Pentru o filozoie a istoriei 9786069659014

Citation preview

RATIO IDEI

Jacques Maritain

Pentru o filozofie a istoriei Traducere de Claudiu Veres

JlJt

Ratio et Revelatio 2020

Redactor: Otniel Vereş Corectură: Anca Grama DTP: Narcis Cârdu Copertă: Narcis Cârdu

Copyright © 2020 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARITAIN, JACQUES Pentru o filozofie a istoriei /Jacques Maritain; trad. din engleză de Claudiu Vereş. - Oradea : Ratio et Revelatio, 2020 Conţine bibliografie ISBN 978-606-9659-01-4 I. Vereş, Claudiu (trad.) 930 Imagine copertă: Maria Helena Vieira da Silva, Biblioteca, 1949

Editura Ratio et Revelatio Str. Sofiei, nr. 3, 410183 - Oradea, Bihor, România e-mail: [email protected] www.ratioetrevelatio.com

Părintelui reverend Bernard I. Mullahy cu respect şi gratitudine

CUPRINS

Cuvîntînainte_____________________9 Notă preliminară_________________ll 1. FILOZOFIA ISTORIEI ÎN GENERAL----------13 Este vreo Filozofie a istoriei posibilă?, p. 13. Iluzia hegeliană, p. 27. Falsă şi autentică Filozofie a istoriei, p. 35. Filozofia istoriei şi Filozofia morală tratată în chip adecvat, p. 42. 2. FORMULE AXIOMATICE SAU LEGI FUNCŢIONALE

47

Legea îndoitului progres contrastant, p. 47. Ambivalenţa istoriei, p. 54. Legea fructificărilor istorice ale binelui şi răului, p. 60. Legea semnificaţiei mundane a evenimentelor care fac istorie, p. 62. Legea gradului de conştientizare, p. 67. Legea ierarhiei mijloacelor, p. 68. 3. FORMULE TIPOLOGICE SAU LEGI VECTORIALE. ___73 Noţiunea teologică a diverselor „stări" ale naturii umane, p. 74. Noţiunea teologică a diverselor „stări" din dezvoltarea istorică a omenirii, p. 77. Destinul poporului evreu, p. 79. Falsele legi hegeliană şi comteană ale diverselor stări sau stadii ale omenirii, p. 85. Legea trecerii de la regimul sau starea „magică" la regimul sau starea „raţională" în istoria culturii umane, p. 87. Legea progresului conştiinţei morale, p. 94. Legea trecerii de la civilizaţiile „sacrale" la cele „profane" sau „laice", p. 99. Legea accederii poporului la majoratul politic şi social, p. 102.

4. DUMNEZEU ŞI MISTERUL LUMII._______ 105 Dumnezeu şi istoria, p.105.Lumea şi scopurile sale naturale, p.108.Trupul mistic al lui Cristos, p.111.Misterul lumii, p. 115.Binele sufletului şi binele lumii, p.122.Vie Împărăţia Ta, p.130. 5.REMARCI FINALE._____________141 Filozofie şi istorie, p.141.Filozofia istoriei şi datele supra­ filozofice, p.144.

CUVÎNT ÎNAINTE

Conţinutul cărţii de faţă este alcătuit din patru prelegeri pe care le-am ţinut în cursul unui seminar la Universitatea Notre Dame în 1955 [şi la care am făcut ulterior o serie de adăugiri]. Aceste prelegeri au fost înregistrate; prietenul meu, profeso­ rul Joseph Evans, a avut amabilitatea de a le transcrie şi de a le da apoi o formă lizibilă, aranjînd textul, inserînd ici şi colo răspun­ suri sau dezvoltări libere pe care-mi permisesem să le fac în cur­ sul discuţiei, corectînd stilul de exprimare în engleză şi păstrînd în acelaşi timp tonul de conversaţie deschisă ce se potriveşte aici - pe scurt, făcînd să iasă o carte dintr-o convorbire degajată şi lipsită de formalităţi. Este un privilegiu pentru un filozof să-şi vadă înţelese atît de perfect gîndirea şi intenţiile. Vreau să-mi ex­ prim deosebita gratitudine faţă de profesorul Evans pentru grija, atenţia şi devotamentul duse la extrem cu care a efectuat munca de editare. Vreau, de asemenea, să-i spun cît sînt de mulţumit să fi publicat această carte în colaborare cu el. Cînd profesorul Evans mi-a trimis cele patru prelegeri spre revizuire, mi-am dat seama că, din cauza limitărilor de timp, omisesem să punctez în ele un număr de lucruri pe care le con­ sider importante. Astfel, revizuirea mea a constat îndeosebi în scrierea de noi pagini şi în aducerea, sau aşa sper, de lămuriri suplimentare. Din cauza neîncrederii cu care-l privesc pe Hegel, am nutrit, în tinereţea mea, oarecare prejudecăţi faţă de noţiunea însăşi de filozofie a istoriei. În plus, în ceea ce priveşte propria mea ope­ ră, m-am ferit întotdeauna să aleg teme grandioase şi impozan-

