dobrogeanu-Gherea, ci ar tinde totuși la înlăturarea rămășiţelor feudale, crede Pătrășcanu.9 Apoi, i se pare că în răscoalele de la 1888 sau 1907, în ciuda competiţiei pe exploatare dintre chiaburime și marea boierime (cum descria o Gherea), a existat un paradox: răscoalele au pornit din satele cu cel mai roditor pământ din Moldova sau Muntenia și pentru că au existat alianţe între chiaburime și ţărănime împotriva marii proprietăţi. Caracterul antisemit al răscoalei în nordul Moldovei în 1907, la începuturi, nu este ocolit. Antisemitismul a făcut parte din agitaţia 9

Ibidem, p. 299.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

139

iniţială, și nu întâmplător s-au raliat imediat diverse componente reacţionare de la Iași sau de la București (A. C. Cuza fiind cea mai importantă figură de acest fel). Dar revendicările ţăranilor n-aveau de fapt caracter antisemit, iar răscoalele s-au întins rapid împotriva marilor proprietari, indiferent de etnia lor. Un veac de frământări sociale urmărește și numeroasele acuze venite dinspre detractorii liberali sau conservatori care afirmau că agitaţia socialistă și muncitorească din Moldova ar fi stârnit răscoalele, însă respinge această explicaţie, deși, fără-ndoială, i-ar fi convenit. Pătrășcanu nu acceptă argumente facile, oricât și-ar fi dorit o mișcare muncitorească veche și putenică, efortul lui constând mai degrabă în identificarea semnelor clare și distincte ale existenței muncitorimii sau proto-muncitorimii. În plus, fotografiază deciziile social-democraţilor vremii care nu s-au ridicat la înălţime. Dă numeroase exemple de revolte muncitorești între 1905 și 1907, dar nu le amestecă vreo clipă cu răscoalele. Acolo unde au existat alianţe între muncitori și ţărani în 1907, le descrie ca atare. Regretul lui este tocmai că muncitorii nu au știut să se alieze cu aceste mișcări la nivel mare, spunând că acest lucru s-a întâmplat din vina conducătorilor lor, care n-au sesizat momentul oportun și au continuat să se revolte complet paralel cu răscoalele ţărănești.10 Îi critică direct pe lideri, școliţi la „oportunista” Internaţională a II-a, obsedată de „legalism”, și citează un articol al lui Lenin din 1903 unde recomandarea era diferită de opţiunile social-democrate: dacă ţăranii sunt prinși în conflictul dintre iobăgie și moșierime, atunci muncitorii trebuie să-i ia drept aliaţi și să-i ajute să elimine rămășiţele feudale. Social-democraţii, spune Pătrășcanu, erau timoraţi de legalism într-o mare de infracţiuni și neconstituţionalităţi făcute de promotorii „suveranităţii naţionale”. El îi acuză pe moșieri că au participat direct la represiune, la vânătoare de ţărani, alături de armată sau chiar în fruntea ei. 10

Ibidem, p. 322-323.

1 40

Costi Rogozanu

Deși interesant sesizată, rămâne nelămurită chestiunea tensiunilor dintre capitalul autohton și cel străin, sau cea dintre diversele paliere ale capitalului străin. Capitalul german ar fi vrut și să se deschidă o piaţă aici (ceea ce implica eliminarea neoiobăgiei și sprijinirea dezvoltării unei pături largi de consumatori), dar avea și un interes în extragerea de materii prime, favorizată de înapoierea ţării. „Suveranitatea naţională” era prea multă pentru capitalul autohton, neinteresat să cultive o piaţă aici, adică să elibereze mâna de lucru prin dezlegarea ţărănimii. Pătrășcanu sare repede peste această explicaţie încurcată; îi e suficient să observe completa renegare a moștenirii pașoptiste de către burghezie, care și-ar fi pierdut orice urmă progresistă. Burghezia nu mai putea ajuta la dezlegarea de vechile sisteme opresive.

II. Teza de doctorat

A

bundenţa datelor din volumul Un veac de frământări sociale, articolele despre ţărani și reforma agrară nu au caracter conjunctural. Reforma agrară în România Mare și urmările ei a fost titlul tezei de doctorat susţinute de Pătrășcanu la Leipzig, în 1925. Autorul avea 25 de ani.11 Teza are în centru reforma agrară de la 1921, cu o contextualizare precisă cuprinzând abuzuri și eșecuri anterioare, legiferări dubioase ale legării ţăranilor de glie, de la evoluţia dijmei la abuzul poliţienesc reglementat. 11

Lucrarea a fost publicată integral în limba română, după reabilitarea din 1968, în seria de opere apărute la Editura Politică. Teza de doctorat a fost tradusă după originalul din arhiva Universităţii din Leipzig și este primul text din culegerea intitulată Studii economice și social-politice. 1925-1945, publicată în 1978. Editorii (Marin C. Stănescu, Simion Cutișteanu și Nicolae Nicolaescu) precizează că apar discrepanţe între cifre și datele din sursele citate, dar că nu există multe astfel de imprecizii. Volumul cuprinde note în care intervenţiile și precizările sunt și de altă natură decât cea tehnică, editorii precizând în unele cazuri că Pătrășcanu se pripește, judecă greșit, pentru că face afirmaţii mult prea antinaţionale. Fapt nu lipsit de însemnătate, dacă ne amintim că peste ani avea să fie judecat și executat pentru devieri naţionaliste, printre altele.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

141

Un paragraf care reţine atenţia, mai ales prin notele pe care le adaugă editorii în 1978, este cel despre Transilvania. Pătrășcanu susţine că în Transilvania marea proprietate a fost mai hotărât atacată pentru că a existat un motor naţionalist care a ţinut să favorizeze majoritatea românească, în general neproprietară sau proprietară de parcele mici. Mai mult, favorizaţi au fost coloniștii români în defavoarea românilor ardeleni, prilej de alte adnorări hotărât critice ale editorilor, care justifică citând legea vremii că nu poate fi vorba de așa ceva, că reforma agrară a fost aplicată uniform în întreaga Românie Mare.12 Partea polemică a lucrării cuprinde critici la adresa receptării vestice a reformei agrare, o decizie dezastruoasă, spun unii specialiști, susţinând artificial-teoretic că fărâmiţarea proprietăţii a dus la o exploatare mai slabă a pământului, exporturi mai mici decât pe vremea României Mici etc. Pătrășcanu combate cu exemple, arătând în primul rând devastările războiului, umane, dar și materiale. Apoi, amintește că efectele reformei au fost totuși pozitive și că unul dintre motivele importante pentru care a crescut exportul a fost tocmai creșterea consumului în familiile ţărănești. Pur și simplu, ţăranii au început să consume mai multe produse, plusul fabulos de dinainte de Marele Război fiind asigurat mai ales din privarea directă de resurse minimale de supravieţuire a ţăranului de rând. El mai atacă și argumentele unui oarecare L. Namier care argumenta că odată cu surparea palatelor marilor proprietari se ruinează și cultura română: „se pune, într-adevăr, întrebarea dacă nivelul cultural al unei ţări cu 82% analfabeţi poate să scadă și mai mult”13. Cel mai util argument pentru noi, prezent în a doua jumătate a lucrării, ţine de „progresismul” legii. Util pentru că încă de la 25 de ani, Lucrețiu Pătrășcanu ţine să nu arunce toată vina pe legislaţie sau pe interesele politicienilor, încercând să surprindă progresele 12

13

Lucreţiu Pătrăşcanu, Studii economice și social-politice. 1925-1945, București, Editura Politică, 1978, p. 59-62, n. 9-11. Ibidem, p. 89.

1 42

Costi Rogozanu

vizibile făcute în îndepărtarea rămășiţelor feudale. E un detaliu important, căci nu căuta să demonstreze, cum am văzut mai sus, că mișcarea ţărănească de la începutul secolului XX avea deja un caracter atipic, de luptă anticapitalistă, că putea fi folosită în stilul revoluţiei ruse. Comentatorii (inclusiv cei comuniști, după reabilitare) au pus, în cazul textelor scrise după ’30, această înfierare a social-democraţilor, care nu au știut să unească mișcările muncitorești și cele ţărănești, pe seama Cominternului și a recomandărilor ca social-democraţii să fie etichetați ca social-fasciști. Sigur, Pătrășcanu respecta și astfel de indicaţii, dar nemulţumirile lui erau mai vechi, el văzând în ţărănime un factor nu atât de retrograd pe cât îl vedeau în mod tipic marxiștii vestici. Teza de doctorat a lui Pătrășcanu este în mare parte o prezentare a unei realităţi încă prost acoperită de statistici (se plânge de asta într-o scurtă introducere), e scrisă într-un limbaj tipic academic, dar cu unele note polemice mai apăsate, nu se avântă în problematici complicate și nu intră în amănuntele bătăliilor partinice. Are drept concluzii exemple și recomandări de exploatare în cooperare a pământului de către micii proprietari.

III. „Problemele de bază ale României”

C

artea, concepută în 1942-1943, se vrea un soi de sumar cuprinzând probleme sociale, o hartă partinică și ideologică a României și polemici în legătură cu structura de clasă a ţării. Autorul scrie în prefaţă că accesul la date precise și bibliografie i-a fost oprit de domiciliul forţat. Însă volumul cuprinde multe informații economice (cumnatul Petre Pandrea scrie în memorii că i-a cărat cărţi la Poiana Ţapului), Pătrășcanu fiind fidel manierei clasice de a face economie politică.14 Citează mult din ziarele vremii, denunţă alunecările imperialiste românești din presa populară, în 14

Vezi Lucreţiu Pătrășcanu, Problemele de bază ale României, București, Socec, 1944.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

143

care se anunţa recuperarea „dacogeţilor” de pe Bug sau se enunţa dorinţa de a cuceri teritoriul până la Nipru, pentru a fi siguri că rămânem cu Basarabia și Bucovina. Este sau nu România un stat capitalist? E întrebarea la care Pătrășcanu a răspuns în publicistică, timp de un deceniu, cu diverse argumente, dar cu aceeași ţintă: România e o ţară capitalistă, indiferent cât de primitive ar fi unele zone, în ciuda rămășiţelor feudale, în pofida specificului autohton. Dacă ai un capitalism care influenţează fiecare aspect al vieţii cotidiene, ai o ţară capitalistă, nu semi- ori proto-capitalistă. Polemica e purtată fie cu economistul și istoricul Virgil Madgearu, fie cu social-democraţii Voinea și Rădăceanu și a lor teorie a oligarhiei, moștenită de la Gherea. În acei ani, începutul deceniului al cincilea, Pătrășcanu consideră că avem o situaţie clasică de ţară capitalistă intrată în stadiul monopolist. Legea din 1936 asigură monopolurile pentru industriile noi, ajungându-se în 1938 la o adevărată febră a cartelurilor; în 4 ani cartelurile însele fuzionează, se înghit unele pe altele, consecinţa fiind urcarea preţurilor în ramurile în care procesul concentrării și cartelării se definitivează (ciment, geam, fier etc.).15 Agricultura nu a scăpat de flagelul marii proprietăţi, așa cum pretind diverși istorici. Pătrășcanu crede că aceasta a dictat în continuare politicile și că se uită faptul că și marile proprietăţi sunt lucrate tot în regim de mici proprietăţi de către ţăranii care nu au îndeajuns pământ. Marea proprietate a supravieţuit și a perpetuat semi-iobăgia, munca „învoită” și alte forme de contract primitiv. A existat o înţelegere între marea burghezie și moșierime. Deși burghezia avea nevoie de o ţărănime cu pământ și de o piaţă de consum, această piaţă nu trebuia să se extindă prea mult și să fie invadată de capital străin. Trebuia făcut un compromis între o piaţă acceptabilă de desfășurare a capitalului autohton și păstrarea unei mâini de lucru ieftine.16 15 16

Ibidem, p. 40. Ibidem, p. 80.

144

Costi Rogozanu

Pătrășcanu îi combate pe Vulcănescu și Madgearu, care văd încă o masă de ţărani „autonomi” ce supravieţuiesc din ceea ce cultivă. Mai mult de jumătate din familiile ţărănești dețin sub 3 hectare (limita de suportabilitate pentru supravieţuirea unei familii). Toţi acești ţărani fac diverse activităţi sau încercări de a-și vinde forţa de muncă: fie sunt zilieri în agricultură, fie comercianţi, lucrători în industrie. Proprietatea mică și parcelară e într-adevăr necapitalistă, scrie el, dar tot de acolo vine și munca salariată care ţine bună parte din capitalismul românesc.17 Împletirea iobăgiei și capitalismului nu e un motiv să găsim denumiri speciale pentru ordinea noastră economică. Pătrășcanu acordă atenţie în mai multe rânduri (și în acest volum, și în altele) muncii femeilor și copiilor sub 16 ani – formă de exploatare intensă atât în agricultură, cât și în unele ramuri din industrie. Până în 1930, taxele mari pe exportul de cereale (încă scumpe) au șubrezit eventuala consolidare a familiei ţărănești. Marea proprietate, în schimb, intră și își diversifică investiţiile cu banii luaţi de pe despăgubirile venite în urma reformei agrare. După 1930, preţul scade vertiginos – și tot marii proprietari și exportatori sunt protejaţi de șocul preţurilor mici. Marele mister care-l încearcă pe analistul marxist, conștient de dificultatea, de imposibilitatea misiunii, este descrierea micii burghezii. Găsim aici repere și intuiţii utile și în felul în care vede tensiuni de clasă în rural și urban. Lucrețiu Pătrășcanu insistă pe distincţia dintre funcţionărime și categorii mic-burgheze: funcţionarii cresc odată cu capitalismul, mica burghezie e ameninţată de însăși dezvoltarea capitalistă. Relaţia micii burghezii cu marea burghezie e secretul viitoarei aderări la nazism sau fascism, crede Pătrășcanu. Mica burghezie slăbită, lipsită de independenţă economică în capitalismul evoluat, ajunge la autodevorare și complet la mâna marii burghezii, și nu mai are vreo forţă politică reală. Asta în Vest. În România, 17

Ibidem, p. 96.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

145

constată autorul18, situaţia e diferită. Mica burghezie rezistă încă în concurenţă cu marea burghezie, meșteșugurii în competiţie cu zona industrială. Creditarea îi e complet defavorabilă în faţa marilor industriași, dar zvâc politic încă mai are, își obţine tot felul de privilegii de breaslă. Funcţionărimea este complet precară – peste 70% trăiesc sub minimumul necesar. Pe intelectuali Pătrășcanu îi descrie ca fiind invariabil în căutarea unei înţelegeri cu puterea. Diverse forme de mecenat sau susţinere de stat au fost metode de control sigure ale intelectualităţii. Nu au dus-o bine, au stat mereu la limita supravieţuirii, de unde au alunecat foarte ușor înspre extrema dreaptă în momente de criză economică.19 Analiza chestiunii evreiești este centrată pe urmărirea atentă a legiferării și pe deprivarea treptată de drepturi economice și proprietăţi. Minoritatea germană a primit din ce în ce mai multe privilegii și facilităţi în activităţile economice sau culturale, observă Pătrășcanu. În 1940, toate partidele politice sunt interzise. După 1941, e interzisă și Mișcarea Legionară. Un singur partid mai exista în 1942: „Partidul muncitoresc naţional-socialist german”, acest fapt fiind generat de slugărnicia faţă de naziști. Importantă este relaţia între slugărnicie reală și o emfază naţionalistă specifică dictaturii lui Antonescu. „Antisemitismul în România rămâne totuși un fenomen românesc”, afirmă Pătrășcanu împotriva tendinţei de a arunca vina exceselor integral pe umerii ocupantului sau pe umerii aparatului nazist din minoritatea germană. Și această evoluţie îl interesează, căci există diverse etape în antisemitism. Punctul-cheie este 1929, antisemitismul fiind potenţat incredibil de o criză care lasă pe drumuri mica burghezie, funcţionărimea, liber profesioniștii, muncitorii chiar. Iar antisemitismul – care era o unealtă printre altele pentru adevărata putere economică și 18 19

Ibidem, p. 146. Ibidem, p. 154.

1 46

Costi Rogozanu

politică până în 1940 – devine politică de stat: „Antisemitismul de stat și-a formulat drept scop ultim «românizarea» vieţii sociale și economice din România”20. Procesul început după 1918, de scădere a ponderii capitalului străin, a dus proporţia până la 25%. Așa că, deși deprivată de reprezentare directă prin partide democratice, marea burghezie o duce foarte bine, munca ei de „românizare” începuse de ceva timp, acum era doar un context bun: ameninţarea capitalului german după 1940 nu e prea mare, e greu de exportat capital în timp de război. Iar „românizarea” capitalului merge mână în mână cu o din ce în ce mai puternică Bancă Naţională a României, principalul creditor: „Capitalul financiar autohton, în frunte cu B.N.R., își vede înfăptuite vechile idealuri pe calea românizării. «Prin noi înșine» devenit «pentru noi înșine» începe să capete un început de realizare. Pe căi mai puţin organice și normale decât prevedea apologetul burgheziei române, Șt. Zeletin, și chiar dincolo de prevederile lui Vintilă Brătianu, care a popularizat formula, dar nu mai puţin aducătoare de masive câștiguri. În spatele «noii» și «adevăratei» burghezii se ridică vechiul capital bancar, marea finanţă autohtonă care socotește că a sosit momentul să scape măcar de unul dintre concurenţii lui – capitalul evreiesc.”21 După capitalul financiar, urmază capitalul imobiliar, confiscarea caselor evreiești, primită cu entuziasm de funcţionari, mică burghezie și armată, asta până la împărţirea pradei complet injustă pentru cei mai slabi dintre entuziaștii de mai sus. Câștigătorii sunt noii îmbogăţiţi, cei care au făcut bani din război și nu-și diversificaseră investiţiile și în zona imobiliară. Pătrășcanu ne atrage atenţia din zece în zece pagini că indiferent de schimbările politice dramatice sau de unele modificări pe piaţa ascensiunii economice, marea burghezie stă la cârmă în tot acest timp, legiferează, confiscă, intervine 20 21

Ibidem, p. 184. Ibidem, p. 194.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

147

în funcţie de interese. Vinovat pentru pogromuri și alte forme de crimă împotriva evreilor este, în mod direct, Antonescu și regimul lui, iar indirect toţi colaboratorii lor, Pătrășcanu încheindu-și capitolul cu o promisiune: „vor simţi, în propria lor soartă, acest tragism”. Înspre final, face și un recensământ al partidelor și curentelor politice, precum și al ariilor electorale pe care le reprezintă. Liberalii reprezintă marea finanţă, iar ţărăniștii nu reprezintă ţăranii, ci acea parte din burghezia orășenească și sătească (chiaburimea) aflată în conflict cu marea finanţă. Social-democraţii reprezintă o facțiune din clasa muncitoare, pe care Pătrășcanu o numește „aristocraţia muncitorească”, o minoritate aflată „în armonie cu capitalul”, și o parte din funcţionărime. El îl ironizează pe Zeletin pentru previziunile sale, spunând că deși burghezia a tot înflorit, capitalismul a intrat într-o fază „antiprogresistă” ce a lovit în restul categoriilor sociale. Plusvaloarea a tot crescut, dar mâna de lucru nu a putut fi ocupată în proporţii semnificative.22 Capitolul despre legionari este un synopsis al cărţii Sub trei dictaturi, unde urmărește amănunţit creșterea mișcării. Ideea principală este enunţată de aici, și aceasta pare să fie miza lui Pătrășcanu, de a demonstra că ingenuitatea și caracterul mult lăudat „de jos în sus” al mișcării sunt de fapt perdele de fum pentru o realitate mult mai clară: „Mișcarea Legionară a fost creată de la început, apoi ani de-a rândul sprijinită de guvernele de dreapta românești, pentru ca să servească ca instrument reacţionar intereselor marelui capital și a marei proprietăţi împotriva muncitorimii, împotriva ţărănimii, împotriva democraţiei burgheze.”23 Contradicţia internă a mișcării este că menirea ei intră în conflict cu unele interese ale categoriilor reprezentate. Așadar, ea are un sens doar când e folosită ca mijloc al „celei mai negre reacţiuni”, dar e incapabilă să guverneze. 22 23

Ibidem, p. 220-228. Ibidem, p. 256.

1 48

Costi Rogozanu

Polemica perenă cu tradiţia Gherea continuă și în descrierea social-democraţiei. Nu există o oligarhie întunecată și o luminoasă burghezie progresistă, așa cum scriu Rădăceanu și Voinea. Descrierea clasei muncitoare cuprinde, pe lângă locuri comune fără prea mari merite, o strategie interesantă pentru captarea unei părţi a micii burghezii, ameţită de anticapitalismul de formă propus de mișcări de extremă dreapta. Pătrășcanu vorbește cu dispreţ despre această categorie socială, dar îi atribuia în 1944, după 23 august, un rol progresist în sprijinul ţărănimii și muncitorimii. Problemele de bază ale României este un amestec de jurnalism și eseu de economie politică. Nu are forţa și coerenţa din Sub trei dictaturi, nu are ambiţiile sintetizatoare din Un veac de mișcări sociale, dar conține formulări memorabile, întrebări la care istoricii nu au răspuns nici până acum, o distanţă (luată cu forţa, căci comuniștii se aflau în ilegalism) faţă de realităţile imediate și o urmărire îndeaproape a cedărilor pe teren democratic și a evoluției economiei.

IV. „Sub trei dictaturi”

A

fost cartea cu cel mai mare impact24 și cele mai mari vânzări25, publicată în două ediţii succesive în decembrie 1944, alte două ediţii urmând în 1945 și 1946.26 Este vizată perioada 1935-1941 și sunt descrise cauze și motomecanisme interne ale celor trei dictaturi: carlistă, legionară și antonesciană, ultima doar parţial, pentru că textul a fost dus aproape de forma finală în 24

25

26

În 1946, cartea a apărut şi în traducere franceză – vezi Lucretiu Patrascanu, Sous trois dictatures, Paris, Éditions Jean Vitiano, 1946; traducerea a fost realizată de Alfred Lomont și a apărut cu menţiunea: „scrisă în închisoare de actualul ministru român al justiției”. Încasările din tirajele mari vândute în acești ani au fost folosite de Lucreţiu Pătrășcanu pentru achiziţionarea proprietății de la Snagov. În perioada anchetelor, felul în care a strâns banii a fost atent urmărit de anchetatori. Autorul menţionează că nu a făcut decât corecturi stilistice minimale în a patra ediţie, reprodusă în seria de opere publicate în 1970, ediţie pe care o voi folosi aici.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

149

1941, în domiciliul forţat de la Poiana Ţapului. Primul paragraf din introducere enunţă polemic metoda analizei: „Politica a fost totdeauna, în publicistica noastră, obiect de reportaj ori de pamflet. Până la probleme, scriitorul politic român nu a încercat să ajungă. S-a mulţumit să facă operă de cronicar sau oficiu de polemist. Înregistra fapte sau ataca persoane. Dincolo de oameni și de fapte nu se vedea, nici nu încerca să vadă explicaţiile generale. Dar dacă oamenii mor și faptele se învechesc, forţele sociale care le-au dat naștere și unora și celorlalte rămân mereu active. Problemele își schimbă nu numai faţa, dar și sensul lor adânc.” Pătrășcanu a vrut să evadeze din dilema pamflet/ reportaj, două forme de exhibare a talentului artistic, dar cam atât. Talentul lui se manifestă în alt soi de polemică, cea a lucidităţii și demascării, o stilistică aparte adaptată și după texte marxiste clasice, dar și în opoziţie cu o duritate gratuită prezentă în publicistica românească. De aceea, după ce amintește evenimentul major care avea să modifice scena politică românească, instaurarea dictaturii carliste în februarie ’38, trece imediat la datele statistice ale evoluţiei economiei în sectorul industrial. În mod normal, istoricii și analiștii vremii continuă acest episod cu diverse descrieri fie ale personalităţii lui Carol al II-lea (subiect de bârfă în revistele de istorie și după opt decenii), fie ale camarilei din jur. „Industria grea avea nevoie de un regim dictatorial”, aceasta este teza de bază de la care pornește Pătrășcanu. Nu-l interesează porniri regale personale, ambiţii ale unor figuri politice sau militare. Tranșează scurt, într-un capitol, rentele pe care le extrăgea Carol al II-lea din afaceri precum Malaxa sau Astra, dar i se pare că sunt plăţi pentru privilegii care nu explică nimic, fiind doar efecte ale unei mișcări de adâncime. România nu trăia sub presiuni revoluţionare care să aducă fascismul în prim-plan, ca în Italia sau Germania, scrie Pătrășcanu, dar trăia sub presiunea noului sector capitalist industrial care avea nevoie de mari investiţii, de contracte cu statul. Industria grea (metalurgie, armament) avea nevoie de

150

Costi Rogozanu

ajutor de stat mult mai ferm și mai generos decât ar fi putut primi în regim parlamentar. După crizele financiare de la începutul deceniului patru, statul intervenea cu un rol decis de mare cosumator. Una era un privilegiu de sector obţinut de vreun capitalist, altceva era completa schimbare a politicii de stat faţă de economie, așa cum cerea industria grea. Industria grea a obţinut profit maxim sub politica economică dusă în timpul dictaturii regale. Este dat ca exemplu afacerea Malaxa, întărită mult după 1932, cu comenzi de stat care cuprindeau preţuri preferenţiale chiar și de zece ori mai mari decât preţul de cost. Deși nu existau aceeleași condiţii ca în Germania, Pătrășcanu vede (și o scrie într-o notă) o asemănare între susţinerea pentru Hitler exercitată de industria grea germană și ce avea să se întâmple în anii ’30 în România.27 Spre deosebire de Germania, nu se băteau un capital cu un avans tehnologic incredibil (Siemens) și un capital din industria grea care se clătina periculos. Supremaţia câștigată de interesele din industria grea s-a petrecut mult mai lin după criza economică. Ce împiedica industria grea să se dezvolte și să câștige atenţie din partea statului? Democraţia parlamentară, tocmai luptele partinice care demascau și gripau mecanismul investiţiilor netransparente și rapide ale guvernanţilor în economie: „Partidele politice, cu 27

O carte care descrie perfect acest tip de tensiuni capitaliste și industria semifalimentară susţinătoare a lui Hitler este Economia și structura de clasă a fascismului german a lui Alfred Sohn-Rethel, apărută în Germania în 1973. Sohn-Rethel descrie tensiunile mult mai complicate dintre o industrie novatoare și o industrie grea care avea nevoie urgent de sprijin de stat: „În mai 1933, Societatea pentru promovarea ştiinţei germane «Kaiser Wilhelm» l-a trimis pe Max Planck însuşi la Hitler, pentru a-i explica ravagiile făcute de o astfel de măsură. Tot ce acesta din urmă i-a putut răspunde lui Planck a fost: «Bun, ce contează că Germania nu va avea fizicieni de vârf timp de o generaţie? Puritatea rasială a poporului german mi-e mult mai aproape de inimă». Bineînţeles, conducerea Siemens, printre alţii, ştia exact ce înseamnă pentru ea absenţa unor fizicieni de top. Am văzut deja că erau alte părţi din industrie ce ţineau de Frontul Harzburg, de exemplu magnaţii din industriile fierului şi oţelului, care aveau o evaluare a ştiinţei mai apropiată de cea a lui Hitler.” – Alfred Sohn-Rethel, The Economy and Class Structure of German Fascism, Londra, Free Association Books, 1987, p. 40.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

151

tot caracterul lor oligarhic, nici chiar atunci când purtau titulaturi străine adevăratei lor fiinţe, nu se puteau sustrage unei presiuni de jos, din partea maselor.” La fel, deși ezitant și cu multe pauze, acest regim democratic începea să elimine ultimele rămășiţe feudale și ultimele privilegii ale marii proprietăţi. Prin dictatura regală, marea proprietate redescoperă un protecţionism care o scoate dintr-o criză teribilă în care căzuse până prin 1935. Toate aceste privilegii – atât cele punctuale din perioada parlamentară, cât și cele accelerate din timpul dictaturilor – s-au regăsit direct în nivelul de trai. Situaţia ţăranilor se agravează, Pătrășcanu citând cifre dintre cele mai șocante. Muncitorii pierd în deceniul respectiv cam 30% din salariu real, puterea reală de cumpărare scade vertiginos, grevele se înmulţesc. Soluţia era încurajarea unei extreme drepte care să pună mișcările sociale în defensivă. Creșterea formaţiunilor de extremă dreaptă, Liga Creștină a lui A. C. Cuza și Garda de Fier, a venit nu doar prin imitaţie după alte mișcări fasciste europene; ele au avut impact și pentru că și-au autohtonizat mesajul, și-au adaptat intenţiile cu un întreg arsenal, de la imagine vestimentară la cântece și salut. Pătrășcanu identifică și surse externe care au inspirat mișcările, declaraţii, sloganuri copiate, dar nu absolutizează aceste influenţe. Liga cuzistă avea o credinţă nestrămutată în parlamentarism, nu și-a propus vreodată să iasă din această ordine, pilonul ei fiind dintotdeauna antisemitismul. Cu Garda de Fier lucrurile au stat altfel. Minunea de la Maglavit, o știre inventată de un ziarist într-o perioadă de vară secetoasă în subiecte despre un cioban care a avut o viziune cu divinitatea, a prefigurat energiile noii mișcări fasciste. Lucrețiu Pătrășcanu citează un lider gardist fără să-i dea numele: „Unul dintre ideologii gardiști, ocupându-se de fenomenul de la Maglavit, a ajuns la o sugestivă concluzie. «Maglavitul ne-a dovedit o dată pentru totdeauna – scrie el cu un an mai târziu – cât suntem de primitivi. Atunci ce avem de făcut? Totul. Căci dacă oamenii au făcut o dată sacrificii pentru o viziune neverificabilă,

152

Costi Rogozanu

ce nu vor face ei pentru o viziune terestră. Psihoza Maglavitului trebuie convertită și exploatată.» Convertirea s-a făcut și exploatată a fost.”28 Anexarea ortodoxismului se face prin inventarea de ritualuri, jurăminte publice, cu preoţi de faţă, taberele de muncă organizate de Gardă având printre priorităţi construirea de troiţe.29 Cu totul alte procedee de propagandă au fost folosite pentru „mica burghezie și intelectualitatea semidoctă”. Antisemitismul de dragul antisemitismului propagat de Cuza se erodase, trebuia născocit ceva nou. Așa au apărut celule efervescente care încep să comită și asasinate. Cultul eroismului legionar mergea mână în mână cu impunitatea criminalilor. Cultul morţii este elementul nou și extrem de prezent în literatura legionară, „numai moartea legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi”, cum spunea un cântec al mișcării. Pătrășcanu identifică însă și un alt element nou, un sentiment „imperialist”: crucea nu trebuia doar apărată, ci dusă într-un război sfânt către răsărit. În fine, aici intervine unul dintre punctele-cheie din critica extremei drepte: falsul naţionalism. Pătrășcanu va tot reveni în scrierile sale – subliniase deja acest lucru în nenumărate rînduri – asupra pseudonaţionalismului Gărzii, care de fapt nu a reacţionat la agresiunea acceptată de Germania asupra României prin înstrăinarea Ardealului de Nord. În fine, esenţială pentru Gardă a fost colaborarea cu mișcarea poliţienească. Pătrășcanu îl citează pe Vaida Voievod, viitor ministru de interne ţărănist la sfârșitul anilor ’30, cu o declaraţie incredibilă dată în calitate de martor la procesul asasinilor lui I. G. Duca: „am căutat să îndrumez acest tineret în mișcarea pe care am hotărât să o duc pentru pacificarea spiritelor și exterminarea curentelor extremiste și dizolvante. Eu însumi am contribuit la controlarea 28 29

Lucreţiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, București, Editura Politică, 1970, p. 51. Afirmaţii mai cinice despre cucerirea analfabeţilor sunt extrase din spusele unui personaj din Huliganii, romanul lui Mircea Eliade. Nu e un procedeu tocmai știinţific, dar Pătrășcanu profită de asemănările din textele publicaţiilor de profil și metamorfozarea lor literară.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

153

ţelurilor Gărzii de Fier, făcând-o să renunţe la un antisemitism negativ, iar pe de altă parte îndreptând atenţia organizaţiei spre combaterea comunismului și a curentelor dizolvante (Patria din 31 martie 1941).”30 Pe de altă parte, Pătrășcanu nu cade în capcana în care și acum se zbat unii arhiviști, cea de a căuta exclusiv motivele fascinaţiei exercitate în rândul poporului. Scopul lui este tocmai acela de a demonstra și caracterul, susţinut de forţe instituţionale, de bâtă a forţelor reacţionare în vremuri de criză. Este poate momentul unei paranteze despre studiul contemporan al legionarismului. Să nu pierdem vremea cu sutele de cărţi în tiraje covârșitoare, apărute după ’90, care au făcut direct apologia gardismului. Mă preocupă însă studii academice recente, care nici măcar nu-l citează pe Pătrășcanu, deși se ocupă extrem de îndeaproape de mișcarea legionară și de efectele ei nocive. Sunt cărţi onorabile care uită totuși o sursă absolut indispensabilă precum Sub trei dictaturi. Să luăm cele mai recente două exemple. Dragoș Sdrobiș analizează în Limitele meritocraţiei într-o societate agrară31 atât creșterea Legiunii, cât și efectele șomajului intelectual. Or, despre șomajul intelectual Pătrășcanu are nenumărate pagini și în acest studiu, și în altele. Nu e vorba doar de importanța analizei, ci și de felul în care se citează izvoarele vremii. La fel se întâmplă și în cazul lui Roland Clark; în studiul său Sfântă tinereţe legionară32, cărţile lui Pătrășcanu nici măcar nu sunt menţionate. Primează în schimb sursa „directă”, sutele de efemeride publicate de legionari – și nu contează analizele amănunţite făcute de un intelectual în timpul și imediat după acest fenomen, nu interesează nici izvoarele și documentele folosite de acesta în demonstraţie. Clark păcătuiește 30 31

32

Ibidem, p. 61. Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Iași, Polirom, 2015. Roland Clark, Sfântă tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Iași, Polirom, 2015.

154

Costi Rogozanu

rămânând prins exact în capcana asupra căreia Pătrășcanu avertiza în Sub trei dictaturi: prea mult credit dat strategiei propagandistice, prea puţină atenţie acordată sprijinului instituţional pentru susţinerea unei mișcări de intervenţie reacţionară. Am trecut deci din ultimul deceniu al secolului trecut, cu fanteziile sale neointerbelice, la un mileniu trei dominat de un mediu aseptic al muncii de arhivă și de condamnare distantă, fără implicarea unor actori importanţi ai vremii. Pătrășcanu este o sursă de primă mână, inevitabilă pentru oricine vrea să studieze extremismul de dreapta din perioada interbelică. E o sursă nepreţuită de experienţă directă (contact direct în tribunale cu legionari, altfel de contacte în calitate de activist comunist, polemici cu intelectuali de extremă dreaptă) și analiză lucidă, cu unele intuiţii care nu pot lipsi dintr-o istorie onestă a intelectualităţii românești. Să revenim însă la Sub trei dictaturi. Sprijinul pentru Garda de Fier nu s-a rezumat doar la impunitate juridică și la facilitarea răspândirii propagandistice, ci și la ajutor financiar direct. Asasinarea premierului liberal I. G. Duca aduce în faţa opiniei publice un proces ca o „sinistră comedie”, afirmă Pătrășcanu. Sunt condamnaţi autorii „materiali”, nu și cei morali (achitarea lui Codreanu). Iar noul partid politic, urmaș al Gărzii, „Totul pentru Ţară”, și-ar fi primit titlul, scrie Pătrășcanu citând un general care ar fi afirmat asta într-un proces, de la însuși Carol al II-lea. Lucrețiu Pătrășcanu pune în balanţă indulgenţa pentru asasinatele și atentatele legionare și condamnările dure împotriva antifasciștilor (pe unii i-a apărat direct, ca avocat). Constantinescu-Iași a fost condamnat la doi ani și jumătate pentru articole antifasciste. Iar cinci studenţi și muncitori care au ars presă profascistă în public au primit câte zece ani (apoi pedeapsa le-a fost redusă la câte cinci).33 La fel, în perioada de ilegalitate a mișcării extremiste de dreapta, au existat companii germane care au sponsorizat nestingherit presa legionară. 33

Lucreţiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, p. 68-69.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

155

Când s-au găsit dovezile (de finanţare din partea firmelor I. G. Farberindustrie, Bayer și Romanil), intervenţia diplomaţilor germani a fost decisivă, nu s-a lăsat cu nicio arestare. Un alt moment important a fost destablizarea presei mainstream rămase democratice (Dimineaţa și Adevărul) prin acţiuni ale extremei drepte: arderea în public, de exemplu, dar și alte acţiuni susţinute de marele rival, Universul. Ziarele se apropie de faliment și sunt vândute la preţ de nimic exact criticilor liberali. Pătrășcanu aduce în Sub trei dictaturi elemente noi în descrierea puterilor politice ale vremii. Ridicarea Partidului Ţărănist ca forţă împotriva monopolului exercitat de liberalii din Vechiul Regat, cei care încercau să abordeze Transilvania de după unire ca pe o provincie de colonizat. Descrie amănunţit felul în care guvernările ţărăniste și-au trădat electoratul ţărănesc și muncitoresc. Însă cea mai dură critică îi e adresată lui Iuliu Maniu pentru gestul necugetat de a semna un „pact de neagresiune” cu Garda de Fier, lucru care legitimează încă o dată o mișcare care deja adunase o istorie sângeroasă și îi dădea șansa să se prezinte la alegeri întărită: „cel mai mare partid democrat a renunţat de bunăvoie la demascarea și combaterea extremei drepte”34. „Tactica Maniu” a fost cea care l-a ajutat apoi pe rege să profite de slăbiciunile accentuate ale forţelor democratice. Acuzaţiile merg apoi și spre lideri social-democraţi sau conducători ai mișcării sindicale, cei care ar fi împiedicat crearea unui front unic muncitoresc. Pătrășcanu nu explică însă destul ce strategie ar fi putut adopta social-democraţii, care erau până la urmă critici față de „tactica Maniu” pe care autorul o înfierase mai sus. Ambiguitatea vine din poziţia foarte neclară a comuniștilor români de atunci, pe de o parte vocali împotriva troţkiștilor din mișcările social-democrate, adică împotriva destabilizatorilor și pactizanţilor cu burghezia, pe de cealaltă gata să participe la o aventură cu ţărăniștii, pe care i-au sprijinit în alegerile din ’37. Comuniștii au 34

Ibidem, p. 106.

156

Costi Rogozanu

jucat dezastruos, o recunoaște în puţine rânduri și Pătrășcanu, după încă o serie de invective aruncate social-democraţilor. Concluzia e însă corectă: luptele acestea de culise au dus la eșecul unui front democratic antiextremist. Instaurarea dictaturii regale nu a venit doar din ambiţiile lui Carol, din inconștiența amantei sau din ambiţiile camarilei. Așa cum arătam mai sus, Pătrășcanu le acceptă ca posibile influenţări, dar nu decisive. Cât despre dictatura legionară, el atrage atenţia că nu liderii mișcării trebuie să ne stârnească atenţia, căci nu au atras atenţia nici celor care i-au adus la putere. Legiunea reprezenta totuși o masă care îi speria pe conducătorii vremii. Organizaţia nu punea probleme marii burghezii, dar reprezenta pături inferioare periculos de instabile.35 De aici și represiunea antilegionară iniţială, care ar fi avut rol de cuminţire și de domesticire a liderilor. Un alt mijloc de consolidare a dictaturii regale a fost pensionarea forţată și schimbarea la faţă a instituţiilor. Au fost introduși 500 de tineri magistraţi, au fost 70% schimbări de posturi în magistratură, au fost făcute schimbări masive în armată prin introducerea cadrelor tinere. Au fost create, de asemenea, mii de posturi noi pentru învăţământul primar și cel secundar. Toate acestea nu au fost de-ajuns pentru o dictatură regală stabilă. Ce a urmat, cu instalarea Gărzii de Fier la putere, este pentru Pătrășcanu o încercare de prezentare în poză revoluţionară a unei mișcări care deja își pierduse un sprijin popular real și care intrase din perioada teroristă în perioada oportunistă. Influenţa lui Hitler a fost determinantă în instalarea Gărzii. Iar aici Pătrășcanu mai adaugă și un element particular, de ordin psihologic, pe care de obicei îl ignoră: ambiţia care mergea până la „patologic” a generalului Antonescu.36 Guvernării legionare îi face un procesverbal al jafurilor comise, numără actele de agresiuni, confiscări, sechestrări, asasinate. Sunt elementele care aveau să determine 35 36

Ibidem, p. 140. Ibidem, p. 203.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

157

apoi diferenţieri între adevărata Gardă a căpitanului și „urmașii nedemni”; Pătrășcanu însă nu vede mari diferenţe de conduită între generaţiile succesive de gardiști. Componenţa cadrelor legionare ocupă și ea spaţii generoase în carte, eterogenitatea mișcării fiind valabilă până la un punct pentru intelectualul comunist. E adevărat că au recrutat din toate mediile, de la cel muncitoresc până la cel intelectual, dar muncitorii erau mai ales calificaţi, mai ales de la Malaxa, intelectualii erau mai ales cei din mediul chiaburimii și micii burghezii etc. Lumpenproletariatul, așa cum e definit de Marx, este căutat și identificat și de Pătrășcanu în simpatizanţii mișcării legionare, cu unele extrapolări riscate și cu încercări de psihologie a maselor: „Este cunoscută mentalitatea acestei categorii de oameni, supusă unui regim de permanente umilinţe și degradare personală. Bântuită de toate prejudecăţile, lipsită de orice conștiinţă de clasă, ura ei îmbrăcând formele unei opoziţii în care predomină răzbunarea și invidia, despărţită de proletariat prin mediul în care se mișcă și felul de viaţă pe care îl duce, servitorimea oferă categorii apropiate lumpenproletariatului. În aceste medii, organizaţiile antisemite și reacţionare au găsit întotdeauna entuziaști aderenţi. Prezenţa, în număr atât de mare, a servitorilor și servitoarelor în rândurile legionarilor este tot atât de caracteristică pentru aceștia, cât și pentru mișcare.”37 Șomajul intelectual e vizat de lozincile legionare prin promisiuni fie de angajare la stat, fie de eliminare a competiţiei evreiești. În fine, ajunge și la pasaje necontrolate, în care sunt caricaturizate defilările legionare: „gheboși, chiori, rahitici, microcefali, adevărate monstruozităţi omenești” care ar fi fost produsele mahalalei și care ar fi fost expresia izbucnirii „fără frâu” încurajate de „sistem”. Legiunea nu a fost totuși susţinută în acţiunile sale radicale de către burghezia română; aceasta din urmă era antisemită, desigur, dar nu era proastă: capitalul evreiesc era mult prea întrepătruns 37

Ibidem, p. 226.

158

Costi Rogozanu

cu cel românesc, de aceea exproprierile legionarilor au deranjat profund burghezia română, scrie Pătrășcanu, subliniind în acest punct diferenţele faţă de burgheziile italiană sau germană. Așa se explică și „mersul în zig-zag” al generalului Antonescu. Mai întâi s-a identificat cu Mișcarea Legionară, dar apoi a acţionat contra Mișcării, împins și de mediul burghez cu care legionarii intraseră în conflict (Pătrășcanu amintește de asasinatele de la Snagov și Jilava), împins și de noile evoluţii externe – hitleriștii nu mai aveau atâta nevoie de o conducere gardistă, de aceea l-au și sprijinit pe Antonescu împotriva unor aliați susţinuți până atunci de ei. Dictatura militară fascistă care a urmat vine să restabilească ordinea pentru o burghezie derutată și afectată, scrie Pătrășcanu, și îl citează pe Marx cu o frază despre Cavaignac: „Nu o dictatură a săbiei asupra societăţii burgheze, ci dictatura burgheză prin sabie.” Acum se putea desăvârși o intenţie mai veche, cu sprijin militar: românizarea capitalului.

V. „Curente și tendinţe în filosofia românească”

E

ste cea mai citată carte din opera lui Pătrășcanu, cu scopul înfierării unui presupus denunţ pe care gânditorul comunist l-ar fi făcut împotriva filosofiei românești interbelice. A fost ultima în tetralogia începută în 1944, a apărut în 1946 și a avut drept laborator texte mai vechi și niște cursuri ţinute cu scopul redefinirii rolulului intelectualului după august ’44. „Prima lucrare filosofică publicată după 23 august 1944 de pe poziţiile clasei muncitoare”, cum o califică grupul editorial de reabilitare, la reeditarea din 1971.38 Ca de fiecare dată, acești editori își iau rezerve cu fraze și sintagme de delimitare. În cazul Curentelor..., avem de-a face cu „limitele 38

Lucreţiu Pătrășcanu, Curente și tendinţe în filosofia românească, București, Editura Politică, 1971, p. 9

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

159

inerente”. Însă rezervele nu sunt luate atât pentru superficialitatea lucrării, cât, mult mai probabil, pentru faptul că mulţi dintre cei criticaţi de Pătrășcanu trecuseră ei înșiși printr-un proces aprig de reabilitare, ba chiar redeveniseră la modă. Procesul va continua în anii ’70 și ’80, iar Pătrășcanu, deși scos de la index, va fi citit și citat cu mefienţă, în timp ce Blaga, de pildă, dar și trăirismul anilor ’30 vor trăi noi și noi tinereţi. Z. Ornea întâmpină reeditarea, în 1972, cu un articol reţinut și entuziast în același timp. Despre Curente... scrie: „după opinia noastră, cartea cea mai puţin realizată din opera lui Lucreţiu Pătrășcanu”39. De altfel, Ornea îl critică pentru că aplică formule prea mecanice și în cazul volumului Un veac..., dând exemplul lui Kogălniceanu, un exemplu numai bun de „nemecanicizare” a demonstraţiei, de adaos inteligent într-o zonă în care au primat demonstraţii superficiale de caracterizare doar prin istoric intelectual și retoric. Pentru Ornea e mult mai important să înţelegem „factori spirituali”. Îl critică și pentru calificativele de „neacceptat” la adresa lui Lovinescu, punându-l într-o enumerare cu diverse critici tradiţionaliste sau chiar legionare. Or, aportul special al lui Pătrășcanu era tocmai acela de a nu fi venit de pe poziţii autohtoniste. „Absolutizarea factorului intern” pe care i-o reproșează Z. Ornea este o nuanţare a unei poziţii precum cea a lui Gherea și încercarea marxistă de a depăși explicaţiile social-democrate sau liberale, care puneau totul pe umerii unor pionieri sau oligarhi, depinde de perspectivă. Singurul mare păcat al lui Pătrășcanu a fost că nu a înţeles de ce trebuie să găsești neapărat noi taxonomii pentru capitalismul de periferie, când asta nu rezolvă problema. Și s-a mai întrebat de ce să nu citești abordările lui Lenin în loc să încerci să adaptezi marxism vestic la realităţi estice.40 39 40

Z. Ornea, Studii și cercetări, București, Editura Eminescu, 1972, p. 281. Afirmaţia tranșantă îmi aparţine; ea se bazează pe numeroasele referinţe la Lenin, pe care Pătrășcanu le aduce ori de câte ori intră în polemica liberali – social-democraţi.

160

Costi Rogozanu

Un prim lung capitol în Curente... tratează tendinţele filosofiei vremii. Se observă ușor că avem de-a face cu adaptarea unui curs și a unor conferinţe, tonul e direct, polemic, cu mici pasaje de sinteză. Antimisticism, antitranscendentalism și sublinierea tendinţei firești către materialism, cam asta e pe scurt. În capitolul despre contextul românesc se accentuează notele polemice, urmărește evoluţia unor filosofi și limitările lor în acceptarea pozitivismului, a rigorii știinţifice etc. P. P. Neguleascu, dacă și-ar fi aplicat propriile precepte, scrie Pătrășcanu, ar fi sfârșit în „materialism dialectic”, dar „inconsecvenţele s-au răzbunat”, eșuând în scepticism.41 Și „nu știu dacă această operă nu va căpăta și o încheiere mistică”. Îl respectă pe Mircea Florian, deși nici el nu-și urmează parcursul „logic” către materialism dialectic, dar apreciează raţionalismul autorului și șarjele împotriva misticismului, atât de necesare în perioada interbelică. Pe Nae Ionescu îl descrie ceva mai pe larg, ca pe un „fenomen”, mai mult decât ca pe un autor de luat în seamă. Operele postume sunt considerate un amestec de aforism și împrumuturi suspecte din unele texte de sinteză (aici se referă la cursuri) – Pătrășcanu vorbește și despre eventuala plagiere a unei lucrări semnate de Evelyn Underhill. Misticismul și ortodoxismul său sunt ironizate, amintește și de perioada catolică a filosofului. „Cultivarea unui misticism comod și maleabil care nu cere niciun efort intelectual”, acesta este verdictul pentru filosoful Ionescu. Despre omul Nae Ionescu are mult mai multe de spus, „nababul” ideilor fiind un exponent important în piaţa publică românească. El este tiparul intelectualului român într-o „societate în descompunere”; oportunismul și flexibilitatea morală explică și faptul că l-au urmat inclusiv intelectuali evrei, scrie Pătrășcanu42, pentru că acestea nu sunt o chestiune de etnie, ci de curent social general al perioadei. Regele 41 42

Lucreţiu Pătrășcanu, Curente și tendinţe în filosofia românească, p. 107. Ibidem, p. 118-119.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

161

șomajului intelectual, Nae Ionescu, a domnit peste o intelectualitate fără rol social, politic, economic, un rol cel mult de subordonat „plătit cu preţul demnităţii, cu gesturi de umilinţă”. Capitolul despre Blaga este și cel mai criticat de posteritate. Dincolo de acuzaţii directe de lezmajestate la adresa marelui poet și gânditor, există și insinuări că l-ar fi criticat într-un moment neprielnic, când critica era echivalentă cu linșajul. Să vedem totuși în ce constă linșajul. Pătrășcanu îi prezintă „personajele” filosofice în frunte cu Marele Anonim, discută despre irelevantele polemici cu ortodocșii și spune că Blaga preia de fapt spiritul unei întregi perioade interbelice, un iraţionalism și un antiintelectualism constitutive. Isteria e de obicei declanșată de eticheta „antiintelectualism” aplicată lui Blaga. Dar nu e vorba de antiintelectualismul la care se gândesc mulţi comentatori superficiali, ci la o atitudine care subminează rolul știinţelor, al cunoașterii în viaţa contemporană. Asta înţelege Pătrășcanu prin antiintelectualism – nu-l acuza pe Blaga că nu mai suportă saloanele literare sau joburile căldicele de la stat pentru intelectuali rafinaţi. Nici Pătrășcanu (alături de Petre Comarnescu) nu crede că Blaga are vreo legătură cu vreo nouă sinteză a folclorului român, un nou limbaj al poporului etc., ci, mai curând, cu o criză în „conștiinţa europeană”.43 Noutatea stă în talentul poetic și atât, crede Pătrășcanu; Blaga dă o nouă valoare cuvintelor, dar nu aduce nimic nou în plan filosofic. În fine, un pasaj des citat este acela în care Pătrășcanu constată că această filosofie molcomă, antiraţionalistă și frumos scrisă a fost confiscată și folosită de extrema dreaptă. Textul despre Lucian Blaga apăruse separat în revista Viaţa românească în primăvara lui 1945, după o conferinţă din ianuarie 1945. Conferinţele lui Pătrășcanu după august 1944 au avut un mare succes, un amestec probabil între oportunismul unui public derutat și nevoia reală de limbaj nou intelectual într-o situaţie 43

Ibidem, p. 129.

1 62

Costi Rogozanu

nouă. Lucrețiu Pătrășcanu era cel mai bun călăuzitor între cele două lumi: era și omul care a plănuit cu regele lovitura de stat, era și membru în Comitetul Central al PCR. Merită să aruncăm o privire la felul în care s-au ocupat unii hermeneuţi postcomuniști de acest text. Marta Petreu, de exemplu, scrie un eseu în care-l acuză pe Pătrășcanu de „grosolănie hermeneutică” pentru că emite critici despre Blaga: „România nu mai era o lume liberă, ci o ţară dată pe mâna Uniunii Sovietice”44. „Nu mai”, aici e cheia neointerbelicului dur nouăzecist. Sub acest „nu mai” se ascund toate realităţile îngrozitoare despre care doar puţini au scris precum Pătrășcanu. Atunci, imediat după 23 august, când o putea spune fără s-o bage direct în sertarul de la domiciliul forţat, Pătrășcanu îi aplica un „stigmat” celui mai „amplu și original sistem filosofic românesc”, cum scrie Marta Petreu. Când Pătrășcanu vorbește despre preluarea de către extrema dreaptă a modelului blagian, îl citează pe Vasile Băncilă, un publicist despre care după ’90 s-a scris mai mult despre cum nu a fost legionar decât despre activităţile și simpatiile lui clar legionare. M. Petreu scrie că Băncilă a fost legionar, dar consideră că nu e o acuzaţie corectă simplul fapt că tinerii legionari îl admirau pe Blaga.45 Pătrășcanu nici nu acuză în acest fel, spune doar că misticismul și antiraţionalismul interbelice au o legătură cu extremismul de dreapta. Petreu mai publică și dedicaţia pe care Pătrășcanu i-o face 44 45

Vezi Marta Petreu, Filosofii paralele, Iași, Polirom, 2013, p. 87. Felul cum explică Marta Petreu relaţia dintre Blaga și Băncilă apare mai clar în prambulul unei scrisori inedite publicate în revista Apostrof, în care Băncilă îi descrie lui Blaga înmormântarea legionarilor Moţa și Marin. „Nu aş spune că evenimentul a însemnat acelaşi lucru şi pentru Lucian Blaga: citindu-i scrisoarea de răspuns, din 23 martie 1937, din Elveţia (vezi paginile 54-56 din volumul Vasile Băncilă – Lucian Blaga, Corespondenţă), autorul trilogiilor mi-a părut preocupat mai degrabă de alte lucruri, de problemele lui, decât de evenimentul pe care i-l descrie corespondentul său; în scrisoarea de răspuns, el a regretat explicit moartea lui Moţa, cu care se cunoştea, ei fiind rude prin alianţă, a tăcut asupra morţii ideologului legionar Vasile Marin” (Marta Petreu, „O scrisoare a lui Băncilă către Blaga”, Apostrof, nr. 3, 2013).

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

163

în exemplarul pe care i-l trimite lui Blaga. E o dedicaţie flatantă și o invitaţie care sună ipocrit sau poate doar teribilist, având în vedere duritatea textului din volumul cu pricina. Ea crede că descoperă aici o mostră de ipocrizie și de „lucrătură”. Dedicaţia e însă în perfect acord cu acţiunile lui Pătrășcanu din toată perioada, critică dură la adresa vechilor regimuri, cu toate dimensiunile lor, combinată cu o invitaţie la pocăinţă în stil democratic. E o naivitate (și un pariu politic) a reconcilierii care l-a costat viaţa. Într-o altă conferinţă din 1945 (despre intelectuali46), pe care Marta Petreu o citează în sprijinul acuzării intelectualului comunist, găsim teze cunoscute și expuse și în publicistică de dinainte de 23 august 1944. „S-a creat o suprapopulaţie intelectuală, dacă putem spune astfel, o masă de rezervă intelectuală care nu și-a putut găsi întrebuinţarea logică și naturală” și de aici arată cum a apărut tentaţia antisemită de eliminare a concurenţei evreiești de pe piaţa profesiilor liberale. Pătrășcanu scrie că intelectualii care rămân în afara revoluţiei socialiste „vor fi călcaţi în picioare de istorie”, dând exemplele altor revoluţii, însă tonul este în continuare unul de invitaţie, nu de ameninţare. De altfel, esenţială în această conferinţă îmi pare chestiunea naţională și felul în care a „confiscat-o” dreapta. Cum am văzut mai sus, Pătrășcanu a tot insistat asupra temei în criticile sale la adresa extremei drepte „trădătoare”: „Între credinţa noastră politică – ca comuniști – și această idee naţională astfel înţeleasă nu există niciun fel de contrazicere. Dimpotrivă, în momentul în care noi ne preocupăm de nevoile și aspiraţiunile poporului nostru, în acel moment facem operă naţională.”47 Pătrășcanu folosea astfel de îndemnuri naţionale tot din speranţa sa – povestită de mai toată lumea care l-a cunoscut – de a mai acorda câţiva ani democraţiei burgheze, pentru a-și desăvârși lucrarea istorică și pentru a se adapta la socialism. 46

47

Lucreţiu Pătrășcanu, Poziţia Partidului Comunist Român faţă de intelectuali. Cuvântare ţinută duminică 9 decembrie 1945 în sala Scala, București, Editura PCR, 1946. Ibidem, p. 15.

