Manual de istorie a religiilor 9735007150

Citation preview

Manual de istorie a religiilor

Traducerea acestei cărţi a fost finanţată de SEPS Secretariatul European pentru Publicaţii Ştiinţifice

ls

EA,p

sl

SEGRETARIATO ru/ltwEO ?U lE PU!!llOCAZIONI SClfNT!fl(HE

Via Val d'Aposa 7 - 40123 Bologna - Italy tel +39 051 271992 - fax +39 051 265983 [email protected] - www.seps.it

GIOVANNI FILORAMO predă Istoria creştinismului în cadrul Facultăţii de Li­ tere a Universităţii din Torino. Este autor a numeroase volume, printre care: L 'attesa delia fine. Storia delia gnosi (1993, ediţia a doua),// risveglio del­ ia gnosi, ovvero diventare dio (1990), Cristianesimo e societa antica (cu s. Roda, 1992); a îngrijit, în afară de aceasta, volumele lucrării Storia del­ ie religioni (1994-1996) şi, împreună cu D. Menozzi, volumele din Storia de/ cristianesimo (1997). MARCELLO MASSENZIO predă Istoria religiilor în cadrul Facultăţii de Li­ tere şi Filozofie a universităţii „Tor Vergata" din Roma. Printre lucrările sale mai recente: Sacro e identita etnica (Milano, 1994), Dioniso e ii teatro di Atene (Roma, 1995), Storia e metastoria (îngrijitor al ediţiei, Lecce, 1994). Este vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale „Ernesto De Martino". MASSIMO RAVERI predă Religiile şi filozofia Asiei Orientale la Universita­ tea „Ca' Foscari" din Veneţia. A scris: Itinerari ne/ sacro. L 'esperienza reli­ giosa giapponese (Veneţia, 1984) şi // corpo e ii paradiso. Esperienze as­ cetiche in Asia orientale (Veneţia, 1992). A îngrijit, în afară de acestea, Rethinking Japan (împreună cu A. Boscaro şi F. Gatti, Folkstone, 1991) şi recentul volum De/ bene e de/ male. Tradizioni religiose a confronto (Vene­ ţia, 1997). PAOLO SCARPI predă Istoria religiilor şi Religiile lumii clasice în cadrul Uni­ versităţii din Padova. A colaborat la Dizionario delie religioni (îngrijit de G. Filoramo, Torino, 1993), şi la voi. I din Storia delie religioni, publicată de noi sub îngrijirea lui G. Filoramo (1994). Printre lucrările sale mai recen­ te: La fuga e ii ritorno. Storia e mitologia de/ viaggio (Veneţia, 1992). În afară de aceasta a îngrijit: Apollodoro, I miti greci (Milano, 1996); Ermete Trismegisto, Poimandres (Veneţia, 1997, ediţia a patra).

Giovanni Filoramo • Marcello Massenzio • Massimo Raveri • Paolo Scarpi

Manual de istorie a religiilor Traducere din italiană de MIHAI ELIN

li

HUMANITAS BUCUREŞTI

Coperta IOANA DRAG0MIRESCU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Manual de istorie a religiilor/ Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio,

Massimo Raveri, Paolo Scarpi; trad.: Mihai Elin. - Bucureşti: Humanitas, 2004 ISBN 973-50-0715-0

I. Filoramo, Giovanni II. Massenzio, Marcello III. Raveri, Massimo IV. Scarpi, Paolo IV. Elin, Mihai (trad.) 2(091)(075)

GIOVANNI FILORAMO, MARCELLO MASSENZIO, MASSIMO RAVERI, PAOLO SCARPI

MANUALE DI STORIA DELLE RELIGIONI © Gius. Latenza & Figli Spa, Roma-Bari

© HUMANITAS 2003, pentru prezenta versiune românească EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/222 85 46, fax 021/222 36 32 www.humanitas.ro Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/223 15 01, fax 021/222 90 61, www.librariilehumanitas.ro ISBN 973-50-0715-0