10

JACQUES MARITAIN

te pe post de jaloane pentru micile mele eseuri. Ca urmare, am fost foarte surprins cînd, într-un articol remarcabil şi excesiv de generos din Revue thomiste, 1 monseniorul Journet a consacrat un studiu filozofiei mele a istoriei. Măcar m-a făcut conştient de fap­ tul că făcusem cîteva incursiuni în domeniu, într-o manieră mai mult sau mai puţin dispersată, în funcţie de prilejurile oferite de discutarea altor probleme. Articolul monseniorului Journet este un complement indispensabil al volumului de faţă. Şi mi-a fost de mare ajutor în pregătirea prelegerilor din care a ieşit aceas­ tă carte. Tot materialul de care aveam nevoie din eseurile mele anterioare era adunat şi pus în ordine acolo într-un mod cît se poate de practic şi util. Îi sînt profund îndatorat monseniorului Journet, nu numai pentru acest articol, ci şi pentru inspiraţia pe care am primit-o din marea sa carte despre Biserică, ca şi pentru amabilitatea de a accepta să citească această carte înainte de pu­ blicare şi de a-mi face recomandări în privinţa ei. Vreau să-mi exprim calde mulţumiri faţă de părintele re­ verend Bernard I. Mullahy, vice-provincial al Părinţilor Sfintei Cruci, 2 fără al cărui îndemn prietenesc n-aş fi ales această temă pentru cele patru prelegeri din 1955. Regret că presiunea timpului nu mi-a permis să dau o dez­ voltare mai amplă cărţii de faţă şi, mai ales, să fac uz, în dis­ cuţia mea, de lucrările lui· Herbert Butterfield, Isaiah Berlin, Christopher Dawson şi P. A. Sorokin, pentru care am o deosebită preţuire. JACQUES MARITAIN 1 Cf. Charles Joumet, D'une philosophie chretienne de l'histoire et de la culture, în „Jacques Maritain, son oeuvre philosophique", Revue Thomiste, Paris, Desclee De Brouwer, 1949. 2 C'md m-a invitat să ţin aceste prelegeri era şef al Departamentului de filozofie la Universitatea Notre Dame.

NOTĂ PRELIMINARĂ

În această carte voi face o tentativă de abordare a filozofiei isto­ riei. Voi încerca să sintetizez un mare număr de consideraţii şi remarci pe care le-am prezentat cu privire la acest subiect de-a lungul mai multor ani şi care sînt împrăştiate în diverse cărţi şi eseuri. Principalele subiecte ale reflecţiilor mele vor fi următoarele: 1) filozofia istoriei în general, adică tratată din punctul de vede­ re al teoriei cunoaşterii; 2) formule axiomatice sau legi funcţionale - am în vedere ace­ le formule sau enunţuri (de ordin mai universal) care manifestă stabilitatea, în decursul istoriei, a anumitor relaţii de bază sau caracteristici fundamentale; 3) formule tipologice sau legi vectoriale - am în vedere acele for­ mule sau enunţuri (de ordin mai particular) care privesc creşte­ rea însăşi a istoriei şi varietatea epocilor, fazelor sau aspectelor sale şi care manifestă cutare sau cutare direcţie tipică în dezvol­ tarea istorică; 4) Dumnezeu şi istoria, sau mai degrabă: Dumnezeu şi misterul lumii.

Capitolul 1

FILOZOFIA ISTORIEI ÎN GENERAL

Trebuie mai întîi să examinăm filozofia istoriei din punctul de vedere al teoriei cunoaşterii. Mulţi ani, noţiunea însăşi de filo­ zofie a istoriei a avut o reputaţie proastă, din cauza lui Hegel, prezumtivul ei părinte. (Înainte de Hegel însă, a fost Vico; iar înainte de Vico, Sfintul Augustin . . . ) Hegel s-a considerat un fel de Dumnezeu-filozof recreînd nu numai istoria umană, ci tot universul. Dar, aşa cum se întîmplă cel mai adesea, eroarea a deschis uşa pentru pătrunderea adevărului în mintea umană. În ciuda erorilor lui Hegel şi, într-un fel, chiar din cauza lor - din cauză că a fost pus în situaţia de a sublinia prea apăsat aspectul pe care-l descoperise în lucruri - prin Hegel a ajuns filozofia is­ toriei să fie recunoscută în cele din urmă ca disciplină filozofică. Iar noi sîntem chemaţi acum la o sarcină constructivă. Problema crucială de abordat este următoarea: ce poate însemna o autentică filozofie a istoriei? Este vreo Filozofie a istoriei posibilă?

1. Avem un prim mare exemplu de o asemenea filozofie în Cetatea lui Dumnezeu a Sfintului Augustin. Aici ni se dă o inter­ pretare a istoriei umane din perspectiva creştinismului - o inter­ pretare care se opunea concepţiilor orientale despre fazele veşnic recurente ale distrugerii şi renaşterii cosmosului. Creştinismul ne-a învăţat că istoria are o direcţie, că ea merge într-o direcţie