1 64

Costi Rogozanu

După Marta Petreu, aceste invitaţii sunt ameninţări directe. Ea scrie: „Blaga refuzase organic – adică îmbolnăvindu-se – oferta de colaborare cu regimul.” Refuz organic! Mai e un pasaj unde M. Petreu citează un dubios studiu de genealogii și găsește asemănări de atitudine intransigentă între Pătrășcanu și Cioran, poate și pentru faptul că s-ar trage dintr-un strămoș comun de la 1600. În lumea literelor nu există limite. Pentru că analizează un „spirit” al interbelicului, Pătrășcanu poate să-i pună alături pe Nae Ionescu și pe Blaga; nu originalitatea sau expresivitatea îl interesează, ci influenţele și ce anume reprezintă astfel de autori: „Așa cum legionarismul nu a putut fi decât ortodox și s-a bazat pe fondul de superstiţie al ţărănimii române, tot astfel și intelectualii români cărora le-au apărut închise căile viitorului au trebuit să cultive misticismul, hrana oamenilor nevolnici și dezarmaţi. Lucian Blaga mai puţin, Nae Ionescu mai mult și-au dat seama de această nevoie.”48 Ionescu și Blaga, opiumul intelectualilor. „Înfipt în dumnezeire ca viermele în fruct”, scrie Pătrășcanu despre Mircea Vulcănescu, și-l ia peste picior pentru duioșenia descrierii profunzimilor spirituale din epoca medievală. Despre Noica scrie un scurt raport sec din care reiese că e pierdut pe drumul misticismului. Cioran e fascinat de moarte și de veșnicia ei, Ernest Bernea se specializează în suferinţă ca o critică împotriva burgheziei hedoniste. Intelectualii aceștia sunt legaţi de o filieră „existenţialistă” rusă, Șestov și Berdiaev.49 Un existenţialism filtrat de teologi. În această linie mistic-existenţialistă s-au înscris și „trăiriștii legionari” precum Cioran sau Bernea, afirmă Pătrășcanu. Poate da filosofia românească speranţe noii ordini politice?, se întreabă Pătrășcanu. Și încearcă o recuperare a lui Vasile Conta, „singurul filosof materialist”, sfârșind însă prin a critica 48 49

Lucreţiu Pătrășcanu, Curente și tendinţe în filosofia românească, p. 133. Ibidem, p. 140-142.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

165

materialismul lui Conta. Îi critică pe exegeţii săi care încercau să-l „vândă” ca metafizician doar pentru că așa era la modă în vremurile interbelice. Problema nu e că n-ar fi fost metafizician, pentru că a fost, se poate și „metafizică materialistă”, însă materialismul lui Conta e unul precar, fără metodă dialectică, fără explicaţie istorică, îi reproșează Pătrășcanu, dar îl apreciază ca o pe formă progresistă de filosofie pentru epoca și locul în care a fost scrisă. Însă doar o sămânţă de progresism, căci avea drept corespondent în viaţa publică un conservatorism politic dublat de antisemitism. Nicio surpriză din moment ce viziunea nu era revoluţionară, spune Pătrășcanu. Poate că materialismul respectiv a fost progresist pentru burghezia din secolul al XVIII-lea, dar apoi a cunoscut căderi spectaculoase. Îi citează pe Franz Mehring, care spunea despre burghezie că „și-a dat seama că cu bigotismul se pot face mai bune afaceri decât cu libera cugetare”, și pe Engels, care spunea că după 1848 idealismul mai avea o singură satisfacţie, să vadă cât de jos căzuse materialismul.50 Ultimele pagini polemice îi sunt adresate lui N. Bagdasar, cel care proclama moartea materialismului, și lui Blaga, cel care se apucase să se răfuiască și cu teoria relativităţii. Pătrășcanu încearcă să rezume numeroase argumente în sprijinul unei renașteri materialiste, descriind proaspete descoperiri știinţifice, de la Curie la Einstein. Într-un interstiţiu oferă și definiţii școlărești ale materialismului dialectic. Cartea începe și se termină așadar cu câte o serie didactică nu tocmai reușite. Curente... nu e o carte slabă din cauza criticilor la adresa filosofiei – de fapt, acolo sunt punctele ei tari, citabile până astăzi; punctul său slab stă în neprelucrarea suficientă a materialului didactic, de curs, în lipsa de contextualizare istorică. Criticii săi au subliniat neobosit că e inacceptabilă tocmai judecata aplicată unor gânditori precum Blaga sau Cioran. Or, tocmai aici e contribuţia valoroasă a lui Pătrășcanu, într-un demers critic împotriva „jargoanelor autenticităţii”, împotriva fatalismului 50

Ibidem, p. 171.

166

Costi Rogozanu

interesat, împotriva cultului sacrificiului sau al morţii, obsesie care lega vinovat texte filosofic-poetice de îndemnuri rudimentare din cărţi de propagandă legionară.51

VI. Publicistica

T

extele din periodice sunt numeroase, Pătrășcanu a crescut în spiritul publicisticii intelectuale (D. D. Pătrășcanu a făcut parte din nucleul de bază al Vieţii românești, revista lui Ibrăileanu și Stere), și își amintea mai târziu de strânsele legături din copilărie ale tatălui său cu echipa redacţională. De altfel, povestește de o criză mistică avută la 7 ani în timpul cenaclului Vieţii românești de la Neamţ. Tot de această revistă sunt legate pasiunile de lectură din copilărie și adolescenţă, Sadoveanu, Brătescu-Voinești, sămănătoriști diverși. Însă Pătrășcanu spunea52 că nu a acceptat din fragedă adolescenţă linia vechilor socialiști, eșuaţi în diverse direcţii. Tatăl său ajunsese și deputat liberal la un moment dat, iar Pătrășcanu spune că încă de atunci socotea acel tip de socialism consumat: „socialismul acesta din care făcuse parte Morţun, Nădejde, Ibrăileanu și alţii, se irosise”53. Cum a ajuns atât de rapid în publicistica socialistă? Pătrășcanu explică radicalizarea sa timpurie printr-un accident de liceu: o agresiune împotriva unui coleg evreu, la care și el a replicat violent – s-a 51

52 53

Nu vreau să comit protocronisme, dar putem vedea corespondenţe în criticile aduse unui anumit tip de jargon intelectual de Pătrășcanu în Sub trei dictaturi sau Curente și tendințe în filosofia românească și criticile lui Adorno în ce privește cultul sacrificiului și al morţii atât în cazul funcţionarul nazist, cât și în cel al unui filosof ca Heidegger. Nu e vorba de simplificări inutile, ci de clarificări utile; vezi Theodor W. Adorno, Jargonul autenticității, Cluj, Tact, 2015, p. 126. Pătrășcanu nu avea intenţia anihilării politice a filosofilor, dar nici nu avea de gând să asiste la reproducerea unui model cultural dominant care îi părea părtaș la devieri fasciste. Într-un interviu din 1945, publicat în volumul lui Ion Biberi, Lumea de mâine. Ibidem, p. 75.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

167

făcut anchetă și a scăpat în primă fază, dar după o altă ceartă, în urma revoltelor muncitorești din 1918, a primit un an interdicţie de înscriere în orice liceu, pentru că s-a certat cu profesori și colegi de clasă. Sigur, poate fi aici și (auto)mitologizare, dar nu văd de ce nu am accepta naraţiunea autorului și am accepta naraţiunile unor exegeţi care pretind că avem de-a face cu un adolescent frustrat. Scrie mult la Tineretul socialist și Socialistul, dar colaborează cu reviste din toată zona de centru-stânga. Perioada de ilegalitate pentru comuniști aduce și zeci de pseudonime cu care își semnează articolele. Colaborarea la ziare de partid înseamnă și un volum mare de articole „de strategie”, de poziţionare politică, ocupă mult spaţiu obsesia alcătuirii unui front unic muncitoresc, zădărnicită mereu de diverse ambiţii, mișcări geopolitice, schimbări de tactică ale Cominternului. Există, de asemenea, numeroase relatări în presă din cuvântările și intervenţiile sale fie din tribunale, unde apără ilegaliști, fie de la diverse întruniri politice. Unele sunt dur polemice sau pur și simplu tranșante.54 În tot acest timp, nu lipsesc texte publicistice de mare întindere. Un studiu extins despre sistemul bancar55 îi este scos din revista Viaţa românească (autorul îi și cere lămuriri, inutil, lui Ibrăileanu), dar apare totuși în Independenţa economică. Pătrășcanu demonstrează cu date și calcule comparatistice profitabilitatea ridicată a capitalului bancar în România anului 1925 faţă de industrie sau comerţ. Scopul lui este de a demonstra că, în ciuda înapoierii 54

55

E interesant cum interacţionează editorii de mai târziu ai operei, Marin C. Stănescu și Elena Vlăduţescu, cu astfel de texte, unele dintre ele evident legate de un context special, activism, polemică politică etc. Dacă Pătrășcanu scrie „Carlism înseamnă fascism” în 1928 și interpretează într-un fel relaţia lui Carol cu partidele istorice, nu înţeleg de ce au intervenit editorii cu o notă tranșantă – „afirmaţie eronată” – să explice că partidele și Carol au ţinut legătura până la revenirea pe tron în 1930; vezi Lucrețiu Pătrășcanu, Texte social-politice. 19211938, p. 90, n. 17. Ibidem, p. 103 și urm.

168

Costi Rogozanu

capitalismului românesc faţă de Occident, am intrat artificial, forţat prin politici economice, într-o perioadă de acumulare accelerată. Analiza lui Pătrășcanu este un exemplu de demontare marxistă a statisticilor și interpretărilor economice oficiale ale vremii. De la capitalul financiar trece la salarii și drepturile muncitorilor. Salariaţii cu contracte de opt ore pe zi sunt o minoritate, muncitorii „în acord” fiind mult mai mulţi. Iar cei care au avut norocul unui contract muncesc regulat nouă-zece ore pe zi. Presiunea pusă de capitalul financiar pe cel industrial și competiţia în profitabilitate se răsfrânge asupra lucrătorilor. Mai departe, inegalităţile și exploatarea urmează și discrimănări de gen, iar Pătrășcanu ţine să facă o prezentare amănunţită a abuzurilor rezultate din tensiunile din interiorul capitalismului românesc: „În toată regiunea Bacău, unde munca femeilor găsește o întinsă întrebuinţare în industria textilă, alimentară, forestieră etc., ziua de muncă nu e niciodată sub zece ore. O situaţie asemănătoare au femeile și în industriile din București.” De asemenea, e preocupat și de soarta minorilor: în Ploiești, numărul ucenicilor sub 14 ani e de 31%, și nu sunt mari diferenţe în Ardeal (alegând un exemplu prost, Satu Mare). Concluzii din aceste analize ample vor fi dezvoltate în pledoariile din procesele împotriva comuniștilor. În procesul din toamna lui 1928 împotriva a 76 muncitori și intelectuali comuniști, pledoaria lui Pătrășcanu cuprinde și date despre situaţia muncitorilor, diferenţe între creșteri salariale și inflaţie și alte informații statistice. Și retoric, explicaţiile marxiste sunt folosite frecvent în tribunal – acuzaţii au ajuns comuniști pentru că nu se poate altfel, sunt produsul contradicţiilor capitalismului: „un curent social mânat de adânci forţe istorice nu în faţa unui verdict se va opri”56. Publicistica lui Pătrășcanu este și o indispensabilă enciclopedie a conflictelor de muncă și abuzurilor asupra muncitorimii în perioada interbelică. Publicistica de după 23 august 1944 se schimbă 56

Ibidem, p. 166.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

169

radical. Temele, ideile sunt aceleași, dar se produce ruperea de concretul imediat și începe să răzbată atitudinea conducătorului. Pătrășcanu recomandă direcţii, vede soluţii pentru reforma agrară, justiţie (era ministru de resort)57. Sunt ani de activitate febrilă: nu doar că îi apare tetralogia scrisă în anii de domiciliu forţat, dar participă la mai multe conferinţe, scrie des în Scânteia, are intervenţii la radio, ţine cursuri de economie politică. Schimbarea din 23 august a însemnat, evident, și o creștere a interesului intelectualilor români pentru Pătrășcanu. În Revista Fundaţiilor Regale, Camil Petrescu scrie un răspuns numeroaselor acuzaţii de oportunism aduse de Pătrășcanu: „e cum s-ar spune, aici, o problemă specifică popoarelor mici”58. Au urmat recenzii ample ale cărţilor sale, pe măsură ce au apărut. Pătrășcanu era uns „intelectual” în toată puterea cuvântului. Unii dintre prieteni sau colegi de partid au scris că era mai interesat de aura intelectuală decât de ministeriate sau munca politică de teren, de uzură.

57

58

Poate nu e cu totul inutil să mai aruncăm câte o privire în fronturile judecăţii estetizante a istoricilor literari contemporani. În legătură cu această publicistică de după întoarcerea armelor, Nicolae Manolescu scrie scârbit că Pătrășcanu e supraevaluat, că articolele lui sunt mediocre și dogmatice și că, pe scurt, a murit pentru că a încurajat un sistem care apoi l-a executat. Manolescu îi reproșează că a afectat independenţa justiţiei prin subordonarea faţă de guvern și că a vorbit despre justiţie de clasă etc. Articolele nu suferă neapărat de dogmatism; sunt greu lizibile pentru că pur și simplu sunt tehnice, se caută soluţii pentru o reprimare a vechilor pârghii de abuz, pe care Lucrețiu Pătrășcanu le-a cunoscut direct, prin intermediul justiţiei „independente” din perioada interbelică. Că există o ironie tragică, sigur că da. Că Pătrășcanu ar fi fost dogmaticul intolerant nu poate fi vorba. A fost una dintre cele mai hotărâte personalităţi intelectuale împotriva compromisurilor făcute de câmpul cultural în perioada interbelică? Da, cu siguranţă. Vezi Revista Fundaţiilor Regale, an XI, nr. 12, decembrie 1944.

1 70

Costi Rogozanu

VII. Cuvântarea de la Cluj

A

u fost două cuvântări la Cluj59, una în iunie 1945, alta în iunie 1946. Aceasta din urmă a fost cuvântarea cu „probleme” care i-a adus lui Pătrășcanu acuzaţia de „naţionalism”. Cea din iunie 1946 a însemnat începutul căderii pentru marele intelectual comunist. Istoricul Florin Constantiniu le-a editat și comentat pe amândouă. Contextul reconstruit de istoric e pe o linie naţionalistă. Totul se învârte în jurul teritoriului României mari, PCdR-ul era „un partid al frustraţilor de tot felul”60, frustraţi minoritari mai ales. Constantiniu spune că a fost pe bună dreptate trecut în ilegalitate, pentru că ameninţa integritatea teritorială, dar subliniază că Lucrețiu Pătrășcanu și alţii din partid au tot avut discuţii în primele congrese pentru lămurirea situaţiei românilor din zonele disputate. Dar nu toată aventura naţională mă interesează aici, cum am depins de ruși ca să luăm înapoi Ardealul de Nord, cum am pierdut Basarabia și alte momente de negociere geopolitică, ci mă interesează cum de s-a declanșat acuzaţia de naţionalism care i-a fost adusă lui Pătrășcanu. Am arătat mai sus și există numeroase exemple că Pătrășcanu reitera constant argumentul de fals patriotism împotriva extremei drepte. Ardealul de Nord era ținta, faptul că forţele fasciste din România se aliau cu hitleriștii care au susţinut ruperea teritorială. O formă sintetizată ar putea fi aceasta, apărută în 1936: „Aliaţii lui Hitler din România, care sunt și aliaţii revizionismului ungar, realizând dictatura lor, vor arunca România într-un război de aventură, îndreptat nu numai împotriva URSS, ci și împotriva hotarelor ţării. [...] Acest fel de 59

60

Istoricul Florin Constantiniu face această distincţie, reproşându-i Laviniei Betea, specialistă în biografia liderului comunist, că a confundat conferinţele. Abia a doua conferinţă a condus la şedinţa furtunoasă de partid, cu toate criticile dure ale liderilor Pauker, Dej, Constantinescu etc. împotriva deviaţiei naţionaliste a lui Pătrăşcanu. Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrășcanu și Transilvania (1945-1946), București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 26.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

171

naţionalism, devenit obiect de paradă și de diversiune fascistă, își arată adevărata lui faţă, care însemnează nesocotirea și încălcarea intereselor naţionale și primejduirea integrităţii teritoriale a statului român. Iar masele naţionalităților cuprinse în hotarele ţării nu pot privi războiul revizionist altfel decât ca pe un război care, în caz de izbândă, le-ar pune pe grumaji jugul dictaturii horthiste.”61 Aceasta este o dimensiune importantă în istoria de activist comunist a lui Pătrășcanu. Pentru el, patriotismul sau naţionalismul au fost arme de atac retoric la adresa forţelor extremiste fasciste. A folosit acest paradox cu atât mai mult cu cât explica în același timp internaţionalismul comunist ca pe o apărare de „revizionism” a tutuor minorităţilor. Pătrășcanu nu iese din aceste limite construite și autoimpuse. Iar între cele două cuvântări nu se pot face mari distincţii în „grade de patriotism” sau naţionalism. Ce se schimbă este contextul – și nu e puţin lucru. Când ajunge să ţină a doua cuvântare, la Cluj avuseseră loc confruntări serioase între studenţii români bine înfierbântaţi naţionalist și muncitorii maghiari (majoritari în rândul muncitorilor). Lucrețiu Pătrășcanu vine acolo cu o misiune de calmare, mai ales că avea deja experienţa anului precedent, când fusese apreciat de intelectualitatea română de la Cluj și de lideri politici ţărăniști, cum scrie Florin Constantiniu. După conflictele serioase din mai și după ce ordinea e restabilită de o patrulă sovietică, rolul lui Pătrășcanu era mult schimbat faţă de iunie 1945.62 Ce aveau să acuze tovarășii din biroul politic al 61 62

Lucrețiu Pătrășcanu, Texte social politice. 1921-1938, p. 237. O altă chestiune interesantă este că această a doua cuvântare a fost publicată după „revizuirea” lui Pătrășcanu într-o ediţie ciudată, un supliment al tirajului volumului Scrieri, articole, cuvântări. 1944-1947, din 1983. Aceeași ediţie are într-o variantă 416 pagini, în alta cu 20 de pagini mai mult, explicaţia fiind că una conține cuvântarea controversată. Florin Constantiniu leagă aceste tiraje diferite ale aceleași ediţii de relaţiile României cu Ungaria din perioada respectivă: în primă fază, autoritățile nu vor să se complice inutil, în a doua fază, după ce în Ungaria apăruseră cărţi polemice cu temă naţionalistă, și editorii români dau drumul textului lui Pătrășcanu; vezi Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrășcanu și Transilvania (1945-1946), p. 9-12.

1 72

Costi Rogozanu

CC-ului era mai ales un discurs riscant într-o situaţie instabilă (căci în acel an mai avuseseră cel puţin o întâlnire în care se vorbise despre tensiunile create de elemente șovine atât din tabăra maghiară, cât și din cea română). Deci îngrijorarea era reală, și nu aici începe înscenarea pentru Pătrășcanu; însă sigur contribuie la judecata aspră și avântul pe care-l luase popularitatea sa și mișcările politice prea îndrăzneţe pe care și le asumă, fără să aibă o bază reală de sprijin în partid.63 În procesul de mai târziu, atât cât putem lua în serios declaraţiile făcute în diverse etape (totuși, el refuză să se apere la proces, contestând întreaga anchetă), Lucreţiu Pătrășcanu declară că propria deviere naţionalistă s-a produs între ’45 și ’46, influenţat fiind de Nicolae Betea (care făcea parte dintre apropiaţi la un moment dat)64, cu care avea „relaţii nepartinice” și care îi fusese recomandat de Belu Zilber. Un alt detaliu important: se pregăteau de alegerile din toamna lui ’46, iar Pătrășcanu își explică strategia în felul următor: era nevoie de o erodare a poziţiei lui Maniu de „singur apărător al Ardealului de Nord”65. Nu există dovezi că afirmaţii precum „înainte de a fi comunist sunt român” au și existat. În cuvântarea propriu-zisă nu apare așa 63

64

65

Politica „arogantă” a lui Pătrășcanu e versiunea vehiculată în mai multe rânduri de exegeți diverși. Vezi fraza celebră citată de Brucan în memoriile sale: „Ce, Ghiţă trebuia să fie conducătorul partidului? Eu trebuia să fiu!” și reluată de mai mulţi comentatori. O astfel de frază e contestată însă de Tismăneanu: „Ar fi ordonat Pătrășcanu arestarea, torturarea, împușcarea lui Dej, a lui Bodnăraș, a lui Teohari Georgescu, a Anei Pauker? Apoi, lăsând suspecta oralitate a relatării de-o parte, nimic nu sugerează că Lucrețiu Pătrășcanu ar fi putut rosti cuvintele atribuite lui de Brucan. Nu așa vorbea Pătrășcanu. […] Pătrășcanu știa că un intelectual nu are cum sa ajungă liderul suprem al partidului. Ce bază avea el în aparat? Niciuna. Câți ani de Doftana făcuse? Ce relații avea cu Kremlinul? Ce protectori avea la Moscova?” (Vladimir Tismăneanu, „Cine a fost Silviu Brucan? Marele maestru al mistificărilor”, Contributors, 19 aprilie 2013). E o luptă tipică între două exagerări în perceperea lui Pătrăşcanu, una a dorinţei nestăvilite de putere politică (Brucan), cealaltă a intelectualităţii sinucigaşe şi demne (Tismăneanu). Vezi Principiul Bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrășcanu, București, Vremea, 1996, p. 15, 28 și 59. Ibidem, p. 39.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

173

ceva (iar dacă ar fi existat, cu siguranţă criticii din biroul PCR nu ar fi omis-o). În ședința biroul politic care a urmat, Gheorghiu-Dej i-a reproșat că i-a criticat mult mai dur pe șovinii maghiari decât pe cei români, în condiţiile în care ultimii provocaseră tulburările în mai ’46. Pătrășcanu își face o autocritică după intervenţia lui Dej, recunoscând că a distribuit un mesaj extrem de important fără să fi discutat cu partidul; el spune că „așa am găsit problema în Ardeal” și că nu se putea evita o accentuare în discuţia chestiunii naţionale. „Fiecare din noi avem o ţârucă de șovinism”, remarcă ironic Gheorghiu-Dej.66 Pătrășcanu recunoaște că s-a lăsat dus de val, dar că a fost impresionat de atmosfera de la Oradea, unde „mi-a făcut impresia acolo că puţin lipsește să nu se taie oamenii cu cuţitele”. Vasile Luca i-a reproșat în ședinţa critică la adresa cuvântării că „e fals a pune problema că cu un mic șovinism combaţi un șovinism puternic”67, deci strategia erodării lui Maniu (pe care Pătrășcanu n-a enunţat-o în ședinţă, dar le era tuturor evidentă) le părea profund greșită. Ana Pauker îi reproșează că tocmai această strategie dă impresia de „fisuri” în armura partidului. Ea îi face și cea mai solidă critică, indicând pe text greșeli (de pildă, folosirea unor prejudecăţi împotriva populaţiei maghiare). Dar îi apreciază autocritica: „ne spargem capul unul altuia și din capul spart iese lumină”68. În aceeași lună, puţin mai târziu, Pătrășcanu face parte din delegaţia pentru Conferinţa de Pace de la Paris, însă decăderea lui în partid se declanșase.69 Strategia erodării unui discurs naţionalist și a criticii acestuia prin patriotism a fost pusă la pământ. Pătrășcanu folosise o metodă retorică mai veche, funcţională în perioadele de opoziţie subterană, dorind să câștige capital politic și în interiorul, și afara partidului. Însă această strategie va fi folosită ulterior împotriva lui de către 66 67 68 69

Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrășcanu și Transilvania (1945-1946), p. 166. Ibidem, p. 198. Ibidem, p. 207. Ion Ianoși, Internaţionala mea. Cronica unei vieți, Iași, Polirom, 2012, p. 110.

1 74

Costi Rogozanu

Gheorghiu-Dej și anchetatorii săi. Dacă nu ar fi fost asta, s-ar fi găsit, probabil, altceva. Mai greu atârna relaţia cu regele Mihai, chiar gestul de a negocia în numele partidului comunist forma de lovitură de stat. Gesturile acestea politice au fost interpretate și de inamicii din partid, și de comentatorii anticomuniști de mai târziu în același sens, fiind conotate similar: ambiţie, orgoliu, risc etc. Dej a folosit internaţionalismul pentru a-și extermina o parte din rivali, iar naţionalismul de rit nou ca să-i termine pe restul.

VIII. Omul care provoacă reţinere

L

ucreţiu Pătrășcanu e abordat de mare parte din posteritatea critică „cu o doză de reţinere”. Proces normal dacă nu ne-am afla de 25 de ani într-o fază de recuperare complet necritică a interbelicului. Cu reţinere este prezentat, într-o mare de elogii, și de cei care l-au recuperat după ce Ceaușescu a dat semnalul că Pătrășcanu este un martir, o victimă a regimului precedent. Reţinere academică: sunt poate date și realităţi care nu sunt corect sau complet prezentate. Însă în unele note chiar din ediţia operelor publicate de Editura Politică sunt corectate opinii care fac notă discordantă cu noile intenţii naţionaliste ale regimului Ceușescu. Receptarea entuziastă din anii ’70-’80 este presărată de „nuanţări necesare”: „Este incontestabil că la Pătrășcanu nu întâlnim înţelegerea cuvenită luptei naţionale ca o coordonată majoră a procesului istoric românesc în perioada pe care o analizează.”70 Pătrășcanu a fost criticat de liderii Dej și Pauker pentru devieri naţionaliste și individualism, iar după reabilitare este criticat pentru unele afirmaţii despre stilul colonist în care centrul bucureștean intră în Ardeal, sau pentru felul în care ignoră „lupta naţională”. Alte reţineri sunt provocate de atitudinea faţă de filosofii interbelici, Pătrășcanu 70

Damian Hurezeanu, „Lucreţiu Pătrăşcanu şi fenomenul istoric românesc (18211944)”, Revista de istorie, nr. 10, 1975.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

175

având probleme în a „discerne momentele de adevăr”, cum scrie cineva în Revista de filosofie.71 Primul val comunist l-a ucis, al doilea l-a recuperat interesat (dar măcar a făcut-o, i-a reeditat operele). Valul anticomunist a desăvârșit suspiciunea sau ignorarea textelor și ideilor lui Pătrășcanu. A interesat exclusiv persoana, un martir al comunismului de ale cărui texte nu ne atingem pentru că ard. În fine, exact valul academic care ar trebui să încerce să recupereze și ceva din conţinutul acestei opere îl ignoră aproape complet. Nivelul discuţiilor de azi despre Pătrășcanu e încă foarte jos. Se pierde mult timp și se consumă multă hârtie cu justificarea (sau, dimpotrivă, cu condamnarea) aderării lui la comunism. Un pasaj elocvent găsim în mărturiile unui comunist „greu” în anii duri, Paul Cornea, care acum își însușeșete complet criticile anticomuniste de genul celor vânturate de un Tismăneanu. Însă până și Cornea are limite în recunoașterea rătăcirii: „Undeva, în pasionanta sa carte Ghilotina de fum, Vladimir Tismăneanu observă, referitor la Pătrășcanu, că acesta «a confundat obligativitatea absolută de a fi antifascist cu pseudonecesitatea de a fi comunist». Și adăuga: «Cred că exista o cale de mijloc». Poate că Tismăneanu are dreptate, poate că această «cale de mijloc» va fi existat pentru Pătrășcanu, eu însă n-am întrevăzut-o atunci pentru mine. Dimpotrivă. Era limpede că soarta mea, a părinţilor, a prietenilor, a universului în care mă mișcam atârnă de izbânda Aliaţilor, iar în partea noastră de lume, de victoria sovieticilor. Repet, opresiunea în care trăiam, ameninţarea continuă a deportării, lanţul nesfârșit de privaţiuni și umilinţe ale existenţei cotidiene mă aruncau, cu mintea și cu sufletul, de partea celor ce-i nimiceau pe naziști.”72 Tismăneanu îl 71

72

Radu Pantazi, „Contribuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu la afirmarea filosofiei marxiste în România”, Revista de filosofie, nr. 1, 1976, p. 66; în același articol este nuanţată atitudinea lui faţă de Constantin Noica (vezi Ibidem, p. 70). Paul Cornea, Daniel Cristea-Enache, Ce-a fost – cum a fost, Iași, Polirom, 2013, p. 45.

176

Costi Rogozanu

folosește pe intelectualul comunist în contexte pozitive doar pentru a-l pune în opoziţie cu Dej sau pentru a sublinia la nesfârșit condiţia de intelectual în opoziţie cu brutele needucate din partid, fără să discute însă vreodată serios conţinutul intelectual al unei opere. Cum am arătat mai sus, nu e singurul. Eticheta flatantă pentru Pătrășcanu (deși foarte probabil el n-ar fi găsit-o tocmai flatantă) e una singură: a fost patriot și i-a ţinut piept lui Stalin.73 O altă scenă care arată forţele subtil-mistificatoare ale istoricilor intelectualităţii este întâlnirea celebră organizată de grupul „Criterion” pe tema „Lenin”, unde au fost invitaţi Henri H. Stahl și Mircea Vulcănescu, dar și Pătrășcanu și Zilber. Au venit mulţi comuniști, a ieșit cu scandal și poliţie. Lucian Boia o dă ca exemplu de întâlnire armonioasă74 între intelectuali de toate soiurile și credinţele și citează din Eliade, care povesteșe în memorii cum aveau nevoie de doi marxiști și i-au chemat pe Zilber și Pătrășcanu, urmarea fiind o mulţime de oameni, acuzaţii aduse criterioniștilor că-s „comuniști” și alte aberaţii. N-a fost tocmai armonie intelectuală, poliţia venise după Pătrășcanu care a și fost dus la secţie, după cum povestea mai târziu un martor comunist al evenimentului.75 Sub perdeaua academică, diverși autori se hazardează în interpretări uneori ridicole. În volumul colectiv Comuniști înainte de comunism (coordonat de Adrian Cioroianu) se analizează procesele unor ilegaliști din perioada interbelică. Dispreţul exhibiţionist-anticomunist merge până acolo încât sunt contestate inclusiv strategiile avocăţești la care recurgea Pătrășcanu pentru a ţine în atenţia publică și, în ultimă instanţă, pentru a-și salva tovarășii. Autorul unuia dintre studii consideră că avocatul juca intenţionat, după 73

74 75

Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, București, Humanitas, 2007, p. 80. Aici se arată printr-o citare, fără sursă, a lui Miron Constantinescu, că rușii nu au dispus uciderea lui Pătrășcanu, deși Constantinescu fusese trimis să ia un fel de aprobare pentru asta. Lucian Boia, Capcanele istoriei, București, Humanitas, 2011, p. 37. Sorin Toma, Privind înapoi, București, Compania, 2004, p. 272.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

177

indicaţiile Moscovei tocmai pentru a-i ţine mai mult în închisoare pe clienţii săi: „Se poate observa așadar, pe lângă amânarea continuă a cauzei de către autorităţi, și jocul dublu al apărării și implicit al PCdR. Pe de o parte se acuza faptul că procesul nu se judecă, pe de altă parte nu se renunţa la niciunul dintre martorii lipsă, punând astfel instanţa în imposibilitate de a începe judecata, cu toate că se știa foarte bine că mulţi nu puteau fi aduși și, mai ales, că mărturia lor nu era în niciun fel folositoare apărării juridice a acuzaţilor, ei fiind propuși exclusiv cu scopul de a exista motive pentru tergiversarea cauzei. Un joc ce permitea PCdR să susţină o campanie propagandistică împotriva autorităţilor române, în ţară și în străinătate, victime fiind însă chiar cei închiși, a căror detenţie se prelungea.”76 Cercetătorul ar fi aflat – dacă ar fi citit cu mai multă atenţie și altceva decât documente – tocmai din intervenţiile publice ale lui Pătrășcanu că una dintre marile probleme erau condamnările imense, ani de zile pentru arderea unui ziar și altele asemenea; și poate atunci chiar și „tergiversările” aveau rostul lor. Aceeași concluzie apare și în cazul proceselor de după evenimentele de la Griviţa. Partidul și ilegaliștii sunt dezgropaţi ca să se arate imoralitatea lor. Ilegaliștii mai trec printr-un proces, cel al istoricilor noștri contemporani. Nu cumva să existe tentaţii. Noua generaţie de istorici demitizează tot: Pătrășcanu n-a avut niciun rol în evenimentele de la Griviţa, de exemplu. De unde știm? Tocmai din mărturiile procesului-mascaradă la care a fost supus. E bună și justiţia dejistă, uneori îţi oferă tonul anticomunist potrivit.77 În fine, este greu de înţeles pentru unii cercetători de ce să faci o tribună antifascistă dintr-un tribunal. Din nou, frontul antifascist 76

77

Vezi Liviu Pleşa, „Vasile Luca în anii ilegalităţii”, în Adrian Cioroianu (coordonator), Comuniști înainte de comunism, București, Editura Universităţii din București, 2014, p. 39. Vezi Elis Neagoe-Pleşa, „Gheorghe Gheorghiu-Dej şi «Procesul ceferiştilor». 1933-1934”, în Adrian Cioroianu (coordonator), Comuniști înainte de comunism, p. 99.

178

Costi Rogozanu

a fost o lungă luptă pentru comuniști precum Pătrășcanu, sute de pagini scrise, sute de discursuri, un vis de unificare a stângii într-un front; vis zădărnicit, e adevărat, de instrucţiunile Cominternului, care dădeau peste cap ideea unui amplu bloc antifascist.

IX. Revizuirea social-democrată

N

u interesează aici încercările de revizuire social-democrată și anticomunistă tipice perioadei de după 1990. Mai interesant e însă cum văd unii cercetători bine intenţionaţi, la distanţă de 70-80 de ani, neînţelegerile și polemicile dintre aripa comunistă și aripa social-democrată din perioada interbelică. Victor Rizescu îl descrie pe Pătrășcanu ca fiind în strictă opoziţie cu teoria oligarhiei, așa cum a fost ea descrisă de Gherea și apoi de Șerban Voinea și Lotar Rădăceanu. Lui Rizescu i se pare „stranie” înverșunarea lui Pătrășcanu împotriva acestui termen. Social-democraţii, scrie Rizescu, denumesc prin oligarhie „contrafacerea capitalismului veritabil”78. Rizescu pune în legătură teoria lui Maiorescu a formelor fără fond cu Gherea, deși recunoaște că sunt diferite. Sunt atât de diferite, încât „neoiobăgia” este o teorie extrem de fertilă și de interesantă în raport cu sforăiala conservatoare de la Junimea. Rizescu ţine însă să le vadă ca pe avataruri ale unei aceleiași obsesii a formelor fără fond. Și aici e și principalul reproș pe care i-l aduce lui Pătrășcanu: că a ieșit din dezbaterea intelectuală cu tradiţie românească și a vrut să sară peste specificul capitalismului românesc. Rizescu identifică o linie de istorie intelectuală care îi legitimează critica la adresa lui Pătrășcanu, și o „voce a sociologiei”79 care respinge, pe urmele lui Pătrășcanu, teza oligarhiei. Vocea sociologiei este cea a lui Henri H. Stahl. Iar Stahl rezumă foarte bine teoria lui 78

79

Victor Rizescu, Tranziţii discursive. Despre agende culturale, istorie intelectuală și onorabilitate ideologică după comunism, București, Corint, 2012, p. 50. Ibidem, p. 70.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

179

Pătrășcanu în ce privește neoiobăgia și problema agrară: „Analiza făcută acestei probleme nu afirma o concepţie contrară celei a lui Gherea, acuzat numai că «exagerează» caracterul rămășiţelor feudale, fără să ţină seama de creșterea exploatărilor în regie, de apariţia «chiaburimii» rurale, a «arendașilor», forme de pătrundere a capitalismului, care vor da naștere răscoalelor din 1888 și 1907. Problemele agrare au fost supuse de Pătrășcanu unei analize și în volumul Problemele de bază ale României (în capitolul «Aspecte vechi și noi ale problemei agrare»), analiză a situaţiilor dintre cele două războaie, în care este folosită și documentarea strânsă de echipele monografice ale profesorului Dimitrie Gusti.”80 Stahl are perfectă dreptate. De fapt, polemica cu Gherea nu e nici măcar de suprafaţă. Reproșul lui Pătrășcanu pare să vizeze mai degrabă extinderea unui concept precum „oligarhie” de la o etapă de metodă (la Gherea), la una politică (la urmașii săi). „Oligarhia” e o formă de excepţionalism care implică atunci și decizii politice excepţionale, iar asta îl irită pe teoreticianul comunist. Asta îi irită și pe criticii săi, chiar și după opt decenii. Rizescu pare să explice totul prin etichetă laudativă, dar cu un bemol – „singurul teoretician veritabil al marxismului de factură «cominternistă»”81 –, și îi dezminte teoriile tocmai pentru că pare că factori externi l-au determinat să se abată de la cursul firesc al dezbaterilor românești: scrie că Pătrășcanu sacrifică fineţea sociologică în beneficiul tacticii revoluţionare. De fapt, Un veac de frământări sociale sau Problemele de bază ale României nu sacrifică nimic din „fineţe”; dimpotrivă, aduc explicaţii sau lămuriri care n-au nimic de-a face cu polemici „tactice”. Cum scrie Stahl, miza e de a muta atenţia de pe iobăgimea nouă pe ceea ce produce acest sistem, o clasă pe care poţi s-o 80

81

Henri H. Stahl, Gânditori și curente de istorie socială românească, București, Editura Universității din București, 2001, p. 247-248 Victor Rizescu, Tranziţii discursive. Despre agende culturale, istorie intelectuală și onorabilitate ideologică după comunism, p. 47.

1 80

Costi Rogozanu

numești cum vrei, dar care respectă tendinţele și legile generale ale capitalismului. Pătrășcanu nu exclude nici caracteristici importante „periferice”, dar nici nu le absolutizează. În plus, nu vede rostul unor critici împământenite, dar care nu au niciun efect (de exemplu, vezi cum demontează criticile „din oficiu” la adresa reformelor agrare). Lucrețiu Pătrășcanu a deschis enorm dezbaterea, mișcarea lui teoretică antiautohtonistă e relevantă și azi – fără să nege caracteristicile periferiei, îndemnul lui a fost la o identificare corectă a tendinţelor progresiste sau reacţionare, la o scoatere din umbră a efectelor capitalismului chiar dacă ele se exercitau asupra unei clase de ţărani sărăciţi în locul unor proletari urbani ca-n fotografia de grup occidentală. Faptul că avea legături cu Cominternul, că mergea la Moscova, că avea în interiorul partidului comunist propriile bătălii nu trebuie să umbrească în vreun fel analizele sale despre secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX Tema capitalismului „corupt”, care provoacă ravagii tocmai pentru că nu e un capitalism perfect, în schema căreia citește dezbaterea Rizescu, este în primul rând o obsesie contemporană, pe care aș lega-o de această opoziţie teoretică interbelică între oligarhie, cum îi ziceau social-democraţii, și pur-și-simplu-burghezie, cum o numea Pătrășcanu. Între social-democraţi și comuniști, dezbaterea era mai complexă, se punea problema eficienţei depășirii unui capitalism neîmplinit direct spre socialism. Astăzi, tensiunea mai stă doar într-o banală dar dură confruntare între capitaluri, unul „curat”, emanciapator, și unul „comunist” (unde „comunist” ţine locul „feudalismului” în schema ideologică, căci nu degeaba s-a vorbit de „capitalismul de cumetrie”). „Oligarhia” era un produs teoretic cu o miză inclusiv în lupta politică de acum o sută de ani; „mogulimea”, „baronimea” de azi sunt pure umbre propagandistice pentru o hegemonie ideologică. Dar, în spiritul propus de Rizescu, putem să observăm continuităţi provinciale ale dezbaterilor publice.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

181

X. Martir, amant, oportunist, conspraţionist etc.

P

ătrășcanu-martirul e cea mai cunoscută ipostază. Executarea cu pistolul la ceafă a cunoscut literaturizări diverse, când avea nevoie de fapt doar de relatări fără stilizări inutile. Gheorghiu-Dej l-a vrut mort. Pătrășcanu însuși nu a cedat niciun milimetru când s-a ajuns la proces, nu s-a apărat, nu a cerut graţiere și a fost executat simplu. Finalul procesului e și el unul dramatic. Ultima încercare de disculpare a lui Pătrășcanu fusese o scrisoare a acestuia către Dej, în care rezuma perfect poziţia lui.82 Nu a fost băgat în seamă. La proces spune că „scuipă” pe acuzaţii. Prezenţa la proces a lui Belu Zilber, un delator sinistru, calificat în Raportul final al comisiei Tismăneanu drept un intelectual „sofisticat și cinic”, îl scoate din minţi pe Pătrășcanu, care ţipă la el: „Nu-mi lua numele în gură, canalie.”83 Zilber concepuse o delaţiune absolut halucinantă, cu reţele de spioni, o întreagă nebunie, pe care el o justifică mai târziu ca fiind rezultatul unei strategii. Câteva rânduri din acest delir explicativ redat în memorii (confiscate de Securitate și publicate după recuperare la Editura Humanitas) merită reproduse: „Deci ce trebuia să fac? Pătrășcanu va refuza să se supună bătăii, va prefera să moară. [...] De ce sau pentru cine să mă sacrific? Fiindcă Gheorghiu-Dej voia să-l asasineze pe Pătrășcanu, ar fi fost un nonsens să-mi pun capul sub ghilotină din demnitate, prietenie sau solidaritate în faţa asasinului.” A fost un raţionament „corect” și a ieșit din închisoare mai târziu (a murit în 1978). Zilber spune că nu regretă nici în momentul scrierii memoriilor acel raţionament. Nimeni nu judecă declaraţii date sub tortură. Însă aici e vorba despre rânduri scrise cu mult timp după acea perioadă, în care ni se 82

83

Vezi Principiul Bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrășcanu, p. 870-880. Ibidem, p. 647.

1 82

Costi Rogozanu

explică negru pe alb că doar prin moartea rapidă a lui Pătrășcanu, oricum dorită de Dej, se putea curma chinul închisorii. O situaţie etică pe care o las altora s-o judece. Însă altul e rolul lui Zilber în posteritatea lui Pătrășcanu. El, împreună cu Petre Pandrea, au configurat un portret tabloidal care să completeze armonios potretul martirului. Un martir nu e autentic dacă nu e descris și ca un om cu slăbiciuni și, mai ales, fixuri. Abundent citaţi amândoi după ’90, de la respectivele citate s-au tot adunat aluviuni stilistice sau psihologizante din partea diverșilor interpreţi – și așa se face că avem astăzi un soi de biografie informală dar suculentă a unui Isus comunist. Zilber e tipicul colportor de bârfe, locuri comune, interpretări pe placul istoricilor. Miron Constantinescu a fost ce-a fost pentru că a fost bastard. Orice comunist a minţit sau a comis o infamie, mai scrie Zilber, la numai o frază după ce exprimă un fel de îndoială sau scuză faţă de ce i-a făcut lui Pătrășcanu. Mai exprimă și o vagă furie împotriva prietenului său „când a aflat că vrea să fugă”. Ironii continue despre „iubita lui, Istoria” abundă în memorii.84 Într-un loc îi descrie meritele la 23 august, apoi câteva pagini mai încolo ideea de a-și înscena o susţinere din partea comuniștilor (care, de fapt, nu era tocmai reală) pentru a obţine o întoarcere a armelor e prezentată ca o cacealma și o mostră de orgoliu nemăsurat. De ce pierde în lupta cu Dej? Era un intelectual distrat, îi plăcea să conspire, nu să organizeze. Tot el e citat cu vorbe pe care Pătrășcanu le-ar fi spus într-un moment sau altul. „E așa de plăcută puterea!”, de exemplu, ar fi zis când deja i se vedea eșecul în CC. „Pătrășcanu voia numai intrarea în istorie. Realitatea nu-i spunea nimic.”85 Dorinţa de intrare în istorie era sinucigașă. De aici un soi de încăpăţânare sinucigașă a lui Pătrășcanu, ne explică Zilber. De aici, din relatările 84

85

Herbert (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, București, Humanitas, 1997, p. 103. Ibidem, p. 203.

Plante exotice • Lucrețiu Pătrășcanu

183

prietenului Zilber, se trece ușor la „portretul lui psihologic”. Cel mai fidel continuator este Stelian Tănase în Clienţii lu’ tanti Varvara: „are talent pentru viaţă dublă”, „îi plac secretul și conspiraţia”86 etc. A ajuns ministru „la limita imposturii” și alte sintagme nu neapărat greșite, dar livrate în limbajul mărturiilor „intimilor”. Cumnatul Petre Pandrea, personaj extraordinar, avocat apărător de ilegaliști, un tip incredibil de expresiv în memorii, e și el furnizor de bârfă generoasă. Un episod adânc săpat e cum a scăpat Lucrețiu Pătrășcanu din închisoare în 1943 (cu sprijinul familiei, chiar o șpagă dată unui magistrat) este livrat de Pandrea. Dar nu doar atât. Mult mai importante sunt fraze celebre atribuite lui Pătrășcanu, precum „amanta mea numărul unu rămâne politica”, care, combinate cu articole precum cele ale Laviniei Betea87 despre amantlâcurile din cercul de prieteni al familiei Pătrășcanu, ne oferă „sare și piper”. Pandrea e ceea ce se cheamă „gură slobodă”, se poate contrazice în ton și în versiuni ale realităţii de la pagină la pagină. O relaţie de ură-dragoste l-a legat de Pătrășcanu. Unul din marile defecte, prietenia cu Zilber: „toţi fugeam de Zilber ca de un ciumat, toţi știam că e agent al Siguranţei”88; sau: „Belu l-a dus cu zăhărelul. L-a dus direct în mormânt”89. Ce-a fost discursul de la Cluj? Tot un gest temerar, de complotist, ca acela de la 23 august, prin care le lua din putere lui Pauker sau Luca, explică Pandrea. Până la urmă, totul e o chestiune de familie și de anturaj, un burghez mâncat de rude și de ambiţii: „Lucreţiu Pătrășcanu a avut multe defecte 86 87

88

89

Stelian Tănase, Clienţii lu’ tanti Varvara, p. 400. Lavinia Betea este autoarea unor texte onorabile și foarte bine informate despre Lucreţiu Pătrășcanu; pentru cea mai importantă contribuție a sa, vezi Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist. Perspectivele sunt, evident, „anticomuniste”, adică au internalizat schema ideologică acuzatoare în rânduri pretins neutre. Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah. Jurnal 1954-1956, București, Vremea, 2011, p. 45. Ibidem, p. 72.

1 84

Costi Rogozanu

omenești. Până la 23 august 1944 a crezut sincer în ceea ce spunea și o făcea pentru intrarea comunismului în ţara noastră. Greșeala lui capitală a fost încârduirea cu H. Silber (element dubios) și cu Hertha Schwamenn (soţia catastrofică, isterică și dementă, care s-a certat cu Ana Pauker și cu Liuba Chișinevscaia). Cele două regine l-au mâncat din pricina Herthei. Silber a fost pretextul.”90 E uluitor cât de mult seamănă uneori judecata rudelor cu judecata torţionarilor. Un martir. Dar totuși un comunist. Deci pasibil de bârfă. Exegeţii interbelicului de după 1990 au putut astfel să făurească martirul imperfect, victima propriei ambiţii și a propriei utopii. Nu știu de ce situaţia îmi amintește de ultima discuţie a lui Pătrășcanu cu judecătorul la procesul-mascaradă: „L.P.: N-am de spus nimic, decât că scuip pe acuzaţiile ce mi se aduc. Președ.: Te dai în spectacol. Pătrășcanu: Da, lasă să mă dau, viaţa e scurtă dar sunt oameni care o să urmărească această porcărie. Președ.: Te faci de râs.”

Urmașii au urmărit „porcăria” de proces și au adăugat alte „porcării”, au făurit „spectacolul Pătrășcanu”. I-au mai și scotocit în viaţa intimă, printre delaţiuni, memorii etc. Nu a fost niciodată luat în serios cu activitatea de avocat, de scriitor, de gânditor. De ce e relevant să vedem aceste distorsiuni într-un articol despre textele lui Pătrășcanu? Pentru că, dincolo de un soclu sufocant anticomunist și dincolo de portertul construit prin colportrea bârfei, stă un gânditor serios. E poate momentul să-l citim pur și simplu.

90

Ibidem, p. 122.

HENRI H. STAHL Ștefan Guga

H

enri H. Stahl (1901-1991) a fost probabil cel mai important sociolog român al secolului XX și, alături de Pavel Câmpeanu, una dintre figurile majore ale tradiției marxiste românești venite dinspre sociologia profesionalizată. Desigur, nu numai Stahl, Câmpeanu sau Miron Constantinescu au fost identificați drept sociologi, ci și unii ca Dobrogeanu-Gherea, Lucrețiu Pătrășcanu sau Șerban Voinea erau în epocă etichetați în acest fel.1 Spre deosebire însă de aceștia, cariera lui Stahl a fost marcată de rolul său în profesionalizarea sociologiei, întreaga sa traiectorie intelectuală identificându-se într-o bună măsură cu cea a sociologiei secolului XX, incluzând primele încercări din anii 1920, precum și episoadele ulterioare din anii 1960 și imediat de după 1989. Așadar, spre deosebire de Gherea, Pătrășcanu sau Voinea, Stahl adoptă această poziție a profesiei, în care sociologia nu este doar un simplu discurs literat despre societate, ci în mod explicit o chestiune de expertiză, revendicând totodată un monopol simbolic asupra dreptului de a vorbi științific despre societate.2 Spre deosebire de Câmpeanu și 1

2

Vezi și comentariul lui Stahl despre „faptul că primii «sociologi» propriu-ziși din țara noastră sunt toți membri ai mișcării socialiste” în Henri H. Stahl, Teoria și practica investigațiilor sociale, vol. 2: Cercetările interdisciplinare zonale, București, Editura Științifică, 1975, p. 16. În ciuda abundenței textelor care pretind că abordează subiectul istoriei sociologiei românești, chestiunea esențială și deosebit de complexă a profesionalizării este fie complet ratată, fie considerată a fi ceva pur trivial din punct de vedere sociologic, totul mergând în direcția unei forme particulare de empirism abstract cu pronunțate nuanțe encomiastice, care domină autoritar această subdisciplină, în ciuda tuturor declarațiilor insistente că lucrurile ar sta de fapt altfel. Nu e de mirare că în acest discurs, relația îndelungată a sociologiei românești cu tradiția marxistă este practic complet ocultată.

1 88

Ștefan Guga

Constantinescu, relația lui Stahl cu „marxismul strategic”3 de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial a fost una foarte strânsă și a lăsat o umbră importantă asupra dezvoltării lui intelectuale de mai târziu. Pe lângă profesionalizarea discursului sociologic, traiectoria intelectuală a lui Stahl reflectă și transformarea marxismului dintr-un asemenea discurs strategic, strâns legat de practica politică efectivă a unui partid sau mișcare socială, într-un discurs ancorat în primul rând în universitate sau academie și în mare măsură rupt de practica politică propriu-zisă. Chiar dacă nu a luat forma predominant filosofică și din ce în ce mai abstractă (dar, în aceste limite, și deosebit de productivă) a „marxismului occidental” analizat de Perry Anderson, marxismul în Europa Centrală și de Est în perioada postbelică a urmat o traiectorie echivalentă de izolare față de orice mișcare socială de amploare și de distanțare față de acțiunea politică propriu-zisă, rupându-se de marxismul Internaționalelor a Doua și a Treia, care fusese dominat și animat practic în totalitate de figurile marxiștilor proveniți din această regiune.4 Această trecere nu s-a făcut uniform, 3

4

Despre ideea de „marxism strategic”, vezi capitolul scris de Dan Cîrjan și Adrian Grama din acest volum. Vezi Perry Anderson, Considerations on Western Marxism, Londra, New Left Books, 1976, și Perry Anderson, In the Tracks of Historical Materialism, Chicago, The University of Chicago Press, 1984. Trecerea de la un discurs strategic la unul academic nu s-a făcut în regimurile socialiste de stat fără a produce patologii echivalente cu cele descrise de Anderson în cazul „marxismului occidental”. După cum arată Gouldner, creșterea popularității funcționalismului în aceste țări începând cu anii 1960 (când deja intrase într-un declin accentuat în SUA, unde își avea originea) și dezvoltarea sociologiei în principal ca instrument de integrare socială și de diagnosticare a problemelor sociale în vederea intervențiilor administrative risca să evacueze potențialul critic al analizei marxiste, colonizând infrastructura universitară și de cercetare, asta într-un context în care alternativele la viața academică erau practic inexistente pentru intelectualii marxiști; vezi Alvin W. Gouldner, The Coming Crisis of Western Sociology, Londra, Heinemann, 1971, p. 447-477. Influența funcționalismului asupra lui Stahl a fost, după toate aparențele, nulă, sau cel puțin fără importanță (deși există anumite indicii că Stahl era tentat să meargă în această direcție, mai ales în Teorii și ipoteze privind

Plante exotice • Henri H. Stahl

189

fiecare individ experimentând și participând în moduri și măsuri diferite la transformarea marxismului într-un discurs prin excelență academic. Astfel, figuri ca Lucrețiu Pătrășcanu au căzut victimă luptelor politice intestine de după instaurarea regimului socialismului de stat. În același timp, unii ca Miron Constantinescu au devenit personaje importante în plan politic, îndepărtându-se de activitatea intelectuală propriu-zisă. Alții, ca Pavel Câmpeanu, au devenit mai târziu voci importante ale unei critici marxiste care viza în primul rând socialismul de stat și mai puțin capitalismul occidental postbelic. În fine, Stahl și-a păstrat și și-a dezvoltat în această perioadă interesul față de materialismul istoric înțeles sub forma unei sociologii istorice cuprinzătoare, față de ideea marxismului ca știință socială empirică și față de ideea de reformă socială bazată pe cunoașterea științifică a realității sociale, toate aceste preocupări având la origine formarea lui Stahl în perioada 1920-1940, când între marxism și sociologie, pe de o parte, și activitatea politică propriu-zisă, pe de cealaltă parte, nu puteau fi trasate granițe atât de clare ca după război. Discursul sociologic al lui Stahl este fără îndoială unul marxist în ce privește problematicile abordate, viziunea teoretică și epistemologică, conceptele majore, perspectiva etică și chiar și implicațiile politice. Capitolul de față schițează pe scurt coordonatele majore ale acestei sociologii marxiste unice în peisajul românesc. Voi începe prin a descrie pe scurt biografia lui Stahl, subliniind influențele și momentele majore în dezvoltarea sa intelectuală, precum și cele mai importante texte și teme pe care le abordează de-a lungul timpului. Astfel prezentată, opera lui Stahl cuprinde o mai multe puncte de fugă, chiar și pentru o lectură preocupată strict de adeziunile sale marxiste. Restul capitolului va pune în discuție, în mod neliniar, sociologia orînduirii tributale), ceea e nu a fost deloc cazul altor sociologi marxiști români. Alex Cistelecan discută în acest volum modul în care s-a manifestat tensiunea dintre marxism și funcționalism în cazul lui Pavel Câmpeanu.

190

Ștefan Guga

câteva dintre aceste puncte de fugă: (1) integrarea lui Stahl într-o tradiție de gândire marxistă românească, în special prin prisma raportării sale la Gherea, care îi servește drept punct de plecare pentru contribuția sa majoră: elaborarea unei serii istoriografice a tranzițiilor de la un tip la altul de formațiune socială pe teritoriul țărilor române, în perioada cuprinsă între secolul III și secolul XX; (2) integrarea lui Stahl într-o tradiție de gândire marxistă internațională – la modul general, ca reprezentant al unui „marxism științific” și, mai concret, ca participant în cadrul unor dezbateri postbelice majore despre tranziția de la feudalism la capitalism și despre modul de producție asiatic; (3) integrarea lui Stahl în interiorul unei mișcări intelectuale marxiste a cărei poziție și relevanță politică s-au schimbat fundamental de-a lungul secolului XX, în ciuda recurenței unor teme analitice majore, cum este tranziția de la feudalism la capitalism – spre deosebire de ceilalți marxiști români prezentați în această carte, Stahl personifică nu doar ambele tipuri de marxism (strategic și academic), ci și procesul de trecere de la unul la celălalt; (4) în spațiul românesc, Stahl personifică, de asemenea, relația strânsă (de apropiere, dar și de respingere reciprocă) dintre marxism și sociologie – și, mai mult, exemplifică o modalitate de a le aduce împreună într-o sociologie istorică marxistă ale cărei coordonate le schițez în încheierea capitolului.

I. Traiectorie și perspective

B

iografia intelectuală a lui Stahl nu debutează cu o inițiere în tradiția gândirii marxiste, și cu atât mai puțin în sociologie.5

5

În privința traiectoriei intelectuale a lui Stahl, avem la dispoziție material autobiografic consistent, în special în ce privește perioada interbelică. – Vezi Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice”, București, Minerva, 1981; Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, București, Paideia, 2000.

Plante exotice • Henri H. Stahl

191

Stahl își face studiile în istorie și drept, fiind atras mai întâi de curentul sămănătorist, sub influența directă a lui Nicolae Iorga, tatăl lui Stahl fiind un colaborator apropiat al acestuia. În anii 1920, Stahl se îndepărtează de Iorga odată cu apropierea de mișcarea socialistă și de noua sociologie păstorită de Dimitrie Gusti. Chiar dacă în textele sale mature critică unele interpretări-cheie din istoriografia lui Iorga, Stahl s-a folosit în permanență de aceasta în scrierile sale, paradoxal sau nu, chiar pentru a împinge analiza istorică marxistă dincolo de anumite limite în care fusese circumscrisă în perioada interbelică.6 Contactul lui Stahl cu social-democrații a venit tot prin intermediul familiei, fratele său vitreg din partea mamei fiind nimeni altul decât Șerban Voinea, care l-a introdus în cercurile socialiste față de care va rămâne apropiat până la dispariția Partidului Social-Democrat, la scurt timp după război. Deși Stahl se pare că a rămas relativ discret în manifestarea angajamentului său politic social-democrat, luările sale de poziție conforme cu punctul de vedere al socialiștilor erau bine-cunoscute – în ce privește opoziția atât față de legionari, cât și față de comuniștii bolșevici.7 Spre deosebire de „tânăra generație” interbelică – de care, cel puțin din punct de vedere demografic, aparținea –, Stahl era un raționalist (și un antifascist) convins, preluând credința într-un materialism istoric înțeles ca știință socială empirică de la Engels și Internaționala a Doua, prin intermediul doctrinei gheriste autohtone – credință față de care a rămas fidel de-a lungul 6

7

Este vorba, spre exemplu, de stabilirea momentului de contact al țărilor române cu capitalismul occidental mult înaintea semnării Tratatului de la Adrianopol în 1829, sau de rolul formațiunilor statale medievale autohtone în exploatarea fiscală a comunităților rurale (vezi infra). Despre polemica cu Lucrețiu Pătrășcanu, pe care Stahl îl descrie ca „bun prieten” și fost coleg de facultate, vezi Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, p. 27, 219. Despre textele lui Pătrășcanu ca „o încheiere a efortului teoretic al gânditorilor sociologi” din prima jumătate a secolului XX, vezi Henri H. Stahl, Gânditori și curente de istorie socială românească, București, Editura Universității din București, 2001, p. 242-248

192

Ștefan Guga

întregii vieți.8 Privită mai îndeaproape, însă, ideea marxismului ca știință socială cu care se familiarizase la începutul anilor 1920 avea mai puțin de-a face cu scientismul caracteristic lui Engels și figurilor dominante ale Internaționalei a Doua, care considerau materialismului istoric drept știință a socialului pe deplin echivalentă cu științele naturale, fiind mai degrabă legată de încercarea marxiștilor austrieci de a reconstitui marxismul ca o sociologie empirică științifică nescientistă.9 La momentul intrării lui Stahl în cercurile socialiste autohtone, influența austromarxiștilor asupra socialiștilor români, inclusiv asupra lui Voinea, era considerabilă, legăturile directe dintre mișcarea socialistă din România și cea din Austria permițându-i lui Stahl să petreacă, în 1922, jumătate de an la Viena, luând astfel contact direct cu un mediu intelectual extrem de propice la vremea respectivă pentru o dezvoltare combinată a marxismului și a sociologiei. La începutul secolului XX, chestiunea agrară era fără îndoială problema centrală nu numai pentru Iorga sau Gherea, ci pentru întregul mediu intelectual din țară.10 Nu era vorba strict de înțelegerea evoluțiilor din prezent, din moment ce acestea se dovedeau a depinde de lămurirea controverselor privitoare la trecutul rural, afirmarea necesității cunoașterii simultane a trecutului și prezentului fiind o 8

9

10

Despre „tânăra generație” interbelică, vezi Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară: Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Iași, Polirom, 2015, p. 30-64. Despre poziția lui Stahl în interiorul celebrului grup „Criterion”, vezi Marin Diaconu, „H. H. Stahl la «Criterion»”, Sociologie românească, vol. 3, nr. 5, 1992. Despre „socialismul științific” la Engels și Gherea, vezi Friedrich Engels, „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință”, in Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 19, București, Editura Politică, 1964; Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Ce vor socialiștii români. Expunerea socialismului științific și programul socialist”, in Opere complete, vol. 2, București, Editura Politică, 1976. Vezi John Torrance, „The Emergence of Sociology in Austria 1885-1935”, European Journal of Sociology/ Archives Européennes de Sociologie, vol. 17, nr. 2, 1976. Vezi Henri H. Stahl, Gânditori și curente de istorie socială românească.