Preambul

A trecut vremea sintezelor atotcuprinzătoare, operă a unui singur specialist, fie el chiar de talia unui G. Foot Moore sau a unui Mircea Eliade - sau, într-o epocă mai apropiată, a unui N. Smart - care aveau desigur meritul de a oferi, deseori într-un stil strălucitor, o interpretare limpede şi unitară, specializarea crescîndă impunîndu-şi astăzi regulile de fier şi în acest domeniu de cercetare. În realitate, un domeniu atît de vast şi de complex ca acela al istoriei religiilor nu poate fi stăpînit, decît în cazuri cu adevărat excepţionale, de către un singur cercetător, oricît de amplu ar fi bagajul său de cunoştinţe şi oricît de solidă ar fi Nientarea sa metodologică. De aceea, s-a considerat mai oportun, în concordanţă cu tendinţele dominante, să se recurgă la colaborarea unor specialişti între care să existe, bineînţeles, o armonie de vederi asupra unor puncte esenţiale, menită să concure la realizarea unui caracter mai omogen al lucrării. S-a pus problema cum să se facă faţă riscurilor dezacordului şi lipsei de armonie a limbajelor şi punctelor de vedere inerente unor lucrări de genul acesta, care adesea se configurează ca suma unor module pur şi simplu juxtapuse unul altuia, nesusţinute reciproc printr-o reţea solidă de conexiuni. În această perspectivă s-a hotărît, înainte de orice, să nu se aspire la pretenţia de globalitate în prezentarea istorică, pretenţie care ar fi în detrimentul clarităţii expunerii şi al forţei de interpretare, şi să se reducă numărul autorilor, sacrificîndu-se caracterul de specializare rigidă - nu toţi autorii sînt specialişti în toate domeniile în care intervin - în beneficiul exigenţei unei prezentări mai armonioase şi mai integrate a ansamblului. Istoria, de fapt, departe de a constitui o asamblare de părţi independente, este rodul unei munci complexe de confruntare şi de schimburi de idei, de înţelegeri la care s-a ajuns în cursul a numeroase întîlniri pregătitoare. S-a căzut de acord să se elaboreze un anumit număr de fişe dedicate unor teme de interes general, în prealabil discutate şi coordonate, cu scopul de a oferi cititorului o grilă conceptuală care să constituie u� preţios punct de refe­ rinţă comparativă valabil pentru întreaga lucrare. In felul acesta, se speră să se realizeze, graţie şi unor trimiteri interne, un sistem informativ rapid în virtutea căruia părţile luate separat pot interacţiona mai uşor.