14

JACQUES MARITAIN

determinată. Istoria nu este o eternă reîntoarcere; ea nu se mişcă în cercuri. Timpul e liniar, nu ciclic. Acest adevăr a reprezentat o achiziţie de importanţă capitală pentru gîndirea umană. Filozofia istoriei a Sfintului Augustin a fost o operă de înţe­ lepciune, atît de teologie, cît şi de filozofie, şi mai mult de teolo­ gie. Dar în mintea Sfintului Augustin ambele înţelepciuni, filo­ zofică şi teologică, conlucrau. Şi Cetatea lui Dumnezeu încearcă să desprindă sensul inteligibil şi, aşa zicînd, transistoric al istoriei, sensul inteligibil al succesiunii sau al dezvoltării evenimentelor în timp. Tocmai acesta este obiectul general al filozofiei istoriei. Totuşi, ne vedem confruntaţi imediat cu o obiecţie prelimi­ nară: cum este posibilă o filozofie a istoriei, de vreme ce istoria nu este o ştiinţă? Istoria se ocupă numai de ceea ce e singular şi concret, de ceea ce e contingent, 1 pe cînd ştiinţa se ocupă de ceea ce e universal şi necesar. Istoria nu ne poate oferi nicio ex­ plicaţie prin raisons d'etre universale. Fără îndoială, fapte „brute" nu există; un fapt istoric presupune şi implică tot atîtea judecăţi critice şi de distingere şi tot atîtea rearanjări analitice ca orice alt „fapt"; în plus, istoria nu caută o imposibilă „coincidenţă" cu trecutul; ea necesită alegere şi triere, ea interpretează trecutul şi îl traduce în limbaj omenesc, ea re-compune sau re-constituie suite de evenimente ce rezultă unele din altele, şi n-o poate face fără concursul serios al abstracţiei. Totuşi, istoria utilizează toate aceste mijloace pentru a lega singularul de singular; obiectul ei ca atare este individualul sau singularul. Explicaţia dată de istoric, ca istoric, este o explicaţie a individualului prin individual - prin circumstanţe, motivaţii sau evenimente individuale. Elucidarea 1 Istoria se ocupă de persoane individuale şi de evenimente individuale. E-ade­ vărat, desigur, că, odată ce s-a petrecut, un eveniment nu poate fi schimbat şi că el capătă astfel un anumit fel de necesitate. Şi totuşi, acest eveniment ca atare a fost un lucru contingent.

PENTRU O FILOZOFIE A ISTORIEI

15

istorică, fiind de ordin individual, participă la infinitatea poten­ ţială a problemei; ea nu este niciodată terminată; nu are niciodată (în măsura în care este elucidare) certitudinea ştiinţei. Ea nu ne livrează niciodată o raison d'etre scoasă din ceea ce sînt lucrurile în însăşi esenţa lor (chiar dacă nu poate fi cunoscută decît prin intermediul semnelor, ca în ştiinţele fenomenelor). Ce putem răspunde? Eu aş răspunde că faptul că istoria nu este o ştiinţă nu face imposibilă o filozofie a istoriei, deoarece e suficient pentru filozofie să fie ea însăşi cunoaştere „ştiinţifi­ că"2 şi o disciplină formală sau sistematizată a înţelepciunii. Şi nu este nicidecum necesar ca subiectul de care se ocupă filozofia să fie un subiect cunoscut şi elaborat în prealabil de vreo ştiinţă particulară. Bunăoară, avem o filozofie a artei, cu toate că arta nu este o ştiinţă. Filozofia artei are acelaşi subiect de studiu ca şi arta, dar îl tratează dintr-un punct de vedere filozofic şi într-o lumină filozofică. Prin urmare, avem o filozofie a artei care este esenţialmente distinctă de arta propriu-zisă şi care ne livrează o cunoaştere filozofică despre o materie ce n-a fost elucidată în mod ştiinţific în prealabil. Şi aş face o observaţie asemănătoare dacă ar fi vorba de filozofia naturii. O filozofie a naturii a fost posibilă înainte de dezvoltarea oricărei cunoaşteri ştiinţifice a na­ turii, sau cînd cunoaşterea noastră ştiinţifică a naturii era total in­ suficientă. Aşa se face că în cazul filozofiei istoriei avem un obiect ,,ştiinţific" în măsura în care acest obiect este obiectul filozofiei, dar nu în măsura în care materia de studiu ar fi fost cercetată în prealabil de vreo altă disciplină ştiinţifică. Aş spune, aşadar, că filozofia istoriei are acelaşi subiect de studiu ca istoria, care nu este o ştiinţă. Şi aş putea adăuga, siFolosesc aici cuvintele „ştiinţă" şi „ştiinţific" în sensul aristotelic larg (cunoaş­ tere argumentată sub raport intelectual sau stabilită prin demonstraţie) care aco­ peră, în mod perfect analogic, atît filozofia, cît şi ştiinţele fenomenelor. 2

16

JACQUES MARITAIN

metric, că filozofia naturii are acelaşi subiect de studiu ca fizica si ' Însă filozofia istoriei are un alt obiect ' chimia, care sînt stiinte. ' decît istoria. Ea este interesată de un conţinut obiectiv - în ter­ meni scolastici, de un obiect formal - altul decît cel al istoriei şi al explicaţiei istorice; tot aşa cum filozofia naturii are un obiect formal altul decît cel al fizicii şi chimiei. În cazul filozofiei naturii, totuşi, obiectul formal al fizicii şi chimiei este de ordin ştiinţific, iar obiectul formal al filozofiei naturii este un alt obiect inteligibil şi universal, un obiect mai inteligibil şi mai universal, din sfera cunoaşterii naturii. Dar, în cazul filozofiei istoriei, obiectul for­ mal al istoriei nu este de ordin ştiinţific - nu e universal, nu e ne­ cesar, nu e ridicat la nivelul inteligibilităţii abstracte. Şi obiectul formal al filozofiei istoriei este singurul obiect abstract şi univer­ sal, dezvăluind acele „quiddităţi" sau raisons d'etre inteligibile, adică singurul obiect „ştiinţific" (sau mai degrabă corespunzător înţelepciunii), din sfera cunoaşterii istorice. Lucrul de care filozofia are nevoie ca bază, pot adăuga, este certitudinea faptelor, a faptelor generale, de la care ea pleacă. Filozofia lucrează asupra unui material factual care a fost stabilit cu certitudine. Or, faptele ştiinţifice nu sînt singurele fapte bine stabilite. Îmi amintesc că Pierre Duhem, renumitul fizician si is­ toric al ştiinţelor, susţinea cu mulţi ani în urmă că datele simţuri­ lor sau ale simţului comun sînt în general mai certe (ele sînt mai puţin precise şi de aceea nu sînt folositoare pentru ştiinţă ca ata­ re) decît faptele ştiinţifice. Prin urmare, datele simţurilor sau ale cunoaşterii comune a omului, cînd sînt supuse unei critici filozo­ fice, pot servi drept materie de studiu pentru filozoful naturii. Şi, la fel, datele istoriei - nu mă refer la expunerea detaliilor eveni­ mentelor singulare, care nu alcătuiesc decît un fundal presupus, ci la anumite fapte generale şi relaţii factuale semnificative - pot servi drept materie de studiu pentru filozoful istoriei, deoarece istoria este capabilă de certitudine factuală.