Plante exotice • Henri H. Stahl

193

altă constantă a operei lui Stahl – și, într-o bună măsură, o trăsătură distinctivă a operei lui în peisajul autohton. Față de analizele lui Gherea, istoriografia lui Iorga avea avantajul unei cunoașteri amănunțite a trecutului precapitalist al lumii rurale românești, oferind o cunoaștere sensibilă la particularitățile ei locale. Gherea, pe de cealaltă parte, avea avantajul înțelegerii și punerii în prim-plan a procesului de pătrundere a capitalismului în țările române, fără de care nu se putea vorbi despre trecutul imediat sau despre prezentul interbelic. Chiar dacă Stahl era bine plasat pentru a aduce laolaltă aceste avantaje, această sarcină nu se putea rezuma la un simplu exercițiu livresc: disputele majore din istoriografia satului sufereau de lacune empirice semnificative, iar validarea pe deplin a interpretării gheriste necesita nu numai o înțelegere mai aprofundată a trecutului, ci și o cunoaștere a prezentului adecvată diversității lumii rurale românești.11 Participarea la cercetările de teren organizate de Dimitrie Gusti i-a oferit lui Stahl șansa de a încerca să remedieze aceste neajunsuri de cunoaștere a trecutului și prezentului lumii rurale, întregind astfel un proiect de combinare a istoriei cu sociologia sub umbrela teoretică marxistă oferită de Gherea. Începând cu mijlocul anilor 1920, Stahl se remarcă drept unul dintre reprezentanții de seamă ai sociologiei coagulate în jurul lui Gusti: participă la campaniile monografice, se implică în activitățile de reformă socială promovate de acesta și contribuie la realizarea unor proiecte majore ca publicarea Enciclopediei României sau înființarea Muzeului Satului și a Serviciului Social. Cea mai mare parte a publicațiilor lui Stahl din anii 1930 urmăresc aceste multiple direcții prin care Gusti încerca să înființeze o sociologie profesionalizată care să poată să aducă o contribuție decisivă la dezvoltarea socială a țării.12 11

12

Vezi, e.g., Henri H. Stahl, „Organizarea socială a țărănimii”, in Enciclopedia României, vol. 1, coordonat de Dimitrie Gusti, București, Imprimeria Națională, 1938. E.g., Henri H. Stahl, Tehnica monografiei sociologice, București, Editura SNSPA, 2001; Henri H. Stahl, Pentru sat, București, Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, 1939.

194

Ștefan Guga

Monografia în trei volume despre satul Nerej coordonată de Stahl a rămas singura publicație menită să exemplifice în mod exhaustiv metoda monografiei și a cercetărilor colective la sate și unul dintre cele mai importante texte produse sub egida „Școlii” de sociologie.13 Modul în care se vorbește de obicei despre așa-zisa „Școală” de sociologie din jurul lui Gusti ascunde mult mai mult decât arată natura acestei sociologii și poziția sociologilor respectivi în câmpul intelectual și politic interbelic, în ciuda abundenței textelor și multitudinii autorilor preocupați de problematica sociologiei interbelice. Problema „Școlii” este ocultată tocmai de absența unui moment conștientizat și explicitat de construcție a obiectului de studiu, ideea existenței unor granițe clare în jurul acestei „Școli” fiind prezentată drept de la sine înțeleasă prin preluarea pe nesimțite în prezent a unei anumite luări de poziție în luptele simbolice din perioada interbelică, lupte care aveau ca miză tocmai trasarea unor asemenea granițe simbolice și instituirea prin clasificare a unor categorii sociale clar distincte. Se ratează astfel nu numai înțelegerea întregului proces de formare, transformare și disoluție a sociologiei interbelice ca proiect asumat colectiv, ci și legăturile și afinitățile pe care sociologia românească le-a avut cu alte mișcări sociale și intelectuale din țară și, mai general, din Europa. În cazul lui Stahl, din nou, insistența asupra apropierii sale de sociologia lui Gusti tinde să pună în plan secund (sau chiar să elimine în întregime) apartenența sa la mișcarea socialistă și puternica influență pe care Gherea, Voinea și austromarxiștii au avut-o asupra dezvoltării sale intelectuale, deopotrivă în perioada interbelică și după război. Dincolo de persoana lui Stahl, însă, sociologia lui Gusti s-a născut ca o mișcare intelectuală cu un pronunțat caracter ecumenic, lucru vizibil mai ales în paginile Arhivei pentru știință și reformă socială, precum și în alte activități ale Institutului social român condus de 13

Henri H. Stahl, Nerej, un village d’une région archaïque. Monographie sociologique, București, Institut de sciences sociales de Roumanie, 1939.

Plante exotice • Henri H. Stahl

195

Gusti, unde, pe lângă unii ca Stahl, nu era neobișnuit să figureze și oameni ca Voinea sau Rădăceanu.14 În acea perioadă, în mediile științifice marxismul era văzut ca un curent de gândire perfect legitim, mai toți intelectualii vremii neavând nicio problemă în a trata tradiția marxistă ca punct de raliere, sursă de inspirație sau obiect de critică intelectuală și politică. Nu e de mirare, deci, că Gusti nu numai că nu a încercat sa-i limiteze lui Stahl interesul față de marxism, ci chiar l-a încurajat să și-l cultive. La începutul anilor 1940, Stahl, deja cu o carieră profesională solidă și o serie de publicații notabile, este încadrat în cele din urmă oficial ca asistent universitar titular al unui curs de sociologie rurală.15 Scopul lui imediat era de a face o nouă redactare a materialului empiric din Vrancea, declarându-se nemulțumit de rezultatul redactării monografiei despre Nerej, tocmai datorită cantonării într-o abordare pur sociografică, prea tributară ideilor lui Gusti și prea puțin atentă la rolul major al dublei dezvoltări a relațiilor capitaliste și a statului modern asupra Vrancei rurale. O primă variantă, incompletă, a acestei noi redactări va apărea abia în 1946, când Stahl publică primul (și, în cele din urmă, singurul) volum din Sociologia satului devălmaș, o încercare de a extinde interpretările bazate pe materialul din Vrancea la istoria rurală a întregului teritoriu al țărilor române.16 În aceeași perioadă, Stahl contribuie 14

15

16

Îi mulțumesc lui Călin Cotoi pentru că mi-a semnalat importanța acestui caracter evident și, cel mai probabil, voit ecumenic al proiectului lui Gusti în anii de început. În contextul șomajului intelectual generalizat din perioada interbelică, Stahl era oarecum privilegiat, din moment ce își putea susține demersurile de cercetare lucrând câteva luni pe an ca stenograf la parlament. În textele autobiografice, el se întoarce în repetate rânduri asupra chestiunii precarității materiale a cercetătorilor de teren din perioada respectivă. Vezi și corespondența cu Anton Golopenția în Rapsodia epistolară. Scrisori primite și trimise de Anton Golopenția (1923-1950), vol. 4, București, Univers Enciclopedic, 2014. Henri H. Stahl, Sociologia satului devălmaș românesc, vol. 1: Organizarea economică și juridică a trupurilor de moșie, București, Fundația Regele Mihai I, 1946.

1 96

Ștefan Guga

la activitatea publicistică a Partidului Social-Democrat, publicând broșura Marxism și știință socială, unde influența austromarxistă este evidentă, și, alături de Șerban Voinea, o introducere în sociologie din perspectivă marxistă.17 După război, Stahl se implică în tentativele de reluare a cercetărilor monografice la sate, oprite în 1948 odată cu interzicerea cercetării sociologice. În anii următori, el întreprinde o serie de cercetări despre sistematizarea urbană, temă recurentă în publicațiile sale postbelice.18 Chiar dacă activitatea de cercetare imediat de după întreruperea cercetărilor monografice pare să fi fost semnificativă, perioada cuprinsă între 1948 și 1965 este în mod obișnuit prezentată ca o sincopă în biografia lui și, mai general, în istoria științelor sociale din România. Cel puțin în Manualul de prevederi și asistență socială, publicat împreună cu doctorandul său Ioan I. Matei, Stahl își menține interesul față de materialismul istoric, cartea incluzând capitole dedicate analizei marxiste a istoriei, care, chiar dacă probabil trădează o oarecare nevoie de conformare față de rigorile doctrinare ale epocii respective, arată și continua preocupare față de acest tip de analiză și în special față de o interpretare mai explicit teoretică a istoriei, chestiune care îi va atrage atenția în mod 17

18

Henri H. Stahl, Marxism și știință socială, București, Editura Partidului SocialDemocrat, 1946; Șerban Voinea și Henri H. Stahl, Introducere în sociologie, București, Editura Partidului Social-Democrat, 1947. O primă variantă a introducerii, mult scurtată, a fost publicată în 1945 sub forma unui manual școlar. Introducerea, despre care Stahl avea să mărturisească mai târziu că fratele său contribuise doar cu numele, prezintă o sociologie marxistă nedogmatică, aflată în strânsă legătură cu curentele de gândire nemarxiste, inclusiv cu sociologia lui Gusti. E.g., Henri H. Stahl și Ioan I. Matei, Manual de prevederi și asistență socială, București, Editura Medicală, 1962; Henri H. Stahl, Organizarea administrativteritorială. Comentarii sociologice, București, Editura Științifică, 1969; Henri H. Stahl, Teoria și practica investigațiilor sociale, vol. 2: Cercetările interdisciplinare zonale; Henri H. Stahl și Ion I. Matei, „O experiență de documentare sociologică în materie de sistematizări teritoriale”, in Miron Constantinescu (coordonator), Cercetări sociologice contemporane, București, Editura Științifică, 1966. Vezi și Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roșu. Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945-1968), Iași, Polirom, 2015, p. 79 și urm.

Plante exotice • Henri H. Stahl

197

deosebit în deceniile următoare. Între 1958 și 1965, Stahl publică cea mai importantă și mai substanțială lucrare a sa, sub forma unei trilogii despre satele devălmașe.19 Contribuțiile nu erau pur și simplu niște reluări ale unor argumente deja publicate, și cu atât mai puțin o simplă rescriere a monografiei din 1938, ci o extindere majoră a ideilor din Sociologia satului devălmaș, suplimentată de o analiză extrem de minuțioasă a istoriei rurale a țărilor române de-a lungul a mai multe secole, istorie văzută atât în lumina dezbaterilor locale anterioare, cât și în cea a unor importante controverse istoriografice contemporane. Odată cu reinstituirea învățământului superior de sociologie și a reluării cercetărilor sociologice după 1965, Stahl devine profesor în cadrul secției de sociologie condusă de Miron Constantinescu la Facultatea de Filozofie a Universității București. Aportul său la reprofesionalizarea sociologiei în această perioadă a fost cât se poate de semnificativ, el remarcându-se și de această dată prin coordonarea unei serii de cercetări colective despre urbanizare și prin publicațiile sale didactice, în special pe teme de metodologie.20 Teoria și practica investigațiilor sociale reprezintă nu numai o reluare a textelor sale metodologice mai vechi (din Manualul de prevederi și asistență socială, nu doar din Tehnica monografiei sociologice), ci și o nouă încercare de a combina marxismul cu sociologia într-o formulă adecvată din punct de vedere pedagogic și care să respecte standardele de cercetare ale epocii respective. Ca și anterior, însă, cele mai importante publicații din această perioadă tratează 19

20

Vezi Henri H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol. 1: Confederații de ocol, structuri teritoriale și tehnici agricole, București, Cartea Românească, 1998, Henri H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol. 2: Structura internă a satelor devălmașe libere, București, Cartea Românească, 1998, și Henri H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol. 3: Procesul de aservire feudală a satelor devălmașe, București, Cartea Românească, 1998. Henri H. Stahl, Teoria și practica investigațiilor sociale, 2 vol., București, Editura Științifică, 1974-1975.

198

Ștefan Guga

problema istoriei rurale. În 1969, el publică, în limba franceză, o variantă prescurtată (dar cu anumite completări importante) a trilogiei despre satele devălmașe, sub titlul Les anciennes communautés villageoises roumaines: asservissement et pénétration capitaliste, volum ce marchează și legăturile puternice pe care le-a avut în această perioadă cu mediul intelectual francez. Cu toate acestea, Stahl nu a apucat să termine proiectul de extindere comparativă a analizei feudalismului românesc și a tranziției de la feudalism la capitalism început în Contribuții și Les anciennes communautés, proiect despre care în prezent cunoaștem doar un titlu preliminar (Despre al doilea servaj, analiză de sociologie europeană comparată). După 1970, cercetările lui se axează mai ales asupra perioadei prefeudale, începând să exploreze serios problema la începutul deceniului, în Studii de sociologie istorică, și ajungând la o formulare matură la sfârșitul acestuia, în Teorii și ipoteze privind sociologia orînduirii tributale.21 Dacă în perioada interbelică Stahl se remarcase ca un critic al antiraționalismului și naționalismului „tinerei generații”, după 1970 publică o serie de texte în care critică atât istoriografia autohtonă contemporană (Controverse de istorie socială românească și Probleme confuze în istoria socială a României), cât și reînvierea conservatorismului naționalist din perioada interbelică sub masca unui discurs eminamente scolastic despre satul românesc (Eseuri critice – o excelentă critică sociologică materialistă a ideilor lui Lucian Blaga și Mircea Eliade, care s-a dovedit imediat infamă nu doar în ochii establishment-ului socialismului de stat din anii 1980, ci și în ochii majorității colegilor și studenților lui, atât la vremea respectivă, cât și după 1989).22 De asemenea, el se întoarce 21

22

Henri H. Stahl, Studii de sociologie istorică, București, Editura Științifică, 1972; Henri H. Stahl, Teorii și ipoteze privind sociologia orînduirii tributale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980. Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, București, Editura Științifică, 1969; Henri H. Stahl, Probleme confuze în istoria socială a României, București, Editura Academiei Române, 1991; Henri H. Stahl, Eseuri critice

Plante exotice • Henri H. Stahl

199

în această perioadă asupra preocupărilor sale mai vechi față de istoria discursurilor intelectuale despre chestiunea agrară, în Gânditori și curente de istorie socială românească, manuscris publicat postum și conceput inițial, împreună cu Traian Herseni, ca parte a unui proiect mai amplu de istorie intelectuală, unde Stahl își exprimă din nou preferința față de analiza marxistă de factură gheristă. Opera vastă a lui Stahl – care cuprinde, pe lângă textele majore menționate mai sus, un număr foarte mare de articole științifice și un număr încă neinventariat complet de texte extra-academice – și contribuția sa la dezvoltarea științelor sociale i-au asigurat o notorietate solidă pe plan internațional și una fără precedent în România.23 Spre deosebire de Pavel Câmpeanu, care, în ciuda valorii operei și a notorietății internaționale, a fost șters practic cu totul din istoria științelor sociale din România așa cum a fost ea scrisă până în prezent, Stahl este de regulă prezentat ca un părinte spiritual al acestora și ca o eternă și nesecată sursă de autoritate.24

23

24

despre cultura populară românească, București, Minerva, 1983. Pentru o integrare a Eseurilor critice în contextul intelectual și politic al anilor 1980, vezi Katherine Verdery, National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania, Berkeley, University of California Press, 1991, p. 66-67. E.g., Daniel Chirot, „Stahl, Henri H.”, in International Encyclopedia of the Social Sciences, coordonată de David L. Sills, New York, The Macmillan Company & The Free Press, 1979. Pentru o bibliografie sumară, vezi Viorica Prodan, „Activitatea științifică a profesorului Henri H. Stahl. Repere documentare”, Sociologie românească, vol. 4, nr. 3, 2006; o bibliografie cvasicompletă a textelor sale științifice poate fi alcătuită folosind anexele digitale din Cătălin Zamfir și Iancu Filipescu (coordonatori), Sociologia românească 1900-2010. O istorie socială, București, Eikon, 2015. Este cazul, spre exemplu, unei recente enciclopedii a sociologilor români unde, în ciuda abundenței de nume care mai de care mai obscure, figura lui Câmpeanu lipsește cu desăvârșire; vezi Ștefan Costea (coordonator), Sociologi români: mică enciclopedie, București, Expert, 2001. Absența completă din istoria oficială a sociologiei românești a unei figuri apreciate (și nu de oricine, ci chiar de Iván Szelényi – vezi textul lui Alex Cistelecan din acest volum) ca fiind „teoreticianul critic al Europei de Est din anii ’80” este cu totul remarcabilă. O posibilă

200

Ștefan Guga

Diversitatea și complexitatea operei, precum și imensul său capital simbolic i-au transformat astfel numele într-o miză importantă în luptele simbolice din câmpul de producție culturală local. De-a lungul timpului, opera lui Stahl a fost supusă mai multor tipuri de lecturi care, punând accent pe aspecte și părți diferite ale textelor lui și oferind interpretări uneori radical diferite unor texte centrale, i-au identificat numele cu proiecte intelectuale mai mult sau mai puțin divergente. Cea mai comună interpretare constă în identificarea totală a lui Stahl cu așa-zisa „Școală” de sociologie, el preluând și perpetuând ideile centrale ale lui Gusti din perioada interbelică până în anii 1990. Această lectură este întâlnită mai ales la sociologii care au încercat, uneori împotriva tuturor evidențelor, să-și legitimeze astfel profesia după 1990, dar și în cazul celor preocupați strict de istoria sociologiei românești, aceștia din urmă reușind în acest fel să transforme sociologia interbelică într-un obiect în același timp supra-studiat și puțin înțeles, tocmai datorită lipsei oricărei abordări relaționale și dinamice, care să treacă dincolo de fascinația spontană față de un obiect preconstruit. O a doua lectură privilegiază prin decontextualizare textele de metodologie ale lui Stahl, reliefând rolul de tehnician și pedagog. În acest fel, este scos din discuție nu numai rolul imediat pe care trebuiau să-l joace textele respective – toate fiind scrise în perioade în care sociologia trebuia în primul rând fundamentată și justificată ca disciplină empirică de sine stătătoare împotriva altor discursuri despre societate –, ci și caracterul lor cu totul secundar în opera lui Stahl. În fine, o a treia lectură, mai puțin aplecată asupra prestigiului atașat numelui lui explicație constă în imposibilitatea aseptizării sociologiei lui Câmpeanu prin eliminarea marxismului ei, lucru realizabil, nu fără dificultăți considerabile, în cazul lui Stahl și chiar și al lui Constantinescu. În ce-l privește pe acesta din urmă, pentru o discuție în același timp simptomatică și stranie, vezi Septimiu Chelcea, „O discuție colegială despre reinstituționalizarea sociologiei în România”, Revista Inovația Socială, vol. 7, nr. 2, 2015.

Plante exotice • Henri H. Stahl

201

Stahl și mai mult preocupată de ideile lui, aplică o grilă de lectură pur scolastică, operând o transformare de-a dreptul spectaculoasă a textelor despre satele devălmașe într-un newspeak nonguvernamental pretins preocupat de politici publice și real interesat de captarea de fonduri structurale, trecând fără probleme de la abordarea „vag marxistă” a lui Stahl la un instituționalism neoliberal lipsit de orice ascunzișuri.25 Nu este nimic vag în marxismul lui Stahl, dacă avem în vedere că marxismul ca atare a fost și este o tradiție de gândire vie, care nu s-a limitat niciodată la stereotipul discursului dogmatic la care este în mod dogmatic redus de diverși comentatori ocazionali și fast-thinkers de profesie. O a patra lectură a operei lui Stahl evidențiază tocmai acest caracter constitutiv al apartenenței sale la tradiția marxistă locală și internațională. În această interpretare, opera lui apare ca fiind puternic ancorată nu numai în socialismul gherist, ci și în diversele dezbateri ale materialismului istoric din secolul XX, Stahl reieșind de aici ca un reprezentant al acelei subtradiții care identifică marxismul cu o autentică știință socială empirică, cu particularitatea unei traiectorii care începe în perioada Internaționalelor a Doua și a Treia și se oprește la decenii bune 25

Vezi Adrian Miroiu și Iris-Patricia Golopența (coordonatori), Acțiune colectivă și bunuri comune în societatea românească, Iași, Polirom, 2015. Chiar și în limitele acestui impresionant anacronism (pe care, bineînțeles, autorii respectivi i-l reproșează constant tot lui Stahl, reproducând ironia tipică rațiunii scolastice, care ajunge să respingă realitatea pe care modelul său interpretativ ar trebui în primul rând s-o redea tocmai pentru că nu se conformează îndeajuns de bine modelului), ideile lui Stahl se pierd printr-o lectură trunchiată și pe alocuri eronată a textelor despre satele devălmașe. Autorii prezenți în acest volum par a fi uitat că trilogia lui Stahl despre satele devălmașe (Contribuții la studiul satelor devălmașe) are trei volume, și nu doar două, complexitatea și mizele argumentului lui Stahl evaporându-se în bună măsură în absența celui de-al treilea. Mai mult, trilogia (fie ea chiar și în două volume) nu poate fi văzută în absența celorlalte texte ale sale despre satele devălmașe, fără riscul distorsionării ideilor și a postulării unei presupuse nevoi de suplimentare a textelor cu ceva ce ele conțin deja.

202

Ștefan Guga

după ce marxismul devine un discurs predominant universitar și academic, în a doua jumătate a secolului XX – cu alte cuvinte, personificând parcursul intelectual mai general al așa-zisului marxism științific, de la Engels la Althusser. Din întreaga sa operă poate fi decupat astfel un materialism istoric sau, mai bine spus, o sociologie istorică originală preocupată de analizarea în cheie marxistă a istoriei rurale a țărilor române de la retragerea romană până la începutul secolului XX.26

II. „Ce-i de făcut?” (1970) Faptul totuși că Gherea e cel care a pus problema de bază a sociologiei noastre – cea a procesului de pătrundere a capitalismului în agricultură – rămâne de necontestat, cu tot regretul nostru că nu s-a făcut atunci o anchetă [de teren] de genul celei a lui Lenin care, pus în fața unor probleme similare, nu a ezitat să ancheteze personal situațiile sociale […]. În tot cazul, sociologia românească, cu accent teoretic clar, este existentă doar de la Gherea încoace. Pe poziții „gheriste” sau „antigheriste”, mărturisit sau nemărturisit, s-au dezvoltat, de la el înainte, toate străduințele teoretice ale sociologilor români. După cum în lumea occidentală orice sociolog nu are chip de a-și lămuri problemele decât «pentru» sau «contra» lui Marx, tot astfel cred că în România luarea de poziție față de teoria Gherea a fost și rămâne obligatorie. Cel puțin, în ce mă privește, sunt dator să spun că cel dintâi „maître à penser”, cum spun francezii, a fost, pentru mine, Gherea, el fiind cel care, în mod atât de sugestiv, a atras atenția sociologilor români că nu e cu putință de a face sociologie altfel decât istorică, prin analizarea situațiilor locale, în lumina 26

Pentru o discuție extinsă a acestei interpretări și a celorlalte argumente din acest capitol, vezi Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, Cluj, Tact, 2015.

Plante exotice • Henri H. Stahl

203

poziției lor în marele proces istoric global al proceselor sociale de naștere și apoi de lățire mondială a capitalismului.27 Stahl subliniază în acest fel „contribuția teoretică hotărâtoare” a lui Gherea la dezvoltarea sociologiei românești în introducerea unui volum publicat la mijlocul anilor 1970 menit să servească drept îndrumător noilor generații de studenți și practicieni ai disciplinei. Pe de o parte, el insistă asupra rolului central al lui Gherea în elaborarea unei interpretări teoretice explicite și sistematice a chestiunii agrare așa cum se prezenta ea începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, distanțându-se astfel de multitudinea de autori care produseseră texte predominant descriptive despre diverse probleme sociale ale epocii respective. Stahl îl prezintă pe Gherea drept cel mai importat precursor al sociologiei profesionalizate, a cărei istorie propriu-zisă începe cu organizarea campaniilor monografice de către Gusti în anii 1920. Promisiunea unei sociologii autentice, care să ofere o interpretare exhaustivă, consolidată din punct de vedere teoretic și fundamentată empiric s-a dovedit însă a fi falsă, potențialul sociologiei imaginate de Gusti dizolvându-se în realitatea de multe ori „sectară” a cercetărilor de teren și în publicații care, departe de a asigura o sinteză disciplinară autentică (deopotrivă teoretică și empirică), se dovedeau a fi mai degrabă aglomerări de „capitole juxtapuse neorganic, unele alături de altele, unele pur descriptive, altele conduse de teorii diverse, dacă 27

Henri H. Stahl, Teoria și practica investigațiilor sociale, vol. 2: Cercetările interdisciplinare zonale, p. 17. Bine-cunoscuta afirmație că sociologii nu au de ales decât să se poziționeze într-un fel sau altul „pentru” sau „contra” lui Marx bântuie recurent istoria și istoriografia disciplinei. Pentru o perspectivă mai nuanțată, vezi Alvin W. Gouldner, The Two Marxisms: Contradictions and Anomalies in the Development of Theory, New York, Oxford University Press, 1980, p. 374-379, și Alvin W. Gouldner, The Coming Crisis of Western Sociology, p. 447-448. Chiar dacă afirmația lui Stahl despre Gherea este, fără îndoială, o exagerare, ea indică importanța pe care o acorda ideilor lui Gherea și mai ales conștientizarea rolului formator pe care Gherea l-a avut asupra propriei lui sociologii.

204

Ștefan Guga

nu chiar adverse […], având până la urmă aspectul unor «dosare de informații», iar nu cel al unei «lucrări» de sociologie”28. În ciuda eforturilor și a avantajului contactului direct cu realitățile din teren, „Școala” de sociologie interbelică nu reușise să ofere o interpretare teoretică globală superioară celei expuse de Gherea. La data publicării acestui text, în contextul reluării învățământului superior de sociologie, putea fi pusă din nou în discuție oportunitatea ca sociologia să devină un instrument indispensabil pentru dezvoltarea societății. La fel ca în perioada interbelică, însă, acest lucru nu era asigurat automat, fiind necesară elaborarea unui plan de integrare a absolvenților de sociologie pe poziții adecvate pregătirii lor profesionale și evitarea unei situații de „șomaj intelectual” în care, în lipsa posturilor, ar fi fost forțați să se îndrepte spre alte meserii.29 Integrarea locală și regională a acestora, prin dezvoltarea unei infrastructuri de cercetare descentralizată teritorial era o soluție agreată de Stahl la vremea respectivă. Cercetările locale și regionale urmau să reia într-o oarecare măsură tradiția empirică a sociologiei interbelice, dublată nu numai de o interpretare teoretică adecvată, ci și de o sensibilitate istorică și geografică promovată în spațiul autohton mai ales de tradiția marxistă. Stahl se putea folosi în acest sens de exemplul propriilor scrieri, însă doar până la un punct. A studia adâncit care sunt condițiile sociale specifice istoriei noastre sociale, mi se pare a fi esențial pentru a putea înțelege (sociologic vorbind) problematica ce ni se impune, ajutându-ne să nu ne pierdem în sterile plagieri ale unor doctrinari străini. 28

29

Henri H. Stahl, Teoria și practica investigațiilor sociale, vol. 2: Cercetările interdisciplinare zonale, p. 31-32. Vezi comentariile pe această temă din Henri H. Stahl, „Considerații despre sarcinile sociologiei românești”, in Pompiliu Caraioan (coordonator), Sociologia românească azi, București, Editura Științifică, 1971, și Henri H. Stahl, Organizarea administrativ-teritorială. Comentarii sociologice, p. 24, 94.

Plante exotice • Henri H. Stahl

205

Desigur, efortul teoretic ce se cere a fi făcut este important și suntem încă în așteptarea sociologilor care vor fi în măsură să-l facă. Deocamdată, poate că nu ar fi rău dacă am ține seama de tradiția cercetărilor marxiste de la noi din țară, pentru a o lega de situațiile actuale, reconsiderând critic lucrările anterioare de istorie socială de la noi. […] Mă refer în primul rând la Constantin DobrogeanuGherea […]. Deocamdată, expun felul în care, în decursul carierii mele științifice l-am înțeles (poate greșit) (dar nu cred) și m-am folosit de el ca de un cadru de referință subiacent, obligatoriu în oricare cercetare sociologică românească. Gherea a arătat, încă de la sfârșitul veacului al 19-lea, că țara noastră, înapoiată din punct de vedere social, odată cu extinderea comerțului internațional, după tratatul de la Adrianopole, a intrat în orbita de influență a țărilor capitaliste occidentale, atât pe plan economic, cât și pe cel al instituțiilor liberale. Din această pricină, cursul dezvoltării sale istorice a luat o cale nouă, care a dat naștere unui sistem social «hibrid», denumit de el «neoiobăgie», în care elementele iobage se amestecau cu cele capitaliste. […] Studiul proceselor sociale de dezvoltare care se desfășoară în țară și pe care urmează să le analizăm prin cercetări de sociologie efectuate în teren presupune deci ceva mai mult decât o bună cunoaștere a teoriei marxiste, dublate de o tehnică perfectă de investigare. Anume, presupune o cunoaștere adâncită a «situației istorice» în care se află țara în momentul când începem cercetarea.30 Stahl explicita în acest fel ambiția de creare a unei sociologii capabile să critice realitatea socială și în același timp să contribuie 30

Henri H. Stahl, Teoria și practica investigațiilor sociale, vol. 2: Cercetările interdisciplinare zonale, p. 167-168.

206

Ștefan Guga

la schimbarea ei, chiar dacă experiența cercetărilor din Vrancea interbelică îi arătase limitele compatibilității între credința într-o sociologie cu adevărat critică și cea într-un reformism pe măsura așteptărilor create de o astfel de cunoaștere.31 Spre deosebire de perioada interbelică, el nu va avea ocazia să confrunte direct aceste limite, și cu atât mai puțin să le depășească, din moment ce speranțele pentru o sociologie care să ofere o interpretare teoretică în cheie marxistă a socialismului de stat – care ar fi urmat să ia, similar cu ideile vehiculate în perioada interbelică, un caracter de masă, integrându-se într-un fel sau altul în aparatul economic și administrativ al statului și trecând astfel dincolo de o mișcare științifică spre una cu scopuri explicit politice – nu s-au materializat în România până la apariția textelor lui Pavel Câmpeanu (pe care, în orice caz, nu există niciun indiciu că Stahl ar fi apucat să-l citească), iar o legătură directă a unei asemenea analize cu istoria capitalistă și precapitalistă a relațiilor de clasă aveau să o prezinte György Konrád și Iván Szelényi în faimoasa The Intellectuals and the Road to Class Power.32 Manuscrisul cărții lui Konrád și Szelényi a fost finalizat în 1974, mai mult sau mai puțin în aceeași perioadă cu pledoariile lui Stahl pentru o sociologie istorică marxistă care să trateze problematica regimului socialist de stat din prezent. Zece ani mai târziu, el avea să mărturisească eșecul total al tentativei coordonate de Miron Constantinescu de a crea o sociologie (marxistă, dar nu numai) adecvată realităților României post-1965.33 31 32

33

Vezi infra, despre pădurile vrâncene. György Konrád și Iván Szelényi, The Intellectuals on the Road to Class Power, New York, Harcourt Brace Jovanovich, 1979. Vezi Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, p. 166-169. Trebuie subliniat că (împotriva preferinței implicite pentru confort, în dauna analizei, pe care o manifestă sociologii români când vine vorba să se raporteze, printre altele, și la trecutul sau prezentul propriei lor profesii) Stahl nu atribuia acest eșec doar constrângerilor politice și administrative, insistând asupra faptului că o bună parte a problemelor își aveau sursele strict în dinamica internă a profesiei.

Plante exotice • Henri H. Stahl

207

Retrospectiv, însă, putem spune că și Stahl își urmărise sfaturile doar pe jumătate, în textele sale îndepărtându-se din ce în ce mai mult de problematica prezentului, chiar dacă sub forma unei sociologii marxiste din ce în ce mai sofisticate.

III. Dincolo de Gherea

Î

n aceeași perioadă în care sublinia rolul central pe care Gherea îl jucase pentru sociologia sa, precum și rolul similar de important pe care credea că trebuie să-l joace pentru noile generații de sociologi, Stahl publică o analiză extinsă despre contribuția teoretică a lui Gherea la înțelegerea problemei penetrării capitalismului în „țările înapoiate”, arătând totodată modul în care ideile lui Gherea au evoluat de-a lungul timpului până la punctul culminant al Neoiobăgiei.34 Potrivit lui Stahl, contribuția majoră a lui Gherea nu s-a limitat la analizarea caracterului hibrid al regimului neoiobag, ci a arătat existența a două căi de pătrundere a capitalismului în agricultură, omoloage cu celebra distincție făcută de Lenin în 1908 între calea „americană” și cea „prusacă”, subliniind totodată că neoiobăgia nu s-a încadrat foarte clar în niciuna dintre acestea, din moment ce nici țăranii, nici latifundiarii nu au avut în totalitate sorți de izbândă, neoiobăgia fiind mai degrabă caracterizată de o „monstruoasă coaliție” între latifundiari și o nouă 34

Henri H. Stahl, „Théories de C. D. Gherea sur les lois de la pénétration du capitalisme dans les «pays retardataires»”, Review (Fernand Braudel Center), vol. 2, nr. 1, 1978. Z. Ornea consideră că, în acest eseu despre Gherea, Stahl „contribuie, prin investigații personale, la clarificarea interogațiilor, din 1924-1926, ale fratelui său Șerban Voinea, privind paternitatea lui Gherea asupra legii sale sociologice. Și chiar dacă elucidarea lui Stahl nu se referă strict la chestiunea care îl obseda în 1924 pe Șerban Voinea, ci, aparent, la una colaterală, rămâne faptul că cei doi frați au stăruit, la distanță de cinci decenii unul de altul, să evidențieze originalitatea (și întâietatea) sociologiei lui Gherea în elementele ei esențiale.” (Z. Ornea, Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, București, Cartea Românească, 1983, p. 362.)

208

Ștefan Guga

burghezie, împotriva țăranilor.35 Stahl insistă că argumentul lui Gherea despre neoiobăgie nu trebuie confundat nici cu ideile lui Engels despre existența unei „a doua iobăgii” la est de Elba, cele două referindu-se la epoci diferite: la secolul al XIX-lea în cazul lui Gherea, respectiv la perioada de după secolul al XVI-lea pentru Engels.36 Dacă Gherea anticipase într-adevăr argumentul lui Lenin, asemănarea dintre „neoiobăgie” și „a doua iobăgie” era, spune Stahl aici, pur terminologică, fără similitudini de substanță. Mai mult, însă, Gherea arătase că, odată cu pătrunderea capitalismului în țările române, „istoria socială românească nu devine comprehensibilă decât în calitatea sa de fragment al unui sistem mondial capitalist aflat în expansiune”, lucru valabil și pentru oricare alta din „țările 35

36

Despre calea „prusacă” și cea „americană”, vezi V. I. Lenin, „Problema agrară în Rusia la sfârșitul secolului al XIX-lea”, in Opere complete, vol. 17, București, Editura Politică, 1963, p. 134-135. „A doua iobăgie” a fost o temă majoră a analizei marxiste a istoriei de-a lungul secolului XX. Termenul apare pentru prima dată în scrisorile lui Engels către Marx din decembrie 1882 și descrie întărirea (sau revirimentul) relațiilor feudale în Europa Centrală și de Est după secolul al XVI-lea, simultan cu declinul acestora în cealaltă jumătate a continentului. Vezi Friedrich Engels, „Scrisori către Marx”, in Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 35, București, Editura Politică, 1984, p. 132-135. În perioada postbelică, explicarea celei de-a doua iobăgii a reprezentat principalul pilon comparativ în analiza tranziției de la feudalism la capitalism, tema ocupând un loc important în textele practic tuturor autorilor preocupați de acest subiect. Dincolo de granițele dezbaterilor strict marxiste, a doua iobăgie s-a încetățenit și ca o tema pentru școala Annales, care a avut o influență majoră asupra lui Stahl. Vezi Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol. 1, București, Meridiane, 1985, p. 321-328. În mod evident, marxiștii din Europa Centrală și de Est plecau cu un avantaj semnificativ în examinarea acestei probleme, Stahl oferind una dintre cele mai importante contribuții într-o perioadă de efervescență maximă a dezbaterilor despre tranziția de la feudalism la capitalism. Textele lui Stahl pot fi comparate în acest sens cu analizele istoricului marxist polonez Witold Kula; vezi Witold Kula, An Economic Theory of the Feudal System: Towards a Model of the Polish Economy, 1500-1800, Londra, New Left Books, 1976. Cazul Poloniei reprezintă un locus classicus al analizelor comparative Est/ Vest pe tema feudalismului și a tranziției la capitalism.

Plante exotice • Henri H. Stahl

209

înapoiate” care s-au înscris într-un moment sau altul pe aceeași orbită a țărilor capitaliste avansate.37 Chiar dacă la mijlocul anilor 1970 Stahl recunoștea că ideile lui Gherea constituiseră „un cadru de referință subiacent” întregului său demers științific, la data respectivă raportarea sa la Gherea atinsese deja un punct culminant, constând în mult mai mult decât o simplă încercare de a-i relua sau continua cercetările, așa cum dorise s-o facă în perioada interbelică. Cu cea mai bună parte a operei sale deja în spate, Stahl putea spune că adusese o contribuție semnificativă și originală la analiza marxistă a chestiunii agrare românești, preluând, modificând și extinzând argumentul lui Gherea mult peste orice și-ar fi putut imagina autorul Neoiobăgiei. Astfel, textul lui Stahl despre Gherea trădează mai puțin modul în care acesta îi furnizase un simplu cadru de referință subiacent și reflectă mai mult preocupările lui Stahl din perioada redactării textului respectiv și recitirea lui Gherea în lumina acestor preocupări. Ideea „sistemului mondial modern” era la sfârșitul anilor 1970 încă o noutate absolută, textul fondator al lui Wallerstein pentru analiza sistemelor-lume fiind publicat doar cu câțiva ani mai devreme.38 Dincolo de anumite principii teoretice generale, pe care Gherea într-adevăr le anticipase în mod cât se poate de clar, pentru a lega textele lui Gherea de literatura contemporană despre dezvoltarea capitalismului european Stahl trebuia să aducă 37

38

Henri H. Stahl, „Théories de C. D. Gherea sur les lois de la pénétration du capitalisme dans les «pays retardataires»”, p. 106. Pentru o ediție recentă a cărții, vezi Immanuel Wallerstein, The Modern WorldSystem I: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century, Berkeley, University of California Press, 2011. Nu întâmplător, textul lui Stahl despre Gherea a apărut în revista Review, principala publicație a celor care s-au raliat programului de cercetare a lui Wallerstein. La jumătatea anilor 1980, Stahl publică în aceeași revistă un text despre orânduirea tributară – vezi Henri H. Stahl, „The Romanian Tributary System”, Review (Fernand Braudel Center), vol. 9, nr. 4.

210

Ștefan Guga

o serie de modificări semnificative ideilor acestuia.39 În primul rând, el decalează momentul contactului țărilor române cu capitalismul occidental cu trei secole față de semnarea Tratatului de la Adrianopol, toată argumentația lui Gherea bazându-se pe faptul că pătrunderea capitalismului în agricultura autohtonă începe în 1829. Din contră, spune Stahl, acest proces începe mult mai devreme, în secolul al XVI-lea, odată cu integrarea țărilor române în rețelele comerciale continentale, ceea ce nu îl oprește pe Stahl să reutilizeze în acest scop așa-zisa teorie a „epocii istorice” expusă de Gherea, conform căreia dinamica dominantă a capitalismului înglobează și țările înapoiate, odată ce acestea intră pe orbita celor mai dezvoltate. De data aceasta, așadar, nu mai vorbim de o întreagă Europă capitalistă care ia naștere în secolul al XIX-lea, ci de una care se formează deja cu trei secole mai devreme, în mare parte prin intermediul expansiunii comerțului cu cereale. Expusă la sfârșitul anilor 1960, această observație critică a lui Stahl îi va folosi lui Wallerstein pentru a-și susține argumentul despre formarea unei economii-lume capitaliste în Europa secolului al XVI-lea.40 A doua modificare pe care o face Stahl teoriei lui Gherea constă în plasarea neoiobăgiei ca fază finală într-o lungă serie istorică de dezvoltare a unei a doua iobăgii în țările române (și, prin extensie, în Europa Centrală și de Est), proces care începe, de asemenea, în secolul al XVI-lea. Conform lui Stahl, putem vorbi de existența unei a doua iobăgii în țările române după secolul al XVI-lea, însă nu ca o evoluție ulterioară unei prime iobăgii existente în aceeași regiune, ci doar la scară continentală – și anume, ca succedând, la distanță de câteva secole, unei prime iobăgii în 39

40

Despre modul în care Gherea anticipează unele idei care ajung în prim-planul dezbaterilor de materialism istoric în anii 1970, vezi Manuela Boatcă, „Peripheral Solutions to Peripheral Development: The Case of Early 20th Century Romania”, Journal of World-Systems Research, vol. 11, nr. 1, 2015. Vezi Wallerstein, The Modern World-System I: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century, p. 91-92.

Plante exotice • Henri H. Stahl

211

vestul continentului. Dezvoltarea feudalismului în țările române s-a făcut astfel de la bun început în contextul general al evoluției capitalismului la nivelul întregii Europe. De-a lungul acestei întregi perioade, majoritatea satelor de pe teritoriul țărilor române trec de la statutul de sate libere la cel de sate aservite, acestea începând la rândul lor să dispară odată cu reformele agrare demarate la sfârșitul secolului al XVIII-lea și finalizate în 1864, odată cu instaurarea regimului neoiobag descris de Gherea. Dacă la începutul acestui proces avem de-a face cu o masă de sate libere exploatate fiscal de o clasă exploatatoare organizată de asemenea devălmaș și folosind surplusul extras pentru consum propriu, aservirea satelor începe odată cu noile oportunități oferite boierilor de expansiunea rețelelor comerciale cu Occidentul, aceștia orientându-se din ce în ce mai mult spre comerțul cu cereale și intervenind progresiv în organizarea producției agricole la nivelul satelor. După secolul al XVI-lea se trece astfel de la un set de relații de producție specifice exploatării prin tribut a unor sate autonome la un set de relații de producție feudale dublate de relații de schimb capitaliste și, în fine, printr-un lung și întârziat proces de separare a forței de muncă a țăranilor de pământ ca principal mijloc de producție, la relații de producție capitaliste. Pe teritoriul țărilor române, această evoluție s-a manifestat inegal și neuniform, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX zone întregi aflându-se în diverse stadii de trecere de la relațiile de producție specifice satelor libere, la cele feudale și capitaliste. Aparent paradoxal, pătrunderea capitalismului în țările române pare astfel a fi fost simultană și strâns legată de dezvoltarea feudalismului, cele două tipuri de relații aflându-se din secolul al XVI-lea și până la începutul secolului XX într-o simbioză ale cărei tensiuni și contradicții au impus o dinamică particulară istoriei țărilor române în toate aspectele sale (economice, sociale, politice și chiar culturale). Pentru a putea ajunge la o asemenea interpretare, Stahl trebuia să extindă și să revizuiască argumentul lui Gherea în cel puțin

212

Ștefan Guga

alte două direcții. Mai întâi, punctul de plecare nu mai era reprezentat de satele aservite, care constituiau marea masă a satelor de pe teritoriul țărilor române pe parcursul secolului al XIX-lea, ci de satele libere, minoritare în perioada care îl preocupase pe Gherea, însă postulate drept fenomen de masă de către Stahl la data intrării țărilor române în circuitele comerciale capitaliste.41 Apoi, însăși accepțiunea pătrunderii capitalismului trebuia extinsă mult dincolo de ideea marxistă elementară a formării unei clase burgheze proprietară a mijloacelor de producție opusă unui proletariat (industrial sau agrar) a cărui singură avere este propria forță de muncă, pe care este de altfel și forțat să o vândă pe piață pentru a supraviețui. Fără a abandona acest criteriu al relațiilor de producție, Stahl pune în prim-planul dinamicii istorice a feudalismului românesc relațiile de schimb capitaliste, fără de care nu se poate discuta de o analiză a procesului de aservire a satelor libere începând cu secolul al XVI-lea. Se putea baza în acest sens nu pe textele lui Wallerstein, care aveau să apară la câțiva ani după ce își definitivase interpretarea, ci pe prima dezbatere importantă a materialismului istoric postbelic, care adusese în prim-plan tocmai chestionarea acestui rol primordial al relațiilor de schimb externe asupra relațiilor de producție interne formațiunilor sociale feudale europene – și anume, dezbaterea despre tranziția de la feudalism la capitalism, care avusese loc la începutul anilor 1950 și ai cărei protagoniști principali fuseseră Maurice Dobb și Paul Sweezy.42 41

42

Despre caracterul de masă al satelor aservite în secolul al XIX-lea în lumina discuției despre modul în care opera lui Stahl o continuă pe cea a lui Gherea, vezi Z. Ornea, Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, p. 442-449. Vezi și o formă preliminară a acestui argument în Henri H. Stahl, „Organizarea socială a țărănimii”. Întreaga dezbatere, inclusiv contribuția lui Stahl, este disponibilă în Maurice Dobb și Paul M. Sweezy (coordonatori), Du féodalisme au capitalisme: problèmes de la transition, 2 vol., Paris, Maspero, 1977. Cel puțin în această privință, Stahl se alinia ideilor lui Sweezy și ale celorlalți marxiști pe care Robert Brenner avea să-i numească mai târziu „neo-smithieni”; vezi Robert Brenner, „The Origins

Plante exotice • Henri H. Stahl

213

IV. Angajamente politice, de la marxismul strategic la cel academic

M

izele politice se schimbaseră radical de la primul contact al lui Stahl cu ideile lui Gherea la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului XX la încercarea sa explicită de la mijlocul anilor 1970 de a-l poziționa pe Gherea ca principal teoretician marxist al chestiunii agrare românești și ca întemeietor autohton al unei gândiri sociologice explicit teoretice. Pentru marxiștii din Occident cu care Stahl intrase într-o formă sau alta de dialog după război, miza politică a dezbaterilor despre tranziția de la feudalism la capitalism și, mai târziu, a celor strict preocupate de modurile de producție precapitaliste, era cât se poate de abstractă: se vorbea de posibilitatea ca lămurirea chestiunii tranziției de la feudalism la capitalism să poată elucida mecanismele și forma unei eventuale tranziții de la capitalism la socialism; chiar dacă în anumite cazuri se punea din nou problema unei tranziții directe de la un mod de producție precapitalist sau de la un capitalism insuficient dezvoltat direct la socialism, această chestiune nu mai avea relevanța politică imediată pe care o avusese pentru Internaționalele a Doua și a Treia, funcționând de cele mai multe ori ca pretext și surplus pentru niște mize de cele mai multe ori clar circumscrise câmpului de producție culturală. Chiar dacă, așa cum spune Stahl, întrebările și soluțiile teoretice ale lui Gherea se asemănau, spre exemplu, cu cele ale lui Wallerstein de mai târziu, mizele politice nu puteau fi mai diferite. Deși Gherea anticipase într-un fel sau altul ideea unei economiilume capitaliste, în anii 1970 identificarea unei anumite formațiuni sociale într-o anumită perioadă ca fiind feudală sau capitalistă era of Capitalist Development: A Critique of Neo-Smithian Marxism”, New Left Review, nr. 104, 1977. O prezentare detaliată a acestei dezbateri și a celor ulterioare este disponibilă în Ellen Meiksins Wood, Originea capitalismului. O perspectivă mai largă, Cluj, Tact, 2015.

21 4

Ștefan Guga

o chestiune de dezbătut în publicații academice cu circuit închis, pe când la începutul secolului asemenea concluzii contau în primul rând în stabilirea strategiilor politice, iar divergențele științifice se transmutau imediat în conflicte politice. Până în anii 1970, Stahl se deplasase deja pe acest continuum între un marxism esențialmente strategic și unul prin excelență academic, în direcția celui din urmă. Înțelegerea tranziției de la feudalism la capitalism în Europa Centrală și de Est putea, desigur, folosi în mod direct unei critici sociologice imanente a socialismului de stat, prin sublinierea dependenței tranziției prezente – și anume, cea de la capitalism la așa-zisul „socialism real existent” – de traiectoria istorică a regiunii și situarea acestei tranziții în siajul celor anterioare. Este cazul, desigur, analizei lui Câmpeanu a originii stalinismului, precum și a elaborării conceptului de „societate sincretică”43, amalgamând deopotrivă elemente feudale, capitaliste și anticapitaliste – concept care se situează în descendența Neoiobăgiei lui Gherea, regimul neoiobag nefiind altceva decât o amalgamare de elemente feudale și capitaliste. Această idee a formațiunilor sociale hibride domină și opera lui Stahl, însă cel puțin în forma sa matură, la care ajunge abia în anii 1960-1970, este lipsită în mare parte de o relevanță politică imediată, ca în cazul lui Gherea sau Câmpeanu. Desigur, Stahl încearcă, mai ales după 1965, să promoveze un discurs marxist explicit heterodox atât pe tărâmul istoriografiei, cât și pe cel al sociologiei, mizele înțelegerii tranziției de la feudalism la capitalism limitându-se la luptele din interiorul câmpului de producție culturală și centrându-se mai ales pe chestiuni de epistemologie. Aceste lupte au fost în cele din urmă pierdute de Stahl – în ciuda puterii incontestabile a interpretărilor pe care le avansase –, așa cum de altfel el însuși recunoștea atât în public (în 43

Vezi Felipe Garcia Casals (Pavel Câmpeanu), Societatea sincretică, Iași, Polirom, 2002.

Plante exotice • Henri H. Stahl

215

Probleme confuze), cât și în privat (în interviurile cu Rostás). Eseuri critice a rămas singura tentativă, chiar dacă indirectă, de a pune sub semnul întrebării naționalismul hegemonic al anilor 1980, fără însă a ataca economia politică a socialismului de stat și, în orice caz, rămânând fără vreun ecou semnificativ la vremea respectivă și chiar și după 1989.44 Sunt incerte consecințele oricărei posibile încercări de a conecta cunoașterea trecutului presocialist cu politicile de urbanizare postbelice, la fel cum nu putem estima măsura în care criticile pe care Stahl era dispus să le aducă socialismului de stat într-un cadru privat se reverberau asupra conținutului activităților sale didactice și de cercetare.45 Analizele lui asupra tranziției de la feudalism la capitalism și orânduirilor precapitaliste erau așadar înregimentate unor lupte în primul rând academice, vizând cel mult câmpul producției culturale în ansamblul său.46 Dincolo de orice preocupare strict științifică, la începutul secolului XX chestiunea tranziției (de la feudalism la capitalism și eventual la socialism) era în centrul politicii Internaționalelor a Doua și 44 45

46

În mod cert, nu din vina lui Stahl, cartea fiind cu totul remarcabilă. Vezi, e.g., Miron Constantinescu și Henri H. Stahl (coordonatori), Procesul de urbanizare în R. S. România. Zona Slatina-Olt, București, Editura Academiei, 1970. În interviurile cu Rostás, Stahl critică socialismul de stat nu dintr-o perspectivă antisocialistă, ci dintr-una explicit socialistă. Critica sa nu avea nimic de-a face cu anticomunismul postsocialist, ci era în mod evident o critică imanentă unui discurs socialist. Din nou, aceste tentative ale lui Stahl nu au avut practic nicio consecință nici după 1989. Imediat după căderea regimului Ceaușescu, Stahl se numără printre semnatarii „Declarației istoricilor liberi din România”, document care pleda, printre altele, pentru „purificarea de o retorică deșănțată și găunoasă” a discursului istoriografic și pentru „restabilirea unui limbaj adecvat pentru exprimarea adevărului”; vezi Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007, p. 501-503. Așa cum arătase în Eseuri critice și, mai ales, în Probleme confuze, acest lucru nu ar fi presupus sub nicio formă evacuarea interpretărilor marxiste, ci dimpotrivă. Tot imediat după 1989, Stahl se remarcă în public prin adoptarea unei poziții împotriva decolectivizării pripite a agriculturii; vezi Henri H. Stahl, „«Omul și pogonul»”, Revista 22, nr. 10, 1990.

216

Ștefan Guga

a Treia. Neoiobăgia lui Gherea exemplifica foarte bine modul în care analiza trecutului avea un impact direct asupra înțelegerii prezentului și a elaborării unei viziuni asupra viitorului – cu alte cuvinte, asupra alcătuirii unei strategii politice propriu-zise. Atât așa-zisa „teză țărănească” susținută și de Iorga – potrivit căreia existența satelor libere organizate în devălmășie era anterioară aservirii țăranilor și formării unei clase boierești, teză care îi va servi drept inspirație lui Stahl în afirmarea de mai târziu a ubicuității acestui tip de sat pe întreg teritoriul țărilor române înainte de integrarea în rețelele comerciale capitaliste în secolul al XVI-lea, când satele încep să cadă în aservire –, cât și „teza boierească” direct opusă ei – potrivit căreia satele libere fuseseră dintotdeauna un fenomen marginal, boierii fiind proprietarii originari atât ai pământului, cât și ai țăranilor care locuiau pe pământurile boierilor – nu erau simple interpretări academice, ci aveau o valoare ideologică explicită, luptele politice imediate din jurul chestiunii agrare purtându-se și pe terenul istoriografiei trecutului îndepărtat al lumii rurale.47 Stahl nu putea rămâne izolat de această contopire asumată a cunoașterii cu politicul sub umbrela chestiunii agrare. Nu era vorba numai de Gherea și de mișcarea socialistă sau de controversele istoriografice în care era implicat Iorga, ci și de sociologia pe care încerca s-o instituționalizeze Dimitrie Gusti, care, chiar dacă punea accentul pe profesionalizare, sau mai degrabă chiar în 47

Despre cele două teze, vezi Henri H. Stahl, „Organizarea socială a țărănimii”, p. 560-561. Această chestiune nu se limita la „Iorga și anti-iorghiști”, cum spune Stahl, ci reprezenta o dezbatere istoriografică majoră la vremea respectivă, în care Iorga ocupa o poziție relativ marginală (îi mulțumesc lui Adrian Grama pentru această observație). Stahl face o analiză de clasă a preocupărilor cu trecutul și prezentul satului românesc și a mizelor politice din jurul dezbaterilor despre proprietate în „Piedici mai vechi în alcătuirea unei sociologii românești”, Sociologie românească, vol. 2, nr. 1, 1937. Pentru comparația între contextul interbelic strategic și contextul academic din anii 1960 și 1970, vezi și critica modului în care aceste teze reapar în această perioadă ca discursuri universitare, în Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească.

Plante exotice • Henri H. Stahl

217

virtutea acestei insistențe, avea în același timp ambițiile unei mișcări politice în toată regula. Altfel spus, în perioada interbelică Stahl nu avea cum să se situeze în afara realității unor granițe relativ indistincte ale câmpului de producție culturală în interiorul câmpului puterii, iar producția de cunoaștere nu beneficia de autonomia relativă pe care se puteau baza analizele postbelice ale chestiunii agrare în tranziția de la feudalism la capitalism – de unde, printre altele, și fluiditatea și plasticitatea unor etichete ca „științific” sau „sociologic” în anii 1920 și chiar și 1930.48 Publicațiile lui Stahl din această perioadă reflectă acest amestec de angajamente deopotrivă politice și intelectuale în cel puțin trei feluri. În primul rând, textele lui Stahl de până la sfârșitul anilor 1930 contribuie explicit la edificarea (din nou, deopotrivă intelectuală și politică) proiectului sociologiei lui Gusti. În al doilea rând, ele au la bază intenția lui Stahl de a clarifica anumite controverse majore ale istoriografiei rurale a țărilor românești, cu impact direct asupra dezbaterilor politice contemporane. În al treilea rând, elucidarea „enigmei științifice” a trecutului satului românesc trebuia grefată pe o mai bună înțelegere a transformărilor majore din prezent și din trecutul recent, mai ales când venea vorba de pătrunderea capitalismului și consolidarea relațiilor capitaliste.49

V. Proprietate și economie politică: pădurile vrâncene ca punct de turnură

C

ercetările lui Stahl din Vrancea puteau aduce contribuții semnificative în toate aceste trei privințe, regiunea fiind importantă din mai multe motive. În primul rând, pentru că aici 48

49

Despre autonomia relativă a câmpului de producție culturală în interiorul câmpului puterii, vezi Pierre Bourdieu, The Field of Cultural Production: Essays on Art and Literature, New York, Columbia University Press, 1993, p. 37-45. Vezi Henri H. Stahl, „Organizarea socială a țărănimii”, p. 576.

21 8

Ștefan Guga

predominau satele libere și formele de organizare răzeșești, care în istoria recentă avuseseră o pondere semnificativă în ansamblul satelor de pe teritoriul țărilor românești, chiar dacă satele aservite și formele de organizare clăcașe erau în mod cert predominante. Din moment ce Gherea amintea doar ocazional de problema satelor libere, Neoiobăgia având în vedere strict problematica satelor aservite, Stahl putea de la bun început invoca nevoia de completitudine.50 În al doilea rând, la începutul secolului XX, Vrancea se remarca drept „cea mai arhaică regiune din țară”, între satele vrâncene și cele din restul țării existând un decalaj istoric semnificativ, de unde și posibilitatea studiului acestor sate pentru a înțelege trecutul (îndepărtat sau nu) al tuturor satelor de pe teritoriul țărilor române, în măsura în care satele din Vrancea se înscriau cu întârziere pe aceeași traiectorie.51 În al treilea rând, tot datorită acestui decalaj istoric, Vrancea oferea o posibilitate unică de cercetare directă a procesului de pătrundere a capitalismului în satele românești, din moment ce acesta începuse mult mai târziu decât în celelalte teritorii, abia către sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind în deplină desfășurare la data demarării cercetărilor lui Stahl. Acest avantaj oferea posibilitatea de a combina cercetarea istorică documentară cu cercetarea sociologică de teren, pe care Stahl o considera, dincolo de orice contribuție empirică sau teoretică, o inovație metodologică importantă în sine. Textele lui Stahl despre Vrancea din această perioadă – atât monografia Nerejului, cât și capitolul din Enciclopedia României sau unele texte din revista Sociologie românească – descriu procesul de pătrundere a capitalismului ca deopotrivă accelerând și profitând de pe urma disoluției formelor de organizare devălmașe. Pe de o parte, era vorba de proliferarea societăților anonime forestiere, 50

51

Vezi și discuția din Z. Ornea, Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, p. 442-449. Henri H. Stahl, „Organizarea socială a țărănimii”, p. 563.