6

PREAMBUL

Există, însă, şi alte caracteristici de natură mai rafinat metodologică, proprii Istoriei şi asupra cărora se cuvine să insistăm în preambul, de vreme ce ele constituie liniile directoare asupra cărora opiniile fiecăruia dintre autori converg. Ele pot fi rezumate astfel: 1) evaluarea religiilor ca produse cul­ turale de primă importanţă, determinate istoric atît în geneza lor, cît şi în devenirea lor şi în eventuala lor dispariţie; 2) recunoaşterea egalei demnităţi culturale a sistemelor religioase, care exclude orice ordonare de tip ierarhic şi care ţine direct de una dintre cuceririle fundamentale ale umanismului contemporan, cu alte cuvinte recunoaşterea demnităţii egale a tuturor cul­ turilor umane; 3) necesitatea de a armoniza abordarea istorico-filologică a fiecărei forme de religie în parte cu ajutorul unui tip de prezentare sensibilă la cercetarea de tip comparativ. Pentru a încheia, cîteva (ndicaţii orientative privind itinerariile de cercetare urmate: manifestările cele mai arhaice ale faptelor religioase sînt examinate şi descrise pe baza documentelor atîtea cîte sînt, mai degrabă decît, reconstituite pe baza unor supoziţii. Apariţia însăşi a politeismelor este urmărită, cu ajutorul documentelor, de la primele atestări istorice pînă la formele cele mai împlinite, parcurgîndu-se liniile tematice oferite de com­ paraţie. În ceea ce priveşte capitolul religiilor orientale, se merge de la religia vedică pînă la hinduism, de la tradiţia taoistă pînă la shinto, pînă la bud­ dhism, analizat atît în faza formării cît şi în complexul proces de difuziune în afara Indiei. Un traseu ulterior, esenţial, are în vedere investigarea critică a zoroastrismului, a iudaismului, a creştinismului, a islamului. Urmează, în sfirşit, secţiunea dedicată religiilor popoarelor impropriu numite „pri­ mitive", care, din cauza deosebitei ei întinderi, merită o expunere explicativă suplimentară. În locul trecerii în revistă tipologice a religiilor de interes etno­ antropologic, găsim ceva diferit, adică o panoramă a istoriei studiilor antro­ pologice şi istorico-religioase avînd drept obiect dimensiunea religioasă (şi magică). Aceasta din urmă este observată dintr-o dublă perspectivă: la exa­ minarea unor episoade specifice, observate pe teren sau cunoscute în mod indirect din diferite tratate savante, se adaugă reflecţia teoretică asupra reli­ giei (şi asupra magiei), care sfirşeşte prin a avea un rol predominant. Acum se pune problema de a clarifica pe scurt motivele unei asemenea alegeri şi de a ilustra în ce măsură este ea legată de restul Istoriei. Istoria religiilor se mişcă pe două nivele: cel al investigaţiei istorice re­ lative la diversele forme religioase concrete, şi cel al investigaţiei teoretice relative la obiectul care conotează disciplina: mai exact, religia. Cele două nivele sînt complementare între ele, întrucît tipurile de investigare menţio­ nate se presupun şi se condiţionează rînd pe rînd. Un mod de a aborda la­ tura teoretică, evitînd abstracţia ca scop în sine, este acela de a trece prin filtrul criticii acea parte a gîndirii contemporane care a avertizat asupra nece­ sităţii de a redefini din punct de vedere conceptual fenomenul „religie", odată constatate limitele noţiunii tradiţionale, derivată din cultura occiden-

PREAMBUL

7

tală. Domeniile în care conştiinţa unor atari limite s-a făcut simţită cu o intensitate sporită sînt cel al antropologiei, al etnologiei, în afară de acela al istoriei înseşi a religiilor, în timp ce filozofia a avut un rol mai degrabă marginal: lucrul acesta nu este lipsit de raţiune, întrucît tocmai în domeniile disciplinare citate a avut loc un fenomen care a marcat o cotitură culturală de o importanţă fundamentală: întîlnirea/ciocnirea dintre Occident şi „ceea ce e străin din punct de vedere cultural". În scopul de a ajunge să înţelegem acest din urmă fapt, atît în planul general al culturii cît şi în planul formelor de tip religios, sistemele de interpretare obişnuite şi-au demonstrat lipsa de adecvare: de aici necesitatea de a le pune în discuţie în încercarea, care încă nu a fost dusă pînă la capăt, de a le redefini astfel încît să nu excludem din circuitul cunoaşterii (şi nu numai din acesta, fireşte) uma­ nitatea mai depărtată de modelele culturale occidentale. Toată această dezbatere teoretică, ce include conceptul de religie şi dă consistenţă disci­ plinei, ar fi fost scoasă din Manual dacă ar fi fost aleasă calea trecerii în revistă a unui oarecare număr de tipuri de religii de interes antropologic; faptul de a o fi supus examinării contribt•,e, împreună cu alte secţiuni ale lucrării, la apariţia unui cadru diversificat al istoriei religiilor, considerată în adevărata ei complexitate. AUTORII