PENTRU O FILOZOFIE A ISTORIEI

17

2. În acest punct întîlnim o problemă care este preliminară oricărei discuţii despre filozofia istoriei, şi anume problema cu­ noaşterii istorice ca atare. Care este valoarea cunoaşterii istorice? Există adevăr istoric şi certitudine istorică? Dilthey a fost foarte preocupat de astfel de probleme. Mai recent, Raymond Aron a abordat subiectul în două eseuri provocatoare3 publicate înainte de al Doilea Război Mondial; la fel a făcut şi Marc Bloch în foarte apreciata sa Apologie pour l'histoire. 4 Astăzi, mai mult ca nicioda­ tă, cercetătorii sînt ocupaţi cu critica cunoaşterii istorice, în spe­ cial în Franţa - nu voi aminti decît cărţile elocvente în acest sens ale lui Paul Ricoeur şi Henri Marrou. 5 Henri Marrou are perfectă dreptate să insiste asupra faptu­ lui că adevărul istoric este complet diferit de adevărul ştiinţific şi nu posedă acelaşi tip de obiectivitate. El este adevăr, sau con­ formitate cu fiinţa, însă unul a cărui demonstrare nu poate fi ni­ ciodată terminată (el implică un infinit); posedă obiectivitate, însă un gen aparte de obiectivitate, în atingerea căreia este angajat ca agent intelectual întregul subiect gînditor. Există poate un pic prea mult kantianism în abordarea lui Marrou; dar teza sa este, după părerea mea, fundamental ade­ vărată. Din moment ce istoria nu se interesează de desprinderea unor esenţe abstracte din faptul singular, ci de identificarea ace­ lor aspecte ale singularului propriu-zis care prezintă o importan­ ţă deosebită, e limpede că maniera în care istoricul îşi dirijează atenţia constituie un factor determinant în procesul cunoaşterii Introduction â la philosophie de l'histoire; essai sur Ies limites de l'objectivite histo­ rique (ed. nouă, Paris, Gallimard, 1948). Essai sur la theorie de l'histoire dans l'Alle­ magne contemporaine; la philosophie critique de l'histoire (Paris, Vrin, 1938).

3

4 Paris, Colin, 1949. 5 Paul Ricoeur, Histoire et verite (Paris, ed. du Seuil, 1955); Henri-Irenee Marrou, De la connaissance historique (Paris, ed. du Seuil, 1954). Cf. recenzia lui Charles Joumet la cea de-a doua lucrare, Nova et Vetera, aprilie-iunie 1955.

18

JACQUES MARITAIN

istorice. Şi această dirijare a atenţiei depinde ea însăşi de întregul dispozitiv intelectual al subiectului cunoscător. Aşa că întreaga dispoziţie intelectuală (nu spun dispoziţie afectivă, decît într-o manieră cît se poate de indirectă şi îndepărtată, căci istoricul nu este neapărat un poet, deşi poate că istoricul perfect ar fi un poet) - întreaga dispoziţie intelectuală a subiectului cunoscător (istori­ cul) joacă un rol indispensabil în atingerea adevărului istoric: o situaţie care este la antipozii obiectivităţii ştiinţifice, unde tot ceea ce ţine de dispoziţiile subiective ale omului, în afară de ceea ce priveşte virtutea ştiinţei, dispare sau ar trebui să dispară. Pentru istoric este o premisă obligatorie să aibă o filozofie sănătoasă des­ pre om, o cultură integrată, o justă apreciere a diverselor activităţi ale fiinţei umane şi a importanţei corespunzătoare fiecăreia din­ tre ele în parte, o scară corectă de valori morale, politice, religioa­ se, tehnice şi artistice. Valoarea, vreau să zic adevărul, travaliului istoric va fi direct proporţională cu bogăţia umană a istoricului. 6 O asemenea poziţie nu implică nicio urmă de subiectivism. Există adevăr în istorie. Şi fiecare dintre componentele dispozi­ ţiei intelectuale a istoricului îşi are propriul său adevăr specific. Însă adevărul istoriei este un adevăr factual, nu raţional; prin urmare, el nu poate fi dovedit decît prin semne - în maniera în care orice dat individual şi existenţial trebuie verificat; şi, cu toa­ te că în multe privinţe poate fi cunoscut nu numai într-un mod conjectural, ci cu certitudine/ el nu este nici cognoscibil pe calea 6 „Plus il sera intelligent, cultive, riche d'experience vecue, ouvert â toutes les valeurs de l'homme, plus il deviendra capable de retrouver de choses dans le passe, plus sa connaissance sera susceptible de richesse et de verite. [Cu cît va fi mai inteligent, cultivat, bogat în experienţe trăite, deschis la toate valorile omului, cu atît va deveni mai capabil să regăsească lucruri în trecut şi cu atît cunoaşterea sa va fi mai susceptibilă de bogăţie şi de adevăr.]" Henri Marrou, op. cit., p. 238. 7 Asta se întîmplă în special atunci cînd datele factuale şi relaţiile factuale de care se ocupă istoricul se află la un optimum de generalitate, nici prea aproape,