Plante exotice • Henri H. Stahl

219

care introduceau în Vrancea metode industriale de exploatare a pădurilor, având în spate puterea capitalului financiar străin.52 Pe de altă parte, exploatarea lemnului devenise principala activitate economică a vrâncenilor, în dauna tradiției eminamente pastorale a regiunii, economia Vrancei căpătând un caracter din ce în ce mai monetar și mai orientat către piață, simultan cu apariția unor inegalități interne fără precedent și a proletarizării țăranilor. Dezvoltarea relațiilor capitaliste nu ducea în mod direct și automat la disoluția formelor tradiționale de organizare, ci se grefa pe ele, avansând nu atât împotriva, ci chiar prin intermediul mecanismelor economice și politice de funcționare a devălmășiei. Astfel, sistemul juridic al devălmășiei – ca de altfel o bună parte a instituțiilor sătești tradiționale – ajunsese nu să protejeze Vrancea de progresul relațiilor capitaliste, de explozia inegalităților și de transformarea bunurilor comune în mărfuri, ci tocmai invers. Mai mult, încercarea statului de a clarifica situația drepturilor de proprietate asupra pădurilor printr-un nou cod silvic, menit să oprească abuzurile și să impună un sistem juridic modern, funcționase mai degrabă ca un cal troian, exacerbând problemele existente și pervertind și mai mult devălmășia vrânceană.53 Cercetările de teren și publicarea primelor texte pe baza materialului din Vrancea au constituit un punct de turnură pentru Stahl, 52

53

Mult mai târziu, în interviurile cu Zoltán Rostás, Stahl subliniază că nu reușise să exploreze pe măsura importanței sale rolul capitalului financiar în procesul de pătrundere a capitalismului în Vrancea. Trebuie să avem în vedere aici și influenta lucrare a lui Hilferding pe tema capitalului financiar, publicată în 1910 – vezi Rudolf Hilferding, Finance Capital: A Study of the Latest Phase of Capitalist Development, Londra, Routledge & Kegan Paul, 1981. Întrucât Hilferding a fost unul dintre principalii reprezentanți ai austromarxismului, este mai mult ca sigur că Stahl era familiar cu această lucrare. Vezi Henri H. Stahl și Gheorghe Serafim, „O situație juridică intolerabilă – neorganizarea obștilor răzeșești din Vrancea”, Sociologie românească, vol. 4, nr. 1-3, 1939.

22 0

Ștefan Guga

deopotrivă din perspectivă intelectuală și politică. Într-o recenzie foarte critică a monografiei Nerejului, publicată la scurt timp după apariția cărții, Stahl îi remarca eșecul în privința reflectării situației reale din Vrancea și aducerii în prim-plan a problemelor cele mai arzătoare pentru săteni. Astfel, scrie el, idealul meu ar fi fost să arăt cum această perfectă societate în miniatură, întârziind până în veacul nostru, își schimbă sensul și decade în mijlocul unei lumi dușmane: izolarea geografică ajunge a fi un blestem, tradiția o povară moartă, inertă, autarhia economică o pradă ușoară pentru capitalismul triumfător, mai ales pentru cel care, lucrând în industria forestieră, a transformat Vrancea într-un adevărat rai al exploatării «coloniale»; obiceiul pământului, o armă asasină în mâna juriștilor moderni. Și odată cu destrămarea întregului sistem, urma să se vadă și decăderea culturală, slăbirea forței psihice, colective, moartea folklorului, boala și mizeria cruntă cuprinzând o populație pe vremuri înfloritoare. În analiza acestui proces social, ași fi vrut să spun întreg adevărul: să arăt pricinile și vinovățiile, chiar când ele atrăgeau după sine grave învinuiri aduse însăși organizației de Stat a României de la 1864 încoace! Uneori, pătrunși de durerosul adevăr pe care îl formulam, glasurile noastre, ale tuturor celor care am lucrat în acel sat, au devenit polemice și, după câte ni s-au spus, supărătoare.54 Problema majoră a celor trei volume despre Nerej consta tocmai în rămânerea prea aproape de conceptele și viziunea teoretică generală ale lui Gusti. Chiar dacă ideile la care Stahl spune că 54

Henri H. Stahl, „Recenzie la Nerej, un village d’une région archaïque”, Sociologie românească, vol. 4, nr. 7-12, 1942, p. 624.

Plante exotice • Henri H. Stahl

221

ținea cel mai mult se regăsesc pe parcursul monografiei, ele sunt marginalizate în dauna unei sociografii extinse a cărei valoare propriu-zis sociologică Stahl o considera cel puțin discutabilă. Înțelegerea transformărilor din Vrancea contemporană necesita o interpretare de economie politică mult mai amănunțită decât reușise să facă în cartea din 1939. Drept dovadă, toate publicațiile sale ulterioare abandonează nu numai intenția de a exemplifica ideea de sociologie monografică, așa cum o concepuse Gusti – acesta fiind scopul principal și explicit asumat al cărții despre Nerej –, ci și privilegierea cu orice preț a ideilor teoretice ale acestuia, în favoarea unei scheme analitice de ansamblu mult mai apropiate de cea a lui Gherea decât de cea a lui Gusti. De aici și lipsa de ambiguitate a textelor ulterioare – în comparație cu monografia Nerejului, unde analiza marxistă în termeni predominant nemarxiști se pierde printre sute de pagini de prezentare de date brute organizate conform schemei cadrelor și manifestărilor elaborate de Gusti –, din moment ce nu se mai pune problema unei disonanțe atât de pronunțate între scopuri și mijloace, între întrebările pe care Stahl le pune și categoriile interpretative pe care le folosește pentru a încerca să dea niște răspunsuri. Nu mai puțin important, experiența din Vrancea a avut un impact semnificativ asupra ideilor politice ale lui Stahl, precum și asupra practicii sale politice propriu-zise. Situația din Vrancea nu putea fi rezolvată nici prin încercarea de a conserva cu orice preț formele de organizare tradiționale, nici prin susținerea dezvoltării relațiilor capitaliste și a unor structuri statale moderne, indiferent de formele concrete pe care le luau acestea la nivel local. De asemenea, mijloacele nu se puteau limita la cele specifice activismului cultural și la intervenții incrementale de reformă de genul celor demarate de Gusti sub egida Fundației Regale, Stahl susținând explicit necesitatea unei intervenții masive și în forță a statului

222

Ștefan Guga

pentru stabilizarea situației din Vrancea.55 Mai mult, el se implică direct în lupta împotriva abuzurilor societăților anonime, nu numai prin promovarea susținută a unor preoți din satele vrâncene – care, dacă ne luăm după descrierile lui Stahl, pot fi considerați, în limbaj gramscian, intelectualii organici ai mișcării sătenilor împotriva exploatării capitaliste a pădurilor –, sau prin activitatea sa publicistică, ci și printr-o asociere directă cu rețelele secrete ale sătenilor care se întindeau în întreaga Vrance și care luptau împotriva societăților anonime inclusiv prin mijloace violente. În mod evident, această implicare directă a lui Stahl în susținerea cauzei sătenilor vrânceni mergea dincolo de orice angajament politic față de proiectul lui Gusti sau față de social-democrați.56 55

56

Despre Gusti și Fundația Regală, vezi Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8, București, Curtea Veche, 2009; Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară: Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică. Chiar dacă o asemenea comparație ar putea părea aleatorie și exagerată, problema pădurilor și a sistemelor juridice menite să instituționalizeze proprietatea privată asupra a ceea ce în mod tradițional fusese considerat un bun comun fără limite sau reglementări clare impuse uzului individual apare ca un punct de cotitură și în biografia intelectuală a lui Marx, care și-a îndreptat atenția spre economia politică după ce analizase dezbaterile din dieta renană privitoare la furtul de lemne; vezi Karl Marx, „Dezbaterile celei de-a 6-a diete renane. Dezbaterile asupra legii cuprivire la furtul de lemne”, in Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 1, București, Editura Politică, 1957; Karl Marx, „Contribuții la critica economiei politice”, in Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 13, București, Editura Politică, 1962, p. 7-8. Pentru o analiză a chestiunii furtului de lemne în Prusia anilor 1840, precum și a rolului analizei dezbaterilor din jurul furtului de lemne pe care Marx o face în Gazeta renană, vezi John Bellamy Foster, Marx’s Ecology: Materialism and Nature, New York, Monthly Review Press, 2000, p. 66-68; Ernest Mandel, The Formation of the Economic Thought of Karl Marx: 1843 to Capital, Londra, Verso, 2015, p. 11-14. Legitimitatea unei asemenea comparații nu reiese din vreo presupunere că Stahl ar fi fost la curent cu detaliile biografiei intelectuale a lui Marx – o speculație cu totul irelevantă, indiferent dacă e adevărată sau nu –, ci din faptul că ei surprind procese asemănătoare (dinamica relațiilor de clasă și dezvoltarea proprietății private), chiar dacă desfășurate la mai bine de opt decenii distanță, care nu doar întâmplător vizau același obiect (pădurile și exploatarea lemnului) și față de care, la fel de neîntâmplător, găsesc neadecvate mijloacele filosofiei și analizei politice, în cazul lui Marx, respectiv sociologiei lui Gusti, în cazul lui Stahl.

Plante exotice • Henri H. Stahl

223

VI. Tranziții, formațiuni sociale și relații de clasă

S

ociologia lui Stahl debutează cu această preocupare pentru tranziția la capitalism (predominant în textele interbelice), completată apoi de analiza tranziției la feudalism (predominant în textele din primele două decenii și jumătate după război) și trecând în cele din urmă la procesul de formare și evoluție a tributarismului prefeudal din perioada cuprinsă între retragerea romană și secolul al XVI-lea (mai ales în textele de după 1970). Pe lângă analiza mecanismelor din spatele acestor trei tranziții, Stahl surprinde în detaliu modul de funcționare internă al fiecărui tip de formațiune – sau orânduire – socială. Această progresie nu este întâmplătoare și nu reflectă doar traiectoria aparte parcursă de Stahl în contextul diverselor mutații ale câmpului de producție culturală care au făcut ca unele dintre aceste problematici să devină în anumite perioade mai legitime decât altele. Stahl oferă de la bun început o justificare metodologică, afirmând avantajul, dacă nu chiar necesitatea, studierii retrogresive a istoriei, începând cu prezentul și mergând succesiv către perioade din ce în ce mai îndepărtate.57 Pe lângă întregirea preocupărilor sale empirice și metodologice, trecerea 57

În această privință, una dintre sursele de inspirație ale lui Stahl era un faimos pasaj din introducerea lui Marx la Grundrisse: „Anatomia omului ne oferă o cheie pentru înțelegerea anatomiei maimuței. [...] Economia burgheză ne oferă astfel cheia pentru înțelegerea economiei antice etc., dar nicidecum în maniera proprie economiștilor, care șterg toate deosebirile istorice și care văd în toate formele de societate numai formele burgheze. [...] Apoi, dat fiind că însăși societatea burgheză nu este decât o formă antagonistă de dezvoltare, relațiile unor formații anterioare se întâlnesc în ea, adesea, doar într-o formă complet denaturată sau chiar parodiată, cum este cazul, de pildă, cu proprietatea comunală” – Karl Marx, „Introducere. (Din manuscrisele economice din anii 1857-1858)”, in Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 13, București, Editura Politică, 1962, p. 679. Vezi și Henri H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol. 3: Procesul de aservire feudală a satelor devălmașe, p. 378. Dincolo de principiile metodologice enunțate în acest pasaj, trebuie remarcat și exemplul denaturării proprietății comunale în capitalism.

22 4

Ștefan Guga

de la o tranziție la alta are în spate și o sofisticare teoretică din ce în ce mai pronunțată, spre sfârșitul carierei sale Stahl trecând de la formulările teoretice lui Gherea la structuralismul althusserian, care își propunea nimic altceva decât să refacă bazele teoretice ale materialismului istoric, explicitând, printre altele, și vechea problemă a dezvoltării inegale și a formațiunilor sociale hibride, definite acum ca totalități structurate, rezultatul articulării istorice a mai multor moduri de producție.58 Valoarea textelor lui Stahl nu se limitează la formularea unei interpretări extrem de elegante a istoriei țărilor românești sau la clarificările importante pe care le aduce perspectiva sa asupra controverselor despre tranziții – pentru care cazul Europei de Est, general vorbind, era interesant nu numai în sine, ci și pentru evaluarea comparativă a istoriografiei altor regiuni, în special a Europei occidentale. Specific lui Stahl este și volumul de-a dreptul copleșitor al detaliilor empirice și al nuanțărilor aduse acestei perspective de ansamblu, precum și modul extrem de sofisticat în care construiește această întreagă istorie ca o istorie a relațiilor de clasă care întretaie o serie de evoluții ce țin de tehnologie, demografie, sisteme juridice și tradiții culturale. Chiar dacă devălmășia sătească rămâne piatra unghiulară a întregii sale sociologii, materialismul istoric al lui Stahl cuprinde nu numai analiza mutațiilor suferite de formele de organizare țărănești, ci și o istorie paralelă a formelor de organizare a claselor exploatatoare, împreună cu o întreagă istorie a transformării formelor de autoritate statală și a rolului acestora în alterarea raporturilor dintre clase. Începând cu anii 1970, sub influența dezbaterii internaționale asupra modului de producție asiatic, Stahl împărtășește cu Miron Constantinescu interesul față de modul de producție tributal (în cazul lui Constantinescu) sau orânduirea tributară (în cazul lui 58

Vezi Louis Althusser, Citindu-l pe Marx, București, Editura Politică, 1970, p. 155-167.

Plante exotice • Henri H. Stahl

225

Stahl).59 Orânduirea tributară se formează pe teritoriul viitoarelor țări române în perioada imediat următoare retragerii romane ca o simbioză dintre masa satelor autonome rezultate în urma teritorializării unor structuri tribale, pe de o parte, și cuceritorii nomazi, pe de cealaltă parte, aceștia din urmă, de asemenea organizați în devălmășie, exploatându-i pe primii printr-un mecanism pur fiscal (tributul), țăranii având o autonomie totală în ce privea organizarea producției. Perioada cuprinsă între secolul III și începutul secolului al XVI-lea e caracterizată de intensificarea unui conflict între cuceritorii nomazi și o nobilime autohtonă emergentă, din care ultimii ies în cele din urmă învingători, în alianță cu sătenii. Apariția formațiunilor statale autohtone marchează această ascensiune a nobilimii autohtone și transformarea statului dintr-un simplu instrument de organizare a exploatării fiscale într-o structură care cumulează și putere militară. De-a lungul aceleiași perioade, organizarea internă a satelor devălmașe suferă transformări semnificative ca urmare a avansului tehnologic și a presiunii demografice, care permit producția unui surplus suficient de semnificativ încât să destabilizeze relațiile interne dintre săteni și să ducă la apariția conflictelor în jurul distribuirii acestui surplus. Acesta este doar începutul unui proces neuniform de disoluție a formelor originare de devălmășie care avea să se desfășoare pe parcursul mai multor secole și pe care, pe parcursul scrierilor sale, Stahl îl urmărește sistematic împreună cu transformările generale ale relațiilor de 59

Conceptul de mod de producție tributar era o specificare a chestiunii mai ample a modului de producție asiatic, în jurul căreia s-a iscat o dezbatere aprinsă în perioada postbelică, la nivel internațional, dar în special în Franța, fiind puternic influențată de structuralismul lui Althusser. Pentru o analiză critică a acestor dezbateri, vezi Perry Anderson, Lineages of the Absolutist State, Londra, New Left Books, 1974, p. 462-549. La fel ca în cazul tranziției de la feudalism la capitalism, interesul marxiștilor români pentru modul de producție asiatic nu era rezultatul unui simplu reflex mimetic, ei participând și contribuind direct la aceste dezbateri.

22 6

Ștefan Guga

clasă și ale economiei politice ale orânduirilor tributare, feudale și, în cele din urmă, capitaliste. Tranziția la feudalism este declanșată de racordarea teritoriului țărilor române la rețelele comerțului cu cereale către Occident, edificându-se pe acest teren al evoluției orânduirii tributare, cu o clasă exploatatoare autohtonă și formațiuni statale care deveniseră ceva mai mult decât niște simple instrumente de exploatare fiscală. Noile oportunități de comerț au mai întâi un impact asupra gospodăriei boierești, care își reorientează producția de la consum către piață. Exacerbarea conflictului dintre țărani și boieri rezultă din încercarea celor din urmă de a acapara o parte din ce în ce mai mare din surplusul produs de primii, ajungând să se implice direct în organizarea producției, fapt ce marchează căderea satelor în aservire și trecerea de la o exploatare pur fiscală, specifică orânduirii tributare, la una propriu-zis feudală. Totodată, clasa exploatatoare se consolidează prin îndepărtarea progresivă a boierilor mici și concentrarea averilor în mâinile unor boieri ce au în proprietate un număr cât mai mare de sate. Statul, de asemenea, își dezvoltă funcțiile de întărire și menținere a acestei puteri a boierilor, însă devine și un teren pentru lupta de clasă între țărani și boieri, începând să intervină în vederea combaterii consecințelor acestui conflict (politice, dar mai ales economice). Seria de reforme agrare începută la sfârșitul secolului al XVIIIlea marchează explicit nu numai consolidarea acestui rol al statului de guvernare a teritoriului și a populației, ci și începutul transformării relațiilor de producție, de la cele specifice feudalismului la cele ce țin, cel puțin din punct de vedere juridic, de capitalism. Reintegrând narațiunea lui Gherea într-o istorie a relațiilor de clasă ce se întinde pe mai bine de un mileniu și jumătate, Stahl ajunge la situația specifică secolului al XIX-lea, în care dezvoltarea neuniformă a relațiilor feudale era vizibilă în coexistența unei majorități de sate aservite și a unei minorități de sate libere, ele

Plante exotice • Henri H. Stahl

227

însele aflate în diverse stadii de disoluție a devălmășiei originare. Această perioadă e marcată și de apariția unui nou conflict în interiorul clasei dominante, de data aceasta între marii latifundiari și o burghezie emergentă, statul jucând din nou dublul rol de miză și teren de luptă. Acest conflict este tranșat temporar nu ca în trecut, printr-o alianță între țărani și una dintre facțiunile clasei dominante împotriva celeilalte, ci tocmai printr-o alianță între aceste două facțiuni împotriva țăranilor. Neoiobăgia este caracterizată nu de o discrepanță între relațiile de producție feudale și relațiile de schimb capitaliste, ci de o dezvoltare inegală între suprastructura capitalistă și baza feudală. În același timp în care regimul neoiobag începea să-și arate slăbiciunile, regiunea Vrancei, rămasă relativ izolată timp de câteva secole, intră într-un proces accelerat de transformare, permițându-i lui Stahl să observe și să documenteze direct transformări care în alte părți se prelungiseră pe parcursul mai multor secole.

VII. Coordonatele unei sociologii marxiste

D

in punct de vedere al politicii interbelice, toate acestea puteau fi fără discuție considerate părți ale unei istorii a prezentului. După cum am menționat deja, Henri H. Stahl nu a făcut joncțiunea între această serie istorică și perioada socialismului de stat, la fel cum nici științele sociale postdecembriste nu au reușit să transforme această sociologie istorică cu totul impresionantă într-o unealtă de înțelegere a regimurilor pre- și post-1989. Dintr-o perspectivă politică imediată, așadar, ideile lui Stahl par mai puțin relevante astăzi decât ar fi putut părea în perioada interbelică, când de altfel evidența acestei relevanțe a și jucat un rol decisiv în evoluția sa intelectuală. Din perspectiva prezentului rămâne de văzut cât de oportună (și cât de posibilă) este reluarea sociologiei istorice a lui

22 8

Ștefan Guga

Stahl în vederea realizării joncțiunii cu analiza trecutului imediat și a orânduirii capitaliste de după 1989. În acest sens, opera lui Stahl nu constituie doar o parte consistentă a unei tradiții marxiste românești și nici nu oferă doar un punct de plecare istoriografic. Probabil cea mai importantă eventuală contribuție a lui – dacă nu la transformarea, măcar la înțelegerea problemelor prezentului – este sociologia sa marxistă, ale cărei linii de forță reies din întreaga sa operă (deci nu numai din sociologia sa istorică) și care pot fi schițate pe scurt, dincolo de orice preocupare strict empirică. În primul rând, avem de-a face cu critica cunoașterii istorice, Stahl pledând pentru o înțelegere structurală a istoriei și pentru trecerea dincolo de evenimențialism și de diferitele forme de ortodoxie istoriografică (stalinistă, occidentalocentrică și așa mai departe). Critica cunoașterii sociologice pledează pentru o sociologie neînregimentată disciplinar (deci nu o sociologie tautologic definită ca „știință a societății” sau a „socialului”, ci o sociologie care include atât istoria, cât și economia politică), materialistă (deci anti-idealistă), empirică dar nu empiristă (deci nu pozitivistă și nici dogmatică) și preocupată de logica practică inerentă proceselor sociale (deci anti-scolastică). O astfel de sociologie marxistă leagă domeniul practicii sociale de perspectiva totalității – a formațiunilor sociale și a modurilor de producție – ca întreg structurat, complex și neuniform, a cărei dinamică e dată de permanentele tensiuni produse de mecanismele evoluțiilor inegale ale diferitelor sale substructuri, de unde și necesitatea unei perspective inerent comparative, care să ia în calcul ubicuitatea dezvoltării inegale sincronice și diacronice. Centralitatea conflictului de clasă este caracteristică acestei sociologii, chiar dacă nu sub forma unei preocupări reducționiste (de ordin teoretic sau empiric) care să acapareze modalitățile complexe în care acest conflict capătă substanță în contexte concrete; clasele sociale sunt la rândul lor structuri complexe, de unde și faptul că sociologia nu se identifică

Plante exotice • Henri H. Stahl

229

cu economia politică, ci o integrează și o depășește. După Stahl, o astfel de sociologie marxistă reprezintă în mod necesar nu numai un discurs despre o realitate situată geoistoric, ci face la rândul său parte dintr-o asemenea realitate concretă, ce poate sau nu să se identifice cu prima. Cunoașterea științifică se situează așadar întotdeauna în interiorul proceselor sociale, de unde și insistența permanentă a lui Stahl asupra responsabilității intrinseci (chiar dacă de cele mai multe ori neconștientizate) a oricărui practicant al unei forme sau alta de știință socială. În toate aceste privințe, indiferent dacă a reușit sau nu întotdeauna să se ridice la înălțimea propriilor așteptări, contribuția lui Stahl la o mai bună interpretare a lumii (dacă nu și la o schimbare a ei) este dincolo de orice dubiu.

MIRON CONSTANTINESCU F lor in Poenar u

O

anecdotă repetată adesea despre Miron Constantinescu, având o bază reală în autobiografia de cadre a acestuia, povestește cum s-a petrecut adeziunea lui la cauza comunistă. În vara anului 1935, Constantinescu s-a retras la o mănăstire pentru a se decide între legionarism și comunism; după câteva săptămâni, a revenit în București total convins de cauza comunistă. Cei care invocă această anecdotă o fac de regulă pentru a sublinia caracterul arbitrar al convingerii sale comuniste, care nu a izvorât „natural” din credințe intime sau din context biografic.1 Numai că ceea ce scapă acestei perspective este tocmai caracterul rațional, cerebral al adeziunii lui Constantinescu la comunism. Îmbrățișarea cauzei comuniste are un caracter marxist: aceasta se face în urma unei analize obiective, științifice a situației istorice, căreia doar comunismul îi poate oferi un răspuns pe măsură. Adeziunea la comunism este astfel, din capul locului, una teoretică. Miron Constantinescu s-a născut pe 13 decembrie 1917 la Chișinău. În 1923 se mută la Arad cu mama sa, iar în 1934 ajunge la București, unde devine student al Facultății de Litere și Filosofie. Ca student va participa la seminariile și campaniile organizate de Școala Gusti. În 1935 devine membru al UTC, iar în 1936 al PCdR, aflat în ilegalitate. În ianuarie 1941 este arestat la Galați, unde conducea activitatea regionalei Dunărea de Jos. A fost condamnat la 10 ani de închisoare și încarcerat la Caransebeș, închisoarea ilegaliștilor comuniști. În septembrie 1944, 1

Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, București, Humanitas, 2015; Alexandru Bîrlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, în Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, București, Compania, 2008, p. 84; Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii, București, Humanitas, 2013.

234

Florin Poenaru

la o lună după Eliberare, Constantinescu este numit redactorșef al nou înființatului organ al partidului, Scânteia. În 1945 este ales în Comitetul Central și în Biroul Politic al PCR. În aprile 1949, Constantinescu devine președintele Comitetului de Stat al Planificării, succedându-i lui Gheorghiu-Dej. Va ocupa, de asemenea, o serie de alte funcții în partid și în stat, iar în 1954 este numit și vice-președinte al Consiliului de Miniștri. Însă în urma ședinței Biroului Politic al PMR din aprilie 1956, imediat după vizita de la Moscova prilejuită de Congresul al XXlea al PCUS, începe prăbușirea politică a lui Constantinescu. Cu această ocazie, el îl acuză pe Gheorghiu-Dej de stalinism și de propagarea cultului personalității, însă alianța sa cu Iosif Chișinevschi nu găsește sprijin printre ceilalți membri ai Biroului Politic. Prin urmare, la finalul întrunirilor, Miron Constantinescu este cel acuzat de a fi un produs politic al deviaționiștilor Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, eliminați din partid în 1952. La Plenara Comitetului Central al PMR din 1957, Constantinescu este exclus din Biroul Politic. Tot în acel an își pierde și funcția pe care o deținea în stat – ministru al învățământului. În 1961 este exclus și din funcția de membru al Comitetului Central al PMR. În urma acestei marginalizări politice va ocupa, până la reabilitare, doar funcții nesemnificative: director al Institutului de Cercetări Economice al Academiei RPR, director al Institutului de Istorie a Partidului și șef de secție la Institutul de Istorie. După moartea lui Dej devine, în 1965, ministru adjunct al învățământului, iar în 1969, după reabilitarea formală petrecută în 1968, ministru al învățământului, fiind totodată reales ca membru în Comitetul Central al partidului. În 1972 devine membru în Secretariatul Comitetului Central. Anterior, în 1970, fusese numit Președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice, iar în 1974 Președinte al Marii Adunări Naționale, acestea fiind doar cele mai importante funcții pe care le-a ocupat până la decesul survenit pe 18 iulie 1974.

Plante exotice • Miron Constantinescu

235

Din această succintă notă biografică reiese faptul că traiectoria lui Miron Constantinescu nu se potrivește narațiunii standard despre comuniștii români oferită de istoriografia autohtonă (și nu numai). Conform acesteia, comuniștii au fost oameni proveniți din medii sociale precare, de la periferia societății, prost sau deloc educați și care au îmbrățișat cauza comunistă din resentiment față de situația lor socială2, prin promisiunea de răsturnare a ordinii sociale existente comunismul apărându-le ca o salvare cu caracter personal. Constantinescu, dimpotrivă, era un intelectual de origine micburgheză, un student strălucit, aflat la momentul respectiv pe o traiectorie academică ascendentă. Renunțând însă la o foarte probabilă carieră intelectuală, el s-a alăturat în mod total cauzei comuniste. Împreună cu partidul va trece prin momentele ilegalității și închisorii, pentru ca după 1944 să dețină funcții importante atât în partid, cât și în stat. Membru de bază al cercului restrâns de putere și conducere, va participa activ la luptele interne din cadrul partidului, până când, după 1957, va fi la rându-i eliminat din sfera puterii și marginalizat în zona academică. Și aici însă fidelitatea față de partid și față de cauza comunistă va continua să se manifeste, de data aceasta pe tărâmul ideilor istorice și sociologice. Reabilitarea sa în 1968 de către Nicolae Ceaușescu s-a produs tot în urma unor lupte interne din partid, fiind făcută chiar de către unul dintre principalii săi denunțători anteriori. Funcțiile politice pe care le va deține după reabilitare nu vor putea masca însă faptul că acestea nu au însemnat și redobândirea puterii efective. Biografia lui Miron Constantinescu în PCR a fost așadar una atipică. Ca intelectual, mai ales marxist, ar fi putut sfârși alături de 2

Vezi, de exemplu, Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, București, Curtea Veche, 2007; Vladimir Tismăneanu face o observație similară în Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iași, Polirom, 2005.

236

Florin Poenaru

Pătrășcanu: în închisoare și apoi asasinat chiar de către comuniștii autohtoni pentru crime imaginare la adresa regimului. În schimb, Constantinescu a fost unul dintre principalii oameni implicați în procesul de eliminare a lui Pătrășcanu și unul dintre pilonii de bază ai partidului. În loc să intre în conflict cu facțiunea moscovită a partidului (precum Pătrășcanu) sau cu nucleul său ilegalist format din muncitori (precum Foriș), Constantinescu a reușit să rămână la vârful puterii timp de peste un deceniu, conclucrând în diferite momente cu ambele facțiuni. Ca intelectual, Miron Constantinescu putea fi tolerat într-o poziție marginală (precum Henri H. Stahl), instrumental-decorativă (precum Mihai Ralea) sau complet nesemnificativă (precum Pavel Câmpeanu). În schimb, va juca un rol esențial în primul deceniu postbelic românesc. Cum se explică acest lucru? Care sunt circumstanțele sociale, politice și istorice care au făcut posibilă o asemenea traiectorie politică? Aceste întrebări sunt și mai importante prin prisma faptului că destinul lui Constantinescu a fost atipic nu doar pentru România, ci și pentru spațiul estic comunist în general. El a fost unul dintre puținii intelectuali marxiști care au ajuns la putere în partid, care a participat în mod activ și de pe poziții de putere reală la conducerea țării și care a pierdut puterea nu ca urmare a unor epurări dictate de sus, ci ca rezultat al propriilor mașinațiuni politice, al propriului joc politic. Textul de față își propune să contribuie la elaborarea unor răspunsuri la aceste întrebări, angajând în mod specific producția intelectuală a lui Miron Constantinescu, elaborată cu precădere după pierderea puterii politice. Inițial pe tărâmul istoriografiei, aflată într-o perioadă de mari transformări ca urmare a schimbării relațiilor politice dintre România și URSS la începutul anilor 1960, apoi pe tărâmul sociologiei, fiind însărcinat cu reconfigurarea acesteia după 1965, când disciplina a fost din nou acceptată și instituționalizată de către regimul comunist, condus atunci de

Plante exotice • Miron Constantinescu

237

Nicolae Ceaușescu. Voi analiza principalele scrieri și idei ale lui Miron Constantinescu, plasându-le atât în cadrul discuțiilor academice din acea vreme, cât și în cadrul traiectoriei sale politice și a luptelor de putere din sânul partidului. Ceea ce mă interesează în principal este raportul dintre munca intelectual-academică a lui Constantinescu și fidelitatea sa față de acțiunile și ideologia partidului comunist atât înainte, cât și după marginalizarea sa. Și voi face acest lucru analizând mai întâi scrierile deja existente despre Miron Constantinescu, care i-au conturat și impus un anumit portret, extrem de influent în reprezentarea publică a personajului. Sarcina documentării pentru acest text mi-a fost în mod vădit ușurată de apariția monografiei pe care Ștefan Bosomitu i-a dedicat-o.3 În ciuda obiecțiilor teoretice și metodologice pe care le am față de această lucrare (și despre care voi vorbi mai jos), cartea reprezintă o prezentare exhaustivă a biografiei lui Constantinescu, bazată pe o muncă exemplară de cercetare arhivistică. Cum acest teren a fost amplu acoperit de Bosomitu, nu am să mai reiau aceste aspecte, ci am să mă concentrez asupra operei lui Constantinescu și a contextului socio-politic și intelectual în care aceasta a fost elaborată. Pe terenul istoriografiei, Constantinescu a fost nelipsit din dezbaterile anilor ’60, iar pe terenul sociologiei el s-a dorit un întemeietor de școală, căutând să imprime o direcție specifică domeniului nou înființat și să creeze astfel o sociologie pe baze materialist istorice. A reușit însă acest lucru? Chiar dacă o serie de importanți sociologi români cu notorietate în perioada tranziției postcomuniste i-au fost elevi sau măcar s-au format în siajul sociologiei așa cum a fost imaginată de Constantinescu4, 3 4

Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie. Dintre aceștia îi amintesc pe Mihai Cernea, Dumitru Sandu, Nicolae Gheorghe, Ioan Mihăilescu, Aculin Cazacu, Radu Ioanid, Dorel Abraham, Maria Larionescu, Maria Voinea; alți sociologi (precum Cătălin Zamfir sau

238

Florin Poenaru

ideile sale despre sociologie au fost complet abandonate la scurt timp după moartea sa și complet ignorate după 1989. Reconectarea simbolică cu sociologia interbelică prin intermediul figurii iconice a lui Dimitrie Gusti, dar și anticomunismul explicit al disciplinei după 1989 au făcut ca Miron Constantinescu să fie mai degrabă absent astăzi – sau în orice caz marginal – în orice istorie locală a disciplinei, în ciuda figurii sale tutelare din deceniul 1965-1975. Ipoteza mea este că unul dintre motivele pentru care s-a petrecut acest fapt nu ține de conținutul propriu-zis al ideilor lui Constantinescu (azi mai degrabă necunoscute) și nici de asocierea lui cu Partidul Comunist, într-o perioadă (tranziția) în care orice venea din trecut era respins a priori. Mai degrabă, Constantinescu a fost uitat tocmai datorită ideii sale centrale că sociologia (și știința în general) trebuie să fie în mod inevitabil politică și partizană. Pentru Constantinescu, sociologia era un instrument nu doar pentru înțelegerea realității, ci pentru transformarea radicală, revoluționară a acesteia. Sociologia marxistă pe care o propunea era chemată să participe în mod activ la emanciparea clasei muncitoare și la construirea societății comuniste prin intermediul Partidului Comunist. Pentru Constantinescu, știința – mai ales sociologia – nu avea sens desprinsă de acest ideal politic. Or, după 1989, în ciuda unei oarecare tendințe intervenționiste a sociologiei în definirea obiectivelor tranziției, aceste idealuri apăreau totuși vetuste și tributare vechii ordini comuniste. Chiar dacă sociologia postcomunistă a fost la rându-i extrem de puternic ideologizată, justificând și naturalizând de cele mai multe ori direcția neoliberală Septimiu Chelcea) au lucrat cu el și au luat parte la proiectele sale de cercetare. În ciuda amintirii calde pe care majoritatea lor o păstrează omului Miron Constantinescu, angajamentul față de ideile lui sociologice este nul. Vezi, în acest sens, transcrierea discuției de la masa rotundă dedicată rememorării figurii lui Miron Constantinescu (ocazionată de apariția cărții lui Ștefan Bosomitu): Septimiu Chelcea, „O discuție colegială despre reinstituționalizarea sociologiei în România”, Revista Inovaţia Socială, vol. 7, nr. 2, 2015.

Plante exotice • Miron Constantinescu

239

a tranziției, această ideologizare s-a făcut sub stindardul unei depolitizări manifeste. Mai mult, distanțarea de temele și influențele politice a fost compensată de subordonarea câmpului sociologiei ca atare atât intereselor concrete de partid (prin sondaje și campanii electorale), cât și celor economice (prin racordarea sociologiei la cercetările de piață și alte tipuri de sondaje cu caracter comercial). În acest peisaj, sociologia lui Constantinescu nu putea să mai joace vreun rol. Întrebarea se pune atunci ce rol a jucat ea în cadrul sistemului comunist, atât prin cercetările și rezultatele sale, cât și ca simptom al regimului în care acestea au apărut? Răspunsul la acestă întrebare este unul dintre obiectivele textului de față. Din această perspectivă, se poate reconstrui apoi și un portret diferit al lui Constantinescu față de cel cu care am fost obișnuiți de istoriografia anticomunistă. Miron Constantinescu nu a fost doar un militant politic pe tărâmul științific, continuând acolo munca partinică pe care n-o mai putea depune după mazilirea din partid. Reducerea sa la un simplu propagandist politic pe tărâmul ideilor este eronată. Constantinescu a fost un exponent a ceea ce Louis Althusser a descris ca fiind un filosof marxist: un om pentru care filosofia este o armă revoluționară și pentru care lupta de clasă se poartă inclusiv (sau poate mai ales) la nivelul teoriei.5 La fel ca filosoful descris de Althusser, Constantinescu a renunțat la poziția de intelectual mic-burghez și, îmbrățișând fără echivoc marxismul, a decis să se plaseze de partea proletariatului în filosofie și apoi în politică. Filosofia, sociologia, istoria au devenit astfel arene la fel de importante în lupta de clasă, în care proletariatul trebuia să iasă biruitor. Angajându-se în aceste lupte de pe poziții de putere politică foarte importante în Partidul Comunist Român, Miron Constantinescu a avut ca punct de pornire o asumare fără echivoc a unei perspective teoretice și filosofice. 5

Louis Althusser, Lenin and philosophy and other essays, New York și Londra, Monthly Review Press, 2001.

240

Florin Poenaru

I. Refracții

U

nul dintre primele portrete construite lui Miron Constantinescu a fost cel făcut chiar de către Partidul Comunist ca urmare și ca justificare a înlăturării sale din funcțiile politice. Deși marginalizarea politică a lui Constantinescu s-a petrecut treptat, între 1956 și 1961, portretul i-a fost fixat de partid abia cu ocazia Plenarei Comitetului Central al PMR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961.6 Această plenară este foarte importantă nu doar în ceea ce-l privește pe Constantinescu, ci mai ales datorită faptului că oferă o istorie a partidului din perspectiva facțiunii câștigătoare – adică cea condusă de Gheorghiu-Dej. Plenara justifică practic eliminarea succesivă de la vârful puterii a rivalilor: de la Lucrețiu Pătrășcanu la Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, la cuplul Chișinevschi-Constantinescu, până la foștii ilegaliști, în frunte cu Constantin Doncea. Așa cum se întâmplă de obicei cu istoria scrisă de învingători, ea tinde să dăinuie. Prin urmare, unul din lucrurile ce trebuie imediat remarcate este acela că portretul fixat de către facțiunea dejistă câștigătoare lui Miron Constantinescu a influențat în mod semnificiativ felul în care el a fost perceput ulterior, atât în timpul regimului Ceaușescu, cât și în perioada postcomunistă. Gheorghiu-Dej și oamenii săi îl prezintă pe Constantinescu într-o lumină paradoxală: atât ca un apropiat și executant al ordinelor Anei Pauker, cât și ca un spirit machiavelic dornic să folosească critica cultului personalității de după moartea lui Stalin în interes propriu; un om care acționează după voia proprie, dar și un soldat disciplinat al facțiunilor deviaționiste; un executant, dar și un despot; unul servil și arogant în același timp. Totodată, Constantinescu apare drept un intelectual sensibil la critici, dar și 6

Vezi Liviu Pleșa și Florin Constantiniu (coordonatori), Dosarul Ana Pauker, 2 vol., București, Nemira, 2006.

Plante exotice • Miron Constantinescu

241

un individ capabil de disimulare, reușind să-și ascundă apartenența la grupul deviaționist. Deși Miron Constantinescu a fost eliminat din cercul puterii pentru că a denunțat cultul personalității lui Gheorghiu-Dej, acesta din urmă îl acuză pe Constantinescu că ar fi participat activ la crearea cultului personalității lui Stalin în România, prin mijlocirea Anei Pauker. Desigur, cum plenara nu se preocupa cu stabilirea adevărului istoric, ci doar cu fixarea unei anumite interpretări, această construcție contradictorie era inevitabilă: ca apropiat al lui Dej încă din perioada ilegalității și a pușcăriei interbelice, plasarea lui Miron Constantinescu în tabăra Anei Pauker necesita un efort propagandistic pe care doar o serie de construcții contradictorii o putea realiza. Faptul că acest portret nu a putut fi schimbat nici după reabilitarea sa în 1968 este o urmare a însăși caracterului acesteia: Ceaușescu a fost unul dintre principalii săi denunțători în procesul de mazilire politică. Reabilitarea nu a venit astfel ca o infirmare a portretului construit în timpul dejismului (imposibilă, pentru că ar fi însemnat și o infirmare a lui Ceaușescu), ci mai degrabă ca o confirmare a sa. Constantinescu pare mai degrabă că a fost iertat decât exonerat – tocmai pentru că partidul nu poate să greșească, fapt acceptat până la urmă și de către Constantinescu. O primă referire din afara partidului la Miron Constantinescu s-a datorat lui Vladimir Tismăneanu, într-o intervenție la postul de radio Europa Liberă în data de 21 decembrie 1983. Textul intitulat „Miron Constantinescu sau povestea imposibiliei erezii” va fi republicat în perioada postcomunistă.7 În această comunicare, Tismăneanu considera că Miron Constantinescu a fost, cu o expresie gramsciană, un intelectual organic al partidului comunist, șantajat în permanență de staliniștii din conducere, care nu doreau să împartă puterea cu el. Însă Tismăneanu nu ne spune și care era obiectul sau scopul șantajului, dar în schimb ne indică relația psihologică 7

Vezi Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Curtea Veche, București, 2008.

242

Florin Poenaru

extrem de complicată ce s-a stabilit între Constantinescu și Dej, „deseori marcată de influența unor elemente strict subiective, precum fascinația exercitată asupra celui dintâi de Ana Pauker sau abilitatea lui Iosef Chișinevski de a-i cultiva proverbialul orgoliu”8. În acest portret, pentru Tismăneanu, Miron Constantinescu fusese un veritabil intelectual, însă o victimă a partidului. În volumul Lumea secretă a nomenclaturii, Tismăneanu pare că a mai reflectat asupra personajului, astfel încât portretul lui Constantinescu suferă modificări importante. Autorul îl opune pe Milovan Djilas lui Constantinescu și se întreabă de ce România nu a avut un Djilas, sugerând că Miron Constantinescu ar fi putut fi unul, însă fiind prea îndrăgostit de putere, el doar a jucat cartea disidenței față de PMR de pe poziții marxiste. Disidența sa față de Dej în 1956 ar fi fost motivată de dorința de putere personală, nu de negarea dejismului ca atare. Astfel, Constantinescu, chiar dacă ar fi ajuns la putere, nu ar fi fost un reformator cu adevărat, nu ar fi urmărit modificarea sistemului, ci doar consolidarea poziției sale personale.9 Tismăneanu face apoi un scurt portret al lui Miron Constantinescu din perioada în care i-a fost student, sugerând că i-ar fi putut ajunge chiar asistent. Cu toate acestea, textul se încheie pe o notă depreciativă: în ciuda calităților sale de intelectual veritabil, pentru Tismăneanu Constantinescu rămâne un „tiranofil dogmatic și inflexibil”10. În acest al doilea portret oferit de Vladimir Tismăneanu, se poate observa cum poziția susținută este convergentă cu portretul inițial construit lui Constantinescu de Gheorghiu-Dej: un intelectual însetat de putere, a cărui dizidență nu era substanțială, ci circumstanțială. Este interesant cum istoricul anticomunist ajunge la concluzii similare cu cele ale liderului stalinist. 8 9 10

Ibidem, p. 246. Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii, p. 238-247. Ibidem, p. 247.

Plante exotice • Miron Constantinescu

243

La fel se întâmplă și cu alte rememorări cu privire la Miron Constantinescu: într-un fel sau altul, toate reproduc verdictul dejist: Apostol Stan îl înfățișează drept un politruc marginalizat la Institutul de Istorie, care își teroriza colegii prin dorința de funcții11; Paul Sfetcu, fostul secretar al lui Dej, scrie că „Miron Constantinescu era orgolios, perfid, tipicar, brutal cu subalternii și cu cei cu care venea în contact, precum și vindicativ. Se considera atoateștiutor, având deseori comportări stranii care puteau duce la concluzia că era ceva dereglat în organismul său”12; Alexandru Bârlădeanu, care i-a succedat lui Miron Constantinescu la conducerea Comitetului de Stat al Planificării, a subliniat lipsa de pregătire economică a lui Constantinescu, evocând cum o parte din mandatul său a fost dedicat îndreptării greșelilor economice făcute de acesta, care ar fi dus economia României în haos, fără a indica însă nici greșelile făcute, nici contramăsurile introduse13; iar Florin Constantiniu, într-o carte mustind de naționalism, anticomunism și anacronism, scrie: „Am avut prilejul să-l cunosc îndeaproape pe Miron Constantinescu, trimis la munca de jos în Institutul de Istorie în iarna 1961-1962, și nu pot decât să amintesc aici, întrucât este cu totul corectă, caracterizarea făcută, peste ani, de un coleg din institut: ceea ce fiica a scos la iveală prin asasinarea mamei sale, în tată era ținut sub control, dar fondul – aș spune – asasin le era comun, astfel că pentru a-și atinge scopurile, omul era gata să treacă literalmente peste cadavre.”14 În această caracterizare, Constantiniu face referire la episodul tragic (și mult invocat de istorici) în care fiica lui Constantinescu, 11

12

13 14

Apostol Stan, Istorie și politică în România comunistă, București, Curtea Veche, 2010, p. 143-152. Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, București, Curtea Veche, 2008, p. 314-315. Alexandru Bîrlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, p. 84-85. Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, p. 146.

24 4

Florin Poenaru

suferind de o boală psihică severă, și-a omorât propria mamă. Conturarea unui portret patologic al lui Constantinescu în baza acestui eveniment este similară caracteriologiilor operate de regimul stalinist. Astfel, memoriile despre și evocările lui Miron Constantinescu oscilează între atașamentul patologic pentru putere și patologia propriu-zisă de care se presupunea că suferea, încetățenind sub formă folclorică și anecdotică un verdict dat de către regimul Dej. Biografia lui Constantinescu realizată de Ștefan Bosomitu reprezintă doar în mod aparent o depășire a acestor caracterizări înspre realizarea unui portret istoric mai amplu și mai nuanțat al personajului. Paradoxul e că deși Bosomitu folosește surse mult mai diverse, iar cercetările sale sunt mult mai amănunțite decât o simplă portretistică, la final Constantinescu apare drept același personaj mânat de putere, orgolios și duplicitar, precum în celelalte evocări. Practic, acestea sunt integrate – și astfel legitimate – unui material de arhivă mult mai complex, dar care astfel rămâne mobilizat doar la nivel factual, nu teoretic. Cercetarea lui Bosomitu nu face decât să confirme un portret deja făcut și un verdict deja dat – o practică obișnuită a istoriografiei anticomuniste locale. Lucrarea lui Bosomitu are două scopuri, enunțate în mod explicit de autor. Primul este acela de legitimare a biografiei politice ca gen istoriografic, căci i se pare că în câmpul producției istoriografice despre comunismul românesc lipsesc biografiile, cu precădere ale unor lideri importanți: „Nu există o biografie a lui Gheorghiu-Dej, a lui Iosif Chișinevschi, Ion Gheorghe Maurer, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraș, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroș, Chivu Stoica sau Constantin Pârvulescu”15. Pentru a remedia această carență, Bosomitu urmărește viața și activitatea politică a lui Miron Constantinescu, reconstruind pe baza informațiilor de arhivă și a altor materiale istorice cele mai importante momente ale traiectoriei 15

Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, p. 17.

Plante exotice • Miron Constantinescu

245

lui politice. Din acest punct de vedere, volumul este extrem de informativ prin efortul documentar pe care-l depune, dar cu greu se poate numi biografie, fie ea și politică, în condițiile în care ceea ce oferă este o succesiune de evenimente istorice. Practic, cartea este mai degrabă o istorie politică a PCR cu focalizare pe Miron Constantinescu. Altfel spus, ceea ce lipsește din carte este chiar personajul despre care se scrie, chiar dacă el este prezent nominal. Acest fapt este determinat de două aspecte. Pe de o parte cel menționat mai sus, anume că Bosomitu își însușește de regulă perspectiva altora asupra lui Constantinescu, asumând foarte puțin (sau deloc) din punctul de vedere al obiectului de studiu.16 Pe de altă parte, Ștefan Bosomitu ignoră faptul că beneficiază de o cunoaștere istorică pe care actorii despre care vorbește nu o puteau avea. Altfel spus, el scrie o istorie din perspectiva deznodământului, nu a tensiunilor pe care actorii le trăiau în momentele istorice respective. Astfel, narațiunea lui Bosomitu capătă o trăsătură teleologică, justificată doar de poziția istoricului, nu de natura faptelor despre care se scrie. Faptul că Miron Constantinescu, renunțând la cariera academică și îmbrățișând comunismul, a devenit cel de-al patrulea om în stat după război nu este deloc evident sau de la sine înțeles decât din perspectiva prezentului. La fel de bine ar fi putut să moară în închisoare sau să fi fost epurat în diferite momente ulterioare. A înțelege traiectoria unui personaj înseamnă a-i înțelege opțiunile, alegerile, acțiunile în lumina incertitudinii radicale ce însoțește fiecare viață, nu a certitudinii deznodământului istoric accesibil doar a posteriori. Acest fapt este esențial în elaborarea unei biografii în 16

Există o serie de exemple în acest sens: viața din pușcărie este descrisă prin ochii lui Pavel Câmpeanu, ea însăși o rememorare tardivă, postcomunistă a acelor vremuri; episodul confruntării cu Dej este reconstruit pe baza documentelor oficiale înregistrate de partid sau al amintirii altor personaje secundare. Este o practică a autorului prezentă și în alte texte – vezi Ștefan Bosomitu, „Gheorghe Gheorghiu Dej și Miron Constantinescu”, in Mihai Burcea și Ștefan Bosomitu (coordonatori), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator, Iași, Polirom, 2012.

246

Florin Poenaru

care accentul să nu cadă pe reconstituirea trecutului așa cum este înregistrată de arhivă, ci pe dinamica reală, concretă a relațiilor sociale în care personajului studiat este plasat. Un al doilea obiectiv al cărții este acela de a mobiliza biografia politică a lui Constantinescu pentru a spune ceva mai general despre contextele istorice în care aceasta s-a desfășurat. Bosomitu scrie: „Drept pentru care am încercat, prin intermediul biografiei lui, să surprind imaginea unei generaţii, a unui tip de angajament politic, a unui partid care era nevoit să își desfășoare activitatea în ilegalitate, și mai apoi a unui regim politic. Astfel, în multe momente, Miron Constantinescu a devenit personajul din prisma căruia am căutat să explic diverse aspecte: opţiunea pentru o stângă clandestină a unei părţi a studenţimii românești în interbelic; angajamentul total faţă de o cauză și faţă de o ideologie; opţiunile greu de cuantificat ale celor care acceptau uneori pariul clandestinităţii, în dauna unor posibilităţi de carieră infinit mai confortabile. Tot Miron Constantinescu a fost personajul prin intermediul căruia am încercat să reconstitui cotidianul detenţiei politice în timpul regimului Antonescu. [...] Destinul aceluiași Miron Constantinescu mi-a prilejuit incursiuni și în universul obscur al vieţii de partid, dominată de supunere, obedienţă, legi nescrise, camaraderii sau ură viscerală. Am putut înţelege astfel mecanismele de control asupra propriilor membri pe care partidele și le dezvoltau și perfecţionau, raţiunile intime ale politicilor excluzive, dar și caracterul aproape ritualic pe care îl putea dobândi o cădere sau o epurare. Tot din prisma biografiei lui Miron Constantinescu am putut înţelege dimensiunea socială a unei marginalizări politice. Nu în ultimul rând, biografia aceluiași personaj mi-a relevat caracteristicile și implicaţiile unei oportunităţi pe care puţini au avut-o în realitate – aceea a reabilitării și a revenirii în câmpul puterii. Toate acestea nu le putem înţelege în mod coerent dacă m-aș fi rezumat în a le privi doar din perspectiva personajului care mă interesa.”17 17

Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, p. 15-16.

Plante exotice • Miron Constantinescu

247

Astfel, Bosomitu își propune nu doar să surprindă viața și traiectoria lui Miron Constantinescu, dar și să o folosească drept simptom pentru elucidarea unor relații sociale mai ample. Însă și la acest capitol cartea este deficitară. Căci nu doar că nu explică contextul mai general, dar de cele mai multe ori nu luminează nimic din întrebările suscitate chiar de traiectoria lui Constantinescu. Atunci când se încearcă oferirea unor explicații sau interpretări, acestea nu depășesc însă nivelul unui loc comun sau al unei prejudecăți. De exemplu, atunci când se pune întrebarea de ce Miron Constantinescu a încercat contestarea lui Dej în 1956, răspunsul este deja previzibil: evident, datorită setei sale de putere. Ștefan Bosomitu reproduce astfel o concluzie deja trasă de alții, fără să încerce un răspuns alternativ. Două întrebări fundamentale la care trebuia răspuns în acest caz sunt următoarele: de ce tocmai Miron Constantinescu (și nu altcineva din Biroul Politic sau din partid) a fost cel care l-a contestat pe Dej după 1956? Ce l-a predispus la o astfel de atitudine și ce i-a împiedicat pe alții? Aceste întrebări își mai așteaptă răspunsul. Mai mult, ceea ce Bosomitu prezintă ca fiind reliefarea unui context mai amplu în care plasează traiectoria lui Constantinescu, nu este altceva decât un excurs narativ ce apare de prisos în raport cu obiectul cărții. De exemplu, episodul mutării lui Constantinescu la Arad, în adolescență, este însoțit de o amplă descriere a istoriei orașului, a principalelor sale caracteristici socio-economice, fără însă să fie în niciun moment clar ce relevanță au toate acestea în raport cu traiectoria personajului. Ocolurile de acest tip abundă pe măsură ce înaintăm în viața personajului și apar elementele politice. Istoria închisorii de la Caransebeș, contextul celui de al XX-lea Congres al PCUS, jocurile de culise pentru succesiunea lui Dej, istoria reabilitărilor comuniste sau istoria reintroducerii sociologiei în estul Europei sunt tot atâtea instanțe în care ceea ce pare a oferi adâncime sociologică și profunzime teoretică nu sunt decât largi paranteze narative, care nu oferă nimic substanțial pentru înțelegerea personajului central.

248

Florin Poenaru

Astfel, în ciuda acestei abundențe (reale la nivel documentar), ceea ce lipsește este tocmai problematizarea traiectoriei lui Constantinescu. O serie de întrebări esențiale rămân fără răspuns, o serie de momente neexplicate sau neabordate. În partea a doua a textului mă voi concentra doar pe producția intelectuală a lui Miron Constantinescu, în mod inevitabil întrebările și obiectivele mele sunt diferite de cele cu caracter politic și biografic. Mai întâi, voi încerca să arăt ce tip de sociologie a propus Constantinescu după reinstituționalizarea acestei discipline și ce rol social era chemată să joace. Apoi, îi voi discuta contribuțiile pe tărâmul cercetării istoriografice, precum și semnificația lor politică în cadrul dezbaterilor din acea perioadă.

II. Luptă de clasă în teorie 1. Sociologia în slujba statului Miron Constantinescu a absolvit Facultatea de Filosofie și Litere a Universității București. Ca student a participat la cercetările de teren organizate de Școala Gusti. Studiile și preocupările sale dovedesc însușirea concepției marxiste încă de timpuriu, ceea ce a determinat o diferență substanțială față de orientarea generală a Școlii. În principal, Constantinescu era preocupat de transformările ce aveau loc la nivelul satelor în momentul intrării acestora pe orbita relațiilor capitaliste, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru tânărul Constantinescu, acest proces de transformare capitalistă era central.18 Un exemplu tipic de cercetare realizat de el în acea perioadă privea procesul de sărăcire în sate precum Oarja – o etnografie a proletarizării țăranilor ca urmare a pauperizării lor în cadrul relațiilor agricole interbelice. Scopul 18

Cercetările sale din acea perioadă sunt reunite în Miron Constantinescu, Cercetări sociologice, București, Editura Academiei, 1971, p. 3-57.

Plante exotice • Miron Constantinescu

249

cercetării sale era demonstrarea faptului că starea actuală a țăranilor nu are nimic de-a face cu o presupusă moștenire ancestrală sau cu perpetuarea unor tradiții retrograde, ci cu caracterul capitalist al prezentului și al efectelor sale sociale ample. Una din observațiile pe care Miron Constantinescu le-a făcut în urma etnografiilor sale a fost coexistența unor relații de producție ce țin de moduri de producție diferite: la finalul anilor ’30, țăranii români prestau clacă pentru pământul luat în arendă de la boier, dar totodată lucrau și pentru plată în schimbul diferitelor treburi pe care le făceau, fie în ca muncitori agricoli la sat, fie ca lucrători sezonieri în zonele urbane. Referitor la Școala Gusti, Constantinescu a subliniat faptul că aceasta nu a fost deloc unitară, în cadrul ei existând mai multe direcții. Împreună cu Silvian Iosifescu, Alexandru Tudor Stoianovici, Mircea Tiriung, Roman Moldovan și Mihail Levent, Miron Constantinescu a pus bazele marxism-leninismului în cercetările sociologice din perioada interbelică, reprezentând totodată (împreună cu Henri H. Stahl și alții) aripa de stânga a Școlii gustiene.19 În acest sens, Miron Constantinescu scria: „Este esențial să precizăm că niciodată sociologii marxiști n-au acceptat tezele teoretice ale Școlii Gusti, ci dimpotrivă, chiar prin seminariile profesorului ținute la facultate în condițiile regimului de dictatură, au formulat propriile lor poziții distincte și net delimitate.”20 Poate de aceea, atât Miron Constantinescu, cât și alți reprezentanți ai direcției de stânga nu sunt de regulă menționați în istoriile recuperatoare ale Școlii Gusti de după 1989 și nici nu sunt parte din imaginea canonică care se construiește astăzi acestei școli.21 19

20 21

Vezi Miron Constantinescu, Ovidiu Bădina și Ernő Gall, Gîndirea sociologică din România, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974, p. 79. Miron Constantinescu, Cercetări sociologice, p. vi. Vezi, de exemplu, Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice, București, Curtea Veche, 2012; Zoltán Rostás, Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai școlii Gusti, București, Paideia, 2006.