Partea întîi

Religiile lumii antice: politeismele de Paolo Scarpi

1

Caracteristici generale

1. Semne premergătoare ale istoriPi: limite geografice şi cronologice Religiile lumii antice constituie un bloc oarecum compact şi omogen, circumscris din punct de vedere cronologic şi geografic, chiar dacă prezintă multiple deosebiri, graţie cărora fiecare civilizaţie şi-a exprimat specificul cultural propriu. Ele se configurează toate ca religii etnice, astfel încît tocmai apartenenţa prin naştere la un context etnic precis condiţiona participarea la viaţa religioasă şi însuşi acest fapt era garanţia identităţii culturale. Con­ ştiinţa acestei identităţi, nu întotdeauna exprimată, conducea la celebrarea unor culte comune consacrate aceloraşi divinităţi. Iar prezenţa POLITEIS­ MULUI*, în care zeii sînt organizaţi într-un sistem, constituie al doilea ele­ ment caracteristic şi comun al religiilor lumii antice. Nici una dintre acestea nu are însă aspiraţii universaliste, care vor deveni în schimb o orientare religioasă tipică a epocii imperiale romane, nici nu se prezintă ca ,,religie a cărţii", în care să fie cuprinse „adevăruri revelate" ca fundament al unei teologii. Excepţia Israelului (cap. XI), pe de o parte nu are o pondere prea mare în cadrul general ce pare a domina în aria mediteraneană; pe de altă parte este un fenomen relativ tîrziu, pentru că ideea unicităţii lui Dumnezeu, exprimată de Isaia 45, 5-7, nu se face simţită cu claritate înainte de a doua jumătate a secolului al VI-lea î.C. În mod evident, contactul cu dualismul zoroastrian bazat pe cele două principii, al binelui şi al răului, Ahura Mazda şi Ahriman, lumina şi întunericul (cap. X), dusese la proclamarea unui mono­ teism exclusivist rigid. Necesitatea afirmării unicităţii lui Dumnezeu era un mijloc de a consolida unicitatea identităţii poporului lui Israel, deşi, în ciuda acestui lucru, chiar şi după secolul al VI-lea, fracţiunile politeiste erau frecvente în rîndurile poporului lui Israel (MONOTEISM*).

* Cuvintele şi sintagmele urmate de asterisc sînt prezentate în inserturi speciale. (N. ed.)

12

RELIGIILE LUMII ANTICE: POLITEISMELE

Lipsite de noţiunea însăşi de religie, popoar�e politeiste ale lumii antice nu separau şi nu distingeau cu precizie dimensiunea religioasă din complexul celorlalte activităţi umane, care prin însuşi acest fapt erau impregnate şi le­ gitimate. Aşa cum ne apar ele, aceste universuri religioase se dezvăluie a fi ,trîns imbricate pe sisteme sociale complexe şi articulate, care cunosc diviziuni şi specializări de sarcini şi îndeletniciri, o structură urbană şi folo­ a;irea scrierii. Ele se întind din punct de vedere geografic din Mesopotamia fn întregul bazin al Mediteranei pînă în Europa centrală şi de nord (pentru America precolumbiană vezi cap. IX), pe un arc de timp al cărui început poate fi stabilit la sfirşitul mileniului IV sau la începutul mileniului III î.C. ?i al cărui sfirşit poate fi socotit edictul lui Teodosie, din 28 februarie 380, ie fide catholica, prin care creştinismul era proclamat religie de stat. POLITEISM Politeismul este un termen doct, atestat în Franţa începînd din secolul al XVI-iea, unde este utilizat în sens teologic prin opoziţie cu „monoteismul". Compus din -teism, ca şi MONOTEISMUL*, el este o formaţie lexicală modernă, de­ rivată din grecesculporys, ,,mult", şi theos, ,,zeu". În domeniul istorico-religios politeismul individuează un „tip" de religie şi, prin urmare, el clasifică şi descrie forme religioase care admit existenţa în acelaşi timp a mai multor divinităţi cărora li se dedică un cult. Rezultă de aici că pentru a putea clasifica o religie drept politeistă, aceasta trebuie să fi dobîndit noţiunea de „divinitate", sau să presupună o noţiune analogă şi asimilabilă cu aceasta. Lucrul acesta reclamă cel puţin o idee de transcendenţă a FIINŢELOR SUPRAOMENEŞTI* în raport cu realitatea umană, în raport cu care ele sînt mereu active. Ideea aceasta îşi va fi avut probabil originea în aria mesopotamiană, de unde va fi fost exportată printr-un proces de difuziune (cap. II, 2-3). Modelul perfect al noţiunii istorico-religioase de politeism a fost cel gre­ cesc (cap. V). Pe acel model s-a bazat critica lui Philon din Alexandria, un evreu elenizat din prima jumătate a secolului I d.C., care a adoptat termenul polytheia din raţiuni de clasificare dar în opoziţie cu „monoteismul", pentru a afirma în mod apologetic superioritatea monoteismului ebraic faţă de ce­ lelalte forme religioase din lumea antică. În comparaţie cu unicitatea lui Dum­ nezeu, pentru Philon politeismul era o proiecţie celestă a formelor politice de tip democratic, ,,cea mai rea dintre cele mai rele forme de organizare" (de opificio mundi 171). El surprindea o caracteristică particulară a politeis­ mului antic ca expresie a necesităţilor şi funcţiilor unei societăţi. Dacă la Philon se manifesta o intenţie polemică, Aristotel (Politica I 1252b, 24-28) ofe­ rise o descriere mai „laică": ,,Din această pricină toţi [oamenii] susţin că şi zeii au regii lor: pentru că ei înşişi sînt, unii, chiar şi astăzi conduşi de regi, alţii erau în vechime; iar oamenii, după cum asemuiesc chipurile zeilor cu sine, fac astfel şi cu vieţile acestora."