PENTRU O FILOZOFIE A ISTORIEI

19

demonstraţiei propriu-zise, nici comunicabil într-un mod perfect convingător, deoarece, în ultimă instanţă, adevărul însuşi al tra­ valiului istoric implică tot adevărul pe care istoricul ca om se întîmplă să-l posede; prezenţa lui presupune o veritabilă înţelep­ ciune omenească la istoric; el este „o funcţie a adevărului filozo­ fiei puse în joc de istoric". 8 3. Să revenim acum la filozofia istoriei. Conţinutul ei obiec­ tiv constă în obiecte de gîndire universale, care sînt fie trăsătu­ rile tipice ale unei epoci istorice date, fie vreun aspect esenţial al istoriei umane în general şi care sînt abstrase pe cale inductivă9 din datele istorice. Mi se pare deosebit de important să subliniez rolul jucat aici de inducţie. O serie de date factuale sînt acumu­ late de istorie, şi acum din aceste date privitoare la o perioadă a istoriei sau la orice alt aspect al istoriei sînt abstrase pe cale in­ ductivă de către filozof nişte obiecte de gîndire.universale. Dar, în plus, aceste obiecte de gîndire universale trebuie verificate sub raport filozofic, adică confruntate cu - şi confirmate de - nişte adenici prea departe de singularul ca atare - tot aşa cum pentru a fotografia un obiect există o distanţă optimă, nici prea aproape, nici prea departe de aparatul de fotografiat. 8 „II n'y a pas d'histoire veritable qui soit independante d'une philosophie de l'homme et de la vie, a laquelle elle emprunte ses concepts fondamentaux, ses schemas d'explication, et d'abord Ies questions memes qu'au nom de sa concep­ tion de l'homme elle posera au passe. La verite de l'histoire est fonction de la verite de la philosophie mise en oeuvre par l'historien [Nu există istorie veritabi­ lă care să fie independentă de o filozofie a omului şi a vieţii, de la care ea îşi îm­ prumută conceptele fundamentale, schemele explicative şi în primul rînd înseşi întrebările pe care, în numele concepţiei sale despre om, le va pune trecutului. Adevărul istoriei este o funcţie a adevărului filozofiei puse în joc de istoric)." Henri Marrou, op. cit., p. 237. 9 Modul în care Toynbee (voi avea cîteva remarci critice de făcut pe marginea lucrării sale în capitolul de încheiere) caracterizează marile civilizaţii constituie o bună exemplificare a posibilităţii de a scoate prin inducţie unele caracteristici tipice privitoare la istorie.

20

JACQUES MARITAIN

văruri filozofice dobîndite anterior. Vedem atunci că ele implică o anumită necesitate inteligibilă întemeiată în natura lucrurilor şi care ne livrează o raison d'etre. Inducţia şi adevărurile filozofice sînt şi trebuie îmbinate ca să ai conţinutul obiectiv al filozofiei istoriei. Nu voi da aici decît un exemplu. Una dintre legile axiomati­ ce pe care le voi examina în capitolul II este legea cît se poate de simplă şi generală potrivit căreia grîul şi neghina cresc laolaltă în istoria umană. Asta înseamnă că mersul înainte al istoriei este o mişcare dublă şi antagonistă de urcare şi coborîre. Cu alte cu­ vinte, mersul înainte al istoriei este un îndoit progres simultan în bine şi în rău. Aceasta este o lege de importanţă fundamentală, mi se pare, dacă încercăm să interpretăm istoria umană. Or, o asemenea lege este mai întîi o lege inductivă formulată pe baza observaţiei, pe baza unui anumit număr de date factuale cu pri­ vire la istoria umană. Însă inducţia singură nu e suficientă pen­ tru a constitui obiectul formal al filozofiei istoriei. Ea trebuie sta­ bilizată, aşa zicînd, de reflecţia filozofică fundamentată în natura umană. În cazul de faţă, e posibil ca filozoful, odată ce inducţia l-a avertizat şi stimulat, odată ce i-a atras atenţia asupra acestui fapt al dublei mişcări antagoniste - e posibil atunci ca filozoful să descopere în natura umană o rădăcină a acestui fapt inductiv. Dacă medităm la simpla noţiune de animal raţional, constatăm că progresul în direcţia binelui - un anume tip de progres în direcţia binelui - este implicat în însuşi conceptul de raţiune. Raţiunea este prin ea însăşi esenţialmente progresivă. Prin urmare, o fiinţă înzestrată cu raţiune trebuie în mod necesar, într-un fel sau altul, să fie progresivă, nu imuabilă, şi progresivă în sensul progresării în direcţia îmbunătăţirii, în direcţia binelui. Dar, pe de altă par­ te, noţiunea de progres în direcţia răului este implicată în slăbi­ ciunea esenţială a unei fiinţe raţionale care este un animal. Dacă