250

Florin Poenaru

Format în 1921 la București, Institutul Social Român avea ca scop descoperirea prin intermediul cercetărilor de teren a mijloacelor necesare pentru realizarea de reforme sociale. Practic, Institutul era chemat să ofere cunoaștere pentru statul interbelic, cu precădere despre zona rurală, în vederea elaborării și aplicării unor politici publice. Cercetările Institutului aveau la bază doctrina Gusti, care concepea realitatea socială ca fiind un ansamblu de manifestări (economice, spirituale, juridice, politice), legate de unități sociale concrete (satul, orașul, familia, biserica) și condiționate de acțiunea simultană a patru cadre: cosmogonic, biologic, psihologic și istoric.22 Astfel, pentru Gusti, cercetarea trebuia să înceapă de la analiza cadrelor unităților sociale – adică de la studierea factorilor cosmici, biologici, istorici și spirituali –, trecând apoi la înregistrarea manifestărilor spirituale, economice, politico-administrative și juridice, comparând fenomenele cu scopul de a determina tipurile structurale.23 Din aceste motive, pentru Constantinescu, doctrina Gusti reprezenta o concepție idealist-voluntaristă, o știință a națiunii elaborată pe baze burgheze. Ceea ce îi era propriu, mai ales la nivel de metodă, era empirismul, care „a oglindit și oglindește și o concepție social-politică ce nu are suficient orizont. Căutând doar realitatea pură, mica burghezie dorește să vadă fapte, vrea să țină seama doar de ele, dar nu cercetează forțele care stau în spatele faptelor, care este resortul ce dinamizează schimbările și dezvoltarea lor.”24 Ceea ce stă în spatele faptelor sunt, desigur, relațiile economice. În cursul său de sociologie ținut la Universitatea din 22

23

24

Vezi Miron Constantinescu, Ovidiu Bădina și Ernő Gall, Gîndirea sociologică din România, p. 84; vezi și Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, București, Paideia, 2000. Vezi și Dimitrie Gusti, Traian Herseni și Henri H. Stahl, Monografia. Teorie și metodă, București, Paideia, 1999. Miron Constantinescu, Ovidiu Bădina și Ernő Gall, Gîndirea sociologică din România, p. 84.

Plante exotice • Miron Constantinescu

251

București, Constantinescu observă că „neînțelegerea rolului determinant al factorului economic a dus la ecletism, la obnubilare teoretică, această școală. Din cauza subestimării însemnătății și rolului hotărâtor al raporturilor de producție, școala Gusti cu toate cercetările sale diverse, nu a îndrăznit și nu a izbutit să întreprindă o analiză profundă și cuprinzătoare a societății românești dintre cele două războaie, să prezinte o sinteză științifică asupra regimului burghezo-moșieresc din România. Neelaborând un astfel de studiu care ar fi dus-o la concluzii politice revoluționare, școala Gusti a rămas pe pozițiile sprijinirii politice practice a vechiului regim.”25 Astfel, deși poate că mica burghezie are uneori concepții iluministe pentru transformarea satului (așa cum a fost cazul cu unii reprezentanți ai Școlii), din cauza presupozițiilor sale burgheze și a lipsei de interes pentru cauzele economice nu a putut înțelege transformările capitaliste ale satului și măsurile necesare (cu caracter revoluționar, nu reformist) ce decurg de aici. Ironia istoriei face însă ca decizia Partidului Comunist de a reintroduce sociologia ca disciplină autonomă în urma Congresului al IX-lea al PCR din 1965 să îl aducă pe Miron Constantinescu în poziția în care se găsea Gusti față de puterea politică în perioada interbelică.26 Henri H. Stahl își amintea că în fața ezitărilor sale cu privire la necesitatea introducerii unei discipline autonome numite sociologie, Miron Constantinescu considera că se aflau într-un moment politic ce nu trebuia ratat, văzând în reintroducerea sociologiei o ocazie de a juca din nou un rol politic activ.27 Pentru el, cele două nu puteau fi separate: sociologia era chemată să servească interesele de cunoaștere ale partidului, iar aceste interese nu puteau 25

26

27

Miron Constantinescu, Introducere în sociologie. Note de curs, București, Universitatea din București, 1973, p. 27. Reinstituționalizarea sociologiei a fost prefațată de înființarea în martie 1959 a Comitetului Național de Sociologie cu scopul explicit de a ralia România la Asociația Internațională de Sociologie. Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, p. 168.

252

Florin Poenaru

fi servite decât prin așezarea sociologiei pe niște baze politice și metodologie adecvate – adică materialist istorice. Miron Constantinescu înțelegea sociologia ca fiind o știință socială ce se ocupă cu studiul totalității relațiilor sociale. Scopul acesteia este studiul științific al realității, iar obiectivul principal era prevederea dezvoltării sociale cu rol în prognoza socială. Pentru a reuși îndeplinirea acestor deziderate, și chiar pentru a accede la statutul de știință, sociologia trebuia așezată pe o bază filosofică corectă, materialismul istoric dezvoltat de Marx și Engels. Abia această situare filosofică face deosebirea între sociologia burgheză (care ignoră materialismul istoric) și cea marxistă (care se întemeiază pe el). În ciuda unor opinii din epocă care echivalau sociologia marxistă cu materalismul istoric (și dialectic), Constantinescu argumentează că materialismul istoric nu poate aparține unei singure științe sociale (fie aceasta sociologia, antropologia, economia etc.). În schimb, materialismul este călăuzitoarea tuturor cercetărilor sociale, baza pe care se întemeiază și după care se ghidează cercetările sociale. Odată stabilit acest raport între filosofia marxistă (materialismul dialectic și istoric) și sociologia marxistă, Miron Constantinescu va urmări două direcții de individualizare a acestei discipline: pe de o parte va încerca să o distingă de celelalte științe sociale (economia politică, istoria, geografia umană etc.), pe de alta va urmări mereu să sublinieze utilitatea practică a sociologiei. Și asta deoarece – fapt esențial pentru Constantinescu – menirea sociologiei e de a sprijini construirea socialismului: „cercetările sociologice în țările socialiste, prin natura și țelurile lor, servesc adoptării directivelor necesare desăvârșirii construirii socialismului; în acest sens sociologia servește politicii partidelor comuniste”28. Dezvoltarea postbelică a societății socialiste făcea necesară apariția unei discipline capabile să înregistreze schimbările sociale ce aveau loc cu mare viteză. Ritmul alert al industrializării, 28

Miron Constantinescu, Introducere în sociologie. Note de curs, p. 12.

Plante exotice • Miron Constantinescu

253

al urbanizării și în general al dezvoltării mijloacelor și forțelor de producție cerea o evaluare cât mai detaliată a efectelor sociale ale acestor transformări. Partidul, în virtutea rațiunii superioare pe care o clama (socialismul științific), încerca modificarea realității în baza unui plan predefinit. Numai că gradul de succes al acestei modificări, precum și efectele sale intenționate sau neintenționate trebuiau măsurate, cuantificate. De aceea, pentru partidele comuniste, a existat mereu nevoia de a dezvolta o știință a socialului asupra căruia acționau, a socialului pe care politicile de partid îl generau. Această nevoie genuină de cunoaștere nu trebuia însă să contrazică principiile ideologice de bază ale partidului pe care se întemeia pretenția de cunoaștere istorică superioară. Astfel, încă de la început s-a creat în mod inevitabil o tensiune între raționalitatea superioară a partidului și nevoia acestuia de a ști lucruri concrete în vederea guvernării efective.29 Astfel că partidul a fost nevoit să creeze atât ideologi, cât și specialiști. Nevoia de sociologi apare în acest context al dezvoltării complexe a societății socialiste, a nevoii de a analiza în practică efectele dezvoltaționismului socialist. Considerată o știință burgheză, sociologia a fost desființată ca disciplină după preluarea puterii de către regimurile populare. La nivel teoretic, locul i-a fost luat de materialismul dialectic (de fapt, mai degrabă de știința politică și economică stalinistă30), iar la nivel practic, funcțiile anterioare ale sociologiei (de înregistrare a realității sociale) au fost delegate altor discipline. În România postbelică, rolul sociologiei a fost jucat în principal de Institutul de Statistică afiliat Comitetului de Stat al Planificării și de Institutul de Cercetări Economice. Sub egida acestuia din urmă, au apărut 29

30

Pentru o discuție mai amplă, vezi Andreas Glaeser, Political Epistemics. The Secret Police, the Opposition, and the End of East German Socialism, Chicago, University of Chicago Press, 2010. Vezi Erik van Ree, The political thought of Joseph Stalin. A study in twentiethcentury revolutionary patriotism, Londra, Routledge, 2002.

254

Florin Poenaru

primele lucrări cu caracter sociologic31, referitoare în principal la relațiile de producție socialiste, studii care au fost revendicate apoi ca premergătoare sociologiei.32 Însă aceste lucrări nu aveau decât o funcție pur descriptivă și se deosebeau foarte puțin (sau chiar deloc) de demersurile ideologice ale partidului. De exemplu, lucrarea Uzinele Reșița nu oferă o analiză a complexului de producție, ci o simplă descriere tehnică a procesului industrial. Descrierea este utilă pentru înțelegerea formării și funcționării unei fabrici în socialism, a diferitelor relații ce se stabileau între muncitori și cadrele de conducere sau între fabrică și ramura economică în care aceasta activa. De cele mai multe ori însă, nu este clar când e vorba de o descriere a ceea ce este sau când e o descriere a ceea ce ar trebui să fie.33 Tipul acesta de producție intelectuală era la jumătatea distanței dintre reportaj și material propagandistic, observarea realităților îmbinându-se 31

32

33

Vezi, de exemplu, M. Biji și V. Trebici, Uzinele I.C. Frimu Sinaia, București, Editura Politică, 1958, și Ion Desmireanu, Costin Murgescu, Mihai Patriciu și Pascu Veiner, Uzinele Reșița în anii construcției socialiste, București, Editura Academiei, 1963. Vezi Miron Constantinescu, Ovidiu Bădina și Ernő Gall, Gîndirea sociologică din România. Cu toate acestea, lucrarea atinge zone în care se poate întrevedea existența unor teme importante, cu potențial sociologic și teoretic. Un astfel de subiect este cel al salarizării, discutat pe larg în carte. Autorii pleacă de la observația că retribuția se face pe baza timpului de muncă prestat – o observație importantă, ce atestă faptul că munca continua să rămână o marfă în socialism. Principalele forme de salarizare care se foloseau la Uzinele Reșița erau forma de salarizare în acord și forma de salarizare pe unitatea de timp (regie) cu premii. Important de observat este că această dublă formă de salarizare dovedește încercarea permanentă a organizatorilor producției (statul) de a cointeresa muncitorii în procesul producției (altfel spus, de a extrage mai multă muncă într-un interval de timp dat). Practic, partidul încerca să găsească formule de a motiva muncitorii să muncească mai mult (ca volum, cantitate) și mai bine (în ce privește calitatea produsului final). Aceasta a rămas o problemă permanentă în socialism. Însă autorii studiului se mulțumesc doar să înregistreze modul de salarizare, fără a mai discuta relațiile sociale complexe pe care le exprimau sau pe care căutau să le normeze.

Plante exotice • Miron Constantinescu

255

cu celebrarea existenței lor. În anii ’50, în plin elan de dezvoltare industrială, existența coincidea cu esența. Pe măsură însă ce dezvoltarea industrială a devenit mai complexă și mai accelerată, tipul acesta de analize nu mai putea fi de mare folos. Apărea nevoia unei discipline capabile să deslușească mai clar relațiile sociale din socialism, pe fondul accelerării urbanizării, industrializării și al creșterii populației. După decizia PCR de a reintroduce sociologia, în 1966 se creează un laborator sociologic la Universitatea din București. În anul universitar 1968/1969 se ține primul curs universitar de epistemologia sociologiei, creându-se totodată un întreg eșafodaj instituțional pentru noua disciplină. Cele mai importante instituții erau Centrul de Cercetări Sociologice al Academiei de Științe Sociale și Politice, Departamentul de sociologie de la „Ștefan Gheorghiu”, Laboratorul Sociologic al Universității București, Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului, apărut în 1968, sub conducerea lui Ovidiu Bădina, și Laboratorul Sociologic al Municipiului București, condus de Gheorghe Chepeș. În urma reintroducerii sociologiei, Miron Constantinescu și-a asumat rolul istoric de a fundamenta noua disciplină, de a-i circumscrie obiectul, scopul, tematica, metoda de cercetare, precum și de a o delimita de filosofia marxistă și de materialismul istoric. De aceea, multe dintre scrierile lui sociologice sunt scrieri cu caracter programatic. El nu face propriu zis sociologie, ci stabilește cum trebuie făcută aceasta, aflându-se în poziția de a trasa sarcini de cercetare și de a coordona cercetări și proiecte în acord cu direcțiile de bază. Astfel, pentru Constantinescu, „scopul final al cercetării sociologice este acțiunea; nu acțiunea reformistă socială (în sens gustian), ci acțiunea revoluționară care contribuie la făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate. [...] Sociologia se ocupă în primul rând de relațiile sociale, al căror miez sunt relațiile de producție (care sunt studiate de economia politică). Pe noi ne interesează în cercetarea sociologică tot ansamblul relațiilor sociale: relațiilor

256

Florin Poenaru

economice, juridice, de conștiință. [...] Orice cercetare sociologică implică folosirea unui colectiv de cercetare, a unei brigăzi complexe, interdisciplinare, în care, în spirit de sinteză, urmează să participle profesioniști ai tuturor științelor sociale particulare, având drept temelie comună aceeași concepție materialist-dialectică.”34 Se întrevede clar din acest pasaj că, pentru Constantinescu, sociologia trebuie să fie în mod evident subordonată intereselor de cunoaștere ale partidului, în vederea transformării revoluționare a societății. Sociologia nu este chemată doar să înregistreze relațiile sociale, ci și să participe la structurarea lor. Sociologia este astfel concomitent instrument de cunoaștere și de transformare socială: „Reorganizarea și perfecționarea învățământului sociologic și a studiilor, a cercetărilor sociologice constituie o necesitate care derivă din însăși cerințele societății socialiste, din nevoia unei cunoașteri cât mai complete, cât mai multilaterale a realității socialiste. Numai pe această bază se pot preconiza, elabora soluții pentru anumite probleme sociale, soluții corespunzătoare etapei de dezvoltare a țării noastre pe calea desăvârșirii construcției socialismului.”35 În virtutea acestui deziderat, fundamentul noii științe nu poate fi decât materialismul istoric: „Materialismul istoric este baza teoretică și metodologică a științelor sociale și în cadrul acestora și a sociologiei, care dispune astăzi de o serie de procedee proprii de investigare, ajunse la un înalt nivel tehnic. Sociologia are în primul rând un caracter aplicativ, dar rezultatele cercetărilor sale pot îmbogăți necontenit teoria materialismului istoric, precum pot servi și științei politice a clasei muncitoare, socialismul științific. [...] Sociologia științifică se întemeiază în principal pe economia politică științifică. Fără aceasta ea nu poate exista, așa cum ansamblul relațiilor sociale nu poate să se dezvolte fără raporturile de producție care formează miezul lor.”36 Scopul învățământului sociologic este dublu: de a pregăti cercetători 34 35 36

Miron Constantinescu, Cercetări sociologice, p. 214. Ibidem, p. 223. Ibidem, p. 276.

Plante exotice • Miron Constantinescu

257

în domeniul cercetării sociologice, dar și de a forma activiști sociali, profesioniști în diferite ramuri ale producției socialiste (industrie, transporturi, agricultură etc.) care să fie capabili nu doar să cunoască problemele ramurilor respective, dar mai ales să ofere soluții și să elaboreze propuneri factorului politic. Sociologia este imaginată astfel ca o știință a guvernării, pentru guvernare. La un nivel mai general, se poate observa faptul că, așa cum este conturată de Miron Constantinescu, sociologia trebuie să realizeze pentru tehnica guvernării socialiste ceea ce economia politică era chemată să facă pentru guvernarea capitalist-liberală: management al populației, calculare, categorizare, recensământ, organizare socială ca întreg și management rațional al resurselor și al redistribuirii lor. Sociologia nu trebuia doar să capteze realitatea socială, ci și să o organizeze, să asiste partidul în ordonarea și modelarea ei. Ea capătă acest rol central tocmai datorită caracterului rațional, științific și centralizat în care se face transformarea socialistă, ceea ce necesită o expertiză pe măsură. Altfel spus, deoarece este în natura sa să se ocupe de analiza totalității relațiilor sociale, doar sociologia putea răspunde aspirațiilor spre totalitate (dar nu neapărat și nu întotdeauna totalitare) ale partidului. Principalele domenii în care Constantinescu vede o aplicare a sociologiei sunt studiul tinerilor, al educației și integrării lor în viața socială socialistă și în piața muncii; studiul ergonomiei, al relațiilor de muncă, a procesului industrial; sociologia educației. În cadrul acestor preocupări apar o serie de întrebări care par astăzi desuete, dar care erau fundamentale pentru statul socialist. De exemplu, una dintre problemele despre care scria Constantinescu privea proporția valorificării optime a unui contingent școlar: adică proporția dintr-o generație dată care ajunge la terminarea studiilor superioare. Constantinescu avansează un procent de 25% pentru o țară socialistă ca România, procent care era doar parțial aleatoriu, estimarea bazându-se pe date comparative din țări aflate în etape diferite de dezvoltare, precum SUA, Suedia sau URSS. Însă, odată

258

Florin Poenaru

această întrebare fiind pusă, se deschidea automat un întreg câmp de preocupare, ce ajungea inevitabil politică. Pentru realizarea acestui procent, modul de școlarizare, practica pedagogică, curicula, sănătatea tinerilor, igiena etc. devenau deopotrivă obiecte ale cercetării sociologice și ale acțiunii politice. Apar astfel preocupări diverse și minuțioase, pornind de la felul în care se învață, cum se reține, cum se poate organiza mai bine o oră de curs, până la întrebări cu caracter mai general, privind numărul optim de elevi într-o clasă, numărul optim de școli raportat la populație, amplasarea acestora în raport cu locuința etc. Aplicarea sociologiei la aceste domenii deschide un întreg orizont de acțiune statală. Sociologia este chemată nu doar să joace un rol activ, ci și să asiste puterea politică în elaborarea măsurilor optime. Disciplina era astfel intim legată de exercitarea puterii politice a statului, parte intrinsecă a funcționării optime a acestuia, în vederea atingerii obiectivelor sale de guvernare și politice. Există o anecdotă conform căreia Elena Ceaușescu i-ar fi reproșat în mod deschis lui Miron Constantinescu faptul că și-a creat o armată de sociologi cu care plănuiește să preia puterea politică. Ioan Mihăilescu, student și asistent al lui Constantinescu, sugerează chiar că astfel de suspiciuni din partea cuplului prezidențial i-ar fi grăbit sfârșitul.37 Temerile par să fi fost totuși exagerate, chiar dacă un lucru este cert: Constantinescu așezase sociologia marxistă, pe baze dialectice și istorice, la temelia exercitării puterii politice socialiste. Dacă legitimitatea exercitării acesteia provenea din caracterul său de reprezentare a intereselor clasei universale, proletariatul, funcționarea efectivă a puterii nu putea fi bazată decât pe cunoașterea de tip științific socialist, în care sociologia reprezenta dimensiunea sa cea mai aplicată. Totodată, felul în care Constantinescu fundamentează sociologia în raport cu puterea politică socialistă oglindește, la o privire 37

Vezi Ioan Mihăilescu și Zoltán Rostás, Dialog neterminat, București, Curtea Veche, 2007, p. 90-91.

Plante exotice • Miron Constantinescu

259

atentă, felul în care acesta se imaginase pe sine ca intelectual în raport cu organele superioare de conducere a partidului: în mijlocul deciziilor politice, tocmai datorită cunoașterii sale științifice. Astfel se explică lipsa (cel puțin inițială) de conflict dintre muncitorii ilegaliști conduși de Gheorghiu-Dej și intelectualul mic-burghez: primii reprezentau caracterul de clasă al partidului, cel din urmă știința socialistă pe care acțiunea politică a primilor trebuia să se bazeze. Mai mult, acesta este și motivul pentru care Constantinescu, după preluarea puterii de către comuniști, va ocupa funcții de răspundere în economie și planificare, abia apoi fiind mutat în zone mai familiare pentru un intelectual, adică responsabil cu învățământul și propaganda. De aceea, modul în care Constantinescu a imaginat sociologia în cadrul regimului socialist nu este un exemplu al raționalizării „în numele statului”38, nici doar un exemplu al „dominației experților”39 care operaționalizează și impun o definiție a socialului în acord cu propriile percepții și interese. În mod clar, Constantinescu era un veritabil leninst, pentru care partidul (avangarda proletariatului) nu putea funcționa fără o direcție teoretică și intelectuală, oricât de disciplinate și dedicate ar fi fost cadrele de partid. Teoria, ideile, cunoașterea științifică socialiste reprezentau avangarda avangardei, fără de care întreg eșafodajul dictaturii proletariatului nu ar fi avut niciun sens. Asemenea lui Lenin sau Althusser, și pentru Constantinescu lupta de clasă este anterioară subiectivării politice a proletariatului, transformării acestei clase în subiect istoric. Altfel spus, doar în lumina teoriei politice a socialismului această subiectivare și mobilizare politică au sens și pot căpăta un caracter revoluționar.40 38

39

40

Vezi James C. Scott, În numele statului. Modele eșuate de îmbunătățire a condiției umane, Iași, Polirom, 2007. Vezi Timothy Mitchell, Rule of Experts. Egypt, Techno-Politics, Modernity, Berkeley, University of California Press, 2002. Vezi Miron Constantinescu, Cercetări sociologice, p. 247-251.

260

Florin Poenaru

La acest nivel se poate stabili și diferența dintre instituționalizarea sociologiei în România socialistă și cea petrecută în alte țări ale lagărului, mai ales în ceea ce privește raportul cu puterea politică. Spre deosebire de sociologiile naționale din Ungaria, Polonia sau Iugoslavia, care au devenit bastioane ale criticii socialismului real existent de pe pozitii marxiste, sociologia din România a rămas fidelă partidului și funcționării statului. Scopul ei nu a fost punerea în chestiune a exercitării puterii politice socialiste, evidențierea contradicțiilor și eșecurilor sale, ci – chiar când aceste lucruri erau constatate – îmbunătățirea funcționării regimului și puterii socialiste. Sociologia a fost imaginată încă de la început ca o știință a statului și a partidului menită să asiste în mod constructiv și activ edificarea socialismului. Această fidelitate a sociologiei față de partid nu trebuie redusă însă doar la rolul central pe care sociologul era chemat să-l joace în exercitarea puterii politice, ci s-a datorat – în principal – modului în care sociologii români, mai ales prin vocea lui Miron Constantinescu, au înțeles natura socialismului. Așadar, eșecul acestei sociologii de a deveni critică nu a fost cauzat doar de obediența față de partid, ci și de lipsa unei analize marxiste a societății socialiste ca atare. În timp ce Miron Constantinescu propunea o veritabilă sociologie marxistă în teorie, a avut însă mereu grijă să nu supună societatea socialistă la o analiză marxistă. Astfel că dacă la nivel teoretic sociologia era foarte bine ancorată pe tărâmul materialismului istoric (și foarte critică cu știința burgheză), la nivel practic sociologia nu era nimic mai mult decât o colectare disparată de date. Abordarea sociologică și marxistă a socialismului ca societate și mod de producție este aproape inexistentă în scrierile lui Constantinescu (dar și a altor sociologi ai vremii41). Există o singură 41

Pentru o privire sintetică, dar foarte elocventă, vezi Cătălin Zamfir și Iancu Filipescu (coordonatori), Sociologie românească. 1900-2010. O istorie socială a sociologiei românești, Cluj, Școala Ardeleană, 2015.

Plante exotice • Miron Constantinescu

261

referință în acest sens, un comentariu pe care îl face cu privire la critica lui Tadeusz Kotarbiński, care scrisese că socialismul nu depășește alienarea capitalistă, ci doar o neagă (proprietatea privată este negată de naționalizare, dar asta nu înseamnă încă proprietate a muncitorilor etc). Constantinescu observă că acest fapt este imposibil în socialism, doar comunismul putând duce la negarea capitalismului. El concede că în socialism continuă să dăinuie legea valorii, forma marfă, producția și schimbul de mărfuri, banii, ceea ce permite menținerea sub o anumită formă a unor aspecte ale fetișismului mărfii și banilor. Excedentul valorii care există în socialism – cu un conținut nou și cu o destinație nouă – este folosit pentru dezvoltarea construcției socialismului. Cu toate acestea, Constantinescu acceptă că „relația valoare și forma marfă camuflează încă relațiile directe sociale dintre oameni, iar producția și schimbul de mărfuri, ca și banii și circulația banilor mențin aparența că valoarea ar fi o însușire a lucrurilor și nu realizarea unei relații dintre oameni. [...] Repartiția în socialism – reflectând sfera producției ca factor determinant – se face după muncă și nu poate, în consecință, să se reflecte în temeiul principiului echivalenței în domeniul juridic decât ca un drept al inegalității.”42 În mediile marxiste, atât în Vest cât și în Est, dezbaterile despre capitalismul de stat al URSS și apoi al blocului sovietic au existat încă de la început. De la Pannekoek la Postone, cu ramificații la Troțki, Djilas și Cliff, dar și în analizele economice ale lui Preobrajenski sau Gerschenkron, s-au ridicat numeroase semne de întrebare cu privire la caracterul socialist al regimurilor de sub umbrela URSS, mai ales în versiunile lor staliniste și poststaliniste.43 Aceste dezbateri îi erau teoretic accesibile lui Constantinescu, dar 42 43

Miron Constantinescu, Cercetări sociologice, p. 290-291. Vezi G. M. Tamás, „Un capitalism pur și simplu”, in Adrian T. Sîrbu și Alexandru Polgár (coordonatori), Genealogii ale postcomunismului, Cluj, Idea Design & Print, 2009.

262

Florin Poenaru

cu toate acestea – cel puțin în scrierile sale – nu le-a angajat în niciun fel. O sociologie marxistă aplicată sistemului socialist ar fi putut să-i ofere lui Miron Constantinescu prilejul unor întrebări mai structurale. Până la urmă, procesele pe care el și colegii săi le investigau (precum industrializarea, urbanizarea și transformarea țăranilor în proletari) erau procese eminamente capitaliste, chiar dacă erau conduse de sus în jos nu de o clasă burgheză, ci de birocrați comuniști sub conducerea partidului.44 După preluarea puterii de către bolșevici, dilemele dezvoltării capitalismului de către stat fuseseră amplu discutate chiar de către Lenin. Însă nimic din toate acestea nu transpare în preocupările lui Constantinescu. Paradoxal este faptul că aceste aspecte sunt prezente în chiar materialul empiric pe care studiile sociologilor români le culeg de pe teren. Numai că Miron Constantinescu, la fel ca și colegii săi sociologi, precum și birocrații de partid și de stat cărora li se adresau aceste studii sunt nevoiți să afirme caracterul socialist al regimului și al societății, deoarece în baza acestei presupoziții și promisiuni se întemeia legitimitatea deținerii monopolului asupra puterii politice. Punerea sub semnul întrebării a caracterului socialist, sau, și mai radical, denunțarea caracterul capitalist al societății pe care o construia partidul comunist, ar fi ruinat pretențiile politice ale acestuia. O analiză marxistă temeinică a acestor realități ar fi arătat că partidul era departe de a construi societatea socialistă pe care clama că o edifică. Mai mult, această obliterare a realității socialiste se petrecea pe fundalul unor evidențe greu de trecut cu vederea, chiar și pentru un ochi mai puțin marxist. La începutul anilor 1970, în timp ce Miron Constantinescu punea bazele cercetării sociologice, România devenea unul dintre primele state comuniste parte a FMI și GATT, 44

Exact analizarea acestor procese a dus în alte țări ale spațiului estic la critici severe ale socialismului real existent și la traiectorii dizidente din interiorul marxismului; vezi, de exemplu, cazul sociologului maghiar Iván Szelényi.

Plante exotice • Miron Constantinescu

263

contractând credite pentru dezvoltare de la Banca Mondială. Este imposibil pentru o sociologie marxistă îndreptată cu adevărat asupra analizei dinamicii reale a societății să lase nediscutat tocmai aceste mutații esențiale, care practic consfințeau ancorarea societății românești în dinamica globală a capitalismului. În locul confruntării pe teren marxist cu realitatea socială a socialismului, sociologia promovată de Miron Constantinescu a urmat însă două căi complementare: pe de o parte acumularea masivă de date despre societate, pe de altă parte aplicarea metodelor sociologice la diferite activități ale vieții sociale în vederea îmbunătățirii lor. În jargonul de astăzi, sociologia lui Constantinescu viza să devină pentru partid un izvor exhaustiv de politici publice. Primul volum de sociologie coordonat de Miron Constantinescu, Cercetări sociologice contemporane45, a adunat de fapt studii publicate în alte domenii, unite însă de capacitatea lor de a proba efectele practice ale noii discipline. La loc de frunte se aflau preocupările legate de studiul tineretului, al educației, al pedagogiei școlare. Presiunea pentru studiul acestor problematici era dublă: pe de o parte, studiile vizau prima generație postbelică ce se pregătea să intre în câmpul muncii, o generație crescută și educată în totalitate în socialism – adică ceea ce s-a numit apoi impropriu „omul nou”. Cunoașterea profilului acestei generații era esențială pentru diriguitorii comuniști, mai ales într-un context al unei deficit acut de forță de muncă industrială. Pe de altă parte, contextul mișcărilor studențești globale, ce au culminat cu anul 1968, făcea ca problematica tineretului să fie una generală, nu doar în cadrul statului socialist. Astfel, această categorie socială prezenta un interes biopolitic evident, iar sociologia era chemată să-l satisfacă. Preocuparea pentru aceste aspecte se vede mult mai clar în volumul Integrarea socială a tineretului, ce reprezintă unul dintre 45

Miron Constantinescu (coordonator), Cercetări sociologice contemporane, București, Editura Științifică, 1966.

264

Florin Poenaru

primele demersuri de cercetare coordonate efectiv de Miron Constantinescu.46 Volumul analizează diferite aspecte ale vieții sociale socialiste asupra formării și integrării tinerilor. Accentul pus pe integrarea lor socială relevă credința autorităților politice – reflectată de sociologii și psihologii ce participă la volum – că rebeliunea tinerilor din țările capitaliste vestice (dar și din unele țări socialiste, precum în Cehoslovacia) se datoreză neintegrării sociale, care duce la devianță. Protestele și rebeliunile au loc ca efect al unui deficit educațional și integrativ, nu ca urmare a unor nemulțumiri sistemice – cel puțin în optica socialiștilor români. De aceea, volumul menționat se concentrează cu precădere asupra momentelor sau circumstanțelor în care se poate produce această devianță, precum și a modului în care poate fi contracarată.47 De asemenea, printre preocupările sociologiei românești de după reînființarea sa se numărau: studiile sociologice și urbanistice 46

47

Miron Constantinescu (coordonator), Integrarea socială a tineretului, București, Editura Științifică, 1969. Două exemple sunt paradigmatice și merită citate. În studiul lor „Timpul liber al tineretului universitar” (Ibidem, p. 269-295), Octavian Bîrlogea și Lidia Necșulescu analizează timpul liber al studenților din Timișoara. Aceștia observă că studenții au puțin timp liber (doar două ore pe zi), iar acesta este plasat între orele de curs, făcându-l astfel greu de gestionat. Ceea ce îi alertează pe autori este că această dispunere a timpului liber generată de programa de studiu îi împiedică pe studenți să participe în mod efectiv la activitățile și programele casei de cultură locale. Prin urmare, recomandarea autorilor este ca timpul liber al studenților să fie astfel organizat încât aceștia să poată participa la programele casei de cultură, facilitând astfel integrarea lor socială. În studiul „Implicații educative ale navetismului părinților” (Ibidem, p. 64-87), Virgil Radulian și Mihai Merfea analizează impactul navetismului părinților asupra performanței școlare a copiilor. Autorii constată că, spre deosebire de credința generală, navetismul părinților pe durate scurte crește performanța școalară a copiilor, comparativ cu copiii ai căror părinți lucrează aproape de casă. Evident, studiul are în vedere familii din mediul rural, astfel încât se subliniază modul în care industrializarea afectează acest mediu. Expunerea părinților la mediul urban și industrial duce la accelerarea socializării copiilor în această nouă paradigmă și la predispunerea lor spre îmbrățișarea unor meserii industriale, nu agricole. Studiul recomandă astfel accelerarea industrializării mediului rural ca vector de integrare socială a tinerilor.

Plante exotice • Miron Constantinescu

265

necesare acțiunilor prevăzute în planul național de organizare; bugetul de timp al muncitorilor și previziunea socială; îmbunătățirea planificării, organizării și conducerii în agricultura cooperatistă; problemele forței de muncă; definirea și investigarea zonelor urbane; conducerea socialistă a întreprinderilor, televiziunea și consumul de programe TV al tinerilor și muncitorilor. Aceste direcții se regăsesc și în lucrările primilor studenți formați ca sociologi sub îndrumarea lui Miron Constantinescu, absolvenții secției de sociologie a Facultății de Filosofie din București.48 Însă atât ca tematică, cât și ca metodologie, proiectul de cercetare definitoriu pentru sociologia lui Miron Constantinescu s-a numit Procesul urbanizării în R. S. România.49 Studiul s-a concentrat pe studierea a trei zone urbane: Brașov50, Slatina-Olt51 și Vaslui52. Cele trei zone au fost alese tocmai datorită gradului lor diferit de urbanizare și industrializare: Brașov – zona cea mai urbanizată 48

49

50

51

52

Maria Larionescu, Georgeta Florea și Emil Paun (coordonatori), Studii și cercetări ale tinerilor sociologi, București, Universitatea București, 1970. Faptul că aceste cercetări au fost considerate definitorii se observă și din faptul că au fost traduse în limbile engleză și franceză; vezi Miron Constantinescu, Henri H. Stahl și Ion Drăgan, Urban growth processes in Romania, București, Meridiane, 1974, respectiv Miron Constantinescu, Henri H. Stahl și Ion Drăgan, Le processus d’urbanisation en Roumanie, București, Meridiane, 1974. Tiberiu Bogdan, Mihail Cernea, Miron Constantinescu și Petru Cristea (coordonatori), Procesul de urbanizare în Republica Socialista România, zona Brasov, București, Editura Politică, 1970. Aculin Cazacu, Stela Cernea și Septimiu Chelcea (coordonatori), Procesul de urbanizare în Republica Socialista România, zona Slatina-Olt, București, Editura Academiei, 1970. Mihai Brescan, Ioan C. Cioban și Ion Diaconiță (coordonatori), Procesul de urbanizare în Republica Socialista România, zona Vaslui, București, Editura Academiei, 1973. Stahl scrie în postfață că Slatina și Brașovul au fost cercetate de către studenții Laboratorului de Sociologie al Universității din Bucuresti, cu colaborarea Sectorului de Sociologie al Institutului de Filosofie. În schimb, cercetarea de la Vaslui a fost făcută de Laboratorul de Sociologie al Institutului Pedagogic Bacău. Stahl spune că aceasta nu este o lucrare de sociologie (neavând concluzii teoretice), ci doar o lucrare de sociografie (Ibidem, p. 267).

266

Florin Poenaru

și industrializată înainte de 1945; Vaslui – zona cea mai puțin urbanizată și industrializată, fiind practic produsul socialismului; Slatina-Olt – o zonă intermediară, mixtă. Scopul cercetării a fost acela de a documenta în detaliu transformările sociale determinate de procesul de urbanizare și industrializare socialistă în cele trei zone. Teoretic și metodologic, studiile poartă pecetea lui Constantinescu. În primul rând, împrumutând de la Școala Gusti tehnica echipelor monografice, studiile au fost realizate de colective mari de cercetători, pe durate relativ întinse de timp (1-2 ani), pe diferite paliere ale vieții sociale. Astfel că studiile se doresc exhaustive, căutând să cuprindă întreaga viața socială: de la relațiile și condițiile de muncă și demografia forței de muncă, trecând prin problemele salarizării, mediul de locuire și a mijloacelor de transport și navetă, până la detalii legate de cantitatea și natura hranei muncitorilor, modalități de petrecere a timpului liber și preferințe de lectură. Toate aceste informații sunt notate atent de către cercetători, care folosesc atât metode cantitative, cât și calitative pentru a ajunge la aceste date. Ca ambiție de cunoaștere, monografiile despre aceste zone urbane seamănă mult cu monografiile rurale realizate de Școala Gusti, în deplin acord însă cu viziunea lui Constantinescu că sociologia românească trebuie să se ocupe de probleme urbane, studiul ruralului fiind integrat acestora. Din punct de vedere conceptual și ideologic, există diferențe structurale față de Școala Gusti. Studiile urmează un traseu clar conturat – de la analiza bazei materiale și a relațiilor de producție înspre suprastructură și ideologie/ cultură –, iar esențialismul cultural al Școlii Gusti este înlocuit de ample analize istorice. În al doilea rând, studiile se bazează pe două inovații teoretice: aplicarea teoriei grafurilor la studiul urbanizării și definirea unei arii urbane. În matematică, un graf este o mulțime de obiecte (noduri) legate între ele prin muchii. Aplicarea acestei teorii la urbanizare însemna vizualizarea unui oraș industrial sub forma unui graf orientat: x1 – punctul de plecare al construirii fabricii sau uzinei

Plante exotice • Miron Constantinescu

267

în oraș; x12 – punctul final al schimbării conștiinței sociale. Între x1 și x12 există o serie de noduri (precum creșterea populației, profesionalizarea, transportul, locuința), care duc în final spre x12. Pentru Constantinescu, procesul de urbanizare și industrializare era inevitabil legat de această transformare a conștiinței, tocmai pentru că procesul presupunea o restructurare socială de ansamblu, trecerea de la o clasă (țărănimea) la alta (proletariatul).53 Scopul studiului urbanizării era acela de a surprinde această dinamică socială, nu doar înlănțuirea unor etape sau procese. Însă pentru a se realiza acest studiu, era important de definit spațiul geografic și social ce urma a fi investigat. În acest scop, Constantinescu a introdus conceptul de zonă urbană, pe care o definește ca fiind orașul împreună cu zona limitrofă cu care intră în contact și pe care o atrage pe orbita sa. Poate fi vorba doar de satele din jurul unui oraș (cum a fost cazul Vasluiului), dar și de comune sau orașe mai mici aflate la o mai mare depărtare (așa cum era cazul Brașovului și cum se preconiza că o să devină zona Slatina). Ceea ce definește o zonă sunt relațiile economice și sociale specifice conturate pe baza anumitor coordonate, în care munca este definitorie.54 Practic, o zonă urbană este o zonă în care munca industrială precumpănește, afectând în mod fundamental nu doar viața urbană, ci și viața rurală și producția agricolă din arealul ei. În ciuda acestor încercări de inovație teoretică, tipul de date înregistrat de cercetările sociologice a fost strict empiric, cantitativist: creșterea numărului de locuitori ai noilor orașe, numărul de cinematografe și școli, creșterea în procente a producției etc. Nu există de fapt o analiză sociologică a acestor fenomene, a relațiilor și structurilor sociale pe care le investighează. Sociologia urbană apare drept o culegere de date cât mai exhaustivă, o cartografiere a populației în slujba statului. Chiar și atunci când sunt identificate probleme cu caracter structural, acestea sunt doar notate 53 54

Miron Constantinescu, Cercetări sociologice, p. 253. Ibidem, p. 134-171.

268

Florin Poenaru

nu investigate și cu atât mai puțin raportate la funcționarea de ansamblu a societății socialiste.55 Mai mult, atunci când sunt identificate probleme în procesul de urbanizare, acestea sunt imputate populației, nu partidului. Concomitent cu studiile despre urbanizarea RSR, la începutul anilor ’70 Miron Constantinescu s-a aflat în centrul a două proiecte la fel de importante pentru consfințirea sociologiei ca știință a statului socialist. Așa cum este de obicei cazul cu fundamentarea unei discipline, cele două proiecte au vizat teoria și metodologia. Sociologie generală: probleme, ramuri, orientări56 reprezintă încercarea de a defini câteva concepte-cheie și de a delimita fundamentele unei sociologii deopotrivă marxiste, dar și în slujba statului și a partidului. Temele predilecte vizează stabilirea unui obiect al sociologiei de tip marxist și materialist, clarificarea unor concepte-cheie (rol, fapte sociale, individ, responsabilitate socială etc.), confruntarea cu unele curente burgheze (funcționalismul, structuralismul), precum și aplicarea sociologiei la ergonomie, științele educației, sănătate. Problema însă cu acest demers de căutare a specificului sociologiei, a funcțiilor și domeniilor sale este că devine o întreprindere fără final. De exemplu, Ovidiu Bădina57 încearcă să facă deosebirile necesare între societatea industrială (ea însăși o concepție 55

56

57

De exemplu, cercetarea de la Vaslui arată că există o problemă cu calitatea produselor la fabrica de confecții. În loc să pună întrebare de ce este așa, urmează un citat din Ceaușescu despre cum calitatea produselor trebuie să fie o prioritate și se trece mai departe; vezi Mihai Brescan, Ioan C. Cioban și Ion Diaconiță (coordonatori), Procesul de urbanizare în Republica Socialista România, zona Vaslui, p. 67. Sociologii formați în această școală au aceeași predispoziție. De exemplu, Petru Cristea, într-un studiu al urbanizării și industrializării orașului Onești, observă că una dintre nemulțumirile locuitorilor noului oraș este lipsa acută de locuri de muncă pentru femei. De ce se întâmplă acest lucru, care ar fi cauzele sale structurale și ce reflectă acest fapt despre politica industrială și demografică a partidului nu aflăm însă nimic. Problema este pur și simplu eludată. Miron Constantinescu, Ovidiu Bădina, Octavian Berlogea și A. Busuioc, Sociologie generală: probleme, ramuri, orientări, București, Editura Științifică, 1970. Vezi Ibidem, p. 204-205.

Plante exotice • Miron Constantinescu

269

socio-teoretică cu multe înțelesuri), sociologia societății industriale, sociologie industrială, sociologie a întreprinderii industriale, sociologie a muncii în cadrul unei întreprinderi industriale etc. Mai mult, tipul de analiză propus de această sociologie este foarte abstract. În general, se ia un proces social (urbanizarea, mass-media) și în locul unei analize concrete, la obiect, se enunță mai degrabă principii generale despre realitatea respectivă și complexitățile ei, urmată de o proiecție deziderativă despre cum ar trebui să se dezvolte în viitor, în acord de regulă cu dispozițiile partidului. Astfel că de multe ori sociologia nu analizează ceea ce este, ci ceea ce ar trebui să fie în viitor. Poate că acesta este și un efect al credinței lui Miron Constantinescu că orice știință așezată pe baze socialiste și materialist istorice trebuie să fie capabilă de prospecțiune și previziune, capabilă altfel spus de modelarea și înțelegerea viitorului. Acest tip de ambiție era fără sens pentru un sociolog istoric precum Henri H. Stahl, pentru care sarcina sociologiei istorice era aceea de a înțelege prezentul din perspectiva devenirii sale istorice, a trecutului apropiat și îndepărtat al unei realități sociale. De aceea, pentru Stahl, distincția făcută de Miron Constantinescu între sociologie marxistă și materialism istoric era și inutilă, și imposibilă, deoarece între cele două nu putea exista nicio diferență. Stahl era de părere că materialismul istoric este știința socială socialistă echivalentă sociologiei burgheze, combinarea acestora fiind imprecisă atât teoretic, cât și terminologic. Totodată, deși a fost un participant de marcă la proiectele lui Constantinescu, inclusiv la antologia menționată mai sus, Stahl a înțeles că sociologia propusă de Constantinescu se reduce de fapt la formarea unor funcționari de stat cu rol în implementarea de politici, și nu la formarea de analiști ai socialului. Este greu de exprimat în termeni mai puțin echivoci disprețul lui Stahl față de această școală decât prin propriile cuvinte, el considerând că absolvenții de sociologie ai acestei școli nu știu de fapt nimic.58 58

Vezi Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl.

270

Florin Poenaru

Volumul Metode și tehnici ale sociologiei, publicat în 1970, cuprinde lucrările simpozionului de sociologie cu același nume ținut între 24 și 26 iunie 1969.59 Și în acest volum se afirmă în mod explicit nevoia ca sociologia să fie o știință prospectivă, metodele și tehnicile folosite trebuind să fie calibrate în acest sens.60 Mai mult, în textul său, Ion Drăgan reușește să surprindă esența întregului volum: respingerea ideii de neutralitate a tehnicilor sociologice în raport cu realitatea socială și cu teoria. Autorul, precum alți contributori la volum, se declară împotriva fetișizării procedurilor și uneltelor de investigare socială. Dacă la nivel teoretic ideile avansate sunt radicale, la nivel practic lucrurile sunt destul de convenționale. Studiile despre tineret, educație, mass-media, despre relațiile de producție sunt toate infuzate de metodologia empiristă americană ce se dezvoltă în anii ’60 și ’70 în cercetarea relațiilor de muncă, al managementului și al consumului de televiziune. La acest nivel se poate identifica o nouă contradicție a sociologiei românești din acea perioadă. În ceea ce privește dezbaterile și influențele teoretice, aceasta pare a se afla pe terenul marxismului și al materialismului istoric, la care se adaugă unele influențe contemporane precum lucrările lui Boudon, Aron sau Althusser. Când vine însă vorba de practica propriu-zisă, precum și de tehnicile și metodele folosite, influența este vădit una pozitivistă, de sorginte americană, Lazarsfeld și Katz fiind autorii citați cu preponderență. Trebuie remarcat astfel că atunci când sociologia este reinstuționalizată în Romania, în SUA disciplina era dominată de funcționalism, de Talcott Parsons și Robert K. Merton – autori ce au marcat în mod definitoriu sociologia românească până în zilele noastre.61 59

60

61

Miron Constantinescu și Octavian Berlogea (coordonatori), Metode și tehnici ale sociologiei, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970. De exemplu, Mihai Cernea scrie: „Sociologia nu se poate mulțumi a fi constatativă, [...] sociologia trebuie să aspire a fi în primul rând prospectivă” (Ibidem, p. 63). Pentru acest punct, vezi și Cătălin Zamfir și Iancu Filipescu (coordonatori), Sociologie românească. 1900-2010. O istorie socială a sociologiei românești.

Plante exotice • Miron Constantinescu

271

Desigur, cele două paradigme erau ireconciliabile, alăturarea lor în cadrul științei sociologice românești fiind mai curând efectul unor dinamici politice decât ale unui demers intelectual. Dacă adeziunea la politicile partidului, dar și propensiunile intelectuale ale lui Miron Constantinescu făceau inevitabilă îmbrățișarea marxismului și a materialismului istoric măcar la nivel retoric, logica dinamicii instituționale, a colaborărilor cu partenerii din Vest, a schimbului de experiențe și a participării la conferințe, precum și nevoia de diferențiere față de sociologia sovietică, a dus la îmbrățișarea unor metode de investigare incompatibile cu bazele teoretice ale marxismului.62 Acestă contradicție era sesizată și comentată chiar de Constantinescu. În repetate rânduri, în scrierile sale, el s-a pronunțat împotriva sondajelor de opinie și a studiilor ce se preocupau de investigarea opiniei publice. Pentru Constantinescu, scopul sociologiei era de a surprinde și schimba relațiile sociale ca atare, nu opiniile oamenilor despre ele. Mai mult, chiar dacă Constantinescu considera esențială acumularea de date empirice (acel Mont Blanc de date despre care vorbea și Marx), acest pas rămânea irelevant dacă nu era urmat de integrarea datelor într-o analiză fundamentală a societății. Se observă aici, incipient, o potențială zonă de ruptură între concepția lui Constantinescu despre sociologia fundamentată pe materialismul dialectic și practica sociologică de care avea nevoie și pe care o încuraja regimul. Însă neexploatată și trecută cu vederea, această contradicție nu a oferit posibilitatea unei critici sociologice de factură marxistă a societății socialiste.63 62

63

Racordarea la sociologia internațională a fost obiectivul principal al Comitetului Național de Sociologie înființat în 1959, pasul premergător instituționalizării de mai târziu a sociologiei; vezi Ibidem, p. 75. În lucrarea citată mai sus, Cătălin Zamfir face următoare observație în legătură cu de sociologia dezvoltată în comunism: fiind ancorată în materialismul istoric și dialectic dezvoltat în URSS, sociologia românească a fost de fapt foarte puțin marxistă. Scrierile lui Marx erau foarte puțin cunoscute, fiind apelate doar ritualic, pentru ca spre finalul anilor ’70 și această invocare să fie abandonată.

272

Florin Poenaru

În ciuda încercărilor de conturare a unei științe sociologice a socialismului românesc pe baze marxiste și materialist istorice, demersul lui Constantinescu a fost un eșec și pentru că societatea însăși (ca și partidul) era angrenată într-un proces de racordare la capitalismul de tip vestic, pe care sociologia (la fel ca și politicienii comuniști) a fost incapabilă să-l deslușească în mod concret. Astfel, cu cât sociologia se apleca mai mult asupra societății socialiste, cu atât era mai incapabilă să o înțeleagă de fapt. Acest fapt se observă cel mai clar analizând tipul de cercetări sociologice despre societatea socialistă ce apar în siajul sociologiei deschise de Miron Constantinescu. Câteva exemple sunt suficiente pentru a contura un tablou. În Structura socială a României socialiste, Ion Mitran scrie că „în socialism, pentru că nu mai există proprietate privată asupra mijloacelor de producție, criteriul claselor nu se mai aplică. Clasificarea se face în funcție de inserarea în diviziunea socială a muncii.”64 Practic, pentru acest autor, societatea socialistă este formată din țărani, muncitori și intelectuali, și din colaborarea acestora. Dar aceasta nu este o analiză de clasă în termeni marxiști, ci reafirmarea liniei oficiale a partidului. O analiză cu adevărat marxistă ar fi observat faptul că și în socialism continuă să există o

64

Zamfir concluzionează astfel că sociologia din socialism nu a fost marxistă, ci mai degrabă infuzată de moșternirea indirectă a Școlii Gusti, precum și de sociologia ce se dezvolta concomitent în Vest. Această caracterizare generală poate fi reală pentru unii dintre sociologii socialiști, dar sigur nu pentru Miron Constantinescu și pentru colaboratorii săi mai apropiați. Pentru aceștia, marxismul nu era deloc o simplă etichetă, ci chiar baza cercetării (mod și relații de producție, luptă de clasă etc.), arhitectura ei intelectuală. E drept că și pentru acești sociologi, atunci când treceau de la teoria marxistă a sociologiei – de la fundamentarea ei marxistă – la aplicarea ei în cercetări particulare, marxismul era mult diluat sau chiar abandonat. Numai că aici se naște o întrebare mai amplă, ce depășește granițele studiului de față: în ce măsură metodele de cercetare sociologică, instrumentele de adunare a datelor sociologice sunt compatibile cu marxismul și cu sociologia marxistă? Ion Mitran, Structura socială a României socialiste, București, Editura Politică, 1971, p. 142.

Plante exotice • Miron Constantinescu

273

clasă care muncește și este exploatată (în diferite forme), chiar dacă burghezia nu mai este actorul principal al exploatării și aproprierii surplusului (plusvalorii). Conceptul central (în marxism) de clasă socială este înlocuit de profesiune, la fel ca în sociologiile burgheze ale stratificării, ce începeau să facă carieră la mijlocul anilor 1970 în Occident. La fel, și în Estul socialist se considera că avansul tehnologic va face clasele irelevante, iar dezvoltarea prin tehnologie va aplatiza orice conflict social. Odată ce conceptul de clasă e abandonat, concordanța dintre descoperirile sociologiei și intențiile partidului este inevitabilă: practic, se descoperă omogenizarea claselor în societatea socialistă, deoarece așa a concluzionat partidul. Odată această simbioză realizată, sociologia este redusă la un simplu aparat de generat date care să arate că direcția abordată de partid este cea corectă.65 Mai mult, aceste date sunt doar aparent puse în context prin compararea cu situația anterioară anului 1948. Desigur, saltul economic, social și civilizațional realizat de comunism în raport cu perioada interbelică este enorm, însă o simplă comparare de date statistice (creșterea demografică, creșterea numărului de școli etc.) nu poate explica și modul de funcționare a societății socialiste în întregul ei.66 Aceste exemple dovedesc totodată anexarea treptată a sociologiei de către regimul Ceaușescu. Dacă sociologia a fost aliată din capul locului intereselor partidului, pe parcursul anilor ’70 ea devine un simplu instrument de preamărire a puterii și al conducătorului, la fel cum s-a întâmplat cu mai toate celelalte discipline, un fapt deja amplu documentat. Însuși Miron Constantinescu nu a fost scutit de această turnură, contribuind indirect la sedimentarea protocronismului în sociologie. În volumul Gîndirea sociologică 65

66

Vezi Alexandru Tănase și Octavian Chețean (coordonatori), Dezvoltarea suprastructurii socialiste în România, București, Editura Politică, 1966, p. 55-56. Vezi Constantin Ionescu, Omul, societatea, socialismul, București, Editura Academiei, 1973.

274

Florin Poenaru

din România, apărut cu doar câteva luni înainte de decesul său, Constantinescu, Gall și Bădina au conturat o genealogie a gândirii sociologice din România, încercând stabilirea unei tematici și a unei preocupări sociologice la autori români cu mult înaintea edificării sociologiei ca preocupare științifică.67 (Preocuparea era, desigur, în spiritul vremii.) Volumul identifică astfel preocupări sociologice la Spătarul Milescu și la Dimitrie Cantemir, discută observațiile sociologice ale lui Nicolae Bălcescu și Ion Ionescu de la Brad, iar despre Spiru Haret se afirmă tranșant că „prefigurează modele cibernetice ale sistemelor sociale”68. Discuțiile informative despre sociologii maghiari din România, analiza exemplară a Școlii Gusti, distincția specializată între sociologie și filosofie marxistă, precum și tabloul sintetic din final, în care este prezentată producția sociologică românească la aproape un deceniu de la reînființarea acesteia, nu pot acoperi faptul că volumul are, în esență, structura binecunoscută a producțiilor protocroniste, în care se descopereau precursori români în toate domeniile vieții. Constantinescu a avut norocul că nu a mai prins momentul în care sociologia, la fel ca și celelalte științe, nu a mai fost decât atât. Cu toate acestea, ar fi eronat să credem că Miron Constantinescu a fost complet detașat de naționalismul inerent al regimului comunist, atât în timpul conducerii dejiste cât și, mai ales, al conducerii lui Ceaușescu. Preocupăriile și studiile istorice ale lui Constantinescu au fost în mod evident subordonate interesului național și infuzate de o logică naționalistă. Secțiunea următoare este dedicată analizei acestor aspecte.

67

68

Miron Constantinescu, Ovidiu Bădina și Ernő Gall, Gîndirea sociologică din România. Ibidem, p. 59.

Plante exotice • Miron Constantinescu

275

2. Istoria în slujba națiunii Deși a scris mult mai mult pe tărâmul istoriografiei decât pe cel al sociologiei, contribuția lui Miron Constantinescu la dezbaterile istoriografice are o anvergură teoretică ceva mai redusă în comparație cu studiile sale sociologice. Cu excepția analizei modului de producție tributal și a discuțiilor pe care această problematică le-a generat, opera istorică a lui Constantinescu a fost ferm ancorată în practica istoriografică naționalistă dezvoltată de regimul comunist după ruptura de Moscova. Altfel spus, dacă sociologia practicată de Constantinescu a fost pusă în slujba partidului, istoria scrisă de el a fost pusă în slujba națiunii. Atunci când, în 1962, Miron Constantinescu a fost numit șef de secție la Institutul de Istorie, istoriografia românească era în plin proces de reconfigurare. În 1960 apăruse primul volum al noului tratat de Istoria României, în urma unei hotărâri a Comitetului Central. Această nouă sinteză trebuia să reanalizeze istoria României în cheie marxist-leninistă, eliminând totodată exagerările ideologice ale perioadei de dominație a lui M. Roller. Schimbarea de direcție în istoriografie era motivată politic. După 1958, România inițiază o politică de crescută autonomie față de Moscova, ce va culmina cu așa-numita declarație de independență din 1964. Vizibila îndepărtare de URSS s-a resimțit imediat pe tărâmul istoriografiei, unde rolul vecinului estic, până atunci precumpănitor, începe să se estompeze, în timp ce filonul național își face din ce în ce mai clar simțită prezența. Anii ’60 reprezintă așadar un moment de turnură, un deceniu ce separă exagerările pro-sovietice din anii ’50 de exagerările naționaliste și protocroniste ale anilor ’70 și mai ales ’80. Miron Constantinescu a fost direct implicat în realizarea acestei turnuri generale, chiar dacă din considerente politice sau academice a fost în dezacord cu unele aspecte ale noii direcții.

27 6

Florin Poenaru

Turnura naționalistă a istoriografiei este amplu documentată. După perioada stalinistă (1948-1958) urmează o perioadă de relativ liberalism (1958-1971) – care, de fapt, înseamnă analize în cheie marxistă, nu stalinistă –, pentru ca apoi, între 1971 și 1989, istoriografia să intre sub zodia naționalismului extrem și al cultului personalității. Ceea ce se omite însă de regulă atunci când se invocă această traiectorie este naționalismul conducătorilor comuniști români încă din perioada interbelică și imediat după al Doilea Război Mondial. Despărțiți de atâtea lucruri, Gheorghiu-Dej și Pătrășcanu împărtășeau totuși aceleași convingeri naționaliste, nu foarte diferite de cele ale burgheziei naționale interbelice. Stalinizarea istoriografiei în timpul lui Roller a fost rezultatul compromisurilor cerute de presiunea sovietică a momentului. La fel ca cei doi lideri comuniști invocați anterior, Miron Constantinescu a împărtășit aceeași optică naționalistă în istoriografie. Prima sa contribuție a fost chiar teza de licență, publicată în 1940 sub titlul Cauzele răscoalei lui Horea. Încercare de sociologie istorică69. Lucrarea este inovatoare la nivel teoretic, deoarece plasează mișcarea lui Horea în cadrul luptelor pentru emancipare socială și politică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, răscoala fiind văzută a avea, așadar, un caracter modern. Pentru Constantinescu, răscoala lui Horea, atât prin amploare cât și prin revendicări, a depășit stadiul unei simple revolte țărănești, fiind o manifestare a unor tensiuni de clasă, pe fundalul unor relații capitaliste incipiente. Totodată însă, pentru Constantinescu mișcarea a avut și un evident caracter național, Horea vorbind totodată în numele asupririi românilor din Transilvania. Teza lui Constantinescu este convingătoare în ceea ce privește caracterul social și politic al mișcării, însă argumentul național nu poate fi totuși separat de contextul în care a fost publicată cartea: anexarea Transilvaniei de către Ungaria în 69

Miron Constantinescu, Cauzele răscoalei lui Horea. Încercare de sociologie istorică, București, Independența Economică, 1940.