CARACTERISTICI GENERALE

13

Politeismul este expresia şi produsul civilizaţiilor aşa-numite evoluate sau superioare, care cunosc scrierea, specializările, diviziunea muncii, arti­ cularea, stratificarea şi ierarhia socială etc., cărora le oferă bazele identităţii şi unităţii prin intermediul unicităţii panteonului şi al identităţii zeilor. În cea mai tipică manifestare a lor, divinităţile politeismului apar într-adevăr organizate într-un sistem unitar (pantheon), organic, superior lumii omeneşti. Divinităţile sînt nemuritoare, chiar dacă nu există ab aeterno, unite din cauze genealogice şi prin legături de rudenie. Acest pantheon este în general pro­ dusul unui itinerar al universului de la o situaţie de dezordine şi haos, unde totul se prezintă nediferenţiat, către condiţia unei ordini .;osmice, realizată de către zeii veniţi pe lume treptat, în care fiecare element al realităţii îşi asumă o identitate precisă, cu trăsături precumpănitor antropomorfe. Aşadar, politeismul este un mod de a gîndi lumea într-o formă sistematică prin mij­ locirea zeilor. Şi aproape cu necesitate şi aceştia posedă o identitate şi sînt ,,personali", cu alte cuvinte sînt înzestraţi cu o personalitate care îi caracte­ rizează, dar în acelaşi timp îi categoriseşte ca fiinţe supraomeneşti şi îi dife­ renţiază între ei. Fiecare zeu e destinatarul unui cult, al unor rituri, şi e obiectul unei mito­ logii (MIT*). În sensul acesta activitatea unui zeu apare circumscrisă res­ pectivei sfere de competenţă, astfel încît fiecare divinitate e limitată şi în acelaşi timp se configurează ca limită pentru acţiunea celorlalţi zei, prin res­ pectarea unei ordini ierarhice, pentru ca aria de exercitare a funcţiilor ce revin fiecărui zeu să răspundă ordinii cosmice.