PENTRU O FIL O Z OFIE A ISTORIEI

21

reflectăm la această noţiune - o fiinţă raţională care nu este un spirit pur, ci care este un animal, o fiinţă imersată în sensibilitate şi trebuind în permanenţă să facă uz de simţuri şi de pasiuni şi instincte - vedem că o asemenea fiinţă este necesarmente slabă în chiar exerciţiul şi efortul raţiunii. Şi această slăbiciune va avea din ce în ce mai multe modalităţi de a se manifesta pe măsură ce posibilităţile umane sporesc. Cu toate acestea, legea în discuţie nu este o noţiune a priori. Ce vreau eu să spun este că nici inducţia singură, nici deducţia filozofică singură nu sînt suficiente. Ele trebuie să se completeze una pe cealaltă. Nu cred într-o filozofie pur apriorică a istoriei, întemeiată fie pe intuiţii pur filozofice, fie pe exigenţe dialectice. Dar dacă avem aceste două lumini laolaltă - lumina inductivă a faptelor şi lumina raţională a analizei filozofice -, amîndouă laolaltă se fortifică şi se întăresc reciproc. Şi amîndouă laolaltă constituie, în opinia mea, conţinutul obiectiv propriu al filozofiei istoriei, adică datele şi raporturile inteligibile care au fost scoase din fapte prin inducţie, dar care sînt controlate şi verificate prin­ tr-o analiză raţională. 4. Un alt aspect are de-a face cu locul filozofiei istoriei în ca­ drul întregului domeniu al filozofiei. Aici aş vrea să amintesc un principiu general din filozofia tomistă: ştiinţa se termină în sin­ gular, în individual. Nu numai că ştiinţa începe cu - sau pleacă de la - individual, ci se şi termină în individual, închizînd în el cercul mişcării sale inteligibile. Iată de ce avem nevoie de sim­ ţuri, nu numai pentru a ne scoate din ele ideile despre lucruri, ci şi pentru rezoluţia judecăţii, care cel puţin analogic trebuie să aibă loc în simţuri. După cum spune Sfîntul Toma: ,, . . . judecata intelectului nu depinde de simţuri în aşa fel încît ea s-ar realiza printr-un organ de simţ, ci mai degrabă depinde de ele ca de un

22

JACQU E S M A RITA I N

termen final în raport cu care are loc rezoluţia judecăţii" . 1 0 Ş i tot el scrie: ,, . . . capătul la care se dobîndeşte cunoaşterea naturii este în primul rînd (cf. Aristotel, De Coelo, III, 7) ceea ce e perceput de simţuri. Întocmai după cum meşterul de cuţite caută cunoaşterea cuţitului doar în vederea muncii pe care o are de făcut, sau ca să fabrice cutare cuţit particular, tot aşa omul înţelept caută să cunoască natura pietrei sau a calului doar ca să poată intra în po­ sesia raţiunilor lucrurilor pe care le percep simţurile" . Observaţi insistenţa lui Toma asupra acestei întoarceri finale la simţuri, această aplicare finală a cunoaşterii abstracte, cu toate adevăruri­ le universale pe care ea le sesizează în lucruri, la particularul cu­ noscut de simţuri - această piatră particulară, acest cal particu­ lar. ,,Şi, după cum judecata meşterului în ceea ce priveşte cuţitul ar fi deficientă dacă el n-ar cunoaşte munca ce trebuie făcută, tot aşa judecata omului înţelept în ceea ce priveşte lucrurile naturii ar fi deficientă dacă el n-ar cunoaşte obiectele simţurilor", 11 adică singularul atins prin simţuri. Astfel, am putea spune că un anume gen de întoarcere la singular are loc la fiecare grad al cunoaşterii - nu întotdeauna în acelaşi fel, desigur, ci analogic, în funcţie de diversele niveluri de cunoaştere. Şi aş sugera acum că o întoarcere asemănătoare la singular trebuie să aibă loc şi în ceea ce priveşte cunoaşterea filozofică în ansamblu. Dacă această remarcă este adevărată, fi­ lozofia istoriei s-ar prezenta ca un fel de aplicare finală a cunoaş­ terii filozofice la singular, la acel singular par excellence care este cursul evenimentelor omeneşti şi evoluţia istoriei. Să ilustrăm acest lucru printr-o diagramă.

10 11

De Veritate, XII, 3, ad 3. ,,Sicut extremo et ultimo, ad quod resolutio fiat . . . " Summa theol., I, 84, 8.

PENTRU O FIL O Z OFIE A ISTORIEI

23

DIAGRAMA NUMĂRUL 1 Metaf1zică Filozof1a morală

Filozof1a naturii

Experienţă

Singularul

ştii nţă] Filozofia istoriei

Pornim de la nivelul experienţei, adică nivelul singularului. Acum, mintea umană urcă deasupra acestui nivel spre diverse grade de cunoaştere şi abstracţie. Avem mai întîi ştiinţele, care caută regularitate raţională în însăşi lumea experienţei, dar nu sînt încă filozofie. La un nivel mai înalt avem filozofia naturii. Iar la nivelul suprem de înţelepciune naturală, de înţelepciune filozofică, avem metafizica. Aş sublinia însă faptul că curba nu se termină - după ce a urcat, ea coboară, trebuie să revină jos. Şi aici avem mai întîi filozofia morală, care depinde de metafizică, dar este mult mai interesată de concret şi de existenţial - de com­ portamentul existenţial al omului. Apoi, între paranteze drepte, avem istoria, faţă în faţă cu ştiinţele. 12 Şi la sfirşit, asta propun eu, avem filozofia istoriei ca aplicarea finală a cunoaşterii filozofice la dezvoltarea singulară a evenimentelor omeneşti. 12 Pun între paranteze istoria şi ştiinţele pentru a indica faptul că ele nu fac parte din mişcarea filozofică generală reprezentată în diagrama mea. Aş nota doar că există o anumită simetrie sau corespondenţă între istorie şi ştiinţe, în măsura în care e vorba şi într-un caz, şi în celălalt de discipline non-filozofice.