Plante exotice • Miron Constantinescu

277

urma Dictatului de la Viena. Este posibil ca autorul să fi interpretat această pierdere teritorială și ca pe una personală, orașul copilăriei sale, Aradul, trecând între granițele altei țări. Indiferent ce speculații se pot face pe acest subiect, cert este că istoria Transilvaniei și a relației sale cu Regatul au rămas preocupări constante pentru Miron Constantinescu. Din istoria Transilvaniei este rezultatul monumental al unei munci colective sub îndrumarea lui Constantinescu, ce oferă cititorului una dintre cele mai fascinante istorii socio-politice a Transilvaniei din câte există.70 Trebuie însă remarcat că nici această lucrare nu a apărut întâmplător, ci a fost și rezultatul unor presiuni politice. La fel cum istoriografia românească se afla în prefaceri ideologice în anii ’60, și în Ungaria de după 1956 a existat o schimbare de direcție, în sens iredentist, contestând alipirea Transilvaniei la România. După integrarea istoriei Transilvaniei în istoria comună a celorlalte două provincii românești, Constantinescu va face pasul următor firesc și va scrie despre problema unirii celor trei principate.71 El analizează această istorie din perspectiva realizării sale în 1918, adică din perspectiva unui fait acompli. Florin Constantiniu a descris contextul mai larg al acestei preocupări72: la mijlocul anilor ’60, destrămarea imperiului Austro-Ungar și înlocuirea sa de către statele naționale succesoare a revenit în atenție datorită revirimentului istoriografiei privind ascensiunea nazistă în Europa. Una dintre tezele larg vehiculate în istoriografia mondială afirma faptul că statele naționale nou formate din centrul Europei au reprezentat terenul propice pentru ascensiunea nazismului. Naționalismul inerent acestor construcții era astfel acuzat indirect de favorizarea 70

71

72

Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu și Victor Cheresteșiu (coordonatori), Din istoria Transilvaniei, București, Editura Academiei, 2 vol., 1961-1963. Miron Constantinescu, Ștefan Pascu și László Bányai (coordonatori), Desăvârșirea unificării statului național român: unirea Transilvaniei cu vechea Românie, București, Editura Academiei, 1968. Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, p. 312-313.

27 8

Florin Poenaru

expansiunii naziste. O asemenea perspectivă punea desigur sub semnul întrebării alipirea Transilvaniei la România în 1918. Sarcina istoricilor români, trasată de la vârful partidului, era evident aceea de a combate aceste teze. O primă expunere a avut loc chiar pe terenul adversarului. În cadrul unei conferințe de istorie ținută la Budapesta între 4 și 9 mai 1964, Constantinescu a participat cu o lucrare, alături de alți istorici din România.73 Pornind de la un text al lui Lenin, Constantinescu afirmă justețea dezintegrării imperiului Austro-Ungar și formarea statelor naționale succesoare. Așa cum remarcă Constantiniu, dacă pretențiile hegemonice ale URSS erau combătute cu scrieri ale lui Marx74, iredentismul maghiar și nostalgia după Imperiul Austro-Ungar erau contrabalansate cu scrierile lui Lenin. Afirmarea caracterului național și al justeței unirii cu Transilvania au trăit un moment paroxistic în 1968, odată cu celebrarea a cincizeci de ani de la Marea Unire, prilej cu care Constantinescu s-a implicat într-un amplu proiect de istorie orală, intervievând participanți la Marea Unire. Prin această fixație pe Transilvania – mereu un punct crucial pe agenda partidului –, se poate lesne concluziona că Miron Constantinescu a funcționat ca un agent al partidului pe terenul istoriografiei, cercetările sale slujind interesele politice ale puterii. De altfel, Constantinescu s-a aflat mereu în preajma subiectelor istoriografice sensibile și de interes pentru partid, mai ales în condițiile în care făcea aceste demersuri din poziția de marginalizat politic. Nu e greu de ghicit aici o dorință de a se face din nou util și de a-și demonstra în continuare fidelitatea față de partid. Acest fapt este evident. Trebuie totuși remarcat că Miron Constantinescu 73

74

Vezi Constantin Daicoviciu și Miron Constantinescu (coordonatori), La désagrégation de la monarchie austro-hongroise: 1900-1918: communications présentées à la Conférence des Historiens du 4 au 9 mai 1964 de Budapest, București, Editura Academiei, 1965. Este vorba de Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), București, Editura Academiei, 1964, volum editat de Andrei Oțetea.

Plante exotice • Miron Constantinescu

279

nu se depărtează în scrierile sale istorice de o anumită acribie științifică. Chiar dacă studiile sale au un caracter și un scop politic, nu sunt totuși niște falsuri sau niște plăsmuiri (exagerate), așa cum vor deveni ulterior producțiile istoriografice angajate politic. Cercetările sale sunt ferm plasate pe terenul materialismului istoric, iar analizele sale marxiste își păstrează rigoarea. E drept că unele interpretări anterioare sunt atenuate (de pildă, caracterul imperialist al burgheziei românești interbelice), în timp ce formarea statului național român apare ca un răspuns la imperialismele din jur – idee ce va fi apoi amplu fructificată de istoriografia ceaușistă. Contextul particular al anului 1968, dar și afirmarea naționalismului antiimperialist de către țările nealiniate în aceeași perioadă completează contextul dezvoltării acestor idei. Departe de a fi cu adevărat naționaliste (sau naționaliste în sensul dezvoltat în a doua jumătate a anilor 1970), scrierile lui Constantinescu din acea perioadă răspund turnurii politice a partidului, care dintr-un simplu membru al blocului sovietic se angajează pe calea unui dezvoltaționism sui generis, oscilând între cei doi poli ai Războiului Rece și căutând afinități în sudul global al țărilor nealiniate și în curs de dezvoltare. Din această perspectivă, preocuparea sa în legătură cu modul de producție tributar (tributal cum avea să-l numească Constantinescu) apare drept o ruptură față de temele politice la zi din istoriografie, o evadare într-o zonă de dezbateri în care mizele teoretice sunt cele care precumpănesc în raport cu scopurile politice. Lucrurile stau însă pe dos: dezbaterea despre modul de producție tributar și formațiunea socială tributară, deși pare îndepărtată de preocupările politice ale partidului, are de fapt mare miză politică. Prin urmare, trebuie întâi rectificată o preconcepție notorie. Apostol Stan, printre alții, a observat propensiunea istoricilor români din perioada comunistă de a se apleca cu precădere asupra unor teme foarte îndepărtate în timp (etnogeneză, formarea statelor naționale etc.), neglijând teme mai apropiate de perioada

280

Florin Poenaru

modernă și contemporană75, explicând acest fapt prin presiunile și imixtiunile politice inevitabile la care erau supuse temele mai recente. Analizând însă cu atenție preocupările istorice ale conducerii partidului în diferite etape, se poate observa cum exact aceste teme din vechime erau cele mai încărcate politic; în legătură cu acestea și cu interpretarea lor se duceau cele mai importante bătălii istoriografice. Cu cât trecutul era mai îndepărtat, cu atât acesta era mai pasibil de a suferi numeroase reinterpretări și revizuiri. Dacă explicațiile privind epoca modernă erau destul de clare în liniile generale76, întoarcerea în trecut făcea ca lucrurile să devină neclare și supuse mereu schimbării. Câteva teme sunt mereu în centrul atenției: etnogeneza poporului român și originea latină, populațiile migratoare, formarea statelor medievale românești, natura feudalismului românesc și relațiile cu Poarta Otomană, problema Transilvaniei. Astfel, istoricii care se preocupau de aceste subiecte, departe de a se extrage jocurilor politice, se aflau în centrul lor. Dezbaterea despre orânduirea tributală a fost una dintre acestea. Pentru Constantinescu, tributalul este un mod de producție ce îmbină forțe de producție comunitare, care nu cunosc proprietatea privată asupra pământului, cu exploatarea de clasă. Exploatarea de clasă ia forme prestatale sau statale și se grefează pe comunitatea anterioară, disimulând asuprirea și dominația prin funcțiile de organizare a producției și militare pe care le impun.77 Modul tributal reprezintă explicitarea modului oriental/ asiatic identificat de Marx, lectura acestuia din urmă impunându-i lui Constantinescu necesitatea studierii cu atenție a subiectului. Astfel, pentru el, tributalul este un mod de producție și de schimb care a generat o orânduire: 75 76

77

Vezi Apostol Stan, Istorie și politică în România comunistă, p. 106. Pe scurt, se poate schematiza așa: capitalism burghez între 1821 și 1945, urmat de socialism sub îndrumarea partidului. Ceea ce variază este rolul URSS și mai apoi rolul partidului. Miron Constantinescu, Schița unei teorii marxiste a formațiunii social-economice tributale, București, Universitatea București, 1974.

Plante exotice • Miron Constantinescu

281

„Acest mod de producție poate să existe și să se dezvolte fără ca în mod necesar să apară statul despotic; el poate funcționa și în condițiile unei orânduiri cu formațiuni prestatale, de tipul uniunilor de triburi, a cneazatelor și voievodatelor românești”78. Tributalul se deosebește astfel atât de comuna primitivă (deoarece acolo nu exista exploatare) și de sclavagismul greco-roman (unde erau exploatați sclavii individuali), cât și de feudalism (unde sunt exploatate familii de țărani ce lucrează loturi de pământ individuale). În cadrul relațiilor tributale sunt exploatate comunitățile ca atare, în interiorul acestora indivizii fiind de regulă liberi. Tributul este plătit de comunitate către grupul care reușește să impună plata sa, acesta din urmă neavând niciun interes în ce privește structurarea modului de organizare a relațiilor de producție, fiind interesat strict de colectarea tributului. Esența relației de tribut constă așadar în prelevarea unei părți a plusprodusului, uneori printr-o impunere determinată de o cucerire, alteori printr-o convenție rezultată dintr-un raport de forțe cunoscut. Tributul poate consta în muncă, natură sau chiar oameni. Mai mult, „esența tributalului constă în identitatea dintre impozit și rentă, în faptul că nu s-a produs încă o diferențiere între acestea și că există o anumită filiațiune între tribut și renta feudală (filiațiune ce nu poate fi înțeleasă decât retrospectiv, dinspre renta feudală spre tribut)”79. Relația de tribut este un rezultat al creșterii productivității muncii, al diviziunii sociale a muncii și al apariției claselor sociale și constă în existența unei supramunci a comunității, pe care și-o însușesc forțele superioare. Constantinescu plasează originea birocrației în nevoia de a avea o evidență a intrării și ieșirii tributului. Astfel, se constituie un segment social format din războinici, funcționari, preoți și perceptori, care evoluează spre o clasă dominantă care percepe tributul. Cu timpul, ea ajunge să-și constituie propriul stat. 78 79

Ibidem, p. 83, n. 1. Ibidem, p. 35

282

Florin Poenaru

În opinia lui Constantinescu, feudalismul din Moldova și Țara Românească s-a dezvoltat pe baza relațiilor tributale, având deci caracteristici diferite față de feudalismul de tip vestic, în care plasa și feudalismul transilvănean. Motivul acestei dezvoltări a fost faptul că populația românească din cele două țări a fost cea sedentară, cea forțată să plătească tribut, având astfel o forță de asimilare mai mare. De fapt, întreaga cercetare a modului tributal are ca miză principală procesul de formare a statelor românești, mai ales în raport cu capacitatea acestora de asimilare a populațiilor migratoare, în special a celor slave. Astfel, la un nivel mai general, discuția privește etnogeneza poporului român și plasarea acestui proces pe coordonatele istorice corespunzătoare.80 Dovedind că populația românească era cea care plătea tribut unor caste războinice de origine slavă, se atesta așezarea anterioară a acesteia, oferind totodată o explicație caracterului slav al celor două state după întemeierea lor (cnezatele și voievodatele).81 Se poate observa astfel că urmarea acestui studiu cu precădere marxist, cu toate ramificațiile sale teoretice importante despre feudalismul românesc, este afirmarea unui principiu național. Studiul tributalului s-a împletit și cu o investigare mai extinsă a dinamicii populațiilor migratoare în această zonă, pusă sub conducerea onorifică a lui Miron Constantinescu.82 Dincolo de însemnătatea lor politică, care le-a adus în prim-planul cercetării, studierea acestor teme – atât în Est, cât și în Vest – a fost făcută posibilă de un fapt mai puțin discutat, în esență tehnic: revoluționarea metodelor de investigație în arheologie. În principal este vorba de 80

81

82

Sunt de acord cu Ștefan Guga, care a observat că cei care au propus explicații ale modului de producție tributal erau angajați în dezbateri globale despre feudalism și tranziția la capitalism ce aveau loc la vremea respectivă. Cred însă că cele două mize nu se exclud. Pentru poziția lui Stahl, principalul preopinent al lui Constantinescu pe acest subiect, vezi Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, Cluj, Tact, 2015. Vezi Miron Constantinescu, Ștefan Pascu și Petre Diaconu, Relations between the autochthonous populations and the migratory populations on the territory of Romania: a collection of studies, București, Editura Academiei, 1975.

Plante exotice • Miron Constantinescu

283

metoda datării prin radiocarbon, devenită posibilă după 1950.83 Astfel se deschidea un întreg continent istoric – preistoria – ce putea fi investigat cu precizie și în legătură cu care se puteau trasa corelații și se putea face conjecturi pe baza unor materiale empirice. Până atunci, preistoria era doar apanajul speculațiilor romantice și al invențiilor naționaliste. Odată perfecționată, metoda de accesare a acestui trecut îndepărtat deschidea zone întregi de analiză istorică. Mai mult, pe lângă această revoluție tehnică, care transformă în chip decisiv arheologia, are loc în anii ’60 și o revoluție teoretică în cadrul disciplinei, prin înfruntarea unor mari paradigme: neoevoluționismul și funcționalismul noii arheologii dezvoltată în SUA de Lewis Binford, pe de o parte, și marxismul, pe de cealaltă. Ce au în comun cele două paradigme, altfel diferite, este accentul pus pe dezvoltarea la scară istorică mare a societăților, ignorând particularitățile și diversitățile culturale. Dacă pentru primii dezvoltarea se făcea în baza adaptabilității la mediu, populațiile și culturile incapabile de acest efort fiind sortite să dispară, pentru marxiști dezvoltarea se făcea ca urmare a unor conflicte structurale de natură economică. Cele două paradigme introduc astfel preocuparea de a explica secvențe foarte largi de timp, de a explica prezentul ca rezultatul unui proces evolutiv foarte amplu și foarte îndepărtat. Scrutarea acestui trecut devenea nu doar tehnic posibilă, dar teoretic necesară. În acest context, formarea, dispariția ori supraviețuirea unora sau altora dintre populații, grupuri, limbi devin probleme esențiale ale cercetării, la fel ca modul de viață, organizarea și funcționarea societăților din trecut, mai ales ale celor care au reușit să supraviețuiască și să se reproducă cu succes. În paradigma marxistă, conceptele dezvoltate în relație cu capitalismul sunt aplicate acum societăților precapitaliste și preistorice, referindu-se astfel la relații și moduri de producție, la structură de 83

Vezi Mircea Anghelinu, Evoluția gândirii teoretice în arheologie românească. Concepte și modele aplicate în preistorie, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2014.

284

Florin Poenaru

clasă și la moduri de circulație a bunurilor pentru populații foarte îndepărtate în timp de momentul capitalist. Analiza modului de producție tributal identificat și teoretizat de Miron Constantinescu este inseparabilă de această preocupare a arheologiei vestice și sovietice din anii ’60 și ’70. O asemenea analiză era favorizată și de faptul că Marx nu avusese foarte multe lucruri concrete de spus despre modurile de producție și societățile anterioare capitalismului, informațiile istorice despre acestea fiind inaccesibile la momentul redactării scrierilor sale. Până în anii ’60, în marxism încă dominau generalizările lui Engels despre evoluția familiei primitive, informațiile sale nefiind altceva decât reciclarea unor materiale antropologice victoriene, destul de îndoielnice în cel mai bun caz. Așadar, nu este întâmplător că revoluția din arheologie a determinat și un reviriment al studiilor marxiste pe tărâmul preistoriei, o perioadă până atunci redusă la o serie de afirmații generale și abstracte.

III. Epilog

A

m încercat să arăt că Miron Constantinescu nu a fost doar un simplu intelectual de partid ce și-a continuat activitatea în slujba partidului pe terenul sociologiei și al istoriei după mazilirea sa politică efectivă. Îmbrățișând fără rest cauza comunistă, Constantinescu a continuat lupta de clasă în aceste domenii, altfel spus la nivel teoretic. Dacă se poate vorbi de un eșec al acestui demers, acesta este că fidelitatea lui Constantinescu s-a manifestat, în cele din urmă, mai degrabă față de partidul comunist decât față de comunism și față de materialismul dialectic și istoric care trebuia să infuzeze orice analiză. Ca orice intelectual comunist al secolului XX, Constantinescu a fost în mod inevitabil confruntat cu o alegere imposibilă: aceea dintre fidelitatea față de partid (din ce în ce mai puțin comunist

Plante exotice • Miron Constantinescu

285

și proletar) și fidelitatea față de cauza comunistă ca atare. În cele din urmă, Miron Constantinescu a rămas fidel partidului, convins fiind că acesta și doar acesta se află pe calea construirii unei noi societăți, socialiste, chiar dacă partidul ca atare nu mai avea nimic din elanul inițial al cauzei comuniste. Din acest motiv, dar și datorită modului în care a fost reinstituționalizată sociologia după 1965, el nu a fost capabil să întoarcă analiza marxistă asupra partidului comunist și asupra societății pe care acesta o construia, transformând sociologia în unealtă de guvernare, iar istoria în bază de date pentru argumentele politice ale partidului. A avut dreptate atunci Vladimir Tismăneanu când a concluzionat că Miron Constantinescu a ratat șansa de a deveni un dizident marxist al partidului, un Djilas autohton? În locul unui răspuns, trebuie observat că această întrebare apare într-un orizont antipartinic și mai ales anticomunist. Practic, lui Constantinescu i se reproșează în ultimă instanță că nu a devenit anticomunist. E drept însă că Miron Constantinescu a încercat să mențină fațada marxistă a partidului, ignorând faptul că acesta se afla din ce în ce mai departe de idealul comunist, mai ales în timpul conducerii lui Ceaușescu, și ignorând caracterul din ce în ce mai capitalist și naționalist al regimului. Astfel, Constantinescu nu este vinovat pentru faptul că nu a devenit un dizident marxist, ci pentru faptul că a continuat să ofere respectabilitate marxistă unui partid care nu mai merita acest lucru. Suprapunând cauza comunistă atașamentului față de partid, Miron Constantinescu întruchipează drama intelectalilor comuniști din prima parte a secolului XX, pentru care cele două erau inseparabile. Trădarea unuia ar fi însemnat trădarea celuilalt. În lumea noastră de azi, asemenea atașamente sunt considerate ridicole, mai curând o slăbiciune decât o virtute. În plus, moștenirea mișcărilor antisistemice de după 1968, dar și prăbușirea partidelor comuniste în 1989 a făcut ca reafirmarea marxismului și a comunismului (în orice formă cât de cât precisă) să fie însoțită concomitent de respingerea de către stânga a formei-partid. O

286

Florin Poenaru

figură precum Miron Constantinescu nu poate fi decât exponentul vechii stângi, staliniste și dogmatice, cu care nimeni, poate doar cu excepția câtorva excentrici, nu mai are răbdare astăzi. Așadar, din punct de vedere politic nu se poate vorbi de o recuperare a lui Miron Constantinescu nici măcar la stânga. Dacă așa stau lucrurile din perspectivă politică, cum se poate evalua moștenirea lăsată de Constantinescu pe tărâmul sociologiei și istoriei? Ce se mai poate salva de acolo pentru contemporaneitate? Mai există ceva relevant în acele scrieri, sau totul poate fi clasat drept maculatură de partid, așa cum de altfel s-a întâmplat în lumea noastră postcomunistă? Înainte de a trânti capacul coșului de gunoi al istoriei peste scrierile lui Constantinescu, câteva merită o privire mai atentă. Primul lucru care trebuie observat este că o bună parte din temele de investigare sociologică ale cercetătorilor români de azi erau și pe agenda lui Miron Constantinescu: sociologia muncii, a educației, resursele umane, urbanizarea – sau urban studies, cum se zice –, consumul cultural și timpul liber, pentru a numi doar câteva. Cum și astăzi există unele încercări de abordare a acestor teme în cheie marxistă (sau măcar materialistă), o revizitare a materialului generat de sociologia lui Constantinescu ar putea oferi măcar o dimensiune istorică acestor studii. Apoi, cel puțin în privința studiilor despre muncă și despre urbanizare produse de Miron Constantinescu și colaboratorii săi, dacă ele nu mai au o relevanță directă astăzi, cu siguranță pot oferi informații esențiale celor care studiază procesele de urbanizare și industrializare socialistă. Din acest punct de vedere, aceste studii sunt indispensabile, iar neglijarea lor în literatura de profil este dublul efect al necunoașterii și al autocolonizării domeniului științific.84 Deși deloc critică și infuzată cu jargonul partidului, sociologia industrială produsă de această școală oferă totuși o 84

O excepție în acest sens este cartea Marei Mărginean, Ferestre spre furnalul roșu. Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945-1968), Iași, Polirom, 2015.

Plante exotice • Miron Constantinescu

287

serie de informații statistice și etnografice importante. Câteva preocupări ale sociologiei propuse de Constantinescu ar putea suscita demersuri productive și astăzi. Analiza migrației asupra performanțelor școlare (mai ales în mediul rural), raportul dintre numărul elevilor într-o clasă și rezultatele școlare, sau influența distanței dintre școală și cămin asupra performanțelor școlare sunt doar câteva piste de investigație ce ar oferi cu siguranță un tablou aparte României de azi. Pe terenul istoriografiei, moștenirea lui Constantinescu s-ar putea traduce prin redescoperirea marxismului sau, cel puțin, măcar a materialismului. După 1989, mai ales sub influența anticomunismului, istoriografia locală nu a depășit nivelul unui idealism extrem. Dezbaterea despre modul de producție tributal are deja o amplă posteritate și o reverberație la nivel internațional, deci miza la acest capitol ar fi doar redescoperirea ei. Istoria Transilvaniei propusă de Miron Constantinescu ar putea oferi modelul unor istorii regionale de mare însemnătate, cu condiția ca acestea să fie decuplate definitiv de spectrul unificator al naționalismului. Compendiul de istorie națională (la coordonarea căruia a participat și Constantinescu), deși extrem de general, poate oferi modelul unei forme de scriitură publică deopotrivă informativă și consistentă. După pierderea puterii politice, Miron Constantinescu a devenit un intelectual marxist care a încercat conturarea unei sociologii cu influențe marxiste în slujba unui partid nemarxist (și chiar antimarxist), pentru a surprinde un fenomen în esență capitalist. E greu de concluzionat ce a fost mai utopică: încercarea de detronare a lui Gheorghiu-Dej sau convingerea că o asemenea construcție teoretică va funcționa.

PAVEL CÂMPEANU Alex Cistelecan

Î

n prezentarea editorilor americani care însoțea în 1980 textul Societății sincretice, Felipe Garcia Casals (pseudonimul lui Pavel Câmpeanu) era descris ca un „oficial destul de important al unuia din statele est-europene”1, un personaj din înaltele sfere ale birocrației culturale și structurilor manageriale comuniste. Această mică exagerare era, poate, atât o strategie de marketing, cât și un efect al tiparului auctorial deja încetățenit de la Djilas încoace, de foști mari demnitari din Est care dezertează în teoreticieni critici ai sistemului stalinist. Câmpeanu n-a ocupat însă niciodată poziții foarte înalte în aparatul cultural sau birocratic al RSR. Cel mai aproape de vârfurile ierarhiei comuniste trebuie să se fi aflat înainte ca reprezentanții acesteia să fi ajuns ei înșiși în asemenea poziții, în închisoarea comuniștilor ilegaliști de la Caransebeș. După cum cel mai direct contact cu conducerea stalinistă trebuie să fi fost partida de șah la care Ceaușescu îl va fi provocat în aceeași celulă2. Ce nu era însă atât de exagerat în ecourile internaționale pe care le-au generat Societatea sincretică și ulterioara trilogie despre ordinea stalinistă a fost aprecierea unuia ca Ivan Szelényi, care vedea în „Casals” „teoreticianul critic al Europei de Est din anii ’80”, care a preluat această poziție intelectuală prestigioasă de la Milovan Djilas (anii ’60 și ’70) și Rudolf Bahro (sfârșitul anilor ’70)3. Și totuși, în ciuda acestei recunoașteri explicite a contribuției sale la analiza sistemelor socialiste, și în ciuda justeții ei, Pavel 1

2 3

Felipe Garcia Casals, „Theses on the Syncretic Society”, Theory and Society, vol. 9, nr. 2, 1980, p. 260. Vezi Pavel Câmpeanu, Ceaușescu. Anii numărătorii inverse, Iași, Polirom, 2002. Ivan Szelényi, „Review of «The Origins of Stalinism»”, Contemporary Sociology, vol. 16, nr. 5, septembrie 1987.

292

Alex Cistelecan

Câmpeanu a rămas – în această calitate, de teoretician al socialismelor existente – relativ uitat la nivelul dezbaterilor internaționale despre stalinism (parte și din cauza pierderii de relevanță istorică a acestei teme), dar și – mult mai inexplicabil – relativ subapreciat și subutilizat chiar și în România, unde irelevanța internațională a temei a fost compensată, dimpotrivă, printr-o adevărată bulă a analizelor critice despre perioada comunistă4. Nu că această indiferență locală n-ar fi, pe undeva, explicabilă: în fond, specific studiilor (anti)comuniste românești de astăzi este fie idealismul de ultimă instanță (explicația prin natura criminală a ideologiei), fie empirismul abstract (tratarea în cheie de biografie a personalităților și supra-acumularea anecdoticului), ambele abordări aflându-se exact la polul opus față de demersul critic al lui Câmpeanu, atent tocmai la efectul de structură și la cauzalitatea sistemică a relațiilor și tensiunilor dintre viziunea teoretică marxist-leninistă și contextul istoric, strategia politică și constrângerile lor socio-economice. Pavel Câmpeanu s-a născut în 1920 la București. De la 15 ani activează în structurile UTC, iar de la 20 de ani este victima unui șir de arestări și condamnări ce culminează cu detenția în Penitenciarul Special Caransebeș, rezervat comuniștilor. După război, lucrează în Secția de Relații Externe a aparatului CC al PMR, unde se ocupă de emigrația iugoslavă și de războiul civil din Grecia. În 1949 este numit conferențiar la Catedra de Științe Sociale a Institutului Politehnic. În 1956 părăsește CC-ul și devine candidat la aspirantură (doctorand) la Institutul de Științe Sociale A. A. Jdanov, doctorat pe care îl încheie în 1960, nu fără câteva 4

Societatea sincretică (apărută în engleză în 1980) nu a fost publicată în limba română decât în 2002, la Editura Polirom, cu un an înaintea morții autorului. După cum amintește acesta în prefața ediției românești, în 1990 Editura Humanitas i-a respins publicarea „din motive financiare”. Trilogia sa despre stalinism – The Origins of Stalinism. From Leninist Revolution to Stalinist Society (1986), The Genesis of the Stalinist Social Order (1988) și Exit. Towards PostStalinism (1990) – este în continuare netradusă în limba română.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

293

incidente de parcurs (printre care un referat negativ – un adevărat „rechizitoriu”, susține Câmpeanu – alcătuit de Ion Ianoși pe marginea unui text aniversar de-al său despre 23 august). Din 1960 este repartizat la Radio, unde, în 1967, va deschide un departament de studiere a audienței ce va funcționa până în 1980. Începe să publice studii și articole de sociologia comunicării de masă, în 1972 apărându-i volumul Radio, televiziune, public, urmat de Oamenii și teatrul (1973), Oamenii și televiziunea (1976), Oamenii și filmul (1985). Din 1971 începe să lucreze la volumul Societatea sincretică. Manuscrisul – rezultatul rescrierii și comprimării a mii de pagini – trece cu peripeții prin mâinile Ștefanei Steriade și ale lui Jerry Kline, pentru a fi publicat în 1980 – fără știrea autorului – peste ocean de editura M. E. Sharpe, sub pseudonimul Felipe Garcia Casals. Aceeași editură avea să publice ulterior și trilogia despre societatea stalinistă – The Origins (1986), The Genesis (1988), Exit (1990). Din anii ’80, după intervenții repetate ale apropiaților săi (fiul său, Gheorghe, fiind vicepreședinte de bancă în SUA), dar și după solicitări „la cel mai înalt nivel” din partea autorităților americane5, i se permite să călătorească în străinătate. În anii care urmează, Câmpeanu dezvoltă o activitate științifică (dar și politică) internațională destul de susținută, ca profesor invitat la mai multe universități de peste ocean, participând la numeroase conferințe, mese rotunde, congrese, dar și publicând sub pseudonim diverse articole critice la adresa României ceaușiste sau colaborând cu instituții gen Helsinki Watch6. Revoluția din 1989 îl găsește la New York. Revine în țară pe 3 ianuarie 1990 și este unul din cei 15 membri fondatori ai Grupului pentru Dialog Social. În 1990 înființează Centrul Independent de Studii Sociale și Sondaje. 5

6

Vezi Felipe Garcia Casals (Pavel Câmpeanu), Societatea sincretică, Iași, Polirom, 2002, p. 25. ONG american care milita pentru respectarea drepturilor omului în blocul comunist.

294

Alex Cistelecan

Colaborează frecvent cu reviste ca 22 și Dilema. După 1990, mai publică volumele: De patru ori în fața urnelor (1993, un volum de analiză politică cantitativă, bazat pe cercetările CISS), România: coada pentru hrană – un mod de viață (1994, un studiu sociologic despre fenomenul cozii, scris înainte de ’89) și Ceaușescu. Anii numărătorii inverse (2002, o rememorare a detenției de la Caransebeș și o reconstruire a comunismului românesc pe baza traseului ulterior al colegilor săi de celulă). Moare în decembrie 2003.

I. Un marxism aparte

S

ocietatea sincretică și trilogia despre stalinism întregesc contribuția la marxism a lui Pavel Câmpeanu. Pentru un autor atât de versatil în câmpul științelor sociale, ceea ce e remarcabil este tocmai caracterul etanș al discursurilor sale, lipsa aproape completă de suprapuneri – de formă, conținut, metodă – între abordările sale de sociologia comunicării, analiză statistică, teoria stalinismului sau istorie recentă. Atunci când analizează sondaje sau scoruri electorale (în volumul De patru ori în fața urnelor sau în diverse articole din revista 22), Câmpeanu nu se sfiește să îmbrace până la capăt hainele unui contabil de date și să devină plicticos, arid, poticnit dacă eșantionul o cere. Atunci când face analiza sociologică a unui fenomen contemporan de masă – precum al cozii la alimente, în România, coada pentru hrană –, Câmpeanu reușește să fie atât de migălos și metodic, încât aproape sufocă fenomenul studiat sub arhitectonica conceptuală pregătită pentru înțelegerea sa. Iar când reface istoria personală a conviețuirii sale cu Gheorghiu-Dej și Ceaușescu în penitenciarul din Caransebeș – în cartea, intitulată cu totul înșelător, Ceaușescu. Anii numărătorii inverse –, deformarea profesională (de teoretician) își lasă amprenta la tot pasul, înghețând mereu firul narativ al textului în blocuri categoriale, eșafodaje argumentative și rafturi de teze. După cum se vede, nu întotdeauna versatilitatea lui Câmpeanu își găsește

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

295

forma de exprimare cea mai adecvată subiectului abordat. Ceea ce nu este însă cazul cu textele sale marxiste. Tocmai din acest motiv trebuie să precizăm puțin calificarea de „marxism” pe care o atașăm Societății sincretice și trilogiei despre stalinism: acestea sunt texte marxiste nu pentru că ar fi fidele din toate punctele de vedere unei teorii care ar descinde, gata făcută și articulată, de la Marx încoace – presupunând că așa ceva ar exista, deși deja trasarea problematică a acestei rute a moștenirii ne-ar ridica îndoieli în privința ei. Oricum ar fi, nu despre o atare fidelitate e vorba la Câmpeanu. Pe lângă unele principii metodologice (cum ar fi plasarea factorului determinant al sistemelor staliniste în caracteristicile bazei lor socio-economice, regimul de proprietate și tensiunea existentă între relațiile de producție și forțele de producție), precum și recursul la bateria obișnuită de concepte marxiste (valoare, plusvaloare, forță de muncă, proprietate privată și socială, marfă etc.), ceea ce întregește specificul marxist al acestor lucrări este respirația lor profund dialectică, dar care nu părăsește vreodată incinta materialismului. Dialectică, nu doar la nivelul construcției argumentative, ci inclusiv la nivelul stilului și formei de exprimare. Eleganța, concizia și consistența desăvârșite ale acestor texte ale lui Câmpeanu constituie una din acele rare ocurențe (întâlnite doar la unii ca Marx, Adorno, Debord) în care ritmul dialectic al gândului (dinamicitatea și efectul de sistem, mobilitatea și structuralitatea totodată, generate tocmai de tensiunile și instabilitatea elementelor) își găsește forma de spunere cea mai proprie. Din această perspectivă, circumstanțele speciale și – la prima vedere – cu totul nefavorabile care au însoțit scrierea acestor cărți par să fi avut efecte surprinzător de benefice. Pe lângă împrejurările date de „covârșitoarea lipsă de pregătire pentru o activitate de tip teoretic”, „precaritatea surselor bibliografice” și regimul de muncă în clandestinitate, pe care le enumeră Câmpeanu, poate puțin cam modest, în prefața la Societatea sincretică7, trebuie menționat aici 7

Ibidem, p. 21.

296

Alex Cistelecan

regimul lingvistic bizar impus de vigilența cenzurii ceaușiste: scrise de autor în franceză, textele au apărut ca ediție originală în limba engleză. Privind retroactiv – și fără doar și poate cinic –, se cuvine, poate, să reevaluăm efectul literar al acestei cenzuri. Nu doar că i-a impus autorului o nemiloasă redimensionare a textului cărții, al cărei manuscris de mii de pagini a trebuit să fie comprimat, pentru a putea fi transportat afară din țară, în pilulele concentrate a câtorva zeci de teze (o muncă, de altfel, recomandabilă oricărui autor), dar a impus totodată un dublu regim de traducere, din care textul pare să fi ieșit mult câștigat: preluând, obligat, ceva din concizia și claritatea englezei, dar și salvând ceva din tensiunea și eleganța francezei. Poate și de-aici ceea ce numeam eleganța, concizia și consistența dialectice ale textelor despre stalinism ale lui Pavel Câmpeanu. Care Câmpeanu ar recuza, probabil, eticheta de dialectic și dialectician pe care i-o lipim aici. Ceea ce ne dă ocazia unei clarificări suplimentare. Dacă termenii n-ar fi atât de încărcați de o anumită istorie teoretică și politică, am spune că marxismul lui Câmpeanu e undeva la întâlnirea, la punctul singular de întrepătrundere a materialismul istoric cu materialismul dialectic. De fapt, ceea ce aranjează Societatea sincretică și trilogia despre ordinea stalinistă într-un întreg este tocmai această departajare și suprapunere dintre materialismul istoric și cel dialectic. Ceea ce Societatea sincretică tratează în mod sintetic și sincronic, deci structural, trilogia despre stalinism ordonează ca geneză istorică. Istorică și logică totodată, căci ceea ce este specific perspectivei lui Câmpeanu (materialismul său istoric dialectic) este modul în care evoluția istorică este și o evoluție logică și viceversa, modul în care – mai exact – problemele structurale ale stalinismului țin de originile sale istorice specifice și de modul specific în care aceste origini istorice au impus rezolvarea – sau, mai degrabă, simpla lor stabilizare – în ceea ce avea să devină ordinea stalinistă. Însă această desfășurare logico-istorică nu este și una teleologică. De-aici, mai

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

297

ales, rezistența față de eticheta de „dialectic”, termen în care astăzi auzim, din păcate, mai ales conotația de anticipare a închiderii și preordonare a desfășurării, conotații de altfel extrem de vizibile în faima de prost renume cu care a rămas instituționalizarea stalinistă a materialismului dialectic, vestitul Diamat. Și de-aici, poate, opțiunea lui Câmpeanu pentru o caracterizare a demersului său mai degrabă în termeni de întâlnire a influențelor marxiste cu cele ale analizei structural-funcționaliste. Așa cum am văzut, din marxism, Câmpeanu salvează mai ales ideea determinării în ultimă instanță a bazei socio-economice, și implicit explicarea stalinismului în funcție de relațiile de producție și proprietate pe care acesta le preia și instituie – ceea ce deja plasează analiza lui Câmpeanu în răspăr cu abordările obișnuite ale stalinismului în termeni de sistem politic și suprastructură care-și determină baza; în schimb, din marxism Câmpeanu renunță tocmai la acea conotație de sinteză superioară și teleologie pe care o presupune perspectiva dialectică, înlănțuirea contradicțiilor, și care este cu totul improprie sincretismului stalinist: „Contradicțiile sunt raționale, sincretismul e irațional. Contradicția vestește progresul, sincretismul implică stagnarea”8. O preluare la fel de selectivă este însă aplicată și funcționalismului à la Parsons. Din el, Câmpeanu salvează „accentul asupra sistemului total și asupra conexiunii lui universale cu părțile discrete”. Dar, și aici, acest principiu metodologic este adaptat – și implicit modificat – după caracteristicile obiectului studiat; și nu întâmplător, din funcționalism este evacuat același reziduu de raționalism și de orizont teleologic care era debarasat din marxism. Astfel, dacă în demersurile structuralist-funcționale sistemul e dominat de congruență, iar disfuncționalitățile sunt depășite treptat, în sincretismul stalinist avem un sistem de incongruențe care se reproduce pe măsură ce acestea se adâncesc9. De asemenea, dacă 8 9

Ibidem, p. 35. Vezi Alfred G. Meyer, „Cuvânt înainte” la Societatea sincretică, p. 34.

298

Alex Cistelecan

la Parsons evoluția sistemului (progresul diferențierii) se traduce în multiplicarea elementelor, fiecare prevăzut cu o funcție nouă, în stalinism avem un efect contrar, în care funcțiile non-convergente se acumulează în aceleași elemente10. Această acumulare de tensiuni și funcții în aceleași elemente este chiar cea care explică, după cum vom vedea, natura sincretică a ordinii staliniste, faptul că atât structura ei socială, cât și structura de putere capătă caracteristici totodată capitaliste, socialiste și feudale. Pe scurt, așadar, analiza stalinismului a lui Câmpeanu ar fi într-adevăr un materialism istoric dialectic dacă sincretismul stalinist n-ar fi chiar ceea ce blochează dialectica, ceea ce-i suspendă Aufhebung-ul, îi acumulează tensiunile în același gest în care îi închide ieșirile11.

II. Premise teoretice ale stalinismului: „necesitatea antinomică”

D

in moment ce, în prezentarea teoriei stalinismului a lui Câmpeanu, ne vom instala șantierul pe teritoriul delimitat de Societatea sincretică și trilogia despre ordinea stalinistă, se cuvine poate să trasăm ceva mai exact relațiile dintre aceste lucrări, întrucât diviziunea muncii stabilită între aceste volume ne poate da o idee nu doar despre metoda de expunere a lui Câmpeanu, ci inclusiv despre metoda sa de investigare. Conform principiului că hotărâtor pentru ordinea stalinistă este tripla determinare a originilor istorice, a bazei socio-economice (regimul de proprietate) și a structurilor de 10 11

Felipe Garcia Casals, „Theses on the Syncretic Society”, p. 239. Această utilizare specifică, originală, atât a marxismului cât și a funcționalismului din partea lui Câmpeanu are și rolul de a neutraliza incompatibilitatea de principiu dintre cele două – faptul că, spre deosebire de marxism, categoriile și mecanismele funcționalismului sunt atemporale, anistorice, iar convergența sistemului nu depinde de specificul elementelor sale. Ceea ce nu e deloc cazul la Câmpeanu, la care sincretismul e chiar manifestarea istorică particulară a unui tip specific de funcționalism, nu fenomenologia unei funcționalități sistemice generice.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

299

putere, trilogia despachetează această structură conceptuală pe trei piloni schițată deja în Societatea sincretică (1980), analizând, pe rând, natura revoluției anticipatoare din 1917 (The Origins of Stalinism. From Leninist Revolution to Stalinist Society, 1986), vacuumul de proprietate ca efect structural și permanent al exproprierii generalizate (The Genesis of the Stalinist Social Order, 1988) și instituția regulatorului global, ca unică sursă supremă a puterii staliniste (Exit. Towards Post-Stalinism, 1990). Istorie – societate – politică, am putea spune, dacă demersul lui Câmpeanu de-aici nu ar fi la fel de dens și complex în fiecare din aceste opriri, și dacă fiecare din aceste aspecte nu le-ar angaja automat pe celelalte în analiza sa. Această metodă de investigare și expunere nu este însă doar efectul unei decizii anterioare, deci oarecum arbitrare, a autorului – fie ea și motivată de o fidelitate marxistă. Cel care invită la o astfel de metodă de descifrare este însuși obiectul analizat, ordinea stalinistă. Nu doar în sensul că, la fel ca orice structură de putere sau formă de organizare socială, ordinea stalinistă s-ar lăsa definită de coordonatele originii istorice, structurii economice și ierarhiei politice. Ci într-un sens mult mai specific: stalinismul însuși este o anumită relație dintre economie și structura de putere, mediată de condiționarea sa istorică. O anumită relație specifică, definită ca sincretism. Altfel spus, și așa cum vom avea ocazia să dezvoltăm mai jos, contrar altor formațiuni sociale, care, vrând-nevrând, ajung să coordoneze cumva (sau să subordoneze una alteia) instanțele socio-economicului și politicului, răspunzând astfel constrângerilor istorice, stalinismul e chiar mecanismul de perpetuare a disonanței și asincronismului dintre bază economică, structură socială și conducere politică, disonanțe pe care le moștenește – și le stabilizează fără a le rezolva – de la originea sa revoluționară. Nu organizare, nici simplă dezorganizare – ci stabilitatea unei dezorganizări, acesta e sincretismul stalinismului. Și el dictează, după cum vedem, metoda de investigație.

30 0

Alex Cistelecan

Originea istorică a ordinii staliniste stă sub semnul a ceea ce Câmpeanu numește „necesitate antinomică”. Această categorie descrie atât condițiile istorice obiective ale Revoluției Ruse – faza imperialistă a capitalismului –, cât și orizontul strategic, teoria subiectivă cu care aceste condiții obiective au fost întâmpinate de către bolșevici12. Conceptul este, de fapt, un altoi leninist, prilejuit de turnura imperialistă a capitalismului, pe teoria marxistă a „necesității univoce”. Să lămurim mai întâi acest concept inițial. Ceea ce Câmpeanu numește „necesitate univocă” este o reluare destul de rarefiată și esențializată a perspectivei marxiste asupra evoluției istorice – mai exact, a schemei extrem de didactice și destul de problematice din „Prefața” la Critica economiei politice. Istoria, din această perspectivă, este văzută ca o evoluție liniară determinată de raportul dintre relațiile de producție și forțele de producție. Dinamica acestei evoluții e dată de faptul că forțele de producție evoluează într-un ritm mult mai rapid decât relațiile de producție; de fapt, inerent forțelor de producție pare a fi dinamismul și evoluția spontană, pe când inerent relațiilor de producție pare a fi o tendință naturală spre stabilizare și rigidizare. Așa stând lucrurile, istoria este trasată de această dublă mișcare opusă, dar nu egală în forță, prin care relațiile de producție încearcă să blocheze 12

Există o anumită ambiguitate în modul în care Câmpeanu folosește acest concept. Nu e limpede dacă „necesitatea antinomică” desemnează cadrul teoretic prin care bolșevicii își înțelegeau constrângerile istorice și în funcție de care își trasau, implicit, direcția strategică, sau dacă această categorie descrie fidel, inclusiv pentru Câmpeanu, contextul istoric al Revoluției Ruse și, implicit, calea corectă pe care trebuia s-o pornească acțiunea politică. Cum, în punerea la lucru a acestui concept de „necesitate antinomică”, Câmpeanu nu oferă nicăieri o eventuală critică a acestei grile leniniste de lectură a istoriei începutului de secol XX, nici nu trasează o altă posibilă direcție strategică pe care ar fi putut s-o ia acțiunea revoluționară (urmare a unei lecturi diferite a imperialismului decât cea articulată ca necesitate antinomică), nu putem decât să presupunem că el își asumă fără rezerve acest concept leninist. Ceea ce nu-i deloc puțin lucru, întreaga înțelegere a posibilității și necesității revoluției anticipatoare din 1917 decurgând din el.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

301

dezvoltarea forțelor de producție la nivelul cerut de primele, iar forțele de producție, în momente privilegiate de salt istoric, rup zăgazurile în care sunt ținute de relațiile de producție. După cum se vede, conform necesității univoce, cele două pistoane ale motorului istoric interacționează într-un sistem închis, fără interferențe relevante din exterior, raportul dintre ele e unul de temporalitate (avansat/ înapoiat), mișcarea e liniară, chiar dacă nu și continuă, iar soluția e imanentă conflictului. Întregul proces e supus necesității, iar direcția sa e teleologică – forțele de producție, odată dezvoltate la maximul lor potențial uman de chiar înaintarea capitalismului, vor rupe lanțurile relațiilor de producție capitaliste devenite deacum anacronice și regresive, odată ce și-au epuizat potențialul emancipator, asigurând astfel trecerea la socialism. Chiar dacă e un teren al unui conflict neîntrerupt dintre forțele sociale și propriile lor forme de organizare, istoria e, în această perspectivă marxistă a necesității univoce, în cele din urmă de partea noastră și constituie o resursă nesecată de optimism13. Ceva vine însă să perturbe această desfășurare preordonată a progresului istoric – iar acest ceva este realitatea imperialismului. 13

Vezi Pavel Câmpeanu, The Origins of Stalinism. From Leninist Revolution to Stalinist Society, New York și Londra, M. E. Sharpe, 1986, p. 6-8. Se poate discuta despre acuratețea marxistă a acestui concept de „necesitate univocă”. Cu siguranță el respectă schema didactică, teleologică și pozitivistă în care Internaționala a II-a a încercat să îmbutelieze teoria marxistă. Cât despre teoria lui Marx însuși, s-ar putea formula din perspectiva ei câteva amendamente destul de importante la acest pretins rezumat: dezvoltarea susținută a forțelor de producție, într-un ritm ce depășește capacitatea de resorbție a relațiilor de producție, nu este, la Marx, o constantă istorică, ci ceva specific doar capitalismului; dar nici chiar în capitalism, această ecuație nu este una scontată, existând situații – impuse tocmai de un element exterior acestui conflict (piața internațională, ordinea geopolitică, conștiința politică a maselor etc.), care astfel devine unul deschis, nu închis, cum apare în „necesitatea univocă” – în care raportul „normal” dintre relații și forțe de producție e unul dereglat. Pe scurt, și dacă nu bazăm conceptul de necesitate univocă doar pe Manifestul comunist și „Prefața” la Critica economiei politice, evoluția istorică la Marx nu descrie deloc un sistem închis, nicio mișcare liniară, și nicio direcție teleologică.

30 2

Alex Cistelecan

Ceea ce înseamnă că modelul marxist al „necesității univoce” (relația și tensiunea dintre forțe și relații de producție) – deși fidel timpului său, după Câmpeanu – trebuie complicat într-un model teoretic al „necesității antinomice”, adecvat noului context internațional în care apare Revoluția Rusă. Imperialismul blochează procesul istoric „normal”. Simpla extindere și dezvoltare a relațiilor capitaliste nu mai garantează deloc progresul omogen al forțelor de producție. Acest progres liniar – chiar dacă discontinuu – este înlocuit, în imperialism, de o combinație de progres (în metropolă) și regres sau subdezvoltare cronică (la periferie). Deși nu apelează la ele, „dezvoltarea subdezvoltării” sau „dezvoltarea combinată și inegală” sunt conceptele care ar fi putut să-i vină în ajutor aici lui Câmpeanu pentru descrierea acestei dinamici (specifice, de altfel, nu doar stadiului imperialist al capitalismului, adică existenței unor relații politice de subordonare instituționalizată între state, ci inclusiv realităților contemporane, de schimburi economice libere între state sau regiuni aflate pe trepte diferite de dezvoltare). Pe scurt, faza imperialistă a capitalismului face ca istoria să nu mai fie neapărat, din principiu, de partea noastră, iar includerea în sistemul capitalist să nu mai garanteze un progres cert (chiar dacă dureros) al relațiilor și forțelor de producție de la periferia sistemului capitalist. În același gest prin care susține industrializarea în metropolă, imperialismul i-o refuză periferiei, alocându-i în diviziunea internațională a muncii doar rolul de furnizor de materii prime și muncă ieftină. Astfel, imperialismul impune o situație de „necesitate antinomică”: „economia centrului este condusă de nevoia de a adapta subdezvoltarea periferiei la propriile sale nevoi, în timp ce națiunile de la periferie sunt conduse de nevoia de a elimina subdezvoltarea economică prin eliberarea lor de subjugarea față de nevoile centrului”14. Și mai exact, această structură de necesitate antinomică în care sunt prinse țările de la periferia 14

Ibidem, p. 10.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

303

sistemului capitalist este abil decantată de către Câmpeanu pe patru nivele15: la nivelul structurilor sociale, statele de la periferie sunt prinse, pe de o parte, între nevoia de a generaliza relațiile capitaliste de producție și de a-i încredința astfel burgheziei rolul de clasă dominantă și, pe de altă parte, prezervarea la periferie a relațiilor precapitaliste de producție și a vechii ordini sociale premoderne. La nivelul structurilor economice, menghina necesității distribuie, pe de o parte, nevoia de a declanșa acumularea primitivă a capitalului și industrializarea, și, pe de altă parte, realitatea unui transfer constant a surplusului înspre metropolă și abandonarea de către burghezie a misiunii sale de factor al industrializării. La nivelul structurilor politice, în loc ca burghezia să își asume un rol de formare a națiunii, de politică antifeudală și anti-imperialistă prin alianța cu clasele populare, asistăm la colaborarea burgheziei cu imperialismul internațional, cu sistemul feudal și cu clasele locale care le reprezintă. În fine, la nivelul relațiilor internaționale, imperialismul strânge periferia între nevoia de a promova relații de egalitate și alianțe strategice cu alte țări subdezvoltate, și realitatea acomodării la relațiile internaționale de subordonare și susținerea acordată imperiilor împotriva țărilor subdezvoltate. Acesta este sistemul de chingi, de necesitate antinomică, în care imperialismul înscrie Rusia țaristă de dinainte de izbucnirea revoluției din 1917. Dar – și aici asistăm la unul din acele dese momente în care funcționalismul se transformă la Câmpeanu în veritabilă filosofie a istoriei – această dublă necesitate opusă este chiar cea care deschide spațiul posibilității istorice. Căci, față de perspectiva marxistă a necesității univoce, conceptul leninist de necesitate antinomică aduce două modificări: evoluția e supusă nu necesității istorice, ci posibilității politice; și e rodul unei strategii subiective, susținute de teorie, nu al unui proces obiectiv. Strategia leninistă constă astfel în a decupa o posibilitate din structura de necesități antinomice a imperialismului 15

Vezi Ibidem, p. 11.

304

Alex Cistelecan

– mai exact, posibilitatea industrializării, fără necesitatea subdezvoltării și a capitalismului. Dacă, în teoria marxistă a procesului liniar, industrializarea capitalistă conducea inevitabil la socialism, în structura imperialistă a necesității antinomice, chiar capitalismul e cel care barează, la periferie, direcția industrializării, blocând astfel, implicit, și pasul către socialism. Dar această imposibilitate obiectivă – tocmai pentru că măcinată de contradicții – deschide spațiul posibilității subiective: dacă industrializarea nu mai conduce la socialism, socialismul, susținut de strategie și angajare subiectivă, voluntaristă, poate conduce la industrializare. Și de-aici, versanții revoluției leniniste, care ar putea părea contradictorii într-un context „normal”: industrializare ca anticapitalism. Un efort, așadar, voluntar, strategic și condus de teorie în care socialismul încearcă să-și genereze retroactiv propriile condiții de posibilitate. De-aici, posibilitatea și necesitatea revoluției anticipatoare – anticipatoare pentru că încearcă să instituie socialismul într-o societate aflată încă într-un stadiu precapitalist sau de capitalism incipient, și necesar anticipatoare, cu efect de disrupere a evoluției normale, tocmai pentru că, de la evoluția capitalismului imperialist, nu mai e nimic bun de așteptat. Leninismul, ca structură de interpretare istorică și acțiune politică, are, așadar, după cum arată Câmpeanu, trei trăsături caracteristice: o teorie adecvată a imperialismului; o strategie politică a revoluției anticipatoare; dar și o necunoaștere a societății care va rezulta din revoluție. „Înlocuind necesarul cu posibilul, leninismul a dat naștere unei societăți în care posibilul devine necesar”. Dar această posibilitate socială postrevoluționară rămâne absentă în leninism: el articulează „o strategie pentru cucerirea puterii, nu pentru exercitarea ei”16. Ceea ce înseamnă că, în trecerea la societatea postrevoluționară, acel factor subiectiv, conștiința teoretică și direcția strategică, care devenise atât de decisiv în decuparea spațiului de posibilitate din necesitatea antinomică a 16

Ibidem, p. 46.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

305

imperialismului și în reușita revoluției, dispare. Or, tocmai această necesitate nesatisfăcută a factorului subiectiv este cea care – după cum vom vedea mai jos – explică apariția în stalinism a cultului personalității și a infailibilității conducătorului. Pentru moment, să reținem doar că, la fel ca în tratamentul pe care Câmpeanu îl aplică și altor aspecte recunoscute ale ordinii staliniste, această trăsătură – cultul personalității – nu este explicată aici, precum de obicei, ca fiind efectul unei aberații subiective, ci ca o funcție cerută de sistemul social instituit după revoluția din 1917. Cultul personalității și infailibilitatea conducătorului sunt efectele mediate ale operației leniniste inițiale, prin care factorul subiectiv, strategic și teoretic este supralicitat în angajarea revoluției, dar rămâne nearticulat pentru perioada postrevoluționară. În acest spațiu al instanței subiective, necesar dar gol, se inserează cultul conducătorului stalinist. Relația dintre Marx, Lenin și Stalin în ce privește procesul istoric și posibilitatea revoluției ia astfel o formă mult mai complicată decât aceea a unei simple ștafete de continuitate, de aplicare sau dezvoltare a teoriei inițiale. După cum elegant sintetizează Câmpeanu, „marxismul e consonanța dintre necesitate, teorie și activitate; leninismul e alianța dintre acțiune și teorie împotriva necesității; stalinismul e sacrificiul teoriei, care conduce la acțiune supusă necesității”17. Ce înseamnă asta? În termenii lui Câmpeanu, stalinismul este moștenitorul societății postrevoluționare ruse, având ca premisă obiectivă natura socio-economică a acestei societăți intermediare, și ca premisă subiectivă moștenirea teoretică și strategică leninistă. Cât o privește pe cea din urmă, semnificațiile ei totodată descriptive și prescriptive (ca teorie a imperialismului și a revoluției necesar-posibile) au fost analizate în conceptul de „necesitate antinomică”. Să vedem acum în ce a constat moștenirea obiectivă preluată de stalinism, altfel spus, care a fost natura Revoluției Ruse și specificul ordinii sociale căreia i-a dat naștere. 17

Felipe Garcia Casals, „Theses on the Syncretic Society”, p. 254.

30 6

Alex Cistelecan

III. Premise obiective ale stalinismului: „revoluția anticipatoare”

Î

n bună măsură, sincretismul ordinii staliniste se datorează sincretismului Revoluției Ruse. La rândul său, caracterul sincretic al Revoluției din Octombrie răspunde situației istorice specifice cu care se confruntau bolșevicii și este totodată efectul grilei lor de lectură analitico-strategică în termeni de „necesitate antinomică”. Există, conform lui Câmpeanu, trei versanți principali ai revoluției, care au coincis doar pe moment, în vâltoarea evenimentelor, chiar dacă ponderea lor nu a fost egală, și care au sfârșit ulterior prin a intra în tensiune și chiar contradicție unul față de celălalt: un caracter antifeudal, unul anti-imperialist și unul antiburghez. Nici împreună, nici izolat, aceste elemente nu exprimă o revoluție socialistă clasică, de manual – și care există, de aceea, numai în teorie –, dar ele constituie ingredientele revoluției anticipatoare născute din imperialismul necesității antinomice18. Abolirea feudalismului – rezultatul caracterului antifeudal al revoluției – a fost cel mai profund dintre efectele ei socio-economice directe. Relativa ușurință cu care a fost înfăptuit acest obiectiv este explicată de aranjamentul social particular în care se fixase sistemul feudal țarist. Un sistem feudal susținut nu atât de o clasă a aristocrației funciare, cât de o autocrație care, tocmai în numele funcției sale de garant al status quo-ului, își decupase o autonomie considerabilă față de clasele sociale pe care, teoretic, se sprijinea. Ca și societatea care a ieșit din revoluție, societatea prerevoluționară prezenta un raport 18

„Revoluția a distrus autocrația, a abolit feudalismul, a răsturnat puterea politică a burgheziei și a stabilit o putere decis antiburgheză; acestea au fost schimbările impuse de revoluție în societatea rusă. Și nici una din aceste schimbări, oricât de reale au fost, n-a avut vreo legătură cu socialismul […] În ciuda frecventelor afirmații vizând contrariul, Revoluția Rusă nu a fost o revoluție socialistă. În consecință, stalinismul nu a fost o deformare a societății socialiste create de revoluție.” (Pavel Câmpeanu, The Origins of Stalinism. From Leninist Revolution to Stalinist Society, p. 30-31.)