În orice caz nu este vorba de universuri închise şi fără comunicare între ele, ci, dimpotrivă, ele erau expuse unor permanente schimburi culturale reciproce care au produs, tocmai ca o consecinţă a acestor schimburi, neînce­ tate reformulări şi remodelări ale patrimoniilor tradiţionale, dînd naştere la ceea ce se poate considera a fi un fenomen de transculturaţie, rară ca prin aceasta să se încetinească apariţia trăsăturilor culturale specifice, cel puţin pînă la afmnarea Imperiului roman şi a creştinismului. Dinamica schimburilor culturale, care nu se referă doar la Orientul Apropiat şi la Mediterana, ci se extinde şi spre Orient, traversează Iranul (cap. IV, 1 ), ajunge în India şi poate chiar în China, aduce în discuţie problema nerezolvată a genezei civilizaţiilor care au produs religiile politeiste, şi nu numai a acestora din urmă. Dincolo de postularea unei monogeneze sau a unei poligeneze a fenomenului, care în stadiul actual riscă să se prezinte drept un act de credinţă, ideea unui proces de transculturaţie, legat de dinamica schimburilor culturale şi de un relativ şi considerabil difuzionism pluridirecţional, ne poate permite, pe baza unor documente indiscutabile, să evităm poteca înşelătoare a conjecturilor şi pos­ tulatelor. Conjecturile şi postulatele, totuşi, se înmulţesc atunci cînd se abor­ dează factorii premergători care au determinat ivirea marilor civilizaţii din negurile preistoriei.

14

RELIGIILE LUMII ANTICE: POLITEISMELE

2. ,,Revoluţia" neolitică în aria mediteraneană Este absolut imposibil să reparcurgem itinerarul intelectual şi cultural care l-a condus pe om la separarea de natură, elaborind tehnologii şi forme de gîndire, în decursul lungilor şi numeroaselor milenii ale paleoliticului, în care el fusese doar culegător şi vînător. Nu e posibil nici să reconstituim com­ portamentele religioase, dincolo de o recunoaştere superficială a unor practici funerare sau a unor elemente care, prin caracterul lor repetitiv, ne pot duce cu gîndul la unele acţiuni rituale. Apariţia desenului, cu semnele sale stereo­ tipe, ne poate permite cel mult să ne gîndim la un limbaj simbolic. Dificultăţile sînt asemănătoare în privinţa neoliticului. Totuşi caracterul structurat al grupurilor umane, ce poate fi dedus din vestigiile aşezărilor, prezenţa unor artefacte tot mai complexe, controlul mediului înconjurător, de la animale la plante, cu primele forme rudimentare de irigaţie, permit o lectură mai articulată şi mai puţin vagă a orizontului cultural şi deci a expresiilor religioase din această perioadă. Dezvoltarea agriculturii şi creşterea animalelor se află probabil la originea formării de aşezări stabile, care cu timpul vor da viaţă unor structuri urbane propriu-zise. Aceste complexe sedentare, care par să fi întrerupt brusc nomadismul precedentelor forme de viaţă, sînt, la o scară mai mare, produsul acelui fenomen cunoscut drept „revoluţia" neolitică. Omul devine un produ­ cător de hrană, prin creşterea animalelor, care începe în mileniul al X-lea cu oile, şi prin cultivarea unor cereale şi legume. Afirmarea formelor de viaţă neolitică nu prezintă o distribuire crono­ logică omogenă în întreaga arie mediteraneană. Apariţia ei poate fi atribuită mileniului al VIII-lea pentru Orientul Apropiat şi îndeosebi pentru Anatolia, unde deja în mileniul al VI-lea se răspîndeşte folosirea aramei, pe cînd aceasta e relativ mai tîrzie în Mediterana occidentală şi în Europa. Naşterea acestui tip de viaţă socială, care permite producerea continuă de hrană şi acumularea acesteia, favorizează activităţi diferite faţă de continua căutare de bunuri alimentare şi necesită în mod inevitabil forme de colaborare. Acest lucru duce la elaborarea progresivă de tehnologii şi de specializări indispensabile pentru întreţinerea şi satisfacerea nevoilor unei societăţi ce devine tot mai complexă şi mai articulată. Istoria acestor comunităţi proto-urbane - a căror evoluţie, datorată unor factori multipli, nu în ultimul rind schimburilor culturale, va produce marile civilizaţii din Mediterana orientală - se poate reconstitui exclusiv pe baza documentaţiei arheologice. Totuşi nu este nicidecum posibilă reconstituirea vieţii intelectuale şi spirituale a oamenilor din epoca aceasta, deoarece scrierea nu se afirmă decît abia din mileniul al IV-lea î.C. Dezvoltarea for­ melor de urbanizare a teritoriului va contribui la evoluţia scrierii, care la rin­ dul ei, favorizînd procesele de abstractizare, va contribui la organizarea şi structurarea sistemelor sociale complexe.