24

JACQUES MARITAIN

Într-un sens, filozofia istoriei, deşi cunoaşte singularul prin concepte mai abstracte şi mai universale decît o face istoria, coboară mai adînc în singular decît istoria însăşi. Ce vreau să spun este că există două abordări diferite ale singularului. Istoria abordează singularul la nivelul faptului şi al raporturilor factu­ ale. Este un fel de abordare intelectuală directă a singularului, şi tocmai din acest motiv se luptă ea cu inepuizabilul. Singularul e asediat, încolţit din ce în ce mai strîns de conceptele particulare ale istoricului. Şi el scapă întotdeauna înţelegerii noastre în mă­ sura în care este singular. Aş adăuga, în paranteză, că în domeniul istoriei, şi tocmai pentru că istoria nu este o ştiinţă, de la istoric se cere o cunoaşte­ re particulară prin con-naturalitate - el trebuie să aibă o anumită afinitate cu materia pe care o studiază. Bunăoară, el nu poate cu­ noaşte cu adevărat istorie militară dacă n-are nicio experienţă a treburilor militare. Cunoaşterea abstractă nu e de ajuns13 - el tre­ buie să aibă o experienţă umană reală a treburilor militare dacă este să fie în stare să interpreteze ce s-a întîmplat într-un anume caz particular. Şi aş spune, în sfirşit, în privinţa acestei abordări a singula­ rului proprie istoriei, că în istorie singularul este mai profund înţeles în manieră factuală decît în filozofia istoriei. Însă odată cu filozofia istoriei avem o abordare a singularu­ lui foarte diferită. Ne aflăm aici la nivelul inteligibilităţii abstrac­ te şi al structurilor inteligibile şi avem o abordare intelectuală in­ directă a singularului - a singularului luat nu în singularitatea sa 13 Charles Peguy s-a angajat cu mulţi ani în urmă într-o mare controversă cu istoricii oficiali ai Sorbonei. El le reproşa, şi cred că pe bună dreptate, că sînt istorici abstracţi, considerînd istoria drept un fel de ştiinţă exactă. Istoria pseu­ doştiinţifică pe care o predau ei la Sorbona era o făcătură, căci istoria nu este o ştiinţă. Şi Peguy insista asupra faptului că un istoric trebuie să aibă o cunoaştere bazată pe experienţă, o cunoaştere prin con-naturalitate, a chestiunii în cauză.

PENTRU O FILOZOFIE A ISTORIEI

25

(din acest motiv o numesc indirectă), ci ca punct de întîlnire al as­ pectelor generale tipice care sînt de găsit la un individ dat şi care ne pot ajuta să-l înţelegem. Şi cu ocazia elucidării acestei remarci aş vrea să fac o apropiere între această disciplină a înţelepciunii care este filozofia istoriei şi o cunoaştere precum clasificarea de diverse tipuri din „ştiinţe" foarte umile ca fizionomia şi grafolo­ gia. Fizionomistul şi grafologul au de-a face cu ceva individual fizionomia sau scrisul de mînă al unei persoane -, însă acest ceva individual este analizat prin intermediul unor concepte genera­ le, fiecare în parte tipic. Şi, dacă un bun fizionomist sau un bun grafolog sînt în stare să interpreteze caracterul sau psihologia unei persoane date, asta se întîmplă prin recursul nu numai la un proces de mimetism intuitiv, ci şi la noţiuni inteligibile generale care îşi au punctul de convergenţă în individul în cauză, dar care nu-l dezvăluie pe acesta ca atare. Într-o cunoaştere abstractă ca filozofia istoriei, singularul ca atare continuă inai mult ca nicio­ dată să scape. Dar singularul este mai profund înţeles în manieră noţională, propriu-zis intelectuală şi exprimabilă, cu ajutorul tu­ turor diverselor aspecte generale tipice care pot fi surprinse în el. Ca să-mi închei acum remarcile despre locul filozofiei istori­ ei în cadrul disciplinelor filozofice, aş sublinia faptul, sugerat în diagrama mea, că filozofia istoriei e legată de filozofia morală, şi chiar ţine de ea. Ea presupune, bineînţeles, metafizica şi filozofia naturii, la fel ca filozofia morală. Dar, asemeni filozofiei mora­ le, ea ţine, în sine, mai curînd de filozofia practică decît de cea teoretică, şi asta din cauza caracterului ei existenţial. Şi tocmai pentru că este existenţială şi practică presupune ea filozofia în ansamblul său - practica presupune teoria, adevărul practic pre­ supune adevărul teoretic. Prin urmare, filozofia istoriei e legată de filozofie în ansamblul său. Şi totuşi ea ca atare ţine de filozofia morală şi practică.