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

307

nefiresc între structura socio-economică și structura politico-militară: autocrația și aparatul birocratic erau practic autonome față de relațiile sociale, ceea ce însemna că reproducerea acestora din urmă era asigurată nu de clasa feudală, ci de aparatul de stat. Or, acest sistem de autoritate prin delegație era extrem de expus riscului de a se prăbuși ca un sistem de domino, ceea ce avea să se și întâmple în 1917: „autocrația nu putea supraviețui colapsului armatei, nobilimea feudală nu putea supraviețui colapsului autocrației, și nici burghezia – colapsului nobilimii feudale”19. Astfel, urmare a mișcării antifeudale, odată cu autocrația regimului țarist, cea care își vede erodată puterea – oricum scăzută – e burghezia, ca aliată a claselor tradiționale dominante. În afara acestui efect antiburghez mediat, de domino, convergența filonului țărănesc antifeudal cu cel proletar antiburghez nu s-a realizat în mod imediat decât în convergența amândurora în frontul anti-imperialist, care, pe termen scurt, răspundea intereselor imediate atât ale țăranilor, cât și ale proletarilor. Prin energia și intensitatea sa, caracterul antifeudal al revoluției a fost predominant înainte de împlinirea ei, pe când caracterul antiburghez al revoluției a devenit predominant după victorie. Cât timp a avut un caracter antifeudal, revoluția a avut un conținut social, de clasă. Atunci când elementul antiburghez a devenit dominant, conținutul a fost predominant politic. Această trecere de la social la politic, simultană cu cea de la mișcarea antifeudală la cea antiburgheză, este, conform lui Câmpeanu, efectul conștiinței apolitice a țărănimii. „Distrugând vechea ordine, mișcarea [țărănească] a creat necesitatea obiectivă a unei ordini alternative, însă subiectiv nu avea nicio idee despre ce ordine ar fi putut fi vorba. Această incapacitate de a traduce negarea istorică în afirmare este responsabilă pentru discordanța dintre semnificația acestei mișcări și semnificația victoriei sale.”20 Inaderența la politic a țărănimii este, așadar, cea care face ca o 19 20

Ibidem, p. 33. Ibidem, p. 38. Un ecou, desigur, al verdictului celebru despre țărănime ca forță politică – „Ei nu se pot reprezenta. Ei trebuie reprezentați” – al lui Marx din Optsprezece Brumar.

30 8

Alex Cistelecan

altă clasă să trebuiască să-i preia mișcarea și să-i realizeze interesele, evident deturnându-le. Prin energia sa, mișcarea țărănească e cea care a slăbit autoritatea guvernului provizoriu, pregătind astfel terenul pentru insurecția din octombrie, dar nu ea era cea care avea să joace pe acest teren. În ceea ce-i privește, bolșevicii nu au condus, nici nu au inspirat această mișcare antifeudală, dar au fost singurii care au putut s-o ducă la bun sfârșit, transformând-o dintr-un război țărănesc într-o luptă a proletariatului împotriva burgheziei, și întorcând-o astfel, în cele din urmă și paradoxal, împotriva țăranilor care o declanșaseră inițial. Motivul acestei turnuri paradoxale este că reușita mișcării antifeudale, punându-i în postura de (posibili) proprietari, a făcut ca interesele țăranilor să fie spontan capitaliste. Opunându-se astfel strategiei conștient anticapitaliste a bolșevicilor, direcția antifeudală a mișcării a trebuit să fie blocată în stare de suspensie, între iobăgie și mica proprietate, cea mai vizibilă manifestare a acestei împliniri doar parțiale fiind statutul postrevoluționar al proprietății agrare. Statutul său profund incert, oscilând dincolo și dincoace de limita legalității, va conduce la apariția așa numitului „vacuum de proprietate” ce avea să definească, pentru Câmpeanu, baza socio-economică a stalinismului (și asupra căreia vom reveni ceva mai jos). După cum se vede deja, direcțiile antifeudală și antiburgheză ale revoluției nu sunt deloc egale sau simetrice. Mișcarea antifeudală a fost independentă de cea antiburgheză, pe când aceasta din urmă a depins puternic de succesul celei dintâi. De asemenea, dacă abolirea relațiilor feudale e o constantă și o necesitate istorică a tuturor revoltelor antifeudale, turnura antiburgheză și proletară a acestei mișcări ține mai degrabă de posibilitate și de o particularitate unică a Revoluției Ruse: abia aici țărănimea victorioasă „nu lasă locul burgheziei, ci unui partid politic care – cu mult înaintea timpului său – exprimă anticapitalismul organic al proletariatului”21. Însă, dacă mișcarea antifeudală avea să fie pregnantă înainte de victoria revoluției, pentru a ceda ulterior locul din centrul scenei mișcării 21

Ibidem, p. 39.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

309

antiburgheze, nici aceasta din urmă nu s-a putut bizui până la capăt pe susținerea necesară a unei forțe sociale veritabile. De-aici, aspectul său mai degrabă politic decât social, în sensul în care caracterul antiburghez al revoluției avea să fie reprezentat mai degrabă de o organizație politică (partidul bolșevic) și nu de o clasă socială (proletariatul, mult prea nepregătit pentru această misiune istorică). Și tot de-aici caracterul anticipator al revoluției, faptul că încerca să instituie niște relații sociale mult avansate față de forțele sociale existente, faptul că încerca să construiască o societate postcapitalistă cu un material încă preponderent precapitalist – toate acestea au blocat posibila trecere de la caracterul antiburghez și anticapitalist al revoluției la un autentic caracter socialist. Paradoxul în care era astfel prinsă mișcarea antiburgheză era trasat de faptul că „subdezvoltarea forțelor de producție împiedica abolirea relațiilor capitaliste de producție, în timp ce supraviețuirea acestor relații împiedica dezvoltarea forțelor de producție”22. Pe de o parte, subdezvoltarea proletariatului din Rusia prerevoluționară era practic deplină – de ordin cantitativ (ca pondere în totalul populației), calitativ (nefiind încă rupt definitiv de rural), istoric (fiind practic prima generație de proletari), politic (fără experiență de organizare de clasă) sau cultural – și ea reflectă treapta de dezvoltare precară pe care sistemul imperialist plasa capitalismul incipient rusesc. Or, pe de altă parte, acestui proletariat care nu ajunsese încă să fie „în sine”, revoluția îi cerea urgent să devină „pentru sine” – și „pentru noi”. Între imensitatea sarcinii anti-imperialiste care-i revine proletariatului și fragilitatea sa se interpune rolul conducător al partidului leninist. Astfel, conform mecanismului deja întâlnit aici în repetate rânduri (de fapt, în momentele cruciale), acest impas obiectiv marcat de o necesitate antinomică e cel care creează spațiul pentru posibilitatea unui efort subiectiv – în speță, plasarea partidului bolșevic ca reprezentant al intereselor proletariatului. În mod cu totul aparte, evoluția Revoluției Ruse trece astfel de la o confruntare între clase 22

Ibidem, p. 43.

310

Alex Cistelecan

la o confruntare între reprezentantele lor politice: din moment ce atât burghezia cât și proletariatul erau subdezvoltate, nepregătite în raport cu misiunea lor istorică, antagonismul dintre ele ia forma bătăliei dintre instituțiile lor politice – guvernul provizoriu și bolșevici, care macină perioada dintre februarie și octombrie 1917. La scară redusă, raportul acesta particular al bolșevicilor cu proletariatul și, implicit, peripețiile filonului antiburghez al insurecției pot fi văzute în soarta revoluționară și postrevoluționară a sovietelor. Atât în teoria puterii duale (guvern provizoriu + soviete) din „Tezele din aprilie”, cât și în strategia ulterioară „toată puterea sovietelor”, leniniștii au reușit să manevreze în mod optim energia efervescentă și incontrolabilă a acestei forme de organizare muncitorească. La prima vedere, așadar, avem aici o pură relație de instrumentalizare cinică a sovietelor și a organizării proletare spontane din partea bolșevicilor, ceea ce concordă cu unul din motivele recurente ale criticii leninismului dinspre stânga. Această aparență trebuie însă amendată în două rânduri. Mai întâi, în relația partidului cu țăranii, muncitorii și soldații, notează Câmpeanu, nu avem de-a face cu un simplu substituționism, ci cu o convergență reală a intereselor. Substituția partidului în locul clasei/ claselor sociale a decurs doar din natura anticipatoare a revoluției. La momentul respectiv, anticiparea era necesară dar provizorie, abia în stalinism urmând să devină arbitrară dar permanentă23. În al doilea rând, merită să zăbovim puțin asupra funcției politice a sovietelor în Revoluția Rusă. Analiza pe care le-o aplică Pavel Câmpeanu e cu atât mai interesantă, cu cât pare să răspundă numeroaselor teoretizări entuziaste ale sovietelor sau consiliilor muncitorești, de la Anton Panekoek la Hannah Arendt, în care această formă de organizare orizontală, spontană a proletariatului este văzută ca adevărata resursă și motor al emancipării, iar marginalizarea ulterioară la care bolșevicii au constrâns sovietele este, evident, puternic blamată pentru eșecul ordinii postrevoluționare instituite. După cum arată Câmpeanu însă, 23

Vei Ibidem, p. 106.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

311

efectul spontan și natural al sovietelor este unul de descentralizare – mergând până la dizolvare – a puterii. Ca atare, în ce privește Revoluția Rusă, sovietele au fost extrem de utile împotriva puterii precedente, dar și periculoase pentru puterea pe cale de constituire. Cât privește pretinsa lor vocație naturală, democratică și orizontalistă, elogiată, după cum spuneam, deopotrivă de anarho-sindicaliști și de conservatori, la mijloc ar sta o confuzie între dinamica socială spontană a consiliilor și misiunea lor politică explicită. „Sovietele au reprezentat un curent de schimbare care era tot atât de apolitic în esența sa pe cât era de politic în manifestarea și consecințele ei. Aceasta explică de ce efectul lor social a fost mereu confundat cu un obiectiv politic: o teleologie este impusă artificial asupra unei simple relații de cauză și efect.”24 Astfel, devine explicabil de ce, tot așa cum revoluția antiburgheză s-a întors în primul rând chiar împotriva celor care o făcuseră în bună măsură posibilă – țăranii, la fel, pentru ca puterea antiburgheză să se poată constitui, ea a trebuit să marginalizeze și neutralizeze principalul instrument de clasă al proletariatului pe care se bizuia. La baza acestor evoluții nu stă însă o trădare din partea noii puteri, ci tocmai logica aparent paradoxală a îndeplinirii misiunii anticipatoare a revoluției. Într-o logică cvasihegeliană, pentru a fi stabilizate și, astfel, împlinite, revoluția antifeudală și antiburgheză trebuiau să facă pasul mai departe și să se depășească în „dictatura proletariatului” – care, dată fiind imaturitatea constitutivă a acestuia, devine dictatura bolșevică în numele proletariatului. În fine, cât privește caracterul anti-imperialist al revoluției, prin neîmplinirea sa, el a marcat celelalte două aspecte ale revoluției mai mult decât a fost marcat de ele. A luat forma inițială și directă a opoziției față de război, angajând astfel nu atât o clasă socială, cât o instituție (armata), iar ulterior s-a articulat în politica internaționalistă a guvernului revoluționar de acordare a dreptului la autodeterminare popoarelor din Imperiul Țarist – un „eveniment 24

Ibidem, p. 77.

312

Alex Cistelecan

istoric fără precedent”, notează Câmpeanu, „dar care, într-o lume dominată de imperialism, a avut efecte paradoxale: țările eliberate s-au ridicat împotriva eliberatorilor lor”25. După cum se știe, din perspectiva leninistă, șansa Revoluției Ruse depindea în totalitate de izbucnirea unor revoluții similare în țările dezvoltate, în primul rând în Germania. Astfel, caracterul anti-imperialist al revoluției era unul crucial pentru obiectivul ei socialist. Nerealizarea sau eșecul acestor revoluții din Occident a demonstrat în mod dureros valabilitatea așteptării lui Lenin, „negându-i conversa”: arătând că „socialismul la scară națională, într-o singură țară subdezvoltată, era imposibil”. Izolarea Rusiei socialiste a obligat-o astfel să-și dilueze tot mai mult mesajul inițial anti-imperialist, adoptând în raport cu sistemul internațional de forțe o încercare constantă de integrare, acomodare sau cel puțin adaptare26. În cele din urmă, limitele anti-imperialismului Revoluției Ruse vor fi atinse în perioada lui Stalin, atunci când, urmare și a agresiunii naziste, URSS avea să realizeze că nu poate supraviețui într-o lume imperialistă ignorându-i regulile, la care trebuie, vrând-nevrând, să se conformeze. „Funcția stalinismului a fost de a integra URSS în sistemul mondial, nu de a crea o forță de contrapondere. Odată revoluția mondială amânată, […] stalinismul nu a putut scăpa de izolare decât internalizând regulile acestei lumi. Eliberarea, izolarea și reintegrarea au fost stațiile pe calea istorică care a dus de la antiimperialismul revoluției la imperialismul neostalinist”27. 25 26

27

Ibidem, p. 142. Pentru o argumentație recentă în această direcție, vezi Oscar Sanchez-Sibony, Red Globalization. The Political Economy of the Soviet Cold War from Stalin to Khrushchev, New York, Cambridge University Press, 2014, care arată cum, în ciuda retoricii oficiale agresive și frecvent belicoase, regimul stalinist a fost condus de obsesia integrării URSS în economia mondială și a intensificării schimburilor cu lumea occidentală. Pavel Câmpeanu, The Origins of Stalinism. From Leninist Revolution to Stalinist Society, p. 143.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

313

IV. Moștenire și ruptură

A

cestea au fost, așadar, condițiile, dinamica și direcțiile principale ale Revoluției Ruse. Stalinismul nu a fost însă continuatorul direct al revoluției. Nu doar în sens cronologic – între stabilizarea sa și evenimentele din 1917 intercalându-se o perioadă intermediară, un deceniu de societate postrevoluționară –, dar nici în sensul în care stalinismul ar fi urmarea logică necesară a lui Octombrie. După cum arată Câmpeanu, până la instalarea stalinismului, puterea antiburgheză a generat mai multe alternative plauzibile la cursul pe care avea să-l ia în cele din urmă28. Stalinismul nu este, prin urmare, nici continuarea necesară a Revoluției bolșevice, dar nicio simplă trădare, o ruptură față de moștenirea leninistă. Este actualizarea unei posibilități istorice, o actualizare destul de perversă oarecum, în sensul în care stalinismul preia din leninism nu atât deschiderile și posibilitățile sale, ci impasurile – pe care le fixează, le stabilizează perenizându-le. În cuvintele lui Câmpeanu, „stalinismul a dezvoltat nu descoperirile marxismului sau leninismului, ci limitele lor”29. Mai exact, putem vorbi de o continuitate liniară a stalinismului cu insurecția din Octombrie la nivel de economie (necesitatea acumulării primitive, efortul industrializării accelerate, deci impunerea separării producătorilor de mijloacele de producție) și la nivel de structură a puterii (separare a puterii față de clasa pe care o reprezintă). Dar aici tocmai continuitatea maschează trădarea – dacă ținem neapărat să recurgem la asemenea categorii morale improprii –, căci ceea ce trebuia să fie doar tranzitoriu, justificat de caracterul anticipator al revoluției și de imaturitatea 28

29

Vezi Pavel Câmpeanu, The Genesis of the Stalinist Social Order, New York și Londra, M. E. Sharpe, 1988, p. 67. Pavel Câmpeanu, The Origins of Stalinism. From Leninist Revolution to Stalinist Society, p. 19.

31 4

Alex Cistelecan

proletariatului, a devenit imobilitatea însăși a structurii de putere staliniste. O continuitate la fel de perversă30 – care trădează tocmai fixând moștenirea – se înregistrează și la nivelul strategiei: o „continuitate compensatorie”, în cuvintele lui Câmpeanu, datorată incompletitudinii revoluției, prin care necesitatea și absența totodată a strategiei postrevoluționare ajunge să fie fixată în instituția necesară a liderului providențial31. Dar dacă suspendarea legilor necesității istorice a lui Marx în posibilitatea strategiei politice anticipatoare a lui Lenin32 crea, după cum am văzut deja, necesitatea obiectivă a factorului subiectiv, a partidului de avangardă și a strategiei conducătoare, cultul personalității instituit în stalinism reprezintă încă o ruptură pe acest curs al moștenirii, chiar dacă nu pare să fie decât o fixare a necesității acestei funcții: acolo unde liderul leninist era tocmai agentul posibilității strategice, liderul stalinist nu mai e decât agentul necesității istorice, a cărui misiune e doar cea de a apăra, întări și reproduce ordinea postrevoluționară și presocialistă pe care o moștenește. Stalinismul este, astfel, încercarea – o încercare – de a găsi o soluție la problema lăsată de marxism-leninism: cum să faci socialism din niște relații de producție anticapitaliste bazate pe forțe de producție precapitaliste? Dar dacă problema e marxistă, rezolvarea ei e departe de-a fi la fel. Între Marx și ordinea stalinistă există cel puțin două puncte de inflexiune majoră, reprezentate de modul în 30

31 32

În ciuda abuzului general la care e supus azi termenul de „pervers”, atragem atenția că-l folosim aici aproape într-un sens tehnic. Perversul e, în fond, cel care vrea să realizeze la literă fantasma celuilalt – cum s-ar spune, continuatorul sau executantul perfect. Vezi Pavel Câmpeanu, The Genesis of the Stalinist Social Order, p. 130. Care decupare leninistă a posibilității politice din „necesitatea univocă” marxistă nu este, însă, deloc un gest arbitrar, arată Câmpeanu: „Anticiparea e o categorie a subiectivității. Dar anumite condiții istorice specifice trebuie să creeze posibilitatea obiectivă a anticipării înainte ca ea să fie sesizată de către subiect.” (Ibidem, p. 124) – aceste condiții fiind înapoierea și subdezvoltarea cronică impuse de imperialism.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

315

care bolșevicii preiau moștenirea marxistă, precum și de modul în care Stalin preia moștenirea bolșevică; puncte de inflexiune în care, după cum vedem, schimbarea de curs poate să ia aparența tocmai a unei simple aplicări a moștenirii sau a continuității directe – în sensul de prelungire și fixare a ceea ce trebuia să fie doar temporar. Această ruptură față de teoria lui Marx marca, în fond, de la bun început, orizontul de posibilitate al revoluției anticipatoare: „Contrar postulatului marxist, și în concordanță cu necesitatea antinomică, societatea părea să-și pună probleme pe care nu le putea rezolva. Incapacitatea generală a forțelor sociale a făcut necesară capacitatea excepțională a individului.”33 Cât privește raportul dintre putere și proletariat, ruptura în straie de continuitate dintre bolșevici și Stalin este evidentă: în locul substituționismului leninist, prin care partidul se substituia clasei muncitoare din cauza imaturității acesteia și tocmai ca o soluție la această imaturitate, apare un raport de subordonare, care, chiar dacă e legitimat de aceeași stare de minorat a proletariatului, nu are altă misiune decât de a o prezerva și face compatibilă cu relațiile de producție existente. O altă ruptură, de fapt chiar răsturnare, față de teoria marxistă vizează însă chiar raportul fundamental dintre relațiile de producție și forțele de producție. Desincronizarea proceselor istorice impusă de imperialism – și răsturnarea acestei desincronizări într-una de sens opus, revoluția anticipatoare – este internalizată în societatea postrevoluționară ca dezarticulare între noile relații de producție (mult înaintea timpului lor) și forțele de producție (mult înapoiate). Astfel, nepornind deloc de la o situație potențial revoluționară așa cum o înțelege Marx – în care forțele de producție au luat-o înaintea relațiilor de producție și nu mai pot fi ținute în frâu de acestea –, regimul bolșevic sfârșește prin a impune o situație postrevoluționară de sens opus: în care, altfel spus, relațiile de producție încearcă să tragă după ele, spre socialism, dar peste capitalism, forțele de 33

Ibidem, p. 111.

316

Alex Cistelecan

producție încă preponderent precapitaliste. „În loc să fie produsul condițiilor sociale și economice, ca la Marx, regimul revoluționar s-a angajat să producă aceste condiții.”34 Prematuritatea regimului constă în hotărârea sa de a socializa subdezvoltarea. Ceea ce, de la bun început, a expus strategia politică a posibilului a lui Lenin constrângerilor sufocante ale necesității economice. Și asta pentru că, în condiții de penurie (ca în socialismul prematur), oricât ai schimba forma de proprietate, forma de distribuție continuă să depindă de economie, nu de forma socială. Însă această supraexpunere la necesitate a posibilului leninist va fi transformată în politică de stat sub Stalin, sub forma internă a industrializării neîntrerupte și cea externă a adaptării și integrării necesare în sistemul mondial. Stalinismul moștenește așadar într-un mod aparte toate aceste desincronizări ale societății postrevoluționare. El este „efectul întârziat al discordanței dintre structurile de bază ale societății”35 postrevoluționare, doar că, din nou, acest efect întârziat își denaturează cauza tocmai stabilizând-o: din asincronismul eminamente provizoriu al societății postrevoluționare, „anticiparea se transformă în incoerență structurală”36. Fixarea destructurării, sistematizarea desistematizării devin legitimitatea și principiul de funcționare al structurii staliniste.

V. Sincretismul stalinist

D

acă stalinismul este, atunci, „stabilitatea sincretismului”, pe care-l moștenește în felul său de la societatea postrevoluționară, în ce constă acest sincretism? Există la Câmpeanu, pe de o parte, un sens mai general, mai elastic, al sincretismului societății staliniste, și care o descrie în termenii fixării și adâncirii unei desincronizări 34

35 36

Ibidem, p. 41. Ibidem, p. 42. Ibidem, p. 45.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

317

între relații și forțe de producție, între baza economică, structura socială și puterea politică, sau între posibilitățile și obiectivele strategiei politice, versus constrângerile și necesitatea istorică de care ea se ciocnește. Aceste aspecte au fost trecute în revistă. Există însă, pe de altă parte, și un sens mai precis al sincretismului stalinist la Câmpeanu, care vede în el o anumită coexistență a unor trăsături socialiste, capitaliste și precapitaliste. Că formațiunile staliniste ar reprezenta niște constructe atipice, hibride, a fost un aspect pe care analiza lor teoretică a încercat să-l surprindă prin clasificarea acestor regimuri din Est ca „socialism de stat” sau „capitalism de stat”. Tematizarea lui Câmpeanu preia această intenție descriptivă și o duce mai departe, criticând totodată pertinența doar parțială a acestor formule alternative37. În sintagma lui Câmpeanu, complexitatea formațiunilor staliniste nu mai poate fi subsumată unui gen (socialism sau capitalism), de care s-ar deosebi puțin printr-o diferență specifică (… de stat); ci avem de-a face cu o dispersie semantică în trei direcții (socialism, capitalism, precapitalism), din care niciuna nu le subsumează pe celelalte, chiar dacă ponderea acestor elemente este inegală și diferită în funcție de nivelul (politic, social, economic) la care vorbim. După cum am văzut, în raport cu socialismul, regimurile staliniste se înscriu într-un dublu raport de nesincronizare, un prea devreme și un prea târziu – pe de o parte, prin natura anticipatoare a revoluției, care încearcă să instituie socialismul într-o țară încă doar parțial organizată în mod capitalist; pe de altă parte, prelungind și fixând ceea ce trebuia să fie doar o fază de trecere – acumularea primitivă, imperativul suprem al industrializării și puterea hipercentralizată – înspre socialism. Cu toate astea, există, arată Câmpeanu, unele puncte în care formațiunile staliniste bifează aspecte socialiste, și ele sunt concentrate la nivelul 37

Vom reveni mai jos asupra acestei discuții despre pertinența conceptelor de „socialism sau capitalism de stat”.

31 8

Alex Cistelecan

relațiilor de producție: e vorba de eliminarea proprietății private asupra mijloacelor de producție, interdicția cumpărării private a forței de muncă și a acumulării private a plusprodusului. Aceasta e ceea ce explică avansul nefiresc, tocmai din perspectivă marxistă, al relațiilor de producție asupra forțelor de producție, pe care l-am mai menționat. În același timp, există și certe caracteristici capitaliste ale formațiunilor staliniste, materializate în faptul că mențin constrângerea economică a vânzării forței de muncă, care trebuie să producă maximum de plusvaloare și a cărei utilizare nu e controlată de producătorul ei. Pe scurt, condiția forțelor de producție păstrează trăsături preponderent capitaliste, marcate de separația producătorilor de mijloacele de producție și de imperativul absolut al vânzării forței de muncă drept condiție generalizată a supraviețuirii. În măsura în care, însă, proprietatea privată a mijloacelor de producție a fost eliminată, iar puterea devine singurul lor gestionar, capitalismul ce caracterizează formațiunile staliniste este unul specific monopolist38. În fine, ordinea stalinistă afișează și certe manifestări precapitaliste, în măsura în care întemeiază reglarea forței de muncă pe non-negociabilitatea condițiilor de muncă, mizând astfel pe coerciția extraeconomică și pe organizarea coercitivă a muncii. Aceste aspecte precapitaliste nu sunt însă, observă Câmpeanu, pur și simplu feudale. Asta deoarece mijloacele de producție sunt expropriate de la producători, forța de muncă e constrânsă în mod economic (impersonal) să se vândă, producția este organizată în mod tehnic, iar structura de putere e una extrem de centralizată. Dintre aceste elemente, cele precapitaliste au influența cea mai puternică asupra puterii politice: „precapitalismul este un 38

Vom reveni mai jos asupra discuției vizând caracterul monopolist al capitalismului formațiunilor staliniste și raportul dintre puterea politică și mijloacele de producție – care, nefiind unul de simplă proprietate, contrazice teza lui Djilas privind formarea unei „noi clase”, dominante în Est, din sânul birocrației statale.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

319

element coparticipant în economie, dar dominant în politică”. Și asta nu pentru că puterea ar rezista, cu îndărătnicie medievală, la schimbările socialiste și capitaliste pe care ea însăși le-a impus în economie; dimpotrivă, precapitalismul puterii politice este efectul direct al strategiei sale anticapitaliste din economie: „protecția împotriva constrângerii economice capitaliste este asigurată prin coerciție extraeconomică”39. Astfel, stabilitatea aparent de neclintit a regimurilor staliniste este dată nu de armonia dintre elementele sistemului lor economic, social și politic, ci tocmai de tensiunile și incompatibilitățile dintre ele. Practic, puterea se reproduce, întărește și legitimează nu prin aceea că administrează un sistem coerent, ci prin faptul că reușește să țină laolaltă fără să explodeze un sistem de incompatibilități. Cum plastic observă Câmpeanu, „puterea apără structura socială de economie, economia de structura socială, și pe ea însăși de amândouă”40. Sau, mai tehnic: „Funcția cea mai generală a acestui sincretism structural este de a asigura eficiența mecanismelor capitaliste la nivelul producției și distribuției și, în același timp, totala lor substituție prin deciziile de stat la nivelul aproprierii și investițiilor”41. Înainte de a analiza mai amănunțit, pe rând, structura economică și forma puterii politice din sistemele staliniste, să ne oprim asupra unei observații a lui Câmpeanu privind relația dintre acest caracter sincretic al regimurilor din Est și o pretinsă omogenitate a sistemelor capitaliste. Astfel, conform lui Câmpeanu, la acest nivel, am avea de-a face cu o veritabilă contradicție între sincretism și capitalism: în vreme ce capitalismul, în mod opus formațiunilor sociale care l-au precedat, devorează toate celelalte moduri de producție și forme de existență socială, devenind exclusiv, sincretismul socialismului prematur neagă tocmai această tendință 39 40 41

Felipe Garcia Casals (Pavel Câmpeanu), Societatea sincretică, p. 76, 77. Felipe Garcia Casals, „Theses on the Syncretic Society”, p. 239. Ibidem, p. 235.

320

Alex Cistelecan

de omogenizare și exclusivitate proprie capitalismului, instituind un sistem social bazat pe eterogeneitatea elementelor sale, o eterogeneitate care justifică și reclamă tocmai intervenția continuă a puterii politice. Problema cu acest verdict al lui Câmpeanu privește această pretinsă „omogeneitate sistemică” în care el vede „precondiția capitalismului”42. De la Rosa Luxemburg la teoriile postcolonialiste, trecând prin teoria sistemului-lume și troțkismul dezvoltării inegale și combinate, foarte multe analize ar contesta această teză a omogeneității constitutive a capitalismului. Nu doar în sensul în care această omogeneitate nu este deloc o „precondiție” a capitalismului, apariția sa fiind favorizată tocmai de persistența și integrarea unor forme non-economice, non-impersonale de acumulare primitivă și extragere a plusvalorii; dar și în sensul în care această omogeneitate nu este nici măcar efectul final al capitalismului, forma în care actualizarea lui istorică ar ajunge în sfârșit să corespundă propriei sale esențe. Or, chiar conceptele cu care operează Câmpeanu – cel de „necesitate antinomică”, de pildă – arată că nu există nicio tendință de omogeneizare specifică modului de producție capitalist, că dezvoltarea sa poate foarte bine să presupună integrarea și blocarea unor regiuni pe niște trepte precapitaliste sau doar precar capitaliste în sistemul economic mondial. Mai mult, din cel puțin o anumită perspectivă marxistă, se poate spune că această omogeneitate a capitalismului nu numai că nu este consecința și scopul său final, ci reprezintă chiar limita sa: că, altfel spus, odată ce modul de producție capitalist se va fi răspândit în tot sistemul economic mondial, ștergând orice insulă de precapitalism și societate tradițională, el și-ar atinge practic sfârșitul, în măsura în care supraviețuirea sa ar depinde în totalitate de dinamica internă a legii valorii și, astfel, de epuizarea accelerată a marjei de profitabilitate. Pe scurt, există, pare-se, un sincretism inerent capitalismului, care-i asigură reproducerea prin posibilitatea 42

Ibidem, p. 243.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

321

recursului la forme non-economice de acumulare primitivă sau doar și prin simpla posibilitate a unor schimburi „libere” cu zone aflate pe trepte mult inferioare de dezvoltare și productivitate. Prin urmare, teza lui Câmpeanu privind existența unei contradicții între tendința inerentă de omogeneizare a capitalismului și sincretismul inerent formațiunilor staliniste trebuie serios revizuită. Cu toate astea, teza rămâne pertinentă dacă o reformulăm în termenii a două tipuri considerabil diferite de non-omogeneitate: una e non-omogeneitatea constitutivă capitalismului, în care elementele eterogene sunt totuși subsumate unei tendințe și unor constrângeri tipic capitaliste, iar acolo unde eterogeneitatea ajunge să contravină acestei dinamici, elementele precapitaliste lasă loc unor forme sau relații capitaliste (vezi trecerea de la munca cu iobagi la munca liberă din rațiuni de profitabilitate); cu totul altceva e, în schimb, sincretismul formațiunilor staliniste, în care nu există nicio tendință unitară sau unificabilă a elementelor eterogene, în care fiecare subansamblu trage în propria direcție și unica rațiune de a fi a întregului este cea de a gestiona cu cât mai puține pierderi și cu cât mai puține schimbări această dizarmonie structurală.

VI. Baza economică a stalinismului: „vacuumul de proprietate”

S

ă vedem acum, mai în detaliu, cum anume afectează sincretismul baza socio-economică, sau care e configurația sincretismului atunci când ne concentrăm atenția asupra ei. Importanța acestui element, al bazei socio-economice articulate într-o formă specifică de proprietate și reglată de relații sociale specifice, nu este dată la Câmpeanu doar de direcția sa marxizantă de abordare. Există, în demersul lui Câmpeanu, două elemente cruciale care par să traseze destinul societăților staliniste: caracterul anticipator al revoluției și forma de proprietate căreia îi dă naștere. Cele două nu sunt doar

322

Alex Cistelecan

alăturate. De fapt, caracterul anticipator al revoluției – faptul că, urmare a lecturii istorice și a strategiei politice în termeni de necesitate antinomică, revoluția încearcă să instituie o ordine socialistă într-o societate încă preponderent precapitalistă – este cel care determină, la nivel social, o formă cu totul aparte de proprietate, pe care Câmpeanu o numește „vacuum de proprietate”. Mai exact, prematuritatea anticapitalismului revoluției anticipatoare este cea care constrânge societatea postrevoluționară la o formă intermediară de proprietate – între negarea politică a proprietății private și posibilitatea economică a proprietății sociale, creând astfel un vacuum de proprietate43. Fixarea și reproducerea acestei forme paradoxale, suspendate, de proprietate este una din trăsăturile definitorii ale regimurilor staliniste: „Toate revoluțiile întâmpină dificultăți în stabilirea unei noi ordini legale, dar ceea ce a făcut Revoluția Rusă unică a fost concentrarea acestor dificultăți în relația de proprietate. Indiferent de intențiile sale subiective, legislația postrevoluționară, în loc să consolideze proprietatea, a tins să contribuie la destabilizarea ei.”44 Această vacuitate plasată în chiar inima sistemului postrevoluționar, în chiar punctul de legătură dintre bază și suprastructură 43

44

Centralitatea formei de proprietate pentru caracterizarea regimului stalinist, precum și definirea acesteia ca efect al condiționării istorice și al relațiilor sociale specifice existente, plasează demersul lui Câmpeanu în proximitatea a ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de „marxism politic” – reprezentat de teoriile unor Robert Brenner sau Ellen Meiksins Wood. Ceea ce pare însă să-l îndepărteze de acest demers, care încearcă astăzi să reînnoade firul și să rearticuleze tradiția materialismului istoric, este aparenta credință a lui Câmpeanu în existența unor stadii istorice (precapitalism, capitalism, socialism) predeterminate și universale, prin care trebuie să treacă orice formațiune socială. Vezi, mai jos, nota 84 pentru o discuție legată de pertinența acestui model stadial în teoria lui Câmpeanu. Pavel Câmpeanu, The Genesis of the Stalinist Social Order, p. 38. Această dinamică specifică a proprietății face ca, în această privință, Revoluția Rusă să fie imaginea răsturnată a Revoluției Franceze: dacă ultima a instituit o putere instabilă și o proprietate stabilă, prima a instituit o putere stabilă și o proprietate instabilă – vezi Ibidem, p. 23.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

323

– forma legală a proprietății – îi determină în mare măsură fenomenologia ulterioară și îl deosebește totodată radical de formațiunile sociale capitaliste. În cazul său, putem vorbi de „singura economie din epoca modernă întemeiată pe situarea relației sociale fundamentale [proprietatea] în afara legii”45. Dacă în capitalism, proprietatea legală e cea care dă formă manifestă substanței economice, în stalinism, ne confruntăm cu situația paradoxală în care „proprietatea legală e practic în afara economiei, iar proprietatea economică e în afara legii”46. Odată cu erodarea proprietății, dispare și posibilitatea aproprierii – care e consubstanțială proprietății în capitalism – și care e astfel înlocuită de alocarea centralizată. În golul creat de vacuumul de proprietate, puterea politică este obligată să joace rolul de mecanism de coordonare al unor relații economice care nu se mai pot manifesta ca atare. Această structură paradoxală a proprietății, în care natura ei economică și instituirea ei legală se bat cap în cap, ceea ce o suspendă și fixează totodată între negarea proprietății private capitaliste și amânarea sine die a proprietății sociale socialiste, derivă, cum spuneam, în bună măsură din constrângerile revoluției anticipatoare și ale socialismului prematur. Dar cum acumularea primitivă nu a fost, pentru regimurile staliniste, doar o fază prealabilă construirii socialismului, ci un imperativ urmărit constant în numele industrializării, cum, altfel spus, prin chiar specificul lor, regimurile staliniste fixează și reproduc constrângerile și blocajele de la care pornesc, această formă contradictorie a proprietății se perpetuează și ajunge să definească însăși natura lor socio-economică. Astfel, dacă în capitalism acumularea primitivă, cel puțin în teorie, tinde să lase locul unei forme juridice stabile de proprietate și unui sistem guvernat în principal prin constrângere economică, non-violentă, impersonală, în stalinism acumularea primitivă rămâne un motor principal al 45 46

Ibidem, p. 100. Ibidem.

324

Alex Cistelecan

întregului și instituie un sistem social guvernat în bună măsură de constrângere non-economică, efect tocmai al ambiguității juridicoeconomice a formei de proprietate pe care se bazează. „Acumularea primitivă stalinistă a avut același conținut ca și modelul capitalist, exproprierea; a folosit același instrument, violența; și a avut același obiect, producătorii. Însă contextul social în care s-a produs a fost cu totul diferit. Agentul social al acumulării primitive nu a fost clasa capitalistă, ci o putere politică anticapitalistă; exproprierea a afectat nu doar producătorii, ci întreaga societate; iar efectul a fost nu polarizarea societății între o clasă capitalistă și proletariat, ci între un proletariat și un monopol anticapitalist.”47 Explicația lui Câmpeanu pentru această evoluție divergentă a capitalismului și stalinismului, în ciuda faptului că pornesc de la o fază similară de acumulare primitivă, poate fi însă acuzată de o anumită teleologie și angajează, din nou, aceeași prezumție de omogeneitate care ar defini capitalismul, în opoziție cu sincretismul stalinist, pe care am discutat-o ceva mai sus. Astfel, susține Câmpeanu, chiar dacă e indiferent față de nevoile populației, capitalismul nu poate fi indiferent față de vandabilitatea produselor sale. Ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, paralel cu acumularea de capital, el va trebui să dezvolte o piață de consum pentru mărfurile sale și să asigure o cerere solvabilă în sânul populației. Ceea ce mai înseamnă că, în cele din urmă, mijloacele violente, extraeconomice de obținere a plusvalorii dispar treptat, capitalismul ieșind astfel din faza acumulării primitive, în același timp în care societatea e pacificată și depauperizată. Raționalitatea cu care Câmpeanu creditează aici capitalismul, cu atât mai mult cu cât e una imanentă, inconștientă, este, probabil, efectul abordării sale funcționaliste. La Marx, în schimb, dialectica (mult mai restrictivă decât funcționalismul, s-ar putea spune) lăsa mult mai mult spațiu neprevăzutului sau iraționalului. Există, la Marx, o contradicție în interesele imediate ale oricărui capitalist: 47

Ibidem, p. 117.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

325

pe de o parte, e în interesul său ca salariile propriilor angajați să fie cât mai mici, în așa fel încât valoarea, și implicit prețul produselor sale să fie cât mai scăzute; pe de altă parte, e în interesul aceluiași capitalist ca produsele sale să poată fi cumpărate, deci ca angajații celorlalți capitaliști să fie plătiți cum se cuvine. Însă această contradicție inerentă intereselor capitaliștilor individuali nu este deloc soluționată în modul cel mai rezonabil la nivelul dinamicii de ansamblu a capitalului. Se prea poate ca cele două constrângeri opuse să își elibereze efectele în spații separate: salarii mici acasă, piață de desfacere și putere de cumpărare – afară. (Dar și invers, pe modelul clasic al colonialismului britanic – acumulare primitivă afară; capitalism liberal, non-violent – vorba vine – acasă). Pe scurt, în discuția despre acumularea primitivă capitalistă vs. stalinistă, ca și în prezumția de omogenitate pe care am văzut că i-o acorda capitalismului mai sus, pare că, pe cât e de atent Câmpeanu să surprindă specificul funcționalismului stalinist – sincretismul său, adică paradoxalul funcționalism al nefuncționării –, pe atât e de dispus să-i acorde capitalismului prezumția de funcționalism curat, pur, structural-rațional. Pe alocuri, opoziția dintre capitalism și stalinism tinde astfel să ia la Câmpeanu aparența unei opoziții între ideal și real, între funcționalismul de manual și funcționalismul poticnit, impur, din istorie48. Dar cum responsabilă pentru această teleologie rațională a capitalismului este, se pare, piața liberă, vom reveni mai jos asupra acestui aspect, atunci când vom expune discuția lui Câmpeanu pe marginea perspectivelor de reformă a stalinismului și posibilitatea unui „socialism de piață” (market socialism) foarte vehiculat ca alternativă în epocă. Deocamdată, să revenim la acumularea primitivă și vacuumul de proprietate stalinist. Motivul pentru care acumularea primitivă 48

Deși, în apărarea lui Câmpeanu, trebuie să menționăm că obiectul analizelor sale este specificul stalinismului, nu al capitalismului, și că, mai mult, în perioada în care scria, această dinamică de dezvoltare a capitalismului prin creșterea consumului și nivelului de trai intern părea să descrie evoluția „normală”.

326

Alex Cistelecan

se stabilizează în stalinism este că, spre deosebire de capitalism, care urmărește acumularea profiturilor prin vânzarea mărfurilor, el urmărește nu vânzarea mărfurilor, ci acumularea mijloacelor de producție. Acesta nu este doar un „alt” obiectiv, ci se opune punctual primului. Pentru asigurarea acumulării și industrializării accelerate, mijloacele de producție nu trebuie să poată fi vândute. Ca atare, ele nu sunt mărfuri, iar statutul lor de proprietate este profund incert. Primele afectate de regimul „vacuumului de proprietate” sunt, astfel, în stalinism, mijloacele de producție. Dar înainte de a discuta mai detaliat regimul de proprietate al mijloacelor de producție – ceea ce ne va conduce la discutarea monopolului suprastatal și, implicit, la analiza structurii de putere staliniste –, să vedem mai întâi condiția celuilalt element afectat puternic de condiția impusă a vacuumului de proprietate: forța de muncă. Natura de proprietate – deci alienabilă, detașabilă și cuantificabilă – a forței de muncă este, la Marx, după cum se știe, una din trăsăturile specifice ale capitalismului, ceea ce deosebește relațiile sale sociale (contractuale, formal egale, libere) de relațiile sociale și mecanismele de extragere a plusvalorii prin constrângere directă, specifice formațiunilor precapitaliste. În stalinism însă, după cum arată Câmpeanu, forța de muncă rămâne, ca și forma de proprietate în general, suspendată cumva între capitalism și socialism, și se supune astfel unor constrângeri contradictorii: „Necesitatea vinderii forței de muncă este dublată de interdicția cumpărării ei.”49 Pe de o parte, înzestrați fiind cu o proprietate inoperantă asupra mijloacelor de producție și lipsiți fiind de capital, producătorii sunt nevoiți, la fel ca în capitalism, să-și vândă forța de muncă pentru a putea supraviețui. Pe de altă parte însă, cum inițiativa privată și proprietatea privată asupra mijloacelor de producție sunt scoase în afara legii, forța de muncă nu poate fi cumpărată – decât de către stat. Se instituie astfel un monopol statal al dreptului de cumpărare 49

Felipe Garcia Casals (Pavel Câmpeanu), Societatea sincretică, p. 66.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

327

a forței de muncă, ceea ce o transformă pe aceasta într-o marfă cu totul specială: proprietarul ei e obligat să o vândă – nu doar din imperativul supraviețuirii, ci și prin politica de combatere a inactivității –, dar pe piață există un singur cumpărător autorizat, care, astfel, reglează arbitrar prețul acestei forțe de muncă. Din această natură ambiguă a forței de muncă rezultă cel puțin două lucruri. Mai întâi, rezultă o profundă destructurare a organizațiilor muncitorești și a clasei proletare. Cum negocierea și vânzarea forței de muncă devin nelegitime, organizațiile muncitorești își pierd orice rațiune de a exista. Astfel, contrar opiniei dominante, dar și contrar, desigur, declarației de intenție a regimului stalinist, destructurarea organizațiilor de clasă nu este atât o stratagemă deliberată a regimului, menită să înăbușe potențialul subversiv al proletariatului, cât o consecință firească a relațiilor de producție și a formei de proprietate pe care regimul le reproduce și instituie. În al doilea rând, acest statut particular al forței de muncă perturbă în profunzime funcționarea mecanismului valorii. Se știe că, la Marx, acest mecanism impersonal și obiectiv al valorii este cel care trasează dinamica sistemică și limitele inerente ale capitalismului, pe ruta conceptuală a plusvalorii relative – creșterii compoziției organice a capitalului – tendinței de scădere a ratei de profitabilitate. Tot acest mecanism este însă perturbat în stalinism, prin suspendarea naturii de proprietate a forței de muncă. Perturbarea mecanismului obiectiv al valorii nu este însă și o eliberare completă de efectele sau constrângerile sale. Și aici, ca și în alte aspecte, specificul stalinismului este acela de a fi încercat ieșirea din (sau trecerea prin, sau saltul peste) capitalism blocându-se la jumătatea drumului, nu atât dezamorsând constrângerile capitalului, cât dublându-le cu un alt set de constrângeri care decurg din natura anticapitalistă a demersului său. Astfel, chiar dacă forța de muncă nu mai are valoare – atât pentru că cuantumul și distribuția ei nu mai sunt stabilite prin procese obiective, impersonale, cât și pentru că munca ei nu mai e una „socialmente necesară” –, ea continuă

328

Alex Cistelecan

să aibă preț. Prețurile mărfurilor, în stalinism, capătă implicit o funcție contradictorie: „Funcția prețurilor neeconomice este travestirea comenzii în hainele valorii.”50 Încercând să înlocuiască mecanismul impersonal al valorii cu alocarea arbitrară a forței de muncă și a resurselor, „un sistem de măsurare obiectiv e distrus înainte ca necesitatea lui să fi fost înlăturată”51. Ceea ce înseamnă că suspendarea constrângerilor obiective ale valorii și valorizării nu conduce nicidecum la o configurare a relațiilor de producție eliberate de necesitate. Ci doar că un sistem impersonal de constrângere și extragere a plusprodusului este înlocuit cu un sistem personal și arbitrar de constrângere. Înlocuit e, însă, mult spus: căci, ca efect al subdezvoltării societății postrevoluționare și al naturii anticipatoare a revoluției, această societate continuă să fie expusă direct necesității și modului său specific de manifestare în capitalism – legea valorii, peste care ea suprapune (tocmai încercând s-o neutralizeze) această formă personală, extraeconomică de constrângere directă. Economia de comandă nu elimină legile implacabile ale competiției, ci doar le perturbă. Stalinismul nu eliberează societatea de necesitate și de dependența de economie, părăsind 50 51

Ibidem, p. 79. Ibidem, p. 72. Această „desistematizare a măsurării” este cea care conduce la „transformarea puterii valorii în valoarea puterii” – la cultul personalității și infailibilitatea liderului (Ibidem, p. 73). Ca și cu alte ocazii, vedem aici cum Câmpeanu, contrar procedeului obișnuit, deduce acest fenomen, cultul personalității și infailibilitatea conducătorului stalinist, din chiar dinamica și necesitățile inerente ale sistemului stalinist: aici, pe linia vacuum de proprietate – perturbare a mecanismului valorii – disproporționalitate – imposibilitate a măsurării obiective – infailibilitate subiectivă. Regimul e infailibil tocmai pentru că nu există posibilitatea măsurării obiective a valorii. Dintr-o perspectivă diferită, dar apropiată, infailibilitatea stalinismului este, la Câmpeanu, „soluția medievală a contradicției dintre interzicerea informației ca piață și constrângerea informației ca plan” (Felipe Garcia Casals, „Theses on the Syncretic Society”, p. 258). Ceea ce e interesant în această formulare este modul în care, din perspectiva ei, specificul capitalismului neoliberal actual pare a fi o contradicție similară, dar răsturnată – între mult-lăudata abundență a informației ca piață și imposibilitatea declarată a informației ca plan.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

329

astfel preistoria, ci doar le interzice acestora să se manifeste. „Atâta vreme cât valoarea de întrebuințare ia forma prohibitivă a valorii de schimb, nevoile omenești iau forma mistificată a intereselor economice […] Din moment ce socialismul prematur interzice orice formă de proprietate și contestarea absenței ei specifice, el elimină cele mai generale forme în care interesul se poate manifesta […] Mistificării capitaliste a nevoilor ca interese, alocarea centralizată îi opune o dublă mistificare a prezervării mecanismelor economice care transformă nevoile în interese, dar le împiedică să acționeze în această direcție.”52 În statutul forței de muncă, combinația tipic stalinistă de alienare capitalistă și supunere precapitalistă e, astfel, transparentă. Să revenim acum la celălalt element de bază al vacuumului de proprietate: mijloacele de producție. Ca și forța de muncă, și mijloacele de producție se fixează în stalinism într-un regim de proprietate incert, intermediar, suspendat între proprietatea privată și proprietatea socială. Fiind produse fără posibilitatea de a fi vândute, ci doar acumulate în mâinile administratorului statal53 al economiei, ele se sustrag la rândul lor mecanismului obiectiv de cuantificare și relaționare trasat de valoare, pentru a constitui însăși baza non-economică a economiei staliniste54. Această evoluție este în bună măsură datorată specificului revoluției anticipatoare: dacă, de-a lungul istoriei, atunci când și-au schimbat proprietarul, mijloacele de producție au trecut de la o clasă la alta, în Rusia 52 53

54

Ibidem, p. 256-257. Să păstrăm deocamdată, cu mănuși, acest termen – „statal” – pe care îl vom preciza ulterior. Mai mult de-atât, lipsa de valoare de schimb a mijloacelor de producție se însoțește cu lipsa de valoare de întrebuințare a bunurilor de consum: înregistrăm aici, la baza materială a ordinii staliniste, „confluența a două procese de producție ce generează obiecte inaccesibile: producția mijloacelor de producție care au fost lipsite de valoare de schimb, și producția bunurilor de consum care sunt nefolosibile și implicit lipsite de valoare de întrebuințare” (Pavel Câmpeanu, Exit. Towards Post-Stalinism, New York și Londra, M. E. Sharpe, 1990, p. 129).

3 30

Alex Cistelecan

postrevoluționară, din pricina subdezvoltării forțelor de producție, proprietatea lor a trecut de la structura de clasă la stat. Evoluția e însă mult potențată de strategia de dezvoltare economică adoptată de regimul postrevoluționar, cursa industrializării, care a făcut ca Departamentul I (producția mijloacelor de producție) să fie mult favorizat în detrimentul Departamentului II (producția mijloacelor de consum). Ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a producției este destinată aici producției unor mărfuri aparte, care nu se pot manifesta ca mărfuri, dar care contribuie la producerea tuturor celorlalte mărfuri și afectează astfel compoziția de valoare a acestora, deși nu au ele însele o valoare. Astfel, deprivatizarea proprietății nu conduce nici aici la socializarea ei, ci dimpotrivă la desocializarea ei – excluderea ei din domeniul social. Discuția despre statutul mijloacelor de producție în stalinism este însă ceva mai complicată decât pot lăsa impresia aceste observații, iar complexitatea problemei e reflectată, în fond, în chiar categoria „vacuumului de proprietate” care le definește. Și asta pentru că în niciun caz nu putem vorbi aici despre o simplă trecere a mijloacelor de proprietate din mâinile clasei capitaliste, prin cele ale proletariatului, în mâinile monopolului statal. Nu există, susține Câmpeanu, un monopol de proprietate statală asupra mijloacelor de producție. Iar inexistența acestei proprietăți statale asupra mijloacelor de producție este chiar miezul criticii lui Câmpeanu la adresa teoriei noii clase a lui Djilas. Tocmai pentru că nu deține proprietatea asupra mijloacelor de producție, birocrația statală nu se poate constitui într-o „nouă clasă”, ci doar într-o „organizație socială”. Câteva cuvinte despre birocrație și mult tematizata natură birocratică a regimurilor staliniste n-ar fi aici de prisos, în măsura în care ne permit să reliefăm originalitatea contribuției lui Câmpeanu la această problemă mult dezbătută în epocă. Conform lui Câmpeanu și, după cum spuneam, contra Djilas, birocrația stalinistă nu reprezintă o nouă clasă. Ea este măsura rupturii dintre regim și producători, răspunsul la opoziția dintre dispersia producției (ca

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

331

rezultat al industrializării accelerate) și centralizarea puterii. Ca atare, ea este scindată în interior între aceste interese divergente, măcinată de conflictul perpetuu dintre interesele managerilor întreprinderilor și interesele planificatorilor de la centru55. Dar nu doar birocrația stalinistă nu poate fi definită ca o clasă. Mai mult de-atât, stalinismul însuși nu poate, susține Câmpeanu, fi clasificat ca o societate de clasă. Asta nu înseamnă că nu mai există clase sociale aici, ci doar că relațiile dintre ele nu mai sunt principalul modelator al relațiilor sociale56. Întâlnim aici opoziția conceptuală dintre cele două forme moderne de „agregare socială a inegalității” – structurile sociale și organizațiile sociale. Dacă, într-o societate „normală”, capitalistă, relațiile de clasă formează structuri sociale care evoluează spontan, în stalinism, relațiile birocratice așează un văl de invizibilitate peste structura de clasă și proiectează în schimb organizații sociale, care necesită din partea ei o intervenție permanentă. Neutralizarea sau destructurarea relațiilor de clasă în stalinism are, așadar, într-adevăr, legătură cu prestația birocrației staliniste. Doar că și aici, legătura de cauzalitate e inversă decât se presupune de obicei. Altfel spus – notează Câmpeanu, fidel unui mecanism des întâlnit în articularea funcționalismului său specific, și din nou în răspăr cu analizele obișnuite ale regimurilor staliniste – nu birocrația stalinistă e cea responsabilă pentru destructurarea claselor sociale. Dimpotrivă, ea este mai degrabă efectul acestei destructurări, care a fost produsă de revoluția anticipatoare. Soluția stalinistă la dezintegrarea structurală a societății postrevoluționare a constat nu în a înlocui anumite structuri sociale cu altele, ci în 55

56

Destul de problematică este, în acest context, ideea lui Câmpeanu că birocrația stalinistă este un fenomen precapitalist: „Replică a unei vechi forme de diviziune a muncii – cea prin care neproducătorii țin evidența producătorilor”, a cărei funcție e cea de a menține „opoziția dintre dispersia producției și centralizarea puterii” (Pavel Câmpeanu, The Genesis of the Stalinist Social Order, p. 65). Dar toate aceste funcții ale birocrației fac din ea un fenomen eminamente modern, capitalist. Vezi Ibidem, p. 135.

3 32

Alex Cistelecan

a înlocui structura socială cu organizarea socială. Diferența dintre cele două e limpede – chiar dacă nu lipsită de anumite accente problematice: „În timp ce structurile, care evoluează prin procese naturale, dezvoltă relații multiple care unesc termenii lor particulari, organizațiile sociale sunt create prin inițiativa omenească și sunt constrânse să se dezvolte prin aceasta”57. Diferența, cu alte cuvinte, pare a fi una de naturalitate și spontaneitate: structura de clasă se naște și evoluează în mod natural – oricând?; sau doar în capitalism?; în modernitate?: aceste întrebări rămân fără răspuns –, pe când organizarea socială este un construct artificial care se susține doar prin intervenția voluntară și conștientă a puterii politice. Ca și cu alte ocazii, vom remarca și aici cum intervenția pertinentă, originală a lui Câmpeanu în dezbaterea privind birocrația qua „nouă clasă” în Estul comunist, încercarea sa de a sublinia specificul istoric al acestui fenomen, eliberându-l de șabloanele teoretice în care a fost închis, sunt umbrite de neatenția față de specificul istoric al formațiunilor capitaliste, care, parcă pentru a sublinia artificialitatea particulară a fenomenelor staliniste, ajung să fie investite în schimb cu valoarea naturalității și firescului. Ceea ce se câștigă în precizie teoretică și explicitare istorică într-o parte pare să se piardă iremediabil în cealaltă. Să rămânem însă în preajma discuției privind monopolul birocratic din regimurile staliniste, întrucât analiza lui Câmpeanu mai prezintă și alte contribuții de o remarcabilă originalitate. Monopolul stalinist este, potrivit lui Câmpeanu, un monopol incomplet. Mai exact, monopolul statal nu este al proprietății, ci al controlului incomplet. Mijloacele de producție nu sunt juridic și economic în proprietatea statului, pentru că, juridic, statul împărtășește condiția de proprietar cu producătorii, și pentru că, economic, birocrația statală nu poate opera ca un proprietar (obținând dividende, investind sau înstrăinând proprietatea) în relație cu mijloacele de 57

Ibidem, p. 15.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

333

producție – dovadă că forma ei de retribuție este salariul, ca și pentru producători, ceea ce contrazice pentru ambele categorii statutul de proprietari. La prima vedere cel puțin, acest monopol incomplet al birocrației de stat asupra mijloacelor de producție ar părea să ne apropie de ceea ce în teoriile capitalismului a rămas cunoscut drept „revoluția managerială” – cu atât mai plauzibil cu cât sintagma începea să devină tot mai vehiculată cam în perioada de consolidare a stalinismului58: și anume, separarea controlului de proprietatea asupra capitalului, delegarea răspunderii de reproducere și acumulare a capitalului unor persoane diferite de proprietarii săi. Cu toate astea, susține Câmpeanu, între turnura managerială a capitalismului și controlul incomplet al birocrației asupra mijloacelor de producție există o deosebire frapantă, și care constă în faptul că, în stalinism, „managerii” birocrați sunt considerabil avantajați față de capitaliști, retribuția lor nedepinzând de performanțele economice – ceea ce face ca, de fapt, în stalinism, managementul economiei să fie situat în afara economiei. De asemenea, dacă în capitalismul managerial separația dintre control și proprietate are rolul de a asigura reproducerea proprietății private, în socialismul prematur stalinist rolul managementului birocratic e chiar cel opus, de a interzice formarea și concentrarea proprietății private. În fine, dacă managementul din capitalismul avansat e dependent de proprietari, în stalinism proprietarii (i.e. producătorii) sunt cei care depind de management59. În același fel în care managementul birocratic stalinist constituie un mecanism considerabil diferit de turnura managerială capitalistă, la fel nici natura monopolismului stalinist nu trebuie asociată fenomenelor de monopolism din istoria capitalismului. La prima vedere, într-adevăr, ordinea stalinistă pare să prezinte 58

59

James Burnham, The Managerial Revolution: What is Happening in the World, New York, John Day Co., 1941. Felipe Garcia Casals, „Theses on the Syncretic Society”, p. 248.