CARACTERISTICI GENERALE

15

3. Geografia „ revoluţiei" neolitice: Orientul Apropiat Nu este o întîmplare faptul că revoluţia neolitică s-a manifestat mai cu seamă în Orientul Apropiat şi că a rămas, ca să zicem aşa, izolată acolo. Numai această arie coincidea de fapt cu habitatul natural în care convieţuiau animalele ce puteau fi domesticite, ca oile, caprele, porcinele şi bovinele, precum şi varietăţile sălbatice ale cerealelor şi legumelor, care au constituit baza economiei neolitice. Egiptul nu avea aceleaşi caracteristici hidro­ geologice şi se poate considera că însuşirea metodelor de cultivare a fost rodul unei relative difuziuni. Aria de dezvoltare a domesticirii animalelor şi a cultivării cerealelor apare aşadar aproape circumsc,.-isă fişiilor muntoase situate între Palestina, podişul anatolian, Irak, Iran, pînă la pantele abrupte ale Hindu Kush-ului.

4. Cultură şi cult Care va fi fost cultura acestor populaţii care au dat viaţă revoluţiei neolitice şi ce forme de cult vor fi practicat ele rămîne, evident, un mister. În acelaşi timp e totuşi plauzibil ca din această arie, chiar circumscrisă fiind, să fi pornit o mişcare centrifugă care s-a extins şi a transmis în afara gra­ niţelor ei cunoştinţele dobîndite. Pe lîngă aceasta există diferenţe sensibile între diverse situri, astfel încît pe de o parte aflăm construcţii circulare ru­ dimentare, cu ziduri făcute din pietre de rîu, iar pe de alta locuinţe cu baza rectangulară clădite din cărămidă nearsă şi cu pereţi tencuiţi; uneori vînă­ toarea este încă forma de aprovizionare principală, alteori este vorba de sate agricole propriu-zise, cum ar fi la Jarmo, în Irak. Totuşi în neolitic fenomenul religios cel mai vizibil este practica funerară. Este, probabil, manifestarea cea mai evidentă a unei practici oarecare de cult, acolo unde e posibilă identificarea unui tratament al cadavrului. În această direcţie ne orientează corpul unei tinere femei înmormîntată în poziţie flexată şi cu o ofrandă de ocră roşie, descoperită la Zawi Chemi, în Irak, sau cadavrul tratat în mod analog cu ocră roşie şi înmormîntat în poziţie ghemuită, cu o ofrandă de mărgele din pietre diferite, descoperit în cîmpia mesopota­ miană. Destul de frecventă este tratarea craniilor, remodelate în argilă şi uneori vopsite în roşu. Aceste piese ne îngăduie fără îndoială să întrevedem o formă de cult, dar nu ne ajută să precizăm dacă faptul comportă un cult al strămoşilor, oricît ar fi acesta de plauzibil. Prezenţa unor picturi parietale cu subiecte recurente, cum ar fi crucile Sîmtului Andrei sau securile duble în cultura Halaf, lasă doar să se întrevadă o formă de simbolism. În unele dintre aceste aşezări proto-urbane existau şi edificii care trebuie să fi avut o funcţie culturală, ca la Tel1 es-Sawwîn, în cîmpia mesopotamiană,

16

RELIGIILE LUMII ANTICE: POL I TE I S MELE

unde una din aceste construcţii conţinea un anumit număr de statuete fe­ minine. La Hacilar, o funcţie asemănătoare trebuie să fi avut o cămăruţă care prezenta o mică depresiune circulară, practicată în pavimentul vopsit în roşu. La