26

JACQUES MARITAIN

Într-adevăr, problema cu care trebuie să ne confruntăm în privinţa filozofiei morale, şi anume dacă filozofia morală este o cunoaştere pur filozofică sau o cunoaştere ce trebuie să ţină cont de date teologice - exact această problemă (ne vom apleca asu­ pra ei mai tîrziu în cadrul acestui capitol) apare din nou, şi într-o manieră mult mai presantă, în privinţa filozofiei istoriei. După mine, acesta este un semn că avem de-a face cu acelaşi tip de dis­ ciplină - filozofia morală. Filozofia istoriei reprezintă aplicarea finală a adevărurilor filozofice, nu la comportamentul omului individual, ci la întreaga mişcare a umanităţii. Şi de aceea ea este filozofie morală. Pentru a-i face şi mai clar caracterul practic, aş spune că ea este practică şi în sensul că un om de stat sau un om de acţiune cu adevărat bun, chiar şi în domeniul religios, ar trebui să fie echi­ pat cu o autentică filozofie a istoriei. Filozofia istoriei are impact asupra acţiunii noastre. În opinia mea, numeroase greşeli pe care le comitem acum în viaţa socială şi politică provin din faptul că, deşi avem (să sperăm) o mulţime de principii adevărate, nu ştim întotdeauna cum să le aplicăm inteligent. A le aplica inteligent depinde în mare măsură de o autentică filozofie a istoriei. Dacă ne lipseşte asta, riscăm să aplicăm greşit principii bune - o nenoroci­ re, aş zice, nu numai pentru noi, ci şi pentru bunele noastre prin­ cipii. De pildă, riscăm să imităm servil trecutul sau să credem, dimpotrivă, că tot ce ţine de trecut e consumat şi trebuie respins. O ultimă remarcă este că în filozofia istoriei conjectura sau ipoteza joacă în mod inevitabil un rol major. Această cunoaşte­ re nu este nici o cunoaştere absolută în sensul lui Hegel, nici o cunoaştere ştiinţifică în sensul matematicii. Însă faptul că con­ jectura şi ipoteza joacă un rol într-o disciplină nu e incompatibil cu caracterul ştiinţific al disciplinei respective. În biologie sau în

PENTRU O FILOZOFIE A ISTORIEI

27

psihologie avem o cantitate considerabilă de conjectură, şi sînt cu toate acestea ştiinţe. De ce nu şi în filozofie? De ce n-ar putea avea filozofia privilegiul conjecturii şi al ipotezei? De ce ar trebui ea condamnată să se ocupe numai de certitudini absolute? O dis­ ciplină în care se injectează, aşa zicînd, în inducţie adevăruri sau certitudini filozofice, care să confirme şi să întărească demersul inductiv, este cu atît mai conjecturală cu cît rolul simplei inducţii în cadrul ei este mai mare. Dar ea nu este pur conjecturală deoa­ rece, repet, nu este niciodată simplă inducţie - există întotdeau­ na o anumită necesitate raţională implicată. Nu putem concepe filozofia istoriei ca pe ceva separat de fi­ lozofie în general. Ea se ocupă de exemplificările adevărurilor generale stabilite de filozofie, pe care le vede întruchipate într-o manieră cît se poate de singulară şi contingentă. Cum ar putea fi manifestate certitudinile filozofiei de realitatea istorică dacă nu într-o manieră mai mult sau mai puţin conjecturală? Tocmai pen­ tru că filozofia istoriei înseamnă întoarcerea finală a cunoaşterii filozofice la individual şi la contingent îi este ei absolut imposibil să aibă (cum credea prosteşte Hegel) acelaşi grad de certitudine ca şi metafizica. Dar cu toate acestea, în virtutea continuităţii sale cu întregul ansamblu al cunoaşterii filozofice, ea este filozofie. Este filozofie readusă la realitatea cea mai individuală - mişca­ rea, mersul însuşi al istoriei umane în timp. Iluzia hegeliană 5. Aş vrea acum să prezint cîteva remarci în legătură cu ceea ce eu aş numi mirajul sau iluzia hegeliană. Aşa cum observam la începutul acestui capitol, Hegel a făcut ca locul şi importanţa filozofiei istoriei să fie clar recunoscute. 14 Dar, în acelaşi timp, el 14 Nu numai că este acum recunoscută, dar în unele privinţe sîntem otrăviţi de ea. Noi am moştenit din secolul al nouăsprezecelea cele mai dogmatice, arbitra-

28

JACQUES MARITAIN

a viciat şi denaturat filozofia istoriei într-un chip pernicios, din cauza efortului său de a re-crea istoria - precum şi întregul cos­ mos - ca pe mişcarea de sine prin care Raţiunea eternă, adică Dumnezeu, Se actualizează în timp (şi în cele din urmă Se reve­ lează în înţelepciunea hegeliană). Totul trebuia să fie dedus din diversele opoziţii şi conflicte ale dialecticii. Cu toate acestea, filozofia istoriei este, mi se pare, acel locus naturalis - locul natural - al intuiţiei centrale a lui Hegel, în ciuda insistenţei sale asupra logicii. A existat la Hegel, ca la toţi marii fi­ lozofi, o intuiţie fundamentală care avea de-a face cu experienţa, cu realitatea, iar nu pur şi simplu cu acele entia rationis sau enti­ tăţi fabricate de raţiune ale dialecticii sale. Şi această intuiţie fun­ damentală a fost descrisă ca intuiţia mobilităţii şi neliniştii ce sînt esenţiale vieţii, şi mai cu seamă fiinţei omului, care nu e niciodată ceea ce este şi e întotdeauna ceea ce nu este. 15 Cu alte cuvinte, am putea spune că ea este intuiţia realităţii ca istorie, adică a realităţii ca mobilitate, ca mişcare, ca schimbare, perpetuă schimbare. Ceea ce l-a determinat pe Hegel să conceptualizeze această intuiţie într-un sistem eronat care nu este