334

Alex Cistelecan

un paradox, prin care ea „s-a opus pericolelor dezvoltării capitalismului clasic doar pentru a se îmbarca într-o direcție de dezvoltare caracteristică capitalismelor celor mai dezvoltate” – monopolul. Impresia e cu atât mai confirmată cu cât stalinismul pare să se comporte, în unele privințe, ca un regim monopolist, impunând, cum am văzut deja, schimburi non-echivalente chiar la baza economiei, care afectează forța de muncă și mijloacele de producție. Însă, argumentează Câmpeanu, la o privire mai atentă, monopolul stalinist se dovedește a fi sensibil diferit de monopolul capitalist: el nu se exercită asupra unei ramuri a economiei, ci asupra totalității ei; însă, în ciuda naturii sale globale, monopolul stalinist nu are un control total asupra atributelor proprietății, în special aproprierea. Proprietatea sa rămâne incompletă, iar rădăcinile sale, așa cum am mai văzut, se află în sfera puterii, nu a economiei60. Pe scurt, și împotriva diagnosticului lui Rudolf Bahro, e un monopol non-capitalist. Ceea ce nu înseamnă însă că el s-ar afla în mâinile statului. Întâlnim în această discuție un aspect crucial privind monopolul stalinist, care ne permite să facem trecerea înspre ultima parte a acestui studiu, dedicată descrierii puterii staliniste, în același timp în care ne dă ocazia să subliniem una din contribuțiile cele mai importante ale lui Câmpeanu la acest subiect. Astfel, contrar majorității teoriilor despre stalinism, care văd în întărirea statului, în omniprezența și atotputernicia statului specificul acestei formațiuni sociale, pentru Câmpeanu caracteristic acestor regimuri e tocmai caracterul suprastatal al puterii și monopolului său. Automat, asta pune în discuție atât lecturile în cheie de totalitarism ale stalinismului, dar și acele teorii ale convergenței sistemelor comunist și capitalist, care vedeau în rolul tot mai mare jucat de stat în angrenajul economiei contemporane orizontul neașteptat de întâlnire al celor două sisteme aparent rivale. Împotriva acestei idei, Câmpeanu subliniază tocmai rolul tot mai diminuat al 60

Vezi Pavel Câmpeanu, The Genesis of the Stalinist Social Order, p. 90.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

335

statului în funcționarea sincretică a sistemului stalinist și instituirea specifică a unei autorități suprastatale. În fond, această deplasare a sursei de putere la nivel suprastatal este chiar unul din punctele cele mai semnificative de ruptură ale stalinismului față de moștenirea revoluționară pe care o preia. „Ca și transformarea analogă a partidului revoluționar într-o organizație birocratică, transformarea monopolului de stat într-un monopol situat dincolo de stat, un monopol suprastatal, e unul din acele momente de profundă discontinuitate pe care stalinismul le ascunde sub veșmintele continuității formale.”61 Însăși procesele istorice care au condus la apariția acestor tipuri de monopol sunt profund diferite: dacă monopolul de stat, care nu s-a pretins nicicând altceva, și care n-a fost nicicând mai mult decât parțial și instabil, a început prin organizarea anticapitalistă a producției ca premisă de bază, monopolul suprastatal – care, dimpotrivă, pretinde a apela la aceeași sursă de autoritate legitimă, statală – s-a instituit, reprodus și absolutizat tocmai adâncind neajunsurile și limitările monopolului statal care l-a precedat. Dacă în Rusia postrevoluționară – așa cum remarcam mai sus – proprietatea mijloacelor de producție a trecut de la structura de clasă la stat, stalinismul face un pas mai departe și, ca să încheie această situație instabilă, smulge toată proprietatea din mâinile claselor și statului deopotrivă. „Orice încercare de a sonda natura reală a societății staliniste trebuie obligatoriu să eșueze dacă acordă un rol decisiv statului, indiferent dacă îl definește drept capitalist sau socialist.”62 Lecturile regimurilor din Est în termeni de socialism sau capitalism de 61

62

Ibidem, p. 87. După cum se vede, această subordonare treptată a statului față de o autoritate suprastatală nu trebuie înțeleasă în termenii deplasării autorității politice de la stat înspre partid. Dimpotrivă, partidul este la rândul său o victimă în acest proces, iar destructurarea și neutralizarea partidului revoluționar constituie încă o discontinuitate, o răsturnare chiar pe linia care merge de la Lenin la Stalin. Ibidem, p. 107.

336

Alex Cistelecan

stat, sau ca o formă de tranziție între cele două devin astfel subit problematice – nu doar pentru că natura acestor societăți e mult prea sincretică pentru a fi încadrabilă în genul „socialism” sau „capitalism”, dar și pentru că, după cum vedem, agentul principal al acestor forme de organizare socială nu e nicidecum statul. Această importanță secundară a statului în formațiunile staliniste poate părea contraintuitivă, motiv pentru care ea merită explicitată suplimentar. În contra ideii că stalinismul s-ar baza pe un stat puternic, atotputernic, Câmpeanu arată cum situația statului în acest context e una profund ambiguă. El e un „opresor oprimat”, sever cu cetățenii, dar care se supune și depinde de autoritatea suprastatală. Departe de a fi sursa puterii, statul are aici un rol pur instrumental: este un instrument al puterii, prin care se transmit în societate relațiile de subordonare față de autoritatea suprastatală63. Ca atare, rolul diminuat pe verticală al statului – acolo unde se supune autorității suprastatale – este compensat de extinderea nelimitată pe orizontală a prizei sale asupra vieții sociale, funcție tocmai a rolului său instrumental. Monopolul stalinist constituie astfel, în realitate, un nemaiauzit dublu monopol suprastatal, de putere și proprietate concentrate în mâinile „entității supreme” – chit că acesta continuă să rămână un monopol incomplet de proprietate, întrucât aproprierea directă îi este interzisă inclusiv autorității suprastatale. Acest monopol dual, argumentează Câmpeanu, este cel care face inadecvată folosirea noțiunii de „totalitarism” în legătură cu forma de organizare socială stalinistă. Și asta deoarece totalitarismul, în formele sale definitorii (Mussolini, de pildă), presupune o concentrare a puterii politice, dar nu și a proprietății, în mâinile autorității. Totodată 63

Vezi Ibidem, p. 89. Tot așa cum stalinismul nu poate fi definit prin rolul central atribuit statului, el nu poate fi definit nici prin instituția planificării centralizate. Aidoma statului, argumentează Câmpeanu, planul nu e decât un instrument în mâinile autorității suprastatale, prin care aceasta își exercită influența directă asupra economiei.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

337

însă, pentru că agenții acestei autorități sunt cu totul diferiți: în teoriile totalitarismului, se presupune că vârful piramidei sociale este o clasă (birocrația) sau statul însuși, chiar dacă nivelul cel mai de sus al acestei ierarhii rămâne de obicei învăluit într-o ceață densă. Ipoteza totalitaristă, a unei etatizări complete a societății, nu poate însă explica modul în care statul poate reprezenta vârful piramidei sociale în același timp în care absoarbe întregul societății. În stalinism în schimb, după cum am văzut, vârful ierarhiei nu e nici clasa, nici partidul, nici birocrația, nici statul – ci entitatea supremă a autorității suprastatale64. Ceea ce în teoriile totalitarismului e inevitabil problematic – același agent politic care e alocat pe cea mai îndepărtată treaptă ierarhică presupunându-se că e și agentul responsabil pentru integrarea completă pe orizontală a societății – devine explicabil dacă e definit în termenii relației dintre autoritatea suprastatală și birocrația de stat. Din această perspectivă, și din nou contrar opiniei dominante, „propagarea relațiilor birocratice a semnalat nu triumful birocrației, ci supunerea ei [față de autoritatea suprastatală]”65. Între cele două nivele se instituie o „diviziune funcțională strictă dar flexibilă”, prin care birocrația administrează posesiunile monopolului suprastatal, replicând astfel separarea funcțională dintre exercitarea puterii și a proprietății și exercitarea managementului. Conform unei operații cu care ar trebui deja să fim obișnuiți la Câmpeanu, această hipercentralizare a monopolului suprastatal stalinist și plasarea lui deasupra nivelelor de autoritate ale birocrației, partidului sau statului nu sunt 64

65

Vom vedea însă că această nebuloasă ce caracterizează sursa supremă a puterii în teoriile totalitarismului este prezentă și în tematizarea autorității suprastatale de către Câmpeanu în termenii „regulatorului global” – care, în ciuda strădaniilor analitice ale lui Câmpeanu, rămâne și el învăluit într-un văl de mister, ca efect al definirii sale preponderent pe cale negativă, prin delimitarea de ceilalți suspecți de serviciu (statul, birocrația, partidul etc.). Aspect, de altfel, criticat și de unii comentatori – vezi Jozsef Borocz, „Review of «Exit. Toward Post-Stalinism»”, Slavic Review, vol. 52, nr. 2, 1993. Pavel Câmpeanu, The Genesis of the Stalinist Social Order, p. 148.

338

Alex Cistelecan

rezultatul unei operații politice, al unui abuz de putere din partea „entității supreme”, ci decurg dintr-o necesitate structurală, și anume aceea de a smulge societatea din starea ei de destructurare în care o lăsase perioada postrevoluționară, sau, mai curând, aceea de a reproduce destructurarea socială neutralizându-i efectele și făcând-o astfel dependentă, tocmai, de prestația pacificantă a autorității suprastatale66. Discutarea naturii bazei socio-economice a formațiunilor staliniste ne-a permis astfel să scoatem în evidență unele din cele mai semnificative contribuții ale lui Pavel Câmpeanu la analiza socialismelor realmente existente. Una câte una, definițiile stalinismului în termeni de totalitarism, socialism de stat sau capitalism de stat, dominație a birocrației ca nouă clasă, convergență managerială a capitalismului și socialismului, s-au risipit la contactul cu specificul istoric al acestui tip de societate. În același timp, analiza – în mod marxizant specific – nu a izolat structura și dinamica socio-economică a formațiunilor staliniste de structura puterii politice, ci le-a surprins tocmai în raportul lor de determinare reciprocă cu puterea 66

Întrucât aceasta este o operație specifică funcționalismului lui Câmpeanu cu care ne-am tot întâlnit, ar merita poate să-i subliniem aici una din cele mai importante consecințe teoretice. Această înțelegere a raportului dintre, pe de o parte, structura socială și contextul istoric obiective și, pe de altă parte, intervenția subiectivă a agentului puterii este o soluție ingenioasă la opoziția plată dintre „structure” și „agency” în care bună parte din teoria contemporană, în special cea de inspirație analitică, rămâne blocată – tocmai interzicându-și recursul la dialectică. Agency-ul subiectiv apare la Câmpeanu ca profund eficient, dar cu toate astea ca fiind făcut posibil de contradicțiile structurii obiective. El este singurul mijloc – căci oarecum extern – prin care se poate reproduce structura altfel incompatibilă. Astfel, voluntarismul/ subiectivismul sunt aici reversul sistemismului instabil, dinamic, tot așa cum raționalitatea autonomă a puterii apare ca revers al iraționalității structurale a sistemului, pe care o ține laolaltă. Tocmai de aceea rolul și efectul puterii este unul coercitiv – tocmai pentru că se opune dinamicii spontane a sistemului, ca singur mijloc posibil de a reproduce sistemul. Astfel, obținem o explicație alternativă, structural-funcțională, chiar dacă generoasă cu importanța factorului subiectiv, a ceea ce la Djilas și, mai târziu, la unii ca Tismăneanu, apare drept simplă culpă morală și uzurpare a noii clase.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

339

care le reglează funcționarea și căreia îi generează condițiile de posibilitate. Acestea fiind spuse, e timpul acum să facem un ultim pas mai departe și să ne oprim asupra analizei pe care Câmpeanu o dedică fenomenologiei puterii staliniste, unde vom putea evalua totodată pertinența propriei sale definiții a acesteia în termenii „regulatorului global”, ca alternativă la celelalte caracterizări existente și, după cum am văzut, respinse de Câmpeanu (totalitarism, capitalism de stat etc.). Cu această ocazie, ne vom concentra atenția cu precădere pe ultimul volum din trilogia sa despre stalinism, Exit. Toward Post-Stalinism.

VII. Puterea stalinistă: „regulatorul global”

D

upă Câmpeanu, „mecanismul social care, în ciuda desistematizării, destructurării și stagnării societății, asigură continuarea industrializării este regulatorul global”67. El este sursa ultimă a puterii, entitatea suprastatală care strânge în mâinile sale un triplu monopol – asupra mijloacelor de violență, mijloacelor de producție și forței de muncă. Această concentrare a puterii și proprietății la nivelul unei instanțe suprastatale și stabilitatea remarcabilă a acestei configurații constituie aspecte definitorii pentru stalinism. Cum regulatorul global devine, aici, totul, opoziția față de el nu este doar politică, ci promite să amenințe întreaga ordine socială. Din această perspectivă, cunoscuta inaderență a stalinismului la reformă sau dialog social, precum și practica persecutării opozanților devin expresia unor imperative structurale – ca și infailibilitatea regulatorului global, și aceste fenomene trebuie explicate nu ca excese sau aberații ale unui sistem altfel funcțional, ci ca efecte ale chiar modului său necesar de funcționare. În discutarea relațiilor dintre regulatorul global și societate, există, conform lui Câmpeanu, cel puțin două diagnostice curente 67

Pavel Câmpeanu, Exit. Towards Post-Stalinism, p. 50.

3 40

Alex Cistelecan

care trebuie respinse. Mai întâi, ideea că la baza relației dintre regulatorul global și societate ar sta un conflict de clasă mascat. Or, susține Câmpeanu, contrar acestui gen de analize marxiste ale stalinismului, și ca o consecință a discuției de mai sus despre organizarea birocratică a societății staliniste, sursa principală a conflictului social din regimurile comuniste nu sunt relațiile de clasă, ci relațiile cu regulatorul global. Asta și deoarece, așa cum am văzut deja, ordinea stalinistă este o ordine bazată nu pe o structură socială de clase – care dăinuie, desigur, dar neutralizată –, ci pe o organizare socială de natură birocratică, în care relațiile fundamentale iau forma relațiilor de subordonare dintre diferitele nivele ierarhice. Această reorganizare a societății pe criterii birocratice este răspunsul stalinist la misiunea anticapitalistă pe care o moștenește de la societatea postrevoluționară, soluția sa specifică la corsetul de necesități și imposibilități pe care i-l lasă revoluția. Pe când, în capitalism, agenții naturali ai industrializării sunt cele două clase (proletariatul și burghezia), care devin astfel dominante în noua structură socială, în societatea postrevoluționară, calea aceasta de evoluție naturală se înfundă într-o dilemă. Dacă societatea e să rămână postcapitalistă, nu poate face industrializarea; dacă e să facă industrializarea în mod normal, nu mai poate fi anticapitalistă. De aceea, susține Câmpeanu, „industrializarea socialistă e o contradicție în termeni”68. Tocmai ca răspuns la această dilemă insolubilă, stalinismul a creat o pseudostructură, un artefact social, organizarea globală de tip birocratic, ca alternativă la structura socială de clasă69. În al doilea rând, în discutarea relației dintre regulatorul global și societate, trebuie de asemenea înlăturată o altă interpretare frecvent vehiculată, care vede în aceasta o ubicuizare și absolutizare a 68 69

Felipe Garcia Casals, „Theses on the Syncretic Society”, p. 234. Nu are rost să reluăm aici discuția despre problematica prezumție de naturalitate pe care Câmpeanu o acordă, în acest context, structurii sociale capitaliste de clasă.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

341

raportului politic. Stalinismul ar fi spațiul în care politicul umple toate relațiile umane, ștergând orice bariere dintre sferele economiei, socialului, culturalului și ignorând orice prag dintre spațiul public și privat. În realitate însă, după cum foarte bine precizează Câmpeanu, „ceea ce definește stalinismul nu e puterea sa politică excesivă, ci o putere care prin excesul său a reușit să își mute centrul de greutate dincolo de politic și să devină astfel o putere socială”70. Că natura puterii în stalinism este orice altceva, numai nu politică o putem vedea cel mai bine în relația care se instituie aici între partid și regulatorul global. Din nou, contrar teoriilor dominante, specific regimurilor comuniste nu este nicidecum existența necesară a partidului unic. Tot așa cum, în descrierea economiei staliniste, folosirea noțiunii de colectivizare este improprie71 – căci proprietatea instituită aici nu e nicicând socială, colectivă – și înseamnă a lua de bune declarațiile programatice ale regimului, la fel, în descrierea structurii de putere a stalinismului, importanța pe care analiza critică o acordă rolului conducător al partidului riscă să crediteze propriile descrieri legitimatoare ale regimului, ratând astfel fenomenologia sa adevărată. După cum arată Câmpeanu, departe de a juca neapărat un rol conducător, partidul și relația sa cu sursa puterii pot lua, în aceste regimuri, cele mai diverse forme: avem partide care au instituit o putere regulatoare globală (Iugoslavia, China, Bulgaria), partide care au fost instituite de putere (Cuba, Albania, România, Ungaria), dar și partide care au fost distruse de puterea regulatoare nou apărută (cazul URSS)72. Ceea ce înseamnă că centralizarea specifică regimurilor staliniste nu este una în jurul partidului. Dimpotrivă, centralizarea sparge partidul între un vârf care exercită puterea globală și o structură organizațională care servește această instanță. Această subordonare 70 71 72

Pavel Câmpeanu, Exit. Towards Post-Stalinism, p. 72. Vezi Pavel Câmpeanu, The Genesis of the Stalinist Social Order, p. 59 și urm. Vezi Pavel Câmpeanu, Exit. Towards Post-Stalinism, p. 99.

342

Alex Cistelecan

și neutralizare a partidului de către regulatorul global nu trebuie însă citită ca un simplu transfer de putere politică – tocmai pentru că puterea transferată regulatorului global nu mai e una politică. De fapt, arată Câmpeanu, ea nu mai era una politică nici când era întruchipată în instituția partidului unic. Un partid unic, care nu mai reprezintă deci interesele specifice ale unui grup social, riscă să rămână fără bază socială. Ca atare, efectul crucial al existenței partidului unic nu este interzicerea altor partide, ci abolirea politicii în general. O abolire, desigur, care este, până la urmă, la fel de eficientă ca abolirea valorii și mecanismelor capitaliste din economie: altfel spus, nu atât o eliminare, cât o interdicție asupra manifestării lor. Tot așa cum alienarea nevoilor în interese economice, specifică capitalismului, este păstrată, doar că îi e interzis să se exprime ca atare, la fel, în existența partidului unic, conflictele de interese particulare în societate persistă, doar că dispare categoria de interes ca atare, care devine clandestină73. În trecerea la partidul unic, și de-aici la regulatorul global, natura politică a puterii suferă, așadar, o dublă diluare sau chiar denaturare: pe de o parte, prin falsa reconciliere a societății sub umbrela unui singur reprezentant acreditat al intereselor sale – al interesului său, mai exact; pe de altă parte, prin delegarea ulterioară a acestei false reprezentări unei instituții supreme aflate dincolo de partid, de stat sau de clase – dincolo de politic. După cum vedem, fenomenologia regulatorului global e, la Câmpeanu, mai curând una negativă, prin delimitare. Pare că, odată ajunsă pe culmile cele mai înalte ale obiectului său de studiu, analiza structural-funcțională alunecă în apofatism. Dezamăgirea unor comentatori (Borocz) în legătură cu vacuitatea conceptului pe care Câmpeanu îl așează în vârful structurii sale conceptuale, concept pe care l-a pregătit cu atâta migală, respingând pe linie toate celelalte noțiuni alternative oferite ca descrieri ale stalinismului (totalitarism, 73

Vezi Ibidem, p. 114-116.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

343

capitalism de stat etc.) poate fi, pe drept cuvânt, împărtășită. Îi putem găsi și explicații, însă. Se prea poate ca funcționalismul lui Câmpeanu să-și fi atins aici limitele, limite trasate tocmai de obiectul său de studiu: cum să descrii structural-funcțional un obiect a cărui natură e tocmai aceea de a fi separat de tot restul sistemului pe care îl controlează, în același timp, în mod absolut – cuprinzătorul de necuprins? Mai degrabă decât funcționalismul, teologia negativă pare a fi mai convenabilă aici. O a doua explicație posibilă ar trimite către contextul particular în care a fost redactat manuscrisul cărții. Așa cum era, poate, firesc pentru un text scris în chiar actul final al regimurilor comuniste din Europa de Est, încheiat în decembrie 1989 și apărut în primăvara lui 1990, adevăratul star al volumului Exit e nu atât „regulatorul global” (așa cum anunțase planul trilogiei), cât prăbușirea lui. Un ritm și o respirație aparte străbat, astfel, întregul volum, scris parcă în vecinătatea mult prea apropiată a unei istorii tot mai accelerate: regulatorul global se înalță în text ca o structură indestructibilă, chiar în același timp în care, în tot estul european, reprezentanții săi se clatină și cad unul câte unul. Aceeași impresie stranie o produc și paginile, capitolele întregi pe care textul le dedică discuțiilor despre reformabilitatea stalinismului și care, prin simpla accelerare a evenimentelor din jur, prin alunecarea rapidă din reformă în revoluție și schimbare radicală de regim, intră direct în istorie (ca posibilități ratate și, probabil, irepetabile) fără să fi trecut cu adevărat prin istorie. Să ne oprim, așadar, dacă tot am ieșit demult din istorie, asupra analizelor perspectivelor de reformă ale regimurilor staliniste pe care le formulează aici Câmpeanu. Un prim punct foarte interesant asupra căruia zăbovește sociologul român este pretinsul potențial reformator pe care l-ar avea forma iugoslavă de autoconducere muncitorească. După cum se știe, această formă economică de organizare adoptată de comunismul iugoslav, în care muncitorii erau coparticipanți în gestionarea propriilor întreprinderi, a reprezentat

34 4

Alex Cistelecan

o bună vreme, pentru criticii de stânga ai ordinii staliniste, un model alternativ cât se poate de promițător de organizare socială. Poate într-un mod mai puțin surprinzător decât ne-am fi așteptat, dacă ținem cont de tratamentul pe care Câmpeanu am văzut că îl aplică fenomenului sovietelor – o altă marotă nemuritoare a anarho-sindicaliștilor dintotdeauna –, nici autogestiunea muncitorească iugoslavă, în care multe speranțe stângiste de reformă a socialismelor existente erau investite, nu pare să-i suscite entuziasmul. Problema cu autogestiunea iugoslavă, arată Câmpeanu, este că nu a evitat deloc crizele tipice societăților staliniste, ci doar le-a întâmpinat pe alte trasee: în locul constrângerilor aspre ale regulatorului global, avem aici dubla opoziție dintre muncitori și managementul administrativ al firmelor, precum și dintre structura de autoconducere și structura puterii centrale. Aceste contradicții se concentrează de fapt în rolurile divergente pe care regimul de autoconducere le conferă clasei muncitoare, în contradicția dintre funcția de unitate antreprenorială a colectivului de muncitori și plasarea muncitorilor individuali în condiția de salariați. Pe scurt, această contradicție este una indepasabilă, mai ales pentru un proletariat iugoslav prea puțin educat ca să joace în același timp și rolul de manager. Cum această imaturitate sau subdezvoltare a forțelor de producție caracteriza cu atât mai mult condiția Rusiei postrevoluționare, e clar că soluția autogestiunii ar fi fost aici o imposibilitate practică74. Astfel, „stalinismul trebuie criticat nu 74

E locul aici pentru o discuție pe care o propunem cu titlu de ipoteză. Așa cum am tot văzut pe parcursul textului, subdezvoltarea sau imaturitatea forțelor de producție constituie, la Câmpeanu, una din explicațiile cele mai frecvente și cele mai decisive ale sincretismului stalinist. În termeni marxiști, în caracterizarea forțelor de producție intră componente din cele mai variate, social-materiale, tehnologice, culturale, morale. Cum în societatea stalinistă în forma ei stabilizată, componentele tehnologice și materiale ale forțelor de producție sunt sensibil dezvoltate și intensificate grație succesului industrializării, pare că din subdezvoltarea forțelor de producție nu mai rămân decât elementele culturale și morale – sau, așa cum o vedem apărând aici, în discuția autogestiunii iugoslave,

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

345

pentru că a evitat autogestiunea muncitorească, ci pentru că l-a evitat luând în schimb calea regulatorului global, opus totodată și autoreglării de către piață”75. Ceea ce ne conduce la a doua posibilă sursă de reformă a stalinismului: piața. După cum susține Câmpeanu, intoleranța stalinismului față de capitalism s-a manifestat ca o intoleranță față de piață – făcând așadar o confuzie între un mod de producție (capitalismul) și un mecanism economic (piața)76. Valabilitatea

75 76

unde subdezvoltarea proletariatului pare a fi o problemă de educație a acestuia. Ceea ce trebuia să fie un concept structural, prins în bateria obișnuită de relații categoriale marxiste, riscă astfel să devină o noțiune morală, un simplu verdict asupra culturii și mentalității proletare. Astfel, întregul eșafodaj marxistofuncționalist riscă să fie ancorat într-o categorie moralizantă. (Se prea poate ca pe această cale să putem explica, parțial măcar, turnura de după 1989 a demersului intelectual al lui Câmpeanu, prin care nu doar că renunță aproape în totalitate la arsenalul conceptual marxist, dar se și dedică măsurării cantitative periodice a mentalităților din societate prin metoda sondajului. Pur și simplu, alunecarea se produsese deja, chiar dacă păstra încă aparența științifică a terminologiei marxiste.) Ibidem, p. 60. Pertinența distincției dintre capitalism și piață este, desigur, neîndoielnică în marxism. Cu toate astea, este cu totul îndoielnică posibilitatea, de care se prevalează aici Câmpeanu, de a distinge net între mecanismele și efectele celor două, capacitatea de a separa dinamica pieței de imperativele capitalului întrun context capitalist. După cum spune Marx, piața (sau mai exact competiția capitalurilor) nu stabilește legile economiei burgheze, dar este executorul lor. Dacă tot suntem la această problemă, se cuvine să subliniem un alt aspect. Nu întotdeauna, atunci când discută contribuțiile la propriile teme ale altor autori, Câmpeanu dă dovadă de un comportament tocmai fair – de multe ori, teoriile concurenților săi sunt reduse la o concluzie unipropozițională, fiind separate de contextul lor și de argumentele pe care s-au clădit și expediate rapid în câteva rânduri. Culmea acestui tratament îi este însă rezervată lui Polanyi, căruia Câmpeanu îi reproșează (în Ibidem, p. 63) nici mai mult, nici mai puțin decât că folosește un concept abstract de piață. Dacă acuzația ar avea vreo acoperire, ea ar avea cu atât mai multă greutate în privința lui Câmpeanu. De altfel, întâlnim aici un aspect subliniat de unii din comentatorii săi (precum David Joravski, „Commentary on Casals: Toward a Marxist Argument over Stalinism”, Theory and Society, vol. 9, nr. 2, 1980), care au acuzat caracterul extrem de abstract, de rarefiat al categoriilor sale de „capitalism”, „socialism”, „feudalism”. În realitate însă, abstracția acestor

3 46

Alex Cistelecan

acestei strategii – industrializare fără piață – a fost justificată de stalinism prin exemplul contemporan consolidării sale, oferit de ravagiile pe care piața le-a produs în lumea capitalistă în anii ’20’30. Problema a fost însă că, pe de o parte, succesul industrializării staliniste independente de piață a fost unul de scurtă durată – până la stagnarea fără ieșire care a început în anii ’60-’70 –, pe când criza capitalistă majoră din 1929 a fost, susține Câmpeanu, ceva ce nu s-a mai repetat și peste care capitalismul a trecut cu brio77. Prelungind această strategie de dezvoltare anti-piață dincolo de contextul său inițial, stalinismul reprezintă continuarea economiei de război pe timp de pace – adică prelungirea sine die a reglementării extraeconomice și a sacrificării consumului în favoarea producției. Acestea fiind datele de pornire, posibilitatea reformării stalinismului prin deschiderea față de piață, posibilitatea mult discutatului în epocă „socialism de piață” pare a fi extrem de improbabilă: un stalinism cu piață liberă nu ar mai fi stalinism. Pentru neostalinismul reformist din anii ’80, piața – arată Câmpeanu – constituie astfel o tentație interzisă, care pare să pună tot atâtea probleme pe cât rezolvă: cum anume să-i dai economiei energia regulatoare a pieței fără a o transforma într-o economie de piață? Dar și cum să păstrezi distanța față de piață fără a căpăta astfel caracteristicile unei economii precapitaliste? Pentru stalinism, cu alte cuvinte, piața e de două ori periculoasă, atât prin rupturile și disfuncțiile sale, cât și prin

77

categorii, dacă există, este, la Câmpeanu ca și la Polanyi, profund justificată. Atât Câmpeanu cât și Polanyi recurg, desigur, la categorii abstracte, dar tocmai pentru a urmări configurația istorică specifică la care acestea dau naștere și în care se manifestă – mai exact, combinația de aspecte capitaliste, socialiste, feudale în realitatea sincretismului stalinist, la Câmpeanu, sau funcționarea pieței absolut libere (noțiune inevitabil abstractă, ireală) în configurația istorică specifică în care s-a încercat implementarea ei, la Polanyi. În ambele cazuri, abstracția categoriilor este, de fapt, o condiție a concreteții analizei. Desigur că s-ar putea ridica aici întrebarea dacă crizele capitaliste survenite după apariția cărții – nu doar Marea Recesiune din 2008, ci inclusiv diversele crize regionale sau de mai mică amploare care au punctat periodic ultimii douăzeci de ani ar confirma, în ochii lui Câmpeanu, irepetabilitatea crizei din 1929.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

347

funcțiile sale; nu doar pentru că e mereu expusă bulelor, crizelor, panicii – așadar prin disfuncțiile sale cunoscute –, dar și pentru că, în chiar funcționarea ei optimă, piața nu corectează dezechilibrele economice decât post factum, după ce a greșit, și doar prin pierderi masive. Oricum ar fi, performanța discuției lui Câmpeanu despre capacitatea de reformă a stalinismului prin piață este – mai ales în contextul istoric în care a fost scrisă – mai degrabă faptul că lasă discuția în suspensie. Dacă un socialism de piață ar fi posibil și dezirabil, unul care să poată folosi avantajele economiei anticapitaliste și avantajele pieței libere, fără dezavantajele lor și neutralizând incompatibilitățile dintre ele – toate acestea rămân fără răspuns. Cât privește stalinismul însuși, aici lucrurile par mai clare: piața liberă e absolut necesară; pe de altă parte însă, dinamica rigidă a stalinismului o exclude din principiu. Reforma stalinismului prin piață înseamnă deja revoluționarea lui – ieșirea din stalinism. Acesta pare a fi verdictul lui Câmpeanu în legătură cu posibilitatea de reformare în general a stalinismului. Reforma sa poate merge doar până la un punct – dar rămâne stalinism. Dincolo de acel punct mult prea apropiat, orice pas ar conduce spre saltul revoluționar din stalinism78. De fapt, de la instalarea sa, ordinea stalinistă a suscitat mereu dorințe și eforturi de reformă, doar pentru a se dovedi de fiecare dată nereformabilă. Încercări repetate care au cerut și promis mai multă descentralizare, debirocratizare, democratizare, piață liberă, legalitate, autonomie – dar din care mai nimic n-a reușit. Această inaderență la reformă derivă, desigur, din natura stalinismului, din antinomia sa specifică: „capacitatea sa de a se reproduce depinde de incapacitatea sa de a evolua”79, incapacitate care devine apoi însăși aspirația subiectivă a regulatorului global. Sursa acestei incapacități este, din nou, de găsit în moștenirea pe care societatea postrevoluționară o lasă stalinismului și în modul în 78 79

Vezi Pavel Câmpeanu, Exit. Towards Post-Stalinism, p. 123. Ibidem, p. 148.

3 48

Alex Cistelecan

care acesta înțelege să salveze această moștenire: mai exact, decalajul structural dintre avansul relațiilor de producție și subdezvoltarea forțelor de producție, configurația fragilă a anticapitalismului său și care trebuie mereu să fie împiedicată să alunece inevitabil în precapitalism sau capitalism. Ceea ce înseamnă că „societatea trebuie protejată împotriva propriei ei spontaneități” – de unde opoziția la schimbare în general, dar și impulsul de a reforma mereu, tocmai pentru a se opune schimbării spontane80. Așa stând lucrurile, criza stalinismului – care, în ultimă instanță, susține Câmpeanu, provine din rezistența față de piață – e una permanentă și prezintă simptome specifice, diferite de crizele ciclice ale capitalismului: e nu doar inevitabilă, ci evolutivă; se manifestă nu ca supraproducție, ci ca neproductivitate; nu prin șomaj, ci printr-o iluzorie ocupare completă a forței de muncă (care astfel se irosește într-o muncă care nu e socialmente necesară); nu prin inflație, ci prin penurie generală. În acest context, singura reformă veritabilă ar fi cea care, deschizând porțile pieței libere, ar remedia totodată dezechilibrul fundamental al stalinismului, cel dintre relațiile de producție și forțele de producție, eliberându-le pe cele din urmă din starea lor de subordonare birocratică. Însă, cum am văzut deja, o atare reformă ar fi totodată radicală și ireversibilă, conducând la abolirea organizării staliniste a societății. Măsura în care, însă, odată reformele dezlănțuite, rezultatul lor ar mai corespunde așteptărilor societății înseși pare destul de incertă. „Membrii acestor societăți, deși exasperați de deficiențele iremediabile ale regulatorului global, nu par totuși să fie pregătiți să renunțe la avantajele sale. Ei par să aspire la o piață […] care să excludă șomajul, inflația și proprietatea privată. Nu există reformă care să poată împlini asemenea aspirații”81. Dar dacă aceste aspirații sociale aveau într-adevăr să fie contrazise crunt de evoluția 80 81

Ibidem, p. 125. Ibidem, p. 136.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

349

istorică imediat următoare, nici aspirațiile ceva mai domolite ale lui Câmpeanu însuși nu au supraviețuit mai tefere contactului cu istoria. În cele din urmă, ideea sa a unei societăți eliberate de stalinism, cu o separare a puterilor, pluralitate de regulatori și partide politice, care să evite capitalismul clasic permițând însă existența capitalului în anumite limite și a micii proprietății private fără limite, care să evite șomajul, inflația și disparitatea dintre săraci și bogați82 – toate aceste ingrediente s-au dovedit a fi la fel de utopice ca așteptările needucate ale forțelor de producție ce sperau să împace pur și simplu siguranța regulatorului global cu prosperitatea capitalistă. Este adevărat că, spre meritul său, Câmpeanu nici nu creditează cu prea multă probabilitate și șansă de realizare acest program. Istoria avea să-i confirme mai degrabă rezervele decât speranțele, măturând pe nevăzute posibilitatea unei căi intermediare între stalinism și capitalism, sau a unei ieșiri din stalinism care să nu conducă automat la restaurarea capitalismului. Mai devreme sau mai târziu, capitalismul avea să fie pe de-a-ntregul restaurat în estul Europei, corectând, într-adevăr, decalajul de-aici dintre forțele de producție și relațiile de producție (prin coborârea ultimelor la nivelul capitalist sau precapitalist al primelor), dar păstrând și adâncind totodată decalajul dintre Vest și Est, tocmai prin integrarea ultimului în același sistem capitalist mondial, doar că pe o treaptă mult inferioară și negându-i tocmai posibilitatea de a recupera acest decalaj prin industrializare. Cât privește aspectul convers, nu posibilitatea ieșirii din stalinism, ci valabilitatea stalinismului sau existența vreunei alte alternative la capitalism, întregul verdict al lui Câmpeanu, deși nu e nicicând explicitat ca atare, pare să rezulte totuși într-un mod destul de limpede83: condițiile obiective bat eforturile subiective. Implicit, orice încercare prematură și violentă de ieșire din capitalism, prin 82 83

Ibidem, p. 149-150. Vezi Ivan Szelényi, „Review of «The Origins of Stalinism»”.

350

Alex Cistelecan

insurecții antiburgheze realizate înainte de asigurarea unei baze sociale și economice propriu-zis capitaliste, este destinată să eșueze în stalinism. De fapt, specific stalinismului, ceea ce este comun tuturor manifestărilor sale istorice diverse, este tocmai faptul că, apărând dintr-o revoluție anticipatoare, încearcă să impună o structură anticapitalistă peste o societate precapitalistă, ceea ce are ca rezultat destructurarea ei. Ceea ce creează importanța decisivă a factorului subiectiv, întruchipat de obicei de un individ susținut de o organizație care poate fi partid, secțiune a armatei etc. – altfel spus, tiparul obișnuit al acestui gen de insurecții și care face ca ele să fie posibile doar în epoca imperialistă și la periferia sistemului. Implicit, mesajul lui Câmpeanu pentru mișcările anticapitaliste din vremea sa (în Lumea a Treia) sau din vremea noastră, precum și răspunsul său la „noul leninism” proferat de Rudolf Bahro ca „alternativă în estul Europei”, este unul profund realist și sceptic, prefigurat, de altfel, de perspectiva sa funcționalist-istorică: înainte de socialism, dezvoltarea capitalistă e obligatorie84.

VIII. Exit. Dar încotro?

Î

n post-scriptumul volumului Exit, scris după evenimentele din decembrie 1989, Câmpeanu recunoaște deschis aerul subit anacronic al acestor analize. În ce sens, sau în câte sensuri, devin ele anacronice rămâne însă de discutat. Cu siguranță, cum am 84

E de discutat dacă perspectiva lui Câmpeanu, așa cum apare aici, dar și în multe alte locuri din textele lui (vezi, de exemplu, discuția despre natura anticipatoare a Revoluției Ruse) corespunde într-adevăr „stadismului” tipic din marxismul ortodox – ideea că există niște stadii (feudalism-capitalism-socialism) necesare și universale prin care trebuie să treacă orice societate – ceea ce e contrazis, însă, de chiar fenomenologia regimurilor staliniste pe care o articulează aici Câmpeanu, blocate tocmai pe mai multe din aceste trepte în același timp –, sau dacă nu cumva ea poate fi redusă la dimensiuni mai puțin pretențioase și mult mai plauzibile, ca ideea unei necesare corespondențe între nivelul social-politic al relațiilor de producție și nivelul material-cultural al forțelor de producție.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

351

văzut, acest aer vetust e unul care afectează imediat discuția despre reformarea stalinismului – o discuție și, în general, un curent din epocă ce aveau să se dovedească a fi un simplu vanishing mediator în trecerea de la stalinism la capitalism. Nu-i însă vorba că această alunecare accelerată a reformelor în schimbări structurale ar fi prins pe picior greșit verdictul lui Câmpeanu. Dimpotrivă, anacronismul discuției despre reforme confirmă ipoteza sa că stalinismul e nereformabil și că orice reformă veritabilă va trebui să se depășească într-o transformare revoluționară. În al doilea rând, la fel de atins de acest anacronism e, spune Câmpeanu, chiar stilul trilogiei, care era rezultatul unui compromis cu vigilența cenzurii, și care l-a făcut să încerce „să spună tot ce era de spus despre stalinism, și despre stalinismul românesc în special, fără a menționa vreodată țara sau actorii prin numele lor”85. Privind retrospectiv însă, această strategie de stil impusă de vigilența cenzurii a avut, s-ar spune, un efect pozitiv: argumentația lui Câmpeanu a trebuit să fie în același timp suficient de abstractă și teoretică pentru a nu bate exclusiv sau direct înspre România, dar și totodată suficient de explicită și specifică pentru a trimite, de la înălțimea ei conceptuală, la situația istorică de la noi. Pe scurt, un echilibru fericit de generalitate și specificitate86. 85 86

Pavel Câmpeanu, Exit. Towards Post-Stalinism, p. 152. Foarte interesantă e, din această perspectivă, mica polemică prilejuită de un text al lui Câmpeanu – „The Revolt of the Romanians” – apărut în februarie 1990 în New York Review of Books. Într-un drept la replică intitulat „Ceaușescu’s Way”, Matei Călinescu, Toma Pavel, Vladimir Tismăneanu și Dorin Tudoran îi reproșează nici mai mult, nici mai puțin decât excesiva personalizare a analizei, care, în explicarea comunismului și revoluției românești, pune prea mult accent pe figura particulară a lui Ceaușescu. Cu atât mai interesant, straniu de-a dreptul, din perspectiva analizelor dedicate stalinismului, este răspunsul lui Câmpeanu, care susține că, tocmai, personalitatea lui Ceaușescu e cea care explică diferențele din modul în care a funcționat și a căzut comunismul la noi față de ceilalți. Cum ar veni, abia ce-a fost ridicată pedala cenzurii, și structural-funcționalismul poate liniștit lăsa locul personalismului. Din această perspectivă, e relevant că singurul text de amploare în care Câmpeanu revine asupra comunismului românesc după

352

Alex Cistelecan

În al treilea rând însă, și judecând după prestația teoretică ulterioară a lui Câmpeanu, pare că atinsă subit de anacronism este, în viziunea sa, inclusiv metoda marxizantă de abordare, pe care a pus-o la lucru cu atâta precizie, eleganță și originalitate pe parcursul trilogiei și al Societății sincretice. După ’89, dispare într-adevăr din textele sale aproape orice urmă de problematică și concepte marxiste. Chiar dacă nu intră nicicând în hora anticomunistă generală87, Câmpeanu se lasă prins în vocabularul și problematica în care evenimentele precipitate ale perioadei postcomuniste erau de obicei decantate la timpul lor. Este, altfel spus, o figură – cu totul aparte, fără îndoială – ce aparține plutonului de intelectuali publici care, după ’89, aplică neobosit setul de concepte mai curând normative decât descriptive al tranziției: democratizare, decomunizare/ destalinizare, stat de drept, separare a puterilor, piață liberă, privatizare, civilizație europeană. Principala temă a intervențiilor sale de teorie politică și socială de după revoluția din decembrie este ideea caracterului parțial, neîmplinit, al acestui fenomen: evenimentele din 1989 au prilejuit o radicală transformare politică – înlăturarea practic a întregului eșafodaj instituțional al puterii staliniste –, dar au rămas restante la transformările sociale și economice corespunzătoare. Ceea ce înseamnă că baza socioeconomică a stalinismului rămâne aproape neschimbată, sau – în chestiunea crucială a proprietății și a eradicării „vacuumului de proprietate stalinist” – că lucrurile rămân într-o și mai periculoasă

87

1989 – volumul Ceaușescu. Anii numărătorii inverse – este, departe de o analiză structural-funcțională, o istorie axată pe traseul personal al principalilor actori ai comunismului românesc, pornind de la propriile experiențe personale ale autorului. În acest sens, este grăitoare mărturisirea plină de candoare a Gabrielei Adameșteanu din Anii romantici, în care afirmă că nu înțelege de ce, în articolele din 22 și în dezbaterile de la GDS, Câmpeanu insistă să vorbească doar în termeni de stalinism, dar nicidecum de comunism (vezi Gabriela Adameșteanu, Anii romantici, Iași, Polirom, 2014, p. 23).

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

353

stare intermediară, în care deși proprietatea nu este restaurată într-o formă veritabilă, persistând într-un fel de vacuum, sunt neutralizate acele structuri instituționale care, de bine, de rău, făceau acest regim semifuncțional sau îl împiedicau să devină cu totul nefuncțional. Reorganizarea acestei baze social-economice moștenite de la stalinism și, astfel, împlinirea revoluției rămase încă doar politice trasează, după Câmpeanu, durata și scopul tranziției. Cum însă, pe de o parte, societatea însăși a rămas puternic ancorată în deprinderile pe care i le-a creat perioada stalinistă (subdezvoltarea forțelor de producție), iar, pe de altă parte, sistemul economic stalinist nu poate evolua de la sine spre poststalinism, întrucât specific lui e tocmai dependența de o constrângere extraeconomică, chiar antieconomică, agentul acestei transformări socio-economice profunde trebuie să fie puterea politică. Astfel, revoluția politică de jos din decembrie 1989 trebuie să se continue cu o reformă socio-economică de sus. Două pericole pândesc însă pe această cale a reformei: mai întâi, acela ca agentul acestei transformări istorice – puterea politică – să se dovedească a fi un simplu uzurpator și continuator al partidului unic de dinainte de ’89 (o temă și teamă foarte prezente în literatura perioadei, în contextul „emanării” postrevoluționare a FSN ca putere de stat). Celălalt pericol provine nu atât de la partidul și puterea politică postdecembriste, sau, mai exact, din suprapunerea lor, ci de la aparatul de stat și opoziția pare-se inerentă a acestuia față de eforturile reformatoare ale noii puteri. În iulie 1990, de pildă, Câmpeanu cere explicit schimbarea întregului aparat de stat, pe care îl găsește vinovat atât de brusca revenire a penuriei produselor de consum în magazine, cât și, în general, de o mentalitate și interese opuse proiectului de reformare a societății. În această privință, Câmpeanu e chiar dispus să acorde un fel de valabilitate post festum tezei lui Djilas despre noua clasă: aceasta ar descrie nu atât birocrația din regimurile staliniste, cât aparatul de stat din regimurile poststaliniste, unde, ca urmare a unui fel de

354

Alex Cistelecan

revoluții manageriale răsturnate, managementul de stat absoarbe proprietatea și astfel riscă să devină „noua clasă” dominantă88. Cât privește însă direcția sau configurația finală a profundei reforme necesare a bazei socio-economice, adevărata performanță a lui Câmpeanu în articolele sale din 22, ca și în paginile din Exit, este aceea de a nu se pronunța prea exact asupra alternativelor existente: dacă vacuumul de proprietate stalinist trebuie, cu siguranță, distrus, nu e foarte limpede cu ce trebuie înlocuit: piață liberă?; proprietate privată nelimitată?; capitalism? – cât de repede și cât de extinse? În parte, explicația pentru această tăcere trimite la stilul și abordarea lui Câmpeanu, care-i disting textele de intervențiile similare ale colegilor de GDS: acolo unde aceștia preferă intervenția publică în scopuri normative și prescriptive, de un angajament ce frizează de multe ori militantismul, Câmpeanu optează pentru o abordare mai curând analitică și descriptivă – sociologică în fond, insistând, altfel spus, nu pe ceea ce ar trebui să se întâmple, ci pe ceea ce se întâmplă efectiv în societatea postdecembristă. În parte însă, explicația trebuie să trimită nu doar la diferențele de abordare sau de atitudine dintre Câmpeanu și ceilalți intelectuali publici reformatori ai tranziției, ci la o diferență substanțială de viziune și de înțelegere a perioadei respective și a originilor sale istorice89. În corul anticomunist general al pieței publice din acea perioadă, în care avântul despărțirii de trecut se grăbea să arunce la coșul istoriei nu doar moștenirea stalinistă, dar și teoria marxistă, ideea de stângă politică în general, sau chiar principii ai fi zis ele88

89

Vezi Pavel Câmpeanu, „Roumanie: Les méandres de la privatisation”, Cahiers Internationaux de Sociologie, vol. 95, nr. 1, iulie-decembrie 1993. De-aici, unele polemici grăitoare cu alți membrii sau simpatizanți ai GDSului găzduite de revista 22: de pildă, în februarie 1991 e pus la zid, printr-un comunicat anonim al „Comitetului director” al GDS, pentru un text critic la adresa monarhiei; iar înainte de alegerile din 1996, e criticat de Zoe Petre pentru critica lui pretins constructivă, dar în realitate inoportună, a CDR-ului și a lui Emil Constantinescu.

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

355

mentare ale democrației moderne (egalitate, solidaritate, drepturi sociale), Câmpeanu a subliniat că specificul perioadei staliniste și, implicit, pericolele moștenirii ei trebuie căutate în direcția opusă. Nu numai că partidele staliniste, prin turnura lor antidemocratică (șovinism, militarism, regim polițienesc), au fost niște partide de dreapta, nicidecum de stânga – partidul ceaușist nefiind decât cel care a alunecat pe această pantă până la capăt, în fascism90; dar, mai mult, după cum avea să argumenteze în apărarea lui G. M. Tamás în polemica pe marginea (in)activității intelectualilor publici români, anticomunismul ca antimarxism continuă, de fapt, antimarxismul stalinist, și contribuie astfel deopotrivă direct (prin redescoperirea și promovarea unor intelectuali cu căderi legionare) și indirect (prin erodarea egalitarismului democratic iluminist) la reapariția fascismului91. Din păcate însă, această delimitare extrem de oportună de anticomunismul dominant, această separare a marxismului de stalinism și mutarea accentului – atât de actuală – pe pericolul ascensiunii fascismului nu au fost însoțite, în textele lui Pavel Câmpeanu de după 1989, de o analiză sociologică marxistă sau marxizantă a transformărilor postdecembriste. Dispozitivul de concepte puse la lucru în trilogia despre stalinism nu mai e scos din garaj, perspectiva marxisto-funcționalistă nu mai survolează cursul istoriei imediate. Îi va reveni altcuiva sarcina de a ridica mănușa acestei provocări și de a oferi o analiză a tranziției românești în termenii marxiști ai relațiilor și interdependenței dintre forma proprietății, modul de producție, structura de clasă și sistemul politic. Cert este că, în acest demers necesar, contribuția lui Câmpeanu furnizează o bază de neocolit. 90

91

Pavel Câmpeanu, „Ecuație cu două necunoscute: stânga și dreapta”, 22, nr. 25, 1991. Pavel Câmpeanu, „Antimarxismul, o formulă ineficientă de anticomunism”, in Mircea Vasilescu (coordonator), Intelectualul român față cu inacțiunea. În jurul unei scrisori a lui G. M. Tamás, București, Curtea Veche, 2002, p. 28-31.

356

Alex Cistelecan

Ca și textele lui Djilas sau Bahro, cei doi mari teoreticieni ai regimurilor socialiste în a căror prestigioasă companie am văzut că îl plasează Szelényi, și scrierile lui Câmpeanu au fost profund marcate de contextul lor istoric imediat. Publicată în 1957, în contextul dublu al unei dezvoltări economice accelerate în Est, dar și al represiunii staliniste a revoluției din Ungaria, Noua clasă a lui Milovan Djilas nu putea să-și formuleze verdictul decât în termenii moralizanți ai uzurpării de către puterea de stat a misiunii emancipatoare la care promisese să se angajeze. În 1977, Alternativa în Europa de Est a lui Rudolf Bahro venea pe fondul oarecum răsturnat al unei ușoare deschideri politice și sociale a regimurilor staliniste, dar și al unei stagnări tot mai pronunțate, amenințând să devină criză structurală a sistemului lor economic. Implicit, alternativa lui Bahro consta în eliminarea ultimelor vestigii de societate de clasă și capitalism rămase în societățile est-europene prin regăsirea unui nou, autentic suflu leninist. Scrisă în anii ’80, în cel mai întunecat colț al blocului stalinist, trilogia lui Câmpeanu avea în fața ochilor o panoramă cu totul schimbată: stagnarea economică și criza socială erau solid instalate, în același timp în care sistemul politic se dovedea a fi imun la orice efort de reformă. Dar ceea ce părea să fie cu totul indestructibil din interior – iar analiza lui Câmpeanu, prin accentul pus pe interdependența internă a sistemului sincretic stalinist, trece într-adevăr în plan secundar determinările externe, geopolitice – avea să se dovedească extrem de vulnerabil la noile deplasări din configurația internațională, precum și la masivele mișcările sociale interne prilejuite de apariția acestui nou context. Așa se explică de ce, după cum am văzut, structura sincretismului stalinist își găsește articularea deplină, supremă în textele lui Câmpeanu exact în momentul în care, în realitate, istoria sa efectivă ia brusc sfârșit. Ceea ce nu invalidează însă nicidecum analizele sale. Ci, dimpotrivă, le cere continuate, dezvoltate și aprofundate. În cel puțin două direcții, mai necesare azi

Plante exotice • Pavel Câmpeanu

357

ca oricând: fie continuând să sondăm, cu arsenalul său conceptual, în câmpul analizelor comunismului, acolo unde rigoarea sa teoretică și totodată atenția pentru detaliul istoric semnificativ constituie o alternativă fericită la versiunea dominantă de anticomunism ca ghiveci de idealism, moralism și empirism abstract; fie îndrăznind să smulgem categoriile sale din solul lor imediat și să le proiectăm asupra contextului istoric poststalinist, acolo unde, în fond, chiar în momentul în care erau scoase din modă, conceptele și efectele invizibile ale proprietății, capitalului, clasei își începeau o nouă istorie glorioasă.

Prezentarea autorilor Alex Cistelecan. Doctor în teorie politică al Universităţii LUISS din Roma, în prezent este lector la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș. A publicat o carte de eseuri, Viaţa ca film porno. Protocoalele Lacan (Aula, 2007), și a coordonat volumele colective Ghid practic de teorie critică, vol. I (împreună cu Veronica Lazăr; ȘPAC/ Protokoll, 2010) și Wronging Rights? Philosophical Challenges for Human Rights (împreună cu Aakash Singh Rathore; Routledge, 2011). Din 2008 este coordonator de colecţie la Editura Tact, iar din 2013 coordonator al platformei CriticAtac. Mihai-Dan Cîrjan. Doctorand în istorie la Central European University din Budapesta cu o teză despre restructurarea sistemului financiar românesc după Marea Criză interbelică, axată pe problema datoriei publice a statului român și cea a datoriilor private ale comunităților rurale. Printre interesele sale de cercetare se numără antropologia finanțelor interbelice, studiul muncii rurale, mișcările sociale și economia politică a celui de-al Doilea Război Mondial. Adrian Grama. Doctorand în istorie la Central European University din Budapesta cu o teză despre reconstrucția economică a României după al Doilea Război Mondial, ce analizează transformările sociale și culturale suferite de două comunități muncitorești locale din perspectiva reconfigurării relațiilor de putere la nivel cotidian. Începând cu 2011 lucrează ca redactor la European Review of History/ Revue européenne d’histoire. Ștefan Guga. Doctorand în sociologie și antropologie la Central European University din Budapesta, a absolvit un program de master în cadrul aceleiași instituţii și a urmat cursurile de licenţă la Facultatea de Sociologie a Universităţii București. A publicat volumul Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl (Tact, 2015).

Florin Poenaru. Doctor în antropologie socială al Central European University din Budapesta cu o teză despre relaţia dintre politică, clasă și istorie în postcomunism. Între 2004 și 2010 a activat ca observator electoral internaţional în diferite ţări postcomuniste. A coordonat volumele colective Epoca Traian Băsescu. România în 2004-2014 (împreună cu Costi Rogozanu; Tact, 2014) și Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil. Antologia CriticAtac 2013-2014 (împreună cu Vasile Ernu; Tact, 2014). Este coordonator al platformei CriticAtac. Costi Rogozanu. Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea București, a publicat volumele de critică Agresiuni, digresiuni (Polirom, 2006) și Carte de muncă (Tact, 2013), precum și culegerea de proză scurtă Fuck the cool. Spune-mi o poveste (Polirom, 2007); de asemenea, a coordonat volumele colective Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (împreună cu Vasile Ernu, Ciprian Șiulea și Ovidiu Ţichindeleanu; Cartier, 2008) și Epoca Traian Băsescu. România în 2004-2014 (împreună cu Florin Poenaru; Tact, 2014). Este coordonator al platformei CriticAtac. Andrei State. Doctor în filosofie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj cu o teză despre întemeierea teologico-politică a modernităţii în secolele XVI-XVII. Între 2006 și 2008 a fost redactor la revista IDEA artă + societate, iar din 2008 este redactor la Editura Tact. A coordonat (împreună cu Andrei Gorzo) volumul colectiv Politicile filmului. Contribuții la interpretarea cinemaului românesc contemporan (Tact, 2014).

Cuprins Argument Alex Cistelecan, Andrei State ............................................. 5

Constantin Dobrogeanu-Gherea Andrei State ............................................................................. 9 i. Problema subdezvoltării ........................................................... ii. Structuri ale societăților ........................................................... iii. Dezvoltare inegală, dezvoltare combinată .............................. iv. Capitalism și neoiobăgism .......................................................

17 23 28 34

Lotar Rădăceanu, Șerban Voinea Mihai-Dan Cîrjan, Adrian Grama ..................................... 43 i. Marxismul interbelic ca obiect istoric ......................................... 50 ii. Epoca postrevoluționară și social-democrația română ................ 58 iii. Revoluția burgheză și strategiile politice social-democrate ........ 82 iv. În loc de concluzii ................................................................. 119

Lucrețiu Pătrășcanu Costi Rogozanu ................................................................... 125 i. Un veac de frământări sociale .............................................. ii. Teza de doctorat .................................................................... iii. Problemele de bază ale României ....................................... iv. Sub trei dictaturi ................................................................ v. Curente și tendinţe în filosofia românească ......................... vi. Publicistica .......................................................................... vii. Cuvântarea de la Cluj ........................................................ viii. Omul care provoacă reţinere ............................................... ix. Revizuirea social-democrată ................................................. x. Martir, amant, oportunist, conspraţionist etc. ..........................

131 140 142 148 158 166 170 174 178 181

Henri H. Stahl Ștefan Guga ........................................................................ 185 i. Traiectorie și perspective ......................................................... ii. „Ce-i de făcut?” (1970) .......................................................... iii. Dincolo de Gherea ............................................................... iv. Angajamente politice, de la marxismul strategic la cel academic ................................. v. Proprietate și economie politică: pădurile vrâncene ca punct de turnură .................................... vi. Tranziții, formațiuni sociale și relații de clasă ........................ vii. Coordonatele unei sociologii marxiste ...................................

190 202 207 213 217 223 227

Miron Constantinescu Florin Poenaru .................................................................. 231 i. Refracții ................................................................................ 240 ii. Luptă de clasă în teorie .......................................................... 248 iii. Epilog ................................................................................. 284

Pavel Câmpeanu Alex Cistelecan ................................................................. 289 i. Un marxism aparte ................................................................ ii. Premise teoretice ale stalinismului: „necesitatea antinomică” .... iii. Premise obiective ale stalinismului: „revoluția anticipatoare” .. iv. Moștenire și ruptură ............................................................. v. Sincretismul stalinist ............................................................. vi. Baza economică a stalinismului: „vacuumul de proprietate” ..... vii. Puterea stalinistă: „regulatorul global” ................................. viii. Exit. Dar încotro? .............................................................

294 298 306 313 316 321 339 350

Prezentarea autorilor ..................................................................... 359

Colecţia:

Colecţia de stradă Au apărut:

Jean Genet, Duşmanul declarat. Texte şi interviuri Henri Michaux, Viaţa în pliuri Pierre Klossowski, Tablouri vii. Eseuri critice (1936-1983) Frantz Fanon, Piele albă, măști negre Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârşitul postcomunismului Siegfried Kracauer, Salariaţii. Din Germania cea mai recentă C. Rogozanu, Carte de muncă Günther Anders, Stenograme filosofice Slavoj Žižek, Repetându-l pe Lenin Mihai Goțiu, Afacerea Roșia Montană G. M. Tamás, Postfascism și anticomunism. Intervenții filosofico-politice Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc Maurice Blanchot, Comunitatea de nemărturisit Mihai Iovănel, Roman polițist Bruno Latour, Nu am fost niciodată moderni. Eseu de antropologie simetrică Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl Mark Blyth, Austeritatea. Istoria unei idei periculoase Alex Cistelecan, Andrei State (coord.), Plante exotice. Teoria și practica marxiștilor români